curs politici si tehnici bancare

5/12/2018 Curs Politici Si Tehnici Bancare - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-politici-si-tehnici-bancare 1/109

„POLITICI ŞI TEHNICI BANCARE”

- NOTE DE CURS-

CONF. UNIV. DR. GEORGE PAPARI

5



CAPITOLUL I

CONŢINUTUL CURSULUI „POLITICI ŞI TEHNICI BANCARE”

Acest curs este conceput ca o aprofundare a activităţii bancare privită din perspectivamanagementului performant şi a necesităţii ridicării nivelului indicatorilor de performanţă din

băncile comerciale româneşti la standardele internaţionale.

1.1. STRUCTURA CURSULUI

- Organizarea şi funcţionarea sectorului bancar românesc;- Managementul bancar;- Politici de investiţii bancare;

- Strategii bancare de investiţii;- Politici de diversificare a produselor şi serviciilor bancare (tipuri de activităţi

bancare);- Gestiunea riscurilor bancare;- Politici de retail banking;- Gestiunea portofoliului băncilor comerciale;- Activitatea de intermediere bancară;- Performanţe bancare;- Retail banking;- Pieţe bancare şi interbancare;- Managementul în raportul optim bancă-clienţi;- Tipuri de operaţiuni şi tehnici bancare;- Politici şi tehnici de creditare bancară.

1.2. NECESITATEA CREĂRII ŞI PROMOVĂRII DE POLITICI ŞI TEHNICIBANCARE ÎN CONTEXTUL TRECERII LA ECONOMIA DE PIAŢĂ

La nivelul statului există politici economice, monetare, financiare, fiscale, bancare, dar fiecare bancă bazată pe principiile generale de politică economică, îşi elaborează propriile

politici de dezvoltare care să contribuie la realizarea scopului final al băncilor în calitatea lor

de societăţi comerciale, şi anume realizarea unui profit cât mai mare.Spre deosebire de firmele obişnuite, băncile sunt unităţi cu un volum mult mai mare alactivităţii. De aceea, scopul urmărit nu poate fi atins decât prin elaborarea de programestrategice pe o perioadă de obicei de 4 ani, în care sunt menţionate misiunea băncii şi

principalele obiective care vor conduce la maximizarea profitului.Politicile bancare nu pot fi realizate fără să fie avizate şi supravegheate de către

autoritatea monetară şi bancară supremă în stat - Banca Naţională a României.Politicile bancare se stabilesc pe termen scurt şi mediu, variantele pe termen lung nu

au dat până acum rezultatele scontate.Principalele laturi ale politicii bancare sunt:1. politica de produse şi servicii;

2. politica de servicii a clienţilor;3. politica de capitalizare şi privatizare;

6



4. politica de resurse umane;5. politica de informatizare a activităţii băncii;6. politica de performanţe.În acest context, managementul bancar apare ca un context al politicii băncii, tot aici

incluzându-se programele strategice, realizarea de profit şi cucerirea unui segment de piaţă cât

mai eficient.Politicile bancare au fost perfecţionate în ultimii ani şi prin legislaţie, creându-se premisele eficientizării acestora.

Odată cu apariţia Legii nr. 58/1998 (Legea bancară) s-au stabilit noi criterii şi condiţiide desfăşurare a activităţii bancare, inclusiv de politici bancare.

Printre elementele de politică bancară stipulate în Legea nr. 58 amintim:1. Sporirea atribuţiilor băncilor inclusiv prin înlocuirea termenului de bancă

comercială cu cel de bancă, astfel ca băncile să-şi poată desfăşura activitatea, delimitându-sede firmele economice prin obiective majore care sunt defalcate de multe ori din politicagenerală economică a statului.

2. Precizarea unor concepte cu mare acoperire în activitatea bancară: afiliată, depozit,

credit, acţionar, capital, prudenţă, utilizarea profitului.3. Precizarea în mai mare măsură a activităţilor permise băncilor.4. Politici de fuzionare şi divizare a băncilor.5. Politici privind rezolvarea conflictelor de interese dintre bănci şi sectoarele

economiei reale.6. Managementul ca instrument aparte, special de gestionare a băncilor.Politicile bancare au fost îmbunătăţite în ultimii ani şi sub raportul perfecţionării

activităţii băncilor. Astfel, acceptarea de depozite a fost mai bine conturată, contractarea decredite se face acum ţinând seama de respectarea principiului prudenţei bancare şi au fost

preconizate alternative la creditare care să prezinte un grad de risc mai redus.Politicile bancare s-au îmbunătăţit şi în privinţa emiterii şi gestionării instrumentelor

de plată şi credit.Un alt aspect de politică bancară s-a concretizat în ultimii ani în emiterea garanţiilor

bancare şi de asumare a angajamentului de către bănci.În ultimii ani tot mai prezente sunt politicile bancare de rezolvare a crizelor de

management.În corelaţia manageri-acţionari-salariaţi sunt prezente interesele şi profesionalismul.

Interesele sunt concretizate în partea de profit ce revine fiecăruia din cele trei categorii, iar profesionalismul se referă la managementul băncii şi la specialiştii de bancă.

A apărut o secţiune specială a managementului - managementul crizei. Meritul politicii bancare actuale constă în faptul că rezultatele momentelor de criză se realizează şi

prin introducerea unor instrumente moderne în activitatea bancară: relaţiile publice, imagineaşi notorietatea băncii, relaţia cu mediul politic, cu mass-media, cu organismele financiareinternaţionale Numai aşa se poate ajunge la publicul ţintă format fie din clientelă, fie dindeponenţi, fie din investitorii pe baza relaţiilor cu banca.

Pentru prima dată în abordarea politicii bancare se pune problema de culturăorganizaţională, de management al crizei, de rolul zvonisticii în declanşarea şi abordareacrizei.

Din cele mai sus rezultă că politicile bancare reprezintă totalitateainstrumentelor, metodelor, pârghiilor necesare realizării în bănci a unui managementperformant şi îndeplinirea obiectivelor strategice şi misiunii fiecărei bănci.

În realizarea principiilor generale incluse în politica băncilor sunt necesare

instrumente de execuţie care se concretizează în tehnici bancare, metode de operare bancare,operaţiuni cu clienţii, evidenţa, contabilitatea şi statistica bancară, instrumente de

7



economisire, plăţi, produse derivate.Actualmente, principalele tehnici bancare se referă la tehnicile bancare, de

determinare a dobânzii, tehnici de gestionare a depozitelor constituite la bancă, tehnici de plăţi, tehnici de gestiune a portofoliului de credite şi a riscului bancar.

Tehnicile sunt activităţi complexe constituite din operaţiuni bancare. Operaţiunile

bancare la rândul lor se împart în următoarele:- operaţiuni pasive;- operaţiuni active;- operaţiuni derivate;- operaţiuni conexe.

Operaţiunile pasive sunt cele de constituire a resurselor băncilor. Ele se referă şiafectează patrimoniul băncii şi sunt înregistrate în pasivul bilanţului, de unde şi denumirea.

Operaţiunile active sunt cele mai importante împreună cu primele şi constau înutilizarea resurselor băncii, deci în plasamente.

În ultimii ani plasamentele sunt puternic sub incidenţa politicii bancare, adică nu semai fac automat în credite ci sunt luate în consideraţie mai multe acţiuni care să ducă în

principal la reducerea riscului bancar.Operaţiunile conexe se referă la unele activităţi care nu sunt specifice băncilor (de

exemplu, activitatea de participaţiune la capitalul social al unor firme de unde băncile primescdividende, acţiuni de evaluare a patrimoniului firmei, de garanţie bancară).

Operaţiuni derivate - au apărut doar de câţiva ani. Ele sunt o alternativă la acreditare,sunt foarte multe, începând cu leasingul, factoringul până la asigurări bancare şi vânzareacreditului pe titluri financiare (titularizare).

Politicile şi tehnicile bancare fac parte din activitatea bancară, dar ele au fost mai clar conturate în ultimii ani şi se încearcă utilizarea lor pentru îmbunătăţirea performanţelor

bancare.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA SECTORULUI BANCAR ROMÂNESC

2.1. ROLUL BĂNCILOR ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ

Băncile au apărut în România, încă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Ele aufost ajutate, atât prin contribuţia capitalului român, cât şi a celui străin.

Imediat după Unire (încercări au fost şi mai devreme) au apărut: Casa de Depuneri şiConsemnaţiuni, Creditul Funciar Rural, Banca României, Casa de Economii, cât şi un sistemmonetar naţional.

Banca Naţională a României a luat fiinţă în 1881, având capital de stat şi privat.Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două războaie mondiale.

A apărut bursa, au fost create mii de bănci, moneda naţională avea acoperire în aur.Cele mai multe din aceste instituţii financiar-monetare-bancare au fost constituite

pentru a fi un sprijin în modernizarea economiei româneşti. Astfel, băncile şi alte instituţii de

credit au căpătat cea mai mare dezvoltare în sectorul agricol, această ramură fiind predominantă în economia românească. O dată cu dezvoltarea industriei şi comerţului, au fost

8



înfiinţate bănci şi pentru aceste sectoare, ori alte instituţii financiare şi-au înfiinţatdepartamente pe aceste ramuri. Infuzia de capital era şi autohtonă şi străină, atât de stat, cât şi

privată. Mica producţie (agricolă, industrială, meşteşugărească şi comercială) era susţinută înmod deosebit, mai ales prin credite preferenţiale, dar şi prin alte produse, servicii şi facilităţi

bancare şi fiscale. Au fost preluate astfel de către stat unele datorii agricole şi industriale (prin

conversii) oferindu-se în acest fel posibilităţi de lansare în economia capitalistă, pentru careRomânia era un pretendent serios încă în perioada dintre cele două războaie mondiale.O dată cu începerea perioadei de tranziţie în 1990 şi cu restructurarea economiei

româneşti, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar,considerându-se în mod firesc că acesta trebuie să acţioneze ca un „vârf de lance" înînfăptuirea tranziţiei.

Pentru a creşte rolul băncilor în economia de piaţă, printre primele sectoarerestructurate se numără şi cel bancar. Această restructurare a vizat următoarele aspecte:

- desfiinţarea monopolului statului asupra sectorului bancar;- reorganizarea băncilor de stat ca societăţi pe acţiuni;- capitalizarea băncilor;

- privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;- înfiinţarea unui număr foarte mare de bănci;- diversificarea tipurilor de bănci;- diversificarea produselor şi serviciilor bancare;- extinderea reţelei teritoriale;- realizarea unui management performant, participativ şi eficient;- desfăşurarea activităţii bancare după strategii şi statute proprii fiecărei bănci;- informatizarea bancară;- deschiderea către colaborarea cu băncile străine;- sprijinirea activităţii de investiţii şi de creditare, ca instrumente majore ale

construcţiei economiei de piaţă;- perfecţionarea relaţiilor cu clienţii.Desigur că unele din aceste obiective nu au fost realizate în totalitate, dar au fost

făcute unele progrese şi toţi factorii de răspundere (politici, economici, specialişti etc.) sunt de părere că rolul sectorului bancar va fi hotărâtor pentru intrarea în economia de piaţă.

2.2. ORGANIZAREA SECTORULUI BANCAR ROMÂNESCÎN ECONOMIA DE TRANZIŢIE

La noi a existat o reorganizare graduală a sectorului bancar. Principalele laturi şi

trăsături ale activităţii sectorului bancar vor face obiectul unor capitole separate în acestmanual.Reorganizarea declanşată în 1991 a fost necesară nu numai ca urmare a schimbărilor

fundamentale în teoria şi practica economică, ci şi pentru faptul că trebuia valorificat un potenţial mare al activităţii bancare, mai ales sub aspectele:

- pregătirii foarte bune a specialiştilor bancari existenţi;- reţelei teritoriale relativ dezvoltate;- nevoii de continuitate mai ales în creditarea economiei naţionale, dar şi în

efectuarea plăţilor, înlăturarea blocajului financiar, diversificarea produselor şi serviciilor bancare.

Modernizarea sectorului bancar nu se putea face în România şi din cauza vidului

legislativ. De aceea, printre primele măsuri luate a fost şi aprobarea unei legi cu specific bancar. Mai întâi, menţionăm că, fiind organizate pe principiile unei societăţi comerciale

9



producătoare de profit, băncile respectă în primul rând, Legea nr. 31/1990 privind societăţilecomerciale, dar şi legislaţia specifică.

2.2.1. Banca în economia de piaţă

În economia de piaţă, sectorul bancar are un rol major, el acţionând în promovareareformei şi manifestarea concretă a mecanismului autoreglării economice. în manifestarea lui

permanentă, sectorul bancar este o parte componentă de bază a sistemului economico-financiar.

Şi în perioada de tranziţie, băncile sunt de mai multe tipuri şi organizate pe mai multeniveluri. Activitatea bancară în ţara noastră de exemplu, este mult mai complexă faţă de

perioada de dinainte de 1990. În primul rând, sectorul bancar este organizat pe două nivelurişi anume, băncile comerciale şi Banca Naţională. În cadrul băncilor s-au dezvoltat foarte mult

produsele şi serviciile bancare. Însăşi esenţa activităţii bancare s-a îmbunătăţit, prinorganizarea lor ca societăţi pe acţiuni şi prin demararea procesului de privatizare. S-a

dezvoltat foarte mult numărul băncilor comerciale, mare parte din acestea având capital privatsau mixt. Au fost elaborate politici şi strategii ale băncilor care să contribuie la dezvoltarea

produselor şi serviciilor bancare noi şi diminuarea riscului, în special a riscului de creditare.Am pus accentul pe riscul de creditare, întrucât băncile româneşti sunt - actualmente -în

primul rând, bănci de credit, ponderea creditului în total produse şi servicii variind foartemult.

Activitatea băncilor este constituită dintr-o multitudine de operaţiuni bancare, careconduc la conceperea, realizarea şi înregistrarea produselor şi serviciilor bancare. Un grup deoperaţiuni omogene legate de un produs bancar, un segment al activităţii bancare, ometodologie, strategie etc. constituie tehnicile bancare. Deci tehnicile bancare cuprind în

primul rând, operaţiunile şi tehnicile ca părţi ale activităţii bancare în ansamblu.În esenţă, se poate afirma că activitatea bancară este constituită din operaţiunile

bancare, evidenţa bancară şi controlul bancar propriu. Pe lângă aceste componente de bază se poate aprecia că activitatea este puternic influenţată de strategiile şi politicile băncilor şi de politica şi normele Băncii Naţionale a României. De asemenea, analiza fenomenului

bancar influenţează foarte mult tehnicile bancare, produsele bancare.La rândul lui, fenomenul bancar influenţează strategiile, produsele şi serviciile bancare

şi oferă noi date managementului bancar şi analizei bancare. Deci, banca înseamnă şiorganizarea şi desfăşurarea operaţiunilor bancare, a evidenţei bancare şi controluluibancar în concordanţă cu strategiile şi managementul băncilor. Dat fiind rolul cu totulspecial al Băncii Naţionale, ca bancă centrală de emisiune, supraveghere şi control, în curs nu

se fac referiri la operaţiunile şi tehnicile acestei bănci, decât în măsura în care ele influenţeazădirect activitatea băncilor.Activitatea bancară este un sector mai deosebit, mai greu al economiei. De aceea, se

poate aprecia că toate operaţiunile bancare au un caracter tehnic. Ca atare, tehnicile bancareinfluenţează foarte mult dezvoltarea şi modernizarea sectorului bancar românesc.

Activitatea bancară este extrem de complexă. Ea cuprinde concepte, principii, reguli,decizii, dar mai ales o intensă activitate practică. în mare măsură, practica bancară este oactivitate concretă, inclusiv cu partenerii de afaceri.

Trecerea la economia de piaţă face ca nici sectorul financiar-bancar să nu mai poatăfuncţiona ca înainte. Marile schimbări intervenite în sistemul de produse şi servicii bancare, înstructura partenerilor de afaceri, în legislaţia şi reglementările cu privire la întreaga activitate

din economie, impun ca băncile să-şi adapteze strategiile la „provocările" noului mediu.Ca orice societate comercială, banca trebuie să se întrebe cât cheltuieşte, ce venituri

10



realizează, cât de eficientă este activitatea. Pentru aceasta trebuie să folosească la maximumtoate opţiunile partenerilor de afaceri, să stabilească cât de puternică este identitatea sa proprie(a băncii), cea a clienţilor săi sau a altor parteneri de afaceri. Alte probleme şi întrebăricruciale pentru bănci ar trebui să fie:

• cum alegeţi?

• unde începeţi?• ce îmbunătăţiri puteţi aduce?• în ce mediu lucraţi?• ce metode optime aţi identificat pentru a obţine cele mai bune rezultate?• ce metode utilizaţi pentru selecţia şi evaluarea clienţilor şi a altor parteneri de

afaceri?• cum vă modernizaţi structurile funcţionale?• ce obiective strategice majore vă propuneţi?• cum folosiţi publicitatea?• cum stimulaţi marketingul produselor şi serviciilor bancare?• aveţi strategii alternative?

Luarea în consideraţie a întrebărilor de mai sus şi a altora, poate oferi o înţelegere maiclară a naturii şi sferei de cuprindere a activităţii bancare. Prezentată pe capitole uşor deurmărit, problematica activităţii şi strategiei bancare poate fi cunoscută şi considerată caesenţială. De exemplu, banca trebuie să cunoască nevoile de bază ale clienţilor. Aceste nevoiale clienţilor trebuie să fie întreţesute în întreaga structură bancară, pentru a crea o nouă bancă- banca managementului serviciilor.

Sistemul bancar stă în centrul oricărei economii de piaţă, pentru că el trebuie săasigure cadrul care să dea posibilitatea mobilizării tuturor fondurilor băneşti din economie şidirijării lor în scopul desfăşurării normale a activităţii social-economice. Banii, circulaţia

bănească, creditul, procesele valutare în general, încep să devină şi la noi instrumente activeîn stimularea activităţii economice. Pârghiile sistemului financiar-bancar stimulează oricefenomen economic pozitiv şi descurajează activităţile ineficiente.

Spre deosebire de situaţia dinainte de decembrie 1989, sistemul financiar-bancar punemai mare accent pe realizarea unor rezultate financiare favorabile, concretizate în primul rândîn profit. În această privinţă se poate afirma chiar că, economia de piaţă admite şi uneleactivităţi speculative, dar întemeiate pe organisme specializate, cum ar fi speculaţiile de bursă(de valori şi, mai rar, de mărfuri).

Din elemente de servire a unor structuri social-economice, băncile devin parteneriactivi, în principal ai agenţilor economici. Băncile stimulează şi menţin trează atenţiaagenţilor economici spre probleme majore, şi anume resursele şi utilizarea acestora, gestiuneaîntreprinderii, eficienţa utilizării resurselor, modul de utilizare a profitului. Băncile comerciale

au chiar obligaţia de a-i opri pe agenţii economici să angajeze activităţi nerentabile şi riscante.Acest lucru se poate realiza cu ocazia acordării creditelor, a avizării studiilor de fezabilitate, aefectuării plăţilor prin cont. Prin intervenţia băncilor (ca parteneri, nu ca autoritate) se potevita unele implicaţii, care ar comporta riscuri în gestiunea agenţilor economici. Deci nu estevorba de o tutelă a băncilor asupra agenţilor economici, ci de un sprijin în realizarea uneiflexibilităţi în adaptarea la cerinţele pieţei, în funcţie de perspectivele ce se întrevăd îndezvoltarea economică. Realizarea unei astfel de flexibilităţi şi cu ajutorul băncilor comerciale, are menirea de a acţiona continuu, astfel încât să-şi poată reorienta oricândactivitatea. Băncile sunt implicate şi interesate în realizarea acestei flexibilităţi în activitateaagenţilor economici, întrucât prin aceştia, mecanismul pieţei poate acţiona din punct devedere al riscului şi asupra instituţiilor şi organismelor bancare. Dar, în cazul băncilor,

extensia şi efectele negative ale riscului au consecinţe mult mai nefavorabile, întrucâtgreutăţile se repercutează şi asupra economiei în general, dar mai cu seamă asupra unui mare

11



număr de agenţi economici ce formează clientela băncii respective.În economia de piaţă funcţionează mai multe feluri de bănci, organizate ca societăţi

comerciale, sau pe feluri de produse şi servicii bancare. Activând însă într-un domeniu cutotul special al vieţii economice, băncile trebuie să aibă un regim de organizare şi funcţionarecare să dea drept de îndrumare, supraveghere şi control băncii centrale, care în România este

Banca Naţională. În cazul de faţă, controlul nu trebuie să se suprapună cu monopolul saucentralizarea. În orice ţară cu o economie de piaţă dezvoltată, există o bancă centrală, caredirijează procesele şi fenomenele financiar-bancare de mare însemnătate pentru ţara şinaţiunea respectivă. În mare parte, băncile (fie ele şi comerciale) îşi menţin rolul de instituţii

publice, deci activitatea lor trebuie reglementată riguros şi bine coordonată de către bancacentrală. Aceasta din urmă, prin împuternicirile pe care le are, precum şi prin metodele şitehnicile proprii folosite, dar mai cu seamă prin politica monetară şi strategia dezvoltăriisectorului financiar-bancar, acordă un sprijin calificat fiecărei bănci comerciale.

Întreprinderea de bancă a apărut mai târziu în comparaţie cu întreprinderile economiceindustriale şi comerciale. Astfel, primele bănci moderne au apărut cu 200 - 250 de ani înurmă. Începuturile întreprinderii de bancă se concretizează la individul sau grupul de indivizi,

care se ocupau cu anumite operaţiuni specifice băneşti. Operaţiunile acestea erau limitate caformă şi volum la comerţul cu bani şi credit. Dimpotrivă, într-o economie de piaţă, instituţiile

bancare practică operaţiuni din cele mai complexe şi variate. Actualmente şi în România,câmpul de activitate a băncilor este mult lărgit, prin produsele şi serviciile realizate pentru ceice activează în domeniul economic, dar nu numai. Băncile au devenit organisme atât deindispensabile, încât o economie naţională fără asemenea instituţii nu mai poate fi concepută.

După evenimentele din decembrie 1989, în România băncile au fost organizate casocietăţi pe acţiuni, cu excepţia Băncii Naţionale care a devenit Banca Centrală de Stat. Banca

Naţională are menirea să dea un nou impuls activităţii bancare în ţara noastră, contribuind laaducerea băncilor comerciale la nivelul standardelor internaţionale. Aceasta este o necesitate,cu atât mai mult, cu cât în perioada dinaintea celui de al doilea război mondial, România aveaun sector bancar relativ dezvoltat. Astfel, în anul 1934 existau în ţara noastră peste 1.200 de

bănci şi multe alte bănci-cooperative. Din august 1947 s-a procedat la desfiinţarea a 2062 de bănci, astfel că în 1948 a rămas în funcţiune, practic, o singură bancă. Pasul uriaş înapoi făcut prin desfiinţarea băncilor comerciale române în anii 1947-1948 a constat nu numai în„demolarea" aproape în totalitate a instituţiilor bancare, ci şi în lichidarea a circa 100.000specialişti de bancă, aceştia reprezentând un „capital" uman de primă importanţă.

Actualmente, se încearcă stabilirea unui „dialog" între Banca Naţională şi băncilecomerciale. Nu mai este vorba de a accepta un monopol accentuat al Băncii Naţionale asupracelorlalte bănci, deşi acesta îşi mai face totuşi uneori simţită prezenţa Conlucrarea dintreaceste două sectoare distincte ale sectorului bancar presupune luarea în consideraţie a

specificului fiecărei bănci, a propunerilor făcute de bănci. Prin Asociaţia Română a Băncilor,se caută găsirea unor soluţii cât mai adecvate în rezolvarea programelor strategice şi demodernizare a întregului sistem bancar. Chiar dacă se lucrează pe un domeniu foarte fragil,Asociaţia Română a Băncilor susţine interesele instituţiilor bancare, deoarece ele executătoate operaţiunile în lei şi valută atât pentru români, cât şi pentru străini, pentru agenţieconomici şi pentru populaţie. De multe ori această asociaţie reprezintă şi apără interesele

băncilor pe lângă Banca Naţională, pe lângă Federaţia Bancară a Comunităţii EconomiceEuropene şi pe lângă alte organisme. De asemenea, această instituţie îşi aduce o contribuţieînsemnată la pregătirea specialiştilor bancari, alături de Banca Naţională. Asociaţia Română aBăncilor promovează unele principii, care vor contribui la modernizarea întregului sector

bancar românesc. Printre acestea, menţionăm: apartenenţa la profesie; desfăşurarea

concurenţei loiale; eliminarea centralismului în activitatea bancară; elaborarea unor strategiide dezvoltare pentru întregul sistem bancar; o disciplină severă în interiorul sectorului bancar;

12



asigurarea, în primul rând prin băncile comerciale, a funcţionării instrumentelor de reglare amecanismului monetar şi a lichidităţilor băneşti necesare.

Având în vedere rolul lor deosebit în economie, băncile trebuie să treacă mai devremela desfăşurarea activităţii în condiţiile de piaţă. De fapt, băncile apărute după 1989, atât celemixte, cât şi cele de stat sau particulare trebuie să lucreze în condiţii de piaţă încă de la

începutul activităţii lor.Actualmente, în România a avut loc o schimbare importantă a concepţiei privindactivitatea şi organizarea bancară. În actuala perioadă de tranziţie la economia de piaţă, se

profilează următoarea structură a sistemului bancar român:- Banca Naţională (centrală şi de emisiune);- celelalte bănci (de depozite, credit, import-export, ipotecare, garantare,

cooperativele mutuale);- în viitor vor fi înfiinţate şi alte bănci.

2.2.2. Banca Naţională a României - bancă centrală şi de emisiune

În înţelegerea conceptului de „întreprindere de bancă”, Banca Naţională a Românieiocupă un loc deosebit.

Banca Naţională este garantul stabilităţii monedei naţionale. Ea are atribuţii aproapeexclusive în emisiunea bănească, în punerea şi retragerea banilor din circulaţie. Banca

Naţională a constituit un sprijin substanţial în activitatea de organizare a băncilor. Deasemenea, pe parcursul întregii lor activităţi, băncile sunt susţinute cu credite şi cu altefonduri de către banca centrală.

Banca Naţională este o bancă cu capital integral de stat. În Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998 se stipulează: „Ea este organul de emisiune al statului şi stabileştereglementările în domeniul monetar, de credit, valutar şi de preţ. Banca Naţională aRomâniei refinanţează societăţile bancare şi asigură lichidităţi sistemului bancar. BancaNaţională a României asigură supravegherea activităţii tuturor societăţilor bancare”.

Banca Naţională are multe alte atribuţii ce derivă din calitatea de bancă centrală şi deemisiune. Astfel, ea promovează, reglementează şi supraveghează activităţile de intermediere

bancară, poate contribui la formarea veniturilor în mai mare măsură decât orice altă instituţiesau agent economic, are un rol mai mare în activitatea de curs valutar, este principalul

partener în relaţiile financiar-valutare cu organismele bancare internaţionale. Banca Naţionalăstabileşte norme privind volumul minim al capitalului social şi cota minimă de vărsământ înmomentul subscrierii, precum şi perioada de subscriere. Banca Naţională este singurul agental statului desemnat să supravegheze tranzacţiile valutare efectuate de societăţile bancare.

Banca Naţională este sesizată de către Ministerul Finanţelor şi Garda Financiară despreeventualele nereguli de ordin fiscal comise de societăţile bancare. De asemenea, Banca Naţională, ca bancă centrală, stabileşte reguli privind întocmirea bilanţurilor societăţilor bancare şi contului de profit şi pierderi, precum şi ţinerea contabilităţii şi controlul acestor societăţi bancare. Conducătorii societăţilor bancare răspund pentru activitatea lor profesionalăşi gestionarea patrimoniului în faţa Adunării Generale a Acţionarilor şi a Băncii Naţionale.Banca Naţională poate stabili şi alte norme profesionale şi etice pentru calitatea şi activitateaunui conducător de bancă comercială, precum şi pentru activitatea personalului bancar. Încazul încălcării grave a normelor de prudenţă bancară, Banca Naţională a României poatedecide, de la caz la caz, măsuri speciale de supraveghere şi conservare a societăţilor bancare,

pentru a păstra, remedia şi restabili poziţia financiară a respectivei bănci comerciale. Una din

principalele atribuţii ale Băncii Naţionale este menţinerea stabilităţii monedei naţionale. Înacest sens, ea elaborează studii şi analize privind moneda, creditul şi operaţiunile sistemului

13



bancar.Capitalul propriu al Băncii Naţionale a României aparţine în întregime statului. Fondul

de rezervă al Băncii Naţionale se constituie din profitul evidenţiat în bilanţul anual, dupăacoperirea altor destinaţii.

În calitatea sa de bancă de emisiune, Banca Naţională este singura instituţie autorizată

să emită bancnote şi monede metalice pe întregul cuprins al ţării. Ea administrează directrezerva de bancnote şi monede metalice, elaborează programul de emisie a acestora şi asigurăemisiunea regulată de bancnote şi monede metalice. Acestea reprezintă mijloace monetare,care trebuie acceptate la valoarea nominală, pentru plata tuturor obligaţiunilor publice şi

private. Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice în circulaţie este evidenţiată încontabilitatea Băncii Naţionale ca pasiv şi nu va include bancnotele şi monedele metaliceaflate în rezervă ca numerar.

Dacă numerarul emis de Banca Naţională se situează peste nivelul rezervelor internaţionale, diferenţa trebuie să fie acoperită prin următoarele active:

- avansuri acordate de Banca Naţională a României statului şi împrumuturi garantatede acesta;

- titluri deţinute în portofoliul de investiţii al Băncii Naţionale;- active rezultate din credite acordate societăţilor bancare şi altor instituţii de credit;- cecuri, cambii şi instrumente de credit pe care Banca Naţională le-a scontat sau le

deţine în portofoliu.Banca Naţională are dreptul să resconteze efecte de comerţ şi bonuri de casă, prezente

în băncile comerciale, să acorde credite societăţilor bancare, să deschidă conturi curente băncilor, să efectueze operaţiuni de încasări şi plăţi între acestea. Banca Naţională poateasigura servicii de compensare şi decontare între bănci. De asemenea, poate sconta dobânzi,lua în gaj sau vinde creanţe asupra statului, asupra societăţilor bancare şi asupra altor societăţiîn scopul realizării politicii monetare şi ţinând seama de situaţia specifică a pieţei.

Banca Naţională stabileşte rata oficială a scontului, condiţiile de efectuare aoperaţiunilor de scont, precum şi rata de referinţă a băncilor. Ea cumpără, vinde sau acceptă îngaj titluri şi alte valori şi stabileşte regimul rezervelor obligatorii şi provizioanelor pe care o

bancă este obligată să le păstreze în conturi speciale deschise la ea.Banca Naţională controlează şi verifică registrele, conturile şi alte documente ale

băncilor şi acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă al acestora.În evidenţele Băncii Naţionale este ţinut şi contul curent al Trezoreriei Statului.

Banca Naţională acţionează ca agent al statului în domeniul emisiuniiobligaţiunilor şi al altor înscrisuri de stat, vânzarea şi răscumpărarea acestora. Ea poate

acorda bugetului statului împrumuturi pentru acoperirea temporară a decalajuluidintre venituri şi cheltuieli.

Banca Naţională elaborează balanţa de plăţi externe, balanţa creanţelor şiangajamentelor externe, stabileşte cursurile de schimb valutar, păstrează şi gestioneazărezervele internaţionale ale statului. Acestea pot fi concretizate în aur, active externe, subforma bancnotelor şi monedelor sau a soldurilor conturilor la bănci în străinătate, orice alteactive de rezervă, cambii, cecuri şi bilete la ordin exprimate şi plătibile în valută, bonuri detezaur şi alte titluri emise de guverne străine sau garantate de ele.

Banca Naţională cumpără, vinde şi face alte tranzacţii cu aur, valute şi bonuri detezaur şi acţionează ca un agent sau corespondent pentru instituţiile financiareinterguvernamentale, bănci centrale şi guverne străine.

Banca Naţională este condusă de un consiliu de administraţie. Conducerea operativăeste exercitată de Guvernator. Membrii consiliului de administraţie sunt numiţi de Parlament

la propunerea primului ministru.Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul 1881 ca bancă de stat. Ea a avut

14



în multe perioade şi sarcini de creditare operativă directă. În toată perioada de funcţionare,Banca Naţională a acţionat şi ca sprijin şi creditor al economiei, fie acordând credite în moddirect producătorilor, fie prin credite de refinanţare pentru băncile specializate în creditarea şifinanţarea economiei, fie prin garantarea unor credite sau chiar preluarea unor datorii dincredite, ceea ce este totuşi contrar preceptelor economiei de piaţă.

Activitatea Băncii Naţionale a României a fost perfecţionată permanent, ca urmare aschimbărilor petrecute în economie şi societate. Ca urmare a fost necesară înlocuireaStatutului B.N.R. adoptat prin Legea nr. 34/1991 cu noul Statut adoptat prin Legea nr.101/1998. În acest document de mare însemnătate sunt precizate mai riguros atribuţiile BNR.ca factor de stabilitate monetară şi economică. De exemplu, mult mai precis sunt expuseatribuţiile băncii noastre centrale în realizarea politicii valutare:

- stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu alte valute;- înfăptuieşte politica valutară;- intervine pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului monedei naţionale;- obligă băncile să constituie rezerve minime obligatorii pentru depozitele în valută;- bonifică dobânzi băncilor pentru rezerve în valută;

- stabileşte regimul valutar;- aplică regimul valutar;- organizează activitatea valutară pe teritoriul României;- este agent al statului în operaţiunile şi tranzacţiile valutare ale acestuia;- înfăptuieşte controlul valutar al statului;- acordă autorizaţii persoanelor juridice pentru tranzacţii valutare;- solicită şi primeşte informaţii valutare;- primeşte şi verifică documente ce atestă activitatea valutară;- ia măsuri pentru respectarea activităţii cu valute;- avizează credite în valută;- aprobă constituirea de sucursale în străinătate ale băncilor româneşti;- efectuează studii şi analize privind situaţia valutară şi stabilitatea leului în raport

cu alte valute;- achită datoria externă a statului (în cazul epuizării altor căi);- reglementează operaţiunile cu alte active externe şi aur;- elaborează balanţa de plăţi externe;- stabileşte plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe;- participă la stabilirea condiţiilor de îndatorare externă;- păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului;- dă autorizaţii pentru transferul de valută în străinătate;- monitorizează tranzacţii valutare.

Mult mai clare sunt stabilite şi atribuţiile Băncii Naţionale a României în privinţacreditării băncilor:- acordă băncilor credite ce nu pot depăşi termenul de 90 de zile;- creditele să fie garantate cu titluri de stat, cambii, bilete la ordin, warante sau

recipise de depozit, depozite constituite la BNR.;- stabileşte condiţiile de creditare;- stabileşte nivelul maxim al ratei dobânzii la creditele acordate băncilor;- stabileşte criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a putea solicita credite pe

baze competitive;- stabileşte plafoane de creditare şi termene de rambursare;- încasează dobânzi pentru creditele acordate băncilor;

- încasează comisioane şi alte forme de acoperire a costurilor şi a riscurilor asumate;- reglementează alte aspecte ale creditării bancare, descoperiri de cont etc.

15



A crescut mult preocuparea BNR pentru prudenţialitatea bancară, s-a întăritsupravegherea activităţii de creditare a băncilor. BNR are competenţe exclusive în autorizarea

băncilor să desfăşoare activitate de creditare. Banca centrală este împuternicită să emităreglementări şi să ia măsuri pentru respectarea acestora, cât şi să aplice sancţiuni, în caz denerespectare. De asemenea, BNR. controlează şi verifică, pe baza raportărilor şi inspecţiilor,

registrele conturilor şi orice alte documente ale băncilor autorizate.Banca Naţională a României întocmeşte buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ, respectăşi aplică planul de conturi, reevaluează activele şi pasivele în conformitate cu StandardeleInternaţionale de Contabilitate (SIC), repartizează profit (80% la bugetul statului, 10% pentru

participarea salariaţilor, 5% pentru fondul de rezervă şi 5% pentru creşterea capitalului propriu).

2.2.3. Băncile în etapa tranziţiei la economia de piaţă

Băncile se pot constitui în România numai cu respectarea prevederilor Legii nr.

31/1990 privind societăţile comerciale şi pe baza autorizaţiei Băncii Naţionale. Băncile au, îngeneral, un rol operativ. Ele nu au dreptul să încheie contracte, înţelegeri, convenţii, care să leasigure o poziţie dominantă pe piaţa monetară sau în politica financiar-bancară. Băncile nu

pot obţine avantaje pe baza concurenţei neloiale.Băncile sunt obligate să deschidă conturi curente la Banca Naţională şi să menţină la

aceasta rezerve minime obligatorii. De asemenea, băncile pot deschide şi alte conturi la bancacentrală.

Băncile comerciale efectuează o mare gamă de operaţiuni printre care: depozite lavedere şi la termen, operaţiuni în cont, operaţiuni cu numerar, fără numerar şi cu titluri. Unadin activităţile principale ale băncilor comerciale este creditarea. La acordarea creditelor,

băncile comerciale urmăresc ca agenţii economici să prezinte credibilitate, în vederearambursării la scadenţă a împrumuturilor. De aceea, băncile comerciale solicită agenţilor economici ce vor să se împrumute, garanţii cu bunuri mobile şi imobile. Operaţiunile decreditare şi de garanţii se concretizează şi în contracte de credite.

Băncile comerciale pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi administra active monetare, pot executa transferuri, operaţiuni de virament, clearing. De asemenea, ele pot primi titluri îngaj şi în păstrare. Alte operaţiuni cu pondere destul de mare în activitatea băncilor se referă la:operaţiuni valutare, operaţiuni cu metale preţioase, cu alte valori care au un grad mare delichiditate, plasamente, gestionare, păstrare şi comerţ cu titluri de valoare, consulting bancar,garanţii, mandatari, alte operaţiuni proprii sau în contul clienţilor.

Băncile au largă autonomie în utilizarea profitului. Ele îşi constituie provizioane

pentru risc, fond de dezvoltare, pot dispune de o mare parte a profitului net, chiar dacă suntsocietăţi comerciale cu capital majoritar de stat.Băncile pot participa cu fonduri proprii la activitatea unor agenţi economici, dar fără

să depăşească 20% din capitalul firmei. De asemenea, creditele acordate de banca comercialăunui singur agent economic nu pot depăşi (cumulat) 20% din capitalul şi rezervele acesteiinstituţii de credit.

În perioada de tranziţie către economia de piaţă atragerea depozitelor şi desfăşurareaactivităţii de creditare constituie funcţii de interes public; de aceea, băncile comerciale cadsub incidenţa regimului instituţiilor publice (evident că doar într-o anumită măsură).

Cu toate că activitatea băncilor a devenit foarte complexă, totuşi esenţa acesteia estemijlocirea creditului şi efectuarea plăţilor între agenţii economici sau/şi persoane fizice. Deci

băncile reprezintă instituţii primitoare şi distribuitoare de capital. Legea bancară a Românieidin 1934 defineşte foarte bine conceptul de bancă, concept care a rămas valabil şi de mare

16



actualitate. Prin Legea bancară din 1934 se arată că „Prin întreprinderea de bancă se înţelege orice întreprindere comercială, al cărei obiect principal este acela de a săvârşiorice fel de operaţiuni asupra sumelor de bani în numerar, asupra creditelor, asupraefectelor de comerţ, asupra diferitelor valori negociabile, precum şi alte operaţiuni înlegătură cu acestea”. Sunt şi bănci care au o activitate mai limitată şi anume, de a acorda

credit sau de a garanta creditul. Se poate afirma de fapt, că o bancă este instituţia care seocupă de comerţul cu bani sub orice formă, cu mijlocirea creditului şi cu efectuarea tuturor serviciilor ce se referă la monedă, titluri, creanţe, deci la orice fel de bunuri mobiliare în afarăde mărfuri.

Băncile, ca orice alte societăţi comerciale, au ca scop al activităţii lor, obţinerea de profit, deci câştigul sau rentabilitatea capitalului.

În aceste cazuri există o colaborare, atât în privinţa atragerii şi utilizării capitalului, câtşi în privinţa conducerii, a mijloacelor şi intereselor particulare şi celor ale statului. Privită dinacest unghi de vedere, banca comercială poate fi considerată ca o asociaţie de capitaluri.

În viitor, în ţara noastră pot apărea şi bănci de credit funciar rural şi urban. Ele se potconstitui din iniţiativa şi cu ajutorul capitalului particular. Aceste bănci se sprijină pe garanţia

mutuală a proprietăţii celor ce compun societatea. Este deci vorba de existenţa lor numai camijlocitoare de credit prin garanţia mutuală, solidară a tuturor membrilor societari.

Statul român, în primul rând prin guvern, stimulează şi protejează capitalurile băncilor comerciale.

În felul acesta statul poate contribui ca băncile să se angajeze în rezolvarea intereselor generale ale economiei în care activează.

În cei zece ani de tranziţie, activitatea bancară s-a perfecţionat continuu, astfel căLegea nr. 33 s-a perimat.

Începând din 1998, acţionează Legea bancară nr. 58/1998, care stipulează noi criteriişi condiţii de desfăşurare a activităţii bancare în ţara noastră.

Principalele noutăţi ale reglementărilor prin această lege se referă la următoarele:- a dispărut termenul de „bancă comercială”, fiind înlocuit cu cel de „bancă” (în

multe privinţe);- pot fi autorizate să desfăşoare activitate bancară şi alte instituţii decât cele bancare,

cu respectarea prevederilor acestei legi;- sunt introduse definiţii şi se precizează unele concepte din activitatea bancară

(bancă, filială, afiliată, depozit, credit, acţionar semnificativ, ordin, capital etc);- se precizează mai clar ce cuprinde documentaţia de credit;- se pune accent pe sporirea prudenţei bancare şi supravegherea prudenţială bancară;- se precizează mai bine ce fel de activităţi sunt permise băncilor;- autorizarea băncilor;

- fuziunea şi divizarea băncilor;- conflictul de interese;- secretul profesional;- transferul de fonduri;- administrarea specială a băncilor.De exemplu, în cele ce urmează prezentăm precizările făcute în privinţa activităţilor

permise băncilor:• acceptarea de depozite;• contractarea de credite;• operaţiuni de factoring;• scontarea efectelor de comerţ;

• forfetare;• emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;

17



• plăţi şi decontări;• leasing financiar;• transferuri de fonduri;• emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;• tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:

o cambii, cecuri, certificate de depozit;o valute;o instrumente financiare derivate;o valori mobiliare;o metale preţioase şi pietre preţioase.

• intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate deacesta;

• administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;• custodia şi administrarea de valori mobiliare;• depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;

• închirierea de casete de siguranţă;• consultanţă financiar-bancară,• operaţiuni de mandat;• activităţi la bursa de valori.Se poate deja constata că nu i se mai acordă o atenţie specială creditului, ci el este pus

pe acelaşi plan cu depozitele. Cu alte cuvinte nu se mai poate afirma că băncile româneşti suntnumai bănci de credit, ci bănci care realizează o diversitate de produse şi servicii.

ANEXA NR. 1

STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A UNEI BĂNCI (CENTRALĂ)

DIRECŢIA GENERALĂ DE STRATEGIE ŞI MARKETING1. Serviciul Strategie şi Politică Bancară2. Serviciul Studii şi Marketing3. Serviciul Publicaţii, Publicitate, Relaţii cu Presa

4. Serviciul Recuperarea/Restructurarea Creditelor Neperformante5. Serviciul Documentare şi Biblioteca

DIRECŢIA GENERALĂ DE CREDITARE A INDUSTRIEI 1. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital Majoritar de Stat şi a Regiilor Autonome2. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale şi Regiilor Autonome din Construcţii-Montaj,Prestări Servicii, Ape şi Mediu3. Serviciul Creditării Societăţilor Industriale şi Societăţilor Comerciale cu Capital Privat

4. Serviciul Creditării Asociaţiilor Familiale şi Producătorilor Particulari5. Serviciul de Sinteză şi Metodologie

18



6. Serviciul de Analiză a Proiectelor de Investiţii

DIRECŢIA GENERALĂ DE CREDITARE A AGRICULTURII 1. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale şi a Regiilor Autonome din Agricultură

2. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital Privat din Agricultură3. Serviciul de Analiză a Proiectelor de Investiţii4. Serviciul de Sinteză şi Metodologie

DIRECŢIA GENERALĂ DE CREDITARE A COMERŢULUI,

SERVICIILOR ŞI ALTOR SECTOARE

1. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital de Stat2. Serviciul Creditării Societăţilor Comerciale cu Capital Privat

3. Serviciul Creditării Turismului, Transporturilor şi altor Sectoare4. Serviciul Creditării Persoanelor Fizice5. Serviciul de Analiză a Proiectelor de Investiţii6. Serviciul de Sinteză şi Metodologie

DIRECŢIA GENERALĂ DE ORGANIZARE,

PERSONAL ŞI RESURSE UMANE

1. Serviciul de Organizare şi Normare a Muncii2. Serviciul de Salarizare3. Serviciul Personal

4. Serviciul de Formare şi Pregătire a Personalului5. Serviciul de Secretariat al Organelor de Conducere

DIRECŢIA GENERALĂ DE CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ1. Serviciul de Metodologie Contabilă şi Buget de Venituri şi Cheltuieli2. Serviciul Contabilitate Proprie3. Serviciul Contabilitate Valutară şi Plăţi Externe4. Serviciul Metodologie, îndrumare Contabilă, Control, Statistică şi Balanţă de PlăţiExterne

5. Serviciul Casierie şi Operaţiuni cu Numerar 6. Serviciul Decontări7. Serviciul Analiză, Proiectare şi Implementare a Pieţelor de Capital8. Serviciul de Dotare, întreţinere şi Asigurarea Materialelor pentru Tehnica de Calcul9. Serviciul Comunicaţii Bancare10. Serviciul de Exploatare

DIRECŢIA GENERALĂ DE CONTROL1. Serviciul de Control2. Serviciul de Programare şi Valorificare a Materialelor de Control

3. Serviciul de Control Operativ

19



DIRECŢIA GENERALĂ DE RELAŢII EXTERNE ŞI COOPERAREINTERNAŢIONALĂ

1. Serviciul Cooperare Internaţională2. Serviciul Gestionare Credite BIRD/BERD3. Serviciul Refinanţare Credite în Valută

4. Serviciul SWIFT şi Comunicaţii Poştale5. Serviciul Protocol

DIRECŢIA GENERALĂ DE OPERAŢIUNI VALUTARE 1. Serviciul Trezorerie şi Corespondenţă2. Serviciul Arbitraj şi Licitaţii3. Serviciul Plăţi Externe şi Control Plăţi4. Serviciul Acreditive, Incasso şi Garanţii Export5. Serviciul Acreditive, Incasso şi Garanţii Import

DIRECŢIA GENERALĂ DE TREZORERIE, TITLURI ŞI SINTEZĂ1. Serviciul de Operaţiuni pe Piaţa de Capital2. Serviciul de Trezorerie şi Resurse3. Serviciul Atragere de Depozite de la Clienţi, Persoane Fizice4. Serviciul de Analiză, Sinteză şi Statistică5. Serviciul de Titluri şi Hârtii de Valoare

DIRECŢIA GENERALĂ DE LOGISTICĂ1. Serviciul de Aprovizionare şi Transport2. Serviciul de întreţinere şi intendenţă3. Serviciul Protocol-Secretariat4. Serviciul de Pază şi Pompieri

DIRECŢIA GENERALĂ JURIDICĂ1. Serviciul Legislaţie şi Reprezentare Juridică2. Serviciul Contracte şi Studii Juridice3. Serviciul Executări Creanţe Bancare

DIRECŢIA GENERALĂ DE MANAGEMENT

DIRECŢIA GENERALĂ DE PROMOVARE A NOILOR PRODUSE

DIRECŢIA GENERALĂ DE RISC

DIRECŢIA GENERALĂ DE ÎNVĂŢĂMÂNT

20



CAPITOLUL III

CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII BANCARE

3.1. CONŢINUTUL ŞI SFERA ACTIVITĂŢII BĂNCILOR

Băncile au în continuare, rolul major de intermediar între cei ce dispun de capitaluri şiîntreprinzători.

Ca intermediari între cei care iau împrumut şi cei care dau credite, băncile realizeazăurmătoarele activităţi de bază:

1. colectează fonduri;2. acordă împrumuturi;3. îşi asumă în final riscul celor care au cerut împrumutul (adică analizează cererile

de credite şi preiau riscurile);4. îşi asumă riscul ratei dobânzii deoarece, intermedierea presupune de obicei o

transformare de scadenţă - utilizând depozite pe termen scurt pentru a finanţacredite pe termen lung.

Ca urmare a îndeplinirii eficiente a acestor atribuţii, băncile se pot aştepta să primească o recompensă; această recompensă este sursa de bază a profitului băncii.

Băncile, ca şi alte întreprinderi producătoare de bunuri şi servicii, au ca scop major şiresponsabilitatea faţă de acţionari, maximizarea profiturilor.

Majoritatea băncilor nu sunt mulţumite să realizeze doar un venit normal pentru

activitatea de intermediere. în plus ele caută, atunci când este posibil şi prudent, să obţină profituri peste cel obişnuit prin structurarea scadenţelor activelor şi pasivelor astfel încât să poată obţine profit prin asumarea unui risc suplimentar al ratei dobânzii.

Aici, trei puncte cheie trebuie avute în vedere:1. Băncile operează în condiţii de incertitudine, ceea ce înseamnă că ele sunt supuse

unui risc, ele îşi pot planifica costurile viitoare, veniturile şi profitul, dar nu pot fi niciodatăsigure că evenimentele externe le vor permite să-şi atingă ţelurile.

2. Căutând să-şi maximizeze profitul în condiţiile de incertitudine, o bancă, mai multdecât orice altă firmă din alt domeniu, alege cu precădere o anumită structură a bilanţului sau,în raport cu tipurile de active şi pasive şi cu scadenţa acestora. Pentru o bancă, mai mult decât

pentru o instituţie nonfinanciară, maximizarea profitului presupune alegerea unui bilanţ optim

în condiţii de incertitudine.3. Înainte ca o bancă să acţioneze în vederea modificării structurii activelor şi pasivelor pentru a-şi creşte profitabilitatea sa potenţială, ea trebuie să se asigure de douălucruri.

a) că are şi este capabilă să-şi menţină o lichiditate adecvată - sancţiunea finală pentrucazul în care nu va face aşa este faptul că va veni o zi în care nu-şi va mai putea deschide

porţile; şi b) că îşi asumă un risc al ratei dobânzii la un nivel acceptabil.În sfârşit, o bancă nu poate lua măsuri să-şi schimbe lichiditatea fără a-şi modifica

expunerea la rata dobânzii, deci şi perspectivele de profit; reciproca este de asemeneaadevărată. Aceste aspecte legate de bilanţul unei bănci - lichiditate, expunerea la rata dobânzii

şi profitului potenţial - sunt toate legate. O bancă poate examina fiecare aspect în parte, dar nule poate determina separat; cel mai bun lucru pe care îl poate face este să caute combinaţia

21



optimă a acestor factori, pornind de la poziţia curentă a băncii şi de la condiţiile economicereale.

Intermedierea financiară este o activitate instituţionalizată care canalizează fondurilede la cei ce au surplus (surplus spending units = SSUs) la cei ce au deficit (deficit spendingunits = DSUs). Pe scurt, SSUs sunt cei care economisesc, iar DSUs sunt cei care investesc.

În cele două poziţii descrise sunt categoriile economice de bază în societate, anume persoanele fizice, firmele (persoane juridice) şi guvernul.Băncile comerciale aparţin unei clase generale de intermediari financiari, cunoscute ca

instituţii financiare depozitare.Procesul general de intermediere financiară este reprezentat schematic mai jos:

Diagrama ilustrează scopurile fundamentale ale unei instituţii financiare care doreştesă supravieţuiască. Întâi, trebuie să-şi transpună pasivele în forme active pentru SSUs. Apoi,trebuie să-şi organizeze activele în forme atractive pentru DSUs. Pentru băncile comerciale,

acestea înseamnă că serviciile de credit şi depozit trebuie să aibă preţuri corespunzătoare,accesibile şi convenabile pentru clienţi. Procesul ilustrat mai sus este uneori numit finanţareindirectă.

Procesul intermedierii financiare poate fi privit în termeni de conturi T pentru SSU,DSU şi intermediarul financiar BF. Pentru SSU, procesul este pur şi simplu o tranzacţie careimplică schimbul unui numerar sau a unor economii contra unui activ financiar sub formaunui cont de depozit la intermediarul financiar IF. Pentru IF, apariţia depozitului înseamnă ocreştere de ambele părţi în conturile sale T sau bilanţ. Când IF creditează, el transformănumerarul care a intrat sau rezervele suplimentare într-un credit către DSU. În registrele părţiiDSU, rezultatele luării creditului sunt o creştere a debitului şi o creştere corespunzătoare înnumerar, care este utilizată pentru cumpărarea unui activ necesar (de ex., utilaj, stocuri, ocasă, un automobil sau un computer). Tranzacţiile reprezentate sub liniile punctate înconturile T din diagrama anterioară reprezintă activităţi din etapa a doua pentru fiecare

22



entitate economică.Băncile constituie în cadrul unui sistem economic intermediari de o importanţă

deosebită din mai multe motive.În primul rând, ele sunt de departe cei mai importanţi intermediari. Alte tipuri de

intermediari financiari care operează în economiile din Europa de vest sunt asociaţiile pentru

economii şi creditare (Savings & Loan = S&L), societăţile de asigurare pe viaţă, fondurile de pensii şi fondurile mutuale.Băncile primesc cantităţi uriaşe de depozite la vedere (cum ar fi disponibilităţile din

conturile curente) şi depozite la termen, pe care le utilizează pentru a da credite persoanelor fizice, societăţilor şi altora.

În al doilea rând, pe parcursul activităţii de creditare, băncile creează bani. Motivuleste că depozitele la vedere, care sunt un pasiv pentru bancă, reprezintă o parte a maseimonetare. Întrucât masa monetară este foarte importantă în desfăşurarea activităţii economice,creşterea acesteia este un concept de bază al unei economii.

După 1970 au avut loc adevărate revoluţii atât în practică cât şi în teoria bancară. Aevoluat un sistem teoretic de explicare a activităţii bancare bazat pe informaţie. Băncile sunt

specializate în furnizarea de date care rezolvă problemele generate de informaţia incompletădin pieţele de investiţie directă.

Economiştii susţin că intermedierea financiară reduce costurile de agenţie generate deinsuficienţa informaţiei pe piaţă. În anumite modele, potenţialii clienţi pentru împrumuturideţin informaţii private legate de riscul de creditare sau de oportunităţile de investiţie. Rolulintermediarilor este să colecteze în avans informaţia despre proiectele financiare ale celor carecer împrumut. Alţi cercetători evidenţiază asimetriile informaţiei faţă de performanţaulterioară a clientului creditat. Intermediarii monitorizează clienţii împrumutaţi pentrusesizarea primelor semnale de avertizare în cazul dificultăţilor financiare şi pun în practică oremediere optimă, refinanţarea sau o politică de restructurare dacă este necesar.

Astfel, în loc de a privi banca drept producător de credite, noua teorie evidenţiază băncile ca producătorii informaţiei necesare pentru facilitarea acordării creditelor deinvestitori către solicitatorii de împrumuturi. Noile perspective indică faptul că băncileinvestesc în tehnologia pentru acumularea de date, în scopul obţinerii unui avantaj competitivîn evaluarea cazurilor de creditare riscante. Când un potenţial client cere un credit, bancaevaluează clientul şi decizia sa asupra creditului semnalează credibilitatea acestui client pe

piaţă pentru alţi participanţi la piaţa de capital.Diferite argumente pe de o parte şi cercetarea empirică pe de altă parte oferă concluzia

că intermediarii, în particular băncile comerciale, sunt producători de informaţie superioară.De exemplu, un argument este acea duplicare de efort sau o corelare liberă a informaţieiadunate de cei care oferă credite direct. În acelaşi timp, costul delegării activităţii de

intermediere - costurile furnizării stimulentelor adecvate pentru intermediar - se diminuează pe măsură ce intermediarul devine tot mai puternic şi mai diversificat ca activitate. Un altargument este acela că băncile au un avantaj datorită capacităţii de a oferi informaţie corelatăcu alte servicii apreciate de clienţi, cum ar fi tranzacţii de cont, consultanţă şiconfidenţialitate.

De exemplu, evoluţia unui depozit bancar poate oferi informaţii utile pentru evaluareariscului de creditare sau pentru monitorizarea creditelor.

Astfel, băncile obţin întotdeauna acces la informaţii private despre clienţii lor în timp,ca rezultat al unei cooperări continue şi apropiate. Mai multe modele recente prezintăinteracţiunea bancă - client în cursul mai multor perioade, incluzând reînnoirea creditelor,ceea ce duce la creşterea fluxului informaţiei private în timp. Modelele indică faptul că

băncile sunt bine informate comparativ cu modul de operare al investitorilor numai care se bazează pe informaţia publică şi au un avantaj comparativ în monitorizarea clienţilor creditaţi

23



privitor la dispersia deţinătorilor de creanţe. Ca rezultat, băncile pot oferi anumitor clienţiîmprumutaţi costuri de finanţare mai mici faţă de piaţa publică a titlurilor de valoare.Termenul scurt şi structura bilaterală a contractelor de creditare facilitează renegocierea întreîmprumutat şi creditor ca urmare a unor noi informaţii. De aceea, există avantaje în activitateade creditare în ce priveşte relaţia cost specific.

3.2. ORGANIZAREA FUNCŢIONALĂ A UNEI BĂNCI

Structura organizatorică tipică a unei bănci poate include următoarele departamente:1. Operaţiuni cu mari societăţi comerciale (Large corporate&baking) (incluzând

organizaţii bancare de stat);2. Operaţiuni cu societăţi comerciale (Corporate banking);3. Operaţiuni internaţionale (Internaţional Banking);4. Investiţii (Investment banking);5. Operaţiuni curente cu clientelă (Retail banking);6. Operaţiuni privind transporturi (Shipping banking);

7. Operaţiuni private cu disponibilităţi ale persoanelor fizice (Private banking).În plus faţă de serviciile cu activitate directă din fiecare departament, alte servicii

operează în paralel pentru susţinerea activităţii. Ultimele tipuri de servicii includ următoarele:Departamentul Suport Reţea, Resurse Umane, Audit Intern, Relaţii cu Publicul, PlanificareStrategică, Marketing şi Organizare, Politica de Creditare, Consultanţă Juridică, ConsultanţăTehnică, Financiar-Contabilitate.

Totuşi, structura organizatorică a unei bănci depinde de bancă însăşi şi de elementelede mediu în care operează. O reorganizare a funcţiunilor bancare a apărut în anii '80 şiînceputul anilor '90. Într-adevăr, o serie de schimbări pe piaţa bancară au avut un rolimportant.

Una dintre cele mai importante opţiuni de politică organizatorică care a fost observatăîn băncile vest-europene în acea perioadă a fost expansiunea şi integrarea funcţiunilor activităţii de corporate banking. Mai explicit acesta include:

a) O politică de expansiune pentru dezvoltarea internă a unui larg set de funcţiuni bancare specializate comercial şi de investiţii, relevante pentru piaţa pe care o reprezintăsocietăţile comerciale. Aceasta include analiza şi sindicalizarea creditelor, grupe specializateîn pieţe de capital, servicii pentru plăţi şi pentru transfer de bani, departament de consultanţăfinanciară oferită societăţilor comerciale, trezorerie, grupe pentru operaţiuni curente cusocietăţi comerciale, grup pentru dezvoltarea tehnologiei informaţiei, analişti cercetători,gestionarea fondurilor sau investiţii, agenţi comerciali sau creatori de piaţă, brokeri pentrucorporaţii, departament pentru noi emisiuni şi vânzări en gross de titluri de valoare, directori

de societăţi comerciale şi directori pentru serviciile de personal etc. b) Asociată cu politica de expansiune, s-a aplicat o politică de integrare şi reorganizarea acestor funcţiuni în jurul pieţelor financiare şi ale societăţilor, creând o organizare flexibilă,orientată spre piaţă.

Au fost utilizate două variante ale acestei politici:1) integrarea tuturor funcţiilor: întâi, între toate departamentele corelate, apoi

integrarea şi centralizarea tuturor grupurilor care acţionează pe pieţele financiare, cum ar fitrezoreria şi tranzacţionarea hârtiilor de valoare pe piaţă; în al treilea rând integrarea între celedouă sectoare importante de mai sus;

2) autonomie pentru departamentele băncilor comerciale (BC) şi băncilor de investiţii(BI), dar cu integrarea strânsă a funcţiunilor în cadrul acestora şi cu legături între ele.

Au fost concepute multe alte schimbări organizatorice interne pentru a îmbunătăţiintegrarea între cele mai specializate capacităţi operaţionale.

24



Aceste mecanisme de integrare includ:• un rol centralizat, coordonator al grupului ce asigură serviciul operaţiuni cu

societăţile comerciale;• un grup de trezorerie care urmăreşte ca potenţialele economii să se realizeze la toate

nivelele tranzacţiilor existente;

• un grup tehnic care stabileşte standarde pentru informatică şi facilitează accesul şitransmiterea informaţiilor între utilizatori în exercitarea funcţiilor privind operaţiunile cusocietăţile comerciale.

Aceste mecanisme de organizare internă au fost concepute pentru a crea:1) sisteme foarte rapide de comunicare a informaţiei în cadrul unei ierarhii relativ

plate a grupului operaţiuni cu societăţi comerciale (atât pentru ramura comercială, cât şi pentru cea de investiţii);

2) echipe de lucru reunite la toate nivelele ierarhice ale băncii. Acest avantajcompetitiv, bazat pe o coordonare foarte strânsă şi bine organizată, este important în specialcând sunt cerute operaţiuni care presupun funcţiuni încrucişate şi tranzacţii pentru livrareaunor servicii.

Aceste avantaje interne s-a presupus că vor interacţiona cu avantajele oferite de piaţafinanciară şi de piaţa ce o reprezintă societăţile comerciale pentru a crea noi posibilităţi pe

piaţă.Astfel, noul principiu de organizare implică structurarea funcţiilor băncii în jurul

pieţelor în locul structurilor tradiţionale ale băncii. Toate structurile organizatorice (cum ar fiacelea axate pe pieţele financiare şi ale societăţilor comerciale) sunt unite prin diferite legăturisau funcţiuni de integrare, cum ar fi grupul operaţiuni cu societăţile comerciale.

În acest capitol am prezentat conţinutul activităţii şi organizarea funcţională a băncilor din ţări cu o economie de piaţă dezvoltată şi în scopul reliefării diferenţei dintre acestea şi

băncile româneşti.

25



CAPITOLUL IV

TIPURI DE ACTIVITĂŢI BANCARE

O bancă comercială este o instituţie care acceptă depozite asupra cărora proprietarulîşi menţine dreptul legal de a le retrage la cerere şi care este implicată în activitatea deacordare a creditelor comerciale. Mai are şi multe alte produse şi servicii, dar cele de mai sussunt cele mai importante.

4.1. OPERAŢIUNI CURENTE CU CLIENŢII (RETAIL BANKING)

Retail banking se referă la serviciile oferite persoanelor fizice şi micilor întreprinderi, proces în care instituţiile financiare lucrează cu un număr mare de tranzacţii de volum redus.Acest tip de activitate este caracterizat printr-o reţea largă de sucursale şi o interacţiunestrânsă cu clienţii. Retail banking este adesea combinată cu wholesale şi corporate banking.

Pasivele băncilor retail sunt caracterizate prin: multe depozite mici; multe tipuri dedepozite (cont curent, la 60 de zile etc); câteva depozite mari ale firmelor şi ale altor bănci;grad mare de îndatorare; capital propriu redus, debit mare; şi pasive în principal pentrufinanţarea activelor financiare. Pe de altă parte, activele acestor bănci sunt caracterizate prin:

multe credite mici; credite care diferă mult prin rata dobânzii şi scadenţă; credite cu scadenţemai mari decât acelea ale depozitelor şi de valoare mai mare; numerar în plus faţă de necesar şi titluri de valoare ca lichiditate; şi active reale (corporale) mari, dar mai puţine decât celefinanciare. În ceea ce priveşte profilul şi cheltuielile, o bancă retail se caracterizează princomisioane şi taxe mici în raport cu venitul din dobândă; comisioane şi taxe care nu acoperăcheltuielile nelegate de dobândă; cost mare al forţei de muncă; marja dobânzii mai mare decâtla wholesale; şi serviciile de plăţi reprezintă o cheltuială majoră.

4.2. OPERAŢIUNI MARI CU CLIENŢI (WHOLESALE BANKING)

Wholesale banking se referă la oferta serviciilor financiare către bănci mari, firme şistat - de către centre financiare şi oficii centrale pentru societăţi comerciale - iar instituţiilelucrează cu tranzacţii de valoare mare, de obicei în volume reduse. Activitatea de finanţareeste concentrată de piaţa interbancară din centrele financiare. Mai mult, există relaţii strânsecu băncile de acelaşi nivel pe pieţele de depozite. În final, principalele aspecte ale wholesale

banking sunt: pieţe interbancare pentru depozite care implică tranzacţii mulţi-monedă;depozitele pot fi certificate de depozit (CD) (comercializabile) sau depuneri la termenconvenţionale, creditarea se realizează prin intermediul creditelor la termen la diferite rate aledobânzi revizuite adesea; şi creditarea se bazează pe ideea finanţării prin rularea depozitelor.

26



4.3. OPERAŢIUNI COMBINATE (RETAIL/WHOLESALE BANKING)

Totuşi, nu există un sistem bancar wholesale complet separat, nici un sistem retailseparat. Cele mai multe bănci mari, cel puţin legat de operaţiunile globale, au un bilanţ ce

combină un sistem retail indigen cu unul wholesale internaţional. Băncile mai mici adaugă îngeneral o activitate wholesale la activităţile retail sau invers. Există beneficii din combinareariscurilor de creditare de diferite tipuri, din compensarea riscurilor de retragere a depozitelor wholesale prin depozite retail şi din ghidarea intermedierilor între retail şi wholesale învederea exploatării oricărei diferenţe de beneficiu care ar putea să apară.

4.4. BĂNCILE ŞI SOCIETĂŢILE DE ASIGURARE

La început, asigurarea bancară a reprezentat o idee relativ simplă: produse de asigurare pe viaţă, de obicei conţinând un element puternic de economisire, erau vândute clienţilor unei bănci la ghişeu. În multe ţări, asigurarea bancară este încă în acest stadiu.

Astăzi, tendinţa este de a avea o diferenţiere de la o ţară la alta şi chiar în interiorulaceleiaşi ţări, în ceea ce priveşte organizarea şi modul de realizare a asigurărilor bancare,cazul cel mai întâlnit este ca banca să fie proprietatea serviciului de asigurare. Există deasemenea un număr mare de societăţi de asigurare care funcţionează mixt cu o bancă.

În Norvegia, există grupuri care integrează servicii financiare (oferind produse bancare şi servicii de asigurare). În Germania se întâlneşte proprietatea comună asupraacţiunilor între bănci şi societăţile de asigurare bancară. În Franţa şi Grecia, toate băncileimportante au propriile sucursale de asigurare pe viaţă.

După ce o bancă îşi evaluează clientela şi se decide asupra unui segment de piaţă,

distribuţia rezultată poate fi de diferite tipuri, cum ar fi: (a) „la ghişeu”; (b) prin intermediulagenţilor bancari care se deplasează pe teren; (c) prin consultaţii din sucursale; (d) princorespondenţă directă; (e) o combinaţie a celorlalte patru tipuri.

Independent de forma de organizare, există două categorii de produse:• cele oferite de o societate de asigurare (în acest caz, banca acţionează ca intermediar

în numele societăţii tradiţionale de asigurare);• cele create şi oferite chiar de bancă.Avantajul competitiv al băncilor faţă de societăţile de asigurare în vânzarea produselor

de asigurare constă în existenţa canalelor bancare de distribuţie, adică în faptul că ele deţin oreţea gata de funcţionare. În plus faţă de existenţa sucursalelor, trebuie luat în considerare şifaptul că potenţialii clienţi tind să vină la bancă mult mai frecvent decât la societăţile de

asigurare, ceea ce duce la creşterea oportunităţilor de vânzare a asigurărilor.În timp ce pentru bănci a fost destul de uşor şi de comod să pătrundă pe piaţaasigurărilor pe viaţă „individuale", până de curând ele nu s-au putut extinde prea mult pe piaţaasigurărilor pe viaţă „de grup”, deşi au existat în mod clar oportunităţi. Astăzi, în anumite ţărica Franţa şi Spania, societăţile de asigurare bancară sunt foarte active şi pe piaţa asigurărilor

pe viaţă „de grup”.La cel mai general nivel, instituţiile de asigurare sunt ca şi celelalte instituţii

financiare. Societăţile de asigurare preiau fonduri, numite prime, le investesc în titluri devaloare pentru a obţine profit şi plătesc deţinătorilor de poliţe. Totuşi, societăţile de asiguraresunt diferite faţă de celelalte instituţii financiare, elementul de asigurare pe care îl furnizeazăle face să pară speciale. Pe de altă parte, băncile pot fi privite ca distribuitori de servicii tip

asigurare.Multe studii asupra evoluţiei viitoare a sistemului bancar afirmă categoric că vor

27



exista două tipuri principale de concurenţi pentru băncile comerciale în activitatea bancară tipretail în următoarea decadă: societăţile de asigurare şi fondurile mutuale.

Orice bancă din ţările dezvoltate ilustrează produsele şi serviciile bancare tip retailcare se prognozează că vor fi oferite de aceşti concurenţi şi de alţii. Se observă că societăţilede asigurare şi concurenţii încearcă să ofere o gamă largă de produse şi servicii bancare tip

retail. În particular, instituţiile de asigurare se prognozează că vor încerca şi vor reuşi să intreîn anumite domenii pe care băncile au contat până acum pentru produsele lor de creditare şidepozite - în scopul completării gamei de produse de investiţie. Concurenţa şisupradimendionarea în pieţele de asigurări forţează principalele instituţii să găsească diferitesurse de profit. Societăţile de asigurare au reţele de sucursale în multe ţări europene şi aucăpătat deja experienţa în managementul investiţiilor şi în activitatea pieţelor ipotecare. Pe

baza resurselor semnificative de capital pe care le deţin, diversificarea activităţii spre sectorul bancar va fi o extindere naturală pentru aceste instituţii.

Mai mult, în sectorul asigurărilor există şi propuneri ale Comisiei Europene(Recomandările pentru completarea pieţei interne).

Activitatea bancară de asigurări este sectorul în care încă sunt multe de făcut, în care

progresul a fost mai lent, aproape un sector aparte. Este tot mai mult în competiţie cu altetipuri de instituţii financiare. În special în asigurările pe viaţă, produsele oferite sunt tot maigreu de diferenţiat de alte instrumente de economisire sau servicii de investiţii de fondurioferite de bănci, administratori de portofoliu şi aşa mai departe. Un exemplu sunt fondurile

pentru pensii.În cadrul Comunităţii Europene, drumul în sectorul asigurărilor a fost deschis în iunie

1988, prin adoptarea unei directive de deschidere a graniţelor pentru concurenţa pe piaţaasigurărilor pentru proprietate şi daune materiale pentru aşa-numitele „riscuri mari" - adică

pentru cumpărătorii importanţi de asigurări non-viaţă, comerciali şi industriali. Din 1992,orice firmă industrială mare are posibilitatea să-şi asigure direct clădirile, utilajele şiechipamentele în cadrul comunităţii şi chiar în lumea întreagă prin asigurătorul care-i oferătermenii cei mai avantajoşi.

De asemenea, la sfârşitul anilor '80 a fost propusă liberalizarea pieţelor de asigurare peviaţă.

În S.U.A, în ceea ce priveşte expansiunea asigurărilor, numai câteva state permit unuinumăr limitat de bănci să încheie asigurări. În 1990, totuşi, legislaţia statului Delaware aînceput să permită băncilor să încheie şi să vândă asigurări. Această legislaţie deschide uşile

băncilor ca centre monetare şi super-regionale pentru încheierea de asigurări în statele în caremulte dintre ele aveau sucursale. În particular, permite unei bănci să-şi înfiinţeze undepartament de asigurări, numai dacă rezervele băncii sau surplusul de capital nu sunt folosite

pentru finanţarea serviciului de asigurare.

Deşi capitalul departamentului de asigurări nu poate fi luat în calcul pentruîndeplinirea cerinţelor de capitalizare a băncii, agenţii de asigurare, care au încercat în zadar să-şi protejeze „parcela” prin menţinerea legislaţiei, susţin că ar fi un dezavantaj pentru clienţisă cumpere asigurări de la băncile care operează de asemenea cu credite şi ipoteci.

Totuşi, aspectele importante ale întregii probleme sunt creşterea interacţiunii întresectorul bancar şi cel al asigurărilor şi complementaritatea care există între aceste douăsectoare.

Legătura dintre sectorul bancar şi industria asigurărilor acţionează la diferite nivele şiîn diferite activităţi. În particular, există cel puţin patru zone în care se pare că se dezvoltă olegătură tot mai strânsă.

În primul rând, vânzarea de către bănci a produselor de asigurare speciale pentru

deţinătorii de acţiuni bancare şi de depozite şi vânzarea serviciilor cvasi-bancare de cătresocietăţile de asigurare poate duce la o nouă competiţie între aceşti doi intermediari financiari.

28



Un domeniu în care este probabilă creşterea concurenţei este acela al administrării fondurilor de pensii.

În al doilea rând, structura complementară a fluxurilor monetare (cash flow), între băncile implicate în credite directe pe termen lung (de ex., ipotecile) şi societăţile deasigurare, poate duce la un nivel mai înalt de activitate între cele două, cum ar fi operaţiuni

swap asupra ratei dobânzii. Creşterea riscului anumitor operaţiuni bancare va duce tot maimult la creşterea siguranţei operaţiunilor financiare ale băncilor, realizată de societăţile deasigurare.

În al treilea rând, există o creştere a cererii de servicii de asigurare prin bănci. Aceastăcerere de asigurare este legată în special de creditele în valută.

În sfârşit, băncile însele devin tot mai implicate în vânzarea asigurărilor şi a garanţiilor către alte părţi, adică în operaţiuni în care singurul serviciu pe care îl furnizează este oasigurare sau o garanţie în cadrul unei tranzacţii financiare efectuată de alte părţi. Acest faptdevine, evident, de exemplu, prin creşterea foarte mare a numărului scrisorilor de credit emisede bănci ca garanţie pentru emisiunile de obligaţiuni ale instituţiilor publice din S.U.A.

În plus, faţă de aceste forme de asigurare în care băncile „concurează" cu industria

asigurărilor, sectorul bancar furnizează tot mai mult garanţii pentru plata dobânzilor uneia dincele două părţi ale unei operaţiuni swap, atât în cazul operaţiunilor swap asupra rateidobânzilor (interest rate swaps), cât şi în cele de valută (currency swap). O altă formă de„asigurare" oferită de bănci este garanţia dată pentru efectele comerciale emise de corporaţii.

În toate aceste cazuri, banca este cea care oferă asigurarea, fiind cea care garanteazădesfăşurarea activităţilor în cazul unor evenimente exogene (ratele dobânzii, ratele de schimbvalutar etc).

În alte cazuri, de notat în Franţa şi Germania, băncile au devenit direct implicate înoperaţiunile tradiţionale de asigurare prin vânzarea unor tipuri de asigurări pe viaţă fie directacţionarilor lor, fie prin anumite fonduri de investiţii, datorită reţelei comerciale superioare a

băncilor, acesta este domeniul cel mai relevant pentru concurenţa dintre societăţile deasigurare şi bănci.

Întorcându-ne la cererea de servicii de asigurare în bancă, există o creştere rapidă acererii de asigurare a creditelor în valută, atât pentru creditele acordate populaţiei, cât şi

pentru cele acordate firmelor, şi a creditelor legate direct de guvernele străine.O ultimă formă de asigurare care a trezit un mare interes este asigurarea financiară, în

particular asigurarea fondurilor mutuale.Toate cazurile enumerate anterior - bănci care asigură societăţi comerciale, societăţi de

asigurare care oferă asigurări băncilor etc. - sunt caracterizate prin două trăsături comune:1) Acoperirea riscului este oferită de obicei de către o instituţie (asigurătorul) care

diferă total de partea asigurată, atât din punct de vedere al statutului, cât şi din punct de

vedere financiar. Asiguratul şi asigurătorul, chiar dacă acţiunile lor sunt comercializate şicotate pe aceeaşi piaţă, iau decizii proprii asupra portofoliului lor pentru diferite tipuri deinvestiţii.

2) Investiţia iniţial neasigurată împotriva riscurilor şi versiunea sa protejată contrariscurilor prin asigurare sunt comercializate simultan pe aceeaşi piaţă. Venitul prognozat al

primei, ajustat după risc, este comparat cu venitul celei de-a doua, astfel încât atât societateade asigurare, cât şi investitorul interesat în asigurarea activului să poată decide asupraemiterii, asupra cumpărării asigurării şi asupra preţului.

Numai prezenţa pe piaţă a agenţilor specializaţi, fiecare îndeplinind foarte bine oanumită sarcină, poate explica asigurarea financiară. În particular, din punctul de vedere alofertei, societăţile de asigurare trebuie să aibă posibilitatea să vândă varianta asigurată a

activului la un preţ care să nu fie mai mare decât cel al activului fără risc, dacă acesta există.Din punctul de vedere al cererii, am putea avea anumiţi investitori care adaugă o valoare mai

29



mare unei anumite investiţii decât ceilalţi participanţi de pe piaţă.În anii care vor urma, va exista o concurenţă tor mai mare şi o legătură tot mai strânsă

între cele două tipuri de intermediari financiari: băncile şi societăţile de asigurare. Acestscenariu a început să ducă la apariţia unei varietăţi de activităţi principale:

1) Creşterea cererii de cumpărare a contractelor de asigurare de către bănci, în scopul

acoperirii riscului legat de unele active (în particular, creditele) şi de unele pasive(depozitele).2) Cererea din partea populaţiei pentru anumite instrumente financiare care au atât

aspect financiar, cât şi de asigurare. Acesta variază de la asigurarea depozitelor sau aacţiunilor vândute de bănci, la forme mai interesante de instrumente financiare de debit petermen scurt tip revolving cu garanţii asupra nivelului viitor al ratei dobânzii, cum este cazulunei noi emisiuni.

3) Concurenţa între bănci şi societăţile de asigurare în domeniul administrăriifondurilor de investiţii şi al fondurilor de pensii, în care se poate face de asemenea uz deutilizarea extensivă a instrumentelor de asigurare financiară şi de portofoliu.

În sfârşit, o analiză comparativă a modelului de administrare a unui activ de către o

bancă şi de către o societate de asigurare arată un mare grad de complementaritate. Aceastasugerează creşterea interdependenţei şi a schimburilor financiare între sectorul bancar şiindustria asigurărilor.

De aceea, societăţile de asigurare sunt deseori înfiinţate de către bănci. Diversificareaîn sectorul asigurărilor, bazată pe reţeaua superioară de sucursale a băncilor, este o extinderefoarte profitabilă a activităţii acestora.

30



CAPITOLUL V

PERFORMANŢE BANCARE

5.1. PROFIT ŞI RISC BANCAR

Obiectivul gestiunii unei bănci este obţinerea profiturilor, pe de altă parte, băncileoperează în condiţiile de incertitudine şi de aceea îşi asumă un risc. Riscul în activitatea

bancară apare din trei surse. Pentru fiecare credit pe care îl acordă banca există un risc, acelaca cel care a primit creditul să nu-1 ramburseze. Pentru creditele acordate la o dobândă fixă peo anumită perioadă şi credite la termen cu dobândă fixă, există de asemenea şi riscul decreştere a costului finanţării pe parcursul perioadei de rambursare; acest risc al ratei dobânzii,care este expunerea la rata dobânzii, apare nu numai legat de creditele acordate de o bancă, ci

şi ca rezultat al operaţiunilor sale ca dealer şi administrare de portofoliu. Banca înfruntă şi unal treilea risc, riscul de lichiditate, care este de fapt riscul de a nu avea resurse îndestulătoare.Orice bancă atrage permanent mari cantităţi de fonduri pe termen scurt pentru a-şi finanţaoperaţiunile. Riscul de lichiditate este riscul ca banca să nu poate la un moment dat să atragăsumele de care are nevoie la un preţ convenabil sau, mai rău, la nici un preţ.

Deoarece orice încercare a unei bănci de a obţine profit presupune riscuri, obiectivulunei bănci devine inevitabil acela de a-şi maximiza profitul, menţinându-şi concomitent risculla un nivel acceptabil.

De asemenea, întrucât analiştii băncii, depunătorii şi investitorii acordă o mareimportanţă venitului curent, bancherii au o reală preferinţă pentru acele modele de obţinere a

profitului care arată o creştere stabilă în timp.Rentabilitatea capitalului (ROE = Return on Equity) şi variaţia sa sunt elementele

cheie ale acestei abordări. Descompunerea celor două elemente oferă imagini în structurainternă a băncii privind riscurile şi beneficiile.

Din punctul de vedere al eficientizării, ROE se împarte în rentabilitatea activelor (ROA = Return on Assets) şi structura capitalului (EM = Equity Multiplier sau Leverage; semai traduce ca grad de îndatorare sau grad de adecvare a capitalului), actorii controlabili şinecontrolabili sunt determinaţi pentru ROA. În general, condiţiile de bază privind cererea şioferta pe care băncile le înfruntă reprezintă factorii necontrolabili (de ex., riscul ratei dobânziica factor necontrolabil. Întrucât variaţiile reale ale dobânzii sunt egale cu schimbărileanticipate plus cele neprevăzute, modificările anticipate ar trebui incluse în portofoliul de

decizii. în mod corespunzător, numai variaţiile neprevăzute afectează valorile).Factorii asupra cărora băncile au un oarecare grad de control includ tipurile de afaceri,venit din exploatare, calitatea creditului, cheltuiala cu verificările, administrarea impozitului

31



şi planificarea în timp a scadenţelor în cadrul administrării activelor şi pasivelor.În băncile din ţările avansate se evidenţiază cele şase tipuri de risc pe care le înfruntă o

bancă: (1) riscul de bilanţ sau portofoliu, (2) riscul legat de reglementare, (3) riscul legat detehnologie, (4) riscul eficienţei operării, (5) riscuri strategice (în procesul de elaborare a unor strategii pentru corporaţii şi controlul acestora), (6) riscul de subordonare (cu evenimente ca

apariţia de societăţi mixte şi expansiuni geografice, acest risc s-a amplificat). Din punct devedere practic, riscul de portofoliu şi cel de operare au cel mai direct efect asupra variaţieicâştigurilor. Riscurile de bază pentru portofoliu în bancă sunt riscul de creditare, riscul rateidobânzii şi riscul de lichiditate. Aceste riscuri ar trebui să determine cât capital lichid trebuiesă deţină banca. în final, băncile care nu reuşesc să se adapteze la condiţiile de mediu privindtehnologia, reglementările şi concurenţa se confruntă cu riscul extrem de dispariţie.

5.2. RENTABILITATEA CAPITALULUI

Rentabilitatea capitalului (ROE) măsoară profitabilitatea din perspectiva acţionarilor.

Totuşi, ROE nu ar trebui confundat cu profitabilitatea investiţiei (sau cu venitul), măsurată prin dividende şi preţul acţiunilor. ROE măsoară profiturile băncii din punct de vederecontabil pe unitate monetară a capitalului propriu subscris. El este definit ca venit net împărţitla capital propriu mediu. întrucât ROE poate fi descompus în structura capitalului (EquityMultiplier = EM) şi rentabilitatea activelor (Retum on Assets = ROA), el poate fi exprimat

prin relaţia: ROE = ROA × EM .Rentabilitatea activelor (ROA), definită ca venitul net împărţit la media totalului

activelor, măsoară profiturile băncii per unitate monetară a activelor. Structura capitalului(EM) este media activelor împărţită la capitalul mediu. El oferă o măsură a gradului deadecvare a capitalului băncii. EM este factorul de multiplicare ce face din ROE un multiplu

al ROA. De exemplu, o bancă ce are ROA de 1% şi EM de 12 generează un ROE de 12%. Unfactor EM de 12 implică un indicator capital/active de 1/12 sau 8,33%. A doua etapă deanaliză a ROE desparte ROA în două componente: (1) marja profitului (Profit Margin = PM)şi (2) utilizarea activului (Asset Utilization = AU).

Simbolic, ROA = PM × AU ,unde: PM este egal cu venitul net împărţit la total venituri (venitul din dobânzi plus

cel din alte surse decât dobânda) şi AU este egal cu total venit împărţit la media totaluluiactivelor. Astfel, PM reflectă profiturile per unitate monetară din totalul venitului (vânzări) şiAU exprimă totalul veniturilor (vânzări) per unitate monetară din active. O bancă ce are PMde 12% şi AU de 12% are ROA de 1,44%. Datele (nivelul indicatorilor) sunt valabile pentru

bănci care operează în economii stabile.Variabilele şi componentele modelului ROE sunt sintetizate în următorul tabel1:

Rentabilitatea capitalului= Rentabilitatea activelor × Structura capitalului= ROA × EM= Marja profit × Utilizare activ × Structura capitalului= PM × AU × EM

1 Banca Naţională a Greciei - „Ghid al sistemului bancar", Bucureşti, 1995, pag. 18.32



Venit net

capital mediu

Venit net Venit din oper. Active medii= × ×

Venit din oper. Active medii Capital mediu

Venit net Active medii Venit net= × =

Active medii Capital mediu Capital mediu

Sunt necesare patru informaţii din contabilitate pentru a începe analiza descompuneriiROE: (1) venitul net, (2) venit total din operaţiuni sau „vânzări”, (3) active medii şi (4) capital

propriu mediu (exclusiv capital ce reprezintă debite).Primele două informaţii sunt variabile din contul de profit şi pierdere; ultimele două

variabile sunt din bilanţ. Ar trebui utilizate valorile medii din bilanţ. Inversul structuriicapitalului este indicatorul capital raportat la active, excluzând capitalul reprezentând debitedin numărător.

Modelul ROE conţine trei alternative de măsurare a profitabilităţii: (1) ROE, (2) ROAşi (3) PM. Întrucât indicatorii ROE, ROA şi PM au toţi acelaşi numărător, venitul net, dar numitorii diferiţi - medie total capital propriu, medie total active şi total venit, respectiv - eioferă diferite perspective asupra noţiunii de profitabilitate. ROE măsoară profitabilitatea din

perspectiva acţionarilor. Prima sa deficienţă ca măsură a performanţei băncii este aceea căROE poate fi mare deoarece banca nu are un capital adecvat. În plus, o bancă ce ar avea uncapital negativ, dar profit pozitiv ar prezenta un ROE negativ, despărţind ROE în ROA şi EM,această dilemă poate fi soluţionată.

Astfel, ROA este metoda preferată pentru aprecierea performanţei de ansamblu a băncii. El măsoară modul în care sunt implicate toate activele băncii în profitabilitate.Despărţind ROA în PM şi AU, ne concentrăm asupra celei de-a treia evaluări a profitabilităţii,PM, şi pe AU, sau asupra vitezei de rotaţie a activelor (întrucât băncile nu generează volum

de operaţiuni mai mare decât totalul activelor, utilizarea activelor descrie procesul mai binedecât viteza de rotaţie a activelor). Data fiind posibilitatea unei bănci de a genera venituri(vânzări) măsurată prin AU, componenta PM a modelului ROE se concentrează asupracapacităţii băncii de a-şi controla cheltuielile.

Etapa a treia implică o examinare detaliată atât a PM cât şi a AU. Numărătoriiindicatorilor PM şi AU sunt variabilele D şi R, respectiv, din ecuaţia profitului, D = Totalvenit - Cheltuială cu dobândă - Cheltuieli cu operaţiuni şi alte cheltuieli - Impozitele pe profitsau D = R - C - O - T.

Componentele individuale ale celei de-a treia etape de descompunere a ROE suntanalizate de obicei în raport cu totalul veniturilor sau activelor unei bănci. Astfel, de exemplu,este posibil să privim salariile per unitate monetară a venitului sau activelor. Obiectivul

acestei etape de analiză este de identificare a simptomelor unei performanţe bune sau proaste prin indicarea tendinţelor şi a diferenţelor semnificative. Din perspectiva examinării problemelor, tendinţele adverse şi diferenţele pot fi utilizate pentru a depista cauzelerezultatelor proaste astfel ca măsurile de remediere să fie aplicate chiar la sursă. Deoarece

politicile băncii şi personalului care duce la îndeplinire aceste politici sunt cauzele finale aleunei bune sau proaste performanţe, identificarea simptomelor adverse necesită o revizuire a

politicilor şi a personalului în zona respectivă.Sintetizând, ROE, ROA şi PM sunt căi alternative de măsurare a profitabilităţii băncii,

în acelaşi timp, elementul cheie în determinarea performanţei este calitatea creditelor: fărăaceasta, o bancă nu poate supravieţui pe termen lung.

5.3. SOLVABILITATEA BANCARĂ

33



Un indicator pentru probabilitatea de insolvabilitate a unei bănci poate fi un indicatorde risc g. Acest indicator presupune că veniturile sunt distribuite normal şi este descris prinurmătoarea ecuaţie.

E(ROA) + 1/EMg =S

unde: E(ROA) = venitul prognozat din active, 1/EM = inversul lui EM sau indicatorulcapital raportat la active, iar S = abaterea standard a ROA. Această ecuaţie poate fi evaluatădeoarece include trei metode standard de măsurare a venitului băncii: ROA, siguranţa (1/EM)şi riscul (S). Valorile mari ale indicatorului de risc indică o mică probabilitate deinsolvabilitate şi invers. Cu cât profiturile prognozate sunt mai mari, cu atât este mai redusEM, şi cu cât este mai redusă variaţia lui ROA, cu atât este mai mică probabilitatea deinsolvabilitate - un indicator g de valoare mare.

Invers, băncile în pericol de insolvabilitate vor avea profituri negative, valori mai mari

ale EM şi variaţii mai mari ale venitului general, obţinând un indicator g scăzut.

5.4. LICHIDITATEA BANCARĂ

Pentru a face faţă cerinţelor zilnice de lichiditate, băncile trebuie să deţină câtevaactive nepurtătoare de dobândă sub formă de numerar sau forme echivalente ale numerarului.Prin natura lor, aceste active reduc profitabilitatea băncii (adică ele nu aduc câştig sau suntgeneratoare de profit foarte redus). De aceea, băncile doresc să deţină o cantitate minimă dinastfel de active şi să fie capabile în acelaşi timp să facă faţă cerinţelor de numerar pentruoperaţiuni. Creşterea concurenţei în industria serviciilor financiare şi eliminarea platformelor

pentru rata dobânzii la depozite au sporit necesitatea ca băncile să-şi minimizeze portofoliulde active fără câştig sau cu venit redus.

Lichiditatea unei bănci poate fi asigurată fie prin structura bilanţului, fie cumpărată de pe piaţă, fie prin ambele. Întrucât numai marile bănci au cu adevărat acces la pieţelefinanciare, majoritatea băncilor rezervă un anumit grad de lichiditate în bilanţ. Cu cât bancaeste mai mică, cu atât ea depinde mai mult de rezerva de lichiditate. În practică, gestionarealichidităţii poate fi abordată în două moduri. În plus faţă de administrarea propriei lichidităţi,

băncile vând lichiditate şi oferă servicii pentru clienţi. Pentru aceştia, produsele de bază suntconturile curente, depozite la vedere etc, pentru firme, sunt disponibile o gamă largă deservicii bancare. La băncile mai mari, serviciile pentru operaţiuni sunt privite ca surse de

profit şi, în anumite cazuri, ca noi linii de afaceri. Serviciile pentru operaţiuni legate mai multde lichiditate şi de servicii de tranzacţionare cuprind gestionarea numerarului, prelucrareaordinelor de plată, scrisori de credit etc.

5.5. AUDIT ŞI SUPRAVEGHERE BANCARĂ

Cele mai multe ţări au reglementări guvernamentale de protejare a depunătorilor şi desupraveghere a activităţilor. Statele Unite au sisteme de asigurare a depozitelor pentru bănci.Pot fi găsite astfel de sisteme şi în alte ţări ca Germania, Japonia, Canada şi altele. De fapt,scheme explicite de asigurare a depozitelor ca cele din America pot fi găsite în puţine ţări.

State ca Franţa, Italia, Elveţia, Australia se bazează pe alte metode, cum ar fi proprietateguvernamentală asupra băncilor, supraveghere până la suportul explicit sau implicit al

34



guvernului.În ceea ce priveşte Comunitatea Europeană şi supravegherea bancară, scopul principal

al legislaţiei existente (cum ar fi „A doua directivă bancară” - 1989) este de a armoniza legileşi regulamentele pentru instituţii de credit astfel încât să poată fi înfiinţate şi să poată operaliber în ţările CE, sub o supraveghere adecvată. Principalele elemente indicate de „A doua

directivă bancară” sunt:a) capital minim necesar de 5 milioane EURO pentru bănci, cu provizioane speciale pentru bănci mai mici; b) principii de garantare pentru ţările gazdă a dreptului de controlasupra lichidităţii băncii; c) stabilirea unei licenţe bancare unice pentru a permite activitateaoriunde în cadrul CE, care se bazează pe „controlul ţării gazdă” şi „recunoaştere mutuală”; d)

provizion pentru monitorizarea persoanelor fizice şi juridice care deţin o parte importantă dinacţiunile băncii; e) controale asupra participării pe termen lung a băncilor în firmele non-financiare.

„A doua directivă bancară” este însoţită de două recomandări asupra expunerii mari larisc şi asupra asigurării depozitelor şi de propuneri de directive pentru reorganizare, fonduri

proprii, indicatori de solvabilitate şi contabilitate pentru sucursalele străine, mai exact în ceea

ce priveşte expunerea mare la risc, instituţiile de credit nu trebuie să accepte o expunere peclient sau grup de clienţi corelaţi mai mare decât 40% din fondurile proprii. Există deasemenea cerinţa de asigurare a depozitelor în toate ţările, cu obligativitatea ca sucursaleleinstituţiilor ce au sediul central în afara teritoriului naţional să se conformeze sistemelor degarantare a depozitelor din ţara gazdă.

Pe de altă parte, în anii '80 a renăscut interesul pentru studiul instabilităţii financiare şial teoriei bancare şi mai mulţi economişti au elaborat modele ale sistemului bancar în care

banca apare ca produs al reacţiilor pieţei. Un interes major îl reprezintă crizele de lichiditate,într-adevăr, argumentele tradiţionale pentru intervenţie exprimă necesitatea de protejare ainstituţiilor financiare expuse la risc de lichiditate. Luarea în considerare a lichidităţii poate

justifica tipurile de intervenţii din băncile comerciale cum ar fi asigurarea depozitelor.Deoarece băncile emit pasive care cer plata la vedere, pot apărea situaţii în care ele nu potface faţă tuturor cererilor de retragere. Ca rezultat, poate apare panica. Deţinătorii de depozite

pot să le retragă doar pentru că anticipează şi alte retrageri, mai mult, panica perturbăactivitatea până la situaţia limită în care forţează banca să-şi lichideze contractele productivede creditare. De aceea, există o justificare puternică a politicilor, cum este asigurareadepozitelor, care previn crizele costisitoare de lichiditate prin eliminarea motivelor de panică

pentru deţinătorii de depozite.În final, conform metodologiei UE., următorul tabel sintetizează scopul final al

reglementărilor financiare.I. Prevenirea riscurilor de sistem

Restricţionarea forţei pieţei 1. Reglementarea preţurilor a. Fixarea ratelor dobânzii, tarifelor, comisioanelor

b. Permiterea cartelurilor pentru preţuric. Scheme obligatorii de creditare directă, controale şi investiţie

2. Restricţii asupra fluxului de capital în afara graniţelor 3. Restricţii asupra gamei de activităţi

a. Specializarea băncii b. Împărţirea pe compartimente de activitate bancară / titluri de valoare /

asigurarec. Separarea activităţii bancare de aceea de comerţ

d. Restricţii asupra serviciilor financiare de peste graniţe4. Restricţii de înfiinţare

35



a. Restricţii de înfiinţare a instituţiilor din interiorul ţării b. Restricţii de înfiinţare a instituţiilor străine

B. Regulamente de prudenţă1. Supravegherea indicatorilor din bilanţ şi a diversificării riscului2. Inspecţii neaşteptate şi audit extern

II. Prevenirea riscurilor individuale1. Standarde de calitate şi sisteme de conduită2. Publicare şi cerere de informaţii3. Sisteme de protejare a depozitelor

III. Promovarea eficienţei sistemice1. Practici prohibite în afaceri şi carteluri2. Regulamente pentru fuzionare

Reglementările care restricţionează forţele pe piaţă, reprezentând obstacole pentruconcurenţa liberă a serviciilor financiare, au fost înlăturate în timpul dereglementării şiliberalizării, proces care s-a accelerat considerabil în timpul anilor '80. În acelaşi timp,regulamentele de prudenţă, care stabilesc standarde pentru conducerea prudentă a instituţiilor

financiare, dar care nu au interferenţa directă cu mecanismul preţurilor, nici nu prohibiteazătransmiterea serviciilor financiare, au fost restrânse şi adaptate la noul mediu concurenţial.

5.6. SITUAŢIILE FINANCIARE

Spre deosebire de firmele non-financiare, activele unei bănci sunt mai mult financiaredecât corporale (fizice). Activele financiare sunt în principal sub formă de creanţe (adicăcredite către persoanele fizice, firme etc.) finanţate în principal prin depozite de la persoanefizice, firme etc.

Caracteristicile principale ale băncilor comerciale pot fi următoarele:1) Puţine active fixe sau fizice. Banca comercială tipică are numai în jur de 2% din

activele sale investite în active fizice sau fixe, cum ar fi clădiri, echipament, mobilă etc. Cuatât de puţine active fixe, băncile comerciale au un nivel foarte scăzut de cheltuieli fixe defuncţionare (de ex. amortizarea, impozite pe proprietate) în structura costurilor. Aceastaînseamnă un rol redus al pârghiei costuri de funcţionare. Pentru o bancă aceasta implică faptulcă o schimbare procentuală a producţiei (de ex., creditele) va avea un impact relativ micasupra procentului de schimbare în profituri înainte de impozit. Din perspectiva funcţională,

băncile comerciale au şanse reduse atât de câştiguri mari, cât şi de pierdere, la o schimbaredată în rulajul de active purtătoare de dobândă.

De aceea, efectul final este o reducere atât a riscului potenţial cât şi a venitului.

2) Sume substanţiale de pasive pe termen scurt (depozite). Întrucât majoritatea pasivelor unei bănci sunt plătibile la vedere, prin lege sau prin practică, băncile trebuie sădeţină lichiditate pentru a face faţă retragerilor. Băncile vor de asemenea să aibă lichiditate

pentru a face faţă cererilor de credite ale celor mai buni clienţi. Aceşti doi factori forţează băncile să încerce să se protejeze împotriva riscului (de ex., prin corelări de scadenţe) în bilanţşi astfel să ofere oportunităţi de investire mai profitabile, dar mai puţin lichide. Efectul finaleste, în acest caz, o potenţială reducere atât a riscului cât şi a venitului.

3) Sume substanţiale în active raportate la capitalul propriu. Această caracteristică în bilanţ implică faptul că băncile au un grad de îndatorare mare (de ex., EM mare) şi suntdescrise ca bănci cu capital inadecvat. În cadrul relaţiei risc - profit, creşterea gradului deîndatorare creşte potenţial riscul şi profitul unei bănci.

Aceste trei caracteristici sunt foarte importante pentru luarea deciziilor în conducere şireglementare. Să presupunem că o bancă doreşte să-şi crească profitabilitatea. Poate urma trei

36



căi:a. să apese pârghia de funcţionare prin atragerea mai multor active fixe;

b. să-şi reducă lichiditatea şi să se bazeze pe cumpărarea de lichidităţi (adică să-şiadministreze pasivele) sau simplu să-şi reducă lichiditatea fără încercarea de a-şi administra

pasivele;

c. să-şi crească gradul de îndatorare prin constituirea mai multor active şi/sau prinreducerea bazei de capital.Pe de altă parte, fiecare din aceste acţiuni va duce la creşterea variaţiei profiturilor sau

a riscului băncii.Întrucât regulamentele se ocupă de siguranţa băncii, politicile respective se vor

concentra asupra cerinţelor privind adecvarea lichidităţii şi a capitalului.Dată fiind dimensiunea bilanţului unei bănci, profitabilitatea sa se determină în primul

rând prin structura bilanţului şi prin eficienţa operaţiunilor. Aceşti doi factori sunt reflectaţi încontul de profit şi pierderi al băncii.

Un formular tipic pentru această situaţie financiară poate fi următorul:

(1) Venituri din dobânzi (R)(2) Cheltuieli cu dobândă (C)(3)=(1)-(2) Venit net din dobânzi („dispersia”, R-C)(4) Provizion pentru credite neperformante (PLL)(5)= (3)-(4) Venit net din dobânzi după provizionul pentru credite(6) Venit altul decât din dobândă (de ex., comisioanele, F)(7) Cheltuieli altele decât cu dobândă (cheltuieli generale, 0)(8)=(6)-(7) Venit net non-dobândă (F-O)(9)= (5)+(8) Venit înainte de impozit şi câştiguri (pierderi) din titluri de valoare

(R-C)-PLL+(F-O)

(10) Impozit pe profit (T)(ll)=(9)-(10) Profit net din operaţiuni [(R-C)-PLL+(F-O)-T](12) Câştig/pierdere din titluri de valoare (+/-G)(13)=(H)+/-(12) Profit net (NI)= [(R-C)-PLL+(F-O)-T+/-G](14) Dividende (D)(15)=(13)+/-(14) Adăugarea la profitul reţinut

(RE)= [(R-C)-PLL+(F-O)-T+/-G-D]=NI-D

Astfel, profitabilitatea unei bănci, profitul net, este suma a cinci componente: (1)

venitul net din dobânzi (R-C), sau marja globală între dobânzile active şi pasive, (2) previzionul pentru credite neperformante (PLL), (3) venit net non-dobândă (F-O), (4)impozite (T); şi (5) câştig/pierdere din titluri de valoare (G).

Întrucât pentru acoperirea pierderilor din creditare banca are nevoie de o dispersie pozitivă (diferenţa dintre profit şi cheltuiala non-dobândită, impozite şi dividende), acesta esteelementul crucial pentru bănci. Cu perspectiva reducerii dispersiilor în noua industrie aserviciilor financiare, băncile au nevoie să-şi crească veniturile non-dobândă (adică,comisioane şi speze din servicii) şi/sau să-şi reducă cheltuielile generale de întreţinere şi să-şicrească eficienţa operaţiunilor. Cheltuiala non-dobândă majoră a băncilor sunt salariile.

Creditele - componenta majoră a portofoliului de active purtătoare de dobândă dintr-o bancă - sunt principala sursă de venit a băncii. Băncile care trec prin dificultăţi financiare au

probleme cu portofoliile de credite.În final, sursa plăţii dividendelor sunt profiturile sale după impozitare plus cheltuieli

37



fără numerar (de ex., amortizarea). întrucât cheltuielile fără numerar ale unei bănci nu suntsubstanţiale în raport cu firmele nefinanciare, profitul net este o bună aproximare pentru cashflow-ul disponibil pentru plata dividendelor unei bănci, profiturile nedistribuite ale unei băncisunt principala sa sursă de capital.

CAPITOLUL VI

PIAŢA BANCARĂ

Băncile, ca instituţii financiare, au rol de intermediari în economie. Principalele

atribuţii, funcţii ale băncilor în general sunt:• să accepte depozite de la cei care au exces de numerar;• să transfere fondurile obţinute din depozite către cei care au nevoie de ele;• să faciliteze anumite tranzacţii între două sau mai multe părţi.

6.1. PARTENERII BĂNCII

Toate sectoarele din orice economie au nevoie de bănci pentru multe din activităţilelor, aşa cum este explicat în cele ce urmează:

Persoanele fizice

Persoanele fizice au nevoie de bănci în principal din următoarele motive:• persoanele care au numerar în exces vor să-1 aibă în siguranţă, lichid şi să le aducă

un profit prin dobândă (din acest motiv ei aleg între diferite tipuri de depozite).• persoanele fizice care au nevoie să împrumute cash vin la bancă şi acceptă să ia

împrumutul în schimbul plăţii unei anumite dobânzi la suma împrumutată. Împrumutatorii decash pot lua credit ipotecar, credit prin intermediul cardurilor etc.

• persoanele fizice au întotdeauna nevoie de bănci pentru a le uşura efectuarea plăţilor, pentru cumpărarea de valută şi pentru multe alte servicii.

Firmele particulare şi de stat

38



Firmele particulare şi de stat au nevoie de bănci în principal pentru următoarelemotive:

• toate firmele, particulare sau de stat, au nevoie de facilităţi pentru activităţile decomerţ sau pentru alte operaţiuni (plata furnizorilor, garanţiile oferite partenerilor internaţionali etc);

• firmele, particulare sau de stat, care au exces de numerar vor să-1 aibă în siguranţă,lichid şi să le aducă un profit prin dobândă (din acest motiv ei aleg între diferite tipuri dedepozite, disponibile pentru corporaţii);

• multe firme, particulare sau de stat, vin la bănci pentru creşterea fondurilor necesareefectuării operaţiunilor. Atragerea fondurilor poate fi sub formă de creştere de capital decredite negarantate sau sub formă de acordare de credite.

GuvernulGuvernul are nevoie de bănci în principal din următoarele motive:• Stabilirea politicii fiscale de către guvern include determinarea ratelor dobânzii pe

economie. Ratele dobânzii sunt influenţate sau determinate de ratele dobânzii stabilite de

bănci la depozite şi la credite acordate;• Programul guvernanţilor pentru dezvoltarea unor anumite sectoare ale economiei sau

a unor anumite zone geografice este uşurat prin utilizarea băncilor în această direcţie. Notă: Guvernul, în scopul garantării sistemului bancar, impune anumite limite la

adecvarea capitalului, lichiditate şi alte calităţi.

6.2. PIAŢA BANCARĂ

Cele mai multe bănci nu efectuează toate activităţile bancare care se pot găsi pe piaţă. Numai prin activitatea de universal banking, o bancă poate oferi toate tipurile de servicii de pe piaţă. Majoritatea băncilor se specializează în anumite domenii. Deci piaţa bancară cuprindeîntreaga activitate a băncilor.

Principalii factori care afectează creşterea unei bănci şi diversificarea serviciilor oferite sunt:

• capitalul utilizat de bancă;• reţeaua de sucursale;• reglementările guvernamentale;• deciziile conducerii.Domeniile în care se specializează băncile, aşa cum vor fi prezentate în capitolele

următoare, sunt:

• retail banking;• corporate banking;• private banking;• universal banking;• activitate bancară de investiţii (investment banking).

6.3. DEPOZITELE - POLITICI ŞI TEHNICI

Constituirea depozitelor este una dintre cele mai importante linii de afaceri pentru bănci, datorită faptului că depozitele sunt utilizate pentru finanţarea creditelor şi a activităţilor

de investiţii. Băncile oferă o varietate de tipuri de depozite cu scopul atragerii fondurilor de la persoanele fizice, firme şi din surse publice.

39



Există multe moduri de clasificare a depozitelor (cele ale persoanelor fizice faţă decele ale firmelor, cele în moneda naţională faţă de cele în valută etc). Totuşi cel mai popular mod de clasificare a depozitelor este în raport cu scadenţa şi cu caracteristicile contului.Principalele caracteristici ale celor mai importante tipuri de conturi sunt prezentate mai jos:

1. Conturi curente / conturi prin cecuriContul curent este acel tip de depozit în care:a) banca se angajează:

• să plătească cecurile emise de depunător prin contul său;• să menţină soldul net la dispoziţia clientului în orice moment şi• să crediteze în cont dobânda convenită şi să scadă orice comision şi cheltuialăîn legătură cu acesta.

b) clientul se angajează:• să evite efectuarea oricărei operaţiuni care ar crea un sold insuficient în cont;• să utilizeze contul conform termenilor acordului încheiat.

Conturile curente oferă de obicei o rată mică a dobânzii sau sunt fără dobândă şi

reprezintă o sursă de fonduri cu cost redus pentru bancă. Motivul dobânzii mici sau a lipseiacesteia este satisfacţia oferită clienţilor prin efectuarea unor servicii pentru aceştia prin

bancă, cum ar fi primirea chitanţelor, achitarea facturilor etc.

2. Conturi de economiiConturile de economii sunt conturi la vedere, ca şi conturile curente, dar oferă o rată a

dobânzii şi sunt reglate în mod diferit.Conturile de economii au o semnificaţie economică diferită pentru bănci, deoarece ele

reprezintă depozite pe termen mediu sau lung (spre deosebire de conturile curente, care suntconsiderate de obicei a avea termen scurt).

Principalele cerinţe şi aşteptări ale depunătorilor care îşi ţin banii în conturi deeconomii sunt:

• în primul rând, siguranţa (fiind asigurate de obicei prin legi şi restricţiiguvernamentale);

• în al doilea rând, lichiditatea (fiind livraţi banii la cerere prin utilizarea unui carnet decont);

• în al treilea rând, accesibilitatea (prin posibilitatea utilizării oricărui automat pentrunumerar - ATM - existent) şi

• în ultimul rând, venitul (care este sacrificat în favoarea avantajelor menţionate maisus).

Până de curând, băncile nu au oferit multe servicii proprietarilor de conturi de

economii. Totuşi, datorită concurenţei, ulterior băncile au început să ofere multe serviciideţinătorilor de conturi de economii, cum ar fi:• expedierea unui extras lunar de cont, furnizând o prezentare analitică a modificărilor

care au avut loc în cont;• capacitatea de a plăti anumite obligaţii ale proprietarului pe baza acestui cont

(comisioane pentru carduri, cheltuieli de întreţinere, rate la credite etc);• servicii bancare prin telefon (phone banking) etc.

3. Conturi cu termen fixConturile cu termen fix sunt acele depozite care nu se pot plăti înainte de scurgerea

unui anumit interval de timp. Datorită faptului că ele nu se pot plăti în orice moment în care ar

dori deţinătorul, aceste conturi aduc un venit mai mare prin rata dobânzii în comparaţie cuconturile de economii. Pentru depunători acest tip de cont are avantajul că le aduce un venit

40



mare pe perioada pe care ei presupun că nu vor utiliza aceşti bani, iar pentru bancă elreprezintă o sursă sigură de finanţare pe termen mediu şi lung.

O caracteristică importantă a depozitelor pe termen este că pot fi utilizate dreptgaranţie la un credit şi sunt destul de des utilizate în acest scop.

4. Certificate de depozit (CD)Certificatele de depozit necesită o sumă minimă de bani ce trebuie depusă pe o perioadă minimă de timp, care este de obicei mai lungă decât cea cerută pentru depozitele cutermen fix. Principalele caracteristici ale CD sunt:

• ele sunt foarte lichide (pot fi transformate în numerar la orice moment de timp-pierzând o parte din dobândă, ca penalizare);

• dreptul de proprietate poate fi transferat (noul proprietar este îndreptăţit să primeascăîntreaga sumă la sfârşitul perioadei care a fost convenită iniţial între bancă şi depunătoruliniţial).

5. Alte tipuri de conturi

În ciuda faptului că multe tipuri de conturi depind în mare măsură de cadrul legal creatde banca centrală a fiecărei ţări, următoarele tipuri de conturi sunt prezente de obicei în oriceţară:

• conturi cu restricţie de închidere (la care depunătorul nu are dreptul de retragere a banilor până la expirarea unui anumit termen);

• depozite pentru tineri (la care rata dobânzii oferite este un stimulent pentru promovarea depozitelor în rândul tinerilor) şi

• anumite conturi în valută (la care ar trebui urmaţi anumiţi paşi pentru stabilirea surseide valută etc).

6. Noi tipuri de depozite• Un cont tip sweep este o inovaţie introdusă de curând de către instituţiile care preiau

depozite. Acest concept este aplicat altor tipuri de conturi (adică la conturi tip NOW = Negociable Order or Withdrawal Account) în care soldurile peste un anumit nivel sunttransformate în fond al pieţei de capital. Conturile sweep sunt oferite de bănci clienţilor bogaţişi sunt corelate de obicei cu rularea fondurilor mutuale.

• Un cont tip cash management este un produs dezvoltat de Merrill Lynch, carecombină brokerajul şi contul bancar, oferind clienţilor dobânda zilnică pentru soldul din cont,facilităţi prin cecuri, carduri de debit Visa şi credite acordate imediat la rate ale dobânzii aleconturilor de brokeraj.

Operaţiunile în funcţia de constituire a depozitelor dintr-o bancă au loc în două zone

principale:a) la ghişeu, în front office, unde au loc toate interacţiunile cu clientul şi b) în spatele ghişeelor, în back office, unde are loc întocmirea documentaţiei bancare.

Operaţiunile de ghişeu - front office - includ:• noi deschideri de conturi (prin utilizarea unui formular de cerere adecvat, prin

cererea informaţiilor de deschidere, prin introducerea datelor în baza de date, prin emitereacardurilor şi a carnetelor de cont etc);

• tranzacţii efectuate de funcţionarul bancar de la ghişeu (prin recunoaşterea-acceptarea clientului, întocmirea documentelor adecvate sau tastarea numerelor de codcorespunzătoare, transferul banilor etc).

Operaţiunile din spatele ghişeelor - back office - includ:

41



• autentificarea şi stabilirea soldului pentru toate conturile clienţilor (prin transcriereasoldurilor din conturi în registrele contabile generale, pe baza documentelor utilizate);

• compensarea cecurilor prin sistemul casei de compensaţii (prin sortarea cecurilor şiurmărirea lor în sistemul de compensare);

• calcularea dobânzii (prin aplicarea ratelor corespunzătoare ale dobânzii şi a

scadenţelor convenite);• completarea documentelor pentru toate tranzacţiile etc.

6.4. POLITICI DE CREDITE

În ultimele trei decenii, în toate ţările a luat amploare creditarea persoanelor fizice.Tipul de credite pentru persoane fizice care a ajuns probabil la saturaţie în anumite ţări estecel pentru locuinţe, în timp ce creditele pentru consum se dezvoltă vertiginos pentru bănci (şiriscurile în mod corespunzător).

Când banca îşi pune la punct politica privind acordarea creditelor pentru persoane

fizice, înainte de toate ea evaluează riscurile:• riscul de creditare (riscul de neplată din partea clientului, plus riscul de a nu putea

obţine suma necesară prin valorificarea garanţiei, plus riscul de ţară);• riscul ratei dobânzii (în special când băncile acordă credite la o rată fixă a dobânzii

pe o perioadă lungă de timp) şi• riscul de concentrare (care este mai mare când se acordă credite mari în aceeaşi

direcţie sau unui grup de firme sau sectoare din economie).După evaluarea riscurilor, conducerea băncii decide asupra selecţionării cerinţelor de

piaţă în vederea satisfacerii cererii de credite a populaţiei.În mod continuu, banca stabileşte criterii pentru aprobarea unui credit. Aceste criterii

sunt de obicei:• situaţia venitului celor care cer credit şi a potenţialilor clienţi împreună cu familiile

lor, în combinaţie cu stabilitatea şi situaţia veniturilor permanente ale acestora;• garanţiile oferite băncilor de către terţi şi• garanţiile utilizate pentru acoperirea riscului cu care se confruntă banca în diferite

probleme posibile.În sfârşit, banca stabileşte procedurile de urmat pentru acordarea unui credit. Aceşti

paşi sunt:• primirea cererii şi informaţiilor ataşate;• evaluarea posibilităţii de recuperare şi a garanţiilor furnizate (decizia o vor lua

comitetele, în funcţie de valoarea creditului);

• obţinerea aprobării de la comitetul împuternicit;• obţinerea evaluării legale şi a examinării garanţiei;• semnarea contractului şi• disponibilizarea sumei.Creditarea tip „retail” este împărţită în două mari categorii: a) credite de consum şi b)

finanţarea pentru locuinţe. Tipurile de credite pentru consum pot fi împărţite în moduridiferite:

• credite cu dobânzi fixe şi credite cu dobânzi variabile;• credite obţinute la punctele de vânzare sau credite obţinute la bancă;• credite în rate sau fără rate.

Cele patru categorii principale de credite de consum sunt prezentate în continuare:1. Credite pentru persoane fizice

42



Sunt credite de valoare fixă, pe o perioadă de timp fixă, la o rată a dobânzii fixă.Astfel de credite sunt disponibile pretutindeni şi sunt foarte populare pentru cumpărarea demaşini, mobilă sau alte obiecte de uz îndelungat, pentru vacanţe etc.

2. Facilităţi overdraft (cont descoperit)

Prin aceste facilităţi clienţii pot utiliza conturile de depozite nu numai în limita sumeidepuse, ci până la anumite limite convenite cu banca, sume pe care aceasta le va ofericlienţilor la rate ale dobânzii stabilite de asemenea prin acord. Facilitatea de overdraft estefoarte convenabilă pentru client, deoarece acesta poate lua cu împrumut exact suma de careare nevoie pe o perioadă cerută, nefiind obligat să plătească dobânda pentru suma totală.

3. Creditarea prin carduriAcesta este tipul de credit pentru consum cel mai larg utilizat şi oferă clientului băncii

posibilitatea să ia cu împrumut sume până la anumite limite prin utilizarea cardurilor. De celemai multe ori, această creditare are loc chiar în punctele de vânzare, întrucât cardurile pot fide obicei utilizate pentru extrageri de numerar din automatele de plată tip ATM.

4. Cont de credit tip revolvingClienţii care au astfel de conturi pot face plăţi lunare regulate într-un cont specific şi

apoi ei obţin permisiunea de a lua cu împrumut o sumă care este mai mare până la o anumităvaloare faţă de depozitul lor.

Creditarea pentru locuinţe a cunoscut o creştere considerabilă în ultimii 30 de ani.Principalele motive ale acestei creşteri sunt:

• creşterea venitului mediu şi a bunăstării generale a oamenilor în cea mai mare partea ţărilor dezvoltate;

• marile avantaje ale proprietăţii asupra unei case etc. (sentimentul de siguranţă);• avantaje legate de impozit oferite în multe ţări (scutirea de impozit a venitului

obţinut din chirii în cazul proprietarilor, sume care vor fi deduse din impozitul pe venit, dinimpozitul pe rata ipotecii, din impozitul pe câştigul de capital etc).

Sumele acordate de bănci pentru finanţarea procurării de locuinţe variază între 50%şi 80% din valoarea totală a casei şi în cazuri speciale pot ajunge chiar până la 100%. Un altfactor luat în considerare la stabilirea sumei acordate este proporţia ratelor lunare dintr-un anfaţă de venitul anual al beneficiarului creditului: în mod normal acest procent nu ar trebui sădepăşească 30%.

Perioada de rambursare poate varia considerabil. În anumite ţări această perioadă

este de circa 15 până la 20 de ani, în timp ce în altele se poate extinde până la 50 sau 60 deani.Garanţia obţinută este de obicei dreptul de proprietate asupra casei, care rămâne al

băncii şi casa nu poate fi transferată altui proprietar fără permisiunea (şi probabil reglarea) băncii care a acordat creditul.

Costul unor astfel de credite poate fi de trei tipuri: a) cu rate fixe ale dobânzii-bazate pe rate pe termen scurt şi rate pe termen lung; b) cu rate variabile ale dobânzii - bazate

pe rate pe termen scurt şi rate pe termen lung sau; c) cu dobânzi stabilite pe baza rulajului pe piaţa ipotecară.

Vorbind în general, în cea mai mare parte a ţărilor creditele ipotecare sunt mai ieftinedecât creditele de consum.

Schemele de rambursare pentru creditele de finanţare pentru locuinţe pot fi de cincitipuri: a) ipoteci cu o sumă fixă anuală cu plata constantă a ratelor lunare stabilite ca sume

43



variabile de capital şi dobândă; b) ipoteci rambursabile la scadenţă prin încasarea sumelor dintr-un contract de asigurare pe viaţă; c) ipoteci cu dobânda pe o anumită perioadă (5 până la10 ani) care sunt convertite în ipoteci cu rambursare anuală după această perioadă; d) plăţicare cresc gradat şi; e) ipoteci lineare, care se rambursează prin plăţi egale şi deci dobândadescreşte în valoare absolută.

Operaţiunile în activitatea de creditare pot fi împărţite în următoarele etape majore:• acordarea creditului (proces care începe cu eforturile de marketing ale băncii,continuă cu evaluarea potenţialilor clienţi, acceptând garanţiile şi aprobând creditul şisfârşeşte prin acordarea numerarului şi întocmirea documentaţiei);

• controlului garanţiei creditului (proces care începe prin etapa de evaluare, înaintede acordarea creditului şi continuă pe parcursul întregii perioade în care creditul sau o partedin acesta este pe rol);

• contabilitatea şi administrarea creditului (adică urmărirea procedurilor băncii şi aoperaţiunilor contabile obligatorii de-a lungul perioadei în care creditul sau o parte din acestaeste pe rol);

• revederea calităţii creditului (o funcţie foarte importantă care are ca scop evaluarea

posibilităţilor de rambursare a soldului datorat băncii la orice moment pe durata creditului).

6.5. CARDURILE ÎN POLITICILE BANCARE

În ultimele două decenii au fost introduse multe carduri pe piaţa bancară, avânddiferite caracteristici, posibilităţi şi moduri de utilizare. Cele mai importante şi mai largutilizate sunt următoarele:

Card de credit: un mijloc prin care deţinătorii acestuia pot face cumpărături de bunuri şi servicii şi pot de asemenea să primească avansuri în numerar de la comercianţiioperaţionali - conectaţi la sistemul de vânzare prin card. Cele mai populare carduri sunt VISAşi Mastercard, ambele fiind puse în circulaţie de bănci emitente.

Card ATM: un card oferit de o bancă depunătorilor săi, care le permite să efectuezeanumite tranzacţii prin intermediul automatelor de plată ATM, cum ar fi:

• retragere de numerar sau depunere de numerar şi cecuri în conturile de economii;• retragere de numerar sau depunere de numerar şi cecuri în conturile de credit (şi în

conturile de credit prin card);• obţinerea informaţiei despre diferite conturi (tranzacţii şi detalii de sold);

• transfer de fonduri între conturi etc.

Card de debit: un card care este card tip punct - de - vânzare şi operează într-un modsimilar cardului de credit, diferenţa constând ca în cazul cardului de debit plată este luată dincontul de economii al deţinătorului, de obicei prin transferul fondurilor prin intermediul uneiCase Automate de Compensaţie (Automated Clearing House - ACH).

Card inteligent (smart card): un card care conţine un microprocesor incorporat, înmemoria căruia sunt conţinute informaţii legate de limita creditului.

Card pentru călătorii şi recreere: fiind similare cardurilor de credit, diferenţa constă

în faptul că soldul total este datorat în întregime la data facturării.

44



Există trei categorii de participanţi pe piaţa cardurilor. Ţinta fiecărei categorii este prezentată mai jos:

Deţinătorul de card: un client al sistemului bancar care urmăreşte să obţină:• comoditate şi siguranţă (adică să nu transporte numerar pentru cheltuieli neaşteptate

sau pentru plăţi planificate);• accesul la o posibilitate de credit, care este neasigurat şi pentru a cărui obţinere nueste necesară de obicei o procedură complicată;

• plăţi întârziate sau extinse atunci când este necesar (obţinând de asemenea avantajdin diferitele programe de plată corelate);

• uşurinţa înregistrării în documente (întrucât extrasul de cont indică toateoperaţiunile).

Comerciantul: celălalt client al sistemului bancar care urmăreşte să obţină:• creşterea vânzărilor (fiecare client al său are posibilitatea să cheltuiască cât de mult

doreşte până la propriile limite, prin prezentarea cardului de credit);

• servicii pentru clienţii care doresc credit pentru cheltuială;• reducerea riscului de acceptare a cecurilor fără acoperire;• protecţie faţă de hoţi (în comparaţie cu vânzările în numerar).

Băncile: (incluzând băncile emitente şi băncile comerciale) care urmăresc:• generarea veniturilor de la deţinătorii de carduri datorită dobânzii percepute şi a

comisioanelor;• generarea veniturilor de la comercianţi datorită comisioanelor şi altor taxe;• creşterea soldurilor de depozite ((a) de la deţinătorii de carduri care doresc plata

automată din conturile lor de depozit a soldurilor datorate la carduri de credit şi (b) de lacomercianţi, când sunt plătiţi după compensarea vânzărilor prin card de credit);

• atragerea unor potenţiali clienţi pentru celelalte servicii bancare;• vânzarea sau închirierea de echipamente speciale pentru suportul vânzărilor în

punctele de vânzare (points of sale = POS).

Fluxul operaţional al funcţiei cardurilor se împarte în două secţiuni:

Fluxul tradiţional, care conţine următoarele etape:1. clientul (deţinătorul potenţial) face cerere la banca emitentă pentru un card de

credit.2. banca emitentă evaluează cererea şi emite cardul, când este obţinută aprobarea.

3. deţinătorul cumpără bunuri sau servicii prin utilizarea cardului în magazin.4. comerciantul cere autorizaţia - aprobarea de la bancă comerciantului privindacceptarea sumei de la deţinătorul cardului.

5. banca comerciantului, prin asociaţia cardurilor şi banca emitentă, verificăvalabilitatea, dacă este furat, limitele etc.

6. mesajul de autorizare este înaintat comerciantului prin banca acestuia.

Fluxul decontării, care conţine următoarele etape:1. comerciantul trimite actul justificativ la banca sa, cerând plata.2. banca comerciantului plăteşte acestuia (de obicei depunând suma în contul

acestuia).

3. banca comerciantului trimite soldul debitor la banca emitentă prin asociaţiacardurilor.

45



4. banca emitentă trimite soldul băncii comerciantului prin intermediul asociaţieicardurilor.

5. banca emitentă îl taxează pe deţinătorul cardului.6. deţinătorul cardului trimite plata la banca emitentă, direct sau indirect prin conturile

sale din sistemul bancar.

Piaţa bancară cuprinde mult mai multe aspecte printre care, plăţi electronice, plăţi înnumerar, operaţiuni pe pieţele bursiere şi valutare, operaţiuni în conturile firmelor. Unele dinaceste produse, tehnici şi politici vor fi abordate în alte capitole ale acestei lucrări.

CAPITOLUL VII

POLITICI SI TEHNICI BANCARE DE INVESTIŢII

7.1. CONŢINUTUL INVESTIŢIILOR BANCARE

O investiţie înseamnă achiziţionarea unui activ despre care se presupune că va aduceîn viitor un profit. Decizia celor care au numerar sau alte forme de proprietate de a investinecesită (a) existenţa cunoştinţelor despre alternativele de a investi şi (b) dezvoltarea unor abilităţi necesare pentru a evalua aceste alternative investiţionale.

O discuţie referitoare la investiţii cere mai întâi o prezentare a activelor de pe pieţelefinanciare.

Există două astfel de tipuri de active:• active reale (ca valorile imobiliare, metalele preţioase etc.);• active financiare care sunt:- creanţe directe de capital (acţiuni, garanţii, opţiuni);- creanţe indirecte de capital (printr-o companie de investiţii);- creanţe creditor oferite de instituţii financiare;- creanţe creditor oferite de piaţa financiară (piaţa monetară şi titlurile de pe pieţele

de capital).Atributele activelor care afectează luarea deciziilor privind tranzacţiile de pe pieţele

financiare sunt:• lichiditatea, respectiv capacitatea de a transforma activul în numerar rapid fără o

schimbare semnificativă a preţului faţă de preţul curent de pe piaţă• vandabilitatea, adică abilitatea de a revinde un activ, fără a fi nevoie de prea mult

timp (de obicei, activele cu un grad mare de lichiditate sunt şi foarte vandabile).

Piaţa financiară este piaţa unde au loc toate tranzacţiile ce implică un utilizator defonduri şi un furnizor de fonduri. Funcţia principală a unei pieţe financiare este de a legacumpărătorii de vânzători, astfel încât să apară necesitatea tranzacţiei.

Pieţele financiare, luând în considerare modul în care utilizatorii de capital obţin

fonduri, se clasifică în următoarele două pieţe:• piaţa primară (care include activitatea de investment banking) şi• piaţa secundară (fie în burse organizate, fie în OTC-uri).

46



Termenul «investiţie» în activitatea bancară are două aspecte:• unul se referă la băncile specializate în investiţii• celalalt se referă la domeniul activităţii de investiţii din orice bancă.Aceste aspecte au multe diferente, deşi baza de luare a deciziilor în ambele cazuri este

foarte similară. In acest capitol examinăm ambele aspecte.

7.2. EFICIENŢA ACTIVITĂŢII BANCARE DE INVESTIŢII

Valoarea în timp a banilor este un concept de bază în investiţii şi înseamnă de fapt că,

un dolar (sau orice altă valută) primit azi, are o valoare mal mare decât un dolar primit înorice moment din viitor. Motivele preferinţei de a obţine banii devreme sunt:

• utilitatea, adică puterea banilor de a satisface nevoile unui investitor;• riscul, adică posibilitatea de a nu primi banii aşteptaţi în viitor;• costul oportunităţii, adică oportunitatea ca investitorul să primească bani de acum şi

până la o dată din viitor, investind banii pe care îi are azi.Există multe metode statistice şi tehnice de a estima randamentul pieţei, dar a

previziona ce se va întâmpla în viitor pe piaţă este foarte greu. Datele istorice au arătat ca, previziunile privind randamentul pieţei în deceniile anterioare nu s-au dovedit corecte.

Există investiţii fără risc respectiv cele oferite de guvernele centrale la rate fixe aledobânzii. Dacă un investitor alege să-şi investească banii în alte tipuri de investiţii decâtacestea, el îşi asumă un grad de risc.

Prima de risc este venitul adăugat, cu un nivel rezonabil, pe care îl aşteaptă investitoriiîn schimbul riscului pe care şi l-au asumat.

Există multe feluri de a clasifica riscul. Cele mal obişnuite două metode sunt descrisemal jos:

Risc sistemic şi risc nesistemic

Risc sistemic este cel rezultat din implicarea pe piaţa. Dacă compoziţia unui portofoliueste largă şi el conţine multe active, riscul sistematic descreşte dar există totuşi.

Riscul nesistemic este cel pe care nu trebuie să îl accepte investitorul tipic, elreferindu-se de cele mal multe ori la industrii specifice cărora le scade gradul de profitabilitateşi nu au nici perspective de redresare. Riscul nesistematic se mal numeşte risc diversificabil.

Există următoarele tipuri de risc:Riscul puterii de cumpărare: posibilitatea ca veniturile viitoare să nu poată cumpăra

bunurile şi serviciile care s-au putut cumpăra în prezent cu banii investiţi.Riscul ratei dobânzii: potenţialul de a pierde creditul datorită schimbărilor în nivelul

general al dobânzilor (risc legat şi de inflaţie).Riscul pieţei: potenţialul de a pierde din cauza unor factori ca de exemplu recesiunea

afacerilor sau depresiunile economice şi schimbările pe termen lung în obişnuinţele de

consum din economie.Riscul industriei şi al tipului de afacere: riscul asociat cu un anume sector economic.

47



Riscul politic: riscul implicat de climatul politic al ţării în care se încheie afacerile şiefectul economiei internaţionale în ţara respectivă.

Riscul psihologic: riscul că, anumite credinţe ale oamenilor să ducă la scăderea valoriiinvestiţiei

Riscul financiar: riscul legat de capacitatea companiei de a face faţă obligaţiilor

financiare pe termen scurt şi lung şi de a finanţa oportunităţi profitabile.Riscul managerial: riscul ca, conducerea companiei să nu fie la fel de bună sau mai bună decât concurenţa.

Frauda: riscul ca să se producă o frauda în companie care să afecteze venitulinvestitorului.

Cuantificarea riscului se referă la cea a unei singure investiţii dar şi la portofoliile deinvestiţii. Cuantificarea riscului încearcă în principal să aplice metode statistice ca măsurareacorelaţiei şi variaţiei veniturilor.

Corelaţia este măsura în care evoluează două serii de date. Tipurile de corelaţii sunt:- corelaţia pozitivă, adică randamentul unui activ este legat direct de cel al altui

activ.- corelaţia negativă, adică randamentul unui activ este opus ca direcţie

randamentului altui activ (când unul este mare, celălalt este mic şi invers).- independenţa statistică, respectiv randamentul unui activ nu afectează în nici un fel

randamentul altui activ.

Variaţia veniturilor este gradul în care diferă randamentele diferitelor active. Omăsură a variaţiei este beta, care măsoară variaţia unui titlu sau portofoliu de active înconexiune cu anumiţi indici al pieţei ca de exemplu indicii medii al burselor.

Evaluarea capitalului se face în două stadii:1) Analiza potenţialului de creştereAcest pas debutează cu strângerea de date referitoare la economie în general şi la

industria în care acţionează compania respectivă.Datele despre economie includ PNB, componentele sale şi perspectivele viitoare,

indicatorii unor posibile cicluri de afaceri, inflaţia şi gradul de industrializare al economiei,stabilitatea politică etc.

Datele referitoare la industrie includ consideraţii esenţiale despre industria respectivăca şi împărţirea pieţei, consumul etc. sau analiza ciclului de viaţă al industriei respective.

După ce s-au strâns datele, ele sunt analizate şi folosite pentru previziuni prinaplicarea unor modele statistice.

2) Analiza companieiAnaliza companiei include două părţi principale:• prima parte este analiza generală, care include consideraţii asupra unor probleme

cum ar fi calitatea managementului, analiza produselor/serviciilor, analiza segmentării pieţeişi examinarea creşterii ei în trecut.

• cea de-a doua parte este analiza situaţiilor financiare care include comparareacifrelor din buget cu cele reale, compararea cu media rezultatelor industriei respective şi cu

performantele din trecut, utilizând indicatori financiari. Nota: evaluarea unei companii se face de obicei prin una din cele două metode:• evaluarea prin dividende (metoda preferată de investitorii pe termen scurt)

• evaluarea prin capital (metoda preferată de investitorii pe termen lung).

48



Cuantificarea performanţei

Modelul de evaluare a activelor de capital (MEAC) este modelul cel mai popular în aevalua relaţia risc/randament pe (a) investiţii fără risc şi (b) factorul beta al unei investiţii.

Alte metode tehnice de măsurare a performanţei includ:• abordarea caracteristică

• indexul Sharpe• măsura Treynor • Jensen Alpha

7.3. ACTORII PIEŢELOR DE CAPITAL

Participanţii pe pieţele de capital (pieţele de capital naţionale şi internaţionale) seîmpart în trei grupe:

• emitenţii (incluzând guverne, organizaţii, companii);• investitorii (incluzând instituţii, companii, persoane fizice);• intermediarii (bursele, brokerii, băncile).Fiecare din aceste grupuri este prezentat pe scurt mal jos.

1. EmitenţiiGuvernele sunt în majoritatea cazurilor emitenţii primari al unor titluri pe pieţele de

capital interne. Multe guverne, pentru a acoperi deficitele economiilor lor, se îndreaptă şi spre

pieţele internaţionale de capital pentru acoperirea datoriei. Pe plan internaţional, guvernelesunt considerate cei mal prestigioşi emitenţi al unor hârtii de valoare. Poziţia lor este chiar şimal bună dacă fac parte din ţările industrializate.

Agenţii şi companii guvernamentale sunt şi ele emitenţi ai unor titluri de o valoareconsiderabilă pe pieţele internaţionale de capital. În multe cazuri, titlurile se emit cu garanţiaguvernului centrat dar uneori fără această garanţie. în primul caz, vandabilitatea titlurilor estemai bună decât în al doilea.

Societăţile emit (a) capital social şi (b) diverse titluri. Cu cât este mai mare compania,şi cu cât este mal mare suma necesară investiţiei şi expansiunii, cu atât există posibilităţi malmari ca această companie să încerce şi să reuşească să atragă fonduri de pe pieţele de capital.

Punctele cele mai importante pe care trebuie să le aibă în vedere un potenţial emitent

includ:• scopul în care se vor utiliza noile fonduri atrase;• pe cât timp este nevoie de aceste fonduri;• în ce monedă este nevoie de aceste fonduri;• pe ce piaţă sunt aceste fonduri disponibile;• care este costul fondurilor, în abordări diferite;• care sunt impozitele şi reglementările în vigoare.

2. InvestitoriiInvestitorii instituţionali sunt investitorii care acoperă de obicei cea mai mare parte a

fondurilor necesare care sunt direcţionate spre pieţele de capital. Ei includ băncile centrale,fondurile mutuale, fondurile de pensii, băncile şi instituţiile financiare (care pot investi înnume propriu sau în numele clienţilor) şi companiile de asigurări. Investitorilor instituţionali

49



li se impun uneori nişte limite de către guvernele centrale referitoare la tipurile de investiţii şila nivelul sumelor investite.

Investitorii care sunt societăţi comerciale în sensul că este o practică foarte obişnuită pentru companiile cu exces de numerar să investească în valori mobiliare emise de altecompanii. Prin intermediari, ei obţin capital şi în alte companii.

Investitorii individuali care participă direct pe pieţele de capital cu sume destul demici. Totuşi, persoanele fizice îşi investesc banii şi în fondurile mutuale, de pensii etc. careapoi se îndreaptă spre pieţele de capital.

Punctele cele mai importante care trebuie luate în considerare de un potenţialinvestitor sunt:

• dacă să investească pe piaţa internă sau pe cele internaţionale;• în ce monedă să investească;• dacă să prefere scadenţa pe termen scurt sau lung;• dacă să prefere o rată fixă a dobânzii sau una flotantă;• dacă să prefere o companie bine cunoscută sau una nouă.

3. IntermediariiIntermediarii joacă două roluri:• armonizarea nevoilor de capital ale emitenţilor cu cele de investiţii ale investitorilor;• oferirea de consultanţă în investiţii, servicii de arbitraj şi de distribuţie.

Intermediarii primari al tranzacţiilor de pe pieţele de capital sunt instituţiile financiare(agenţii bursiere, brokeri, instituţiile mulţi service de investiţii). Băncilor li se permite să

participe ca intermediari în anumite limite. De exemplu, în S.U.A., participarea băncilor caintermediari pe pieţele de capital se permite prin subsidiare separate, specializate.

Rolul unui intermediar pe piaţa financiară poate fi de două tipuri:• agent: un agent al tranzacţiei apare când e implicată o a treia parte, făcând tot

posibilul pentru a facilita tranzacţia între cele două părţi. În acest caz partea a treia nu riscănici un fel de capital;

• principalul: apare o tranzacţie principală, când o a treia parte are un aport de capitalîn tranzacţie. În acest caz, partea a treia îşi asumă un grad de risc.

Ceea ce trebuie să ia în considerare un potenţial intermediar aici include:• bonitatea emitentului;• are emisiunea un preţ corect;• este emisiunea atractivă pentru investitor;• data investiţiei este favorabilă;

• veniturile din comision sunt suficiente pentru a acoperi riscurile asumate. Notă: băncile intră în toate cele trei grupe de participanţi pe pieţele de capital: ele emittitluri de valoare pentru a-şi creşte capitalul sau pentru acoperirea unor datorii, în nume

propriu, dar în acelaşi timp, investesc în nume propriu sau acţionează ca intermediari. Deci băncile joacă un rol vital pe pieţele de capital naţionale şi internaţionale.

7.4. BANCA DE INVESTIŢII

Deşi teoretic, o instituţie poate emite direct obligaţiuni (aşa cum fac de altfel unelesocietăţi), ea ar putea risca să nu poată obţine toată suma prevăzută, datorită numărului prea

mic de investitori sau din alte motive. O astfel de imposibilitate de a atrage capital va afectanu numai cash flow-ul împrumutatului dar va dăuna şi prestigiului său.

50



În consecinţă, împrumutatul preferă să apeleze la băncile de investiţii, contra unor comisioane substanţiale, pentru ca acestea să subscrie (underwrite) titlurile emise. Astfel,riscul se transferă de la emitent la banca de investiţii. Deci rolul iniţial al unei bănci deinvestiţii este legat de stabilirea preţului unei noi emisiuni de obligaţiuni, structurarea lor,subscrierea şi plasarea lor, sindicalizarea şi distribuirea lor investitorilor.

În afara acestui rol, care s-ar putea numi funcţia de atragere a capitalului, celelalte treiroluri ale băncilor de investiţii sunt (a) servicii de consultanţă financiară pentru societăţi-incluzând fuziuni, achiziţii, împărţiri de companii, tranzacţii pentru obţinerea de portofoliimajoritare de acţiuni (leveraged) (b) servicii de brokeraj şi tranzacţii pe piaţa secundară şi (c)managementul investiţiilor.

O bancă de investiţii are următoarele funcţii:a) Funcţia de marketingBăncile de investiţii caută cumpărători pentru valorile mobiliare emise de un emitent

şi oferite spre vânzare.Pentru emisiuni mari, două sau mai multe bănci de investiţii se unesc şi formează

sindicate. În astfel de cazuri, există o bancă de investiţii de origine cu responsabilităţiesenţiale în emisiune şi apoi membrii sindicatului care cad de acord asupra vânzării unuianumit nivel din valorile mobiliare care ies pe piaţă. După ce s-a terminat emisiunea,sindicatul se dizolvă.

b) Funcţia de vânzareÎn efortul ei de a vinde valorile mobiliare emise de emitent, banca de investiţii poate

cădea de acord asupra uneia din următoarele două abordări:- subscrie (underwrites) titlurile: în acest caz banca de investiţii acţionează ca un

principal şi achiziţionează emisiunea de la emitent, încercând să o revândă. Bancade investiţii garantează emitentului că-şi va primi banii după vinderea emisiunii şiscăderea comisioanelor şi cheltuielilor băncii. În acest caz banca de investiţii riscăsă nu poată vinde toată emisiunea şi deci să nu poată atrage destui investitori.

- acţionează ca agent: în acest caz banca de investiţii nu preia emisiunea cigarantează doar emitentului că va face toate eforturile să vândă valorile mobiliareemise. Deşi nu riscă capital, făcând toate eforturile de a le vinde, băncii deinvestiţii i se poate deteriora reputaţia dacă nu vinde tot.

c) Funcţia de consultanţă

Ca specialistă în activităţile de pe piaţa financiară, banca de investiţii oferă sfaturi utileemitenţilor referitor la (a) forma emisiunii preconizate (b) când să fie scoase titlurile pe piaţă(c) ce trebuie scris pe emisiune şi (d) dimensiunea sindicatului băncilor de investiţii caretrebuie implicat.

d) Funcţia de origineÎn cadrul acestei funcţii, băncile de investiţii caută mereu companii mai mici care ar

putea beneficia din vânzarea acţiunilor lor publicului (respectiv ieşind în public). În acest caz, banca de investiţii acţionează ca şi consultant, pregătind companiile şi evaluând când suntîndeplinite condiţiile pentru ca societatea să încerce să atragă fonduri, ieşind pe piaţă.

Băncile de investiţii sunt implicate în vânzări private şi publice. În cadrul activităţii de

private investment banking, banca de investiţii acţionează ca o legătură între organizaţiile careau nevoie de fonduri şi instituţiile financiare care au fonduri în exces pentru a acorda credite.

51



Unele bănci de investiţii ca de exemplu Merill Lynch, au activităţi de retail banking şisunt cunoscute investitorilor. Alte bănci de investiţii, ca Salomon Brothers, nu prea auactivităţi de retail banking şi au clienţi instituţionali.

7.5. PRODUSELE ŞI SERVICIILE BĂNCILOR DE INVESTIŢII

1) subscrierea negociată de valori mobiliare (negociated underwriting)În astfel de cazuri emitentul şi banca de investiţii discută termenii tranzacţiei şi fixează

un preţ. Se ajunge la un acord înainte de a se face oferta de titluri.

2) licitaţiile competitive (competitive bidding)În astfel de cazuri, organizaţia stabileşte termenii emisiunii cu excepţia preţului şi

anunţă ce oferte vor fi acceptate până la o anumită dată fixată de organizaţie. Banca de

investiţii care preia valorile mobiliare sau sindicatul care oferă cel mal bun preţ câştigăemisiunea pe care o poate revinde cu un profit.

Notă: ofertele competitive, licitaţiile sunt folosite de obicei de organizaţiile caretrebuie să procedeze aşa conform legii sau conform forului lor tutelar.

3) subscrierea stand by de valori mobiliare (stand by underwriting)În acest caz, acţiunile sunt oferite acţionarilor companiei mal întâi, pentru ca aceştia să

albă ocazia să deţină un anumit procent din companie. Banca de investiţii încearcă să vândăacţiunile care nu au fost achiziţionate de acţionari.

Activitatea de investiţii a unei bănci obişnuite cuprinde cam 1/3 din activele sale iar deciziile acestui departament influenţează nivelul celorlalte active ale băncii. Scopul acestuidepartament este acela de a utiliza fondurile băncii pentru a obţine un randament maxim,menţinând în acelaşi timp nivelul de lichiditate cerut.

Lichiditatea este foarte importantă pentru sectorul de investiţii a băncii şi estegenerată de două surse:

• bani împrumutaţi din surse externe şi• investiţiile fondurilor băncii în valori mobiliare.Limitele impuse de obicei de băncile centrale băncilor se referă la tipurile de investiţii

utilizate. Băncile centrale sunt preocupate de nivelul de lichiditate al băncilor şi impun

anumite limite tranzacţiilor, soldurilor şi procentelor de active. De exemplu, în S.U.A. s-auintrodus limite referitoare la valorile mobiliare emise de guvern, de municipalităţi, etc.

Riscul investiţiei trebuie prevăzut, evaluat şi comparat de conducerea băncii. Astaînseamnă în practică că, managementul băncii preferă anumite valori mobiliare şi anumitetipuri de investiţii. Strategia utilizată pentru a minimaliza efectele adverse ale riscului deinvestiţii este administrarea activelor şi pasivelor (AAP).

Crearea unui sistem de control intern eficient în departamentul de investiţii al bănciieste o prioritate pentru conducerea ei. Acest sistem trebuie să acopere selecţia, aprobarea şidocumentarea asupra tuturor tranzacţiilor efectuate.

52



CAPITOLUL VIII

POLITICI SI TEHNICI PRIVIND DERIVATELE BANCARE2

8.1. CONŢINUTUL DERIVATELOR BANCARE (DERIVATIVES)

Derivativele sunt contracte sau acorduri între două părţi ca să facă un schimb de plăţi,valoarea cărora «derivă» din anumite instrumente financiare (valori mobiliare, cursurivalutare, rate ale dobânzii, indici bursieri etc. folosiţi ca active în aceste tranzacţii).

Derivativele se extind pe toate pieţele (primare sau secundare) i.e.:• pe pieţele de capital (capital social, titluri, hibrizi);• pe pieţele monetare şi• pe pieţele de schimburi valutare.Importanţa derivativelor constă în faptul că oferă metode noi şi performante de a

înţelege, a măsura şi a manevra riscul financiar.În acest sens, utilitatea şi avantajele derivativelor sunt:• management al riscului;• reducerea costurilor;• creşterea randamentului şi• speculaţiile şi arbitrajul.

Piaţa derivativelor se poate împărţi în două:• pieţele organizate (tranzacţii reglementate) unde se oferă contracte de tip futures şioptions şi

• pieţele neorganizate (OTC - over the counter) unde se oferă contracte de tipforwards, swaps şi exotice.

S-au dezvoltat diferite tipuri de derivative (mal mult de 10.000) fiecare bazat pe alţitermeni. În mare, derivativele se împart în două categorii:

• contracte forwards (acorduri care acoperă fie cursuri valutare fie rate ale dobânzii,asupra cărora se cade de acord azi să albă loc la o dată viitoare);

• contracte options (acorduri care dau purtătorului dreptul să facă ceva - să vândă saucumpere - sau să nu facă ceva la o dată viitoare);

Contractele forwards:2 Toate datele au caracter convenţional.

53



• contracte forward valutare:- contracte futures valutare (au loc pe o piaţă organizată);- tranzacţii directe (outright transactions) (nu au loc pe o piaţă organizată şi nu sunt

protejate contra riscului);- swap-urile (nu au loc pe o piaţă organizată dar sunt protejate).

• contracte forward pe rata dobânzii:- contracte futures pe rata dobânzii (au loc pe o piaţă organizată);- acorduri forward pe rata dobânzii (forward rate agreement) FRA-urile (nu au loc

pe o piaţă organizată şi nu sunt protejate contra riscului);- swap-uri pe rata dobânzii - IRS-urile (nu au loc pe o piaţă organizată dar sunt

protejate contra riscului).Contractele de tip option reprezintă o convenţie între două părţi în care o parte îi

garantează celeilalte dreptul de a vinde sau a cumpăra un instrument, într-o anumită perioadădin viitor, în anumite condiţii specifice. Acest instrument poate consta în acţiuni, obligaţiuni,un contract futures, o rată a dobânzii sau o valută.

Dreptul de a cumpăra este o opţiune «call» iar cel de a vinde este o opţiune «put».

Prezentăm jos câteva exemple ale celor mal importante derivate.

Contract forward valutar - tranzacţie directă

Datele oferite:Un importator care trăieşte şi lucrează în Germania are azi (1 martie 2005) o obligaţie

de a plăti o rată în valută, la 1 septembrie 1996, furnizorului său, în valoare de 1.000.000

USD. Cursul de schimb azi, 1 martie 2005 este: 1USD = 0,82 EUR.Rata dobânzii pentru o perioadă de 6 luni este de 6% pentru USD şi de 8% pentru

EUR.

Risc existent - condiţii de îndeplinit:Riscul care există pentru importator este posibilă o apreciere a dolarului faţă de EUR

de azi şi până la data efectuării tranzacţiei.Condiţia pe care importatorul trebuie să o îndeplinească este acordul cu banca pentru

ca aceasta să îi vândă suma de 1.000.000 USD la 1 septembrie 2005, la un curs stabilit azi, 1martie 2005.

8.2. ACŢIUNI BANCARE PRIVIND DERIVATELE (EXEMPLE)3

• banca ia un împrumut azi, 1 martie 2005 în EUR; pentru a cumpăra USD într-ocantitate care să ajungă la suma de (plus dobânda aferentă perioadei) 1.000.000 USD la 1septembrie 2005. Acest 1.000.000 USD îi va fi dat importatorului de către bancă la o datăviitoare.

suma cerută azi în USD esteUSD 1.000.000/(1+ 0,06*6/12) = USD 970874în consecinţă, împrumutul în EUR azi, 1 martie 2005 este:

USD 970874 × 1.6 = EUR 15533983 Datele au caracter convenţional.

54



• cu suma de EUR 1553398, banca cumpără USD 970874;• se pun într-un depozit aceşti USD 970874 la o rată a dobânzii de 6% pe 6 luni;• după 6 luni, la 1 septembrie 2005 banca îşi retrage depozitul care incluzând şi

dobânda este acum de 1.000.000 USD;• banca îi dă importatorului cei 1.000.000 USD, iar importatorul plăteşte băncii în

EUR suma convenită la 1 martie 2005 ziua semnării acordului de tip forward, bazat pe o ratăa dobânzii a pieţei şi deci suma este:

1.000.000*(l,6*((l+(0,08*6/12)) / ((l+( 0,06*6 /12))) = 1.000.000*(1,6*1,04/1,03) == 1615534 EUR

Rezultat:Importatorul şi-a acoperit riscul generat de posibila apreciere a dolarului faţă de EUR

până la 1 septembrie 2005. El a transferat acest risc băncii. Dacă banca doreşte să se

protejeze, ea apelează la un alt tip de tranzacţie şi îşi acoperă poziţia.

Contract forward pe rata dobânzii – EUR

Datele oferite: banca A acordă un credit pe 1 an, în valoare de 1.000.000 USD la 1 februarie 2005, la

o rată a dobânzii de 10% şi primeşte depozite în sumă egală pentru 9 luni, la o rată a dobânziide 7%, realizând astfel un ecart (spread) de 3%.

Risc: Riscul pentru bancă este generat de faptul că depozitele au scadenţa cu 3 luni mai

devreme decât creditul, deci la 1 noiembrie 2005 faţă de scadenţa creditului la 1 februarie2004. În consecinţă, banca, pentru a putea finanţa împrumutul, va trebui să atragă fonduri deUSD 1.000.000 la 1 octombrie 2005, pentru 3 luni. Totuşi, dacă ratele dobânzii la acea dată,adică 1 noiembrie 2005 au crescut, banca va trebui să diminueze ecartul (marja).

Conţinutul EUR Banca cumpără un EUR «9-12» de la banca B, pentru USD 1.000.000, cu o rată a

dobânzii de 7% şi ca rată de referinţă LIBOR-ul.

Nota: «9-12» înseamnă că, acest contract se va baza pe o perioadă care începe după 9luni şi se extinde până la 12 luni de la data tranzacţiei. În exemplul nostru, data tranzacţieifiind 1 februarie 2005, «9-12» înseamnă perioada între 1 noiembrie 2005 până la 1 februarie2006.

Acoperire prin EUR

Dacă la 1 noiembrie 2005 LIBOR-ul este la 8%, banca A primeşte de la banca B ocompensare, calculată mal jos în două etape:

etapa 1USD 1.000.000* (0,08 - 0,07)*3/12 = USD 2500

Această sumă reprezintă diferenţa de dobândă (între rata la care banca poateîmprumuta la 1 noiembrie 2005 şi rata la care s-a căzut de acord prin EUR) pentru perioada în

55



discuţie, adică de la 1 noiembrie 2005 la 1 februarie 2006.etapa 2valoarea prezentă (la 1 noiembrie 2005) a diferenţei dobânzii este calculată, căci

diferenţa dobânzii calculate se va plăti la 1 februarie 2006, în timp ce compensarea dată de banca B băncii A se va da la 1 noiembrie 2006

USD 2.500*1/(1+ (0,08*3.12) = 2.500*0,9804 = USD 2.451

Rezultate ale EUR

Banca A reuşeşte să obţină marja dorită de 3% pentru toată perioada în cauză, chiar dacă rata dobânzii creşte, datorită contractului EUR.

Calculul de mai jos o dovedeşte.venit din dobânda creditului (1.000.000*10%* 12/ 12) = 100.000minus: cheltuieli cu dobândă pe depozite *(1000000*7%*9 / 12) = 52.500şi (1.000.000*8%*3 / 12) (20.000)

plus: compensaţia din EUR 2451 plus: venitul din dobânda depozitării compensaţiei EUR pe 3 luni(2451*8%*3/12 49

Total30000

i.e. (1000000*3% = 30000)

Nota: Dacă la 1 noiembrie 2004 LIBOR este la 6 %, atunci banca A îi dă compensaţie băncii B, egală cu USD 2.451, astfel ca marja să fie tot 3%.

Operaţiuni SWAP pe rata dobânzii

Date:Societatea A are o poziţie bună şi poate împrumuta bani de pe piaţa fie la o rată fixă a

dobânzii de 10% sau la rata flotantă LIBOR+1%.Societatea B are o reputaţie mal puţin bună şi poate lua credite fie la rată fixă de 12%

fie la rată flotantă de LIBOR+2%.Societatea A doreşte un credit cu o rată flotantă a dobânzii iar compania B cu o rată

fixă.

SWAP-uri posibile pe rata dobânzii

Banca C, dacă cunoaşte informaţiile de mai sus, poate cădea de acord cu companiileasupra următoarelor:

societatea A ia cu împrumut la rată fixă de 10% iar B la rata flotantă LIBOR+2%. banca C plăteşte societăţii A rata 9,4% şi primeşte LIBOR banca C plăteşte societăţii B rata LIBOR şi primeşte 9,6%.

Rezultate ale tranzacţiei

compania A plăteşte: 10% - 9,4% + LIBOR = LIBOR + 0,6%compania B plăteşte: LIBOR + 2% - LIBOR +9,6% = 11,6% banca C câştigă: LIBOR + 9,6% - LIBOR - 9,4% = 0,2%

56



Ca rezultat, toţi cei 3 participanţi la EUR câştigă. Notă: banca face câte un EUR cu fiecare din cele 2 companii, A şi B.

Opţiuni - opţiunea call

Date:La 1 ianuarie 2005, data la care cursul de schimb este USD 1 = EUR 1,6, un investitor

german doreşte să aibă o opţiune de a cumpăra USD la cursul de schimb de EUR 1,62 pentruo perioadă de până la 1 iunie 2005.

Investitorul are de plătit o obligaţie în USD şi doreşte să se protejeze contra aprecieriiUSD faţă de EUR de peste 1,62.

Tranzacţia

Investitorul cumpără de la banca A o opţiune call cu preţul de 1,62 EUR pentru USD l, plătind o primă de EUR 0,02.

Tranzacţia la sfârşitul perioadei

Dacă la 30 iunie 2005 cursul de schimb este USD l = EUR 1,65, investitorul îşi

foloseşte opţiunea şi cumpără USD la cursul stabilit prin contractul option, adică la cursulUSD l = 1,62 EUR . Din contră, dacă la 30 iunie 1996 cursul de schimb este USD 1 = EUR 1,61, investitorul nu îşi foloseşte opţiunea şi cumpără USD de pe piaţa liberă.

CAPITOLUL IX

TEHNICI DE CREDITARE BANCARĂ A FIRMELOR

9.1. OBIECTIVUL FINANŢELOR FIRMELOR

La orice firmă, obiectivul principal al managementului financiar este acela de amaximiza averea acţionarilor, deci maximizarea valorii.

Având în vedere acest lucru, directorul financiar trebuie să se concentreze asupraobiectivului financiar al companiei, înainte de a examina planul de afaceri.

Din această cauză, este de dorit să se cunoască semnificaţia practică pentru companie

dacă îşi alege ca obiectiv următoarele:1. maximizarea profiturilor;

57



2. maximizarea randamentelor pe acţiune (RPS);3. maximizarea valorii nominale a acţiunilor;4. maximizarea valorii companiei.

• Ponderea primului obiectiv (maximizarea profiturilor) este legată de alocarea

eficientă a resurselor economice şi financiare. Totuşi, semnificaţia sa practică este redusădatorită unor limitări, ca de exemplu: a) diferitele definiţii ale profitului; b) absenţa luării înconsiderare a riscurilor; c) caracterul static al modelului (inadecvat pentru a compara

profiturile pe termen lung cu cele pe termen scurt).• Maximizarea RPS are şi ea limitele ei: a) nu precizează când se vor încasa câştigurile

aşteptate; este un obiectiv static; este un criteriu de decizie pe termen scurt; b) nu se ia înconsiderare riscul câştigurilor viitoare, nici riscul tipului de afacere şi nici cel financiar; c)suntexcluse din calculul câştigurilor, investiţiile în fondul de rulment şi în activele fixe; d) existăun conflict între câştiguri şi valoarea economică a firmei în sfera politicii dividendelor; e) nuse iau în considerare metodele contabile alternative şi la fel de acceptabile pe care le utilizeazăfirmele în a calcula deprecierea, costul vânzărilor etc. De aceea, creşterea câştigurilor nu duce

în mod necesar la crearea de valoare pentru acţionari.• Creşterea preţului valorii nominale a acţiunilor este paradigma centrală a teoriei

finanţării firmelor. Rolul convenţional al unei întreprinderi este acela de a genera creştereaaverii companiei, pentru generaţii succesive de acţionari. Orice pas care nu duce la creşterea

preţului acţiunii este socotit nedorit. Abordarea tradiţională consideră deci piaţa în primulrând ca reactivă şi nu anticipatoare.

Totuşi, luând în consideraţie ipoteza pieţei eficiente, o piaţă raţională încearcăîntotdeauna să anticipeze procesul creării avuţiei. Mal mult chiar, mişcările preţurilor acţiunilor trebuie privite ca revizuiri ale unor estimări anterioare ale pieţei referitoare lacapacitatea viitoare a companiei de a genera profit şi nu ca răspunsuri la artele companiei dea genera profit. În cazul unor estimări obiective ale pieţei, revizuirile legate de mişcările

preţurilor acţiunilor nu urmează o direcţie ascendentă, chiar şi în cazul companiilor condusecu deosebit succes pe piaţă. De fapt, creşterea preţului unei acţiuni apare doar o dată, ca ounică ajustare, o materializare a unei conduceri eficiente. Orice ajustare viitoare va fiîntâmplătoare şi neaşteptată. Rezultă că, preţul acţiunii este o măsură excepţională şi tratareaei ca un scop are repercusiuni negative în deciziile strategice de a investi.

• Maximizarea valorii companiei (influenţată de constrângerea cursului acţiunii, adicăde menţinerea sau creşterea cotaţiei bursiere a acţiunii) este considerat obiectivul optim pentruo companie.

Acest obiectiv se caracterizează prin următoarele:

a) scoate în evidenţă rolul fundamental al unei afaceri, de creare de avuţie productivă(creşterea firmei);b) recunoaşte importanţa de a căuta noi oportunităţi, fără concepţia greşită ca

speranţele legate de venituri în exces trebuie să fie o condiţie prealabilă a investiţiei;c) recunoaşte rolul important nu doar al acţionarilor companiei ci şi al celorlalţi

acţionari în procesul general de creare a avuţiei.Pentru a rezuma, obiectivul companiei are o importanţă majoră şi el reflectă atitudinea

companiei la nivel micro şi macro economic.

• La nivel microeconomic, acceptarea politicii de maximizare a valorii nominale aacţiunilor companiilor conduce la o serie de consecinţe negative ca:

1) orientarea pe termen scurt; managerii au un comportament orientat pe termen scurt,explicând cursul stabil al acţiunii ca o inabilitate a pieţei de a reacţiona la investiţii pe termen

58



lung;2) manipularea; managerii caută să manipuleze situaţiile financiare pentru a stimula

piaţa, publicând profituri mari;3) subinvestirea, convingerea că, cursul acţiunilor creşte dacă se iau în considerare

doar proiecte pozitive duce la prea puţine investiţii, căci este dificil de a găsi doar investiţii

bune.

• La nivel macroeconomic, ţările înclinate spre concepţia maximizării cursuluiacţiunilor, ca de exemplu S.U.A. şi Anglia, tind să privească lucrurile din perspectivatermenului scurt, în comparaţie cu ţări ca Japonia şi Germania, mai concentrate asuprasistemului bancar.

Băncile au un mare rol în realizarea obiectivelor de mai sus şi de aceea, în acestcapitol se prezintă legăturile strânse între firme şi bănci. Fără bănci, nu există finanţareafirmelor.

9.2. PLANUL DE AFACERI AL FIRMEI

Planificarea financiară stabileşte liniile directoare ale schimbărilor din cadrul uneisocietăţi comerciale şi include:

1) o identificare a obiectivelor financiare ale firmei;2) o analiză a diferenţelor între aceste obiective şi situaţia financiară curentă a

companiei;3) un plan al acţiunilor necesare companiei pentru a-şi atinge obiectivele financiare;

4) relaţiile cu banca.

Planificarea financiară este necesară deoarece:1) include stabilirea obiectivelor firmei pentru a-i motiva structura organizatorică şi

oferă evaluări ale performantelor companiilor din aceeaşi ramură de activitate cu firma încauză;

2) deciziile financiare şi investiţionale ale companiei nu sunt independente şiinteracţiunea lor trebuie identificată;

3) într-o lume nesigură, compania trebuie să poată anticipa condiţiile în schimbare şievenimentele neaşteptate.

Cea mai mare parte a activităţii de planificare din lumea de astăzi a afacerilor este denatură tactică; adică este pe termen scurt şi se adresează în timp real problemelor zilnice cucare se confruntă operaţiunile firmei.

Planificarea devine strategică atunci când este folosită ca bază a deciziilor pe termenlung; adică proiectele sunt integrate şi resursele sunt alocate de aşa manieră încât să răspundăobiectivelor companiei şi solicitările făcute băncilor.

9.3. PLANIFICAREA FINANCIARĂ STRATEGICĂ

Scopul planificării este de a se axa sistematic pe opţiunile politicii companiei, de a-şiconcentra atenţia asupra alternativelor cele mai probabile, chiar de a da formă unor acţiuniviitoare. Planificarea trebuie să poată răspunde întrebărilor de genul: ce ? cum ? cu ce preţ ? lace rată a creşterii ?

Planificarea strategică este procesul prin care deciziile sunt analizate raţional, făcutesistematic şi urmărite permanent.

59



Planificarea este de obicei reactivă şi nu proactivă.Planificarea reactivă este o metodă de a identifica alternativele aflate la dispoziţia unei

companii dacă apar anumite evenimente, evenimente aflate dincolo de puterea de control aconducerii companiei Exemple ar fi:

(1) cum reacţionează la o inflaţie de două cifre şi la ratele dobânzii care cresc mereu,

(2) implicările recesiunii economice şi a scăderii nivelului veniturilor consumatorilor şi (3)efectele fluctuaţiilor cursului de schimb ale unor valute asupra concurenţei din străinătate.Planificarea proactivă este încercarea de a iniţia o politică care să modeleze

evenimente viitoare. Exemple sunt: (1) examinarea metodelor de a mări segmentul de piaţă pecare acţionează, (2) analizarea oportunităţii unei fuziuni verticale pentru a reduce costulmateriilor prime şi (3) explorarea implicaţiilor aplicării unei politici mai agresive faţă dedebitori referitor la colectarea creanţelor, cu efecte asupra cash flow-ului operaţional.

Procesul de planificare nu îi oferă managerului probleme clar definite şi clasificate.Situaţia cea mai obişnuită este de obicei un semnal de avertisment sau simptomul unei

probleme. Un studiu al firmelor care au dat faliment oferă băncilor o serie de lecţii folositoaremanagerilor şi planificatorilor. Pe de o parte, cei care lucrează efectiv în lumea afacerilor ştiu

că (1) societăţile comerciale nu dau faliment peste noapte, chiar şi unei firme mici îi trebuie poate ani ca să dea faliment şi (2) un management defectuos este de obicei responsabil defalimentul unei societăţi. Pe de altă parte, cercetările cu caracter academic au subliniaturmătoarele defecte ale managerilor:

- directorul general îşi domină de obicei colegii;- directorii nu se implică prea mult;- directorul general este de obicei preşedintele consiliului de administraţie;- abilităţile şi cunoştinţele celor din consiliul de administraţie nu sunt prea mari;- partea financiară a companiei nu este prea bine reprezentată în consiliul de

administraţie;- există o lipsă a calităţilor de a conduce a cadrelor situate sub nivelul consiliului de

administraţie. În plus, s-au identificat următoarele defecte în sistemele contabile ale firmelor care au dat faliment:

- un control inadecvat al bugetului;- planificarea defectuoasă a lichidităţilor;- un sistem defectuos al costurilor.

În sfârşit, un răspuns neadecvat la condiţiile schimbătoare - de exemplu concurenţa,tehnologia, relaţiile proaste între angajaţi sunt caracteristicile finale a unei companii care dăfaliment.

Toate aceste defecte tipice apar cu ani înainte ca firmele să dea faliment. Ele duc la

greşeli de operare: un grad mare de îndatorare, activitate comercială prea mare (vânzările carecresc prea mult faţă de activele fixe) şi proiectele prea ambiţioase făcute pentru a încercasalvarea firmei. Simptomele sesizate de analişti includ deteriorarea valorilor indicatorilor financiari, calitatea tot mai proastă a produselor şi o întreţinere de slabă calitate.

Abordarea generală referitoare la formalizarea procesului planificării strategice presupune:

1) generarea unei prognoze a vânzărilor;2) dezvoltarea unui plan financiar pentru determinarea nivelului activelor;3) stabilirea capacităţilor de producţie astfel încât să răspundă scopurilor şi

obiectivelor operaţionale.

În cadrul planului financiar strategic, paşii cei mai importanţi sunt:1. Determinarea scopurilor şi obiectivelor. În ultima instanţă, orice scop financiar ar

60



trebui să fie cuantificabil. Scopurile financiare sunt adesea exprimate în rate ale creşterii,randamentul pe capitalul utilizat, randamentul pe active, pe acţiune, etc.

2. Pregătirea unei analize globale. Planul ar trebui să includă o descriere completă amediului operaţional, financiar şi economic care are impact asupra companiei. Cadrul generalal planului include:

a) o evaluare detaliată a resurselor care examinează punctele forte şi cele slabeale companiei şi situaţia financiară a sa la momentul respectiv;b) o analiză a tuturor variabilelor necontrolabile (factori externi care afectează

economia, industria şi compania) incluzând inflaţia, PIB, şomajul, descopeririletehnologice de ultimă oră, migrările populaţiei;

c) o discuţie a tendinţelor viitoare relevante ale pieţei (concurenţa şi gusturileconsumatorilor).3. Identificarea şi evaluarea strategiilor. Acest aspect al procesului de planificare

include formularea strategiei, colectarea datelor şi analiza lor. Trebuie identificate şistrategiile de marketing şi de implementare care să conducă la realizarea scopurilor companiei.

Obţinerea şi prelucrarea datelor este utilă căci constă din o privire în trecut pentru a nurepeta greşelile trecutului şi a folosi doar strategiile de succes. Scopul analizei datelor estetriplu. Mai întâi, analistul trebuie să cunoască trecutul companiei pentru a cunoaşte şi aînţelege evenimentele care au apărut şi implicaţiile lor asupra operaţiunilor prezente şiviitoare.

În al doilea rând, analistul trebuie să plaseze corect poziţia prezentă a companiei pentru a identifica capacităţile relative de operare. Acest pas include:

a) restricţiile companiei referitoare la nivelul şi costul resurselor;b) acţiunile pe care trebuie să le facă firma pentru a putea opera şi în viitor;c) oportunităţile oferite companiei. În sfârşit, poziţia financiară a companiei va

trebui proiectată în viitor pentru a estima impactul deciziilor prezente şi alevenimentelor viitoare asupra capacităţii ei de operare.4. Alegerea şi implementarea unui plan de acţiune. Bazându-se pe analiza care a

precedat decizia, analistul trebuie să aleagă o strategie care să ducă la îndeplinireaobiectivelor specifice.

5. Adaptarea planului la schimbare. Realitatea planificării a dovedit faptul cămajoritatea planurilor devin depăşite când sunt puse pe hârtie, deci planul trebuie să includă şiflexibilitate pentru a se adapta schimbărilor. Dacă trebuie să alegeţi între flexibilitate şidetaliu, alegeţi flexibilitatea.

9.5. BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI AL FIRMEI

Bugetul de venituri şi cheltuieli (cash budget) este un instrument fundamental în planificarea financiară pe termen lung. Acest buget îi permite managerului financiar săidentifice necesităţile şi oportunităţile financiare pe termen scurt; îi permite să identificenivelul optim al datoriei pe termen lung şi al celei pe termen scurt. Ideea bugetului cash esterelativ simplă: el înregistrează estimările privind intrările şi ieşirile cash-ului.

În cazul în care compania nu poate face faţă ieşirilor prognozate de cash din surseinterne, ea are la dispoziţie o serie de posibilităţi de a atrage fonduri pentru a ieşi din situaţiade lipsă de disponibil, incluzând:

1. un împrumut negarantat de la bancă, metoda cea mai obişnuită de a finanţa undeficit temporar;

61



2. un împrumut garantat, garanţia fiind de obicei debitorii şi stocurile;3. alte surse ca efectele de comerţ şi finanţarea prin garanţii bancare.Iată deci ce înseamnă banca pentru finanţarea firmei.O bancă trebuie să obţină informaţii corecte despre un potenţial împrumutat. Aceste

informaţii trebuie să includă informaţii referitoare la planificarea (pe termen scurt şi lung) a

posibilului client al băncii. Nu doar datele trecutului ci şi cele previzionale sunt folosite de bancă în luarea deciziilor de creditare.

9.6. ANALIZA FINANCIARĂ A FIRMEI

Această secţiune este structurată în conformitate cu activităţile specifice ale uneicompanii. Secţiunea oferă cadrul analitic pentru stabilirea bonităţii unei firme. Mai sunt

prezentate şi acţiuni separate de analiză a activităţilor operaţionale, de investiţii şi de finanţareale companiei. Secţiunea se încheie cu o discuţie referitoare la analiza nivelului de lichiditate.

Analiza financiară trebuie abordată sistematic. Această abordare reduce riscul de atrece peste puncte importante, oferind o mai bună înţelegere a operaţiunilor caracteristice alecompaniei analizate.

Cadrul general de analiză cere ca, formatul situaţiilor financiare să fie clar şi detaliat,cu informaţii despre perioadele trecute de operare.

Situaţiile financiare standard sunt un instrument de analiză foarte bun. Ele suntstandardizate iar datele din bilanţ sunt prezentate procentual, datele referitoare la activeletotale şi venituri sunt prezentate tot ca procente din vânzările nete.

Organizarea informaţiilor cu caracter financiar astfel înseamnă un dublu beneficiu.Mai întâi, ne facilitează înţelegerea modului de operare al companiei structurând datele întermeni relativi. În plus, această aranjare îi permite analistului să compare mai multecompanii, standardizând datele referitoare la nivelul activelor şi al vânzărilor. Se maifacilitează utilizarea datelor publicate în cadrul unei întregi industrii.

În fiecare ţară, astfel de date sunt găsibile în diferite surse. Există publicaţii cu caracter statistic pentru diferitele industrii, ca de exemplu clasificarea codificată, standard, în 4 cifre aindustriilor (C.S.I.) din S.U.A. Problema majoră a analiştilor unei industrii este dimensiuneacompaniilor respective Deşi nu se neagă total utilitatea comparaţiilor din cadrul aceleiaşiindustrii, această analiză subliniază importanţa aprofundării problemei studiate în cadrulindustriei în care funcţionează compania analizată.

Un alt aspect important al unei analize financiare exhaustive, mal ales atunci când

datele din comparaţii nu sunt prea relevante, este examinarea datelor din perspectiva istorică.Această analiză a tendinţei este importantă, mai ales atunci când performanţele firmei scadsau cresc semnificativ într-o anumită perioadă. Adesea, nivelul vânzărilor anuale va fi bunîntr-un an, comparat cu alte companii din aceeaşi industrie, dar analiza tendinţei va identifica

probleme viitoare care trebuie corectate.

Indicatorii financiari au în vedere că există trei aspecte ale performanţelor în afacericare cer o abordare analitică, profitabilitatea, lichiditatea şi flexibilitatea financiară.

Analiza profitabilităţii este o măsurare simplă a eficienţei managementului întransformarea vânzărilor, a activelor şi a capitalului în profit. Marja profitului, vânzările şi

finanţarea joacă aici un rol crucial.Lichiditatea este o măsura a costului convertirii activelor în numerar.

62



Flexibilitatea financiară este un concept mai larg decât lichiditatea. Ea este ocuantificare a capacităţii firmei de a reuşi să-şi mărească viitoarele cash flow-uri pentru a-şiacoperi necesităţile neprevăzute sau pentru a putea să folosească oportunităţi, neaşteptate.Acest punct de vedere ia în considerare lucruri de genul stabilităţii veniturilor sau poziţieirelative datorie-capital şi posibilităţii de a primi linii de credit.

Analiza se împarte în trei zone funcţionale în funcţie de cele trei tipuri de activităţi:operare, investiţii, finanţare. Există mai multe modalităţi de a aborda aceste sarcini, dar noiutilizăm o combinaţie a analizei prin indicatori financiari cu bazele în contabilitatea

patrimonială şi în analiza cash flow-ului, pentru a examina cele trei aspecte ale performanţeiîn afaceri.

Metodele tradiţionale care utilizează indicatori financiari sunt o parte integrantă aoperaţiunilor unei companii, dar numai o parte. Un cadru analitic complet va integra diferitemăsurători ale cash flow-ului în analiză; dacă multe din măsurători nu au date comparativedin industria respectivă, comparaţii ale tendinţei pot fi foarte utile.

• Calitatea veniturilor

În acelaşi mod în care profitul este un indicator global important de măsurare a performanţei, cash flow-ul din operare (CFDO) este indicatorul de bază al abilităţii firmei dea-şi menţine lichiditatea. Comparând cele două cuantificări principale ale profitabilităţii-venitul din operare şi venitul net - cu cash flow-ul operaţional, obţinem o serie de indicaţii

privind abilitatea modului de operare al companiei de a transforma venitul în numerar.

• Marja indicatorilor Doi indicatori ai profitabilităţii care oferă date despre corectitudinea structurii

cheltuielilor unei operaţii sunt marja profitului brut şi cea a profitului net. Ambii comparărespectiva cuantificare a profitului cu nivelul activităţii economice.

Profitul brutMarja profitului brut =

Vânzări nete

Profitul netMarja profitului net =

Vânzări nete

• Fluxul de numerar S-a propus o nouă abordare analitică a lichidităţii utilizând perioada de conversie acash-ului. Ea se calculează pe baza a trei indicatori sintetici ai ciclului de rotaţie: numărul dezile al ciclului de vânzare, ciclul de rotaţie al stocurilor şi ciclul creditorilor. Ciclul de vânzareşi viteza de rotaţie a stocurilor se numesc ciclul de operare. Scăzând din această valoare ciclulcreditorilor în zile obţinem perioada de conversie a cash-ului. Conceptul pune în evidenţălungimea ciclului numerarului în zile, adică numărul de zile dintre ziua de plată a companiei

pentru stocuri şi ziua de plată a clienţilor pentru mărfurile achiziţionate de la companiarespectivă.

Cei trei indicatori în cadrul acestui concept se calculează astfel:365

Ciclul de vânzare =Vânzări/Debitori

63



365Viteza de rotaţie a stocurilor =

Cost al vânzărilor/Stocuri

365Ciclul creditorilor =

Costul vânzărilor / Creditori

Perioada de conversie a cash-ului oferă o cuantificare în rezumat utilă managerului îna identifica necesităţile de cash pe termen scurt. O perioadă mai scurtă de conversie a cash-ului indică o mai mică absorbţie a activelor cash în ciclul de operare al firmei şi o necesitatemai puţin critică de finanţare externă a ciclului de operare.

• Creştere sustenabilăCreşterea sustenabilă este o cuantificare a ratei de creştere a vânzărilor, compatibilă cu

politica financiară a firmei.Ea oferă companiei un punct de referinţă asupra creşterii ei reale.Creşterea creează o cerere continuă de capital pentru finanţarea cererii mai mari de

active. Un volum mai mare de vânzări creşte profitabilitatea dar măreşte şi nivelul capitalului blocat în debitori, stocuri şi alte active necesare susţinerii unui nivel mai ridicat al vânzărilor.

Creşterea sustenabilă (Cs) se defineşte după cum urmează:

m × (1-d) × (1 + D/C)

Cs = A/V - {m × (1-d) × (1 + D/C)}

unde: m = marja de profit brut;(l-d) = rata reţinerii veniturilor;D/C = indicatorul datorie – capital;A/V = indicatorul total active-vânzări.

Depăşirea ratei creşterii sustenabile într-un an nu indică o problemă de lichiditate. Dar o creştere continuă dincolo de această rată este posibilă numai dacă se schimbă politicafinanciară a societăţii. Adesea această creştere înseamnă de fapt o creştere a finanţării externe

şi probabil o schimbare a structurii capitalului.

Activităţile de investiţii sunt importante din perspectiva planificării, fiind în maremăsură critice pentru determinarea restricţiilor de capacitate cu care se va confrunta societateacomercială în viitor. Structura activelor firmei oferă o privire asupra eficienţei actuale înutilizarea activelor şi probabilitatea sau nu ca să apară în viitor probleme de capacitate.

• Adaosuri nete la activeEste imperativ ca firmele să-şi planifice creşterea. Cât de corect anticipează managerii

nevoia de active va determina capacitatea pe termen lung a companiei de a susţine un volumîn creştere al vânzărilor. Este de dorit extinderea bazei de active a unei companii pentru a

menţine capacitatea ei de a face faţă unui volum în creştere al vânzărilor. Acest lucru se poateurmări procentual în ani.

64



• Utilizarea activelor fixeAceastă zonă de analiză accentuează gradul de utilizare al activelor fixe şi al activelor

totale. Următorii indicatori examinează eficienţa companiei în a transforma activele învânzări.Viteza de rotaţie a activelor fixe = Vânzări / Active fixe neteViteza de rotaţie a activelor = Vânzări / Total active.

• Indicatorii referitori la profitabilitatea activelor Abilitatea de a transforma activele în profit este măsurată prin randamentul pe active

(ROA). El se calculează împărţind venitul net la total active (adică pentru fiecare unitatemonetară investită, câţi bani obţine firma).

Activităţile financiare ale unei firme reflectă în general flexibilitatea sa financiară.

Ele arată măsura în care o companie utilizează finanţare externă pentru a se menţineoperaţională.

• Fondurile de finanţareCapacitatea de a finanţa creşterea din exterior este esenţială dacă o operaţiune nu poate

furniza fondurile necesare din interior. Succesul pe piaţa acţiunilor şi pe cea a creditului estereflectat în tranzacţiile companiei pe aceste pieţe. Trebuie calculaţi indicatorii referitori ladatoria pe termen scurt şi la cea pe termen lung.

• Capacitatea de a face faţă serviciului datorieiCapacitatea unei companii de a-şi plăti datoriile este o problemă critică în stabilirea

capacităţii ei pe termen lung de a avea acces pe pieţele externe de capital. Capacitateacompaniei de a face faţă serviciului datoriei se poate cuantifica utilizând două categorii deindicatori: acoperirea şi levierul financiar.

1. Indicatorii de acoperireSunt doi astfel de indicatori utilizaţi de obicei pentru a măsura capacitatea firmei de

serviciu a datoriei. Primul se referă la plata în timp a dobânzii (câştigul înainte de platadobânzii şi a impozitelor sau CIDI/Cheltuiala cu dobândă) şi măsoară modul în care compania

poate plăti dobânda datorată din profitul din operare.Al doilea indicator de acoperire cuantifică de câte ori se acoperă în timp plata tranşelor

creditului pe termen lung prin cash flow (Cash flow / Scadenţe curente ale datoriei pe termenlung).

2. Indicatorii de levier financiar (leverage)O grupă de indicatori strâns legaţi de cei menţionaţi mal sus sunt cei utilizaţi în a

indica în ce măsură se bazează compania pe capitalizarea datoriilor sale. Valori mari aleacestor indicatori sunt de obicei asociate cu firmele care au o mai mare vulnerabilitate încondiţii de recesiune a afacerilor şi deci sunt companii ce prezintă un grad mai mare de risc.Indicatorii aceştia includ:

Indicatorul datoriei = Total pasive / Total activeactive fixe / valoare = Active fixe nete / Valoare active tangibile nete

Valoarea activelor tangibile nete se calculează scăzând din valoarea netă prezentă,valoarea activelor intangibile.

65



Vânzări / Valoare = Vânzări nete / Valoare netă active tangibileDatorie / Valoare = Total pasive / Valoare netă active tangibile.În plus, este util să se calculeze de structura capitalului de operare (SCO) şi cea a

capitalului financiar (SCF).SCO măsoară senzitivitatea profitului din operare la o modificare a nivelului

vânzărilor.SCF măsoară senzitivitatea profitului net la modificări ale profitului din operare.Aceşti indicatori se pot calcula utilizând următoarele expresii matematice:

Profit brutSCO =

Profit din operare

Profit înaintea impozităriiSCF =

Profit din operare

Aceste relaţii dau şi indicii referitoare la gradul de risc.

• Profitabilitatea levierului financiar (leverage)Pe acţionari îi interesează în ultima instanţă capacitatea managerilor de a face

investiţia lor profitabilă. Randamentul pe capital (ROE) măsoară randamentul pentru acţionarişi se calculează.

Profit netRc =

Capital social

Lichiditatea este un concept care ia în considerare situarea în timp a intrărilor şi aieşirilor cash flow-ului; cu alte cuvinte, cât timp trebuie pentru a converti activele îndisponibil şi când trebuie plătită o datorie. Există două moduri de a aborda conceptul. Metodatradiţională, abordarea lichidării valorilor, ia în considerare gradul de solvabilitate al operaţiei.În acest caz lichiditatea măsoară marja de siguranţă la plata obligaţiilor pe termen scurt dacăvaloarea activelor curente scade. Metodele tradiţionale care folosesc această abordare suntindicatorul curent şi cel rapid. Aceşti indicatori folosesc o definiţie a fondurilor prin fondul derulment cu ideea implicită că, activele curente se vor transforma în numerar suficient de rapid

pentru a se putea onora plata la scadenţa datoriei pe termen scurt.

În contrast cu această abordare, abordarea necesităţilor imediate examineazăcapacitatea pe termen scurt a companiei de a face faţă nevoilor de numerar şi capacitatea ei petermen lung de a genera disponibil din surse externe.Primei i se spune lichiditate, celei de-a doua, flexibilitate financiară.

• Indicatori tradiţionaliIndicatorii privind lichiditatea, indicatorul curent şi cel rapid măsoară de fapt

solvabilitatea pe termen scurt. Ei se calculează după cum urmează:

Active curenteIndicatorul curent =

Pasive curente

66



Active rapideIndicatorul rapid =

Pasive curente

unde activele rapide sunt activele curente cele mai lichide; cash-ul şi poziţiile sale şidebitorii.

• Indicatorul lichidităţii curenteLichiditatea compară disponibilul într-o perioadă de operare, faţă de obligaţiile

curente din acea perioadă. Indicatorul lichidităţii curente (ILC) se calculează astfel:

CFDOt + ACt-1

ILC =PCNt-1

unde CFDOt = cash flow-ul din operare în perioada t;ACt-1 = active cash (numerar şi alte poziţii) disponibil la începutul

perioadei t-1;PCNt-1 = pasive curente neoperaţionale la începutul perioadei t-1.

Un indicator al lichidităţii curente crescător în timp semnalează un nivel crescut delichiditate.

*

* *Studii din ultimele decenii au căutat diferenţele valorilor indicatorilor la firme

performante şi la companiile care au dat faliment. Studiile au arătat că anumiţi indicatorifinanciari aveau diferente semnificative la cele două categorii de companii.

Cea mai obişnuită tehnică statistică utilizată în studiile referitoare la faliment esteanaliza discriminantului. Este o metodă statistică de a găsi anumite variabile previzionalecărora li se acordă anumite ponderi astfel încât suma lor să dea un indicator global care este

scorul Z (the Z score).Firmele care dau faliment au un ROA mic şi tind să se înghesuie în partea inferioară agraficului. Din contră, cele care nu dau faliment au caracteristici opuse: indicatori al datorieimici şi ROA mari.

Funcţia discriminatorie estimată este linia dreaptă care împarte cel mai corectcompaniile care dau faliment pe o parte şi pe cele care nu dau faliment pe partea cealaltă. Atâttimp cât mal multe companii cad în partea greşita a liniei, tehnica se poate modifica pentru aestima prin două linii, minimizând astfel clasificarea incorectă. Orice companie aflată întrecele două linii, în zona de ignoranţă, nu poate fi clasificată corect.

Modelul cel mai cunoscut, modelul lui Altman, foloseşte cinci indicatori pentru aestima o valoare a scorului Z care să maximizeze abilitatea de a prevedea falimentul. Modelul

original consideră valoare lui Z ca fiind:

67



Z = l,2x1 + 1,4x2 + 3,3x3 + 0,6x4 +1,Ox5

unde: xl = Fond de rulment / Total active;x2 = Profit reţinut / Total active;x3 = Profit înainte de impozitare şi plata dobânzii / Total active;

x4 = Valoare de piaţă a capitalului social / Valoarea contabilă total pasive(pentru firmele private, folosiţi valoarea contabilă a capitalului social);

x5 = Vânzări / Total active.

Acest model a estimat că 2,675 este valoarea scorului Z critică care diferenţiază optimcompaniile care dau faliment de cele care nu dau faliment. Dacă valorile indicatorilor uneicompanii se inserează în funcţie şi se estimează un scor Z mal mic de 2,657, atunci companiava da faliment într-un an. Pentru valori mal mari de 2,675 companiile sunt considerate sigure.

Pentru a îmbunătăţi puterea de previziune a modelului, s-a incorporat estimarea uneizone de ignoranţă dacă scorul Z al unei companii este între 1,81 şi 2,99, caz în care nu se facenici o clasificare. Cu acest model, şansa de a clasifica o firmă care este solidă că va da totuşifaliment este de 6% (eroare de tip I). Invers, şansa de a clasifica o firmă ce va da faliment cafiind totuşi solidă, sigură, este de 3% (eroare de tip II).

Clasificarea în funcţie de probabilitatea falimentului nu se poate substitui unei analizefinanciare minuţioase. Metodologia oferă totuşi unui analist un instrument adiţional destul decorect în a prevedea căderea financiară într-un an sau doi.

Cu sute de indicatori care se utilizează şi se calculează, mulţi analişti au dificultăţi îna-i alege pe cei mai performanţi. Cercetările au împărţit indicatorii în două mari categorii careconţin cam aceleaşi informaţii.

Scopul a fost de a găsi o submulţime reprezentativă de indicatori care să ofere în mareaceleaşi informaţii oferite de întreaga mulţime de indicatori. Rezultatul a fost materializat în

şapte categorii. Indicatorii din fiecare categorie erau strâns corelaţi folosind de multe oriaceleaşi date în calcule. Tabelul următor prezintă indicatorii cu cel mai mare grad de corelaţiedin fiecare categorie.

Tabelul nr. 2

CATEGORII DE INDICATORI FINANCIARI NECESARI

EVALUĂRII BONITĂŢII UNEI FIRME

Rentabilitatea investiţieiRentabilitatea capitalului socialRentabilitatea activelor Profit de operare/Total activeProfit de operare/Vânzări

Structura financiarăRaportul datorieiDatorie/ValoareValoare netă/Total activeDatoria pe termen lung/Total active

Nivelul capitalului

Active curente/Total activeVânzări/Total activeVânzări/Valoare

Nivelul creanţelor

Creanţe/StocuriVânzări/Creanţe

68



Nivelul stocului

Vânzări/Fond de rulmentActive curente/VânzăriVânzări /Stoc

Lichiditate pe termen scurt

Raport curentRaport rapid

Poziţia cash

Cash/VânzăriCash/Total activeCash/Active curente

9.7. EVALUAREA CREDITELOR

Analiza indicatorilor este un instrument foarte util în analiza de credit. În plus,estimarea cash flow-rilor viitoare este o parte critică a analizei de credit şi a evaluării de risc.Aceste intrări (indicatori şi cash flow) furnizează bazele analizei de credit şi variabilele pentruclasificarea modelelor menite să identifice împrumutaţii cu riscuri.

Un model simplu de previziune financiară estimează fondurile externe necesare pentruo anumită creştere prevăzută a vânzărilor.

O supoziţie de baza constă în aceea că activele curente şi eventual activele fixe, ca şi pasivele curente, fluctuează proporţional cu vânzările.

De exemplu, dacă activele totale reprezintă acum 45% din vânzări şi se poate

presupune că această relaţie va rămâne aproximativ aceeaşi în următorii 1-2 ani, atunci pentrufiecare 1 milion lei vânzări peste nivelul de vânzări actual activele totale trebuie să crească cu450 mii lei. Această majorare a activelor trebuie să fie finanţată dintr-o sursă de fonduri, cumar fi o majorare a pasivelor sau o majorare a capitalului social.

O sursă de finanţare este reprezentată de pasivele curente. Datoriile şi salariileacumulate (=scadente în perioada curentă) variază odată cu volumul vânzărilor. Dacă pasivelecurente reprezintă în mod obişnuit circa 25% din vânzări, atunci pentru fiecare 1.000 LEIvânzări peste nivelul actual, la nivelul actual, pasivele curente (o sursă de fonduri) vor creştecu LEI 1.000 × 0,25 = LEI 250. Avem încă un exces de utilizări de fonduri (o majorare aactivelor) faţă de sursele de fonduri (o majorare a pasivelor) în valoare de LEI 200= LEI 450-LEI 250. Sursa finală a fondurilor luate în considerare o reprezintă câştigurile nerepartizate.

Sursa internă poate fi calculată prin înmulţirea marjei de profit net a firmei (M) cu nivelul previzional al vânzărilor (V) pe perioada planificată, înmulţită cu fracţia 1 minus ratadividendului plătit (D). Cifra finală reprezintă fondurile din operaţiuni care vor fi reţinute

pentru investiţii interne. Trebuie notat că amortizarea nu este adăugată, întrucât cifra activelor nu include amortizarea. În acest punct, dacă utilizările de fonduri încă mai depăşesc sursele defonduri, va fi necesară o nouă finanţare externă pentru perioada planificată. Această tehnicăde previziune pentru fonduri externe necesare (FEN) poate fi prezentată în formula următoare:

Total active × Modificarea vânzărilorFEN = × Pasive curente

Vânzări

TA PC

69



sau FEN = × ÄS × ÄS – (V-M × (1-D))V V

în ecuaţia de mai sus, ÄS reprezintă modificarea previzionată a vânzărilor în perioada planificată.

Managerul firmei ştie că, dacă vânzările cresc aşa cum s-a prevăzut, este nevoie de ofinanţare externă. Această nouă finanţare poate fi obţinută fie printr-o datorie nouă, la bănci,fie prin noi surse de capital social, dar această suma în LEI trebuie să fie obţinută pentru afinanţa majorarea prevăzută a activelor.

Un model de previziune mai sofisticat, bazat pe procente din vânzări, poate fiurmătorul. Variabila de bază este aceea a vânzărilor, întrucât modelul poate lega elementelede bilanţ care nu sunt controlate de utilizator cu evoluţia vânzărilor. Variabilele politiciicompaniei asupra cărora utilizatorul are control, pot fi:

- perioada de bază;- rata de creştere a vânzărilor;- costul produselor vândute raportat la vânzări;- majorarea cheltuielilor de operare;- nivelul creanţelor;- volumul stocurilor;- nivelul datoriilor;- majorarea activelor fixe;- datoria pe termen lung;- structura viitoare a ratelor dobânzii;- răscumpărarea acţiunilor proprii emise pe piaţă;- plata de dividende.

În acest fel poate fi prevăzut fiecare element din contul de profit şi pierderi şi din bilanţul proiectat.Întrucât majoritatea activelor băncii iau forma împrumuturilor, decizia de creditare

reprezintă o funcţie bancară critică. În ceea ce priveşte finanţarea firmei, analiza primară derisc se concentrează asupra riscului de credit.

9.8. RISCUL DE NERAMBURSARE A CREDITULUI

Creditul bancar a fost multă vreme considerat ca fiind periculos sau caracterizat prinlipsa de siguranţă sau stabilitate care ameninţă să devină periculoasă. Pericolul principal în

acordarea creditului constă în posibilitatea ca împrumutatul să nu restituie împrumutul.Această nesiguranţă este cunoscută ca risc de credit sau de nerambursare.Împrumutătorii îşi asumă de asemenea riscuri legate de rata dobânzii sau de lichiditate

atunci când acordă împrumuturi. Când băncile întâmpină dificultăţi financiare serioase, problema de bază este o criză de lichiditate sau o insolvabilitate potenţială de cash flow.Totuşi, aceste crize nu sunt întâmplătoare. Cauza esenţială care este la baza lor poate fi găsităde obicei în riscul excesiv al creditării, exprimat prin pierderi serioase din împrumut.

Deşi gama afacerilor băncilor comerciale s-a extins considerabil, esenţa afacerilor lor - primirea de depozite şi acordarea de credite - reprezintă încă activitatea de bază în sectorul bancar. Atunci când băncile se confruntă cu dificultăţi financiare, acestea includ în modobişnuit probleme legate de esenţa activităţii lor. În cea mai mare parte, eşecurile băncilor din

anii '80, cât şi la băncile româneşti din ultimii ani se regăseşte în probleme asociate cu risculde credit şi în mod frecvent cu riscul de credit legat de abuzuri din interiorul băncii. Studiile

70



oficiale privind eşecurile bancare din S.U.A. arată că motivul major al declinului băncilor cu probleme continuă să fie slabă calitate a activelor, care în cele din urmă distruge capitalul unei bănci.

De cealaltă parte a medaliei, băncile de succes au avut capacitatea de a evita problemeserioase privind riscul de credit.

Analiza clientului (solicitantului de credite)Procesul de împrumut trebuie să accentueze prevenirea, identificarea şi rezolvarea

problemelor potenţiale ale împrumutatului. Prevenirea se referă la decizia de a acorda sau nuîmprumutul. Prevenirea implică un echilibru între risc şi recuperare. Dacă standardele decreditare ale băncii sunt prea stricte, atunci volumul împrumutului, numărul clienţilor,oportunităţile de vânzări de servicii (cross selling) şi veniturile din dobânzi şi comisioane vor fi reduse. Pe de altă parte, dacă standardele de creditare ale băncii sunt prea permisive, atunciavantajele unui volum mal mare de împrumuturi, ale unui număr mai mare de clienţi şi alunor oportunităţi mai numeroase de vânzări de servicii (cross sell) vor fi diminuate deveniturile pierdute şi pierderile din împrumuturi. Prin urmare, standardele de creditare optime

ale băncii vor fi acelea care maximizează valoarea capitalului social al băncii. Pornind de lastandardele de creditare ale băncii, etapa prevenirii se concentrează asupra strângerii,

prelucrării şi analizării informaţiilor de calitate, prin calitate înţelegându-se fluxuri deinformaţii clare, primite la timp.

Identificarea se referă la monitorizarea semnelor de slăbiciune ale împrumutaţilor existenţi. Aceasta include supervizarea împrumutului, care implică strângerea, prelucrarea şianaliza informaţiilor de calitate. Acest proces de monitorizare are în general trei rezultate. În

primul rând clasificarea împrumutului ca unul fără probleme. În al doilea rând clasificareaîmprumutului ca unul cu probleme. În al treilea rând necesitatea unui plus de informaţiiînainte de luarea unei decizii. Rezolvarea se referă la tratarea unor împrumuturi cu probleme.Odată ce împrumuturile cu probleme sunt identificate, acestea trebuie să fie analizate pentru

posibile soluţii, ceea ce implică de asemenea strângerea, prelucrarea şi analiza informaţiilor de calitate. În general apar trei rezultate posibile. Acestea sunt elaborarea, lichidareagaranţiilor (dacă există) şi acţiunea legală. Scopul unei bănci ar trebui să fie urmarea direcţieicare asigură cea mal ridicată valoare netă prezentă. În timp, un împrumut problemă care a fostconsiderat un potenţial de credit rezolvabil se poate deteriora până la a se ajunge la lichidaresau acţiune legală. Strângerea, prelucrarea şi analiza informaţiilor de calitate (adică la timp şiexacte) asamblează acest proces. Problemele legate de strângerea, prelucrarea şi analizainformaţiilor duc în cele din urma la o calitate scăzută a portofoliului de împrumuturi al

băncii. Legăturile dintre strângerea, prelucrarea şi analiza informaţiilor şi orice model de riscal neîndeplinirii obligaţiilor sunt următoarele:

1. Culegerea informaţiilor şi capacitatea de a extrage informaţii de calitate şicomponentele oricărui model de risc de neplată. Trebuie notat că întrucât cetăţenii sunt gata săfurnizeze informaţii de încredere şi la timp aşa cum cer condiţiile explicite ale contractului deîmprumut şi condiţiile implicite ale relaţiei lor cu împrumutătorul, acurateţea şi

promptitudinea unor astfel de fluxuri variază direct cu tăria de caracter a împrumutatului şi cusoliditatea relaţiei bancă-client.

2. Prelucrarea informaţiilor este un pas intermediar care duce la analiza datelor.3. Analiza informaţiilor duce la aprecieri ale împrumutătorului în legătură cu

capacitatea financiară a împrumutatului, în termeni de valori nete ale activelor şi nivelul şistabilitate ale cash flow-lui.

Relaţia dintre cele două părţi ale procesului de mal sus (împrumutătorii şiîmprumutaţii) poate fi modelată în termenii teoriei mandatului. Împrumutaţii acţionează ca

71



mandatari pentru împrumutători care sunt mandanţii. Împrumutătorii ca mandanţi acţionează pentru a-şi proteja propriile interese şi avuţia acţionarilor băncii.

Aceasta se realizează prin urmărirea activităţilor împrumutaţilor ca mandatari. Deasemenea, împrumutătorii au responsabilitatea faţă de deponenţii lor de a conduce afacereaîntr-o manieră sigură şi sănătoasă.

Pentru împrumutători, problemele de mandat apar din acţiunile ascunse sau dininformaţiile ascunse sau din ambele. Concret, împrumutaţii au mai multe informaţii despre propria situaţie financiară decât împrumutătorii. Împrumutătorilor le lipsesc aceste informaţiiinterne şi nu pot tine sub control în mod continuu acţiunile împrumutaţilor. Acesta esteconsiderat un dezavantaj pentru împrumutători. Acest dezavantaj este determinat deincorectitudinea, lipsa de efort sau omisiunea împrumutătorilor de a furniza informaţii

prompte şi exacte. De exemplu, împrumutaţii pot distorsiona sau ascunde faţa deîmprumutători informaţii relevante. Chiar şi în cazul unor împrumutaţi de încredere,împrumutătorii pot avea o problemă de mandat din cauza lipsei de efort (managerial) din

partea împrumutatului (acţiunea ascunsă) sau lipsa unor informaţii de calitate furnizate deîmprumutat (informaţii ascunse) sau a ambelor.

Mai mult, întrucât astfel de împrumutători caută informaţii de la furnizori, agenţii derating şi alte surse de încredere, problema timpului poate fi complicată de lipsa de acurateţecauzată de erori de raportare sau de apreciere din partea terţilor sau chiar a împrumutaţilor.

De aceea asimetriile informaţionale, adică faptul că împrumutaţii oferă informaţii maimulte sau mai bune, afectează împrumutătorii în calitate de instituţii care genereazăîmprumuturi. În calitate de iniţiatori, băncile iau adesea decizii de acordare a împrumuturilor şi de a se angaja la împrumuturi fără a avea informaţii complete. În contextul teorieimandatului, costurile asociate cu informaţiile complete, exacte şi prompte asupraîmprumutaţilor sunt cunoscute ca fiind costuri de mandat. Costurile apar în toate etapele

procesului de împrumut.Cele două mari tipuri de probleme privind informaţiile sunt: în primul rând, există o

problemă a informaţiilor imperfecte în care împrumutătorii nu pot să evalueze exact perspectivele unui împrumutat, mai ales când unii împrumutaţi sunt interesaţi să furnizeze untablou exagerat de optimist privind viitorul. Astfel poate avea loc o alegere necorespunzătoarecând există o asimetrie în costurile informaţiilor din cauza incapacităţii împrumutătorului de aconstata caracteristicile împrumutatului şi constrângerile sub care operează acesta. În al doilearând problema urmăririi acţiunilor împrumutaţilor pentru concordanţa cu termenii contractuali

pentru a fi siguri ca orice neîndeplinire a obligaţiilor contractuale este cauzată de motive reale.Astfel, riscul moral se referă la probleme care pot fi cauzate de incapacitatea împrumutătorilor de a evalua şi exercita un control asupra comportamentului împrumutaţilor.

În sfârşit, dacă împrumutatul nu poate să-şi îndeplinească obligaţiile aşa cum a promis,

atunci trebuie găsită o soluţie între împrumutat şi împrumutător. Aceasta necesită multeinformaţii, întrucât o soluţie va avea succes dacă este elaborată în mod realist pe măsura perspectivelor de afaceri ale împrumutatului şi a capacităţii acestuia de rambursare.

Analiza de credit tipică efectuată de o bancă se concentrează asupra determinăriirelaţiei dintre caracteristicile unui împrumutat (atât financiare, cât şi nefinanciare) şi

probabilitatea aşteptată de neîndeplinire a obligaţiei de rambursare.Această relaţie arată astfel:

d = d(I(C), CF, VN, G),

în care d este probabilitatea de nerambursare, I reprezintă calitatea informaţiei (adică

promptitudinea şi acurateţea fluxului informaţional), C este caracterul (încrederea), CF estenivelul şi stabilitatea cash flow-ului, VN valoarea netă, iar G garanţiile. În măsura în care

72



fiecare dintre aceşti factori se deteriorează probabilitatea ca un împrumutat să nu-şiîndeplinească obligaţiile creşte şi viceversa.

Ignorând rolul variabilelor CF, VN şi G, primul termen I(C) din ecuaţia de mai susarată că o probabilitate de neîndeplinire a obligaţiei este funcţie de calitatea informaţiei, carela rândul ei depinde de caracterul împrumutatului. Deşi rău platnicii pot fi împrumutaţi oneşti,

dar care întâmpină dificultăţi de cash flow, cei care raportează încet şi inexact informaţiile prezintă defecte de caracter, care trebuie evaluate sub forma unei prime mai ridicate de risc denerambursare. Aceasta este o primă care îl compensează pe împrumutător pentru pierderileestimate din împrumut şi este egală cu diferenţa dintre venitul rezultat dintr-un împrumutriscant şi cel rezultat dintr-un împrumut fără risc. Văzut în acest context, caracterul devine

potenţial mai cuantificabil. Totuşi, teoria bancară se află în urma altor ştiinţe sociale îndezvoltarea, testarea şi evaluarea comportamentului social de tipul caracteruluiîmprumutatului. De exemplu, evaluarea caracterului de către împrumutători ar putea fi legatăde selectarea resurselor umane. Aplicaţiile unor astfel de metode la comportamentul (social)al împrumutatului ar putea să ajute la cuantificarea aspectului caracterului în analiza de credit.Bancherii operează sub concepţia greşită că evaluarea caracterului nu poate fi un proces

ştiinţific. Într-un mod similar, împrumutătorii ar putea să se gândească la aplicabilitateasistemelor expert sau a inteligenţei artificiale ca la modalităţi de îmbunătăţire a procesuluidecizional de creditare.

Când băncile comerciale sunt descrise ea împrumutători de cash flow, aceastaînseamnă pur şi simplu că s-au bazat în mod tradiţional pe cash flow ca sursă primară derambursare a împrumutului. Împrumutaţii cu un cash flow stabil sunt preferaţi celor cu cashflow-uri mai puţin stabile, presupunând că tocmai cash flow-ul poate asigura plata datoriei.Atât nivelul, cât şi variabilitatea cash flow-ului sunt importante şi fiecare din cele douăelemente trebuie inclusă în variabila de cash flow CF.

Valoarea netă economică reală (sau valoarea netă a activelor) unei afaceri estediferenţa dintre valoarea de piaţă a activelor sale şi valoarea de piaţă a pasivelor. Valoarearelativă a capitalului social real (spre deosebire de cel contabil) pe care un împrumutat îlexpune riscului reprezintă un semnal pentru împrumutător.

Pe măsura ce acestea cresc, să spunem că procent din datoria totală sau din activeletotale, probabilitatea de nerambursare scade, deoarece împrumutatul are mai mult de pierdutdacă nu-şi îndeplineşte obligaţia. Mai mult, pe măsură ce poziţia capitalului social alîmprumutatului creşte, împrumutătorii pot accepta o calitate mai scăzută în legătură cucelelalte elemente ale profilului împrumutatului (de exemplu, împrumutul bazat pe activedepinde mai mult de capacitatea împrumutaţilor de a vinde active decât de considerente

bazate numai pe cash flow). Pe de altă parte, împrumutaţii cu poziţii de capital social mai puternice (adică cu valori ale activelor relative nete mai ridicate) sunt consideraţi mai

credibili. În mod similar cu împrumutul bazat pe active, care se concentrează pe active cumsunt creanţele, stocuri şi/sau active fixe, determinarea valorii economice nete reale depinde în principal de valoarea de piaţă a colateralului. În plus, totuşi, valoarea netă a activelor ia înconsiderare efectele activelor neînregistrate contabil, cum ar fi relaţiile cu clienţii. Pe această

bază mai largă, valoarea netă a activelor se concentrează pe afacerea în evoluţie spredeosebire de valoarea ei de lichidare.

În teorie, rolul unei garanţii externe de 100% înseamnă că împrumutătorul acordă unîmprumut fără risc. Întrucât împrumutătorul mandant nu întâmpină nici un risc denerambursare, cea mai mare parte din beneficiul garanţiei ar trebui să revină împrumutatului,care primeşte garanţia/subvenţia. Generarea unor taxe de iniţiere şi potenţialul de stabilire aunor noi relaţii cu clienţii (cu oportunităţi de vânzări încrucişate de servicii) îi stimulează pe

împrumutători să încheie astfel de contracte. Dacă împrumutătorul nu efectuează analiza decredit (de exemplu din motive de abuzuri interne), atunci cel care garantează are o problemă

73



de mandat.Când garanţiile sunt pentru mai puţin de 100%, atunci atât liderul mandant, cât şi cel

care garantează împart riscul de neîndeplinire a obligaţiei corespunzător mărimii garanţiei. Înacest caz, banca ar trebui să adauge o primă de risc de nerambursare proporţional cuexpunerea la risc, aşa cum este determinată de variabilele I(C), CF si VN, şi cu mărimea şi

forţa garanţiei externe. Pe măsură ce G creşte, celelalte lucruri fiind egale, împrumutătorul poate accepta o calitate mai scăzută a fluxurilor informaţionale şi a puterii financiare aîmprumutatului.

Fiecare dintre elementele modelului de risc de neplată este o funcţie de stareaeconomiei. Starea economiei include tehnologia, concurenţa şi alţi factori externi în plus faţăde variabilele economice standard ca recesiunea, inflaţia etc.

Împrumutătorii ar putea să constate că disponibilitatea împrumutaţilor de a rambursavariază în funcţie de starea economiei. Dimpotrivă, „bunii cetăţeni” sunt gata să-şi plăteascădatoriile independent de starea economiei. Mai mult, ei vor să-i informeze pe împrumutătoriîn legătură cu efectele economice adverse asupra capacităţii lor de a plăti.

Relaţii ferme cu clienţii sunt construite pe încredere şi pe un flux liber de informaţii

între împrumutaţi şi împrumutători.În astfel de relaţii, când condiţiile economice afectează în mod negativ împrumutaţii,

împrumutătorii sunt înclinaţi să treacă într-o stare de expectativă (adică reînnoiri sau soluţii derezolvare a unor credite neperformante). Dacă împrumutătorii stau prea mult în expectativă,atunci acţionarii băncii au o problemă de mandat, întrucât avuţia lor este transferată cătreîmprumutaţi. În privinţa efectelor economiei asupra cash flow-ului şi valorii nete reale aîmprumutatului, ambele variază direct cu starea economiei pentru împrumutaţi prociclici(adică împrumutaţi a căror probabilitate de rambursare evoluează direct proporţional cu cicluleconomic întrucât cash flow-urile lor evoluează direct proporţional cu ciclul economic). Încontrast cu această situaţie, împrumutaţii al căror cash flow şi putere financiară variazăcontraciclic (adică în direcţia opus ciclului economic) oferă împrumutătorilor oportunităţi dediversificare, întrucât majoritatea împrumutaţilor vor fi prociclici.

Decizia de creditare

Analiza de credit stereotipă are un „cadru C". Cel mal frecvent număr al variabilei C pare să fie cinci: caracter, capacitate, capital, colateralul şi condiţii. Caracterul se referă lavoinţa împrumutatului de a rambursa.

Capacitatea se referă la cash flow şi la posibilitatea ca acesta să asigure plata datoriei.Capitalul se referă la forţa bilanţului împrumutatului. Colateralul se referă la valorile caresusţin împrumutul (ca în împrumutul bazat pe active). Condiţiile se referă la sensibilitatea

împrumutatului faţă de forţele externe cum ar fi rata dobânzii, ciclul economic şi presiunileconcurenţei. Factorul condiţii se concentrează asupra vulnerabilităţii împrumutatului. În modconcret, ce set de condiţii externe vor afecta negativ capacitatea împrumutatului de a plătidatoria?

Cu excepţia rolului colateralului, cei cinci C pot fi incluşi cu uşurinţă în modelulriscului de nerambursare pe care 1-am descris anterior. Ca o modalitate de analiză de credit,implementarea celor cinci C încearcă să cuantifice fiecare C în ideea de a dezvolta un profil alcredibilităţii (bonităţii) împrumutatului. Cuantificarea implică strângerea, prelucrarea şianaliza informaţiilor.

74



CAPITOLUL XI

GESTIUNEA CREDITELOR BANCARE

11.1. CONŢINUTUL GESTIUNII CREDITELOR BANCARE

În ciuda proliferării serviciilor bancare, procesul de bază al împrumutului comercial şi

industrial rămâne sângele vital al băncilor comerciale. Procesul de împrumut comercial este oserie de activităţi relativ directe implicând două părţi principale a căror asociere cuprindeacţiuni de la cererea iniţială de împrumut până la rambursarea în bune condiţii aîmprumutului. În general, procesul de împrumut implică în esenţă următoarele etape: cerereade împrumut; evaluarea creditului; revizuirea împrumutului; efectuarea rambursării. Dacărambursarea nu se derulează normal, urmează procedurile de prescriere şi rezolvare acreditelor neperformante; dacă se derulează normal, adesea urmează o reînnoire a cererii deîmprumut.

Firmele care au proiecte de investiţii foarte riscante au cel mai mult de câştigat dacă proiectele reuşesc, astfel ca sunt foarte nerăbdători sa obţină împrumuturi. Aceia care sunt ceimai susceptibili de a produce un efect negativ prezintă probabilitatea cea mai mare de a fi

selectaţi.Risc moral.Odată ce au primit împrumutul, împrumutaţii sunt stimulaţi să se angajeze în activităţi

nedorite (incorecte) din punctul de vedere al împrumutătorului, ca de exemplu:1) Plata dividendelor. Dacă o firmă contractează o datorie evaluată pornind de la

stabilitatea deciziei cu privire la dividende, valoarea creanţei este redusă prin majorarea rateidividendului şi finanţarea majorării prin reducerea investiţiei.

2) Diluarea debitelor. Dacă o firmă contractează o datorie evaluată pornind de lasupoziţia că nu va fi angajată o nouă datorie, valoarea creanţei debitorului este diminuată

printr-o datorie suplimentară de aceeaşi prioritate sau o prioritate mai mare.3) Substituirea activelor. Dacă o firmă contractează o datorie cu scopul declarat de a

se angaja în proiecte cu costuri mai scăzute, iar datoria este evaluată proporţional cu acest riscscăzut, capitalul acţionarului creşte şi valoarea datoriei este redusă prin proiecte de înlocuirecu risc/costuri de câştig mai ridicate.

4) Subinvestiţie. În unele împrejurări, poate exista un stimulent pentru o firmă cudatorii de a respinge proiecte cu valori nete prezente pozitive dacă beneficiul proiectelor revine creditorilor.

5) Nefurnizarea unor informaţii prompte şi exacte. Această acţiune poate în modevident să majoreze costurile monitorizării.

Prin urmare, ambele probleme (selecţia adversă şi riscul moral) majorează probabilitatea unui eşec al împrumutului şi trebuie să fie depăşite dacă banca vrea să fie

profitabilă.Soluţiile acestor probleme sunt următoarele: (1) Scanarea, (2) Urmărirea, (3) Stabilireaunor relaţii cu clienţii şi linii de credit pe termen lung, (4) Cerinţe de garanţie şi provizioane,

75



(5) Raţionalizarea creditului.

Selecţia adversă pe pieţele de credit cere ca băncile să diferenţieze riscurile creditelor bune de cele rele.

Soluţia scanării cere: a) strângerea informaţiilor, b) analiza statistică, c) evaluarea şi d)specializarea.În continuare o scurtă menţionarea a acestora:

Strângerea informaţiilor

Pentru a realiza o selecţie eficientă, băncile trebuie să adune informaţii ample despreîmprumutaţii potenţiali.

Informaţiile privind trecutul includ informaţii despre conturi, profit şi pierdere, activeşi pasive.

Informaţiile privind viitorul includ informaţii despre planurile unei firme şi mediul sauconcurenţial.

Datele istorice şi cele proiectate vor fi utilizate de bancă pentru a o ajuta să-şiformuleze evaluarea, adică:

- concordanţa performanţelor trecute cu proiecţiile;- realismul supoziţiile care stau la baza aprecierilor;- activitatea trecută a managementului (respectiv cum s-au realizat previziunile

anterioare) şi o opinie privind calitatea şi integritatea sa.Surse de informaţii.Băncile vor utiliza multe surse de informaţii:Economia în ansamblu,

Ramura în ansamblu,Surse specifice,• agenţii de credit rating• concurenţa• vizite în locurile de producţie• alţi împrumutători• ziare şi servicii de selecţie a articolelor de presa• interviuri cu conducerea.În sfârşit, o modalitate de obţinere a informaţiilor de către bănci constă în relaţiile de

lungă durată cu clienţii. Banca poate să analizeze activitatea trecută şi curentă pe baza:• altor conturi de împrumut

• conturi curente• conturi de economii/depozite.Analiza oferă indicaţii privind lichiditatea, sezonalitatea, grupele de contacte de

afaceri şi performanţele trecute ale firmei client.În general, relaţiile pot reduce în mod semnificativ costurile selecţiei şi fundamentării

procedurilor de monitorizare. Pe de altă parte, relaţiile pe termen lung pot fi profitabile atât pentru firmă, cât şi pentru bancă. Când există o bună relaţie şi un flux informaţional, firma bună poate să obţină mai uşor un împrumut cu dobândă scăzută întrucât banca va putea săstabilească mai uşor riscurile de perspectivă şi va avea costuri mai reduse de scanare şimonitorizare.

Întrucât relaţia bancă-împrumutat este de asemenea importantă şi pentru împrumutat,

împrumutatul va fi reţinut în a o periclita prin acţiuni care sunt în dezavantajul băncii,indiferent dacă sunt sau nu acoperite de clauze restrictive cu privire la împrumut. Mai mult,

76



relaţia poate fi întărită de:• participarea băncii la capitalul firmei (unde este permis - Japonia, Germania);• reprezentarea băncii în consiliul de administraţie (unde este permis);• implicarea băncii în management (dând băncii posibilitatea de a influenţa firma să

acţioneze în interesul băncii, neinvestind în proiecte prea riscante);

• lansarea unor „linii de credit", adică angajamentul băncii (pentru o anumită perioadăde timp) de a acorda împrumuturi de o anumită valoare la rate legate de o anumită rată adobânzii de piaţă.

Într-adevăr, cea mai mare parte a împrumuturilor comerciale şi industriale sedesfăşoară în cadrul unor astfel de aranjamente. Astfel, firma se poate baza pe o sursă decredit şi banca beneficiază de un sistem îmbunătăţit de obţinere a informaţiilor. Mai concret,aranjamentul va impune firmei să furnizeze băncii informaţii în mod continuu în legătură cuactivele şi cu pasivele/veniturile şi activitatea de afaceri.

Analiza statistică

Analiza statistică a informaţiilor poate sprijini detectarea perspectivelor bune faţă decele proaste. Analiza indicatorilor şi alte modele cantitative pot fi utilizate pentru a prevedeafalimentul şi în general pentru a separa creditele bune de cele proaste. Totuşi, modelelecantitative nu înseamnă totul.

Evaluarea

Analiza nu poate fi în întregime mecanică. Banca trebuie de asemenea să facă oevaluare bună. Modelul descris anterior sugerează că trebuie acordată atenţie factorilor careinclud următoarele:

1) Valoarea relaţiei cu clienţii. De exemplu:• ce alte afaceri depind de relaţie- vânzarea de servicii „încrucişate”;- relaţiile cu firme înrudite;

• cum ar fi afectată reputaţia băncii (şi relaţia cu alţi clienţi) de refuzul unuiîmprumut sau retragerea creditului de la acest client2) Reperele situaţiei financiare

În contextul suveranităţii pe plan internaţional s-ar putea să nu fie nici o situaţiefinanciară de studiat.

Totuşi, există informaţii similare, de exemplu, în cadrul activităţii Rezervelor Federale

ale S.U.A. de monitorizare a împrumuturilor internaţionale ale băncilor americane, Comitetulinterdepartamental de analiză a expunerii de ţară încearcă să identifice tarile cu probleme şi săinformeze băncile în legătură cu ţările care au probleme în prezent sau în mod potenţial.Comitetul aplică următorii indicatori statistici fiecărei ţări:

balanţa de cont curentR 1 =

exportul de bunuri şi servicii

plata de dobânzi

R 2 = exportul de bunuri şi servicii

77



plata de dobânziR 3 =

rezervele internaţionale

plata serviciului datorieiR 4 =

exportul de bunuri şi servicii

3) Factorii strategiciBanca va lua în considerare cash flow-urile previzionate ale împrumutaţilor şi riscurile

cărora le sunt supuse acestea (de exemplu riscurile de afaceri ale împrumutaţilor). Zonele caretrebuie să fie examinate sunt:

• Producţia: materii prime, furnizori, tehnologie, combustibil;• Marketing: elasticitatea preţurilor, substituenţi;• Personal: disponibilitate, cost, armonie;• Finanţe: vulnerabilitatea la majorarea ratelor dobânzii, controlul creditului firmei şi

situaţia încasării datoriei;• Concurenţa: potenţialul de schimbare, restricţii comerciale;• Alţi factori de mediu, de exemplu posibile acţiuni ale guvernului.Merită să menţionăm din nou că estimarea şi monitorizarea cash flow-urilor viitoare

este o parte critică a analizei de credit şi a evaluării riscului. În plus faţă de cash flow-ulderivat din extrasele financiare, analiza indicatorilor oferă un alt instrument al analizei decredit.

4) Reputaţia managementului„Reputaţia” este o zonă de studiu aflată în stadiul incipient. Totuşi, în mod clar

stimulentul pentru o firmă, de exemplu, de a subinvesti poate fi redus de un ratingcorespunzător al obligaţiunilor sale pe piaţă.

5) Expunerea faţă de riscRiscul de credit şi probabilitatea de rambursare sunt o funcţie comună a atributelor

specifice împrumutatului şi a parametrilor condiţiilor împrumuturilor:Atribute specifice împrumutatului:

• Cash flow-urile viitoare previzionate şi variabilitatea lor:

- structura capitalului;- riscul afacerii;- rata de creştere;- diversificarea;

• Valoarea reală netă a împrumutatului• Caracterul naturii împrumutatului potenţial şi severitatea problemelor

reziduale ale mandatului.- includerea efectului reputaţiei managementului pe piaţa datoriilor în

problemele mandatului- calitatea informaţiilor disponibile (promptitudinea şi acurateţea).

Trăsăturile contractului de împrumut (inclusiv) monitorizarea şi aranjamentele desiguranţă:

- cerinţele privind depozitele de compensare;

78



- siguranţa;- garanţiile şi promisiunile contractuale de rambursare acordate de terţi;- clauze afirmative şi negative;- rata dobânzii (fixă/variabilă).

6) Condiţii externeGradul de risc al împrumuturilor nu poate fi analizat complet în izolare. Diversificarea

reprezintă cea mai bună reţea internă de siguranţă. Aspectele care trebuie să fie monitorizatesunt următoarele:

• scopul/tipul de împrumut;• tipul de garanţie;• rata dobânzii flotantă faţă de cea fixă;• credit rating-ul;• intern faţă de extern.

7) Alţi factoriDe exemplu,

• Politica guvernamentală;• Disponibilitatea fondurilor (suficienţa capitalului);• Politica instituţională.

Specializarea

Problemei selecţiei adverse poate fi depăşită dacă băncile se specializează (geograficşi/sau pe ramuri) şi astfel să aibă mai multe cunoştinţe şi să acumuleze informaţii relevante

pentru a separa firmele bune de cele proaste.Este dificil să se realizeze atât specializarea, cât şi diversificarea. Totuşi, sindicalizareaîmprumutului şi alte abordări pot face acest lucru posibil.

11.2. URMĂRIREA UTILIZĂRII CREDITELOR

Pentru a atenua problema riscului moral, care există după ce împrumutul a fostacordat, băncile vor înscrie adesea clauze restrictive în contractele de împrumut. Acesteclauze sunt menite să asigure că firma nu poate risca prea mult pe socoteala băncii. Dacăconvenţiile restrictive urmează să albă putere reală, banca trebuie să urmărească

comportamentul firmei. Astfel, auditul strângerii informaţiilor şi urmărirea trebuie să fie oactivitate permanentă a băncii.Unele clauze tipice pentru împrumut sunt următoarele:

1) Restricţii asupra politicii de investiţie/producţie a firmei:• Restricţii asupra investiţiilor;• Restricţii asupra dispoziţiei privind activele;• Titularizarea datoriei asupra anumitor active• Restricţii asupra fuziunilor;• Cerinţe de menţinere a anumitor active (de exemplu anumite niveluri ale

fondului de rulment).

2) Restricţii privind plata dividendelor

79



3) Restricţii privind politica financiară viitoare• Limitări privind datoria şi priorităţile;• Limitări privind închirierile, leasingul, vânzările şi lease back-urile;• Provizioane de convertibilitate.

4) Clauze specificând alte activităţi ale firmei (de exemplu, menite să reducăcosturile monitorizării)

• Rapoartele cerute;• Specificarea tehnicilor contabile.

Costurile directe şi cele de oportunitate ale îndeplinirii acestor restricţii contractuale înclauzele privind datoria sunt considerabile. În plus, existenţa acestor restricţii indicăcapacitatea clauzelor de datorie de a reduce costurile mandatului asociate conflictului deinterese dintre deţinătorul datoriei şi acţionari. Într-adevăr, persistenţa şi ingeniozitatea cucare sunt redactate aceste clauze de datorie indică stimulentele economice puternice ale

proprietarilor firmei de a reduce costurile mandatului.Colateralul, adică valori promise împrumutătorului dacă împrumutatul nu-şi

îndeplineşte obligaţia, reduce consecinţele selecţiei adverse, întrucât reduce pierdereaîmprumutătorului în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată.

În unele cazuri, banca va cere împrumutatului să menţină depozite de compensare ca oformă de colateral. De exemplu, banca poate să ceară firmei să opereze contul său curent/decec cu banca, menţinând contul la un anumit nivel. În plus faţă de furnizarea unui anumitcolateral, aceasta asigură băncii un bogat flux informaţional.

Pot fi utilizate două modalităţi de raţionalizare a creditului:1) Când o bancă refuză să ofere un împrumut de orice valoare unui împrumutat, chiar

dacă acesta este gata să plătească o dobândă mai mare.În această situaţie, întrebarea pertinentă este: de ce să nu se acorde împrumutul la o

rată a dobânzii mai mare dacă împrumutatul potenţial prezintă un risc de credit ridicat?Răspunsul derivă din conceptul de selecţie adversă. Selecţia adversă înseamnă că firmele cucele mai riscante proiecte de investiţii sunt exact cele care vor să plătească cele mai ridicaterate ale dobânzii. Pretinderea unei rate a dobânzii mai ridicate pur şi simplu face problemamai dificilă; adică măreşte probabilitatea ca banca să împrumute cu un risc de credit ridicat.Banca ar putea atunci să prefere să nu acorde împrumutul la o rată a dobânzii mai mare, ci săse angajeze într-o raţionalizare a creditului şi să respingă împrumuturile.

2) Când banca acordă un împrumut, dar restricţionează mărimea împrumutului la

dimensiuni mai reduse decât ar dori împrumutatul.Acest tip de raţionalizare a creditului va fi utilizat întrucât problema riscului moraldevine mai gravă în cazul împrumuturilor mai mari. Cu cât este mai mare împrumutul, cu atâteste mai mare stimulentul de angajare în activităţi care fac mai puţin probabilă rambursareaîmprumutului.

Experţii specializaţi în examinarea băncilor şi cele mai multe comitete de control din bănci clasifică împrumuturile într-una dintre cele cinci categorii pe baza gradului perceput alriscurilor de neîndeplinire a obligaţiilor, aceasta fiind o procedură subiectivă dificil decuantificat.

Categoriile de credite uzuale sunt următoarele:

1) Curente (foarte bune). Dacă un împrumut este curent, este rambursat la timp şi perceput ca un risc bancar acceptabil.

80



2) Bune (menţionate în mod special). Un împrumut din această categorie de obicei are probleme minore (de exemplu documentaţie incompletă) care trebuie să fie „criticate”. Totuşi, problema nu este destul de gravă pentru a denumi împrumutul „clasificat advers”.

3) Substandard. Un împrumut din această categorie are slăbiciuni care prezintă unanumit risc de neplată (de exemplu probabilitate de 20%). Aceste slăbiciuni sunt totuşi de

obicei corectabile.4) Îndoielnice. Un împrumut din această categorie are slăbiciuni considerabile şi banca poate înregistra o pierdere (de exemplu cu o probabilitate de 50%).

5) Pierdere. Un împrumut din această categorie este considerat nerecuperabil. Astfelde împrumuturi de obicei sunt respinse.

11.3. RAMBURSAREA CREDITELOR BANCARE

Un credit are numai trei surse de rambursare: a) cash flow, b) lichidarea unui activ, c)altă sursă de finanţare. Băncile comerciale au fost în mod tradiţional împrumutători pe bază

de cash flow, ceea ce explică înclinaţia bancherilor către urmărirea cash flow-ului. Pe termenlung, profiturile acumulate, ajustate pentru dividende, tind să egalizeze cash flow-ul net.Totuşi, pe termen scurt, de exemplu un an, profiturile şi cash flow-ul sunt rareori egale. în

plus, problemele de cash flow sunt cea mai frecventă cauză a eşecului în afaceri. Unelesemnale potenţiale ale problemelor de cash flow, care uneori trec dincolo de extraselefinanciare, sunt descrise în continuare din perspectiva împrumutatului.

1) Firma apare pe liste greşite. Listele pe care împrumutatul nu vrea să apară le includ pe cele privind cecurile trase fără acoperire, conturi descoperite, tranzacţii mari, împrumuturidepăşite, împrumuturi cu garanţii incomplete şi publicarea cu întârziere a situaţiilor financiare.

2) Firma acţionează ea şi cum ar avea o foame de cash. Cererile frecvente deîmprumuturi mici sunt un indicator potenţial că firma nu furnizează suficient cash. Mai mult,dacă firma menţine un sold creditor mare când ratele dobânzii sunt scăzute, se pune întrebareade ce firma nu lichidează soldul. În sfârşit, serviciul datoriei poate fi o problemă pentru firmecu poziţii de valoare netă mari, dar cu cash flow-uri reduse.

3) Firma face prea multe schimbări. Modificările frecvente în cererile de împrumutsugerează că firma ar fi scăpată de sub control sau nu ştie ce face.

4) Dacă firma şi mediul înconjurător nu sunt menţinute corespunzător, aceasta ar putea fi un semnal de lipsa de preocupare pentru detalii şi/sau cash insuficient pentruîntreţinerea de bază.

Din perspectiva împrumutatului, dacă oricare dintre aceste lucruri se întâmplă, este

momentul să fie chemat sau vizitat bancherul pentru a explica ce se întâmplă.Pentru separarea câştigătorilor de perdanţi în industria bancară, principalele douăcriterii de evaluare sunt capitalul şi profiturile. În afară de capital şi profituri trebuie totuşivăzută „disciplina” în privinţa costurilor, a pierderilor din împrumuturi şi a creşteriiîmprumuturilor. Toate acestea formează calitatea creditului.

Într-adevăr, importanţa portofoliului de credite în acest cadru este crucială. Pentruînceput, capitalul bancar este important. Sursa principală de capital a unei bănci o constituie

profiturile sale. Principala sa sursă de câştiguri este reprezentată de veniturile din împrumuturi(dobândă, speze, comisioane etc). După costul banilor, costul de operare major al unei băncieste acela asociat cu administrarea portofoliului sau de împrumuturi (de exemplu salarii şi altecheltuieli de regie). Băncile ale căror câştiguri şi capital sunt deteriorate de obicei au pierdut

controlul (disciplina) asupra majorării şi calităţii portofoliilor lor de împrumuturi. Când seîntâmplă acest lucru concomitent cu condiţii externe adverse, băncile se confruntă cu

81



probleme financiare. De exemplu în S.U.A. în anii '80 domeniile specifice cu dificultăţi erauîmprumuturile pentru energie, agricultură şi proprietăţi imobiliare. În plus, unii analişti şi

bancheri văd în achiziţia de acţiuni pentru a deveni acţionar majoritar un potenţial nor negru pe orizontul bancar.

Problemele de calitate a creditelor în activitatea bancară pot fi observate în

practicile superagresive de creditare şi desconsiderarea principiilor analizei de creditsolide şi a diversificării, împreună cu asigurarea greşit evaluată a depozitelor.Pentru a continua o scurtă discuţie ne vom concentra asupra strategiei portofoliului de

împrumuturi şi asupra analizei de creditare.

11.4. PORTOFOLIUL DE CREDITE

O strategie clar definită a portofoliului de împrumuturi comerciale este esenţială. Toţi bancherii îşi dau seama că un echilibru între riscul de nerambursare şi profitul din portofoliulde împrumuturi constituie esenţa unui management sănătos al împrumutului şi este critic

pentru evitarea unor prestaţii foarte fluctuante.Majoritatea băncilor încearcă să echilibreze portofoliile lor de împrumuturi şi

raportul dintre risc şi profit prin dispersarea împrumuturilor în diverse domenii cucaracteristici de risc diferite. În această privinţă, băncile mai mari pot avea un avantajclar faţă de cele mai mici, întrucât sunt capabile să se diversifice pe sectoare, localizaregeografică şi pe plan intern şi extern, într-o măsură mai mare. Totuşi, unele lucrări desimulare conceptuală au indicat că şi un număr redus de împrumuturi pot reduceefectiv expunerea totală a băncii faţă de risc. Departamentele de planificare strategică şide management al portofoliului pot fi găsite în aproape orice bancă mare, iar sarcina lorconstă adesea în a investiga expunerea totală a băncii faţă de risc în diverse domenii şide asemenea de a cerceta mijloacele de diversificare a activelor băncii într-un mod maieficient. Este în general acceptat ca planificarea unui portofoliu de împrumut al bănciieste un obiectiv pe termen lung, deşi banca trebuie să reacţioneze la cererile zilnice de

împrumut ale funcţionarilor specializaţi, care ei înşişi sunt preocupaţi de probabilitateade rambursare în fiecare caz în parte. Prin urmare, strategia portofoliului de

împrumuturi trebuie să fie în mod necesar o decizie a conducerii superioare, care este înmod clar legată de cei responsabili de aplicarea ei. În general, este valabil principiulteoriei diversificării portofoliului. O dobândă profitabilă a contractului de împrumuttrebuie să compenseze banca pentru două tipuri diferite de costuri. În primul rând, ratadobânzii împrumutului trebuie să acopere valoarea în timp a fondurilor avansate.Această valoare în timp - rata pură a dobânzii - este în general cea mai mare parte a

ratei împrumutului şi este relativ uşor de măsurat. În al doilea rând, dobânda împrumutului ar trebui să includă şi o primă peste rata pură a dobânzii, pentru acompensa posibilitatea nerambursării integrale. Stabilirea acestei prime într-un modadecvat necesită o evaluare sofisticată a poziţiei financiare a împrumutatului în viitor.Prima cuprinsă în dobânda împrumutului poate fi subdivizată în continuare într-oprimă de nerambursare şi o primă de risc. Tipul uzual de analiză de credit bancar este

în mare măsură orientat către probabilitatea ca un anumit împrumutat să nu fierambursat integral. Această primă de nerambursare poate fi stabilită prin examinareacaracteristicilor unui împrumutat în mod izolat, fără referire la alte active sau pasivebancare. A doua componentă a primei dobânzii împrumutului compensează

împrumutătorul în legătură cu gradul de rambursare a împrumutului. Doi factori

distincţi determină prima de risc adecvată. Primul este gradul de aversiune faţă de riscal împrumutătorului: cu cât este mai reţinut împrumutătorul în a suporta riscul de

82



nerambursare, cu atât mai ridicată va trebui să fie această primă. În al doilea rând,prima de risc cerută de împrumutător este afectată de compoziţia altor active dinportofoliul de împrumuturi. Spre deosebire de prima de nerambursare, o prima de riscadecvată nu poate fi stabilită faţă de un activ independent de alte active deţinute de

împrumutător. Dimpotrivă, teoria modernă a portofoliului arată ca un „risc" al

siguranţei poate fi evaluat numai împreună cu alte active deţinute în acelaşi portofoliu.Principiul diversificării arată că pierderile efective ale unui portofoliu de împrumuturipot fi previzionate mai exact cu cât este mai mare numărul de împrumuturi separate dinportofoliu. (Acest lucru este valabil dacă nerambursările de către diverşi împrumutaţinu sunt corelate perfect pozitiv unele cu altele) „Legea numerelor mari" garantează cădacă aceeaşi sumă de bani agregată este împrumutată unui număr mai mare de

împrumutaţi independenţi, nerambursările efective sunt tot mai apropiate deprobabilitatea matematică (cu alte cuvinte, varianta pierderilor merge către zero pemăsură ce numărul împrumutaţilor devine infinit). Este important de subliniat căprincipiul diversificării nu poate reduce rata medie de nerambursare a portofoliului, cinumai variabilitatea profiturilor băncii.

În privinţa implementării, aceste chestiuni principiale trebuie să fie aplicate deciziilor de evaluare a împrumuturilor în întreaga bancă. Termenii împrumutului trebuie să reflectecontribuţia împrumutatului la riscul total al băncii, care este determinat de măsura în careactivele şi pasivele individuale reacţionează la aceleaşi evenimente externe. Sunt necesare treietape interconectate pentru a monitoriza şi controla expunerea totală la riscul de împrumut alinstituţiei. în primul rând, conducerea trebuie să enumere riscurile sistemice care trebuie să fieluate în considerare la asamblarea portofoliului băncii. O bancă, de exemplu, poate consideraca fiind foarte importantă posibilitatea unei recesiuni regionale, în timp ce o alta poate fi maiîngrijorată de efectele modificărilor cursului de schimb asupra împrumutaţilor. Aici analizeleeconomice şi statistice joacă în mod sigur un rol important, dar importante sunt şi bunul simţşi experienţa bancară îndelungată. Punctul esenţial constă în aceea că, explicit sau implicit,orice împrumut bancar reprezintă un pariu în privinţa cursului viitor al economiei. Prinidentificarea explicită a riscurilor relevante şi a probabilităţilor lor, banca va fi într-o poziţiemult mai bună de apreciere adecvată a expunerii totale şi de evaluare a riscului. În al doilearând, trebuie proiectat şi instalat un sistem de raportare cu un număr controlabil de categoriide împrumuturi adecvate. Un sistem optim va impune analize preliminare substanţiale pentrua determina modul de grupare a împrumuturilor. Împrumutaţii potenţiali pot fi apoi grupaţiîntr-o serie de categorii care includ majoritate reacţiilor faţă de şocurile externe (de exemplu,în timp ce „împrumuturile industriale şi comerciale” se vor dovedi a fi în mod sigur ocategorie prea largă, o grupare foarte specifică precum „împrumuturi către detailişti dehardware cu vânzări anuale sub un milion” va fi prea diversificată pentru a permite o viziune

de management). Proiectarea iniţială a categoriilor de împrumuturi ar evalua probabilexperienţele istorice privind împrumuturile (la una sau mai multe bănci) utilizând tehnicistatistice pentru a stabili relaţii trecute între tipuri de împrumuturi. Gradul de adecvare alcategoriilor de împrumuturi existente trebuie să fie de asemenea revizuit periodic, pe măsurăce banca îşi revizuieşte evaluarea privind riscurile de împrumut relevante.

În sfârşit, conducerea trebuie să stabilească diverse prime de risc pentru tipuri deîmprumut despre care se crede că implică expuneri de risc diferite. Pur şi simplu confruntareacu concurenţa în toate contractele de împrumut înseamnă acceptarea (implicită sau explicită) aevaluărilor de riscuri ale altor bănci. O viziune mai activă privind evaluarea împrumutuluicere băncii să proiecteze magnitudinea posibilă a şocurilor relevante pentru fiecare categoriede împrumut, să transpună aceste şocuri într-o serie de efecte asupra profiturilor totale şi să

stabilească termenii împrumutului care să genereze profituri previzionate suficient de mari pentru a compensa riscurile implicate. Ajustările riscurilor pentru diverse tipuri de împrumut

83



pot fi implementate în mai multe moduri.

1) Preţurile de transfer intern pot fi modificate pentru a reflecta corelaţiile diverselor categorii de împrumuturi cu alte active ale băncii.

2) Pentru împrumuturile cu grad ridicat de corelare cu restul portofoliului, termeniicontractuali pot fi structuraţi pentru a include colateralul, clauze restrictive, scadente maiapropiate sau alte trăsături care reduc diferenţierile.

3) Poate fi impusă o limită de bani asupra anumitor categorii de împrumuturi (demărimi specifice ale împrumutului).

Indiferent de trăsăturile specifice, managementul riscului total necesită o concentrarede bază asupra ipotezelor de nerambursare şi expunerilor identificabile faţă de riscuri. Rolulconducerii constă în definirea setului de evenimente relevante, identificarea expunerilor şiasigurarea că dobânda împrumutului reflectă efectul net asupra profiturilor totale ale băncii.

Aceste decizii nu pot fi lăsate la nivelul responsabilului de credit, ci trebuie să impliceconducerea superioară (similar cu modul în care riscul ratei dobânzii este administrat printr-un comitet la nivel înalt pentru active-pasive).

Analiza de credit

Vor fi trecute în revistă principiile analizei de credit. Aceasta implică evaluareacapacităţii unui anumit solicitant de credit de a rambursa suma cerută, dacă este precizată osingură rambursare, sau, în cazul unei linii de credit, suma întreagă angajată reprezintă cifrarelevantă. Următoarea discuţie sumară se ocupă de implicaţiile financiare şi de cash flow ale

previzionării proiectului. În contextul „managementul relaţiilor generale”, totuşi,responsabilul cu împrumutul trebuie să examineze, în afara proiectelor individuale, şi planurile strategice ale firmei.

1) Previzionarea cerinţelor de fonduri. Valoarea cererii de împrumut va aveaîntotdeauna ca punct de plecare clientul. Funcţionarul băncii nu trebuie, totuşi, să acceptecererea ca fiind valabilă. O proiecţie financiară a surselor şi utilizărilor de fonduri trebuie săfie întreprinsă cu asistenţa şi cooperarea solicitantului. Aici, trebuie verificată stabilitateaistorică a relaţiilor dintre vânzări şi diverse conturi înainte de a se acorda o încredererezonabilă proiecţiilor. Un proces de previzionare a finanţării externe totale este următorul:

Finanţarea externă necesară [(Active/Vânzări)× modificarea previzionată avânzărilor]-

-[(Pasive/Vânzări)× modificarea previzionată a vânzărilor]--[marja de profit × vânzări previzionate]× [(1 – indicele dividendului plătit)]

Multe bănci se angajează în simulări de amploare privind rambursarea şi altemodalităţi de a măsura performanţa firmei în condiţii diferite de rată a dobânzii, situaţiagenerală a economiei, inflaţia şi prezumţii privind variabilele cheie. Analize de tip scenariusimilare sunt întocmite şi de către firmele clienţi, dacă dispun de resursele şi cunoştinţele

necesare.După ce sunt stabilite necesităţile financiare adecvate, trecem la tehnicile implicate de

84



analiză de credit şi anume analiza indicatorilor tradiţionali şi a extrasului financiar pro formaşi analiza generică a solvabilităţii firmei.

Implicită în decizia de acordare a împrumutului este capacitatea generală de acombina diverse împrumuturi ale băncii într-o strategie de portofoliu coerentă şi clardefinită, aşa cum am discutat mai sus.

2) Evaluarea riscului. Există cel puţin şase tipuri diferite de risc asociate cu funcţiade împrumut comercial a băncii. Cele mai importante categorii de risc sunt: a) riscul de credit

b) riscul de investiţie sau de rată a dobânzii c) riscul contribuţiei la portofoliu d) risculoperaţiunilor e) riscul de fraudă f) riscul de sindicalizare.

Întrucât băncile de obicei nu acordă împrumuturi anticipând lichidarea credituluiînaintea scadenţei împrumutului, preocuparea pentru riscul de lichiditate nu este foarteimportantă. În general, piaţa creditului este în esenţă o piaţă primară şi activitatea de piaţăsecundară apare într-o mică măsură.

Aici ne vom concentra pe scurt asupra riscului operaţiunilor, adică riscul care se referăla administrarea împrumuturilor şi riscul ca o proastă procedură de operare să pericliteze

încasarea la timp a dobânzii şi a ratelor de capital sau statutul de prioritate acordatnerambursării împrumutului. Banca nu poate să supraestimeze importanţa unei monitorizărieficiente a împrumuturilor în mod permanent. Încasările trebuie să albă loc la timp şi trebuieacordată o atenţie deosebită comunicării dintre responsabilii de credit, personalul care seocupă de costuri, de revizuire şi cel responsabil cu încasările. Eficienţa unei organizaţii deîmprumut dinamice poate fi redusă dacă, de exemplu, banca nu este bine organizată pentru ase mişca rapid în cazul unor nereguli privind împrumuturile.

3) Evaluarea riscului de creditCele cinci C-uri ale managementului ereditarii legate de probabilitatea ca un

împrumutat potenţial sau existent să efectueze la timp plata dobânzilor şi a ratelor credituluiinclud:

a) capacitatea (posibilitatea de a plăti), b) caracterul (voinţa de a plăti),c) capitalul (averea împrumutatului),d) colateralul (asigurarea, dacă este necesar),e) condiţii (externe, economice).Discuţia privind bonitatea şi capacitatea de rambursare se axează pe trei aspecte

înrudite:(i) analiza indicatorilor financiari tradiţionali şi a fluxului de fonduri,(ii) probleme legate de cash flow şi

(iii) analiza solvabilităţii generice şi a previzionării falimentului

Aceste tehnici sprijină banca, în luarea deciziei de acceptare-respingere şi mai târziu,în funcţia de revizuire a împrumutului.

4) Riscul ratei dobânzii. Decizia de acordare a împrumutului şi părţile individualedin structura împrumutului trebuie să fie coordonate cu propriile surse financiare şi costuri ale

băncii. Una dintre caracteristicile de bază ale surselor de fonduri către bănci o constituienatura volatilă a costurilor lor. Majoritatea împrumuturilor sunt sau a) pe termen scurt, deexemplu pentru fondul de rulment sau necesităţi sezoniere, la rate fixe, sau b) pe termen mailung, adică împrumuturi la termen, linii de credit, forme de credit revolving, iar dobânda este

variabilă, de obicei bazată pe o primă fixă peste rata primară. Totuşi, există o probabilitateredusă ca riscul ratei dobânzii să pună probleme privind administrarea împrumutului deoarece

85



este posibilă acoperirea portofoliului de împrumuturi cu rata fixă pe piaţă la termen. Ooperaţiune de acoperire tipică ar putea implica vânzarea de instrumente financiare pe termenscurt pentru a-1 proteja pe împrumutător împotriva unei majorări a ratelor dobânzii după ce afost acordat un împrumut la termen cu o rată fixă sau a fost constituită o ipotecă pe termenlung. Dacă ratele dobânzii se majorează, preţul operaţiunilor la termen va scădea şi câştigul

rezultat pentru împrumutătorul care se asigură împotriva riscurilor (hedger) va contribui lacompensarea „pierderii” implicate de împrumutul cu rata fixă a dobânzii.

5) Structurarea împrumutului. Odată cu luarea deciziei de acordare a împrumutuluitrebuie stabiliţi termenii concreţi, incluzând: a) Termenul, preţul şi graficul de rambursare aîmprumutului. Conform gândirii tradiţionale, costul unui împrumut se bazează pecaracteristicile riscului, clienţii cu bonitatea mai mare beneficiind de o rată a dobânzii maiscăzută. Această rată „primară" ar trebui, desigur, să acopere costurile fondurilor băncii (deexemplu costul ponderat al capitalurilor), costul administrării creditului şi o marjă de profitacceptabilă. Totuşi, o abordare directă de tip bonitatea creditului (credit-scoring) nu ia înconsiderare caracteristici individuale ale clientului, precum dezvoltarea unui nou produs,

mărimea firmei, soldurile medii, frecvenţa împrumuturilor şi relaţia istorică cu banca. Acesteasunt consideraţii foarte importante şi ar putea influenţa decizia de creditare într-o manierădiferită de rezultatele metodei credit scoring. b) Conturile de compensare; taxa deangajament, dacă există. Aceste conturi permit băncii să realizeze un profit mai. mare asuprafondurilor şi angajamentelor şi să constituie un tampon în perioade de criză - atât pentru

bancă, cât şi pentru client. Este posibil ca aceste conturi să dispară pe măsură ce se intensificăconcurenţa pentru clienţi. Dacă marjele asupra împrumuturilor se diminuează datorităîmprumuturilor cu dobândă variabilă şi conturile de compensare se majorează într-o măsurămai redusă, atunci va fi încurajată tendinţa către activităţi din afara bilanţului şi veniturinelegate de dobândă, pe măsură ce băncile se adaptează la nivele mai reduse de dobândă,c)Cerinţe privind colateralul, dacă există. Majoritatea împrumuturilor pe termen lung şi multeîmprumuturi de la bănci mici sunt asigurate. Într-un împrumut asigurat, clientul acordă bănciidreptul de a vinde colateralul şi de a utiliza încasările din împrumut dacă împrumutatul nu

poate să ramburseze. Unul dintre principalele tipuri de active utilizate ca garanţie pentruîmprumut este proprietatea imobiliară, care implică titlul oficial, evaluarea proprietăţii şisituaţia impozitelor. Alte tipuri de colateral includ active personale şi de afaceri. Activele

personale utilizate în mod curent sunt: i) titluri vandabile, obligaţiuni ale firmelor, acţiuni preferenţiale şi ordinare etc; ii) fonduri mutuale şi valoarea asigurării pe viaţă; iii) conturi deeconomii în bancă şi în alte bănci; iv) reşedinţe, automobile, ambarcaţiuni etc. Proprietatea deafaceri utilizată drept colateral include: i) echipamente, recolte, stocuri; ii) creanţe; iii)recipisede depozit pentru mărfuri; iv) proprietate imobiliară comercială. Fiecare bancă va hotărî ce

procent din fiecare din aceste active va putea fi utilizat drept colateral, d) Clauze deîmprumut. Cu cât este mai îndepărtată scadenţa creditului, cu atât mai mare va fi numărulclauzelor incluse de bancă. Clauzele afirmative stipulează responsabilităţi ale clientului de a

prezenta declaraţii financiare, de a menţine o asigurare adecvată, de a plăti dobânda şi rateleconform graficului şi de a informa banca asupra activităţilor majore ale firmei. Clauzelenegative cer anumite criterii de performanţă ale firmei şi interzic anumite activităţi aleîmprumutatului.

6) Revizuirea împrumutului. Natura asumării riscurilor înseamnă că o anumită proporţie din portofoliul de împrumuturi nu va fi recuperată şi va fi stornată din rezervelestabilite pentru fiecare perioadă în acest scop. Funcţia de revizuire a împrumutului este un

proces critic pentru reducerea acestor pierderi şi în monitorizarea generală a calităţii întregului portofoliu de împrumuturi. Personalul specializat în revizuirea împrumutului trebuie să se

86



implice în activitatea de soluţionare şi recuperare. Revizuirea împrumutului constă în auditul periodic al portofoliului de împrumuturi existent. În plus faţă de obiectivul reducerii pierderilor din împrumuturi, procedurile de revizuire încearcă să detecteze împrumuturile cu probleme cât mai devreme posibil, să fundamenteze politica de împrumuturi stabilită şi să seasigure că aceasta este aplicată şi să informeze conducerea băncii în legătură cu condiţiile

generale ale împrumuturilor şi calitatea creditelor anumitor unităţi de împrumut. Odată cucreşterea recentă a eşecurilor în afaceri, în special în cele de mare anvergura, rolulspecialiştilor în revizuirea împrumuturilor şi găsirea de soluţii a crescut foarte mult şi valoareaadăugată creată de aceşti specialişti a devenit potenţial semnificativă. Unele proceduriutilizate în decizia de acceptare-respingere sunt aplicabile şi procesului de revizuire.Într-adevăr, evaluarea generică a solvabilităţii, analiza scorului Z sunt practic mai multutilizate în revizuirea împrumutului decât în procesul de acordare a împrumutului. Întrucâtmajoritatea băncilor nu pot să revizuiască toate creditele într-o perioadă scurtă de timp, unuldintre aspectele critice ale funcţiei de revizuire a împrumutului, în special la o bancă mare,constă în alocarea eficientă a resurselor umane (personalul) în zonele cele mai critice. De aici,o modalitate de avertizare promptă şi exactă este vitală în această fază.

7) Clasificarea creditelor cu probleme. Împrumuturile care sunt eşalonate într-unmod defavorabil prezintă riscuri semnificative de rambursare şi sunt clasificate de cei care leexaminează în cel puţin trei grupe de baza. a) Împrumuturi substandard. În aceste cazuri,deficienţele necorectate pot duce la pierderi. În această zonă un sistem de avertizare promptăar putea asigura suficient timp pentru intervenţie, b) Împrumuturi îndoielnice. Aicideteriorarea a continuat şi există o probabilitate ridicată de înregistrare de pierderi. Realitateaîn multe cazuri este ca problemele unei firme sunt detectate prea târziu pentru acţiuni decorectare eficiente, iar starea de „îndoielnic” se instalează foarte repede în eşalonarea iniţială.c) Împrumuturi cu pierderi. Acestea sunt considerate neîncasabile parţial sau integral şi suntstornate şi trimise spre soluţionare şi eventual recuperare. Împrumuturile din stadiile de„îndoielnice şi pierderi” sunt scăzute din capitalul băncii de către cei care evaluează gradul deadecvare a capitalului.

8) Rambursarea finală şi reînnoirea împrumutului. Pe măsură ce diverseleîmprumuturi se apropie de scadentă, două evenimente fundamentale devin foarte importante

pentru împrumutători. Primul este dacă rambursarea finală se va face la timp; al doilea dacăclientul va prezenta o nouă cerere de împrumut, atunci sau mai târziu. Un alt tip de cerere dereînnoire constă în acordarea unei linii de credit sau a unui credit revolving înainte derezilierea contractului iniţial. Dacă este prezentată cererea de credit, atunci banca va evaluadin nou creditul, utilizând aceleaşi tehnici prezentate anterior. În acest punct, totuşi, sunt

necesare mult mai multe informaţii despre solicitant, inclusiv istoria rambursării.Dacă incapacitatea unei bănci de a urmări şi controla (disciplina) costul, pierderile dinîmprumut şi majorarea portofoliului sau de împrumuturi reprezintă sursa căderii unei bănci,atunci reversul medaliei furnizează cheia împrumutului bancar de succes.

Creditul eficient, bun, este mai important decât profiturile, creşterea şi concurenţa cualte bănci. „Cultura creditului” din bancă începe chiar la nivelul de sus al organizaţiei.

Acordarea de împrumuturi reprezintă un efort, întrucât fiecare împrumut începe ca un proiect comun al domeniului creditării care a fost iniţiat la gestiunea împrumuturilor.Împrumutătorii ştiu chiar de la început că sunt responsabili pentru împrumuturile pe care leacordă. În privinţa creditelor riscante se încearcă ca banca să rămână flexibilă.

Profitabilitatea este fundamentală pentru misiunea băncii - protecţia fondurilor

depunătorilor. O instituţie care poate fi mai selectivă poate şi să sprijine mai mult. Limiteleîmprumutului sunt determinate mai mult de opinia personală decât de caracterul practic.

87



Multe bănci nu utilizează sistemul de comitete de credite cu atâta consecvenţă.Această practică permite însă persoanelor cu funcţii de conducere să cunoască prelungirilemajore de credite din portofoliu.

În cele ce urmează, prezentăm câteva anexe privind principalele date şi indicatorinecesari băncii pentru a acorda un credit unei anumite firme.

CAPITOLUL XII

MANAGEMENTUL ÎN POLITICILE ŞI TEHNICILE BANCARE

12.1. BĂNCILE, PRINCIPAL FINANŢATOR AL ECONOMIEI

Băncile mobilizează foarte multe resurse băneşti existente în economie. Principala

mobilizare se realizează cu ajutorul depozitelor pe care persoanele fizice şi juridice leconstituie în bănci. Astfel, în luna mai 1999, numai economiile populaţiei în bănci ajunseserăla fabuloasa sumă (pentru noi) de 41.000 miliarde lei. Pe lângă aceste depozite, în bănci maisunt mari sume de bani rezultate din disponibilităţile în conturile curente ale firmelor şi

persoanelor fizice, dar şi ale unor instituţii publice. De asemenea, mai există fondurile propriiale băncilor, care însumează circa 10.000 miliarde lei şi care constituie tot fonduri pentrufinanţarea economiei naţionale. Şi Banca Naţională este un mare furnizor de fonduri pentrucelelalte bănci, care la rândul lor plasează aceste fonduri pentru acoperirea nevoilor financiareale economiei.

Plasamentele băncilor se concretizează în primul rând în credite pentru economie(ceea ce va constitui un motiv de prezentare pe larg în această lucrare, a creditului ca principal

produs bancar). Nevoile permanente şi mari ale economiei, determină băncile să manifeste oelasticitate foarte mare în procurarea de resurse, deci de capitaluri.

Fiind cei mai mari finanţatori al economiei, băncile sunt influenţate în activitatea lor de premiza şi principiul că împrumuturile trebuie direcţionate cu precădere spre activitatea de

producţie şi de investiţii ale unor sectoare prioritare ale economiei. Aici se poate vorbi derolul politicii bancaro-monetar-financiare în utilizarea mai eficientă a fondurilor şi anume, în

primul rând pentru finanţarea nevoilor de producţie şi de investiţii. Politicile băncilor pot limi-ta iniţiativele nerentabile.

Ca principali finanţatori ai economiei, băncile pot crea active monetare. Băncilerealizează creaţie monetară, spre deosebire de intermediarii financiari, care doar redistribuie,

mobilizează fondurile, nu au nici o legătură cu creaţia monetară. O dată ce creează monedă,aceasta se răspândeşte în tot sistemul bancar şi deci în economie.

Rolul băncilor de principali finanţatori este dat şi de faptul că fondurile proprii sau/şiatrase ale firmelor sunt foarte mici în această perioadă de tranziţie. Se dovedeşte încă o datăvalabilă afirmaţia că băncile „lucrează cu banii altora şi îi fructifică” (aşa cum afirma marelefinanţist Ştefan Dumitrescu).

12.2. CONŢINUTUL ŞI NECESITATEA

UNUI MANAGEMENT BANCAR PERFORMANT

88



12.2.1. Caracterizare şi perspective ale managementului bancar

Se poate afirma, fără nici o îndoială, ca în perioada de tranziţie pe care deja amtraversat-o managementul bancar a fost deficitar. Afirmaţia se bazează pe următoarele:

1. Deciziile au fost luate de multe ori în condiţii de nesiguranţă (inflaţie, scădere

economică, deficit bugetar şi al balanţei comerciale, piaţa financiară internă foarte slabă);2. Nu au fost cunoscute foarte bine şi de la început limitele expunerii la risc pentru bănci şi nu au fost evaluate riscurile bancare, îndeosebi legate de creditare;

3. Piaţa titlurilor de valoare a fost foarte puţin dezvoltată. Ne referim în primul rând,la piaţa acţiunilor şi obligaţiunilor;

4. Nu a existat o piaţă diversificată de produse şi servicii bancare şi nici un portofoliu diversificat al băncilor, astfel încât să fie o anulare reciprocă a riscurilor (fie ea şi parţială);

5. Programele strategice au fost introduse târziu, iar obiectivele lor nu au fostîntotdeauna bazate pe un marketing bancar;

6. De multe ori creditul unei bănci a fost concentrat într-un număr redus de

sectoare (ex. Banca Agricolă a acoperit până la 90% din necesarul de fonduri al agriculturii);7. S-a trecut târziu la o rată variabilă a dobânzii, ceea ce a agravat expunerea

băncilor la risc;8. Deteriorarea permanentă a cursului de schimb al monedei naţionale, a condus la

creşterea datoriilor băncilor, în caz că împrumuturile erau contractate în valută;9. Nu au fost corect selectate activele şi nu au fost stabilite covariaţii între

randamentul activelor şi costurile pasivelor (covariaţie avem de exemplu, când un produs bancar este mai puţin eficient, o bancă să lanseze şi alte produse cu un grad mare derentabilitate).

A existat şi un vid legislativ care a îngreunat exercitarea unui management bancar modern. Acest management va trebui să fie în viitor performant, participativ şi eficient.

Au fost făcute unele eforturi pentru îmbunătăţirea managementului bancar, dar acesteaau fost firave şi incomplete şi nu au condus la rezultatele scontate. Astfel, s-a încercat

privatizarea unor bănci cu capital integral sau majoritar de stat. Rezultatele sunt foarte puţinîncurajatoare. S-au adoptat legile nr. 58/1998 (Legea bancară) şi nr. 101/1998 privind statutulBăncii Naţionale a României, dar aplicarea unora din prevederile lor încă mai întârzie. Deasemenea, nu s-a putut elimina penuria de resurse de creditare, cu toate că băncile au fonduri(în principal din depozite), dar preferă să cumpere bonuri de tezaur şi bilete de trezorerie(împrumută statul), transformându-se în „paraziţi", „tăietori de cupoane", în loc să fie sprijin

pentru economia reală în primul rând pentru finanţarea/creditarea investiţiilor.Considerăm că în viitor, nu se mai poate ca un sector atât de important al economiei

româneşti să fie gestionat după metode şi principii care nu 3 situează ca vârf de lance spreeconomia de piaţă. Principalele direcţii în care trebuie să acţioneze pentru a realiza unmanagement performant sunt:

1. Restructurarea compartimentelor funcţionale prin crearea şi îmbunătăţirea unor direcţii, servicii, cât şi prin modificări în structurile consiliilor de administraţie din bănci.Astfel, trebuie create direcţii de Management şi marketing, Strategie, Pregătirea resurselor umane, Informatizarea, Cooperarea Internaţională. Este necesară eliminarea persoanelor

politice din Consiliile de Administraţie, cât şi a directorilor executivi numiţi pe criterii politiceşi care nu sunt specialişti bancari de înalt profesionalism.

2. Introducerea şi gestionarea unor produse bancare de mare performanţă. Estevorba în primul rând, de produse alternative la creditare (leasing, factoring, opţiuni), dar şi

utilizarea în mult mai mare măsură a instrumentelor moderne de piaţă, care vor contribui laeliminarea blocajului financiar. Utilizarea unor căi de creditare a economiei reale, deci

89



folosirea în mod productiv a creditului, în primul rând prin investiţii şi deci creştereeconomică. Ţara noastră are mare nevoie de relansare economică, de fonduri, băncile nu maitrebuie să finanţeze (prin procurare de bilete de trezorerie şi bonuri de tezaur) deficitele

bugetare din depozitele populaţiei. Este cazul să se respecte o relaţie fundamentală aeconomiei de piaţă:

E = I(Investiţiile provin din economii)

Băncile trebuie să participe la realizarea unor investiţii privilegiate. Băncile - prinsistemul participaţiilor, adică al achiziţionării de acţiuni - pot să-şi îmbunătăţească ele înseleperformanţele, prin obţinerea de dividende.

3. Nu poate exista management bancar performant, fără consolidarea bazei de capital,deci fără o substanţială capitalizare. Firmele de consultanţă şi de rating au în vedere tocmaislaba capitalizare când tot scad notele băncilor noastre.

4. Sporirea prudenţei bancare, mai ales în activitatea de creditare (creditul rămânede departe cel mai important produs al băncilor româneşti), printr-o evaluare modernă afiecărui credit. Acest lucru se poate realiza printr-un management participativ (comitete derisc, comitete de credite, scoaterea în afara bilanţurilor a creditelor subvenţionate, dacăacestea vor mai exista în viitor).

5. Intrarea în bănci a investitorilor străini. Aici nu ne referim numai la aducereaunui volum mare de capital, ci şi la echipamente moderne, clientelă selectă, pregătirea înaltă a

personalului şi eliminarea celui depăşit, conservator şi ineficient.6. Un management performant este acela care reuşeşte să creeze o imagine distinctă

pentru fiecare bancă. Imaginea şi notorietatea sunt în mare măsură date de lider, de prestaţialui.7. Managementul performant presupune implementarea strategiei prin planuri de

acţiune, bugete şi stimulente.8. Performanţele managementului ar trebui să se caracterizeze prin permanenta

pregătire pentru schimbare prin organizare, planificare şi instruirea personalului.9. Managementul performant poate fi realizat numai prin identificarea permanentă a

unor centre şi domenii de profit potenţial.

12.2.2. Banca de date, condiţie a managementului bancar performant

Banca de date a unui centru de profit sau de gestiune reprezintă stocarea de informaţiinecesare organizării şi funcţionarii acestuia. Ea permite:

- realizarea unor analize de grup;- stabilirea şi ţinerea unui catalog de referinţă pentru clienţii băncii;- indicatori;- lucrări de sinteză;- documente contabile, statistice şi de plan;- obiective din programul strategic;- date monografice (punct de plecare care trebuie să evolueze).Banca de date este „memoria centrului de gestiune”. Ea trebuie să fie capabilă să

înregistreze, să controleze, să organizeze şi să restituie informaţii brute elaborate şi destinateconducerii centrului (informaţii necesare luării deciziilor) şi valorificate prin sectorul

90



operaţional. Acum despre informaţii se vorbeşte ca despre o resursă.Alte date de gestiune care pot fi stocate:- date referitoare la fiscalitate;- date referitoare la echipamente, tehnică;- date referitoare la diferite contacte între centre de gestiune şi clienţii săi;

- date referitoare la anchete diverse;- date de fişiere, contabilitate internă a centrului de gestiune şi fişiere despre clienţi.Obiectivele acestei grupări de informaţii sunt diversificate pe utilizatori:1. Conducerea (gestionarea) centrului:- decizia de a crea un nou produs;- după analiza de piaţă şi cercetarea potenţialului;- segmentarea clientului în raport cu produsele existente;- personalizarea prestaţiilor;- relansarea după contacte.

2. Produsele centrului:

- analiza pe grupe de calitate, pe termen scurt şi cu costuri reduse; studiul se face pringeneralizarea analizei de grup;

- referinţe indispensabile pentru introducerea unui consiliu global de un înalt nivel(audit, analize etc);

- realizarea de studii diverse la nivele sectoriale şi geografice diverse, îndeosebi lanivel regional prin agregarea informaţiilor altor centre de gestiune;

- punerea la dispoziţie de referinţe integrate cu informaţii despre alte structuri degestiune.

Banca de date este deci baza sistemului informaţional al centrului de gestiune. întregul personal al centrului participă la realizarea băncii de date, dar cu informaţii şi obiectivediferite, nu numai din banca comercială, ci şi de la clienţi, piaţă etc.

Funcţionalităţile solicitate

• fişierele de diverse origini sunt legate între ele într-un mod foarte transparent;• accesul la date este foarte simplificat;• definirea unei table de materii (inventar) pentru fiecare client (parte a fişierului de

semnalizare). Această tablă de materii este constituită din informaţii stabile care permitcaracterizarea clientului:

- informaţii speculative;- informaţii de mediu;

- informaţii privind aderenţa clienţilor;- clasificarea clienţilor;- indicele (gradul) de prezenţă a informaţiei stocate, tipul ei (economică,

fiscală, financiară etc.) şi calitatea ei;- informaţii pentru perioada următoare şi gestiunea zilnică (curentă).

Această organizare permite:- gestiunea directă şi simplă a activităţii la zi;- accesul direct şi aducerea la zi a informaţiei (prin automatizare) din tabla de materii;- determinarea rapidă a potenţialului bazei (răspuns cantitativ şi calitativ la o întrebare

de informare la un apel de ofertă);- accesul direct la criteriile ce caracterizează clientul (clasificări, eşantioane,

constante-indicatori).Baza definită în acest mod corespunde bazei comune a tuturor centrelor de gestiune.

91



Ea permite stocarea informaţiilor financiare, fiscale, de declarare a T.V.A., elemente derezultate, elemente tehnice, informaţii despre clienţi şi mediu, despre alte bănci.

Inserţia noilor fişiere conţinând informării complementare faţă de cele stocate în bazacomună, specifice, care poate deveni necesară, este prevăzută. Aceste noi date vor fi corelateşi legate cu restul bazei într-un mod foarte simplu, fiind definitivate în fişierul de semnalizare.

Prevăzut ca o „geometrie variabilă", fiecare centru de gestiune al unei bănci va putea stoca în bază tot ceea ce este mai important. Această organizare răspunde cerinţelor de supleţe şi de posibilităţi de evoluţie a informaţiilor necesare centrelor.

Gestiunea şi informarea bazei

Un program de control permite:• garantarea prezenţei informaţiei;• asigurarea coerenţei datelor şi a legăturilor dintre ele (contabile, descriptive şi în

interiorul fiecărei categorii);• determinarea bonităţii fiecărui client;• calcularea indicilor de calitate a informaţiilor pe pachete de programe de date pe

calculator şi pentru asigurarea de teste. Exemple de pachete de programe pe calculator:- achiziţiile pentru aprovizionarea cu stocuri de materiale (imprimante,

calculatoare etc);- imobilizările;- depozitele etc.Aceste rezultate sunt stocate în fişierul de semnalizare, în partea denumită „tabla de

materii” (inventar). Niciodată nu este respinsă apriori sau eliminată.Baza de date a programelor pe calculator s-a dezvoltat permiţând:- asigurarea stocurilor cu geometrie variabilă (prezenţa lor minimă);

- asigurarea fiabilităţii fiecărui pachet de date;- utilizarea prezenţei informaţiilor şi fiabilitatea acestora după criterii stricte;- constituirea şi asigurarea eşantioanelor.Uneori nu pot fi menţinute date disponibile în baza de date, rămase astfel încât să

poată da răspunsul la obiectivele fixate.Dar ele pot fi găsite - poate - în fişierul de semnalizare.

Exploatarea bazei

• se pot face consultaţii şi calcule la cerere cu parametrii stabiliţi pe baza unor procente medii;

• să se creeze simplu noi variabile fără să crească stocul de date (calcule);• să se extragă clienţii şi datele despre ei pe baza unor programe (extragere

programabilă); aceste programe conţin parametrii:- de variabile;- individuale;- tipuri de fişiere de ieşire pentru a dirija informaţiile spre tabele, grafice, alte baze de

date, programe cu caracter statistic şi programe de prelucrare a textelor.Această organizare a băncii de date permite şi acces la toate nivelurile, stocarea

adaptată la orice informaţie şi la orice tip de client cu posibilităţi de evoluţie a instrumentelor,organizării şi metodelor pentru exploatarea bazei.

Consecinţele organizării centrului (sucursalei unei bănci comerciale)Introducerea unui sistem de informaţii în banca de date are numeroase consecinţe

92



asupra organizării centrului (sucursalei).

La nivel contabil

La acest nivel reţinem în primul rând, utilizatorii principali al sistemului

informaţional. Ei aduc zilnic informaţii în banca de date pentru o mare parte din clienţi.O dată cu crearea centrelor de gestiune a avut o tendinţă favorabilă evoluţia

competenţelor şi definirea funcţiilor. O formaţie este necesară pentru a şti să utilizeze bancade date, să consulte informaţia, să realizeze mici studii de grup, care să permită valorizareainformaţiilor colectate pentru şi despre clienţii săi sau pentru ea (sucursală). Centrele degestiune trebuie să fie conştiente de interesul mare pe care trebuie să-1 aibă pentru culegereaşi introducerea de date în bancă. Aceste date trebuie să fie de calitate şi „la zi”.

La nivelul contabil şi al consilierilor

Crearea de fişe pentru clienţi şi includerea acestor fişe într-un sistem informaţional(punerea lor la dispoziţie), este presupusă. Introducerea acestui instrument trebuie să fieexpresia unei cerinţe (nevoi). Exploatarea acestor informaţii trebuie să constituie un ajutor înactivitatea cotidiană şi să permită relansarea, să faciliteze contactele şi transmiterea decunoştinţe privind clientul-aderent şi de la un agent la altul.

La nivelul consilierilor

Este indispensabil ca într-o perioadă de introducere (constituire) a băncii de date să seapeleze la un consilier de specialitate (pentru administrarea băncii de date). Va fi ointerpunere între instrumente, date şi utilizatori, ceea ce va facilita accesul la informaţii.

Evoluţia băncii de date va fi în funcţie de cerinţele exprimate de utilizatori. Acest consilier poate elabora studii mai sofisticate (complexe). El are şi un rol pedagogic foarte important, pentru că trebuie să-i înveţe pe colegi să utilizeze un sistem informaţional cotidian.

Pentru managementul centrului (sucursalei)Un sistem informaţional permite realizarea tuturor studiilor prealabile ale investitorilor

(necesare), simularea pieţei, stabilirea tabloului de bord al concepţiei de strategie şimarketing, diferenţiate în funcţie de ţinte bine definite. Este un instrument de pilotaj şi de

previziune a activităţii, care trebuie să fie introdus progresiv.Centrele de gestiune trebuie să înceapă să organizeze şi să centralizeze informaţiile

existente dar care nu sunt totdeauna uşor disponibile, deci, uneori inutilizabile. Este nevoie de

etape de completare, în funcţie de cerinţe şi mijloace.Din cele prezentate mai sus se poate deduce că managementul bancar performant

presupune şi descentralizarea deciziei bancare, transformarea sucursalelor, cel puţin a celor coordonatoare (judeţene) în centre de profit şi implicit în centre de gestiune.

Dar pentru ca o sucursală să devină un centru de gestiune al unei bănci, managementul bancar este necesar să gestioneze fondurile, să cunoască şi să dirijeze eficient fondurile decheltuieli şi să realizeze venituri mari, în conformitate cu următoarea lor structură:

93



Structura cheltuielilor pe elemente Ia nivelul unei sucursale bancare

I. Cheltuieli de exploatare bancară

1. Cheltuieli cu operaţiuni de trezorerie şi interbancare:- cheltuieli cu dobânzi la BNR., bănci, conturi de corespondent, valori date în

pensiune, titluri cu posibilităţi de răscumpărare;- alte cheltuieli cu dobânzile;- comisioane.2. Cheltuieli cu operaţiunile cu clientela:- dobânzi la conturile de factoring;- dobânzi la împrumuturile primite de la clientela financiară;- dobânzi la valori date în pensiune;- dobânzi la conturi curente;- dobânzi la depozite;- cheltuieli diverse cu dobânzile;

- comisioane.3. Cheltuieli pentru operaţiuni cu titluri:- dobânzi la titlurile date în pensiune;- pierderi la titlurile de tranzacţie;- cheltuieli cu titluri de plasament;- cheltuieli cu titluri de investiţie;- cheltuieli privind datorii constituite prin titluri (dobânzi privind titlurile pe piaţa

interbancară, titlurile de creanţe negociabile, obligaţiunile);- alte cheltuieli cu titlurile;- comisioane.4. Cheltuieli cu operaţiunile de leasing, locaţie simplă şi asimilate.

5. Cheltuieli privind datoriile subordonate şi fondurile publice alocate.6. Cheltuieli privind operaţiunile de schimb:- pierderi din operaţiunile de schimb şi arbitraj;- comisioane.7. Cheltuieli privind operaţiunile în afara bilanţului:- cheltuieli cu angajamente de finanţare;- cheltuieli cu angajamente de garanţie;- cheltuieli cu angajamente primite.8. Cheltuieli cu prestaţiile de servicii financiare:- cheltuieli cu mijloacele de plată;- alte cheltuieli.

9. Alte cheltuieli de exploatare bancară:- cota parie privind operaţiuni bancare efectuate în comun;- venituri retrocedate privind operaţiuni bancare efectuate în comun;- cheltuieli diverse de exploatare bancară.

II. Cheltuieli cu personalul

1. Cheltuieli cu salariile.2. Cheltuieli privind asigurările şi protecţia socială:- C.A.S.;

- ajutorul de şomaj;- alte cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială.3. Alte cheltuieli privind personalul.

94



III. Impozite şi taxe

1. Cheltuieli cu impozitul pe salarii.2. Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate.

IV. Cheltuieli cu materialele, lucrările şi serviciile executate de terţi

1. Cheltuieli cu materialele.2. Cheltuieli privind obiectele de inventar 3. Cheltuieli privind alte stocuri.4. Cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi:- întreţinere şi reparaţii;- energie şi apă;- cheltuieli poştale şi taxe de telecomunicaţii;

- cheltuieli cu colaboratorii şi de intermediere;- cheltuieli cu deplasări, transferuri, transport personal;- alte cheltuieli cu terţii:

- prime de asigurare;- redevenţe privind operaţiunile de leasing şi asimilate;- redevenţe privind concesiunile, locaţiile de gestiune şi chiriile;- alte cheltuieli.

5. Cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate.

V. Cheltuieli diverse de exploatare

1. Venituri retrocedate din operaţiuni nebancare efectuate în comun.2. Cota-parte privind operaţiuni nebancare efectuate în comun.3. Cota-parte din cheltuielile sediului social.4. Pierderile din cesiunea imobilizărilor.5. Alte cheltuieli diverse de exploatare.

VI. Cheltuielile cu amortizările privind imobilizările necorporale şicorporale

VII. Cheltuieli cu provizioane şi pierderi din creanţe nerecuperabile

1. Cheltuieli cu provizioane pentru creanţe din operaţiuni interbancare:- pentru risc de credit;- pentru risc de dobândă.2. Cheltuieli cu provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu clientela:- pentru risc de credit;- pentru risc de dobândă.3. Cheltuieli cu provizioane privind operaţiuni cu titluri şi operaţiuni diverse:- pentru deprecierea titlurilor;- pentru deprecierea stocurilor;

- pentru creanţe restante şi îndoielnice.4. Cheltuieli cu provizioane pentru valori imobilizate (deprecierea părţilor sociale şi a

95



titlurilor de participare, pentru deprecierea imobilizărilor etc).5. Cheltuieli cu provizioane pentru riscuri şi cheltuieli:- pentru riscuri de executare a angajamentelor prin semnătură;- pentru facilităţi acordate personalului;- pentru risc de ţară;

- pentru alte riscuri şi cheltuieli.6. Cheltuieli pentru provizioane reglementate.7. Cheltuieli din creanţe nerecuperabile acoperite cu provizioane.8. Pierderi din creanţe nerecuperabile neacoperite cu provizioane.

VIII. Cheltuieli excepţionale

1. Cheltuieli excepţionale privind operaţiunile de gestiune:- despăgubiri, amenzi, penalităţi;- donaţii şi subvenţii acordate;- cheltuieli privind sponsorizările;- pierderi din debitori diverşi;- alte cheltuieli.2. Cheltuieli excepţionale privind amortizările şi provizioanele:- pentru amortizarea imobilizărilor;- pentru provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;- pentru provizioane pentru deprecieri;- pentru provizioane reglementate.3. Alte cheltuieli excepţionale.

IX. Cheltuieli cu impozitul pe profit

Structura veniturilor realizate de către sucursalele unei bănci

I. Venituri din activitatea de exploatare bancară1. Venituri din activitatea de trezorerie şi operaţiuni interbancare:- dobânzi de la BNR;- dobânzi de la conturile de corespondent;- dobânzi de la conturile de depozite la bănci;- dobânzi de la credite acordate băncilor;- dobânzi de la valorile primite în pensiune;- alte venituri din dobânzi;- dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice;- comisioane.2. Venituri din operaţiunile cu clientela:- dobânzi de la creanţe comerciale şi credite acordate clientelei:

- de la operaţiuni de scont, asimilate şi alte operaţiuni comerciale;- de la operaţiuni de factoring;- de la operaţiuni de trezorerie;- de la creditele pentru export;

- de la alte credite acordate clientelei.- dobânzi de la creditele acordate clientelei financiare;- dobânzi de la valorile primite în pensiune;

96



- dobânzi de la conturile curente debitoare;- alte venituri din dobânzi;- dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice;- comisioane.3. Venituri din operaţiuni cu titluri:

- dobânzi de la titlurile primite în pensiune livrată;- venituri din titlurile de tranzacţie;- venituri din titlurile de plasament:

- dobânzi;- dividende şi venituri asimilate;- venituri din cesiune.

- venituri din titlurile de investiţii:- dobânzi;- venituri din prime.

- venituri diverse din operaţiunile cu titluri;- dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice;

- comisioane.4. Venituri din operaţiunile de leasing, locaţie simplă şi asimilate:- venituri din operaţiunile de leasing şi asimilate:

- din chirii;- din cesiunea imobilizărilor date în leasing şi asimilate;- din provizioane pentru operaţiuni de leasing.

- venituri din operaţiuni de locaţie simplă:- din chirii;- din cesiunea imobilizărilor date în locaţie simplă;- din provizioane pentru operaţiuni de locaţie simplă.

- venituri din creanţe restante şi îndoielnice.

5. Venituri din credite subordonate, titluri de participare şi titluri ale activităţii de portofoliu:

- dobânzi la creditele subordonate la termen;- dobânzi la creditele subordonate pe durată nedeterminată;- dividende şi asimilate;- dobânzi din creanţe restante şi îndoielnice.6. Venituri din operaţiuni de schimb:- din operaţiuni de schimb şi arbitraj;

- comisioane.7. Venituri din operaţiunile în afara bilanţului:- din angajamente de finanţare (cu alte bănci, cu clientela);- din angajamente de garanţie (cu alte bănci, cu clientela);- din alte angajamente date.8. Venituri din prestaţiile de servicii financiare:- comisioane din activităţi de asistenţă şi consultanţă;- venituri privind mijloacele de plată;- alte venituri.9. Venituri din activitatea de exploatare bancară:- cota-parte privind operaţiuni de exploatare bancară efectuate în comun;

- cheltuieli refacturate privind operaţiuni de exploatare bancară efectuate în comun;- transferuri de cheltuieli de exploatare bancară;

97



- venituri diverse de exploatare bancară.

II. Venituri diverse din exploatare1. Cheltuieli refacturate.2. Cota-parte privind operaţiuni de exploatare nebancare efectuate în comun.

3. Cota-parte din cheltuielile sediului social.4. Venituri din cesiunea imobilizărilor.5. Venituri accesorii.6. Alte venituri diverse din exploatare:- transferuri de cheltuieli de exploatare nebancară;- cota-parte din subvenţiile de investiţii trecute la venituri;- venituri din subvenţii de exploatare;- venituri din producţia de imobilizări;- veniturile privind bunurile mobile şi imobile din executarea creanţelor;- alte venituri.

III.Venituri din provizioane şi recuperări de creanţe amortizate1. Venituri din provizioane pentru creanţe din operaţiuni interbancare:- din provizioane specifice de risc de credit;- din provizioane specifice de risc de dobândă.2. Venituri din provizioane pentru creanţe din operaţiunile cu clientela:- din provizioane specifice de risc de credit;- din provizioane specifice de risc de dobândă.3. Venituri din provizioane privind operaţiuni cu titluri şi operaţiuni diverse:- venituri din provizioane pentru deprecierea titlurilor;- venituri din provizioane pentru deprecierea stocurilor;- venituri din provizioane pentru creanţe restante şi îndoielnice.

4. Venituri din provizioane pentru valori imobilizate:- pentru deprecierea părţilor deţinute la societăţi, a titlurilor de participare şi a titlurilor

de portofoliu;- venituri din provizioane pentru deprecierea imobilizărilor;- venituri din provizioane pentru creanţe restante şi îndoielnice.5. Venituri din provizioane pentru riscuri şi cheltuieli:- pentru riscuri de executare a angajamentelor prin semnătură;- pentru facilităţi acordate personalului;- pentru risc de ţară;

- pentru alte riscuri şi cheltuieli.6. Venituri din provizioane reglementate.7. Venituri din recuperări de creanţe reglementate.

IV. Venituri excepţionale1. Venituri excepţionale din operaţiunile de gestiune:- din despăgubiri şi penalităţi;- alte venituri excepţionale din operaţiuni de gestiune.2. Venituri excepţionale din provizioane:- pentru riscuri şi cheltuieli;- pentru deprecieri;

- din provizioane reglementate.3. Alte venituri excepţionale.

98



V. Venituri din reevaluarea rezervei generale pentru riscul de credit Desigur că, în afara elementelor de venituri şi cheltuieli prezentate mai sus trebuie

avute în vedere şi alte cheltuieli şi venituri care rezultă din operaţiuni efectuate în afara bilanţului şi care ţin de modul în care se realizează un management performant.

12.3. DIVERSIFICAREA PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR BANCARE,OBIECTIV MAJOR AL MANAGEMENTULUI BANCAR

Băncile constituite în România după 1989 sunt societăţi pe acţiuni şi realizează toate produsele şi serviciile bancare, pentru toate ramurile, sectoarele şi segmentele economieinaţionale. Nu mai există bănci îngust specializate. Cel puţin în această perioadă de tranziţie.De exemplu, înainte de al doilea război mondial, specializarea ajunsese aşa de departe însectorul bancar, încât existau bănci organizate special pentru credite ipotecare.

Este necesară în această perioadă, diversificarea cât mai mare a băncilor, produselor

şi serviciilor lor, din următoarele motive:- concurenţa altor bănci;- nevoia de apropiere a băncilor de agenţii economici serviţi;- diversificarea atribuţiilor şi rolului băncilor în economia de piaţă;- diversificarea activităţii economice în economia de piaţă în comparaţie cu limitarea

sectoarelor economice existente înainte de 1990;- găsirea de noi forme de atragere a resurselor băneşti necesare băncilor;- diversificarea plasamentelor;- constituirea, dezvoltarea şi consolidarea bursei de valori (participare);- participarea băncilor la constituirea de capital social al unor societăţi comerciale;- participarea băncilor româneşti la circuitul mondial al informaţiei bancare (SWIFT,

INTERNET, REUTER, bănci corespondente, participarea la tranzacţii financiar-valutareinternaţionale);

- plăţile interne şi internaţionale au fost diversificate;- cibernetizarea informaţiei;- sporirea participării băncilor la viaţa economică şi socială a ţării;- utilizarea publicităţii, ca mijloc de promovare a produselor şi serviciilor bancare;- alinierea structurii funcţionale şi evidenţei băncilor comerciale la standardele

internaţionale;- diferenţierea dobânzii;- diversificarea instrumentelor de depozite, atragerea economiilor populaţiei (carnete

de economii, depozite bancare, conturi personale, participarea la licitaţii, emisiuni de acţiuni,obligaţiuni, ipoteci, cambii, alte hârtii de valoare);- plăţi internaţionale pe bază de cârduri;- cumpărări-vânzări de aur şi alte metale preţioase;- angajarea în viitor a unor operaţiuni de leasing;- promovarea unor activităţi de asigurări bancare;- gestionarea unor credite în valută, acordate de bănci şi alte organisme internaţionale.

Numai printr-o dezvoltare foarte mare a produselor şi serviciilor, băncile pot fi luate înconsideraţie, în competiţia pentru ocuparea unui loc în rândul băncilor moderne.

Politica de diversificare face parie din politica băncilor. Ea este înscrisă în deciziileluate la nivelul cel mai înalt al managementului băncilor, dar totodată se acordă o largă

autonomie unităţilor teritoriale. Este vorba deci de includerea diversificării produselor şiserviciilor bancare în programele strategice ale băncilor comerciale. La cele mai multe din

99



aceste bănci, diversificarea produselor şi serviciilor este înscrisă ca un obiectiv prioritar.Diversificarea produselor şi serviciilor apare şi ca urmare a faptului că actualmente,

băncile româneşti sunt atât bănci de afaceri, cât şi bănci de dezvoltare.Ca urmare a acestei diversificări a produselor şi serviciilor, în bănci a fost necesară o

reorganizare şi restructurare a compartimentelor funcţionale, care au devenit mai transparente

şi eficace, pe lângă faptul că sunt în mai mare măsură axate pe nevoile clienţilor, ceea cecontribuie în final la reducerea costurilor.Prin diversificarea produselor şi serviciilor, băncile contribuie din plin la înfăptuirea

politicii financiar-monetare şi valutare a ţării. Astfel, diversificându-se instrumentele de platăutilizate de bănci, poate fi diminuat sau chiar eliminat blocajul financiar. Prin participarea lalicitaţiile valutare, băncile contribuie la stabilirea zilnică a raportului dintre moneda naţionalăşi valutele străine (deci a cursului valutar). Temperând cererea de credite (fie şi măcar pentrufaptul că nu există destule resurse), băncile contribuie la limitarea inflaţiei. La aceastăreducere a inflaţiei contribuie şi faptul că băncile acordă diferenţiat creditele, în funcţie degradul de bonitate a agenţilor economici. Cooperarea mai mare între bănci faciliteazăoperaţiunile de investiţii şi de împrumut, realizându-se studii de fezabilitate şi participând la

elaborarea şi punerea în aplicare a proiectelor de investiţii şi de creditare. Tot în cazulrelaţiilor de cooperare se poate aprecia că se va pune un accent mai mare pe problemele deintermediere financiară şi bancară.

Băncile trebuie să introducă elemente de marketing în determinarea cererii de produse şi servicii bancare.

Comportamentul băncilor româneşti vizează tot mai mult orientarea spre profit. Deaceea, este necesară în primul rând, cunoaşterea cererii de produse şi servicii bancare. Factoriicare influenţează această cerere de produse bancare pot fi consideraţi următorii:

- preţurile produselor sau tarifele serviciilor bancare;- puterea de cumpărare a solicitanţilor de astfel de produse şi servicii;- concurenţa şi gradul de dezvoltare a reţelei bancare;- politica băncilor privind dezvoltarea produselor şi serviciilor;- gradul de utilizare a unor produse şi servicii bancare alternative;- calificarea şi profesionalismul salariaţilor băncii;- utilizarea unor produse bancare moderne care să atragă clientela (pachete de produse,

banca la domiciliu etc);- periodicitatea utilizării unor produse şi servicii bancare;- gestiunea activelor şi pasivelor fiecărei bănci;- gradul de civilizaţie şi cultură bancară din fiecare ţară;- factori conjuncturali.Preţurile şi tarifele constituie un aspect foarte puţin abordat în legătură cu cererea de

produse şi servicii bancare şi implicit cu managementul bancar. Acestea nu au fost abordate înmod complex. De exemplu, dacă o bancă îşi vinde produsele ea obţine pe ele un preţ. Acelaşi produs bancar reprezintă costuri pentru cumpărători, întrucât cheltuielile pentru achiziţionareaacestor produse vor fi incluse în costurile de producţie. Dacă produsul este creditul, banca îlvinde la un preţ format din suma ce reprezintă împrumutul propriu-zis, dobânda aferentă şieventuale majorări şi comisioane. Desigur că acest credit propriu-zis presupune o resursăechivalentă, ceea ce pentru bancă înseamnă costuri. Se poate afirma deci, că şi în cazul

produselor bancare cea mai mare parte a preţurilor o constituie costurile. Complexitatea preţurilor şi tarifelor bancare determină tot mai mult utilizarea noţiunii „costul capitalului”.Fie că este vorba de preţ sau de cost, de bancă sau de clientul care utilizează creditul,elementul central este capitalul, pe care unii îl vând iar alţii îl cumpără dar în final, ambele

părţi trebuie să-1 fructifice, adică să obţină profit. Cererea de produse bancare nu va fi mare,dacă profitul va fi însuşit numai de bancă. De exemplu, percepând o dobândă prea mare la

100



creditul acordat, banca încarcă prea mult costurile agentului economic împrumutat şi acestanu mai poate obţine profit. Produsul bancar „credit" devine pentru acesta inaccesibil şiinacceptabil. De aceea, în determinarea preţurilor produselor bancare, costurile de capitaltrebuie cunoscute în fiecare fază şi având în vedere interesele ambilor parteneri. Unul dinaceste interese este pentru bancă, menţinerea unei cereri ridicate la produsele sale.

În cele ce urmează, prezentăm variaţia preţurilor produselor bancare în funcţie decerere şi ofertă.Influenţa puterii de cumpărare a solicitanţilor de produse bancare se manifestă în

mod direct asupra nivelului cererii. Dacă persoanele fizice nu deţin valută, ele nu vor solicita produsul bancar „card în valută" pentru că nu îşi vor putea deschide cont în valută, care presupune depunerea unei sume de bani. Uneori puterea de cumpărare este mică datorităcondiţiilor împovărătoare pe care le pune banca. De exemplu, agenţii economici au nevoie defonduri de credite, dar dobânzile pot fi fixate la rate aşa de înalte încât să descurajeze pesolicitanţi. Aşa se poate vorbi şi în cazul produselor bancare de o cerere solvabilă.

Concurenţa şi dezvoltarea reţelei bancare influenţează puternic cererea de produseşi servicii bancare. Concurenţa face să scadă preţurile produselor bancare, ceea ce echivalează

cu creşterea cererii acestor produse. De asemenea, cererea este favorizată de dezvoltareareţelei teritoriale a fiecărei bănci. în unele zone ale ţării, s-a continuat preferinţa unor persoanefizice pentru produsele CEC - de exemplu, carnetele de economii - cu toate că dobânda oferităera mai mică decât la alte bănci. Cauza a fost tocmai reţeaua mai dezvoltată în teritoriu aCEC, ceea ce a creat facilităţi de deplasare mai ales în cazul persoanelor mai în vârstă.

Politica băncilor de dezvoltare a produselor şi serviciilor are un rol esenţial lanivelul cererii. Astfel, într-o primă perioadă de dezvoltare a băncilor, în dorinţa de a cucerisegmente de piaţă cât mai mari, acestea acordau credite cu foarte mare uşurinţă, ceea ce acondus la sporirea cererii de credite. în ultimii ani, politica băncilor s-a schimbat, în sensulrespectării cu mai multă stricteţe a principiului prudenţei bancare. Au fost înăsprite condiţiile

pentru acordarea creditelor, ceea ce a condus la reducerea cererii pentru acest produs (credit).Gradul de dezvoltare a unor produse şi servicii bancare alternative conduce la

reducerea cererii de produse bancare „clasice”. De pildă, dezvoltarea unor produse bancare deleasing, scoring, contribuie la reducerea cererii de credite, tocmai pentru că acestea constituieforme alternative de creditare.

Calificarea şi profesionalismul salariaţilor băncii pot conduce în cel mai înalt gradla dezvoltarea produselor bancare de calitate şi moderne, ceea ce are ca efect direct sporireacererii de astfel de produse. Profesionalismul înalt înseamnă şi comunicare, marketing,activitate promoţională intensă. Şi de ce să nu spunem, profesionalism înseamnă învingereaconcurenţei. Profesionalism înseamnă şi performanţe ridicate pentru bancă şi pentru salariaţiisăi. De exemplu, dacă într-o bancă profitul net pe un salariu este foarte mare, clienţii vor

înţelege că au de a face cu o bancă puternică şi că procurarea produselor acestei bănci nucomportă riscuri mari.Utilizarea unor produse bancare moderne care să atragă clientela duce la

creşterea cererii de astfel de produse. Desigur, aceste produse trebuie să creeze facilităţi maimari faţă de produsele bancare „clasice”. Este vorba de pachete de produse, banca ladomiciliu şi alte facilităţi, care consolidează relaţiile cu clienţii şi sporesc eficienţa acestor relaţii.

Periodicitatea utilizării unor produse şi servicii bancare conduce la scădereacererii, în general, băncile preferă să „vândă” produse care au un mare grad de frecvenţă. Deexemplu, creditele sezoniere se acordă mult mai rar decât cele de trezorerie iar băncile suntinteresate să dezvolte astfel de produse.

Managementul activelor şi pasivelor fiecărei bănci reprezintă un factor de bază îndezvoltarea produselor şi serviciilor bancare. Astfel, dacă într-o bancă, activele corporale,

101



creditele neperformante şi provizioanele au un volum şi o pondere foarte mare, nu se poatevorbi de obţinerea unor performanţe foarte înalte. De asemenea, acordarea unor creditesubvenţionate, dar fără garanţii asigurătorii demonstrează de cele mai multe ori, că bancagestionează prost activele, în loc de a dezvolta alte produse şi servicii bancare cu un grad maimic de risc, care au o căutare mai mare pe piaţă (deci o cerere mai mare) şi aduc mari venituri.

Gradul de civilizaţie şi cultură bancară din fiecare ţară influenţează în maremăsură dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare. Dovadă în acest sens este şi reacţiaîntârziată pe care o au clienţii obişnuiţi ai băncii la apariţia şi deci procurarea unor produse

bancare noi. De asemenea, nu putem explica altfel, decât printr-o lipsă de minimă cultură bancară, faptul că la noi, contul curent personal este foarte puţin răspândit, sau că reţeaua bancară este încă foarte puţin dezvoltată.

Factorii conjuncturali pot avea de multe ori, influenţe foarte mari asupra activităţii bancare şi dezvoltării produselor şi serviciilor bancare. De exemplu, rata mare a inflaţieidetermină o rată a dobânzii de asemenea, foarte mare, ceea ce îndepărtează mult pe clienţi dela solicitarea de credite. Riscul de ţară crescut conduce la reducerea creditelor acordate de

băncile străine şi gestionate de băncile româneşti.

Cererea de produse şi servicii bancare trebuie determinată pe baze ştiinţifice, deci pe baza studiului pieţei. Acest lucru se poate realiza numai prin organizarea unei reţele devalorificare a resurselor bancare, a unui circuit de valorificare şi constituirea unei echipecomplexe de specialişti care să cerceteze piaţa, concurenţa şi să promoveze fiecare produs

bancar. Practic, această echipă pregăteşte comercializarea produselor şi serviciilor bancare.Prin marketingul bancar se poate stabili care este decizia optimă de cumpărare a produsului

bancar şi factorii ce influenţează această decizie. Astfel, echipa de cercetare analizează cu prioritate următorii factori de influenţă a deciziei de cumpărare a produselor bancare: preţul,calitatea produsului, publicitatea, metodele de distribuţie. În cazul ultimilor doi factori se

poate spune chiar că ei aparţin activităţii propriu-zise de marketing în funcţie de modul în careactivitatea de marketing reuşeşte să creeze contactul dintre client şi produsul bancar, de modulîn care se realizează comunicarea, cererea de astfel de produse poate să fie mai mare sau maimică.

12.4. PROFESIONALISMUL ŞI EXIGENŢELECALITĂŢII PRODUSELOR BANCARE,

PREMISĂ A MANAGEMENTULUI BANCAR PERFORMANT

Sectorul bancar se dezvoltă mai rapid în perioada de tranziţie în raport cu alte domeniiale economiei şi societăţii. Aproape toate băncile viabile au traversat deja mai multe etape alestrategiei lor printre care amintim strategia de cucerire, cea de dezvoltare, iar unele bănci dejaau intrat în etapa strategiei de consolidare. Rezultă de alei, în primul rând, faptul că băncilecomerciale româneşti îşi desfăşoară activitatea pe baza unor strategii complexe, care jaloneazăîntreaga evoluţie pe perioada următoare.

Strategia se bazează în mare parte pe comunicare, pe calitatea relaţiilor interne dinfiecare bancă, dar şi pe relaţiile băncilor cu clienţii. Calitatea relaţiilor interne este definită şide profesionalismul specialiştilor bancari. Am putea afirma că profesionalismul, decicalitatea managementului şi munca specialiştilor bancari reprezintă factorul hotărâtor înrealizarea unei calităţi înalte a produselor şi serviciilor bancare. Acest lucru se poate realiza,

desigur, prin elaborarea unor strategii complexe, cu misiuni şi obiective precise, inclusiv subraportul comunicării şi pregătirii resurselor umane.

102



Profesionalismul este însă influenţat şi chiar determinat de clienţii băncii, pentru că înfuncţie de structura produselor şi serviciilor solicitate de către aceştia, de calitatea acestor

produse, pregătirea personalului se face într-un anumit fel sau în altul. Profesionalismul presupune din acest unghi de vedere şi calitatea relaţiilor interne, deci între specialiştii băncii,valorificarea produselor şi serviciilor bancare, parteneriatul şi spiritul de responsabilitate.

Se poate afirma - pe baza celor subliniate mai sus - că, de fapt, calitatea produselor şiserviciilor bancare se bazează pe o adevărată cultură, care într-o anumită măsurăsubordonează obiectivul obţinerii de profit unui alt obiectiv major al activităţii bancare şianume, satisfacerea cerinţelor clientului. Această satisfacere se poate realiza numai când în

bănci se desfăşoară o creativitate, la nivelul managementului, în loc să se lase acest domeniuîn sarcina unor factori de execuţie. Este deci necesar să se reconsidere domeniul relaţiilor cu clienţii şi anume că obiectivul de bază al băncilor este satisfacerea utilizatorului final prin

perfecţionarea permanentă a pregătirii resurselor umane.Promovarea unor exigenţe sporite în privinţa calităţii produselor bancare presupune

însă, eliminarea oricăror divergenţe între strategia elaborată de fiecare bancă comercială şimijloacele de punere în practică a ei. Numai în acest fel, profesionalismul băncii este în afara

pericolului de a se deteriora, iar banca se găseşte în afara pericolului de a-şi asuma riscuridisproporţionate.

Pentru a contribui la sporirea calităţii produselor şi serviciilor bancare, strategiafiecărei bănci îşi propune conturarea unui profesionalism prudent dar entuziast. În acest fel,

profesionalismul, nivelul ridicat al pregătirii profesionale a personalului din fiecare bancă, numai poate fi în primul rând, atributul compartimentului organizatoric (de organizare amuncii), ci un element al gestionării băncii prin elemente strategice, al managementului.

Profesionalismul, ca factor al creşterii calităţii produselor bancare, presupunereducerea treptelor ierarhice. Acest lucru înseamnă mai multă supleţe în gestiunea bancarăşi deci sporirea competenţei. Există alei şi un factor subiectiv care susţine afirmaţia că mai cuseamă tinerii specialişti bancari au un sentiment de neputinţă, când constată că au de urcatzeci de trepte ierarhice. Reducerea treptelor ierarhice presupune favorizarea relaţiilor directeşi multiple între specialiştii bancari, ceea ce reduce grija gradelor profesionale punându-seastfel accent pe misiuni şi competenţe.

O bancă modernă trebuie să pună accent şi pe altă trăsătură a specialiştilor şi deci a perfecţionării pregătirii profesionale şi anume, reactivitatea. Aceasta are în vederecomplexitatea tot mai mare a activităţii bancare. De pildă, elaborarea proiectelor de finanţare(creditare) presupune şi o gestionare şi o conducere a lor. Dar gestionarea unui proiect

presupune participarea mai multor compartimente funcţionale, care aparţin mai multor liniiierarhice. De multe ori, această situaţie conduce la un consum prea mare de muncă, timp,energie. Reducerea ierarhiilor presupune reactivitatea ca o calitate complexă, totală, specifică

unor specialişti bancari de o înaltă calificare profesională, care presupune în plus, rigoare,instrumente de conducere şi control al activităţii. în plus, reactivitatea presupune capacitateaordonării întregului ansamblu (de exemplu a elaborării, finanţării şi gestionarii proiectului).Reactivitatea presupune, de asemenea, acordarea unei atenţii mai mari valorilor umane. Prinaceasta, reactivitatea impune schimbarea, care nu poate fi făcută de către o singură persoană,ci de către o echipă de consilieri-organizatori, care are totuşi un coordonator. Reactivitatea

presupune produse bancare de mare calitate, dar această performanţă trebuie privită prin prisma clientului, deci a utilizatorului final. Calitatea se măsoară mai ales la nivelul clientului.Pentru bancă, această calitate înseamnă şi comercializarea produsului bancar la un preţ maimare decât costurile sale.

*

103



* *

În activitatea bancară profesionalismul presupune mai mult decât în alte sectoareformarea anticipată. Aceasta are în vedere nu numai personalul bancar, ci şi informarea şiformarea clientelei. Dacă avem în vedere doar câteva din perfecţionările aduse sectorului

bancar din punct de vedere al transformării băncilor în societăţi pe acţiuni, al capitalizării şi privatizării ne dăm seama că acestea au trezit întrebări şi nelinişti. Lor trebuie să li se răspun-dă pragmatic, adică de pe poziţia oportunităţii acestor îmbunătăţiri. Printre mijloacele cucare se pot realiza aceste obiective, avem în vedere şi pregătirea personalului bancar pentru aface faţă noilor întrebări, noilor produse bancare şi pentru a putea informa clienţii, publiculinteresat.

Profesionalismul bancar este tot mai strâns legat de armonizarea informaţiilor şimesajelor transmise între compartimentele şi ierarhiile aceleiaşi bănci, cât şi clienţilor ei.Acest lucru este o altă oportunitate comercială ce trebuie mai mult implementată în activitatea

bancară. De exemplu, dacă informaţiile şi mesajele către clienţi sunt corecte, există toateşansele ca banca respectivă să-şi păstreze aceşti clienţi. Dar armonizarea informaţiilor şi

mesajelor nu este suficientă la nivelul administraţiei centrale. Ea trebuie să se realizeze maiales la nivelul reţelei teritoriale a băncii respective, deci este necesară descentralizarea. Numai

prin „discursuri” adaptate la toţi interlocutorii băncii se pot crea ramificaţii viabile, permanente de transmitere a informaţiei către clienţi şi personalul băncii.

Este mai întâi nevoie de o soluţie globală pentru a răspunde realizării unui profesionalism bancar performant. Aceasta presupune în primul rând asigurarea unei pregătiri profesionale înalte pentru specialiştii bancari şi pentru clienţii băncii, oricare ar fi nivelul şistructura lor. Se impune însă ca această pregătire să se desfăşoare rapid şi pe întreg teritoriulîn care banca are unităţi operative (deci specialişti al săi) şi clienţi, ceea ce se poate realiza

prin sistemul modulelor de formare şi pregătire a personalului. Acestea ţin seama, atât decomunicarea externă fără de care o bancă nu poate exista, cât şi de pregătirea personalului

băncii.Soluţia globală presupune în primul rând, formarea formatorilor, deci crearea unor

echipe cu funcţii de pregătire a personalului bancar. Componenţii acestei echipe se selecteazăîn funcţie de nivelul foarte ridicat al competenţei şi de aptitudinile de comunicare. Formatoriinu pot fi eficienţi dacă nu sunt polivalenţi, mai concret, capabili să conducă grupe de cursanţi.Polivalenţa se concretizează alei în faptul că aceşti formatori trebuie să albă cunoştinţe variatedespre bancă, piaţa financiar-bancară, relaţii interbancare, produse şi servicii bancare. Nu poţi

preda cunoştinţe de comunicare bancară dacă nu eşti specialist bancar, dacă nu cunoştimecanismele de creditare, de plăţi, nu al cunoştinţe solide de management bancar, strategie şimarketing. Formatorii trebuie să fie operaţionali în toate fazele procesului cunoaşterii, să ştie

să utilizeze mijloacele tehnice şi suporturile.Pregătirea profesională începe nu numai cu formarea formatorilor, ci şi cu elaborareaunor proiecte de pregătire, care cuprind mai multe module cum ar fi: modulul comunicare,modulul pregătire internă, modulul strategie şi marketing, modulul produse noi etc.

Pregătirea profesională nu îşi poate realiza scopul principal dacă nu cuprinde întregul personal de specialitate din băncile comerciale, de la personalul de la ghişeu şi până ladirectorul unităţii operative a băncii.

Pe plan mondial, actualmente, strategia profesiunilor de bancă este marcată de oabordare produs/client. Instituţiile fac distincţie între profesiunile comerciale şi cele ale bănciide investiţie.

Pentru banca comercială criteriul de diferenţiere îl reprezintă categoria clientului.

Totuşi, anumite produse sau familii de produse, cum ar fi finanţările specializate şi produselede asigurare, sunt apreciate suficient de deosebit pentru a fi considerate profesiuni de sine

104



stătătoare.Pentru banca de investiţie criteriul de diferenţiere îl constituie natura produsului sau a

serviciului.

Abordarea globală a patrimoniului clienţilor În cadrul strategiei de abordare globală, se recurge la mai multe profesiuni pentru a

satisface un client conform următoarelor două logici:• Logica împărţirii competenţelor se bazează pe exigenţa unor competenţe de acelaşi

fel în meserii diferite, exemplul cel mai caracteristic fiind cel al asigurării bancare.În ciuda existenţei unei puternice specificităţi a back-offices, banca s-a bazat pe

competenţe adevărate pentru a câştiga încrederea clienţilor în privinţa produselor de asigurare.Structura reţelei de distribuţie, importanţa fişierului clientului, sistemele de informare bancarăşi ameliorarea eficacităţii în gestionarea fondurilor colectate au contribuit la dezvoltarea unuidomeniu absolut nou.

• Logica combinării competenţelor constă în gruparea mai multor profesiuni întrecare nu există legături strânse în mod obişnuit. Meseriile vizate sunt cele legate de gestionarea

patrimoniului particularilor sau a băncilor „de gros". Finanţarea unor proiecte poate intra înaceastă categorie. Instituţiile încearcă să fie prezente la diferitele etape ale realizării

proiectelor, mai întâi în calitate de consilieri şi apoi, eventual, în calitate de finanţatori.O condiţie esenţială pentru reuşita integrării acestor profesiuni rezidă în coerenţa

prestaţiei şi deci în organizarea relaţiilor dintre profesiuni. Profesiunile caracteristicestrategiilor de abordare globală a clienţilor pot fi considerate adevărate sisteme strategice.Este vorba de reţele dinamice care se bazează pe diviziune, pe schimburi şi o coordonare întremeseriile care le constituie. începând cu anii 1990 această viziune sistemică asupra profesiu-nilor bancare a reprezentat o alternativă la viziunea clasică în termene de produs/client.

Totuşi, se pare că îşi face apariţia o nouă concepţie asupra meseriilor bancare, concepţiesusceptibilă să pună sub semnul întrebării organizarea instituţiilor.

Apariţia unei concepţii transversale

Atât distribuirea de produse financiare cât şi gestionarea riscului sunt funcţii incluse înreţeaua profesiunilor bancare care astăzi descoperă propria lor logică.

În cadrul distribuţiei produselor financiare, apariţia unei anumite autonomii va presupune, pentru o instituţie, găsirea pentru fiecare meserie, a dozajului cel mai judicios întrediferitele moduri de distribuţie (agenţii, bănci la distanţă) şi hotărârea de a se concentra asupradistribuţiei a unuia sau mai multor produse pentru unul sau mai mulţi clienţi. Capacitatea

concurenţială se va putea constitui pe un segment optimal al diferitelor reţele de distribuţie şitotodată pe capacitatea sa de a-şi face relaţii cu producătorii de produse financiare şigestionării back-offices.

Gestionarea riscurilor se caracterizează prin organizarea coerentă a unui sistem decontrol la diversele niveluri ale instituţiei a cărei eficacitate constituie o adevărată capacitateconcurenţială. Tehnica gestionării activ-pasiv, caracteristică acestei viziuni transversale agestionării riscurilor, se bazează pe informaţiile adunate asupra angajamentelor unei bănci.Pentru aceasta, banca trebuie să fie capabilă să adune datele provenite din diverse operaţiuni(împrumuturi şi depozite) şi apoi să le consolideze.

Gestionarea activ-pasiv se poate ridica la nivelul comitetelor strategice. Dacă funcţiade bază rămâne gestionarea riscului dobânzilor, aceasta poate integra poli operaţionali pentru

105



pilotajul colectării şi distribuţiei creditelor.Apariţia profesiunilor transversale autonome conduce la folosirea unor competenţe

„arhitecturale” de natură organizatorică şi umană. Acestea sunt compuse din cunoştinţelefiecărui individ sau ale echipei şi sunt modelate de tehnologia utilizată şi structurileorganizatorice. Aceste competenţe „arhitecturale" acţionează asupra competenţelor existente

în cadrul fiecărei profesii, federalizându-le într-un mod original. Aranjarea meseriilor încadrul băncii „de gros”4.

Mişcarea de specializare

Apariţia liniilor de profesii reflectă gândirea actuală asupra reorganizării viitoare ainstituţiei bancare. Diferite concepţii sunt pe cale să apară.

Fig. 1 - Reprezentarea concepţiilor transversale ale profesiilor bancare.

Concepţia clasică a profesiilor

4 Revista Banque nr. 580 aprilie 1997.

106



Printre aceste concepţii, amintim:• Product formulators (bănci care concep produse). Este vorba despre un mod de

organizare axat pe un produs unic cu variante puţine. Avantajul concurenţial va proveni dintr-un înalt grad de expertiză. Astfel, banca americană Pasadena, care se ocupă doar deîmprumuturi imobiliare pe care le comercializează prin intermediul unor reţele netradiţionale,a reuşit să investească masiv în automatizări.

• Customer gateway (bănci distribuitoare). Avantajele concurenţiale ale acestui tip deorganizare decurg din produsele concepute de alţii dar care vor fi vândute unei baze date declienţi. Agenţiile reţelelor bancare vor organiza vânzarea încrucişată a produselor financiare.

• Industry services (bănci care prestează servicii). Este vorba de bănci sau de nou-veniţi care vor propune servicii de back-office (compensaţii de CEC, extrase de cont, scoring,gestionarea fondurilor) instituţiilor financiare şi vor furniza infrastructuri şi reţele interne decomunicare interbancară. De exemplu, „Cedicam” asigură gestionarea mijloacelor de plată

pentru „Credit Agricole", serviciu ce poate fi prestat şi pentru alte instituţii.Această tendinţă de a decupla activităţile constituie o mişcare de fond. Actualmente,

fiecare operaţiune îşi descoperă propria sa logică şi este considerată ca o adevărată meserie cese poate exersa independent cu o mai mare eficacitate. Conservarea este un exemplucaracteristic. O instituţie precum „Bank of New-York” asigură această funcţie la nivelmondial şi îşi face relaţii cu conservatorii locali.

Această mişcare de specializare nu pune sub semnul întrebării conceptul de bancăuniversală dar contribuie la evoluţia acestuia. Marile instituţii vor putea contribui ladezvoltarea unor echipe sau departamente autonome. În schimb, această mişcare deschidedrumul noilor veniţi non-bancheri sau dezvoltării micilor bănci specializate care vor puteadeveni furnizorii privilegiaţi al marilor instituţii sau care vor putea face uz în mod direct decompetenţele lor în faţa clienţilor.

Pentru o bancă ce se vrea universală, miza va fi de a dezvolta competenţele în vedereacoordonării activităţilor specializate care au luat amploare în interiorul grupului şi în vedereacoordonării furnizorilor externi pentru a asigura coerenţa şi calitatea prestaţiilor pentru clienţi.Problema coordonării trebuie să reprezinte o preocupare majoră a instituţiilor şi va constitui,cu siguranţă, elementul determinant pentru modelul viitor al organizării băncii.

107



12.5. COMUNICAREA ŞI FUNCŢIA FINANCIARĂ ÎN BĂNCI,COMPONENTE ALE MANAGEMENTULUI BANCAR

Băncile sunt mari unităţi economice organizate pe principiile societăţilor comerciale.De aceea, ele au multe trăsături comune cu întreprinderile economice, printre acestea fiind şi

o funcţie financiară.Pentru ca băncile să-şi poată desfăşura activitatea, ele îşi procură, în primul rând,capital. Şi în cazul băncilor procurarea capitalului se face prin asocierea deţinătorilor dedisponibilităţi băneşti. Desigur că în cazul băncilor, altele sunt modalităţile de asociere,acestea cuprinzând în sensul larg, inclusiv realizarea de depozite bancare. Pentru bănci acestedepozite reprezintă resurse atrase şi au devenit principala formă a fondurilor băneşti utilizatede bănci pentru plasamentele în credite. Se poate vorbi de o asociere a băncilor cu deponenţiisăi în scopul fructificării capitalului existent la populaţie (în principal) sub formă de economii.Ca urmare a acestei asocieri, cele două părţi asociate (banca şi titularul depozitului) îşiîncasează profitul cuvenit şi concretizat în acest caz, în dobândă.

Şi în cazul băncilor este necesar să se facă distincţie între capitalul total şi capitalul

real. Practic, numai capitalul real este important, pentru că numai acesta se află într-un circuitaducător de venituri şi deci de profit. în principal, capitalul băncilor care prezintă un maregrad de utilitate şi eficienţă în circuitul său este cel plasat în credite performante, titluri devaloare şi alte creanţe certe.

Funcţia financiară a băncii constă în primul rând, în realizarea obiectiveloresenţiale ale activităţii acesteia, mai ales în realizarea de profit. Ca orice societate peacţiuni, banca are ca principal scop al activităţii, obţinerea de profit. Realizarea de profit estefacilitată în bănci de faptul că ciclul de realizare a produselor bancare este relativ scurt iar stocurile de valori materiale lipsesc aproape cu desăvârşire, ceea ce contribuie la creştereavitezei de rotaţie a fondurilor, iar în final la creşterea profitului.

Funcţia financiară presupune în bănci, mai mult decât în alte sectoare, formarea şiutilizarea capitalului prin intermediul operaţiunilor monetare.

O altă trăsătură a funcţiei financiare a băncilor constă în faptul că obţinerea profitului,maximizarea acestuia au loc într-o piaţă concurenţială mai puternica decât în celelaltesectoare economice, iar băncile trebuie să ţină seama în mai mare măsură de incertitudine şirisc.

Funcţia financiară a unei bănci devine operaţională prin gestiunea financiară încadrul căreia un loc important îl ocupă deciziile, activitatea de realizare a acestora, personalulşi compartimentele funcţionale care au sarcina să le îndeplinească. Desigur că este vorba dedecizii şi operaţiuni care se referă la procurarea şi utilizarea capitalurilor, cât şi la rezultatelefinanciare. Se poate afirma că deciziile financiare reprezintă un element esenţial al gestiunii

financiare, al managementului bancar.Funcţia financiară în bănci este realizată însă în foarte mare măsură prin operaţiuni şitehnici bancare, adică prin întreaga activitate de realizare şi valorificare a produselor şiserviciilor bancare. De exemplu, decizia financiară de plasament (decizia de investiţii), cât şicea de finanţare a activelor sunt transpuse în practică prin activităţi concrete şi foarte diverse,

printre care:- operaţiuni de procurare a capitalurilor;- operaţiuni de subscriere;- vărsăminte;- creditare;- emitere de acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri;

- achiziţionarea şi gestionarea activelor financiare (acţiuni etc. emise de alte societăţicomerciale);

108



- optimizarea valorilor de exploatare;- amortizarea capitalului fix;- operaţiuni de calcul privind costul capitalului;- efectuarea de plăţi, garanţii, asigurări;- participări la capitalul social al unor societăţi comerciale;

- desfăşurarea unei intense activităţi cu marele public (retail);- studii de marketing;- planificare strategică;- programe de informatizare;- pregătirea resurselor umane;- dezvoltarea reţelei teritoriale;- recuperarea creditelor neperformante;- diversificarea produselor şi serviciilor bancare, mai ales a produselor derivate şi

alternative la creditare (titularizare, leasing, factoring, scoring, contracte SWAP, COOLAR,CAP etc).

Funcţia financiară şi gestiunea se realizează în bănci şi prin comunicare, cu atât mai

mult cu cât există în structurile băncilor, compartimente funcţionale de informare, planificare, produse noi, control de gestiune.

Ca şi alte societăţi pe acţiuni, băncile trebuie să-şi finanţeze proiectele şi serviciile lacele mai mici costuri. Managementul băncii comunică compartimentelor de strategie şitrezorerie, decizia ca rata randamentului să fie mai mare decât costul capitalului. Aapărut şi în bănci, necesitatea determinării şi respectării costului marginal al capitalului. Deasemenea, este necesar ca rata randamentului (calculată ca un raport între profitul brut şicapitalul total) să se situeze la un nivel superior celui al concurenţei, întrucât numai în felulacesta banca respectivă se poate menţine şi dezvolta pe piaţă. De exemplu, atât timp cât BancaAgricolă a acordat agriculturii credite subvenţionate, la aceste produse costurile au fost maimari decât veniturile. Ca urmare a faptului că aceste credite aveau o pondere foarte mare întotalul costurilor băncii (datorită dobânzilor mari plătite pentru resursele atrase) rata randa-mentului s-a situat la un nivel inferior faţă de concurenţă.

În legătură cu cele de mai sus, prin comunicare se reduce uzura morală acunoştinţelor profesionale ale salariaţilor din bănci. în cazul de faţă, comunicarea înseamnă şitransmiterea către managementul băncii a unor date referitoare la: numărul de personal, vârstamedie a salariaţilor, gradul de calificare, stabilitatea, nivelul productivităţii muncii,

perfecţionarea pregătirii profesionale, participarea la profit, nivelul retribuţiei. Comunicareaasigură informaţia necesară fundamentării deciziilor financiare majore, care să conducă larealizarea funcţiei financiare a băncii. Compartimentele funcţionale ale băncii sunt interesatede calitatea informaţiei, utilizarea şi siguranţa păstrării fondului de informaţii, întrucât numai

în acest fel, comunicarea se poate folosi de conservarea de potenţial în informaţii.În determinarea influenţei pe care o are comunicarea asupra realizării funcţieifinanciare a băncii, trebuie să avem în vedere că fără o evaluare riguroasă a informaţiei nu

poate fi elaborată strategia băncii. Comunicarea pe baza informaţiei de calitate promoveazăîncrederea ca tip de resursă. Este vorba de credibilitatea băncii.

Comunicarea este foarte necesară în analiza băncii. Schimbările pot apărea în bănciîn măsura în care acestea sunt preocupate în tot mai mare măsură de atragerea specialiştilor (experţilor). Aceştia au un mai mare grad de autonomie profesională, care le dă dreptul lacontrolul unui anumit tip de resurse. In felul acesta, se pot crea centre alternative de puteremotivate de faptul că provin din medii şi instituţii care permiteau o flexibilitate mare adeciziilor. Deci, nu este suficient să se facă o schimbare rapidă a structurii organizatorice a

unei bănci, dacă se perpetuează vechiul tip de funcţionalitate. Schimbarea trebuie să ţinăseama şi de transferurile de influenţe şi de dezvoltarea de oportunităţi pentru specialişti.

109



Prin comunicare se poate răspunde la întrebarea:FENOMENUL DE PUTERE, REDISTRIBUIREA PUTERII STIMULEAZĂ SAU

ÎMPIEDICĂ INOVAŢIA ÎN ORGANIZAŢII ?Într-o lucrare relativ recentă5, Francois Pichault readuce în discuţie tipologia elaborată

de Mintzberg cu privire la relaţiile de putere care să stimuleze inovaţia în organizaţii. Pentru a

putea da un răspuns corect, este introdusă distincţia între sistemele de influenţă centripetă şicele de influenţă centrifugă. Sistemul de influenţă centripetă pune accentul pe concentrarea puterii la nivelul managementului strategic şi al liniilor ierarhice, iar cel de influenţăcentrifugă pe dispersia polilor de putere datorită existenţei operatorilor calificaţi. Teoriamodernă a organizaţiei subliniază că experţii sunt esenţiali în organizaţie, prin capacitatea lor de iniţiativă şi implicare.

În cele ce urmează, prezentăm structurile de organizare apropiate celor două tipuri deinfluenţe.

În cazul sistemelor de influenţă centripetă la baza distribuirii puterii stă controlul personal, iar în cazul celor centrifuge competenţele specializate ale operatorilor.

Schimbările în bănci nu trebuie percepute ca o ameninţare (ca în cazul sistemelor deinfluenţă centripetă). Pentru operatorii calificaţi schimbarea organizaţională este percepută cao oportunitate de a-şi extinde registrul expertizei profesionale. Schimbarea poate deveni, în

acest caz, o provocare pentru inovaţie.Funcţia financiară a unei bănci nu poate fi realizată dacă nu cuprinde şi politica dedividende, aceasta presupunând la rândul ei un mare grad de comunicare. Aceasta presupuneexistenţa unor fluxuri de informaţii cu privire la decizia de privatizare a băncii, valoarea de

piaţă a acţiunilor, calcularea impozitului pe profit, respectarea principiului reinvestiriidividendelor, efectele reevaluării capitalului social. Comunicarea este cea care demonstreazăcondiţionarea financiară a procesului decizional din bănci.

Pentru a fi eficientă, comunicarea presupune un anumit comportament managerial.Complexitatea activităţii unei bănci ar trebui să facă imposibilă promovarea unor manageriautocraţi, care nu admit schimbul de idei şi nu se consultă cu subalternii, din care motiv

performanţele lor sunt cel puţin îndoielnice. Pentru bănci, cel mai eficient model de

5 Francois Pichault, Resources humaines et changement strategique, vers un management politique, Ed. DeBeeck Universite, 1993.

110



comportament managerial este cel de susţinere a angajaţilor în obţinerea unor performanţeînalte. Acest comportament presupune implicarea unor angajaţi în procesul managerial. Elface parte din modelul de management al resurselor umane. Conform acestui model,subordonaţii se implică în procesul decizional. Acest model trebuie completat cu modeluldrumului deschis de manager, conform căruia, subordonaţii urmează comportamentul

liderului.

12.6. MARKETINGUL ŞI RENTABILITATEA, OBIECTIV ŞI SCOPÎN MANAGEMENTUL BANCAR

Fie că vrem să colectăm sau să difuzăm informaţia, să conturăm imaginea sau săstudiem o ofertă de produse, viitorul marketing trebuie să fie centrat în jurul clientului.Rentabilitatea băncii care oferă servicii marelui public poate fi ameliorată semnificativ.

Ultimii ani au fost marcaţi de o accelerare remarcabilă a activităţii de concentrare însectorul financiar, ceea ce a fost salutat de bursele din lumea întreagă, care îşi conduc

afacerile într-o economie oscilantă şi restrângând la maximum cheltuielile generale.Revoluţia actuală în marketing contribuie la ameliorarea rentabilităţii băncilor. Este

vorba de instituţiile capabile să introducă o strategie în marketing, centrată pe client şi poatecontribui la creşterea rentabilităţii băncilor de la 50 la 100% .

Mai mulţi factori limitează eficienţa marketingului în băncile de retail. În aceste bănci,cheltuielile cu activitatea de marketing deţin mai puţin de 2% din cheltuielile generale, încomparaţie cu 15% în cazul fabricanţilor de bunuri de consum.

Organizarea tradiţională a unei bănci este defavorabilă introducerii într-o perspectivăapropiată a marketingului centrat pe client. De exemplu, direcţia de marketing este structurată

pe linie de produse care nu pot fi promovate printr-o campanie de plasament care să presupună şi un contract de asigurare de viaţă pentru acelaşi segment de clientelă. O altădeficienţă constă în faptul că mai multe reţele de distribuţie (agenţii, bănci la distanţă,

prescriptori) coexistă cu obiective comerciale ale concurenţei. Este o lipsă de coordonare cuconcurenţa. Puţine bănci de retail se dezvoltă selectiv.

Actualmente au fost identificate unele acţiuni importante pentru ameliorarea eficienţeimarketingului bancar. Aceste acţiuni „se articulează" în jurul a cinci axe.

1. Ameliorarea valorii de percepţie a oferteiMulte bănci îşi fundamentează activitatea de marketing pe ipoteza că produsele şi

serviciile bancare sunt complet banalizate. Preţul va fi deci mijlocul principal de demarcarefaţă de concurent.

Este probabil exact faptul că valoarea obiectivă a unui produs bancar (de exemplu,cont curent sau credit auto) variază puţin de la o bancă la alta. Dar o altă variabilă poate fisursă de diferenţiere şi anume, valoarea percepută de client pentru oferta de produse şi serviciiale unei bănci. Patru pârghii permit înţelegerea acestui lucru:

a) Dezvoltarea strategiilor relaţionale pentru fiecare segment al clientelei. Relaţiiledintre bancă şi clienţii săi sunt determinate şi produc o diferenţiere durabilă, datorită faptuluică este mai greu să imiţi concurenţa decât alte componente ale ofertei. O strategie relaţionalăeste specifică fiecărui segment al clientelei şi se caracterizează, printre altele, prin frecvenţacontactului direct (faţă în faţă) cu clientul şi informarea acestuia cu privire la eventualeleincidente privitoare la contul său şi tehnicile de vânzare privilegiate (preferenţiale).

b) Să asigure coordonarea relaţiilor bancă-client. Coerenţa şi pertinenţa mesajelor

transmise clientului pe diferite canale de distribuţie sunt esenţiale pentru eficienţamarketingului ofertei. Pentru a răspunde acestui deziderat, o bancă poate constitui de

111



exemplu, o fişă unică a clientului, care să conţină toate informaţiile disponibile ale unuiclient şi care să fie utilizate pentru actualizarea ansamblului activităţii cu clientul. Acest tip deinstrument poate fi conceput în dublu rol: de a optimiza exploatarea informaţiilor accesibileclientului şi de a defini cadrul reglementar.

c) Să determine performanţa în termeni care să satisfacă clientul. Într-o logică ce

presupune focalizarea clientului „actorii” cei mai sofisticaţi au creat tablouri de bord care săsatisfacă nevoile clientului.d) Să se alieze cu partenerii distribuitori nebancari. Mai multe bănci europene sunt

deja implicate în parteneriate cu agenţii de voiaj, agenţii imobiliare şi chiar mari distribuitori,cu care au puncte de vânzare şi fac vânzări în comun. Interesul acestui parteneriat trebuie

privit astfel încât să fie evaluat în termeni de complementaritate a participanţilor la piaţă, a bazei clientelei şi a marketingului operaţional.

2. Dinamizarea capitalului care poartă marca bănciiMarca băncii, notorietatea, contribuie la generarea valorii puse de client chiar pe

denumirea (eticheta) bunurilor de larg consum. Acest procedeu permite unei bănci să

exploateze forţa mărcii sale pentru a vinde produsele realizate de alte instituţii financiare,întărind relaţia cu clientul şi amortizând costurile de marketing şi de distribuţie.

3. Creşterea eficienţei marketingului operaţionalEficienţa marketingului operaţional răspunde unei preocupări permanente de culegere

a informaţiilor despre clientelă cu un grad de sofisticare adecvat. O dată cu schimbareaclientelei se înregistrează diferite evenimente ce afectează viaţa clienţilor săi, până la creareade fişiere automate. Pot fi reţinute declaraţiile de schimbare a stării civile, cheltuielileimportante, bunurile de folosinţă îndelungată. Aceste informaţii asupra ciclului de viaţă alclientului permit anticiparea modificărilor comportamentului cumpărătorilor, identificareaclienţilor cu mare probabilitate de a cumpăra o reşedinţă, un automobil. Scopul este de a fiincluşi în ţintele unei companii de vânzare a unor produse şi servicii. Datele mai suntnecesare şi pentru a completa analizele sistematice efectuate de bancă şi pentru a asiguraoptimizarea continuă a alocării resurselor prin marketingul operaţional.

4. Să obţină profit maxim din informaţiile privind clienţiiÎn această perspectivă, dezvoltarea mijloacelor de analiză a informaţiilor despre

clientelă în baza de date trebuie îmbunătăţită. Pot fi reţinute în acest sens, trei tipuri de analizăcomplementară.

Segmentul client asigură pertinenţa pachetului de informaţii propus pentru fiecarecategorie. Acest segment ţine seama de rentabilitate.

Modelarea profilelor. Aceste modele permit elaborarea unui prospect al unuisegment al clientelei privind existenţa unor date accesibile pentru bănci (de exemplu,caracteristicile socio-demografice).

Modelarea prognozei de comportament permite anticiparea situaţiei concurenţei înactele de cumpărare şi estimează probabilitatea răspunsurilor pozitive ale unei operaţiuni

promoţionale.

5. O demarare progresivăBancherii convinşi de interesul acestei evoluţii a marketingului, nu trebuie să aştepte

rezultate imediate sau în câteva luni. Este necesară adoptarea unei demarări progresive.

Eforturile trebuie centralizate către o acţiune ţintă şi cu miză mare pentru bancă. Rezultateleobţinute din această primă acţiune vor fi utilizate pentru a asigura adeziunea „actorilor şefi" la

112



schimbările ce vor veni. Aceste prime acţiuni trebuie, de asemenea, să constituie ocazia de arealiza un diagnostic global punând în evidenţă în primul rând, disfuncţiunile şi mizele majoredin practica marketingului, apoi selectând priorităţile. Trebuie testate mai întâi, soluţiile maisimple şi puţin costisitoare (transferul de date din bazele clienţilor, produsele, analizele de

baze de date).

1.Bibliografie minimală obligatorie1. Tudorache, D., Papari, G.- „Politici şi tehnici bancare”, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa,20052. Basno,C., Dardac,N., Constantin,Floricel- „ Monedă, credit, bănci ”, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1999.

2.Bibliografie recomandată1. Basno,C., Dardac,N., Constantin,Floricel- „ Monedă, credit, bănci ”, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1999.2. Basno,C., Dardac,N. – „Operaţiuni bancare”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.3. Basno, C., Dardac, N., - „ Produse, costuri, performanţe bancare”, Ed. Economică, Bucureşti,2000.4. Coman, F. – „ Activitatea bancară- profit şi performanţă”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,2000.5. Dedu,V. – „ Managementul bancar ”, Ed. Mondau, 1997.6.Pintea,A.,Ruscau,Gh. – „ Băncile în economia românească 1774-1995”, Ed.Economică,Bucureşti, 1995.7. Tudorache,D.- „ Managementul bancar” , Ed. Universitaria, Bucureşti, 20048. Tudorache,D. –„ Produse bancare” , Ed. Universitaria, Bucureşti, 2004.9. Tudorache, D., Papari, G.- „Politici şi tehnici bancare”, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa,200510. Tudorache,D., Papari,G. – „ Monedă, bănci, credit ”, Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa,

2001

113

curs politici si tehnici bancare

Documents