dincolo de examinarea critica

8/16/2019 Dincolo de Examinarea Critica

http://slidepdf.com/reader/full/dincolo-de-examinarea-critica 1/21



Centrul de Educaţie Crenă i Cultură ContemporanăAreopagus

Timioara, 2014

DINCOLO DEEXAMINAREA CRITICĂ?

Minorități, majorități şi raniapost-modernă

Michael Ovey

Arcol publicat în seria Cambridge Papers

Iunie 2004

Traducător: Andrei Rogobete



Originally published in Cambridge Papers series,by The Jubilee Centre (Cambridge, U.K.) under the tle

Beyond scruny? Minories, majories and post-

modern tyranny Volume 13, Number 2, June 2004.

@ Michael Ovey, 2004All rights reserved.

Published with permission of The Jubilee Centre,3 Hooper Street, Cambridge, CB1 2NZ, UK

www.jubilee-centre.orgCharity Registraon Number 288783.

Ediţia în limba română, publicată cu permisiune,sub tlul

Dincolo de examinarea crică? Minorităţi, majorităţi şi

rania post-modernăde Michael Ovey,

apărută sub egida Centrului Areopagus din TimioaraCalea Marrilor nr. 104

www.areopagus.ro

cu sprijinul oferit deChrisan Polical Foundaon for Europe.

Începând cu anul 2011, activităţile desfăşurate de CPFE

sunt susţinute financiar de către Parlamentul European.

Responsabilitatea pentru orice comunicare sau publicaţie

redactată de CPFE, sub orice formă sau prin orice mijloc,revine organizaţiei CPFE. Parlamentul European nu este

responsabil pentru modurile în care va fi folosită informaţia

conţinută aici.

Coordonatori proiect:Dr. Alexandru Neagoe, Dr. Paulian T. Petric

Toate drepturile rezervate asupra prezentei ediţii înlimba română. Prima ediţie în limba română.

Traducător: Andrei RogobeteEditor coordonator: Dr. Paulian T. Petric

Cu excepţia unor situaţii când se specică alel, pentru

citatele biblice s-a folosit traducerea D. Cornilescu.

Orice reproducere sau selecţie de texte din această

carte este permisă doar cu aprobarea în scris a

Centrului Areopagus din Timişoara. Dacă există vreo

discrepanţă între versiunea engleză şi cea română,

versiunea engleză are întâietate.



3

Rezumat

Acest document analizează modul în care douăargumente – supremaţia majorităţii i amoralitateaputerii – ar putea plasa unele forme de exercitarea puterii în afara unei examinări critice. Arcolulreaduce în discuţie conceptul de „ranie” folositde unii creni din primele secole i bazele salebiblice, susţinând că un concept exns de ranieajută la analiza i opoziţia corespunzătoare faţă deanumite perspecve contemporane – perspecvecare Îl înlocuiesc pe Dumnezeu ca Suzeran în raportcu statul, biserica, familia i persoana individuală.Abordarea propusă asigură faptul că asel deexerciţii de putere nu se sustrag unei examinări

crice.

Introducere

Când cite un roman poliţist, există întotdeaunaun senment de nelinite, atunci când întâlnepersonaje care sunt într-un fel sau altul, dincolode posibilitatea de a invesgate. Ce anume leplasează acolo? Cum îşi păstrează acel statut? Înviaţa modernă occidentală există două ipoteze careuneori plasează deciziile unor majorităţi sau a unorgrupuri în afara posibilităţii de examinare crică.

Supremația majorității

În primul rând, există presupoziţia că grupurilemajoritare, indiferent dacă se aă într-un organism

legislav sau unul de conducere bisericească,poartă în ele însele legimitate. Ele au dreptul să sepronunţe cu privire la ceea ce ar trebui să se predea

în coli, la ceea ce depăete decenţa publică saucu privire la „linia ocială” a unei denominaţiunireligioase. În acest context, devine uor să spunem:

„Probabil că trebuie să mă supun vocii majorităţii”.Vom numi acest fenomen „supremaţia majorităţii”.

Cu siguranţă, mulţi creni occidentali considerăinstuţiile democrace ca ind legime din punctde vedere biblic, prin faptul că ele pun accent



4

pe egalitate între oameni; conform învăţăturiicrene, oamenii sunt cu toţii creaţi după chipul iasemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:26 ş.m.d.). Mai

mult, separarea puterii în structuri democraceatenuează tentaţiile cu care se confruntă ceicare deţin puterea. Presupune însă acest fapt osupremaţie a majorităţii, cu implicaţia că nu poateexista o contestare a vocii acesteia?

Echivalență amorală

A doua presupoziţie, într-un mod foarte diferit,susţine că toate formele de exercitare a puterii sunt

în esenţă egale din punct de vedere moral. Este

oare democraţia în mod necesar anteza raniei? Într-un comentariu rămas celebru, Virginia Woolf aarmat că între Marea Britanie i Germania lui Hitlererau puţine diferenţe. Evident că anumite declaraţiicare sugerează că toate regimurile sunt „la fel”

exprimă dezaprobare într-un mod cât se poate deizbitor. Uneori însă, asel de armaţii comunică unpunct de vedere mai amplu, şi anume că formele deexercitare a puterii sunt fundamental echivalentedatorită faptului că ele se situează dincolo deevaluarea ecă, într-o zonă de amoralitate. Vom

numi această concepţie „echivalenţă amorală”.

Asel de abordări sunt anterioare post-modernismului i disecţiei operate de Foucaultcu privire la pretenţiile de adevăr i dreptate caind exerciţii de putere închise.1 Thrasymachos,

personajul lui Platon, susţine că toate regimurile îiexercită puterea în propriul lor interes.2 Toţi sunt canite păstori care îi îngraă oile pentru a avea cemânca – o ilustrare gracă a echivalenţei amorale.

Echivalenţa amorală este, desigur, contestată.

Unele reprezentante ale feminismului radicalsusţin că, din moment ce perspecva reprezentatăde Foucault (sau Thrasymachos) armă că toateformele de exercitare a puterii sunt echivalente,acţiunile bărbaţilor împotriva femeilor se potsustrage de la o evaluare morală.



5

Această interpretare eronată evidenţiazădomeniul de aplicare al echivalenţei amorale. Dacăputerea în arena polică este în esenţă amorală,

atunci i celelalte domenii care implică putereasunt implicit amorale. La fel ca în cazul violenţeibărbaţilor împotriva femeilor, apar două zone deinteres evidente pentru creni: biserica i familia.Este cu adevărat diferit păstorul care „conduce cufermitate” biserica de cel care o abuzează? Ar trebui

să se facă disncţie între autoritatea părintească iautoritarismul parental?

Desigur, crenii recunosc existenţa unui anumitgrad de egalitate: toţi au păcătuit (Rom. 3:23), iarformele în care ne exercităm puterea sunt acţiuni

imperfecte ale unor oameni păcătoi. Cu toateacestea, de obicei nu considerăm toate acţiunileimperfecte făcute de oamenii păcătoi ca indperfect egale. Cu toată imperfecţiunea lui, tatălcare încearcă mai degrabă să iubească, decât să

întărâte la mânie pe copiii lui, nu se poate compara

cu tatăl care găsete o anumita plăcere în a provocasupărarea copiilor săi. Dacă asel de acţiuni ar într-adevăr echivalent amorale, nu ar mai avea niciun sens restricţiile date după Cădere cu privire lafolosirea autorităii.

Supremaţia majorităţii i echivalenţa amoralăau tendinţa de a plasa anumite acte de autoritatedincolo de posibilitatea unei examinări obiecve,reducând asel la tăcere orice crică. Acest lucrueste deosebit de important pentru acei crenidin occident care doresc să rămână consecvenţi

textului biblic i care se confruntă cu faptul că sunt minoritari în ările lor i chiar în interioruldenominaţiilor crene din care fac parte. Cum artrebui să reacţionam faţă de un statut minoritar

înrădăcinat? Odată ce majoritatea a decis, ce anumelegimează dezacordul connuu sau dezaprobarea

pe baze morale în probleme cum ar eutanasia sauavortul?

Un instrument pe care crenii l-au folosit însecolele trecute pentru a examina problemele deautoritate a fost cel al conceptului de ranie. Studiulde faţă re-examinează pe scurt acest cadru, îi



6

analizează fundamentele biblice şi ia în consideraremodul în care acestea ar putea exnse în mod ulla situaţia noastră actuală.

Cadrul

Avem tendinţa de a interpreta cuvântul „ranie”exclusiv ca un termen de abuz, mai degrabă decât

unul de claricare. Este ul, prin urmare, săurmărim modul în care acest termen a fost folositde către creni de-a lungul istoriei.

Conceptul de „ran” provine din lumea greacă asecolului al VII-lea î.Hr. i a fost aplicat la un anumit

p de conducător care domina statul prin propriilesale capacităţi, „mai de grabă decât prin ceea ceera acceptat ca ind drept”.3 În mp ce împăraţiidescrii de Hesiod i Homer au fost în mod ideal legiuitori, susţinători ai jusţiei i deopotrivă liderimilitari, relaţia ranilor cu dike („dreptatea”)

era mai ambiguă. Unii dintre ei, care se foloseaude ideea protejării cetăţenilor de opresiune, sebucurau de susţinere populară. În egală măsură,rania era asociată cu severitatea faţă de ceipercepuţi ca adversari i rivali.

În era clasică, Aristotel i Platon au plasattirania într-o taxonomie generală a schemelor deguvernare, menţinând în mare măsură conotaţiilepeiorave. Este interesant faptul că Xenophon – în lucrarea sa Hiero – îl descria pe ran drept un omfundamental nefericit, care se teme de asasinul

patriot i nu e dacă cineva îl iubete cu adevărat.Platon, care postulează o paralelă între oraul-stati individul uman, sugerează că individul poate aveao mentalitate ranică i o ranie „internă”.

Conceptul de „ranie” în tradiția creşnă

Ulterior, teologii creni preiau i modică uneledintre aceste idei. În mpul controverselor arienedin secolul al IV-lea, Atanasie al Alexandriei i Ilariede Poiers l-au cricat pe împăratul Constanus



7

pentru aciunile sale „ranice” în oprimareasusţinătorilor Crezului de la Niceea. Însă o analizămai exnsă a raniei dintr-o perspecvă crenă

începe cu lucrarea Policracus (1159) scrisă deIoan din Salisbury. Discuţia noastră se va focalizaasupra lui, dei există şi multe materiale scrisede protestanţi atât în mpul cât i după perioadaReformei.4

Asemănător lui Platon, Ioan din Salisburyconsideră că rania nu se limitează la stat. Tiraniapoate apărea atât în stat, cât şi în biserică i familie.5 Fiecare structură are relaţii de autoritate, care sunt

în cele din urmă înrădăcinate în sursa autorităţiisupreme, în Dumnezeu. În consecinţă, pentru Ioan

nu toţi conducătorii sunt rani. Nu autoritatea estecea care provoacă reacţia lui Ioan din Salisbury, cicoruperea ei. El nu acceptă argumentul echivalenţeiamorale.

Posibilitatea coruperii autorităţii spre raniereiese din argumentul că orice autoritate umanăeste în cele din urmă înrădăcinată în Dumnezeu,i prin urmare, are limitele stabilite de El. Tiraniadevine asociată cu sdarea legilor lui Dumnezeu.6

În cadrul bisericii, o asel de ranie nu meritărecunoatere; în cadrul familiei, ea atrageintervenţia statului, iar – conform perspecvei dinPolicracus – rania în cadrul statului legimeazămoartea ranului.

În consecinţă, discuţia continuă i seconcentrează pe tiranicid politic, fapt care pareimplicit aprobat de Toma din Aquino,7 dei este

interzis de Consiliul de la Constance.8 Bineînţeles căacest lucru se referă la sancţiunile pe care le meritărania, nu la ceea ce înseamnă rania de fapt.Teza din lucrarea Policracus, care arată că raniase referă la repudierea constrângerilor legii, esteacceptată. Asel, scriitorul renascenst Coluccio

Saluta scrie:

„Prin urmare, ajungem la concluzia că unran este e cineva care uzurpă un guvern,neavând nici un drept legal de a guverna,e cineva care guvernează superbe [cea



8

mai bună traducere pare a „în modautocrac”], e guvernează în mod nedrept,e nu respectă legile sau dreptatea; în

aceeaşi măsură însă, pe de altă parte, ranular putea un conducător legal căruia i s-aconferit dreptul de a guverna i care conducecu dreptate i respectă legile”.9

Saluta subliniază faptul că rania nu selimitează la cazul pic în care cineva îi asumăautoritatea fără a avea de fapt acest drept. Salutase oprete asupra acestui caz, însă merge i maideparte, incluzând situaţia în care cineva – într-opoziie de autoritate legală – abuzează de aceastai îi depăete atribuţiile. Saluta, la rândul său,

întrevede cazul unui prinţ legal care este obligat în mod poziv la a respecta legea. Prin urmare,omisiunile unui prinţ în susţinerea legii sunt, deasemenea, culpabile, chiar dacă un asel de prinţar putea de fapt să pară „liberalizator”.

Ne întrebăm însă dacă rania ar putea remediată e de uzurpatorul care a dobândit untlu, e de prinţul care nu a respectat legea i acărui ne-respectare a legii a fost sancţionată decătre stat. Ca răspuns, Saluta disnge între state cui fără suzeran.10 Statul fără suzeran, argumenteazăel, conferă tlul de legimitate unui uzurpator.Movul este clar: statul dă ceea ce are dreptul sădea. În egală măsură atunci, prinţul cu tlu legim,care nu a respectat legile statului său, poate aveaeecurile corectate, deoarece statul are tot dreptulde a-i modica legile.

Însă statul care are un suzeran nu poate daun asel de tlu. Din moment ce are un suzeran,nu poate sancca uzurpatorul i nici nu-l poatelegima pe cel ce euează în a respecta legile.Aceasta înseamnă că un prinţ poate să aibă popularitate atât în virtutea tlului său, cât şi

pentru modul liberal de „respectare a legilor”, itotui să e considerat ran pentru că i-a depăittermenii autorităţii care i-a fost delegată. Aceastăabordare nu acceptă în mod nejustificat argumentulsupremaţiei majoritare.



9

Propunerea lui Alexis de Tocqueville potrivitcăreia ar putea exista o „ranie a majorităţii”devine relevantă la acest punct.11 Ideea de ranie

a majorităţii la Tocqueville sună paradoxal – îngeneral, democraţiile sunt considerate ca ind în mod inerent non-ranice. Însă el a observat cămajorităţile „democrace” pot oprima semnicavminorităţile, complăcându-se în acvităţi picranice de suprimare i expropriere. Mai mult

decât atât, toate aceste lucruri ar putea, într-odemocraţie, să pară „legale”, deoarece un statprofund democrac ar subordona majorităţii toateprocedurile de redresare i protecţie.12 De exemplu,

în perioada în care Tocqueville scria lucrareaDemocracy in America (1835-1839), americanii

navi sufereau în mod real în urma exproprierii iepurării etnice realizate de un stat democrac.

Crenii britanici nu i-au acordat, probabil, întotdeauna sucientă atenţie lui Tocqueville. Cutoate acestea, losoful romano-catolic James V.

Schall merge mai departe decât Tocqueville îna comenta cric „rania democracă”.13 Schallsusţine că trebuie să recunoatem acum un noup de ranie, alături de exemplele clasice evidentereprezentate de Hitler sau Stalin. Această nouăcategorie poartă, în occident cel puţin, o formă

disnctă: „Pericolul raniei democrace se aătocmai în incapacitatea de a recunoate ceea ceeste bun i ce este rău”.14 Schall descrie aceastăincapacitate ca ind în mod natural apropiată deperspecva că toate formele de putere sunt în modamoral echivalente.

În termenii lui Tocqueville, o majoritatedemocracă care neagă că este posibilă disncţiadintre bine i rău pare a imposibil de restricţionat.Ioan din Salisbury ar putea comenta, de asemenea, că majorităi şi culturi care neagă posibilitatea

unei asel de disncţii sdează, de fapt, legea (în special legea lui Dumnezeu), plasându-se asel învecinătatea raniei dincolo de toate prerogaveledemocrace pe care le deţin.



10

Conceptul de „ranie” într-un cadru biblic

Dumnezeu ca Suzeran Suprem

O trăsătură importantă a argumentului de maisus cu privire la aplicabilitatea conceptelor deranie este că structurile noastre de autoritate se

încadrează în categoria pe care Saluta o descrie castate cu suzerani. Aici sunt mai multe consideraţiirelevante, începând cu actul Creaţiei.

Acvitatea creatoare a lui Dumnezeu esteputernic asociată cu dreptul de proprietate.Psalmul 24:1-2 oferă o descriere clasică: „AlDomnului este pământul cu tot ce este pe el, lumeai cei ce o locuiesc! Căci El l-a întemeiat pe mări i

l-a întărit pe râuri”.15

Psalmul 24 descrie regalitatealui Dumnezeu, dar începe cu dreptul de proprietaral lui Dumnezeu asupra cosmosului, bazând aceldrept (vezi conjuncţia cu sens cauzal „căci”, careintroduce v. 2) pe lucrarea Lui creatoare.

Asel de noţiuni de proprietate sunt străineculturii noastre actuale, putând chiar ofensatoare.Apartenenţa la „un altul” nu se potrivete nicidecumcu accentele contemporane puse pe autonomie.Cu toate acestea, Psalmul 24 indică faptul căDumnezeu are dreptul de a legifera pentru ecareinţă umană, cu sau fără consimţământul acesteia.Dreptul lui Dumnezeu de a se pronunţa nu depindede consimţământ (e al individului sau al maselor)

– spre deosebire de ideile noastre paradigmaceasupra autorităţii police ce decurge din mandatepopulare. Indiferent cat de ocant ar putea să

pară – având în vedere ipotezele noastre culturale,domnia lui Dumnezeu poate nepopulară, dartotui legimă, legile Lui neapreciate, dar totuivalabile.

În acest context al proprietăii universale,devine percepbil un model de autoritate delegată,

în termenii stabiliţi de Dumnezeu. Primul i cel maievident fapt este că omenirii îi este dată stăpânireaasupra creaţiei. Fără îndoială, această stăpânirenu este absolută. (De exemplu, în Geneza 9:1-6,sângele animalului nu intra sub autoritatea omului,sugerând faptul că viaţa nu a fost dată de oameni



11

pentru a putea luată de oameni, ci a fost dată deDumnezeu.)

În al doilea rând, dominaţia politică este deasemenea văzută ca un dar de la Dumnezeu.Nabucodonosor ilustrează bine acest lucru:pretenţia de a fi construit el însui Babilonul(Dan. 4:30) este remarcabil negată prin reducereasa la nepunţă i nebunie (Dan. 4:33), în mp cerecuperarea lui este interpretată ca intervenţie a luiDumnezeu care a restaurat împărăţia (Dan. 4:2, 34-37; vezi i Dan. 2:21).

Desigur, această perspecvă ridică întrebăripernente cu privire la Providenţa divină i lateodicee atunci când ne gândim la diverse regimuri

police care au desgurat noţiunea de viaţă umană.Cu toate acestea, mărturia biblică este că asel deregimuri nu au nici o autoritate independentă deDumnezeu, i, prin urmare, vor responsabile înfaţa Lui.

În al treilea rând, şi în biserică autoritatea estedelegată i, prin urmare, limitată. Pavel idencălimite chiar i în ce priveşte autoritatea apostolică:el însui nu poate modica Evanghelia (Gal. 1:8),opunându-se chiar i compromisurilor impliciteale colaboratorului său, apostolul Petru (Gal. 2:11).

Acest fapt trebuie subliniat. Chiar dacă statutul„apostolic” este acordat unor persoane, sinoadesau concilii (o versiune a „succesiunii apostolice”),totui acest lucru nu conferă nimănui autoritateade a modica învăţătura canonică a apostolilor –pentru simplul fapt că ei înii nu au avut o asel

de autoritate.

Tipare similare apar şi în cazul presbiteriatuluinou-testamentar. Un presbiter trebuie „să seţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu

învăţătura, pentru ca să e în stare să sfătuiască în

învăţătura sănătoasă i să înfrunte pe potrivnici”(Tit 1:9). Presbiterii sunt limitaţi de convingerile lori au obligaţii comparabile cu obligaţiile prinţuluidescris de Saluta în ce privete menţinerea legilor:datoria de predare a doctrinei adevărate i decombatere a celei false.16



12

În al patrulea rând, parele de autoritate includfamilia. Textul din Efeseni 6:1-3 stabilete datoriacopiilor de a asculta de părini, în mp ce Efeseni 6:4

clarică faptul că autoritatea parentală (analizândProverbele, această obligaţie se aplică i mamelor)are constrângeri, în special responsabilitateapărintelui de a-i crete copilul nu după cum credede cuviinţă, ci mai degrabă în conformitate cu

învăţătura lui Dumnezeu). Evident, în această sferă

a familiei, mulţi creni văd atribuţiile de autoritatei responsabilitate ca ind conferite soţilor (Ef.5:22-33;17 Col. 3:18-19; Tit 2:4-5; 1 Pet. 3:1-7). Dari în acest caz este vorba de o autoritate limitată,deoarece un soţ trebuie să-L oglindească i să-L

întrupeze pe Hristos. În al cincilea rând, întreaga autoritate umană

trebuie să e plasată în cadrul planului nal al luiDumnezeu pentru creaţia Sa, acela de a aduce toatelucrurile sub autoritatea lui Hristos (Ef. 1:10). Oriceformă umană de exercitare a autorităţii trebuie săe privită în contextul suzeranităţii lui Hristos. Nuexistă zone libere de autoritate, unde oamenii arputea evita sa dea socoteală.

În mod evident, atunci, mărturia biblică nupermite nici echivalenţa amorală, nici supremaţia

majorităţii. Este de remarcat, totui, pe bazareecţiilor anterioare cu privire la ranie, că însuşieecul de a exercita autoritatea poate cricat caind ranic.

Concepte exnse de ranie

Abuzul de putere este cricat tranant în istoriaIsraelului – ind averzat în descrierile lui Samuelcu privire la regalitate (1 Sam. 8:10-18) i luândforme concrete în acţiunile lui Saul, Solomon, aleasirienilor i aa mai departe. La nivel mondial,asel de abuzuri connuă. Acestea depăescmandatele biblice pentru autoritatea de stat, aselcă uneori anumite acte legislave nu ar trebui săe respectate (Dan. 6); iar o parte considerabilă

a gândirii crene (a se vedea Toma din Aquino)18



13

vede răspunsul armat în asel de situaţii ca neindneapărat păcătos, ci de fapt un mod de respectarea legii.

Cu toate acestea, şi refuzul de a îndepliniresponsabilităţile date de Dumnezeu este cricat.Eecul lui Eli ca preot i tată în a-şi disciplina iiduce la judecată (în special 1 Sam. 3:13). Eecurilelui David ca împărat i tată în a-l disciplina i judeca

pe Amnon pentru violarea Tamarei (2 Sam. 13) ipe Absalom pentru uciderea lui Amnon (2 Sam. 14)sunt cricate implicit prin faptul că funcţia lui Davidca rege menţinător al legii este iniţial parodiată de vendeta lui Absalom i apoi aproape anulată

în revolta acestuia. În Noul Testament, în textul

din Apocalipsa 2:18-29 biserica din Tiara esteaverzată împotriva tolerării învăţăturii „Izabelei”.Fără îndoială, eecurile în ce priveşte asumarearesponsabilităii au fost oarecum frecvente. Cutoate acestea, cei invesţi cu responsabilitate nu aulibertatea de a refuza să-i exercite autoritatea. Prin

refuzul lor, ei sdează legea lui Dumnezeu la fel dedirect ca şi alţii care au abuzat de putere i ale căroracte au fost mult mai evidente.

Prin urmare, esenţa armaţiei lui Ioan dinSalisbury cum că autoritatea derivă în modcorespunzător de la Dumnezeu este conrmată dinpunct de vedere biblic, aa cum este şi argumentulsău că autoritatea delegată poate abuzată.Darul autorităţii nu este un cec în alb. Modicareaunilaterală a limitelor autorităţii date de Dumnezeunu este posibilă – nici măcar atunci când este

cerută de vocea majorităţii. Conceptul de „ranie”poate exns în mod ul dincolo de aplicaţiile saleevidente.

Aplicații ale unor concepte exnse de ranie

Ioan de Salisbury a considerat că rania semanifestă în trei sfere: politic, eclesial i familial.Este important să examinăm aceste trei sfere dinperspecva unor înţelegeri mai largi ale conceptuluide „ranie”.



14

Din punct de vedere polic, un exemplu elocventde acvitate a statului bine-intenţionată, darranică, este educaţia. În Marea Britanie, preluarea

de către stat a responsabilităţii în domeniuleducaţiei sexuale i al „bunei cetăţenii”, chiar dacăeste bine-intenţionată, riscă să e ranică – atâtpentru că degrevează părinţii de responsabilităţicare în mod normal le aparţin, cât i pentru căintroduce propria agendă referitoare la ce înseamnă

a un „bun cetăţean”. În Franţa, interzicerea unorgenuri de îmbrăcăminte în coli introduce din nouun principiu prin care statul poate înlocui părintele

în creterea copilului.

Educaţia poate asel manifesta o dublă „ranie”:

cea a părinţilor care refuză responsabilităţi deinstruire pe movul că statul le va prelua i cea astatului care inoculează valori ale pluralismuluiliberal secular.

În Marea Britanie are loc în prezent o eroziunesemnicavă a libertăţilor crene: libertateacrenă de asociere este potenţial afectată delegislaţia recentă, care face mai dicilă angajarea depersonal cren. Libertatea crenă de exprimareeste afectată de echetarea unor armaţii publicereferitoare la anumite poziţii morale crene ca indinfracţiuni movate de ură (de exemplu, modul încare comisarul ef al comitatului Cheshire a „cricatpublic” Episcopul de Chester pentru că a declarat căse oferă consiliere pentru cei care se confruntă cutentaţii homosexuale).19

Aceste cazuri evidenţiază că, de fapt, crenii nu

se pot angaja fără rezerve să se supună majorităţii.Dacă ar face acest lucru, aceasta ar însemna cămajoritatea nu are nici un „suzeran” i atunci, e

îi extrage puterea legimă din altceva decât dinDumnezeu, sau pur i simplu de la sine însăi. Astfelde angajamente absolute înseamnă complicitate la

rania supremaţiei majorităţii (folosind conceptulde „ranie” într-un sens exns).

Din punct de vedere eclesial, recenta agoniea Bisericii Anglicane scoate la iveală două ideipropuse care au la bază supremaţia majorităţii.



15

Una dintre ele este că denominaţiile ar trebui săreecte valorile culturii din jur. Cea de-a doua ideeeste aceea că, în zilele de astăzi, crenii ar putea

ajunge la noi înţelegeri din propria lor experienţăgenerală, în poda unor eventuale conicte cuadevărul biblic. Ca argument se aduce adeseadezideratul de a „căuta gândul lui Hristos” i „a călăuzit de Duhul” (vizând textul din Ioan 16:13).

Ambele propuneri cer acordul popular pentrulegimare i, caracterisc zilelor de astăzi, au efecteliberalizatoare. Eca sexuală este probabil cea maievidentă, dar la fel de importante sunt i presiunilede a renunţa la învăţăturile care sunt percepute caind prea deranjante, cum ar unicitatea lucrării

mântuitoare a lui Hristos. Tendinţa este de adescrie aceste schimbări ca ind liberale în intenţiei garantate popular.

Cu toate acestea, autoritatea în biserică provinede la Dumnezeu i este dată în termenii Săi. Nici

publicul britanic i nici comentatorii mass-medianu îndeplinesc criteriile din Tit 1:9 cu privire la cinepoate da învăţătură în biserică. Prin urmare, în modclar, publicul britanic nu ar trebui să aibă autoritateasupra învăţăturii în biserica – iar prima propunerevizează tocmai acest lucru.

Consideraţii similare se aplică şi în armaţiacă membrii bisericii actuale pot exprima ceea ceei cred că este „gândul” lui Hristos. În aparenă,această înţelegere pare a se supune călăuziriilui Hristos, dar o astfel de „călăuzire” este fără

substanţă, de vreme ce nu este permisă auzireavocii lui Hristos, ci doar a oamenilor. Acest faptnu este în concordanţă cu înţelegerea lui Pavelreferitoare la propria apostolie, deoarece aceastapresupune constrângeri externe asupra a ceea cepoate el învăţa pe alţii. A cita doar Ioan 16:13 de-

contextualizează versetul din învăţătura generalăa lui Ioan despre Duhul Sfânt: conform învăţăturiiioanine, Duhul mărturisete despre Hristos iface acest lucru în armonie cu învăţătura datăde Hristosul întrupat (vezi Ioan 14:26; 15:26). Nuexistă vreun argument pentru a susţine că Duhul



16

Î nsui contrazice ceea ce Hristos armă în Scriptură.Calvin a avut cu siguranţă dreptate în a vedea aselde argumente ca ind ranie ecleziască, pentru

toate poziţionările consensualiste, liberalizatoare.20

Revenind la familie, i în acest domeniu se poatediscerne o ranie într-un sens extins. În prezent,filozoa educaţională engleză nde puternic să lerefuze copiilor dreptul de a copii. Asel, Melanie

Phillips argumentează că aa-numitele strategiieducaţionale conduse de copil impun copiilorresponsabilităţi pe care acea nu le pot împlini,permiţând în acelai mp adulţilor să nu-i asumeresponsabilitatea.21 În aparenţă, ideologia condusăde copil pare a maximiza alegerea individuală i

libertatea i pare a avea un caracter eliberator. Cutoate acestea, o asel de perspecvă este ranică prin contradicţia sa cu perspecva biblică asupraresponsabilităii parentale de a da învăţăturăcopiilor.

Analiza lui Ioan din Salisbury poate exnsă în mod protabil la încă un aspect. El a analizatrania în sferele police, biserice i familiale.Argumentul său sugerează o a patra sferă, şianume cea a persoanei individuale. Și aici esteaplicabil conceptul de suzeran. Dacă Îi aparinemlui Dumnezeu (pentru că El ne-a creat), atunci aceledrepturi de proprietate care stau la baza discuţieide autoritate delegată din punct de vedere socialtrebuie de asemenea să-i confere si autoritatea dea stabili termenii în care individul poate sa dispunăde sine însui. Aceasta deschide, aa cum Platon

a văzut cu mult mp înainte, perspecva ranieiinterne, din nou, o ranie marcată de „liberalism”,din moment ce se pierd legile de auto-control pecare le avem. O perspecvă similară se găsete şi

în lucrarea Holy War de John Bunyan, unde oraulMansoul este înstrăinat de la adevăratul său

suzeran.Noţiunile contemporane cu privire la autonomia

individuală fac acest subiect extrem de relevant. ÎnImperiul Bizann, doar împăratul a fost declarata fi autokrator , „cel care conduce prin sine”.Individualismul postmodern din occident implică



17

o societate de autokratori . Acesta este într-adevărspiritul descris de John Stuart Mill în lucrareasa Essay on Liberty : o mentalitate ce armă că

individul este propriul său suveran.22

O asel de ranie centrată pe sine este evidentatracvă – oricine poate legima un regim moralmai liberal pentru sine. Mai mult chiar, tentaţiacomplicităţii în a recunoate şi altora legimitatearaniei individuale este de asemenea evidentă –aceasta pentru că recunoaterea unei asemenealegimităţi conferă oricui dreptul de a prende ipentru sine aceeai formă de ranie în care sineleeste autoritatea supremă.

Concluzie

Am analizat implicaţiile ranice ale supremaţieimajorităţii i ale echivalenţei amorale, ajungândla concluzia că ambele implică respingereaunui suzeran. Î nclinaţia omului este de a-irespinge suzeranul divin, iar autoritatea morală asupremaţiei majorităţii îi oferă juscări puternice

în acest sens. Trilogia lui Philip Pulman, His DarkMaterials, deschide perspecva unei „Republicia Cerului”. Sună grandios, aparent egalitar,democrac i liberal, arculând o speranţă comună

– dacă judecăm după popularitatea pe care o are înrândurile elitelor intelectuale. Asel de raţionalizărisunt greu de contrat în cultura noastră, însă texteleanalizate în arcolul de faţă ne permit să vedemadevărata viziune a lui Pulman: un demers de

apărare a raniei. În trilogie, această apărare araniei este marcată de moartea suzeranului celest – o imagine foarte sugesvă cu privire la abolirearesponsabilităţii umane. Însă în acel punct, scrierealui Pulman (oare în mod inconent?) se apropiede fapt de realitate, pentru că noi oamenii chiar

L-am condamnat la moarte pe suzeranul nostrucelest atunci când L-am ucis pe Dumnezeu Fiul.Greeala este aceea de a uita că Fiul a fost înălţati de a accepta mai degrabă iluzia unei „Republici aCerului” decât realitatea Împărăţiei Fiului.



18

Michael Ovey este avocat i a lucrat la Whitehallla elaborarea legislaţiei guvernamentale. Dupăstudiile de la Ridley Hall (Universitatea Cambridge),

a slujit în Biserica „All Saints” (Crowborough).El a predat doctrină crenă i losoe la MooreCollege (Sydney), a făcut studii de cercetare îndomeniul Evangheliei lui Ioan, iar în prezent estecercetător (Kingham Hill Research Fellow) la OakHill Theological College.



19

Note

[1] Vezi, de exemplu, „Truth and Power” în Power/ Knowledge, C. Gordon (ed.) (New York, Pantheon, 1980),

p. 109-133.[2] Republica, Cartea I.

[3] J. F. McGlew, Tyranny and Polical Culture in

Ancient Greece (Ithaca/London, Cornell University Press,1993), p. 52.

[4] De ex., lucrarea lui Samuel Rutherford LexRex (1644) i Vindiciae, contra Tyrannos (1579) de„Stephanus Junius Brutus” (un pseudonim).

[5] Policracus, VIII.17.

[6] Policracus, IV.1; VIII.17.

[7] În Summa Theologiae 2a2ae.42.2: împotrivirea

faţă de un ran nu este trădare, ci o apărare a dreptăţii.[8] Î n 1415. Sesiunea a XV-a.

[9] De Tyranno, 1.

[10] De Tyranno, 2.

[11] Democracy in America, I.xv.

[12] Democracy in America, I.xv.[13] „A Reecon on the Classical Tractate on

Tyranny: the Problem of Democrac Tyranny”, American

Journal of Jurisprudence (nr. 41, 1996), p. 1-19.

[14] Schall, op. cit., Secţiunea a XI-a.

[15] Traducerea NIV. Compară Ps. 89:11; 95:3-5 şi

100:2–3.[16] Compară cu Ef. 4:7-16: Biserica Îi aparţine lui

Hristos, El dăruindu-I daruri pentru a-i păstra viaţa,lucrarea i credincioia în adevăr.

[17] Argumentul că Efeseni 5:22 discută problema„supunerii reciproce” nu se potrivete cu contextul

imediat, creează inconsecvenţă în raport cu celelaltepasaje citate, produce rezultate excentrice referitoarela relaţia lui Hristos cu Biserica i limitează într-un modnejustificat aria semancă a termenului allelois în 5:21.Prin urmare, acest argument este respins.

[18] Summa Theologiae, 2a2ae.42.2.

[19] The Times (11 noiembrie 2003) .[20] Instutes, Cartea 4.

[21] M. Phillips, All Must Have Prizes (Lile, Brown,1996).

[22] J. S. Mill, On Liberty (London, Penguin, 1974), p.

68–69.



Arcolele din seria Cambridge Papers

publicate în 2014 de către

Centrul Areopagus din Timioara,cu sprijinul oferit de

Chrisan Polical Foundaon for Europe

Eschatology and Polics: the last things we want to talk

about?

(Georey Penn)

A Burning Issue: Chrisan care for the environment

(Robert White)

Beyond scruny? Minories, majories and post-modern

tyranny

(Michael Ovey)

Gender co-operaon: some implicaons of God’s design

for society

(Michael i Auriel Schluter)

The myth of secular tolerance

(John Coey)

Does Athens need Jerusalem? A Chrisan context for

secular thought

(Michael Ovey)

dincolo de examinarea critica

Documents