curtea de apel timiŞoaraportal.just.ro/59/documents/decizii relevante/cap timisoara lmas t4...
TRANSCRIPT
CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
DECIZII RELEVANTE
SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE
Trimestrul al IV-lea 2014
Selecţia şi prelucrarea speţelor au fost realizate de:
Judecător dr. Carmen PÂRVULESCU
Prim-grefier Floare NYIREDI
Pagină 1 din 45
Cuprins
- Cuprins ...................................................................................................................................... 1
1. Apel. Calculul şi împlinirea termenului de declarare în cazul expedierii cererii de apel
prin fax ................................................................................................................................................ 2
2. Conflict de competenţă. Stabilirea competenţei materiale de soluţionare a litigiului
referitor la modul de executare a contractului pentru asigurarea continuităţii asistenţei
medicale primare prin centrele de permanenţă în favoarea judecătoriei. ................................ 7
3. Decizie de pensionare. Modul de determinare a punctajelor lunare cuvenite
asiguraţilor pentru activitatea prestată anterior datei de 1 aprilie 2001 ................................... 9
4. Decizie de pensionare. Obligativitatea contestării ei pe cale administrativă anterior
sesizării instanţei de judecată ....................................................................................................... 16
5. Indemnizaţie de şomaj. Bază de calcul .............................................................................. 23
6. Restituire sumă nedatorată. Inadmisibilitatea acţiunii angajatorului pentru restituirea
unei sume încasate de către salariat urmare a unei executări silite ....................................... 31
7. Salariul de bază. Legalitatea stabilirii lui pentru fiecare clasă de salarizare, prin
contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, printr-o formulă de calcul constând din
înmulţirea coeficientului de ierarhizare corespunzător cuantumului salariului de bază brut
prevăzut pentru clasa 1 de salarizare, chiar dacă acesta este inferior celui minim brut pe
ţară, garantat în plată ..................................................................................................................... 36
Pagină 2 din 45
1. Apel. Calculul şi împlinirea termenului de declarare în cazul expedierii
cererii de apel prin fax
- Codul de procedură civilă: art. 181 alin. (2), art. 182 alin. (2), art. 183, art. 468
alin. (1) şi art. 471
Apelantul are posibilitatea să înregistreze apelul la registratura instanţei care a
pronunţat hotărârea atacată până în ultima zi a termenului de apel în timpul
programului de lucru cu publicul al acestei instanţe sau să îl depună, prin scrisoare
recomandată, la oficiul poştal ori la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu
specializat de comunicare până în ultima zi a termenului de apel în timpul
programului de lucru cu publicul a acestor instituţii.
Dacă apelantul expediază cererea de apel, prin fax, pe numărul de telefon al
secretariatului instanţei de judecată, în ultima zi a termenului de apel, dar în afara
programului de lucru cu publicul al acesteia, menţiunea privind data şi ora expedierii,
imprimată pe cererea de apel, nu constituie dată certă, neputând fi verificată.
Această cerere de apel primeşte dată certă la momentul înregistrării ei. Dacă
legiuitorul ar fi dorit să recunoască, ca act de procedură efectuat în termen, actul de
procedură expediat prin fax în afara programului de lucru al instanţei şi înregistrat
ulterior expirării termenului, ar fi prevăzut expres această posibilitate la art. 183 din
Codul de procedură civilă. De altfel, art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă
prevede că: „dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt
loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal,
dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile”. Partea poate expedia calea de atac prin fax, însă
data înregistrării acesteia la instanţă este data certă aplicată de serviciul registratură.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 1098 din 19 noiembrie 2014, C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 876 din data de 1 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul Caraş-
Severin în dosarul nr. 741/115/2014, a fost respinsă excepţia tardivităţii acţiunii,
invocată de pârâta C.J.P. Caraş-Severin prin întâmpinare, precum şi acţiunea
formulată de către reclamantul T.M. în contradictoriu cu pârâtele C.N.P.P. Bucureşti
şi C.J.P. Caraş-Severin.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că pârâta nu a
dovedit data comunicării hotărârii contestate, astfel încât excepţia tardivităţii
introducerii cererii de chemare în judecată este nefondată.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a constatat că activitatea desfăşurată de
reclamant în perioada 01.11.1989-01.03.1996, în funcţia de economist la Combinatul
Siderurgic Reşiţa, nu poate fi valorificată ca stagiu de cotizare în grupa I de muncă,
conform poziţiilor 21 şi 23 din Anexa nr. 1 la Ordinul MMPS nr. 50/1990, în temeiul
Pagină 3 din 45
înscrierilor din adeverinţa nr. 342/05.09.2009, eliberată de SC TMK - Reşiţa SA,
respectiv că nu poate fi asimilată cu condiţii speciale de muncă potrivit înscrierilor din
adeverinţa nr. 3166/19.05.2011, eliberată de aceeaşi societate, întrucât această
activitate nu se încadrează în prevederile menţionate.
Prin natura funcţiei îndeplinite şi a atribuţiilor de serviciu, economiştii nu au
desfăşurat activitate în aceleaşi condiţii cu personalul muncitor de bază de la locurile
de muncă precizate la poziţiile menţionate mai sus, pentru a beneficia de încadrare
în grupa I de muncă în vederea pensionării.
Referitor la nominalizarea pentru încadrarea activităţii desfăşurate anterior datei de 1
aprilie 2001 şi nominalizarea unor persoane în grupe superioare de muncă în baza
unui Protocol încheiat la data de 18.09.2009, instanţa de fond a reţinut că nu mai
exista bază legală, deoarece toate actele normative referitoare la încadrarea în
fostele grupe I şi II de muncă au fost abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr.
19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
Activitatea desfăşurată în perioada 01.03.1996-31.03.2001, în funcţia de şef birou
import – export şi şef serviciu import – export la SC Combinatul Siderurgic Reşiţa SA,
nu poate fi valorificată ca stagiu de cotizare în grupa a II-a de muncă, conform
poziţiei 143 din Anexa nr. 2 la Ordinul MMPS nr. 50/1990, completat cu avizele
ulterioare, potrivit înscrierilor din adeverinţa nr. 342/05.09.2009, eliberată de S.C.
TMK S.A. Reşiţa, întrucât această activitate nu se încadrează în prevederile
menţionate.
Aplicarea corectă a acestor dispoziţii trebuie să fie în sensul stabilirii corecte a
faptului că persoana a desfăşurat efectiv muncă în locurile sau activităţile cu condiţii
de muncă deosebite (nocive, grele sau periculoase).
Având în vedere cele arătate mai sus, tribunalul a apreciat că activitatea desfăşurată
de reclamant în funcţiile de economist, şef birou şi şef serviciu nu presupunea lucru
în condiţii nocive cu noxe care depăşeau concentraţia maximă admisă de Normele
de protecţia muncii, nici în condiţii grele, întrucât nu s-a depus un efort fizic în condiţii
de microclimat nefavorabil, sau în condiţii periculoase, deoarece activitatea
reclamantului nu s-a desfăşurat în locuri de muncă în care exista pericol de explozie
sau de contaminare, şi, prin urmare, o astfel de activitate nu poate fi încadrată în
grupa a II- a de muncă.
Împotriva sentinţei civile nr. 876/1.07.2014, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin
în dosarul nr. 741/115/2014, a formulat apel reclamantul-apelant T.M., solicitând
admiterea apelului, anularea în tot a hotărârii judecătoreşti apelate, ca fiind
netemeinică şi nelegală, şi admiterea acţiunii.
În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că, în perioada 01.11.1989 -
31.03.2001, a desfăşurat activitate în cadrul SC TMK Reşiţa SA, în funcţiile de
Pagină 4 din 45
economist, şef birou si respectiv şef serviciu. Pentru această perioadă, angajatorul a
eliberat adeverinţa nr. 342/05.09.2009 şi adeverinţa 3166/19.05.2011, prin care
certifică faptul că munca prestată de către reclamant s-a desfăşurat în condiţii
speciale, aferente unei încadrări în grupele I şi II de muncă.
Intimata C.J.P. Caraş-Severin nu a valorificat aceste adeverinţe la emiterea Deciziei
de pensionare nr. 307814/22.10.2013, considerând că munca prestată de către
reclamant nu poate fi încadrată în condiţii speciale. Aceeaşi opinie a avut si intimata
C.N.P.P. - Comisia Centrală de Contestaţii Pensii, care, prin Hotărârea nr.
6780/27.01.2014, a dispus respingerea contestaţiei reclamantului împotriva Deciziei
nr. 307814/22.10.2013.
Instanţa de fond a reţinut greşit că „activitatea desfăşurată de contestator în funcţiile
de economist, sef birou şi respectiv de şef serviciu nu presupune lucru în condiţii
nocive ... nici în condiţii grele ... şi nici în condiţii periculoase, întrucât activitatea
contestatorului nu s-a desfăşurat în locurile de muncă în care există pericol de
explozie sau de contaminare şi prin urmare a astfel de activitate nu poate fi încadrată
în grupa a II-a de muncă", deşi acest aspect se certifică prin adeverinţele nr.
342/05.09.2009 şi nr. 3166/19.05.2011.
În condiţiile în care reclamantul a prezentat documente valabile emise de angajator,
pârâta C.J. P. Caraş-Severin era obligată să ţină seama de ele, deoarece angajatorul
poartă întreaga răspundere pentru datele cuprinse în acestea, pentru valabilitatea şi
corectitudinea lor, aşa cum prevede art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 4/2005.
Pârâta poate contesta în faţa instanţei valabilitatea adeverinţelor. doar dacă ele ar fi
anulate, fiind îndreptăţită, în acest caz, să nu le ia în considerare. Această condiţie
nu a fost îndeplinită nici la data emiterii deciziei de pensionare contestate şi nici la
data pronunţării hotărârii judecătoreşti apelate.
Încadrarea locurilor de muncă în grupele de muncă şi nominalizarea persoanelor
care se încadrează în grupele de muncă reprezintă un atribut exclusiv al
angajatorului şi se exercită în condiţiile Ordinului nr. 50/1990.
Având în vedere că adeverinţele se referă la locul de muncă al reclamantului, în
cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Ordinul nr. 50/1990. Raportat la aceste
prevederi legale şi la faptul că activitatea reclamantului s-a desfăşurat în procent de
peste 70% la locurile de muncă ce se încadrează în grupa a II-a de muncă, în mod
eronat prima instanţă nu a constatat că pârâta C.J.P. Caraş-Severin trebuia să ia în
calcul grupa a II-a de muncă.
Potrivit Ordinului nr. 50/1990, nominalizarea persoanelor care se încadrează în
grupele de muncă se face de către angajator, iar conform prevederilor Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, dovada perioadelor lucrate în grupele de muncă se
Pagină 5 din 45
poate face şi cu adeverinţe emise de către angajator. În speţă, unitatea angajatoare
a eliberat reclamantului adeverinţele nr. 342/05.09.2009 şi nr. 3166/19.05.2011, din
care reiese că activitatea desfăşurată de el a fost încadrată în grupa a II-a de muncă,
desfăşurându-se în procent de peste 70% în condiţiile grupei a II-a. Aceste
adeverinţe au avut la bază documente verificabile, aflate în arhiva societăţii, pârâta
Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin având obligaţia să le ia în considerare.
Faptul că, în opinia pârâtelor şi a instanţei de fond, temeiul legal, în baza căruia
reclamantul a beneficiat de grupa a II-a de muncă, este eronat, deoarece funcţia de
economist, şef serviciu şi sef birou nu ar avea legătură cu temeiul legal invocat în
adeverinţele sus-menţionate nu poate constitui motiv de legalitate şi temeinicie al
sentinţei apelate, deoarece încadrarea în grupele de muncă s-a făcut în funcţie de
activitatea desfăşurată în fapt de către salariat şi condiţiile în care acesta a
desfăşurat-o, iar nu în funcţie de încadrarea/funcţia menţionată în carnetul de muncă.
Reclamantul nu a solicitat aplicarea dispoziţiilor legale abrogate de Legea nr.
19/2000 decât pe perioada anterioară abrogării lor.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de procedură
civilă.
Intimatele au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca
nefondat.
La termenul de judecată din 19.11.2014, Curtea, din oficiu, în temeiul art. 245, art.
246 alin. (1), art. 247 alin. (1), art. 248 alin. (1) şi art. 468 alin. (1) din Codul de
procedură civilă coroborate cu art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a
invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de apel şi a reţinut cauza în pronunţare
pe această excepţie.
Analizând excepţia de tardivitate a apelului declarat de către reclamant, prin prisma
dispoziţiilor art. 468 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care instituie un termen de
apel de 30 de zile de la comunicarea hotărârii apelate, Curtea a constatat că această
excepţie este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
La data de 1.08.2014, a fost comunicată reclamantului sentinţa civilă nr.
876/01.07.2014 a Tribunalului Caraş-Severin, pronunţată în dosarul nr.
741/115/2014. Reclamantul avea la dispoziţie un termen de 30 zile de la această
comunicare pentru a formula apel, conform art. 468 alin. (1) din Codul de procedură
civilă, termen care se calculează în conformitate cu dispoziţiile art. 181 alin. (2) din
Codul procedură civilă. În aceste condiţii, ultima zi de declarare a apelului a fost
1.09.2014.
Reclamantul avea posibilitatea să înregistreze apelul la registratura instanţei, în
Pagină 6 din 45
timpul programului de lucru cu publicul, până cel mai târziu în data de 1.09.2014, sau
să îl depună, prin scrisoare recomandată, la oficiul poştal ori la un serviciu de curierat
rapid sau la un serviciu specializat de comunicare, până cel mai târziu în data de
1.09.2014, conform art. 471 coroborat cu art. 182 alin. (2) şi art. 183 din Codul de
procedură civilă.
Reclamantul nu a depus cererea de apel în această modalitate, ci în data de
1.09.2014, la ora 14,28 PM, a expediat un fax pe adresa de secretariat a Tribunalului
Caraş-Severin, în afara programului de lucru cu publicul al Tribunalului Caraş-
Severin. Menţiunea privind această dată şi oră, imprimată pe cererea de apel
expediată prin fax, nu constituie, însă, dată certă, neputând fi verificată, sens în care
sunt şi prevederile art. 199 din Codul de procedură civilă. Faxul a fost înregistrat la
registratura Tribunalului Caraş-Severin şi a primit, astfel, dată certă, respectiv data
de 2.09.2014.
Procedura reglementată de art. 183 din Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte
actele procedurale depuse la poştă, servicii specializate de curierat, unităţi militare
sau locuri de deţinere conduce la concluzia că legiuitorul a urmărit, prin cerinţele
formale impuse, să permită procurarea de către parte a unei dovezi certe referitoare
la data îndeplinirii actului de procedură, respectiv a expedierii actului de procedură,
în speţă a exercitării căii de atac.
O astfel de procedură, chiar dacă poate fi considerată formalistă, se justifică prin
efectele juridice determinate de exercitarea căii de atac în termen legal.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să recunoască, ca act de procedură efectuat în termen,
actul de procedură expediat prin fax în afara programului de lucru al registraturii
instanţei şi înregistrat ulterior expirării termenului, ar fi prevăzut expres această
posibilitate la art. 183 din Codul de procedură civilă.
Instanţa nu a neagă posibilitatea de a se expedia calea de atac prin fax, însă data
înregistrării acesteia la instanţă este data certă aplicată de serviciul registratură.
Cum dispoziţiile menţionate anterior sunt dispoziţii de procedură, ele sunt de strictă
interpretare, astfel încât Curtea a apreciat că apelul a fost depus la Tribunalul Caraş-
Severin la data de 2.09.2014.
Prin urmare, Curtea a constatat că termenul de declarare a apelului a fost depăşit,
reclamantul-apelant fiind decăzut din dreptul de a mai exercita calea de atac, potrivit
prevederilor art. 185 alin. (1) Cod procedură civilă.
Dat fiind că excepţia tardivităţii apelului formulat de către reclamantul-apelant este
întemeiată, instanţa de apel nu a mai analizat motivele de apel invocate tardiv de
către reclamant, respectiv prin memoriul separat depus la Tribunalul Caraş-Severin
la data de 8.09.2014.
Pagină 7 din 45
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
Curtea a respins apelul reclamantului ca tardiv formulat.
2. Conflict de competenţă. Stabilirea competenţei materiale de soluţionare
a litigiului referitor la modul de executare a contractului pentru
asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de
permanenţă în favoarea judecătoriei.
- Codul muncii: art. 266
- Legea nr. 95/2006: art. 246
- Codul de procedură civilă: art. 94 pct. 1 lit. j) şi art. 135 alin. (4)
Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin
centrele de permanenţă, în temeiul căreia se poate încheia un contract pentru
asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de permanenţă, nu
conţine nicio dispoziţie specială referitoare la instanţa competentă să soluţioneze un
eventual litigiu privitor la executarea unui astfel de contract.
Articolul 246 din Legea nr. 95/2006 consacră caracterul civil al raporturilor juridice
dintre casele judeţene de asigurări de sănătate şi prestatorii de servicii medicale,
astfel încât competenţa materială de soluţionare a litigiului referitor la modul de
executare a contractului pentru asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare
prin centrele de permanenţă trebuie stabilită, prin raportare la normele art. 94 pct. 1
lit. j) din Codul de procedură civilă, în favoarea judecătoriei, acesta neputând fi
calificat ca un conflict de muncă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 18 din 12 decembrie 2014, C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 1928/31.07.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.
2117/30/2014, a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de
către reclamantul Cabinetul Medical Dr. F.V.M. în contradictoriu cu pârâta Casa
Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, în favoarea Judecătoriei Timişoara.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că. potrivit art. 266 din Codul
muncii, „jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire
la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor
individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi
a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit
prezentului cod”.
Litigiul pendinte nu regăseşte în sfera acestui obiect. Acţiunea formulată de către
reclamant are ca obiect anularea adresei nr. 13033/25.02.2014, prin care s-a dispus
recuperarea sumei totale de 14949 lei, decontată suplimentar în perioada 2009-
2010, reprezentând ore de gardă, din care suma de 12360 lei plătită efectiv cu titlu
de salariu şi suma de 2589 lei reprezentând penalităţi.
Pagină 8 din 45
Aşa cum rezultă din actele dosarului, între părţi nu a existat un raport de muncă,
întemeiat pe un contract individual de muncă, iar litigiul nu este între cabinet în
calitate de angajator şi angajaţii acestuia şi nu se referă la drepturile băneşti ale
acestora, pentru a fi aplicabile prevederile art. 10 coroborate cu cele ale art. 13 din
Codul muncii. La baza litigiului, stă un contract de asistenţă medicală cu caracter
civil, încheiat între părţi, şi anume: contractul pentru asigurarea continuităţii asistenţei
medicale primare prin centrele de permanenţă nr. I/151/P/01.07.2009, a cărui
valabilitate a fost prelungită, succesiv, prin acte adiţionale.
Astfel, competenţa materială privind soluţionarea cererii pendinte revine judecătoriei,
conform dispoziţiilor art. 94 alin. (1) lit. j) din Codul de procedură civilă.
Prin sentinţa civilă nr.16082/05.11.2014, Judecătoria Timişoara a declinat, la rândul
său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş şi a constatat
ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, sesizând Curtea de
Apel Timişoara pentru soluţionarea conflictului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că, în speţă, obiectul cererii
de chemare în judecată reprezintă un litigiu de muncă, fiind vorba despre drepturi
salariale restante, neavând importanţă existenţa/inexistenţa unui contract individual
de muncă încheiat.
Examinând conflictul negativ de competenţă ivit între cele două instanţe, prin prisma
actelor de procedură efectuate, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 135
din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat următoarele:
Prin cererea de chemare in judecată, reclamantul Cabinetul Medical dr. F. V. M. a
contestat adresa nr.13033/25.02.2014, prin care i se comunică faptul că suma de
12360 lei a fost decontată suplimentar, în perioada 2009-2010, ca efect al unei
pretinse majorări a cheltuielilor administrative către cabinetele medicilor de familie,
peste nivelul calculat potrivit prevederilor art. 46 şi art. 47 din Ordinul comun al
Ministrului Sănătăţii şi Ministrului Internelor şi Reformei Administrative nr.
1024/496/2008.
Contrar poziţiei procesuale a pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Timiş, care a
atribuit adresei nr. 13033/25.02.2014 caracterul unui act administrativ, Curtea a
apreciat că acest înscris nu îndeplineşte exigenţele art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
554/2004, pentru a fi astfel calificat, întrucât nu este de natură a da naştere, modifica
sau stinge raporturi juridice. Nicio prevedere legală nu îi atribuie adresei în discuţie
forţa juridică a unui titlu executoriu, ea având un simplu rol de informare a
reclamantului asupra poziţiei Casei de Asigurări de Sănătate Timiş în raport cu
cuantumul sumelor ce se cuvin reclamantului cu titlul de prestaţii pentru asigurarea
continuităţii asistenţei medicale primare, prin centrele de permanenţă, aferentă anilor
2009-2010.
În schimb, aşa cum ambele părţi afirmă, prin conţinutul actelor de procedură depuse
la dosarul cauzei, adresa nr. 13033/25.02.2014 vizează restituirea unor prestaţii
Pagină 9 din 45
achitate de către Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate în temeiul Contractului
pentru asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin centrele de
permanenţă nr. I/151/P/01.07.2009, dar peste cuantumul cuvenit potrivit contractului
şi a art. 46 şi art. 47 din Ordinul comun al Ministrului Sănătăţii şi Ministrului Internelor
şi Reformei Administrative nr. 1024/496/2008. Altfel spus, în litigiul pendinte se pune
în discuţie executarea Contractului pentru asigurarea continuităţii asistenţei medicale
primare prin centrele de permanenţă nr. I/151/P/01.07.2009, în sensul în care părţile
îşi dispută modalitatea de calcul şi întinderea prestaţiilor datorate în temeiul acestui
raport juridic.
Legea nr. 263/2004 privind asigurarea continuităţii asistenţei medicale primare prin
centrele de permanenţă, în baza căreia a fost încheiat contractul sus-menţionat, nu
conţine nicio dispoziţie specială referitoare la jurisdicţia competentă să soluţioneze
un eventual litigiu între părţi. Art. 17 alin.(2) din Contractul nr. I/151/P/01.07.2009 se
referă generic la comisia de arbitraj sau la instanţele de judecată, fără alte precizări.
În contextul expus, Curtea a apreciat că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 246
din Legea nr. 95/2006, care statuează asupra caracterului civil al raporturilor juridice
dintre casele judeţene de asigurări de sănătate şi prestatorii de servicii medicale, din
categoria cărora face parte şi reclamantul. Conform acestui text, „relaţiile dintre
furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de
asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acţiuni multianuale şi se stabilesc şi se
desfăşoară pe bază de contract”.
În considerarea acestui text de lege, Curtea a reţinut că, într-adevăr, competenţa
materială în soluţionarea prezentei cauze trebuie stabilită prin raportare la normele
art. 94 pct. 1 lit. j) din Codul de procedură civilă, în sensul că, în materie civilă, în
funcţie de întinderea obiectului litigiului, care, în speţă, se situează sub pragul legal
de 200.000 lei, competenţa materială revine judecătoriei.
Pentru motivele de fapt şi de drept mai sus expuse, în baza art. 135 alin. (4) din
Codul de procedură civilă, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Judecătoriei Timişoara şi a dispus trimiterea dosarului acesteia în vederea
continuării judecăţii.
3. Decizie de pensionare. Modul de determinare a punctajelor lunare
cuvenite asiguraţilor pentru activitatea prestată anterior datei de 1
aprilie 2001
- Legea nr. 263/2010: art. 165 alin. (1) şi alin. (2)
- Hotărârea Guvernului nr. 257/2011: art. 127 alin. (1) şi Menţiunea de la pct. VI
al Anexei nr. 15
- Decretul nr. 46/1982: art. 1 şi art. 6 alin. (1) teza a II-a
- Legea nr. 57/1974: art. 12 alin. (1) lit. a)
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 19/2011 şi Decizia nr. 19/2012
- Codul de procedură civilă, art. 517 alin. (4)
Pagină 10 din 45
Dispoziţiile art. 165 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar
de pensii publice, ale art. 127 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru
aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 şi ale Menţiunii de
la pct. VI al Anexei nr. 15 la aceleaşi norme aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.
257/2011 se referă la determinarea punctajelor lunare cuvenite asiguraţilor pentru
activitatea prestată în perioada anterioară datei de 1 aprilie 2001. Ele reiterează
normele juridice ce au făcut obiectul interpretării în interesul legii, prin decizia nr.
19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât chestiunea de drept
referitoare la valorificarea veniturilor reprezentând acord global, acordate în temeiul
art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974, este aceeaşi cu cea dezlegată prin
această decizie.
Pe cale de consecinţă, decizia nr. 19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este
aplicabilă şi în cazul litigiilor având ca obiect contestarea unei decizii de pensionare
ca urmare a refuzului Casei Judeţene de Pensii de a valorifica, la stabilirea şi
recalcularea pensiilor din sistemul public, formele de retribuire obţinute în acord
global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974 privind retribuirea
după cantitatea şi calitatea muncii, care au fost incluse în salariul brut şi pentru care
s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii.
Venitul realizat cu titlu de „compensaţii” acordate în temeiul Decretului nr. 46/1982 nu
se ia în calcul la stabilirea punctajului anual, dat fiind că nu a făcut parte din baza de
calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001. Intenţia
legiuitorului de a omite de la calculul pensiei majorările de retribuţie acordate
diferitelor categorii de salariaţi rezultă, cu certitudine, din art. 6 alin. (1) teza a II-a din
Decretul nr. 46/1982, conform căruia orice alte obligaţii care se determină, potrivit
legii, în funcţie de nivelul retribuţiei se stabilesc fără a se lua în considerare
majorările de retribuţie prevăzute la art. 1. În Decizia nr. 19/2012, pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt reiterate cerinţele art. 165 alin. (2) din Legea
nr. 263/2010 cu privire la condiţiile cumulative de valorificare a veniturilor atestate
prin adeverinţe.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 1097 din 19 noiembrie 2014, C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 1851/03.07.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.
1072/30/2014, a fost admisă cererea formulată de către reclamanta B.G. în
contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş şi s-a dispus anularea
deciziei nr. 29136/24.01.2014, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Timiş.
Totodată, a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie de pensie, să recalculeze
pensia cuvenită reclamantei, prin valorificarea veniturilor cuprinse în adeverinţa nr.
554/29.10.2013, emisă de SC P.M. SA Drobeta Turnu-Severin, să plătească
reclamantei diferenţele dintre pensia efectiv încasată şi cea cuvenită, începând cu
data de 27.11.2013 şi până la emiterea unei noi decizii de pensie, actualizate în
Pagină 11 din 45
raport de coeficientul de inflaţie la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii
legale aferentă acestei sume, începând cu data de 13.02.2014 şi până la data plăţii
efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut, în esenţă, că reclamantei i-a
fost acordată pensie pentru limita de vârstă, prin decizia nr. 291636/ 24.01.2014 a
Casei Judeţene de Pensii Timiş, în condiţiile Legii nr. 263/2010.
Reclamanta a solicitat calcularea pensiei prin includerea tuturor veniturilor dovedite
cu adeverinţa nr. 554/29.10.2013, emisă de SC P.M. SA Drobeta Turnu-Severin,
venituri provenite din acord global şi la care s-au plătit cotele de contribuţii de
asigurări sociale. Pârâta i-a comunicat, prin decizia contestată, că veniturile stipulate
în adeverinţa sus-menţionată nu pot fi luate în calcul la stabilirea punctajului mediu
anual, deoarece nu se regăsesc în Anexa nr. 15 la Normele metodologice date în
aplicarea Legii nr. 236/2010 şi aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 275/2011.
Împotriva deciziei nr. 291636/24.01.2014 a Casei Judeţene de Pensii Timiş,
reclamanta a formulat contestaţie la Casa Naţională de Pensii Publice - Comisia
Centrală de Contestaţii, contestaţie care nu este soluţionată, neexistând o dovadă în
acest sens.
Din cuprinsul adeverinţei nr. 554/29.10.2013, emisă de SC P.M. SA Drobeta Turnu-
Severin, rezultă că reclamanta a beneficiat, în perioadele noiembrie 1977 –
decembrie 1977 şi ianuarie 1978 - mai 1991, de venituri suplimentare din acord
global, iar în toată perioada cât reclamanta a fost angajat al unităţii, s-a virat
contribuţia de asigurări sociale datorată.
Potrivit principiului contributivităţii, stabilit prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi
completările ulterioare, fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza
contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice participante la sistemul public,
drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări
sociale plătite.
Faptul că aceste venituri trebuie luate în considerare la stabilirea bazei de calcul al
pensiilor rezultă şi din prevederile art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 4/2005, conform cărora sporurile, indemnizaţiile şi majorările de
retribuţii tarifare care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut
parte din baza de calcul al pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului
mediu anual sunt cele prezentate în anexa care face parte integrantă din actul
normativ în discuţie. Potrivit pct. IV din anexa la ordonanţă, intră în categoria
sporurilor, indemnizaţiilor şi majorărilor de retribuţii tarifare şi acele sporuri acordate
de către ministerele de resort, conform prevederilor actelor normative în vigoare în
diverse perioade, evidenţiate împreună cu salariile aferente în statele de plată şi
pentru care s-a datorat şi s-a virat contribuţia de asigurări sociale. În această
Pagină 12 din 45
categorie intră şi veniturile suplimentare pentru munca în acord, prime, premii fond
salariu.
Pârâta, în apărare, a arătat că sumele de care a beneficiat reclamanta ca venituri
suplimentare, rezultate din Adeverinţa nr. 554/29.10.2013, nu sunt incluse în
categoria sporurilor, indemnizaţiilor şi majorărilor de retribuţii tarifare prevăzute în
Anexa nr. 15 pct. VI la Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011.
Articolul 127 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea
Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de
pensii publice, stipulează că sporurile cu caracter permanent care se pot valorifica la
stabilirea şi/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin.
(2) din lege, sunt cele prevăzute în Anexa nr. 15.
Însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 19 pronunţată în dosarul nr.
18/2011, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interpretarea
dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art.164 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale art. 1 şi art.
2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din
sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, şi a stabilit
că formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art.12 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii, vor fi luate în
considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost
incluse în salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la
sistemul public de pensii.
Totodată, prin Decizia nr. 19/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis
recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea
prevederilor art. 2 lit. e) şi art. 164 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi pct. V din Anexa la
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din
sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, sporurile şi
alte venituri suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în
considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost
incluse în baza de calcul conform legislaţiei anterioare, sunt înregistrate în carnetul
de muncă sau în adeverinţele eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare, şi
pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale.
Aceste decizii sunt general obligatorii, astfel încât, constatând că pentru drepturile
salariale, reprezentând sporuri, venituri suplimentare şi forme de retribuire obţinute în
acord global, angajatorul a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de
pensii, că ele au fost incluse în salariul de bază brut şi că bugetul asigurărilor sociale
a fost alimentat cu contribuţia de asigurări sociale plătită de către angajatori,
tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantei este admisibilă.
Pagină 13 din 45
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană
de Pensii Timiş, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate,
în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În motivarea apelului, pârâta a arătat că în mod legal, prin decizia nr.
291636/24.01.2014 privind acordarea pensiei pentru limită de vârstă, Casa
Judeţeană de Pensii Timiş nu a valorificat veniturile suplimentare, reprezentând
acord global şi compensaţii potrivit Decretului nr. 46/1982, înscrise în Adeverinţa nr.
554/29.10.2013, eliberată de SC P.M. SA Drobeta Turnu-Severin, deoarece art. 165
alineatele (1) şi alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii
publice statuează în sensul că, la determinarea punctajelor lunare, pentru perioadele
anterioare datei de 01.04.2001, se utilizează salariile brute sau nete, după caz, în
conformitate cu modul de înscriere a acestora în carnetul de muncă, precum şi
sporurile cu caracter permanent care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor
conform legislaţiei anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt
dovedite cu adeverinţe eliberate de unităţi, potrivit legislaţiei în vigoare, aceste
sporuri regăsindu-se în Anexa nr. 15 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr.
263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, norme aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 257/2011.
Totodată, în privinţa adeverinţei în litigiu sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1)
din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a
prevederilor Legii nr. 263/2010, conform cărora: „(1) Sporurile cu caracter permanent
care se pot valorifica la stabilirea şi/sau recalcularea drepturilor de pensie, potrivit
prevederilor art. 165 alin. (2) din lege, sunt cele prevăzute în anexa nr. 15” şi cele
cuprinse la Menţiunea de la pct. VI. al Anexei nr. 15 la aceleaşi norme aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, care statuează că: „Nu sunt luate în calcul la
stabilirea punctajului mediu anual întrucât nu au făcut parte din bază de calcul a
pensiilor, conform legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001: formele de retribuire în
acord sau cu bucata, în regie ori după timp, pe bază de tarife sau cote procentuale; ...
compensaţiile acordate conform decretelor nr. 46/1982 şi nr. 240/1982; alte sporuri
care nu au avut caracter permanent”.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Examinând apelul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de procedură
efectuate în faţa primei instanţe, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466
şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:
Conform susţinerilor reclamantei din cererea de chemare în judecată, necontrazise
de pârâtă, aceasta beneficiază de pensie pentru limită de vârstă în temeiul Legii nr.
263/2010, stabilită prin Decizia nr. 291636/24.01.2014, emisă de Casa Judeţeană de
Pensii Timiş şi atacată în dosarul pendinte dat fiind refuzul apelantei de a valorifica
drepturile băneşti realizate pe parcursul stagiului de cotizare şi atestate cu adeverinţa
nr. 554/29.10.2013. Acest act adevereşte că reclamanta a realizat, în perioada 1977-
1991, venituri suplimentare salariului de bază, sub formă de acord global, în temeiul
Pagină 14 din 45
Legii nr. 57/1974 privind retribuirea după cantitatea şi calitatea muncii, şi prime
acordate în temeiul Decretului nr. 46/1982.
Prin Decizia nr. 19/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost
admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că: „în interpretarea dispoziţiilor
art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale art. 1 şi art. 2 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din
sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat,formele de
retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea
retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, vor fi luate în considerare la
stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul
brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de
pensii”.
În justificarea acestei interpretări, instanţa supremă a statuat că Legea nr. 19/2000 a
instituit, prin art. 2 lit. e), ca principiu fundamental al sistemului de asigurări sociale
român, principiul contributivităţii, nominalizat expres şi în preambulul legii. Prin
urmare, apariţia Legii nr. 19/2000 a dus la crearea unui sistem de asigurări sociale de
tip nou, construit în jurul unui principiu fundamental, şi anume: că orice element
salarial, efectiv încasat pe parcursul întregului stagiu de cotizare, pentru care
salariatul şi/sau angajatorul, în funcţie de reglementarea în vigoare, au/a achitat
statului contribuţii de asigurări sociale trebuie să se reflecte în cuantumul pensiei.
În acest sens, pentru înlăturarea inechităţilor dintre Legea nr. 19/2000 şi Legea nr.
3/1977, în cursul anului 2005, a apărut Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al
asigurărilor sociale de stat, iar dispoziţiile art. 1 şi art. 2 alin. (1) din acest act
normativ stipulează că se recalculează toate pensiile din sistemul public provenite din
fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, stabilite în baza legislaţiei în vigoare
anterior datei de 1 aprilie 2001, recalculare care se face cu respectarea prevederilor
Legii nr. 19/2000.
La pct. I-V din Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 sunt
enumerate sporurile, indemnizaţiile şi orice alte venituri suplimentare care trebuie
avute în vedere la determinarea punctajului mediu anual, însă, prin dispoziţiile pct.
VI, se stipulează, în mod expres, că nu sunt luate în calcul la stabilirea punctajului
mediu anual, întrucât nu au făcut parte din baza de calcul a pensiilor anterioare datei
de 1 aprilie 2001, formele de retribuire în acord sau cu bucata, în regie ori după timp,
pe bază de tarife sau cote procentuale.
Instanţa supremă a statuat că această dispoziţie normativă poate fi înlăturată,
întrucât intră în contradicţie atât cu prevederile anterioare din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 4/2005, cât şi din Legea nr. 19/2000, în condiţiile în care s-a încălcat
principiul ierarhiei actelor normative, Legea nr. 19/2000 fiind legea-cadru, iar
Pagină 15 din 45
ordonanţa de urgenţă fiind dată în aplicarea acestei legi, astfel încât se încalcă
principiul fundamental al contributivităţii, cu neluarea în calcul a tuturor formelor de
retribuire a muncii, anterior datei de 1 aprilie 2001.
În speţă, prin raportare la momentul înregistrării la casa de pensii a cererii de stabilire
a pensiei de către reclamantă, sunt aplicabile normele Legii nr. 263/2010 privind
sistemul unitar de pensii publice, precum şi Normele Metodologice aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 257/2011.
Prevederile legale în discuţie au însă caracter tranzitoriu şi se referă la modul de
valorificare a stagiilor de cotizare realizate sub imperiul actelor normative anterioare,
în cauză, Legea nr. 3/1977. Ele nu fac decât să reitereze normele juridice ce au făcut
obiectul interpretării în interesul legii prin decizia instanţei supreme, menţionată mai
sus, căci, chiar dacă au fost preluate prin Legea nr. 263/2010 şi Normele
Metodologice de punere in aplicare a acesteia, sub articole ce au o altă numerotare,
dispoziţiile invocate de apelantă sunt identice cu cele conţinute de Legea nr. 19/2000
şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005. În alţi termeni, chestiunea de drept
ce trebuie tranşată în litigiul pendinte cu privire la valorificarea veniturilor
reprezentând acord global, acordate în temeiul Legii nr. 57/1974, este aceeaşi cu
cea dezlegată prin decizia nr. 19/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Pentru considerentele expuse, văzând că, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de
procedură civilă, dezlegările date problemei de drept ce vizează sfera de aplicare a
prevederilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 19/2000
şi, implicit, a art. 165 alin. (1) şi alin. (2) corelate cu Anexa nr. 15, pct. VI din
Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 prin raportate la dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. a)
din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, prin Decizia nr.
19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt obligatorii, Curtea a aplicat
dispoziţiile legale în discuţie.
Astfel, constatând că din adeverinţa nr. 554/29.10.2013 rezultă că, pentru veniturile
precizate, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, conform legilor în vigoare, şi că s-
au adăugat câştigului brut al asiguratei, instanţa de apel a apreciat că sunt
neîntemeiate criticile apelantei cu privire la nelegala valorificare de către tribunal a
acestor venituri.
Nu aceeaşi este, însă, situaţia în cazul venitului realizat cu titlu de compensaţii în
temeiul Decretului nr. 46/1982, menţionat în cuprinsul aceleaşi adeverinţe, deoarece,
raportat la temeiul legal al acordării acestor drepturi, menţiunea din adeverinţă cu
privire la achitarea contribuţiei de asigurări sociale corespunzătoare acestuia nu este
reală.
Din preambulul acestui decret rezultă că drepturile acordate în temeiul său au avut
drept finalitate sporirea veniturilor reale ale populaţiei, prin creşterea retribuţiilor
personalului muncitor, a veniturilor ţărănimii, a pensiilor şi a celorlalte venituri din
Pagină 16 din 45
fondurile sociale în corelaţie cu modificările de preţuri la bunurile de consum şi la
tarifele pentru servicii.
Curtea a constatat că intenţia legiuitorului de a omite de la calculul pensiei majorările
de retribuţie acordate diferitelor categorii de salariaţi rezultă, cu certitudine, din art. 6
alin. (1) teza a II-a din Decretul nr. 46/1982, conform căruia orice alte obligaţii care
se determină, potrivit legii, în funcţie de nivelul retribuţiei se stabilesc fără a se lua în
considerare majorările de retribuţie prevăzute la art. 1. Aceasta cu atât mai mult cu
cât pentru veniturile rezultate din pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, prin
Decretul nr. 46/1982, a fost acordată o majorare distinctă, aplicabilă până la o nouă
majorare şi persoanelor pensionate după intrarea sa în vigoare, potrivit art. 3 din
decret.
Pe de altă parte, aceste drepturi sunt enumerate, în cuprinsul punctului VI al Anexei
nr. 15 la Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 263/2010, printre drepturile
băneşti care nu se iau în calcul la stabilirea punctajului anual, cu argumentul că nu
au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei anterioare datei de 1
aprilie 2001, condiţie la care se referă şi instanţa supremă în Decizia nr. 19/2012.
Pe cale de consecinţă, contrar consideraţiilor instanţei de fond, nu există niciun temei
legal pentru valorificarea acestor venituri, iar în Decizia nr. 19/2012, pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului in interesul legii, sunt reiterate
cerinţele art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 cu privire la condiţiile de valorificare
a veniturilor atestate prin adeverinţe, condiţii care, în speţă, nu sunt întrunite
cumulativ.
Pentru argumentele de fapt şi de drept expuse mai sus, Curtea, în temeiul art. 480
alin. (2) din Codul de procedură civilă, a admis apelul pârâtei şi a schimbat în parte
sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea reclamantei şi a înlăturat
obligaţia pârâtei de a recalcula pensia reclamantei cu luarea în considerare a
veniturilor reprezentând drepturi băneşti acordate acesteia în baza Decretului nr.
46/1982, atestate prin adeverinţa nr. 554/29.10.2013, precum şi obligaţia de plată a
diferenţelor dintre drepturile băneşti rezultate din recalcularea pensiei prin raportare
la aceste venituri şi cea efectiv plătită reclamantei, menţinând dispoziţiile sentinţei
apelate referitoare la anularea deciziei contestate şi valorificarea celorlalte venituri
din adeverinţa menţionată.
4. Decizie de pensionare. Obligativitatea contestării ei pe cale
administrativă anterior sesizării instanţei de judecată
- Legea nr. 263/2010: art. 149 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4)
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 19/2011 şi Decizia nr. 24/2011
- Codul de procedură civilă: art. 193 alin. (1) şi art. 517 alin. (4)
Având în vedere dispoziţiile art. 149 alin. (1), alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr.
263/2011 coroborate cu cele ale art. 193 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
Pagină 17 din 45
deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii şi de casele de pensii
sectoriale nu pot fi contestate la instanţa de judecată, dacă nu au fost atacate mai
întâi, respectiv în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de
Contestaţii, respectiv la comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul
Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului
Român de Informaţii, deoarece procedura de examinare a deciziilor supuse
contestării este o procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter
jurisdicţional.
Conform deciziei nr. 95613.11.2012 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 838/12.12.2012, doar în măsura în care reclamantul face
dovada îndeplinirii cerinţelor legii de a se adresa comisiei de contestaţii pentru
soluţionarea cererilor referitoare la drepturile de asigurări sociale şi a faptului că
termenul legal pentru soluţionarea şi comunicarea acestora a fost depăşit, instanţele
de judecată nu ar putea respinge ca prematură ori inadmisibilă acţiunea sa, ci trebuie
să o soluţioneze pe fond.
Din dispoziţiile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă rezultă că o decizie în
interesul legii este obligatorie pentru instanţe doar în ceea ce priveşte dezlegarea
dată problemelor de drept avute în vedere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
neputând fi invocată cu referire la alte chestiuni de drept.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 922 din 8 octombrie 2014, C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 1442/11.06.2014, pronunţată în dosarul nr. 1816/30/2014,
Tribunalul Timiş a respins acţiunea civilă formulată de către reclamantul B.R. în
contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că excepţia
prematurităţii, invocată de către Casa Judeţeană de Pensii Timiş, este întemeiată,
dat fiind că reclamantul nu a respectat procedura prealabilă obligatorie prevăzută de
dispoziţiile art. 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii
publice.
Tribunalul a apreciat că, în contextul în care în cuprinsul deciziei nr.
292596/05.03.2014, a cărei anulare se solicită prin acţiunea introductivă de instanţă,
se menţionează posibilitatea contestării conform art. 149 alin. (1) din Legea nr.
263/2010, iar decizia nu a fost contestată la Comisia Centrală de Contestaţii, devin
incidente prevederile art. 149 alin. (4) din aceeaşi lege, conform cărora: „deciziile de
pensie necontestate în termenul prevăzut la alin. (1) sunt definitive”.
Potrivit art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, „hotărârile prevăzute la art. 150 alin.
(3) pot fi atacate la instanţa judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de
la comunicare”.
Pagină 18 din 45
Instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 956/2012, a constatat că
dispoziţiile art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 sunt constituţionale în măsura în
care se interpretează că nesoluţionarea contestaţiilor şi necomunicarea în termenul
legal a hotărârilor Comisiei Centrale de Contestaţii, respectiv ale Comisiilor de
Contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului
Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii nu împiedică accesul la
justiţie.
Din coroborarea textelor de lege sus-enunţate cu conţinutul deciziei Curţii
Constituţionale rezultă că justiţiabilul nu este împiedicat a sesiza instanţa
judecătorească doar în cazul în care contestaţia formulată la Comisia Centrală de
Contestaţii nu a fost soluţionată ori comunicată în termenul legal, nu, însă, că ar fi
scutit de parcurgerea procedurii instituite, în mod imperativ, de prevederile art. 149 şi
următoarele din Legea nr. 263/2010.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul B.R., prin care a solicitat
admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate cu privire la excepţia
prematurităţii acţiunii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru a
intra şi în cercetarea fondului.
În motivarea cererii de apel se arată, în esenţă, că reclamantul a chemat în judecată
Casa Teritorială de Pensii Timiş, după primirea deciziei de pensionare nr.
292596/05.03.2014, pentru ca, pe baza probelor administrate, să fie luate în calculul
pensiei formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit.
a) din Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974. În drept, s-a
avut în vedere Decizia nr. 19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în pronunţarea deciziei nr. 19/2011, a avut în
vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 736/24 octombrie 2006, prin care s-a reţinut
că aplicarea, în concret, a prevederilor legale de valorificare a veniturilor enumerate
de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, respectiv a veniturilor
suplimentare obţinute în acord global, se stabileşte de către instanţa judecătorească,
care decide includerea sau nu a acestor venituri în baza de calcul al contribuţiilor de
asigurări sociale stabilind competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti în a
cerceta şi a hotărî dacă aceste venituri au făcut sau nu parte din baza de calcul al
pensiilor şi dacă s-a încasat sau nu contribuţia de asigurări sociale de stat.
Judecătorii sunt obligaţi să se conformeze jurisprudenţei stabilite de Secţiile Unite ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care sunt şi considerentele Curţii Europene
a Drepturilor Omului formulate prin Hotărârea din 22 noiembrie 2002, paragraful 42,
în cauza M. contra României.
În doctrina şi jurisprudenţa naţională opiniile şi soluţiile privitoare la parcurgerea
procedurii administrative prealabile raportat la prevederile art. 149 din Legea nr.
263/2010 nu sunt unitare.
Pagină 19 din 45
Unii autori au calificat această acţiune administrativă prealabilă inutilă, deoarece
este, de principiu, admis dreptul de revocare, organul emitent putând oricând să-şi
retragă sau să-şi modifice actul.
Prin art. 8 din Ordinul nr. 1453/2 mai 2011 privind Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Comisiei Centrale de Contestaţii, s-a stabilit obligativitatea parcurgerii
procedurii administrative prealabile, fără însă a avea caracter jurisdicţional, astfel
încât această comisie nu are nici o obligaţie juridică, administraţia putând recurge
prin această procedură doar la o nouă examinare a actului.
Articolul 2 al Anexei nr. 1 la Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei
Centrale de Contestaţii stabileşte atribuţiile principale ale comisiei de contestaţii.
După emiterea acestui ordin, prin Decizia nr. 19/17.10.2011, s-a pronunţat Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că formele de retribuire în acord global vor fi
luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public de pensii
dacă au fost incluse în salariul brut şi pentru acestea angajatorul a plătit contribuţia
de asigurări sociale la sistemul public de pensii. De asemenea, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti de a se
pronunţa, în fapt şi în drept, dacă aceste venituri au făcut parte sau nu din baza de
calcul al pensiilor, precum şi dacă s-a încasat sau nu contribuţia de asigurări sociale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reglementat, prin Decizia nr. 19/2011,
competenţa materială exclusivă a instanţelor judecătoreşti, astfel încât examinările
comisiei de contestaţii rămân inutile.
Prin analogie, reclamantul invocă practica judiciară din alte domenii ale dreptului, în
care s-a prevăzut, iniţial, prin lege, obligarea petenţilor de a parcurge procedura
administrativă prealabilă, respectiv prevederile art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 50/2008 coroborate cu cele ale art. 205 - 218 ale Codului de
procedură fiscală, care prevăd că soluţionarea contestaţiilor privind taxa de poluare şi
restituirea acesteia se soluţionează de către autoritatea fiscală prin parcurgerea
procedurii prealabile administrative, conform Codului de procedură fiscală. Prin
Decizia nr. 24/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că procedura de
contestare prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008
raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor
de restituire a taxei de poluare.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466-482 Codul de procedură civilă.
Pârâta-intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului ca
nefondat.
Reclamantul-apelant a depus răspunsul la întâmpinare, prin care reia motivele de
fapt şi de drept expuse în cuprinsul cererii de apel, arătând şi că decizia nr.
24/14.11.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost menţionată, în cererea de
apel, cu titlu de exemplu pentru un alt domeniu al dreptului în care Înalta Curte de
Pagină 20 din 45
Casaţie şi Justiţie a statuat că procedura administrativă de contestare nu se aplică
cererilor de restituie a taxei de poluare. Apelantul susţine că, Comisia Centrală de
Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice nu poate răspunde
contestaţiilor administrative şi, în fapt, nici nu răspunde în termenul legal de 45 de
zile.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor art. 149 – art. 151
din Legea nr. 263/2010, constată că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi
expuse în continuare.
Prin acţiunea pendinte, înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 1816/30/12.03.2014,
reclamantul a contestat decizia de pensionare nr. 292596/05.03.2014, emisă de
către pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, întrucât, la stabilirea pensiei sale, nu s-
au valorificat veniturile suplimentare reprezentând acord global, atestate de
adeverinţa nr. 19/12.02.2014 şi adeverinţa nr. 20/12.02.2014, emise de către SC
Iprotim SA Timişoara, contrar dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 19/2000 şi celor
statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 19/17.10.2011.
Articolul 149 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, prevede că: „deciziile de pensie emise
de casele teritoriale de pensii şi de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în
termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestaţii, respectiv
la comisiile de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale,
Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii”, iar art. 149
alin. (2) din Legea nr. 263/2010 dispune că: „procedura de examinare a deciziilor
supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără
caracter jurisdicţional”. Conform art. 149 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, „deciziile de
pensie necontestate în termenul prevăzut la alin. (1) sunt definitive”.
Potrivit art. 193 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „sesizarea instanţei se poate
face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod
expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de
chemare în judecată”.
Având în vedere dispoziţiile legale citate anterior, prin întâmpinarea depusă la
dosarul de fond, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş a invocat excepţia
prematurităţii acţiunii.
În speţă, anterior sesizării Tribunalului Timiş, reclamantul nu a formulat contestaţie
împotriva deciziei de pensionare nr. 292596/05.03.2014, emisă de către pârâta Casa
Judeţeană de Pensii Timiş, la Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul Casei
Naţionale de Pensii Publice, potrivit dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 263/2010, deşi
în cuprinsul deciziei de pensionare s-au menţionat următoarele: „conform art. 149
alin. (1) din Legea nr. 263/2010, decizia de pensie poate fi contestată, în termen de
30 de zile de la comunicare, la comisia de contestaţii competentă conform legii.
Contestaţia se depune la casa teritorială/sectorială de pensii emitentă. Conform art.
Pagină 21 din 45
149 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, decizia de pensionare necontestată în termen
este definitivă”.
Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale invocate şi la situaţia de fapt existentă în
cauză, instanţa de fond a reţinut corect că excepţia prematurităţii acţiunii pendinte
este fondată, astfel încât, în speţă, nu se mai poate analiza legalitatea şi temeinicia
deciziei de pensionare contestate de către reclamant.
Curtea Constituţională a constatat, prin decizia nr. 95613.11.2012, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 838/12.12.2012, că: „dispoziţiile art. 151 alin. (2) din
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, care au format obiectul
excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de Sindicatul cadrelor militare
disponibilizate în rezervă şi în retragere, în calitate de reprezentant al membrilor săi
Emil Pătrăşcanu şi Gheorghe Ţuţuianu, în dosarele nr. 2.326/103/2011 şi nr.
2.334/103/2011 ale Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă şi de Constantin Dumitrache
în Dosarul nr. 7.401/120/2011 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia I civilă, sunt
constituţionale în măsura în care se interpretează că nesoluţionarea contestaţiilor şi
necomunicarea în termenul legal a hotărârilor Comisiei Centrale de Contestaţii,
respectiv ale comisiilor de contestaţii care funcţionează în cadrul Ministerului Apărării
Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii
nu împiedică accesul la justiţie”.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că „în măsura în care o persoană face
dovada îndeplinirii cerinţelor legii de a se adresa comisiei de contestaţii pentru
soluţionarea cererilor referitoare la drepturile de asigurări sociale şi a faptului că
termenul legal pentru soluţionarea şi comunicarea acestora a fost depăşit, instanţele
de judecată, în virtutea rolului lor activ prevăzut de art. 129 alin. (5) din Codul de
procedură civilă, nu ar putea respinge ca prematură ori inadmisibilă acţiunea, ci ar
proceda la soluţionarea acesteia pe fond. …
Într-adevăr, prevederea dreptului de acces la justiţie, în condiţiile în care acesta
poate fi obstrucţionat sau amânat fără termen din motive imputabile unui organ
administrativ, poate pune în discuţie afectarea acestui drept ori chiar lipsirea sa de
substanţă. Astfel, împrejurările care pot aduce atingere dreptului de acces liber la
justiţie trebuie căutate nu doar în modul de reglementare a acestui drept, ci şi în
modalitatea prin care, în practică, acesta se poate realiza în funcţie de condiţiile
existente. Făcând trimitere la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului
statuat încă din anul 1979 în Hotărârea pronunţată în Cauza Airey contra Irlandei,
instanţa de contencios constituţional reţine că, asemenea Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Constituţia României nu are
ca scop să apere drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective.
Or, interpretarea dată dispoziţiilor art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, în sensul
că acestea ar putea amâna fără limită de timp realizarea drepturilor titularilor
dreptului de pensie, poate fi privită, fără îndoială, ca o atingere a dreptului de care
aceştia trebuie să se bucure potrivit art. 21 din Constituţie”.
Pagină 22 din 45
Din cele expuse anterior rezultă că doar în măsura în care reclamantul face dovada
îndeplinirii cerinţelor legii de a se adresa comisiei de contestaţii pentru soluţionarea
cererilor referitoare la drepturile de asigurări sociale şi a faptului că termenul legal
pentru soluţionarea şi comunicarea acestora a fost depăşit, instanţele de judecată nu
ar putea respinge ca prematură ori inadmisibilă acţiunea sa, ci trebuie să o
soluţioneze pe fond.
Articolul 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevede că dezlegarea dată
problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării
deciziei în interesul legii în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, o
decizie în interesul legii este obligatorie pentru instanţe doar în ceea ce priveşte
dezlegarea dată problemelor de drept avute în vedere de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, neputând fi invocată cu referire la alte chestiuni de drept. Astfel, în
speţă, nu are relevanţă decizia nr. 24/14.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că: „procedura de contestare prevăzută la art.
7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr.
140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în
cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin.
(1) lit. d) din acelaşi cod”.
Prin decizia nr. 19/17.10.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „În
interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 alin. (1) şi alin. (2) din Legea
nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi ale
art. 1 şi art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea
pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat,
stabileşte că:
Formele de retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din
Legea retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, vor fi luate în
considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost
incluse în salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la
sistemul public de pensii”.
Aşadar, prin această decizie, nu s-a înlăturat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 149 din
Legea nr. 263/2010 şi nu s-a stabilit competenţa exclusivă a instanţelor de judecată
de a soluţiona contestaţiile formulate împotriva deciziilor de pensionare prin care, la
stabilirea şi recalcularea pensiei din sistemul public, nu se valorifică formele de
retribuire obţinute în acord global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea
retribuirii după cantitatea şi calitatea muncii nr. 57/1974, deşi au fost incluse în
salariul brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul
public de pensii, aşa cum greşit apreciază apelantul.
Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, Curtea a respins apelul reclamantului ca nefondat.
Pagină 23 din 45
5. Indemnizaţie de şomaj. Bază de calcul
- Legea nr. 76/2002: art. 39 alin. (2) lit. b)
- Hotărârea Guvernului nr. 174/2002: art. 191
- Legea nr. 571/2003: art. 2964 alin. (1) din Titlul IX2
Articolul 39 alin. (2) lit. b) nu defineşte noţiunea de „salariu de bază lunar brut pe
ultimele 12 luni de stagiu de cotizare”.
Conform art. 191 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, modificată şi
completată, „prin salariu de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare,
prevăzut la art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, se înţelege baza lunară de calcul a
contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj prevăzuta la titlul IX2
„Contribuţii sociale obligatorii” din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările
ulterioare, pe ultimele 12 luni în care s-a realizat stagiul de cotizare”, astfel încât
dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002 trebuie coroborate cu cele ale
art. 191 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, modificată şi completată,
atunci când se calculează indemnizaţia de şomaj cuvenită unei persoane.
Prin urmare, baza lunară de calcul a contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor
pentru şomaj, stabilită în cuprinsul Titlului IX2 „Contribuţii sociale obligatorii” din
Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie avută în vedere
şi la stabilirea indemnizaţiei de şomaj.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 964 din 16 octombrie 2014, C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 1105/27.05.2014, pronunţată în dosarul nr. 1977/108/2014,
Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.M. împotriva
pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Arad.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că
reclamanta a fost angajată la Banca Comercială Română SA Bucureşti din data de
15.08.1991 până la 01.03.2013.
Contractul său individual de muncă a încetat prin efectul deciziei nr. 700/28.02.2013,
emisă de angajator, astfel încât aceasta a formulat cererea pentru acordarea
indemnizaţiei de şomaj, înregistrată la Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de
Muncă Arad – Agenţia Locală Chişineu Criş, iar începând cu 04.04.2013, i-a fost
stabilit un cuantum al indemnizaţiei de şomaj de 1.191 lei.
Pentru soluţionarea acestei cereri au fost eliberate, de către fostul angajator,
adeverinţele nr. 5794/25.03.2013 şi nr. 5795/25.03.2013, care atestă că, din
veniturile sale obţinute în intervalul 15.08.1991 - 28.02.2013, au fost reţinute şi virate
la bugetul asigurărilor pentru şomaj sumele reprezentând contribuţia individuală şi
contribuţia datorată de angajator.
Pagină 24 din 45
Cererea a fost soluţionată de către pârâtă prin emiterea dispoziţiei nr. 186, prin care
s-a stabilit dreptul la indemnizaţia de şomaj, în favoarea ei, cu începere de la data de
04.04.2013.
Din adeverinţa nr. 5795/25.03.2013, emisă de Banca Comercială Română SA
Bucureşti, rezultă că pentru toate veniturile brute realizate în februarie 2013, în
valoare de 179.288 lei, care cuprinde salariul de bază brut, prima brută, compensare
brută indemnizaţie concediu de odihnă neefectuat şi indemnizaţie brută navetă, s-a
calculat, reţinut şi virat o contribuţie pentru fondul de şomaj în valoare de 896 lei. De
asemenea, din adeverinţa nr. 52/14.02.2014, eliberată de Agenţia Judeţeană pentru
Ocuparea Forţei de Muncă Arad – Agenţia Locală Chişineu Criş, rezultă că, pe
seama reclamantei, a fost reţinută şi virată contribuţia menţionată, aceasta aflându-
se în evidenţa nominală a asiguraţilor şi beneficiind de indemnizaţie de şomaj
începând cu data de 04.04.2013.
În speţă, reclamanta a solicitat anularea parţială a dispoziţiei nr.186, prin care pârâta
i-a stabilit dreptul la indemnizaţia de şomaj, susţinând că, pentru calculul
indemnizaţiei de şomaj, trebuie luată în calcul suma primită drept „primă” în luna
februarie 2013 şi înscrisă în adeverinţa nr. 5794/25.03.2013, eliberată de Banca
Comercială Română SA Bucureşti, aceasta fiind, în fapt, chestiunea litigioasă dedusă
judecăţii.
Tribunalul a apreciat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată, întrucât, potrivit art.
26 şi art. 27 din Legea nr. 76/2002, atât angajatorii, cât şi angajaţii au obligaţia de a
achita lunar o contribuţie la bugetul asigurărilor pentru şomaj, baza de calcul a
acesteia fiind stabilită prin art. 27 alin.(1) şi reprezentând „venitul brut realizat lunar,
în situaţia persoanelor asigurate obligatoriu, prin efectul legii, prevăzute la art.19”,
între care se află şi persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract
individual de muncă, cum este situaţia reclamantei, anterioară încetării raporturilor de
muncă cu Banca Comercială Română SA Bucureşti.
La data de 18.02.2008, a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 149/2008, care
modifică prevederile art. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, stabilind că se
includ, în baza lunară de calcul asupra căreia angajatorii au obligaţia de a reţine şi a
vira contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, mai multe din
categoriile de venituri brute realizate lunar de către asiguraţi, adică, pe lângă salariul
de bază lunar brut, se includ în baza de calcul şi indemnizaţiile pentru concedii (art.
14 alin. (1) lit. a) şi g), dar nu şi compensaţiile acordate, în condiţiile legii ori ale
contractelor colective sau individuale de muncă, salariaţilor concediaţi pentru motive
care nu ţin de persoana lor [(art. 14 alin. (2) lit. e)].
Distinct de baza de calcul pentru reţinerea contribuţiei deja analizate, Legea nr.
76/2002 reglementează, în art. 39, cuantumul indemnizaţiei de şomaj, care cuprinde
o sumă acordată lunar şi în mod diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare, după
cum urmează: „a) 75% din salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în
vigoare la data stabilirii acestuia, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel
Pagină 25 din 45
puţin un an, respectiv, b) suma prevăzută la lit. a), la care se adaugă o sumă
calculată prin aplicarea asupra mediei salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni
de stagiu de cotizare, a unei cote procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de
cotizare”. Cotele procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de cotizare, prevăzute
la alin. (2) lit. b), sunt stabilite diferenţiat în funcţie de stagiul de cotizare realizat de
asigurat anterior datei la care acesta a încetat raporturile de muncă, fiind determinate
la un procent de 10% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 20 de
ani, cum este cazul reclamantei .
Aşadar, prin intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 149/2008, la 18.02.2008,
s-a modificat doar baza de calcul asupra căreia se reţine şi se virează contribuţia
individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, în timp ce dispoziţiile referitoare la
cuantumul indemnizaţiei de şomaj acordate au rămas nemodificate. De asemenea,
legislaţia în vigoare stabileşte categorii distincte în ce priveşte baza de calcul a
contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj şi cea raportat la care se
aplică procentul de 10% pentru determinarea sumei care se adaugă la componenta
fixă a indemnizaţiei de şomaj. Astfel, dacă pentru determinarea contribuţiei
individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj, cota procentuală stabilită de lege se
raportează la venitul brut realizat lunar, pentru calculul indemnizaţiei de şomaj, cota
procentuală, stabilită de art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, se raportează la media
salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare.
Astfel fiind, instanţa de fond a apreciat că modificările legislative, intervenite în cursul
lunii februarie 2008, nu au influenţat dispoziţiile legale referitoare la cuantumul
indemnizaţiei de şomaj cuvenite reclamantei, ci doar pe cele privind baza de calcul la
care se raportează cota procentuală pentru stabilirea contribuţiei individuale la
bugetul asigurărilor pentru şomaj. În alţi termeni, indemnizaţia de şomaj cuvenită
reclamantei se determină prin aplicarea cotei de 10% asupra mediei salariului de
bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, prevăzută de art. 39 alin. (2)
lit. b) şi art. 39 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 76/2002. Or, această categorie juridică nu
include „prima” acordată reclamantei în cursul lunii februarie 2013, ci doar suma
lunară reprezentând echivalentul muncii prestate în baza contractului individual de
muncă, conform art. 155 din Codul muncii.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a considerat că dispoziţia contestată nu este
nelegală, fiind stabilită în mod corect indemnizaţia de şomaj prin raportarea cotei de
10% asupra mediei salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de
cotizare, iar nu şi asupra altor venituri achitate reclamantei.
Potrivit art. 5 pct. V din Legea nr. 76/2002, în sensul prevederilor acestui act
normativ, termenul de „stagiu de cotizare” indică „perioada în care s-a plătit
contribuţia de asigurări pentru şomaj atât de către asigurat, cât şi de angajator sau,
după caz, numai de către asigurat”. De asemenea, art. 34 alin. (1) din acelaşi act
normativ stabileşte condiţiile ce trebuie îndeplinite de către asigurat pentru a
beneficia de indemnizaţia de şomaj, între care se include „un stagiu de cotizare de
Pagină 26 din 45
minimum 12 luni în ultimele 24 de luni premergătoare datei înregistrării cererii”.
Interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale conduce la concluzia că stagiul
de cotizare la care se raportează analizarea solicitării de acordare a indemnizaţiei de
şomaj îl constituie cele 12 luni din ultimele 24 de luni anterioare înregistrării acestei
cereri. Faţă de momentul când reclamanta a înregistrat cererea de stabilire şi
acordare a indemnizaţiei, stagiul de cotizare prin raportare la care se determină cea
de-a doua componentă a indemnizaţiei, indicată de art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, îl
constituie intervalul 15.08.1991 - 01.03.2013. Aceasta deoarece, conform definiţiei
sus-citate, în stagiul de cotizare se includ doar perioadele pentru care s-a achitat
contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj, iar aceasta nu poate fi achitată decât
după expirarea lunii în cursul căreia se obţin, de către asigurat, veniturile care
constituie baza de calcul a contribuţiei, potrivit art. 27 din Legea nr. 76/2002 şi art. 14
din Normele Metodologice de aplicare a acesteia, plata contribuţiei făcându-se în
interiorul termenului de depunere a declaraţiei lunare privind evidenţa nominală a
asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată la bugetul asigurărilor pentru şomaj, adică până la
data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se datorează drepturile
salariale sau veniturile de natura acestora [art. 21 şi art. 31 alin. (1) din lege].
Astfel fiind, cuantumul indemnizaţiei de şomaj cuvenite reclamantei nu poate fi
determinat decât prin raportare la media salariului de bază lunar brut din intervalul
15.08.1991 – 01.03.2013. Din acest punct de vedere apare legală dispoziţia
contestată, iar acţiunea este neîntemeiată.
În plus, adeverinţa atestă doar baza de calcul a contribuţiei individuale la bugetul
asigurărilor pentru şomaj, nu şi media salariului de bază lunar brut din intervalul care
constituie stagiul de cotizare, la care face trimitere art. 39 alin. (2) lit. b) din lege,
aceste categorii juridice fiind distincte. Mai mult, potrivit argumentelor expuse,
indiferent care ar fi veniturile lunare la care s-a raportat cota pentru determinarea
contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj, procentul de 75%,
reprezentând componenta variabilă a indemnizaţiei de şomaj, se raportează la
salariul de bază lunar brut, iar adeverinţa în litigiu nu atestă majorarea acestuia în
cursul lunii februarie 2013.
De asemenea, este irelevant, în speţă, faptul că, începând cu luna ianuarie 2008, s-a
diminuat cota de contribuţie individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, căci,
cuantumul indemnizaţiei nu este proporţional cu această contribuţie, ci se raportează
la o bază de calcul distinctă, prevăzută de art. 39 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) din Legea
nr. 76/2002.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta S.M., prin care a solicitat
admiterea apelului şi modificarea în totalitate a sentinţei atacate, în sensul admiterii
acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea apelului, se arată, în esenţă, că sentinţa atacată este nelegală şi
netemeinică, dat fiind că prima instanţă nu a avut în vedere modificarea reglementată
prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011 în ceea ce priveşte baza de calcul pentru
Pagină 27 din 45
care angajatorii au obligaţia de a reţine şi vira contribuţia la asigurările pentru şomaj,
reţinând în mod eronat că suma primită, de către reclamanta-apelantă, ca primă s-ar
înscrie în prevederile art. 14 alin. (2). lit. e), respectiv că ar fi o compensaţie acordată
salariaţilor concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor, deşi nu a avut loc o
concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, ci o desfacere a
contractului individual de muncă prin acordul pârtilor, în temeiul art. 55 lit. b) din
Codul muncii. Prin urmare, angajatorul în mod legal a reţinut şi virat contribuţia,
deoarece suma acordată, în ultima lună, reclamantei-apelante, este o primă şi nu o
compensaţie ca urmare a concedierii, astfel încât face parte din venitul lunar brut ce
se include în baza de calcul.
Atât prin acţiune, cât şi prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a invocat
prevederile art. 191 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, ale
titlului IX indice 2 „Contribuţii sociale obligatorii” din Legea nr. 571/2003 şi ale art. 68
din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, însă instanţa de fond nu s-a
referit la aceste prevederi legale, deşi ele explicitează noţiunea de venituri din salarii
şi noţiunea de bază de calcul lunară a contribuţiei la bugetul asigurărilor pentru
şomaj.
Noţiunea de bază lunară de calcul este definită, potrivit acestor dispoziţii legale, ca
fiind: veniturile din salarii sau asimilate acestora, care cuprind toate sumele primite
pentru munca prestată ca urmare a unui raport juridic de muncă, respectiv: salarii de
bază, sporuri şi adaosuri de orice fel, indemnizaţii, recompense şi premii de orice fel,
etc.
Prin urmare, prima acordată apelantei face parte din veniturile prevăzute de art. 191
alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 76/2002, aprobate prin
Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, cu modificările aduse prin Hotărârea Guvernului
nr. 149/2008 şi Hotărârea Guvernului nr. 113/2011, venituri care reprezintă baza
lunară de calcul asupra căreia angajatorii au obligaţia de a reţine şi de a vira
contribuţia individuală la bugetul asigurărilor pentru şomaj, astfel încât intimata
trebuia să includă şi prima acordată de către Banca Comercială Română SA
Bucureşti în baza de calcul a indemnizaţiei de şomaj.
Pe de altă parte, în art. 3 alin. (2) din Anexa 1 la contractul colectiv de muncă, se
menţionează că: „sunt considerate venituri din salarii, toate veniturile în bani obţinute
de către salariaţii băncii, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea
veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv, sporuri, indemnizaţii şi alte
adaosuri”, iar în art. 2 alin. (3) se prevede că veniturile asimilate salariilor sunt cele
reglementate, în mod expres, de Codul fiscal în vigoare. În art. 17 din cap. IV al
Anexei 1 la contractul colectiv de muncă este reglementată prima ca modalitate de
premiere, astfel încât prima acordată face parte din venituri asimilate salariilor,
conform art. 68 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.
Prima în litigiu a fost primită de către reclamanta-apelantă înainte de încetarea
raporturilor de muncă cu Banca Comercială Română SA Bucureşti şi nu reprezintă o
Pagină 28 din 45
compensaţie, care să fie exceptată de la plata contribuţiilor sociale, ci este parte din
venitul salarial brut pe luna februarie şi trebuie să intre în baza de calcul pentru
stabilirea indemnizaţiei de şomaj.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 466, art. 468, art. 470, art. 476 şi art. 480 alin. (2)
din Codul de procedură civilă.
Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului ca nefondat, dat
fiind că reclamanta-apelantă interpretează eronat dispoziţii legale referitoare la
condiţiile de acordare a indemnizaţiei de şomaj.
Apelanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care reiterează motivele de fapt şi de
drept invocate prin cererea de apel.
Examinând apelul prin raportare la probele administrate în cauză şi la dispoziţiile
legale incidente în speţă, Curtea a constatat că este întemeiat pentru considerentele
ce vor fi expuse în continuare.
Contractul individual de muncă încheiat între reclamanta S.M. şi angajatorul Banca
Comercială Română SA Bucureşti a încetat la data 1.03.2013, prin acordul părţilor, în
temeiul art. 55 lit. b) din Codul muncii, aşa cum rezultă din decizia nr.
700/28.02.2013, emisă de Banca Comercială Română SA Bucureşti.
Prin adeverinţele nr. 5794/25.03.2013 şi nr. 5795/25.03.2013, eliberate de către
Banca Comercială Română SA Bucureşti, se atestă veniturile obţinute de către
reclamantă în ultimele 12 luni anterioare încetării raporturilor de muncă şi care au
constituit baza de calcul pentru contribuţia individuală la bugetul asigurărilor de
şomaj, reţinerea şi virarea atât a contribuţiei individuale a reclamantei, cât şi a
contribuţiei angajatorului la bugetul asigurărilor de şomaj pentru perioada
menţionată, precum şi faptul că pentru întregul venit brut al reclamantei în luna
februarie 2013, în cuantum total de 179 288 lei, s-au calculat, reţinut şi virat cele
două contribuţii la bugetul asigurărilor de şomaj, acest venit cuprinzând şi o primă
brută de 166 991 lei.
Conform art. 39 alin. (2) din Legea nr. 76/2002, cuantumul indemnizaţiei de şomaj
este o sumă acordată lunar şi în mod diferenţiat, în funcţie de stagiul de cotizare,
după cum urmează: a) 75% din valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la
data stabilirii acestuia, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin un an;
b) suma prevăzută la lit. a) la care se adaugă o sumă calculată prin aplicarea asupra
mediei salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, a unei
cote procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de cotizare, potrivit dispoziţiilor art.
39 alin. (3) din Legea nr. 76/2002. Acest articol nu defineşte noţiunea de „salariu de
bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare”.
Având în vedere prevederile art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002, la calculul
indemnizaţiei de şomaj cuvenită reclamantei, pârâta a luat în considerare doar
salariul de bază lunar brut pe luna februarie 2013, aşa cum rezultă din întâmpinările
Pagină 29 din 45
formulate de către pârâtă în dosarul de fond şi în dosarul pendinte. Astfel, la
stabilirea indemnizaţiei de şomaj a reclamantei, prin dispoziţia nr. 186/2013, pârâta
nu a luat în considerare suma brută de 166 991 lei, încasată de către reclamantă, de
la angajator, în luna februarie 2013, cu titlu de primă, deşi aceasta a fost inclusă în
baza de calcul a indemnizaţiei de şomaj, conform adeverinţelor menţionate anterior.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 113/9 februarie 2011 pentru modificarea şi
completarea unor acte normative şi stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei
sociale au fost modificate şi completate Normele metodologice de aplicare a Legii nr.
76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de
muncă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 18 martie 2002, cu modificările şi
completările ulterioare, fiind introdus art. 191 în Hotărârea Guvernului nr. 174/2002.
În speţă, sunt aplicabile, prin raportare la data emiterii dispoziţiei nr. 186/2013 de
către pârâtă, prevederile Hotărârii Guvernului nr. 174/2002, astfel cum au fost
modificate şi completate prin Hotărârea Guvernului nr. 113/2011. Prin urmare, Curtea
a constatat că prima instanţă a apreciat greşit că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile
Hotărârii Guvernului nr. 174/2002, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea
Guvernului nr. 149/2008.
Conform art. 191 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, modificată şi
completată, în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei nr. 186/2013 de către
pârâtă,: „prin salariu de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare,
prevăzut la art. 39 alin. (2) lit. b) din lege, se înţelege baza lunară de calcul a
contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj prevăzuta la titlul IX2
„Contribuţii sociale obligatorii” din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările
ulterioare, pe ultimele 12 luni în care s-a realizat stagiul de cotizare”.
Prin urmare, art. 191 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002, modificată şi
completată, defineşte noţiunea „salariu de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de
stagiu de cotizare”, iar dispoziţiile art. 39 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 76/2002 trebuie
coroborate cu cele ale art. 191 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 174/2002,
modificată şi completată, atunci când se calculează indemnizaţia de şomaj cuvenită
unei persoane. Contrar alegaţiilor pârâtei-intimate, baza lunară de calcul a
contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj trebuie avută în vedere şi
la stabilirea indemnizaţiei de şomaj.
Articolul 2964 alin. (1) din Titlul IX2 „Contribuţii sociale obligatorii” din Legea nr.
571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că: „baza lunară de
calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii, în cazul persoanelor prevăzute la
art. 2963 lit. a) şi b), reprezintă câştigul brut realizat din activităţi dependente, în ţară
şi în străinătate, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaţionale la
care România este parte, care include: a) veniturile din salarii, în bani şi/sau în
natură, obţinute în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu
sau a unui statut special prevăzut de lege ... ”.
Pagină 30 din 45
Capitolul IV din Anexa nr. 1 „Salarizarea personalului din Banca Comercială Română
SA Bucureşti” la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, înregistrat la
Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti sub nr. 13855/16.03.2011, în vigoare în
luna februarie 2013, reglementează premiile şi stimulentele ce pot fi acordate
personalului din Banca Comercială Română SA Bucureşti.
Din adeverinţa nr. 5795/25.03.2013, eliberată de către Banca Comercială Română
SA Bucureşti, rezultă că pentru întregul venit brut al reclamantei în luna februarie
2013, în cuantum total de 179 288 lei, s-au calculat, reţinut şi virat contribuţia
individuală şi contribuţia angajatorului la bugetul asigurărilor de şomaj, acest venit
cuprinzând şi o primă brută de 166 991 lei, iar nu o compensaţie acordată
reclamantei pentru încetarea contractului individual de muncă, astfel încât, în speţă,
nu sunt incidente prevederile art. 29616 lit. c5) din Titlul IX2 „Contribuţii sociale
obligatorii” din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, conform
cărora se exceptează, de la plata contribuţiei de asigurări pentru şomaj,
compensaţiile acordate, în condiţiile legii ori ale contractelor colective sau individuale
de muncă, persoanelor cărora le încetează raporturile de muncă ori de serviciu sau
care, potrivit legii, sunt trecute în rezervă ori în retragere.
Aşadar, potrivit prevederilor legale citate anterior, la stabilirea indemnizaţiei de
şomaj, prin dispoziţia nr. 186/2013, pârâta trebuia să ia în considerare şi prima brută
de 166 991 lei, încasată de către reclamantă în luna februarie 2013, astfel încât se
impune admiterea în parte a acţiunii reclamantei ca fiind întemeiată şi anularea în
parte a dispoziţiei nr. 186/2013, emisă de către pârâta Agenţia Judeţeană pentru
Ocuparea Forţei de Muncă Arad, respectiv în ceea ce priveşte cuantumul
indemnizaţiei de şomaj, cu obligarea pârâtei la stabilirea cuantumului indemnizaţiei
de şomaj cu includerea, în baza de calcul a acesteia, şi a sumei acordate de către
angajatorul Banca Comercială Română SA Bucureşti în luna februarie 2013, cu titlu
de primă brută, în cuantum de 166.991 lei, conform adeverinţei nr. 5795/25.03.2013,
eliberată de către Banca Comercială Română SA Bucureşti, precum şi la plata sumei
reprezentând diferenţa dintre cuantumul indemnizaţiei de şomaj la care avea dreptul
reclamanta, conform celor menţionate anterior, şi suma efectiv plătită, pe perioada
04.04.2013 - 04.04.2014.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata
sumei reprezentând diferenţa dintre cuantumul indemnizaţiei de şomaj la care avea
dreptul reclamanta şi suma efectiv plătită, începând cu data de 04.04.2013 şi până la
punerea în aplicare a hotărârii judecătoreşti.
Articolul 39 alin. (1) din Legea nr. 76/1992, modificată şi completată, prevede că
indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor pe perioade stabilite diferenţiat, în funcţie
de stagiul de cotizare, după cum urmează: „ a) 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu
de cotizare de cel puţin un an; b) 9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare
de cel puţin 5 ani; c) 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de cotizare mai mare de
10 ani”.
Pagină 31 din 45
Din Dispoziţia nr. 186/2013, emisă de către pârâta Agenţia Judeţeană pentru
Ocuparea Forţei de Muncă Arad, rezultă că reclamantei i-a fost acordat dreptul la
indemnizaţie de şomaj pe o durată de 12 luni, respectiv în perioada 4.04.2013-
4.04.2014, astfel încât pretenţiile reclamantei ulterioare datei de 4.04.2014 sunt
nefondate, urmând a fi menţinută hotărârea atacată în ceea ce priveşte respingerea
acestora ca neîntemeiate.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul art. 480 alin. (2)
din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul formulat de către reclamantă şi
a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată
de către reclamanta S.M. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru
Ocuparea Forţei de Muncă Arad, a anulat în parte Dispoziţia nr. 186/2013, emisă de
către pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Arad, respectiv în
ceea ce priveşte cuantumul indemnizaţiei de şomaj, a obligat pârâta la stabilirea
cuantumului indemnizaţiei de şomaj cu includerea, în baza de calcul a acesteia, şi a
sumei acordate de către angajatorul Banca Comercială Română SA în luna februarie
2013, cu titlu de primă brută, în cuantum de 166.991 lei, conform adeverinţei nr.
5795/25.03.2013, eliberată de către Banca Comercială Română SA Bucureşti, şi a
obligat pârâta la plata sumei reprezentând diferenţa dintre cuantumul indemnizaţiei
de şomaj la care avea dreptul reclamanta, conform celor menţionate anterior, şi
suma efectiv plătită, pe perioada 04.04.2013 – 04.04.2014, menţinând în rest
dispoziţiile hotărârii atacate.
6. Restituire sumă nedatorată. Inadmisibilitatea acţiunii angajatorului
pentru restituirea unei sume încasate de către salariat urmare a unei
executări silite
- Codul muncii: art. 256
- Codul de procedură civilă: art. 430, art. 628 alin. (2) şi alin. (4) şi art. 711 alin.
(1)
Angajatorul poate contesta, pe calea contestaţiei la executare, modul de stabilire, de
către executorul judecătoresc, a cuantumului sumelor pe care el le datorează
salariatului în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, puse în executare silită de către
acesta şi care nu stabilesc cuantumul sumelor acordate angajatului cu titlul de
despăgubiri, precum şi al cheltuielilor de executare silită, putând formula şi o cerere
de întoarcere a executării silite.
Dacă angajatorul promovează o contestaţie la executare, fără a contesta aspectul
menţionat anterior, şi contestaţia este respinsă în mod definitiv de către instanţa de
executare, devin incidente prevederile art. 430 din Codul de procedură civilă şi el nu
mai poate cere, pe calea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 256 din Codul
muncii, să se constate că salariatul a încasat o sumă nedatorată de către angajator,
ca urmare a finalizării executării silite a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate
împotriva acestuia din urmă. O astfel de încasare s-a întemeiat pe un titlu, astfel
Pagină 32 din 45
încât nu se poate reţine de către instanţa de judecată că vizează o sumă nedatorată
salariatului-creditor de către angajatorul-debitor.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 1131 din 3 decembrie 2014, C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 1474/12.06.2014, pronunţată în dosarul nr. 12235/30/2013,
Tribunalul Timiş a respins cererea formulată de reclamanta CNADNR SA – DRDP
Timişoara în contradictoriu cu pârâtul C.L. şi a obligat reclamanta să plătească
pârâtului cheltuieli de judecată în sumă de 1.500 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în baza titlurilor
executorii: sentinţa civilă nr. 4406/2011 şi sentinţa civilă nr. 1851/2012 ale
Tribunalului Timiş, pârâtul a pornit executarea silită în vederea valorificării creanţei
reprezentând drepturi salariale recunoscute prin aceste hotărâri judecătoreşti.
În dosarele execuţionale nr. 18/Ex/2013 şi nr. 19/Ex/2013 ale BEJ M.C.P. Timişoara,
în baza unei expertize contabile, s-au stabilit drepturile ce se cuvin pârâtului, în
acestea fiind incluse, conform susţinerilor reclamantei, şi sumele reprezentând spor
de noapte, spor de tură, cheltuieli transport în interes de serviciu şi onorariu expert.
Reclamanta consideră că aceste sume, în cuantum total de 11.859 lei, au încasate
necuvenit de către pârât, pe baza unei expertize extrajudiciare, care nu-i este
opozabilă, astfel încât se impune restituirea lor în temeiul art. 256 din Codul muncii.
Restituirea sumei nedatorate are la bază principiul din dreptul civil privind restabilirea
unui echilibru între părţile unui raport juridic, principiu care vizează faptul juridic licit
cauzator de prejudiciu ca izvor de obligaţii, invocat şi prin cererea introductivă de
instanţă.
Articolul 256 din Codul muncii reprezintă aplicarea în planul dreptului muncii a
acestui principiu, aşa încât restituirea unei sume nedatorate se poate solicita doar
dacă reclamantul nu a avut la îndemână nici un alt mijloc juridic pentru restabilirea
echilibrului patrimonial.
Or, în speţă, împrejurarea dacă sumele solicitate de reclamantă erau sau nu datorate
de pârât trebuia stabilită în cadrul contestaţiei la executare, care este o veritabilă
acţiune în realizare atunci când creanţa face obiectul unei executări silite, printr-o
expertiză, ce putea fi contestată de persoana interesată.
Prin intermediul acestui mijloc juridic, şi anume: contestaţia la executare, reclamanta
a avut la îndemână o cale legală de a contesta expertiza şi drepturile stabilite prin
expertiză. Faptul că nu a uzat de mijloacele puse de lege la dispoziţie nu o
îndreptăţeşte pe reclamantă să repună în discuţie creanţa pârâtului, ce a fost
executată silit.
Pagină 33 din 45
Cu privire la aceste aspecte operează efectul lucrului judecat, ca prezumţie legală,
absolută şi irefragabilă, fiind pronunţate sentinţele civile nr. 5908/2013 şi nr.
8376/2013 ale Judecătoriei Timişoara, prin care s-a stabilit, cu putere de lucru
judecat, că sumele de bani executate silit, în baza sentinţelor civile nr. 4406/2011 şi
nr. 851/2012, pronunţate de Tribunalul Timiş, sunt datorate de către reclamantă şi,
prin urmare, nu sunt încasate necuvenit de către pârât.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta CNADNR SA – DRDP
Timişoara, prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în totalitate a
sentinţei civile apelate, în sensul admiterii acţiunii.
În motivarea apelului, se arată că pârâtul C.L. este angajat a societăţii, fiind încadrat
în funcţia de controlor de trafic ACI Moraviţa, în cadrul DRDP Timişoara, iar ca
urmare a unui proces de concediere colectivă, a primit Decizia de concediere nr.
328/26.05.2011, pe care a contestat-o şi care a fost anulată de instanţa de judecată,
prin sentinţa civilă nr. 4406/PI/28.09.2011, irevocabilă prin decizia nr.
198/18.01.2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara. În martie 2012, acesta a
fost reîncadrat prin decizia nr. 126/09.03.2012.
Ulterior, prin decizia de concediere nr. 127/09.03.2012, contractul individual de
muncă al pârâtului a încetat, începând cu data de 07.04.2012, în temeiul art. 66-art.
67 din Codul muncii, întrucât nu mai exista postul de controlor de trafic la ACI
Moraviţa şi nu exista nici un loc de muncă disponibil în statul de funcţii al DRDP
Timişoara.
Pârâtul a contestat şi această decizie de concediere, care a fost anulată de către
instanţa de judecată, prin sentinţa civilă nr. 1851/PI/14.06.2012, irevocabilă prin
decizia nr. 2474/24.10.2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
În urma soluţionării irevocabile a litigiului de muncă, societatea reclamantă a emis
decizia nr. 580/03.12.2012, prin care a pus în executare titlul executoriu. Astfel, s-a
procedat, potrivit art. 3 din actul respectiv, la calcularea „despăgubirilor egale cu
salariile indexate, majorate şi reactualizate şi a celorlalte drepturi de care ar fi
beneficiat, începând cu data încetării contractului individual de muncă şi până la
reîncadrarea efectivă”, potrivit hotărârii instanţei, moment la care s-a constatat că
pârâtul este cel care datorează reclamantei suma de 7.557 lei cu titlu de restituire
salarii compensatorii, conform art. 4 din decizia emisă, care prevede că: „salariatul
are obligaţia de a returna plăţile compensatorii încasate.
Pârâtul a contestat şi această decizie, solicitând anularea art. 4 al acesteia,
nerecunoscând faptul că are de achitat societăţii o sumă de bani privind
compensarea convenţională intervenită între părţi în baza creanţelor certe, lichide şi
exigibile datorate reciproc, respectiv plata drepturilor salariale cuvenite pârâtului
izvorâte din sentinţele civile amintite mai sus şi plăţile compensatorii datorate de
către acesta angajatorului, urmare a reintegrării şi repunerii părţilor în situaţia
anterioară concedierii. Ca atare, apelanta s-a adresat instanţei de judecată printr-o
Pagină 34 din 45
cerere reconvenţională, care a fost disjunsă formând obiectul dosarului nr.
6248/30/2013 al Tribunalului Timiş, prin care a solicitat obligarea acestuia la plata
sumelor compensatorii încasate.
Cu toate acestea, pârâtul s-a adresat BEJ M.C.P., în vederea obţinerii celor acordate
de către instanţa de judecată, prin hotărârile menţionate anterior. Astfel, prin
somaţiile comunicate la data de 18.03.2013, în dosarele execuţionale nr. 18/EX/2013
şi nr. 19/EX/2013, aflate pe rolul BEJ M.C.P., s-a notificat reclamantei demararea
procedurii de executare silită pentru sumele de 19.749,60 lei şi de 25.837,15 lei
rezultate din sentinţele civile nr. 1851/PI/14.06.2012, şi nr. 4406/PI/28.09.2011,
pronunţate de către Tribunalul Timiş. Totodată, executorul judecătoresc a înştiinţat că
s-a procedat la poprirea conturilor societăţii până la concurenţa sumelor ante-
menţionate.
Pârâtul este cel care datorează anumite sume de bani, apelanta procedând de bună-
voie la punerea în executare a titlului executoriu în baza căruia a fost somată la plata
sumelor sus-amintite. Astfel, atâta timp cât nu a refuzat punerea în executare a
hotărârilor judecătoreşti care stau la baza executării silite, ba mai mult, a procedat în
mod benevol la punerea acestora în executare, reclamanta consideră că pârâtul, cu
rea-credinţă, a obţinut anumite sume de bani, deşi el este dator societăţii.
Mai mult, prin executarea silită demarată, pârâtul a obţinut anumite sume de bani,
calculate printr-un raport de expertiză extrajudiciară, respectiv spor ore de noapte,
spor de fidelitate, spor de tură, chiar dacă acesta nu a lucrat efectiv pentru a
beneficia de astfel de sporuri, care se acordă doar pentru timpul efectiv lucrat.
Această expertiză extrajudiciară nu îi este opozabilă reclamantei, întrucât la
întocmirea ei nu a fost parte şi nu a putut formula un punct de vedere. Astfel, prin
obţinerea acelor sume de bani la care nu are dreptul, pârâtul s-a îmbogăţit fără justă
cauză.
În litigiul având ca obiect contestaţie la executare, care este o procedură specială, nu
putea fi administrată proba cu expertiza contabilă pentru a se determina debitul cert,
cu atât mai mult cu cât titlul executoriu era reprezentat de o hotărâre judecătorească,
iar nu de un eventual alt act ce putea constitui titlu executoriu.
Prin urmare, atâta timp cât doar pe calea acţiunii, societatea avea la îndemână
posibilitatea recuperării sumelor datorate de către intimat, apreciază că motivarea
avută în vedere de instanţa de fond nu este corectă.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 466 din Codul de procedură civilă.
Intimatul a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului ca nefondat prin
raportare la motivele invocate şi la puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr.
5908/2013 şi a sentinţei civile nr. 8376/2013 ale Judecătoriei Timişoara.
Pagină 35 din 45
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate de către
intimată, prin întâmpinarea depusă la dosar, şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea
a constatat că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată pendinte, astfel cum a fost precizată,
reclamanta a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună
obligarea pârâtului la restituirea sumelor încasate necuvenit ca urmare a punerii în
executare a sentinţei civile nr. 1851/14.06.2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, în
şnur cu decizia civilă nr. 2474/24.10.2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara,
în dosarul execuţional nr. 18/Ex/2013 şi a sentinţei civile nr. 4406/28.09.2011,
pronunţată de Tribunalul Timiş, în şnur cu decizia civilă nr. 198/18.01.2012,
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul execuţional nr. 19/Ex/2013, în
cuantum total de 11859 lei, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata
dobânzii legale până la plata efectivă, în temeiul dispoziţiile art. 256 din Codul
muncii.
Conform art. 628 alin. (2) şi alin. (4) din Codul de procedură civilă, în cazul în care
prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost
stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit
legii, iar încheierea executorului judecătoresc pentru sumele stabilite potrivit
prezentului articol este titlu executoriu.
Articolul 711 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că: „împotriva executării
silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act
de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin
executare”.
Prin urmare, reclamanta putea contesta, pe calea contestaţiei la executare, modul de
stabilire, de către executorul judecătoresc, a cuantumului sumelor pe care ea le
datora pârâtului în temeiul sentinţei civile nr. 1851/14.06.2012, pronunţată de
Tribunalul Timiş şi rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2474/24.10.2012,
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, şi a sentinţei civile nr. 4406/28.09.2011,
pronunţată de Tribunalul Timiş şi rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.
198/18.01.2012, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, puse în executare silită de
către pârât, precum şi al cheltuielilor de executare silită, putând formula şi o cerere
de întoarcere a executării silite.
Deşi a formulat contestaţie la executare, reclamanta nu a contestat aspectele
menţionate anterior.
Prin sentinţa civilă nr. 5908/7.05.2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara în
dosarul nr. 7735/325/2013, rămasă irevocabilă, şi prin sentinţa civilă nr.
8376/27.06.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 7734/325/2013,
rămasă irevocabilă, s-au respins, cu putere de lucru judecat, atât contestaţiile la
executarea silită demarată în dosarele execuţionale nr. 18/EX/2013 şi nr.
19/EX/2013, aflate pe rolul BEJ M.C., cât şi cererile contestatoarei CNADNR SA
Pagină 36 din 45
Bucureşti – DRDP Timişoara de întoarcere a executării silite contestate, reţinându-se
că nu au fost încălcate dispoziţiile legale privitoare la executarea silită, iar hotărârile
judecătoreşti puse în executare nu au fost desfiinţate.
Articolul 256 alin. (1) din Codul muncii prevede că: „salariatul care a încasat de la
angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie”.
În acest context, având în vedere dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură civilă,
instanţa de judecată nu poate analiza, pe calea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile
art. 256 din Codul muncii, dacă pârâtul-creditor a încasat o sumă nedatorată de către
reclamanta-debitoare, urmare a executării silite de către salariatul-creditor a unor
hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva angajatorului-debitor. Această încasare s-
a întemeiat pe un titlu, astfel încât nu se poate reţine că vizează o sumă nedatorată
salariatului-creditor de către angajatorul-debitor.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul art.
480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a respins apelul reclamantei ca
nefondat.
7. Salariul de bază. Legalitatea stabilirii lui pentru fiecare clasă de
salarizare, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, printr-o
formulă de calcul constând din înmulţirea coeficientului de ierarhizare
corespunzător cuantumului salariului de bază brut prevăzut pentru
clasa 1 de salarizare, chiar dacă acesta este inferior celui minim brut pe
ţară, garantat în plată
- Codul muncii: art. 164
- Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011: art. 1
Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011 stabileşte salariul de bază minim brut pe ţară,
garantat în plată pe anul 2012, la nivelul sumei de 700 lei.
Potrivit art. 164 din Codul muncii, salariaţii nu pot primi, pentru munca prestată, cu
titlul de salariu, o sumă mai mică decât cea prevăzută în hotărârea de guvern, care
se emite anual, cu privire la cuantumul salariului de bază minim brut pe ţară.
Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, se pot stabili salariile de bază
corespunzătoare fiecărei clase de salarizare prin înmulţirea coeficientului de
ierarhizare corespunzător cuantumului salariului de bază brut prevăzut pentru clasa 1
de salarizare, în condiţiile în care coeficientul 1 de ierahizare este reglementat pentru
clasa 1 de salarizare. Salariile de bază brute astfel calculate sunt legale atâta timp
cât nu se situează sub salariul de bază minim brut pe ţară pentru anul respectiv.
Singurul efect al Hotărârii Guvernului nr. 1225/2011 cu privire la grila de salarizare,
astfel reglementată, poate privi salariul corespunzător clasei 1 de salarizare, întrucât
doar salariaţii încadraţi în această clasă de salarizare, căreia îi corespunde un salariu
Pagină 37 din 45
mai mic decât cel minim brut pe ţară, trebuie să beneficieze de salariul minim
garantat.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 1129 din 3 decembrie 2014, C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 1627/19.06.2014, pronunţată în dosarul nr. 1355/30/2014,
Tribunalul Timiş a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr.
705/2014, pronunţată în dosarul nr. 7048/108/2013 al Tribunalului Arad, precum şi
excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamanţii: N.C., C.A., O.C. S., P. L.D.,
P.S., S.D., S.A., R.O., S.A.E., P.I., M.V., C.A.S., I.A.P., M.V.E., C.V., B.P., P.F.I.,
S.A.S., V.S.I., U.C., C.A.R., T.C., F.L., T.E., R.C., V.O., B.C.C., R.I.T., G.H. T.A.,
I.M., M.D., G.M., N.G., T.M., P.C., Z.D., B.A., S.N., B.V., A.F., C.D., A.F.I., V.I., C.P.,
S.G., S.C., B.M.L., C.D. N., C.O., T.S.R., G.S., L.D.S., R.S., A.M., S.L.M., B.I.,
M.B.M., C.G., N.D.S., B.A., T.C., C.A.V., S.N., D.D.I., N.F.O., I.E., I.S., Ţ.C.l., P.A.T.,
C.D.P., P.C.N., P.D.I., H.I., P.T.C., L.D., Ţ.R., P.C.G., B.M., N.A., Z.V., G.I., T.C.N.,
S.I., L.E., M.R., F.F., B.O., S.A., C.V., N.V., R.E.A., L.N., J.G.D., M.O.C., M.G.,
P.S.F., D.A.T., Ţ.G.C., T.G.G., L.V.L., H.A., G.D., Ş.C., A.R., T.M., O.M., P.M., B.G.,
J.N., A.F., T.M., N.M., P.S., C.V., G.E., P.T., N.V., B.F.R., D.P., C.C., R.R. S., T.I.,
C.V., M.I., A.V.C., S.E.S., P.D., V.I., H.D., P.P., D.R.G., C.I., M.N., V.I., P.M., O.V.,
N.I.F., C.C.G., B.I., I.M.P., D.A.D., C.N., G.T., V.I., D.I., M.I., Vi.I., S.P., S.I., T.N.C.,
N.F. şi C.A., reprezentaţi prin Sindicatul Feroviar Glasul Roţilor de Tren, în
contradictoriu cu pârâta Compania Naţională CFR SA Bucureşti, fără a acorda
cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că excepţia
autorităţii de lucru judecat privind pe reclamanţii J.V., P.I., S.C. şi T. G. este
neîntemeiată, întrucât nu există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, prevăzută
de art. 431 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care acţiunea soluţionată
prin sentinţa civilă nr. 705/2014, pronunţată în dosarul nr. 7048/108/2013 al
Tribunalului Arad, a fost întemeiată pe prevederile art. 41 alin. (3) din contractul
colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, iar acţiunea pendinte are ca
temei juridic Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011.
În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă,
tribunalul a constatat că, potrivit art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, cererile
având ca obiect neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a unor clauze a
acestuia se prescriu în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune. Însă,
în speţă, nu sunt aplicabile aceste prevederi legale, întrucât drepturile ce fac obiectul
litigiului sunt drepturi salariale care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit.
c) din Codul muncii coroborate cu cele ale art. 171 alin. (1) din Codul muncii, conform
cărora termenul de prescripţie este de trei ani de la data naşterii dreptului la acţiune.
Pagină 38 din 45
Astfel, raportat la data formulării acţiunii şi la pretenţiile solicitate, s-a respins
excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Cu privire la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că, în anul 2012, reclamanţii au
prestat muncă în cadrul pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” SA, fiind
angajaţi cu contracte individuale de muncă pe perioada nedeterminată.
Reclamanţii solicită obligarea pârâtei la plata, pentru anul 2012, a diferenţei dintre
drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de ierarhizare pornind de la
salariul minim pe economie de 700 lei, stabilit prin Hotărârea Guvernului nr.
1225/2011, şi drepturile salariale efectiv plătite, prevăzute în Anexa 1 la contractul
colectiv de muncă nr. 116/23.04.2012, de 600 lei, precum şi la virarea contribuţiei
aferente pensiei pentru fiecare salariat, raportat la aceasta diferenţă.
Începând cu data de 01.01.2012, în calitate de angajaţi, reclamanţii au beneficiat de
un salariu de încadrare corespunzător clasei de salarizare avute, calculat prin luarea
în considerare a salariului de bază minim brut de 600 lei, corespunzător clasei 1 de
salarizare, cu aplicarea coeficientului de ierarhizare prevăzut în Anexa 1 la contractul
colectiv de muncă nr. 116/23.04.2012, încheiat la nivelul pârâtei.
Conform art. 128 din Legea nr. 62/2011, contractele colective de muncă care pot fi
încheiate sunt cele la nivel de unitate, la nivel de grupuri de unităţi şi la nivel de
sectoare de activitate.
Potrivit art. 229 din Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu
respectarea condiţiilor legale constituie legea părţilor.
În art. 41 alin. (3) lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură
transporturi pe anii 2008-2010, s-a prevăzut că: „salariul de bază minim brut la nivelul
ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 şi negociat pentru un program
complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul
fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizaţii incluse în acesta”.
Însă, pentru perioada 01.01.2011 – 31.12.2013, prevederile contractului colectiv de
muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la Ministerul
Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse sub nr. 722/03/24.01.2008, şi-au încetat
valabilitatea, astfel cum rezultă din actul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale nr. 171/DDS/21.03.2011, ca urmare a denunţării acestuia. La fel, prevederile
contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unităţi din transportul feroviar au
încetat la data de 28.12.2010.
Prin urmare, pentru anul 2012, nu mai este aplicabil contractul colectiv de munca la
nivel de grup de unităţi sau contractul colectiv de muncă la nivel de ramură
transporturi, ci contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Pagină 39 din 45
În conformitate cu Anexa 1 la contractul colectiv de muncă nr. 116/23.04.2012,
nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la valoarea de 600 de lei brut.
La negocierea contractului colectiv de muncă pe unitate şi la stabilirea acestei valori
de referinţă, părţile au fost de acord, întrucât au semnat acest contract colectiv de
muncă, iar după semnarea acestuia, nu a fost promovată o acţiune în instanţă pentru
modificarea acestei clauze contractuale pe motiv că nu este respectat salariul minim
pe economie prevăzut de Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011.
Astfel, văzând şi prevederile art. 160 din Codul muncii, instanţa de fond a constatat
că acest contract colectiv de muncă pe unitate este legea părţilor şi trebuie respectat
atât de către ambele părţi semnatare, cât şi de către instanţele judecătoreşti, care nu
pot să modifice sau să anuleze clauzele contractuale, fără a fi sesizate în acest sens,
şi nici să ignore dispoziţiile contractului colectiv de muncă prin aplicarea altor
dispoziţii, aleatorii, şi care nu au fost negociate de părţi.
Drepturile şi obligaţiile privind salarizarea sunt cele prevăzute în contractele colective
de muncă, în contractele individuale de muncă şi în lege, aşa cum se prevede la art.
37 şi art. 39 din Codul muncii, iar nivelurile salariale minime se stabilesc prin
contractele colective de muncă aplicabile, conform art. 162 din Codul muncii.
Articolul 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011 prevede că, începând cu data de
1 ianuarie 2012, salariul de bază minim brut pe ţară, garantat în plată, se stabileşte la
700 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe lună în
anul 2012, reprezentând 4,13 lei/oră.
Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011, invocată de reclamanţi, stabileşte salariul de
bază minim brut pe ţară şi nu prevede obligaţia unuia sau unor angajatori de a aplica
coeficienţii de ierarhizare în funcţie de acest salariu de bază. Drepturile salariale
trebuie să fie, aşa cum s-a arătat mai sus, rezultatul negocierii şi să fie cuprinse în
contractele colective de muncă aplicabile
Aşadar, pentru perioada 01.01.2012-31.12.2012, Hotărârea Guvernului nr.
1225/2011 nu poate constitui temeiul obligării pârâtei la plata diferenţelor salariale
solicitate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii: N.C., C.A., O.C. S., P. L.D.,
P.S., S.D., S.A., R.O., S.A.E., P.I., M.V., C.A.S., I.A.P., M.V.E., C.V., B.P., P.F.I.,
S.A.S., V.S.I., U.C., C.A.R., T.C., F.L., T.E., R.C., V.O., B.C.C., R.I.T., G.H. T.A.,
I.M., M.D., G.M., N.G., T.M., P.C., Z.D., B.A., S.N., B.V., A.F., C.D., A.F.I., V.I., C.P.,
S.G., S.C., B.M.L., C.D. N., C.O., T.S.R., G.S., L.D.S., R.S., A.M., S.L.M., B.I.,
M.B.M., C.G., N.D.S., B.A., T.C., C.A.V., S.N., D.D.I., N.F.O., I.E., I.S., Ţ.C.l, P.A.T.,
C.D.P., P.C.N., P.D.I., H.I., P.T.C., L.D., Ţ.R., P.C.G., B.M., N.A., Z.V., G.I., T.C.N.,
S.I., L.E., M.R., F.F., B.O., S.A., C.V., N.V., R.E.A., L.N., J.G.D., M.O.C., M.G.,
P.S.F., D.A.T., Ţ.G.C., T.G.G., L.V.L., H.A., G.D., Ş.C., A.R., T.M., O.M., P.M., B.G.,
Pagină 40 din 45
J.N., A.F., T.M., N.M., P.S., C.V., G.E., P.T., N.V., B.F.R., D.P., C.C., R.R. S., T.I.,
C.V., M.I., A.V.C., S.E.S., P.D., V.I., H.D., P.P., D.R.G., C.I., M.N., V.I., P.M., O.V.,
N.I.F., C.C.G., B.I., I.M.P., D.A.D., C.N., G.T., V.I., D.I., M.I., Vi.I., S.P., S.I., T.N.C.,
N.F. şi C.A., reprezentaţi prin Sindicatul Feroviar Glasul Roţilor de Tren, prin care au
solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii
aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că hotărârea atacată este greşită şi
a fost dată în contra dispoziţiilor legale aplicabile, invocate atât în acţiunea
introductivă, cât şi în cuprinsul apelului.
Conform art. 164 din Codul muncii, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în
plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabileşte prin hotărâre de
guvern.
În cadrul negocierilor pentru contractul colectiv de muncă nu se negociază salariile
corespunzătoare fiecărei funcţii, ci salariul de bază minim corespunzător clasei I de
salarizare, care nu trebuie să fie mai mic decât salariul minim brut pe ţară.
La încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, angajatorul şi
reprezentanţii sindicatelor au obligaţia de a respecta dispoziţiile legale, respectiv
prevederile art. 164 alin. (2) şi alin. (3) din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul nu
poate negocia salarii de bază, prin contractul individual de muncă, sub salariul de
bază minim brut pe ţară, fiind obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel
puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară.
Prin reglementarea acestor dispoziţii, legiuitorul nu a negat dreptul părţilor vizate de a
negocia clauza privind salariul minim brut a cărui garantare este impusă angajatorului
prin lege, întrucât, conform art. 1 al aceluiaşi articol, „salariul de bază minim brut pe
ţară se stabileşte prin hotărâre a guvernului după consultarea sindicatelor şi a
patronatelor”.
Salariul minim stabilit la nivel naţional îşi are temeiul în Hotărârea Guvernului nr.
1225/2011.
Or, stabilirea cuantumului salariului minim brut garantat în plată prin Hotărârea
Guvernului nr. 1225/2011, cu respectarea condiţiilor de consultare a sindicatelor şi a
patronatelor, se impune şi pârâtei, în calitate de angajator, care este obligată să
asigure acordarea salariului minim brut garantat în plată, astfel stabilit.
Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unităţi sau alte structuri salariale
nu pot cuprinde drepturi salariale sub valoarea stabilită la nivel unitar, ce reprezintă
salariul minim pe economie.
Pagină 41 din 45
Instanţa de fond apreciază că atât timp cât angajaţii nu au contestat valoarea minimă
de 600 de lei ca fiind nelegal convenită, fiind sub nivelul minim al salariului minim pe
economie, contractul colectiv de muncă îşi produce efectele şi e valabil.
Or, acest raţionament este total greşit.
Orice prevedere contrară Hotărârii Guvernului nr. 1225/2011 nu poate produce
efecte juridice.
Astfel, neaplicarea Hotărârii Guvernului nr. 1225/2011 reprezintă o culpă în sarcina
angajatorului, care nu a respectat această lege aplicabilă raportului de muncă cu
angajaţii, creând un prejudiciu în patrimoniul angajaţilor, pe care e obligat să îl
acopere, conform art. 235 din Codul muncii.
Anexa 1 la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate a stabilit clasa I
de salarizare la nivel de 600 de lei brut. Faţă de dispoziţiile legale referitoare la
caracterul minimal al drepturilor, pârâta era obligată la respectarea clasei I de
salarizare la nivelul salariului de bază minim brut prevăzut de Hotărârea Guvernului
nr. 1225/2011, respectiv de 700 lei.
Pârâta nu a plătit reclamanţilor drepturile salariale calculate în raport de salariul de
bază minim brut de 700 de lei, prevăzut de Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011,
pentru anul 2012, încălcând prevederile art. 40 alin. (2) lit. c) coroborate cu
prevederile art. 229 alin. (4) din Codul muncii.
Astfel, prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, contrare
dispoziţiilor art. 164 din Codul muncii, sunt nule şi nu produc efecte juridice, iar
angajaţii nu aveau interesul de a mai promova o acţiune în anularea clauzei
nelegale, fiind îndreptăţiţi să formuleze o acţiune în plata diferenţelor salariale
cuvenite.
În acest sens, se invocă şi practica instanţelor din ţară, care, în analiza raporturilor
contractuale dintre pârâtă şi angajaţii acesteia, au apreciat ca întemeiate solicitările
formulate şi au dispus obligarea companiei la plata acestor drepturi salariale.
Acordarea drepturilor salariaţilor este obligatorie atât dacă aceste drepturi izvorăsc
din dispoziţii legale, cât şi din prevederile cuprinse în contractele colective de muncă
încheiate la diferitele niveluri sau în contractele individuale de muncă.
În privinţa drepturilor ce decurg din lege, în temeiul art. 164 alin. (3) teza I din Codul
muncii republicat, angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar
cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară. În Monitorul Oficial al României
nr. 922/27 decembrie 2011, a fost publicată Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011
pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată.
Pagină 42 din 45
Astfel, începând cu data de 1 ianuarie 2012, salariul minim brut pe ţară garantat în
plată se stabileşte la 700 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333
ore în medie pe lună în anul 2012, reprezentând 4,13 lei/oră.
Instanţa nu a avut în vedere aceste dispoziţii legale şi nici prevederile art. 40 alin. (1)
din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2011-2014, salariul de bază
minim brut pe ţară fiind de 700 lei, aspect care este în acord şi cu dispoziţiile
Hotărârii Guvernului nr. 1225/2011.
Conform art. 241 din Codul muncii, clauzele contractelor colective de muncă la nivel
naţional produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi în toate unităţile din ţară. Astfel,
aşa-zisa lipsă a unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate nu afectează
drepturile câştigate de salariaţi prin lege sau prin contractul colectiv de muncă la nivel
naţional.
Pârâta a acordat salariul brut de 600 lei, sub salariul minim brut stabilit de dispoziţiile
legale în vigoare: Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011 şi contrar dispoziţiilor
contractului colectiv de muncă la nivel naţional, astfel încât acţiunea este întemeiată.
Contrar celor reţinute de către prima instanţă privind încetarea efectelor contractului
colectiv de muncă pe anii 2008-2010, înregistrat sub nr. 722/2008, acesta nu a
încetat la data de 31.12.2010, ci s-a prelungit, conform dispoziţiilor art. 4 din
contractul colectiv de muncă.
Aşadar, pentru anul 2011, contractul colectiv de muncă nr. 722/2008 şi-a prelungit
valabilitatea, iar odată cu încheierea noului contract colectiv de muncă pe anii 2012-
2014, înregistrat sub nr. 116/2012, drepturile salariaţilor urmau a fi avute în vedere în
corelaţie cu legislaţia în vigoare privind salariul minim brut, astfel cum este prevăzut
de Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011.
La nivelul ţării, astfel de acţiuni au fost admise, astfel încât la o situaţie de drept
similară, soluţia nu poate fi decât aceeaşi, sens în care se invocă şi dispoziţiile
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care au reglementat această chestiune de
drept.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 466 şi următoarele Codul de procedură civilă.
Pentru pârâta-intimată CNCF CFR Bucureşti, Sucursala Regională CF Timişoara a
formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi
a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, Curtea a constatat că este nefondat pentru
considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Pagină 43 din 45
Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011, invocată ca temei de drept pentru admiterea
pretenţiilor aferente anului 2012 cu privire la salariul de bază cuvenit reclamanţilor,
stabileşte salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată pe anul 2012, la
nivelul sumei de 700 lei.
Instituţia salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată este reglementată
prin dispoziţiile art. 164 din Codul muncii. Potrivit art. 164 alin. (1) din Codul muncii,
valoarea acestuia, corespunzător unui program normal de muncă, se stabileşte prin
hotărâre a guvernului, după consultarea sindicatelor şi a patronatelor. În conformitate
cu dispoziţiile art. 164 alin. (2) şi alin. (3) din Codul muncii, angajatorul nu poate
negocia şi stabili salarii de bază, prin contractul individual de muncă, sub salariul de
bază minim brut orar pe ţară, fiind obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar
cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară.
Prin urmare, salariaţii nu pot primi, pentru munca prestată, cu titlu de salariu, o sumă
mai mică decât cea prevăzută în hotărârea de guvern care se emite anual cu privire
la cuantumul salariului de bază minim brut pe ţară.
Articolul 7 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2012-2013, pe
care şi-au întemeiat acţiunea reclamanţii, prevede că „salariile de bază
corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcţie de coeficienţii de
ierarhizare şi de formula de calcul din Anexa nr. 1” la acest contract colectiv de
muncă. Astfel, coeficienţi de ierarhizare arătaţi în Anexa nr.1 la contractul colectiv de
muncă, pe baza cărora se stabileşte salariul brut al fiecărui salariat al unităţii, nu se
raportează la salariul de bază minim brut pe ţară, ci la salariul de bază brut
corespunzător clasei 1 de salarizare. Conform Anexei 1 la contractul colectiv de
muncă la nivel de unitate, clasei de salarizare 1 îi corespunde un coeficient de
ierarhizare 1 şi un salariu de bază brut de 600 lei.
Anexa 1 cuprinde 46 clase de salarizare. Fiecărei clase de salarizare îi corespunde
un coeficient de ierarhizare, iar salariul de bază se stabileşte pentru fiecare clasă prin
înmulţirea salariului de bază brut aferent clasei 1 de salarizare cu coeficientul de
ierarhizare al clasei respective.
Salariile de bază brute astfel calculate sunt legale atâta timp cât nu se situează sub
salariul de bază minim brut pe ţară pentru anul 2012, reglementat prin Hotărârea
Guvernului nr. 1225/2011, în sensul că nu sunt mai mici de 700 lei.
Singurul efect al Hotărârii Guvernului nr. 1225/2011 cu privire la grila de salarizare a
pârâtei poate fi cu privire la salariul corespunzător clasei 1 de salarizare, întrucât
doar salariaţii încadraţi în această clasă de salarizare, căreia îi corespunde un salariu
mai mic decât cel minim brut pe ţară, trebuiau să beneficieze de salariul minim
garantat. O astfel de interpretare nu conduce la o discriminare a celorlalţi salariaţi,
care au salariile mai mari decât salariul de bază minim brut pe ţară pentru anul 2012,
Pagină 44 din 45
şi nici la ineficienţa criteriilor de salarizare, dat fiind că ele se păstrează pentru
aceştia fără vreo modificare, nefiind încălcate principiul nediscriminării şi al egalităţii
de tratament, prevederile art. 11, ale art. 38, ale art. 40 alin. (2) lit. c), ale art. 170, ale
art. 236 alin. (4) din Codul muncii ori dispoziţiile contractului colectiv de muncă la
nivel de unitate.
Reclamanţii nu au susţinut şi nu au dovedit că ar fi primit un salariu brut lunar mai
mic de 700 lei, pentru ca acţiunea lor să fie admisibilă pentru pretenţiile aferente
anului 2012, potrivit art.164 coroborat cu art. 40 alin. (2) din Codul muncii.
Articolul 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii
2008 – 2010 a stabilit un salariu de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de
700 lei, începând cu 1 ianuarie 2008, şi că la acesta trebuiau aplicaţi coeficienţii
minimi de ierarhizare. În speţă, însă nu sunt incidente prevederile acestui contract
colectiv, dat fiind că şi-a încetat valabilitatea la data de 31.12.2010, conform art. 4
alin. (1) şi alin. (2) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi,
înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sub nr. 722/24.01.2008,
şi adreselor nr. 140/DSS/08.03.2011 şi nr. 141/DSS/10.03.2011, emise de Ministerul
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, astfel încât nu există identitate între situaţiile
juridice create de efectele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură
transporturi, pe de o parte, şi cele create de Hotărârea Guvernului nr. 1225/2011,
care reglementează salariul de bază minim brut garantat.
Jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, iar clauzele unui contractul colectiv de
muncă trebuie interpretate, în fiecare cauză, în funcţie de formularea lor şi de regulile
de interpretare a contractelor. Practica judiciară invocată de către reclamanţi, nu
poate fi valorificată în cauză, deoarece nu s-a probat că reprezintă o jurisprudenţă
majoritară a instanţelor naţionale, pentru a se putea aprecia că s-ar constitui într-o
bază legală a dreptului pretins de reclamanţi, a cărui recunoaştere s-ar impune
eventual prin aplicarea directă a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului (în acest sens a se vedea Cauza Beian contra
României).
Având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a constatat că sentinţa
atacată este legală şi temeinică, fiind întemeiată pe argumente juridice coerente,
astfel încât, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a respins apelul
reclamanţilor ca nefondat.