curs drept constitutional semestrul ii_2013_2014
DESCRIPTION
CursTRANSCRIPT
0
UNIVERSITATEA “ANDREI SAGUNA “ CONSTANTAFACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE
DREPT CONSTITUTIONAL CURS
2014
0
CUPRINS
CAPITOLUL I
STATUL, INSTITUŢIILE POLITICE, RAPORTURILE ŞI NORMELE DE DREPT
CONSTITUŢIONAL
1. Societate. Statul. Dreptul. Politica. Morala
2. Noţiunea de drept constituţional şi cea de instituţii politice
3. Raporturile şi normele de drept constituţional
3.1. Identificarea raporturilor de drept constituţional
3.2. Particularităţile normelor de drept constituţional
3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional
3.4. Normele de drept constituţional
CAPITOLUL II
IZVOARELE FORMALE ŞI LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN
SISTEMUL DE DREPT
1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei
2. Legea ca act juridic al Parlamentului
3. Regulamentele Parlamentului
4. Ordonanţele Guvernului
5. Tratatul internaţional
6. Hotărârile de Guvern
7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept
CAPITOLUL III
TEORIA CONSTITUŢIEI
1. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei
2. Conţinutul normativ al Constituţiei
3. Supremaţia Constituţiei
3.1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei
3.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei
3.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei
4. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei
0
CAPITOLUL IV
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR
1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor
2. Organele de Stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi
clasificarea controlului pe acest criteriu
3. Alte forme de control a constituţionalităţii legilor
1. Controlul constituţionalităţii legilor în România
2. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
3. Actele Curţii Constituţionale
CAPITOLUL V
CONSTITUŢIILE ROMÂNE
1. Câteva consideraţii privind apariţia Constituţiei în România
2. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866
4. Constituţia României din 29 martie 1923
5. Constituţia României din 28 februarie 1938
6. Constituţia din 13 aprilie 1948
7. Constituţia din 24 septembrie 1952
8. Constituţia din 21 august 1965
9. Regimul constituţional din România stabilit după Revoluţia din decembrie 1989
10. Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003, revizuită prin
Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003
CAPITOLUL VI
PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL. FORMA DE GUVERNĂMÂNT
1. Puterea politică
2. Statul
3. Suveranitatea
4. Forma de guvernământ
0
4.1. Structura de stat
4.2. Forma de guvernământ a României
4.3. Regimul politic
4.4. Formele structurii de stat
4.5. Asociaţiile de state
5. România, stat naţional, unitar şi indivizibil
6. România, stat suveran şi independent
7. România, stat de drept, democratic şi social
8. Organizarea administrativă a teritoriului
8.1. Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului
8.1. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României
8.2. Unităţile administrativ-teritoriale din România
CAPITOLUL VII
CETĂŢENIA ROMÂNĂ. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI
1. Sensurile noţiunii de cetăţenie
2. Natura juridică a cetăţeniei
3. Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din normele
juridice privitoare la cetăţenie
4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei
5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie
6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
6.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor
6.1. Natura juridică a drepturilor fundamentale
6.2. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale
privind drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului
6.2. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului
6.3. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
6.3. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români
6.4. Cetăţenii români pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România
6.5. Prioritatea reglementărilor internaţionale
6.6. Accesul liber la justiţie
6.7. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau
0
libertăţi
6.8. Inviolabilităţile
6.9. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
6.10. Drepturile exclusiv politice
6.11. Drepturile şi libertăţile social-politice
6.12. Drepturile garanţii
6.13. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
CAPITOLUL VIII
ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII ŞI PARTIDELE POLITICE
1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri politice
2. Relaţia popor-stat
3. Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice
4. Separaţia puterilor în stat
1. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferite forme de
guvernământ
5. înscrierea în Constituţii a principiului separaţiei puterilor
1. Sinteza consideraţiilor expuse privind separaţia/echilibrul puterilor
2. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebiri de alte puteri
9. Noţiunea de partid politic
10. Scopul asocierii cetăţenilor în partidele politice. Funcţiile partidelor politice
11 .Categorii de variante de partide politice
12. Sisteme de partide politice
CAPITOLUL IX
SISTEMUL ELECTORAL
1. Consideraţii generale
2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români
3. Scrutinul
3.1. Concept
3.2. Sistemul major
3.3. Sistemul reprezentării proporţionale
3.4. Sistemele electorale mixte
0
3.5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste
4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor
5. Stabilirea rezultatelor votării
CAPITOLUL X
PARLAMENTUL
1. Generalităţi. Caracterizarea Parlamentului
2. Funcţiile Parlamentului
3. Structura Parlamentului
4. Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă
4.1. Generalităţi
4.2. Grupurile parlamentare
4.3. Statutul opoziţiei în Parlament
4.4. Birourile şi comitetele
4.5. Comisiile parlamentare
5. Funcţionarea Parlamentului
5.1. Mandatul sau legiferarea
5.2. Sesiunea
5.3. Şedinţele
5.4. Sistemul de vot
6. Deputaţii şi senatorii
6.1. Generalităţi
6.2. Drepturi şi obligaţii
6.3. Incompatibilităţi şi imunităţi
6.4. Răspundere şi sancţiuni
0
7. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare
8. Legea ca act juridic al Parlamentului
9. Regulamentele
10. Hotărârea ca act juridic al Parlamentului
11. Moţiunile
12. Actele structurilor parlamentare
CAPITOLUL XI
PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT
1. Precizări terminologice
2. Structura executivului
3. Raporturile legislativ-executiv
4. Instituţia şefului de stat. Caracteristici
5. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România
6. Atribuţiile şefului de stat
7. Desemnarea şefului de stat
8. Durata mandatului şefului de stat
9. Proceduri, solemnităţi, protocol
10. Răspunderea şefului de stat
11. Actele şefului de stat
CAPITOLUL XII AUTORITATEA JURISDICŢIONALĂ
1. Terminologie şi noţiuni
2. Specificul activităţii jurisdicţionale
3. Raporturile cu legislativul şi executivul
Bibliografie
0
CAPITOLUL I
STATUL. INSTITUŢIILE POLITICE.
RAPORTURILE ŞI NORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL
1. Societate, stat, drept, politică şi morală
Studierea, dar mai ales înţelegerea, structurilor şi instituţiilor constituţionale implică
anumite clarificări şi delimitări ale categoriilor şi termenilor cu care se operează.
Termenul societate, despre care vom vorbi deseori, are multiple sensuri şi întrebuinţări.
In mod deosebit ne interesează categoria societate umană în sensul ce i se dă în dicţionare de
ansamblu unitar, complex sistematic, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie
şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare
traiului lor individual şi colectiv. Societatea umană nu este o sumă aritmetică, ci un complex
de oameni, grupuri, clase, stări, realităţi (economice, politice).
Societatea umană se deosebeşte de societatea animală nu numai prin calităţile fiinţei
umane (raţiune şi conştiinţă), ci şi prin caracterul său organizat rezultat din exigenţele
existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune. Societatea umană determină sensurile şi
scopurile celorlalte categorii, numite deseori, generos dar şi înşelător, bine comun sau fericire.
O societate umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună numai în structuri organizate,
iar structura care s-a impus, a rezistat şi rezistă, fiind practic de neabandonat este statul. Cel
mai des se afirmă, şi nu fără temei, că statul este cea mai importantă instituţie sau chiar
instituţie politică.
Cuvântul stat are două accepţiuni. într-o accepţiune, prin stat este înţeleasă suma a trei
elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea (în sensul puterii organizate
statal, de fapt statul în accepţiunea strict juridică). In această accepţiune, statul este sinonim cu
ţara, el incluzând civilizaţia, într-o a doua accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se
înţelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal.
Aceasta este o accepţiune strict juridică.
Statul este un concept şi o realitate. Statul este o construcţie pe care toţi, sau cei mai
0mulţi, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa,
libertatea sau averea lor sunt puse în pericol.
Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu sistematizat de organe de
stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi executive, organe
judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori. In aceste organe de stat (autorităţile publice)
lucrează demnitari, funcţionari publici şi agenţi publici.
Statul are o serie de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe ipostaze. Astfel
pot fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională; funcţii interne
şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale, funcţii sociale, funcţii represive etc.
Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Statul creează
dreptul şi, paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Creând dreptul,
statul impune reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi. Prin drept statul îşi exprimă
puterea de comandă, formulând exigenţe economice, umane, politice.
Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi dreptul
subiectiv. Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice. Cât priveşte dreptul
subiectiv, el este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este
în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită
determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită
activitate.
Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţională clasificare în drept
public şi drept privat. Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul,
colectivităţile publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi
privesc prerogativele subiectelor de drept public. Dreptul privat cuprinde normele juridice
aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. în
dreptul privat cuprindem dreptul civil, dreptul comercial etc.
Deşi cel mai frecvent în limbaj, termenul politică este cel mai greu de definit. Termenul
politică are multiple sensuri, definite prin dicţionare. In sensul ce ne interesează, politica este
o formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte
grupuri sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere.
Interesant de reţinut pentru noi este că politica este determinată în conţinutul său de
0starea socială a unei ţări. De aceea există politici şi politici. Statul şi dreptul sunt greu de
explicat cât priveşte conţinutul şi forma lor în afara politicii.
Morala este în general definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în
principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre individ şi
colectivitate (familie, societate, naţiune, popor, alte categorii sociale). într-un cuvânt, morala
implică norme şi exigenţe valorice. Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală
sunt dense în conţinut, puternice. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă
exigenţele şi valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi dreptului, la baza
guvernării. Ea trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea însăşi, trebuie să fie morală.
Regulile şi exigenţele morale sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi de cutumă,
ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii.
Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie prin forţa
coercitivă a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa,
libertatea şi fericirea oamenilor.
2. Noţiunea de drept constituţional şi cea de instituţii politice
Disciplina de studiu drept constituţional şi instituţii politice îşi propune să analizeze
ramura dreptului unitar român alcătuită din normele juridice cu forţă juridică supremă prin
care sunt reglementate relaţiile sociale fundamentale ce apar în strânsă legătură cu fenomenul
puterii de stat, precum şi acţiunea acestor norme în viaţa instituţiilor şi autorităţilor publice.
Vom explica deci noţiunile cu care operează disciplina de studiu şi vom preciza specificul
câtorva din categoriile juridice generale (normă juridică, raport juridic, izvor de drept) care se
aplică în materia dreptului constituţional.
Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice,
cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional, dreptul administrativ,
dreptul civil, dreptul penal etc. Ramura principală a dreptului românesc este dreptul
constituţional care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori
economice, sociale şi politice.
In procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din principalele mijloace de
0realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se cristalizează
mult mai târziu şi anume o dată cu apariţia primelor constituţii scrise din lume.
Dreptul constituţional, ca disciplină ştiinţifică şi ca ramură de drept de sine stătătoare, a
apărut mai târziu, deşi anumite reguli juridice legate de domeniul său au existat cu multă
vreme înainte.
Deşi nu s-a delimitat într-o ramură separată, cum s-au conturat dreptul civil sau dreptul
penal, norme referitoare la puterea politică, la instituţiile de conducere a societăţii şi la felul în
care funcţionează au apărut odată cu statul, fie că ele au fost scrise sau nescrise.
Dreptul constituţional începe să se afirme ca o ramură de drept aparte în sistemul de
drept odată cu elaborarea primelor constituţii scrise, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată
cu apariţia elementelor democratice în organizarea de stat şi cu afirmarea unor libertăţi
cetăţeneşti.
Prima catedră expres denumită "drept constituţional" s-a creat la Ferrara în 1797. In
Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat în 1834, la Paris.
In ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul administrativ,
sub denumirea de drept public, dar la 1864 A. Codrescu îşi intitulează cursul publicat "Dreptul
constituţional", iar la 1881 la Brăila apar "Elemente de drept constituţional" de Christ I.
Suliotis. Conceptul de drept constituţional se consideră încetăţenit prin predarea(şi publicarea)
la Facultatea de drept din Iaşi a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin
Stere (1910) şi la Facultatea de drept din Bucureşti a cursului de Drept constituţional al
profesorului Constantin Dissescu (1915).
Denumirea de drept constituţional, dată atât ramurii de drept cât şi disciplinei ştiinţifice
care o cercetează, s-a menţinut, cu excepţia unei scurte perioade şi se menţine şi astăzi în ţara
noastră.
Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice
care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii
şi exercitării statale a puterii.
Constituţia este o parte a dreptului constituţional, e drept cea mai importantă, dar drept
constituţional există chiar şi acolo unde nu există o constituţie, sfera sa normativă fiind firesc
mult mai largă decât cea a constituţiei. Se impune precizarea şi a conceptului de instituţii
0politice şi, desigur, a corelaţiei cu dreptul constituţional. Aceasta pentru că, aşa cum rezultă
chiar din titlu, vom studia la această disciplină nu numai normele de drept constituţional, cu
ansamblul de probleme colaterale, ci şi instituţiile politice. Instituţiile politice cuprind
organele însărcinate să realizeze puterea politică şi normele privitoare la această realizare,
precum preşedintele României, primul ministru, Parlamentul etc.
3. Raporturile şi normele de drept constituţional
Literatura juridică admite astăzi faptul că divizarea dreptului în ramuri de drept este
rodul folosirii unui criteriu determinat ştiinţific, acela al obiectului reglementării juridice. La
acest criteriu se pot adăuga, în caz de nevoie, încă două criterii, auxiliare şi anume metoda
reglementării juridice, precum şi interesul guvernanţilor.
Dreptul constituţional este o ramură a dreptului. Este necesară delimitarea dreptului
constituţional de celelalte ramuri ale dreptului, delimitare ce devine posibilă prin folosirea
criteriului obiectului reglementării juridice, adică prin găsirea acelor relaţii sociale, care prin
conţinutul lor, sunt constituţionale.
3.1. Identificarea raporturilor de drept constituţional
Stabilirea obiectului dreptului constituţional trebuie corelată cu fenomenul-putere de
stat, cu categoriile-conţinut şi formă a statului, privite în complexitatea lor juridică şi politică.
Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine însă norme cu un caracter deosebit,
indispensabile pentru consolidarea poziţiei guvernanţilor, indispensabile pentru menţinerea şi
exercitarea puterii. în sistemul de drept ar exista deci două mari categorii de norme juridice şi
anume norme (fundamentale) care privesc esenţa statornicirii dominaţiei unor grupuri sociale,
clase şi toate celelalte norme diferenţiate prin obiectul de reglementare. S-ar impune deci două
criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de drept şi anume criteriul forţei juridice
a normelor, determinată de caracterul lor fundamental, care ar diferenţia dreptul constituţional
de restul dreptului şi criteriul obiectului de reglementare care ar diviza în ramuri restul
dreptului.
Un alt mod de justificare a tezei că toate normele din constituţie sunt norme de drept
constituţional, pleacă de la ideea că legea fundamentală, constituţia, reglementează şi alte
0relaţii care sunt specifice altor ramuri de drept, precum dreptului civil, dreptului administrativ,
dreptului muncii etc.
Bazele puterii sunt elemente exterioare statului care generează şi determină puterea de
stat în conţinutul său. Aceste baze sunt factorii economici şi factorii sociali, care impun în stat
existenţa unor reguli care să stabilească astfel de drepturi şi obligaţii în sarcina subiectelor de
drept care să asigure atingerea scopurilor societăţii.
Bazele organizării puterii sunt tot elemente exterioare statului, dar care nu generează
puterea de stat, ci numai condiţionează organizarea ei. Aceste baze ale organizării puterii sunt
teritoriul şi populaţia, iar dreptul constituţional reglementează relaţiile privind structura de stat
şi organizarea administrativ-teritorială, relaţiile privind cetăţenia şi drepturile şi îndatoririle
fundamentale.Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată de organele
reprezentative, fiind o activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior tuturor
activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului.
3.2. Particularităţile normelor de drept constituţional
Normele de drept constituţional sunt cuprinse în Constituţie, dar şi în alte acte normative
caracteristice obiectului său. Una din particularităţile normelor de drept constituţional o
reprezintă caracterul fundamental al acestora. El decurge din faptul că dreptul
constituţional reglementează conduite, stabileşte principii şi valori pentru cele mai importante
domenii ale vieţii sociale (economic, social, politic), astfel încât natura lor reflectă şi
condiţionează natura societăţii, a statului, a regimului politic. Astfel, Constituţia
reglementează principalele relaţii prin care organizează puterea politică statală, care la rândul
ei este creatoarea de drept pentru domeniile vieţii sociale. Se consacră forma statului în toate
ipostazele ei (forma de guvernământ, structura de stat şi, în mod tacit sau expres, regimul
politic). De asemenea, consfiinţeşte natura sistemului social economic şi politic al unei ţări. În
Constituţia României se prevede că "economia României este o economie de piaţă". De
asemenea, se precizează că România este un stat naţional, suveran, independent, unitar,
indivizibil, precum şi faptul că este un stat de drept, democratic şi social.
Caracterul fundamental este strâns legat de faptul că normele juridice de drept
constituţional au o forţă juridică superioară datorită izvoarelor de drept în care sunt cuprinse
(de ex. Constituţia, legile, de obicei organice, ordonanţele guvernamentale, iar în unele ţări
0decrete prezindenţiale). Ele îmbracă în formă juridică supremă "cele mai importante cerinţe
sociale - acelea de a căror respectare sau înfăptuire depinde realizarea intereselor generale,
naţionale ale unei societăţi". De aici rezultă că toate celelalte norme sunt raportate la
reglementările constituţionale, ca repere valorice privind conformitatea şi interpretarea lor.
In mod obişnuit, norma juridică este o regulă de conduită. Dreptul constituţional
cuprinde şi el asemenea norme. Totuşi este constituit, în mare măsură, şi de prevederi care
conţin formularea unor principii, valori, definiţii, afirmarea unor drepturi fundamentale.
Acestea fac parte componentă din sfera dreptului întrucât îndeplinesc condiţiile de a fi
generale, impersonale, au caracter normativ, în sens prescriptiv.
De aici decurge o altă particularitate specifică normelor constituţionale, care constă în
faptul că unele sunt cu aplicaţie mijlocită şi altele cu aplicaţie nemijlocită. Cele cu aplicaţie
mijlocită sunt reglementări de principiu, care sunt dezvoltate de alte norme, fie cu conţinut
constituţional, fie cu alte ramuri de drept. Normele cu aplicaţie nemijlocită prevăzute de
Constituţie sau de alte legi reglementează direct anumite relaţii sociale. Majoritatea
specialiştilor din ţara noastră afirmă că toate normele din constituţie sunt de drept
constituţional, dar fac parte şi din alte ramuri de drept, ceea ce înseamnă că nu au o dublă sau
o triplă natură.
O altă particularitate constă în faptul că unele constituţii stabilesc şi elemente de
identitate ale unei ţări. în Constituţia noastră se arată: "drapelul României este tricolor"; "Ziua
naţională a României este 1 decembrie"; imnul naţional al României este "Deşteaptă-te
române" (art. 12) sau "capitala României este municipiul Bucureşti" (art. 14).
O serie de aspecte specifice apar în legătură cu structura logico-formală a normei de
drept constituţional. Unele norme nu sunt alcătuite după schema clasică: ipoteză, dispoziţie,
sancţiune (de altfel, această situaţie există şi în alte ramuri de drept). Dacă normele juridice
prevăd principii, valori, definiţii sau organizarea unei autorităţi, se constată că ipoteza nu este
formulată explicit; sau poate să prezinte chiar acestea, ipoteze pentru alte norme. De
asemenea, multe norme de drept constituţional, inclusiv cele menţionate mai sus, nu stabilesc
sancţiunea. Totuşi, nu putem trage concluzia că în dreptul constituţional nu există sancţiune,
chiar dacă nu este expres formulată. Profesorul I. Muraru afirmă că sancţiunea nu este atât de
evidentă ca în alte ramuri de drept, dar "a afirma că nu există pune sub semnul întrebării însăşi
0existenţa normei de drept constituţional ca normă juridică".
Dreptul constituţional face parte dintr-un sistem în strânsă corelaţie cu celelalte ramuri
de drept. Având în vedere această situaţie, putem regăsi sancţiunea într-un alt domeniu.
Astfel, dacă ne referim la prevederea din Constituţie potrivit căreia "dreptul la viaţă, precum şi
dreptul la integrarea fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate" (art. 22 al. 1), sancţiunile
aplicabile în cazul încălcării acestei norme le găsim în dreptul penal. în unele cazuri,
Constituţia face trimitere expresă la alte legi pentru stabilirea sancţiunii. De exemplu,
"delictele de presă se stabilesc prin lege" afirmă Constituţia.
In acelaşi timp, dreptul constituţional cuprinde sancţiuni proprii. De exemplu, declararea
neconstituţionalităţii unui partid politic este prevăzută în Constituţie şi concretizată detaliat în
alte legi sau este prevăzută declararea neconstituţionalităţii unor acte normative în anumite
situaţii. De asemenea, în Constituţie, se afirmă că o persoană vătămată într-un drept al său de
o autoritate publică "este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea
actului şi repararea pagubei". în orice caz, în aliniatul următor Constituţia precizează că
"limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin legea organică". Totuşi există şi sancţiuni
nemeditate de prevederile altor legi sau care presupun existenţa unui proces. De exemplu,
Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul dacă acesta nu a acordat votul de
încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai
respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. De asemenea, ne putem referi la
suspendarea din funcţie a Preşedintelui României de către Parlament în cazul unor fapte grave.
Normele dreptului constituţional sunt în majoritatea lor imperative, spre deosebire de
alte norme din alte ramuri, cum ar fi dreptul civil unde majoritatea lor sunt dispozitive. Prin
urmare respectarea şi aplicarea lor nu se lasă la latitudinea subiectelor. Există fireşte şi
explicaţii, de exemplu exercitarea de a alege şi de a fi ales.
3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional
Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi
pe colective.Subiectele raporturilor de drept constituţional prezintă două trăsături specifice şi
anume că unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ
0reprezentativ (legiuitor) şi că aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic
apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
Intr-o opinie se consideră că unităţile administrativ-teritoriale sunt subiecte ale
raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţi componente ale statului sunt
subiecte de drept constituţional, se arată că "şi în cadrul statului unitar părţi ale teritoriului pot
fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional" şi că "unităţile administrativ-teritoriale apar
ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional", cu ocazia organizării administrativ-
teritoriale.
A. Poporul
Dacă cu privire la celelalte subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional nu se
ridică probleme deosebite, în ce priveşte acest subiect se manifestă în literatura juridică cel
puţin trei puncte de vedere. Există autori care contestă poporului calitatea de subiect de drept.
Unii admit că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale şi, în sfârşit
alţii consideră că poporul poate fi subiect şi al raporturilor juridice de drept constituţional,
deci al raporturilor juridice interne. Unii jurişti consideră că în numele şi interesul poporului
apar ca subiecte ale diverselor raporturi juridice diverse organizaţii şi nu poporul însuşi, căci
în raporturile din interiorul statului poporul apare nu în calitate de subiect nemijlocit de drept,
ci în calitate de creator al raporturilor sociale. Poporul este subiect al raporturilor juridice de
drept constituţional, iar această afirmaţie îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţia
Constituţiei potrivit căreia suveranitatea naţională aparţine poporului român, care
încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat. Poporul român concentrează în mâinile sale întreaga putere şi, singur, are dreptul să
decidă asupra sorţii sale, lucru ce-1 face cu prisosinţă în procesul de instaurare, menţinere şi
exercitare a puterii. Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa sa în mod direct, nu prin
intermediul altor organe. El poate apărea mai direct ca subiect al raporturilor de drept
constituţional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurii de stat, cu ocazia
referendumului.
0B. Statul
Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul. El poate apărea ca
subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul, ca întreg, apare direct ca subiect al
raporturilor juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile privind federaţia.
C. Organele statului (autorităţile publice)
Organele statului pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional cu îndeplinirea
condiţiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constituţional. Organele legiuitoare apar
întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul juridic
la care participă să fie de drept constituţional.
Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi subiecte ale raporturilor
de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este
poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii.
Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi şi ele subiecte ale raporturilor de drept
constituţional. Asemenea organe interne sunt comisiile parlamentare care deşi nu pot emite
acte de conducere obligatorii, îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control. Tot
aici pot fi menţionate birourile permanente şi grupurile parlamentare.
D. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii
Ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele politice şi
organizaţiile pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Astfel, partidele şi
formaţiunile politice au dreptul de a propune candidaţi în alegeri. Totodată, pentru conducerea
alegerilor de deputaţi şi senatori, se constituie birouri electorale, care sunt subiecte ale
raporturilor de drept constituţional.
E. Cetăţenii
Cetăţenii pot fi subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional, fie ca persoane
fizice individuale, fie organizate în circumscripţii electorale.Pot apărea ca subiecte ale unora
din raporturile de drept constituţional. Ei pot apărea distinct ca persoane fizice, ca persoane
0investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator) sau
organizaţi pe circumscripţii electorale.
Cetăţenii apar ca subiecte persoane fizice individuale în raporturile de cetăţenie cu statul
întreg, de asemenea, apar ca subiecte individuale în raporturile în care exercită dreptul de a
alege şi intră în raporturi de drept constituţional cu birourile electorale.
Cetăţenii grupaţi pe circumscripţii electorale reprezintă un subiect colectiv în raporturile
care se stabilesc cu ocazia alegerilor. Această calitate este confirmată de faptul că, în funcţie
de mărimea circumscripţiilor, din punct de vedere al numărului de locuitori, se stabileşte
numărul de mandate în Parlament.
Cetăţenii pot fi subiecte ale unor raporturi de drept constituţional şi în cazul în care
susţin candidaturile pentru preşedinţie, în această calitate ei sunt subiecte într-o dublă
ipostază, colectiv şi individual.
Calitatea de subiecte ale raporturilor de drept constituţional şi cetăţenii care pot face
propuneri de iniţiativă legislativă potrivit Constituţiei. Legea iniţiativei legislative de către
cetăţeni prevede că participarea acestora se asigură de un comitet alcătuit din cel puţin 10
cetăţeni cu drept de vot. Comitetul de iniţiativă reprezintă cetăţenii care susţin propunerea
legislativă, după semnarea de către aceştia a listelor de susţinere prevăzute de lege.
F. Străinii şi apatrizii
Se consideră că şi aceştia pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional
în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei române, a azilului politic, etc.
3.4. Normele de drept constituţional
Norme de drept constituţional sunt acele norme care reglementează conduita oamenilor
în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt
izvoare de drept constituţional.
Norma juridică este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă socială de conduită,
generală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferite forme, menită să
0asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi voinţa
guvernanţilor, determinată în ultimă instanţă, de condiţiile vieţii materiale din societate şi a
cărei respectare este impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Orice normă juridică este, în ultimă instanţă, un comandament impus de puterea publică,
formulat uneori chiar sub formă supletivă sau de recomandare. Normele constituţionale, pe
lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele relaţii sociale, au şi prevederi care
conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii, definesc unele instituţii.
In dreptul constituţional pot fi identificate mai multe trăsături specifice ale sancţiunilor.
In primul rând, pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune. Apoi
sancţiunile în dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice, precum revocarea mandatului
parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstitutional a unui act normativ
etc. Credem că pot fi regăsite sancţiuni, chiar în normele constituţionale, pentru încălcarea
oricărei dispoziţii, cu condiţia de a fi identificată exact obligaţia sau îndrituirea, cu alte cuvinte
conduita subiectelor de drept.
CAPITOLUL II
IZVOARELE FORMALE ŞI LOCUL DREPTULUI
CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT
Prin izvoare de drept înţelegem formele de exprimare a normelor juridice care sunt
determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat, urmează să identificăm, în
ansamblul izvoarelor dreptului, care sunt izvoarele formale (juridice) ale dreptului
constituţional. Izvoarele dreptului constituţional sunt formele juridice în care se exprimă în
mod concret normele juridice de drept constituţional.
Două criterii contribuie la identificarea izvoarelor formale ale dreptului constituţional
român şi acestea sunt: autoritatea publică emitentă şi conţinutul normativ al actului. În
principiu, sunt izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative care sunt
0adoptate de autorităţile publice reprezentative. În al doilea rând, aceste acte normative trebuie
să îndeplinească cumulativ şi condiţia de a conţine norme juridice care să reglementeze relaţii
sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Cât priveşte obiceiul (cutuma), trebuie să arătăm că el a fost şi este unul din izvoarele
principale ale dreptului şi implicit deci este considerat în unele sisteme constituţionale ca fiind
şi izvor al dreptului constituţional.
Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional român sunt: Constituţia
şi legile de modificare a constituţiei, legea ca act juridic al Parlamentului, regulamentele
Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale.
1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei
Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional, toate normele cuprinse în
Constituţie sunt norme de drept constituţional. Constituţia este în totalitate izvor al dreptului
constituţional. Aceleaşi constatări sunt valabile şi pentru legile de modificare a
Constituţiei(principiul simetriei juridice).
2. Legea ca act juridic al Parlamentului
Imediat după constituţie, izvor al dreptului constituţional este legea, înţeleasă în
accepţiunea sa restrânsă de act juridic al Parlamentului. Vom observa că nu toate legile sunt
izvoare ale dreptului constituţional, ci numai unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt izvoare
ale unor ramuri de drept. Astfel, de exemplu, Codul civil este izvor de drept pentru dreptul
civil, Codul muncii pentru dreptul muncii etc.
Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional, cu condiţia să reglementeze
relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre altele, legea privind cetăţenia română, legile
electorale etc.
3. Regulamentele Parlamentului
Sunt izvoare de drept constituţional pentru că reglementează relaţii sociale fundamentale
ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. în sistemul nostru parlamentar
0există trei regulamente şi anume Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului
şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
4. Ordonanţele Guvernului
Se emit pe baza normelor din Constituţie, pe baza delegării legislative date de
Parlament. Ele pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a
reglementa relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Delegarea legislativă poate fi de ordin legal sau constituţional. Delegarea
legislativă de natură constituţională vizează emiterea ordonanţelor de
urgenţă. Potrivit Constituţiei, în cazuri excepţionale Guvernul poate adopta
ordonanţe de urgenţă care intră în vigoare numai după depunerea lor spre
aprobare la Parlament. În acest caz, delegarea legislativă pentru emiterea
este acordată direct chiar de către Constituţie.
5. Tratatul internaţional
Un alt izvor de drept, de asemenea întâlnit mai rar ca izvor al dreptului constituţional,
este tratatul internaţional. Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului
constituţional, trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat conform
dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice dreptului
constituţional. De asemenea, tratatul trebuie să fie licit, căci numai tratatele licite sunt izvoare
de drept. Ca exemple, sunt convenţiile încheiate cu alte state privind reglementarea cetăţeniei,
precum şi tratatele în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
In ceea ce priveşte obiceiul (cutuma), în unele sisteme de drept este acceptat ca izvor
constituţional. Totuşi, după cum afirmă prof. I. Muraru, "nu trebuie confundat obiceiul
constituţional cu constituţia cutumiară, deoarece primul se naşte în interiorul unui stat
organizat printr-o constituţie scrisă şi există alături de ea (cu condiţia de a fi recunoscut)".
Când nu există o constituţie scrisă, este vorba de un sistem de reguli nescrise care ţin locul
unei legi fundamentale. Deocamdată putem afirma cu certitudine că obiceiul nu este admis ca
0izvor în dreptul constituţional românesc. În orice caz, majoritatea opiniilor înclină să considere
că relaţiile din acest domeniu, dată fiind importanţa lor şi perioada în care se află ţara noastră,
este bine să fie reglementate de norme juridice de autorităţile publice stabilite prin lege.
Totuşi, chiar susţinătorii acestor puncte de vedere nu exclud posibilitatea apariţiei unor reguli
care să devină obicei în viaţa parlamentară, în zone de mai mică importanţă, sau în alte sfere
ale vieţii politice. De exemplu, raporturile autorităţilor publice cu alte instituţii politice, cum ar
fi partidele politice. O practică care deja s-a instalat este consultarea de către Preşedinte a
partidelor şi chiar şi a celor care nu fac parte din Parlament şi în alte ocazii decât acelea
prevăzute de lege, în vederea realizării rolului său de mediator.
Deşi obiceiul nu este acceptat ca izvor de drept constituţional, Constituţia României îl
repune în vigoare pentru alte ramuri de drept. Astfel se face referire la el în art. 41 care arată
că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului. Desigur, dispoziţiile constituţionale se referă la dreptul privat,
dar în opinia noastră şi în acest domeniu legiuitorul atinge o zonă extrem de restrânsă.
In literatura de specialitate, decretele Preşedintelui României nu sunt considerate izvoare
de drept constituţional. Cu toate acestea, în opinia noastră, decretele pot fi socotite izvoare de
drept constituţional atunci când au un caracter normativ şi conţinut constituţional, cu atât mai
mult cu cât sunt emise de un organ reprezentativ. Desigur nu putem situa în această poziţie
decretele de promulgare a legilor, în schimb, decretele emise ca acte juridice de sine
stătătoare, în situaţii de criză sau de urgenţă, le putem considera izvoare de drept
constituţional. Putem exemplifica prin câteva decrete-legi care au avut un caracter tranzitoriu
(până la adoptarea Constituţiei din 1991), dar care au avut totodată şi un caracter
constituţional, formulând principii constituţionale adaptate situaţiei create după înlăturarea
regimului comunist prin Revoluţia din decembrie 1989: Decretul-Lege nr. 8 din 31 decembrie
1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti;
Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui
României; Decretul-Lege nr. 28/1990 privind instituirea referendumului naţional, abrogat prin
Legea nr. 3/2000.
Hotărârile de Guvern se emit pentru organizarea şi executarea legilor, aşa cum afirmă
0Constituţia. Prin urmare, în principiu, ele nu pot fi izvoare de drept constituţional.
Argumentele din literatura de specialitate pornesc de la faptul că relaţiile sociale cel mai
importante nu pot fi reglementate decât prin lege sau acte juridice cu forţă de lege.
După unii autori, contractul normativ reprezintă izvor de drept constituţional în
materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor. Statul nostru este un stat
unitar, prin urmare, în dreptul nostru nu constituie izvor de drept.
In ceea ce priveşte precedentul judiciar în general, profesorul N. Popa observa că
instanţa supremă are dreptul să traseze în mod suveran, mai ales atunci când apar conflicte de
interpretare şi de aplicare a legii de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii sunt invocate
uneori ca precedente judiciare în activitatea judecătorească, pe baza lor soluţionându-se
cauzele cu care sunt învestite instanţele de judecată. "Pentru acel motiv se consideră că soluţia
imperativă dată de suprema instanţă se poate înscrie în rândul izvoarelor secundare de drept,
pe care personal la-m denumit izvor direct al dreptului". Prin Decizia nr. 528/1997, Curtea
Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată, statuând că "principiul
supunerii judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 1243 alin. (3) din Constituţia din 2003,
nu are şi nici nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a uneia şi
aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării unor judecători
diferiţi". Se pune problema dacă precedentul judiciar poate fi izvor de drept în dreptul
constituţional. Deşi în ţara noastră, după perioada totalitarismului, controlul constituţionalităţii
şi contenciosul constituţional sunt abia la început, nu putem face abstracţie că jurisprudenţa a
evidenţiat soluţii creative. Instanţele trebuie să ţină seama de deciziile de interpretare ale
Curţii Constituţionale. în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legii asupra
cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat ca fiind neconstituţionale nu se mai aplică pentru
viitor. Prin urmare, toate instanţele trebuie să aibă în vedere decizia Curţii Constituţionale,
până când Parlamentul ia măsuri corespunzătoare.
Profesorul N. Popa, Preşedintele înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, fost judecător la
Curtea Constituţională afirmă că, deciziile Curţii în cazul excepţiei de neconstituţionalitate,
prezintă caracteristici ale precedentului judiciar. Excepţia de neconstituţionalitate a unui text
de lege sau ordonanţă se ridică în faţa unei instanţe de judecată, unde părţile îşi apără sau îşi
valorifică un interes legitim. în aceste cazuri Curtea se pronunţă în drept, ea nu se
0soluţionează pe fond litigiul. Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curte au efecte
"erga omnes". "Fiind obligatorii «erga omnes», deciziile Curţii sunt evocate ca precedente,
întrucât un text lege, odată declarat neconstituţional pe temeiul ridicării unei excepţii într-un
proces, nu mai poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate."
Interpretarea dată de Curte este obligatorie (a se vedea considerentele cuprinse în acest
sens, în Decizia nr. 19/1997, publicată în M.O. nr. 119/1997 şi în Decizia nr. 44/1997,
publicată în M.O. nr. 53/1997).
7. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept
Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a normelor sale pe ramuri de
drept. Totodată, deoarece orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale
componente, şi sistemul de drept cunoaşte o asemenea ierarhizare a ramurilor sale, în funcţie
de importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional, precum şi valoarea
formelor juridice, prin care voinţa guvernanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale, devine
drept (izvoarele de drept).
Normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale, adică
acele relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii. Este incontestabil că relaţiile sociale privind instaurarea şi menţinerea puterii
reprezintă cea mai mare importanţă pentru popor, căci cucerirea puterii este scopul oricărei
evoluţii şi al oricărui proces electoral. Cucerind puterea, guvernanţii pot apoi să organizeze
întreaga viaţă economică, socială şi politică. Apare deci cu claritate valoarea deosebită a
intereselor ocrotite prin normele dreptului constituţional.
Faţă de valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional
apare evidentă necesitatea exprimării voinţei guvernanţilor prin cele mai importante şi mai
eficiente forme juridice şi anume prin acte normative de reglementare primară a relaţiilor
sociale. De aceea, aceste relaţii sociale sunt reglementate în primul rând prin Constituţie,
legea fundamentală a statului, care se situează în fruntea sistemului de drept, din normele sale
desprinzându.-se principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile
lor de activitate.
Dreptul constituţional este ramura principală în sistemul de drept. Această trăsătură a
0dreptului constituţional duce la două consecinţe cât priveşte întregul drept. O primă
consecinţă este urmarea faptului că dreptul constituţional conţine normele elaborate în cadrul
acelei activităţi de realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere, dar de
conducere de nivel superior tuturor activităţilor de conducere. Constituţia, izvorul principal al
dreptului constituţional, este în acelaşi timp şi izvor principal pentru întregul sistem normativ,
cuprinzând reglementări de cea mai mare generalitate care privesc activitatea de instaurare,
menţinerea şi exercitarea statală a puterii, în toată complexitatea ei. Constituţia conţine,
printre altele, reglementări privind proprietatea, autorităţile executive şi organele
judecătoreşti. Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat reglementate prin normele
dreptului civil, dreptului comercial, dreptului administrativ, organizării judecătoreşti. La o
analiză profundă a corelaţiei dintre Constituţie şi ramurile dreptului vom constata că orice
ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele constituţionale. De aici reiese
regula conformităţii normelor din celelalte ramuri de drept, care conţin reglementări ale
aceloraşi relaţii sociale. Modificările ce se impun în celelalte ramuri de drept ca urmare a
modificărilor normelor constituţionale corespondente se fac direct în virtutea textului
constituţional sau prin intermediul altor norme juridice şi aceasta depinde de faptul dacă
normele constituţionale sunt de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită. Modificările normelor din
ramurile de drept sunt obligatorii atunci când principiile constituţionale ce constituie
fundamentul lor juridic se modifică.
CAPITOLUL III
TEORIA CONSTITUŢIEI
Constituţia, ca lege fundamentală a statului, reprezintă izvorul juridic principal al
dreptului constituţional. Constituţia stă la baza unui întreg curent de gândire, apărut în
perioada iluministă şi continuat inclusiv după cel de-Al doilea război mondial, cu relevanţă
atât pentru domeniul juridic, cât şi pentru cel politic şi filozofic. Astfel, constituţionalismul
şi-a propus iniţial să înlocuiască din rândul izvoarelor dreptului şi mai ales din cadrul
izvoarelor de drept constituţional cutuma, ce permitea o largă putere discreţionară
0deţinătorului puterii în stat, cu izvoarele scrise, mai precis cu Constituţia, care avea drept
principal rol limitarea puterii suveranului şi încadrarea sa în limitele stabilite de norme
juridice cunoscute şi cu forţă juridică supremă în stat. Prin urmare, încă de la apariţia sa,
Constituţia a fost considerată şi analizată prin opoziţie cu absolutismul, drept o limită în calea
exercitării arbitrare a puterii. O dată acest scop îndeplinit, constituţionalismul a continuat să
aibă un rol important şi eminamente progresist pe scena istorică, el propunându-şi garantarea
eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului. Mişcarea constituţionalistă
a stat la baza dezvoltării fenomenului constituţie în lume şi a permis răspândirea sa tot mai
largă, precum şi aprofundarea consecinţelor juridice ale acestuia.
Constituţia s-a impus în istoria lumii, începând cu secolul al XVIII-lea, alături de alte
mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau
juridice şi constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. Adoptarea constituţiei este un mare
eveniment politic, social şi juridic din viaţa unui stat, deoarece în constituţie sunt consacrate
principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în
conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi apără.
Conţinutul constituţiei este un conţinut complex, el cuprinzând principiile fundamentale
pentru toate domeniile vieţii (politice, economice, sociale, culturale, juridice, etc) este şi
motivul pentru care adeseori este caracterizată ca fiind legea fundamentală care stă la temelia
organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţii.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului constituţional, reglementează relaţiile sociale
fundamentale, dar care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
In acest sens constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat,
constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă, şi care reglementează acele
relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea
puterii politice a poporului. Constituţia poate fi văzută ca un "aşezământ politic şi juridic
fundamental al unui stat".
Din punct de vedere etimologic, constituţia provine de la cuvântul latin "constitutio",
care înseamnă "aşezarea cu temei" sau "starea unui lucru", "organizare". În dreptul roman
imperial acest termen avea sensul de lege. Împăratul edicta acte normative denumite
constituţii cu forţă juridică superioară. De asemenea, cuvântul putea să desemneze şi "un
0complex de legi sperate care reglementau diferite domenii de organizare a statului, mai ales
la greci".
In accepţiunea actuală, constituţia apare mult mai târziu, cu toate că unele reguli cu
conţinut constituţional au existat mai demult. Normele scrise sau nescrise cu privire la
transmiterea şi exercitarea puterii au apărut odată cu constituţia statului.
Primele constituţii s-au afirmat ca mijloace de limitare a puterii absolutiste şi de statuare
a unor drepturi pentru alte categorii sociale. De exemplu, în Anglia au fost elaborate un set de
acte constituţionale, începând din secolul al XlII-lea. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XlX-lea se extinde apariţia constituţiilor, ca un ansamblu sistematizat
de norme care stabilesc organizarea puterii statale, determinând un anumit echilibru al
puterilor publice şi garantarea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, imaginată ca un pact,
remarca profesorului francez Gicquel, "constituţia ascultă de un ritm binar în ceea ce ea
stabileşte, pe de o parte, modul de desemnare a guvernanţilor ca şi competenţele lor, şi pe de
altă parte, determină drepturile şi libertăţile celor guvernaţi”.
Sursele de inspiraţie ale constituţiilor apărute în acea perioadă, dar mai târziu, atât în
litera cât şi în spiritul lor, au fost Declaraţia de independenţă a SUA - 1776 (de fapt
Constituţia statului Virginia, care prin dezbateri îndelungate a fost transformată în Constituţia
SUA), precum şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa - 1789.
Constituţia este o lege fundamentală, caracteristică determinată atât de relaţiile sociale
pe care le reglementează, cât şi de forţa sa juridică, care o situează în fruntea izvoarelor de
drept. Constituţia reglementează relaţii sociale esenţiale care condiţionează existenţa şi
funcţionarea societăţii ca sistem. In primul rând se referă la relaţiile privind puterea politică
organizată statal. Constituţia este un document/un set de documente în care se stabileşte cum
este organizat statul, care sunt deci autorităţile publice (organele statului), cum sunt instituite,
cum funcţionează, care sunt relaţiile dintre ele, precum şi dintre acestea şi cetăţeni; se
determină forma statului; se proclamă principii generale ale ordinii politice şi juridice, precum
şi simboluri naţionale; unele constituţii consacră drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale.
Constituţia consacră principii de bază pentru întreaga viaţă economică, socială, politică,
reflectă şi consolidează etape ale dezvoltării sociale, proiectează direcţiile dezvoltării viitoare.
Semnificaţia constituţiei, ca document politic fundamental - remarca Prof. I. Deleanu - este
0demonstrabilă şi sub următoarele aspecte: "Constituţia este retrospectivă şi prospectivă - ea
realizează sinteza proceselor istorice din istoria societăţii până la nivelul de civilizaţie şi
democraţie la care a ajuns şi totodată exprimă un proiect consonat cu aspiraţiile majore ale
colectivităţii constituite de stat; atât ca sinteză cât şi ca proiect, constituţia exprimă o filozofie
şi o ideologie, caracteristice colectivităţii umane constituite în respectivul stat".
Constituţia are cel mai important loc în ansamblul actelor normative. Poziţia superioară
a constituţiei este reflectată în necesitatea confirmării celorlalte acte normative aşezate în
ierarhia inferioară a izvoarelor de drept, atât din conţinutul constituţiei, cât şi din forma ei.
Majoritatea constituţiilor sunt adoptate şi modificate prin proceduri speciale.
Constituţia, în accepţiunea ei propriu-zisă, presupune constituirea unui sistem politic
democratic, existenţa unui stat de drept în care să domnească legea atât pentru guvernanţi, cât
şi pentru cei care sunt guvernaţi.
Noţiunea de constituţie deţine câteva repere: nu este o simplă lege, ci un sistem de
norme cu caracter fundamental care stă la baza edificiului juridic şi politic; în acelaşi timp,
este o categorie istorică care exprimă evoluţia sistemului legislativ, dar şi o nouă concepţie, o
ideologie politică şi juridică, cu deschiderea democratică.
In concluzie, Constituţia este o lege a unui stat, investită cu forţă juridică supremă şi
care reglementează relaţiile sociale esenţiale care privesc instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii în societate, consfinţeşte cele mai importante principii ale vieţii social-
economice şi politice, consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor.
1. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei
A. Apariţia Constituţiei
In aprecierea momentului apariţiei constituţiei în lume, doctrina juridică nu este unitară
datorită faptului că uneori nu se iau în consideraţie constituţia cutumiară şi constituţia mixtă
(scrisă şi cutumiară), ci numai cea scrisă şi bineînţeles datorită faptului că nu se apreciază
fenomenul constituţie în toată complexitatea lui. Astfel, unii consideră că prima constituţie a
apărut în Anglia, pentru alţii constituţiile au apărut odată cu ajungerea la putere a burgheziei,
0în timp ce alţii subliniază că dacă din punct de vedere cronologic constituţia americană a
apărut înaintea celei franceze, sub aspectul importanţei istorice, al rolului şi influenţei pe care
le-au avut asupra dezvoltării mişcării constituţionale în lume întâietatea revine actelor cu
caracter constituţional ale revoluţiei franceze.
Cauzele apariţiei Constituţiei. Apariţia constituţiei trebuie privită ca un proces
desfăşurat în timp, început cu mult înainte de revoluţia burgheză, proces în care burghezia a
jucat un rol hotărâtor, desăvârşit prin adoptarea constituţiei scrise.
Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării printr-un ansamblu de norme cu
putere juridică supremă, adoptate în forme solemne, a puterii instaurate. Apariţia constituţiei
marchează practic apariţia statului de drept, punând şi guvernanţii sub incidenţa regulilor
juridice. In Europa, prima constituţie scrisă este adoptată în Franţa în anul 1791.
Constituţia cutumiară şi Constituţia scrisă. Doctrina juridică precizează pe bună
dreptate că normele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic fundamental, fie în
mai multe acte constituţionale redactate în formă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi
cutumiare (nescrise) care în totalitatea lor formează constituţia statului.
In mod obişnuit constituţiile se divid în două categorii şi anume în constituţii nescrise
(cutumiare) şi constituţii scrise. Constituţiile cutumiare se întâlnesc în Anglia, Israel şi Noua
Zeelandă. Ele sunt rezultatul experienţei şi practicii zilnice, al unor tradiţii, uzanţe,
precedente, principii fundamentale cristalizate în decursul timpurilor în activitatea statală.
Constituţia scrisă are la bază o serie de teorii şi practici care au precedat-o şi care s-au impus.
Justificările date constituţiei scrise sunt de ordin istoric, tradiţional etc.
B. Adoptarea Constituţiei
Formele speciale (proceduri) de adoptare pun în valoare supremaţia acesteia şi
deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare.
Iniţiativa adoptării Constituţiei. Iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui
organism statal, politic sau social care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel
mai înalt (organ suprem), este cel mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date,
0perspectivele sale.
Moduri de adoptare a Constituţiei. Teoria şi practica constituţională a statelor cunosc
multe nuanţări în legătură cu adoptarea propriu-zisă a constituţiei. Adoptarea constituţiei a
cunoscut şi cunoaşte diferite moduri. Ca şi în alte domenii ale vieţii politice şi juridice, modul
de adoptare a unei constituţii este specific fiecărei ţări şi este determinat de stadiul de
dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării
constituţiei, de raporturile sociale.
Constituţiile acordate sunt constituţii adoptate de către monarh ca stăpân absolut, care-şi
exercită puterea sa. Ca exemple de constituţii acordate sunt: constituţia dată în Franţa de
Ludovic al XVIII-lea la 4 iunie 1814; Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848;
Constituţia japoneză din 11 februarie 1889 etc. Statutul sau constituţia plebiscitară, cum mai
este denumit în literatura de specialitate, este în fond o variantă a constituţiei acordate, o
variantă mai dezvoltată. Statutul este iniţiat tot de şeful statului (monarhul), dar este ratificat
prin plebiscit. Pactul sau constituţia pact este considerată a fi un contract între rege şi popor.
Poporul este reprezentat prin parlament. Este considerată mai potrivită pentru apărarea
intereselor grupurilor conducătoare (guvernanţilor), deoarece monarhul trebuie să ţină seama
de pretenţiile acestora. Pactul s-a folosit atunci când, profitându-se de o conjunctură
favorabilă, s-au putut impune şefului statului anumite condiţii. Exemplu de pact este Charta
de la 14 august 1830, din Franţa, când Louis Philippe d' Orleans este chemat la tronul Franţei
rămas liber şi acceptă constituţia propusă de parlament, devenind astfel, în urma acordului său
cu parlamentul, rege al Franţei. Constituţia convenţie este opera unei adunări, denumite
convenţie. Această adunare era special aleasă pentru a adopta constituţia, ea exprima
convenţia intervenită între toţi membrii societăţii, era considerată deasupra parlamentului,
avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante. Franţa a
cunoscut acest procedeu pentru stabilirea constituţiilor din 1781, 1848 şi 1873, cu deosebirea
că termenul convenţie a fost înlocuit cu cel de adunare constituantă. Constituţia parlamentară
s-a realizat după cel de-Al doilea război mondial, de regulă, de către parlamente (mai ales în
ţările din estul Europei), folosindu-se următoarea procedură: iniţiativa, elaborarea proiectului,
0discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu majoritate
calificată (cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor parlamentului). În acest mod au fost
adoptate constituţiile României din anii 1948, 1952 şi 1965.
C. Modificarea Constituţiei
Modificarea (revizuirea) constituţiei se poate face după aceeaşi procedură după care se
modifică legile, în acest caz suntem în prezenţa unei constituţii suple sau flexibile. Constituţia
actuală a României (2003) stabileşte că pot iniţia revizuirea Preşedintele României la
propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum
şi cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
D. Incetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor constituţionale şi
abrogarea Constituţiei
Încetarea provizorie (suspendarea) a constituţiei reprezintă scoaterea din vigoare, în total
sau în parte, pe o anumită perioadă de timp determinată, a dispoziţiilor constituţionale. In
practica constituţională, constituţiile au fost suspendate în perioadele de crize politice, atunci
când guvernanţii renunţau la formele democratice de conducere. în general, s-a suspendat
constituţia prin proclamarea stării de necesitate, prin proclamarea stării de asediu, prin
guvernarea prin decrete-legi, prin loviturile de stat.
In ce priveşte abrogarea constituţiei, ea se produce atunci când se adoptă o nouă
constituţie.
2. Conţinutul normativ al Constituţiei
Din moment ce constituţia este o lege, dar se deosebeşte totuşi de lege, în mod firesc se
pune problema de a stabili ce norme juridice trebuie să cuprindă. Identificarea conţinutului
normativ al constituţiei prezintă un real interes mai ales pentru activitatea de redactare a
proiectelor de constituţii şi de legi.
Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului de constituţie, el trebuie
să exprime în concret ceea ce este constituţia, ca important act politic şi juridic.
Determinarea conţinutului normativ al constituţiei este definirea constituţiei în sens
0material şi în sens formal. Prin constituţie, în sens material, sunt înţelese dispoziţiile cu
caracter constituţional, indiferent în ce act normativ sunt cuprinse, iar prin constituţii, în sens
formal, sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul constituţiei, indiferent dacă aceste
dispoziţii sunt fundamentale sau reglementează relaţii sociale de mică importanţă, cum ar fi
dispoziţiile sanitare, şcolare etc. prin constituţie în sens material - spunea Andre Hauriou - se
are în vedere obiectul sau materia reglementărilor constituţionale şi nu forma lor, iar prin
constituţie în sens formal se are în vedere modul de exprimare a regulilor constituţionale.
3. Supremaţia Constituţiei
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei ţine de locul constituţiei în sistemul
normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului de drept, şi în orice caz de locul
dreptului constituţional în sistemul de drept. Supremaţia constituţiei apare ca un lucru ştiut,
firesc, de necontestat. În general, s-a afirmat şi se afirmă caracterul de lege supremă al
constituţiei, dar această afirmaţie este acceptată ca o axiomă, ce nu mai trebuie demonstrată,
ca ceva de certă şi de incontestabilă notorietate. Preocupările pentru justificarea supremaţiei
constituţiei s-au exprimat prin definiţiile ce i s-au dat, prin explicaţiile privind adoptarea,
modificarea şi abrogarea ei, dar, într-un fel, indirect.
3.1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei
Supremaţia constituţiei apare ca ceva firesc, de notorietate, vorbindu-se fie pur şi simplu
despre supremaţie sau folosindu-se şi alte exprimări precum: valoarea juridică supremă, super
legalitate (Marcel Prelot), legea supremă (Georges Burdeau) etc.
Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul căreia se cuprind
trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a
constituţiei nu numai în sistemul de drept ci în întregul sistem social-politic al unei ţări.
3.2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei
Unii autori lasă să se înţeleagă că supremaţia constituţiei s-ar fundamenta pe principiul
legalităţii, plecând de la strânsa legătură ce există între legalitate şi constituţionalitate, de la
0ideea (exactă, de altfel) că legalitatea în sensul cel mai general se sprijină pe principiul
constituţionalităţii.
In alte opinii, se fundamentează supremaţia constituţiei pe conţinutul şi forma ei. In mod
deosebit, reţine aici atenţia opinia potrivit căreia se poate vorbi de o supremaţie materială şi
de una formală, plecând de la cele două sensuri sub care este analizată uneori constituţia,
sensul material şi sensul formal. Supremaţia materială se motivează prin aceea că întreaga
ordine juridică se bazează pe constituţie. Fiind la originea întregii activităţi juridice ce se
desfăşoară într-un stat, ea este în mod necesar superioară tuturor formelor de activitate
deoarece ea, ea singură, determină valabilitatea lor. Cât priveşte supremaţia formală a
constituţiei, ea este explicată prin divizarea constituţiilor în constituţii rigide şi constituţii
suple, precizându-se că redactarea constituţiei exteriorizează forţa deosebită care se dă
dispoziţiilor sale.
Ca lege, constituţia este expresia voinţei guvernanţilor, a poporului, voinţa strâns legată
(condiţionată, determinată) de contextul economic, social, politic şi cultural, concret din
societatea în care este edictată. Această trăsătură explică conţinutul şi forma constituţiei.
Supremaţia constituţiei se explică prin funcţiile sale, iar exprimarea voinţei
guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Apare clară legătura dintre constituţie şi putere
care este tocmai puterea organizată a guvernanţilor de a exprima şi realiza voinţa lor ca voinţă
general obligatorie pentru întreaga societate.
3.3. Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei
Poziţia privilegiată a constituţiei în sistemul de drept implică firesc o multitudine de
consecinţe juridice, unele care privesc chiar constituţia, altele care privesc restul dreptului.
A. Consecinţele juridice privind adoptarea Constituţiei
Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un proces complex, de profunde semnificaţii
politico-juridice, proces în care se detaşează clar, aşa cum de altfel am explicat, cel puţin trei
elemente şi anume: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent (constituantul sau
puterea constituantă), modurile de adoptare.
0
B. Consecinţele juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea
Constituţiei
Constituţia ca lege fundamentală a unui stat nu poate rămâne însă neschimbată. Ea
suferă în mod firesc unele modificări ca urmare a corelaţiei ce există şi trebuie să existe între
drept şi dinamica economică şi socială. Modificarea constituţiei trebuie să se realizeze, de
asemenea, prin proceduri şi forme care să pună în valoare locul constituţiei în sistemul de
drept.
C. Deosebirile dintre Constituţie şi legi, consecinţe ale supremaţiei Constituţiei
Desigur, într-o viziune foarte largă, dar corectă, constituţia este şi ea o lege. Cu toate
acestea poziţia supraordonată a constituţiei se manifestă şi cât priveşte legea, faţă de care se
fac trei mari deosebiri şi anume de conţinut, de formă şi de putere juridică. Aceste deosebiri
pot fi făcute prin raportare la lege ca act juridic al Parlamentului.
D. Conformitatea întregului drept cu Constituţia, consecinţă a supremaţiei Constituţiei
Constituţia, ca izvor principal al dreptului, este deci parte integrantă a acestuia. Prin
conţinutul şi poziţia sa în sistemul de drept, constituţia comandă însă întregul drept.
Reglementând relaţiile sociale care sunt esenţiale pentru popor, relaţii din toate domeniile
vieţii economice, politice, sociale şi culturale, constituţia stabileşte principiile fundamentale
pentru întregul drept.
Toate celelalte ramuri de drept îşi găsesc punctul de plecare, la nivelul celor mai înalte
principii, în şi numai în prevederile Constituţiei. Orice abatere de la această concordanţă este
considerată o încălcare a Constituţiei şi a supremaţiei sale, ducând la nulitatea dispoziţiilor
legale în cauză. Una din modalităţile prin care se poate constata eventuala abatere a normelor
legale de la prevederile constituţionale este controlul de constituţionalitate. Această
consecinţă a supremaţiei constituţiei se va observa lesne atunci când vor fi analizate condiţiile
de fond şi de formă ale valabilităţii actelor organului statului.
Din această regulă a conformităţii rezultă şi o a doua consecinţă. Astfel, în cazul în care
0o dispoziţie constituţională este modificată, în mod obligatoriu trebuie să se modifice şi
normele din ramurile de drept corespondente. Această modificare se impune pentru că în
permanenţă trebuie respectată concordanţa întregului drept cu constituţia. Dacă modificările
sunt obligatorii, ele nu se realizează însă automat, de îndată, ci aceasta depinde de faptul dacă
norma constituţională nouă este de aplicaţie mijlocită sau nemijlocită, problemă de mare
interes practic.
3.4. Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei
Supremaţia constituţiei implică o serie de consecinţe juridice, dar se bucură în acelaşi
timp şi de garanţii. Desigur, garanţiile supremaţiei constituţiei pot fi formulate în diferite
feluri. Cea mai importantă constatare ce se poate face este că supremaţia constituţiei
beneficiază de garanţiile specifice întregului drept (care fac ca sistemul normativ să se aplice
şi să fie respectat) dar, totodată, de unele garanţii juridice specifice.
Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că întreaga activitate
statală este organizată prin constituţie. Constituţia statorniceşte formele fundamentale de
realizare a puterii de stat, categoriile de organe ale statului.
Controlul constituţionalităţii legilor este o altă garanţie a supremaţiei Constituţiei.
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii
legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile
privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi
măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. În general, controlul
constituţionalităţii legilor este considerat o garanţie a supremaţiei Constituţiei, folosindu-se
desigur formulări diferite precum sancţiunea supremaţiei (Georges Burdeau), garanţia
caracterului de supremaţie a constituţiei (Andre Hauriou), sancţiunea violărilor regulilor
constituţionale (Marcel Prelot) etc.
Indatorirea fundamentală de a respecta Constituţia se înscrie în cadrul garanţiilor
supremaţiei constituţiei. Ea asigură ca prevederile din Constituţie să fie aplicate şi respectate
0de către cetăţeni. Izvorul acestei obligaţii fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi
poziţia Constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituţionale înseamnă
de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale şi
culturale a societăţii.
CAPITOLUL IV
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR
1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a
conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile
privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi
măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.
De principiu, controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act juridic al
parlamentului sau actele normative cu forţă juridică egală cu a legii, acte normative cu forţă
juridică egală cu a legii acele acte care deşi sunt emise de alte organe de stat decât
parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de domeniul legii şi pot deci modifica,
suspenda sau abroga o lege. Asemenea acte se regăsesc în mai toate sistemele constituţionale,
de regulă sub denumirea de decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanţe.
Unele constituţii prevăd controlul constituţionalităţii proiectelor de legi, acesta nu este
un control veritabil, căci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit şi obligaţia de
verificare a constituţionalităţii şi deci eliminarea posibilelor cauze care determină ca legile
ordinare să încalce prevederile constituţiei. În unele sisteme constituţionale legea şi constituţia
sunt adoptate de acelaşi organ de stat (Parlamentul), apariţia unor neconcordanţe între
constituţie şi lege pare, la prima vedere, imposibilă. Cu toate acestea, practica constituţională a
statelor a învederat posibilitatea existenţei acestei situaţii, iar existenţa instituţiei controlului
constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă.
2. Organele de stat competente a controla constituţionalitatea legilor.
0 Doctrina juridică a clasificat acest control în funcţie de organul de stat chemat a verifica
constituţionalitatea legilor. Intr-o opinie ar exista trei forme de control: controlul prin opinia
publică, controlul politic şi controlul jurisdicţional. Controlul prin opinia publică este
controlul elementar, cuprinde reacţia opiniei publice la violarea constituţiei. Credem totuşi că
o prezentare sistematică a controlului constituţionalităţii legilor se poate realiza clasificându-1
pe criteriul organului ce-1 realizează - în două forme şi anume: a) controlul realizat printr-un
organ politic şi b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional. Această clasificare are
avantajul de a evoca şi procedura diferiră după care se realizează controlul.
a) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic.
în ce priveşte dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea legilor, unii îl
consideră un control autentic şi în acelaşi timp un autocontrol, căci Parlamentul fiind acela
care votează şi constituţia este cel mai în măsură să aprecieze concordanţa dintre legea şi
constituţia pe care Ie-a adoptat.
b) Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ
jurisdicţional. Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele judecătoreşti, care
folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească, sau de către organele
judecătoreşti propriu-zise. Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor este
controversat. Cât priveşte fundamentarea sa ştiinţifică, controlul judecătoresc al
constituţionalităţii legilor s-a impus în practica constituţională a multor state, astăzi
exercitându-se sau în temeiul unor dispoziţii legale clare sau pur şi simplu în temeiul dreptului
pe care organele judecătoreşti singure şi l-au arogat.
Dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legilor cu constituţia s-a justificat
plecându-se de la menirea judecătorilor de a interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni
în cazuri de încălcare a legii. Faţă de această situaţie s-a considerat că în mod firesc ei au
dreptul de a interpreta legile şi în raportul lor cu constituţia şi să aplice sancţiuni, căci lipsa
sancţiunilor în cazul încălcării constituţiei ar putea duce la negarea existenţei dreptului
constituţional. De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea conformităţii legii cu
constituţia s-a justificat prin teoria separaţiei puterilor în stat, care implică o anumită
0"colaborare a puterilor" în vederea realizării aceloraşi scopuri, puterii judecătoreşti îi revine
importanta misiune de a fi "regulatorul bunei funcţionări a principiului separaţiei puterilor".
3. Alte forme de control al constituţionalităţii legilor
În funcţie de modul cum este înscris în Constituţie controlul constituţionalităţii legilor,
poate fi un control explicit sau un control implicit. Suntem în faţa unui control explicit atunci
când în mod expres constituţia îl prevede. Control explicit întâlnim în România, Franţa,
Elveţia, Austria. Suntem în prezenţa unui control implicit atunci când constituţia nu-1
prevede în mod expres, dar el există implicit ca urmare a principiului legalităţii. Un control
implicit al constituţionalităţii legilor a exista în dreptul nostru în perioada 1944-1965.
Controlul anterior adoptării legilor, denumit şi control prealabil sau preventiv, se
exercită în faza de proiect al legii, nefiind un veritabil control al constituţionalităţii, căci atât
timp cât lege a nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătăţit chiar de iniţiator, sau poate fi
abandonat. Acest control este mai mult o garanţie de legalitate şi deci şi de constituţionalitate.
Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau
asupra actelor cu forţă juridică egală cu a legii. În această situaţie, în cadrul controlului
explicit, de regulă se prevăd organele de stat care pot sesiza neconstituţionalitatea, organele de
stat care pot decide procedura de urmat, sancţiunile. Acesta este veritabilul control al
constituţionalităţii legilor.
4. Controlul constituţionalităţii legilor în România
A. Sediul materiei
In România, controlul constituţionalităţii legilor îşi găseşte reglementarea în art. 146-147
din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale. în dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, Curtea Constituţională
şi-a adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind competenţa Curţii
Constituţionale mai sunt şi în alte legi, ca de exemplu în Legea nr. 370/2004 pentru alegerea
Preşedintelui României.
0B. Autoritatea publică competentă
Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei autorităţi
publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători numiţi pentru
o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către
Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către Preşedintele României. Preşedintele
Curţii Constituţionale este ales, dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret,
pentru o durată de 3 ani.
Membrii Curţii Constituţionale se reînnoiesc la fiecare 3 ani cu câte o treime, procedeu
ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe.În activitatea lor judecătorii
sunt independenţi şi sunt inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere
pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii
Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori contravenţională decât cu
aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui
României, după caz, la cererea Procurorului General.
C. Actele supuse controlului de constituţionalitate
Legile. Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil şi
printr-un control posterior.
Controlul prealabil se exercită asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea
promulgării lor de către Preşedintele României.
Curtea Constituţională poate proceda la control dar numai la sesizarea uneia dintre
autorităţile publice prevăzute de către Constituţie şi anume: Preşedintele României, preşedinţii
celor două Camere, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie, cel puţin 50 de deputaţi sau cel
puţin 25 de senatori. Ca atare este exclus controlul din oficiu.
Cea de a doua situaţie, priveşte controlul posterior al constituţionalităţii legilor (priveşte
deci legile intrate în vigoare) iar acest control se realizează pe calea excepţiei de
neconstitutionalitate. În legătură cu acest control trebuie să reţinem că potrivit Legii privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale nu pot face obiectul excepţiei prevederile
legale a căror constituţionalitate a fost stabilită pe calea controlului prealabil. Excepţia de
0neconstitutionalitate este un procedeu juridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea
Constituţională şi aceasta cale are o deosebită importanţă.
Iniţiativa de revizuire a Constituţiei exprimată în limitele dispoziţiilor din Constituţie
este şi ea supusă controlului de constituţionalitate. In legătură cu această atribuţie a Curţii
Constituţionale s-ar putea crede că este un paradox din moment ce o iniţiativă de acest gen
este prin ea însăşi „contrară" Constituţiei atâta timp cât urmăreşte modificarea unor prevederi
ale acesteia.
Regulamentele Parlamentului - sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate.
Există trei categorii de regulamente: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul
Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale celor două Camere. Controlul
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la sesizarea unuia din
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Ordonanţele Guvernului pot face obiectul constrolului constituţionalităţii. Potrivit
Constituţiei, Guvernul poate fi abilitat de către Parlament printr-o lege specială, să emită
ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Aceste ordonanţe conţin de fapt
norme cu putere de lege, instituţia ca atare fiind cunoscută în teorie şi în legislaţie ca delegare
legislativă.
Iniţiativele legislative populare. Verificarea respectării acestor reguli constituţionale
în cazul iniţiativei legislative populare revine Curţii Constituţionale.
D. Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale
In afara controlului constituţionalităţii legilor, regulamentelor, ordonanţelor, Curţii
Constituţionale îi revin şi alte atribuţii. Prin aceste atribuţii Curtea este împuternicită a se
pronunţa asupra constituţionalităţii unor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele
autorităţi publice situate la înalte nivele statale.
Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului. Această atribuţie constituţională este
detaliată prin legea privind alegerea Preşedintelui României. în exercitarea acestei atribuţii
0Curtea Constituţională: înregistrează câte un exemplar al propunerilor de candidatură;
soluţionează contestaţiile; rezolvă contestaţiile împotriva soluţiilor date de către birourile
electorale de circumscripţie în legătură cu împiedicarea unui partid sau al unei formaţiuni
politice, ori a uni candidat de a-şi desfăşura campania electorală; primeşte procesele verbale
privind rezultatele alegerilor prezidenţiale şi documentaţia respectivă şi validează sau
anulează aceste alegeri; publică rezultatul alegerilor prezidenţiale în presă şi în Monitorul
Oficial; prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a alegerii Preşedintelui în
vederea depunerii jurământului etc.
Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi
Guvernului. În anumite situaţii, clar stabilite prin Constituţie, apare necesară asigurarea
interimatului în funcţia de Preşedinte al României, deoarece titularul nu mai poate exercita
prerogativele de conducere. Constatarea împrejurărilor care justifică interimatul, această
soluţie provizorie care asigură continuitatea funcţiei, revine Curţii Constituţionale.
Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Constituţia prevede posibilitatea suspendării din funcţie a Preşedintelui României în cazul în
care acesta săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile constituţionale. într-o
asemenea situaţie în care decide Parlamentul se cere avizul consultativ al Curţii
Constituţionale.
Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia. Potrivit Constituţiei referendumul se
poate organiza în următoarele situaţii: la cererea Preşedintelui României, după consultarea
Parlamentului, în probleme de interes naţional; pentru demiterea Preşedintelui României;
pentru aprobarea revizuirii Constituţiei. Curţii Constituţionale îi revine atribuţia de a veghea
la respectarea procedurii referendare.
Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Partidele politice îşi găsesc reglementarea constituţională, Constituţia declară pluralismul
politic drept valoare supremă şi o garantează, în art.8 care dezvoltând art.l (3) defineşte
0scopul activităţii partidelor politice, în art. 40 care reglementând dreptul de asociere stabileşte
ce partide sunt sau pot deveni neconstituţionale, precum şi persoanele care nu pot face parte
din partidele politice.
5. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume: sesizarea Curţii Constituţionale se
face numai în scris şi motivat; plenul Curţii Constituţionale este legal constituit numai dacă
sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul judecătorilor; şedinţele Curţii sunt publice, în
afară de cazul în care din motive întemeiate, preşedintele Curţii sau completul de judecată
hotărăşte şedinţă secretă; părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice, instituţiile,
regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia să comunice
Curţii, la cererea acesteia informaţiile, documentele şi datele pe care le deţin; cererile adresate
Curţii sunt scutite de taxa de timbru.
A. Procedura controlului constituţionalităţii legilor
Procedura controlului constituţionalităţii legilor diferă după cum ne aflăm în faţa
controlului prealabil (adică efectuat înainte de promulgarea legii) sau în faţa controlului
posterior, realizat aşadar asupra unei legi deja intrate în vigoare (deci promulgate şi publicate
în Monitorul Oficial).
a) Procedura în cazul controlului prealabil de constituţionalitate
În această situaţie Curtea Constituţională poate acţiona numai dacă este sesizată. Ea nu
se poate sesiza din oficiu. Sesizarea adresată Curţii Constituţionale trebuie să fie scrisă şi
motivată (art. 15 alin. 2 din lege). în legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale sunt prevăzute detaliile procedurale pentru ca cei îndreptăţiţi la sesizare să ia
cunoştinţă de conţinutul legii. Curtea Constituţională, în vederea rezolvării cauzei are şi ea o
serie de obligaţii şi anume să comunice sesizarea primită, după caz: Preşedintelui României,
în ziua înregistrării, dacă sesizarea provine de la unul din preşedinţii celor două Camere, de la
parlamentari, de la Guvern sau de la Curtea Supremă de Justiţie; preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului şi Guvernului în 24 de ore de la înregistrare, dacă provine de la
Preşedintele României, de la parlamentari sau de la Curtea Supremă de Justiţie, precizându-le
0şi data dezbaterilor.
Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curţii Constituţionale.
In urma deliberării Curtea Constituţională decide, cu votul majorităţii judecătorilor, iar
decizia se comunică Preşedintelui României, pentru ca procedura de elaborare a legii să se
definitiveze. Dacă prin decizie s-a constatat neconstitutionalitatea prevederilor legale, decizia
se comunică şi preşedinţilor Camerelor Parlamentului pentru a se deschide procedura
prevăzută de către art. 147 (2) din Constituţie. Decizia se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea 1.
b) Procedura în cazul judecării excepţiei de neconstituţionalitate
Excepţia de neconstituţionalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor şi
libertăţilor publice. Excepţia de neconstituţionalitate priveşte un proces judiciar declanşat în
care atacându-se actul de aplicare concretă a legii, cel interesat cere să se constate că
dispoziţia legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituţională şi ca atare
trebuie înlăturată. în mod firesc procedura ridicării şi soluţionării excepţiei de
neconstituţionalitate este în detaliu reglementată prin lege, ea fiind la dispoziţia justiţiabililor.
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată numai în faţa instanţelor judecătoreşti,
de către una din părţi sau de către instanţă din oficiu. Neconstitutionalitatea unei prevederi
legale poate fi invocată numai dacă de ea depinde judecarea cauzei, deci numai dacă are
legătură directă cu cauza respectivă.
Doar în asemenea situaţii Curtea Constituţională poate fi sesizată şi numai de către
instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Instanţa va dispune acest
lucru printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor pentru susţinerea sau
combaterea excepţiei şi opinia instanţei asupra excepţiei. încheierea va fi însoţită de dovezile
depuse de către părţi.
B. Procedura controlului constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei
Această procedură conţine reguli specifice (art. 144 lit. a din Constituţie). Proiectul legii
0de revizuire a Constituţiei trebuie depus la Parlament (la una din Camere). Dar aceasta se
poate realiza numai dacă proiectul este însoţit de o decizi a Curţii Constituţionale.
De aceea, înainte de sesizarea Parlamentului proiectul se depune la Curtea
Constituţională, care este obligată în termen de 10 zile să se pronunţe asupra
constituţionalităţii sale. Desigur decizia Curţii se ia în plenul acesteia, se comunică celor care
au iniţiat proiectul sau propunerea legislativă şi se publică în Monitorul Oficial.
C. Procedura controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului
Sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută de către unul din preşedinţii celor două
Camere ale Parlamentului, un grup parlamentar ori un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin 25 de senatori.
Dacă sesizarea provine de la parlamentari, Curtea Constituţională o comunică în termen
de 24 de ore de la înregistrare preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va
avea loc dezbaterea. Până la această dată se pot trimite Curţii punctele de vedere ale birourilor
Camerelor. Soluţionarea cauzei se face în plen, iar decizia se ia cu votul majorităţii
judecătorilor. Decizia se comunică şi Camerei al cărei regulament a format obiectul cauzei şi
se publică în Monitorul Oficial.
D. Procedura controlului constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului
Faţă de natura şi procedura emiterii ordonanţelor Guvernului, controlul
constituţionalităţii lor este şi nu poate fi decât un control posterior. Acest control se realizează
prin mijlocirea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost aceasta explicată la legi.
E. Procedura de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României
Procedura în această situaţie este nuanţată în funcţie de cauzele care determină
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi anume: vacanţa funcţiei;
suspendarea din funcţie; imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile. În caz de
vacanţă a funcţiei, această procedură se declanşează la cererea preşedintelui uneia dintre
0Camerele Parlamentului sau a preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui
României în perioada cât acesta este suspendat din funcţie.
Dacă Preşedintele României a fost suspendat din funcţie, cererea pentru constatarea
existenţei împrejurărilor care justifică interimatul se face de preşedintele care a condus
lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului, în baza hotărârii adoptate în
şedinţa comună.
Dacă interimatul se datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile
cererea se face de Preşedintele României sau de preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului.
Cererea pentru constatare trebuie însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor
împrejurări se face în plenul Curţii, cu votul majorităţii judecătorilor.
F. Procedura avizării suspendării din funcţie a Preşedintelui României
Sesizarea Curţii Constituţionale în acest caz revine preşedintelui care a condus şedinţa
comună a celor două Camere ale Parlamentului, care va trimite, în copie, propunerea de
suspendare din funcţie împreună cu dovezile pe care se întemeiază.
După ce este sesizat, preşedintele Curţii Constituţionale, desemnează trei judecători ca
raportori, care vor efectua toate investigaţiile necesare. Judecătorii raportori vor fi desemnaţi
din toate cele trei categorii de judecători, adică unul din cei numiţi de Camera Deputaţilor,
unul din cei numiţi de Senat şi unul din cei numiţi de preşedintele României.
Curtea Constituţională emite avizul, în plenul său, cu votul majorităţii judecătorilor, în
urma examinării şi aprecierii raportului prezentat de către cei trei judecători, a propunerii de
suspendare şi a dovezilor existente la dosar.
G. Procedura controlului constituţionalităţii partidelor politic
Sesizarea Curţii Constituţionale se poate face, printr-o contestaţie, de către
preşedintele uneia din Camerele Parlamentului formulată pe baza unei hotărâri adoptate de
Cameră, cu votul majorităţii membrilor săi, ori de către Guvern. Legea obligă la motivarea
contestaţiei şi desigur la punerea dovezilor pe care se întemeiază.
0Primind contestaţia, preşedintele Curţii Constituţionale va desemna un judecător ca
raportor. Acesta va comunica partidului politic în cauză contestaţia şi actele doveditoare,
precizându-se data până la care poate depune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile
corespunzătoare.
H. Alte proceduri
Examinând dispoziţiile constituţionale şi legale în materia se va reţine că atribuţiile
Curţii Constituţionale privesc şi controlul constituţionalităţii iniţiativei legislative populare,
vegherea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmarea
rezultatelor sufragiului, vegherea la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurarea
referendumului şi confirmarea rezultatelor acestuia.
6. Actele Curţii Constituţionale
A. Denumirea actelor Curţii Constituţionale
Există discuţii faţă de terminologia nuanţată utilizată atât în Constituţie cât şi în Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Dacă examinăm art.
146 din Constituţie unde sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale, vom observa că
aceasta: se pronunţă (litera a şi c), hotărăşte (litera a şi k), soluţionează (lit. e) veghează (litera
f şi i), constată (litera g), dă aviz (litera h), verifică (litera j), îndeplineşte (lit. 1). Diversitatea
acestor activităţi, toate într-o viziune generală însemnând sau presupunând control de
constituţionalitate se realizează prin acte juridice. Constituţia nominalizează două acte
juridice şi anume decizia şi avizul consultativ.
B. Efecte juridice
Analiza efectelor juridice ale actelor Curţii Constituţionale trebuie efectuată ţinând cont
de faptul că suntem în prezenţa unui control prealabil sau posterior, ori în situaţia exercitării
altor atribuţii.
Deciziile emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de către art. 147 din Constituţie prin
care se constată neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea lor, sau
0neconstituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a Constituţiei se trimit Parlamentului.
Cât priveşte iniţiativa de revizuire a Constituţiei decizia Curţii Constituţionale nu poate
depăşi forţa juridică a unui aviz în procedura de modificare a legii fundamentale.
In situaţia excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă
a Curţii Constituţionale (am arătat că aici putem vorbi de două grade de jurisdicţie, fond şi
recurs) produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice în cauză.
Aşa stând lucrurile Legea nr. 47/1992 stabileşte că decizia definitivă prin care se constată
neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe constituie temei legal pentru rejudecarea
cauzei, la cererea părţii care a invocat excepţia de neconstituţionalitate într-un proces civil (art.
26 alin. 1) şi că în procesele penale această decizie constituie temei legal pentru rejudecarea
cauzelor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza prevederii legale declarate ca
neconstituţională (art. 26 alin. 2).
Deciziile Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea regulamentelor
Parlamentului, deşi se comunică acestuia (Camerelor) pentru a se reexamina regulamentul
(prevederile acestuia) în discuţie, nu au aceeaşi soartă ca în cazul legilor.
Efectele juridice ale deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unui
partid politic constau în radierea partidului politic din evidenţa partidelor legal constituite.
CAPITOLUL V
CONSTITUŢIILE ROMÂNE
1. Câteva consideraţii privind apariţia Constituţiei în România
Constituţia în România a apărut mult mai târziu decât constituţiile din ţările europene de
vest (Franţa, Italia etc.). Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin
dezvoltarea tehnică, economică, socială şi culturală, a început în România mult mai târziu faţă
de alte ţări precum Olanda, Anglia, Franţa, Italia. Dezvoltarea mai târzie şi mai lentă a
capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său, de îndelungata dominaţie a Imperiului
Otoman. Perioada premergătoare apariţiei constituţiei române s-a caracterizat şi prin puternice
0frământări şi mişcări care au fost forma de manifestare a luptei pentru înfăptuirea unităţii de
stat a poporului român, pentru înlăturarea orânduirii feudale, pentru revendicări cu caracter
democratic.
Un loc deosebit în cadrul premiselor istorice ale primei Constituţii din România îl ocupă
înfăptuirea în 1859 a statului unitar naţional, prin Unirea Munteniei şi Moldovei sub domnia
lui Alexandru Ioan Cuza. Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de
reforme importante, precum reforma agrară şi alte reforme politice, administrative şi
culturale, care au avut urmare crearea şi dezvoltarea unor instituţii statale.
2. Statutul desvoltător al Convenţiei de la Paris
Întâmpinând greutăţi în realizarea reformelor sale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza,
prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, desfiinţează Adunarea Electivă şi supune plebiscitului
"Statutul desvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858", cunoscut în istorie sub denumirea
de "Statutul lui Cuza", şi legea electorală. Aceste două acte formează prima Constituţie a
României.
Statutul lui Cuza consacră independenţa legislativă câştigată de Principatele Române
încă din 1862 în urma vizitei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol. Statutul lui Cuza
mai cuprinde reguli privitoare la formarea, organizarea şi funcţionarea adunării ponderatorii şi
adunării elective; reguli privind elaborarea legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia
funcţionarilor publici de a presta jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului.
3. Constituţia română adoptată la 29 iunie 1866
Premisele istorice. În baza Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza importante reforme în ţară.
Astfel, el adoptă Legea agrară din 14 august 1864. Reforma agrară realizată de Cuza, cu toate
scăderile şi limitele ei, reprezintă unul din evenimentele importante ale istoriei moderne a
României. Alte legi adoptate de Cuza priveau instrucţiunea publică, administraţia, justiţia. Se
adoptă, de asemenea, Codurile penal, civil şi comercial şi se organizează armata. În anul
01866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene, considerată atunci a fi cea mai liberală
constituţie, Constituţia României.
Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus. Constituţia, în cele 133 articole
ale sale, reglementează cele mai importante relaţii sociale, sistematizarea normelor
realizându-se pe opt titluri şi anume: Despre teritoriul României (titlul I), Despre drepturile
românilor (titlul II), Despre puterile statului (titlul III), Despre finanţe (titlul IV), Despre
puterea armată (titlul V), Dispoziţii generale (titlul VI), Despre revizuirea constituţiei (titlul
VII), Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare (titlul VIII).
Constituţia consacră în chiar primul articol că "Principatele Unite Române constituie un
singur stat indivizibil, sub denumirea de România".
Reglementând puterile statului, constituţia proclamă că toate puterile emană de la
naţiune. Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională,
formată din două camere şi anume: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Cât priveşte Adunarea
deputaţilor, ea era aleasă pe sistemul colegiilor pe avere. Cât priveşte Senatul, corpul
electoral era împărţit numai în două colegii, tot după avere, iar pentru a fi ales în senat se
cereau, printre altele, două condiţii şi anume: un venit "de orice natură de 800 galbeni" şi
vârsta de 40 de ani.
Puterea executivă aparţinea domnitorului, constituţia stabilind regulile monarhiei
ereditare, şi numai a unei monarhii străine.
4. Constituţia României din 29 martie 1923
Premisele istorice. Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o jumătate de
secol, perioadă de timp în care în societatea românească s-au produs o serie de transformări
importante. A doua jumătate a secolului al XlX-lea se caracterizează prin dezvoltarea
industriei. Economia românească cunoaşte un ritm mai viu de dezvoltare. In 1921 se
realizează reforma agrară. In lunga perioadă de timp (1866-1923) dintre cele două constituţii,
transformările din economie au fost însoţite de transformări cât priveşte forţele sociale,
0raporturile dintre ele, rolul lor în viaţa politică. Un eveniment de seamă în această perioadă a
fost războiul de independenţă (1877), care a dus la recunoaşterea independenţei de stat a
României.
Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul partidului liberal,
votat de Camera Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de Senat la 27 martie 1923, promulgată la 28
martie şi publicată la 29 martie 1923.
Ca şi constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este sistematizată în 8 titluri şi anume:
Despre teritoriul României; Despre drepturile românilor; Despre puterile statului; Despre
finanţe; Despre puterea armată; Dispoziţii generale; Despre revizuirea constituţiei; Dispoziţii
tranzitorii şi suplimentare. Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi.
Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator se cerea vârsta de 40
de ani împliniţi.
Puterea executivă aparţinea regelui şi o exercita prin guvern. Constituţia din 1923
înfiinţează Consiliul legislativ. În ce priveşte puterea judecătorească, merită a fi reţinute
dispoziţiile art. 101 - care interziceau înfiinţarea de tribunale extraordinare, precum şi ale art.
103 care dădeau controlul constituţionalităţii legilor Curţii de casaţie, în secţiuni unite.
5. Constituţia României din 28 februarie 1938 '
Premisele istorice. Premisele istorice ale acestei Constituţii trebuie căutate în
desfăşurarea vieţii social-economice şi politice în perioada de 15 ani scursă de la adoptarea
constituţiei precedente. In condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al II-lea
instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală.
Conţinutul Constituţiei. Cele o sută de articole ale Constituţiei din 1938 sunt
sistematizate în opt titluri şi anume: Despre teritoriul României: Despre datoriile şi drepturile
românilor; Despre puterile statului; Despre finanţe; Despre oştire; Dispoziţii generale;
Revizuirea constituţiei; Dispoziţii tranzitorii şi finale.
Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la naţiune, Constituţia din
01938 le concentrează în mâinile regelui, care este declarat "capul statului" (art. 30).
Regele exercită puterea legislativă prin Reprezentanţa naţională, le având iniţiativa
legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei. El sancţionează şi promulgă legile, sancţiunea
regală fiind condiţie de valabilitate a legii.
Puterea executivă aparţinea de asemenea regelui, care era inviolabil, răspunderea pentru
actele emise revenind miniştrilor, care erau obligaţi să contrasemneze actele de stat ale
regelui.
Incepând cu anul 1938, în timp ce pe plan extern asistăm la o încordare a relaţiilor
internaţionale, la contradicţiile dintre state şi la frecvente acte de agresiune, în viaţa internă a
României se observă un avânt industrial. Regele desfiinţează partidele politice, iar prin
dictatul de la Viena (30 august 1940) România este obligată să cedeze Ungariei partea de nord
a Transilvaniei, în septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoarea fiului său,
Constituţia sete suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc prerogativele regale
şi este investit cu puteri depline preşedintele Consiliului de Miniştri.
6. Constituţia din 13 aprilie 1948
Premisele istorice. Elaborarea Constituţiei din anul 1948 se realizează în condiţiile în
care în urma abolirii monarhiei se proclamase republica populară. In aceste condiţii istorice,
Adunarea Deputaţilor se autodizolvă prin efectul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948 cu privire
la dizolvarea Adunării Deputaţilor şi reglementarea convocării Marii Adunări Naţionale.
Conţinutul Constituţiei. Normele constituţionale, cuprinse în cele 105 articole, sunt
sistematizate în 10 titluri şi anume: Republica Populară Română (titlul I); Structura social-
economică (titlul II); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (titlul III); Organul
suprem al puterii de stat (titlul IV); Organele administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi
ministerele (titlul V); Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecătoreşti şt
parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII); Modificarea Constituţiei
(titlul IX); Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X).
0Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular, unitar, independent şi
suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi
imperialismului.
Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la popor şi aparţine
poporului (art. 3). Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine celor ce-1
muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia
sătească.
7. Constituţia din 24 septembrie 1952
Premisele istorice. Viaţa economică şi socială a României a cunoscut, în perioada
următoare adoptării Constituţiei din 1948, o evoluţia în consens cu situaţia unei ţări forţate să
se dezvolte în nişte parametri impuşi prin ocupaţia militară străină, rezultat Al celui de-al
doilea război mondial şi al politicii dictate de statele coaliţiei antihitleriste, state care au
neglijat interesele României şi contribuţia sa militară.
Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi 115 articole
sistematizate în 10 capitole, precum urmează: Orânduirea socială(cap. I); Orânduirea de stat
(cap. II); Organul suprem al puterii de stat (cap. III); Organele administraţiei de stat (cap. IV);
Organele locale ale puterii de stat (cap. V); Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap. VI);
Drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII);
Stema, drapelul şi capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constituţiei (cap. X).
8. Constituţia din 21 august 1965
Premisele istorice. Perioada cuprinsă între anii 1952-1965 s-a caracterizat prin
extinderea proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea proprietăţii private, accentuarea
conducerii nu numai politice ci şi statale de către un singur partid politic, partidul comunist,
care deţine monopolul puterii în stat şi societate.In campania electorală din 1961 s-a lansat
0iniţiativa elaborării unei constituţii.
Conţinutul Constituţiei. Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ce le-a suferit,
a avut 121 de articole sistematizate în 9 titluri: Republica Socialistă România (I); Drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (II); Organele supreme ale puterii de stat (III);
Organele centrale ale administraţiei de stat (IV); Organele locale ale puterii şi administraţiei
de stat (V); Organele judecătoreşti (VI); Organele procuraturii (VII); însemnele României
(VIII); Dispoziţii finale (IX).
9. Regimul constituţional din România, stabilit după Revoluţia din decembrie 1989
Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut misiunea importantă de a elabora
Constituţia României.
In România revoluţia din decembrie 1989 a înlăturat structurile de putere ale regimului
dictatorial şi - firesc - şi dispoziţiile constituţionale corespondente, în acelaşi timp, noua
putere a elaborat o serie de acte cu caracter constituţional.
După decembrie 1989 Constituţia României era formată din aceste acte cu caracter
constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965 care nu au fost abrogate
expres sau tacit. In această viziune, Constituţia din 1965 a continuat să fie în vigoare cât
priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, organele judecătoreşti, organele
procuraturii, organizarea administrativă a teritoriului, desigur cu unele modificări.
Cât priveşte actele adoptate după victoria Revoluţiei din decembrie 1989, unele dintre le
au formulat noi principii constituţionale, principii care s-au aplicat în societatea românească şi
care au fost preluate în Constituţia din anul 1991.
Actele cu caracter constituţional adoptate după revoluţia din decembrie 1989 au avut un
caracter tranzitoriu, ele rămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei.
Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului
Salvării Naţionale. Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi
funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România. Decretul-lege nr. 81
din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. Decretul-lege nr. 92
0din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.
10. Constituţia României din 8 decembrie 1991, republicată în 2003, revizuită prin
Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003
Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului juridic fundamental al
evoluţiei spre statul de drept, democratic şi social. Elaborarea Constituţiei a constituit unul din
punctele formulate în programele şi platformele forţelor politice.
Odată legal constituită în urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990, Adunarea
Constituantă a procedat la constituirea Comisiei de redactare a proiectului Constituţiei
României, potrivit regulamentului său. Comisia formată a cuprins 12 deputaţi, 11 senatori şi 5
specialişti desemnaţi în mod obişnuit în dezbaterile din comisie şi parlament prin termenul
experţi. Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de redactare a proiectului Constituţiei
României a fost o comisie parlamentară, specială, subordonată numai Adunării Constituante.
Regimul juridic stabilit a permis Comisiei o libertate totală în identificarea, alegerea şi
desigur motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii
politice, religioase, culturale, juridice etc, atât din ţară cât şi din străinătate.
Rezultatul Referendumului naţional asupra Constituţiei României a fost următorul:
numărul participanţilor 10.948.468; numărul voturilor valabil exprimat la răspunsul "Da"
8.464.324 (77,3%); numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul "Nu", 2.235.085
(20,4%); numărul voturilor nule 248.759 (2,3%). (M. Of., Partea I, nr 250 din 14 decembrie
1991). La aceeaşi dată o spune art. 149, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în
întregime abrogată.
Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 a
Constituţiei, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a
devenit, în forma republicată, art. 156).
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin
0Referendumul naţional din 18-19 octombrie şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie
2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie a
Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului
referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei
României.
Conţinutul Constituţiei. Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat din punct de
vedere juridic în 152 de articole care sunt grupate în 8 titluri, unele titluri având capitole şi
secţiuni.
Primul titlu, denumit Principii generale cuprinde norme referitoare la structura unitară a
statului, la forma sa republicană de guvernământ.
Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. El
este structurat în patru capitole. în capitolul întâi purtând denumirea dispoziţii comune sunt
stabilite principii constituţionale aplicabile domeniului drepturilor şi libertăţilor. în capitolul
II, Drepturile şi libertăţile fundamentale, sunt consacrate: inviolabilităţile (dreptul la viaţă,
dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul la
apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private,
inviolabilitatea domiciliului); drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (dreptul la
învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii,
dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la un nivel de trai decent,
dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor
handicapate la o protecţie socială); drepturile exclusiv politice (dreptul de vot şi dreptul de a fi
ales); drepturile şi libertăţile social-politice (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare,
dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei);
drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi dreptul celui vătămat de către o autoritate
publică). In capitolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale şi anume; îndatorirea de a
respecta Constituţia şi legea; îndatorirea de fidelitatea faţă de ţară; îndatorirea de apărare a
patriei; îndatorirea de a satisface stagiul militar; îndatorirea de a contribui la cheltuielile
0publice; îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta
drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Titlul II este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, în Capitolul
IV fiind reglementat Avocatul Poporului ca un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Titlul III denumit Autorităţile Publice este structurat pe capitole iar unele capitole au şi
secţiuni.
Titlul IV denumit Economia şi finanţele cuprinde norme referitoare la economie,
proprietate, sistemul financiar, bugetul public naţional, impozitele şi taxele, Curtea de
Conturi.
Titlul V- Curtea Constituţională, reglementează controlul constituţionalităţii legilor, iar
titlul VI, Integrarea euroatlantică, reglementează integrarea în Uniunea Europeană (art. 148),
respectiv aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149).
Titlul VII face referire la Revizuirea Constituţiei, iniţiativa revizuirii, procedura şi
limitele sale, conturând de altfel caracterul rigid al Constituţiei.
In fine, Titlul VIII purtând denumirea Dispoziţii finale şi tranzitorii, cuprinde regulile
referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente
şi cele viitoare, cât şi la republicarea Constituţiei (art. 156).
CAPITOLUL VI
PUTEREA POLITICĂ ORGANIZATĂ STATAL. FORMA DE
GUVERNĂMÂNT
1. Puterea politică
Puterea, în legătură cu fenomenele sociale, trimute la posibilitatea unei persoane sau a
unui grup de a comanda altor persoane, de a lua decizii într-o colectivitate. Cei care comandă
dispun de autoritate, adică de o anumită capacitate, care îi face pe ceilalţi să respecte deciziile
luate. Resorturile autorităţii pot să fie materiale, morale, sentimentale, coercitive etc.
Când ne referim la puterea politică avem în vedere societatea în ansamblul ei. Ea este
0forţa cea mai importantă care conduce şi organizează societatea ca întreg, de unde curge şi
caracterul ei politic. Puterea politică se manifestă, se exprimă prin autoritate publică, adică
capacitatea de a face ca deciziile să fie respectate, prin mijloace de constrângere sau prin
mijloace de convingere, de către membrii societăţii. Pierre Pactet arată că "guvernanţii dispun
în principiu de autoritate, care se aplică tuturor membrilor comunităţii, se exercită pe toată
întinderea teritoriului, se referă la toate obiectele posibile, de la economic la social, de la
muncă la loisir, de la preţuri la urbanism, de la libertăţi la cultură, de la familie la sporturi.
Nici un sector de activitate umană nu ar trebui să-i scape şi puterea politică nu are alte limite
decât acelea pe care acceptă să şi le fixeze ea însăşi.
Orice putere caută să-şi realizeze obiectivele prin mijloace de convingere, prin
persuasiune, totuşi la nevoie şi prin forţă. în cazul puterii politice, ea deţine monopolul asupra
forţei legitime şi dispune de o forţă de constrângere materială specifică (instituţii specializate
cu restabilirea ordinii).
Puterea politică există numai într-o comunitate organizată în stat şi prin stat. Ea se
întruchipează într-un ansamblu de organe sau instituţii, ceea ce reprezintă puterea organizată
statal, care asigură convieţuirea, stabileşte ordinea şi la nevoie utilizează forţa coercitivă.
Profesorul T. Drăganu arăta că "examinând realitatea din jurul nostru, nu putem percepe prin
simţurile noastre existenţa ca atare a unei puteri de stat, capabilă să-şi impună
comandamentele pe teritoriul acestuia; ceea ce putem identifica este numai existenţa unor
organe (Parlament, Guvern, ministere, organe judecătoreşti etc.) competente să emită pe cale
unilaterale acte obligatorii".
De-a lungul timpului, puterea politică, puterea organizată statal, a fost legitimată diferit.
Într-o formulare extrem de simplă, legitimarea înseamnă că oamenii dintr-o societate acceptă
o anumită conducere, pe care o consideră firească sau legală. Pentru a fi recunoscută ca atare,
puterea trebuie să fie consimţită. Profesorii G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau că dacă
în raporturile de comandament şi supunere nu există o atmosferă de încredere, se ajunge la o
dezagregare a organizării sociale. "Nu există ordine politică durabilă -subliniau ei - decât
aceea care uneşte într-o energie comună voinţa puterii şi încrederea guvernanţilor". Astfel se
explică decăderea imperiilor care în momentele în care s-au bazat numai pe forţă s-au
destrămat.
0Intr-o anumită perioadă istorică, puterea a aparţinut suveranului, care o exercită
împreună cu un grup restrâns de persoane (nobilime şi cler). Legitimitatea autorităţii acestuia,
adică faptul că se consideră îndreptăţită să conducă o comunitate socială, să dispună asupra ei,
avea la început o explicaţie de origine divină (ceea ce s-a concretizat şi în rolul important al
bisericii în raport cu puterea).
Ulterior, odată cu organizarea democratică a societăţii s-a considerat că puterea aparţine
poporului sau naţiunii, care o exercită prin reprezentanţii săi, constituiţi în parlamente.
Legitimitatea acestora decurgea, în principiu, din faptul că erau alese de popor sau desemnate
pentru a reprezenta anumite categorii sociale.
In gândirea secolului al XVIII-lea s-au afirmat puncte de vedere care au admis dreptul la
o reacţie colectivă, în afara cadrului legal, împotriva unei conduceri care nu respectă ordinea
în vederea căreia i-a fost încredinţată puterea.
Binecunoscutul sociolog Max Weber distingea trei tipuri de legitimitate: tradiţională,
adică cea dobândită ereditar de regi, carismatică, care se bazează pe un anumit prestigiu al
liderilor şi cea raţională sau democratică, care presupune investirea cu autoritate prin lege.
2. Statul
Statul cunoaşte două accepţiuni, atât în limbajul comun cât şi în literatura de
specialitate. În sens larg, statul cuprinde teritoriul, populaţia şi puterea organizată statal. În
acest caz, se consideră că statul este un grup uman, fixat pe un teritoriu determinat, asupra
căruia se exercită o autoritate politică suverană. în sens restrâns, statul se referă numai la
puterea de stat, adică o instituţie cu natură specifică, întruchipată într-un sistem de organe care
conduc şi organizează societatea.
Chiar dacă este privit dintr-o perspectivă mai restrânsă, ca instituţie, pentru a fi
considerat stat, acesta presupune neapărat existenţa unui teritoriu şi a populaţiei, "din
momentul în care o putere politică - arăta profesorul C. Leclercq - este bazată pe instituţii,
pornind din clipa în care îşi creează organe (de ex. Guvern, Parlament) şi stabileşte
competenţele acestor organe în raporturile lor, în serviciul unei populaţii mai mult sau mai
puţin omogene, într-un cadru geografic limitat de frontiere, se naşte şi există noţiunea de stat".
0Din punct de vedere al dreptului constituţional, au relevanţă ambele accepţiuni, întrucât
puterea politică se exercită pe un anumit teritoriu şi în legătură cu o anumită populaţie.
Teritoriul este mediul geografic delimitat de frontierele consfinţite de puterea statală a
unei colectivităţi, prin înţelegerea cu statele vecine, potrivit reglementărilor internaţionale.
Acesta cuprinde solul, subsolul, apele, coloana aeriană de deasupra solului şi a apelor.
Teritoriul este unul dintre elementele de care depinde apariţia şi existenţa statului. Nu există
stat, fără teritoriu, el este unul din elementele constitutive ale statului. Teritoriul este spaţiul în
care se exercită puterea în raport cu persoanele care se află în limitele lui. Autorii G. Burdeau,
F. Hamon, M. Troper adăugau că "el este condiţia indispensabilă pentru ca autoritatea politică
să se exercite eficace".
Puterea statului asupra teritoriului nu se confundă cu dreptul de proprietate, care printre
altele, presupune şi posibilitatea juridică a schimbării titularilor. Dacă teritoriul nu se poate
identifica cu proprietatea, acest lucru nu exclude posibilitatea statului de a fi proprietar al unei
părţi din teritoriu. Astfel, în Constituţia noastră, în art. 136 al. 3 se arată "bogăţiile de interes
public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes
naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice". Intrucât teritoriul este un element constitutiv al statului şi nu se identifică
cu dreptul de proprietate, el nu poate fi înstrăinat.
Populaţia reprezintă un ansamblu de oameni aşezaţi pe un anumit teritoriu, care sunt
supuşi unei ordini juridice determinate. între ei există, de obicei legături etnice, lingvistice,
religioase, economice, culturale şi altele care îi fac să constituie o naţiune. În unele state sunt
grupuri ale populaţiei care au origine etnică, limbă, cultură, tradiţii diferite. în acest caz, fie
sunt state multinaţionale, fie sunt state în care există o singură naţiune şi minorităţi naţionale.
Cu toate că aceste grupuri se diferenţiază prin anumite particularităţi, ele intră sub jurisdicţia
aceluiaşi stat. Totuşi convieţuirea îndelungată pe acelaşi teritoriu, în special relaţiile
economice şi cele politice, creează multe elemente comune între oamenii care constituie
populaţia unei ţări. La închegarea acestora contribuie şi organizarea statală. Una dintre aceste
legături o constituie apartenenţa la acelaşi stat, şi anume faptul că au aceeaşi cetăţenie.
0Intr-o accepţie restrânsă, statul este o instituţie, în sensul de structură organizaţională,
având o anumită activitate, cu obiective şi scopuri proprii, o grupare de oameni organizată pe
baza normelor juridice, pentru realizarea unui scop, în virtutea căruia se desfăşoară anumite
activităţi. Ceea ce caracterizează instituţia este natura ei durabilă, independentă de schimbările
intervenite în componenţa grupului respectiv. Caracterul îndelungat sau permanent se referă
în special la rolul şi scopul instituţiei. "Ceea ce caracterizează această grupare - menţiona
profesorul T. Drăganu - este faptul că ea este astfel organizată încât continuă să existe chiar
atunci când cei care au constituit-o iniţial au încetat de a mai face parte din ea".
Originile statului se pierd în vremuri foarte îndepărtate. În decursul acestei îndepărtate
istorii a fost supus unor transformări extrem de complexe, ceea ce face mai dificilă
înţelegerea acestui fenomen social.
Faptul că statul este o instituţie nu a fost perceput de la început. În antichitate, statul nu a
fost identificat cu cei care conduceau societatea, ci era apreciat ca o entitate aparte. În evul
mediu, statul era confundat cu monarhul. Puterea publică era considerată un atribut al
monarhului în virtutea căruia acesta putea, de exemplu, să împartă teritoriul nobililor, să-1
înstrăineze sau să-1 lase moştenire. De asemenea, putea să-şi asume toate prerogativele care
decurgeau din puterea de stat (de a legifera, de a administra, de a judeca). Treptat, monarhia a
început să fie gândită ca o instituţie oarecum independentă de persoana care exercită concret
atribuţiile. De abia în secolul al XVI-lea se poate vorbi despre stat ca instituţie, în sensul pe
care îl dăm astăzi. In afară de faptul că este o instituţie cu o durată îndelungată şi de o mare
complexitate, o altă particularitate a statului se referă la scopul acestuia, de unde decurg şi
principalele forme de activitate prin care se manifestă. Scopul principal al statului este
asigurarea ordinii sociale, a convieţuirii, stabilirea unui echilibru într-o comunitate în care
există interese diverse şi chiar opuse.
Scopul statului este acela de a asigura echilibrul dintre libertate şi autoritate. Există
contradicţii între guvernanţi şi guvernaţi, între individ şi colectivitate. Tocmai de aceea
libertatea şi autoritatea nu se exclud J. Gicquel arăta: "libertatea, dacă nu se exercită,
degenerează în mod necesar în anarhie şi duce la tiranie".
Statul se deosebeşte de alte instituţii şi prin natura specifică a activităţilor pe care le
îndeplineşte. De obicei, ele sunt denumite funcţii. După criterii politico-sociale, se pot
0distinge următoarele atribuţii ale statului: să conducă relaţiile internaţionale, să apere
teritoriul, să facă justiţie, să bată monedă, iar în statele mai moderne se mai adaugă şi
asigurarea unor servicii publice (educaţie, transport, sănătate), dirijarea economiei,
redistribuirea venitului. Din punct de vedere juridic şi sub influenţa principiului separaţiei
puterilor, activităţile statului se pot clasifica în: funcţie legislativă, funcţie executivă şi funcţie
judecătorească.
Funcţia legislativă constă în elaborarea normelor juridice, pentru toate domeniile de
activitate care intră în sfera de preocupare a statului la un moment dat.
Funcţia executivă organizează aplicarea legilor şi punerea în aplicare în situaţii concrete.
Funcţia jurisdicţională constă în soluţionarea conflictelor care pot să apară între
membrii comunităţii, individual sau grupaţi, sau între aceştia sau autorităţile publice.
Statul este o persoană juridică sau morală de drept public. Persoana juridică sau morală
este o construcţie juridică care face ca o grupare de oameni, o colectivitate, să se poată
prezenta ca subiect distinct al raporturilor juridice, ca entitate deosebită de indivizi care o
compun. Statul este o persoană juridică, el apare ca subiect în raporturile juridice de drept
public, ca titular de drepturi şi obligaţii. Totuşi, statul este o persoană juridică de o natură
specială. Georgio del Vecchio arată că "statul este subiect de drept prin excelenţă. Existenţa sa
precede orice altă existenţă juridică pozitivă. De aceea, el nu are nevoie de recunoaştere, se
recunoaşte pe sine însuşi întrucât există, spre deosebire de orice altă persoană juridică".
Statul este o entitate independentă de persoana fizică a guvernanţilor. El are o
organizare proprie: guvernanţii, organele statului primesc competenţe de la stat şi le exercită
în numele lui. Statul dispune de resurse proprii (bugetul). P. Pactet preciza: "astfel, statul,
simbolul comunităţii naţionale (care supravieţuieşte membrilor săi) şi titularul puterii politice,
ai cărui guvernanţi nu sunt decât depozitarii puterii şi agenţii de exercitare, se erijează în mod
necesar în persoana morală (sau juridică) de drept public, singura soluţie de a asigura
continuitate şi de a fi un centru de decizie".
Statul este persoana juridică cea mai importantă, dar nu este singura. In cadrul statului
există, prin voinţa sa şi prin organizarea politică şi juridică pe care o determină, un număr
mare de colectivităţi, care sunt persoane juridice sau morale. Astfel, sunt persoane juridice de
0drept public unităţile administrative: judeţul, comuna, oraşul. Legea partidelor politice din
ţara noastră recunoaşte partidelor calitatea de persoane juridice sau morale.
Intrucât statul este şi el o persoană juridică de drept public, ceea ce îl distinge în cea mai
mare măsură de celelalte subiecte este atributul suveranităţii.
3. Suveranitatea
Suveranitatea este o caracteristică a statului, care îi conferă o poziţie superioară oricărei
entităţi interne. Suveranitatea constă în faptul că statul poate să decidă cu privire la populaţia
şi teritoriul său, precum şi soluţionarea propriilor probleme interne şi internaţionale, fără
amestecul altei puteri. În literatura de specialitate se consideră că suveranitatea are două
dimensiuni: supremaţia puterii de stat şi independenţa sau neatârnarea în exterior. Aceste
subdiviziuni au apărut de fapt în practică, întrucât în unele state ele au fost disociate, pentru o
anumită perioadă de timp. De exemplu, au fost state care au dispus de supremaţie, dar au fost
lipsite de independenţă.
Suveranitatea statului este un atribut al puterii de stat care a apărut din punct de vedere
istoric odată cu acesta. Elaborarea conceptului şi consideraţiile teoretice cu privire la
suveranitate au început însă în evul mediu. In timpul monarhiilor absolutiste nu s-a pus
problema titularului suveranităţii. Regele se confundă cu statul, era suveran, în calitate de
autoritate care comandă la toţi în interior. El dispunea de totalitatea puterii de stat şi nu era
reprezentantul nimănui, pentru că se considera că deţine puterea de la Dumnezeu. Ulterior,
când puterea monarhului a început să fie limitată şi s-a lărgit accesul la exerciţiul puterii a
unor categorii sociale, titularul suveranităţii a devenit şi mai greu de determinat. Astfel, şi-au
făcut loc expresiile de "suveranitatea naţiunii" şi "suveranitatea poporului".
Din punct de vedere teoretic, s-au conturat două mari doctrine, care au reflectat viziunea
unor categorii sociale din perioada iluminismului.
Prima susţine că suveranitatea aparţine naţiunii, privită ca entitate abstractă, distinctă de
indivizii care o compun, dar nu se confundă cu suma cetăţenilor care trăiesc la un moment dat
pe un anumit teritoriu, pentru că exprimă trecutul, prezentul şi viitorul, adică se defineşte
luând în considerare continuitatea generaţiilor sau interesul general, care transced intereselor
0particulare. Din această teorie sunt extrase o serie de consecinţe. în primul rând,
inalienabilitatea şi indivizibilitatea naţiunii. Fiind o entitate abstractă, o persoană juridică are
o singură voinţă care nu poate fi împărţită, eventual, în elemente contradictorii. În al doilea
rând, din aceleaşi considerente, ea nu poate să exercite democraţia direct; voinţa ei se exprimă
numai prin reprezentanţi, pe care nu îi poate controla nimeni, odată ce au fost stabiliţi. În al
treilea rând, votul nu este un drept, ci o funcţie, încredinţată de naţiune numai celor capabili
să o exercite (cei care posedă bunuri, au o profesie, plătesc impozite etc). În al patrulea rând,
mandatul imperativ este interzis, adică reprezentanţii nu pot fi revocaţi de cetăţeni.
Cea de-a doua teorie susţine că suveranitatea aparţine poporului, universalitatea
cetăţenilor, ca un ansamblu de oameni care trăiesc pe un teritoriu dat. În această concepţie,
poporul are o existenţă reală şi, ca atare poate să-şi exercite el însuşi suveranitatea, fie direct,
fie să o delege. Întrucât poporul are o existenţă reală, el se distinge de suveranitatea, fie direct,
fie să o delege. Întrucât poporul are o existenţă reală, el se distinge de guvernanţii săi, pe care
poate să-i aleagă, să-i controleze sau să-i revoce. Ideile doctrinei suveranităţii populare atrag
următoarele consecinţe: sufragiul universal, principiul potrivit căruia posibilitatea de a alege
este un drept, elemente ale democraţiei directe, cum ar fi referendumul şi mandatul imperativ,
adică posibilitatea de a-i revoca direct pe cei aleşi.
Teoriile au sugerat noţiuni valabile şi astăzi, dar consecinţele deduse din aceste doctrine
nu s-au tradus exact nici în constituţii, nici în practică. Realitatea mult mai complexă a
adaptat la necesităţile ei ceea ce îi era adecvat.
Autorii francezi G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau: "nu trebuie să înţelegem
Constituţia pornind de la principii, ci principiile pornind de la Constituţie", care surprind o
anumită secvenţă a istoriei.
Cele două noţiuni "naţiune" şi "popor" nu au avut aceleaşi sensuri în perioade istorice
diferite sau în ţări diferite. Uneori au fost considerate sinonime. Câteodată, s-a întâmplat ca
autorii constituantelor să le acorde o anumită semnificaţie, iar interpreţii să le acorde alte
înţelesuri, în cursul procesului de aplicare a constituţiilor. Sistemele constituţionale
democratice au păstrat expresiile de "suveranitate naţională" şi/sau de "suveranitate a
poporului", dar în practică au împletit consecinţele pe care teoriile le-au susţinut la început.
Aşa s-a întâmplat cu unele constituţii ale Franţei, precum şi cu Constituţia ei actuală, din
01958, care afirmă că: "suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin
reprezentanţii săi sau pe calea referendumului". Poporul este deci titularul puterii suverane; el
o poate exercita fie prin reprezentanţii săi, fie direct. Deşi votul este universal şi poporul se
poate manifesta şi direct, nu se admite mandatul imperativ, ci numai cel reprezentativ.
4. Forma de guvernământ
Una din bazele organizării puterii statale este teritoriul. Teritoriul interesează dreptul
constituţional în primul rând sub aspectul structurii de stat.
Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu
teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre.
Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală măsură atât pentru dreptul
internaţional public cât şi pentru dreptul constituţional. Dreptul internaţional public este
interesat în cercetarea structurii de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor
de drept internaţional. Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific ce-1 prezintă structura
de stat trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o bază a organizării puterii, că structura de
stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi că dreptul constituţional reglementează
acele relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Forma statului exprimă modul de organizare a puterii, structura internă şi externă a
puterii. Laturile componente ale acesteia sunt: structura de stat, forma de guvernământ şi
regimul politic. Aceste aspecte sunt determinate de trei criterii de analiză:
a) modul de organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul;
b) natura instituţiei investită cu prerogativele de şef al statului;
c) modul de guvernare, concretizat în gradul de participare a poporului la
conducerea societăţii şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
In funcţie de acestea, se distinge o structură de stat unitar sau federal, o formă de
guvernământ monarhică sau republicană şi un regim politic democratic sau nedemocratic.
4.1. Structura de stat
Structura de stat reprezintă organizarea puterii în raport cu teritoriul, adică împărţirea
0statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice autonome şi raporturile
dintre stat, considerat ca întreg, şi părţile sale componente. Din acest punct de vedere, statele
se împart în state simple sau unitare şi state compuse sau federative, care presupun o grupare
sau o uniune.
Structura de stat intră în sfera de preocupare a dreptului constituţional, cât şi în cea a
dreptului internaţional public. Primul are în vedere modul cum este organizată puterea în
interiorul statului. Cel de al doilea se ocupă de state ca subiecte ale raporturilor de drept
internaţional.
Statul unitar sau simplu se bazează pe un singur centru de decizie, în sensul că "o
voinţă unică se transmite asupra teritoriului într-o manieră de fluid electric". Suntem în
prezenţa unui stat unitar atunci când are un singur parlament, un singur executiv, un singur
organ de jurisdicţie suprem şi o singură ordine juridică. Locuitorii unui stat unitar au în
principiu o singură cetăţenie sau, mai bine zis, statul respectiv acordă o singură cetăţenie. In
statele unitare, organele administraţiei locale se subordonează uniform în raport cu puterea
centrală. Statele unitare pot fi, din punct de vedere administrativ, mai mult sau mai puţin
centralizate. Descentralizarea reprezintă delegarea unor atribuţii administrative ale puterii
centrale pe plan local, în favoarea unor reprezentanţi aleşi. Descentralizarea reprezintă
recunoaşterea unor sfere de competenţe mai mare. Ea conduce la un grad de autonomie mai
mare, dar nu la independenţă.
Statul federativ sau compus. Federaţia este formată din mai multe state membre, din
unirea cărora apare un stat nou, ca subiect unitar de drept. Statul federal cuprinde unităţi
federale care poartă diferite denumiri. În Australia, India, SUA poartă denumirea tot de state,
ca şi statul federal, în schimb, în alte ţări, poartă denumirea de provincii (Canada), landuri
(Germania şi Austria), regiuni (Belgia) etc.
Statele federative dispun de o organizare distinctă de cea a statelor federale. Ele au o
putere legislativă, executivă şi jurisdicţională proprie. La rândul lor, unităţile federale au
propriile lor organe, parlamente, guverne, organizate jurisdicţional. Uneori, unitatea federală
0dispune în mod simbolic de un drapel. In S.U.A. există 51 de Constituţii, inclusiv aceea a
statului federal; guvernatorul unui stat american este replica Preşedintelui S.U.A.
Statele federale şi unităţile federale au o ordine juridică comună şi una proprie. Din
această cauză, în unele state federative există o mare diversitate a ordinei de drept, de la o
unitate federală la alta. Dreptul elaborat de statul federativ este prioritar în raport cu dreptul
statului federat.
Statul federativ este subiect de drept internaţional, la fel ca şi un stat unitar. El dispune
de suveranitate deplină, îşi asumă drepturile şi obligaţiile pe plan economic, monetar,
diplomatic, militar. Unităţile federale nu dispun de atributul suveranităţii şi nu apar ca
subiecte de drept pe plan internaţional, dar îşi păstrează o anumită organizaţie statală, care
reprezintă mai mult decât autonomie administrativă. în virtutea acestei calităţi îşi păstrează o
anumită independenţă, de exemplu dreptul de a se desprinde din federaţie.
Relaţiile dintre unităţile federale, precum şi cele dintre acestea şi statul federativ, sunt
relaţii de drept intern. Suprapunerea celor două nivele ale statului implică repartizarea
competenţelor între statul federal şi statele federale. Aceste probleme sunt determinate, în
principiu, de constituţia federală, care stabileşte expres domeniile care reprezintă interesele
superioare (şi sunt deci atribuţii federaţiei). Celelalte domenii rămân de competenţa statelor
federate. Unele constituţii stabilesc competenţe relativ limitate pentru statul federativ, altele
rezervă o sferă mai largă de probleme. Uneori, constituţia statului federal are domenii
concurente cu cele ale statului federal de exemplu în Germania, unde statele federale pot să
intervină, dacă federaţia nu o face.
Statelor federative le este specifică o structură parlamentară bicamerală: o cameră
reprezintă populaţia statului în întregime, iar cealaltă cameră reprezintă statele federale
(respectiv Senatul sau Camera Superioară). Şi statele unitare au o structură parlamentară
bicamerală, pe baza tradiţiei istorice sau din dorinţa de a realiza un anumit echilibru între cele
două Camere.
Majoritatea statelor din lume au o structură unitară; aproximativ 20 de state sunt
federative. Factorii care determină apariţia unui sistem federal de guvernare sunt numeroşi, ei
pot fi de natură istorică, geografică, culturală. Un loc important printre aceştia îl determină şi
mărimea ţării. Prin urmare, nu este surprinzător că cele mai multe ţări din lume au o structură
0federală. Astfel, 40% din populaţia lumii trăieşte în state federale.
Literatura de specialitate precizează că, uneori, în statele federale există două cetăţenii.
În realitate, creşterea puterilor federaţiilor a condus fie la dispariţia, fie la reducerea rolului
cetăţenilor în statele federale. Prin urmare, cetăţenia cu mai multe grade a devenit o excepţie.
În Europa, aceasta a continuat să existe în Elveţia, unde o persoană este nu numai cetăţeanul
Confederaţiei, dar şi al cantonului şi al comunei (localităţii) de unde provine. Cetăţenia
(naţionalitatea) cantonală (denumită şi "indigenat") şi cetăţenia (naţionalitatea) comunală
(denumită "dreptul de cetate") se dobândesc, la fel ca şi cetăţenia (naţionalitatea federală),
prin: filiaţie, căsătorie, neutralizare. Termenul "naţionalitate" este echivalentul celui de
"cetăţenie". în multe ţări nu se face distincţie între ele. Alte state federale din Europa nu
cunosc cetăţenia pe mai multe grade.
In ceea ce priveşte Uniunea Europeană, a început să fie introdusă cetăţenia cu două
grade. Astfel, în Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht - 1992 s-a hotărât să se introducă
în Tratatul de la Roma o parte intitulată "Cetăţenia Uniunii". Unul dintre articolele acestei
părţi precizează că "este cetăţean al Uniunii orice persoană care are naţionalitatea statului
membru". După cum se poate constata, deocamdată, cetăţenia naţională rămâne centrală. De
altfel, drepturile conferite Uniunii nu se referă decât la anumite domenii specifice şi care
existau şi înainte de proclamarea unei cetăţenii a Uniunii. In orice caz, un pas important pe
planul principiilor a fost traversat: "existenţa unei cetăţenii europene, manifestată prin
modelul cu paşaport uniform, este un element al construcţiei unei Europe federale".
Asociaţiile de state. Grupurile de state pot fi împărţite în două mari categorii:
federaţiile şi asociaţiile. Asociaţiile nu pot fi considerate forme ale structurii de stat; ele nu
constituie subiecte unitare ale raporturilor de drept internaţional. Asociaţiile reprezintă
formaţiuni ale vieţii internaţionale; statele componente îşi păstrează independenţa (cel puţin
formal). Relaţiile dintre statele membre sunt raporturi de drept internaţional, reglementate
prin tratate, ca şi relaţiile cu statele care nu fac parte din asociaţie.
a) Uniunea personală este o formă de asociere în care o persoană este şeful a două
sau mai multe state; această persoană poate fi monarh sau preşedinte. Uniunile personale
0au apărut, de cele mai multe ori, datorită regulilor de succesiune la tron. Ele nu constituie
un subiect unitar decât din punct de vedere al faptului că suveranitatea celor două state se
confundă cu persoana şefului de stat. Celelate aspecte ale organizării puterii sunt
Luxemburgul (1815-1890). Dacă avem în vedere accepţiunea mai largă, în care şeful statului
este un preşedinte, atunci putem ilustra uniunile personale şi cu exemplul celor trei
republici de pe continentul sud-american, unite sub preşedenţia lui Simion Bolivar şi
anume: Peru (1813), Columbia (1814) şi Venezuela (1816).
b) Uniunea reală este o asociaţie de state care au comun şeful statului (de obicei
monarh), precum şi alte organe de stat comune. Spre deosebire de uniunea personală, statele
se unesc voluntar. Organele de stat comune se constituie în domeniul relaţiilor
internaţionale, în probleme de apărare, finanţe etc. Uniunea reală ar putea constitui o formă
incipientă a unei noi structuri de stat. De altfel, uneori, au constituit în practică o etapă pentru
formarea statelor unitare, cum ar fi Principatele Unite (Ţara Românească şi Moldova, între 24
ianuarie 1859 - 24 ianuarie 1862). în alte situaţii, uniunea reală a fost temporară, de exemplu
Austria şi Ungaria - între anii 1867-1918 -, Norvegia şi Suedia - între anii 1815-1905 -,
Danemarca şi Islanda -, între anii 1918-1944. Aceste forme de asociere sunt considerate
depăşite.
c) Confederaţia este o asociaţie între state egale, care acceptă să coopereze în unele
domenii de natură economică, financiară, militară, diplomatică etc, păstrându-şi suveranitatea.
Relaţiile dintre statele membre, inclusiv delegarea exerciţiului unor competenţe, se
reglementează printr-un tratat. Deciziile importante în ceea ce priveşte problemele comune se
reglementează printr-un tratat. Deciziile importante în ceea ce priveşte problemele comune se
iau cu unanimitatea membrilor sau prin referendum naţional. Structurile cu caracter
interguvernamental sunt configurate ca expresie a suveranităţii statelor. Confederaţiile
existente în trecut au reprezentat o etapă pentru constituirea statelor federale. De exemplu,
Confederaţia Statelor Unite a Americii de Nord -care a durat din 1778 până în 1787;
Confederaţia Helvetică - din perioada 1803-1848 -, a le cărei rădăcini se întind până în secolul
XIV şi care s-a transformat în Statul federal Elveţia, prin Constituţia din 1848; Confederaţia
0germanică - care a durat din 1815 până în 1866; şi Confederaţia Germaniei de Nord - 1867 -
1871 -, care a precedat Imperiului german din 1871.
4.2. Forma de guvernământ a României
Forma de guvernământ este o parte componentă a formei de stat, datorită tradiţiei, dar şi
din considerente practice. În Constituţia noastră (dar şi în alte constituţii, cum ar fi cea a
Franţei) se proclamă forma de guvernământ republicană, şi mai mult chiar, se precizează că
este una din problemele care nu poate fi supusă revizuirii.
In literatura juridică din ţara noastră, există mai multe definiţii ale formei de
guvernământ. Uneori, ele se opresc asupra unor aspecte, care conform opiniei unor autori,
intră în domeniul regimului politic. De altfel, această dilemă a traversat istoria gândirii din
cele mai vechi timpuri până în prezent. Forma de guvernământ se referă la natura organului
care îndeplineşte funcţia de şef al statului şi la modul în care acest organ este constituit.
Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga evoluţie istorică de la
formarea statului unitar român 1859 până în prezent. Constituţia din 1866 sub secţiunea I
"Despre domn" reglementează monarhia ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie
descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura,
masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin. Monarhia este menţinută şi de
constituţiile din 1923 şi din 1938. Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de
guvernământ prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. republica a fost consacrată prin
constituţiile din anii 1948, 1952, 1965. După Revoluţia din decembrie 1989 prin Decretul-
lege nr. 2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei s-a instituit
funcţia de Preşedinte al României. Constituţia actuală a României prin art. 1 stabileşte că
forma de guvernământ a statului român este republica.
In dreptul constituţional prin forma de guvernământ înţelegem în general modul în care
sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este raportată în principiu la trăsăturile
definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.
Forme de guvernământ
Cele mai utilizate au fost monarhia şi republica. Monarhia ca formă de guvernământ se
0caracterizează prin aceea că şeful statului este un monarh (rege, împărat, emir, prinţ) absolut
sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului
constituţional. In evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, monarhia limitată,
monarhia parlamentară dualistă, monarhia parlamentară contemporană.
Monarhia absolută, ca cea mai veche formă de monarhie se caracterizează prin
puterea discreţionară în stat a monarhului.
Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar denumirea, se
caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin legea fundamentală a statului
(constituţia).
Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei constituţionale prin care
monarhul şi parlamentul stau din punct de vedere legal pe o poziţie egală.
Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Anglia, Belgia, Olanda,
ţările scandinave, ca o expresie a tradiţiei şi istorie acestor ţări are mai mult un caracter
simbolic.
Republica este acea formă de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri,
desemnându-şi sau alegând un şef de stat denumit de regulă preşedinte.
Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către
parlament în faţa căruia de altfel şi răspunde, nuanţat desigur.
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către
cetăţeni fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect prin
intermediul colegiilor electorale (electori, S.U.A. de exemplu).
4.3. Regimul politic
Regimul politic este strâns legat de forma de guvernământ, astfel încât unii autori
le identifică. Totuşi, distincţia este necesară, întrucât regimul politic reflectă conţinutul real al
puterii, în ce măsură este mai mult sau mai puţin democratică, spre i deosebire de forma de
guvernământ republicană nu este neapărat democratică.
Regimul politic se referă la modul în care este exercitată puterea, arătând cum
0participă şi cum sunt reprezentaţi cetăţenii în organele statului, felul în care este distribuită
puterea între ele şi efectele exerciţiului ei asupra drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
In literatura de specialitate s-au făcut o serie de clasificări ale regimurilor politice,
folosindu-se diferite criterii.
Natura regimului politic se poate stabili în funcţie de: deţinătorul real al puterii,
gradul de participare a cetăţenilor la conducerea societăţii, precum şi sfera drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. După felul în care sunt întrunite aceste elemente distingem regimuri
politice democratice şi nedemocratice. Astfel, atunci când puterea se află în mâinile unei
singure persoane (suveran sau dictator) sau a unui grup restrâns (oligarhia aristocratică
burgheză sau comunistă) cetăţenii nu participă în mod real la exerciţiul puterii, iar
drepturile şi libertăţile sunt reduse, formale sau inexistente. Suntem în prezenţa unor
regimuri nedemocratice. Dacă puterea se află în mâna reprezentanţilor aleşi, cetăţenii
participă direct sau indirect la putere, iar drepturile şi libertăţile sunt garantate, suntem în
prezenţa unor regimuri democratice. Aceste caracteristici corespund succintei definiţii date
de Abraham Lincoln: "guvernarea poporului prin popor şi pentru popor".
In literatura occidentală se mai foloseşte frecvent, în cazul regimurilor democratice, un
criteriu complementar, şi anume principiul separaţiei puterilor în stat, care exprimă nu numai
natura, dar şi modul în care funcţionează regimul politic. Principiul separaţiei constă în faptul
că se pot distinge trei puteri: legislativă (care elaborează legile şi aparţine parlamentului),
executivă (care asigură executarea lor şi este încredinţată guvernului şi preşedintelui sau
monarhului, în general), jurisdicţională (care se aplică particularilor pentru a judeca
diferendele lor, precum şi conflictele dintre stat şi cetăţeni). Între aceste puteri trebuie să
existe un echilibru, o relativă independenţă şi un control reciproc.
In practică, distribuirea puterii între organele statului şi raporturile dintre ele s-au
conturat, de-a lungul timpului, într-o serie de ţări, în împrejurări istorice specifice, şi a dat
naştere la combinaţii diferite.
Totuşi, cu toată diversitatea condiţiilor istorice, se pot descifra câteva tipuri de regimuri
politice, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat. Astfel, distingem: regimuri politice
parlamentare, regimuri politice prezidenţiale şi regimuri politice semiprezidenţiale.
In regimul parlamentar, raporturile executivului cu Parlamentul sunt diferite faţă de alte
0tipuri.
Trăsăturile regimului politic parlamentar sunt următoarele:
- Parlamentul este ales de cetăţeni;
- executivul este reprezentat de două organe distincte: şeful statului şi guvernul (care
este condus de primul ministru);
- şeful statului poate să fie monarh (de ex. Marea Britanie) sau preşedinte (Germania).
Monarhul este stabilit ereditar, iar acolo unde forma de guvernământ este republică,
preşedintele este ales pe o perioadă determinată de către Parlament;
- atribuţiile şefului statului sunt mai reduse sau simbolice;
- şeful statului, fie că provine prin tradiţie ereditară, fie că este ales de către Parlament,
cel puţin teoretic, nu răspunde în faţa parlamentului, cu atât mai mult cu cât atribuţiile pe care
le deţine presupun echidistanţă şi implicare mai mare numai în situaţiile critice. Totuşi acesta
răspunde indirect prin intermediul Guvernului, pentru că actele sale cele mai importante sunt
contrasemnate de către premier;
- cealaltă parte a executivului, respectiv Guvernul, răspunde faţă de Parlament. De
obicei, liderul partidului sau al coaliţiei care a câştigat majoritatea în alegeri este desemnat de
şefiil statului să devină prim-ministru şi să formeze Guvernul. Lista şi programul Guvernului
depind de aprobarea Parlamentului. Răspunderea miniştrilor este solidară şi individuală.
Pentru realizarea politicii de conducere efectivă a ţării, Guvernul propune cele mai importante
acte normative, pe care Parlamentul le poate accepta sau respinge. în acelaşi timp, Parlamentul
îşi poate exprima dezaprobarea faţă de politica Guvernului, printr-un vot de neîncredere,
care poate să ducă la demiterea acestuia.
Autorii J.D. Derbyshire şi I. Derbyshire arătau că, în regimurile parlamentare, executivul
provine de la Adunare şi "că cel puţin teoretic este responsabil faţă de ea". În realitate,
precizau ei, primul ministru britanic, de exemplu, se bucură de majoritatea clară în Parlament
şi are o putere executivă mai mare decât preşedintele S.U.A. În schimb, în ţările în care există
coaliţii guvernamentale, autoritatea premierului este mai slabă, puterea fiind divizată printre
miniştrii care provin dintr-o varietate de partide.
Cea de a treia putere, cea judecătorească, s-a deprins de multă vreme de cea executivă,
(exercitată împreună cu cea legislativă de monarh), prin existenţa unor instituţii specifice,
0instanţele judecătoreşti. Ele au independenţă proprie, în sensul că celelalte puteri nu se
amestecă în modul în care soluţionează litigiile dintre cetăţeni sau pe cele dintre cetăţeni şi
organele statului. Bineînţeles că ele trebuie să judece pe baza constituţiei şi legilor adoptate de
Parlament şi a altor acte normative (inclusiv ale executivului), dacă sunt în litera şi spiritul
celor dintâi. De-a lungul timpului, în multe ţări s-a creat treptat o atribuţie care are rolul de
control al constituţionalităţii legilor, fie de către instanţe special constituite, fie de instanţe
ordinare. în ciuda disputelor potrivit cărora, dacă o instanţă ar controla constituţionalitatea
legilor elaborate de Parlament, s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, această
practică s-a impus. Ea răspunde logicii statului de drept, în care actele tuturor autorităţilor
trebuie să se supună legilor şi mai ales legii supreme.
Totuşi, puterea judecătorească şi instituţia controlului constituţionalităţii legilor, precum
şi forma în care se practică în diferite ţări, nu au legătură directă cu forma de regim politic pe
care o imprimă relaţia dintre legislativ şi executiv. De aceea, nu ne vom referi la ea în
paragrafele care urmează. Aceasta nu înseamnă că nu o vom avea în vedere în permanenţă, ca
un pilon principal, în care se distribuie puterea în orice regim democratic, pentru a nu se
putea abuza de ea.
b) Regimul prezidenţial exprimă cel mai bine principiul separaţiei puterilor în stat,
printr-o determinare mai strictă a atribuţiilor executivului şi legislativului şi o legitimitate a
fiecăruia, prin alegerea de către cetăţeni. Deşi în aceste regimuri legislativul, executivul şi
judiciarul îşi păstrează mai bine individualitatea, ele nu pot să nu conlucreze, fiind
dimensiunile aceloraşi puteri indivizibile.
Cel mai semnificativ exemplu este acela al Constituţiei S.U.A., care a urmărit să
exprime fidel principiul separaţiei, astfel încât s-au găsit soluţii constituţionale pentru
echilibrul reciproc, dar şi colaborarea puterilor.
Trăsăturile regimului politic prezidenţial sunt următoarele:
o executivul este reprezentat de o singură entitate, şeful statului, care este şi şeful
guvernului;
o miniştrii sunt numiţi şi depind, în general, numai de autoritatea preşedintelui. Ei
răspund solidar şi individual numai în faţa şefului statului;
0o şeful statului este ales de cetăţeni, ca şi Parlamentul. Prin urmare, provenienţa
legitimităţii lor este similară;
o Preşedintele nu răspunde în faţa Parlamentului, iar guvernul său nu poate să se retragă
datorită unui vot de neîncrede dat de Parlament;
Preşedintele are atribuţii importante în domeniul conducerii problemelor executiv-
administrative. De asemenea, are competenţe importante în domeniul apărării ţării, al
relaţiilor externe, al numirii unor înalţi funcţionari publici, pe care le soluţionează cu avizul
Parlamentului; din punct de vedere legislativ, preşedintele are iniţiative legislative indirecte,
prin intermediul mesajelor adresate Parlamentului sau prin intermediul propunerii făcute de
deputaţi. De asemenea, acesta are dreptul de veto, cu ocazia promulgării legilor; dreptul de
veto nu este absolut; poate fi respins de Parlament cu o altă majoritate, mai mare.
c) Regimul semiprezindeţial întruneşte atât trăsături ale regimului parlamentar, cât şi
trăsături ale regimului prezidenţial.
Trăsăturile regimului semiprezidenţial sunt următoarele:
o Preşedintele este ales de întreaga naţiune, ca şi în republicile prezidenţiale. Prin
urmare, preşedintele se bucură de aceeaşi legitimitate ca şi Parlamentul;
o executivul este reprezentat de preşedintele ales de către cetăţeni şi de guvern. Acesta
din urmă este subordonat atât faţă de şeful statului, cât şi faţă de Parlament, care au o
legitimitate politică similară. Preşedintele desemnează premierul, de obicei liderul majorităţii
care a câştigat în alegeri, prezintă lista guvernului şi programul de guvernare spre aprobarea
Parlamentului. Miniştrii răspund solidar şi individual în faţa Parlamentului. Parlamentul poate
acorda vot de încredere guvernului;
Preşedintele are o serie de competenţe în domeniul apărării, al politicii externe, al
numirii unor funcţionari publici superiori, în soluţionarea unor situaţii critice ale ţării, pe care
le realizează cu avizul Parlamentului;
Răspunderea preşedintelui în faţa Parlamentului nu este directă, ci prin intermediul
guvernului. Astfel, o parte din actele emise de preşedinte sunt contrasemnate de premier;
Din punct de vedere legislativ, preşedintele are unele prerogative, cum ar fi, în unele
ţări, posibilitatea adoptării unor acte normative în alte domenii decât cele rezervate legilor;
0promulgă legile şi are posibilitatea să le trimită spre reexaminare Parlamentului, care poate
respinge propunerea preşedintehii cu o altă majoritate, mai mare, poate să ceară verificarea
constituţiei, validităţii unor legi înainte de promulgare, etc.
4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil
Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. În cadrul statului
nostru vom identifica deci trăsăturile statului unitar. Astfel, pe teritoriul României este
organizată o singură formaţiune statală, acest lucru având drept consecinţă existenţa uni singur
rând de autorităţi publice centrale, în România există un singur Parlament, un singur Guvern şi
un singur for judecătoresc suprem.
Cetăţenii au o singură cetăţenie, cea română. Teritoriul ţării este organizat în unităţi
administrativ-teritoriale judeţe, oraşe şi comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt
subordonate uniform faţă de cele centrale.
Intreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie.
Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din elementele constitutive ale
acestuia ştiut fiind că, în accepţiunea sa largă, statul este constituit din trei elemente şi anume:
teritoriul, populaţia (naţiune) şi suveranitatea (puterea organizată statal). Constituţia României
stabileşte prin art. 1 că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil.
Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, acesta priveşte toate cele trei
elemente constitutive ale statului, precum şi pe fiecare dintre ele. Nici unul dintre cele trei
elemente, teritoriu, populaţie şi suveranitate nu poate fi împărţit în sensul de a fi sub
stăpânirea altor state.
6. România, stat suveran şi independent
Suveranitatea ca atribut al statului a apărut o dată cu apariţia acestuia, dar ideile şi
concepţiile despre suveranitate apar mult mai târziu, ele fiind situate spre sfârşitul evului
mediu. În decursul istorie s-au emis numeroase concepţii, opinii diferite asupra suveranităţii,
0mergându-se de la afirmarea şi justificarea suveranităţii, ca realitate şi principiu, la negarea
suveranităţii, la considerarea suveranităţii ca ceva învechit, demodat, şi mai mult chiar până la
considerarea suveranităţii ca sursă a conflictelor dintre state. Conţinutul suveranităţii, adică
domeniile în care se exercită, s-a extins de la politic la economic cu precizarea că însuşi
politicul şi-a schimbat în timp semnificaţia. Prin suveranitatea poporului se înţelege dreptul
poporului de a decide asupra sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea
organelor lui precum şi de a controla activitatea acestora. Prin suveranitatea naţională se
înţelege dreptul la autodeterminare şi la dezvoltarea independentă a fiecărei naţiuni care îi
aparţine fie că posedă sau nu o organizaţie proprie de stat.
Constituţiile române au consacrat în formulări din ce în ce mai clare suveranitatea şi
independenţa. Suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să-şi găsească
garanţiile în economia românească, în existenţa forţelor armate, în capacitatea de apărare a
ţării. Totodată se constituie ca garanţii eficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor
şi deci şi pentru România, climatul internaţional de destindere, cooperare, încredere şi
securitate, organismele internaţionale (O.N.U., organismele sale specializate, Consiliul
Europei, alte organisme internaţionale) la care ţara noastră participă.
7. România, stat de drept, democratic şi social
A. România, un stat de drept
Statul de drept ca teorie şi realitate s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în
principiu atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună
unor reguli juridice. Această concepţie a fost exprimată de către doctrina germană sub numele
de statul de drept (Rechtstaat). Odată cu dezvoltarea acestei teorii, juriştii au început să
clasifice statele în statul de drept în care guvernanţii sunt supuşi regulilor juridice şi statul
despotic în care guvernanţii sunt scutiţi de a respecta regulile juridice.
Statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că suntem în
prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă, conţinutul acestui
drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, se realizează
0echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice), se
realizează accesul liber la justiţie.
B. România este un stat democratic
Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa
poporului exprimată prin alegeri libere şi corecte. Democraţia are ca fundament respectarea
fiinţei umane şi a statului de drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se
implică şi se presupun reciproc.
C. România este un stat social
Caracterul social rezultă atât din natura statului cât mai ales din funcţiile sale. Statul
modern poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice, politice, culturale, un
conţinut social fundamentat pe valori etice şi umane care să creeze terenul fertil exprimării
reale a personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor, a şanselor lor egale. Statul social
trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare
economice aflate în criză dar care sunt indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să
asigure funcţionarea unor servicii publice de protecţie şi intervenţie socială.
8. Organizarea administrativă a teritoriului
8.1. Noţiunea şi importanţa organizării administrative a teritoriului
Teritoriul interesează dreptul constituţional sub două aspecte şi anume structura de stat
şi organizarea administrativă a teritoriului
Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării este inalienabil şi indivizibil.
Plecând de la textul constituţional, unii autori critică definiţiile mai vechi date organizării
administrative a teritoriului în sensul de "împărţirea teritoriului în unităţi administraţiv-
teritoriale". În acest sens se arată că utilizarea termenului împărţire a teritoriului nu poate fi
acceptată faţă de realitatea că prevederile constituţionale stabilesc indivizibilitatea statului.
Organizarea administrativă a teritoriului a căpătat o importanţă sporită corespunzătoare
creşterii rolului statului în viaţa societăţii.
08.2. Organizarea administrativă actuală a teritoriului României
Scurt istoric. Prima lege pentru organizarea administrativă a teritoriului ţării noastre a
fost elaborată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864, iar conform acestei legi teritoriul
era organizat în judeţe, plăşi şi comune, comunele fiind rurale şi urbane. Cu o serie de
modificări succesive, această lege a rămas în vigoare până la legea din anul 1925. O altă lege
s-a adoptat în 1929, dar aceste legi nu aduc modificări substanţiale organizării administrative
a teritoriului. în 1938 este creată o unitate administrativ-teritorială mai mare decât judeţul şi
anume ţinutul care este însă desfiinţat în 1940. O altă organizare administrativ-teritorială s-a
realizat prin Lege nr. 5 din 8 septembrie 1950 pentru raionarea administrativ-economică a
teritoriului ţării. Se stabilesc ca unităţi administrativ-teritoriale: regiunile, raioanele, oraşele şi
comunele. Această organizare administrativă a teritoriului a fost în vigoare cu unele
modificări până în anul 1968 când s-a adoptat Legea nr. 2 din 1968 privind organizarea
administrativă a teritoriului. Teritoriul ţării a fost organizat în baza Constituţiei şi a legii în
judeţe, oraşe şi comune.
8.3. Unităţile administrativ-teritoriale din România
Constituţia stabileşte prin art. 3 (3) că teritoriul este organizat sub aspect administrativ
în comune, oraşe şi judeţe.
a) Judeţul. Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de
vedere economic şi social-cultural, unitate de coordonare şi control din punct de vedere
politic- administrativ. Organele de stat din judeţe au legături nemijlocite cu organele centrale
de stat. Judeţul cuprinde oraşe şi comune. în stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca
acestea să fie echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic, capabile să
asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg cuprinsul ţării.
b) Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază în cadrul organizării
administrative a teritoriului, un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere
0economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu zona
înconjurătoare şi exercitând asupra acesteia o influenţă multilaterală. Unele oraşe sunt
declarate municipii.
Municipiul Bucureşti, faţă de importanţa sa economică, politică şi cultural-ştiinţifică,
faţă de faptul că este capitala ţării, are o organizare proprie distinctă. Municipiul Bucureşti
este organizat pe sectoare numerotate.
Comuna. Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde
populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii alcătuită din unul sau mai multe
sate în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în
care îşi au sediile organele de conducere ale comunei sunt sate reşedinţă.
Staţiunile balneo-climaterice. Trebuie să subliniem încă de la început că staţiunile
balneo-climaterile nu constituie unităţi administrativ-teritoriale distincte de cele explicate
până acum. Conform Legii nr.2 din 1968, oraşele şi comunele care datorită condiţiilor
climaterice, hidrografice sau aşezării lor prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi
asigurarea odihnei cetăţenilor, sunt organizate ca staţiuni balneo-climaterice. Declararea unor
localităţi staţiuni balneo-climaterice prezintă importanţă cât priveşte regimul de înzestrare a
acestora cu tot ce este necesar ocrotirii sănătăţii şi odihnei oamenilor.
CAPITOLUL VII
CETĂŢENIA ROMÂNĂ. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR
ROMÂNI
Pentru a putea fi exercitată, puterea de stat necesită două elemente indispensabile: o
populaţie, care să îi fixeze limitele personale (subiective) şi un teritoriu, care să îi fixeze
limitele speciale (obiective). Aceste trei elemente însumate conduc la o definiţie în sens larg a
statului. Conceptul de populaţie este analizat în cadrul dreptului constituţional prin prisma
0noţiunii de cetăţenie şi a celei de drepturi şi libertăţi fundamentale ale cetăţeanului.
Cetăţenia interesează nu numai dreptul constituţional, ci în egală măsură şi dreptul
internaţional (public şi în mod deosebit cel privat), dreptul familiei etc, fiind prin excelenţă o
noţiune interdisciplinară. Constituţia şi legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele
politice), în timp ce persoanelor care nu au această calitate nu le conferă decât o parte din
aceste drepturi. Străinii şi persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de toate drepturile
politice, deoarece numai cetăţenii exercită puterea la nivel statal, prin urmare numai ei pot
participa la guvernarea societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt legaţi. Totodată,
numai cetăţenilor le incumbă anumite obligaţii, cum ar fi obligaţia de apărare a patriei sau de
apărare a ţării.
1. Sensurile noţiunii de cetăţenie
Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât în sens juridic, cât şi într-un sens politic atunci
când este privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune, popor),
organizată în stat. Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni,
în primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică
o grupă de norme juridice.
Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional două accepţiuni. în primul
rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică, adică o
grupare de norme juridice cu un obiect comun în reglementare. Dar noţiunea de cetăţenie este
folosită şi pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea
de cetăţean. în această a doua accepţie, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept şi
numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei.
Cetăţenia este legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un
anumit stat. Cetăţenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce
exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi
stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi
titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi legile României.
02. Natura juridică a cetăţeniei
Una din cele mai controversate probleme privitoare la cetăţenie este natura juridică a
acesteia. Cetăţenia este definită, de obicei, fie ca o "legătură între individ şi stat", fie ca o
"legătură politică între individ şi stat", fie ca o "legătură politică şi juridică", fie ca o "legătură
juridică", ca o "apartenenţă juridică" sau ca o "calitate" a persoanei. În stabilirea naturii
juridice a cetăţeniei trebuie să se plece de la categoria subiectelor raporturilor juridice. In
această ordine de idei, plecând de la categoria juridică "subiect de drept", se consideră că
cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice.
Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a
avea anumite drepturi şi obligaţii. Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa
pentru a putea deveni subiect al raportului juridic şi pentru a-şi asuma în cadrul raportului
juridic drepturile subiective şi obligaţiile corespunzătoare. Conţinutul capacităţii juridice, mai
bine zis elementele ce o compun, determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel,
sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte capacitatea de a fi
subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de raporturi juridice.
3. Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din
normele juridice privitoare la cetăţenie
Legile care au reglementat cetăţenia pleacă de la de la ideea fundamentală de altfel, că
cetăţenia este expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice dintre persoanele fizice
şi statul român, constituind un atribut de onoare, de responsabilitate civică.
Instituţia juridică a cetăţeniei se caracterizează prin principii care stau la baza
cetăţeniei române.
Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie
şi de legi. în grupa acestor drepturi sunt incluse: dreptul de a alege şi dreptul de
a fi ales în organele reprezentative; aceste drepturi, fiind prin excelenţă
drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor; dreptul de a
domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu;
dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile cerute
0de legile ţării; dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul
român nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmării sau
judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el
nu poate fi expulzat din România; expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de
justiţie; dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află în străinătate.
Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi
legile ţării. Aceste obligaţii sunt următoarele: obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
obligaţia de a satisface stagiul militar; îndatorirea de apărare a patriei.
Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă
politică, de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit
cetăţenia.
Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat.
Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Schimbarea
cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei române a
celuilalt soţ.
4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române
Legea cetăţeniei române reglementează modurile de dobândire cât şi de pierdere a
cetăţeniei române, stabilind în acelaşi timp atât condiţiile şi procedura după care ele se
realizează.
A. Modurile de dobândire a cetăţeniei române
Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme anume: sistemul care are la
bază principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) şi, un alt sistem, care are la bază principiul jus
loci sau jus soli (dreptul tocului, adică al teritoriului pe care s-a născut o persoană).
In dreptul român a fost adoptat sistemul care are la baza jus sangvinis, acesta fiind din
toate punctele de vedere cel mai potrivit sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi
copii, a continuităţii neîntrerupte pe pământul strămoşesc a generaţiilor care au luptat pentru
îndeplinirea idealurilor de libertate socială şi naţională.
0Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri în care cetăţenia română poate fi
dobândită, adăugând pe lângă modul originar (jus sangvinis) şi unele moduri derivate care să
înlesnească persoanelor ce nu s-au născut din părinţi cetăţeni români să se integreze în
societatea românească, dacă cer acest lucru şi dacă li se autoriză.
Dobândirea cetăţeniei române prin naştere. Făcând aplicaţia sistemului jus sangvinis,
Legea cetăţeniei române stabileşte că este cetăţean român copilul care se naşte din părinţi
cetăţeni români. De asemenea, este cetăţean român copilul născut dintr-un părinte cetăţean
român şi un părinte străin sau fără cetăţenie. În toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut
sau unde domiciliază unul sau ambii părinţi, nu influenţează, nici într-un fel, cetăţenia
copilului.
Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere. Un alt mod de dobândire a
cetăţeniei române prevăzut de lege este dobândirea prin repatriere. Prin acest mod de
dobândire a cetăţeniei române, persoana care a primit cetăţenia română o redobândeşte da
efect al repatrierii. Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de către unul
dintre soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ, se stabileşte că soţul cetăţean
străin poate cere dobândirea cetăţeniei române în condiţiile Legii. Cât priveşte copilul minor al
repatriatului, Legea prevede că părinţii hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie
şi că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime separat consimţământul.
Dacă părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de
interesele acestuia.
Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie. Aşa cum stabileşte legea, cetăţenia
română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă
adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o singură persoană, dacă
aceasta este cetăţean român, iar în toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani. În cazul în
care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă, de
comun acord de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa de judecată în funcţie de
interesul adoptatului. Soluţia Legii cetăţeniei române s-a impus datorită faptului că adopţia
facându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului, urmăreşte integrarea deplină a acestuia
0în noua lui familie.
Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere. Cel de-al patrulea mod de
dobândire a cetăţeniei române este acordarea la cerere. Acest mod de dobândire a cetăţeniei
priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa de a se
integra în societatea românească.
Astfel, persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori, deşi nu s-a născut pe
acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel mult 8 ani sau de cel
puţin 5 ani în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român. Pentru motive
temeinice, aceste termene pot fi reduse.
dovedeşte, prin comportarea şi atitudinea sa ataşament faţă de statul şi poporul român.
a împlinit vârsta de 18 ani.
are asigurate mijloacele legale de existenţă.
este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate
pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român.
cunoaşte limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială.
Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul acordării cetăţeniei la
cerere. Astfel, se poate acorda cetăţenia română persoanei care a avut această cetăţeniei şi
cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate. In al doilea rând, se
reglementează acordarea cetăţeniei române persoanei care nu a avut niciodată această
cetăţenie, dar o cere. Legea reglementează toate situaţiile posibile în cazul cererii de acordare
a cetăţeniei române.
Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României. Cum este şi firesc, copilul găsit pe
teritoriul României şi ai cărui părinţi sunt necunoscuţi este cetăţean român dacă nici unul din
părinţi ne este cunoscut. Această soluţie se întemeiază tot pe principiul jus sangvinis,
prezumându-se că cel puţin unul din părinţi a fost cetăţean român. In cazul în care filiaţia
copilului găsit pe teritoriul României a fost stabilită înainte ca acesta să împlinească vârsta de
018 ani, faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt de cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română.
Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului găsit a fost stabilită numai faţă de
un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut.
Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice. Prin conţinutul său,
jurământul de credinţă este o afirmare solemnă a dorinţei persoanei respective de a fi devotat
patriei şi poporului român, de a apăra drepturile şi interese naţionale, de a respecta constituţia
şi legile. Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de 6 luni de la data comunicării
hotărârii prin care s-a acordat cetăţenia română. Jurământul se depune în faţa ministrului
justiţiei sau a subsecretarului de stat delegat anume în acest scop. După depunerea
jurământului, ministrul justiţiei, ori după caz, şeful misiunii diplomatice sau consulare, va
elibera persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia certificatul constatator.
B. Modurile de pierdere a cetăţeniei române
Retragerea cetăţeniei române. Se poate retrage cetăţenia română celui care:
a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care
vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b) aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu
care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.
Renunţarea la cetăţenia română. Renunţarea la cetăţenia română se deosebeşte
evident de retragerea cetăţeniei române, ea fiind un mod amiabil de rezolvare a unor probleme
ce ţin de statutul juridic al persoanei. Renunţarea la cetăţenia română a fost înscrisă ca mod de
pierdere a cetăţeniei deoarece se pot ivi situaţii în care o persoană, cetăţean român, doreşte să
se stabilească în străinătate şi să obţină cetăţenia statului unde se stabileşte.
Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care:
nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă
penală;
0 nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice din ţară
sau, având asemenea debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru
achitarea lor.
Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română - cerere care trebuie să fie
individuală - revine Guvernului la propunerea ministrului Justiţiei. Cetăţenia se pierde în
acest caz pe data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de aprobare a renunţării la
cetăţenia română.
Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române. Din analiza dispoziţiilor legii cetăţeniei
române se desprind trei asemenea cazuri de pierdere a cetăţeniei române.
adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini. Din moment ce
legea română a stabilit că adopţia produce efecte juridice în materie de cetăţenie, ea
fiind un mod de dobândire a cetăţeniei române, era firesc ca aceste efecte să fie
similare şi în cazul pierderii cetăţeniei române.
stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce, de asemenea, la pierderea
cetăţeniei române, dacă părinţii sunt cetăţeni străini.
anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni
români.
5. Dovada cetăţeniei române. Cetăţenia de onoare. Dubla cetăţenie
A. Dovada
Legea cetăţeniei române stabileşte clar ce anume înscrisuri dovedesc cetăţenia română
în ţară cât şi în afara hotarelor. Prima regulă este că dovada cetăţeniei se face prin buletinul de
identitate/cartea de identitate. Cât priveşte copiii până la vârsta de 14 ani, ei dovedesc
cetăţenia cu certificatul de naştere însoţit de buletinul de identitate/cartea de identitate al
oricăruia dintre părinţi sau, în cazul în care copilul este înscris în buletinul de identitate/cartea
de identitate al unuia dintre părinţi, numai cu acest buletin.
Dovada cetăţeniei se poate face şi cu certificatul constatator.
0În străinătate, dovada cetăţeniei române se face prin actul valabil de trecere a frontierei
emis de autorităţile române. Cât priveşte cetăţenii români aflaţi peste hotare, lor li se pot
elibera, la nevoie, de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare române, dovezi de
cetăţenie.
B. Cetăţenia de onoare
Potrivit legii, se poate acorda, unor străini care au adus servicii deosebite ţării şi naţiunii
române, cetăţenia de onoare. Aceasta se acordă de către Parlamentul României - la
propunerea guvernului. Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile
şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa o
funcţie publică.
C. Dubla cetăţenie
Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Soluţia s-a impus pentru a
permite rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în perioada 1944-1989 locuind în
afara graniţelor ţării au pierdut şi cetăţenia română.
6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români
6.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor
A. Noţiunea de drepturi fundamentale
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o realitate
ci şi finalitatea întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia progresiste şi democratice.
Pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie a fi luate în consideraţie
că acestea: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită
importanţei lor sunt înscrise, în acte deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi, legi
fundamentale.
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, stabilite de normele juridice, ele
0fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit
fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia
de protecţia statului şi de sprijinul său în realizarea pretenţiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai
importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi, ceea ce le
deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor
subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în
Constituţie.
Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite cum ar
fi declaraţiile de drepturi, legi fundamentale.
Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale
pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a
personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.
B. Noţiunea de îndatoriri fundamentale
Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca membrii
unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii
faţă de societatea în care trăiesc.
In primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi nu o îndrituire
aşa cum este dreptul fundamental, care presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor
cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii. Indatoririle fundamentale, sunt acele
obligaţii cărora societatea, la un anumit moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se
reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie. In fine, îndatoririle fundamentale, sunt
asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului,
căci ele sunt veritabile obligaţii juridice.
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor,
considerate esenţiale de către popor pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în
Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de
constrângere a statului.
06.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale
In literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se deosebesc
de alte drepturi subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul lor. Aceste drepturi îşi
justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte prin importanţa economică,
socială şi politică pe care o au.
O trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului este
aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale şi celelalte
drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.
Astfel, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale
capacităţii de folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nu poate fi primită, pentru că în
dreptul constituţional capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate
de exerciţiu. Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de argumentat
că împreună cu îndatoririle ar forma conţinutul raportului juridic de cetăţenie pentru simplul
motiv că cetăţenia nu este un raport juridic. Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective.
împreună cu celelalte drepturi subiective şi cu îndatoririle corelative, ele formează statutul
juridic ale cetăţeanului.
6.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile
fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului
Includerea drepturilor şt libertăţilor cetăţeneşti printre problemele majore este rezultatul
firesc nu numai al importanţei lor deosebite ci şi al strânsei lor interdependenţe cu problemele
cardinale ale omenirii.
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în
câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia
universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice; Actul final al Convenţiei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki,
1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la
Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990).
06.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului
La început s-au impus ca realităţi juridice drepturile civile şi politice, denumite azi
drepturi din prima generaţie. Aceste drepturi au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a
societăţii, un stadiu de puternice revendicări şi luptă contra tiraniei şi despotismului.
Drepturile şi libertăţile civile şi politice (libertăţile individuale mai ales) au apărut ca măsuri
de protecţie a individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei
poziţii juridice egale în faţa legii.
Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi culturale - drepturile din a doua
generaţie - între care s-au inclus îndeosebi dreptul la muncă, dreptul la educaţie, dreptul la
protecţie socială. Dacă drepturile civile şi politice nu presupuneau, în principiu, şi acţiuni
concrete din partea statului în afara abţinerii în faţa libertăţii persoanei (erau şi mai sunt
numite drepturi negative) drepturile sociale, economice şi culturale implică din partea statelor
acţiuni, măsuri, garanţii. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să
le recunoască şi proclame.
In deceniul al Vll-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale omului, drepturile
din a treia generaţie denumite drepturi de solidaritate în care sunt incluse dreptul la pace, la
dezvoltare, la mediu înconjurător sănătos etc. - ce pot fi realizate numai prin cooperarea
statelor şi nu individual de către fiecare dintre ele.
6.5. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
In literatura de specialitate s-au realizat multe clasificări formulate în epoci diferite,
având ca suport concepţii şi legislaţii diferite. Mai mult chiar, drepturile cetăţeneşti au evoluat
atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi sfera lor.
Toate drepturile omului sunt la fel de importante şi formează un tot unitar.
O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin
conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum
şi siguranţa domiciliului persoanei fizice.
A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-economice şi
0culturale, adică din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale
şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora.
O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adică acele drepturi care, prin
conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare. în
această categorie includem: dreptul de vot; dreptul de a fi ales.
A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile social-politice, adică acele
drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere, fie
pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare.
Aceste drepturi şi libertăţi asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor fapt
pentru care deseori sunt denumite libertăţi de opinie. în această categorie includem: libertatea
conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie; libertatea întrunirilor; dreptul la
asociere; secretul corespondenţei.
In legătură cu clasificarea prezentată se impun câteva explicaţii. Această clasificare
cuprinde drepturile şi libertăţile nominalizate prin Constituţia României. Faţă de această
precizare se observă lesne că nu s-a menţionat şi dreptul de azil, drept prevăzut de
Constituţie.
6.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor români
Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultă fie din Capitolul I al titlului II al
Constituţiei, fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte titluri sau
capitole, fie din alte articole.
a)Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale şi
indivizibile. De aceea şi Constituţia arată că "Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea".
Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi
la titularii acestora. Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor
0două Pacte privitoare le drepturile omului. Universalitatea drepturilor implică şi
universalitatea îndatoririlor. Este de altfel în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi
cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate. Universalitatea astfel cum este
concepută prin art. 15 priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle fără deosebire de faptul
reglementării lor prin chiar textul Constituţiei sau prin alte legi.
b) Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie,
actualitate şi justiţie şi anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege
odată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, art. 1, în sensul
căruia "legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă", precum şi în Codul
penal, în art. 11 în sensul căruia "legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost
săvârşite, nu era prevăzute ca infracţiuni". Faţă de principiul potrivit căruia legea produce
efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în practica juridică şi desigur în legislaţie, două
mari excepţii şi anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind legile
interpretative.
Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie pentru toate
ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. Apoi, în afara
excepţiei, prevăzute prin Constituţie, nici o altă excepţie nu poate aduce limitări acestui
principiu constituţional, orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate
neconstituţionale şi putând fi atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul
neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale,
îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei.
c) Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia, cetăţenii
români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau
apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile
prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică,
0socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către
autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16
(1 şi 2) precum şi prin art. 4 (2) din Constituţie.
Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile reprezintă
jumătate din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi spirituale este încorporată şi
munca lor.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau origine
etnică, limbă, avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei instituţii juridice, în
principal, realitatea că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat, au
locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi
naţionale) precum maghiari, romi, germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. în unitate cu
românii aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi democraţie, pentru
cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii României.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau
apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai înainte explicate,
aici urmărindu-se ca opţiunile politice sau religioase, ale oamenilor să nu fie speculate în
sensul discriminării în drepturi.
d)Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia
română şi domiciliul în ţară
Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice, civile
sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară.
Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
ci şi pentru autorităţile publice. Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi publice.
Cât priveşte funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţional se referă la acelea
care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai ales (o condiţie, care ni se
pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului potrivit art. 54 din
Constituţie este obligatorie. Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face
numai de către persoane care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc),
la care Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi anume:
0cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României.
e) Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
Principiul este prevăzut în art. 17 din Constituţie şi exprimă faptul că cetăţenia română
este legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat care, prin efectele sale, determină
statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât şi în afara frontierelor. În
temeiul acesteia, cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia
autorităţilor române, rar acestea, au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară.
De altfel între state există deja acorduri şi convenţii care permit şi reglează această colaborare
juridică.
Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se află în afara
frontierelor trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit Constituţiei şi legilor
României.
f)Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică
Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii, aflaţi pe
teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată: 1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în
România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi
de alte legi. 2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea
tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.
In reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se au în
vedere:
a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi naturale,
inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la conştiinţă); b) din puncte
de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor români, care prin
cetăţenie sunt ataşaţi destinelor statului român; c) în afara drepturilor naturale, care aparţin
oricărei fiinţe umane, în calitatea sa de om, există şi alte drepturi subiective a căror dobândire
şi exercitare legea nu o condiţionează de calitatea de cetăţean.
Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau
locuiesc în România. In mod firesc articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de
0azil, ştiut fiind că azilul este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor.
Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea şi protecţia statului român acordate acestor
persoane deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi
desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.
6.7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România
Constituţia prin art. 19 stabileşte că: 1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau
expulzat din România. 2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot
fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi
pe bază de reciprocitate. 3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei
convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. 4) Expulzarea sau extrădarea se
hotărăşte de către justiţie. Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc
prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la liberă circulaţie. Este motivul pentru care
cele mai generale reguli în acest domeniu sunt cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând ca
reglementările de detaliu să fie realizate prin lege. Expulzarea sau extrădarea propriului
cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe
care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi.
Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul
căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-1 predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni,
mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi,
ascunzându-se pe teritoriul altor state. într-o definiţie considerată mai exactă, extrădarea este
"un act de asistenţă judiciară interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui
individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în
domeniul celuilalt stat". Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care extrădarea este
admisibilă sau nu, un asemenea procedeu fiind dificil de realizat şi desigur ineficient.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige
o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit,
şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea
0străinilor în cadrul măsurilor de siguranţa, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei
stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau
faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Constituţia stabileşte regula în sensul căreia extrădarea se poate decide numai în baza
unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc
temeiul juridic al extrădării, condiţii cu vechime în sistemul juridic. De altfel Codul penal
român stabileşte şi el că extrădarea "se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie
internaţională, pe bază de reciprocitate şi în lipsa acestora, în temeiul legii". Desigur norma
penală se referă şi la situaţia în care autorităţile române solicită extrădarea.
6.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale
Constituţia României prin art. 20 stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi
care exprimă într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu
aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale. Prima regulă ce rezultă din art.
20 al Constituţiei, este că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti în concordanţă ce prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte.
Este nominalizată Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948,
iar în ce priveşte celelalte documente internaţionale se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi într-o
viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt tratate. Cea de-a doua regulă acordă prioritate
reglementărilor internaţionale, desigur celor cuprinse în tratate ratificate de România, în
situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, contradicţii, conflicte - neconcordanţe - între ele şi
reglementările interne. Trebuie menţionat că această prioritate este acordată numai
reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă altor domenii.
6.9. Accesul liber la justiţie
In sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile exercitării
efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor
judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele
0legii de către judecători care sunt independenţi şi se supun numai legii.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor
legitime se poate realiza pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv
pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de Constituţie. Trebuie să adăugăm că
accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea din Constituţie în sensul
căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, este firească.
6.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale privitoare la
drepturile omului, alte documente juridice internaţionale, admit existenţa unor limitări,
restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel
de reguli stă chiar în conceptul de libertate.
Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale foloseşte un
procedeu simplu şi eficient şi anume exprimarea tuturor acestora într-un articol unic. Astfel
art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca
excepţie şi desigur numai condiţionat. Potrivit textului menţionat restrângerea se poate
înfăptui numai prin lege.
6.11. Inviolabilităţile
a) Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică
Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol şi anume art. 22.
Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, drepturile menţionate nu sunt totuşi confundabile din
punct de vedere juridic.
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu în
sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi şi desigur prin
constituţii. Este un drept cetăţenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai
importante acte internaţionale din acest domeniu. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor
0Omului stabileşte în art. 3 că "Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea
persoanei", iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că
"Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni
nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar".
Dreptul la integritate fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională.
Strânsa sa legătură cu dreptul la viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol.
Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia
autorităţilor publice de a o asigura.
Dreptul la integritate psihică este şi el ocrotit şi considerat de valoare constituţională,
omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente componente în care
fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară
drepturilor umane. Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice implică în mod
firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, ceea ce
face în mod expres art. 22 (2). Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o
încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, amintind obiceiuri primitive care trebuie
repudiate şi reprimate de către lege. Faţă de relevanţa lor în garantarea drepturilor omului,
prevederi privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante,
se regăsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 5), în Pactul Internaţional
relativ la drepturile civile şi politice (art. 7) şi mai ales în Convenţia contra torturii şi altor
pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU, 10 decembrie 1984).
b) Libertatea individuală
Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un articol cu un
conţinut complex. Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări şi anume de libertate
individuală şi siguranţa persoanei.
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a
persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în
orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele
expres prevăzute de Constituţie şi legi. Categoria libertate individuală are o sferă de
cuprindere şi o generalitate mai mari decât cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei
0poate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi
dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Percheziţia este o măsură reglementată de Codul de procedură penală, potrivit art. 100
căruia "Când persoana căruia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris...tăgăduieşte
existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea
probelor este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune
efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală".
Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care persoana faţă de care
există unele indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de
libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care
priveşte libertatea individuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin
legislaţia penală.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe
mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii
sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte
ireparabile. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, luarea sa
revenind unor autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial şi
anume magistraţilor. Două reguli constituţionale cheie sunt prevăzute, explicit, în art. 23 şi
anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare şi că această măsură o
poate dispune numai judecătorul.
c) Dreptul la apărare
Dreptul ia apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria instituţiei
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează distinct pentru că, deşi este
în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei el prezintă un egal
interes pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale cât
şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ etc.
Dreptul la apărare într-o accepţie largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor
procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc,
să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. în procesele civile, comerciale, de
0muncă, de contencios administrativ, dreptul la apărare ca totalitatea de drepturi şi reguli
procedurale oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi
netemeinicia pretenţiilor adversarului. în această accepţie largă se include şt posibilitatea
folosirii avocatului. In accepţiunea sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea
folosirii unui avocat.
d) Dreptul la liberă circulaţie
Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului.
Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la liberă
circulaţie şi anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara
teritoriului. În acest sens se garantează dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor
sale constitutive. Libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit
unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. De regulă, aceste
condiţii privind exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori
economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentate, normala desfăşurare a relaţiilor
cu alte state etc.
In legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 se asigură posibilitatea
pentru oricare cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili
reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Precizarea în orice localitate a fost necesară pentru
a evita riscul unor interpretări abuzive sau speculative care ar putea ridica multe probleme
concrete de soluţionat.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este de asemenea
garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă
din documentele juridice internaţionale în materie, în sensul căreia orice persoană este liberă
să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară. De asemenea, orice om care se află în mod
legal pe teritoriul unui stat, are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.
Documentele juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de
dreptul de a intra în propria sa ţară şi că străinul aflător legal pe teritoriul unui stat nu poate fi
expulzat decât în executarea unei decizii, luate în conformitate cu legea şi, dacă raţiuni
imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta
0considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său
de către autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe persoane special desemnate de
către această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
e) Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. El este un
aspect al respectării personalităţii omului, proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare
supremă.
Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă,
familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la
propria se viaţă intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţa intimă,
viaţa familială, viaţa privată -pe care în mod firesc nu le defineşte.
Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familială şi private şi la
ocrotirea împotriva oricăror atentate din parte oricărui subiect de drept (om sau autoritate,
grup etc).
Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a unei persoane
fără consimţământul acestei, consimţământ care desigur trebuie să fie explicit (sau să reiasă că
a fost explicit) şi exprimat liber. Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi
rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei.
Astfel judecătorii au obligaţia de a declare şedinţă secretă de judecată în procesele în
acre publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu legii sau justiţiei.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai
persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea
acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei.
Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, consacrate prin art. 26 din
Constituţie se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile
civile şi politice care arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale
în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul său sau corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale
în onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană, spune art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva
0unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).
g) Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său care cuprinde două
aspecte şi anume: inviolabilitatea domiciliului şi libera alegere, schimbare sau folosire a
domiciliului. Cât priveşte cel de al doilea aspect el şi-a găsit exprimarea juridică în art 25 din
Constituţie privind libera circulaţie.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei
persoane. Deşi în intuitule-ul său acest articol este marcat prin expresia inviolabilitatea
domiciliului, în conţinutul alineatului (1) se vorbeşte de domiciliu şi reşedinţă. Ambele
exprimări sunt desigur corecte.
Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de proprietar. Pentru că
în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice, chiar dacă aceasta nu este şi
proprietarul, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră
închiriată). De altfel inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul
personalităţii umane, decât pe dreptul de proprietate.
Legea stabileşte condiţiile în care poate să se pătrundă în locuinţa unei persoane
(percheziţii domiciliare, arestarea unei persoane, executarea silită a hotărârilor judecătoreşti,
luarea măsurilor asigurătorii). Unele măsuri formează în drept starea de necesitate. Aşa cum s-
a arătat deja în literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de
fapt, provocate, fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite
de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte
care în mod obişnuit este socotită ca ilicită.
6.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
a) Dreptul la învăţătură
Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie,
precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de muncă. De aceea el nu
0poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi deci nici din Constituţie. Dreptul la învăţătură este
un drept complex prin conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de
subiecte de drept implicate în realizarea sa. În ce priveşte conţinutul se poate remarca nu
numai multitudinea elementelor componente ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea
libertăţii cu obligaţia.
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei (omul,
cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în societate.
Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi
a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice,
favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau
religioase, promovarea ideii de pace.
In mod firesc Constituţia prin art. 32 stabileşte formele organizatorice prin care se
realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu, învăţământul
liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur Constituţia nu enumera toate
formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale, tradiţionale de altfel.
Constituţia stabileeşte modul cum se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile
legii, regulă constituţională clară şi care nu putea desigur lipsi. Dacă toate instituţiile de
învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, cât priveşte instituţiile
de învăţământ superior, Constituţia le garantează autonomia universitară.
b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în Constituţia
României îndeosebi prin Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi
culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează dreptul persoanei la securitatea socială, aici
intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12 nominalizează dreptul persoanei de a se bucura de
cea mai bună sănătatea fizică şi mentală. Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul
cerinţelor actuale de viaţă, prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea
calităţilor sale fizice şi mentale, care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga
viaţă politică, economică, socială şi culturală.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii corelative asigurarea
igienei şi sănătăţii publice. Ocrotirea sănătăţii conţinând obligaţii pentru autorităţile publice,
0este firesc ca prin Constituţie să se impună autorităţii legislative misiunea de a reglementa
principalele domenii şi aspecte precum: asistenţa medicală, asigurările sociale, alte măsuri de
protecţie a sănătăţii fizice şi mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul exercitării
profesiilor medicale şi activităţilor paramedicale.
c) Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social economic de
tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 41 dreptul la muncă este un drept cu un conţinut
juridic complex.
Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea constituţională
pune în valoare conceptul ştiinţific de drept la muncă, precum şi importanţa acestui drept atât
pentru om cât şi pentru societate.
Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de majoră
importanţă, care exprimă corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a
muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii, include aspecte clar formulate în
textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor din acest domeniu.
Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncă egală, exprimă în domeniul
muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin art. 4 şi 16 din Constituţie.
Această dispoziţie constituţională va trebui atent observată şi desigur respectată fără abateri,
atât în elaborarea normelor juridice privind munca precum şi în încheierea oricăror convenţii
(contracte de muncă). Încălcarea acestei reguli constituţionale va constitui temeiul imbatabil
al declarării nulităţii sau anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea. In fine, art. 41
garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi protecţiei sociale a muncii
cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă.
Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicând munca
forţată şi stabilind totodată prin art. 42 ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie
muncă forţată serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cel
care, potrivit legii, nu prestează serviciu militar obligatoriu din motive religioase.
De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate, prestată în
condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. în legătură cu aceste
0prevederi constituţionale trebuie menţionat că ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite
prin hotărâre judecătorească definitivă.
d) Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept social-
politic, deseori încadrarea sa în una din categoriile de drepturi ridicând pentru cercetarea
ştiinţifică interesante probleme.
Examinând art. 43 din Constituţie putem formula câteva explicaţii: dreptul la grevă
aparţine numai salariaţilor, ca atare nu se încadrează în prevederile art. 43 şi nu beneficiază de
regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au calitatea de
salariaţi, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste.
Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în exercitarea
dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau astfel spus exercitarea
abuzivă a dreptului la grevă.
e) Dreptul de proprietate
Dreptul de proprietate un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. În conţinutul
acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi şi de
a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia.
Constituţia poate stabili unele limitări cât priveşte sfera proprietăţii, limitării clar şi expres
determinate numai de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale.
Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra
proprietatea obţinută pe căi licite. Constituţia României în art. 44 garantează dreptul de
proprietate precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată,
indiferent de proprietar.
Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele produse în
situaţiile de la art. 44 (5) ele se stabilesc de comun acord cu proprietarul, sau în caz de
divergenţă, prin justiţie.
Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 43, care interzice
0confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine o regulă de procedură de mare
eficienţă în sensul căruia caracterul licit al dobândirii se prezumă.
f) Dreptul de moştenire
În mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în temeiul
căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept
este reglementat prin art. 46 din Constituţie care stabileşte că "Dreptul la moştenire este
garantat".
g) Dreptul la un nivel de trai decent
Constituţia consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în catalogul
drepturilor şi libertăţilor umane. Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include
dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei, un trai
civilizat, decent. Ca şi în cazul altor drepturi, şi aici suntem în prezenţa unui drept complex, ce
cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă;
dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează
prioritar prin munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la
ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei.
h) Dreptul la căsătorie
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi întemeia o
familie. De altfel, aşa cum arată Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi
culturale (art. 10) familia este elementul natural şi fundamental al societăţii.
Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin garantarea libertăţii căsătoriei, a
unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la
vârsta nubilă. Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul acestui drept.
Familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită. în al doilea rând, familia trebuie
să se întemeieze pe egalitate femeii şi bărbatului. Egalitatea soţilor este de fapt o confirmare şi
la nivelul familiei a marelui principiu constituţional privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor
fără deosebire de sex. In fine consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura
0creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie constituţională priveşte toţi
copiii, adică atât cei rezultaţi din căsătorie cât şi cei rezultaţi din afara căsătoriei.
Căsătoria este supusă, sub aspect juridic, unor reguli privind încheierea, desfacerea şi
declararea nulităţii, reguli ce nu au însă caracter constituţional şi de aceea se face trimitere la
lege.
i) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept fundamental cetăţenesc
care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. Acestui drept îi
corespunde obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării
armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale. Articolul 49 se referă numai la copii şi
tineri, categorie uşor de identificat, vârsta fiind criteriul natural şi cert.
Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim special de protecţie
şi de asistenţă. Complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc
regimul special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice constituţionale. Textul
constituţional interzice acţiunile care ar contraveni acestui drept, în acest sens interzice
exploatarea minorilor. In fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligaţia de a
contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.
j) Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială
Este un drept fundamental aparte prevăzut în art. 50 din Constituţie. Acest drept priveşte
o categorie de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie sprijiniţi spre a se bucura de
condiţia umană. De aceea Constituţia obligă statul la o politică naţională care să asigure
protecţia handicapaţilor în toate domeniile vieţii.
6.13. Drepturile exclusiv politice
În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca obiect
participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. În această categorie a drepturilor
0exclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor.
6.14. Drepturile şi libertăţile social-politice
a) Libertatea conştiinţei
Într-o accepţie largă, libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a
exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Această libertate este
reglementată prin art. 29 din Constituţie.
Din examinarea Constituţiei rezultă că libertatea conştiinţei este posibilitatea persoanei
fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre
lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui
cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă. Libertatea conştiinţei trebuie
înţeleasă şi ca factor de continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul natural
dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea copiilor lor.
De aceea garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea efectivă între
credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţa şi respect reciproc
între credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase ca şi între credincioşi şi necredincioşi.
Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele religioase, fenomene ce ţin chiar de esenţa vieţii
şi moralei, spirituale şi religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme,
mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.
b) Libertatea de exprimare
Strâns legate de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată prin Constituţie
este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai prin scris, prin imagini, prin sunete sau
prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile
spirituale de orice fel.
Libera exprimare ca libertate fundamentală cetăţenească trebuie realizată în public.
0Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul
public fiind desigur cel definit prin legi. Constituţia României interzice cenzura de orice fel.
Este o prevedere constituţională decisivă pentru libertatea de exprimare.
Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material fapt ce explică prezenţa
unor asemenea dispoziţii din Constituţie. Libertatea de exprimare are un conţinut complex
care cuprinde pe de o parte un aspect spiritual şi pe de altă parte un aspect material. Aspectul
material care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie are o importanţă aparte pentru
libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara existenţei unei tipografii,
edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare etc.
De aceea prin Constituţie se arată că libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa
publicaţii.
Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui în general) de a participa la
viaţa politică, socială şi culturală manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc.
c) Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din marile
instrumente juridice internaţionale în acest domeniu. El este un adevărat drept fundamental
deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin
Constituţie şi mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase
şi creaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind
viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la informaţie
este complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare.
Constituţia reglementând dreptul la informaţie cuprinde dispoziţii privind informaţiile în
general atunci când în alin. (2) foloseşte exprimarea orice informaţie de interes public,
informaţiile despre evenimente sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice alin. (2),
informaţii cu caracter personal alin. (2). Asigurând dreptul la informaţie Constituţia stabileşte
obligaţii corelative în sarcina autorităţilor publice: de a informa corect cetăţenii asupra
problemelor de ordin public, dar şi de ordin personal, de a asigura prin serviciile publice
dreptul la antenă, de a asigura protecţia tinerilor şi siguranţa naţională.
Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informaţie, a mijloacelor de
0informare în masă în mod firesc Constituţia reglementează principalele obligaţii ale acestora.
In primul rând trebuie menţionat dreptul la antenă care revine principalelor grupuri sociale şi
politice. Garantarea exercitării acestui drept revine serviciilor publice de radio şi
televiziune.In al doilea rând mijloacele de informare în masă au obligaţia constituţională de a
asigura informarea corectă a opiniei publice. Această prevedere pune în valoare marile
imperative care trebuie respectate în materie de informaţie şi anume: exactitatea, onestitatea,
discreţia şi desigur corectitudinea.
Dreptul la informaţie ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de răspândire a
opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice, anumite limite.
d) Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în
posibilitatea ce o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima
gândurile, opiniile şi credinţele. Prin conţinutul său această libertate se află într-o strânsă
corelaţie cu libertatea conştiinţei precum şi cu libertatea de exprimare.
Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această libertate şi
caracterul deschis, receptiv, al dispoziţiilor constituţionale, au determinat ca după
nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea orice alte întruniri. Astfel, art. 39 nu
restrânge formele şi mijloacele de realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme
nominalizate. Astfel orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu
caracter temporar, destinată schimbului de idei, concepţii, opinii. Orice întrunire în sensul
legii presupune o legătură cât de firavă între participanţi, o intenţie comună şi totdeauna un
minimum de organizare.
Intrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul constituţional nu rezultă
o asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată că regulile sale sunt
aplicabile oricărui fel de întrunire. Art. 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură
cu întrunirile şi anume: a) libertatea întrunirilor, b) caracterul paşnic al întrunirilor, c)
interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter constituţional.
h) Dreptul de asociere
0Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în
categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, cu care
şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său. Acest drept cuprinde posibilitatea
cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate
sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa politică,
ştiinţifică, socială şi culturală, de a-şi realiza o serie de interese legitime comune. Garantând
dreptul la libera asociere, dispoziţiile constituţionale stabilesc şi formele de asociere.
Ca şi în alte situaţii dificultatea stabilirii unui inventar complet, a determinat folosirea a
două procedee şi anume: nominalizarea partidelor şi sindicatelor; enunţarea celorlalte forme
organizatorice prin formularea altei forme de asociere.
i) Secretul corespondenţei
Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-
şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile sau opiniile
sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea
corespondenţei. Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri
poştale de orice fel altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice şi alte
mijloace legale de comunicare.
6.15. Drepturile garanţii
a) Dreptul de petiţionare
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc.
Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme
personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat în clasificările de drepturi,
în categoria drepturilor garanţii el fiind şi o garanţie juridică generală pentru celelalte
drepturi şi libertăţi.
În condiţiile art. 51 din Constituţie dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie individual
de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite.
0Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul prevede obligaţia autorităţilor publice
de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite prin lege. Aceasta
implică obligaţia pentru autoritatea legiuitoare de a elabora a lege prin care să se prevadă
aceste condiţii şi termene.
b) Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental, încadrat
de tradiţie în marea categorie a drepturilor garanţii alături de dreptul de petiţionare cu care de
altfel se află într-o strânsă corelaţie. Art. 52 din Constituţie este temeiul constituţional al
răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau
nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora.
Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul,
acestea fiind recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
6.16. îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
În afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri
fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă firească într-o societate
democratică.
a) Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară
Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este urmarea firească a
cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii publice
precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut
de lege.
b) Îndatorirea de apărare a ţării
Îndatorirea de apărare a patriei prevăzută prin art. 55 din Constituţie impune cetăţenilor
să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât
şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării. Potrivit legilor, călcarea jurământului
militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de
0apărare a statului, constituie crime grave şi sunt pedepsite.
c) Îndatorirea de a contribui financiar
Conform art. 56 cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la
cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor
fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii
excepţionale.
d) Îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a
respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi
Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor României,
cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credinţă, principiu tradiţional de drept
civil, este considerată o regulă constituţională. În conţinutul acestei îndatoriri fundamentale
intră şi obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi, obligaţia firească ce ţine de
chiar conceptul de drept şi libertate.
CAPITOLUL VIII
ORGANIZAREA STATALĂ A PUTERII ŞI PARTIDELE POLITICE
1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice
Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale este
categoria putere şi apare în exprimări nuanţate precum: putere politică, putere de stat, puteri
publice sau pur şi simplu putere. Constituţiile stabilesc că suveranitatea (unele adaugă
naţională) sau puterea (puterile) aparţine (rezidă în) poporului.
Constituţia actuală a României prin art. 2 stabileşte că "Suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum".
02. Relaţia popor-stat
Poporul şi statul sunt deseori privite într-o anumită unitate de lucru, ce rezultă din
legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le depărtează dar pe un fond
comun.
Poporul şi statul sunt subiecte distincte de drept. Organizarea societăţii umane în stat a
atins forme mai mult sau mai puţin reuşite, dar factorii care compun statul îşi păstrează, în
orice caz sub aspect juridic, identitatea lor.
Noţiunea de stat aceasta cunoaşte două accepţiuni, ambele corecte din punct de vedere
ştiinţific şi larg răspândite şi utilizate. Într-o accepţie, mai mult politică, sociologică, prin stat
se înţelege suma a trei elemente distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi
suveranitatea (în sensul puterii statale, de fapt statul în accepţiunea strict juridică). In această
accepţie statul este sinonim cu ţara el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul,
frontierele, autorităţile etc. Într-o a doua accepţie, o accepţie restrânsă, prin stat se înţelege
forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este
accepţiunea strict juridică. Aşa văzute lucrurile, următorul raţionament ne permite explicarea
edificiului statal. Poporul, naţiunea deţin puterea politică. Pentru a putea exercita această
putere poporul creează statul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat (legiuitoare,
administrative, judecătoreşti, armată, poliţie), deseori denumite autorităţi statale (publice).
Statul este deci sistemul acestor autorităţi publice şi aceasta este accepţiunea cu care vom
opera în continuare.
3. Relaţia stat-putere (puteri) de stat, puteri publice
Exprimările putere politică şi putere de stat pot evoca aceeaşi noţiune, dar pot fi
folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află într-o strânsă legătură, dar neconfundabile şi care
privesc fenomenul general (complex) putere. Astfel, dacă termenul politică desemnează
caracterul social al puterii, exprimarea putere politică desemnează puterea poporului, a
naţiunii. Termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii, puterii
partidelor.
Puterea (puterile) statală este forma de organizare statală a puterii poporului (politice).
0Dacă această organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de
organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate prin
autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şt colaborare,
suntem în prezenţa separaţiei / echilibrului puterilor. Această stare este specifică sistemelor de
guvernământ democratice. Funcţia fundamentală a statului (puterilor) este de a exprima şi
realiza ca voinţă general obligatorie (voinţă de stat) voinţa poporului.
4. Separaţia puterilor în stat
A. Originile teoriei separaţiei puterilor
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv în promovarea sistemului
reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii
(poporul, naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea
statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o
teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor omului
şi cetăţeanului (1789, Franţa) stând mărturie în acest sens. Astfel, potrivit declaraţiei
menţionate, o societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor
nu este determinată, nu are o constituţie.
Organizarea statală contemporană a puterii politice. Câteva consideraţii privind
organizarea statală contemporană a puterii politice sunt interesante. Două constatări rezultă azi
din teoria şi practica statală şi anume: continuitatea unor structuri tradiţionale şi transformarea
funcţiilor acestora.
Cât priveşte menţinerea unor structuri tradiţionale este simplu de observat că şi
astăzi distincţia între legislativ şi executiv rămâne ca o trăsătură fundamentală a regimurilor
politice. Aceste structuri tradiţionale au cunoscut şi cunosc o permanentă transformare.
Aceste transformări s-au datorat tendinţei de a se da executivului grija marilor decizii politice,
Parlamentului rezervându-i-se rolul de reflecţie şi de control al guvernului.
05. Funcţionarea principiului separaţiei/echilibrului puterilor în diferitele forme de
guvernământ
O succintă prezentare a variantelor de funcţionare a echilibrului puterilor în raport cu
forma de guvernământ permite înţelegerea mai lesnicioasă chiar a sistemelor constituţionale.
în regimurile denumite parlamentare există în principiu egalitate între parlament şi executiv,
asigurându-se un echilibru între ele. în regimurile denumite de adunare sau convenţionale,
adunarea reprezentativă este superioară guvernului pe care-1 poate înlocui uşor, creând
instabilitate guvernamentală.
6. Inscrierea în Constituţie a principiului separaţiei puterilor
In România organizarea statală a exerciţiului suveranităţii naţionale (puterii poporului)
este reglementată în Constituţie. Deţinătorul suveranităţii naţionale este poporul român şi el
exercită această suveranitate prin organe reprezentative şi prin referendum.
Examinând dispoziţiile Constituţiei României putem constata că ea consacră echilibrul
puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică. Cele trei "puteri" clasice se
regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul în normele privitoare la Parlament (art. 60 şi
urm.); executivul în normele privitoare la Preşedintele României şi Guvern (art. 80 şi urm.);
justiţia în normele privitoare la autoritatea judecătorească (art. 124 şi urm.).
Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea clasică, firească. Constituţia
dă exprimarea juridică realităţilor şi activităţilor politice statale în succesiunea lor firească.
Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, compoziţia sa numeroasă
şi larg reprezentativă, Constituţia asigură acestuia o anumită preeminenţă în raport cu celelalte
autorităţi statale. Astfel Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61), el are
funcţii de formare, alegere, numire, investire a altor autorităţi statale şi desigur funcţii de
control.
Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin implicări
reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin
colaborare şi control.
In ce priveşte raporturile Parlamentului cu Guvernul vom menţiona îndeosebi că
Parlamentul: acordă votul de încredere asupra programului şi a întregii liste a Guvernului
(învestitura, art. 103); retrage încrederea acordată (art. 110 şi art. 113); poate cere informaţii şi
0documente (art. 111); prin deputaţi şi senatori se pot pune întrebări şi adresa interpelări (art.
111); apreciază asupra răspunderii politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin lege
cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului (art. 109); abilitează
Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice (delegarea
legislativă, art. 115).
Cât priveşte raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească ele trebuie apreciate
cu luarea în consideraţie a principiului independenţei judecătorilor şi a supunerii lor numai
legii (art. 124). Aşa stând lucrurile, intervenţia în sfera justiţiei a altor "puteri" contravine
principiului constituţional. Independenţa justiţiei se constituie şi ca un argument solid în
motivarea afirmaţiei în sensul căreia Constituţia prevede echilibrul puterilor. Constituţia
prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art. 124) şi sunt inamovibili
potrivit legii (art. 125).
In fine, referitor la funcţiile şefului de stat Constituţia stabileşte că în scopul respectării
Constituţiei şi bunei funcţionări a autorităţii publice, Preşedintele României exercită funcţia
de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
8. Trăsăturile generale ale puterii organizată statal. Deosebirile de alte puteri
Înţelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele caractere esenţiale şi comune
tuturor tipurilor de putere de stat, care permit gruparea lor într-o noţiune generală şi care
diferenţiază în acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen. Pot fi identificate
următoarele trăsături generale ale puterii de stat: 1) caracterul de putere; 2) putere de
constrângere; 3) putere socială; 4) putere de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat; 5)
caracterul organizat; 6) suveranitatea.
a) Caracterul de putere- constă în aceea că puterea este o putinţă efectivă de a exprima
şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.
b) Puterea de stat este o putere de constrângere- se distinge în cadrul fenomenului
putere prin faptul că este o putere de constrângere. în realizarea voinţei lor, guvernanţii
0apelează la un întreg arsenal de mijloace, folosind chiar constrângerea de stat împotriva
celor care nu se supun. Elementul constrângere este definitoriu pentru putere ca putere de
stat, deoarece în momentul în care dispare constrângerea dispare chiar statul. Ca atare
orice putere de stat este o putere de constrângere, constrângerea de stat fiind „trăsătura
esenţială a oricărei puteri de stat". Constrângerea de stat este folosită doar în ultimă
instanţă, atunci când voinţa de stat exprimată prin lege nu este respectată de bună voie.
c) Caracterul social al puterii statale- se explică prin apartenenţa, conţinutul şi
funcţiile sale. Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor forţe sociale (grupuri,
clase) şi a fost folosită la consacrarea şi protejarea intereselor acestora.
d) Puterea de stat este puterea de a exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca
voinţă general-obligatorie- exprimă chiar raţiunea de a fi a puterii organizată statal.Voinţa
indivizilor, grupurilor sociale, poporului, naţiunii (depinde de sfera ce o dăm guvernanţilor)
exprimată prin lege nu este suma aritmetică a voinţelor membrilor, grupurilor sau claselor
sociale. În lege se exprimă interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor. Raportul lege
-voinţă este în directă legătură cu caracterul democratic al statului.
e) Caracterul organizat al puterii statale, exprimă faptul că puterea de stat este şi
există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat, mecanism, autorităţi,
„puteri". Puterea de stat nu poate exista decât organizată. Organizarea puterii statale pe
principiul echilibrului şi conlucrării prezintă incontestabile avantaje în exerciţiul
democratic al funcţiilor încredinţate.
f) Suveranitate puterii de stat- este o trăsătură a puterii organizată statal, ea fiind
supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca
voinţă de stat. Această trăsătură se analizează sub denumire de suveranitate de stat
pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.
09. Noţiunea de partid politic
Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea
parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. în ansamblul instituţiilor
unei societăţi cele mai apropiate pot fi considerate statul şi partidele politice care desigur nu
trebuie confundate. "Statul exprimă colectivitatea în timp ce partidele politice exprimă
ideologiile şi interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul naţiunii". Evoluţia partidelor
politice de la apariţia lor şi până în prezent poate fi considerată spectaculoasă.
Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea, interpretarea şi
desigur aplicare unor prevederi constituţionale şi legale.
Constituţia utilizează noţiunile de partide politice în art 8 (2), art. 37 (3), partide în art.
37 (2), în art. 84 (1). Definirea ştiinţifică a partidului politic se impune în ideea explicării
corecte a raporturilor partide - parlamente şi mai ales a distincţiei ce trebuie făcută între
raporturile politice partid - aleşi (deputat, senator) şi raporturile juridice. Partidele politice
sunt rezultatul asocierii libere a cetăţenilor. Ca orice asociaţie, partidul politic rezultă din
exercitarea de către cetăţeni a dreptului de asociere, ca manifestare liberă a voinţei lor de a se
constitui într-un partid.
Definirea partidului politic nu poate fi concepută fără nominalizarea scopului
(scopurilor) acestuia. Este firesc să se explice (să se afirme) în ce scop cetăţenii se asociază în
partide. Definirea partidului politic nu poate face abstracţie de necesitatea existenţei unor
coordonate juridice cât priveşte scopurile şi activitatea. Aceste coordonate juridice sunt
prevăzute în constituţii şi legi, în funcţie de ele apreciindu-se constituţionalitatea partidului
politic.
Constituţiile reglementând scopurile partidelor politice stabilesc că acestea contribuirea
la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor (România, art. 8). Partidele politice
pot fi definite ca fiind asociaţii libere ale cetăţenilor prin care se urmăreşte, pe baza unei
platforme (program), definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, asociaţii care au, şi-
şi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării.
10. Categorii şi variante de partide politice
0A. Partide confesionale, partide regionale, partide naţionale, partide de clasă, partide
etnice
Asemenea diferenţiere se poate face prin criteriul apartenenţei şi orientării membrilor ce
le compun şi platformelor lor.
a) Partidele confesionale au drept criteriu de constituire credinţele religioase.
b) Partidele regionale sunt expresia unui „egoism local rău înţeles" (P.P. Negulescu),
reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor părţi
ale unui teritoriu naţional neajuns încă la unificare.
c) Partidele naţionale au apărut în secolul al XIX-lea odată cu confirmarea
principiului naţionalităţilor. În această categorie sunt nominalizate partidele din Imperiul
Austro-Ungar, Partidul Naţional-Liberal din Prusia (1866-1870), Partidul "Popular"
Slovac al lui Andrej Hlinka.
d) Partidele de clasă exprimă interese unei clase sociale. Au apărut în secolul al
XIX-lea, iar în această categorie sunt nominalizate partidele socialiste, partidele agrariene,
partidele ţărăneşti. Aici se include şi clasificarea, ce a dominat de aproape un secol, în
partidele burgheze şi partidele muncitoreşti.
e) Partidele etnice sunt specifice continentului african, având în vedere că aici formarea
naţiunilor nu a precedat formarea statelor independente, ci formarea statelor a fost considerată
de către conducătorii africani ca fiind cel mai bun mijloc pentru crearea naţiunilor.
B.Partide democratice, partide liberale, partide conservatoare, partide
social-democrate, partide de stânga, partide de centru, partide de dreapta
Criteriul unei asemenea clasificări poate fi cel al căilor folosite pentru rezolvarea
marilor probleme precum: raporturile dintre individ şi societate; raporturile dintre stat şi
compartimentele sale; raporturile dintre stat şi biserică.
C. Partide de cadre şi partide de mase
Criteriul este al compoziţiei partidelor.
a) Partidele de cadre unesc notabilităţile, reprezentanţii elitelor sociale. Stau la
0originea democraţiei în epoca votului restrâns. Universul lor politic este centrul (radicalii) şi
mai ales dreapta. Sunt descentralizate şi slab organizate. Mai sunt denumite şi partidele
patronilor. Sunt nominalizate aici Partidul Radical Francez (1901), partidele conservatoare.
b) Partidele de mase sunt efectul introducerii votului universal, cuprind
un mare număr de membrii.
D. Partide suple şi partide rigide
Este o clasificare explicată de Schwartzenberg, realizată prin criteriul disciplinei
votului. Partidul este suplu dacă permite parlamentarilor săi să voteze cum vor şi este rigid
dacă impune acestora să voteze numai într-un anumit sens.
E. Partide unice, partide unificate, partide dominante
Distincţia se face mai ales de către cei care au examinat partidele politice africane
(Lavroff, de exemplu). Africa neagră a crezut că a găsit propria sa cale cu partidul unic sau
unificat. Din anul 1962 s-a manifestat tendinţa de unificare a partidelor.
Partidul unificat este o uniune de partide politice care, regrupate într-un cadru nou,
acceptă un program comun, adesea puţin elaborat. Este o soluţie ce se situează între uniunea
naţională şi partidul unic care constituie un ansamblu omogen supus unei direcţii unice.
Partidul dominant poate exista acolo unde unui partid i se recunoaşte (sau i se
stabileşte) poziţia dominantă. Desigur ies din discuţie sistemele cu partide unice şi rămân
numai sistemele pluraliste cu, desigur, limitările inerente, datorite unei dominări politice.
11. Sisteme de partide politice
Sistemele de partide poltice reprezintă ansamblul de raporturi ce există în fiecare sistem
constituţional. Cea mai răspândită clasificare a sistemelor de partide distinge: partidul unic,
bipartidismul (dualismul) şi multipartidismul. O altă clasificare, de asemenea interesantă, este
cea care cuprinde partidele pragmatic-pluraliste şi cele revoluţionare-centralizatoare.
Bipartidismul se înscrie în cadrul democraţiei pluraliste şi liberale. El oferă cetăţenilor
o alegere clară şi suficientă, iar la nivelul puterii o majoritate netă.
0Multipartidismul este forma frecvent folosită în democraţiile pluraliste şi liberale. La
nivelul alegătorilor oferă fiecăruia o alegere mai largă şi mai bine adoptată la gama opiniilor
ce pot exista într-o societate
a) Partidele politice în România după Revoluţia din decembrie 1989
România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr foarte mare de partide.
Partidele politice din România au o istorie a lor, începută înaintea Primului război mondial,
continuată apreciabil între cele două războaie mondiale până când prin Decretul-lege pentru
dizolvarea tuturor asociaţiunilor, a grupărilor sau partidelor politice s-a stabilit că toate
asociaţiunile, grupările sau partidele actualmente în fiinţă şi care s-au constituit în vederea
propagării ideilor politice sau a realizărilor, sunt şi rămân dizolvate; nici o nouă organizaţiune
politică nu va putea activa decât în condiţiunile şi cu formele prevăzute printr-o lege specială
ce se va întocmi în acest scop.
În România, sunt înregistrate şi funcţionează legal un număr relativ mare de partide
politice. Desigur, din 1990 până în prezent s-au realizat şi multe unificări de partide,
schimbări de denumiri. Dacă majoritatea se denumesc partide, unele au şi alte denumiri
precum: uniuni, fronturi, ligi, forumuri, mişcări, alianţe etc.
Partidele politice s-au organizat în baza Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989
privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din
România.
b) Exigenţe juridice privind partidele politice
În mod firesc se impun anumite exigenţe constituţionale şi legale în materie. Cel puţin
două asemenea exigenţe ni se par că trebuie precizate:
- sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare a electoratului şi de
aici (sau prin această cale) determinarea conţinutului şi trăsăturilor guvernării, nu pot rămâne
fără importante semnificaţii de ordin juridic şi statal. De aceea, într-un stat de drept şi
democratic consacrarea prin Constituţie a unor reguli privind partidele politice devine
obligatorie; dispoziţiile constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor
politice. Legea trebuie să conţină obligaţia ca prin statutul care-1 prezintă cu prilejul
0înregistrării să se specifice explicit calitatea de partid politic. Astfel spus să existe obligaţia
legală, ca la înregistrare asociaţiile sau organizaţiile ce vor să se organizeze ca partide politice
să declare oficial şi expres acest lucru.
-
CAPITOLUL IX
SISTEMUL ELECTORAL
1. Consideraţii generale
Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului de stat şi
autorităţilor locale sunt reglementate de dreptul constituţional, deoarece prin conţinutul lor
sunt relaţii constituţionale, adică apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Normele juridice care reglementează aceste relaţii sociale, formează o instituţie distinctă
a dreptului constituţional, ele găsindu-se înscrise atât în Constituţie cât şi în legea electorală.
Normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condiţiile ce trebuie
îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum şi garanţiile ce fac efectivă
exercitarea lor. De asemenea, normele juridice electorale stabilesc obligaţiile organelor de stat
în legătură cu alegerile, regulile de organizare şi desfăşurare a alegerilor, precum şi cele de
stabilire, centralizare şi comunicare a rezultatelor votării.
2. Drepturile electorale ale cetăţenilor români
a) Consideraţii generale privind drepturile exclusiv politice
Intr-un stat de drept, democratic şi social, poporul trebuie să aibă posibilitatea de a-şi
exprima opinia. Constituţia României stabileşte că suveranitatea naţională aparţine poporului
român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum şi că "nici un grup
şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu".
Pentru explicarea drepturilor electorale, se face trimitere la art. 2, 36, 62 (1) şi 81 (1) din
Constituţie. De regulă, în categoria drepturilor electorale sunt menţionate dreptul de a alege şi
0dreptul de a fi ales.
Sfera drepturilor electorale. Unele drepturi electorale sunt prevăzute chiar în textul
Constituţiei, iar unele în legea electorală. Dacă luăm exemplu legea electorală, vom identifica
mai multe drepturi electorale precum: dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele
electorale şi de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror erori;
dreptul de a contesta candidaturile etc.
Rezultă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt nominalizate prin
Constituţie. Explicaţia constă în faptul că prin Constituţie sunt nominalizate numai drepturile
fundamentale ale cetăţenilor, celelalte drepturi fiind prevăzute în lege. Constituţia României
reglementează prin art. 36 dreptul de vot acesta fiind primul drept electoral al cetăţenilor
români. Dreptul de a alege poate fi considerat un drept complex care conţine elemente
constituţionale (votul cu toate trăsăturile sale) şi elemente de nivelul legii, de natura
reglementărilor constituţionale fiind doar votul (sau dreptul de vot). In legătură cu dreptul de a
fi ales, existenţa sa ca drept cetăţenesc fundamental este de netăgăduit, cele două drepturi (de
vot şi de a fi ales) implicându-se necondiţionat unul pe celălalt. De aceea şi acest drept se
înscrie în cadrul drepturilor electorale ale cetăţenilor români.
b) Dreptul de vot
Prevăzut de art. 34 din Constituţie, dreptul de vot ne indică cine şi în ce condiţii poate
alege. Examinarea dreptului de vot în sistemul constituţional românesc, a condiţiilor de
exercitare, trebuie făcută prin considerarea trăsăturilor sale tradiţionale aşa cum sunt de altfel
menţionate prin Constituţie.
Potrivit art. 62 (1) şi 81 (1) din Constituţie, votul este universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat.
Universalitatea votului constă în aceea că cetăţenii români, sub rezerva doar a
condiţiilor de vârstă şi aptitudinii intelectuale sau morale, au dreptul de a vota.
Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot, a cunoscut o evoluţie specifică,
sistematizată, pe trei etape şi anume:
- votul universal masculin;
- accesul femeilor la electorat;
0- scăderea vârstei minime.
Egalitatea votului exprimă, în domeniul drepturilor electorale, marele principiu al
egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială. Votul egal se realizează
dacă fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat;
circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ de stat sunt egale ca număr de
locuitori. Egalitatea votului presupune înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale care s-au
practicat în sistemele constituţionale precum geografia electorală, colegiile electorale, votul
plural sau votul multiplu.
Votul direct constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal, acordul sau
dezacordul privind candidaţii propuşi. Alegătorii votează direct şi nu prin reprezentanţi sau
delegaţi. S-a întâlnit şi se întâlneşte încă şi votul indirect. Astfel, potrivit Constituţiei române
din 1866, în alegerile pentru Adunarea Deputaţilor, alegătorii din Colegiul IV alegeau
indirect.
Secretul votului este de asemenea un caracter al dreptului de vot şi exprimă acea
posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor cu privire la candidaţii propuşi fără
ca această manifestare să poată fi cunoscută de către alţii. Legea electorală prevede o serie de
garanţii care asigură secretul votului.
Votul liber exprimat defineşte votul ca posibilitatea cetăţeanului de a participa sau nu
al alegeri, iar în cazul în care participă, de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o anumită listă
de candidaţi, sau pentru un anumit candidat.
c) Dreptul de a fi ales
Acest drept este reglementat de art. 37 din Constituţie. Din analiza dispoziţiilor
constituţionale rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat, senator, şef de stat sau în alte
organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii stabilite
prin art. 37.
Pentru a fi aleasă o persoană trebuie mai întâi să aibă drept de vot adică să îndeplinească
toate condiţiile cerute de art. 36 din Constituţie. În afară de aceasta, art. 37 (1) cere
îndeplinirea cumulativă şi a condiţiilor cerute de art. 16 (3).
0Potrivit acestui articol, alineatul (3), funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,
pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Cât priveşte
condiţia de a avea numai cetăţenia română, ea trebuie corelată cu dispoziţiile legii române
care îngăduie dubla cetăţenie. Există însă domenii ale dreptului public, unde interesul
societăţii este de a permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia română (deci o
cetăţenie unică). O altă condiţie constituţională pentru a fi ales este ca persoanei să nu-i fie
interzisă asocierea în partide politice potrivit art. 40 (3). Conform art. 40 (3) nu pot face parte
din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii
activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite de lege.
3. Scrutinul
3.1. Concept
Orice sistem electoral stabileşte cum se repartizează mandatele în Parlament, ţinând
cont de voturile obţinute. Aaceasta pare a fi o problemă pur tehnică, dar alegerea modalităţii
de distribuire a mandatelor este plină de semnificaţii politice cu consecinţe foarte diferite şi
nuanţate mai ales cât priveşte partidele politice. Există două tipuri de sisteme electorale,
diferite prin modul de atribuire a mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării
proporţionate.
3.2. Sistemul majoritar
Este sistemul în care sunt declaraţi aleşi candidaţii care au obţinut cel mai mare număr
de voturi. El cunoaşte două variante şi anume uninominal sau de listă şi în unul sau două
tururi.
Scrutinul uninominal presupune ca alegătorul să voteze pentru un singur candidat într-
o circumscripţie electorală. Este practicat în ţara noastră la alegerea primarilor comunelor şi
oraşelor. Aceasta are importante consecinţe cât priveşte circumscripţiile electorale şi
raporturile dintre electori şi cel ales.
0Scrutinul de listă presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi, să voteze deci
pentru o listă de candidaţi. în cazul scrutinului de listă, circumscripţiile electorale sunt foarte
întinse teritorial, de regulă ele identificându-se cu unităţile administrative. Este sistemul
adoptat şi de legislaţia electorală românească.
Unul sau două tururi de scrutin. Suntem în prezenţa unui singur tur de scrutin atunci
când legea stabileşte că mandatul se atribuie imediat candidatului (candidaţilor) care se află în
frunte, fiind suficientă majoritatea simplă sau relativă.
Al doilea tur de scrutin, dacă este stabilit de lege, se practică atunci când în primul tur
de scrutin sunt aleşi numai candidaţii care au obţinut majoritatea absolută, adică jumătate plus
unul din voturile celor înscrişi în liste. Pentru mandatele nedistribuite în primul tur, pentru că
nici un candidat nu a întrunit majoritatea absolută a voturilor, se organizează al doilea tur de
scrutin, în acest caz majoritatea relativă fiind suficientă pentru acordarea mandatului.
3.3. Sistemul reprezentării proporţionale
Este sistemul care asigură şi reprezentarea minorităţilor în fiecare circumscripţie în
proporţie cu voturile obţinute. Reprezentarea proporţională presupune deci scrutin de listă şi
un singur tur de scrutin care permite atribuirea mandatelor atât majorităţii cât şi minorităţii.
3.4. Sisteme electorale mixte
Acestea rezultă din combinarea sistemului majoritar şi a celui cu reprezentare
proporţională după tehnici variabile.
a) Sistemul înrudirilor (des apparentements). Exprimă alianţa unor partide sau
formaţiuni politice, care se prezintă cu liste înrudite (apperentees).
b) Sistemul german al buletinului dublu. Aici scrutinul majoritar şi
reprezentarea proporţională se cumulează prin intermediul votului dublu. Fiecare
alegător dispune de două buletine. Cu primul el desemnează, prin scrutin uninominal
majoritar, un deputat pentru circumscripţia sa; cu al doilea el se pronunţă pentru un partid,
prin sistemul reprezentării proporţionale.
03.5. Avantajele şi dezavantajele scrutinului de liste
a) Scrutinul de listă presupune ca propunerile de candidaţi să fie făcute numai de
partide şi formaţiuni politice. Este adevărat că şi candidaţi independenţi se pot asocia pe
liste, dar efectul este altul.
b) Scrutinul de listă presupune anumite condiţionări legate de realizarea unui procent
minim (pragul electoral) ce trebuie întrunit la nivel naţional (de exemplu legea din 1926 cerea
2%, legea din 1992 cere 3%).
c) Scrutinul de listă presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegătorii săi, aceştia din
urmă votând a listă cu numeroase persoane şi, deci, în final, programul unui partid şi nu un
candidat.
d) Variantele scrutinului de listă prezintă numeroase dificultăţi procedurale,
presupunând o serie de calcule şi operaţiuni la nivel local şi naţional, care pot favoriza
numeroase contestaţii şi întâmpinări din partea formaţiunilor politice ce s-ar considera
neîndreptăţite.
4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor
a) Stabilirea datei alegerilor
Este operaţiunea cu care debutează organizarea şi desfăşurarea alegerilor, în practica
electorală s-a impus regula că, data alegerilor se stabileşte cu cel puţin 60 de zile înaintea
votării. În general, durata de timp dintre actul de stabilire a datei şi ziua alegerilor se face
ţinând cont de conţinutul şi succesiunea operaţiilor electorale. Cele două luni sunt atât de
suficiente cât şi necesare pentru realizarea acestor operaţii.
b) Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale
Circumscripţiile electorale constituie cadrul organizatoric teritorial în care se desfăşoară
operaţiunile de alegere. Dacă alegerea şefului de stat prin ea însăşi, determină ca întreaga ţară
să fie o circumscripţie electorală, alegerea deputaţilor, senatorilor şi consilierilor presupune o
anumită divizare administrativă a teritoriului şi populaţiei, cei aleşi reprezentând grupe de
0cetăţeni sau colectivităţi umane grupate pe anumite criterii. Există o strânsă corelaţie între
numărul circumscripţiilor electorale şi numărul celor ce vor fi aleşi. Apoi, numărul
circumscripţiilor electorale depinde de scrutinul practicat. Scrutinul uninominal presupune un
număr mai mare de circumscripţii, adică un număr egal cu cel al celor ce urmează a fi aleşi în
ideea că o circumscripţie electorală desemnează un deputat sau, după caz, un senator sau
consilier.
Numerotarea circumscripţiilor electorale se poate realiza fie prin lege (pentru alegerile
parlamentare), fie de către autorităţile publice desemnate de lege (Guvernul, de exemplu), ea
fiind deosebit de utilă în efectuarea şi înregistrarea operaţiilor electorale. Stabilirea numărului
celor ce urmează a fi aleşi în fiecare circumscripţie electorală revine autorităţilor stabilite de
lege şi după criteriile legale.
d) Listele electorale. Cărţile de alegător
Listele electorale. În alegeri este importantă stabilirea numărului alegătorilor
(electoratul) şi mai ales identificarea şi evidenţa acestora. Din examinarea dispoziţiilor art. 36
din Constituţie rezultă că electoratul cuprinde cetăţenii cu drept de vot. Identificarea şi
nominalizarea alegătorilor (cetăţenilor cu drept de vot) se înfăptuieşte prin întocmirea listelor
electorale.Autorităţile publice competente a întocmi liste electorale permanente sunt primarii
comunelor, oraşelor, municipiilor sau subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale
municipiilor. Listele electorale permanente cuprind cetăţenii cu drept de vot care domiciliază
în localitatea respectivă. Cât priveşte cetăţenii români care domiciliază în străinătate, aceştia
pot fi înscrişi, la cererea lor, în listele electorale permanente ale localităţii în care s-au născut
sau în care au avut ultimul domiciliu în ţară. Cererile în acest sens se depun la misiunea
diplomatică a României din statul în care domiciliază sau direct la consiliul local.
Listele electorale permanente se întocmesc la comune pe sate, iar la oraşe, municipii şi
subdiviziunile administrativ-teritoriale pe străzi şi cuprind alegătorii în ordinea numărului
imobilelor în care locuiesc. Actualizarea listelor electorale permanente este o operaţiune strict
necesară având în vedere modificările fireşti determinate de dinamica demografică, de
schimbările de domiciliu etc. în acest sens legea electorală stabileşte mai multe reguli.
0Primarii au obligaţia de a actualiza listele electorale, în luna ianuarie a fiecărui an, precum şi
în termen de cel mult 15 zile de la data stabilirii zilei votării.
Birourile electorale. Întreaga activitate de organizare şi desfăşurare a alegerilor se
desfăşoară sub directa conducere şi sub controlul cetăţenilor, partidelor şi formaţiunilor
politice, guvernului, prefecţilor sau primarilor revenindu-le obligaţia îndeosebi în asigurarea
bazei materiale, a ordinii publice. Legea electorală instituie formele organizatorice care să
exprime această realitate, iar printre acestea trebuie menţionate şi desigur explicate birourile
electorale.
Secţiile de votare
Potrivit legii se organizează secţii de votare pentru minimum 1.000 şi maximum 2.000
de locuitori. în comunele cu o populaţie sub 2.000 de locuitori se formează o singură secţie de
votare. Sunt prevăzute însă şi alte reguli privind organizarea secţiilor de votare. Astfel în cazul
satelor sau grupelor de sate cu o populaţie până la 1.000 de locuitori, se pot organiza secţii de
votare dacă distanţa dintre aceste sate şi locul secţiei de votare este mai mare de 5 km. De
asemenea, se mai formează secţii de votare în sau pe lângă: unităţi militare, spitale,
maternităţi, sanatorii, case de invalizi şi cămine de bătrâni (pentru cel puţin 50 de alegători);
misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României.
e) Propunerea candidaţilor
In mod firesc pentru Preşedintele României se poate propune doar câte o singură
candidatură de către fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie de partide, fiind admise şi
candidaturile independente.
Propunerile pentru Parlament se pot face pe liste de candidaţi în situaţia în care aparţin
partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor de partide sau individual, în cazul candidaţilor
independenţi. O a doua regulă priveşte termenul până la care se pot propune candidaturile. în
acest sens legea prevede că acestea pot fi propuse "cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data
0alegerilor". In fine, o a treia regulă este în sensul că pentru Parlament se poate candida numai
într-o singură circumscripţie electorală. De aici rezultă că acelaşi candidat nu poate candida
concomitent în două sau mai multe circumscripţii pentru una din Camerele Parlamentului,
sau, în acelaşi timp, atât pentru Camera Deputaţilor cât şi pentru Senat. Deci candidatul
trebuie să opteze pentru o singură circumscripţie electorală şi pentru o singură Cameră a
Parlamentului.
Dreptul de a propune candidaturi aparţine partidelor politice sau formaţiunilor
politice (singure sau în coaliţii). Trebuie menţionat că legea electorală echivalează juridic
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu partidele politice. De asemenea,
se pot propune şi candidaturi individuale.
Cel care doreşte să candideze independent, o poate face, cu condiţia să fie susţinut de
cel puţin 0.5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele permanente ale localităţilor
situate în circumscripţia electorală în care candidează pentru Parlament şi de cel puţin 200.000
de persoane, cu drept de vot, pentru funcţia de preşedinte.
Propunerile de candidaţi se face în scris, în patru exemplare, sub semnătura conducerii
partidului sau formaţiunii politice, sau în cazul candidaţilor independenţi pe baza listei
susţinătorilor.
f) Buletinele de vot. Semne electorale. Ştampile electorale
Legea electorală cuprinde toate dispoziţiile de ordin tehnic privind buletinele de vot,
având în vedere importanţa acestora în ziua votării, ele fiind documentele în care se
concretizează, grafic, opţiunile alegătorilor.
Stabilirea unui model al buletinelor de vot este necesară pentru a asigura o uniformitate
a acestor buletine, dar şi o măsură menită să asigure secretul votului.
Legea reglementează de asemenea, trei aspecte importante privind buletinele de vot
precum: uniformitatea grafică a buletinelor de vot din aceeaşi circumscripţie electorală,
desigur pentru alegerea aceluiaşi organ de stat ce urmează a fi ales, prevedere menită să
garanteze corectitudinea operaţiunilor electorale; numărul buletinelor de vot care trebuie să
acopere, evident, numărul alegătorilor, admiţându-se un supliment de 10%; organele cărora le
revine obligaţia imprimării buletinelor de vot, acestea fiind birourile electorale de
0circumscripţie şi prefecţii; termenul de îndeplinire a acestei obligaţii şi anume 10 zile înainte
de data alegerilor.
Pentru ca alegătorii să se obişnuiască cu buletinele de vot, legea prevede obligaţia
afişării unor exemplare, vizate şi anulate de către preşedintele biroului electoral de
circumscripţie, la sediile secţiilor de votare şi judecătoriilor.
Semnele electorale sunt uneori folosite în alegeri, fiind utile în desfăşurarea campaniei
electorale. De asemenea, aceste semne electorale, cu care alegătorii sunt obişnuiţi încă din
timpul campaniei electorale, îi ajută pe aceştia, în ziua votării, să identifice mai uşor lista de
candidaţi (şi deci partidul sau formaţiunea politică pe care o preferă) sau, eventual, candidatul
independent.
Legea cuprinde reguli privind conţinutul, procedura şi publicitatea semnelor electorale.
Conţinutul şi grafica semnului electoral sunt stabilite de către partidul, formaţiunea politică
sau candidatul independent, iar aceasta nu trebuie să fie contrare ordinii de drept. Semnul
electoral ales trebuie declarat Biroului Electoral Central, în 3 zile de la constituirea acestuia,
iar în caz de concurenţă pentru acelaşi semn electoral, prioritatea înregistrării sau tragerea la
sorţi vor rezolva problema.
Ştampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfăşurări a operaţiunilor de
votare. Legea stabileşte două categorii de ştampile şi anume: ştampila de control a secţiei de
votare şi ştampila cu menţiunea "votat".
g) Campania electorală
Alegerile se caracterizează printr-o susţinută campanie electorală, activitate în cadrul
căreia partidele şi formaţiunile politice, candidaţii, simpatizanţii acestora, popularizează prin
mitinguri, presă, radio, televiziune sau alte asemenea mijloace, platformele lor politice în
scopul de a orienta opţiunea electoratului.
In acest sens partidele şi formaţiunile politice care participă la alegeri pot primi o
subvenţie de la stat, iar cele care nu obţin cel puţin 5% din voturile valabil exprimate pe
întreaga ţară o vor restitui în termen de 2 luni. Apoi, primarii au obligaţia ca în termen de 5
zile de la începerea campaniei electorale să stabilească locuri speciale de afişaj electoral.
h) Desfăşurarea votării
0Votarea se realizează la secţiile de votare. La o secţie de votare votează cetăţenii
arondaţi pe criteriul domiciliului (potrivit listelor electorale permanente), cetăţenii din alte
localităţi dar care se află în localitatea secţiei de votare şi doresc să voteze aici, cetăţenii
României cu domiciliul în străinătate, care în ziua votării se află în ţară şi, deci se prezintă la
această secţie, precum şi preşedintele, membrii biroului electoral şi persoanele însărcinate cu
menţinerea ordinii.
Pentru asigurarea ordinii, puterile preşedintelui biroului electoral se întind şi în afara
localului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte, în jurul localului de vot, precum şi
pe străzi şi pieţe publice până la o distanţă de 500 m.
Pentru aceasta el va avea la dispoziţie mijloacele de ordine necesare, prin grija
prefecţilor împreună cu Ministerul de Interne.
5. Stabilirea rezultatelor votării
a) Stabilirea rezultatelor votării la secţia de votare
După ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea închisă, în
prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor ce au dreptul să asiste, se procedează la
inventarierea şi la sigilarea ştampilelor cu menţiunea „votat", la numărarea şi anularea
buletinelor de vot rămase neîntrebuiţate, precum şi la verificarea sigiliilor de pe urnele de
votare. Apoi de deschid urnele şi se face numărătoarea voturilor pentru fiecare organ de stat
pentru care s-a votat la secţia respectivă. Se confruntă de asemenea numărul buletinelor din
urne cu listele de alegători spre a se constata proporţia prezentării la alegeri faţă de listele
electorale.
In timp ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare prezintă buletinele de vot,
rezultatul se consemnează în câte două tabele, pentru fiecare autoritate publică, de către un
membru al biroului electoral. Dacă sunt prezenţi şi candidaţi, aceştia au dreptul să
întocmească şi ei un tabel.
0Rolul acestor tabele este de a se realiza o evidentă corectă a rezultatelor votării la secţia
de votare, o evidenţă la întocmirea căreia participă atât membrii biroului electoral cât şi
candidaţii, evitându-se suspiciunile. Aceste tabele vor folosi la întocmirea proceselor-verbale.
Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şi membrii biroului, lipsa
semnăturilor unor membri ai biroului neinfluenţând asupra valabilităţii acestuia.
Noţiunea de majoritate. În sistemele electorale se folosesc noţiuni de: majoritate
simplă, majoritate absolută, majoritate relativă, majoritate calificată.
Majoritatea simplă reprezintă jumătate plus unul din alegătorii prezenţi la vot.
Majoritatea absolută reprezintă jumătate plus unu din totalul alegătorilor
înscrişi pe listele electorale. :
Majoritatea relativă exprimă situaţia în care se obţin cele mai multe voturi. Ea sete
deci comparativă şi se concretizează în raport cu celelalte rezultate obţinute de ceilalţi
candidaţi.
Majoritatea calificată este determinată prin lege (calificată), ea exprimând de regulă
2/3 din totalul voturilor, votanţilor etc. Nimic nu împiedică însă şi alte "calificări" legale (3/4
sau 4/5 etc).
c) Atribuirea mandatelor
Sisteme de atribuire a mandatelor parlamentare. Tipul de scrutin determină modul
de atribuire a mandatelor. În sistemul majoritar mandatele sunt atribuite listelor sau
candidaţilor care obţin majoritatea absolută sau simplă, în funcţie de faptul dacă se practică un
tur sau două turui de scrutin. Uneori, rar desigur, sistemul majoritar se referă şi la scrutinul de
listă. În sistemul reprezentării proporţionale atribuirea mandatelor se realizează diferit
decât în sistemul majoritar, existând bineînţeles şi aici numeroase modalităţi şi nuanţe. El
tinde spre justiţia electorală, dând o reprezentare, pe cât posibil a stării opiniilor alegătorilor.
Atribuirea mandatelor în sistemul reprezentării proporţionale începe în mod necesar prin
determinarea coeficientului electoral într-o circumscripţie dată.
Reprezentarea proporţională apropiată, se numeşte astfel atunci când repartizarea
resturilor se face în interiorul circumscripţiei electorale (judeţului, de exemplu) şi nu pe plan
0naţional. Sunt utilizate două sisteme de repartizare şi anume sistemul celor mai mari resturi
(M.M.R.) şi cel al celei mai mari medii (M.M.M.).
Pragurile electorale se practică în legătură cu subvenţiile electorale sau cauţiunile
electorale. Pragurile electorale se motivează în principiu pe ideea că la guvernare trebuie să
aibă acces partidele care se bucură de o anumită credibilitate în masa electoratului
(receptivitate) sau pe ideea seriozităţii, precum şi pe alte cauze ce ţin de contextul socio-
politic concret. Legea electorală a României prevede şi ea asemenea praguri electorale.
Alte reguli electorale. Explicarea sistemului electoral, la nivelul dimensiunilor unor
prelegeri universitare, se realizează desigur în ceea ce are el mai important. Regulile electorale
sunt impresionant de multe ca număr, reglementările merg până la detalii pentru a reuşi să
imprime luptei politice pentru ocuparea mandatelor în autorităţile statale de decizie caracter
organizat şi civilizat.
Alegerile parlamentare parţiale sunt reglementate de legea electorală pentru situaţia în
care alegerile dintr-o circumscripţiei electorală sunt anulate precum şi în cazul în care un
mandat de deputat sau de senator devenit vacant nu poate fi ocupat de supleant. Reguli de
detaliu privind alegerile parlamentare parţiale sunt prevăzute în Legea nr. 373/2004.
Legislaţia electorală stabileşte cine poate sesiza, termenele, soluţiile.
Sunt şi alte reguli electorale. Astfel Legea electorală dă dreptul cetăţenilor de a face
întâmpinări şi contestaţii, scrise sau verbale, cu privire la orice operaţie electorală.
În fine, trebuie să menţionăm că Legea electorală are prevederi exprese privitoare la
păstrarea documentelor şi materialelor electorale, precum şi la sancţiunile aplicabile celor care
încalcă dispoziţiile electorale.
CAPITOLUL X
PARLAMENTUL
1. Generalităţi. Caracterizarea Parlamentului
Apariţia parlamentului în lume este legată de Marea britania şi se arată că "Este totuşi
0istoriceşte inexact să se spună că Marea Britanie este mama parlamentului; Islanda are
drepturi de anterioritate şi Polonia pretenţii de simultaneitate". (Francois Borella, pag.32)
Apariţia parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerinţa umană de participare la
facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile democraţiei.
Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe
corpuri, adunări sau „camere", fiecare dintre acestea compusă dintr-un număr de membri
(deputaţi, senatori), dispunând de putere de decizie mai mult sau mai puţin importante.
Parlamentul nu se confundă cu comitetele sau comisiile, care sunt formate din un număr mai
mic de membri şi de regulă de către camerele sale şi nici cu adunările consultative, care nu au
puteri de decizie (vezi şi Maurice Duverger).
2. Funcţiile Parlamentului
A. Generalităţi privind funcţiile Parlamentului Clasificarea funcţiilor
Atribuţiile parlamentului sunt specifice realizării la cel mai înalt nivel, a conducerii
statale. Ca atare funcţiile Parlamentului sunt funcţii de conducere, sunt funcţii deliberative.
Fiind ales direct de către cetăţeni, prin vot, el reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să
exercite cele mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului.
De regulă când vorbim de Parlament spunem că este puterea legislativă, unicul organ
legiuitor, sau pur şi simplu organ legiuitor.
B. Funcţia legislativă a parlamentului
În viziunea separaţiei / echilibrului puterilor în stat, activitatea statală este repartizată pe
cele trei domenii esenţiale: funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judiciară.
Legiferarea rămâne împuternicirea primordială a Parlamentului, ea fiind cea mai importantă
funcţie din cadrul celor trei. Intr-o viziune simplă, funcţia legislativă înseamnă edictarea de
norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii, şi pentru puterea
jurisdicţională.
Exercitarea funcţiei legislative aparţine teoretic numai Parlamentului, care o exercită
singur. în practică însă, el „împarte" această funcţie, sau unele aspecte ale acestei funcţii cu
0executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile proprii.
Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa legislativă, legislaţia
delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto.
Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României, se poate reţine că stabilirea
domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 73 care stabileşte că Parlamentul
poate adopta trei categorii de legi şi anume legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Potrivit art. 73, legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar legile
organice se adoptă pentru: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi a celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi
regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau graţierii colective; organizarea şi
funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului
Public şi a Curţii de Conturi, statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ;
regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de
muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general
al cultelor; organizarea administraţiei locale, a teritoriului precum şi regimul general privind
autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive; reglementarea celorlalte
domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice. Rămân în sfera
legilor ordinare celelalte relaţii sociale, asupra cărora legislativul poate hotărî.
C. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale şi
juridice
Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către popor,
Parlamentul poate decide în problemele cele mai importante. Aceste împuterniciri sunt
prevăzute în Constituţie şi se realizează prin lege.
Atribuţiile Parlamentului României de această natură sunt prevăzute în mai multe
articole ale Constituţiei (vezi de ex. art. 73, precum şi art. 65) care nominalizează;
primirea mesajului preşedintelui României: aprobarea bugetului de stat şi a bugetului
0asigurărilor sociale de stat; declararea mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de
război; suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; examinarea rapoartelor Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi.
D. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi
statale
Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă de la un sistem
constituţional la altul. Această funcţie exprimă o anumită preeminenţă a parlamentului faţă de
alte puteri publice, un anumit drept în legătură cu instituţionalizarea celorlalte autorităţi
statale. Parlamentele aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne,
aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de neîncredere, moţiuni de
cenzură), numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă judecători etc. Aceste atribuţii le
vom regăsi la analiza celorlalte autorităţi statale.
Parlamentul României, potrivit Constituţiei, poate suspenda din funcţie Preşedintele
României (art. 95), acordă votul de încredere Programului şi întregii liste a Guvernului (art.
103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 113) etc. Senatul României numeşte
Avocatul Poporului (art. 58), numeşte trei judecători la Curtea Constituţională (art. 142) etc.
Camera Deputaţilor numeşte trei judecători la Curtea Constituţională (art. 142) etc.
E. Controlul parlamentar \
Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presupune nu numai elaborarea de
legi, stabilirea direcţiilor de activitate, formarea de organe de stat, aspecte pe care le-am
explicat deja, ci şi controlul. Realizarea controlului de către Parlament prezintă a mare
importanţă.
Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc. El se
exercită fie direct de către întregul Parlament, fie de una din camerele sale (în sistemul
bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia României conţine mai multe
dispoziţii; în acest sens, prin care menţionăm: obligaţia Avocatului Poporului de a prezenta
celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art. 60), răspunderea politică a Guvernului (art.
109), obligaţia Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informaţiile şi
0documentele cerute (art. 111) etc.
Formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar acestea pot fi
sistematizate astfel: a) controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe
prezentate parlamentului; b) controlul exercitat prin comisiile parlamentare; c) controlul
exercitat prin întrebări şi interpelări; d) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine
informaţiile necesare; e) controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor; f) controlul
exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).
a) Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe
Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale. Potrivit
Constituţiei unele organe de stat au obligaţia de a prezenta Parlamentului sau uneia din
camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe.
b)Controlul exercitat prin comisiile parlamentare
Acesta este un control eficient practicat destul de des. În sens larg, toate comisiile
parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt de regulă încredinţate unor comisii de
anchetă, sau comisii speciale. Aceste comisii au deseori puteri judiciare, citează martori care
au obligaţia legală de a compara în faţa comisiei şi de a răspunde.
c) Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări
Întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de stat
(îndeosebi guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în Parlament sau cu
orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer anumite
informaţii, precizări etc. Întrebările pot fi adresate Guvernului, miniştrilor sau altor
conducători ai administraţiei publice. In legătură cu întrebările, regulamentele parlamentare
stabilesc reguli privind: forma sub care pot fi formulate; conţinutul; timpul în care pot fi
formulate (ziua, orele); conţinutul şi durata timpului de răspuns; timpul pentru replică;
anumite efecte juridice.
Întrebările pot fi formulate oral sau scris, fapt ce implică anumite nuanţări procedurale.
Cât priveşte conţinutul nu sunt admise întrebările privind probleme de interes personal sau
0particular, cele care urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice, cele care se
referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta soluţionarea unor cauze
aflate în curs de judecată, cele care privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc
funcţii publice (art. 153 din Regulamentul Camerei Deputaţilor). De asemenea, primului
ministru i se pot adresa numai întrebări privind politica generală a Guvernului.
Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi prin
regimul lor juridic deosebit stabilit de către regulamentele parlamentare. De regulă obiectul
oricărei interpelări se formulează în scris şi se depune preşedintelui Camerei care o supune
atenţiei acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată de îndată sau în care anume şedinţă.
d) Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare
Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi
senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi desigur obligaţia acestora de a le
furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia prin art. 111 stabileşte că Guvernul şi celelalte
organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt
obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de
comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Regulamentele celor două
Camere ale Parlamentului României prevăd în detaliu modul de solicitare a unor asemenea
informaţii cu anumite nuanţări.
e) Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor
Se consideră că Parlamentul exercită şi o funcţie de reclamaţie şi de contestaţie, că
adunările (Camerele) parlamentare sunt un birou de primire a reclamaţiilor cetăţenilor,
grupurilor de interese, opoziţiei, un loc de dezbatere permanentă între cetăţeni şi guvern, între
opoziţie şi majoritate.
f) Controlul exercitat prin Avocatul Poporului (Ombudsman)
Instituţia ombudsman-ului este de origine suedeză (1766), răspândindu-se apoi şi în alte ţări;
0funcţionează sub diferite denumiri precum: comisarul parlamentar, apărătorul poporului,
apărătorul public, mediatorul public, avocatul poporului, procurorul parlamentar.
Ombudsman-ul este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către
parlament pentru a supraveghea administraţia. Instituţia cunoaşte două forme importante:
ombudsman-ul cu competenţă generală şi ombudsman-ul cu competenţă specială.
Avocatul poporului este denumirea sub care instituţia ombudsman-ului se regăseşte în
România. Avocatul poporului îşi regăseşte reglementarea constituţională în articolele 55-57.
denumirea de avocat ăl poporului a fost preluată de către Adunarea Constituantă pentru că
exprimă cel mai clar şi mai pe înţelesul tuturor rolul şi semnificaţiile juridice ale acestei
instituţii.
F. Conducerea în politica externă
Parlamentului îi revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii ce ţin de
domeniul conducerii. Cele mai importante atribuţii în acest domeniu sunt: ratificarea şi
denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război; decizia de suspendare sau
încetare a ostilităţilor militare (a se vedea şi art. 65 din Constituţie).
G. Atribuţiile parlamentului privind organizarea sa internă şi funcţionarea
În cadrul acestor atribuţii menţionăm îndeosebi: validarea sau anularea alegerii
parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare; alegerea organelor interne de lucru;
aprobarea bugetului propriu; unele atribuţii privind statutul parlamentarilor.
a) Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor
Atunci când se întrunesc în prima şedinţă, după alegeri, separat, Camera Deputaţilor şi
Senatul procedează la verificarea legalităţii alegerii fiecărui membru, hotărând validarea sau,
după caz, anularea alegerii.
b) Adoptarea regulamentului de funcţionare
Adoptarea Regulamentului de funcţionare exprimă autonomia regulamentară a
parlamentului şi, desigur, a Camerelor acestuia în sistemul bicameral. În acest sens, atât
Camera Deputaţilor cât şi Senatul îşi stabilesc organizarea şi funcţionarea prin regulamente
0proprii.
c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului
În cadrul acestor atribuţii sunt incluse: alegerea birourilor camerelor, a comitetului
(biroului) parlamentului, pentru situaţia în care camerele lucrează reunite (Adunarea
Constituantă în România); formarea comisiilor parlamentare etc.
d) Stabilirea bugetului propriu, exprimă autonomia bugetară a camerelor, a
parlamentului. Astfel, potrivit art. 64 (1) din Constituţie, resursele financiare ale
Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea.
e) Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor, între care
menţionăm, de exemplu, ridicarea imunităţii parlamentare (art. 72 din Constituţie. .
3. Structura Parlamentului
Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura unitară a
statului este, în general, o motivaţie a structurii unicamerale a parlamentului. Structura de stat
federală presupune însă, obligatoriu, existenţa în cadrul parlamentului a unei a doua camere
care să reprezinte interesele statelor membre. De aici regula structurii bicamerale a
parlamentelor în statele federative.
b)Camera federală corespunde structurii federale a statului, reflectă dublu caracter al
acestuia de subiect unitar de drept, dar compus din mai multe formaţiuni statale. De aceea în
statul federativ (compus, unional) parlamentul are două camere. Astfel în S.U.A. Congresul
este format din Camera Reprezentanţilor şi Senat, în Elveţia parlamentul este format din
Consiliul Naţional şi Consiliul Statelor, în Germania există Bundestagul şi Bundesratul.
c)Camera democratică este în general denumită cea de a doua cameră din parlamentele
bicamerale din statele unitare. A doua cameră poate fi aleasă prin vot universal şi direct, poate
0fi aleasă indirect, uneori este considerată aparent democratică, alteori conservatoare.
Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi Senat,
ambele alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
4. Atribuţiile Parlamentului privind organizarea internă
4.1. Generalităţi
Camerele Parlamentului -Camera Deputaţilor şi Senatul, precum şi Parlamentul în
întregul său sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid
numai în plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca parlamentară să se desfăşoare în bune
condiţii, pentru ca proiectele de legi, de decizii, de hotărâri să fie pregătite, se organizează şi
formaţiuni restrânse de lucru, care sunt parţiale şi închise.
4.2. Grupurile parlamentare
Prezenţa reprezentanţilor partidelor politice se manifestă în interiorul camerelor prin
formarea de grupări politice (grupuri, cluburi, fracţiuni etc.) care reunesc parlamentari ai
aceluiaşi partid sau profesând aceleaşi idei, deci pe afinităţi politice. Constituirea grupurilor
parlamentare este, în general, o facultate, nu o obligaţie şi este la alegerea deputatului sau a
senatorului de a se înscrie sau nu într-un anumit grup parlamentar. Aceasta pentru că deputaţii
şi senatorii sunt independenţi, ei rezultă din alegeri şi răspund cu precădere în faţa alegătorilor
potrivit mandatului reprezentativ sau a mandatului imperativ.
In Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare
potrivit regulamentului fiecărei Camere (art. 61 din Constituţie).
Grupurile parlamentare se organizează separat pentru Camera Deputaţilor şi pentru
Senat. Ele se formează imediat după ce deputaţii şi senatorii s-au întrunit în prima lor şedinţă.
Potrivit Regulamentelor celor două Camere, în vederea "formării organelor de lucru şi
desfăşurării activităţii" deputaţii sau senatorii se constituie în grupuri parlamentare alcătuite
0din cel puţin 10 membri (la Camera Deputaţilor) şi 5 membri (la Senat), care au figurat în
alegeri pe listele aceloraşi partide sau formaţiuni politice.
Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului dau o importanţă sporită
grupurilor parlamentare. Astfel, grupurile parlamentare:
- fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, în limita numărului de locuri
aprobate pentru fiecare grup; de altfel, comisia de validare trebuie să reflecte, în mod
proporţional, configuraţia politică a Camerei sau Senatului, aşa cum rezultă ea din constituirea
grupurilor parlamentare;
- propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două camere;
- propun candidaţi pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor birourilor
permanente, în limita locurilor rezervate;
- prin preşedinţii lor îşi dau acordul în desemnarea membrilor comisiilor parlamentare,
cu respectarea reprezentării proporţionale;
- pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare sau înlocuirea unui
membru; pot propune membri în Comisia de mediere;
- pot cere modificarea ordinii de zi;
- pot prezenta amendamente;
- pot cere preşedintelui Camerei, prin preşedinţii lor, verificarea îndeplinirii cvorumului;
- pot cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuţia Camerei Deputaţilor.
4.3. Statutul opoziţiei în Parlament
Ca rezultat al pluralismului politic în orice parlament, desigur în sisteme democratice,
identificăm majoritatea parlamentară (care susţine guvernul) şi opoziţia, sau minoritatea
parlamentară.
4.4. Birourile şi comitetele
In funcţie de structura concretă a parlamentelor, fiecare cameră sau parlamentul în
întregul său îşi aleg birouri, denumite uneori permanente. Aceste birouri sunt organe interne
0ale camerelor parlamentare sau ale parlamentului cu structură unicamerală a căror organizare,
atribuţii şi funcţionare sunt stabilite prin constituţie şi regulamentele camerelor.
Biroul permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege pe durata unei
legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde, de regulă, un preşedinte, vicepreşedinţi,
secretari şi chestori. Biroul permanent are atribuţii care privesc buna organizare şi desfăşurare
a lucrărilor camerei, sprijinirea activităţii deputaţilor sau senatorilor. Unele atribuţii aparţin, de
regulă, preşedintelui biroului permanent, sau vicepreşedintelui biroului permanent, sau
vicepreşedintelui care-1 înlocuieşte precum prezidarea lucrărilor, măsurile de ordine,
supunerea la vot, anunţarea rezultatului votului.
In România fiecare cameră a parlamentului îşi alege câte un birou permanent Constituţia
stabileşte principalele reguli în acest domeniu, prin art. 64 (2). Astfel, potrivit Constituţiei,
preşedinţii birourilor permanente se aleg pe durata mandatului camerelor, în timp ce ceilalţi
membrii ai birourilor permanente se aleg pe durata sesiunii.
Alegerea preşedintelui Camerei se realizează prin vot secret, cu buletine de vot, pe care
sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile parlamentare.
Există regula în sensul cărei fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere.
Pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor, propunerile se fac de către
grupurile parlamentare, în cadrul numărului de locuitori din biroul permanent stabilit de către
Cameră pentru fiecare grup parlamentar (vezi şi art. 24 din Regulamentul Camerei Deputaţilor
şi art. 20 din Regulamentul Senatului). Preşedintele Camerei supune propunerile votului
acesteia.
Biroul permanent al Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii:
a) propune Camerei data începerii şi data închiderii sesiunilor
parlamentare;
b) solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare,
c) supune aprobării Regulamentul Camerei precum şi propunerile de modificare a
acestuia;
d) prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al acesteia şi contul
de încheiere a exerciţiului bugetar;
0e) pregăteşte şi asigură desfăşurarea, în bune condiţii, a lucrărilor Camerei;
f) primeşte şi distribuie proiectele şi propunerile de legi, precum şi rapoartele
comisiilor parlamentare;
g) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor şi programul de lucru;
h) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu organizaţiile
parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor avute în vedere, a Comitetului
director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, a grupurilor parlamentare, a
Comisiei de politică externă şi a altor comisii parlamentare, informând Camera Deputaţilor
asupra măsurilor stabilite, inclusiv cu privire la componenţa nominală a delegaţiilor;
i) supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor permanente la
organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultării grupurilor parlamentare
şi cu respectarea configuraţiei politice a Camerei;
j) aprobă statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei Deputaţilor, supune
aprobării Camerei structura serviciilor acesteia;
k) conduce şi controlează serviciile Camerei;
1) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul Camerei
Deputaţilor;
m) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, de legi sau însărcinări date
de Cameră.
Anumite atribuţii sunt stabilite pentru preşedintele Camerei, ele putând fi exercitate, în
condiţiile regulamentului şi de către vicepreşedinţii biroului permanent. Aceste atribuţii sunt:
a) convocarea Camerei în sesiuni;
b) conducerea lucrărilor Camerei, fiind asistat de 2 secretari;
c) conducerea lucrărilor biroului permanent;
d) asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectării regulamentului;
e) anunţarea rezultatului votării şi a hotărârilor adoptate;
f) reprezentarea Camerei în relaţiile interne şi externe;
g) asigurarea legăturii cu celelalte autorităţi publice.
Aşa cum am văzut deja, preşedinţii Camerelor au unele atribuţii privind controlul
0constituţionalităţii realizat de către Curtea Constituţională.
Secretarii Biroului permanent au ca atribuţii: întocmirea listei înscrierilor la cuvânt;
prezentarea propunerilor, amendamentelor şi oricăror alte comunicări adresate adunării;
efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului; ţinerea evidenţei hotărârilor
adoptate; vegherea la întocmirea stenogramelor şi proceselor verbale; asistarea preşedintelui
în realizarea atribuţiilor care-i revin etc.
Chestorii au ca atribuţii: verificarea modului de gestionare a patrimoniului Camerei;
exercitarea controlului financiar asupra cheltuielilor efectuate; prezentarea în Cameră a
bugetului acesteia şi încheierea exerciţiului bugetar anual; asigurarea menţinerii ordinii în
localul camerei etc.
Constituţia actuală a României obligă cele două Camere să lucreze în şedinţă comună
pentru rezolvarea problemelor stabilite prin art. 62, precum şi prin alte articole ale sale.
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului identifică prin primul
articol 27 de situaţii în care cele două Camere se întrunesc în şedinţe comune.
4.5. Comisiile parlamentare
Comisiile parlamentare sunt ca şi birourile permanente ale adunărilor, organe interne.
Ele au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare
cu deosebire a celor legislative şi a celor de control.
Comisiile parlamentare sunt de diferite categorii. Pe criteriul timpului pentru care sunt
alese, comisiile parlamentare sunt permanente şi temporare.
Comisiile permanente, cele mai importante de altfel, sunt alese pe durata mandatului
parlamentar, în timp ce comisiile temporare (ad hoc) sunt alese pe o durată mai scurtă de
timp, durată determinată mai ales de problema ce li se repartizează spre studiu, avizare sau
control.
a) Comisiile permanente
În activitatea parlamentară comisiile permanente au un rol deosebit, ele fiind alese pe
durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii. Pentru ca activitatea acestor comisii
0să fie utilă şi eficientă, ele sunt în general specializate pe domenii de activitate precum:
economie şi finanţe, afaceri externe, ştiinţă şi învăţământ etc.
În mod firesc comisiile permanente sunt organizate şi în cele două camere ale
Parlamentului României. Astfel, se pot organiza următoarele comisii permanente:
1. Comisia economică;
2. Comisia pentru buget şi finanţe;
3. Comisia pentru industrie şi servicii;
1. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi
servicii si pentru agricultură;
5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele
minorităţilor naţionale;
5. Comisia pentru echilibrul ecologic şi protecţia mediului;
6. Comisia pentru administraţia centrală şi locală, amenajarea teritoriului
şi urbanism;
7. Comisia pentru muncă, sănătate, protecţie socială şi statutul femeii în
societate;
6. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;
7. Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă;
8. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;
9. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii;
10. Comisia de validare.
Procedând astfel, Senatul a organizat următoarele comisii permanente:
1. Comisia economică şi pentru problemele de industrie,
comerţ, transporturi, telecomunicaţii, servicii;
2. Comisia de politică financiară, bancară şi bugetară;
3. Comisia pentru agricultură, industrie alimentară, silvicultură,
protecţia mediului înconjurător;
4. Comisia de politică şi pentru drepturile fundamentale ale omului
şi cetăţeanului;
05. Comisia pentru muncă, probleme sociale, sănătate;
6. Comisia pentru artă, cultură şi mijloace de informare în masă;
7. Comisia pentru administraţia generală şi locală de stat;
8. Comisia juridică, de numiri, disciplină şi imunităţi;
9. Comisia de validări şi petiţii;
10. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport.
b) Comisiile temporare (ad-hoc)
Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate, pentru o
problemă (afacere) determinată. Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării. De regulă sunt
alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea unui
control aprofundat în anumite domenii de activitate (ele se regăsesc aici sub denumiri ca "de
anchetă", "speciale" etc.
d)Comisii speciale (select)
Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o problemă
aparte, specială şi pentru a face recomandări camerei parlamentare.
e) Comisiile fără specialitate
Acestea sunt comisii însărcinate să examineze proiecte sau propuneri de lege
determinate. Competenţele lor nu sunt specializate, în sensul că nu au un domeniu propriu
asupra căruia acţionează. Ele sunt desemnate prin literele alfabetului (A, B, C etc), nu sunt
limitate ca număr, dar rar sunt mai mult de zece.
f) Comisiile comune (mixte)
Parlamentele cu structuri bicamerale îşi aleg unele comisii comune (mixte) pentru
probleme (domenii) de interes comun. Comisiile mixte pot fi permanente sau temporare.
Parlamentul României ales în 1990 şi-a ales comisii comune şi anume: Comisia pentru
apărarea şi asigurarea ordinii publice; Comisia de politică externă.
Posibilitatea organizării de comisii comune este prevăzută atât în Constituţie, în
0regulamentele celor două Camere, precum şi în Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului.
g)Comisiile de anchetă sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de către
adunările parlamentare. Denumirea acestor comisii evocă exact scopul creării lor. De regulă
aceste comisii sunt comisii temporare şi desigur speciale. Potrivit regulamentului Camerei
Deputaţilor adoptat în 1994 (art. 70) şi Regulamentul Senatului adoptat în 1993 (art. 57),
fiecare Cameră poate înfiinţa o comisie de anchetă la cererea unei treimi din membrii săi.
h) Comisiile de mediere
Comisiile de mediere se formează în parlamente cu structură bicamerală, atunci când în
procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite între cele două Camere. Legea este
opera Parlamentului şi ea trebuie să conţină reglementări unitare şi în asemenea situaţii se
încearcă medierea între cele două Camere şi unul dintre mijloacele prevăzute de lege este
tocmai Comisia de mediere. Constituţia României nominalizează comisiile de mediere în
art.76, stabilind că în asemenea comisii fiecare Cameră urează a desemna un număr egal de
membri.
i) Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare
Funcţionarea comisiilor parlamentare este supusă unor reguli detaliate, înscrise de
obicei în regulamentele parlamentare. In legătură cu aceste reguli se observă că ele privesc
comisiile permanente, pentru că acestea au rolul cel mai important. Sunt însă prevăzute şi
reguli proprii comisiilor speciale sau de anchetă dar numai în măsura în care ele derogă sau
completează pe cele privind comisiile permanente.
Şedinţele comisiei sunt convocate de către preşedintele sau vicepreşedintele acesteia, cu
trei zile înainte. Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să participe la aceste şedinţe. Regula este că
şedinţele nu sunt publice, dar participarea şi a altor persoane fiind necesară, desigur că există
destul de multe excepţii.
Comisia lucrează valabil în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din membrii săi şi
hotărăşte cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor săi, la vot participând
0numai membrii comisiei. Votul este, ca regulă, vot deschis, dar comisia poate hotărî şi vot
secret.
5. Funcţionarea Parlamentului
5.1. Mandatul sau legislatura
Reguli privitoare la funcţionarea adunărilor parlamentare se găsesc înscrise atât în
Constituţie cât şi, îndeosebi, în regulamentele de funcţionare. Înţelegerea funcţionării
parlamentului implică explicarea noţiunilor de mandat, sesiune şi şedinţă parlamentară,
precum şi a corelaţiilor ce există între acestea.
Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care este ales
parlamentul (sau camerele) şi-şi exercită împuternicirile sale. Parlamentele sunt alese în
general pentru nu mandat de 4 sau 5 ani. Unele camere ale parlamentului se pot reînnoi la 2
sau 3 ani, câte o treime. Mandatul parlamentar se încheie la expirarea termenului, afară de
cazul când camerele sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă.
De asemenea, unele constituţii mai prevăd posibilitatea prelungirii mandatului în cazul
în care se constată existenţa unor împrejurări care fac imposibilă efectuarea alegerilor (starea
de război, starea de asediu, calamităţi naturale). Prelungirea mandatului în asemenea situaţii
se stabileşte numai de către parlament pe durata împrejurărilor care au determinat-o.
Cât priveşte Parlamentul României, Constituţia prevede că mandatul Camerei
Deputaţilor şi Senatului este de 4 ani şi că acest mandat poate fi prelungit, prin lege organică,
în caz de război sau de catastrofa. Alegerile pentru noile Camere vor avea loc în termen de cel
mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou
ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
5.2. Sesiunea
Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, forma principală de lucru
fiind sesiunea.
0a) Categoriile de sesiuni
Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare.
Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (Adunarea, Parlamentul) este
obligată a se întruni, numărul lor fiind expres prevăzut prin lege. Potrivit Constituţiei
României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an.
Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot ţine ori de câte ori este nevoie, în
afara sesiunilor ordinare.
b) Convocarea sesiunilor parlamentarea şi durata lor. Regulile privind funcţionarea
Parlamentului au constituit obiect de dispută, mai ales în secolul al XlX-lea în Europa,
guvernele depunând eforturi pentru a frâna dezvoltarea Camerelor parlamentare. La început
dreptul de a convoca aceste sesiuni a aparţinut guvernului (executivul în general) care putea
astfel să influenţeze viaţa parlamentară convocându-le cât mai rar. Pe parcurs însă
parlamentul şi-a consolidat poziţia sa de putere deliberativă, având dreptul de a decide singur
când să se reunească în sesiune.
Cât priveşte iniţiativa convocării în sesiuni, ea este diferită după cum este vorba de
sesiuni ordinare sau sesiuni extraordinare. Există de asemenea reguli exprese privind perioada
de timp în care se pot desfăşura sesiunile precum şi termenul în care trebuie convocate. Sunt şi
reguli privind convocarea primei sesiuni, sesiunea de constituire.
5.3. Şedinţele
In cadrul sesiunilor, Camerele Parlamentului lucrează în şedinţe care se desfăşoară
potrivit Regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedinţele, trebuie avut în vedere că,
potrivit Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate şi şedinţe
comune. Constituţia nominalizează prin art. 65 (2) situaţiile în care Camerele lucrează în
şedinţe comune, menţionând că desfăşurarea acestora este stabilită prin regulament. Aceste
şedinţe sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.
Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui Camerei, ajutat de membri ai
0biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie. Potrivit regulamentelor Camerelor Parlamentului
României conducerea lucrărilor aparţine preşedintelui Camerei, sau în lipsa acestuia unuia din
vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari. Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de
preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari câte
unul de la fiecare Cameră.
Camera parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţe sunt prezenţi cel puţin
jumătate plus unu din numărul total al membrilor săi. De aceea deputaţii şi senatorii sunt
obligaţi să fie: prezenţi la lucrările Camerei şi să se înscrie pe lista de prezenţă, ţinută de unul
din secretari. Deputatul sau senatorul care nu poate lua parte la şedinţă, din motive
independente de voinţa sa, va trebui să anunţe din timp biroul permanent, menţionând cauzele
care îl împiedică să participe.
De regulă, programul fiecărei şedinţe cuprinde, în ordine: comunicări, întrebări, anunţări
de interpelări, propuneri de modificare a ordinii de zi, discutarea problemelor de pe ordinea de
zi.
Pentru a discuta asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi deputaţii şi senatorii iau
cuvântul, da că-1 cer de la preşedintele Camerei, în ordinea înscrierii la cuvânt. Pot lua
cuvântul dacă cer, indiferent dacă s-au înscris sau nu la cuvânt şi indiferent de ordinea
înscrierii, membrii Guvernului. Luările de cuvânt trebuie să poarte numai asupra problemelor
înscrise pe ordinea de zi.
5.4. Sistemul de vot
Camerele Parlamentului hotărăsc prin vot care poate fi deschis sau secret, stabilind
pentru fiecare problemă în parte şi felul votului afară de cazul în care chiar prin regulamentele
de organizare şi funcţionare nu se stabileşte şi caracterul votului. Astfel, de exemplu, art. 34
din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, prevede votul
secret cu bile pentru acordarea votului de încredere Guvernului sau adoptarea moţiunii de
cenzură. Votul deschis se exprimă prin ridicarea de mâini, apel nominal, ridicare în picioare
sau vot electronic
Votarea prin apel nominal se face în modul următor: preşedintele explică obiectul
0votării şi sensul cuvintelor pentru şi contra; unul dintre secretari dă citire numelui şt
prenumelui deputaţilor; fiecare deputat sau senator răspunde pentru sau contra. După
terminarea apelului se repetă numele şi prenumele deputaţilor, respectiv senatorilor care nu au
răspuns.
Votul secret se exprimă prin buletine, prin bile sau electronic. Regulamentele de
funcţionare stabilesc ca fiind obligatoriu votul cu buletine (desigur când s-a hotărât vot secret)
atunci când sunt alese persoane în funcţii, iar votul prin bile în cazul votării legilor sau a unor
hotărâri. Votul pentru în cazul buletinelor presupune ca deputatul sau senatorul să lase neatins
numele persoanei înscrise pe buletin, iar votul contra presupune ştergerea lui.
Pentru votul secret cu bile, în faţa preşedintelui se aşează o urnă albă şi o urnă neagră.
Se înmânează fiecărui deputat sau senator o biiă albă şi o bilă neagră. Depunerea bilei albe în
urna albă şi a celei negre în urna neagră înseamnă vot pentru, iar depunerea bilei albe în urna
neagră şi a bilei negre în urna albă înseamnă vot contra.
Constituţia cuprinde chiar ea unele dispoziţii privind sistemul de vot în camerele
parlamentului.
6. Deputaţii şi senatorii
6.1. Generalităţi
Membrii Parlamentului poartă de regulă, denumirea de deputaţi sau senatori. Aceste
denumiri, consacrate de sistemele constituţionale, sunt corelate cu chiar denumirea camerelor
parlamentului (în sistemul bicameral) sau a parlamentului. Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, existând şi alte reguli de desemnare. Sunt
sisteme constituţionale în care există şi deputaţi numiţi, unii deputaţi pot fi rezultatul unor
dispoziţii legale care să permită reprezentarea unor categorii sociale minoritare. Astfel,
potrivit art. 4 din Legea privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României (1990),
organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale care nu au întrunit numărul de voturi necesar
pentru a avea un mandat în Adunarea Deputaţilor au primit câte un mandat. Această soluţie a
fost preluată şi de către Constituţie care prin art. 62 (2) stabileşte că organizaţiile cetăţenilor
0aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi
reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.
6.2. Drepturi şi obligaţii
In realizarea mandatului lor deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi şi de îndatoriri
atât prin constituţie cât şi prin regulamentele camerelor. Ele creează condiţiile pentru ca
deputaţii şi senatorii să-şi desfăşoare activitatea.
Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor sunt, în principal, următoarele:
a) de a participa la întreaga activitate a camerei parlamentare şi a parlamentului, în
toate formele în care această activitate se desfăşoară. Ei au dreptul şi obligaţia de a participa la
şedinţele camerelor, precum şi la activitatea grupurilor parlamentare, a comisiilor
parlamentare, de a iniţia propuneri legislative;
b) de a urmări aplicarea legilor şi celelalte măsuri hotărâte de către parlament. Dacă în
timpul şedinţelor parlamentarii participă la votarea legilor şi a hotărârilor, între şedinţele
parlamentare ei trebuie să urmărească dacă şi cum acestea acte sunt aduse la îndeplinire;
c) de a pune întrebări şi adresa interpelări;
d) de a cere informaţiile necesare de la autorităţile publice, în condiţiile legii, în vederea
dezbaterilor ori a interpelărilor;
e) de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii din circumscripţia electorală în care au fost
aleşi. în acest mod se vor cunoaşte problemele reale iar alegătorii pot fi eficient sprijiniţi în
cererile lor;
f) de a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea şi gratuitatea
călătoriei pe tren, avion, vapor, autobuz. De asemenea, li se rambursează taxele de poştă şi
telecomunicaţii interne pentru activităţile legate de exercitarea mandatului;
g) de a li se acorda concedii pentru motive de boală sau interese personale, în condiţiile
regulamentului camerei.
6.3. Incompatibilităţi şi imunităţi
0Unele sisteme constituţionale stabilesc incompatibilităţi între mandatul de deputat sau
senator şi alte funcţii, de regulă publice. Aceste incompatibilităţi au multe explicaţii precum:
imposibilitatea executării concomitente a unor funcţii; parlamentarul trebuie să se concentreze
numai asupra activităţii parlamentare; evită corupţia, prin acordarea de posturi avantajoase de
către executiv, în vederea influenţării parlamentului etc. Potrivit Constituţiei calitatea de
deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate,
cu excepţia cele de membru al Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege
organică. Desigur nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.
Cât priveşte imunitatea parlamentarului, ea urmăreşte punerea acestuia la adăpost
împotriva unor urmăriri judiciare abuzive. Există două categorii de imunităţi parlamentare,
primele caracterizate prin inexistenţa răspunderii (iresponsabilitate), care pun parlamentarul la
adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea mandatului său (discursuri,
opinii, vot). Imunităţile din a doua categorie, denumite şi inviolabilităţi, cuprind reguli
speciale privind reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală, în cazul în care deputaţii
sau senatorii sunt învinuiţi de crime sau delicte.
De aceea, nici un deputat sau senator nu poate fi tras la răspundere juridică pentru
voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
De asemenea, nici un deputat sau senator nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau
trimis în judecată, penală sau contravenţională, fără încuviinţarea Camerei Deputaţilor sau
Senatului, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
Potrivit Regulamentelor Camerelor cererea de reţinere, arestare, percheziţie sau privind
posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contravenţională se adresează preşedintelui
camerei de către ministrul justiţiei.
Preşedintele Camerei o aduce la cunoştinţa deputaţilor şi senatorilor în şedinţă publică,
după care o trimite de îndată, comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi (Camera Deputaţilor)
sau Comisiei juridice de numiri, disciplină imunităţi şi validări (Senat), spre examinare.
Comisia va stabili dacă sunt motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se
adoptă prin votul secret, a cel puţin jumătate plus unul din membrii săi. Comisia poate solicita
ministrului justiţiei documentele necesare, acesta având obligaţia de a le pune la dispoziţie. în
caz de refuz, comisia se adresează Camerei.
0Comisia întocmeşte un raport, în termenul stabilit de către cameră, şi-1 supune
dezbaterii şi aprobării acesteia. Asupra cererii, Camera hotărăşte, prin vot secret, cu
majoritatea de cel puţin două treimi din numărul membrilor prezenţi.
Potrivit art. 72 (2) din Constituţie în caz de infracţiune flagrantă, deputatul sau senatorul
poate fi reţinut şi supus percheziţiei fără încuviinţarea prealabilă a Camerei. Dar în această
situaţie, ministrul justiţiei are obligaţia de a informa, neîntârziat, pe preşedintele Camerei
asupra reţinerii sau percheziţiei. în cazul în care Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul
constată că nu există temei pentru reţinere, dispune imediat revocarea acestei măsuri. în fine,
trebuie adăugată regula potrivit căreia cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se
înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.
6.4. Răspundere şi sancţiuni
Deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi dar şi o serie de obligaţii. De asemenea, ei au
obligaţia de a respecta normele regulamentare. În cazul încălcării acestor norme ei pot fi
sancţionaţi. Sancţiunile ce li se pot aplica sunt: a) avertismentul; b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului; d) eliminarea din sala de şedinţe; e) interzicerea de a participa la
lucrările adunării timp de maximum 15 zile; f) excluderea temporară. Regulamentul Senatului
prevede doar primele patru sancţiuni. Sancţiunile pot fi aplicate de către preşedintele Camerei
sau de către Cameră în condiţiile prevăzute de regulament, şi desigur, în raport de gravitatea
abaterii.
7. Actele Parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare
Enumerarea în Constituţie a actelor parlamentului, nu este şi o clasificare a actelor în
acte normative şi individuale, în sensul că legile ar avea caracter normativ iar hotărârile
întotdeauna un caracter individual.
Clasificarea actelor Parlamentului. Prin Constituţii sunt nominalizate următoarele acte
juridice: legile, regulamentele Camerelor, hotărârile şi moţiunile. în funcţie de faptul dacă
conţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în două categorii şi anume: acte cu
0caracter normativ şi acte cu caracter individual (nenormativ).
In prima categorie intră legile şi regulamentele Camerelor, fără excepţie, precum şi unele
hotărâri. în cea de a doua categorie sunt cuprinse numai hotărâri, şi anume acelea care cuprind
manifestări de voinţă în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de
drept dinainte determinate, precum şi moţiunile.
8. Legea ca act juridic al Parlamentului
A. Conceptul de lege ca act juridic al Parlamentului
Legea reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii sociale. Această parte
a definiţiei, evocă faptul că prin lege sunt reglementate numai anumite relaţii sociale şi anume
acelea pe care legiuitorul, în baza unei selecţii valorice determinate de factori economici,
sociali, politici, juridici, le consideră a fi cele mai importante şi cele mai generale.
Constituţia României stabileşte domeniile rezervate reglementării prin lege organică,
acestea fiind:
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
1) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
0m) regimul juridic general al proprietăţii şi moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general
privind autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia
socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor;
t) celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice.
B. Clasificarea legilor
Tradiţional legile sunt clasificate în legi constituţionale şi legi obişnuite, ordinare.
Această clasificare exprimă corect ideea că şi Constituţia este o lege căreia îi sunt
caracteristice în general aceleaşi trăsături.
Faţă de prevederile exprese ale Constituţiei României se impune clasificarea legilor în
legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Această clasificare se realizează pe
criteriul conţinutului reglementărilor dar şi pe cel al procedurii de adoptare.
Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Sub aspectul
conţinutului ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi care sunt esenţiale
pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii.
Legile organice, sub aspectul conţinutului, sunt acelea care intervin în domeniile
rezervate prin art. 73 (3) din Constituţie. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Legile ordinare reglementează relaţiile sociale de mai mică importanţă, iar procedural
sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
C. Supremaţia legii
a) Conceptul de supremaţiei a legii
În literatura juridică se constată că noţiunea de supremaţie juridică a legii este de obicei
0definită pornindu-se de la faptul că norma stabilită de aceasta nu trebuie să corespundă nici
unei alte norme, în afară de cele cuprinse în Constituţie, iar toate celelalte acte juridice emise
de organele statului nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea. Supremaţia legii
se defineşte ca "acea caracteristică a ei care-şi găseşte expresia în faptul că normele pe care le
stabileşte nu trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele constituţionale, iar
celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punctul de vedere al
eficacităţii lor juridice" (Tudor Drăganu).
b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii a fost făcută îndeosebi prin raportare la
categoriile juridico-statale. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele
puterii. Adeseori supremaţia legii se fundamentează prin caracterele generale ale puterii şi
îndeosebi prin deplinătatea şi suveranitatea puterii. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei
legii prin poziţia în sistemul statal a autorităţii emitente. De cele mai multe ori se consideră că
poziţia parlamentului în sistemul statal justifică şi supremaţia legii. Se consideră astfel că
ierarhia organelor statale duce în mod obligatoriu şi la o ierarhie a actelor juridice.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia Constituţiei.
Supremaţia legii se explică deci prin (sau şi prin) funcţiile sale în exprimarea şi
realizarea voinţei poporului ca voinţă general obligatorie (de stat).
c) Explicarea supremaţiei legii în raport cu supremaţia Constituţiei
În definirea Constituţiei am evidenţiat că şi ea este o lege, dar o lege fundamentală,
trăsătură rezultând atât din conţinutul reglementărilor cât şi din procedura de elaborare.
Supremaţia Constituţie exprimă poziţia sa cea mai înaltă în sistemul normativ al unei ţări.
Supremaţia legii nu priveşte raportul acesteia cu Constituţia (poziţia sa faţă de Constituţie), ci
poziţia faţă de restul dreptului.
d) Consecinţele juridice ale supremaţiei legii
Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe juridice, privind
fie legea ca atare (situaţii în care aceste consecinţe sunt şi garanţii ale supremaţiei legii), fie
normele juridice existente în dreptul constituţional.
0D. Elaborarea legii
Din moment ce legea exprimă voinţa poporului şi este edictată de către parlament, este
firesc ca elaborarea să se facă potrivit unei proceduri deosebite, procedură la rândul său
prestabilită de Constituţie şi lege. Acest lucru rezultă din chiar definiţia legii. În procedura de
elaborare a legii intervin, cu titluri diferire, organisme politice, sociale şi statale, precum şi
cetăţenii.
a) Procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu chiar clasificarea legilor.
Cât priveşte sistemul constituţional român, procedura de elaborare cunoaşte deosebiri
(nuanţări) în funcţie de faptul că legile sunt constituţionale, organice sau ordinare.
b) Determinarea etapelor şi succesiunea lor în procedura de elaborare a legilor
interesează de asemenea, mai ales că în literatura juridică sunt exprimate puncte de vedere
diferite. Astfel, unii consideră că această procedură ar cuprinde trei etape şi anume: anterioară
adoptării legii; concomitentă adoptării legilor; forme posterioare adoptării legilor. Procedura
de elaborare a legilor cuprinde următoarele etape:
- iniţiativa legislativă;
- examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare;
- includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor camerelor;
- dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei camere;
- votarea proiectului de lege în fiecare cameră;
- medierea;
- semnarea legii de către preşedintele camerelor;
- promulgarea şi publicarea legii;
- aprobarea legii prin referendum.
a) Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă, cuprinde în conţinut
posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi corelate cu obligaţia
parlamentului de a examina, dezbate şi a se pronunţa asupra acestora. Iniţiativa legislativă nu
trebuie confundată cu posibilitatea generală a oricărui subiect de drept de a face propuneri
parlamentului. Dreptul de iniţiativă legislativă este acordat numai anumitor organisme statale
sau politice şi anume acelora care prin poziţia şi competenţa lor au în cea mai mare măsură
0posibilitatea cunoaşterii realităţilor economice, sociale, culturale şi de dezvoltare ale societăţii.
In România, potrivit Constituţiei, au drept de iniţiativă Guvernul, deputaţii, senatorii şi
cetăţenii. Iniţiativa legislativă a cetăţenilor, iniţiativă populară cum i se spune frecvent, este
clar delimitată şi definită prin art. 76 din Constituţie. Astfel, ea trebuie să provină de la cel
puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Apoi cetăţenii care îşi manifestă dreptul de
iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din
aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de
semnături în sprijinul acestei iniţiative. în fine, Constituţia nu permite ca problemele fiscale,
cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea să formeze obiectul iniţiativei cetăţeneşti.
Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea de proiecte de legi, în
timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii prezintă propuneri legislative.
Elaborarea unui proiect de lege este o muncă migăloasă şi de mare răspundere. De altfel
în literatura juridică s-a subliniat că mecanismul activităţii legislative trebuie configurat într-
un mod care să poată asigura receptarea şi justa traducere în norme de către legiuitori a
impulsiunilor, semnalelor emanând din sfera existenţei sociale a unei perioade istorice, a unei
formaţii social-economice şi politice determinate.
Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă pe agenda de lucru a
parlamentului (pentru a se putea realiza deci iniţiativa legislativă) ele trebuie verificate atât
sub aspectul conţinutului reglementărilor cât şi al tehnicii juridice şi desigur al armonizării
(corelării) cu întregul sistem de drept. De aceea legea prevede obligaţia unor organisme statale
de a examina, dezbate aviza proiecte de legi, înaintea sesizării parlamentului deci în faza de
conturare a iniţiativei legislative. Această activitate complexă de examinare şi avizare dă
certitudine că proiectul de lege reprezintă un text bine alcătuit şi util. Faţă de accepţiunea ce
am dat-o iniţiativei legislative urmează să considerăm că pentru organul legiuitor interesează
avizele acestor organisme (îndeosebi al Consiliului Legislativ prevăzut de art 79 din
Constituţie). Astfel spus, proiectul de lege sau propunerea legislativă nu pot fi depuse
preşedintelui camerei parlamentului decât dacă cuprind aceste avize şi bineînţeles expunerea
de motive. Numai astfel dreptul de iniţiativă legislativă se poate considera legal exercitat.
b) Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare
0Examinarea şi avizarea proiectelor de legi de către comisiile parlamentare este o
activitate complexă, da mare utilitate, aceasta permiţând o verificare, la acest înalt nivel statal
al conţinutului şi formei proiectelor de legi.
Constituţia şi regulamentele nu nuanţează rolul comisiilor permanente în funcţie de
proiectele de legi, pentru că asemenea nuanţări nu sunt utile.
Comisiile parlamentare examinând un proiect de lege pot propune adoptarea sa,
eventual cu amendamente sau respingerea proiectului. Ele nu pot însă propune un alt text
decât cel prezentat de către iniţiatori.
c) Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a
şedinţei Camerei parlamentare
Iniţiativa legislativă implică obligaţia corelativă a Camerei sesizate de a examina şi a se
pronunţa asupra proiectului de lege sau propunerii legislative. La întocmirea proiectului
ordinii de zi, biroul Camerei trebuie să aibă în vedere proiectele de legi şi propunerile
legislative înregistrate. Orice proiect de lege depus, trebuie deci supus atenţiei Camerei.
Numai Camera parlamentului hotărăşte cu privire la includerea pe ordinea de zi, în cazul în
care ordinea de zi este aglomerată cu prea multe proiecte de legi (propuneri legislative) ea
trebuie să se pronunţe asupra ordinii în care proiectele de legi vor fi examinate în sesiunile
sale.
d) Dezbaterea proiectului de lege în plenul Camerelor
parlamentului
Prin Constituţie s-a stabilit regula că proiectul sau propunerea legislativă se discută, şi
deci se adoptă, mai întâi în Camera în care au fost prezentate. După votare, proiectul sau
propunerea se trimite celeilalte Camere a Parlamentului.
Fiecărui deputat sau senator i se înmânează în timp util, câte un exemplar tipărit din
proiectul de lege şi din expunerea de motive. Dezbaterile încep prin expunerea de motive
făcută de iniţiatorul proiectului de lege. Este ascultat apoi raportul comisiei parlamentare
competente. Proiectul este supus în continuare discuţiei generale şi apoi discuţiei pe articole.
0Înainte sau cu ocazia dezbaterilor în plen, deputaţii pot propune amendamente, iar dacă se
discută textele convenţiilor internaţionale (pentru ratificarea lor) pot propune rezerve sau
declaraţii.
e) Votarea proiectului de lege intervine în fiecare Cameră după discuţia pe articole a
proiectului.
Pentru că, în sistemul bicameral, proiectul de lege (propunerea) trebuie votat de către
ambele Camere, el se trimite după ce a fost votat de către una din Camere celeilalte Camere.
Dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit,
pentru o nouă dezbatere, Camerei care 1-a adoptat. O nouă respingere este definitivă.
f) Medierea şi concilierea
Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele Camere. În
mod firesc, autonomia Camerelor conduce la situaţii în care o Cameră poate vota un proiect
de lege cu modificări faţă de prima Cameră.
Cum o lege trebuie să fie votată, în acelaşi conţinut de către ambele Camere, realizarea
acordului se face prin medieri şi concilieri. Constituţia României (2003) menţine numai
medierea, dar într-o formulă eficientă şi practică.
Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.
La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, parlamentul poate adopta proiecte de
legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului
fiecărei Camere.
g) Semnarea legilor de către preşedintele Camerei
O dată votată, legea trebuie semnată de către preşedintele camerei sau, în cazul în care
şedinţa a fost condusă de către un vicepreşedinte, de către acesta din urmă.
Prin această semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a legilor.
h) Promulgarea legilor de către şeful de stat. Publicarea legilor
0După votarea sa, legea este înaintată şefului de stat pentru promulgare. In legătură cu
această fază trebuie făcute mai multe distincţii. Sistemul promulgării legii cunoaşte anumite
trăsături. Promulgarea este actul prin care şeful de stat autentifică textul legii, astfel spus
constată şi atestă regularitatea adoptării sale.
În sistemul nostru constituţional, promulgarea unei legi este de competenţa Preşedintelui
României, care trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la primire. Şeful de stat trebuie să
aibă posibilitatea de a examina legea şi de a-şi exercita rolul său de garant al respectării
Constituţiei şi al bunei funcţionări a autorităţilor publice. De aceea Constituţia prin art. 77 (2)
permite Preşedintelui României ca înainte de promulgare să ceară o singură dată,
reexaminarea legii. Iar prin art. 77 (3) Constituţia stabileşte că dacă Preşedintele a cerut
reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se
face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea
deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.
Publicarea legilor prezintă o mare importanţă deoarece este operaţiunea de care este
legată intrarea lor în vigoare. De principiu legile intră în vigoare la data publicării lor oficiale
sau la trei zile/sau alt termen. Dar legea poate să prevadă o dată la care intră în vigoare, dată
ce poate fi sau anterioară sau posterioară datei publicării.
Unele legi intră în vigoare din chiar momentul adoptării lor dacă prevăd
expres acest lucru.
i) Aprobarea legii prin referendum
In activitatea de legiferare, în unele sisteme constituţionale a fost instituţionalizat
referendumul.
In viziune constituţionalistă, referendumul este aprobarea legii. El este deci, în sistemele
unde este prevăzut, o condiţie de valabilitate a legii. Aceste consecinţe juridice trebuie
apreciate prin prisma raporturilor juridice dintre popor şi parlament, raporturi statornicite prin
Constituţie.
Referendumul este deci o condiţie de valabilitate a legii, ultima etapă în elaborarea
0legilor referendum. Dacă cu prilejul referendumului pentru lege votează mai puţin decât
majoritatea celor prezenţi la vot (consultare), legea nu este considerată aprobată şi nu poate
deci intra în vigoare.
Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 114 din Constituţie. Potrivit
dispoziţiilor art. 114 din Constituţie dacă Guvernul îşi angajează răspunderea asupra unui
proiect de lege şi nu este demis printr-o moţiune de cenzură, proiectul de lege se consideră
adoptat. Această procedură se derulează numai în şedinţa comună a celor două Camere. Tot în
şedinţă comună se hotărăşte şi asupra eventualei cereri de reexaminare a legii.
E. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii
Procedura de elaborare a legii valorifică realitatea în sensul căreia legea exprimă voinţa
poporului suveran, valorifică poziţia supremă a legii în sistemul de drept. În mod firesc şi
procedurile de modificare, suspendare şi abrogare a legii trebuie să pună în valoare supremaţia
acesteia. Modificarea, suspendare şi abrogarea legii se realizează tot printr-o lege, adoptată la
rândul său cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
F. Deosebirile dintre Constituţie şi legi
Legile se clasifică în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare, obişnuite. în
cadrul legilor constituţionale, sunt incluse Constituţia şi legile de modificare a acesteia. Deşi
sunt adoptate uneori de către parlament şi reglementează cele mai generale şi mai importante
relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, între
Constituţie şi legi există deosebiri de conţinut, de formă şi de putere juridică. Sub aspectul
conţinutului Constituţia se deosebeşte de legi din două puncte de vedere, în primul rând şi ea
reglementează relaţiile sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale
a puterii, dar reglementează acele raporturi care sunt esenţiale pentru popor. în al doilea rând,
Constituţia reglementează relaţiile sociale din toate domeniile de activitate, în timp de legile
reglementează relaţiile sociale din anumite domenii.
G. Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele statului
Supremaţia legii, însemnând superioritatea juridică a legii în sistemul de drept,
0fundamentează conformitatea tuturor actelor juridice cu lege. Ea fundamentează chiar
principiul legalităţii ştiut fiind că într-o accepţie restrânsă, dar corect şi des utilizată,
legalitatea înseamnă respectarea legii ca act juridic al parlamentului.
Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecinţă a supremaţiei legii,
se aplică oricărui act ce emană de la alte organe de stat decât parlamentul. Cât priveşte actele
administrative, acestea fiind acte de executare a legii, condiţia de conformitate este
indiscutabilă.
Actele organelor judecătoreşti fiind acte de aplicare a legilor la cazuri concrete, au în
principiu caracter individual şi trebuie emise numai în condiţiile legii.
Regulamentele
Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului îşi
adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, aşa cum prevede art. 64 (1) din
Constituţie. De asemenea, potrivit art. 64 (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul,
cu votul majorităţii membrilor lor, adoptă un regulament al şedinţelor comune prevăzute de
către art. 64 din Constituţie.
Regulamentul este un act normativ, este supus obligaţiei de publicare în Monitorul
Oficial, dar sub semnătura preşedintelui Camerei, sau a ambilor preşedinţi în cazul celui al
şedinţelor comune. în fine, regulamentul poate face obiectul controlului de constituţionalitate
în condiţiile art. 146 litera c) şi 147 din Constituţie.
Pentru a examina concordanţa prevederilor regulamentare cu cele constituţionale, Curtea
a trebuit să stabilească în care categorie de acte juridice, nominalizate prin Constituţie (legi
organice, legi, hotărâri, moţiuni) se încadrează regulamentul parlamentar. Deşi este fără
îndoială că în toate cazurile se aplică supremaţia Constituţiei, nu este mai puţin adevărat că
aceste acte juridice se diferenţiază între ele prin domeniile rezervate reglementării, conţinut,
proceduri şi desigur forţă juridică.
Stabilirea naturii juridice a regulamentului parlamentar s-a impus deoarece specificul
reglementărilor constituţionale româneşti ar putea crea aparenţa şi a altor interpretări. Curtea
Constituţională, prin interpretarea dată de Constituţie, a ajuns la concluzia că regulamentul
0parlamentar nu este o lege deoarece legea are un domeniu rezervat (vezi mai ales art. 73 din
Constituţie), este rezultatul votului succesiv sau concomitent al ambelor Camere, este supusă
promulgării de către Preşedintele României.
10. Hotărârea, ca act juridic al Parlamentului
Cel de-al doilea act juridic al parlamentului este hotărârea. Aşa cum am arătat deja,
hotărârile pot avea atât caracter normativ cât şi caracter nenormativ. Există criterii care să ne
poată conduce la identificarea hotărârilor în ansamblul actelor juridice ale parlamentului sunt
conţinutul şi procedura de adoptare. Pe criteriul conţinutului vom observa că hotărârile se
deosebesc de legi din două puncte de vedere. în primul rând, în timp ce toate legile au caracter
normativ, hotărârile pot fi atât cu caracter normativ, cât şi cu caracter nenormativ. în al doilea
rând, normele cuprinse în hotărârile cu caracter normativ au o forţă juridică inferioară legilor.
11. Moţiunile
Termenul moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale parlamentului
prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată.
Moţiunea de cenzură este reglementată de art. 113 din Constituţie. Ea poate fi iniţiată de
cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică guvernului la
data depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate, după 3 zile de la data când a fost prezentată,
în şedinţa comună a celor două Camere. De asemenea, arată Constituţia, dacă moţiunea de
cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi
sesiunea, o nouă moţiune de cenzură cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează
răspunderea potrivit art. 114. Potrivit Constituţiei (art. 114), Guvernul îşi poate angaja
răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program,
a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Moţiunile se depun
preşedinţilor Camerelor. După primire, preşedintele Camerei Deputaţilor comunică moţiunea,
de îndată (în ziua în care a fost depusă) guvernului. În cel mult 5 zile de la depunere, moţiunea
de cenzură se prezintă în şedinţa comună a celor două Camere, dezbaterea sa având loc după 3
0zile de la data când a fost prezentată în şedinţă comună. Data şi locul şedinţei comune,
împreună cu invitaţia de participare, se comunică Guvernului de către preşedintele Camerei
Deputaţilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc.
12. Actele structurilor parlamentare
În mod firesc şi structurile interne ale Camerelor emit acte juridice în realizarea
atribuţiilor ce le revin. Astfel preşedinţii Camerelor emit decizii pentru convocarea în sesiune
a Camerelor (a se vedea, spre exemplificare: Decizia privind convocarea Camerei Deputaţilor
în sesiune extraordinară, M. Of. nr. 99, vineri 20 august 1991; Decizia privind convocarea
Senatului, în prima sesiune ordinară, M. Of. nr. 10 din 11 ianuarie 1993; Decizia privind
convocarea Senatului în sesiune extraordinară, M. Of. nr. 199 din 20 august 1993) sau pentru
asigurarea conducerii Camerei pe perioada lipsei preşedintelui acesteia.
Cât priveşte comisiile permanente aşa cum am arătat deja, ele emit avize şi rapoarte.
CAPITOLUL XI
PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT
1. Precizări terminologice
Constituţia României, subtitlul III intitulat Autorităţile publice reglementează, în ordine,
Parlamentul (cap. I), Preşedintele României (cap. II), Guvernul (cap. III), Administraţia
publică (cap. V). Practic sunt numite direct autorităţile. Terminologia folosită exprimă
corelarea cu teoria separaţiei/echilibrului puterilor în stat.
2. Structura executivului
Studierea în cadrul dreptului constituţional a organizării statale a puterii politice nu
poate merge până la detalii cât priveşte executivul, acesta formând cu precădere obiectul de
studiu al ştiinţelor administrative. Pentru Dreptul constituţional importantă este identificarea
marilor structuri executive, care sunt în sistemul statal şi desigur a raporturilor cu celelalte
autorităţi.
Structurile executive cu care operează dreptul constituţional sunt: şeful de stat;
0guvernul; ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice; organele locale ale
administraţiei publice.
Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând denumirea de monarh sau
preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de guvernământ.
Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum cele de
Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul constituţional, de
faptul că executivul este format din una sau două structuri.
Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului (acolo unde există) şi
miniştri şi secretari de stat. Potrivit art. 102 (3) al Constituţiei României, Guvernul este
alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Cât priveşte şeful guvernului, le se prezintă sub denumiri diferite, precum de prim-
ministru, preşedinte, pentru că şi guvernul are denumiri diferite.
c) Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile în
domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de resort. Ele se
subordonează guvernului.
d) Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile
administrativ teritoriale.
Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele executive superioare,
dar şi (uneori) subordonare pe orizontală faţă de organele locale alese prin vot de către
cetăţeni.
3. Raporturile legislativ-executiv
Rolul legislativului în informarea executivului.
Puterea legislativă are pretutindeni un rol mai important sau mai puţin important în formarea
0executivului.
In România potrivit Constituţiei, şeful de stat desemnează, un candidat pentru funcţia de
prim-ministru în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament ori,
dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în parlament. Candidatul va
cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al parlamentului asupra
programului şi a întregii liste a Guvernului. Programul şi lista guvernului se dezbat de către
Camera Deputaţilor şi de către Senat în şedinţa comună. Votul de încredere se acordă cu votul
majorităţii deputaţilor şi al senatorilor, iar pe baza sa Preşedintele României numeşte
Guvernul. Preşedintele României este acela care are dreptul să revoce şi să numească, la
propunerea primului ministru pe unii membrii ai Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului.
Pentru ca un guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate, el are nevoie de o aprobare
asupra componenţei şi programului său de guvernare, de învestitură. Această învestitură o
acordă parlamentul, dreptul său legitimându-se pe faptul alegerii sale prin vot universal şi
direct. Se pune problema de a şti când şi cum se realizează această aprobare.
B. Raporturile privind activitatea executivului
În activitatea de guvernare, legislativul şi executivul au un rol hotărâtor. Participarea lor
la actul guvernării este complexă şi nuanţată încât uneori este dificil de identificat cât
reprezintă în guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a executivului.
Intervenţia legislativului în activitatea executivului. Aceasta se realizează prin mai
multe căi:
a) Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe care puterea
executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute.
Parlamentul aprobă programul executivului. Orice guvern îşi formulează un program de
guvernare. Acest program este aprobat de parlament, aprobarea fiind şi un vot de încredere în
guvern. De regulă, neaprobarea programului duce la demisia guvernului
b) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. în anumite situaţii şi condiţii guvernul
poate fi obligat să emită norme juridice în domenii rezervate legii. Numai parlamentul dă o
0asemenea delegare, stabilind cu acest prilej domeniul şi durata delegării precum şi modul în
care va controla exercitarea delegaţiei de către guvern (vezi şi art. 115 din Constituţia
României).
c) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Este una din cele mai importante
funcţii ale Parlamentului.
Intervenţia executivului în activitatea legislativului. Relaţiile dintre cele două puteri,
legislativă şi executivă, implică şi intervenţii ale executivului, care se exprimă îndeosebi cu
prilejul iniţiativei legislative, al promulgării legilor şi al referendumului.
a) Cu prilejul iniţiativei legislative. Importanţa iniţiativei legislative în guvernare a
fost explicată deja. Se constată că, în toate sistemele constituţionale, printre subiectele
dreptului de iniţiativă legislativă se numără şi guvernul.
b) Cu prilejul promulgării legilor. Promulgarea legii, etapă finală în procesul complex
de elaborare a acesteia, a aparţinut şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia.
Promulgarea legii nu este o simplă semnare a legii. Deşi de regulă este obligatorie, în unele
sisteme constituţionale promulgarea presupune posibilitatea pentru şeful statului de a cere, în
cazuri întemeiate, reexaminarea legii de către Parlament. Uneori şeful statului are drept de
veto, putând practic bloca o lege.
c) Cu prilejul referendumului. În multe sisteme constituţionale organizarea
referendumului este în sarcina executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi.
C. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive
In România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este compatibilă cu
cea de parlamentar.
.
INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT
0
Caracteristici
Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Această
instituţie a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte formele, structurile, împuternicirile,
protocoalele. De asemenea, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie
colegiale. Cei care au ocupat această înaltă demnitate statală s-au numit sau se numesc regi,
principi, regenţi, emiri, împăraţi, preşedinţi. Astăzi sistemele constituţionale diferă între ele
(printre altele) şi prin viziunea ştiinţifică asupra puterii (această categorie cheie în explicarea
mecanismului juridico-statal).
Relaţiei popor (naţiune) şi organizare statală a puterii fundamentează şi motivează
întreaga construcţie statală juridică. Poporul deţine puterea politică, el încredinţează exerciţiul
acesteia - în forme şi mijloace în care să deţină supremaţia controlului - organelor
reprezentative. Sunt organe reprezentative, la nivel central desigur, parlamentul (totdeauna) şi
şeful de stat (în unele republici) pentru că sunt alese, prin vot universal şi egal.
5. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România
Astfel, potrivit Statutului lui Cuza, puterile publice erau încredinţate domnului, unei
adunări ponderatice şi unei adunări elective.
Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82), domnul având
puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn şi
reprezentanţa naţională (art. 31). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului, textele
constituţionale sunt puse de acord cu această realitatea. Constituţia din anul 1923 vorbeşte de
rege (art. 77) arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa
naţională (art. 34) şi că puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39).
Constituţia din anul 1948 încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii Adunări
Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de
Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Prin
Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului şi a Preşedintelui României,
funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal
0direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a
României.
6. Atribuţiile şefului de stat
Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României
Explicarea rolului şt atribuţiilor şefului de stat în România trebuie să pornească de la
dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel din art. 80 (1) din Constituţie se desprinde
următoarea caracterizare a Preşedintelui României:
a) reprezintă statul român. Aceasta înseamnă că în relaţiile interne şi internaţionale
statul este reprezentat de şeful de stat;
b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
De asemenea, potrivit art. 92 (1) din Constituţie, Preşedintele României este
comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării.
Caracterizându-1 astfel, Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte Preşedintele
României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate astfel:
a) atribuţii privind legiferarea;
b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice;
c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorităţi publice;
d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice;
e) atribuţii în domeniul politicii externe;
f) alte atribuţii.
Atribuţii privind legiferarea. Am arătat deja că la exercitarea funcţiei legislative de
către parlament concură şi alte autorităţi şi mai ales executivul. De aceea şeful de stat are
importante atribuţii în acest domeniu. Astfel, Preşedintele României: promulgă legile (art. 77),
având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea legii; semnează legile în vederea
0publicării lor în Monitorul Oficial; poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu
neconstituţionalitatea legilor.
Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice. Din dispoziţiile
Constituţiei, rezultă că Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare şeful de stat se află în raporturi
constituţionale, clar definite, cu autorităţile publice, multe din atribuţiile sale privind
organizarea şi funcţionarea acestora.
Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea
unor autorităţi publice. În sistemul constituţional fundamentat pe echilibrul puterilor este
firesc ca principalele autorităţi să colaboreze la constituirea autorităţilor. Atribuţiile ce revin
Preşedintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89;
desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru, numirea Guvernului pe baza
votului de încredere acordat de Parlament, revocarea şi numirea unor miniştri în caz de
remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului, la propunerea primului ministru (art. 85 din
Constituţie); numirea a trei judecători la Curtea Constituţională, potrivit art. 140 (2) din
Constituţie, numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133 din Constituţie;
numiri în funcţii publice potrivit art. 94 litera "c" din Constituţie; acordarea gradelor de
mareşal, de general şi de amiral.
Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice. În cadrul acestor
atribuţii includem: declararea, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parţiale
sau generale a forţelor armate.
Atribuţii în domeniul politicii externe. In această categorie cuprindem: încheierea, în
numele României, a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare
Parlamentului în termen de 60 de zile; acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a
reprezentanţilor diplomatici ai României; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării
rangului misiunilor diplomatice; acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor
state.
0Alte atribuţii. În această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlurilor de
onoare; acordarea graţierii individuale.
7. Desemnarea şefului de stat
S-au conturat patru moduri de desemnare a şefului de stat şi anume: pe cale ereditară;
alegerea de către parlament; alegere de către un colegiu electoral; alegere prin vot universal.
a) Cât priveşte desemnarea şefului de stat pe cale ereditară ea se referă la monarhii,
unde moştenitorul devine şef de stat sau unde eventual monarhul numeşte pe cel ce-i va
succeda la tron. în asemenea sisteme constituţionale (vezi Belgia, Danemarca, Spania,
Kuweit, Norvegia, Ţările de Jos). Parlamentul are rolul de a garanta respectul acestor reguli
b)Alegerea şefului de stat de către parlament, pune desigur Parlamentul într-o poziţie
supraordonată executivului. Statele care folosesc acest sistem sunt de regulă grupate în trei
categorii; state în care şeful de stat este ales direct de către parlament (Grecia, Israel,
Republica Sud Africană), state în care parlamentele aleg organe colegiale ca şefi de stat
(fostele state socialiste) Elveţia, ca exemplu unic.
c) Desemnarea şefului de stat prin intermediul unui colegiu electoral este şi ea folosită.
Astfel, în Germania preşedintele federal este ales de către Convenţia Federală compusă din
membrii Bundestagului şi dintr-un număr egal de membri aleşi pentru aceasta de către
adunările reprezentative ale landurilor, în India, preşedintele ales de către un colegiu electoral
compus din membrii aleşi de către parlament şi de către adunările legislative ale statelor
federale.
d) Alegerea şefului de sta prin vot universal este folosită în republicile prezidenţiale dar
nu numai aici. Ea este practicată în ţările unde executivul are o structură dualistă care permite
conservarea unor aspecte de regim parlamentar sau amândouă (exemplu Finlanda, Franţa,
Irlanda, ţări care au un şef de stat ales prin vot universal şi un şef de guvern).
e) Alegerea şefului de stat în România. România a adoptat forma de stat republicană,
ceea ce înseamnă că funcţia de şef de stat este exercitată de către un preşedinte. Preşedintele
0României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, soluţie adoptată
de Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României şi
consacrarea prin art. 81 din Constituţie. Alegerea Preşedintelui României se realizează în
două tururi de scrutin. Dacă un candidat obţine în primul tur de scrutin majoritatea de voturi a
alegătorilor înscrişi în listele electorale, este declarat ales ca preşedinte. Dacă nici unul dintre
candidaţi nu obţine această majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă
numai primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va
fi declarat ales Preşedinte candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi.
8. Durata mandatului şefului de stat
În România durata mandatului şefului de stat este de cinci ani şi se exercită de la data
depunerii jurământului în faţa Parlamentului, până la depunerea jurământului de către
preşedintele nou ales. în caz de război sau de catastrofa mandatul poate fi prelungit, dar numai
prin lege organică. Aceeaşi persoană poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României cel
mult două mandate, care pot fi şi succesive. În caz de vacanţă a funcţiei prezidenţiale, care
poate interveni în situaţiile de deces, demisie, demiterea din funcţie sau imposibilitate a
exercitării atribuţiilor, precum şi în cazul suspendării din funcţie sau al imposibilităţii
temporare de exercitare a atribuţiilor, interimatul este asigurat, în ordine, de preşedintele
Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
9. Proceduri, solemnităţi, protocol
Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau proclamarea alegerii sale se
realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară unui asemenea act şi
după un protocol anume.
Potrivit Constituţiei României alegerea Preşedintelui se validează de către Curtea
Constituţională. Apoi candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei
Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, jurământul următor: "Jur să-mi dăruiesc toată
puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect
0Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, suveranitatea, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute
Dumnezeu!". Depunerea jurământului are ca efect juridic începerea executării mandatului
prezidenţial.
11. Răspunderea şefului de stat
Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această calitate este o
problemă mult mai complexă şi mai delicată decât apare la prima vedere. Ideea ce a dominat
sistemele constituţionale este în sensul că şeful de stat nu răspunde pentru actele săvârşite în
această calitate.
Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu răspunderea şefului
de sta, aceste dispoziţii privind imunitatea, răspunderea politică şi răspunderea penală.
Imunitatea. Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură de imunitate.
Deşi textul constituţional nu este la fel de explicit ca cel privind imunitatea parlamentarilor,
printr-o interpretare sistematică a Consiliului vom reţine că sunt aplicabile, corespunzător,
regulile privind lipsa răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate
în exercitarea mandatului (aici art. 84 alin. 2 trimite explicit la art. 70 din Constituţie) precum
şi cele privind inviolabilitatea persoanei Preşedintelui, coroborate cu dispoziţiile art. 84.
Răspunderea politică. Denumim astfel această răspundere pentru a o deosebi de
răspunderea penală, pentru că urmările acestei răspunderi sunt de fapt politico-juridice.
Această răspundere îşi are termenul juridic în art. 95 din Constituţie. Ea intervine atunci când
Preşedintele României săvârşeşte fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei. în
asemenea situaţie se poate propune suspendarea din funcţie, de către cel puţin o treime din
numărul deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă se comunică neîntârziat şi Preşedintelui
României.
Răspunderea penală. Această răspundere intervine în situaţia în care şeful statului ar
0comite crima de înaltă trădare. În acest caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera
Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie. Dacă s-a
pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, Preşedintele este demis de drept.
In legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că potrivit art. 98 din
Constituţie şi preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind răspunderea politică.
11. Actele şefului de stat
Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă denumite decrete.
Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual. Decretele trebuie contrasemnate de
către primul-ministru. Contrasemnarea actelor şefului de stat s-a practicat şt se practică în
sistemele constituţionale. Constituţia României prevede şi ea asemenea reguli, cu precizarea
că obligaţia contrasemnării decretelor de către primul ministru nu priveşte toate aceste decrete
ci numai cele expres menţionate prin art. 99 (2). Decretele Preşedintelui României se publică
în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistenţa decretului.
CAPITOLUL XII
AUTORITATEA JURISDICTIONALĂ
1. Terminologie şi noţiuni
In teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este puterea judecătorească.
Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca
sistem distinct. Termenul de justiţie are două sensuri. într-un sens, prin justiţie înţelegem
sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de soluţionare
a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc, de aplicare de sancţiuni,
0de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. în limbajul obişnuit a face justiţie
înseamnă a face dreptate.
Exprimarea autoritate (putere) jurisdicţională nu diminuează rolul justiţiei ci evidenţiază
similitudinea de conţinut şi principii între mai multe activităţi care se impun atunci când legile
nu sunt executate. Justiţia rămâne partea substanţială a activităţii jurisdicţionale.
În urma judecăţii se dau hotărâri în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru
subiectele de drept, participante în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau
ordine de executare atât părţilor în proces cât şi autorităţilor publice. Hotărârile judecătoreşti
trebuie să fie respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice.
2. Specificul activităţii jurisdicţionale
Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi
executiv dar o şi integrează într-o viziune sistematică în ansamblul activităţilor statale.
Aceasta pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a organizării statale a
puterii politice. Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi
legilor. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. Competenţa
instanţelor judecătoreşti (autorităţii jurisdicţionale) este stabilită prin constituţie şi legi.
A. Principiile potrivit cărora se realizează justiţia
Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale. în cadrul acestor exigenţe se
enumera în general următoarele: principiul legalităţii; dreptul la o bună administrare a justiţiei;
accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil; dreptul la publicitatea procesului;
imparţialitatea judecătorului, proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor etc.
Unele principii privesc organizarea judecătorească, altele activitatea sau poziţia justiţiei
şi a judecătorului.
a) Principiul legalităţii. Este un principiu ce în mod firesc excede justiţiei, fiind de
esenţa statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei şi anume sub
0două mari aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi a
pedepselor.
b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi. Este un principiu fundamental care
valorifică şi în acest domeniu marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor.
c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie.
Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înţeleg limba
oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale
în limba pe care o cunosc. De aceea li se asigură traducerea printr-un interpret. Constituţia
României conţine mai multe dispoziţii în acest sens. După ce prin art 127 (1) stabileşte că
procedura judiciară se desfăşoară în limba română, prin art. 127 (2) arată că cetăţenii
aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba
română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în
instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret.
d) Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un
principiu fundamental al justiţiei.
e) Prezumţia de nevinovăţie este un principiu constituţional potrivit căruia o
persoană este considerată nevinovată atâta timp cât împotriva sa nu s-a pronunţat o hotărâre
judecătorească definitivă de condamnare.
f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Este unul din
principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul se
supune numai legii şi conştiinţei sale. Ca atare, în rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate
primi nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind
soluţia pe care trebuie să o dea. Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei,
ţine de chiar separaţia şi echilibrul puterilor în stat vorbindu-se de independenţa autorităţii
jurisdicţionale. Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii generale privitoare la
inamovibilitatea judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt
0inamovibili, dar în condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel,
judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Un rol important în
asigurarea independenţei judecătorilor îl are controlul hotărârilor judecătoreşti. Acest control
trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale.
B. Organele judecătoreşti
Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite obişnuit şi instanţe
judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii,
tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionarea instanţelor
judecătoreşti sunt stabilite prin lege. Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea
Judecătorească, reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi
Consiliul Superior al Magistraturii.
Instanţele judecătoreşti sunt, potrivit art. 126 (1) din Constituţie, Curtea Supremă de
Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Constituţia lasă pe seama legii
organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Aşa
cum am mai precizat este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
Ministerul Public cuprinde procurorii constituiţi în parchete, care în mod generic intră
în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului justiţiei. Rolul Ministerului
Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi de a
apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale
de organizare şi funcţionare ale Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea, controlul
ierarhic.
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării a două
funcţii şi anume: a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a
procurorilor, cu excepţia celor stagiarii; b) este colegiu de disciplină al judecătorilor.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durată de 4
ani, de către Camera Deputaţilor şi ele către Senat, în şedinţă comună.
3. Raporturile cu legislativul şi executivul
Justiţia este şi trebuie să fie independentă, intervenţia în sfera justiţiei a altor "puteri"
0contravine acestuia mare principiu constituţional. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi
constituţionale care rezultă firesc din sistemul constituţional.
Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii. Ca atare
Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele judecătoreşti, competenţa şi procedura
potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea. Este o consecinţă firească a statului de drept. Apoi
marele principiu al independenţei judecătorului presupune supunerea sa numai legii. Legea
este cea care stabileşte infracţiunile şi pedepsele. Legea elaborată de Parlament creează
condiţiile unei reale independenţe.
La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin controlul
constituţionalităţii legilor, atunci când acest control este încredinţat judecătorilor.
Raporturile justiţiei cu executivul, sub aspect constituţional desigur, sunt mai simple.
Ele pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor aparţine executivului
(şefului de stat, ministrului justiţiei etc).
NotaSuportul de curs are la bază lucrarea Drept constituţional şi instituţii politice, autori Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, , editia a XIII-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a XIII-
a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina, et alii., Constituţia României comentată, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2003
Iancu, Gh., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2008
Iancu, Gh., Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România. Jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale. Sistemul de garanţii,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003
Iancu, Gh., Instituţii de drept electoral, ediţia a IV-a, revizuită şi completată, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2006
0Iancu Gh., Georgescu, I., Votul electronic, Editura C.N.I. „Coresi” S.A., Bucureşti, 2006.
Iancu Gh., Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007
Drăganu, T., Drept constituţional si instituţii politice, Tratat elementar, vol. I şi II, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1998
Puşcă, B., Puşcă, A., Drept constituţional şi instituţii publice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucuresti, 2007
Preda, M., Legea alegerilor locale (Legea nr. 67/ 2004, republicată), Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2008
Ionescu, C., Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck,
Bucuresti, 2008.
Babonea, Gh.,Dreptul libertăţilor fundamentale, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucuresti, 2008
Dan Claudiu Dănişor, Constituţia României comentată, Titlul I – Principii generale, Editura
Universul, Juridic, Bucuresti, 2009
Ionescu, C., Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor si Senatului – dezbateri
parlamentare, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2008
Ionescu, C., Instituţii politice si drept constituţional, Editura Universitară, Bucuresti, 2007
Focşăneanu, Eleonor, Istoria constituţională a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998