curs discriminare
DESCRIPTION
.kjbhkbhbTRANSCRIPT
CURS COMBATEREA DISCRIMINĂRII
1. Complexitatea noţiunii
Definiţii
Termenul „discriminare” este curent utilizat dincolo de domeniul dreptului, al
ştiinţelor umane şi politice. El a intrat în limbajul comun. Acest fapt demonstrează gradul
de conştientizare, astăzi, a existenţei unei problematici a discriminării şi mobilizarea pe
care obiectivul combaterii discriminării este capabil să o asigure.
Utilizarea sa extensivă produce deseori confuzii cu noţiuni înrudite. Or, pentru
analiza problemelor concrete, ambiguităţile şi neclarităţile reprezintă un obstacol serios.
În procesul educativ, clarificarea distincţiilor între termeni reprezintă o componentă a
înţelegerii şi a stabilizării acestora.
Avem astăzi avantajul ca sensul noţiunii de discriminare să fi fost ferm
circumscris de instrumente de drept, rezultatul unei îndelungate elaborări a juriştilor, şi în
mod necesar de utilizat – şi deci de învăţat - în contexte normative.
Noţiunii fundamentale a discriminării directe i s-au adăugat şi alte câteva
derivate.1
- Discriminarea directă se produce atunci când o persoană este tratată într-o manieră
mai puţin favorabilă decât este, a fost sau va fi tratată într-o situaţie asemănătoare o
altă persoană (în special pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o
minoritate naţională, avere, naştere, dar şi oricare altă situaţie2). Exemplu: unui
copil bolnav HIV i se refuză înscrierea la şcoala unde, altfel, ar fi fost repartizat
avându-se în vedere domiciliul său.
1 Primele trei noţiuni sunt calchiate după două instrumente ale Uniunii Europene: Directiva Consiliului 2000 / 43 / CE, 29 iunie 2000, cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică (OJ L 180 - 19/7/2000); Directiva Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă (2000/78/CE).2 Seria de criterii este cea din art. 1 alin. 1 al Protocolului nr. 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
1
1
- Discriminarea indirectă se produce atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o
practică aparent neutră poate avea drept consecinţă un dezavantaj special pentru
anumite persoane în raport cu ceilalţi membri ai societăţii (pe criteriile enumerate).
Exemplu: Ministerul Educaţiei, Învăţământului, Cercetării şi Sportului hotărăşte
ca la orele de educaţie fizică, elevii să poarte un costum special de sport; deşi
măsura „este generală”, ea dezavantajează pe elevii săraci care nu-şi pot
permite o astfel de îmbrăcăminte, deloc necesară pentru participarea la activităţi
sportive.
- Hărţuirea este considerată o formă de discriminare şi defineşte un comportament
indezirabil care are ca obiectiv sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi
crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensiv. Exemplu:
un elev este admonestat sistematic de un profesor întrucât, având o proteză la
picior, se deplasează „prea încet” până la tablă, fapt ce irită cadrul didactic.
- Instigarea la discriminare a persoanelor este o formă de discriminare. Exemplu:
directorul unui liceu insistă pe lângă unii părinţi să ameninţe cu retragerea
copiilor lor dacă Inspectoratul şcolar hotărăşte înscrierea unor elevi romi la
liceul respectiv, pe liste speciale.3
- Victimizarea constă în orice tratament advers venit ca reacţie la o plângere sau
acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al
nediscriminării. Exemplu: orele unui cadru didactic sunt repartizate, sistematic,
în modul cel neconvenabil, din momentul când s-a plâns Inspectoratului şcolar de
nereguli la unitatea de învăţământ unde lucrează.
Nu vorbim despre discriminare atunci când diferenţa de tratament e motivată de
natura activităţilor sau situaţiilor particulare ori a contextului în care se manifestă,
constituind o cerinţă cu obiectiv legitim, iar cerinţa este proporţională.4 Astfel, rezultatele
concursului desfăşurat la ocuparea unui post pot răspunde unei cerinţe legitime şi
proporţionale care face diferenţa dintre candidatul sau candidata angajat(ă) şi cei
declaraţi nereuşiţi.
3 Aceasta este o formă de “măsură afirmativă”.4 Vezi formularea din Directiva Consiliului 2000 / 43 / CE, 29 iunie 2000, cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică.
2
2
Principiul egalităţii şi discriminarea: nuanţarea definiţiilor
Combaterea discriminării este expresia idealului egalităţii între oameni. În
majoritatea contextelor „principiul egalităţii” este definit ca absenţă a oricărei
discriminări directe sau indirecte. Să însemne aceasta oare obligaţia unui tratament
uniform în toate condiţiile, în raport cu orice aspect identitar? Răspunsul este negativ,
întrucât anumite persoane sau grupuri au nevoie să fie ajutate printr-un tratament care le
dă posibilitatea să depăşească barierele personale ori sociale. Acest mod de a privi
lucrurile legitimează măsurile speciale (sau pozitive)5:
Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept privat în
favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând
asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a
acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi,
precum şi măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu
constituie discriminare.
Într-o formă şi mai simplă, şi mai generală ideile anterioare se sintetizează în felul
următor6:
Egalitatea în drepturi exclude discriminarea în orice sens; în acelaşi timp, egalitatea
în fapt ar putea implica necesitatea unor tratamente diferite în scopul atingerii unui
rezultat care stabileşte un echilibru între diferitele situaţii. Exemplu: dacă un elev
are dificultăţi în scriere, datorită unei dizabilităţii a mâinii, este necesar să i se
ofere condiţii speciale atunci când este supus examinării.
Lumea în care trăim este diversă, ea impune persoanelor cu identităţi variabile să
interacţioneze generând comportamente de cooperare şi caritate, alteori competiţia şi
atitudinea exclusivistă. Motivaţiile discriminărilor pe criterii identitare sau de opţiune
5 Vezi Ordonanţa nr. 137/2000.6 Advisory Opinion No. 64, Minority Schools in Albania, 1935, P.C.I.J. (ser. A/B), 17, p. 19.
3
3
sunt cel mai des sexul7, rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială,
convingerile, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasa,
infectarea HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată. Combaterea discriminării are însă
în vedere orice alt criteriu ce a determinat tratamentul inechitabil al unei persoane.
Definiţiile anterioare au denumit diferite forme de discriminare (directă, indirectă,
hărţuirea şi victimizarea) care sunt de evaluat în raport cu cerinţele variabile ale unui
tratament „când egal”, „când diferit”. Din acest motiv a fost nevoie să se elaboreze o
definiţie „aprofundată” a discriminării care pune în relief şi tipurile de acţiuni prin care se
discriminează, şi scopul discriminării8:
Discriminarea constă în orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (pe
baza unuia dintre criteriile de discriminare – vezi mai sus) care are ca scop sau
efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în
condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a
drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural,
sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Exemplu: deosebirea la angajare între două persoane care au avut acelaşi
rezultat la teste, dar despre unul se cunoaşte că este homosexual; restrângerea
accesului unei persoane într-un restaurant întrucât este rom; preferinţa arătată
persoanelor fără dizabilităţi în ocuparea unor locuri de muncă unde pot lucra la
fel de bine şi persoanele care suferă de un handicap.
Noţiuni înrudite
Noţiunile anterioare sunt legate de alte câteva, înrudite, cu care formează o reţea
de concepte ce se sprijină unul pe celălalt.
S-a făcut mai sus referirea la grupuri vulnerabile. Acestea sunt grupuri de
persoane care, datorită identităţii lor, sunt supuse insultelor, atacurilor fizice, erodării
identităţii (asimilării forţate), trăind sub presiunea marginalizării ori excluderii lor din
viaţa socială. Exemple de grupuri ale căror membri suportă consecinţele vulnerabilităţii 7 Discriminarea de sex (care vizează circa 51% din populaţia globului), ca şi rasa, dizabilitatea etc. pune în evidenţă rolul factorilor biologici, fără legătură cu alegerile persoanei.8 Definiţie calchiată după Ordonanţă nr. 137/2000 (art. 2, (1)), la rândul ei urmând litera Convenţiei internaţionale pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (art. 1 (1).
4
4
sunt romii, homosexualii, persoanele cu dizabilităţi. Cel mai des, grupurile vulnerabile
sunt comunităţile aflate în minoritate. Atunci când se stabileşte o politică de combatere a
discriminării, primii de avut în vedere sunt membrii minorităţilor.
Dar nu întotdeauna numărul mai mic duce la vulnerabilitate. Exemplul clasic este
cel al albilor din Africa de Sud în perioada apartheidului, care au avut o poziţie
dominantă. Nici apartenenţa la majoritate nu exclude automat vulnerabilitatea. Este cazul
femeilor care, în majoritatea comunităţilor umane, depăşesc procentul de 50%.
S-a invocat anterior, alături de principiul egalităţii, şi principiul egalităţii de
şanse - sau, cum mai este denumit, al oportunităţilor egale – vizând accesul la bunurile
sociale care nu sunt disponibile tuturor. Prima regulă a asigurării egalităţii de şanse
constă în introducerea unor proceduri echitabile, deci a unor reguli nediscriminatorii.
Procedurile echitabile nu sunt totuşi suficiente, căci probabilitatea ca membrii
diferitelor grupări identitare sau sociale să beneficieze de bunurile sociale luate în
considerare poate diferi mult datorită condiţiilor de la care pleacă fiecare. Probabilitatea
ca un copil de la sat sau unul rom să ajungă la doctorat este incomparabil mai mică decât
probabilitatea ca acest succes profesional să fie atins de un copil ce provine dintr-o
familie de intelectuali bogată, chiar dacă primilor nu li se va pune nici un obstacol la
înmatriculare şi la examene. Într-o societate diversă, membrii diferitelor grupuri
identitare au şanse (oportunităţi) egale dacă probabilităţile de acces la bunurile sociale
converg.
Realizarea egalităţii de şanse presupune introducerea unor politici de reparaţie a
inegalităţilor existente. Unele poartă numele de măsuri (sau acţiuni) speciale şi se referă
la acele tipuri de asistenţă care protejează şi ajută persoanele aflate într-o poziţie
vulnerabilă. În această categorie intră asigurarea condiţiilor pentru educaţia în limba
maternă a grupurilor minoritare, finanţarea de agenţii guvernamentale menite să
răspândească informaţia cu privire la drepturi egale şi nediscriminatorii, acordarea de
asistenţă tehnică şi financiară persoanelor aparţinând grupurilor vulnerabile care doresc să
fondeze asociaţii de protejare a lor ş.a.
În cadrul politicilor de reparare a inegalităţilor existente, un loc aparte îl ocupă
măsurile (acţiunile) afirmative. Acestea sunt des confundate cu măsurile speciale
standard. Deosebirea de esenţă dintre măsurile speciale „obişnuite” şi acţiunile (măsurile)
5
5
afirmative ţine de beneficiarul lor. De măsuri speciale se bucură persoanele ca atare: ele
beneficiază de oportunităţile de studiu al limbii materne, de finanţarea iniţiativelor de
asociere etc. În schimb, masurile afirmative vizează scăderea vulnerabilităţii grupului ca
şi grup, „în ansamblul lui”.
Un exemplu de acţiune afirmativă constă în introducerea unei liste de locuri
separate pe care o facultate o pune la dispoziţia candidaţilor provenind dintr-o minoritate
puternic dezavantajă. Acest tip de acţiune este utilizat curent în universităţile româneşti şi
se adresează romilor. Măsura nu are în vedere beneficiul personal al celor 10 sau 30 de
romi care vor urma cursurile facultăţii urmând această cale, lesnicioasă în raport cu
colegii lor de altă identitate naţională. Ci apariţia, în comunitatea roma, a unei elite
intelectuale capabile să asigure emanciparea întregii comunităţi. Avantajul personal al
romilor care intră la facultate evitând concursul general este subsidiar, doar o consecinţă
a măsurilor ce vizează îmbunătăţirea situaţiei comunităţii roma în totalitate.
Introducerea unor liste de tip “acţiune afirmativă” rămâne legitimă atâta timp cât
se menţine inegalitatea de şanse. Trebuie să înceteze din momentul în care aceasta s-a
realizat. În schimb, o măsură “doar” specială în favoarea persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale precum educaţia în limba maternă are o valabilitate indefinită.
Întrucât distincţia măsuri speciale-măsuri afirmative este subiectul confuziilor –
deosebirea fiind în acelaşi timp juridic importantă, cum o arată procesele din diferite state
ale lumii privind “discriminarea inversă” - ar fi util şi următorul exemplu. Minorităţile
naţionale au dreptul de a fi reprezentate în Parlamentul României din oficiu. Această
măsură stabilită prin însăşi Constituţia României este de tip afirmativ întrucât nu e
motivată de intenţia de a oferi un sprijin unor minoritari care vizează atingerea unei
poziţii de demnitate. Concret; nu se adresează, să zicem, lui Nicolae Păun (deputat rom),
lui Aurel Vainer (deputat evreu) sau Pambuccian Varujan (deputat armean), ci
comunităţilor de romi, evrei şi armeni din România pe care aceştia le reprezintă.
2. Combaterea discriminării: valori umane, drepturi şi libertăţi
Stabilitatea tuturor comunităţilor umane a fost, în istorie, continuu afectată de
atitudinile crude, de opresiune şi de inegalităţi. În timp, răspunsul la nevoia de a aduce
mai multă siguranţă şi dreptate s-a regăsit în cizelarea valorilor, la rândul lor, codificate
6
6
în variate drepturi şi libertăţi. Combaterea discriminării este rezultatul evoluţiei valorilor
spre standarde din ce în ce mai nuanţate şi mai precise. Aceasta explică de ce judecarea
unei situaţii reale, complexe, de discriminare implică raportarea la valori şi drepturi.
(a) Comunităţilor umane au evoluat în sensul limitării cruzimii. Astăzi,
corespondentul evoluat al acestei tendinţe a luat forma unor drepturi precum dreptul la
viaţă, de a nu fi supus sclaviei şi muncii forţate, dreptul de a nu fi torturat, de a nu fi
supus unor tratamente degradante şi inumane (în temenii tradiţiei penale româneşti,
neomenoase). Mobilizarea, astăzi, a comunităţii internaţionale şi a statelor ca atare
împotriva discriminării este şi rezultatul recunoaşterii cruzimii manifestate prin
comportamentele care insultă, limitează şi marginalizează.
(b) Istoria a constat şi în emanciparea treptată a individului de clan, de trib, de
comunitate şi căpătarea unei conştiinţe a individului care se regăseşte, de câteva secole,
în principiul autonomiei persoanei. Autonomia persoanei este multidimensională, ea
exprimându-se astăzi prin libertăţi precum cea la viaţă privată şi de familie, cea de
gândire, conştiinţă şi religie, la exprimare, asociere şi întrunire, dreptul la căsătorie,
protecţia proprietăţii, dreptul la instruire, libertatea de circulaţie. Discriminarea
reprezintă şi voinţa de negare a autonomiei unor indivizi şi comunităţi, implicit, expresia
voinţei de a controla viaţa persoanelor percepute ca inferioare.
(4) În timp, mecanismele de cooperare din comunităţile umane - complementare
competiţiei naturale pentru ocuparea de poziţii de întâietate şi dominanţă -, s-au regăsit în
principiul egalităţii între persoane. Principiul egalităţii se regăseşte nu doar în interzicerea
discriminării, ci şi în seria de măsuri adoptate în favoarea persoanelor aflate în nevoie.
Raportarea situaţiilor de discriminare la valorile care au fondat politica
nediscriminării este deseori necesară în evaluarea unor situaţii complexe. Astfel,
invocarea problematicii cruzimii ne permite să înţelegem de ce o discriminare radicală şi
sistematică ajunge să aibă natura unui tratament degradant. Referirea la autonomia
persoanei explică de ce în cazul unor minoritari, precum maghiarii, existenţa unor
instituţii şcolare monoetnice este legitimă, în timp ce în cazul altora, precum romii, se
dovedeşte inacceptabilă. Sau, de ce în numele egalităţii nu e suficient să incluzi persoane
cu dizabilităţi în locuri de muncă, ci e nevoie de măsuri la nivel comunitar, precum
7
7
asigurarea, de către primării, a locurilor de trecere, la capete de străzi, necesare scaunelor
cu rotile.
3. Trăim într-o lume în care discriminarea este sistematic combătută
Trăim într-o lume plină de reguli care interzic discriminarea sub ameninţarea unor
amenzi sau, în cazuri mai grave, a unor pedepse penale. Există numeroase convenţii
internaţionale (înţelegeri între state; tratate) care combat discriminarea, iar acestea au
putere directă în dreptul nostru intern.9 Constituţia României consacră, în litera şi în
spiritul ei, egalitatea cetăţenilor şi interdicţia discriminării. Conform legii fundamentale,
legile şi autorităţile publice tratează cetăţenii „fără privilegii şi fără discriminări”;
România e patrie a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebiri, prin garantarea dreptului la
identitate şi prin recunoaşterea unor drepturi ale minorităţilor naţionale.
Legea de bază care defineşte în detaliu situaţiile de discriminare şi măsurile de
combatere a lor, referinţa oricărei acţiuni concrete împotriva deosebirilor, excluderilor,
restricţiilor sau preferinţelor ilegitime este Ordonanţa Guvernului nr. 137 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, adoptată în anul 2000 şi
amendată în anul 2008. O altă normă dedicată în întregime problematicii discriminării, de
data aceasta în relaţiile de gen, este Legea nr. 202 privind egalitatea de şanse între femei
şi bărbaţi care pune accentul pe măsurile de promovare a egalităţii de şanse şi de
tratament adoptată în anul 2002. Politica nediscriminării pe motive de gen este atât de
solicitantă, încât s-a simţit nevoia detalierii legii cadru de mai sus. În luna iunie 2007 a
fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă nr. 67 privind aplicarea principiului egalităţii de
tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială. În
luna mai 2008 s-a adăugat Ordonanţa de Urgenţă nr. 61 privind implementarea
principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte accesul la
bunuri şi servicii şi furnizarea de bunuri şi servicii.
9 Cum prevede chiar Constituţia: “art. 11 (2): Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” şi “art. 20: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”
8
8
Există şi o a treia normă internă dedicată integral asigurării egalităţii de şanse unei
categorii departe de această aspiraţie: Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap. Este relevant pentru problematica mai largă a
grupurilor vulnerabile care sunt mijloacele pe care această lege le consideră necesare
pentru protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (art. 3) : a)
respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului; b) prevenirea şi
combaterea discriminării; c) egalizarea şanselor; d) egalitatea de tratament în ceea ce
priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă; e) solidaritatea socială; f)
responsabilizarea comunităţii; g) subsidiaritatea; h) adaptarea societăţii la persoana cu
handicap; i) interesul persoanei cu handicap; j) abordarea integrată; k) parteneriatul; l)
libertatea opţiunii şi controlul sau decizia asupra propriei vieţi, a serviciilor şi formelor de
suport de care beneficiază; m) abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii; n)
protecţie împotriva neglijării şi abuzului; o) alegerea alternativei celei mai puţin
restrictive în determinarea sprijinului şi asistenţei necesare; p) integrarea şi incluziunea
socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi şi obligaţii egale ca toţi ceilalţi membri ai
societăţii.
Cele trei norme de mai sus dedicate în întregime problematicii discriminării şi
oportunităţilor egale li se adaugă prevederile menite să combată discriminarea răspândite
în legi sectoriale. Le enumerăm aici pentru a avea o idee asupra numărului lor şi
activităţilor sociale sau politice unde pot interveni discriminări: Codul Muncii (Legea nr.
53/2003); Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă; Legea audiovizualului nr. 504/2002; Legea educaţiei naţionale;
Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie; Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; Legea nr. 47/2006 privind
sistemul naţional de asistenţă socială; Codul penal al României; Legea nr. 4 din 2008
privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive;
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii; Ordonanţa de Urgenţă
nr.162/2008 privind transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de
Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile administraţiei publice locale.
Aplicarea acestor legi a dus la crearea unor instituţii cu competenţe când de
sancţionare, când de promovare a unor politici destinate egalizării oportunităţilor:
9
9
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării; Agenţia Naţională pentru egalitate
de şanse între femei şi bărbaţi. Atribuţii în materia combaterii discriminării au şi
Avocatul Poporului; Consiliul Naţional al Audiovizualului; Inspecţia Muncii; Agenţia
Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă; Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu
Handicap, Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi Serviciul
Public de Asistenţă Socială; Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului
şi Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului; Departamentul pentru
Relaţii Interetnice; Agenţia Naţională pentru Romi.
4. Discriminarea ca încălcare a unui drept fundamental
Cetăţenii României, instituţiile statului ca şi persoanele care se află sub jurisdicţia
statului român se bucură de protecţia Convenţiei europene a drepturilor omului (Cedo),
cel mai elaborat instrument internaţional dedicat protecţiei drepturilor fundamentale.
Relevanţa normelor definite de Convenţie nu se datorează doar valorii enunţului lor, ci şi,
esenţial, jurisprudenţei10 dezvoltate în timp prin aplicarea Cedo de către statele membre
ale Consiliului Europei. Importanţa Convenţiei europene este legată şi de existenţa unui
sistem foarte puternic de control: posibilitatea acordată persoanelor aflate sub jurisdicţia
ţărilor membre ale Consiliului Europei care se simt victime ale încălcării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, de a se adresa unei instanţe supranaţionale, Curtea Europeană
pentru Drepturile Omului (CEDO), ale cărei decizii sunt obligatorii; posibilitatea de
sancţionare a statului care nu aplică hotărârile CEDO, de către Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei (prin suspendare sau excludere din Consiliu).
Dreptul la discriminare şi garantarea acestui drept apar în două articole ale Cedo:
Articolul 14 (Interzicerea discriminării):
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să
fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o
minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Protocolul nr. 12 la Cedo (Interzicerea generală a discriminării):
10 Ansamblul hotărârilor luate de instanţele de judecată, în acest caz, ansamblul hotărârilor luate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în acest fel, au dat interpretări drepturilor şi libertăţilor înscrise în Cedo.
10
10
1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio
discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională,
avere, naştere sau oricare altă situaţie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre
motivele menţionate în § 1.
Întrucât Convenţia europeană a drepturilor omului şi judecata CEDO reprezintă
cele mai înalte autorităţi în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, legislaţia
privitoare la aplicarea principiului nediscriminării, ca şi activitatea şi deciziile diferitelor
instituţii implicate în combaterea discriminării trebuie raportate la hotărârile CEDO.
Astfel, în momentul în care CNCD sau CNA iau o măsură care restrânge un drept pentru
a împiedica acte de discriminare, li se cere, la nivel principial, să urmeze procedura
impusă de Cedo: să evalueze dacă restrângerea este prevăzută de lege; dacă are un scop
legitim; dacă este necesară într-o societate democratică, ceea ce înseamnă că este
proporţională şi rezonabilă etc.
Mai este de avut în vedere, în acest context, că statele care au ratificat Cedo au o
„marjă de apreciere”, adică, între anumite limite, pot alege o politică specifică în
susţinerea unui drept, ceea ce implică eventuala ingerinţă în exerciţiul altor drepturi –
vezi, în special, tensiunea dintre dreptul de a nu fi discriminat şi libertatea de exprimare.
5. Instituţii dedicate combaterii discriminării
Normele sunt însoţite de instituţii. Atunci când se produce o încălcare a regulilor,
fie adoptate la nivel naţional sau internaţional, instituţiile sunt chemate să dea alarma, să
ceară revenirea la conformitate, să sancţioneze. În plus, instituţiile merg dincolo de
veghea asupra normelor, putând introduce politici care să le întărească şi să ajute la
atingerea scopurilor lor.
În România, instituţia centrală a combaterii discriminării este Consiliului Naţional
pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Atribuţiile CNCD includ: prevenirea faptelor
de discriminare (prin realizarea de campanii de informare, cursuri de formare, finanţarea
de proiecte, realizarea de studii şi rapoarte); medierea faptelor de discriminare între
11
11
părţile implicate într-un caz de discriminare; investigarea, constatarea şi sancţionarea
faptelor de discriminare (primind petiţii sau autosesizându-se şi hotărând asupra
măsurilor); monitorizarea cazurilor de discriminare; acordarea de asistenţă de specialitate
victimelor discriminării prin explicarea legislaţiei, îndrumarea depunerii a petiţiei ş.a.
Încălcarea de către statele părţi ale obligaţiilor lor de a respecta drepturile şi
libertăţile enunţate de Convenţia europeană a drepturilor omului poate face obiectul unor
petiţii la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această instanţa supranaţională judecă
petiţiile, hotărăşte ca a avut loc, sau nu, o ingerinţă în exercitarea unui drept şi eventual,
hotărăşte plata de daune în favoarea petentei.
12
12
Cauze discriminare
Situaţiile pe care le considerăm a fi de natura “discriminării” trebuie confirmate
printr-o metodă. Eventual, aplicarea metodei va duce la concluzia că impresia noastră, de
a fi descoperit un caz de discriminare, nu a fost corectă. Alteori, deşi natura
discriminatorie a unei întâmplări e indiscutabilă, nu există dovezile necesare pentru a o
susţine. Dacă nu există posibilitatea dovedirii, nu e de acceptat nici o măsură împotriva
presupusului “vinovat”. Sunt situaţii în care marea bătălie în ce priveşte tratarea unui caz
de discriminare se duce pentru a găsi probele.
Într-o mulţime de cazuri, discriminarea se află sub ochii noştri, dar ne-am obişnuit
cu ea şi nu o vedem. În alte cazuri, este dificil să distingem în ce măsură “deosebirile”,
„excluderile”, „restricţiile” sau „preferinţele” sunt motivate, sau nu; chiar specialiştii
ajung la concluzii diferite. Ori din contră, tratarea unor situaţii cvasiidentice de către
judecătorii care creează jurisprudenţa europeană simplifică analiza situaţiei presupuse a fi
de discriminare: preluarea soluţiei judecătorilor europeni nu e doar înţeleaptă, ci chiar
obligatorie.
În România, principala sursă a analizei cazurilor de discriminare este Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării. Întrucât jurisprudenţa acestuia a fost
fluctuantă în timp, hotărârile CNCD au trezit de multe ori criticile unor specialişti. Având
în vedere acest context, în cele ce urmează prezentăm şase studii. Ele au fost selectate
astfel încât să ofere o paletă largă asupra situaţiilor de discriminare, a raţionamentelor
prin care se evaluează natura faptelor, a posibilelor controverse ce pot apărea în jurul
calificării unui act drept discriminatoriu.
I. Discriminarea cadrelor didactice care predau în mediul rural
1. Expunerea cazului de discriminare
Petiţie expediată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în data
de 9 aprilie 2004
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul, E.M., domiciliat în Buzău […], vă rog ca, în baza prevederilor art.
16 alin (1) din Constituţia României şi ale Ordonanţei nr. 137/ 2000 privind prevenirea şi
13
13
sancţionarea tuturor formelor de discriminare, modificată şi completată prin Legea 48/
2002 şi prin Ordonanţa nr. 77/ 2003 (aprobată prin Legea 27/ 2004), să anulaţi, potrivit
dreptului comun, situaţia creată prin discriminarea în privinţa pretransferului cadrelor
didactice (din mediul rural în mediul urban) şi să luaţi măsurile necesare pentru
armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative în vigoare.
Astfel, potrivit prevederilor art. 15 din Metodologia de mişcare a personalului
didactic din învăţământul preuniversitar (Anexă la Ordinul M.E.C.T. nr 5644 din
11.XII.2003) "pretransferarea personalului didactic se face în limitele aceluiaşi regim de
mediu (rural- rural, urban- urban) sau din mediul urban în mediul rural". Prevederile, care
contravin principiului egalităţii de tratament şi al nediscriminării, sunt preluate din art.
10, alin (1) al Legii 128/ 1997 privind Statutul personalului didactic şi se aplică şi în
cazul transferului pentru restrângere de activitate.
Întrucât în anul şcolar 2003- 2004 sunt titular la Grup Şcolar Industrial Berca, prin
articolele sus menţionate mi se interzice pretransferarea (pentru stabilirea în localitatea de
domiciliu) pe unul dintre posturile existente în oraşul Buzău pentru anul 2004/ 2005,
interdicţia respectivă constituind o discriminare negativă. Cerinţele examinării pentru
titularizare au fost aceleaşi şi pentru cadrele didactice care au fost repartizate în mediul
urban cât şi pentru cele care au fost repartizate în mediul rural, nota minimă necesară
fiind, indiferent de regimul de mediu, 7.
Sunt de înţeles politicile unui guvern de a promova învăţământul în mediul rural,
dar soluţiile nu trebuie să prevadă discriminări negative – fapt, de altfel, reglementat prin
legislaţia internaţională, prin Constituţia României şi prin legislaţia naţională – ci,
eventual, acţiuni afirmative. […]
2. Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării
Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării
întrunit în data de 19.07.2004 a dezbătut petiţia nr. 901/ 15.04.2004 […], având ca obiect
pretransferul cadrelor didactice din mediul rural în mediul urban.
Petentul este profesor titular la Grupul Şcolar Industrial Berca şi a dorit să se
pretransfere în oraşul Buzău. Potrivit prevederilor art. 15 din O.M.E.C.T. nr. 5644/
11.12.2003 privind Metodologia de mişcare a personalului didactic din învăţământul
14
14
preuniversitar, pretransferarea personalului didactic se face în limitele aceluiaşi regim de
mediu (rural – rural, urban – urban, urban – rural). Potrivit metodologiei de anul trecut de
organizare a examenului de titularizare, media minimă care trebuie obţinută la examenul
de titularizare este 7, indiferent de regimul de mediu. Situaţia era diferită în urmă cu
câţiva ani, când pentru titularizare în mediul urban era necesară media minim 7, iar
pentru titularizare în mediul rural media minimă era 5. Dacă se obţinea media sub 7, dar
peste 5, profesorul se putea titulariza în mediul rural, dar fără a se putea pretransfera în
mediul urban. Petentul a avut la examenul de titularizare media 7,40 (şapte, 40%).
O echipă a C.N.C.D. [...], s-a deplaşat la data de 26.04.2004 în oraşul Buzău
pentru verificări. La Inspectoratul Şcolar Judeţean a discutat cu dl inspector general G.B.
Acesta a explicat că transferul cadrelor didactice se efectuează în unităţi şcolare
echivalente sau într-o treaptă inferioară în limitele aceluiaşi regim de mediu. Propunerea
echipei de investigare a fost aceea de a discuta cu reprezentanţii Ministerului Educaţiei
(MEC).
Prin adresă către M.E.C. s-au solicitat date suplimentare referitoare la situaţia
prezentată. Ministerul la data de 15.07.2004 şi a comunicat temeiul legal al pretransferării
şi transferării personalului didactic, respectiv art. 15 din O.M.E.C.T. nr. 5644/ 2003.
În drept, conform art. 2 alin 1 din O.G. 137/ 2000 privind prevenirea şi
sancţionarea tuturor formelor de discriminare, aprobată cu modificări prin Legea 48/
2002 şi modificată prin O.G. 77/ 2003, aprobată prin Legea nr. 27/ 2004, prin
discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de
rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare
sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o
categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrangerea ori înlăturarea
recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,
economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice. [...]
Examinând conţinutul petiţiilor, dispoziţiile legale incidente constată că faptele
prezentate sunt fapte de discriminare.
C.N.C.D. nu poate emite hotărâri normative cu caracter obligatoriu pentru alte
autorităţi şi nici nu se poate substitui activităţii acestora. De aceea, Colegiul Director al
15
15
C.N.C.D. recomandă Ministerului Educaţiei şi Cercetării să iniţieze procedurile de
modificare a legii statutului personalului didactic în sensul eliminării acelor prevederi cu
caracter discriminatoriu.
II. Discriminare stabilită în cazul unui pacient cu disgnostic de HIV/SIDA11
1. Evenimentele
Evenimentele au avut loc în anul 2008. La data de 29 februarie 2008, în jurul orei
18:00, doamna A. T. merge la spitalul de urgenţă F., întrucât are nevoie de intervenţie
chirurgicală. I s-a eliberat o foaie cu analize pe care urma să le facă înainte de intervenţia
chirurgicală. Când a primit fişa, a observat scris cu marker roşu „persoană infectată
HIV/SIDA”, cu care s-a prezentat la sfârşitul investigaţiilor la salonul de intervenţii
chirurgicale aflat la etajul 4 al Spitalului. La intrarea în salon a fost primită de două
asistente medicale care i-au cerut să prezinte motivele pentru care se află acolo. A.T. a
prezentat fişa cu analizele pe care le făcuse, moment în care asistenta M. T. şi-a chemat
colegele de serviciu spunându-le că pe secţia respectivă a fost internată o persoană cu
HIV/SIDA. A vorbit despre toate acestea cu voce tare, astfel că bolnavii internaţi aflaţi pe
holul secţiei au auzit-o. Ei nu trebuiau să aibă acces la asemenea informaţii. Ca urmare, i-
a spus infirmierei că discuţia nu trebuia să fie făcută în loc public. Doar cadrele medicale
puteau fi prezente la discuţie. În replică, infirmiera a răspuns pe un ton ridicat, astfel încât
să fie auzită de cei prezenţi prin afirmaţia: “Ce, ai venit să ne umpli de SIDA?”
2. Reacţia la evenimente
La circa două luni după ce şi-a exprimat nemulţumirea pentru felul în care a fost
tratat cazul ei de către personalul Spitalului, doamna M.T. s-a adresat Consiliului
Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a adresat o petiţie în acest sens. Doamna
M.T. a reclamat faptul de a fi fost victima unei discriminări, din partea asistentei M. T.,
contrară prevederilor din legislaţia în materie – Ordonanţa 137/2000.
3. Verificarea faptelor reclamate
11 Hotărârea Colegiului Director al CNCD din 13.11.2008.
16
16
Simpla declaraţie a unei persoane privind încǎlcarea unui drept al sǎu nu e
suficientǎ. Afirmaţiile celui ce depune plângerea, şi care pot duce la sancţiunea persoanei
reclamate, trebuie şi dovedite. Ca urmare, instanţele cer adunarea de probe (constituirea
unui probatoriu), fiecare alegaţie având nevoie de o confirmare materială, sau cel puţin de
o mǎrturie.
Colegiul Director s-a adresat asistentei M.T. pentru a cere lǎmuriri suplimentare
cu privire la obiectul petiţiei reclamatei. Aceasta a întǎrit cele spuse în petiţie. Apoi,
Colegiul CNCD a solicitat punctul de vedere asupra presupuselor fapte conducerii
Spitalului de Urgenţă F.
Spitalul de Urgenţă F. a comunicat punctul său de vedere. De asemenea, Spitalul a
pus la dispoziţia Colegiului declaraţia a trei participante la eveniment (asistentele T. M. şi
M. A. şi infirmiera P. A. S-a adăugat o investigaţie a echipei C.N.C.D. la sediul
Spitalului, sintetizată într-un raport şi solicitarea altor acte: procesul verbal al Consiliului
Etic reunit în urma reclamării faptelor enunţate şi foaia de observaţie medicală a
petentului. Spitalul a transmis CNCD şi noile documente solicitate.
În luna septembrie, după adunarea tuturor acestor probe, Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării a citat părţile să se prezinte în faţa Colegiului CNCD. Părţile s-
au prezentat, prin reprezentanţi, la termen, dar reclamata a solicitat stabilirea unei noi
date pentru audiere, ca să poată lua cunoştinţă de actele dosarului în vederea formulării
propriei apărări. La noul termen părţile au fost din nou prezente. La declaraţiile
testimoniale luate cu acea ocazie s-au mai adăugat concluzii scrise. La sfârşitul lunii
octombrie 2008, partea de inestigaţie fusese finalizată.
Susţinerile reclamatei
Reclamata a susţinut că tânărul A.T. s-a prezentat pentru internare în momentul în
care preda schimbul de tură de zi colegei sale. Anterior cu câteva minute, Dr. I. întrebase
dacă a sosit un pacient, internat de el, şi a precizat că este seropozitiv. La apariţia
tânărului era singură pe hol şi l-a întrebat ce doctor l-a internat. A chemat infirmiera de
serviciu şi i-a spus să pună acestui pacient punga galbenă la pat. Tânărul a început să
vocifereze spunând: „eu nu am dreptul să fiu îngrijit?”. Reclamata susţine că i-a răspuns
17
17
„dragă, astea sunt regulile spitalului”, după care a continuat să se îmbrace şi a plecat
acasă.
Punctul de vedere al Spitalului de Urgenţă F.
În comunicarea sa, Spitalul de Urgenţă F. arată că pacientul A. T. a fost internat la
secţia Chirurgie IV. În momentul internării acestuia, asistenta M. T. a verificat cine a
efectuat internarea, şi-a chemat colegele de tură şi le-a spus să pună punga galbenă pe
pat, procedând în acest fel pentru a se lua măsurile stabilite conform Ghidului practic de
management al expunerii accidentale la produse biologice.
4. Argumentele şi hotărârea Colegiului Director al CNCD
Colegiul Director a reţinut declaraţiile petentului, ale reclamatei şi martorilor,
procesul verbal al Consiliului Etic al Spitalului reunit pentru analiza sesizării petentului,
raportul de investigaţie al CNCD şi înscrisuri (fişă de internare, buletin de analize, bilet
de ieşire, ghid practic de management al expunerii accidentale la produse biologice).
Analizând probatoriul aflat la dosar, Colegiul a fost de opinie că în speţă se pot invoca
fapte de discriminare, punând în discuţie comportamente care, chiar dacă nu au fost
săvârşite cu intenţie, produc un cadru „intimidant, ostil, degradant ori ofensiv” pe baza
statutului petentului (seropozitiv) respectiv al diagnosticului HIV. Este lipsit de orice
echivoc faptul că petentul este un pacient sub tratament specific pentru HIV. Reclamatei i
s-a adus la cunoştinţă anterior că urmează să fie internat un pacient infectat HIV. În
opinia Colegiului, este evident că atât informaţiile comunicate de reclamată colegelor cât
şi răspunsul adresat în mod direct petentului, au fost de natură a genera reacţia acestuia
din urmă. Modul public în care reclamata a comunicat colegelor sale faptul că pe secţie
va avea loc o internare, astfel cum rezultă şi din susţinerea petentului, a determinat
nemulţumirea sa, considerând că diagnosticul său presupune o atenţie sporită şi în special
o obligaţie de confidenţialitate. Potrivit art. 21 din legea nr. 46/2003 privind drepturile
pacientului „Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor,
diagnosticul, pronosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după
decesul acestuia”.
18
18
Dincolo de susţinerile contradictorii ale părţilor, Colegiul observă că potrivit art. 16
din legea nr. 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical şi a profesiei de
moaşă, „În exercitarea profesiei, asistentul medical şi moaşa trebuie să respecte
demnitatea fiinţei umane”. Analizând aceste aspecte, şi întregul material depus la dosarul
cauzei, Colegiul Director este de opinie că în speţă se poate reţine existenţa unui
comportament, motivat de diagnosticul de boala HIV al petentului, cu efecte
„intimidante, ostile, degradante ori ofensive”. Raportat la elementele particulare ale
cauzei, din probele analizate la dosar este evident că modul de abordare de către
reclamată a situaţiei date a avut ca efect umilirea petentului, din perspectiva propriilor
ochi, acesta simţindu-se lezat. Acest aspect nu apare numai din utilizarea prezumată a
cuvintelor „hiv” ori „sida”, cât per ansamblu, raportat la complexul de împrejurări.
Situaţia unei persoane seropozitive nu poate fi tratată similar cu o persoană ce deţine un
alt tip de diagnostic ce presupune o internare la secţia chirurgie. În cazul infecţiei cu HIV
sau al vulnerabilităţii sociale, respectarea confidenţialităţii înseamnă nu numai
respectarea dreptului unei persoane la viaţa privată, ci şi evitarea stigmatizării sale care se
bazează în cele mai multe cazuri pe stereotipuri şi prejudecăţi. Conduita asistentului
medical ar fi trebuit raportată la situaţia specială a pacientului infectat HIV ceea ce
presupunea un comportament diferit corelativ situaţiei diferite în care se afla această
persoană. Principiul egalităţii exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi
situaţiile diferite să fie tratate similar.
Întreaga apărare a reclamatei se bazează pe negarea afirmaţiilor imputate. Reacţia
ei ar fi fost: „Dragă, astea sunt regulile spitalului”, ori „astea sunt regulile spitalului şi ale
ministerului sănătăţii” (astfel cum rezultă din declaraţiile colegelor reclamatei). Or, cum
reclamata cunoştea diagnosticul petentului, un asemenea tip de argument este de natură a
desconsidera nu doar starea medicală a petentului ori demnitatea acestuia cât dreptul
oricărui pacient de a fi informat corespunzător cu privire la îngrijirile medicale ce i se
acordă şi care se presupun a fi asigurate.
Ca urmare, Colegiul Director este de opinie că atitudinea reclamatei a reprezentat
un comportament cel puţin ostil ori ofensiv, în sensul art. 2 alin. 5 din O.G. nr. 137/2000,
republicată, motivat de statutul petentului – diagnosticat cu boală HIV -, având ca efect
lezarea demnităţii acestuia. Dreptul de a nu fi supus discriminării constituie unul dintre
19
19
drepturile fundamentale într-o societate democratică, dreptul la egalitate constituind un
drept cu aplicare imediată având în vedere că discriminarea în sine este un afront adus
demnităţii umane. Tratând pe cineva mai puţin favorabil datorită unor criterii inerente
sugerează în primul rând dispreţ sau lipsă de respect faţă de personalitatea sa. Este
important ca, în exercitarea profesiei, asistentul medical în relaţie cu orice potenţial
pacient să manifeste exigenţă în raport cu modul în care sunt comunicate informaţii şi să
aibă o conduită ireproşabilă pe plan fizic, mental şi emoţional faţă de bolnav, respectând
întotdeauna demnitatea acestuia şi principiul nediscriminării: „(1) În România, stat de
drept, democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate de lege. (2)
Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt
garantate...” 4) Orice persoană fizica sau juridică are obligaţia sa respecte principiile
enunţate la alin. (2).
*
În temeiul art. 20 alin. (2) din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea
tuturor formelor de discriminare, cu unanimitate de voturi ale membrilor prezenţi la
şedinţă, Colegiul Director al CNCD a stabilit că « Aspectele sesizate constituie acte de
discriminare conform art. 2 alin. 5, din Ordonanţa de Guvern nr.137/2000 » şi a
sancţionat pe reclamata M. T. cu avertisment.
III. Jurisprudenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi
problematica segregării copiilor romi în educaţie
În România, cel mai frecvent criteriu de repartizare a elevilor pe clase este
preferinţa părinţilor. În unele cazuri, preferinţa părinţilor include refuzul părinţilor neromi
de a-şi înscrie copiii în clase în care sunt numeroşi elevi romi. În alte cazuri, elevii romi
preferă să fie menţinuţi în clasele segregate, iar alteori părinţii romi preferă ei înşişi o
şcoală segregată datorită apropierii de comunitatea de romi.
Un alt criteriu de repartizare este reprezentat de rezultatele şcolare ale elevilor.
Nefrecventarea prealabilă a grădiniţei reprezintă un criteriu de segregare la nivelul
20
20
claselor, iar o altă regulă este reprezentată de testele şcolare aplicate la sfârşitul clasei a
IV-a. Alte criterii de repartizare sunt repetenţia şi momentul înscrierii în şcoală,
repartizarea în funcţie de domiciliul elevului, limba de predare, repartiţia aleatoare etc.12
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost sesizat cu privire la
diferite situaţii de segregare a copiilor romi, prin plasarea acestora fie în clădiri anexe ale
şcolii sau situate în afara şcolii, înscrierea în clase separate în aceeaşi clădire, preluarea şi
respectiv mutarea în clase separate în ciclul ulterior de învăţământ, plasarea în şcoli
pentru copii cu nevoi speciale.
Prima plângere vizând segregarea şcolară adresată Consiliului Naţional pentru
Combaterea Discriminării a fost Romani CRISS v. Şcoala Cehei. Colegiul Director a
reţinut că în şcoala respectivă funcţiona o clădire principală în care se aflau clase formate
exclusiv din copii români, iar într-o clădire anexă, separată de clădirea principală,
funcţionau clase formate exclusiv din copii romi. În considerentele hotărârii sale,
Colegiul a luat act de faptul că împărţirea în clase diferite „nu se face potrivit
calificativelor obţinute de-a lungul anilor”, iar condiţiile diferite pentru desfăşurarea
orelor de curs „sunt mai bune în clădirea principală decât în clădirea anexă”.13 Şcoala a
fost sancţionată cu avertisment.
Colegiul Director a considerat că nu exista o justificare obiectivă a tratamentului
în discuţie, fără a analiza dacă în cauză ar fi existat un raport de cauzalitate directă între
originea etnică a copiilor romi şi condiţiile de studiu diferite. Hotărârea Colegiului indică
doar că elevii romi din clasele V-VIII provin dintr-o anumită localitate, ceea ce prezumă
faptul că aceştia au fost preluaţi în şcoală în structura omogenă constituită în ciclul
anterior şi menţinuţi ca atare ulterior. Această practică este des invocată de autorităţi în
cazurile de segregare.
Meritul deciziei constă în faptul că la doar şase luni după funcţionarea efectivă a
Consiliului director al CNCD14 s-a pronunţat primă hotărâre a unei instituţii publice din
12 Romani CRISS, Monitorizarea aplicării măsurilor împotriva segregării şcolare în Romania, Editura MarLink, Bucuresti 2008. Raport de cercetare realizat de Laura Surdu, in cadrul proiectului “Monitorizarea aplicării prevederilor cadrului legislativ în materie de desegregare şcolară”, finanţat de UNICEF România.13 Decizia nr. 218 din 23.06.2003: au fost încălcate prevederile art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 137/2000.14 Deşi O.G. nr. 137/2000 prevedea înfiinţarea C.N.C.D. în termen de 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al Ordonanţei, numirea membrilor Colegiului Director s-a realizat în luna august 2002 iar activitatea propriu-zisă de soluţionare a plângerilor, prin hotărâri pronunţate de Colegiu, a început, în mod efectiv, în anul 2003.
21
21
România prin care segregarea copiilor romi în sistemul educaţional a fost calificată drept
faptă de discriminare.
În cauza C.C v. Şcoala Patroaia V., petenta a sesizat Consiliul cu privire la
constituirea unei clase formate din elevi romi, într-o clădire separată de Şcoala Generală,
respectiv în sala de spectacole a grădiniţei locale. Colegiul a reţinut, după o investigaţie
pe teren, că şcoala are 160 de elevi şi dispune de 4 săli de clasă în care se fac ore
dimineaţa şi după-amiaza. În clădirea principală învaţă copii de etnie romă din
comunitatea petentei cât şi din altă comunitate, iar clasa separată menţionată în petiţie era
formată din elevi de etnie romă. Colegiul director al CNCD a apreciat că separarea clasei
în altă clădire decât cea a şcolii nu este de natură discriminatorie, pentru că „în celelalte
clase există elevi aparţinând acestei etnii, atât din satul V. (P.G) cât şi din P.V....”15
Situaţia invocată pare similară cu speţa CRISS v. Cehei, petenta invocând
condiţiile de învăţământ inferioare pentru elevii din clasa a V-a de etnie romă care
studiau separat: sala de spectacole a grădiniţei unde învăţau nu avea asigurată, pe timpul
iernii, încălzirea; uşa de intrare era improvizată, bătută cu o tablă de fier şi cu ferestre
sparte. Deşi raportul de investigaţie al CNCD confirmase situaţia invocată de petentă, că
„spaţiul alocat acestei clase are destinaţie de sală de spectacole şi nu corespunde unor
cerinţe minime de desfăşurare a învăţământului gimnazial”, totuşi a considerat că
„aspectele sesizate nu se confirmă”. În mod inexplicabil, hotărârea Colegiului nu a luat în
considerare susţinerile Primăriei locale care arată că „din discuţiile şi cererile formulate
de unii părinţi ai elevilor clasei a V B sub aspect că în această clasă sunt numai copii
romi, Primăria a încercat să dialogheze cu directorul şcolii pentru a găsi o soluţie”.
Autoritatea locală îşi exprimase părerea că „...separarea copiilor romi în clasa a V-a
Pătroaia V. nu este normală şi nici benefică atât copiilor cât şi procesului de învăţământ”.
Or, această susţinere arăta că situaţia segregării fusese sesizată chiar la nivelul
autorităţilor locale, care considerau separarea pe criteriul etnic inacceptabilă.
Colegiul director a abordat cazul dintr-o perspectivă extrem de restrictivă,
sprijinindu-se probabil pe ideea că, în speţă, nu există o separare absolută, similară
cazului CRISS v. Cehei. Deşi confirmă separarea copiilor romi şi condiţiile de studiu
diferite, hotărârea omite să ofere o justificare obiectivă şi rezonabilă în atingerea unui
15 Hotărârea nr. 256 din 14.03.2004.
22
22
eventual scop legitim care să motiveze separarea copiilor romi într-un corp de clădire
străin al şcolii şi impropriu învăţământului. Aceasta, în timp ce Colegiul director al
CNCD aplicase o sancţiune contravenţională de 5 milioane lei vechi directorului şcolii în
urma refuzului acestuia de a oferi informaţii şi explicaţii în vederea desfăşurării
investigaţiei.
Alte două cazuri soluţionate de CNCD în 2006 au ridicat aspecte de fond în ce
priveşte tratarea claselor separate în cadrul aceluiaşi corp de clădire ca formă de
discriminare. În cazul European Roma Rights Center, Romani CRISS şi Fundaţia
Umanitară Hochin v. Şcoala “Ion Creanga”, petenţii au sesizat Consiliul cu privire la
separarea elevilor romi de clasa a V-a de colegii lor români sau lipoveni în anul şcolar
2003-2004. Copiii romi proveneau dintr-o altă şcoală, iar procesul educaţional se
desfăşura, au susţinut petenţii, în condiţii materiale de studiu inferioare, ceea ce i-au făcut
să solicite directorului şcolii transferarea acestora în alte clase. Cererea lor a fost respinsă.
Reclamaţii au arătat că respectiva clasă nu a fost formată distinct, ci s-a realizat o
preluare a unei clase deja formate din ciclul anterior (clasele I-IV), procedură comună.
Transferurile la alte clase nu s-au realizat deoarece nu au fost înregistrate cereri în acest
sens, dimpotrivă părinţii exprimându-şi dorinţa menţinerii clasei compacte, în forma
iniţială (cu romi). Colegiul director al CNCD a reţinut că au existat două motive de
păstrare a clasei respective: studiul limbii franceze de către întregul colectiv, iar pe de
altă parte, preluarea compactă a claselor formate din alte şcoli, conform procedurii
standard. Colegiul a reţinut că nu au existat cereri de transferare a copiilor în clase mixte,
iar atunci când astfel de cereri au fost depuse, copiii s-au retras ulterior. Ca urmare, s-a
constat că aspectele sesizate nu constituie fapte de discriminare.16
Cazul a pus în discuţie două subiecte critice, în ce măsură „consimţământul
părintelui rom” poate fi considerat o justificare pentru acceptarea segregării „în condiţii
de egalitate”, respectiv o „renunţare” la dreptul de a nu fi discriminat. În aceeaşi măsură
s-a pus în discuţie dacă principiul pedagogic al preluării claselor în forma de omogenitate
etnică poate justifica separarea. Răspunsurile la aceste chestiuni au fost elaborate de
Colegiul Director mai târziu, în jurisprudenţa ulterioară.
16 Hotărârea nr. 256 din 14.03.2006,
23
23
Urmare a autosesizării CNCD, Colegiul director a constatat în 2006 discriminarea
săvârşită prin constituirea de clase separate de clasa I-a, formate exclusiv din copii romi
la Şcoala Măcin.17 Conducerea Şcolii a fost sancţionată cu avertisment. Colegiul a reţinut
că la data deschiderii anului şcolar, repartizarea elevilor de etnie romă în clasa I s-a făcut
inegal, iar clasele constituite în anii anteriori au fost marcate de dezechilibre între elevii
români şi elevii de etnie romă. Acest fapt a declanşat un conflict între părinţii elevilor
romi care au depus plângeri la autorităţile responsabile. În considerentele hotărârii,
Colegiul director a constatat că o parte din părinţii elevilor romi şi-au exprimat
nemulţumirea cu privire la distribuţia inegală a elevilor pe clase, solicitând redistribuirea,
în speţă desegregarea. Colegiul director a stabilit că directoarea şcolii cunoştea existenţa
unei situaţii discriminatorii produse prin separarea elevilor romi de majoritari, situaţie
adusă la cunoştinţă chiar de un cadru didactic printr-un referat care atrăgea atenţia că „se
face discriminare etnică şi socială asupra romilor prin repartizarea la clasa I a acestor
elevi”. Şi părinţii copiilor romi şi reprezentanţii romilor aduseseră la cunoştinţă
conducerii că separarea copiilor romi poate constitui discriminare.
Colegiul director a reţinut existenţa unei discriminări, dar decizia a creat o
ambiguitate privind natura acesteia: a fost una directă şi indirectă?
În cauzele CRISS v. Grup Şcolar Auto şi CRISS v. Liceu Program Sportiv,
Colegiul Director a încadrat pentru prima oară segregarea copiilor romi în clase separate
drept discriminare directă, respectiv discriminare indirectă.18 Colegiul director a constatat
că „în structura anului şcolar, există două clase constituite exclusiv pe criteriul etniei.
Acest aspect reprezintă o formă de discriminare, sub aspectul constituirii şi menţinerii
claselor formate din copiii etnicilor romi. Situaţia este contrară prevederilor cuprinse în
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, a
Convenţiei ONU privind drepturile copilului şi Convenţiei UNESCO privind
discriminarea în educaţie”.
Colegiul Director a abordat problema raportului de cauzalitate între tratamentul
pus în discuţie, i.e. constituirea/menţinerea separată a claselor de studiu şi originea etnică
a copiilor diferit de anii anteriori, când s-a în ce măsură măsurile în cauză sunt cumva
justificate şi proporţionale.
17 Hotărârea nr. 75 din 02.03.2006.18 Hotărârile nr. 103 din 24.06.2007 şi nr. 338 din 03.09.2007.
24
24
În opinia majoritară a Colegiul director din cauza CRISS v. Liceul cu Program
Sportiv, problema segregării a fost analizată detaliat, pornind de la premisa că educaţia
reprezintă unul din elementele fundamentale ale unei societăţi democratice, prin care se
urmăreşte deplina dezvoltare a personalităţii umane şi întărirea respectului, a înţelegerii, a
toleranţei, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Colegiul şi-a întemeiat
motivarea prin prevederile conţinute în instrumentele internaţionale de drepturile omului
care interzic segregarea rasială în educaţie precum şi recomandările adresate guvernelor
de organismele specializate ale Uniunii Europene, Consiliului Europei şi ONU cu privire
la interzicerea segregării copiilor romi în educaţie.
Analiza cauzei a avut drept context Notificarea nr. 29323/20.04.2005 a
Ministerului Educaţiei prin care s-a interzis formarea grupelor în învăţământul preşcolar
cuprinzând exclusiv sau preponderent elevi romi şi a Ordinului Ministerului educaţiei nr.
1540 din 19.07.2007 privind interzicerea segregării şcolare a copiilor romi. Colegiul a
reţinut că în cazul dat au fost formate clase numai de copii romi care învăţau în „spaţii
improprii”. Conducerea şcolii, în consens cu cadrele didactice din şcoală, hotărâse ca
elevii din clasele a II-a, a III-a şi a IV-a să rămână în clasele în care au fost iniţial până la
finele ciclului primar din „raţiuni pedagogice şi de particularitate a copiilor în cauză,
diferenţe din punct de vedere educaţional, cultural, datorită principiului continuităţii la
clasă.”
Majoritatea Colegiului a considerat că „trebuie avute în vedere aspectele particulare
şi interesele elevilor, însă acestea trebuie raportate concomitent la principiile
fundamentale ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în special din
perspectiva procesului educativ oferit unor copii, precum elevii aparţinând minorităţii
roma, astfel încât să se realizeze un just echilibru între interesele şcolii şi interesele
elevilor, inclusiv sub aspectul unor posibile efecte discriminatorii asupra acestora.” S-a
considerat că principiul continuităţii este un argument pertinent însă într-o atare situaţie
trebuie reţinut întreg complexul de împrejurări care trebuie să prevină şi să evite cât de
mult posibil segregarea elevilor romi, să combată ferm orice formă de segregare şcolară
faţă de copiii romi şi să le asigure egalitatea efectivă a accesului la educaţie astfel încât
politicile educaţionale în favoarea copiilor romi sa nu ducă la crearea unor clase separate.
Transferarea copiilor romi deoarece studiau în grajdurile în care locuiau în str. F. pentru a
25
25
asigura acestora condiţii igienico-sanitare propice precum şi eforturile pentru integrarea
acestora în colectivul şcolii din structura Şcolii nr. 3 denotă preocuparea conducerii
instituţiilor în cauză faţă de situaţia copiilor romi. Însă segregarea (separarea) a avut
acelaşi efect.
În opinia majorităţii Colegiului, efectul constituirii claselor exclusiv cu copii romi,
menţinerea acestora şi mutarea compactă dintr-o locaţie în alta, în aceeaşi compoziţie sub
aspectul apartenenţei etnice, a dat naştere circumstanţei concretizate într-un tratament
diferit, care întruneşte elementul constitutiv al faptei prevăzute de art. 2 alin.1, generic
deosebire, restricţie, excludere, preferinţă, şi care faţă de obiectul dedus soluţionării, s-a
materializat într-o plasare separată a copiilor romi constituiţi în clase distincte, ceea ce
echivalează cu segregarea acestora.
Prin hotărârea 338/2007, Colegiul director a pus în discuţie, pentru prima oară
problema realizării unui just echilibru între situaţia şi interesul copiilor romi, ca membrii
ai unei comunităţi etnice dezavantajate şi interesele şcolii, considerând că principiul
pedagogic al constituirii respectiv al menţinerii omogenităţii etnice a unei clase de studiu
nu poate justifica per se segregarea etnică a copiilor romi. Pe de altă parte, Colegiul a
reţinut că efectul constituirii, al mutării sau preluării unor clase exclusiv formate din copii
de etnie roma reprezintă o formă de discriminare directă pe criteriul etniei prin care se
afectează accesul inegal al copiilor romi la o educaţie de calitate, inclusiv în sensul
prevederilor Ordinului Ministerului Educaţiei nr. 1540/2007 privind interzicerea
segregării şcolare a copiilor romi. În mod similar, Colegiul s-a pronunţat şi în 2008, în
cazul Romani CRISS v. Şcoala Josika Miklos19.
Problema consimţământului părinţilor a fost repusă în discuţie în hotărârea nr. 306
din 13.05.2008, într-un caz de autosesizare al CNCD privind segregarea copiilor romi în
şcoli şi grădiniţe. Un aspect interesant al cazului, dincolo de constituirea claselor separate
pentru copii romi, este legat de opţiunea părinţilor de a înscrie copii la şcoala situată în
comunitatea romilor spre deosebire de şcoala situată la distanţă de comunitate. Colegiul
director a reţinut că părţile nu au contestat faptul că anumite situaţii au determinat
împrejurări de natură a circumstanţia o separare de facto a copiilor romi, ce s-a perpetuat
în timp. Din înscrisurile şi rapoartele depuse la dosar a rezultat că unele instituţii şcolare,
19 Spre deosebire de aceste speţe, în cauza Romani CRISS şi Amaro Suno v. Şcoala nr. 19, prin Hotărârea nr. 396 din 14.01.2008, Colegiul a constatat că faptele sesizate nu constituie discriminare.
26
26
grădiniţe sau şcoli, sunt frecventate de copii romi deoarece acestea sunt localizate în
comunitatea romilor ori în centrul comunităţii de romi vorbitori de limba romani, spre
deosebire de şcolile situate la distanţă mare de comunitate, unde numărul înscrierilor
copiilor romi este redus. Colegiul a precizat că „nu se poate face abstracţie de faptul că în
anumite situaţii părinţii copiilor romi preferă înscrierea copiilor în instituţiile de
învăţământ plasate în cadrul comunităţii de romi spre deosebire de cele constituite la
distanţe apreciabile de comunitate..., la grădiniţe cu program prelungit spre deosebire de
cele cu program normal, datorită resurselor financiare limitate ... ori în grupe speciale,
datorită alocării de supliment de hrană pentru copii însă faţă de aceste chestiuni de fapt,
În analiza situaţiilor concrete, de la caz la caz, trebuie avute în vedere aspectele
particulare şi interesele elevilor precum şi ale părinţilor, însă acestea trebuie raportate
concomitent la principiile fundamentale ale drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, în special din perspectiva procesului educativ oferit unor copii, precum cei
aparţinând minorităţii rome, astfel încât să se realizeze un just echilibru între interesele
şcolii şi interesele copiilor, inclusiv sub aspectul prevenirii unor posibile efecte
discriminatorii asupra acestora”20.
Opinia Colegiului director, deşi pare a certifica opţiunea părinţilor romi de a înscrie
copii în instituţii şcolare auto-segregate, arată în mod explicit că o atare situaţie nu poate
justifica înlăturarea principiului nediscriminării, devreme ce interesele copiilor respectiv
ale părinţilor trebuie raportate concomitent la procesul educaţional oferit unor copii
aparţinând unei comunităţi dezavantajate, ceea ce presupune un just echilibru în
asigurarea prevenirii oricăror efecte discriminatorii. Or, acest echilibru trebuie să aibă în
vedere asigurarea oportunităţilor de şanse egale pentru copii romi din punctul de vedere
al procesului educaţional, atât sub aspectul condiţiilor de studiu şi al calităţii educaţiei cât
şi al asigurării unui tratament egal în garantarea dreptului la educaţie, indiferent de
originea etnică.
Prin hotărârea nr. 733 din 11.06.2008, în cazul CRISS v. Şcoala Dumbrăveni şi alţii,
Colegiul Director a constatat că separarea, respectiv mutarea (înscrierea) copiilor de etnie
roma în şcoala pentru copii cu nevoi speciale constituie discriminare directă şi simultan
indirectă, recomandând adoptarea unor programe de evaluare/reevaluare a copiilor
20 CNCD, Hotărârea nr. 306/2008, parag. 6.16.
27
27
încadraţi în şcolile speciale pe baza unor criterii obiective de natură a preveni constatarea
unor situaţii discriminatorii pe criteriul originii etnice. Cazul vizează numărul
disproporţionat al copiilor de etnie roma din şcoala cu nevoi speciale, într-un procent
până la 90%.
Colegiul Director a luat act de faptul că procedura de mutare a elevilor de la şcoli
de masă la şcoli speciale este o procedură complexă, ce presupune în primul rând pe
consimţământul expres al părintelui. Urmare a investigaţiilor efectuate în caz, s-a reţinut
că în ultimii ani, Grupul Şcolar Dumbrăveni s-a confruntat cu o cerere sporită de
şcolarizare din partea părinţilor copiilor din localitate şi comunele apropiate, care s-au
prezentat direct la grupul şcolar solicitând înscrierea copiilor înaintea obţinerii unui
certificat din partea Comisiei pentru Protecţia Copilului. Colegiul director a reţinut că
această creştere este explicată prin ajutoarele de care beneficiază copiii în urma încadrării
în rândul persoanelor cu nevoi speciale.
Colegiul director al CNCD s-a raportat la argumentele Marii Camere a CEDO în
cauza D.H. şi alţii v. Cehia: prezumţia discriminării indirecte prin repartizarea copiilor
romi în şcolile speciale, lipsa unei justificări obiective a sistemului de evaluare, analiza
testelor precum şi refuzul de a considera consimţământul părinţilor drept renunţare la
dreptul de a nu fi discriminat. Colegiul a considerat că sistemul de evaluare a elevilor
pentru încadrarea în şcoli speciale, precum şi sprijinul financiar şi material acordat
reprezentanţilor legali ai copiilor ce urmează cursurile şcolilor speciale produc efecte
discriminatorii. „Astfel, statistic se demonstrează că, procentual, elevii de etnie roma
reprezintă majoritatea covârşitoare a elevilor în această şcoală specială, fără a exista în
toate cazurile un motiv medical, obiectiv, de natură a justifica mutarea acestora”21.
Colegiul director a susţinut că „în şcolile speciale, elevii trebuie încadraţi exclusiv
sub imperiul îndeplinirii cerinţelor expres prevăzute de legislaţia în materie corelativ
situaţiei speciale în care se află aceşti elevi, însă nu sub aspectul situaţiei socio-
economice”, recomandând adoptarea de măsuri corespunzătoare care să conducă la
eliminarea efectelor discriminatorii. Recomandarea Colegiului porneşte de la ideea că
încadrarea copiilor cu nevoi speciale trebuie să aibă în vedere, în mod particular, situaţia
copilului din punct de vedere al capacităţilor şi dificultăţilor sale educaţionale care impun
21 CNCD, Hotărârea nr. 733 din 11.06.2008.
28
28
încadrarea într-o astfel de şcoală, şi nu situaţia socio-economică a familiei sale, ce nu
presupune un raport de cauzalitate între starea psiho-socială şi intelectuală a copilului şi
nevoia de natură a justifica încadrarea într-o astfel de instituţie şcolară specializată.
29
29