Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Departamentul Administrarea Afacerilor

DREPT ECONOMIC

Suport de curs

An universitar2009-2010

Titularii disciplinei:

Lect. dr. Maria Harbădă (capitolele I-III)

Lect. dr. Ada Popescu (capitolele IV - VI)

Lect dr. Mihaela Tofan (capitolele VII - IX)

Lect. dr. Ana-Maria Bercu (capitolele X-XII)

CUPRINS

CAPITOLUL I .................................................................................................................... 5 DREPTUL – FACTOR IMPORTANT ÎN REGLEMENTAREA ..................................... 5 ACTIVITĂŢII ECONOMICO-SOCIALE ......................................................................... 5 I.1. Definiţia dreptului şi sensurile (acceptiunile) acordate acestui termen ........................ 5

I.2. Sistemul juridic şi sistemul dreptului ........................................................................... 9 I.3. Principiile fundamentale ale dreptului ........................................................................ 10

CAPITOLUL II ................................................................................................................. 13 IZVOARELE DREPTULUI. CATEGORII DE LEGI ..................................................... 13 II.1. Noţiunea şi evoluţia istorică a izvoarelor dreptului .................................................. 13

II.2. Clasificarea şi prezentarea izvoarelor dreptului român ............................................. 14

CAPITOLUL III ............................................................................................................... 23

DREPTUL DE PROPRIETATE ...................................................................................... 23 III.1. Proprietatea si dreptul de proprietate ....................................................................... 23

III.1.1.Dreptul de proprietate .................................................................................... 23 III.1.2. Conţinutul si caracteristicile dreptului de proprietate ................................... 23

III.1.3. Posesiunea şi efectele juridice produse de ea ............................................... 24 III.2. Dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate ................................................ 25

III.3. Bunurile.................................................................................................................... 28 III.4 Regimul juridic al bunurilor apartinind domeniului public. Dreptul de proprietate publica

(domenială) ....................................................................................................................... 29

III.5. Apărarea proprietăţii şi a dreptului de proprietate prin mijloacele dreptului civil. Acţiunea

în revendicare .................................................................................................................... 31

CAPITOLUL IV ............................................................................................................... 35 NORMA JURIDICĂ ........................................................................................................ 35

IV.1. Noţiune .................................................................................................................... 35 IV.2. Trăsăturile normei juridice ...................................................................................... 36

IV.3. Structura normei juridice ......................................................................................... 38 IV.3.1. Structura logico-juridică a normei (internă) ................................................. 38

IV.3.2. Structura tehnico-juridică a normei (externă) ............................................... 40 IV.4. Clasificarea normelor juridice ................................................................................. 40 IV.5. Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor ........................... 41

IV.5.1. Acţiunea normelor juridice în timp............................................................... 41 IV.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor .......................... 42

CAPITOLUL V ................................................................................................................ 44 RAPORTUL JURIDIC ..................................................................................................... 44 V.1. Noţiune ...................................................................................................................... 44

V.2. Trăsăturile raportului juridic ..................................................................................... 44

V.3. Elementele raportului juridic .................................................................................... 45 V.3.1. Subiectele raportului juridic ........................................................................... 45 V.3.2. Conţinutul raportului juridic .......................................................................... 47 V.3.3. Obiectul raportului juridic .............................................................................. 48

V.4. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice .......................................... 49

CAPITOLUL VI ............................................................................................................... 51 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ .......................................................................................... 51 VI.1. Noţiune .................................................................................................................... 51

VI.2. Principiile răspunderii juridice ................................................................................ 51 VI.3. Funcţiile răspunderii juridice ................................................................................... 52

VI.4. Condiţiile angajării răspunderii juridice .................................................................. 52 VI.4.1. Fapta ilicită ................................................................................................... 53 VI.4.2. Prejudiciul ..................................................................................................... 53 VI.4.3. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu ................................. 53

VI.4.4. Vinovăţia....................................................................................................... 54 VI.5. Formele răspunderii juridice .................................................................................... 54

VI.5.1. Răspunderea penală ...................................................................................... 54 VI.5.2. Răspunderea administrativă .......................................................................... 55 VI.5.3. Răspunderea disciplinară .............................................................................. 56

VI.5.4. Răspunderea civilă ........................................................................................ 56

CAPITOLUL VII ............................................................... Error! Bookmark not defined.

NOŢIUNI GENERALE DESPRE LEGISLAŢIA COMERCIALĂ Error! Bookmark not

defined. VII.1 Locul legislaţiei afacerilor în sistemul de drept românError! Bookmark not defined.

VII.2 Izvoarele legislaţiei comerciale ................................ Error! Bookmark not defined. VII.2.1 Izvoarele propriu-zise ale legislaţiei comercialeError! Bookmark not defined. VII.2.2 Rolul uzanţelor în legislaţia comercială ........ Error! Bookmark not defined.

VII.3 Raportului juridic de afaceri în dreptul român ......... Error! Bookmark not defined. VII.3.1 Subiectele raportului juridic de afaceri (dobândirea calităţii de comerciant, dovada şi

încetarea calităţii de comerciant) ............................... Error! Bookmark not defined. VII.3.2 Obiectul raportului juridic de afaceri (fapte de comerţ obiective, subiective şi mixte)

.................................................................................... Error! Bookmark not defined. VII.3.3 Conţinutul raportului juridic de afaceri ......... Error! Bookmark not defined.

CAPITOLUL VIII ............................................................... Error! Bookmark not defined. FONDUL DE COMERŢ .................................................... Error! Bookmark not defined. VIII.1 Elementele corporale ale fondului de comerţ ......... Error! Bookmark not defined. VIII.2 Elementele incorporale ale fondului de comerţ ...... Error! Bookmark not defined.

CAPITOLUL IX ................................................................. Error! Bookmark not defined. SOCIETĂŢILE COMERCIALE ......................................... Error! Bookmark not defined. IX.1 Noţiune: apariţie, evoluţie, clasificare ....................... Error! Bookmark not defined. IX.2 Înfiinţarea societăţilor comerciale ............................. Error! Bookmark not defined.

IX.3 Funcţionarea şi modificarea societăţilor comerciale . Error! Bookmark not defined.

IX.4 Procedura reoganizării şi lichidării societăţilor comercialeError! Bookmark not defined. CAPITOLUL X ................................................................... Error! Bookmark not defined. TEORIA CONTRACTELOR ÎN DREPTUL ECONOMIC . Error! Bookmark not defined. X.1. Caracterizare generală a contractelor ......................... Error! Bookmark not defined.

X.1.1. Determinări noț ionale ................................... Error! Bookmark not defined. X.1.2. Încheierea şi executarea contractelor .............. Error! Bookmark not defined.

CAPITOLUL XI ................................................................. Error! Bookmark not defined. CONTRACTE DE REPREZENTARE COMERCIALĂ ...... Error! Bookmark not defined.

XI.1.Contractul de mandat comercial ................................ Error! Bookmark not defined. XI.2. Contractul de comision ............................................. Error! Bookmark not defined.

XI.3. Contractul de consignaţie ......................................... Error! Bookmark not defined.

CAPITOLUL XII ................................................................ Error! Bookmark not defined. CONTRACTE SPECIALE .................................................. Error! Bookmark not defined.

XII.1. Contractul de vânzare-cumpărare ............................ Error! Bookmark not defined. XII.2. Contractul de report ................................................. Error! Bookmark not defined.

XII.3. Contractul de cont curent ........................................ Error! Bookmark not defined. XII.4. Contractul de franciză ............................................. Error! Bookmark not defined. XII.5. Contractul de leasing ............................................... Error! Bookmark not defined.

CAPITOLUL I DREPTUL – FACTOR IMPORTANT ÎN REGLEMENTAREA

ACTIVITĂŢII ECONOMICO-SOCIALE

I.1. Definiţia dreptului şi sensurile (acceptiunile) acordate acestui termen

a) Definiţia dreptului

Asupra relaţiilor sociale, a conduitei oamenilor acţionează o mare varietate de norme, în cele mai

variate forme şi modalităţi. Societatea umană este clădită şi funcţionează conform unor principii şi norme

izvorâte din necesitatea existenţei sociale.

Acţiunea dreptului asupra relaţiilor sociale are loc în cadrul unui sistem de reglementare compus

dintr-o multitudine de norme sociale şi se realizează concomitent printr-o împletire şi interacţiune a

diferitelor categorii de norme. Pentru o mai precisă delimitare şi înţelegere a reglementării juridice a

relaţiilor sociale este necesară cunoaşterea, fie şi mai generală a acţiunii şi a altor norme, a

reglementărilor de natură extrajuridică.

Cuvântul “normă” semnifică o categorie generală folosită de diferite ştiinţe, inclusiv ştiinţele

juridice, economice, politice, sociologice. Distincţia dintre “norme sociale” şi “norme tehnice” constă în

aceea că normele sociale privesc raporturile dintre oameni şi sunt o creaţie a acestora, o expresie de voinţă

a oamenilor, în timp de normele tehnice au în vedere comportamentul uman faţă de natură, exprimat în

legile naturale. Omul nu le poate schimba, însă poate şi chiar trebuie să le cunoască pentru a putea să le

folosească şi să le instrumenteze în mod corect când foloseşte un obiect din natură1.

În societatea modernă, industrială, tehnologizată şi computerizată, folosirea şi respectarea acestor

norme cu mare cuprindere este foarte importantă pentru ca activitatea umană să se poată desfăşura în

condiţii normale.

Numeroase norme tehnice sau tehnologice au devenit obiect de reglementare juridică (cum sunt

cele din domeniul ecologic, al circulaţiei, al transportului şi telecomunicaţiilor) devenind, prin aceasta şi

norme juridice.

Normele sociale sunt create de oameni şi stabilesc conduita oamenilor în cele mai diferite

domenii ale vieţii sociale, varietatea lor fiind condiţionată, pe de o parte, de varietatea relaţiilor sociale pe

care le reglementează, iar pe de altă parte, de modul prin care voinţa şi interesele exprimate în ele sunt

aduse la îndeplinire, cu alte cuvinte, consecinţele nerespectării lor (existenţa unor sancţiuni).

Concomitent cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii creşte şi se diversifică sistemul normelor

sociale. Rolul acestora şi, în mod special, a celor juridice creşte deosebit de Dreptul – ca mult în

1 Vezi si, Paul Mircea Cosovici,Premise penntru trecerea Romaniei la economia de piata intr-un stat de drept,in S.D.R.,nr.3/1992,p.1-197;de

asemenea,Eugeniu Safta Romano,op.cit.,p.330;Marilena Uliescu,Proprietateapublica si proprietateaprivata-actualul cadru legislativ,in

S.D.R.,nr.3/1992,p.211-227.privata-actualul cadru legislativ,in S.D.R.,nr.3/1992,p.211-227.

societatea contemporană în care intervenţia lor tot mai amplă în orientarea şi conducerea proceselor

sociale, necesită reglementări corespunzătoare.

Norma supremă a dreptului, după Kant, cere să te porţi în aşa fel încât libertatea ta, expresie a

voinţei autonome, să se împace cu libertatea fiecăruia. Dreptul este acela care, prin normele sale, asigură

o limitare reciprocă a voinţelor libere ale oamenilor. În cazul alegerii unei conduite contrare normei

sociale, intervine corectivul necesar, aplicarea sancţiunii, foarte diferită după natura normei încălcate

(morale, juridice etc.).

Fundamentul juridic este comun societăţilor cu organizare statală.

Dreptul - fenomen juridic, are rolul de a:

stabili conduita persoanei în societate, impusă prin norma de drept;

reglementa activitatea economico-socială.

dreptul obiectiv constituie fundamentul dreptului subiectiv, astfel că, acesta din urmă există şi

poate fi exercitat numai în condiţiile în care este recunoscut şi ocrotit de către norma juridică;

dreptul obiectiv desemnează totalitatea normelor juridice generale şi obligatorii, susceptibile

de a fi impuse prin forţa de constrângere a statului.

În concepţia dreptului românesc, noţiunea de drept subiectiv semnifică:

facultatea sau atributul recunoscut persoanelor prin norma de drept;

măsura conduitei titularului dreptului1;

facultatea (atributul recunoscut subiectelor de drept) de a pretinde o anumită conduită de la

subiectul pasiv, în comparaţie cu dreptul obiectiv (pozitiv) care desemnează totalitatea normelor juridice

în vigoare la un moment dat.

Din cele mai vechi timpuri oamenii şi-au desfăşurat viaţa şi activitatea pe baza unor reguli de

conduită care la început au urmat forma tradiţiei deoarece nu erau scrise şi aceste obiceiuri se transmiteau

de la o generaţie la alta. În societate oamenii creează între ei numeroase şi variate relaţii sociale care în

prezent sunt guvernate de norme de comportare obligatorii elaborate de stat cu natură diferită după cum

ele aparţin moralei, religiei, politicii, eticii sau altor domenii de viaţă şi activitate.

Aşadar nu toate normele de comportare devin norme juridice, încadrate în domeniul dreptului.

Alegerea problemelor şi a relaţiilor economico-sociale care vor cădea sub influenţa dreptului şi vor fi

reglementate de normele acestuia o face societatea la un moment dat, în raport de nevoile economico-

sociale, de importanţa lor pentru statul român la această dată. Normele juridice care alcătuiesc dreptul

român constituie numai un domeniu al normelor care există în societate şi cârmuiesc activităţile

oamenilor.

Importanţa dreptului este subliniată de nevoia ca activităţile oamenilor să fie normativate sub

cele mai semnificative aspecte, cum ar fi cele privitoare la activitatea economică şi care

subliniază tocmai dimensiunea juridicului în cadrul societăţii. Pentru agenţii economici în faza de

1 A se vedea, René Sanielevici, op. cit.p. 70–82.

tranziţie la economia de piaţă dreptul apare ca un factor decisiv care disciplinează activitatea lor

comercială sau de altă natură, realizându-se în acest mod ordinea de drept. Normele juridice care

alcătuiesc dreptul conţin astfel de percepte cu o valoare socială deosebită.

Pentru motivele arătate şi pentru a sublinia caracterul social şi istoric al dreptului este nevoie să

reţinem că acesta apare acolo unde sunt relaţii sociale în legătură cu care trebuie determinate anumite

drepturi şi obligaţii ale oamenilor asupra activităţii desfăşurate de ei.

Normele juridice sunt necesare pentru ca în raport de specificitatea unei forme de activitate şi

într-un anumit moment istoric să interzică sau, dimpotrivă, să admită o anumită conduită.

Dreptul reprezintă ansamblul normelor de conduită elaborate de stat cu caracter

obligatoriu şi a căror respectare este adusă la îndeplinire, la nevoie prin forţa de constrângere a

statului.

La apariţia statului, acesta a simţit nevoia de a-şi crea un instrument juridic cu ajutorul căruia să

realizeze funcţiile sale, programul de guvernare propriu.

b) Sensurile acordate noţiunii de „drept”

În dicţionarul limbii române şi totodată pornind de la acesta în dicţionarele juridice, constatăm că

noţiunea de “drept” are mai multe semnificaţii (sensuri) şi anume:

totalitatea regulilor de conduită generale şi obligatorii pe care le elaborează statul prin

organele sale;

puterea (posibilitatea legală) a omului de a avea o anumită conduită în relaţia cu altă persoană

şi în cadrul ei de a pretinde de la cealaltă persoană o anumită comportare. Sub acest aspect folosim

cuvântul “drept subiectiv”. Această putere legală a omului nu poate exista în afara unei norme juridice,

respectiv a dreptului care să permită conduita la care ne-am referit. Ori norma juridică care reglementează

un anumit drept subiectiv poartă denumirea de drept obiectiv sau pozitiv.

dreptul mai este utilizat pentru a desemna ştiinţa dreptului”(ştiinţele juridice) care studiază

normele juridice care îl compun. Dreptul urmăreşte principiile sale, instituţiile juridice şi perfecţionarea

în ansamblu.

Pornind de la constatarea că ansamblul normelor juridice care alcătuiesc dreptul este structurat

pornind de la relaţiile sociale de un anumit tip sau caracter pe care le reglementează şi care fac ca

ansamblul regulilor de drept să alcătuiască sistemul dreptului românesc care se împarte pe ramuri de

drept, şi ştiinţa dreptului românesc este structurată corespunzător pe discipline ale dreptului.

In raport cu caracterele şi natura relaţiilor sociale pe care le guvernează unele norme juridice,

acestea din urmă alcătuiesc o anumită ramură a dreptului: normele care guvernează relaţiile personale şi

patrimoniale dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre rude, alcătuiesc ramura dreptului familiei; normele

care reglementează actele şi faptele de comerţ, într-un cuvânt activitatea comercială, alcătuiesc ramura

activităţii comerciale.

Corespunzător acestei ramuri de drept, ştiinţa dreptului este împărţită în mai multe domenii:

domeniul dreptului familiei, care va analiza şi cerceta normele juridice care intră în

compunerea ramurii dreptului familiei, pentru îmbunătăţirea cadrului legal respectiv, pentru

interpretarea corectă a legislaţiei familiei;

dreptul mai poate fi diferenţiat de cuvântul dreptate, ultima noţiune reprezintă o valoare etică

pe baza căreia se apreciază comportarea reciprocă a oamenilor, fie persoane fizice, fie

organizaţi în colectivităţi care se numesc persoane juridice, “dreptatea” mai însemnând

valoarea etică privitoare la conţinutul legilor şi instituţiilor publice.

Dreptul, care reprezintă totalitatea normelor de conduită elaborate de stat la un moment dat, are

un pronunţat caracter istoric, apariţia lor fiind determinată şi în strânsă legătură cu realităţile politice şi

economico-sociale dintr-o anumită etapă.

Dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv

Dacă dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea legală recunoscută de lege unor persoane fizice sau

juridice de a avea anumite drepturi şi obligaţii într-un raport juridic concret, dreptul obiectiv pe baza

căruia se stabileşte dreptul concret al persoanelor are un caracter general şi abstract.

Ex. Norma juridică înscrisă în articolul 480 din Codul Civil reprezintă dreptul obiectiv in raport

de care o anumită persoană X deţinând legal un bun mobil sau imobil are dreptul subiectiv, de proprietate,

pe care i-l conferă legea.

Dreptul obiectiv apare aşadar, prin aplicarea dreptului obiectiv asupra unui raport juridic concret

căruia îi permite să apară şi să aibă un anumit conţinut, să se modifice sau să se stingă în anumite condiţii

legale.

la rândul său dreptul obiectiv se înfăptuieşte numai prin intermediul dreptului subiectiv. Pentru

înţelegerea acestor noţiuni se impune să diferenţiem şi între termenul de drept subiectiv şi acela de subiect

de drept care înseamnă participantul la un raport juridic concret.

Dreptul obiectiv

Ca fenomen social, dreptul a apărut odată cu apariţia statului.

Sintagma “drept obiectiv” semnifică ansamblul de norme care reglementează categorii de relaţii

sociale.

În dreptul roman jurisconsultul Ulpian a definit dreptul ca reprezentând “îndatorirea de a

recunoaşte şi de a da fiecăruia ce i se cuvine”.

Dreptul obiectiv reprezintă ansamblul de reguli de conduită care guvernează relaţiile

persoanelor, care reglementeaza activitatea umană în societate şi care au vocaţia să se aplice tuturor

membrilor colectivităţii umane1.

Dreptul subiectiv semnifică facultatea subiectului raportului juridic de a acţiona într-un anumit

fel, de a cere celorlalte subiecte o conduită corespunzătoare, iar la nevoie de a recurge la sprijinul

aparatului de stat pentru asigurarea dreptului său.2

1 Vezi, Elena Iftimie, op. cit., p. 10.

Legătura dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv

Corelaţia dintre dreptul obiectiv (pozitiv) şi dreptul subiectiv ne indică următoarele:

cele două sintagme exprimă moduri distincte de a prezenta fenomenul social denumit drept;

în consecinţă, ele sunt două accepţiuni (sensuri) care se atribuie termenului drept care nu se

exclud (una pe cealaltă);

între dreptul obiectiv (pozitiv) şi dreptul subiectiv există o unitate indisolubilă;

dreptul subiectiv nu există şi nici nu poate să existe în afara dreptului obiectiv.

I.2. Sistemul juridic şi sistemul dreptului a) Sistemul juridic

Dreptul este unul dintre fenomenele juridice1 care sunt studiate de către teoria generală a dreptului

şi de sociologia juridică.2

“Privind ca un fenomen juridic, trebuie să-l dezavuăm de eticheta simplistă pusă de normativitate.

Dreptul modern este mai amplu decât vectorul sau norma juridică. El cuprinde judecăţile particulare,

comandamentele individuale, interese de scurtă perspectivă şi uneori chiar contrainterese”.

Fenomenele juridice alcătuiesc împreună sistemul juridic, între ele existând legătură şi

interdependenţă.

În literatura juridică s-a făcut diferenţa între sistemul juridic şi sistemul dreptului.

Sistemul juridic cuprinde totalitatea fenomenelor juridice, şi anume, dreptul, conştiinţa

juridică, raporturile juridice şi structurile instituţionale juridice, create pe baza dreptului, în scopul

respectării şi aplicării lui.

Sistemul dreptului este format din ansamblul normelor juridice sistematizate (ramuri de drept,

instituţii juridice) , indiferent de domeniul pe care îl reglementează (de Drept civil, Drept comercial,

Dreptul muncii, Dreptul familiei şi altele.

b) Sistemul dreptului(sistemul normelor juridice) constituie:

Totalitatea normelor juridice între care există relaţii relativ stabile şi durabile alcătuieşte

sistemul dreptului;

structura internă a dreptului (organizarea internă a dreptului) într-un stat, structură chemată să

asigure înfăptuirea unităţii normelor juridice impune gruparea lor în părţi independente (subsisteme ale

sistemului), ramuri de drept şi instituţii juridice.

Obiectul şi metoda de reglementare a normelor juridice care în ansamblu semnifică dreptul, îl

clasifică pe acesta din urmă în părţi interdependente denumite:

2 A se vedea şi, Maria Harbădă, Elemente de drept pentru învăţământul economic universitar, Edit. Fundaţiei Academice

„Gheorghe Zane” Iaşi, 1996, p. 17-18.

.

ramuri de drept;

instituţii juridice.

c) Ramura de drept şi criteriile pentru sistematizarea normelor juridice în cadrul sistemului

dreptului.

Ramura de drept reprezintă :

ansamblu distinct de norme juridice legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale

ce au acelaşi specific (relaţii sociale omogene), folosind aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode;

unitatea mai multor norme juridice legate strâns între ele prin obiectul lor şi prin anumite

principii şi metode comune.

Structura specifică fiecărei ramuri de drept include:

partea generală;

partea specială.

d) Instituţia juridică constituie:

totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită categorie (grupă unitară) de relaţii

sociale, generând astfel o categorie de raporturi juridice;

sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme juridice;

normele juridice care reglementează căsătoria, rudenia, proprietatea, moştenirea etc.

În comparaţie cu noţiunea “dreptului”, cuvântul “dreptate” semnifică valoarea etică în raport de

care se apreciază infaptuirea actului de justitie; conduita reciprocă a persoanelor una faţă de cealaltă şi

faţă de lege.

Dreptul constituie, aşadar:

factor important în reglementarea juridică a activităţii economico-sociale;

fenomen complex;

fenomen social, istoric şi juridic;

în cadrul sistemului juridic, dreptul semnifică elementul fundamental.

A. Obiectul de reglementare al normelor juridice care compun dreptul este reprezentat de:

categorii de relaţii sociale reglementate de o anumită ramură de drept (ex. relaţiile personale şi

patrimoniale dintre soţi, dintre părinţi şi copii, precum şi dintre alte persoane asimilate de lege rudelor,

alcătuiesc obiectul de reglementare al ramurii Dreptului familiei).

B. Metoda de reglementare a normelor juridice reprezintă:

formele şi mijloacele utilizate de stat pentru a influenţa conţinutul şi caracterul relaţiilor

sociale reglementate.

I.3. Principiile fundamentale ale dreptului a) Definiţia

În sens juridic, noţiunea de principiu de drept desemnează:

idee de bază, teză fundamentală;

“ideile, tezele fundamentale, care stau la baza întregului sistem de drept, determinate de

relaţiile sociale şi fiind expresia valorilor promovate şi apărate de drept, idei ale conţinutului

tuturor normelor juridice care orientează reglementările juridice şi aplicarea dreptului”;2

idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice;

idei diriguitoare care se degajă ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi celelalte

legi şi care trebuie să se folosească în întregul sistem de drept, în curs de formare;

idei de bază care se găsesc în întreaga legislaţie a statului, ca stat de drept în curs de

consolidare.

În opinia majoritară – exprimată în literatura juridică, clasificarea principiilor dreptului le

grupează în următoarele două grupe de principii:

principii generale (fundamentale)

principii de ramură.

Principiile fundamentale sunt reglementate în mod expres de Constituţia ţării sau sunt deduse din

legea fundamentală.

Principiile de ramură sunt înscrise în coduri şi în alte acte normative.

b) Categorii de principii

A. Principiul legalităţii care presupune:

înfăptuirea ordinii de drept, în care locul suprem îl ocupă Constituţia şi obligaţia tuturor

să se supună legii;

democratismul puterii manifestat prin suveranitatea poporului pe care acesta o exercită

prin sistemul electoral bazat pe vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, prin

care se instituie Parlamentul care îşi exercită atribuţiile sale de legiferare şi de control

asupra executivului.

În cadrul ordinii de drept, legalitatea – ca respectare a normelor juridice, a principiilor şi

prevederilor legale se întemeiază pe:

legitimitate

respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor

compatibilitate cu normele internaţionale (la nivelul standardelor internaţionale).

Egalitatea – fundament al vieţii sociale – este o componentă a principiului libertăţii şi egalităţii.

Acest principiu fundamental al dreptului român este consacrat în art. 3 din Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului.

B. Principiul libertăţii şi egalităţii care este considerat:

principiul de bază al dreptului;

libertate fundamentală;

cadrul dreptului.

2 Vezi, Gh. Lupu, Gh. Avornic, op. cit., p. 103-110.

C. Principiul responsabilităţii, ca principiu fundamental al dreptului presupune:

act de angajare a individului, în procesul interacţiunii sociale;

raportarea conştientă a individului la valorile şi normele societăţii;

respectarea benevolă a normelor de drept;

CAPITOLUL II IZVOARELE DREPTULUI. CATEGORII DE LEGI

II.1. Noţiunea şi evoluţia istorică a izvoarelor dreptului Noţiunea de izvor de drept cunoaşte în dreptul român cât şi în dreptul comparat, mai multe

accepţiuni şi anume:

izvor material sau în sens material care semnifică factorii de configurare ai dreptului, faptul

social sau forţele creatoare, geneza dreptului2;

izvorul formal (juridic) care cunoaşte cea mai largă adeziune a specialiştilor în teoria

dreptului şi nu numai în acest domeniu de drept.

Într-un mod general, izvorul de drept în sens juridic (formal) reprezintă formele de exprimare ale

normelor dreptului, în cadrul sistemului de drept, privite în dimensiune spaţială şi temporală, pentru

fiecare eră şi perioadă istorică.

Este de remarcat că aceste două categorii de izvoare au fost frecvent prezentate şi diferenţiate în

teoria şi practica dreptului nostru, în perioade anterioare evenimentelor din dec. 1989.

În prezent, noţiunea de izvor de drept mai este utilizată şi în alte accepţiuni. Politica este

astfel considerată izvorul politic al dreptului1 pentru considerentul că autoritatea politică

statală este cea care determină apariţia unor noi reglementări, după cum şi conştiinţa

juridică este apreciată ca un izvor ideologic al dreptului.

Noţiunea de izvor de drept în sens larg înseamnă:

izvor direct care este actul normativ în cuprinsul căruia se află norma juridică avută în vedere;

izvor indirect în sensul unei reguli nejuridice (obiceiul la care face trimitere o normă juridică

împreună cu care alcătuieşte izvorul de drept (complex), denumit şi izvor mediat.

Din cele prezentate rezultă că, în sens general, izvorul de drept reprezintă forma de

exprimare a normelor juridice (legilor).

Forţa juridică a izvorului de drept este determinată de poziţia în sistemul de organe al statului şi

competenţa organului de la care acesta provine. Privită din această perspectivă, Constituţia este legea

fundamentală română şi are valoare juridică supremă. Art.1 alin. 5Constituţie consacră în mod expres,

principiului supremaţiei Constituţiei şi de aici, necesitatea ca toate izvoarele dreptului nostru să fie în

concordanţă cu prevederile din legea fundamentală.

Pentru a stabili importanta acestei reguli fundamentale generale, in statul de drept s-a prevazut in

art. 142 din Legea fundamentala: „Curtea Constitutionala este garantul suprematiei.”

2 Vezi şi, Elena Iftimie, Introducere în teoria şi practica dreptului, Edit. Universităţii “Ştefan cel Mare”, Suceava, 1999,

p. 39-40; deasemenea, Ioan Ceterchi, Ion Craiovanu, Introducere în teoria generală a dreptului, Edit. All, Bucureşti,

1993, p. 52 şi urm. 1 A se vedea şi, Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, op. cit., p. 41-45

II.2. Clasificarea şi prezentarea izvoarelor dreptului român

a) Generalităţi

O analiză a izvoarelor dreptului făcută în contextul geografic şi istoric, evidenţiază gruparea lor în

cadrul sistemului de izvoare şi chiar o ierarhizare care semnifică diversitatea lor şi diferenţierile care sunt

de la un stat la altul, într-o anumită perioadă de timp, după cum urmează:

După apariţia statului, o anumită durată de timp care se întinde şi cuprinde inclusiv evul

mediu, cel mai important şi utilizat izvor de drept era obiceiul juridic, denumit şi cutumă;

epoca modernă este dominată de legea scrisă, care reprezenta voinţa reprezentanţei naţionale

(parlament);

în perioada contemporană se conturează mai multe categorii de sisteme de drept a unor state

care au elemente comune.

Literatura de specialitate prezintă următoarele mari sisteme de drept din lume:

A. sistemul romano-germanic din care face parte şi sistemul de drept român;

B. marile sisteme de common law;

C. sistemele juridice tradiţionale, formate din: hindus, musulman, al extremului orient;

D. sistemul socialist cu o sferă de cuprindere redusă şi în curs de restrângere treptată3.

Un alt izvor de drept îl constituia precedentul judiciar sau practica judecătorească,

alcătuit din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate

gradele, pe baza interpretării şi aplicării legii.

Cu toate că o hotărâre judecătorească este un act individual, un act de aplicare a dreptului, în care

judecătorul dă o soluţie într-un litigiu pe baza normelor juridice în vigoare, activitatea jurisdicţionară are

o importanţă foarte mare. Această activitate se manifestă în mod necesar de îndată ce viaţa socială a ieşit

din faza pur instinctivă, cerând adoptarea unor decizii. În acelaşi timp, activitatea jurisdicţională poate

sugera noi idei, impuse de dezvoltarea şi complexitatea raporturilor sociale. Dreptul sclavagist roman, aşa

numitul drept pretorian cuprindea norme create de pretori, pentru corectarea, adoptarea sau completarea

dreptului civil roman (ius civile). De asemenea, în dreptul feudal, practica judiciară a căpătat o deosebită

însemnătate, mai ales în secolele al XV-lea – al XVII-lea, odată cu recepţionarea dreptului roman.

Însă, deîndată ce legea devine principalul izvor de drept, cele mai importante relaţii sociale fiind

reglementate prin legi scrise, prin coduri cuprinzătoare, precedentul judiciar decade sau chiar este

interzis în unele ţări. De pilda, Codul civil francez de la 1804 interzicea tribunalelor să se pronunţe pe

bază de dispoziţii generale. În prezent, în concepţia dreptului român, ca şi a altor sisteme de drept,

precedentul judiciar nu mai este acceptat ca izvor de drept.

Hotărârile judecătoreşti sunt acte care nu conţin reguli juridice ci soluţii concrete date pe baza

unor acte normative şi în vederea aplicării lor. Asemenea acte de jurisdicţie trebuie deosebite de actele

jurisdicţionale ale unor organe de stat interne sau ale organelor internaţionale care îşi formează propria

3 In acest sens, vezi Elena Iftimie, op. cit., p. 44 si urm.

practică, ce nu poate fi cuprinsă în sfera noţiunii de jurisprudenţă. Odată cu revoluţiile burgheze,

problema precedentului judiciar s-a pus diferit de la un sistem la altul. Dacă în ţările europene

continentale precedentul nu a fost inclus printre izvoarele de drept, în Anglia, SUA, Canada el şi-a păstrat

un loc şi rol deosebit de important.

În Anglia, de exemplu, şi în ţările care au adoptat sistemul de drept anglo-saxon, dreptul comun

este alcătuit din hotărâri judecătoreşti şi cutumele consfinţite de ele. În acest sistem, judecătorul nu este

apreciat a fi doar un interpret al legii, ci o autoritate care creează regula de drept. Concepţia ce domină

aici este că “înţelesul dreptului este acela pe care i-l dau instanţele judecătoreşti”4. Însă nu orice hotărâre

judecătorească are valoare de precedent judiciar. În Anglia, de exemplu şi în ţările care au adoptat

sistemul de drept anglo-saxon, dreptul comun (common law) este alcătuit din hotărâri judecătoreşti şi

cutumele consfinţite de ele.5

Precedentele judiciare sunt considerate izvoare de drept şi în statele cu un alt sistem de drept, cum

se întâmplă în Elveţia unde există opinia că unele hotărâri ale Tribunalului Federal constituie adevărate

izvoare de drept.

În ţara noastră, deşi practicii judiciare i se acordă o atenţie sporită, ea, de regulă nu este

considerată ca un izvor de drept, cum am spus şi mai sus. Cu unele rezerve si inainte de revizuirea

Constitutiei din 8 decembrie 1991 se accepta de a fi recunoscute ca izvor de drept hotărârile

judecătoreşti ce ţin de unele ramuri ale dreptului pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în

soluţionarea recursului în interesul legii, în vederea interpretării şi aplicării unitare a normelor juridice

pe întreg teritoriul ţării.

Principiile generale ale dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare

generale, pe care instanţa le are în vedere atunci când nu există reglementări de

detaliu într-o anumită problemă.

Unele dintre ele sunt exprimate sub forma unor adagii, în special cele formulate încă în dreptul

roman. Principiile generale sunt izvoare formale ale dreptului de o mare generalitate de care trebuie să se

ţină seama atât în elaborarea dreptului, dar mai ales în aplicarea sa. Ele pot fi de inspiraţie filozofică,

politică, socială. Unele principii au însă un caracter exclusiv juridic. Multe dintre principiile fundamentale

sunt înscrise în Constituţie căpătând astfel o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte reglementări.

Doctrina (sau literatura juridică) cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe

care autorii de specialitate le dau fenomenului juridic şi are o importanţă majoră, ea

contribuie la explicarea fenomenului juridic, la cunoaşterea realitatilor social-politice si

economice, a relatiilor sociale supuse reglementării juridice, interpretarea şi aplicarea

corectă a legii, la dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului.

4 Vezi, în această problemă şi, Maria Harbădă, Elemente de drept pentru învăţământul economic universitar, p. 13-16, p.

38-42. 5 Elena Iftimie, op. cit., p. 44-59.

Ca izvor de drept, ştiinţa juridică a fost recunoscută mai mult în epoca antică şi cea medievală,

unde împăratul romanilor, Hadrian, a decis că judecătorii sunt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a

celor ce cercetează dreptul.

Ulterior, în epoca din urmă a Imperiului Roman, s-a format obiceiul de a rezolva chestiunile de

drept, citindu-se părerile vechilor jurisconsulţi, încât nu se mai recurgea la textul legii. Mai mult de atât,

s-a stabilit un fel de clasament între jurisconsulţi, astfel că părerile a patru dintre ei, Papinion, Paul,

Alpren, Modestin erau considerate drept lege. Şi în Evul Mediu doctrina a avut un rol important,

judecătorii apelând la operele ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru cauzele aduse în faţa lor.

Treptat însă rolul doctrinei a început să scadă, in prezent nemaifiind considerată ca izvor al dreptului.

b) Actul normativ (legea în sensul larg al termenului)

După formarea statelor au apărut norme juridice noi, acte normative care ocupă locul principal în

ierarhia izvoarelor dreptului. Forţa lor juridică este susţinută de faptul că provin de la autoritatea publică

competentă să normativeze cele mai importante relaţii sociale.

Actul normativ sau legea în sensul larg se mai numeşte, în teoria şi practica dreptului, actul

juridic normativ. Actul cu cu forţă juridică superioară este actul normativ sau legea în sensul

strict al termenului, elaborat de organul suprem şi “unica autoritate legiuitoare” care este

Parlamentul.

In mod curent, utilizarea cuvântului “lege” (in sensul larg) desemnează orice act normativ,

indiferent de organul de stat de la care provine.

A. Actele juridice (normative) ale Parlamentului (art. 73 Constituţie) sunt:

Legile (cu forţă juridică deosebită în ierarhia izvoarelor dreptului, ordonate în sistemul

izvoarelor dreptului, intr-o anumita ordine), sunt prezentate în Constituţie, art. 73, sub următoarele trei

categorii:

I. legi constituţionale care revizuiesc Constituţia, după o anumită procedură, reglementată expres

în art. 150-152 din Titlul VI al Legii fundamentale ( aprobata prin referendumul din 18-19 octombrie

2003 si intrata in vigoare la data de 29 octombrie 2003);

II. legi organice care reglementează cele mai importante domenii de activitate umană şi relaţiile

create în cadrul lor.

In art. 73 al Constitutiei (revizuit prin Legea Constitutionala nr. 429/2002) prevede urmatoarele

domenii de reglementare ale legilor organice:

a. sistemul electoral: organizarea si functionarea Autoritatii Electorale Permanente;

b. organizarea, funcţionarea si finantarea partidelor politice;

c. statutul deputatilor si al senatorilor, stabilirea indemnizatiei si a celorlalte drepturi

ale acestora;

d. organizarea şi desfăşurarea referendumului;

e. organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

f. regimul starii de mobilizare partiala sau totala a fortelor armate si al starii de

razboi;

g. regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;

h. infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

i. acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

j. statutul functionarilor publici;

k. contenciosul administrativ;

l. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor

judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;

m. regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;

n. organizarea generală a învăţământului

o. organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind

autonomia locală;

p. regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;;

r. statutul minoritatilor nationale ale Romaniei ;

s. regimul general al cultelor;

t celelalte domenii pentru care in Constitutie se prevede adoptarea de legi organice (un

exemplu in acest sens il constitue legea de organizare si functionare a avocatului poporului;

art. 58, alin.3 din Legea fundamentala).

III. legi ordinare care sunt acela mai numeroase acte normative emise de Parlament, si cuprind

toate actele autoritatii supreme, altele decat legile constituţionale şi legile organice. Din această categorie

fac parte intre multe alte legi :. Legea 31/1990, Legea nr. 15/1990, Legea nr. 21/1996; Legea nr. 18/1991,

Legea nr. 119/1996 etc.

Parlamentul mai adoptă:hotariri si motiuni.

In conformitate cu prevederile art. 73 Constituţie, putem ierarhiza izvoarele dreptului pe baza

acestor trei categorii de legi, iar legea organică are valoare juridică deosebită, ocupând locul doi după

Constituţie, urmată de legea ordinara.

Structura izvoarelor dreptului roman cuprinde numeroase acte normative emise anterior

evenimentelor din decembrie 1989,6incat este necesar sa le examinam in concordanta cu litera si spiritul

disp. Art. 154 Constitutie, conform caruia: “(1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare,

în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”.

În concordanţă şi cu dispoziţiile alin 5 din acelaşi articol, rezultă că, în termen de 12 luni de la

momentul intrării în vigoare a legii de organizare a Consiliului Legislativ7, acesta va examina dacă actele

normative la care ne-am referit, sunt în concordanţă cu actuala Constituţie. În caz de nonconformitate

acest organ va propune Parlamentului, sau după caz Guvernului, să acţioneze corespunzător, dispunând:

6 A se vedea şi, Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, p. 41-42

7 Consiliul Legislativ are natura unui organ consultativ de specialitate al Parlamentului cu atribuţii constând în avizarea

proiectelor de acte normative în scopul: • sistematizării

• unificării

• coordonării întregii legislaţii.

Acest organ ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.

abrogarea;

modificarea;

completarea actelor normative în cauză.

B. Actele Preşedintelui ţării: decretele (art. 100 Constituţie)

În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele ţării poate emite decrete ce sunt publicate în

Monitorul Oficial al României. În caz de nepublicare decretul este considerat inexistent.

C. Actele Guvernului (art. 108 Constituţie) poartă denumirea de:

hotărâri;

ordonanţe.

I. Hotărârile Guvernului sunt emise în vederea organizării executării legilor (ex. Hotărârea nr.

495 din 12 septembrie 1997 privind conţinutul, eliberarea şi actualizarea livretului de familie).

Ele se publică în Monitorul Oficial al României pentru a produce efectele izvorului de drept. În

caz de nepublicare, hotărârea respectivă este considerată inexistentă.

Alin. 4 teza finală din art. 108 Constituţie, exceptează de la publicare hotărârile care prezintă

caracter militar şi care “se comunică numai instituţiilor interesate”.

II. Ordonanţele şi Ordonanţele de urgenţă sunt prevăzute în art. 108 Constituţie iar ultima

categorie în art. 115 alin. 4 Constituţie. Parlamentul este “unica autoritate legiuitoare a ţării”, iar această

funcţie legislativă nu este divizată, încât să o realizeze împreună cu autoritatea executivă sau Guvern.

Pentru a înţelege activitatea legislativă a Guvernului, prezentată de art. 108 Constituţie trebuie să

coroborăm acest articol din legea fundamentală cu dispozitiile art. 115 din acelaşi act normativ, conform

căruia: “Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în

domenii care nu fac obiectul legilor organice.

Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite

ordonanţe”. Ordonanţele sunt emise numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de legea specială de

abilitare.

Acest act normativ intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere in procedura de

urgenta la Camera competenta sa fie sesizata si dupa publicarea ei in Monitorul Oficial.

In termen de 30 de zile de la depunere, Camera sesizata trebuie sa se pronunte asupra

ordonantei, iar in cazul in care nu dispune asupra ei, Ordonanta este considerata adoptata

si se trimite celeilalte camere care decide in procedura de urgenta.

In situatia in care Ordonanta de Urgenta a Guvernului cuprinde norme de natura legii

organice se aproba cu majoritatea prevazuta la art. 76 alin. 1.8

Limitarea domeniilor de reglementare prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului rezulta

din corelarea prevederilor art. 115 alin. 5 si 6 si sunt urmatoarele limite:

nu pot fi adoptate in domeniul legilor constitutionale;

8 Art. 76 Constitutie se refera la adoptarea legilor si a hotararilor si in alin. 1 dispune: „Legile organice si hotararile privind

regulamentele camerelor se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei camere”.

nu pot afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului;

nu pot atinge drepturile, libertatile si indatoririle prevazute de Constitutie;

nu pot afecta drepturile electorale;

nu pot viza masuri de trecere silita a unor bunuri in proprietate publica.

Parlamentul aproba sau dupa caz respinge printr-o lege, ordonantele cu care a fost sesizat dispunand,

daca este necesar, masuri cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare aordonantei.

În sistemul actual al izvoarelor dreptului român sunt cuprinse numeroase ordonanţe (cum ar fi:

Ordonanţa Guvernului Nr. 21 / 1992 privind protecţia consumatorului, Ordonanta Guvernului nr. 26/

2000 privind asociatiile si fundatiile etc.)

Textul initial al Constitutiei al Constitutiei (art. 114) a fost modificat sub aspectul alin. 4

care in prezent in noua numerotare a Constitutie are urmatorul cuprins: „Guvernul poate

adopta ordonante de urgenta, numai in situatii extraordinare a caror reglementare nu

poate fi amanata, avand obligatia motivarii urgentei in cuprinsul acestora.”

Totodata, dupa revizuire s-a introdus inca doua aliniate (5 si 6) care se refera la data

intrarii in vigoare o Ordonantei de Urgenta la limitele de reglementare a acestor acte

normative.

Ordonanta de urgenta intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere in procedura de

urgenta la camera competenta sa fie sesizata si publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei. Camerele

daca nu se afla in sesiune se convoaca obligatoriu in cinci zile de la depunere sau dupa caz de la trimitere.

Daca in termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizata nu se pronunta asupra ordonantei,

aceasta este considerata adoptata imediat si se trimite celeilalte Camere, care decide deasemenea in

procedura de urgenta. Ordonantele de urgenta cuprinzand norme de natura legii organice se aproba cu

majoritatea prevazuta in art. 76 alin. 1.

Exemplu de ordonanţe de urgenţă:

nr. 25 din 12 iunie 1997 completată şi aprobată prin Legea nr. 87/1998 privind regimul juridic

al adopţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 120 / 1997;

nr. 26 din 12 iunie 1997 aprobată prin Legea nr. 108/1998 cu privire la protecţia copilului

aflat în dificultate.

c) Contractul normativ constituie un izvor de drept cu o activitate mai restrânsă, în comparaţie cu

alte izvoare.

Totuşi, în epoca feudală contractul a reprezentat un important izvor de drept şi a reglementat

diferite raporturi dintre pături sau stări sociale, ori între acestea şi şeful statului (monarh), fiind

caracterizate ca raporturi de forţă între cei care-l semnau. Între aceste contracte cu valoare juridică

deosebită, sistemul dreptului englez cuprindea Magna Charta Libertatum (15 iunie 1215). O importanţă

majoră are contractul normativ şi în situaţia formării, din unirea mai multor state, a unor confederaţii

sau federaţii, care prevedea principiile fundamentale acceptate de ţările semnatare.

În dreptul intern, contractul normativ este inclus în categoria izvoarelor dreptului. Am putea

menţiona contractul colectiv care este apreciat de specialişti ca un semnificativ izvor al dreptului muncii,

dacă ne referim la dispoziţiile generale pe care le conţine. Aceste prevederi constituie forma unor norme

juridice, de natură convenţională. În prezent, se manifestă o tendinţă de standardizare a tuturor

operaţiunilor juridice, fiind elaborate unele “contracte tip”, denumite şi “contracte de adeziune”, în cadrul

cărora semnatarii au libertatea doar să accepte aceste prevederi şi să le semneze.

Cel mai important loc îl ocupă contractul normativ între izvoarele dreptului internaţional,

unde este cunoscut sub denumirea de: tratat; acord; convenţie; contract etc. Este de reţinut faptul că, în

comparaţie cu actul juridic al părţilor (contractul care este manifestarea de voinţă a acestora pe baza

căreia se creează drepturi şi obligaţii pentru ele), contractul normativ – ca izvor de drept reprezintă

“forma convenţională a creării normelor juridice, caz în care drepturile şi obligaţiile apar ca regulă de

conduită obligatorii pentru semnatarii lui”.

d) Cutuma (obiceiul juridic)

Obiceiul reprezintă o regulă de conduită ce se formează spontan ca rezultat a aplicării ei repetate

într-un interval de timp relativ îndelungat, într-o colectivitate umană.9 Modalitatea principală de ordonare

a relaţiilor sociale şi influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă este constituită din:

diferite datini;

tradiţii;

practici cu caracter moral sau religios.

În epocile istorice care au urmat comunei primitive, obiceiul a avut în continuare un rol social

important, diferit însă de la o epocă la alta.

Puterea de stat poate adopta faţă de obiceiuri, dupa caz una din următoarele atitudini:

de recunoaştere, conservarea ori, dupa caz sancţionare, acordându-le forţa judiciară celor care

sunt în acea perioadă istorică, necesare pentru întărirea ordinii de drept;

de acceptare şi tolerare a obiceiurilor care însă nu necesită transformarea lor în norme cu

caracter juridic;

de interzicere a obiceiurilor care sunt contrare ordinii de stat.

Obiceiurile din prima categorie, respectiv cele care se bucură de recunoaştere din partea puterii de

stat care le acordă forţă juridică, se transformă în obiceiuri juridice. Acestea se mai numesc cutume, care

fac parte dintre izvoarele dreptului român.

De regulă, modul de sancţionare al obiceiului şi transformare a lor în obiceiuri juridice, s-a

realizat în practica aplicării dreptului, prin recunoaşterea lor de către instanţele judecătoreşti, cu prilejul

soluţionării cauzelor supuse judecăţii acestora.

Cutuma (obiceiul juridic) a avut şi continuă să manifeste un rol important ca izvor al dreptului

internaţional, cu toate că în perioada actuală, s-a extins practica de reglementare scrisă şi de codificare a

acesteia.

În dreptul intern, cutuma este izvor al dreptului civil şi comercial.

9 Elena Iftimie, op. cit., p. 54-55.

Valoarea de izvor de drept a obiceiului juridic sau cutumei constituie o problemă controversată în

teoria şi practica dreptului10

, conturându-se mai multe opinii, şi anume:

cutuma este izvor de drept în situaţia în care în legea scrisă nu există reglementări pentru

anumite relaţii sociale dar se află reguli nescrise, recunoscute şi practicate constant, o

perioadă mare de timp;

obiceiul juridic are valoare de izvor de drept când normele juridice existente acordă

obligativitate acestuia ori practica judiciară (jurisprudenţa) îl impune, acordându-i o

consacrare oficială.

Cutuma (obiceiul juridic) nu este definită prin lege ci de către doctrina judiciară (literatura

judiciară) care îi acordă două accepţiuni sau sensuri şi anume:

sens larg care presupune că obiceiul juridic este constituit din ansamblul regulilor care nu

sunt consacrate textual, cum ar fi: principiile generale ale dreptului, tradiţiile, practicile

recunoscute de autorităţile publice, jurisprudenţa;

sens restrâns, când obiceiul juridic (cutuma) înseamnă regula de conduită creată în

practica vieţii sociale.

Unele precizări se impun în privinţa obiceiului juridic şi anume:

convingerea obligativităţii normelor nescrise care devin cutume, ceea ce înseamnă aspectul

psihologic;

investirea cu autoritate juridică a obiceiului se face doar de către puterea de stat, singura în

măsură să-l recunoască şi să-i acorde sau nu forţă juridică, dacă aceasta este în concordanţă

cu ordinea de stat existentă şi contribuie la întărirea ordinii de drept.

Incetarea acţiunii obiceiului juridic are loc prin căderea lui treptată, în desuetudine,

. inţnemaifiind întrebat.

În comparaţie cu legea scrisă care are forţă juridică superioară cutumei şi mai mare certitudine şi

stabilitate, obiceiul juridic are forţă juridică inferioară.

Când este recunoscută de puterea publică, cutuma are aplicabilitate restrânsă, în dreptul public şi

anume, dreptul internaţional, cât şi în domeniul dreptului privat, în ramura dreptului civil şi a dreptului

comercial.

Faţă de lege, cutuma are un rol subsidiar, subordonat, deşi în dreptul comparat întâlnim

sisteme de izvoare ale dreptului în cadrul cărora cutuma este uneori privită asemănător legii (ex.

Germania)

10

Pentru aspectele controversate din doctrină şi jurisprudenţă în legătură cu obiceiul juridic, vezi, Elena Iftimie, op. cit.,

p.42-47.

LEGILE

(emise de Parlament, conform art.

73 Constituţie)

LEGI ORDINARE LEGI ORGANICE

LEGI CONSTITUŢIONALE

HOTĂRÂRI

MOŢIUNI adoptate de Parlament

ale Parlamentului

II.

Actele Guvernului

(conform art. 108 Constituţie) subordonate legilor IV

.

HOTĂRÂRI

care organizează

executarea legilor

ORDONANŢE

emise de Guvern, abilitat

de Parlam. printr-o lege

speciala speciaare

ORDONANŢE DE URGENŢĂ

pentru cazuri excepţionale

Actele Preşedintelui

(conform art. 100 Constituţie) III

.

DECRETE

emise în cadrul exercitării atribuţiilor sale

CONTRACTUL NORMATIV V.

Acte normative anterioare evenimentelor din decembrie 1989

(emise de către organele cu atribuţii de legiferare)art.154 Cons VI

.

DECRETE

(emise de Consiliul de stat)

LEGI

emise de organul legiuitor

existent la acel moment

(denumit Marea Adunare

Naţională – M.A.N.)

H.C.M.

Hotărâri ale Consiliului de

Miniştri

CUTUMA VIII. (obiceiul juridic)

CONSTITUŢIA

Principiile generale ale dreptului – norme superioare,

generale VII.

CAPITOLUL III DREPTUL DE PROPRIETATE

III.1. Proprietatea si dreptul de proprietate

III.1.1.Dreptul de proprietate

Între oameni se stabilesc relaţii de muncă în cadrul cărora ei produc bunuri, pe care şi le însuşesc.

Însuşirea de către oameni a diferitelor bunuri ale naturii, înăuntru şi cu ajutorul acestor forme

sociale, se numeşte proprietate.

Proprietatea este, aşadar, un raport social.

Pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, proprietatea ca raport social se transformă în drept

de proprietate, raportul social pur şi simplu devenind raport juridic. Astfel, în societatea cu economie de

piata domina dreptul de proprietate privată, consacrat prin reguli de drept, care conferă anumitor persoane

sau colectivităţi organizate de persoane în condiţiile legii, putinţa de a poseda, de a folosi, de a dispune de

acel lucru.

III.1.2. Conţinutul si caracteristicile dreptului de proprietate

AA ffii pprroopprriieettaarruull uunnuuii bbuunn îînnsseeaammnnăă aa aavveeaa ddrreeppttuull ddee aa ppoosseeddaa,, ffoolloossii şşii ddiissppuunnee ddee aacceell

lluuccrruu,, îînn lliimmiitteellee pprreevvăăzzuuttee ddee lleeggee((aarrtt..448800//CC..CCiivv..))

a)Posesiunea implică din partea unei persoane exercitarea directă şi nemijlocită a oricărei acţiuni

materiale asupra unui bun, aflat la locul aşezării lui permanente;11

b) Folosinţa unui bun înseamnă prerogativa pe care o are proprietarul de a obţine foloasele legate

de acel bun pentru îndeplinirea nevoilor sale;

c) Dispoziţia cu privire la un bun echivalează cu putinţa de a transmite dreptul de proprietate

asupra unei persoane, de a da bunul în gaj, în folosinţă etc., cu un cuvânt de ai determina regimul juridic.

În situaţia când bunul se găseşte în păstrarea altei persoane (depozit, gaj, închiriere) posesiunea şi

folosinţa pot aparţine şi unui neproprietar, dreptul de proprietate rămânând însă proprietarului său.

Posesiunea, folosinţa şi dispoziţia asupra bunului ce formează obiectul unui drept de proprietate

nu sunt elemente inseparabile.

Dreptul de proprietate este un drept absolut. Toate persoanele sunt obligate să se abţină

de la orice încălcare care ar putea aduce atingere exerciţiului dreptului de proprietate de către titularul

său.

Fiind un drept real, titularul îl poate realiza direct fără concursul altor persoane. Astfel,

proprietarul unei case posedă, se foloseşte, dispune de aceasta, fără a aştepta intervenţia altei persoane.

Dreptul de proprietate este un drept exclusiv, în sensul că proprietarul are singur

11

A se vedea şi Maria Harbădă,op.cit. , p. 167-170.

folosinţa şi stăpânirea bunului său. El este un drept perpetuu, în înţelesul că nu se stinge prin

neîntrebuinţare, şi un drept alienabil ceea ce înseamnă că se poate înstrăina.

III.1.3. Posesiunea şi efectele juridice produse de ea Posesiunea constă în stăpânirea unui lucru sau în folosirea unui drept,

ddee ccăăttrree oo aannuummiittăă ppeerrssooaannăă îînnddrriittuuiittăă ssăă eexxeerrcciittee aassuupprraa uunnuuii lluuccrruu ssaauu ddrreeppttuulluuii rreessppeeccttiivv aacctteellee

ddee ffoolloossiinnţţăă şşii ddee ppuutteerree ccaa pprroopprriieettaarr ssaauu ccaa ttiittuullaarr aall uunnuuii ddrreepptt rreeaall..

o persoană posedă, când deţine material un lucru sau când se foloseşte efectiv de un drept

(posesiunea se aplică şi bunurilor incorporale).

Din partea deţinătorului trebuie să existe intenţia de a se considera proprietar, adică de a-şi însuşi

bunul pentru el ori de a se folosi de dreptul respectiv ca de-al său. Dacă lipseşte această intenţie nu avem

o posesiune, ci o detenţiune precară.

Condiţiile posesiunii sunt : să fie continuă, paşnică, adică sa nu aibă loc prin violenţă, publică,

ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie exercitată pe acuns, şi să fie exercitată sub nume de proprietar.

Posesiunea12

care îndeplineşte condiţiile de mai sus se cheamă posesiune utilă, creând în favoarea

posesorului o prezumţie de proprietate.

În anumite condiţii, după trecerea unui anumit termen, posesiunea utilă, duce la dobândirea

dreptului de proprietate.

Neîndeplinirea uneia din condiţiile arătate face din ea o posesiune viciată, adică fără efect din

punct de vedere juridic.

Viciile posesiunii sunt deci :

discontinuitatea,

violenţa,

clandestinitatea

precaritatea.

Discontinuitatea este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat de oricine şi

temporar, căci de odată ce încetează posesiunea se consideră a fi utilă. Acest viciu constă în aceea că

deţinerea materială a bunului sau folosirea dreptului se face la intrevale nenormale.(Exemplu : un

teren arabil este lucrat, la doi trei ani).

Violenţa se manifestă ca un viciu relativ şi temporar, putând fi deci invocată numai de

către cel împotriva căruia posesorul deţine bunul şi foloseşte dreptul de violenţă.

Clandestinitatea este de asemenea un viciu relativ şi temporar, constând în aceea că

posesiunea este exercitată în ascuns de adversar, încât acesta nu este în situaţia de a o cunoaşte.

Precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiunii, deoarece afectează însăşi

existenţa acesteia, căci prezenţa sa înseamnă lipsa elementului intenţional (psihologic) al posesiunii.

În acest caz, se spune că posesiunea nu este exercitată sub nume de proprietar, ea apărând ca o

12

Vezi şi Gh. Beleiu,op.cit., p.77. ;deasemenea, Maria Harbada,Drept civil,Ed.Univ. „‟Al.I.Cuza „‟ Iasi,2005,p.163

detenţiune precară. Sunt detentori precari: locatarii, uzufructuarii, depozitarii etc.

Cel care a început prin a poseda cu titlu precar este presupus că posedă astfel până la dovada

contrară.

PPoosseessiiuunneeaa uuttiillăă eessttee pprreessuuppuussăă ddee aasseemmeenneeaa ppâânnăă llaa ddoovvaaddaa ccoonnttrraarrăă.. AAcceeaassttaa îînnsseeaammnnăă ccăă

eelleemmeennttuull iinntteennţţiioonnaall nnuu tteebbuuiiee ddoovveeddiitt ddee ccăăttrree ddeeţţiinnăăttoorruull bbuunnuulluuii ssaauu ddee cceell ccaarree ffoolloosseeşşttee

ddrreeppttuull,, ccii ddee cceell ccaarree ffoorrmmeeaazzăă pprreetteennţţiiii ccoonnttrraarree..

Schimbarea detenţiunii precare într-o posesiune utilă se numeşte intervertirea posesiunii şi are

loc în condiţiile stabilite de art. 1858 C. civ.

EEffeecctteellee ppoosseessiiuunniiii ssuunntt::

a) creează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea posesorului;

b) poate conduce în anumite condiţii la dobândirea dreptului de proprietate;

c) posesorul de bună credinţă are dreptul să culeagă fructele şi veniturile bunului ce-l posedă,

nefiind obligat să le restituie decât din ziua chemării în judecată de către proprietar.

Apărarea posesiunii se face pe cale acţiunilor posesorii. În condiţiile stabilite de lege, fiind de

asemenea un efect al posesiunii. Deosebim două feluri de acţiuni posesorii:

în complângere

în reintegrare (reintegrând). Ultima fiind şi la mâna detentorilor, are mai mult, un caracter personal.

Când posesorul pierde bunul sau nu mai are intenţia să îl păstreze pentru sine - chiar dacă ar

continua să îl deţină - posesiunea încetează şi se pierde. De exemplu, cineva pierde cartea sau cineva a

vândut calul altcuiva, care l-a lăsat în păstrarea primului; în ambele cazuri posesiunea s-a pierdut.

III.2. Dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate De regulă, dreptul de proprietate se dobândeşte prin transmiterea din

partea unei persoane către altă persoană, cu ajutorul actelor juridice (vânzarea-cumpărarea, donaţia,

schimbul etc.) sau prin moştenire. În aceste cazuri noul proprietar este un succesor în drepturi al noului

proprietar. Din acest motiv, asemenea moduri de dobândire a dreptului de proprietate se numesc moduri

derivate.

CCâânndd uunn bbuunn ooaarreeccaarree nnuu aa mmaaii aappaarrţţiinnuutt aallttuuii pprroopprriieettaarr,, ddeeooaarreeccee eell nn--aa eexxiissttaatt îînnaaiinnttee,,

ssaauu ddeeooaarreeccee ddrreeppttuull ddee pprroopprriieettaattee iiaa nnaaşştteerree iinnddeeppeennddeenntt ddee ddrreeppttuull ddee pprroopprriieettaattee aall ffoossttuulluuii

pprroopprriieettaarr.. ÎÎnn aasseemmeenneeaa ccaazzuurrii nnee ggăăssiimm îînn ffaaţţaa uunnuuii mmoodd oorriiggiinnaarr ddee ddoobbâânnddiirree aa ddrreeppttuulluuii ddee

pprroopprriieettaattee..

AAsseemmeenneeaa mmoodduurrii ddee ddoobbâânnddiirree aa ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee ssuunntt::

trecerea în proprietatea statului a bunurilor al căror proprietar nu poate fi identificat,

naţionalizarea,

confiscarea,

uzucapiunea etc.

Pentru transmiterea proprietăţii asupra bunurilor determinate individual, prin acte juridice, este

suficient numai consimţământul părţilor, fără vreo altă formalitate, afară de cazul când părţile au

comvenit altfel prin contractul încheiat ori când prin lege se dispune altfel.

Când se transmite însă dreptul de proprietate asupra unor lucruri determinate prin caractere

generice, este necesară, pe lângă consimţământul părţilor, şi individualizarea bunurilor ce se transmit.

Această individualizare se face prin separarea lor de alte bunuri asemănătoare, o dată cu predarea. Spre

exemplu, persoana căreia i se transmite dreptul de proprietate asupra unei cantităţi de grâu, va dobândi

dreptul de proprietate asupra acestei cantităţi în momentul când, după acordul părţilor sau concomitent,

cantitatea respectivă de grâu a fost separată de rest şi de regulă predată.

Transmiterea dreptului de proprietate este intim legata in dreptul civil de instituţia transcrierii.

Transcrierea este operaţia de îregistrare şi copiere a actelor de transmitere a proprietăţii imobilelor, sau a

drepturilor reale imobiliare, în registre publice. Transmisiunea bunurilor mobile nu este supusă, în

principiu transcrierii, de la care fac excepţie operaţiunile privind anumite bunuri mobile ca vânzările de

maşini agricole şi altele.

Rolul transcrierii este acela de a face cunoscută terţelor persoane situaţia juridică a bunurilor

transmise, pentru a nu se crea dificultăţi în circuitul civil cum ar fi, de exemplu, vânzarea aceluiaşi bun

mai multor persoane, în acelaşi timp sau succesiv. Transmiterea în sine a bunurilor prin acte juridice nu

este influenţată de transcriere, aceasta neavând altă funcţie decât aceea de a face ca anumite acte juridice

să fie opozabile terţelor.

TTrraannssccrriieerreeaa ppooaattee ffii iinnvvooccaattăă ccuu eeffeecctt ddee ccăăttrree cceell ccaarree aa ttrraannssccrriiss pprriiuummuull,, ccuu ccoonnddiiţţiiaa ccaa

aacceessttaa ssăă nnuu ffii îîmmppiieeddiiccaatt ppee cceell ccuu ccaarree vviinnee îînn ccoonnccuurrss ssăă ttrraannssccrriiee,, ffoolloossiinndd ffrraauuddaa..

Printre modurile originale de dobândire a dreptului de proprietate cunoscute deptului civil din

România se numără şi accesiunea şi uzucapiunea care reprezintă:

III.2.1. Accesiunea dă dreptul proprietarului unui lucru să dobândească tot ceea ce produce

acesta, precum şi accesoriile ce se încorporează la acest lucru potrivit principiului accesoriul urmează

principalul.

Accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară.

III.2.2. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mijloc de dobândire a proprietăţii asupra

unui bun imobil, printr-o posesiune prelungită.

Posesiunea trebuie să fie neviciată. În general timpul cerut pentru prescrierea ei (adică pentru

ca posesiunea să se transforme în proprietate) este de 30 de ani. În acest caz nu interesează dacă posesorul

este de rea-credinţă şi stăpâneşte bunul fără just titlu.

TTeerrmmeennuull ddee pprreessccrriippţţiiee eessttee ssccuurrttaatt ddee llaa 1100 llaa 2200 aannii -- dduuppăă aannuummiittee ddiissttiinnccţţiiii pprreevvăăzzuuttee

pprreevvăăzzuuttee ddee CCoodduull cciivviill -- ppeennttrruu ppoosseessoorruull ddee bbuunnăă--ccrreeddiinnţţăă şşii ccaarree ssttăăppâânneeşşttee bbuunnuull ccuu jjuusstt ttiittlluu..

Se numeşte just titlu orice act juridic translativ de proprietate valabil încheiat, dar care nu

provine de la adevăratul proprietar. Un act juridic translativ de proprietate anulabil poate constitui just

titlu, în ipoteza în care anulabilitatea nu i-a fost cunoscută posesorului de bună credinţă, care îl invocă.

Acest act juridic anulabil nu poate fi opus ca just titlu celui îndreptăţit a cere anularea sa. De asemenea,

un act juridic translativ de proprietate nul nu poate constitui un just titlu.

Dovada justului titlu este în sarcina celui care îl invocă, în timp ce buna credinţă se prezumă tot

timpul cât durează posesiunea. De aceea se spune că reaua-credinţă care survine nu împiedică

uzucapiunea de 10 până la 20 ani.

Sunt anumite situaţii care împiedică definitiv cursul prescripţiei. În acest caz se vorbeşte de

întreruperea prescripţiei. Efectul anterior al posesiunii este înlăturat şi se impune să înceapă o nouă

posesiune. (exemplu: situaţia în care posesorul pierde posesiunea lucrului mai mult de un an sau când

bunul este reclamat de proprietar etc.

Împiedicarea vremelnică a curgerii termenului de prescripţie, datorită minorităţii sau altor câtorva

împrejurări, constituie motive de suspendarea prescripţiei.

Suspendarea prescripţiei este un obstacol temporar care are ca efect încetarea cursului prescripţiei

si din momentul dispariţiei evenimentului ce a provocat această suspendare prescripţia îşi reia cursul,

posesiunea începută putând fi continuată.

Suspendarea are efecte numai în raporturile dintre posesor şi o anumită persoană determinată, în

timp ce întreruperea este opozabilă tuturor.

Posesorul poate renunţa la prescripţie numai după ce acesta s-a împlinit. Prin împlinirea

termenului posesorul devine proprietarul bunului chiar în ziua când a început să curgă prescripţia. Ea are,

deci efect retroactiv.

În anumite condiţii stabilite de lege, posesiunile pot fi unite. Astfel, posesiunea unei persoane poate fi

unită cu a unei alte persoane care obţine bunul de la prima persoană.

Această unire se numeşte joncţiunea posesiunilor, rolul ei fiind asigurarea împlinirii prescripţiei

pentru care este necesar însă ca ambele posesiuni să nu fie viciate.

III.2.3. Printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate se mai numără hotărârea

judecătorească, testamentul, tradiţiunea, şi ocupaţiunea .

Tradiţiunea, constă în predarea efectivă a lucrului şi nu este decât un mod de executarea

convenţiei de transmitere sau constituire a unui drept real.

CCuu ttooaattee aacceesstteeaa,, ttrraaddiiţţiiuunneeaa eessttee uunn mmoodd ddee ttrraannssffeerraarree aa ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee îînn

uurrmmăăttooaarreellee ccaazzuurrii::

când contractul are ca obiect un lucru nedeterminat numai în genere (de ex: o anumita

cantitate de grâu; individualizarea şi determinarea se vor face numai cu prilejul tradiţiunii);

când un terţ dobândeşte un lucru mobil de la altcineva, altul decât adevăratul proprietar,

conform regulii înscerise în art. 1909 C. civ.;

în cazul unui dar manual.

Ocupaţiunea constituie posibilitatea de a-şi însuşi bunuri ce nu aparţin

nimănui: vânatul, peştele prins - în baza unei autorizaţii legale - de pe un fond străin etc. .

III.3. Bunurile

a. Noţiuni generale

În sens economic, un bun este orice lucru care este util.

În accepţiune juridică, bunurile sunt lucrurile care pot constitui obiectul unei apropieri

individuale ori colective şi care pot fi exprimate într-o valoare bănească.

CCuu pprriivviirree llaa bbuunnuurrii ssee ssttaabbiilleesscc ddrreeppttuurrii şşii oobblliiggaaţţiiii cciivviillee..

b. Clasificarea bunurilor

*Există mai multe criterii de clasificare a bunurilor. Cele mai importante dintre ele

sunt următoarele:

Bunurile mijloace de producţie şi bunurile obiecte de consum.

Bunurile corporale care au existenţă materială, servind

satisfacerii nevoilor oamenilor (animale, vegetale)

Bunurile încorporale sunt,cale care n-au decât o existenţă abstractă, dar reprezintă totuşi o

valoare apreciabilă în bani cum ar fi: opera literară, serviciul pe care debitorul a promis să-l facă etc.

Printre bunurile incorporale se numără şi drepturile, în afară de cele legate strict de personalitatea

umană.

*O altă clasificare a bunurilor constă în deosebirea bunurilor

determinate individual sau certe (o casă,un automobil,) de bunurile determinate doar prin caracterele lor

generice sau bunurile de gen (banii, cerealele etc.). Primele sunt privite în lumina însuşirii lor specifice, în

timp ce secundele sunt văzute prin prisma caracterelor comune ale întregii categorii de bunuri respective.

DDrreeppttuull ddee pprroopprriieettaattee aassuupprraa bbuunnuurriilloorr cceerrttee ssee ttrraannssmmiittee ddee rreegguullăă,, pprriinn ssiimmpplluull aaccoorrdd ddee vvooiinnţţăă

şşii iinnddeeppeennddeenntt ddee pprreeddaarreeaa lluuccrruulluuii.. DDee aacceeeeaa,, ppiieeiirreeaa uunnoorr aassttffeell ddee bbuunnuurrii îînnaaiinnttee ddee aa ffii pprreeddaattee

eexxoonneerreeaazzăă ppee ddeebbiittoorr ddee rrăăssppuunnddeerree,, îînn ccaazzuull îînn ccaarree bbuunnuurriillee aauu ppiieerriitt ccaa uurrmmaarree aa uunnuuii ccaazz ddee ffoorrţţăă

mmaajjoorrăă ssaauu ffoorrttuuiitt.. ÎÎnn ssiittuuaaţţiiaa bbuunnuurriilloorr ddeetteerrmmiinnaattee pprriinn ccaarraacctteerree ggeenneerriiccee,, ssoolluuţţiiaa eessttee ccoonnttrraarrăă..

*După un criteriu asemănător celui al clasificării de mai sus,

bunurile se mai divid în : fungibile şi nefungibile. Primele se pot înlocui unele cu altele (grâul,

combustibilul, etc.), în timp ce bunurile nefungibile înlătură posibilitatea unei asemenea substituiri

(exemplu: tabloul “Carul cu boi” pictat de Nicolae Grigorescu)..

Bunurile divizibile sunt cele care se pot împărţi, fără să-şi piardă

vvaallooaarreeaa eeccoonnoommiiccăă ((oo ssttooffăă eettcc..)),, îînn ttiimmpp ccee bbuunnuurriillee nneeddiivviizziibbiillee,, oo ddaattăă îîmmppăărrţţiittee,, îînnllăăttuurrăă ppoossiibbiilliittaatteeaa

ddee aa mmaaii ffii ffoolloossiittee ccaa aattaarree ((uunn aanniimmaall eettcc..))..

BBuunnuurriillee pprriinncciippaallee ppoott ffii uuttiilliizzaattee iinnddeeppeennddeenntt ddee oorriiccee aalltt bbuunn ((uunn aauuttoommoobbiill,, uunn iimmoobbiill,, eettcc..)),,

Bunurile accesorii, spre deosebire de primele, sunt destinate să servească acestora

(arcuşul unei viori, vâslele luntrii). Consecinţa juridică a acestei clasificări este exprimată în regula :

accesoriul urmează regimul principalului. Astfel dacă vioara a fost închiriata pentruun concert, se

subânţelege că a fost închiriat şi arcuşul nepurtându-se percepe o sumă suplimentară pentru el.

Bunurile consumptibile sunt cele care se consumă de la prima

întrebuinţare (exemplu: alimentere), în vreme ce bunurile neconsumptibile nu-şi pierd fiinţa decât printr-o

întrebuinţare îndelungată (exemplu:îmbrăcămintea).

Bunurile scoase din circuitul civil general, cum sunt bunurile proprietate publică

prevăzute de articolul 136 din Constituţie încât nu pot forma obiectul actelor juridice civile, în aceiaşi

măsură în care îl formează cele aflate în circuitul civil general..

C. Codul civil român clasifică bunurile în:

mobile

imobile.

Acest criteriu de clasificare a bunurilor reprezintă cea mai importantă sistematizare a acestora

în economia de piaţă.

Bunurile care se pot mişca dintr-un loc sau altul, fie prin forţa lor proprie, fie cu ajutorul unei

energii străine, se numesc mobile sau mişcătoare (animalele, obiecte de mobilier,etc.).

EExxiissttăă uunneellee ssiittuuaaţţiiii ccâânndd bbuunnuurriillee,, ddeeşşii mmoobbiillee pprriinn nnaattuurraa lloorr,, ssuunntt ttoottuuşşii îînn aannuummiittee ccoonnddiiţţiiii,,

bbuunnuurrii iimmoobbiillee ((pprriinn ddeessttiinnaaţţiiaa ssaauu pprriinn oobbiieeccttuull lloorr ccaarree ssee aapplliiccăă)).. EExxiissttăă şşii ssiittuuaaţţiiaa iinnvveerrssăă ccâânndd bbuunnuurrii

iimmoobbiillee pprriinn nnaattuurraa lloorr ,, ssuunntt ccuu ttooaattee aacceesstteeaa,, bbuunnuurrii mmoobbiillee ((pprriinn aannttiicciippaaţţiiee şşii ddeetteerrmmiinnaarreeaa lleeggiiii))

Aceste situaţii sunt prevăzute de Codul civil, în mod expres.

Legislaţia noastră cuprinde reguli deosebite privitoare la anumite operaţii juridice, după cum

bunul este mobil sau imobil.

D. Banii fac de asemenea parte din categoria juridică a bunurilor.

În circuitul civil, banii sunt un mijloic de stingere a obligaţiilor.

E. Titlurile de valoare care se prezintă sub forma

titluri la purtător, a cărui proprietate se transmite prin simpla sa predare;

titlu la ordin, în baza căruia executarea obligaţiei cuprinsă în el nu poate fi pretinsă decât

de posesorul titlului, care justifică dreptul printr-un şir neîntrerupt de giruri;

titlu nominativ, care se caracterizează prin faptul că poartă indicarea precisă a persoanei

îndreptăţite să ceară plata..

III.4 Regimul juridic al bunurilor apartinind domeniului public. Dreptul de proprietate publica (domenială)

PPrreevveeddeerriillee aarrtt.. 113366 aalliinn.. 22 ddiinn CCoonnssttiittuuţţiiee,, pprroopprriieettaatteeaa ppuubblliiccăă aappaarrţţiinnee ssttaattuulluuii ssaauu uunniittăăţţiilloorr

aaddmmiinniissttrraattiivv--tteerriittoorriiaallee ((ccoommuunneeii,, oorraaşşuulluuii,, mmuunniicciippiiuulluuii şşii jjuuddeeţţuulluuii)).. DDiinn aacceesstt tteexxtt ddee lleeggee rreezzuullttăă ccaa

ssuubbiieeccttee aallee ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee ppuubblliiccăă ssuunntt nnuummaaii::

uunniittăăţţiillee aaddmmiinniissttrraattiivv--tteerriittoorriiaallee

ssttaattuull

BBuunnuurriillee ccee ffaacc oobbiieeccttuull ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee ppuubblliiccăă ssuunntt pprreevvăăzzuuttee îînn CCoonnssttiittuuţţiiee,, lleeggii

oorrggaanniiccee şşii lleeggii oorrddiinnaarree.. IInn aalliinn..33 aall aarrtt.. 113366 ddiinn CCoonnssttiittuuţţiiee ssee pprreevveeddee ccaa „„BBooggăăţţiiiillee ddee iinntteerreess ppuubblliicc aallee

ssuubbssoolluulluuii,, ssppaattiiuull aaeerriiaann,, aappeellee ccuu ppootteennttiiaall eenneerrggeettiicc vvaalloorriiffiiccaabbiill,, ddee iinntteerreess nnaattiioonnaall,, ppllaajjeellee,, mmaarreeaa

tteerriittoorriiaallaa,, rreessuurrsseellee nnaattuurraallee aallee zzoonneeii eeccoonnoommiiccee ssii aallee ppllaattoouulluuii ccoonnttiinneennttaall pprreeccuumm ssii aallttee bbuunnuurrii

ssttaabbiilliittee ddee lleeggeeaa oorrggaanniiccaa,, ffaacc oobbiieeccttuull eexxcclluussiivv aall pprroopprriieettaattiiii ppuubblliiccee””..

LLeeggeeaa ffoonndduulluuii ffuunncciiaarr îînn aarrtt.. 55 eennuummeerrăă ccaatteeggoorriiiillee ddee tteerreennuurrii ccee ffoorrmmeeaazzăă oobbiieeccttuull ddrreeppttuulluuii ddee

pprroopprriieettaattee ppuubblliiccăă:: „„tteerreennuurriillee ppee ccaarree ssuunntt aammppllaassaattee ccoonnssttrruuccţţiiii ddee iinntteerreess ppuubblliicc,, ppiieeţţee,, ccăăiillee ddee

ccoommuunniiccaaţţiiee,, ppaarrccuurrii ppuubblliiccee,, ppoorrttuurrii şşii aaeerrooppoorrttuurrii,, tteerreennuurriillee ccuu ddeessttiinnaaţţiiee ffoorreessttiieerrăă,, aallbbiiiillee rrââuurriilloorr şşii

fflluuvviiiilloorr,, ccuuvveetteellee llaaccuurriilloorr ddee iinntteerreess ppuubblliicc,, ffuunndduull aappeelloorr mmaarriittiimmee iinntteerriiooaarree şşii aallee mmăărriiii tteerriittoorriiaallee,,

ţţăărrmmuurriillee MMăărriiii NNeeggrree,, iinncclluussiivv ppllaajjeellee,, tteerreennuurriillee ppeennttrruu rreezzeerrvvaaţţiiii nnaattuurraallee şşii ppaarrccuurrii nnaaţţiioonnaallee,,

mmoonnuummeenntteellee,, aannssaammbblluurriillee aarrhheeoollooggiiccee şşii iissttoorriiccee,, mmoonnuummeenntteellee nnaattuurriiii,, tteerreennuurriillee ppeennttrruu nneevvooiillee

aappăărrăărriiii şşii ppeennttrruu aallttee ffoolloossiinnţţee ccaarree,, ppoottrriivviitt lleeggiiii,, ssuunntt ddee ddoommeenniiuull ppuubblliicc oorrii ccaarree pprriinn nnaattuurraa lloorr,, ssuunntt ddee

uuzz ssaauu iinntteerreess ppuubblliicc””..

AAddaappttâânndd ccrriitteerriiuull aappaarrtteenneennţţeeii llaa ddoommeenniiuull ppuubblliicc aa ttuuttuurroorr bbuunnuurriilloorr ccaarree pprriinn nnaattuurraa lloorr ssuunntt

ddeessttiinnaattee uuzzuulluuii oorrii iinntteerreessuulluuii ppuubblliicc,, LLeeggeeaa ffoonndduulluuii ffuunncciiaarr ccrreeeeaazzăă ppoossiibbiilliittaatteeaa ccaa,, pprriinn sscchhiimmbbaarreeaa

ddeessttiinnaaţţiieeii ssaallee,, uunn bbuunn ccee aallccăăttuuiieeşşttee oobbiieeccttuull ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee pprriivvaattăă,, ssăă ppooaattăă ddeevveennii oobbiieeccttuull

ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee ppuubblliiccăă..

CCoodduull cciivviill îînn aarrtt.. 447766--447788 eennuummeerrăă oo sseerriiee ddee bbuunnuurrii ccee aallccăăttuuiieesscc oobbiieeccttuull ddrreeppttuulluuii ddee

pprroopprriieettaattee ppuubblliiccăă,, pprriinnttrree ccaarree ssee aaffllăă bbuunnuurrii ccaa::

ddrruummuurriillee mmaarrii şşii mmiiccii,, pprreeccuumm şşii uulliiţţeellee ccaarree ssuunntt îînn ssaarrcciinnaa ssttaattuulluuii

fflluuvviiiillee şşii rrââuurriillee nnaavviiggaabbiillee ssaauu pplluuttiittooaarree,,

ţţăărrmmuurriillee,, aaddăăuuggiirriillee ccăăttrree mmaall ppee llooccuurriillee ddee uunnddee ss--aa rreettrraass aappaa mmăărriiii,,

ppoorrttuurriillee nnaattuurraallee ssaauu aarrttiiffiicciiaallee,,

mmaalluurriillee uunnddee ttrraagg vvaasseellee

aavveerriillee vvaaccaannttee..

TTeexxtteellee CCoodduulluuii cciivviill pprriivviinndd eennuummeerraarreeaa bbuunnuurriilloorr ccee ffaacc oobbiieeccttuull ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee

ppuubblliiccăă aauu ffoosstt ccoonnssiiddeerraattee ccaa lliippssiittee ddee ccllaarriittaattee şşii iimmpprreecciissee,, ddeeooaarreeccee ssuunntt iinncclluussee pprriinnttrree aacceessttee bbuunnuurrii

şşii uunneellee ccee ppoott aallccăăttuuii oobbiieecctt aall ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee pprriivvaattăă..

CCllăăddiirriillee nnuu ssuunntt pprreevvăăzzuuttee ddee lleeggee ccaa ffăăccâânndd oobbiieeccttuull ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee ppuubblliiccăă,,

ttoottuuşşii eellee aallccăăttuuiieesscc oobbiieeccttuull aacceessttuuii ddrreepptt aattuunnccii ccâânndd eellee ssuunntt aacccceessoorriiuu aall tteerreennuurriilloorr ccee ffaacc oobbiieeccttuull

pprroopprriieettăăţţiilloorr ppuubblliiccee,, şşii aattuunnccii ccâânndd eellee ssuunntt aaffeeccttaattee uuzzuulluuii ppuubblliicc ((ccllăăddiirriillee mmiinniisstteerreelloorr,, pprriimmăărriiiilloorr,,

pprreeffeeccttuurriilloorr,, bbiibblliiootteeccii şşii mmuuzzeeee ppuubblliiccee eettcc..))..

OObbiieeccttuull ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee ppuubblliiccăă îîll ppoott aallccăăttuuii şşii bbuunnuurriillee mmoobbiillee ccuu ccoonnddiiţţiiaa ccaa aacceessttee

bbuunnuurrii ssăă ffiiee ddeessttiinnaattee aa sseerrvvii ffoolloossiinnţţeeii ppuubblliiccee,, aaddiiccăă pprriinn ffuunnccţţiiaa lloorr ssăă ffiiee iinnddiissppeennssaabbiillee sseerrvviicciiuulluuii şşii

uuttiilliittăăţţiiii ppuubblliiccee,, ppee ddee oo ppaarrttee,, iiaarr ppee ddee aallttăă ppaarrttee,, ssăă ssee ssuuppuunnăă rreeggiimmuulluuii jjuurriiddiicc pprreevvăăzzuutt ddee lleeggee ppeennttrruu

aacceessttee bbuunnuurrii ((eexxeemmpplluu:: ttaabblloouurriillee ddiinnttrr--uunn mmuuzzeeuu,, ccăărrţţiillee uunneeii bbiibblliiootteeccii ppuubblliiccee,, ddooccuummeennttee ddee aarrhhiivvăă

ppuussee llaa ddiissppoozziiţţiiaa ppuubblliiccuulluuii eettcc..))

ÎÎnn ffuunnccţţiiee ddee îînnttiinnddeerreeaa uuttiilliittăăţţiiii şşii iinntteerreessuulluuii ppuubblliicc,, uunn bbuunn ccee aallccăăttuuiieeşşttee oobbiieeccttuull ddrreeppttuulluuii ddee

pprroopprriieettaattee ppuubblliiccăă ppooaattee ffii ccllaassiiffiiccaatt ccaa ffiiiinndd bbuunn „„ddee iinntteerreess nnaaţţiioonnaall,, ccaazz îînn ccaarree pprroopprriieettaatteeaa aassuupprraa ssaa,,

îînn rreeggiimm ddee ddrreepptt ppuubblliicc,, aappaarrţţiinnee ssttaattuulluuii,, ssaauu ddee iinntteerreess llooccaall,, ccaazz îînn ccaarree pprroopprriieettaatteeaa,, ddee aasseemmeenneeaa,, îînn

rreeggiimm ddee ddrreepptt ppuubblliicc,, aappaarrţţiinnee ccoommuunneelloorr,, oorraaşşeelloorr,, mmuunniicciippiiiilloorr jjuuddeeţţeelloorr ssaauu uunniittăăţţiilloorr aaddmmiinniissttrraattiivv--

tteerriittoorriiaallee”” dduuppăă ccuumm ssee pprreecciizzeeaazzăă îînn aarrtt.. 44 aalliinn.. 22 ddiinn LLeeggeeaa nnrr..1188//11999911,, pprriivviinndd ffoonndduull ffuunncciiaarr.. PPeennttrruu

ddeelliimmiittaarreeaa bbuunnuurriilloorr ddee iinntteerreess nneeţţiioonnaall ddee cceellee ddee iinntteerreess llooccaall şşii jjuuddeeţţeeaann aa ffoosstt aaddooppttaattăă HHoottăărrâârreeaa

GGuuvveerrnnuulluuii nnrr.. 111133//11999922 îînn ccaarree,, îînn ffuunnccţţiiee ddee uuzzuull şşii ddee iinntteerreessuull ppee ccaarree îîll pprreezziinnttăă aacceessttee bbuunnuurrii,, aauu ffoosstt

eennuummeerraattee bbuunnuurriillee ddee iinntteerreess nnaaţţiioonnaall şşii cceellee ddee iinntteerreess llooccaall.. ÎÎnn lleeggăăttuurrăă ccuu oobbiieeccttuull ddrreeppttuulluuii ddee

pprroopprriieettaattee ppuubblliiccăă,, îînn uunneellee lleeggii ssppeecciiaallee ssee ffoolloosseeşşttee eexxpprreessiiaa ddee „„ddoommeenniiuu ppuubblliicc””aassttffeell ccăă cceeii ddooii

tteerrmmeennii ffoolloossiiţţii ddee lleeggiiuuiittoorr ssuunntt iiddeennttiiccii ddiinn ppuunncctt ddee vveeddeeee jjuurriiddiicc..1133

DDrreeppttuull ddee pprroopprriieettaattee ppuubblliiccăă şşii ddrreeppttuull ddee pprroopprriieettaattee pprriivvaattăă pprreezziinnttăă ccaarraacctteerree jjuurriiddiiccee ddiissttiinnccttee

ccaarree llee ccoonnttuurreeaazzăă uunn rreeggiimm jjuurriiddiicc pprroopprriiuu..ÎÎnnttrr--aaddeevvăărr,, ppoottrriivviitt aarrtt.. 113355 aalliinn 55 ddiinn CCoonnssttiittuuţţiiee,, „„bbuunnuurriillee

ddee pprroopprriieettaattee ppuubblliiccăă ssuunntt iinnaalliieennaabbiillee””.. ÎÎnn ddeezzvvoollttaarreeaa pprreevveeddeerriilloorr ccoonnssttiittuuţţiioonnaallee,, ddiissppoozziiţţiiiillee ddiinn

LLeeggeeaa nnrr.. 221155//22000011 ccuu pprriivviirree llaa aaddmmiinniissttrraaţţiiaa ppuubblliiccăă llooccaallăă pprreevvăădd ccăă „„bbuunnuurriillee ccee ffaacc ppaarrttee ddiinn

ddoommeenniiuull ppuubblliicc ssuunntt iinnaalliieennaabbiillee,, iimmpprreessccrriippttiibbiillee şşii iinnsseessiizzaabbiillee””..

LLeeggeeaa ffoonndduulluuii ffuunncciiaarr,, îînn aarrtt.. 55 aalliinn.. 22 pprreevveeddee ccăă tteerreennuurriillee ccaarree ffaacc ppaarrttee ddiinn ddoommeenniiuull

ppuubblliicc ssuunntt ssccooaassee ddiinn cciirrccuuiittuull cciivviill,, ddaaccăă lleeggeeaa nnuu ddiissppuunnee aallttffeell..

BBuunnuurriillee ccee aallccăăttuuiieesscc oobbiieeccttuull ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee ppuubblliiccăă ffiiiinndd ssccooaassee ddiinn cciirrccuuiittuull

cciivviill,, îînnsseeaammnnăă ccăă eellee nnuu ppoott ffii îînnssttrrăăiinnaattee pprriinn ttrraannssmmiitteerreeaa ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee ssaauu ccoonnssttiittuuiirreeaa ddee

ddrreeppttuurrii rreeaallee,, ddeezzmmeemmbbrrăămmiinnttee aallee ddrreeppttuulluuii ddee pprroopprriieettaattee..

AArrtt.. 113366 aalliinn.. 44 ddiinn CCoonnssttiittuuţţiiee,, pprreevveeddee ccaa bbuunnuurriillee ccee ffoorrmmeeaazzaa oobbiieeccttuull pprroopprriieettăăţţiiii

ppuubblliiccee,, îînn ccoonnddiiţţiiiillee lleeggiiii,, ppoott ffii ddaattee îînn aaddmmiinniissttrraarreeaa rreeggiiiilloorr aauuttoonnoommee oorrii iinnssttiittuuţţiiiilloorr ppuubblliiccee ssaauu ppoott ffii

ccoonncceessiioonnaattee oorrii îînncchhiirriiaattee..

Legea nr. 215/2001 dă dreptul consiliilor locale şi judeţene să hotărască cu privire la următoarele

probleme:

Concesionarea bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate publică;

Închirierea acestor bunuri;

Gestionarea lor.

Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil, neputând fi opuse proprietarului nici

prescripţia achizitivă (uzucapiunea) şi după caz, nici posesia de bună credinţă.

Bunurile ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică nu pot fi dobândite de nici o altă

persoană.

În acest sens şi prevederile art. 1844 C. civ. dispun că “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor

care, din natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt

scoase afară din comerţ.”

III.5. Apărarea proprietăţii şi a dreptului de proprietate prin mijloacele dreptului civil. Acţiunea în revendicare Normele dreptului civil contribuie la apărarea dreptului de proprietate prin mijloace specifice, cum ar

fi acţiunea în justiţie, care poate fi:

13

Vezi în această problemă Eugeniu Safta-Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Edit. “Graphix” ,

Iaşi, 1993, p.93-100.

a. acţiunea posesorie, destinată apărării posesiei, în mod special, şi indirect

apărării proprietăţii;

b. acţiunea în revendicare (acţiunea peţitorie).

Alături de ele contribuie şi mijloacele nespecifice ale dreptului civil şi anume:

acţiuni rezultate din contracte;

acţiuni pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapte ilicite, conform art. 998, C. civil;

acţiunea în anulare;

acţiuni din imbogăţirea fără justă cauză ş.a.

Ne vom referi în cele ce urmează la acţiunea în revendicare care este cel mai important mijloc de

drept civil destinat apărarii dreptului de proprietate.

Apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare

a) Definiţie

Prin acţinea în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului, poate cere restituirea

acesteia de la cel la care se gaseşte, situaţie pe care literatura juridică şi jurisprudenţa o prezintă sub forma

maximei: proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de

proprietate şi restituirea lucrului.

Obiectul acţiunii în revendicare îl constituie bunurile imobile şi mobile determinate

individual de care reclamantul a fost deposedat şi care nu pot fi înlocuite cu alte bunuri de

valoare egală ori prin compensaţie bănească.

Prin această acţiune se pot cere şi despagubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate, printr-

un capăt de cerere subsidiar revendicării.

Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv şi

pe care titularul său urmează să-l dovedească printr-un titlu legal.

b) Caracterele acţiunii în revendicare

Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, prin care se apără dreptul de proprietate şi se pune

în discuţie coexistenţa dreptului de proprietate, reclamantul având sarcina să dovedească titlul său de

proprietate, după dictonul “actori incumbi probatio”. Prin acţiunea în revendicare se apără dreptul de

proprietate în timp ce prin acţiunile posesorii se apără posesia.

Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, ea întemeindu-se şi apărând însuşi dreptul de

proprietate care prin natura lui este un drept real, ce imprimă acţiunii acelaşi caracter real şi se deosebeşte

de acţiunile personale (ca de exemplu: acţiunea derivând din contractul de locaţie, contractul de depozit

prin care se cere restituirea lucrului şi au ca temei dreptul e creanţă născut din contract).

Acţiunea în revendicare este mijlocul direct de apărare a proprietăţii prin intermediul normelor

dreptului civil. Ea constă în dreptul proprietarului bunului – ce a fost deposedat nelegal – de a cere în

justiţie de la posesorul neîndreptăţit al acestuia, restituirea lui şi recunoaşterea adevăratului titular al

proprietăţii.

Obiectul acţiunii în revendicare este alcatuit din bunurile imobile şi cele mobile determinate,

posesia acestora din urmă pierzându-se datorită relei credinţe a paratului din litigiile destinate

revendicarii.

Cât priveşte revendicarea bunurilor mobile, disp. art. 1909 C.civ. constituie cadrul legal de

reglementare. Prin al.1 al art. 1909 C.civ. arată că: “lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii

lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”. Interpretând această normă juridică civilă, deducem că,

persoana în posesia căreia se află un bun mobil corporal are în favoarea sa o prezumţie de proprietate

absolută, fără a fi admisă împotriva ei dovada contrarie14

.“Temeiul juridic al revendicării îl

constituiedreptul de proprietate asupra lucrului respectiv”.

Condiţia cerută pentru exercitarea acţiunii în revendicare este ca cel ce revendică proprietatea

unui bun aflat în stăpânirea altei persoane, să prezinte titlul scris asupra acestei calităţi.

Teoria şi practica judiciară au subliniat aspectele comlplexe ale problemei enunţate şi care

presupun o rezolvare diferită, în raport de probele administrate în cauza respectiva, cum ar fi:

dacă este vorba de bunuri imobile acţiunea se justifică obligatoriu de către reclamant (deci

proprietarul deposedat de bun) prin dovedirea titlului său de proprietate. El poate fi contract

de vânzare-cumpărare a bunului, contract de schimb al bunului, contract de donaţie ce are ca

obiect bunul aflat în litigiu, certificat de moştenitor ş.a.;

dacă persoana ce revendică bunul de la o alta, nu posedă un titlu asupra lui, probele

administrate cu respectarea prevederilor art. 1169 C.civ., vor clarifica pe adevăratul titular al

dreptului de proprietate. S-a apreciat că în asemenea cazuri, posesorul bunului are o situaţie

mai bună. În practică sunt examinate cele două posesii – a reclamantului şi a pârâtului.

acordându-se preferinţa “celui a cărui posesie îndeplineşte în mai mare măsură condiţiile

cerute, operează o prezumţie simplă.

c) Revendicarea bunurilor mobile

În cazul bunurilor mobile, operează o prezumţie legală, care poate fi răsturnată prin proba

contrarie, conf.art. 1909 C.civ., în care se arată: “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii

lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”.

O importantă prevedere este cuprinsă în al.2 al art. 1909 C.civ.: “Cel ce a pierdut sau cel căruia i

s-a furat un lucru, poate să-l revendice în curs de trei ani din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat de la cel

care-l foloseşte, rămânând acestuia recurs contra celui de la care îl are”.

De regulă, din circulaţia juridică a bunurilor nu se uzitează încheierea de înscrisuri, iar “posesia

acestuia constituind dovada prescripţiei lor”.

d) Cadrul legal pentru acţiunea în revendicare

Cu toate că dispoziţiile Codului civil român – care reprezintă legea-cadru a raporturilor juridice

civile – nu reglementează expres acţiunea în revendicarea bunurilor imobile, ea apare prezentată în

materia bunurilor mobile, în conformitate cu disp. art. 1909 al C.civ. şi art. 1730 C.civ.

14

În acest sens, Eugeniu Safta Romano, op.cit., p.354-355, de asemenea, Trib .5up., col.civ., dec. din 1.IX.1966, în

“Culegere de decizii pe anul 1966”, p.90.

Din analiza vastei cazuistici a instanţelor civile în această problemă, dar în special a literaturii de

specialitate, a rezultat că acţiunea în revendicare prezintă utilitate deosebită în apărarea proprietăţii, avand

urmatoarele caracteristici, şi anume:

este o acţiune reală ca însuşi dreptul de proprietate pe care îl ocroteşte;

are caracter petitoriu, întrucât se poartă asupra existenţei dreptului de proprietate

CAPITOLUL IV NORMA JURIDICĂ

Obiectiv fundamental

cunoaşterea conceptului de normă juridică

Obiective operaţionale

a. să definească conceptul de normă juridică şi să precizeze principalele diferenţe în raport cu

celelalte categorii de norme sociale;

b. să identifice principalele trăsături ale normelor juridice;

c. să precizeze în ce constă structura internă şi externă a normei juridice;

d. să analizeze principalele categorii de norme juridice, potrivit cu clasificarea acestora;

e. să explice principiile de bază ale acţiunii normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor;

f. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Cuvinte cheie: normă juridică, structură logico-juridică, structură tehnico-juridică, neretroactivitate

IV.1. Noţiune

Organizarea şi funcţionarea societăţii se bazează pe o multitudine de reguli pe care le numim cel

mai adesea reguli sociale. De la general la particular, implicit, comportamentul uman se manifestă şi el în

dimensiunea tiparelor sociale, a regulilor de conduită, care imprimă o anumită normalitate socială.

În limba română, cuvîntul normă provine de la grecescul „nomos” care semnifică ordine,

organizare pe baze imperative.

Norma are rolul de a organiza viaţa socială pe baze raţionale în vederea satisfacerii interesului

colectivităţii prin impunerea voinţei acesteia, independent de cea individuală. Astfel, prin intermediul

„conştiinţei colective” se instituie regulile şi obligaţiile care reglementează existenţa în comun,

transmitînd din generaţie în generaţie necesitatea acestora şi cultivînd ideea unei ordini sociale stabile

pentru colectivitate.

Prin intermediul normelor se încearcă asigurarea coordonării activităţilor sociale, facilitarea

coordonării acestora, ţinerea sub control a agresivităţii indivizilor şi predictibilitatea conduitelor şi

acţiunilor umane. Astfel, regulile sociale apar de fapt ca un instrument cu ajutorul căruia se realizează

echilibrul social şi se încearcă menţinerea sa cît mai mult timp posibil.

Norma socială veghează la consens şi ordine în cadrul colectivităţii, stabilind un model de

comportament social ideal, acceptabil din punct de vedere social. În acest context, norma creează drepturi

şi obligaţii care rezultă din relaţiile sociale, permite evitarea conflictelor şi a tensiunilor sociale, limitînd

în acest sens voinţa individuală, asigură solidaritatea şi securitatea indivizilor în faţa actelor de violenţă

sau agresiunilor de orice fel, stabileşte reguli de conduită, arătînd care este comportamentul preferabil

într-o situaţie socială dată15

.

Diversitatea relaţiilor sociale la nivelul colectivităţii a impus o mare varietate de norme. În

doctrina juridică românească s-a reţinut că în categoria normelor sociale intră normele etice, normele

obişnuielnice, normele tehnice, normele politice, normele religioase, normele juridice16

.

Astfel, putem spune că o categorie de reguli sociale sunt şi regulile juridice, numite în limbaj

specific, norme juridice sau norme de drept.

Pe parcursul procesului de evoluţie a societăţii umane, normele juridice s-au desprins treptat din

cele morale şi din obiceiurile colectivităţii. Distincţia dintre bine şi rău realizată prin etică, morală şi

obicei (tradiţie) este promovată şi de norma juridică.

Norma de drept reflectă existenţa unei colectivităţi umane, fiind adaptată unor realităţi social-

economice (clase şi categorii sociale, condiţii economice), politice (regim politic, relaţii politice

internaţionale cu alte state), culturale (ideologii, creaţie spirituală, religie) şi condiţiilor naturale de mediu

(factori geografici, biologici, demografici).

În literatura de specialitate există numeroase aprecieri legate de definirea normei juridice. De

exemplu, s-a arătat că normele juridice însumează o categorie distinctă de norme sociale care „protejează

cele mai importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii

între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale”17

.

În termeni generali, norma de drept este o regulă socială obligatorie de respectat.

În sens restrîns, juridic, norma de drept poate fi definită ca o regulă generală şi obligatorie de

conduită al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă care poate fi adusă la îndeplinire, la

nevoie, prin forţa de constrîngere a statului18

.

IV.2. Trăsăturile normei juridice

Literatura de specialitate ne dezvăluie o amplă dezbatere legată de identificarea şi explicarea

trăsăturilor normei juridice. Acestea însumează o serie de caracteristici comune pentru toate tipurile de

norme sociale, dar şi unele deosebite, proprii numai unei anumite categorii de norme juridice. Aceste

deosebiri se concretizează în modul de elaborare al normelor de drept, forma şi structura lor, sancţiunea

pe care o prevede în caz de nerespectare a comportamentului impus şi eficienţa pe care o prezintă în plan

social.

A. Caracter social

Norma juridică are un caracter social deoarece ea ordonează şi reglementează relaţiile

interumane şi diversitatea activităţilor care se desfăşoară în cadrul societăţii. Unii dintre specialişti

15

Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 180-181. 16

Nicolae Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 2005, p.123. 17

M. Voinea, D Baciu, Sociologie juridică, Ed. Univ. Române-Americane, Bucureşti, 1993, p.98. 18

Nicolae Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 2005, p. 136.

consideră că aceasta nu este o caracteristică distinctivă a normei juridice, ci doar indică faptul că norma

juridică este o categorie de norme sociale. Caracteristica în sine este faptul că norma juridică implică un

raport intersubiectiv, reglementînd pe bază de reciprocitate drepturi şi obligaţii pentru subiecţii implicaţi

în relaţiile sociale.

B. Caracter general şi impersonal

Norma juridică nu se adresează unui singur individ, ea se adresează tuturor membrilor

colectivităţii. De aceea, regula de drept exclude elementele particulare ale situaţiei pe care o

reglementează, abstractizînd conduita pe care o impune. Astfel, norma are un caracter general. De

asemenea, ea nu se adresează unui individ anume, identificat după nume, domiciliu etc., ci tuturor

membrilor colectivităţii. Acest lucru determină caracterul impersonal al normei. Cu toate acestea,

caraterul general şi impersonal al normei este nuanţat atunci cînd realitatea o cere. De exemplu, există

norme juridice care se aplică numai anumitor categorii de subiecţi: minori/majori, militari, funcţionari

publici, elevi, studenţi, persoane căsătorite, pensionari, organizaţii non-guvernamentale, societăţi

comerciale etc. De asemenea, nu toate normele juridice elaborate de autorităţile române se aplică pe

întreg teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii. De exemplu, există norme juridice care se aplică doar la

nivelul unităţilor-administrativ teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună) sau în anumite zone (Moldova,

Dobrogea, zone de frontieră, zone silvice etc.).

În acelaşi timp, normele juridice nu descriu toate cazurile şi situaţiile în care se poate găsi un

subiect (individ, organizaţie, autoritate etc.). Norma juridică impune o variantă de comportament

considerată a satisface interesul cît mai multor subiecţi, neputînd însă mulţumi în unanimitate.

C. Caracter prescriptiv (tipic)

Norma juridică se adresează tuturor îndivizilor dintr-o colectivitate fără a lua în considerare

diferenţele nesemnificative dintre aceştia, încercînd să uniformizeze acţiunile, modelîndu-le în funcţie de

interesele sociale care se doresc a fi protejate. De aceea, conduita impusă pentru o situaţie determinată

este una standard, determinîndu-l pe individ să înveţe cum poate să se comporte în societate pentru a se

integra în colectivitate. Astfel, norma juridică prescrie un comportament tipic de urmat, un tipar aplicat

subiecţilor implicaţi în raporturi sociale.

D. Caracter obligatoriu

Una dintre trăsăturile esenţiale ale normei juridice rezidă în caracterul său obligatoriu. Cele mai

importante domenii ale vieţii sociale sunt reglementate de norme juridice de la guvernare pînă la aspecte

de ordin particular care privesc viaţa unui individ.

Spre deosebire de alte norme sociale, normele juridice au un caracter imperativ. Ele trebuie

respectate, în caz contrar norma însăşi prevăzînd uneori o sancţiune. Norma juridică disciplinează în acest

mod comportamentul indivizilor şi reglementează acţiunile sociale indiferent de domeniu (public sau

privat), de forţa sa juridică sau de cîmpul său de aplicabilitate. De exemplu, o normă juridică are acelaşi

caracter obligatoriu indiferent dacă este cuprinsă într-o lege, ordonanţă de guvern, decret prezidenţial sau

hotărîre a consiliului local.

De asemenea, nu toate normele juridice sunt obligatorii în acelaşi grad, mijloacele de realizare a

caracterului obligatoriu fiind diferite. De exemplu, în cazul normelor permisive, cînd legiuitorul lasă la

latitudinea subiectelor decizia de a adopta un anumit comportament sau nu, norma neavînd însă un carater

facultativ, ci unul obligatoriu.

E. Caracter sancţionator

Nerespectarea normei juridice atrage de cele mai multe ori o sancţiune. Imperativitatea normei

juridice determină caracterul sancţionator al regulii de drept. Cu toate acestea, există şi norme juridice a

căror încălcare nu atrage sancţiuni, legiuitorul prevăzînd o sancţiune în funcţie de valorile sociale

protejate şi de situaţiile întîlnite în realitate. De exemplu, în cazul în care nerespectarea normelor juridice

sa datorează hazardului, subiectul nu va fi sancţionat, datorită imposibilităţii de a controla evenimentele

care se produc independent de voinţa sa (calamităţi naturale, trecerea timpului).

F. Caracter imprescriptibil

Norma juridică se aplică ori de cîte ori situaţia o cere, fără a se epuiza, din momentul intrării sale

în vigoare şi pînă în momentul în care iese din vigoare datorită hotărîrii legiutorului sau datorită faptului

că nu mai este actuală, necorespunzînd realităţii.

IV.3. Structura normei juridice

Norma juridică este elementul fundamental, primar al sistemului de drept, instrumentul prin care

voinţa legiuitorului ajunge la subiectul de drept. Pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de către acesta din urmă,

norma de drept trebuie să fie logică şi clară atît în formă cît şi în conţinut, nelăsînd loc interpretărilor din

partea celui care trebuie să o respecte. De aceea, analiza normei juridice va avea în vedere structura sa

logico-juridică (internă) şi structura sa tehnico-juridică (externă).

IV.3.1. Structura logico-juridică a normei (internă)

Structura internă a normei se referă la alcătuirea logică a textului acesteia, format în general din

trei elemente distincte, dar interdependente în mod logic: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei juridice.

În funcţie de exprimarea celor trei elemente, modelul ideal al normei juridice ar putea fi: „În

situaţia...(ipoteza) trebuie să... (dispoziţia), altfel...(sancţiunea).”

A. Ipoteza este acea parte a normei juridice care descrie împrejurările sau condiţiile în care se

aplică regula de drept, precum şi calitatea specifică a subiectului/subiecţilor cărora li se adresează

(cetăţean, copil, părinte, comerciant etc.) sau calitatea sa generică (persoană fizică, persoană juridică,

oricine -„acela care...”, toţi etc.).

În funcţie de specificul normei juridice, putem întîlni mai multe tipuri de ipoteză. Astfel, putem

avea ipoteze determinate şi relativ-determinate. Cele determinate precizează în mod expres, în detaliu,

împrejurarea sau condiţiile în care se aplică norma şi subiectele cărora li se aplică. De exemplu, Codul

familiei precizează că „la căsătorie, soţii îşi pot alege numele pe care urmează să îl poarte...”). Ipotezele

relativ-determinate nu fac referire în detaliu, concret, la condiţiile şi subiectele normei juridice. Unele

dintre ipotezele relativ-determinate sunt cele subînţelese. De exemplu, furtul este „luarea unui bun mobil

din posesia sau detenţia altuia, fără consimţămintul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept...”- art.

208 Cod penal. Norma nu precizează aici subiectele cărora li se adresează şi nici timpul şi locul acţiunii.

Totuşi, din text se subînţelege în mod logic că norma se adresează oricărei persoane, indiferent de

împrejurări.

B. Dispoziţia este partea normei juridice care nu poate lipsi din conţinutul acesteia, fie că este

expres precizată sau subînţeleasă, deoarece ea prevede conduita de urmat în imprejurările sau condiţiile

precizate în ipoteză. Cu alte cuvinte, dispoziţia cuprinde drepturile şi obligaţiile pe care le au subiectele

vizate de normă. Astfel, dispoziţia normei poate:

impune o anumită conduită (onerativă – prevede obligaţia de a săvîrşi o anumită acţiune);

prevede obligaţia de abţinere de la săvîrşirea anumitor fapte (prohibitivă);

permite opţiunea unei conduite pentru subiectele de drept (permisivă, supletivă);

oferi recomandări, stimulează anumite acţiuni umane (dispoziţii de recomandare,

dispoziţii de stimulare).

În raport cu modul în care este precizată conduita prescrisă de dispoziţie, acestea pot fi clasificate

în: dispoziţii determinate şi relativ-determine. Dispoziţia determinată stabileşte în mod expres

comportamentul care trebuie adoptat de subiectele la care se referă norma. De exemplu, art. 30 din Codul

familiei stabileşte că bunurile dobîndite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt bunuri comune ale

acestora.

Dispoziţia relativ-determinată prevede mai multe variante posibile de conduită, subiectul trebuind

să aleagă una dintre acestea. De exemplu, art. 36 din Codul familiei precizează că „la desfacerea

căsătoriei bunurile comune se împart între soţi potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra

bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească”.

C. Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte urmarea neadoptării conduitei prescrise

în dispoziţie de către subiectul vizat. Consecinţa nerespectării prevederilor dispoziţiei constă într-o

sancţiune. Sancţiunea constituie reacţia pe care statul o are faţă de comportamentul necorespunzător al

subiectului de drept. Sancţiunile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii.

În funcţie de normele juridice care au fost încălcate sancţiunile pot fi: civile, disciplinare,

administrative, penale.

În funcţie de gradul de determinare, sancţiunile pot fi absolut determinate şi relativ-determinate.

Cele absolut determinate sunt stabilite ferm de către legiuitor. De exemplu, atunci cînd norma stipulează

că nerespectarea anumitor condiţii de fond în elaborarea unui act juridic atrage nulitatea absolută a acelui

act.

Sancţiunile relativ-determinate sunt de exemplu cele stabilite de normele penale între un minim şi

un maxim, urmînd ca determinarea lor concretă să se realizeze de către judecător în funcţie de situaţie. De

exemplu, uciderea unei persoane se sancţionează cu o pedeapsă cu închioarea cuprinsă între 10 şi 20 ani şi

interzicerea unor drepturi (art. 174 Cod penal).

Aplicarea sancţiunii reprezintă un act de putere din partea statului, o măsură coercitivă care are ca

scop îndreptarea comportamentului subiectelor de drept şi prevenirea încălcării în viitor a dispoziţiilor

normei juridice.

IV.3.2. Structura tehnico-juridică a normei (externă)

Structura tehnico-juridică a normei are în vedere forma în care aceasta este redactată şi apare în

diverse acte normative (legi, ordonanţe, decrete, hotărîri, regulamente etc.).

Norma juridică trebuie să aibă o formă exterioară logică care să o facă uşor accesibilă celor cărora

li se adresează. Pentru unitatea legislaţiei, normele juridice trebuie să respecte anumite reguli de

redactare, formulare, o anumită succesiune logică, aspecte reunite sub denumirea de tehnică legislativă.

Principalul element al structurii externe a normei juridice este articolul. Ca element structural

primar, articolul cuprinde în text o normă juridică sau o parte din aceasta, în acest caz fiind necesară

citirea întregului act normativ pentru a înţelege sensul ideilor cuprinse în normele juridice.

Actele normative complexe, care cuprind un număr mare de norme juridice vor fi organizate în

funcţie de situaţie pe titluri, capitole, secţiuni, articole, alineate, litere, puncte, teze.

IV.4. Clasificarea normelor juridice

Avînd în vedere marea varietate de norme juridice, în literatura de specialitate clasificările normei

juridice sunt numeroase, în funcţie de mai multe criterii. Reţinem doar cîteva dintre ele.

a. După criteriul modului de reglementare al conduitei, normele pot fi imperative şi dispozitive.

Normele imperative prescriu o conduită obligatorie de urmat, materializată fie într-o acţiune (onerative),

fie într-o inacţiune (prohibitive).

Normele dispozitive sau permisive nu obligă la o conduită strict determinată, permitînd

subiectelor vizate să opteze pentru un anumit comportament dintre cele prescrise, acţionînd după propria

apreciere. De exemplu, dreptul părţilor implicate în proces de a introduce o cale de atac împotriva

hotărîrii instanţei. Normele dispozitive pot fi la rîndul lor: norme supletive (cele care oferă soluţia

aplicării legii în cazul în care părţile nu se decid asupra unei anumite conduite), norme stimulative

(recompensează prin diverse mijloace comportamentul adecvat al părţilor), norme de recomandare (conţin

prevederi neobligatorii care îndrumă subiectele spre o conduită legală).

b. După gradul lor de generalitate, distingem între: norme generale, speciale şi de excepţie. Cele

generale au cea mai largă aplicabilitate De exemplu, normele juridice cuprinse în partea generală a

Codului penal se aplică tuturor situaţiilor în care are loc săvîrşirea unei infracţiuni.

Normele speciale cuprind un domeniu mai limitat decît cele generale, vîzînd aspecte pe care

acestea din urmă nu le reglementează sau le reglementează în mod diferit.

Normele de excepţie au în vedere situaţii deosebite care nu sunt reglementate nici de normele

generale şi nici de cele speciale, datorită rarităţii lor sau a particularităţilor pe care le manifestă. Regula în

drept este că normele de excepţie derogă (se abat şi se aplică cu întîietate) de la cele speciale, iar cele

speciale derogă de la cele generale.

c. După modul lor de redactare, normele juridice pot fi complete şi incomplete. Normele

complete cuprind toate cele trei elemente ale structurii logico-juridice, pe cînd cele incomplete nu.

Acestea din urmă vor fi întregite de normele cuprinse într-un alt act normativ deja emis (norme de

trimitere) sau care urmează a fi emis (norme în alb).

IV.5. Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Aplicarea normelor juridice are loc din perspectiva a trei dimensiuni: cea temporală, cea spaţială

şi cea personală. Logica acestei tripartiţii are în vedere faptul că normele juridice se succed în timp,

evoluînd odată cu societatea, ele se aplică la nivelul unui teritoriu determinat, de la cel naţional, pînă la

cel regional şi local, avînd incidenţă asupra persoanelor fizice sau juridice.

IV.5.1. Acţiunea normelor juridice în timp

Norma juridică va avea efect, va reglementa, relaţiile sociale atît timp cît va fi în vigoare. Astfel,

norma juridică este activă între două momente bine determinate: intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare.

a. Intrarea în vigoare este momentul în care norma juridică începe să fie aplicată în practică, după

aducerea ei la cunoştinţa celor vizaţi. Publicitatea normei asigură respectarea principiului potrivit căruia

nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, premisă care asigură egalitatea subiectelor de drept raportată

la aplicarea legii.

În dreptul român, regula intrării în vigoare este instituită prin articolul 78 din Constituţie care

prevede că legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare

sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Principiul care se aplică situaţiei de intrare în vigoare a normei este cel al aplicării imediate a

normei noi şi excluderea celei vechi, atunci cînd aceasta există. Norma nouă se va aplica tuturor situaţiilor

care apar în momentul intrării sale în vigoare sau după acest moment. Cu alte cuvinte, norma juridică se

aplică numai pentru viitor. Acesta este principiul neretroactivităţii care guvernează acţiunea normelor

juridice în timp. Această regulă o regăsim consacrată în Constituţie, în legea civilă şi cea penală.

De la principiul neretroactivităţii pot fi exceptate anumite norme juridice, atunci cînd legiuitorul

prevede expres acest lucru. Este vorba despre norme juridice care retroactivează, adică se aplică pentru

trecut, şi norme juridice care ultraactivează, adică normele vechi se aplică anumitor situaţii chiar şi după

intrarea în vigoare a celor noi.

Dintre actele normative care retroactivează amintim: actele care indică expres data sau perioada

pînă la care retroactivează, actele interpretative ale unor reglementări aflate deja în vigoare, actele de

amnistie care înlătură răspunderea penală pentru faptele ilegale săvîrşite, actele de graţiere care înlătură în

tot sau în parte executarea unei pedepse penale ori dispun comutarea acesteia în alta mai uşoară etc.

Cea de a doua categorie de excepţii cuprinde actele normative care ultraactivează. De exemplu:

legile temporare care se aplică situaţiilor născute în momentul cînd acestea erau în vigoare continuă să se

aplice pentru aceste situaţii care încă mai persistă, chiar şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel de situaţii

pot fi calamităţile naturale, epidemiile, starea de război etc.

Tot în categoria excepţiilor de ultraactivitate pot intra şi legile penale mai favorabile care nu

imcriminau sau incriminau mai blînd anumite infracţiuni, sub imperiul acestora producîndu-se fapte care

nu au fost sanţionate pînă în momentul intrării în vigoare a unei legi penale mai aspre. Pentru aceste

situaţii se va aplica legea penală veche, mai favorabilă decît cea nouă.

b. Ieşirea din vigoare este momentul în care norma juridică încetează să îşi mai producă efectele

ca urmare a apariţiei unei norme juridice noi. Modalităţile de ieşire din vigoare sau scoatere din vigoare

sunt abrogarea şi căderea în desuetudine.

Abrogarea este procedeul legislativ prin care norma veche încetează să îşi mai producă efectele.

O parte din autorii de specialitate consideră abrogarea sinonimă cu ieşirea din vigoare, abrogarea fiind

denumirea tehnică a acesteia din urmă. Abrogarea poate fi tacită sau expresă. De asemenea, abrogarea

poate fi totală sau parţială.

Căderea în desuetudine este o situaţie mai rar întîlnită în practică, atunci cînd efectele unei norme

juridice încetează să se mai producă ca urmare a schimbărilor intervenite în societate, acestea determinînd

ca norma juridică să nu mai corespundă realităţii. În aceste condiţii, norma este treptat uitată. Normele

nescrise sunt scoase din vigoare prin această modalitate, improprie astăzi dreptului modern.

IV.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Acţiunea normelor juridice în spaţiu presupune determinarea limitelor teritoriale ale aplicării

regulilor de drept.

Principiul care se aplică acestei acţiuni este cel al teritorialităţii, izvorît din cel al suveranităţii şi

supremaţiei puterii manifestată în interiorul statului. Astfel, legile create sau acceptate de autorităţile

competente române se vor aplica asupra teritoriului statului român în întregul său sau în parte (regiuni,

zone).

Excepţia de la principiul teritorialităţii este extrateritorialitatea normelor juridice. În această

situaţie, normele juridice naţionale se aplică şi în afara teritoriului statului naţional. De exemplu, în cazul

misiunilor diplomatice române care îşi au sediul pe teritoriul unui stat străin, unde sunt acreditate, se

aplică legea română. Tot legea română se aplică şi în cazul navelor şi aeronavelor înmatriculate în

România care din acest motiv sunt considerate teritoriu românesc.

Principiul teritorialităţii legii îşi găseşte aplicabilitatea în diverse ramuri de drept: drept civil,

drept constituţional, drept internaţional, drept comercial etc.

Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor presupune o distincţie între mai multe categorii de

indivizi care locuiesc pe teritoriul unui stat în funcţie de cetăţenie. Astfel, pe teritoriul unui stat putem

avea cetăţeni, străini şi apatrizi.

Cetăţenii sunt persoane care au cetăţenia statului pe al cărui teritoriu se află. De exemplu,

cetăţenilor români li se aplică legile române.

Străinii sunt persoane care nu au cetăţenia statului pe al cărui teritoriu se află. În condiţiile legii

statului străin, ei vor beneficia de un anumit regim care poate fi:

- regimul naţional, legea teritoriului aplicîndu-li-se şi străinilor fără restricţii,

- regimul special, străinii avînd doar anumite drepturi şi obligaţii, mai restrînse decît cetăţenii,

- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, care presupune că statul gazdă al unor persoane

străine, care provin din state diferite, trebuie să acorde tuturor acestora un tratament cel puţin

egal cu cel mai favorabil regim acordat la momentul respectiv doar unora dintre aceştia.

Apatrizii sunt persoane care nu au cetăţenia nici unui stat, beneficiind de condiţii speciale de

tratament din partea statului gazdă ca urmare a adoptării unor reguli internaţionale comune de către statele

lumii în scopul eradicării acestei anomalii.

Teste de autoevaluare

1. Reprezintă caractere ale normei juridice:

a). caracterul temporar

b). caracterul general

c). caracterul impersonal

2. Structura internă a normei juridice:

a). evidenţiază conţinutul social al normei

b). constă în structura internă a normei

c). poate fi logică sau complexă

3. Ca parte a normei juridice, ipoteza:

a). precizează împrejurările în care se aplică norma

b). poate fi onerativă sau prohibitivă

c). poate fi licită sau ilicită

CAPITOLUL V RAPORTUL JURIDIC

Obiectiv fundamental

ccuunnooaaşştteerreeaa ccoonncceeppttuulluuii ddee rraappoorrtt jjuurriiddiicc şşii aa ccoonnddiiţţiiiilloorr ddee ffoorrmmaarree aa aacceessttuuiiaa

OObbiieeccttiivvee ooppeerraaţţiioonnaallee

a. să definească conceptul de raport juridic şi să evidenţieze importanţa acestuia;

b. să identifice trăsăturile raportului juridic;

c. să precizeze care sunt premisele formării raporturilor juridice;

d. să analizeze elementele componente ale raportului juridic;

e. să identifice actele şi faptele juridice, condiţii ale formării raporturilor juridice;

f. să clasifice faptele juridice;

g. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Cuvinte cheie: raport juridic, subiect de drept, capacitate juridică, drepturi şi obligaţii

V.1. Noţiune

Relaţiile sociale care se stabilesc între subiectele de drept sunt reglementate prin intermediul

normelor juridice. Potrivit acestora, subiectele adoptă o conduită adecvată în funcţie de situaţia în care se

află. Astfel, relaţia socială în sine se va desfăşura potrivit interesului părţilor implicate şi, în acelaşi timp,

nu va afecta nici interesul social general, norma juridică menţinînd echilibrul între cele două.

În sens larg, putem defini raportul juridic ca fiind o relaţie socială reglementată de o normă

juridică.

În sens restrîns, raportul juridic poate fi definit ca o relaţie socială reglementată prin norma

juridică, relaţie a cărei formare, modificare sau stingere se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt

juridic şi în cadrul căreia părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii, realizarea acestora fiind asigurată,

la nevoie, prin forţa de constrîngere a statului.

Un exemplu concret de raport juridic îl reprezintă relaţia de natură economică comercială care se

desfăşoară între persoane (fizice sau juridice) care efectuează o activitate cu scop lucrativ în vederea

obţinerii de profit.

V.2. Trăsăturile raportului juridic

Definiţia raportului juridic relevă caracteristicile sale, anume, caracterul social, ideologic, valoric,

istoric şi voliţional.

Raportul juridic are un caracter social pentru că el se stabileşte întotdeauna între oameni, luaţi

individual ca persoane fizice sau colectiv, organizaţi sub forma persoanelor juridice (autorităţi, instituţii,

organe ale statului, societăţi comerciale, asociaţii, fundaţii etc.). Un raport juridic se poate stabili între

minim două subiecte de drept: două persoane fizice, două persoane juridice sau între o persoană fizică şi o

persoană juridică.

Raportul juridic are un caracter ideologic pentru că spre deosebire de celelalte raporturi sociale,

ele sunt reglementate prin voinţa de stat concretizată într-o regulă de drept care este expresia unei

ideologii sociale filtrată prin conştiinţa legiuitorului, a unui sistem de valori care servesc interesul general.

Astfel, raportul juridic are un caracter valoric pentru că promovează valorile esenţiale pe care se

bazează ordinea de drept şi, pe cale de consecinţă, funcţionarea societăţii. Valorile sociale sunt promovate

şi apărate prin norma juridică care reglementează relaţiile sociale.

Raportul juridic are un caracter istoric provenind de la norma de drept care reglementează acest

raport, influentîndu-i conţinutul şi forma. Cu alte cuvinte, în funcţie de norma juridică, raportul reflectă

într-o anumită măsură timpul istoric, caracterul democratic sau nedemocratic al unui sistem juridic la un

moment dat. De exemplu, în epoca sclavagistă, în Imperiul roman, regulile de drept considerau sclavii ca

făcînd parte din categoria bunurilor, aceştia neputînd avea familie sau avere. Stăpînul avea drept de viaţă

şi de moarte asupra sclavilor. În feudalism, nobilul nu mai avea acest drept asupra ţăranului iobag, însă

acesta din urmă rămînea dependent de stăpînul său, fiindu-i redusă posibilitatea participării la raporturi

juridice pe motiv de lipsă de avere.

Raportul juridic are un caracter voliţional, mai precis dublu-voliţional, deoarece este o relaţie care

se desfăşoră pe baza voinţei statului, a legiuitorului şi a voinţei părţilor implicate într-o situaţie concretă.

Voinţa legiuitorului este exprimată prin intermediul textului normei juridice care reglementează raportul

de drept, iar voinţa părţilor transpare din conduita părţilor pe care acestea o pot adopta în limitele acelei

norme.

V.3. Elementele raportului juridic

Raportul juridic prezintă trei elemente definitorii: subiectele raportului, conţinutul raportului şi

obiectul acestuia.

V.3.1. Subiectele raportului juridic

Relaţiile sociale se desfăşoară din punct de vedere juridic între persoane fizice şi persoane

juridice. Indiferent dacă sunt privite individual sau colectiv, subiectele de drept îşi satisfac interesele în

condiţiile legii, prin exerciţiul drepturilor şi asumarea obligaţiilor ce le revin.

A. Persoana fizică este un subiectul individual de drept care se implică în relaţiile sociale,

manifestîndu-şi de obicei voinţa personal şi singur. În acest sens, participarea sa la un raport juridic este

condiţionată de existenţa capacităţii sale juridice.

Capacitatea juridică19

este aptitudinea generală şi abstractă a persoanei, recunoscută de lege, de a

avea drepturi şi obligaţii şi de a le exercita încheind personal şi singură acte juridice.

În funcţie de relaţiile specifice şi normele de drept care le reglementează, capacitatea juridică

recunoscută subiectelor de drept diferă de la o ramură de drept la alta. De exemplu, în dreptul civil

minorul poate încheia personal unele acte juridice, pe cînd potrivit normelor de drept comercial, minorul

nu poate avea calitatea de comerciant decît după împlinirea vîrstei majoratului.

Capacitatea juridică a persoanei are două componente interdependente: capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice constă în aptitudinea acesteia de a avea drepturi şi

obligaţii în cadrul unui raport juridic. Legea română recunoaşte capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

de la naşterea acesteia şi pînă la moarte. Pe cale de excepţie, este recunoscută capacitate de folosinţă

anticipată copilului nenăscut, cu condiţia ca acesta să se nască viu. Excepţia are aplicabilitate în materia

dobîndirii unor drepturi pe cale succesorală (moştenire).

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice constă în aptitudinea acesteia de a-şi exercita

drepturile şi a-şi executa obligaţiile în cadrul raporturilor juridice prin încheierea de acte juridice.

În conformitate cu legea română, capacitatea de exerciţiu deplină de dobîndeşte de către persoana

fizică la vîrsta majoratului, adică 18 ani. De exemplu, normele dreptului comercial stabilesc calitatea de

comerciant persoană fizică numai pentru individul care a împlinit 18 ani.

Pe cale de excepţie, legea recunoaşte persoanei fizice şi o capacitate de exerciţiu restrînsă,

manifestată între 14 şi 18 ani. În consecinţă, anumite acte de administrare şi conservare vor putea fi

efectuate de către aceştia, însă numai cu acordul sau în prezenţa ocrotitorilor legali (părinţi, tutori etc.).

Există şi unele acte pe care minorii le pot încheia însă personal şi singuri, de exemplu, minorii care au

împlinit vîrsta de 16 ani pot încheia contracte de muncă.

Minorii sub 14 ani nu au capacitate de exerciţiu, legea protejîndu-i pe motivul lipsei de

discernămînt, considerîndu-se că datorită insuficientei dezvoltări fizico-psihice, minorii sub 14 ani nu au

reprezentarea reală a consecinţelor propriilor fapte. De aceea, exercitarea drepturilor şi executarea

obligaţiilor va fi realizată prin intermediul ocrotitorilor legali (părinţi, tutori etc.). De asemenea, sunt

lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi persoanele declarate incapabile prin intermediul unei hotărîri

judecătoreşti care atestă faptul că aceste persoane, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale nu au

discernămîntul necesar desfăşurării unor relaţii sociale normale. Aceste persoane poartă denumirea de

interzişi judecătoreşti.

Decesul persoanei fizice determină încetarea capacităţii juridice a acesteia.

B. Persoana juridică este acel colectiv de oameni avînd un patrimoniu propriu, distinct de cel al

persoanelor fizice care o compun, cu organizare de sine stătătoare potrivit unui anumit statut şi avînd un

scop determinat şi legal.

19

Capacitatea juridică pentru persoane fizice şi persoane juridice este reglementată în România prin Decretul

31/1954 şi Decretul 32/1954.

De asemenea, pe lîngă elementele de bază cuprinse în definiţie o persoană juridică, în funcţie de

tipul său, trebuie să prezinte şi elemente speciale de identificare precum: sediul, emblema, codul fiscal,

etc.

Persoanele juridice mai poartă şi denumirea de subiecte colective de drept. Prin intermediul

persoanelor juridice, indivizii desfăşoară anumite activităţi de natură socială, economică, culturală,

politică, putîndu-se organiza în fundaţii, asociaţii, societăţi comerciale, partide politice, universităţi,

autorităţi publice, instituţii de stat, statul etc.

La fel ca şi persoana fizică, persoanei juridice îi este recunocută de lege capacitatea juridică.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este recunoscută de lege din momentul în care

aceasta dobîndeşte personalitate juridică, moment care poate diferi în funcţie de tipul de persoană juridică.

Astfel, capacitatea de folosinţă poate fi dobîndită fie din momentul înfiinţării persoanei juridice sau a

înregistrării sale, fie din momentul rămînerii definitive a hotărîrii unei instanţe judecătoreşti etc. Regula

care trebuie respectată în cazul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este principiul specialităţii20

potrivit căruia drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea persoana juridică se subordonează scopului

pentru care aceasta a fost înfiinţată. Aceasta înseamnă că dacă persoana juridică este o asociaţie fără scop

lucrativ, drepturile şi obligaţiile sale trebuie să reflecte lipsa scopului obţinerii de profit. Din contră, dacă

vorbim despre o societate comercială, drepturile şi obligaţiile acesteia trebuie să reflecte scopul obţinerii

de profit, care este însăşi raţiunea activităţii comerciale.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constituie aptitudinea acesteia de a-şi exercita

drepturile şi executa obligaţiile prin intermediul organelor sale de conducere.

Ca regulă generală, atît capacitatea de folosinţă, cît şi cea de exerciţiu încetează în momentul în

care persoana juridică îşi încetează existenţa. Acest moment intervine diferit, în funcţie de tipul de

persoană juridică şi situaţia în care se produce încetarea existenţei acesteia (act de desfiiţare, hotărîre

AGA, hotărîre judecătorească definitivă, ajungerea la termen a contractului de societate etc.).

V.3.2. Conţinutul raportului juridic

Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul acestuia care este constituit

din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiectelor raportului juridic. Legătura, relaţia dintre subiectele

participante la raportul juridic, este dată tocmai de aceste drepturi şi obligaţii reciproce.

Atunci cînd vorbim despre drepturile subiectelor raportului juridic ne referim la noţiunea de drept

subiectiv, consecinţă a totalităţii normelor juridice în vigoare la un moment dat, adică a dreptului obiectiv.

Cu alte cuvinte, normele juridice care reglementează raportul juridic veghează la respectarea şi garantarea

existenţei drepturilor subiective.

În cadrul unui raport juridic, titularul dreptului subiectiv se numeşte subiect activ al raportului

juridic, iar titularul obligaţiei corespunzătoare acestui drept poartă denumirea de subiect pasiv.

20

Cf. art. 34, Decretul 31/1954.

Bineînţeles, în condiţii de reciprocitate a existenţei drepturilor şi obligaţiilor, subiectul activ al raportului

poate deveni subiect pasiv şi invers.

Astfel, putem defini dreptul subiectiv ca fiind prerogativa recunoscută de lege subiectului activ al

raportului juridic de a pretinde o anumită conduită de la subiectul pasiv, comportament corespunzător cu

dreptul pe care subiectul activ al raportului juridic îl are.

Drepturile subiective se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. Reţinem doar cîteva dintre

aceste clasificări.

În funcţie de întinderea efectelor pe care le produc, drepturile subiective pot fi absolute şi relative.

Drepturile absolute sunt acelea care produc efecte nu numai faţă de un anume subiect pasiv al

unui raport juridic, ci faţă de toate persoanele, erga omnes. Dreptul absolut este opozabil tuturor

persoanelor care au o obligaţie absolută (de a nu face) faţă de titularul acestui drept. Astfel de drepturi

sunt: dreptul la viaţă, dreptul de proprietate, etc.

Drepturile relative sunt opozabile numai subiectului pasiv determinat în cadrul unui raport

juridic. Aceste drepturi produc efecte numai între participanţii la raportul juridic. Un exemplu de drepturi

relative sunt cele patrimoniale (evaluabile în bani).

În funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Cele

patrimoniale sunt evaluabile în bani (dreptul de proprietate), pe cînd cele nepatrimoniale nu au valoare

economică (dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la viaţă etc).

Oricărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă. În limbajul de zi cu zi spunem că un individ nu

poate avea numai drepturi, ci şi obligaţii. Obligaţia, ca element de conţinut al raportului juridic

reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumită conduită faţă de

subiectul activ al acestuia, conduită concretizată în a da, a face (a acţiona) sau de a nu face (a nu

acţiona).

Obligaţiile pot fi şi ele clasificate în obligaţii pozitive (a da, a face) şi obligaţii negative ( a nu

face). Obligaţiile pozitive obligă pe titular să acţioneze, pe cînd obligaţiile negative obligă pe titular să se

abţină de la o acţiune.

V.3.3. Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic îl reprezintă conduita pe care trebuie să o aibă subiectele în relaţia

juridică concretă, în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.

Conduita părţilor se poate concretiza într-o atitudine activă (a da, a face) sau într-una pasivă (a nu

face).

Obiectul raportului juridic constituie elementul dinamic al raportului juridic, reprezentînd

derularea concretă a acestuia. Obiectul raportului vizează valorile pe care norma juridică care

reglementează acest raport le consacră. În cazul relaţiilor patrimoniale aceste valori îşi găsesc expresia

materială (bunuri), situaţie în care putem vorbi de un obiect secundar al raportului juridic care, alături de

conduita părţilor formează un obiect complex al raportului juridic. Prezenţa unui bun material cu privire

la care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele raportului juridic, conduce cu uşurinţă la

identicarea exactă a conduitei pe care părţile trebuie să o adopte. În cazul relaţiilor nepatrimoniale,

conduita părţilor nu vizează bunuri materiale, ci valori lipsite de materialitate, de exemplu, raporturile

dintre inculpat şi instanţa de judecată.

Cunoaşterea obiectului raportului juridic are o importanţă deosebită pentru stabilirea naturii şi a

specificului relaţiei juridice, evaluînd modul în care părţile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi

execute obligaţiile. În situaţia nerespectării drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, părţile vor putea fi

constrînse prin intermediul normelor juridice să îşi revizuiască conduita, realizîndu-se astfel obiectul

raportului juridic şi, indirect, finalitatea aplicării dreptului.

V.4. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice

Raporturile juridice se nasc, se modifică şi se sting în funcţie de anumite împrejurări care apar

spontan sau care survin prin intervenţia omului şi cărora legiuitorul, prin intermediul normelor, le atribuie

consecinţe juridice. Aceste împrejurări sunt descrise de cele mai multe ori în ipoteza normei juridice şi

poartă denumirea de fapte juridice. Faptele juridice sunt considerate premise, condiţii esenţiale, ale

raporturilor juridice.

Astfel, putem defini faptele juridice ca fiind acele împrejurări care, potrivit normelor juridice,

determină apariţia, modificarea sau încetarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor

care le alcătuiesc conţinutul.

Faptele juridice se clasifică în evenimente şi acţiuni. Evenimentele sunt împrejurări care survin în

absenţa voinţei omului şi care pot produce consecinţe juridice numai dacă norma juridică prevede acest

lucru. Efectele juridice ale evenimentelor sunt recunoscute în funcţie de interesul social. Calamităţile

naturale, curgerea timpului, naşterea, moartea sunt considerate evenimente care produc efecte juridice.

Altele, precum ziua numelui, eclipse solare, fluxul şi refluxul apelor marine nu produc efecte juridice.

Acţiunile sunt împrejurări care intervin ca urmare a manifestării de voinţă a omului, producînd

efecte juridice datorită reglementării lor prin normele de drept. Acţiunile pot fi clasificate la rîndul lor în

licite (legale) şi ilicite (ilegale).

Acţiunile licite săvîrşite cu scopul declarat de a produce efecte juridice poartă denumirea de acte

juridice. Cu alte cuvinte, manifestarea de voinţă a omului recunoscută de lege constituie un act juridic

(contract, hotărîre judecătorească etc.). A nu se confunda cu suportul material pe care se consemnează

această manifestare de voinţă (hîrtie, piele, lemn etc). În funcţie de domeniul social în care se manifestă şi

normele juridice care le atribuie efecte juridice, actele pot fi civile, penale, administrative etc.

Acţiunile ilicite sunt cele care exprimă o manifestare de voinţă contrară normelor juridice. Ele se

materializează în fapte juridice ilicite civile (delicte civile), fapte penale (infracţiuni), fapte

contravenţionale (contravenţii) etc.

După gradul lor de complexitate putem distinge între fapte juridice simple şi fapte juridice

complexe. Dintre cele simple menţionăm naşterea care determină dobîndirea capacităţii juridice de

folosinţă a persoanei, iar dintre cele complexe, moştenirea prin testament care, pentru a-şi produce

efectele juridice, impune trei condiţii: existenţa testamentului, decesul testatorului şi acceptarea

succesiunii de către moştenitori.

Teste de autoevaluare

1. Raportul juridic are un caracter:

a). istoric

b). permanent

c). dublu-voliţional

2. Minorul cu vîrsta cuprinsă între 14 şi 18 ani are:

a). capacitate de folosinţă restrînsă

b). capacitate de exerciţiu restrînsă

c). capacitate de exerciţiu moderată

3. Drepturile absolute:

a). sunt opozabile tututor persoanelor

b). sunt drepturi subiective

c). se regăsesc numai în Codul penal

CAPITOLUL VI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Obiectiv fundamental

ddoobbâânnddiirreeaa ccuunnooşşttiinnţţeelloorr ssppeecciiffiiccee ccoonncceeppttuulluuii ddee rrăăssppuunnddeerree jjuurriiddiiccăă şşii aa ccoonnddiiţţiiiilloorr ddee iinnssttiittuuiirree

aa ddiiffeerriitteelloorr ffoorrmmee ddee rrăăssppuunnddeerree jjuurriiddiiccăă

OObbiieeccttiivvee ooppeerraaţţiioonnaallee

să definească conceptul de răspundere juridică;

să precizeze raporturile dintre răspunderea juridică şi responsabilitatea socială;

să explice principiile răspunderii juridice şi importanta acestora;

să precizeze care sunt condiţiile atragerii răspunderii juridice;

să analizeze formele răspunderii juridice;

să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Cuvinte cheie: răspundere juridică, prejudiciu, vinovăţie, legătură de cauzalitate, sancţiune

VI.1. Noţiune

Răspunderea juridică este o formă de răspundere socială reglementată prin intermediul normelor

juridice emise de către stat, a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin coerciţie statală.

Astfel, singurul fundament al instituirii răspunderii unei persoane îl constituie încălcarea de către

aceasta a normelor juridice. Cu alte cuvinte, conduita ilicită a persoanei determină aplicarea sancţiunii

prevăzute de lege. Conduita contrară legii se poate materializa în infracţiuni, delicte civile, abateri

disciplinare, contravenţii etc.

Declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei sale concrete de manifestare este atribuită

unor autorităţi special abilitate în acest sens.

Angajarea răspunderii presupune determinarea exactă şi fermă, prin intermediul normelor

juridice, a sancţiunilor de către autorităţile statului responsabile cu stabilirea şi aplicarea acestora.

Tragerea la răspundere a unei persoane presupune operativitate, între momentul încălcării normei

juridice şi momentul sancţionării trebuind să existe o perioadă cît mai scurtă de timp, asigurîndu-se astfel

eficienţa aplicării legii.

VI.2. Principiile răspunderii juridice

Angajarea răspunderii juridice pentru subiecţii de drept se realizează cu respectarea anumitor

reguli, cu grad de principiu.

Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că raportul juridic nu poate opera decît în

condiţiile şi cazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite de aceasta, potrivit unei anumite

proceduri desfăşurată de organele special investite în acest sens.

Principiul răspunderii pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie presupune ca autorul faptei să răspundă

numai atunci cînd şi-a dat seama sau trebuia să îşi dea seama de rezultatul faptei sale şi de semnificaţia

social-juridică periculoasă.

Principiul răspunderii personale presupune că răspunderea juridică revine celui efectiv vinovat de

comiterea faptei, regulă absolută în cazul sancţiunilor represive (răspundere penală, răspundere

contravenţională). În cazul formelor răspunderii reparatorii, civile, există uneori şi răspunderea pentru

fapta altuia. De exemplu, răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor minori.

Principiul unicităţii răspunderii stabileşte regula potrivit căreia răspunderea se angajează pentru o

singură faptă săvîrşită, generînd o singură sancţiune. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că sancţiunea nu

poate fi cumulativă (de exemplu, pedeapsa cu închisoarea şi interzicerea unor drepturi, plata unei amenzi

şi interzicerea unui drept etc.)

Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în raport cu fapta săvîrşită impune corelarea

răspunderii, a pericolului ei social sau a întinderii pagubei, a formei de vinovăţie cu care a fost săvărşită

(intenţie sau culpă) printr-o individualizare şi proporţionare corectă şi concretă.

Principiul umanismului răspunderii penale presupune că sancţiunea aplicată şi constrîngerea prin

intermediul acesteia de către făptuitor are un rol educativ şi vizează reintegrarea socială a acestuia fără a

provoca suferinţe inutile celui vinovat.

Principiul perseverenţei prin răspundere instituie regula potrivit căreia sancţionarea celui vinovat

are rolul de a preveni săvîrşirea în continuare a unor fapte ilegale. Astfel, sancţionarea promptă a celui

vinovat are putere de exemplu pentru celilalţi indivizi.

Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere presupune că momentul angajării

răspunderii juridice şi cel al aplicării sancţiunii trebuie să fie cît mai aproape de cel al comiterii faptei.

VI.3. Funcţiile răspunderii juridice Tragerea la răspundere a subiectelor de drept are o funcţie preventivă în sensul anticipării

comportamentului ilicit. Sancţiunea în sine descurajează încălcarea normelor juridice.

Aplicarea unei sancţiuni ca rezultat al nerespectării normelor juridice imprimă răspunderii

juridice o funcţie sancţionatoare.

VI.4. Condiţiile angajării răspunderii juridice Subiectele de drept pot fi trase la răspundere în momentul încălcării normelor juridice prin

respectarea unor condiţii generale de instituire a răspunderii juridice. Acestea sunt: existenţa faptei,

existenţa prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei

făptuitorului.

VI.4.1. Fapta ilicită Fapta ilicită constă într-o încălcare a normelor juridice. Caracterul său ilicit este dat de

comparaţia care se realizează între comportamentul prescris de normă şi cel care se manifestă în realitate.

Conduita ilegală a subiectului de drept se poate materializa într-o acţiune sau inacţiune.

Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru că s-a manifestat

într-o conduită interzisă de normele juridice prohibitive, reguli de drept care interzic subiectului de drept

să acţioneze, obligîndu-l la o abţinere.

Inacţiunea constă într-o conduită de abţinere sau omisiune de la realizarea unei acţiuni, cerută de

lege persoanei obligate să o săvîrşească. Cu alte cuvinte, subiectul de drept manifestă în mod deliberat

pasivitate atunci cînd este obligat să acţioneze potrivit normei juridice. De exemplu, lăsarea fără ajutor a

unei persoane a cărei viaţă, integritate fizică, sănătate este pusă în pericol constituie în anumite condiţii

infracţiune, sancţionată de norma juridică penală.

Conduita ilicită poate îmbrăca mai multe forme, în funcţie de normele juridice care sunt încălcate:

infracţiune pentru încălcarea normelor penale, contravenţie şi abatere administrativă pentru încălcarea

normelor administrative, delict civil pentru încălcarea anumitor norme civile, abatere disciplinară pentru

încălcarea normelor de dreptul muncii.

VI.4.2. Prejudiciul Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător constă în efectul sau consecinţa care decurge din

săvîrşirea faptei ilicite. Prejudiciul este suferit de către un subiect de drept ca urmare a acţiunii sau

inacţiunii unui alt subiect de drept.

Din punct de vedere al naturii faptei ilicite prejudiciul poate fi material (patrimonial) şi moral

(nepatrimonial). Prejudiciul material presupune transformări în lumea materială care pot fi evaluate în

bani: distrugerea sau degradarea unor bunuri, sustragerea unor bunuri, etc.

Prejudiciul moral poate constă în rezultatul necuantificabil în bani al unei fapte ilicite: atingerea

adusă onoarei, demnităţii unei persoane, tulburări fizice şi psihice cauzate unei persoane, vătămarea

corporală adusă unei persoane sau decesul provocat al acesteia etc.

În unele situaţii, natura prejudiciului influenţează măsura sancţiunii care va fi aplicată, ca rezultat

al aprecierii pericolului social al faptei ilegale. De exemplu, în materie penală, decesul provocat al unei

persoane se sancţionează mai aspru decît vătămarea corporală a acesteia.

VI.4.3. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu Existenţa oricărei transformări survenite natural sau artificial se bazează pe o înlănţuire de cauze

şi efecte.

Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate între ele care determină sau

condiţionează producerea unui fenomen.

Legătura dintre cauză şi efect poartă denumirea în drept de raport de cauzalitate sau legătură de

cauzalitate. Aceasta poate fi simplă sau complexă (lanţ cauzal).

În cazul răspunderii juridice trebuie determinat dacă fapta ilicită, aşa cum a fost ea săvîrşită, este

într-adevăr cauza efectului negativ produs, materializat sub forma prejudiciului. De exemplu, în dreptul

penal, determinarea cauzalităţii este realizată prin evaluarea modalităţilor şi condiţiilor de săvîrşire a

faptei, a atitudinii celui care a săvîrşit-o.

VI.4.4. Vinovăţia Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului de drept faţă de fapta săvîrşită şi de rezultatul

acesteia. În realitate, vinovăţia este manifestarea unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile

apărate prin intermediul normelor juridice.

Vinovăţia se poate manifesta sub două forme: intenţia şi culpa.

Fapta este săvîrşită cu intenţie atunci cînd persoana prevede rezultatul faptei sale, urmărind

producerea lui sau deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

Faptele se mai pot săvîrşi din imprudenţă sau din neglijenţă, situaţie numită în drept culpă. Astfel,

imprudenţa presupune că subiectul de drept prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără

temei că el nu se va produce. Din contră, neglijenţa presupune că subiectul de drept nu prevede rezultatul

faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.

Uneori, există circumstanţe care pot determina înlăturarea vinovăţiei. De exemplu, normele

penale consideră legitima apărare, iresponsabilitatea, minoritatea, eroarea, cazul fortuit etc. cauze de

înlăturare a vinovăţiei.

Unii autori consideră o condiţie a angajării răspunderii juridice şi capacitatea juridică a autorului

faptei. Capacitatea recunoscută de lege pentru a răspunde juridic diferă în funcţie de norma juridică

încălcată şi de valorile sociale cărora li se aduce atingere. Bineînţeles, punctul de plecare în stabilirea

responsabilităţii juridice a subiectelor de drept este capacitatea juridică generală recunoscută acestora, cu

excepţiile necesare instituite de lege. De exemplu, minorul sub 14 ani nu va răspunde pentru încălcarea

normelor penale, contractul de muncă încheiat de către minorul sub 16 ani va fi considerat nul, orice act

comercial încheiat de o persoană sub 18 ani pretinzînd a avea calitate de comerciant va fi considerat nul

etc.

VI.5. Formele răspunderii juridice Răspunderea juridică cunoaşte mai multe forme în funcţie de normele juridice încălcate de către

subiectul de drept, încălcare care generează un raport juridic specific.

Astfel, din acest punct de vedere, răspunderea juridică poate fi penală, civilă, administrativă,

disciplinară.

VI.5.1. Răspunderea penală

Răspunderea penală are ca temei infracţiunea, ca încălcare tipică a normei juridice de drept penal.

Infracţiunea constă în fapta caracterizată de un anumit grad de pericol social, săvîrşită cu vinovăţie şi

sancţionată de legea penală.

Sacnţiunea penală intervine în momentul încălcării normelor penale şi presupune îngrădirea

drepturilor individuale ale persoanelor fizice sau juridice care prin faptele lor aduc atingere valorilor

protejate şi apărate şi prin intermediul normelor penale. Faptele care atrag aplicarea sancţiunilor penale

sunt considerate de către legiuitor ca fiind grave.

Autorităţile competente ale statului, anume desemnate pentru identificarea autorului faptei, aduc

în faţa justiţiei pe acesta, astfel încît, în urma unui proces legal şi echitabil, făptuitorului i se va stabili

vinovăţia şi, în cazul în care va fi găsit vinovat de încălcarea normelor penale, va primi o pedeapsă

proporţională cu gravitatea faptei sale.

În majoritatea situaţiilor, acţiunea penală prin care se realizează stabilirea vinovăţiei şi

sancţionarea autorului faptei se pune în mişcare din oficiu, autorităţile declanşînd activitatea de cercetare,

urmărire, judecare şi condamnare a făptuitorului.

Chiar dacă autorul faptei compensează prejudiciul adus victimei, el va fi în continuare ţinut să

răspundă şi să execute pedeapsa aplicată deoarece aceasta constituie o măsură de apărare socială

împotriva unui comportament periculos şi antisocial.

Obiectivul principal al tragerii la răspundere penală constă în prevenirea săvîrşirii faptelor penale,

sancţiunea constituind un mijloc de constrîngere dar şi de reeducare.

Răspunderea penală se bazează întotdeuna pe vinovăţia făptuitorului, aspect care determină şi

caracterul subiectiv al acesteia, legat de atitudinea psihică a autorului faptei. În acelaşi timp, răspunderea

penală se stabileşte şi în funcţie de circumstanţele reale ale încălcării normelor juridice, ceea ce îi conferă

şi un caracter obiectiv. În consecinţă, răspunderea penală este întotdeauna personală şi limitată, avînd în

vedere numai persoana celui care a comis fapta şi numai activitatea infracţională care a avut loc.

Uneori, există situaţii care determină înlăturarea răspunderii penale. De exemplu, în unele situaţii

permise de lege, împăcarea părţilor poate conduce la înlăturarea răspunderii autorului faptei.

VI.5.2. Răspunderea administrativă Răspunderea administrativă poate fi contravenţională, disciplinară şi patrimonială.

Răspunderea administrativ-contravenţională este declanşată ca umare a săvîrşirii unei

contravenţii. Aceasta este fapta prin care se încalcă normele administrative şi care prezintă un pericol

social mai redus decît infracţiunea. De exemplu, traversarea străzii printr-un loc nemarcat poate constitui

o contravenţie sancţionată potrivit legii cu avertisment sau amendă.

Subiectele răspunderii administrativ-contravenţionale pot fi atît persoanele fizice, cît şi cele

juridice.

Răspunderea administrativ-disciplinară este antrenată ca urmare a încălcării unor drepturi şi a

neexecutării sau executării necorespunzătoare a unor obligaţii în cadrul desfăşurării relaţiilor în

administraţia publică, de exemplu între o autoritate administrativă şi un funcţionar angajat. Conduita

acestuia din urmă poate îmbrăca forma unei abateri disciplinare care, în general, vizează neîndeplinirea

sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor de serviciu. Sancţiunea se aplică în urma stabilirii

vinovăţiei autorului.

Răspunderea administrativ-patrimonială este declanşată ca urmare a producerii unei pagube de

natură materială, patrimonială, ca urmare a faptei unei autorităţi administrative publice. Subiectul unei

astfel de răspunderi este statul sau o autoritate a administraţiei publice.

VI.5.3. Răspunderea disciplinară Răspunderea disciplinară are ca temei încălcarea unor îndatoriri de serviciu, a unor obligaţii

profesionale.

Această formă de răspundere este determinată prin încălcarea normelor de disciplină a muncii de

către angajaţii unei unităţi, prin săvîrşirea unei abateri disciplinare. Comportamentul necorespunzător al

angajaţilor poate produce şi pagube materiale angajatorului. În acest caz, răspunderea va fi şi de natură

materială, patrimonială.

Răspunderea materială a angajaţilor este reglementată prin intermediul normelor dreptului muncii

şi ale dreptului civil. Scopul instituirii răspunderii juridice constă în recuperarea pagubelor suferite de

angajator ca urmare a nerespectării de către angajat a normelor juridice care reglementează relaţiile de

muncă în virtutea contractului de muncă.

Răspunderea materială a angajatului are în vedere doar prejudiciul efectiv, concret, suferit de

către angajator, cu excepţia prejudiciului cauzat prin săvărşirea unei infracţiuni.

Angajatorul trebuie să dovedească vinovăţia angajatului. Acesta va răspunde personal şi nu

solidar pentru încălcarea normelor dreptului muncii.

Repararea pagubelor se realizează prin echivalent bănesc şi nu în natură.

Răspunderea disciplinară în dreptul muncii intervine în cazul încălcării obligaţiilor de serviciu

stipulate în contractul de muncă. Cu toate acestea, abaterea disciplinară pe care se întemeiază răspunderea

disciplinară în acest caz există ca urmare a încălcării normelor de disciplină a muncii, reguli care

garantează raporturi normale de muncă.

Angajarea răspunderii disciplinare în dreptul muncii nu este legată de crearea unui prejudiciu, ci

de încălcare efectivă a normelor de disciplină a muncii.

VI.5.4. Răspunderea civilă Răspunderea civilă constă într-un raport obligaţional în virtutea căruia un subiect de drept trebuie

să repare prejudiciul cauzat prin fapta sa sau în circumstanţele stipulate de lege unei alte persoane.

Răspunderea civilă poate fi de natură delictuală sau contractuală.

Răspunderea civilă delictuală intervine atunci cînd o persoană cauzează alteia un prejudiciu prin

fapta sa ilicită, săvîrşită ca urmare a încălcării unor obligaţii generale, instituite prin intermediul normelor

de drept civil. Astfel, această formă de răspundere civilă se materializează pentru fapta ilicită, proprie

unei persoane (art. 998-999 Cod civil), pentru fapta altei persoane (art. 1000 alin. 2-4 Cod civil) sau

pentru pagubele produse de lucruri, animale sau ca urmare a ruinei edificiului (art. 1000 alin. 1, art. 1001,

art. 1002 Cod civil).

Răspunderea civilă contractuală intervine ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare

sau cu întîrziere a obligaţiilor contractuale de către una dintre părţile implicate în respectiva convenţie.

Astfel, partea care îşi încalcă obligaţiile asumate prin încheierea unui contract are obligaţia reparării

prejudiciului creat celorlalţi participanţi la înţelegere.

Teste de autoevaluare

1. Principiul unicităţii răspunderii:

a). poartă şi denumirea de non bis in idem

b). exclude aplicarea mai multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă

c). exclude aplicarea mai multor sancţiuni de natură diferită pentru aceeaşi faptă

2. Condiţiile de angajare a răspunderii juridice sunt:

a). existenţa unei fapte ilicite

b). existenţa unui prejudiciu

c). existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu

d). existenţa vinovăţiei

3. Instituirea răspunderii penale presupune:

a). săvîrşirea unei infracţiuni

b). săvîrşirea unei contravenţii

c). săvîrşirea unui delict civil de natură să producă o pagubă însemnată