7376Dr. EMIL PRECUPDIRECTORUL GIMNAZIULUI „PETRU MAIOR“ Şl AL LICEULUI COMERCIAL DE BĂIEŢI DIN

GHERLA

IN AMINTIREA LUIDr. G AVRIL TRIPON

1940T ipogra fia „D iecezană“ , C lu j, S tr. Regina M aria No. 10

J c j -t^OVV 3 ^ a

Dr. EMIL PRECUPDIRECTORUL GIMNAZIULUI „PETRU MAIOR"Şl AL LICEULUI COMERCIAL DE BĂIEŢI DIN

GHERLA

IN AMINTIREA LUIDr.GAVRILTRIPON

^ u a aJL t

1940T ipogra fia „D iecezană“ , C lu j, Str. Regina M aria No. 10

PREFAŢĂ

Cu dragă inimă spun cuvânt cald de laudă şi recunoştinţă în fruntea lucrării chemate, să deştepte pomenirea bărbatului cu suflet luminat şi drept: Dr. Gavril Tripon. Pomenirea dreptului cu laudă. Acestuia i se cuvine întreagă. Gând fericit a fost de a trezi icoana sufletului mare a luptătorului neînfricat şi a o aşeza luminată în faja generafiei chemate, să urmeze cu sfinţenie cărarea înaintaşilor stră­bătută de ei cu suflet eroic pentru a păstra nevătămată în credin­cioasă chivernisire scumpa moştenire, pentru care ei au închinat toată puterea sufletului lor idealist.

Glasul dulce şi duios a pogorit lumină şi foc, din bogăjia su­fletului său inspirat, in sufletul generaţiilor tinere însetate de ideal.

Cât suflet a risipit Dr. Gavril Tripon, o pot mărturisi aceste generalii ajunse la bărbăţie.

Inălfat acolo, unde i s ’ar fi cuvenit, ar fi putut imbogäfi din plin din bogăţia sufletului său mare.

Calea străbătută de el, a fost plină de dărnicie sufletească, paşii lui frumoşi în vestirea celor bune, in vestirea păcii, in lumina sufletului înălţat spre Dumnezeu.

Autorul, prin lucrarea de fată, face, ca sufletul de elită prin pilda vieţii sale, să grăiască mai departe pentru binele neamului său, pe care Pa iubit din adânc şi l-a slujit in luptă bună pentru unire până la sfârşit.

Cântecul suprem de apoteoză pentru Roma, maica noastră cea străbună, rostit nouă, cu câteva zile înainte de trecerea pragului eter* nitäjii, a încununat cu lumină vieafa unui suflet luminat, care a putut mărturisi liniştit: bună luptă ̂ am luptat.

Cluj, 10 Decemvrie 1939.

Episcop Dr. Iuliu Hossu

In t r o d u c e r e

„PASIVITATEA“ PARENTATÄ DE TRIPON.

L a 10 Ianuarie 1905 s ’a finul Conkrinfa naţională memorabilă, la Sibiu. À fosl memorabilă, pentrucă după 24 de ani de »pasivitate«, de abţinere. principiară de a participa la alegerile generale pentru ca* meră, partidul nafional român, a hotărîf, prin reprezenfanfii săi, adu* nafi în „Conferinţă electorală“, ca să ia lupta pentru dobândirea man* datelor de deputaţi, pe seama candidaţilor săi.

L a 1881 se decisese, „pasivitatea“ . Terorizarea alegătorilor ro* mâni, prin organele guvernelor din Budapesta, în timpul campaniilor electorale, devenise atât de grozavă, persecutarea celor, cari, totuşi cutezau să voteze cu candidaţii partidului naţional român, atât de în* suportabilă, încât singura tactică, resonabilă, pentru conducerea parti* dului, remăsese cea hotărîtă la 1881 : protestul contra pseudoparia* mentarismului maghiar, prin decretarea „pasivităţii.“

*

Energiile politice cruţate, în decurs de 24 de ani, s ’au fructificat, găsindu*şi expresiunea în progresul organizaţiei noastre economico* bancare, în ridicarea standardului cultural şi de bunăstare al ţărănimei, cât şi a sporirei numărului intelectualilor cu studii superioare şi dis* punători de independenţă materială.

Generaţia fineră nu „jertfită“ , ci sufleteşte pregătită, să devină generaţia „jertfiloare“ , delà bătrânii trecuţi de 60, până la tinerii sub 30 de ani, doritori a trezi prin lupte, fie ele oricât de dârze, conştiinţa naţională şi socială, a maselor, spre a le uni într’o solidaritate naţională, frăţească, aceea generaţie a hotărîf, ca mijloc spre îndeplinirea nobi* lului şi generosului scop lupta în alegeri, preludiul luptei în Cameră. Delegaţii întruniţi în Conferenţa din 10 Ian. 1905, aproape în una* nimilatea lor, erau aderenţi însufleţiţi, ai acţiunei cu orice jertfe.

8

Anii de sbucium, pregătitori, ai înehegărei acestui curent, pentru „intrarea în activitate“ , fuseseră caracteriza}i prin polemici aprige între „activişti“ şi „pasivişti“ .

Firile combative, cu temperament tineresc, independent de vârstă, se grupau între „activişti“ / Contemplativii de bună credinfă, apoi ne-* încrezătorii în priceperea şi conştiinţa de demnitate naţională a ţărăni- mei noastre, susţineau păstrarea pasivităţii. Acestor din urmă li se însojeau loji oportuniştii, oamenii lipsiţi de iniţiativă şi — cei mai lăr* moşi — palavragiii arguităţilor juridice, fanaticii specialişti ai discuţiilor subtile de formule de drept public. Unii ajunseseră în privinţa tehnicei rabulistice, cu care susţineau formula pasivisfă, la o virtuozitate nein* trecută a elocintei.

C e va fi la Conferinţă, dacă aceştia vor inunda discuţia, cu Niagara vorbăriilor? Oare, dintre „activişti“ , nu vor fi unii, cari, spre a nu părea inferiori, se vor da după păr?

*

. . . După îndeplinirea formalităţilor deschiderei Conferinţei, s ’a ales „Comisia de 40.“ Aceasta avea însărcinarea să discute darea de seamă a comitetului şi alegându*şi un raportor, să pregătească propu* nerile, spre a le supune discuţiei în plenul Conferinţei.

Comisia a discutat până la amiazi şi a continuat, după masă, până aproape de ora 6.

De fapt nu comisia a discutat ci, aproape numai un singur domn, care venise înarmat cu o întreagă bibliotecă.

Era din lotul pasivişiilor de bună credinţă, însă un strălucit ana* lizator şi neobosit doctrinar, al tuturor consideraţiilor teoretice, pe cari le etala de câte ori i*se ivea ocasia, cu satisfacţia iluziei sadice că( superiorităţii expunerei — nu epuizărei ascultătorilor — se datorau aplauzele celor, cari, din complesanţă, se stăpâneau, de a nu deserta.

Intre timp, activiştii, nu au stat cu manile în sin. Şirele lor s ’au îndesat şi sporit, tot mai mult, astfel încât pela sfârşitul şedinţei co* misiei de 40, textul hotărârilor, referitoare la program şi la tactică — abandonarea „pasivităţii“ , — hofărîri bine pregătite de cu vreme, au putut fi puse în discuţie.

Atunci s ’a produs un fenomen — obicinuit de altcum în sinul conducerei partidului naţional — anume că, toţi pasiviştii prezenţi s ’au declarat solidari cu preponderanfa majoritate activistă. Triumful a fost prea mare, decât să fi permis o bucurie netulburată.

C u toţii ne*am dat seamă că, trecerea la activitate prin hotărîre

ô

unanimă, “ ar fi însemnai un fel de voi de blam la adresa poliiicei pasivisie de până alunei a parlidului. Cum să eviiăm însă paia de frumusetă şi să salvăm ioiodaiă intact prestigiul unanimităţii hotărîrei ?

Formula s ’a găsit curând: In contra trecerei, trebuia să ridice cuvântul cineva, apărând şi dovedind demn, convingător şi cu elan, că pasivitatea nu' numai că, a fost singura tactică bună şi împusă de împrejurările politice, economice şi sociale, ci că, roadelor ei se dato* reşte putinţa de a trece cu însufleţire la politica de activitate.

Cine, dintre noi, ar fi, însă, potrivit, să iea asupra sa acest rol?Alegerea în mod spontan a căzut asupra lui Gavril Tripon,

fără cea mai mică divergenţă de păreri.Spontaneitatea acestei alegeri se impunea de sine, deoarece firea

lui blândă şi cumpănită, îl ferise de violenţele controverselor, pro ori contra, de cari ne făcuserăm vinovaţi în decursul anilor din urmă, aproape toţi, cei prezenţi. Tripon era, în afară de aceea, unul dintre cei mai mari oratori ai generaţiei sale. înaintea tuturor, avea, însă, un complex de însuşiri proprii numai lui : căldura timbrului vocei, mode* larea adaptată, fără pathos fals, subiectului şi elanul puterei sugestive, care Creştea şi se potenţa în decursul desfăşurărei discursului, sub* liniat de gesturi înviorătoare.

C u toată modestia, ce*l împodobea, Tripon îşi cunoştea puterea şi valoarea. Ş ijaslfel nu s ’a lăsat târît la tribună ci, fără şovăire a primit rolul, glorios dar greu, considerând mediul, locul şi momentul.

După ce raportorul ceti propunerea, referitoare la augmentarea programului şi aceea, ce conţinea abandonarea pasivităţii şi trecerea Ia activitate prin participarea la alegerile generale pentru cameră, ne* sfârşite aplauze şi aprobări vijelioase, au dovedit unanimitatea votului delegaţilor partidului naţional. Restabilindu*se liniştea, prezidentul, Gheorghe Pop de Băseşfi, adresă întrebarea convenţională, dacă do* reşte cineva cuvântul, contra propunerilor comisiei de 4 0 ? Sala reac* ţionă cu proteste violente.

Tripon totuşi ceru cuvântul, la început, întrerupt, desaprobat, aproape huiduit. In măsură ce îşi desfăşura tema, tot mai mult cuceri putere asupra mulţimei. întreruperile, murmurul, tusele, deveniră tot mai sporadice. După zece minute începură aprobările resleţe, apoi aplausele tot mai dese, tot mai intensive, până ce la încheiere, izbuti să se bucure — cu toţi tovarăşii săi din comitet — de aceleaşi apiause unanime şi însufleţite, ca cele secerate de raportor. Totuşi, la vot, Tripon, singur, a votat „contra“ , conform angajamentului său. Ş i a fost din nou aplaudat. Acel succes de vorbitor, desigur, a fost cel

10

mai mare dinfre ţoale succesele oratorice, câte i*a fost dat lui Trìpon, de atâtea şi atâtea ori, să le obţină în viaţă. Misiunea lui, de orator, nu a fost mai puţin spinoasă, în faţa catafalcului „pasivităţii“ parii* dului nostru naţional, decât aceea a lui Antonius, în faţa sicriului lui Cesar. Ş i Tripon, a ştiut să fie, la înălţimea oratorică a lui Antonius.

Alex. Vaida Voevod

/. BIOGRAFIA

Sunt oameni, cari trec prin viată fără să lase după dânşii vre-o amintire, fiindcă nu sunt capabili să dea vieţii lor un în­ţeles mai înalt. GavrilTripon nu face parte dintre aceştia. Viaţa lui Gavril Tripon e plină de virtuţi şi fapte nobile, care trebuie contemplate şi preamărite, ca o dovadă de nobleţea spiritului nostru înţelegător.

înalt, modest, blând, binevoitor şi amabil cu toată lumea, în dosul frunţii late şi proeminente, ascundea nobile idei excep­ţionale, cunoştinţe şi o minie ageră şi fină. Graiul său dulce, ochii senini, expresia surâzătoare afetei, ţinuta liniştită şi comu­nicativă, inima caldă şi bună, trădau pe omul drept şi iubitor, sufletul bun şi cuceritor.

Pentru sufletul său de elită, pentru jertfele sale pe altarul neamului, pentru caracterul său integru, merită să fie pomenit din veacul veacului printre îndrumătorii de valoare ai spiritului ardelenesc.

*

Născut la 12 Martie 1860, în comuna Iclod, judeţul Someş, din părinţi ţărani înstăriţi, moşteneşte în s’.ructura sufletului său urmele spiritualităţii frământate multe veacuri în sufletul ţăranu­lui român : frica de Dumnezeu, iubirea de pământ, de obiceiuri şi de tradiţia românească, sentimente, pe care le manifestă în atitudinea, gândirea şi simţirea sa din întreg parcursul vieţii sale.

Tatăl său, Ştefan, morarul deîa moara din sus de sat, era mare povestitor. Ţăranii din satele învecinate se adunau cu drag la această moară, unde nopţi întregi ascultau poveştile moraru­lui, spuse cu mult talent de povestitor. Darul acesta l-a moş­tenit şl fiul.

Delà mamă a moştenit sufletul blând, sensibil, evlavios şi o concepţie de viaţa, cu rădăcini adânci, înfipte în mistica creş­tină, trăsături ale caracterului său, pe care-1 poartă cu sme delà copilărie până la ultima suflare.

Ì4

După termina' rea şcoalei primare confesionale din co­muna natală. între anii 1875—76 şi 1878—79, unde s’a împus învăţătorului prin deşteptăciunea sa a urmat patru clase la gimnaziul armeno-catolic, cu limba de predare maghiară din Gher­la, fiind clasificat în toate clasele şi la toate materiile cu nota eminent.

Cursul secun­dar superior l-a fă­cut la liceul roma- no-catolic, maghiar

din Cluj, unde în anul 1883, luna Iunie, trece examenul de matu­ritate cu nota „Eximio modo“. Ca elev în clasa opta delà acest liceu, a fost preşedintele unei societăţi literare-culturale, „Aurora“, a elevilor români, care funcţiona în secret, fără ştirea autorităţii şcolare maghiare.

A urmat apoi la facultatea de drept delà Universitatea din Cluj, unde în anul 1883/87 îşi ia licenţa. Ca student la drept, în anul 1884, a fost membru în comitetul societăţii academice „Iulia" şi a luat parte activă la viaţa naţională şi culturală a tinerimei de pe atunci.

Deşi, crescut la Unguri, şi-a format încă din fragadă copi­lărie, la gimnaziul armeno-catolic din Gherla1), printre „prepa- renzii“2), preoţii şi profesorii delà şcoala normală greco-catolică română, şi teologii seminarului unit, — care ocroteau şi întruneau pe toţi elevii români din oraş, în fiecare Duminecă şi zi de serbă- toare — un crez national, clădit pe ideea unirii, a bunei înţe­legeri, a iubirii între fraţi, a muncii disciplinate, a moralei creştine

Dr. Gavril Tripon ca tânăr advocat

*) liceul de azi al Statului. ’) elevii şcoalei normale.

15

şi a 'dragostei de neam, — crez, pe care l-a dus cu sine la Cluj şi de acolo în viaţa sa întreagă, pretutindeni, ca o preocupare dintre cele mai importante.

Iu anul 1888, a obţinut diploma de doctor în drept.După practica de advocat, făcută la advocatul Dr. Aurel Isac, marele român din Cluj şi la Dr,Gavril Man advocat în Dej, s’a prezen­tat la examenul de capacitate advoca- ţială (cenzura de ad­vocat, cum se spunea pe atunci), la Tg.-Murăş, unde în anul 1890 a obţinut diploma de advocat.

in acelaş an (1890) şi-a deschis biroul advocaţial în Bistriţa (Năsăud), atras aci de mediul româneaso, grăniceresc, în care se afla situat acest oraş. în scurtă vreme a devenit centrul de atrac­ţie şi de simpatie al tuturor Românilor din Bistriţa, fără deose­bire de rang social, pentru dinstinsele sale calităţi sociale şi na­ţionale. Dar nu numai Bistriţenii l-au admirat şi stimat, ci întreg judeţul l-a iubit.

Când la 26 Mai 1890, (înălţarea Domnului), a păşit pragul căsătoriei cu domnişoara Eugenia P. Pop, fica protopopului din Iclod, Ion Papiriu-Pop şi a Iuliei, născută Poruţiu, toată lumea, din toaie părţile judeţului, i-a adresat felicitări pline de sincere urări, căci, deşi tânăr şi străin în judeţ, avea prestigiul de cin­ste al unui om superior, care reeşia din toate atitudinile vieţii sale strălucite şi desinteresate. Acest înalt prestigiu, pe care şi l-a asigurat, îndată l i începutul manifestărilor sale, în planul vieţii publice, l-a conservat neştirbit tot timpul vieţii sale curate şi idealiste.

16

Tot timpul îl vedem admirat, stimat şi iubit de toată in­telectualitatea Ardealului, care se simţea legată de înalta lui forţă morală, de ideile sale mari şi de inima sa bună şi devotată intereselor obşteşti.

A fost membru fruntaş în viaţa publică judeţană, unde a muncit cu însufleţire, abnegaţie şi jertfă pentru prosperarea Ro-

Dr. Gavril Tripon în floarea vieţii

mânilor din Bistriţa şi din judeţ. Alăturea de bătrânii merituoşi din Bistriţa, a stăruit să" se"jcumpere o biserică şi mai multe imobile delà Ordul Minoriţilor şi să se aprobe întabularea îm ­

17

piedecată de stăpânirea maghiară de pe atunci.J) A fost membru activ în consiliul băncii „Bistriţana“. Pentru a contribui la îm­bunătăţirea stării materiale şi a spiritului de economie la Români şi pentru a le cimenta solidaritatea naţională, a initiât înfiinţa­rea băncii „Co­roana“ şi a spri­jinit societăţile culturale din oraş.Prin stăruinţa şi din iniţiativa lui, s’a înfiinţat în Bistrita şi „Reu­niunea de înmor­mântări“ ,alcărei preşedinte a fost mai multi ani.

»Reuniunea de cântări« a Ro­mânilor din Bi­strita, înfiinţată în 1895, sub con­ducerea înţele­aptă a lui Dr.Gavril Tripon şi a lui Dr. Iulian Pop, a realizat frumoase progre­se culturale şi muzicale în oraş.Era între cele mai active reuniuni de cântări din Ardeal. In cadre­le acestei reuni­uni, intelectualiidin Bistriţa, în ziua de 22 Februarie 1906, au aranjat prima serată literară-muzicală, în sala de spectacole delà „Gewerbe­verein“, ca un gest de mare îndrăsneală şi solidaritate naţională pe acele vremuri. l

Doamna Eugenia Dr. Tripon

l) Săptămâna, Bistriţa Nr. 271—1935.

2

18

împreună cu protopopul Gherasim Domide şi cu Dr. Deme- triu Ciuta, au organizat în 1902 serbări nationale impunătoare, cu ocaziunea adunării generale a „Societăţii pentru fond de teatru“, tinută la Bistriţa.

Cu ocaziunea adunării generale a societăţii „Astra“, din anul 1907, ca preşedinte al despărţământului, a organizat mani­festatami româneşti, ca şi, care n’a mai văzut Bistriţa. Aci, după cuvântul de deschiderea adunării generale, a ţinut un discurs despre „Limbă, cultură şi literatură“, pe care-1 publicăm întreg în altă parte a acestui studiu. Pe aceste vremuri despărţămân­tul Astrei din Bistriţa era considerat, ca unul din cele mai active despărţăminte din Ardeal, organizând conferinţe instructive şi şezători frumoase, atât în oraş, cât şi la sate.1) Intre conferen­ţiarii acestui despărţământ, erau şi intelectuali, invitaţi din alte părţi ale Ardealului.

Ca membru în congregaţie * 2), apără cu rezultate frumoase şi aproape sigure, interesele grănicerilor, fiind totdeauna ascultat şi cerut sfatul său înţelept.

In anul 1891, deşi tânăr, este ales membru în comitetul naţional, prezidat de Dr. Ioan Raţiu, la propunerea acestuia, apărând în adunarea naţională delà Sibiu cu mare succes politica memorandistă. In anul 1894, se află între memorandişti pe banca acuzaţilor la Cluj.

Plecarea din Bistriţa, împreună cu G. Domide, la procesul memorandiştilor din Cluj, a fost sublimă. In faţa bisericii greco- catolice s’a format un cortegiu lung de intelectuali, meseriaşi şi ţărani, în frunte cu drapelele societăţilor culturale şi religioase din Bistriţa, care cu flori şi cântece i-au însoţit până la gară, în ochii autorităţilor ungureşti, care nu cutezau să ia măsuri de oprire, contra lor. La Dej i-au aşteptat Dr. Mihali Teodor şi alţi memorandişti.

In anul 1895 apără 13 preoţi români din tractul Bistriţei, acuzaţi pentru aderenţa lor la «Replica» lui Aurel Popovici şi la »Memorand«, din pledoaria, căruia se întrevede patriotul şi ora­torul.

Ia parte activă, ca luptător pentru solidaritatea popoarelor asuprite, în grupul român, la marele congres al naţionalităţilor,

') Săptămâna Nr. 271—1935.2) Consiliul judeţan.

iò

ţinut în acel an la Budapesta, pe când majoritatea comitetului naţional era întemniţat în Vaţ şi Seghedio.

La înmormântarea marelui Dr. Ioan Raţiu, în anul 1903, e unul din cei trei oratori, aducând omagiul neamului pentru ilus­trul dispărut.

Marea adunare naţională din 1905, ţinută la Sibiu, decide

Dr. Gavril Tripon, Dr. Teodor Mihali şi George Popde Băseşti

intrarea în activitate parlamentară. Din însărcinarea comitetului de 40 şi supunându-se disciplinei de partid, apără avantagiile politicei de rezistenţă pasivă, producând profundă impresie, deşi dorinţa lui personală era pentru o politică activistă. Din acest motiv nu întră în comitetul nou activist.')

) Patria, Nr. 127-1935.

iö

In adunarea marejbisericească, ţinută la 1 Iulie 1908, suâ- ţine drepturile bisericii române unite cu Roma, protestând contra maghiarizării, prin noua Episcopie de Hajdudorog.

Tot timpul până la 1918, desvoltă activitate politică, cul­turală, economică şi naţională în judeţul său, cultivând armonia şi solidaritatea între Români. Era un neobosit animator, sfătuitor şi îndrumător între prieteni, în societate şi la toate întrunirile, pe care le aveau Românii în judeţ şi în alte părţi.

Era un însufleţit naţionalist şi tribunist. Atitudinea sa naţio­nală şi românească îl fixează printre figurile cele mai populare din istoria revendicărilor ardeleneşti. Slava numelui său rămâne scrisă cu litere de aur în istoria Ardealului desrobit.

A avut un rol important în acţiunea de liniştire a popula­ţiei revoluţionare din judeţul Năsăud, întoarsă din războiul mon­dial, cu dorul de răzbunare asupra administraţiei abuzive ungu­reşti. Discursurile sale însufleţite şi convingătoare au liniştit lu­mea pornită spre anarhie şi au infiltrat în sufletele mulţimii în­vrăjbite şi contaminate de pofta distrugerii, un spirit nou, spiritul înfrăţirii tuturor Românilor, al dorului de unire în noua ţară românească. In aceste zile de răzmeriţă, a organizat întruniri mari de popor în centrele mai însemnate din judeţ şi a potolit miş­carea anarhică, înirumându-o spre pace şi linişte. Tot atunci a organizat şi primirea în Bistriţa a M. Sale Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, cari au rămas foarte mulţumiţi de felul mi­nunat, cum au fost primiţi.

îndată după unire, este numit Prefect al judeţului Bistriţa- Năsăud, iar odată cu reforma agrară, membru în comitetul agrar ardelean, unde a sprijinit cu mult zel interesele româneşti şi gră­nicereşti. J)

Suflet vibrant de înalte şi delicate sentimente, plin de en­tuziasm şi iubire de neam, pentru care a luptat, ca să-l îndru- meze şi să-l înalţe la o viaţă mai bună şi mai conştie, omul superior, ca concepţie etică, preocupat de interese obşteşti, până la sacrificiu, îl vedem absent la marele praznic, unde s’au împăr­ţit în 1918/19 bunurile lumii noi, neîndreptăţit şi cotit de alţii, mai puţin vrednici şi fără prestigiul şi însuşirile minţii şi inimii lui Gavril Tripon.

Acum părăseşte Bistriţa şi se mută la Cluj, unde, cu oca-

) Solia, Năsăud, Nr. 1-2—1937.

21

siunea încoronării Regelui Ferdinand I, întră în partidul liberal, pentru a putea lua parte la serbările încoronării, ataşându-se po­liticei Iui I. C. Brătianu, cu care avea legături de prietenie încă

Dr. Gavril Tripon, primind pe M. Sa Regele Ferdinand şi pe Regina Maria la Bistriţa

din timpul regimului maghiar. Sub guvernul lui I. C. Brătianu, întră, ca deputat, în Cameră din 1922 până în 1926 şi în 1927,28.

La Cameră s’a afirmat delà primul debut, ca orator de frunte,

22

condus de un spirit frăţesc şi împăciuitor. Remarcabile sunt dis­cursurile sale la : comemorarea părintelui Dr. Vasile Lucaciu, la constituţie, la legea administrativă, la înfiinţarea Patriarhiei, la legea cultelor, la mesaj în 4 Noemvrie 1925.

In politică urmărea interesul general. Nu făcea demagogie şi nu urmărea exploatarea mulţimii. In propaganda politică, nu făcea promisiuni mincinoase, ci ideologie politică, convingătoare Critica pe demagogii şireţi şi egoişti, iar în I. C. Brătianu ve­dea pe omul providenţial.

Era un căutat, neîntrecut şi strălucit conferenţiar. Conferin­ţele sale istorice, patriotice, literare, sau filosofico-religioase, pro­duceau un entuziasm delirant şi înflăcărau până la lacrămi, prin sensibilitatea lor vie. In vorbirile lui picura talent şi farmec, care înălţa pe ascultători şi-i ţinea legaţi de marea sa personalitate. Simţiai, cum îţi străbate prin întreg corpul fiorul însufleţire]', sentimentul mândriei de măreţia darurilor sale sufleteşti şi de marea sa cultură. Felul său de • gândire, era optimist. Sufletul său animat de mistica divină, propaga idei şi opinii ilustrate cu imagini biblice, pline de exemplificări convingătoare pentru ne­voia moralităţii şi a unei vieţi religioase în societate.

Mai ales, are meritul de a fi apărat în societatea noastră materialistă, dragostea de oameni, moralitatea, dreptatea, cre­dinţa în Dumnezeu, viaţa religioasă şi evlavioasă. Preocupat şi de spiritism, era obsedat în concepţia sa şi de viaţa vecinică.

Luptător în zilele de restrişte ale Ardealului pentru idealul naţional, în România Mare profesa idealul moral, căci, spunea el, că trebue reincreştinată prin spiritualitatea evanghelică clasa noastră conducătoare, caracterizată prin lipsă de credinţă, prin materialism şi egoism. Sunt remarcabile în această privinţă, în deosebi, realizările sale în domeniu sufletesc, la Bucureşti, la asociaţiile studenţeşti, la şcoli şi la Ateneu, unde, prin confe­rinţele|sale religioase, pline de farmec, a descoperit şi a înfăţişat auditorilor săi o lume nouă, lumea lui Dumnezeu, credinţa reli­gioasă,1 menită să aducă societăţii noastre o întinerire lăuntrică, o consolidare a vieţii publice.

Efectul vorbirilor sale religioase era ajutat de tonul blând, domol şi duios, de sufletul cald, ce vărsa în ele, de orizontul lor moral, de liniştea şi dulceaţa lor evlavioasă, de pilda vieţii sale.

Nu este colţ de ţară, unde să nu fi fost chemat şi unde s nu fi mers cu dragă inimă, ca să răspândească cunoşlinţde ş ideile din sufletul său bogat şi nobil.

23

Forţa sa oratorică s’a manifestat cu acelaş talent şi în dis­cursurile sale patriotice, în care s’a dovedit un intransigent na­ţionalist, un mare apostol al românismului, un intelectual de rasă. Când îşi desfăşora frazele sale oratorice, împănate cu citate din poeţii noştri, în sală se făcea linişte de mormânt, iar la sfârşit lumea fascinată, izbucnea în aclamaţii fără de sfârşit şi multă vreme rămânea stăpânită de strălucirea personalităţii, a talentului şi minţii sale luminate.

Ca advocat, era omul ideilor, cu inima emotivă şi plină de dragoste pentru poporul, pe care-1 apăra şi-l ajuta cu altruism şi cu simţ moral. In jurul său a creat o lume a iubirii de oa­meni, o lume a adevărului şi a dreptăţii, în slujba celor slabi şi săraci. In activitatea sa, n’a cunoscut robia utilului, care stăpânia pe cei mai mulţi slujitori ai dreptăţii şi ai paragraîilor, din timpul său. La el, totul, vorba şi fapta, plecau din inimă şi mergeau la inimă.

Ca familist, a fost un ideal de bărbat şi părinte. Fiind un incorigibil optimist, durerile şi loviturile sorţii, le-a primit cu re­signare, consolându-se în religie şi în plăcerea, de a face fapte bune, de a sacrifica suflet şi energie pentru toţi, găsind în această atitudine singurul ţel şi singurul scop al vieţii sale, alături de soţia sa credincioasă, care-1 încuraja şi-l întărea.

Astfel, a trăit fericit şi mulţumit, dând vieţii sale o între­buinţare înaltă, prin morala şi utilitatea sa socială şi prin cea mai superioară spiritualitate.

Cu plugul în brazda spinoasă a naţiunii sale în desvoltare, a murit împăcat cu lumea şi cu Dumnezeu, în ziua de 8 Mai 1930, iar înmormântarea i s’a făcut în ziua de 10 Mai, deodată cu cel mai mare praznic al neamului nostru, care simbolizează unirea politică, culturală şi naţională, pentru care a luptat o viaţă întreagă. Coincidenţa praznicului naţional cu înmormântarea sa, îi ridică nimbul strălucirii sale la valoarea unui erou naţional.

Pentru meritele sale i-s’au dat diferite distincţii şi deco­raţii, între care: Medalia de Mare ofiţer al ordinului „Coroana României“.

Credinţa sa mare în Dumnezeu şi iubirea lui de neam, sunt cea mai scumpă moştenire ce a lăsat urmaşilor.

In slaba morală a timpului, prin truda vieţii sale pline de demnitate, prin inima sa caldă, iubitoare, prin blândeţa şi fineţa

24

sa excesivă, prin nobleţă sufletului său, prin religiozitatea şi na­ţionalismul său sincer, a lăsat urmaşilor pilda unui om mare, a unui om rar. Numele său se situează pentru vecie în cen­trul amintirilor noastre şi în cartea de aur a istoriei Ardealului.

Dr. Gavril Tripon, ca parlamentar

Din taina mormântului său delà Cluj, străbate spre noi, glasul celui, ce nu se va uita niciodată. Şoapta acestui mormânt leagă trecutul cu prezentul şi prezice viitorul mai bun, la temelia căruia, el încă a pus una din pietrele cele mai solide.

25

Trecerea Iui dintre cei vii, lasă în urmă un gol, pe care natura sgârcită numai în sute de ani îl completează, ca o pildă de urmat pentru oamenii de rând.

Văduva Doamna Eugenia Dr. Tripon

Fie, ca biografia acestui om mare, să fie un îndemn şi un exemplu pentru tineret, spre o viaţă superioară, plină de virtuţi şi de ţapte mari.

Dr. Gavril Tripon, Valer Vârtic, Dr. Leon Scridon, Dr. Dionisie Login, prieteni delà Bistriţa

II. MOARTEA SI ECOUL PRESEIy

Moartea lui Dr. Găurii Tripon, a făcut să răsune glasul Românilor dela un capăt la celalalt al ţării. Răsunetul acestui glas, reprodus prin presă, îl lăsăm să urmeze în acest capitol.

1. Naţiunea, Cluj No. 101— 1930:

t GAVRIL TRIPONAzi noapte a încetat din viaţă la Cluj, în vârstă de 70 ani,

Gavril Tripon, neînfricatul luptător pentru cauza naţională. Cu dânsul a dispărut o figură mare si reprezentativă a Ardealului, un mare român. Pierdem în dânsul un încercat şi merituos în­drumător de suflete, din generaţia veche, o inimă largă, o voinţă neînfrânată de a servi patria şi neamul.

Născut în 1860, în comuna Iclodul-Mare (Someş), din pă­rinţi ţărani, Gavril Tripon şi-a terminat studiile liceale şi univer­sitare, la Cluj. Şi-a deschis apoi birou advocaţial la Bistriţa, "împunându-se, în timp foarte scurt, prin temperamentul excep­ţional şi talentul de orator, în fruntea mişcărilor culturale şi na­ţionale.

A luptat cu îndrăzneală şi tragere de inimă pentru drep­turile naţiunei noastre oropsite, fiind adesea dat în judecată de stăpânirea ungurească.

Gavril Tripon a figurat apoi între acuzaţii procesului me­morandului, fiind condamnat la închisoare.

A fost ales membru în comitetul naţional din Transilvania, a fost membru fondator al „Astrei“, al fondului de teatru etc.

Războiul i-a realizat visul întregirii neamului. Răspunzând apelului de înfrăţire al lui Ion I. C. Brătianu, făuritorul României mari, şi-a continuat glorioasa activitate din trecut subt steagul partidului naţional-liberal, muncind pentru idea de unire între fraţi şi consolidarea ţării întregite, realizată prin atâtea jertfe.

Pentru meritele sale excepţionale, a fost decorat cu Ordinul Co­roana României, precum* şi cu alte decoraţii.

A fost ales parlamentar în toate legislaţiile.Acum un an, moartea fiului său — unul dintre cei mai

distinşi reprezentanţi ai generaţiei tinere — l-a doborît cu totul, trăind de-atunci retras şi cu marea durere de tată în suflet.

înmormântarea va avea loc la Cluj, Sâmbătă (10 Mai) orele 4 d. a.

In faţa catafalcului marelui dispărut, simţim o covârşitoare emoţie. Ne copleşeşte sentimentul durerii, că am pierdut un bun părinte, un îndrumător idealist, un apostol adevărat.

Fie-i ţărâna uşoară !

3Ò

2. Naţiunea, Cluj, No. 102—1930 :

t GAVRIL TRIPONL-am auzit cu câteva luni înainte, cu ocazia congresului

judeţean al partidului naţional-liberal din Cluj. Cu vocea tremu­rată de emoţie, acel, care a fost Gavrilă Tripon, le vorbea celor de faţă şi cuvintele lui au rămas şi azi tipărite în mintea tuturor.

— Nimeni nu mă poate învăţa să îmi urăsc fraţii. Nimeni în lume nu mă poate face, să ridic mâna împotriva celor de acelaş sânge .cu mine.

Vorbea neînfricatul luptător pentru cauza naţională. Vorbea unul din acuzaţii procesului memorandului.

Gavril Tripon, bătrânul venerabil, cu vocea caldă şi vi­brantă de dragoste frăţească, a fost între cei dintăi ardeleni, care s’a înrolat în şirurile partidului naţional-liberal. Luptător credin­cios al ideii de unitate naţională, privea cu desnădejde drumul greşit, pe care a pornit partidul naţional ardelean, prietenii lui de ieri. Inima lui de bun român nu putea înţelege o luptă îm­potriva idealului, pentru care îşi jertfise o viaţă întreagă.

Ca toţi Românii, visase o Românie întregită. Odată înfăp­tuită minunea, voia să urmeze drumul consolidării naţionale. Iar atunci, când a văzut, că aliaţii de ieri au devenit duşmani ai statului întregit, semănând ura şi discordia între fraţi, s’a despăr­ţit cu groază de ei, consacrându-şi restul zilelor unei politici de înţelegere.

— Cine mă va putea învăţa să-mi urăsc fraţii — rostise

31

acel, care a fost Gavril Tripon. Adânci cuvinte. . . Bătrânul înţe­lept le smulsese din sufletul nostru al tuturora. Căci, oricât de isteţi vor ii apostolii urii, nu vor putea ridica mâna răsbună- toare a tatălui contra fiului, a fratelui contra fratelui.

De mii de ani am luptat pentru înfăptuirea marei minuni. Am vorbit cu dragoste de fraţi, unii despre alţii, cei, care au trăit despărţiţi. Bucuria revederii trebuia, să se schimbe oare în noapte de ură şi duşmănie?

A murit un om, un adevărat om. A murit un apostol. Cei, care nu-1 cunosc, se vor întreba dacă a lăsat în urmă-i vreo operă de măreţii covârşitoare, pentru ca naţiunea recunoscătoare să se oprească pentru o clipă, la mormântul lui.

Gavril Tripon n’a lăsat în urmă>i nici o fundaţiune, pen- trucă n’a fost niciodată stăpân pe averi mari. N’a scris nici o carte, care să-l aşeze în rândul celebrităţilor de ocazie. A făcut în schimb altceva. A trăit o viaţă de o mare cinste, o viaţă de mare român, de vajnic luptător al ideii româneşti. Fără să lase în urma sa o fundaţiune, lasă în schimb amintirea unei vieţi de muncă asiduă pentru binele naţiei, din care făcea parte. A lăsat în urmă o dâră de lumină a unui suflet, în care n’a încăput ură şi nici duşmănie.

Cu Gavril Tripon dispare o altă figură a vechilor tribuni, umbre anacronice pentru vremile noastre fără ideal. Cu Gavril Tripon a murit un român, un adevărat român.

I. M.

3. Naţiunea, Cluj, Nr. 103—1930.

ÎNMORMÂNTAREA LUI GAVRIL TRIPON

A participat la înmormântare întreaga elită intelectuală a Clujului, precum şi reprezentanţi din alte părţi ale ţării, ai vieţii noastre politice şi cul­turale. Cuvântările rostite.

înmormântarea neuitatului şi marelui luptător pentru cauza românismului, Cavril Tripon, a prilejuit o manifestare unanimă a doliului obştesc. In biserica Schimbării la Faţă din Str. Regina Maria, unde se afla sicriul defunctului, înconjurat cu nenumărate şi splendide cununi, între care acelea depuse de organizaţiunile Cluj şi Someş ale partidului naţional-liberal, se adunase o imensă

lume, reprezentând toate grupările politice şi culturale mai im­portante. Impresionantul serviciu divin a fost celebrat de şase preoţi (Octavian Domide, Gr. Pop şi Iuliu Florian canonici, Dio- nisie Vaida, Ga vrii Filimon şi Ilariu Banciu) şi răspunsurile le-a dat splendidul cor al bisericii ortodoxe. — Canonicul dl. Florian a adus ultimul salut al mitropoliei din Blaj. Cine l-a cunoscut pe Gavril Tripon — a spus dsa — a rămas profund impresionat de personalitatea acestui adevărat apostol al românismului şi religiei.

Canonicul dl. Octavian Domide din Gherla, arată înălţă- toarea pildă a vieţii memorandistului Gavril Tripon, care înălţa sufletele, ca şi un adevărat preot.

Dl. dr. Vaier Moldovan, director ministerial, aminteşte lup­tele din trecut ale acestui suflet de profet, care n’a cunoscut, decât idealul şi s’a ridicat prin propriile sale puteri. A fost un profesor de conştiinţă morală.

Cuvântarea d-lui Alex. Lapedatu, fost ministru.

Dl. prof. Alex. Lapedatu, fost ministru, a spus în numele partidului national-liberal, cele ce urmează :

Încă un fruntaş al generaţiunii de luptători pentru dreptu­rile şi libertăţile noastre naţionale, din pragul prăbuşirei fostei stăpâniri streine, dispare azi dintre noi — Gavrilă Tripon,

Numele său, nu numai pentru cei, ce au apucat şi au trăit epoca de mari lupte şi grele jertfe ale generaţiunii sale, dar şi pentru cei veniţi în urmă, pentru cei mai tineri, pentru lumea postbelică, este un simbol — simbolul luptătorului credincios şi statornic, hotărît şi neînfrânt, care, călăuzit şi însufleţit pururea de idealul românesc, a stat cu iubire şi ardoare, cu elan şi en­tuziasm, în slujba intereselor şi năzuinţelor superioare ale nea­mului. Socot, deci, de prisos, să mai amintesc şi eu, aci, la mor­mântul său, actele şi faptele, prin cari Gavrilă Tripon şi-a câş­tigat merite neperitoare, în viaţa noastă naţională, încrestându-şi numele, alături de cei mai buni şi mai aleşi contemporani ai săi, pe paginele glorioaselor noastre lupte politice naţionale delà sfâr­şitul veacului trecut. Căci oamenii aceştia au întrat deadreptul în istorie, care le-a pus deja în deplină lumină faptele şi le-a apreciat, după toată dreptatea, meritele. Ceea ce-mi incumbă mie, ca reprezentant al P. N. L., în numele căruia am trista însărci-

33

ilare sä vorbesc lângă acest sicriu, este să arăt că, chiar şi în România întregită a visurilor sale de tinereţe •şi-a luptelor sale de bărbăţie, în vremurile atât de schimbate şi de aspre de după războiu,, de cras materialism şi de goană nebună după situaţii profitabile, de lupte politice pasionate şi de nefericita învrăş- măşie între fraţii de suferinţe, dar şi de izbândă, — Gavrilă Tripon a rămas tot, ce a fost şi înainte ; acelaş om modest şi ne­pretenţios, acelaş suflet înalt şi nobil, aceeaş inimă afectuoasă şi generoasă, acelaş apostol al iubirii, al înţelegerii, al unirei şi al solidarităţii naţionale. Şi acum, ca şi altă dată, el nu vedea po­sibilitatea promovării intereselor superioare ale neamului şi patriei române, de cât numai în iubire, în înţelegere, în unire, în soli­daritate . . . Aceste credinţe şi şimţăminte l-au adus de altfel îndată după Unire, în rândurile P. N. L. şi unde nimeni n’a putut auzi din rostul său, aşa de magistral şi n’a putut simţi în sufletul său, aşa de bogat, alte cuvinte şi alte sentimente, de cât acele, despre cari vorbesc, ca si de încredere neclintită, de nădejde ne­biruită şi de optimism neprihănit. A fost, sub aceste raporturi, în mijlocul nostru totdeauna un adevărat apostol. Iată de ce a fost onorat şi preţuit, stimat şi iubit în partidul nostru, ca un bătrân înţelept şi încercat al neamului, ca un român bun şi lu­minat, care în toate timpurile, între toate împrejurările şi-a făcut datoria, în cea mai bună conştiinţă şi simţire naţională. Şi iată de ce azi, când sufletul său trece în lumea drepţilor, în care spi­ritul său mistic a crezut cu tărie, P. N. L. şi şeful său se închină în faţa rămăşiţelor pământeşti ale lui Gavrilă Tripon, cu senti­mente de pietate şi recunoştinţă pentru memoria celui, ce ne-a fost inimos, valoros şi nepreţuit tovarăş de credinţe, de acţiuni şi de năzuinţe.

Cuvântarea d-lui Constantin Brătianu

Dl. Constantin Brătianu, şeful organizaţiei P. N. L. din So­meş a rostit următoarea cuvântare :

In numele organizaţiunii Partidului Naţional Liberal din ju­deţul Someş, îmi îndeplinesc sarcina dureroasă, de a aduce un ultim salut şi un pios omagiu, memoriei lui Gavril Tripon.

Printre grijile mari şi nuneroase ale zilei de azi, este cu atât mai puternic simţită, dispariţia unuia dintre aceia, cari au

3

34

avut un rol covârşitor în viaţa românească a Transilvaniei, di­nainte de unire, cât şi a ţării întregite. Pornit din acele adâncimi curate şi pline de patriotism, care constitue rezerva permanentă a românismului, Gavril Tripon sintetiza toate calităţile rasei noastre. Patriot fără şovăire, povestitor neîntrecut şi plin de duh, el unea în felul cel mai desăvârşit bunătatea nesfârşită a inimei cu voinţa cea mai neclintită în clipele hotărîtoare.

Crescut în simţimintele curat româneşti, pe cari Ardealul le-a transmis în taină din veac în veac, copiilor săi, ca o nestinsă făclie, Gavril Tripon din fragedă tinereţe şi-a închinat toată mintea şi munca sa, cauzei sfinte a neamului.

Fie ca membru în mişcarea studenţească „Julia“, sau în facerea Memorandului — fie ca Preşedinte al Comitetului naţional în Bistriţa, când sună ceasul unirei — îl găsim întotdeauna printre acele sentinele înaintate şi modeste, cari au contribuit cu atâta bărbăţie la realizarea visului nostru.

După Unire însă, când epoca jertfelor se încheiase, când munca grea, dar imperios cerută a consolidărei, trebuia începută, Gavril Tripon, cu judecata-i luminată şi însufleţit de acelaş cald patriotism, n’a şovăit să dea sprijinul său întreg acelora, cari au înţeles, că arma de luptă — de destrămare şi distrugere — în­dreptată în robie contra duşmanului de totdeauna — nu putea servi aceeaş, la închegarea şi clădirea vieţei nouă de stat, a unui neam însfârşit unit.

De aceea Gavril Tripon a venit la noi în Partidul Naţional Liberal, aducându-ne, dar nepreţuit — un trecut întreg de sacri­ficii şi de abnegaţiune, — o putere de muncă veşnic tânără şi o experienţă mult încercată. El ne părăseşte însă, într’o clipă, când minunatele sale însuşiri, când viziunea sa limpede a marilor interese, cari cer unirea sufletească a tutulor românilor, puteau aduce încă atât de mari servicii.

Şi fiind-că mi-a fost dat să cunosc mai de aproape simţi­mintele neuitatului Ion I. C. Brătianu, nu mă pot împiedeca să evoc astăzi cu adâncă emoţiune gradul înalt, la care omul de stat preţuia pe neobositul şi curatul luptător. Căci în epoca noastră de materialism, se cuvine să nu uităm, că Gavril Tripon a trăit modest şi a murit sărac.

Preşedinte de onoare al organizaţiunii Partidului Naţional Liberal din jud. Someş — îndrumător iscusit al generaţiunei noa­stre -în viaţa politică — el nu ne-a precupeţit nici odată, nici sfatul său luminat, nici imboldul său hotărît la acţiune.

35

Centru noi, colaboratorii săi, în jalea adâncă a zilei de azi, nu poate îi altă mângâiere, decât aceea de a duce mai departe munca sa neobosită, să facem să răsune poruneitoare înţeleaptă sa lozincă: „prin mai multă dragoste, către o mai desăvârşită unire“, iar viaţa sa cinstită de jertfe, de credinţă şi patriotism, pildă vie să ne rămână.

Fie, ca simţimintele unanime de respect şi de dragoste, fie, ca în durerea celor care-1 înconjoară, să găsească vrednica sa soţie şi iubiţii săi copii, o alinare pentru suferinţa lor, care este şi a noastră.

Alte cuvântări,.

Dl. Alex. Dragomir, decanul Baroului Cluj, a exprimat do­liul colegilor de profesiune, în faţa morţii lui Gavril Tripon, care a fost membru al baroului, încă din anul 1891. Avocat în oraşul Bistriţa, el n’a fost un simplu interpret al paragrafelor, ci un apos­tol al ţăranilor şi al tinerimei, un risipitor de sentimente nobile şi conducător consacrat al naţiunei sale. Era cunoscut în toate ţinuturile Ardealului.

Dl. Ion Agârbiceanu a vorbit în numele „Astrei“, arătând, că Gavril Tripon a fost membru fondator al acestei instituţiuni de cultură naţională.

In numele oraşului Bistriţa a vorbit dl. Dr. Lazar.Dl. Bondrea a ţinut un discurs în numele societăţii studen­

ţilor uniţi.La groapă dl. dr. Ioan Giurgiu, avocat, a luat cuvântul în

numele Uniunei avocaţilor din România, evocând marea perso­nalitate a celui dispărut.

Dl. Prof. dr. Victor Onişor aminteşte momente emoţionante din viaţa atât de bogată în evenimente a lui Gavril Tripon. Ca unul dintre conducătorii tinerimii române de pe vremuri, dânsul a militat pentru „pasivitate“. A fost totdeauna, un dârz apărător al intereselor româneşti în judeţul Bistriţa. In 1918, a fost pro­clamat cu o însufleţire de nedescris, preşedinte al comitetului naţional. Oratorul încheie, spunând în numele dsale şi al tuturor celor, cari au luptat alături de Gavril Tripon : „Rămas bun şi, la revedere“.

3ê

Cu aceasta, trista solemnitate a luat sfârşit. Asistenta a par­ticipat apoi la „pomana“ tradiţională, dată de dna văduvă Tripon şi familia, în pomenirea defunctului.

4. Viitorul, Bucureşti, Nr. 6673—1930.

t GAVRIL TRIPONAflăm cu adâncă mâhnire încetarea din viaţă la Cluj a lui

Gavril Tripon, una din personalităţile de seamă ale vieţii pu­blice din Ardeal, membru devotat şi distins al partidului natio­nal liberal.

Ca fruntaş al partidului national român din Ardeal şi în calitate de vicepreşedinte al acestui partid, Gavril Tripon a fost unul din bărbaţii, cari au dus timp de decenii cu vigoare şi băr­băţie lupta de rezistenţă naţională împotriva stăpânirei maghiare. Ca avocat, el a apărat cu desinteresare şi cu autoritate intere­sele ţărănimei române înaintea justiţiei maghiare, ceeace l-a fă­cut popular şi iubit printre sătenii români.

Odată cu unirea, Gavril Tripon a înţeles, cu mintea lui cuprinzătoare şi cu sufletul Iui de bun patriot, nevoia unei acţiuni de înfrăţire, de solidaritate naţională şi a repudiat rogionalismul strâmt şi învrăjbitor. Ca atare, el a părăsit rândurile partidului naţional ardelenesc — unde ocupa demnitatea înaltă de vice­preşedinte, şi a dat un concurs, pe cât de preţios, pe atât de desinteresat partidului naţional liberal, al cărui membru credin­cios a rămas până la moarte.

Ca prefect la Bistriţa-Năsăud, a dovedit calităţi de bun, drept şi corect administrator, iar ca deputat al aceluiaş judeţ şi-a spus cuvântul cumpănit şi înţelept, de nenumărate ori în Adu­narea deputaţilor, — unde era iubit şi respectat de toţi colegii săi.

Moartea lui Gavril Tripon este o dureroasă pierdere pentru partidul national liberal.

Transmitem familiei îndurerate expresiunea profundelor no­astre păreri de rău. 5

5. Patria, Cluj, Nr. 101—1930.

f GAVRIL TRIPONAnunţăm trista veste a morţii lui Gavril Tripon, unul dintre

fruntaşii de pe vremuri ai vieţii româneşti din Ardeal, a cărui

37

activitate constitue o pagină luminoasă în istoria frământărilor nationale şi politice de dincoace de Carpaţi. Suntem nemângăiati în faţa sicriului, ce adăposteşte osămintele luptătorului neînfricat, pentru drepturile poporului său. Nu ştim, cum vom putea, să ne obişnuim fără figura lui de apostol, dar ştim, că n’o să putem uita cuvintele lui blânde, cu cari punea în mişcare chiar şi cele mai împietrite inimi.

A fost iubit la Bistriţa, unde îşi avea biroul advocaţial, birou, pe care în scurtă vreme l-a prefăcut în casă larg deschisă pentru orice suflet de român, o casă de învăţătură pentru cei neînvăţaţi şi de apărare a celor suferinzi. La el nu mergea lumea numai pentru sfaturi advocaţiale, ci şi pentru mângâiere, ca la un doftor al sufletelor.

N’a căutat mărirea lumească, n’a alergat după posturi de conducere, n’a Eost unul dintre aceea, care se îmbulzesc. Cu toate- că era o mândrie a corpului advocaţial român, oamenii s’au obiş­nuit a nici nu-1 considera, ca pe un advocat, ci ca pe un tată bun al tuturor fraţilor săi români. Inima-i bună şi faptele lui mari, l-au împins, chiar fără voia sa, înainte.

A fost ales membru al Comitetului naţional, membru cu adevărat activ şi luptător în rândurile cele dintâi. Numele lui în scurtă vreme a ajuns cunoscut în tot Ardealul, fiind pomenit cu mândrie şi cu adâncă veneraţie de toată suflarea românească. Apostol al evangheliei nădejdilor noastre de mai bine a fost şi în timpul marelui proces al Memorandului, când alături de alţi bărbaţi fruntaşi ai vieţii româneşti din Ardeal, s’a ridicat şi îm­potriva lui acuza „trădării de patrie“.

Ne reamintim cu drag rolul lui frumos la adunările „Astrei“ şi la alte adunări culturale şi politice. Era pururi încunjurat de grupuri de ţărani, ori, de tineri studenţi, cărora le vorbea sim­plu, dar frumos, ţinându-le adevărate cursuri de drept, de eco­nomie politică şi mai ales de demnitate naţională. Aveai impre­sia, că vezi cu ochii, cum toate cuvintele lui dulci, ca mierea, îşi fac intrarea în inimile ascultătorilor. Uneori îşi înduioşa au­ditorul până la lacrimi. Era, ca un dascăl ambulant, înconjurat pururi de mulţimea elevilor.

Ne reamintim activitatea lui din timpul războiului, când cu aceeaş însulleţire şi cu acelaş tact a pregătit inimile pentru eve­nimentele, ce aveau să vie, ni-1 reamintim în drum spre Alba- fylia, la 1 Decemvrie 1918, în fruntea gărzilor naţionale şi a

38

delegaţilor judeţului Năsăud. Ne reamintim cu drag activitatea, ce el a desfăşurat-o, ca prefect al judeţului său, cea delà Con­siliul superior agrar, cea parlamentară şi cea de conferenţiar. El avea o credinţă, al cărei apostol a fost în toate zilele vieţii sale, până în zilele bătrâneţelor. Până în ultimele clipe, a rămas acelaş român însufleţit şi acelaş bărbat al cinstei neprihănite. Drept moştenire ne lasă frumoasa pildă a vieţii sale. De-aceea, la groapă îl însoţeşte recunoştinţa neamului. îi vom păstra amintirea, ridi- cându-i un neperitor monument în inimile noastre.

6. Patria, Cluj, Nr. 103—1930.

ÎNMORMÂNTAREA l u i g a v r il t r ip o n

Funeraliile delà biserica „Schimbarea la faţă“. Omagiul presidenţiei Consiliului de Miniştri. Alte cuvântări.

Cluj 11. — Ieri, în ziua de 10 Maiu, a fost petrecut pe dru­mul veşniciei vrednicul şi bunul român, Gavril Tripon. A fost o înmormântare duioasă, o manifestare puternică şi demnă a senti­mentelor, de cari cu toţii au fost copleşiţi în clipele despărţirii de acest om al jertfei şi al muncii. încă la orele 2 p. m. sicriul decedatului a fost transportat în biserica „Schimbarea Ia faţă“ şi aşezat în dreptul sf. altar. A fost, poate, tocmai nemerit, ca ose­mintele apostolului dragostei de neam, să fie transportate către locul de odihnă în ziua celei mai mari sărbători a ţării.

La slujba înmormântării a participat lume imensă, iar sicriul a fost acoperit cu nenumărate cununi de flori. Prezidenţia con­siliului de miniştri a fost reprezentată prin d. director ministerial Vaier Moldovan, iar eparhia Gherlii prin trei canonici. Au fost de faţă şi alte numeroase delegaţii din toată ţara, ca o dovadă, că doliul, pentru moartea vrednicului om, e general.

Prohodul a fost oficiat de păr. canonici Octavian Domide, Grigore Pop şi Dionisie Vaida delà Gherla, păr. canonic Iuliu Florian dela Blaj, păr. protopop Basil Moldovan delà Cluj şi doi diaconi, iar cântările au fost executate de corul Academiei teo­logice ortodoxe române din Cluj. Atât rugăciunile preoţilor, cât şi cântările corului, răsăriau din adâncimile inimilor, erau expre­sia durerii adânc simţite, pentru marea pierdere,

39

Discursurile. In numele capitluM mitro­politan şi al eparhiei de Gherla.

In cadrele unui splendid şi înduioşetor discurs, la şfârşitul prohodului, păr. canonic Iuliu Florian, urcat pe amvon, a apre­ciat viaţa şi activitatea decedatului, stăruind mai ales asupra ca­lităţilor lui de bun orator şi bun creştin. A iubit poporul, a iubit dreptatea, de aceea şi-a câştigat stima şi admiraţia tuturor oame­nilor de bine. Mult timp a fost membru al directoriului fun- daţiunei şuluţene, de aceea, exprimă condoleanţele capitlului mi­tropolitan din Blaj şi ale I. P. S. Sale Mitropolitului.

Păr. canonic-prelat Octavian Domide, vorbeşte în numele eparhiei de Gherla, arătând, că noi Românii, nu avem atâţia oameni vrednici, încât să ne putem lipsi chiar şi de unul, fără sentimentul celei mai adânci dureri. Decedatul şi-a făcut cu vâr! şi îndesat datoria de cetăţean, de român şi creştin. Ne fiind preot, a făcut totuşi, în toată viaţa lui, cea mai sfântă slujbă preoţească. Un suflet aşa de mare şi curat, ca al lui, nu se poate coborî în mormânt deodată cu trupul. Exprimă sincere condoleanţe în nu­mele P. S. Sale Episcopului Iuliu Hossu al Gherlii.

Din încredinţarea primului ministru, discursul domnului director ministerial Vaier Moldovan.

D. director ministerial, Vaier Moldovan, luând cuvântul, de­clară, că din încredinţarea d. prim-ministru, Iuliu Maniu, depune o lacrimă a recunoştinţei şi admiraţiei faţă de acest distins băr­bat al generaţiei memorandiste.

„Personal — spunea oratorul — eu am fost ataşat sufleteşte la acest bărbat. Din. prisosul sufletului său bogat şi măreţ, s’a revărsat multă bunătate şi înţelepciune, iar h Bistriţa, eu, vreme de un an, am trăit sub influenţa sugestiilor lui. A fost un om, care s’a ridicat prin sine însuşi, iar viaţa lui, după ieşirea de pe băncile universităţii a fost o adevărată viaţă de model. El s’a inspirat doar dela un Ioan Raţiu, un Coriolan Brediceanu şi alţi luptători din primele rânduri.“

„Cărturarii români ai Ardealului aveau datorie să se facă tuturor, toate. Aşa a fost Gavril Tripon, care a lucrat în dome­niul cultural, bisericesc, economic şi politic şi care a avut un frumos rol şi în timpul procesului Memorandului. Om al datoriei

40

şi-a pus întreg talentul Iui în serviciul neamului. Principala lui calitate era profunda conştiinţă morală. A fost profund religios, creştin, cu vorba şi cu fapta. In toate zilele vieţii sale, el a respectat şi adorat pe Dumnezeu.“

D. Vaier Moldovan îşi încheie discursul, care a lăsat în toate sufletele o nespus de adâncă impresie, depunând omagiile preşidenţiei consiliului de miniştri.

Alte discursuri

D. prof. Alexandru Lapedatu, fost ministru, vorbind în nu­mele partidului naţional-liberal, se alătură la toate cele spuse până acum şi arată, că decedatul a fost un om nepretenţios, apostol al iubirii, înţelegerii şi solidarităţii, câştigându-şi în acest chip stima tuturor.

D. Const. Brătianu, vorbeşte în numele organizaţiei na- ţional-liberale din jud. Someş, reamintind zilele, când decedatul a fost preşedinte al soc. studenţeşti „Iulia“. El ne părăseşte într’o clipă, când putea să mai aducă ţării mari servicii.

In numele baroului advocaţial

Vorbind în numele baroului advocaţial din Cluj, d. Alexandru Dragomir scoate la lumină calităţile lui Gavril Tripon de erou al muncii şi apostol al încrederii în noi. El a avut forţa de a fascina, propovăduind adevărul, mai ales în rândurile ţăranilor şi ale tinerimei. A fost un binefăcător, care şi-a iubit aproapele, mai mult, decât pe sine-însuşi, de aceea, în amintirea noastră, el ar trebui să rămână, ca o figură legendară.

In numele „Astreiu

Păr. Ion Agârbiceanu vorbind în numele „Astrei“, relevă activitatea decedatului ca preşedinte al despărţământului Bistriţa. Pentru, el munca era o adevărată bucurie şi fericire. Toate cali­tăţile sufleteşti el şi le-a pus în slujba idealului naţional, de aceea, — „ Astra“ va păstra pomenirea acestui harnic ostaş al neamului»

41

Cuvântul de rămas bun al Bistriţenilor.

D. advocat Ioan Lazar arată durerea ţinutului Bistriţei pentru pierderea acestui neînfricat apărător al dreptăţii. El a fost primul prefect al jud. Năsăud, iar de numele lui sunt legate multe din instituţiile acestui ţinut. Nimic nu se putea făce fără el. A se­mănat credinţa în viitor, a propagat iubirea între fraţi, de aceea, ţinutul Bistriţei va păstra pomenirea lui.

Cuvântul tinerimei.

D. Vasile Bondrea, preşed. Asociaţiei studenţilor români uniţi, care a depus pe sicriu o cunună cu culorile papale, ex­primă omagiile tinerimei pentru nenumăratele directive şi sfaturi bune, ce le-a primit delà decedatul. Pentru tinerime a fost, ca un astru, care cu îmbelşugare şi-a revărsat razele peste ogorul edu­caţiei naţionale-morale. Puţini sunt oamenii mari ai neamurilor mici. Gavril Triponafost unul din aceştia, înţelegând, că drumul, ce duce la glorie, e cultura naţională şi morală.

La groapă.

După acestea convoiul a plecat spre cimitir, întâmpinat fiind Ia uşa bisericii de muzica militară, care a intonat un duios marş funebru. Pe drum, corul teologilor ortodoxi, a mai intonat, cu aceeaşi neîntrecută duioşie câteva cântări îunebrale. După obiş­nuita molitvă a deslegării, la groapă a luat cuvântul d. advocat Ion Giurgiu, spunând un cuvânt de adio în numele tuturor ad­vocaţilor români din ţară şi arătând, că Gavril Tripon a lucrat într’o mână cu Evanghelia, iar în cealaltă cu cartea legilor. Ple­doariile lui erau perle oratorice, de aceea, a fost iubit de întreg poporul român din Ardeal.

D. prof. univ. Victor Onişor, reaminteşte activitatea dece­datului, ca şef al organizaţiei de pe vremuri a partidului naţional din jud. Bistriţa-Năsăud. In timpul intrării românilor ardeleni în activitatea politică, el a apărat teza pasivismului, dar la şfârşitul războiului, aluat steagul de conducător şi a condus poporul său la sânul mamei dulci. Ii aduce mulţumiri pentru toată dragostea lui faţă de popor şi pentru toată munca depusă în folosul ţării.

42

Ultimele acorduri.

După acestea, corul a intonat ultimul „Vaşnica lui pome­nire“, iar sicriul, cu osămintele Iui Gavril Tripon, a fost coborât în mormânt. Publicul imens, care a însoţit pe Gavril Tripon în ultimul său drum pământesc, s’a reîntors delà cimitir vădit emo­ţionat. In toţi ochii citiai numai regrete adânci pentru pierderea acestui bun român şi bun creştin.

7. „Carpaţii“ , Braşov, Nr. 532—1930.

t GAVRIL TRIPON

de Const. Banu, fost ministru.

Morţii se uită repede. E legea implacabilă şi înţeleaptă a vieţii. Sunt totuşi morţi, pe cari personalitatea şi viaţa lor, îi smulg cel puţin pentru nu timp din valul cutropitor al uitării. Gavril Tripon pe care pietatea rudelor şi a prietenilor, l-a dus deunăzi la ultimul lăcaş, e din aceştia.

Cu Tripon, Ardealul a pierdut una din figurile lui repre­zentative. Figuri, nu tocmai uşor de înţeles de noi, cei din vechiul Regat, trăiţi în alt mediu şi sub alte influenţe. Sufletul rassei a fost şi este desigur acelaş dincoace şi dincolo de Carpaţi. Res­trângerile lui au însă nuanţe deosebite. Pentru viitorul culturei noastre, al marei culturi, ce năzuim să producem, nu e un rău. Dimpotrivă. îmi aduc aminte de primul parlament al României întregite. In şetinţele plenare, fraţii ardeleni — nu vorbesc de toţi — mai păstrau oarecare rezervă; dar în secţiuni! Doamne, în secţiuni, ce nu le-a fost dat urechilor noastre de regăţeni să audă ! Ne uitam uimiţi, unii la alţii şi ne întrebam nedumeriţi, dacă nu cumva până în acel moment, viaţa vechiului Regat nu fusese, decât o mizerabilă cloacă. I-am comunicat, unii din noi, lui Ion Brătianu amărăciunile noastre. Răspunsul lui, însoţit de acel zâmbet, în care nu ştiai, dacă e, mai multă ironie, decât indulgenţă, a fost : tăceţi, nu răspundeţi, e beţia primelor clipe de libertate şi apoi cine vă spune, că cei, cari vorbesc astfel, sunt cei mai buni şi că ei sunt Ardealul?

Când l-am cunoscut pe Tripon şi pe alţi mulţi, foarte mulţi, ca şi Tripon, am înţeles într’adevăr, că aceia nu erau nici cei

43

mai buni, nici nu erau Ardealul. Nu am avut norocul intimi­tăţii lui Tripon. Am stat însă adeseori de vorbă cu dânsul; am călătorit de câteva ori cu el. Şi mai întâiu, ce admirabil, ce in­comparabil povestitor era ! Intr’o noapte de călătorie, mi-a povestit întreagă copilăria lui, cu un iarmec, pe care numai la Creangă îl poti întâlni. Ardealul prigonit, oropsit, umil se încheagă din glasul lui domol de unchiaş sîătos. L-am îndemnat, să-şi scrie amintirile. O veni şi ziua aceia, când necazurile mi-or da ră­gazul, s’o fac, — i-a fost răspunsul. De-acuma, necazurile îi dau răgazul, dar amintirile au murit odată cu dânsul.

Tripon n’a fost numai un naţionalist înfocat, ca toti marii apărători ai sufletului românesc de peste munţi. A fost şi un mare credincios. La fel, ca la multi din Ardeal, simţământul re­ligios se confundă cu cel naţional şi era firesc, să fie aşa, într’un ţinut, în care Biserica era cetatea de apărare a naţionalismului. Mai mult însă decât alţii mai adânc şi mai neşovăelnic, Tripon credea. Credea cu mintea lui întreagă, cu inima lui întreagă, cu toată suflarea vieţii lui. Lumina Bibliei îi limpezea cărările, îi călăuzea aspiraţiunile, îi fixa nădejdile. Mireazma Evangheliei se înălţa, ca fumul de tămâie din cuvintele lui potolite, dar străbă­tute de un patetic iresistibil.

Surâdeţi? Aveţi dreptate. Bunicii şi străbunicii noştri ar fi surâs mai puţin, căci, în această privinţă, vechiul Regat a luat-o vai! prea mult înaintea Ardealului.

Oricare ar fi însă lipsurile şi păcatele acestui Regat, Tripon era dintre acei intelectuali ardeleni, din zi în zi mai numeroşi, cari îi văd nu numai umbrele, dar şi luminele şi cari, mai ales, înţeleg, ce a însemnat această laborioasă închegare de stat in­dependent, pentru lupta naţională a românilor de pretudindeni, pentru triumful final al cauzei româneşti. Nici neînţelegători ai trecutului, nici mai ales ingraţi.

Nu odată lumina Ardealului a desluşit zările Românimei de dincoace de Carpaţi. O ştim şi o recunoaştem cucernici. Dar şi această Românime, aceşti dispreţuiţi regăţeni, cu toate restriş- tele, şi cu toate suferinţele lor; au făcut, după vremuri, ce au putut, spre a întări rezistenţa şi a spori lumina fraţilor de din­colo de Carpaţi. Prin voevozii, prin metropoliţii, prin smeriţii noştri călugări şi dieci, am stat într’ajutorul Bisericii ardelene cu puterea braţului, când am putut, cu a banului, când l-am avut,

44

cu a gândului turnat în slova cărţilor sfinte, când timpurile ne- au îngăduit.

Şi mai târziu ? Dar de ce să mai vorbim de ceeace pentru statul modern al României era o datorie, pe care nu era nici uşor să o împlinească, nici lesne să-i pregătească ziua izbândei desăvârşite. Şi totuş: ziua aceasta a venit. Graţie norocului, zic unii din fraţii noştri. Fie, — dar şi cu ceva din sângele vărsat, nu din calcul, ci dintr’un simţământ superior de solidaritate na­ţională.

Iată ceeace Gavril Tripon înţelegea perfect. Şi de aceea, el nu se opri a ca alţii la micile greşeli, ce s’au putut comite, odată cu luarea imperiului, ca să întrebuinţăm limbajul de dincolo. Tot de aceea, socotea, ca o adevărată aberaţie regionalismul ireduc­tibil, bazat pe neînţelegere şi ură, al acelor, cari privesc România Mare prin ochelarii purtaţi în parlamentul din Budapesta.

A fost un bun român, un frate nefăţarnic, un înţelegător al semnelor vremii, un Ardelean adevărat, care prin sufletul lui răs­cumpăra rătăcirile atâtor suflete pierdute în neguri, din care nu se pot desprinde.

Acesta a fost Gavril Tripon. 8

8. Cuvântul, Bucureşti, Nr. 1819—1930.

f GAVR1LĂ TRIPON

Cine l-a auzit cu doi ani în urmă, vorbind despre generaţia delà patruzeci şi opt a Ardealului, în frunte cu Ion Raţiu?

Se născuse la 1858 şi-şi desăvârşise studiile juridice în apus, ca apoi să între în lupta naţională. Părtaş la redactarea „Me­morandumului“, poartă mărturiile până în temniţele Beciului.

Călătoriile la Bucureşti s’au îndesit după aceea şi anii dinain­tea războiului i-a petrecut pe drumurile noastre, mai mult. După împlinirea jertfei dela noi şi harului delà Dumnezeu, se stator­nicise în Capitală, deputat ori senator, pe rând îatr’un partid politic oarecare: ultima dată, vicepreşedinte al Adunării depu­taţilor. Aci şi-a încheiat slujba în ordinea activităţii politice; din care neamul va fi primit, de bunăseamă, roade spre folos.

Noi însă, nu am fi putut vorbi despre dânsul acum, la tre­cerea către cele veşnice, dacă ar fi fost numai atât — numai atât de puţin — fiindcă nu ne-am fi putut întâlni ; nu ne puteam

45

cunoaşte. Cum nu putem cunoaşte pe nici unul din cei, cari vin delà 1848. numai. Un bătrân, care vine numai delà 1848, este un non sens. Bătrânii trebue să vie de departe. Să ii trecut din întâmplare şi pe la 1848, sau chiar să se îi născut atunci, dar să vină de mult mai departe.

L-am întâlnit pe Gavrilă Tripon în 1923, când noi alergam de vreo doi ani înainte încă, după Dumnezeu. Alergam pe dru­murile ţării acesteia, sau ale altora. Noi întrebam de Dumnezeu şi el ştia de Dânsul.

Ne-a ieşit înainte, adus de unul dintre ai noştri, care-1 cu- noaştea, îiindu-i şi rudă. S’a mirat mult, s’a minunat, că avem nevoie de Dumnezeu, zicând, că pentru cei bătrâni nu-i nici o minune credinţa în Acesta, iar pentru noi, tinerii vremurilor acestora, este minune curată.

Am înţeles, că-i unul dintre bunici şi l-am iubit, ca pe unul dintre aceia.

Spunea, că în veacul nostru de „ştiinţă“, este multă „rătă­cire, fiindcă am uitat calea mântuirii.“

Vorbea despre durere şi bucurie, despre viaţă şi moarte, mărturisind, că „ne temem de viaţa ce e în noi, ne temem de legile vieţii.

Ne vedeam apoi deseori şi ne era mare bucuria tuturor: a lui, pentru că putea vorbi despre Dumnezeu cu nepoţii şi a noastră, pentrucă îl aflasem bătrân. Fiindcă bătrâni aproape nu­mai între bunici mai aflăm, iar bunicii sunt în totdeauna prea puţini.

In vreme, ce părinţii noştri, cei întorşi din două războaie — dacă s ’au mai întors — sunt prea tineri. Sunt aproape toţi de după 1848. Au ajuns mult mai tineri, decât noi.

Gavrilă Tripon îşi amintea de o viaţă mai mult îndurerată. Avea însă obiceiul să-şi puie sufletul în palma lui Dumnezeu, de câteori vremea îl depăşia.

In 1925, la un congres studenţesc, ne vorbia astfel: „Vă laud silinţa şi misiunea voastră şi dragostea cu care primiţi“. „In casa voastră să fie pacea şi în familia voastră voi să fiţi rugători lui Hristos“. „Ţineţi minte dela mine : Mare putere este în rugă“.

In urmă, vremurile lui s’au întunecat din ce în ce şi sufe­rinţele i-au purtat trupul bătrân până l-au frânt, acum câteva zile, în Cluj.

Se va fi gândit în vremea aceasta, către plecatul zilelor Ia toate poveştile cu îngeri şi la toate întâmplările cu îngeri, pe care le ştia.

Va îi aşteptat, ca îngerul să coboare şi să strige de pe vreo fereastră înaltă ; aşa, cum ne povestise nouă.

Se va fi rugat pentru asta . . .In Clujul, unde fraţi întru neam, stau încă lunecaţi către

schisma Romei, a murit pentru lumea aceasta un drept cinstitor şi măritor creştin.

Fie-i iertate păcatele, fie-i ţărâna uşoară!Un A.S.C.R.-ist.

9. Unirea, Blaj, Nr. 20, din 17 Main 1930.

f Dr. GAVRIL TRIPON

In 8 Maiu 1930 s’a stins, la vârsta de 71 ani, advocatul Gavril Tripon, un distins fiu al bisericii noastre.

Moartea l-a ajuns la Cluj, unde domiciliase în timpul din urmă — în apropierea fiicei sale, soţia dlui Dr. Valer Pop, pre­şedintele Agru-lui, — dar activitatea-i bogată şi rodnică de frun­taş între fruntaşii neamului nostru îi leagă de Bistriţa-Năsăudul, unde trăise şi muncise cea mai mare şi mai bună parte a vieţii sale. Aici a participat la toate manifestările mai de seamă ale vieţii noastre publice, din ultimele decenii ale stăpânirii ungare, şi dacă numele celui, ce a fost Gavril Tripon, îl întâlnim între apărătorii Memorandului, iar mai târziu între membrii Comitetului naţional, înseamnă, că fruntaşul bistriţan îşi câştigare destul de curând, prin străduinţele sale nobile, stima şi recunoştinţa tuturor fiilor Ardealului nostru. După războiu a îmbrăcat demnitatea de prefect judeţean, a fost ales în mai multe rânduri în parlament şi a fost mai mult timp membru în Comitetul superior agrar, contribuind aici, cu luminile sale, la una din cele mai importante mişcări ale vieţii noastre de după războiu.

Fire potolită şi împăciuitoare, Gavril Tripon a ştiut să-şi păstreze calmul şi bunul simţ şi în mijlocul frământărilor politice de după războiu. Aşa se explică, că în faţa mormântului său deschis, am putut auzi, alături de omagiile partidului liberal — căruia se alipise în timpul din urmă — şi pe acelea ale guver-

4 ?

hului, al cărui şef a trimis văduvei şi familiei îndoliate simţite cuvinte de mângâiere şi condoleanţă.

Frumos s’a manifestat, în cursul serviciului înmormântării şi recunoştinţa bisericii noaslre, fiind omagiat atât din partea episcopiei gherlene, cât şi a mitropoliei noastre din Blaj, care l-a putut număra mai nou între membrii directoriului său şuluţan.

Facă-i Dumnezeu parte cu aleşii săi şi dee, ca pilda vieţii sale de bun creştin, să fie pentru generaţiile viitoare un adevă­rat far de lumină.

10. „Curierul Someşan“, Gherla, Nr. 18—1930.

f DR. GAVRIL TRIPON.

O lacrimă amară mi s ’a scurs printre gene, cetind anunţul îunebral de moartea distinsului fruntaş şi luptător pentru drep­tatea poporului său, din vremurile de încercare ale Ardealului. O lacrimă sinceră datorăm noi Gherlenii, mormântului, care va astupa pentru veci trupul unui adevărat apostol, cu rare însuşiri intelectuale şi morale şi cu o cultură solidă şi o simţire puter­nică, prin care s’a înălţat Ia rangul de mare orator, botezat de noi »Ion Gură de Aur al Bistriţei“. împreună cu întreagă opinia publică, deplângem în el sincer şi nefăţărit pierderea unui distins bărbat, a cărui îmagine o avem pururea înaintea ochilor noştri, aşa, cum a fost: blând, prietenos, sincer, cinstit, modest, bun, credincios şi curat, ca un sfânt. Imaginea lui ne înfăţişează gradul de perfecţiune, la care poate ajunge omul prin cultivarea aptitu­dinilor sufleteşti şi prin practicarea virtuţilor omeneşti şi creştineşti.

Nu putem uita conferinţele ţinute de el în Gherla, înălţă­toare ca concepţie, cunoştinţe, sentiment naţional, pătrundere morală şi talent oratoric. Pilda vieţii şi faptele lui ne rămân un izvor de lumină şi frumuseţe desprinsă din veşnicie, un izvor de putere, de viaţă, de podoabe şi vecinicii creştineşti.

Pătimaşii şi turburătorii vieţii curate creştineşti, protectorii urâţeniei şi nevredniciei omeneşti, pescuitorii în ape tulburi pentru interesele meschine, în viaţa şi în faptele lui Dr. Gavril Tripon, pot afla rodnicia unui suflet neprihănit, în care lumina cerului şi floarea iubirii preacurate de oameni a înflorit, răspândind mirosul desfătător şi îndulcitor de viaţă.

Mulţi nemernici l-au judecat, deşi agoniseala vieţii acelora este duhul rău şi pierzător de suflet, trufia, neastâmpărul în pofte

48

mârşave şi necucernicia. Dar să-şi însemne bine aceia, întrebarea dela Mateiu: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?“

Flacără curată şi vie a îost sufletul lui Dr. Gnvri! Tripon, flacără care încălzeşte şi luminează. Nu venea la Gherla să nu mă cerceteze, căci ştia, că ideile lui de aur, găsesc teren po­trivit şi sufletul curat pentru a fi simţite, gustate şi ascultate cu drag. Nu voiu uita nici odată mulţumirea sufletească şi admi­raţia, ce aveam pentru acest om modest, când îmi povestea de conferenţele sale religioase, ţinute şi ascultate cu mult interes de fraţii ortodoxi din Bucureşti, de elevii delà diferitele liceie din vechiul regat şi de studenţii delà Universitatea din Bucureşţi, cărora apostolul credincios din Ardeal, prin vorbirile sale reli­gioase, le descoperea o lume nouă şi necunoscută în cercuri mai învăţate şi totdeauna rămâneam deplin convins, că sufletul neamu­lui nostru e un suflet ales, numai ne lipsesc apostolii, pentru a-1 înălţa în sferele, pentru care este destinat de Dumnezeu.

Sufletul lui Gavril Tripon, întreagă viaţa, a trăit prin ceeace a dat altora. Din darul lui Dumnezeu a dăruit din belşug oame­nilor : din iubirea de oameni, din bunătatea şi dorul lui de jertfă. Nu s’a sfiit să vorbească în numele lui Dnmnezeu, dar nici n’a luat numele lui Dumnezeu în deşert, ca mulţi dintre cei, pe care îi mai suferim cu multă răbdare printre noi, căci faptele sale au fost în concordanţă cu ideile profesate. A spus respicat, ce a simţit şi a crezut. A şi suferit, căci oamenii buni sunt creaţi pentru suferinţe.

Câţi apostoli ai minciunii, ai răsfăţului şi ai îmbuibelii nu s’au ridicat în alaiu, ca să-l biruie şi să-l facă mucenic şi fugar al dreptăţii sfinte creştineşti. A rămas însă neclintit credinţei sale nestrămutate.

In lumea aceasta socotelnică, speculantă, politicoasă, inte­resată, egoistă şi vicleană, figura lui este o figură de sfânt. Cură­ţenia vieţii sale, sfinţenia practicei sale creştine, apostolatul, prin care a predicat moralitatea şi religiozitatea, lupta de înfăptuirea creştinismului veritabil pentru mărirea lui Dumnezeu şi îmbună­tăţirea vieţii omeneşti, sunt merite, pe cari nu i-le putem apre­cia îndeajuns actualii muritori. Cu sine duce în mormânt calităţi şi aptitudini, pe care Dumnezeu nu le dărueşte, decât celor pu­ţini şi aleşi. De aceea memoria lui rămâne adânc sădită în sufle­tele noastre.

De despărţire, îi dorim, ca Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii ! E- ^

III. AMINTIRI DESPRE QAVRIL TRIPON

1. Unirea Română, Timişoara, Nr. 439—1932.

VAIDA-VOEVOD, TEODOR MIHALI ŞI G AVRIL TRIPON CU FATA LUI

Era în toamna anului 1918, prin luna Decemvrie.

Regimentul 14 infanterie, comandat de vrednicul Colonel T. Gheorghiu, ajunsese în oraşul Bistriţa-Năsăud, Primirea făcută acelui regiment în Bistrita a fost împărătească. Românii şi-au deschis braţele, ca să strângă la piept pe eliberatori.

Dintre toti românii bistriteni, Gavril Tripon, care astăzi odihneşte întru Domnul, a fost sufletul acelor zile de înălţare peste veacuri.

Frumoasele bistritence ne-au ademenit cu surâsurile, cu ochii, cu gesturile ; era ziua înfrăţirii de veacuri aşteptată.

In casa lui Gavril Tripon, într’o seară trei uriaşi ai vremii de atunci, stăteau la sfat. Am întrat şi eu în cămara sfatului lor.

Se găseau laolaltă Vaida-Voeuod, Teodor Mihali şi Găurii Tripon.

Toţi cereau trecerea armatei peste linia întâia de demarca­ţie, motivată de suferinţele fraţilor români îndurate dincolo de această linie.

Şi s’au desprins din umbrele începutului de iarnă doi ochi negri ca păcura şi cu surâs de trandafiri în coltul gurii : era fata Iui Gavril Tripon, în prezent dna Valer Pop.

— Treceţi odată şi această linie ! i-a fost suspinul.— Dacă spune fata, atunci să trecem, a fost răspunsul lui

Teodor Mihali.— Să trecem — zise Vaida-Voevod.— Da, afirmă Gavril Tripon.Anul Nou 1919 frecând linia de demarcaţie.

Era cea mai sublimă colindă ce o cântau soldaţii români, în lumina veacului învecinicit.

Florile dalbe !Florile dalbe !Volbură Poiană Năsturaş.

2. Naţiunea Română, Cluj, Nr. 55—1935.

UN UITAT : GAVRIL TRIPON

Circulă svonul, că în sfârşit se va inaugura în satul său natal o casă culturală, care să-i poarte numele. Până azi a domnit asupra numelui său cea mai desăvârşită tăcere: nici placă come­morativă, nici bust de bronz, nici măcar o amintire, cu prilejul sărbătoririi „Memorandiştilor“ . . . nimic!

Cum s’o fi făcut oare, că unul din cei mai buni şi mai cumsecade fii ai vechiului Ardeal, destoinic şi desinteresat lup­tător politic, fervent propagandist cultural, neostenit mentor şi sfătuitor al fraţilor săi de suferinţe, protector şi ajutător al tine­retului şcolar şi academic — nu numai c’a fost dat uitării, dar a fost cu totul şters din şirul celor ce-ar fi trebuit să beneficieze deapreptul, sau măcar prin urmaşii săi, de binemeritata recunoş­tinţă a neamului?

Iată o mare nedreptate faţă de memoria unui bărbat de seamă şi care rămâne, în aceeaş vreme, o taină, ce-ar trebui s’o deslege, cei ce cunosc tristele dedesubturi ale unei urâte lucră­turi politice.

Se cuvine deci, ca măcar în ceasul al doisprezecelea, să redeşteptăm în ochii celor, ce nu l-au cunoscut, figura blândă de apostol, lupta dreaptă şi cinstită, strădania de fiece zi a omului de cultură, faptele româneşti şi creştineşti ale celui ce-a semănat o viaţă întreagă binele, frumosul şi adevărul pe toate plaiurile ardelene, iar după Unire, a cuvântat în Ateneu şi’n Parlamentul ţării, unde întâiul său discurs a stors lacrimile marelui Ion Bră- tia'nu, făcăndu-1 să îmbrăţişeze şi sărute pe cel îndrăgostit de poruncile lui Hristos şi de neamul său !

Dar cine din generaţia noastră, nu l-a cunoscut, nu l-a auzit cuvântând şi nu s’a folosit de bunătatea, de înţelepciunea, de ajutorul său?

53

Cine n’a gustat ospitalitatea casei lui şi a blândei, bunei şi înţeleptei sale soţii? Cine, rostind numele oraşului Bistriţa, nu şi-a evocat în minte instantaneu, numele lui Gavril Tripon, care însemna în definitiv toată viaţa românească din acest fermecător colţ de Ardeal?

Cine nu ştie, că la toate adunările Astrei, ale „Fondului de teatru“, la toate întrunirile naţionale se vedea figura iluminată a avocatului bistriţean, care semâna mai de grabă Jcu un pro­fesor de filosofie, sau mai ales cu un mare preot, îmbrăcat civil ?

Numai cel de sus şi câţiva intimi ştiu însă, câtă energie, cât suflet, câtă bunătate şi câte poveţe cinstite a împrăştiat inima de aur a lui Gavril Tripon în lungul şi în latul Ardealului, pentruca după moarte, să fie uitat şi părăsit de toţi „marii şi glorioşii“ săi contimporani !

Insîârşit. . . o căsuţă culturală la Iclod ! Se încearcă deci o smerită reparaţie a condamnabilei greşeli. Să zicem totuşi, cu Francezii : „Mai bine mai târziu, decât nici odată“ ! Nu voiu căuta să înşir cu acest prilej admirabila viaţă a omului, pe care atâţia din noi l-am preţuit şi l-am iubit.

Voiu spune lucruri apropiate. După România Mare şi chiar în cursul revoluţiei, întâiul prefect român al Bistriţei, Gavril Tripon, şi-a făcut întreaga datorie de bun şi devotat fiu al ţării întregite, cu toată preterarea lui, de către cei ajunşi în fruntea treburilor. Este proaspăt încă în amintirea noastră actul de curaj şi de mare răspundere al lui Tripon, pe care d. Maior Năsturaş l-ar putea confirma, când pentru salvarea vieţii şi avutului Româ­nilor din două judeţe, Tripon determină armata română să treacă linia demarcaţională.

Iar fraţii noştri din Vechiul Regat îşi aduc desigur aminte de conferinţele lui despre „Epoca Memorandistă“, „Centenarul lui Dr. I. Raţiu“ etc. şi mai ales de duioasele sale discursuri din Parlamentul României întregite, care cereau cu duhul blândeţelor, împăcarea între fraţi, munca solidară şi rodnică pentru ţara noastră iubită şi plină de toate darurile.

De aceea, în faţa modestei comemorări, ce i-se va face în satul său de naştere. . . uitând creştineşte, toată micimea de suflet a contimporanilor lui, dar evocând în memoria noastră multul bine, pe care regretatul l-a făcut neamului său prigonit de duş­mani, — să pornim cu toţii la Iclodul Mare de lângă Gherla, spre a ne ruga, alături de preoţi, pentru odihna sufletului său»

54

descărcându-ne inima de greul păcat al recunoştinţei faţă de unul din cei mai buni iii ai Ardealului, care între noi a fost, iar noinu l-am cunoscut!

Tinca, 10 Iunie 1935.A. P. Bănuţ

3. Naţiunea Română, Cluj, Nr. 56 1935.

DATE DIN VIAŢA LUPTĂTORULUI NAŢIONALIST GAVRIL TRIPON

In numărul nostru de Sâmbătă, în articolul de fond, ne-am ocupat de personalitatea proeminentă a celui ce a fost Dr. GavrilTripon. .

Revenim azi cu câteva date biografice ale aceluia a căruiamintire va fi perpetuată prin casa de cultură delà Iclod, jud. Someş, ce-i va purta numele.

Născut din părinţi ţărani la 12 Martie 1860 în comuna Ic- lodul mare, din judeţul Someş, Gavril Tripon şi-a trecut baca­laureatul la piariştii din Cluj, unde şi-a luat in 1883 şi docto­ratul în drept la facultatea juridică ungurească, iar în 1890 a dobândit la Tg-Mureş diploma de advocat. In acelaş an şi-a deschis biroul advocaţial in oraşul Bistriţa, conducandu-1 din1890_1919, întâiu singur, apoi în colaborare cu distinsul advocatşi mult regretatul Iulian Pop (fratele actualului Ministru al justi­ţiei şi întâiul primar al municipiului Cluj.)

In 1919—20, Tripon devine întâiul prefect al judeţului Nă- săud, apoi membru în comitetul agrar ardelean din Cluj, până la desfiinţarea acestuia, în 1922. Deputat în camera liberală sub guvernul Ionel I. C. Brătianu (1922—1926), fiind unul din cei mai marcanţi membri ardeleni ai partidului liberal. Din nou de­putat în Cameră, în 1927—28, sub guvernul I. C. Brătianu, iar după moartea acestuia, într’ al regretatului său frate, Vintilă Brătianu.

Dar G. Tripon a jucat importante roluri culturale, punându-şi încă din tinereţe, cele mai bune puteri ale sale, în slujba cultu­ralizării şi naţionalizării neamului nostru din Ardeal.

A fost preşedinte al „Societăţii culturale Aurora“, a ştu- denţilor universitari români din Cluj (1882—83.)

Membru în comitetul de conducere al „Societăţii academice

55

Iulia“ din Cluj (1884—85) prezidată de tânărul advocat de atunci, marele luptător de mai târziu, Dr. Aurel Isac (alt nedrăptăţif şi uitat al neamului ardelenesc şi care nu ştiu să aibă măcar o modestă placă comamorativă în Clujul, pe care l-a condus ro­mâneşte şi l’-a apărat voiniceşte de duşmani, peste cincizeci de ani.)

Timp îndelungat, Tripon a fost mereu preşedinte al despăr­ţământului Bistriţa al „Astrei“ şi preşedinte venerat al Reuniunei de cântări din acelaş oraş săsesc, devenit românesc, prin munca şi stăruinţa generaţiei lui Tripon. A fost membru fondator al Asociaţiunii pentru literatura şi cultura poporului român şi al „Fondului de teatru“, condus de Iosif Vulcan.

Sub pseudonimul „Gabius“, el a colaborat la „Tribuna“ din Sibiu; „Amicul familiei“ din Gherla; „Revista Bistriţei“, redac­tată de reposatul prof. univ. Victor Onişor ; la „Gutinul“ din Baia mare al scriitorului Ion Pop Reteganul, etc.

Advocat distins, ale cărui pledoarii au recoltat o serie de verdicte de achitare — glasul cald şi convingător al Iui Tripon s’a pus, decenii de-a rândul, în slujba luminării neamului şi a apărării limbii, legii şi gliei strămoşeşti. A apărat nenumăraţi acuzaţi politici, până când în sfârşit, i-a venit rândul, să ajungă el însuşi în şirul acuzaţilor din procesul „Memorandului“, în 1894, în care proces el, a fost însă achitat, împreună cu alt coleg de suferinţe naţionale.

Ca tinăr luptător ardelean, întâiul său debut oratoric re­marcabil are loc în Adunarea Naţională din Sibiu (20 Ianuarie 1892) când sprijineşte cu răsunător succes politica memorandistă, fiind îmbrăţişat şi sărutat de marele dr. Ion Raţiu şi ales chiar în aceea memorabilă şedinţă împreună cu Gherasim Domide, membri în Comitetul naţional, hotărându-se pasivitatea şi imediata înaintare a „Memorandului“ către împărat.

In ziua de 10 Maiu 1894, începându-se faimosul proces al Memorandului, Tripon se găseşte şi el pe banca acuzaţilor, ală­turi de cei 17 ortaci de suferinţe, dar doi — în lipsă de orice vinovăţie — între ei, Tripon, sunt achitaţi.

In agitatele şedinţe ale fruntaşilor implicaţi în acest proces, însuşi Tripon a propus, ca toţi acuzaţii să răspundă „în solium“. După furtunoase discuţii a rămas, ca fiecare acuzat să răspundă personal de faptele sale. Ori, cum la Tripon cu prilejul perchi- ziţiei domiciliare, s’a găsit un singur exemplar din Memorand, poşta ungurească confiscând pachetul expediat Ia adresa lui, încă

ír ziua sosirei sale tn Bistriţa — procurorul n’a putut să>i gă­sească, „vina răspândirei memorandului în masele poporului“, deci, după o frumoasă şi logică apărare, el a fost achitat de orice penalitate, sub acest raport.

In actele procesului şi în ziarele vremii se vor găsi urme de acest lucru şi se poate elucida cazul, până în amănunţimi. Din ele reiese pentru cititorul obiectiv, caracterul şi întreaga ţinută sufletească a acestui mult ponegrit şi total uitat luptător naţional de pe vremuri.1) A. P. B. 9

9 Despărţământul »Astrei« din .Gherla a intervenit, in mai multe rân­duri, în scris la preşedintele organizaţiei liberale din Someş, să i-se ridice un bust sau o placă comemorativă la lelod, dar n’a primit nici cel puţin un răspuns negativ,

SSo- »-• a

S- Q

= g - » ss

« KOOQ j» ^<5 .2̂

a a i*

S ü « '

co - 1-»H »£2 « *H *

s>&:

•2Í-.» 3 JÌ■a w’M « 3S ü g io CS -o

j . ca 3 of a•s- l«-?,^U uIrí ja » K co 'ox .2

a o aI -2 ®

; o «bori­ca "O .Sí ° C a -

. £ * < c o O SO? I ÏÛ-

3 a »*•=3tS «<

Q > {£hÏ S « Sh T St—, ea C3 02

> _

. Q .£■Sh ^Q ei1“ © —c ’i:

3&"O _.<CQ -—PÍQ

IV ACTIVITATEA LITERARĂ

A fost mai mult orală. Pufim din ideile sale vorbite au rămas fixate în scris, ceeace prezintă o mare pagubă naţională. N ’avea putinţa să se aşeze la scris, căci ideile îl năpădeau prea repede, şi-i curgeau prea abundent, ca să le poată urmări cu scrisul, fără a avea lângă sine un abil stenograf.

Ne-a lăsat numai câteva scrieri în proză şi mai multe poezii, sciise în epoca tinereţei sale, dintre care cele mai multe bine reu­şite, dovedesc sufletul său sensibil, delicat şi talentul înăscut. Unele au fost publicate în „Tribuna“ sub pseudonimul „Gabius“. Cele­lalte le păstrează în manuscris familia.

1. ODĂ

Cu ocaziunea jubileului de 25 de ani al Mitropolitului unit din Blaj, Dr. Ioan Vancea de Buteasa a publicat următoarda odă:

I

Minuni ştiu două în lume — feerice izvoare,Prin cari eternitatea, la neamuri se coboară —Biserica şi şcoala ! Prin ele se decerne Norocu ’ntre popoare, în lume şi în vreme.

Căci şcoala dă lumină şi ’n labirint povaţă Şi pe piezişul vieţii a milita ne ’nvaţă.Iar sufletele noastre, când ele sunt rănite De nedreptăţi, ş ’amaruri, aripile-s sdrobite:Biserica, sfânt leagăn, ne mângâie ’ntăreşte Şi omul iară-i vultur şi iară’n sus priveşte,Aşa-i când e lumină, şi’n suflete 'virtute,Răsare mântuirea noroacelor pierdute.

6à

Românul poartă greul la mubă ’ntunecime,Şi e rănit în suflet,j^cât nu»l mai ştie nime;Şi mult are a drege ’n viaţa-i încurcatăŞi cu aripi mai spornici ar vrea să sboare-odată ;Deci ochii pe biserici, pe şcoale el şi-i pune,Patron făcându-şi cerul, menirii lui din lume.

III

Priviti ! E serbătoare ’n biserică şi’n şcoală ! P’arhireul Vancea azi mii îl împresoară !Azi vine mic şi mare şi tânăr şi bătrân,Părinţi şi prunci din sânul poporului român.De îi aduc cu foţii în daruri jubilare Chiar sufletul, iubirea şi înaltă admirare;Căci scumpă e lumina, ce sufletu-i răspânde De douăzeci şi cinci ani, în căile lui sfinte.Gândind în veci cu grijă la ginta sa în luptă, Rugarea lui la ceruri se ’ndreaptă ne’ntreruptă ;Apoi privind în juru-şi, El calea o deschide La arte, la ştiinţe, la lucruri bune, sfinte ;Cei goi îmbracă haine ; flămânzii şed la masă ; Orfanii au Părinte şi pribegiţii casă ;Pe toţi la ’nvăţ îi cheamă şi şcoală dă la fete,Ca timpul ce-o să vie, mai bun să ni-s’arete, Devisa’n binefaceri e : tuturor s’ajungă!Iubirea-i n’are ma gini şi nu-i gând s’o pătrundă; Şi-a muzelor altare zidite grandioase,Abea ne spun splendoarea vieţii-i glorioase!

IV

Tăcere ! Sună clopot, în Blaj, in catedrală,Şi chieamă naţiuneaGa ziua jubilară.Azi — Vancea Episcopul — că-i pus de cer în frunte, Ani|douăzeci şi cinci sunt şi azi i-se răspunde. Preotul mare ’n plete cărunte şi prea demne,Intrare iea’n altarul servit atâta vreme. . .Mulţimea capul pleacă şi pietatea creşte,Ş i’n sunete armonici cântarea glăsueşte :

II

63

„Mărire întru cei de sus, lui Dumnezeu Şi graţie Ia neamul ostaş Tronului său“ !Şi mii de inimi saltă şi simte fiecare,Cum cerul se coboară în sufletele clare !

V

Pe când se curmă cântul, privirile se’nalţă ; Altarul, arhireul înuoată în sfinte raze ;Şi pe duioase valuri un tainic glas s’alege, Dând lumei şi Vlădicăi aceste a ’nţelege : „In ceruri scris este şi scris e în lume Cu litere veşnice măreţul tău nume; Virtuţile-ţi înalte, sublima-ţi gândire,Cu sufletu-ţi nobil imensa iubire.Şi scrisă-ţi-e plata şi’n viaţă şi’n cer: Comoare gigantice de înalte plăceri ; Simţirile-ţi sfinte, virtuţi să producă,Şi jertfele-ţi veşnice mii fructe s ’aducă, Ţăsutul vieţii-ţi mult, mult să se ’ntindă, Mărirea şi pacea cărarea să-ţi prindă. Bătrânii şi pruncii din vatră în vatră, Cuprindă-ţi viaţa ’n tradiţie sacră!Iar şcoala Ta scumpă, biserica-Ţi dragă,Să-i facă la ginta-ţi arena mai largă ;A şcoalei lumină lucească-i bogată,Ca mreaja perirei din drumu-i s ’o vadă Şi ruga şi slujba din sfinte biserici Obţină-i din ceruri epoce feerici ;Şi’n veacuri să simtă, cum cerul o prinde De mână ducând-o Ia vremile sfinte“ !

3 Decemvrie, 1890. st. n.Dr. Găurii Tripon.

ŞTEFAN, TATA LUI GAVRIL TRIPON

2. AMINTIRI DIN COPILĂRIEde Dr. Găurii Tripon

Badea Ştefan, morarul şi lelea Catrină, soţia lui, sunt des de dimineaţă în picioare. Au pus toate în rând, pe când se vor scula cei 3 copilaşi, ca să meargă, după obiceiul din bătrâni, împreună la biserică. Căci doar e ziua cea mare : învierea Dom­nului. E timp frumos şi câtă bucurie e azi ! Sunt toţi 3 copiii acasă, câţi au mai rămas Lipsesc Iosif, Gherasim şi Irina, care s’au scoborît de vreme în groapă. Pentru aceea le sunt aşa de scumpi cei rămaşi. Mai ales sunt veseli de fiul mai mare, sosit de Paşti acasă, delà şcoală, din capitala judeţului, unde învaţă de câţiva ani şi se poartă foarte bine, cum le spune octogenarul protopop Bocşa, un fel de patriarh, uitat de vreme, cu părul, ca oaia şi cu capul tremurător.

Convorbirea părinţilor trezeşte pe şcolar, care sare grăbit de lângă fratele său mai mic, spre a se găta şi el de cu vreme. Părinţii lui nici nu ştiu, că e invitat de protopopul Bocşa, ca să citească în biserică apostolul, împreună cu copilul cantorului, care va cânta priceasna şi încă cu 2 şcolari orăşeni, care vor rosti „Crez într’ unul“ şi „Tatăl nostru“.

Rând pe rând, copiii se gată cu toţii, se spală frumos cu apă proaspătă din Someş, dintr’ un vas, în care morăriţa a aşezat şi câteva ouă roşii, după obiceiul din bătrâni.

Ce fericiţi păşiau către biserică Ştefan morarul, cu soţia şi cu cei 3 copii delà moara, care se află la o distanţă de 2—3 kilometri departe de sat.

Mama, cam obosită şi slăbită, mergea mai încet, alături de ea, fiul său, şcolarul. Iar tata şi ceilalţi 2 copii, ceva mai gră­biţi înainte.

La podul satului, de-a dreapta drumului, stă din zile bătrâne crucea lui Isus, cel Restignit. Şcolarul absorbit de natura rein-

5

viată, nu observă şi trece înainte. Mama-1 opreşte. Fiule, ce-i asta ? (arătând la cruce). Şcolarul, văzând, că a jignit pe mamă-sa: E restignirea. Ridică repede pălăria nouă de paie şi face semnul obişnuit al crucii. Mamă-sa, sub pretextul oboselei, îl opreşte puţin şi-i zice : Fiule, toţi îmi spun, că înveţi bine şi te porţi bine la şcoală. Eu simţesc şi ştiu, că deşi copil sărac, tu vei ieşi cu ajutorul lui Dumnezeu, cu şcoala în capăt şi vei ajunge între învăţaţii ţării. Eu nu voiu trăi, să te văd gata. Dar atâta nu e de ajuns, că eşti învăţat şi domn. Vedem noi, sătenii, mereu domni mari, dintre stăpânii noştri, care nu mai meig la biserică, nu mai ştiu de Cristos, nici de Dumnezeu. Dar, unde nu-i credinţă, acolo nu prea este nici noroc, nici milă, nici lucru bun. Făgădueşte-mi aici, înaintea crucii, că Iu vei rămânea toată viaţa credincios, ca părinţii tăi ! Altcum mai bine ar îi de tine, să rămâi cu morăria tatălui tău, decât un mare învăţat, fără Dumnezeu !

Copilul deprimat de bănuielele mamei sale, face promisiunea solemnă, cerându-i iertare pentru nebăgarea de seamă. Dar mamă-sa mai adăugă : Dumnezeu să-ţi ajute, să te ţii de făgă­duinţă în toate zilele tale bune şi grele ! Eu nu am multe zile. Nu voiu fi cu tine în drumul tău. Acolo, în dealul acela, e cimi­tirul, unde voiu fi îngropată. Dacă totuşi te-ai lăpăda de Dum­nezeu şi de cele sfinte, vină şi mă desgroapă şi mă vei afla cu faţa întoarsă în jos, de durere !

Copilul nu a mai zis nimic. I-a sărutat mâna, arătând cu un deget către tatăl său, care îi aştepta cu nerăbdare.

Ajunşi în biserică, aceasta era deja ticsiţă. Toţi şcolarii din oraş erau în strană invitaţi de protopop. A fost un praznic din cele mai frumoase. Dascălul şi-a instruit bine corul de copii, care au cântat după puterile lor, foarte bine. Frumos au cântat toţi cei din stană „Cristos a înviat“ ! Fiul cantorului, tovarăş de şcoală, s’a distins minunat, ajutat de tonul său puternic şi curat.

Dar mângâierea şi surprinderea cea mare pentru morar, a fost, când fiul său, aşezat în faţa altarului, la timpul său, ceteşte apostolul din ziua Paştilor. Sărmanii părinţi, cum şi-au reţinut şi suflarea şi cum se temeau, nu cumva copilul lor să se îm­piedece în cetire ! Rezultatul i-a mulţumit, i-a mângâiat. Copilul, cu o privire făcută în ascuns, surprinse în ochii părinţilor câteva lacrămi tremurând.

Frumoase sunt toate cântările de Paşti ! Frumos au fost

67

cântate ! Şcolarii, cantori în strană, s’au purtat foarte bine. „Crez întrunul Dumnezeu“ şi „Tatăl nostru“ au fost rostite respicat şi frumos. Priceasna, „îngerul a strigat", a fost de toată frumuseta. Bătrânul protopop părea întinerit, mai ales, când a cântat el în­suşi : „Aceasta este ziua, care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într’însa etc.“

La eşirea din biserică, după obiceiul satului, tot poporul a aşteptat în uşa bisericii pe bătrânul protopop, care spunea fie­căruia câte ceva. De astădată bătrânul părinte a eşit din bise­rică cu faţa senină şi a zis către oameni :

„Ce frumoasă e învierea ! Şi soarele şi pădurea şi câmpul, dar frumos este şi felul, cum se poartă şcolarii noştri la oraş. Au venit toţi cu testimonii frumoase de Paşti. Bucuraţi-vă cu toţii ! Ficiorul morarului e mândria părinţilor şi cinstea satului întreg.

Apoi către copii: — Copiilor! Mă bucur de purtarea voa­stră butiă şi de diliginţa voastră! După noi, bătrânii, veţi veni voi la rând, la timpul său! Să învăţaţi pururea bune şi să vă purtaţi corect ! Una să nu uitaţ*, că cei învăţaţi învaţă pe popor şi la bine şi la rău! Voi pururea să-i învăţaţi la cele bune! De biserică nu vă feriţi ! Aici suntem înaintea lui Dumnezeu şi sun­tem sub ocrotirea lui, ca sub un împărat ! Când domnii se vor înstrăina de biserică, se va înstrăina şi poporul, iar Dumnezeu se va înstrăina şi el de noi ! Atunci, cu cine vom rămânea ? Eu sunt om bătrân. Credeţi în Cristos! El a înviat! Vom învia şi noi ! Să mergeţi în pace acasă ! Bucuraţi-vă ! Cristos a înviat ! „Adevărat, că a înviat“, au răspuns cu toţii. Cei din apropiere i-au sărutat mâna şi pe rând s’au îndreptat cu te ţii la ale lor. Iar bătrânul protopop, cărunt, ca oaia, clătinând încet din cap, se retrage, ca o vedenie, la căsuţa parohială, un profet din sfinte vremi. La întoarcere acasă, părinţii şi-au luat copilul între ei, şi stăpâniţi de atmosfera din biserică, într’o sfântă tăcere, au îna­intat către casă. Sosiţi acasă, părinţii şi-au aşezat copiii în jurul lor, apoi tatăl a grăit aşa : E un obiceiu bătrân şi sfânt Ia Paşti, de dragul învierii, să ne îmbrăţişăm. Fiecare copil să vină la părinţi, să*l îmbrăţişăm ! Apoi voi fraţii, voi între voi să vă îm­brăţişaţi aşa şi la mulţi ani ! Nu ştiu de ce, dar au vărsat cu toţii lacrămi ? Era aşa de frumos şi de sfânta această îmbrăţişare !

Azi avem învierea îndoită. Cristos a înviat şi neamul ro­mânesc încă a înviat. Să ne întrebăm : Se îmbrăţişează fraţii de dragul învierii ? Oare se vor îmbrăţişa vreodată ? Dumnezeu ne-a dat praznicul şi aşteaptă, aşteaptă.

3. LIMBĂ, CULTURĂ ŞI LITERATURĂ

Discurs rostit în 21 Septembrie 1907 c. prin dl D r. Gavril Tripon, după deschiderea adunării generale a „Astrei“.

Ilustre die President!Onorat Comitet !Onorati Oaspeţi!

In clipele aceste de sărbătoare şi de meditaţie, vom înălţa sus inimile roastre către orizontul larg şi luminos, ce ne deschi­deţi prin îndrumările date şi prin faptul fericitor, că atâtia frati vrednici ati venit la noi din toate părţile, cu inimi aprinse de iubire pentru idealele superioare ale vieţii româneşti : pentru cultura şi literatura poporului român.

Iată-ne dar, atraşi a privi la cărările infinite ale progre­sului îu cultura omenească ; progres, care chiamă cu putere ne­biruită pe fiecare popor, a se sui tot mai sus pe treptele sale şi a beneficia tot mai mult de darurile sale bogate.

I.

Ce puţin ştie omul şi poporul la începutul vieţii sale ! Nu se cunoaşte pe sine. Nu-şi cunoaşte părinţii, rudele. Nu-şi cu­noaşte casa, împrejurimea, vecinii, pretinii, nepretinii. Nu cunoaşte legile, după cari viata lui se desvoltă, se întăreşte, se înaltă sau slăbeşte, cade. Nu cunoaşte valoarea şi chemarea propriei sale vieti. Nu cunoaşte valoarea bunurilor, ce posedă; nici a bunurilor, la cari are drept de a putea ajunge. Trăieşte în întu- nerec. Se loveşte la fiecare pas. Cade victimă la toţi şi la toate. E părtaşul unei sorti de compătimit.

Dar bunul Creator vine în ajutorul omului şi al poporului între multe altele — cu legea conservării de sine, şi cu legea

70

progresului general. Omul şi poporul, azi primeşte o idee nouă, o cunoştinţă nouă, o experienţă nouă, o descoperire nouă; mâire, poimâine alta şi alta nouă, până ce descopere atâtea legi, adună atâtea puteri, atâtea cunoştinţe în toate direcţiunile, încât ese cu încetul din cercul nebulos şi sărac al conştiinţă începătoare şi ajunge la o conştiinţă luminoasă, bogată, la o lume internă de idei, de cunoştinţe, care treptat poate înainta până la depărtări incalculabile.

Astfel, omul şi poporul prin muncă şi silinţă neîntreruptă, trece triumfător înainte pe calea luminării de sine, pe calea pro­gresului nesfârşit în cultura intelectuală (în ştiinţa generală).

După viaţă, capabilitatea de cultură, e primul dar, ce Dum­nezeu a dat spiritului omenesc. Şi cu aceasta, iată am ajuns la un punct din programul statutar al „Astrei“ noastre: de a lăţi cultura intelectuală, lumina cunoştinţelor folositoare în toate direc­ţiunile înlre poporul noAru, ca să-l scoatem din întunerec şi din rătăcire şi să-l facem capabil de luptă pentru existenţă.

II.

Progresul însă, nu se reduce numai la lărgirea cercului de cunoştinţe! Ar fi prea puţin pentru spiritul omenesc. Pentru aceea bunul Creator a dat omului — poporului capabilitate de cultură şi în altă direcţiune. L-a făcut accesibil şi pentru cultura inimii (a sentimentelor)! I-a dat legea perfecţionării morale, a stăpâ­nirii, în lumea sentimentelor ; şi peste tot : putinţa de a judeca în forul intern şi de a face ordine în lumea ascunsă a sentimen­telor sale.

Iată legea : Fiecare idee nouă, cunoştinţă nouă, când se în­magazinează în conştiinţa omului — poporului, e însoţită de un strat de sentiment, de un grad de căldură, de o măsură de putere. E puternic şi bine îngrijit stratul de sentiment : e puternică şi ideea şi devine idee dominantă, activă, vie. E slab şi negles stra­tul de sentiment : atunci şi ideea devine slabă, palidă, ba se întunecă şi nu mai poate eşi la suprafaţă, la conştiinţă. Aceasta e lupta internă a ideilor, a sentimentelor. O luptă, în care voinţa şi judecata omenească e capabilă de hotărâre. Să vedem acuma, dacă acest strat de sentiment, această inimă omenească, e capa­bilă de progres în sens nobil şi nesfârşit?

Ce puţin; simte omul şi poporul la începutul vieţii sale ! Şi

71

unul şi altul, e îngrădit în cercul strimt şi împetrit al egoismului recunipătat. Şi unul şi altul, e brutal şi rău. Toate relele egois­mului Ie are. Inima-i, ca piatra, sentimente superioare, concep- tiuni superioare nu se prind în ea, cum nu se prinde sămânţa de grâu în piatră.

Dar, Creatorul lumii, e mare măiestru. Piatra cu timpul se sfarmă, se preface în praf şi nisip şi devine folositoare vieţii superioare. Tot aşa e şi cu inima aspră a omului — poporului. Ea trece — trebue să treacă — prin şcoala severă a vieţii, prin atâtea dureri şi suferinţe, se moaie, dar devine mai nobilă şi capabilă de sentimente superioare.

Egoismul strâmt şi necumpătat cedează treptat, trece la cum­păt, trece la iubirea către familie, către locul natal, către şcoala sa, biserica sa, patria sa, neamul său, către omenimea întreagă, către ştiinţă, către Dumnezeu.

Ce progres enorm e, delà egoismul strâmt, până la iubirea de neam şi de patrie! In cazul prim, omul nu jertfeşte nimica. In cazul din urmă el, patriotul, se jertfeşte chiar şi pe sine, pen­tru neamul său, patria sa, pe cari le recunoaşte de unităţi supe­rioare, faţă de individ, faţă de sine.

Acesta e progresul în cultura inimii şi e indispensabil omului şi popoarelor civilizate, omenirii civilizate. Numai pe această cale e posibilă mila, solidaritatea şi dreptatea, pacea şi frăţie­tatea, armonia în viaţă, în lume.

Şi dacă va veni cândva timpul visat şi dorit de atâţia apos­toli mari ai lumii, ca inima omului şi a poporului, să considere omenimea întreagă de unitate superioară, de o mare şi solidară familie alui Dumnezeu, în care, fiecare popor e tractat, ca frate — ca membru egal îndreptăţit — unde cel mai mare, va ocroti pe cel mai mic, aceea epocă va fi a înfrăţirii popoarelor, va fi cea mai strălucită apoteoză a culturii inimii omeneşti! Va fi o mare apropiare către idealul cerut în „Tatăl nostru“ : „Vie, doamne, împărăţia Ta“ între noi, să împărăţească frăţietatea, dreptatea, pacea, mila.

Progresul în cultura inimii, e mai mult şi mai superior din punctul de vedere al coexistinţei şi al fericirii, decât progresul în cultura intelectuală, pentru că, în prima linie, ba exclusiv, nu­mai cultura inimii realizează mila, pacea, armonia şi dreptatea morală, pe pământul suferitor, în omenimea sbuciumată de atâtea curente ucigătoare.

72

HI.

Supremul dar, ce Dumnezeu a dat spiritului omenesc — omului şi poporului — e lucru în afară, executarea externă, rea­lizarea externă a lumii interne de idei, a lumii interne de sen­timente înaintate, la care, prin cultură treptată şi îndelungată ajunse omul şi poporul.

Aceasta e legea voinţii omeneşti, a planului de lucrare, a puterii de lucrare, continuă şi fără sfârşit — conform lumei in­terne. Astfel permite, impune Dumnezeu omului — poporului, ca să fie şi el lucrător, ziditor, creator în sfera lui de viaţă, să fie autor responzabil, faur sorţii sale.

Omul şi poporul, ajutat de această lege, — de dorul intern nemărginit, — preface după putinţă, în cursul vremii, lumea lui externă, după asămănarea lumii lui interne.

De aci provine, în cursul veacurilor, progresul general, în creaţiunile externe ale spiritului omenesc, ale vieţii omeneşti.

Omul de cultură, poporul de cultură preface coliba de pă­mânt şi de stuh în casă de lemn, apoi în casă de piatră, apoi în palat. Grădina copleşită de buruiene, o preface în grădină de legumi, în grădină de pomi, un fel de paradis lângă casa mun­citorului. Vituţele slabe şi puţine la început, le nutreşte, le spo­reşte. Puterile naturii le cunoaşte şi le pune în serviciul său. Locuri pustii, devin folositoare. Omenimea vrea se străbată tot, să cucerească tot. De aci se naşte concurenţă pe toată linia şi lupta pentru o existenţă mai bună, sau cel puţin pentru a se susţinea mai departe în starea de mai înainte.

In comună se înalţă şcoli, biserici ş. a. ş. a. Tot creaţiuni de ale spiritului omenesc.

IV.

Către progresul nesfârşit în cultură, Dumnezeu a mai dat de ajutor omului — poporului, o putere nebiruită, un organ divin, neasămănat de sublim, — în limba fiecărui popor. — Limba e haina de botez a fiecărui popor din lume. E ceva supraomenesc, spiritual, providenţial. E de-odată cu răsărirea poporului pe pă­mânt, de-odată cu păşirea lui în istorie. De aici e obligământul de a respecta toate limbile. De aici e devotamentul neţărmurit pentru limba poporului tău. Limba e fenomen mare : factorul soli­darităţii unui popor, unităţii unui popor, e prima descălecare faptică a lumii interne, sufleteşti în lumea din afară.

73

Viata unui popor şi limba unui popor: are aceeaş origine supraomenească; aceeaş valoare nepreţuită; şi aceeaş sfinţenie nepătrunsă.

V.

Dar ce e literatura? E creatiunea sublimă a spiritului. E reproducerea lui proprie într’o situaţie, dată prin cuvinte scrise, cari perpetuează starea internă a spiritului. Iată exemple : Un poet, un scriitor vede „Oltul“, vede „Clăcaşii“ ; sau în fantasia lui vede „Nunta Zamfirii“, „Nunta în Codru“. Lumea lui de idei şi sentimente, arde şi luminează, se mişcă, se zbuciumă, roteşte, bate în valuri, întră în curente neliniştite, întră într’o fierbere, care cere descărcare, întrupare şi linişte.

In această stare de viată internă exuberantă, de zbor şi de mişcare neobicinuită, poetul şi scriitorul se ascultă el pe el, prinde din el valuri complexe de lumină, prinde valuri de sentimente şi cu ajutorul limbii, le dă formă şi viată externă. Le perpetuează. Clipa trecătoare din viată o eternizează prin scriere, prin literatură.

Iată ce-i literatura : Vulturul prins în zbor, care totuş ve­cinie va zbura. O clipă, din viată prinsă şi scoasă, care totuşi vecinie va rămânea vie !

Literatura, ca şi sufletul, face minuni. Ea învinge greutăţile spaţiului şi ale timpului. Prin ea trecutul depărtat, devine present viu, puternic şi activ. Prin ea se întregeşte şi îmbogăţeşte viata de azi cu aceea din trecut. Prin ea se face mai evidentă conti­nuitatea în viaţa unui popor în decurs de veacuri, precum şi progresul treptat în desvoltarea limbii sale.

Literatura garantează spiritului, în sine nemuritor, o ne­murire relath ă chiar şi pe pământ. De aici se esplică importanta colosală a moştenirii culturale şi a limbii în viata unui popor. Cugetare, simţire, grai cultivat de veacuri, trec neştirbite în pose­siunea generaţiilor posterioare, cari Ie păstrează şi completează mai departe. E drept, că prin limba lui şi literatura lui trăieşte un popor.

VI.

In aceste zile ale culturii, limbii şi literaturii române, să ne cugetăm cu iubire la poporul nostru. Să plecăm capetele noastre înaintea puterii şi fidelităţii lui. El 20 de veacuri ne-a păstrat în vremi grele limba strămoşească ; felul strămoşesc de a cugeta,

74

a simţi, a vorbi, a crede, a trăi, a crea. In aceste veacuri el ne-a dat prima literatură. S’a reprodus el pe el, s’a cântat el pe el în formă de poveşti şi versuri, trecute din vatră în vatră, din generaţie în generaţie, până la noi.

Intrat în viată liberă, poporul nostru din patrie, aduse jertfe fără păreche pentru limba şi cultura sa. Pe rând, a ridicat şi sus­ţinut aproape 3000 şcoli şi le susţine şi azi. E aceasta o sete enormă de cultură, o jertfă sublimă dela un popor sărac, neajutat de nimeni.

Tot aşa e în special şi In comitatul1) nostru. Poporul de aici, după desfacerea institutiunii militare, a trecut cu dragă inimă avutul său în aşezăminte culturale dedicate pe veci limbii, cul­turii, literaturii române. Un popor lăudat pe vremuri, ca soldat, s-a arătat demn de sine şi după intrarea lui în starea civilă.

Spiritul de jertfă al poporului nostru de pretutindeni şi ca- pabilitatea lui de cultură, a inspirat pe bărbaţii nostri din anii 1860, cari au înfiinţat Asociaţiunea pentru cultura română şi li­teratura poporului român. Figurile lor măreţe să le trecem cu pietate înaintea ochilor nostri sufleteşti, în aceasta zi solemnă, la care şi ei au partea lor de muncă, — începutul măreţ, bine condus.

Trecutul ne dă mângâiere, ba şi mândrie ! Dar viitorul cul­turii noastre ne inspiră mare răspundere, căci moştenirea culturală trebue s’o păstrăm veacurilor viitoare. Ne obligă la aceasta sentimentul de datorinţă cătră părinţi, cătră strămoşi ! Ne deobligă solidaritatea cu poporul nostru, dela care nu ne pu­tem despărţi, fără a deveni crengi uscate şi rupte, lângă un codru verde de veacuri.

Dar ne obligă, mai pe sus de toate, răspunderea noastră înaintea lui Dumnezeu, care, — fără vrednicii multe, — ne-a aşezat în pătura suprapusă a acestui popor, ne-a designat de po- vătuitorii, apărătorii şi conducătorii Iui, ni-a dat o misiune plină de răspundere, dela care nu putem fugi şi nu este absolvare ! Vom repeti dară şi noi cuvintele şi juruinta prorocului: „Să ne sece mânile noastre, de Te vom uita, pe tine, Sioane ! Să ne sece mânile noastre!“ „De Te vom uita, pe Tine, limbă românească. De Te vom părăsi, pe Tine, popor român ! De nu Te vom spri­jini, pe Tine, cultură şi literatură română !“

') Judeţul.

75

Ilustre die Prezident!Onorat Comitet!Onorati Oaspeţi !

Voiu termina ! Aţi adus şi sugerat inimilor noastre atâtea sentimente bune.

Ne-aţi arătat problemele grele şi mari ale culturii noastre. Chiar pentru aceea, un sentiment de modestie, de sîială, ne cu­prinde ; căci noi, numai cu puţin vom răspunde la aşteptările DV. juste.

Vă rugăm însă, primiţi cu toţii, cu inimă frăţească, puţinul prestaţiunilor noastre de muncă şi de jertfă. Şi primiţi drept adaus, sentimentul nostru viu de gratitudine, pentru înalta onoare, ce ne-aţi făcut, venind la noi şi pentru spiritul frăţesc, ce ne-aţi dat, întrunindu-Vă cu toţii azi aici în această strălucită adunare a „Astrei“. încălziţi de căldura şi lumina, ce-aţi adus la noi, cu inimă senină, Vă zicem: „Intre noi bine-aţi venit!“ „Să trăiţi mulţi ani !“

V. VORBIRI IN PARLAMENTULŢĂRII

a ) DISCURS LA COMEMORAREA PĂRINTELUI DR. VASILE LUCACIU

Şedinţa de Miercuri, 29 Noembrie 1922.

D. Tripon are cuvântul.

, ,D.\ .G° uri!. Tripon •' D" ,e Preşedinte, d-br miniştri şi d-lordeputati ! In clipa aceasta, un mic aghiotant al [răposatului Dr Vasile Lucaciu, stă in fata d-voastre, i n mic elev al lui, care I-a

în d T PteSHte 30 i f6 ani în luptele Iui rornâneŞti şi astăzi mă simt îndatorat de multe, multe ori, să vin la această masă şi să mul-ţumesc factorilor autorizai ai ţâri româneşti, marelui patriot şinyâtat, d-lui Iorga, şefului guvernului, d-lui Ionel Brătianu, d-lui

ministru Mârzescu, d-lui Preşedinte al acestei Camere, pentrucuvintele de simpatie şi de dragoste rostite despre părintele Va-sile Lucaciu şi pentru dragostea, ce Camera trimite delà inima* . 1 a ^atu' Mare’ Ia să acopere mormântul, ce se des­chide, să acopere sicriul marelui Lucaciu, care Sâmbătă se co­boară în mormânt. to

D-lor, am să vă spun puţine cuvinte, ca să pricepem, cine era Lucaciu, in patria mai restrânsă, în Ardeal, în trecut.

«î * aFe fU1? Sâ Ştltl> Că 3 Î0St dat de Dumnezeu> să păstorească şi să deştepte poporul, chiar la marginea tării, la marginea etnicăa ne. mulul românesc, unde lupta era mai întetită între conştiinţa românească, care era ameninţată să adoarmă şi între conştiinţa cuceritoare a patriei, numită unitară maghiară, care rând pe rând voia să se stăpânească pe cea românească.

La intrarea în viata publică a părintelui dr. V. Lucaciu s’au fost retras bărbaţii mari, cu vederi conciliante, ce a avut Ungaria ca Francise Deák, ca bătrânul Br. Ötvös şi alţii, cari aveau un

80

cuget umanitar iată de naţionalităţi şi în locul lor, a început era cea mai şovinistă pentru naţionalităţi, era bătrânului ministru- preşedinte al Ungariei : Coloman Tisza, zdrobitorul de naţiona­lităţi şi a urmaşilor lui.

Rând pe rând, ni s’a schimbat faţa Ardealului : a dispărut districtul Năsăudului, care a fost unit cu districtul Bistriţei, districtul Chioarului, Zarandului ş. a., astfel, ni s’au risipit forţele, încât noi, după noua împărţire administrativă în Ardeal, eram reduşi şi în comune şi în judeţe şi cotropiţi de „virilismul“ lor.

Afară de aceasta, opiniunea publică, glasul presei, era suc­cesiv sugrumat : sunt vestite procesele de presă, începând delà Federaţia, Observatorul şi trecând Ia Gazeta Transilvaniei, Tri­buna şi altele şi rând pe rând, temniţele Ungariei se umpleau cu apărătorii neamului românesc de dincolo.

Biserica a slăbit succesiv şi ea, mai întâi cu ajutoarele, ce se dădeau din bunăvoinţa pretorilor ; ne-a slăbit succesiv şcoala prin subordonarea tot mai mare a învăţătorilor, încât te întrebai, de unde va răsări izvorul, care să menţie întreagă şi pururea vie conştiinţa neamului românesc, faţă de valul, care venea tot mai ameninţător.

Bunul Dumnezeu ne-a dat pretutindeni oameni fruntaşi. La nordul Ardealului ne-a fost destinat Părintele dr. Vasile Lucaciu. Mare preot, mare orator, mare luptător, mare martir!

D-lor, nu pot să vi-I descriu. Când el apărea în societatea românească, cu figura lui impunătoare, toate privirile erau aţin­tite asupra lui.

Cuvântul lui era aşteptat, ca şi cuvântul spus din Evan­ghelie. Ceeace el spunea, se credea, ceeace el credea devenea credinţa unui neam întreg. El a fost profetul acestui popor aproape 50 de ani ; gura lui a fost atinsă de cărbunele sfânt al divini­tăţii; ceeace el spunea, era trecut în conştiinţa neamului!

Fericit mai mu.t decât oricare, prin curajul, ce îi da con­vingerea şi credinţa lui puternică, că acest neam, la răsăritul Europei, încă nu şi-a pierdut destinul istoric, că acest neam nu se poate stinge, că va veni odată şi odată ziua de răscumpă­rare. El ştia, că trebuie pe toată întinderea românească menţi­nută conştiinţa vie românească şi aşteptată cu răbdare ziua cea mare. El era tot, ce avea mai scump Ardealul şi mai puternic, de aceea, a fost ţinta atacurilor celor mai mari. Ei a avut pro­cesele lui în Sătmar, în Debreţin şi în Cluj (pururea a fost ur-

S i

nlärit de autoritatea statului, şi cu toate acestea, el nu a cunoscut clipe de fericire). Casa lui era şi în Ardeal şi aci la Dâmboviţa, n inima ţării, şi ori unde erau români. Ne-au rămas multe clipe dramatice din viaţa lui. Amintesc una din Cluj, una din Debre­ţin şi una din Dej.

In Dej era adunarea Astrei. Mai era de faţă Baronul Banfy, mai târziu ministru-preşedinte al ţării, (când el în faţa unei mul­ţimi nenumărate româneşti), Lucaciu a grăit despre rolul femeii române, în deşteptarea conştiinţei naţionale. Tremura aerul, vibrau toate inimele româneşti. Era pe atunci Vasile Lucaciu, tânăr, la 35 ani. Dar era cunoscut pe tot locul.

Altă clipă. . . In Debreţin, în faţa tribunalului, în faţa mari­lor martiri ai Ungariei, Lucaciu se apăra pe sine, drepturile nea­mului său din Ardeal. Când i-s’a cerut confidenţial părintelui Lucaciu: spune-ne, că eşti cetăţean credincios al ţării ungureşti şi prieten al naţiunii maghiare, şi revocăm acuza faţă de un om ca d-ta. El cu un gest superb, a zis! Dior! martirii d-voastre îmi spun, să strig, să trăiască poporul românesc! şi a rămas cu osânda. Altă clipă: nu uit niciodată, proba lui de curaj ce a arătat'O după osânda grea de 5 ani, dată în procesul memoran­dului. Era în faţa farmaciei dr. Hintz în Cluj, unde s’a adunat mulţime de popor, care a aclamat din mii de piepturi pe părin­tele Lucaciu şi pe drul Raţiu şi pe ceilalţi membri osândiţi ai comitetului naţional, mergând către hotelul Hungária.

Poliţia imediat, cu sabia scoasă, a dat asalt asupra români­lor ca să-i risipească. Şi atunci Lucaciu, ca şi transfigurat a apărut ca un erou al vremii şi a ridicat braţul şi glasul cerând poliţiei să stea pe Ioc, zicând fulgerător: „dlor grijiţi ce faceţi; acest popor este susţinător de împăraţi şi de împărăţie şi nu este hoardă rebelă ! “

D-lor, nu ştiai ce să admiri mai mult în Lucaciu, puterea lui cu care trezise un neam, sau spiritul lui de jertfă, cu care se uitase pe sine, şi avea în mintea lui şi în inima lui, numai neamul întreg.

Sărac a trăit, sărac se duce. Dar, era bogat, că avea un neam întreg în inimă, şi singura lui bogăţie şi mângâiere este : că cu acest neam în inimă se duce. Da, a fost fericit în viaţă : nimeni nu a fost adorat dintre fruntaşii Ardealului ca el. Lui, Naţiunea recunoscătoare, i-a cuprins memoria în „doina lui Lucaciu“ cum o cânta poporul pretutindeni :

6

82

„Cântă mierla prin păduri,Rob e Lucaciu la unguri Pentru sfânta dreptate,De care noi n’avem parte“.

Numai lui Avram Iancu i-s’a făcut un cântec asemenea, dintre figurile mari delà 1848 încoace. Lui i-s’a cântat tot în felul acela :

„Jale-i Doamne oarecui...Jale-i Doamne codrului De armele Iancului. . .Că le plouă, că le ninge,Şi nu-i cine a le’ncinge“.

D-lor deputati, eu ca cel mai mic ucenic al lui în ceasul acesta, îmi plec capul meu înaintea ţârii mele mărite, pe care el a ajutat-o şi a servit-o cu atâta jertfă şi cu atâta lumină, zic, eu îmi plec capul înaintea acestei patrii, care îi trimite onoruri la pragul mormântului, care se deschide şi familiei sale distinsă, pe care o părăseşte. Eu vă mulţumesc tuturor, celor mari şi celor mici, pentru această onoare dată marelui Lucaciu, şi prin ea Ardealului, care i-a fost leagănul. Dl. profesor Iorga, marele învăţat şi patriot al nostru, a zis un mare cuvânt ieri: „mor­mântul lui Lucaciu rămâne pe seama noastră mare avertisment, mare învăţătură“.

Da ! da, se duce Lucaciu dela noi şi va rămâne numai un mormânt în satul Şişeşti, unde el a clădit o măreaţă biserică şi şcoală, dar a uitat să-şi facă şi lui o căsuţă. Acel mormânt şi crucea depe mormânt va sta ca două braţe deschise şi va spune tuturor ardelenilor şi va spune tuturor copiilor acestei ţâri :

„Eu nu am avut ţară şi v’am iubit;„Şi am jertfit totul pentru neam *„Intre ameninţări şi prigoniri,„Părtaş pururi de o soartă săracă!„Datoria voastră e mai mare, e mai uşuoară.„Toţi, toţi, să vă iubiţi pururi ca fraţii, şi împreună „Cu draga voie să întăriţi, să înălţaţi,„Ce moşi, strămoşi numai visează,

iar ce voi cu mari jertfe aţi câştigat şi posedaţi: — „întregită şi mărită Ţara Românească“.

(Aplauze prelungite.)

b) DISCURS LÀ PROIECTUL PENTRU MODIFICAREA LEGII ADMINISTRATIVE.

Şedinţa dt, Luni, 4 Mai 1925

D. P. Gârboviceanu, vice-preşedinte : D. Tripon are cuvântul.D. Gavril Tripon : Domnule preşedinte, domnilor deputaţi,

sarcina mea de astăzi este uşurată, în mare măsură, de d-nii oratori din şedinţele trecute.

Am să mă mărginesc la punctele principale din proiectul de lege al unificării administrative, iar pentru desbaterea pe ar­ticole voi lăsa restul proiectului de lege.

Domnilor, voi grăi obiectiv fără nici o exagerare, fără nici o patimă, Lisă nu vreau să impărţăşesc pesimismul unora, cari nu văd nimic bun în acest proiect, ci din contra, vreau să re­cunosc cum că s’a depus multă muncă, mult studiu, încât Ca­mera cu linişte deplină poate să între în desbaterea proiectului de lege.

Un mare principiu, este depus în acest proiect de lege şi care faţă de trecut în patria mumă reprezintă o nouă etapă, o nouă epocă, în aşezământul administrativ, este „descentralizarea“. Nu admite aşa numita autonomie, admite însă o destul de largă descentralizare. Altcum, expunerea de motive recunoaşte, că pro­iectul, astfel cum este redactat, formează o etapă intermediară, îşi ia un timp de experienţă.

Domnilor, fără îndoială, sunt mulţi care ţin la aşa numita autonomie locală. De fapt, popoarele din trecutul îndepărtat au fost administrate după autonomia locală. Autonomia medievală, teri­torială, locală am cunoscut-o şi noi la saşii din Ardeal „terra saxonum“. Au avut-o şi secuii. Dar nam avut-o noi Românii.

Ce loc ocupă, domnilor, administraţiunea între funcţiunile de stat ? Prima este : Legiuirea, „Naţiunea legiuitoare“. A doua

funcţie este: Administraţia, care în viaţa unei naţiuni însem­nează executarea legilor, a lucra şi a trăi conform legilor aduse, sau în lipsa legilor, conform obiceiului ce are o ţară.

De aceea domnilor, este de o mare importanţă un aşeză­mânt administrativ, pe care ţara îl aşteaptă cu dor şi nerăbdare.

In esenţa ei, administraţia nu poate să fie decât adminis­traţia de Stat, pentrucă ori individul, ori comuna, ori judeţul, ori oraşul nu-şi poate satisface nevoile, nu-şi poate trăi viaţa altcum, decât în cadrul legilor ce ţara şi le dă. Aşa numitul sis­tem autonomist, care ar însemna că un teritoriu oarecare al ţării să fie înzestrat cu drepturi teritoriale, un fel de mic Stat într’un Stat mai mare, dreptul modern nu-1 mai admite, dar nici nu e necesar d-lor, pentrucă, satelor, oraşelor, judeţelor, legea le poate da, şi le dă suficiente atribuţii care ajută iniţiativa locală.

D-lor, autonomiile locale, autonomiile ţinutale, au dat şi rezultate bune. D-voastră cunoaşteţi Ardealul cu toţii. Saşii au avut autonomia teritorială, s’au şi folosit de privilegiile, de drep­turile lor teritoriale şi au muncit şi au arătat frumoase rezultate: sate, oraşe, agricultură, meserii, industrie, comerţ, biserică şi şcoale frumoase.

Iniţiativa locală şi mijloacele în adevăr pot duce la înflorire. Dacă la aceasta se poate ajunge şi fără autonomia medievală, după doctrina de astăzi, când Statul cedează suficiente atribuţii şi mijloace comunelor şi judeţelor.

Din motive administrative, d-lor, mare deosebire aflăm în Ardeal chiar şi între românii ardeleni. Veţi vedea Banatul foarte înaintat, veţi vedea susul Ardealului delà Caraş-Severin până la Braşov un ţinut românesc, foarte înaintat, veţi vedea districtul Năsăudului, 44 comune româneşti foarte înaintate şi în privinţa economică şi culturală. Veţi vedea apoi câmpia Ardealului, sa­tele, judeţele, Solnoc-Dobâca, Cojocna, Bihorul, o parte din Va­lea Mureşului, (Mureş-Turda) etc. rămase înapoi şi în privinţa economică şi în cea culturală. Pe aici trăiau românii iobagi fără iniţiativă, fără averi şi fără şcoale.

Şi Bihorul.De unde această deosebire ? Delà împărăteasa Maria Terezia

încoace s’au înfiinţat sistemul regimentelor de graniţă. Aşa au ajuns românii din Banat, din Caraş-Severin, din sudul şi nordul Ardealului militarizaţi. După aceia s’a înfiinţat delà Caraş-Severin încoace, până către Braşov, alt regiment de graniţă, cu sediul la Orlai. La nord a fost regimentul 2 de graniţă al Năsăudului, cu

8 4 '

85

sediul la Năsăud. Românii aceştia au trăit sub alt regim. Ei fiind militarizaţi şi soldaţi din naştere, destinaţi a apăra ţara, împără­ţia a fost silită, să grijească de şcoală, de biserică şi de o bună stare economică, pentrucă ei făceau serviciul militar, cu propriile lor haine, şi chiar cu hrana, în timp de pace. In vremea liberă, care nu era reclamată de instrucţia militară îngrijeau de gospo­dărie, de case, de sate şi de viaţa lor, de biserică şi şcoală. Astfel au ajuns la stare superioară culturală şi economică.

Aş putea zice, că chiar şi conştiinţa naţională a fost cu mult mai bine desvoltată în părţile grănicereşti. Ei ştiau, că apără pe un împărat şi o împărăţie întreagă ; li-se trezea senti­mentul de demnitate, de cetăţean superior. Se observă şi azi.

Dar, d-lor, rezultatul cel mai bine cuvântat, care l-a avut acest sistem grăniceresc, a fost după desfiinţarea graniţei prin anii 1860. Românii bănăţeni, cei din sudul Ardealului şi din districtul Năsăudului au ajuns la mari averi. Năsăudul a înfiin­ţat din averile lor două admirabile fundaţiuni pentru şcoli şi pentru burse. Pădurile, păşunile, munţii şi isvoarele minerale etc. formează averea lor de un preţ mare şi de mare viitor.

Dar românii din Câmpie, din Bihor, din Cojocna şi din alte ţinuturi sunt săraci. Acolo găsim case de lut, case de nuele, cu acoperiş de paie, găsim sărăcia pretutindeni, drumuri nu sunt, comunicaţie nu este. Şi ce este semnificativ, domnilor, că acea­stă soartă o au şi saşii din Ardeal, care au fost iobagi ca şi Românii. Aproape de Bistriţa-Năsăud aveau comune săseşti iogă- gite. Unele mai există şi astăzi, Şiacovul, Chiraleşi, Arcalia, Măgheruşul, dar multe, cele mai multe s’au stins. Interesant, cum că poporul săsesc nu a suportat iobăgia lor, cum au suportat-o românii.

Ar fi aceasta o dovadă, cum că vitalitatea neamului româ­nesc este cea mai mare, că el şi iobăgia şi sărăcia o suportă tot în picioare. Un patriot ardelean zicea, că în lupta dintre elemen­tele ardelene, va birui cine va şti posti mai mult şi mai bine. Românul va birui. (Aplauze.)

Trec acum, domnilor, la aprecierea proiectului, în ordinea proiectului însuşi.

Domnilor, în ceeace se ţine de împărţirea teritorială, în uni­tăţi mărunte, în comune, judeţ, noi am fost obişnuiţi în Ardeal să vedem şi plasa ca o unitate administrativă. La noi, plasa avea clădire comună, pentru pretor, medic, etc. Plasa trebue menţi­nută şi în viitor.

86

Domnilor, în viaţa administrativă observăm, că un popor cu atât munceşte mai bine, cu atât îşi ia avânt mai mare, cu cât administraţia e mai aproape de ea. Autoritatea depărtată îl stânjeneşte şi îl deprimă. Eu sunt ferm convins, că practica vieţii ne va sfătui să menţinem plasa pentru totdeauna. Ar fi pagubă să-l purtăm pe sătean la centrele judeţene, cum este pagubă, să mai susţinem centralismul exagerat.

Trec la comună şi judeţ! Domnilor, ce se ţine la atribu- ţiunile comunei, noi în Ardeal le-am avut. Dorinul profesor Iorga avea dreptate când spunea, că la noi, corpurile constituite erau mai numeroase, consilierii comunali şi cei judeţeni erau mai numeroşi.

D. /. C. Grâdişteanu : Foarte numeroşi.D. Găurii Tripon : Da, foarte numeroşi. Corectiv economic

era, că nu se plătea nimic celor, cari făceau aceste servicii ad­ministrative. . . .

Adunările judeţene se compuneau jumătate dm viriuşti,cari plăteau dările cele mai mari, cealaltă jumătate era aleasă. Şi, ca să se satisfacă multe consideraţi uni, parte ambiţiuni, parte ca să ajungă mai mulţi să participe la viaţa administrativă, s’au susţinut corpurile mai mari.

Domnilor, în proiectul de lege este o aşezare, care va fi poate combătută din partea minorităţilor, este instituţia membri­lor de drept. Membrii în consiliul comunal sunt aleşi trei părţi din cinci ; două părţi din cinci sunt de drept, şi după aceea vin femeile, ca membri cooptaţi.

Domnilor, o obiecţiune se poate face, că, oare în o aşe­zare democratică, într’o epocă a votului universal, o aşezare a membrilor de drept este bună? Este potrivită? Nu cumva este antidemocratică ?

Domnilor, obiecţiunea aceasta nu are temei, pentrucă în orice comună şi în orice judeţ din ţară, la constituirea consi­liului, nu hotărăsc numai interesele locale, ci şi interesele ţării. Mai este un interes mare administrativ, să nu lipseşti admini- straţiunea comunelor şi judeţelor de oameni de specialitate, cum sunt şefii serviciilor. In Ardeal nu se face nici o înoire, căci se ştie, că în Ardeal, comitetele administrative aveau câte 15 mem­bri de drept.

D. Leonte Moldooan, raportor : Nu erau de drept, erau aleşi de consiliul de specialişti.

D. Găurii Tripon : La noi?

87

D. Leonte Moldovan, raportor : Da.D. Găurii Tripon : In comitetele administrative, domnule

raportor, erau: prefectul, subprefectul din oficiu, era prim-nota- rul, aveau trei vice-notari ; enu : şeful contenciosului, şeful con­tabilităţii, era medicul, şi aşa mai departe, vre-o 15 inşi.

D, Leonte Moldovan, raportor: Dar toţi aceştia se alegeau pe cinci ani de către consiliu, pe când la noi membrii de drept au această calitate preexistentă.

Nu o căpătau prin alegerea ulterioară, ci au avut-o prin ser­viciile pe care le-au îndeplinit.

D. Găurii Tripon : In parte aveţi dreptate, dar, uitaţi-vă, procurorul nu se alege şi nici administratorul financiar, ei întră pe baza serviciilor.

D. Leonte Moldovan, raportor: Da, aceea poate.D. Găurii Tripon : Numai am voit să amintesc, că mem­

brul de drept nu este o înoire în Ardeal, şi aflu măsura de foarte înţeleaptă.

Trec la aceea ce pe noi toţi ne interesează, mai mult, este prefectul şi este primarul şi funcţionarii administrativi. Caliîica- ţia, atribuţiunile şi stabilitatea lor. Scoaterea lor de sub valul politicei de partid.

In proiectul de lege prezent, prefectului i-se dau două cali­tăţi : prefectul va fi reprezentantul puterii centrale şi ce e mai mult, nici nu intră în seria funcţionarilor, cari se ţin de statut. După aceea i-se dă şi cealaltă calitate, că va fi şeful admini- straţiunii judeţene.

Acum, obiecţiunea, se poate face, este că un funcţionar, fie el cât de pregătit, cât de conştient, să ţină cât de mult la mi­siunea lui poate el corespunde la două misiuni, cari într’un mo­ment dat, poate eventual veni în coliziune?

Domnilor, dacă ţinta politicii româneşti va îi ca adminis- traţiunea treptat, treptat, să fie emancipată, să fie scoasă de sub influenţa şi schimbările politice, atunci ideea aceasta nu esteimposibilă. Intr’adevăr, domnilor, ar fi un ideal foarte mare şifrumos, dacă noi am avea în ţara aceasta pe lângă o magistra­tură, pe care o ferim de fluctuaţiunile politice, şi pe a doua magistratură, în aşezământul administrativ. . . (aplauze pe băn­cile majorităţii). . care să fie scutită de fluctuaţiunile politice.

Folosul pentru ţară, ar îi foarte mare.Domnilor, mentalitatea funcţionarului public ardelean, din

88

trecut, e foarte interesantă. La sate se alegea primarul, se alegea notarul, în plasă se alegea pretorul, la judeţ se alegea, delà sub­prefect în jos, mai toţi funcţionarii. Vasăzică, aveam un corp mare de funcţionari aleşi. Şi să fiţi convinşi, domnilor (eu în 30 de ani de vieaţă publică, m’am convins zi de zi), că acei func­ţionari niciodată nu s’au considerat, ca funcţionarii comunei, ai plăşii, ai judeţului, fără ca funcţionari ai ţării. Oricând erau ale­geri, ori când venea un nou guvern, nimeni n’a schimbat func­ţionarii şi primarii, ci ei totdeauna, ca soldaţii la comandă, ascul­tau de ordinile guvernului şi în cadrele legilor, cu devotament, făceau tot. Domnilor, să nu credem noi, că funcţionarii delà sate, delà oraşe, sau delà judeţ, dacă li se dă o stabilitate şi dacă nu-i înregimentăm în partide, ar fi refractari-negativi, că ar refuza serviciul şi tot sprijinul faţă de un guvern sau altul. Funcţionarul român, sas, orice ar fi el, ştie, că este slujbaş public al ţării, serveşte şi ascultă. El îşi face datoria, orice partid vine la gu­vern. Excepţie a fost epoca ex-lex-urilor maghiare, în timpul opo­ziţiei coalizate din Buda-Pesta, când judeţele erau fără bugete votate.

Fraţii noştri din Vechiul Regat au dus o viaţă politică mai vie, decât noi. Aci schimbările au fost mai dese şi mai radicale. Toate se schimbau cu guvernul: judeţul, plasa şi comuna. Dar totul se va schimba pe viitor. Aceasta e intenţiunea legii.

Dar dacă noi vrem, să facem în viitor din prefect un func­ţionar de carieră, atunci îl putem lăsa şi de cap al administraţiei judeţene, îl putem lăsa chiar şi reprezentant al guvernului, nu­mai să fie pentru el, sfântă, legea şi ţara.

Insă, domnilor, avem noi partidele ţării, atunci, datoria a lua un angajament sfânt ; ca orice funcţionar al ţării ; mic sau mare, la judeţ, la oraş sau la sat, care s’a adeverit de factor bun la postul lui, politica să nu-1 mişte ; să nu-1 regimentăm în ta- berile politice, să-l lăsăm numai şi numai, ca slujbaş al ţării. Eu cred, că e un ideal, la care se poate ajunge.

Domnilor, o chestiune interesantă pentru Ardeal, este ale­gerea de primar în oraşele din Ardeal. Proiectul de lege prevede două modalităţi. In oraşele cu dreptul de municipiu, se aleg trei candidaţi şi din aceştia trei, guvernul numeşte pe unul, în cele­lalte oraşe se aleg direct primarii.

Este oare bun acest sistem bifurcat? La oraşe nu are nu­mai oraşul drepturi şi interese ; ţara are şi ea drepturi şi interese

89

de ocrotit. Pentru ce elementul românesc, veacuri dearândul, a fost şi este ţinut departe de oraşe şi n’a fost lăsat la oraşe, de­cât foarte greu? In vremea veche, toate oraşele erau par’că în­conjurate cu zid, şi ni se spunea, că nu este locul nostru acolo.

Eram ţinuţi departe şi de funcţiuni şi de aşezările în oraşe, eram ţinuţi departe delà meserii, delà industrie, delà comerţ, delà toate.

Şi azi, vedeţi dv., aceasta este un interes public al ţării, ca un element să nu-1 izgonescă pe altul. Intr’o ţară democrată, mişcarea trebue să fie liberă, drumul delà sate la oraşe, accesibil şi deschis tuturor; iar aşezământul administrativ, este o mare putere, care poate închide şi poate deschide accesul.

Niciodată, ţara românească, nu va umbla întru aceea, să facă imposibilă viaţa cuiva în ţară; dar avem dreptul şi noi, să ne deschidem drumul pe cale de legi drepte.

Dreptul de candidare e un corectiv în vederea interesului superior. Era oare necunoscut în trecutul Ardealului ? Nu !

Dreptul de candidatură era cunoscut în Ungaria, de la ale­gerea de primar al comunei, până la primarul oraşului, cum şi la alegerea funcţionarilor judeţeni.

Ceeace se ţine de atribuţiunile acordate de acest proiect comunelor şi judeţelor, aşi putea spune că concordează cu atribu­ţiunile ce le-am avut în legea comunală şi judeţeană din Ardeal.

Dar, domnilor ceeace în epoca de tranziţie este de interes pentru administraţiune, este până unde merge descentralizarea şi câte atribuţiuni dăm satelor şi oraşelor ? In chestiunea aceasta, noi trebue să procedăm aşa cum se poartă un bun părinte cu copiii. Copilul deştept, bine intenţionat, ascultător de lege şi pri­cepător al intereselor sale din ce în ce capătă atribuţiuni mai multe, până când ajunge Ia deplina posesiune a tuturor atribu- ţiunilor necesare vieţii sale.

Tot aşa este şi cu viaţa publică şi judeţele cu comunele. Cu cât comunele se vor dovedi că au puteri conştiente, că res­pectă legea, lucrează în interesul comunei, în concordanţă cu interesele ţării, cu atât mai mult vor spori atribuţiunile lor.

Din proiectul de lege şi din expunerea de motive, eu am impresiunea, ca şi cum s’ar crede, că comuna şi judeţul ar putea să ajungă în conflict cu interesele Statului, sau cu legile ţării în un moment dat.

Domnilor, pot asigura şi Camera şi ţara, că acest caz noi nu-1 vom avea în Ardeal.

90

O voce: A fost pe vremuri când s’a refuzat impozitul.D. Lconte Moldovan raportor : Când au refuzat legea mili­

tară a recrutării.D. Gavril Tripon : Domnilor, aveţi dreptate. In vremea

coaliti unii ungureşti, când bugetul ţării nu se vota, a început publicul să refuze dările. Aveţi dreptate.

Trec acum la disolvarea consiliilor comunale şi judeţene. Dispoziţiunile acestea le avem şi în legile din Ardeal. Orice Stat are dreptul să-şi rezerve pentru anumile greşeli făcute de comună sau de judeţ, dreptul de a dizolva consiliile comunale şi judeţene, cari se fac vinovate de călcarea legii. Dar, uitaţi-vă în 30 de ani din viaţa mea publică am văzut numai suspendarea consi­liului din Seghedin şi din Fiume şi în judeţul meu numai o sin­gură comună a avut consilul suspendat.

Domnilor, eu aşi dori politicii româneşti în viitor o stabi­litate în comune şi în judeţe. In Ardeal se alegea din 6 în 6 ani, apoi preînoiri din 3 în 3 ani.

Onorată Cameră, eu nu ştiu cum se poate accentua mai mult, că o stabilitate este mare necesitate pentru viaţa adminis­trativă Ia sate, oraşe, judeţ, etc.

Dacă la fiecare schimbare de guvern, se vor schimba toate consiliile comunale, sub un pretext sau altul, eu nu cred că vom putea face o operă sănătoasă şi bună. Vom întrerupe mereu lucră­rile începute. Schimbări dese, înseamnă lucrări puţine, progres puţin.

Domnilor, ce se ţine de viaţa politică din trecut ? Viaţa partidelor şi propaganda politică nu se cobora atât de adânc în masele populare la sate. Ungaria de fapt a avut o situaţie excep­ţională ; căci acolo guverna numai partidul liberal delà 1867 încoace;

Acest partid a guvernat aproape 40 ani în Ungaria. De aie se explică stabilitatea. Se schimbau guvernele; dar rămânea la putere acelaş partid liberal.

Proiectul intenţionează şi e de dorit, să se aleagă cele mai bune valori locale, în consiliile comunale şi judeţene şi să se introducă o mai mare stabilitate în viaţa administrativă.

Aceasta atârnă în mare măsură şi de funcţionarii adminis­trativi, de pregătirea şi respectul lor pentru legi. Dar atârnă mult şi d° partidele politice.

Trec la dreptul de apel.Vreau să spun câteva cuvinte despre hotărârile comunale

şi judeţene şi despre validitatea lor.

91

Proiectul de lege prevede hotărâri executorii. Sunt şi ex- cepţiuni când hotărârile trebuesc aprobate. Nu este de mare im­portanţă, că o hotărâre prin sine este imediat executorie, sau aşteaptă o aprobare superioară. Interesul mare este ca autoritatea superioară să nu întârzie cu hotărârea.

Este primit termenul preclusiv de 8—15 zile. Sper că nu vom mai vedea întârzieri.

In judeţe şi în comune va îi în viitor de mare îolos con­siliul prefecturii şi comitetul comunal, dacă îşi vor face datoria. Eu sper că viaţa administrativă va lua un avânt, dacă instituţia locală are şi iniţiativă şi mijloace materiale.

Viitorul va dovedi, că aceste instituţiuni făcute în bune intenţiuni, în ce măsură se vor valida.

Trec acum la partea financiară. Domnilor, lucrul principal este finanţa comunelor şi a judeţelor. Eu nu aduc nici un cap de acuză trecutului, dar, domnilor, nu ne putem închupui niciodată, o înaintare generală la sate, la oraşe şi judeţe fără mijloacele necesare. Aceeace se prevede ca taxă şi cotizaţiune, venituri ordinare şi extraordinare, impozitul funciar urban şi rural, etc., dacă vor fi cedate unităţilor locale şi vor fi bine folosite, vom vedea comunele şi judeţele lucrând şi înaintând. Poate îi cazul că ici colo Statul să ajute şi cu sume din parte-i în felul împru­mutului fără dobândă.

Iniţiativa înţeleaptă, stabilitatea, hărnicia, priceperea şi cinstea celor angajaţi şi mijloacele materiale suficiente vor da în câteva decenii o nouă faţă ţării noastre.

Despre funcţionari voi grăi la desbaterea pe articole.Domnii raportori toţi sunt de acord că întrăm într’o nouă

epocă de înaintare în viaţa noastră administrativă a satelor şi a judeţelor şi a ţării întregi.

Domnilor, în adevăr atârnă totul delà oameni. Legea în sine este o lege, dar oamenii sunt cari trebue să-i dea viaţă, reali­zarea intenţiunilor cari sunt depuse în legi.

Domnilor, strigă vremea după noi. Este spus în cărţile mari ale vieţii : să îngrijească fiecare om, fiecare popor de zilele lui. Din darul lui Dumnezeu, noi am ajuns la zilele noastre. Trebue să ne punem cu toţii la muncă. Prea e mare disproporţia între un ţinut şi celălalt, între sat şi celălalt, între un oraş şi celălalt, înţr’un loc vezi tot ce este necesar şi în alt loc nu vezi nimic.

92

Dar, domnilor ceeace este lucru mai mare în viaţa noastră de astăzi, este sănătatea satelor noastre.

Domnilor, vitalitatea unui popor atârnă de la sănătatea lui. Altă dată am cules atâtea energii, atâtea frumuseţi delà munte şi delà câmpii a fost o plăcere, să vezi desfăşurându-se puterile vii ale neamului nostru.

Războiul îndelungat şi multele mizerii au adus foarte multe boli în satele şi în judeţeţe noastre. Niciodată, ca acum, guver­natorii ţărilor nu sunt puşi Ia răspundere în faţa ţării, în faţa conştiinţei şi în faţa marelui Dumnezeu, pentru multe de toate şi pentru sănătatea acelui minunat organism de viaţă ce prezintă un popor.

întreaga glorie a noastră este înrădăcinată la sate şi apoi la oraşe şi dacă rădăcina aceea nu va fi capabilă de înmugurire şi rodire, atunci nu ştiu pe ce cale ne putem ajuta (Aplauze furtunoase, bravo).

După aceasta să grijim de toate trebuinţele ce are sufletul unui popor. Trebue să-i dăm ceeace îi poate da o biserică : cre­dinţă şi moralitate ; trebue să-i dăm ceeace îi poate da o şcoală : lumină, dor de muncă, dor se ţară, dor de moşie.

Poporul trebue să-şi cunoască misiunea lui, ca om, apoi cap de familie ; misiunea lui ca cetăţean suveran, cetăţean al ţării. Domnilor, mult are de lucru această ţară, şi toate ener­giile sunt obligate la această muncă. Să privim mai puţin noi la noi înşine, şi mai mult să privim la massele populare, ce le are o ţară; noi nu avem glorie, dacă ţara nu ne-o va da, noi nu avem bună stare, dacă ţara nu ne ajută. Ne trebue o mare con­ciliere şi apropiere între bărbaţii conducători ai ţării.

Domnilor, ne trebue o statornicie în ţara aceasta, o aşe­zare, un cumpăt, o linişte. Legile ţării, trebue să treacă, în sân­gele, în carnea, în sufletul nostru şi în al funcţionarilor mari şi mici, şi delà ei să treacă în massele mari populare ale satelor şi oraşelor noastre. Legalitatea sporeşte patriotismul şi munca averea !

Noi nu putem porni o lucrare de durată, dacă suntem în­trerupţi şi azi şi mâine; dacă acelaş caz se rezolvă azi aşa, şi mâine altcum.

Cugetarea unei ţări este legea ei, şi această lege trebue să treacă în sufletul acelor mari şi celor mici, cari trăesc şi lucrează în o ţară.

93

Ne plângem de scăderea prestigiului!Ce scade prestigiul autorităţii ?Nesecuritatea şi lipsa de atribuţii.Fiecare comună ştie, că notarul nu poate isprăvi nimic,

pretorul nu poate isprăvi nimic, subprefectul nimic, chiar şi pre­fectul face numai propuneri. Cum credeţi, că un popor în această autoritate vede o putere ? Da ! Prima putere a autorităţii este ca să aibă atributiuni. A doua conditiune este ca să-şi facă datoria după lege, cu sfinţenie.

Domnilor, nimeni să nu creadă, că sunt pesimist. Ţara aceasta a făcut mare progres în timp relativ scurt. Delà Unirea Principatelor încoace s’au făcut tot ce avem. Nimic nu am avut. Numai urmele invaziunii şi distrugerii vecinilor mari şi mici.

Domnilor, eu am o credinţă, că trăim într’o epocă de prea multă lumină, şi de lumina aceasta multă, nu vedem bine şi pentru aceea ne împiedicăm şi ne lovim unii pe alţii.

Ţara este a noastră, legile sunt ale noastre, funcţionarii ai noştri, toate puterile vii, massele ale noastre. Nimic nu ne lip­seşte, decât mai multă bunăvoinţă, mai multă hărnicie, solidari­tate. (Aplauze.)

Domnilor, ne sfâşiem, ne certăm inutil, ne criticăm, ne tra­gem la răspundere, cu patimă ; dar răspunderea noastră o avem delà pământul, care ne poartă şi ne hrăneşte. Răspunderea noa­stră o avem în fata istoriei, şi în fata marelui Dumnezeu, care ne-a dat tara întregită, şi ne-a ocrotit mii de ani, ca să o putem avea azi. (Aplauze prelungite.)

Azi avem toate puterile şi toate posibilităţile în mână. Totuş cultivăm pesimismul şi neîncrederea în noi înşine !

Domnilor, când mă socotesc, de ce ne-am legat speranţa, noi ardelenii în trecut, de nişte preoţi săraci, cari ne citeau din cărţile sfinte, cuvinte delà Dumnezeu şi mângâieri, aceste mân­gâieri erau mai puternice decât lanţurile, ce erau asupra noa­stră; dar vedeţi, lanţurile s’au dus şi noi am rămas. (Aplauze prelungite.)

Domnilor, când mă socotesc cine a thiut dorul de viată şi dorul de neam, şi puterea de rezistentă în noi atâtea veacuri? Aveam câte un Vlădică necă|it, care venea delà Sibiu, ori delà Blaj, în diecesa lui, cu un fast oarecare şi cu autoritate de pro­fet. Noi vedeam în el pe Prinţul bisericii, în el vedeam pe îm­păratul nostru, căci ne mângâia sufletele, şi inima lui era inima

94

noastră, vedeam tot ceeace se poate vedea într’un bărbat de Stat, într’un profet. Şi sărmanul Vlădică, când se ducea la reşe­dinţa lui, şi-şi făcea ruga de seară, plângea cu lacrămi pentru sărăcia multă ce-a văzut, şi făcea mustrare în ruga lui către ma­rele Dumnezeu. „Doamne m’ai pus pe . mine păstor peste un popor, care are numai trupul şi sufletul; toate i-s’au luat delà el, dar cum pot eu să-l ridic în picioare, când şi eu sunt părăsit şi slab ? Doamne, ce eu nu pot, te rog să faci tu, ai să ridici pe acest popor, şi să-i redai ceeace nu are, viata !ui românească, pe întinderea românească. (Aplauze prelungite.)

Domnilor, ne- am legat de ceeace am putut, dar am rezistat mii de ani, şi nu ne-am descurajat! Simţeam, că va veni un timp, când Dumnezeu va uni pe toti fraţii, pe care istoria vi- treagă i-au şfâşiat în bucăţi.

Acum ne legăm de o tară unită şi întregită; acum ne le­găm de un Stat, care are 20 milioane de locuitori ; ne legăm de un Stat, care are Rege şi armată, guvern şi Parlament şi care are toate mijloacele ; avem dreptul la toate speranţele, dacă vom munci pe întrecute, cinstit şi continuu, frăţeşte.

Domnilor, de ne facem datoria întreagă, fată de pământul, care aşteaptă lucrare, fată de noul teren de muncă nouă, ce tre- bue îmbrăţişat, faţă de destinele umanitare mari, de ştiinţă, de cultură, de credinţă, de moralitate, ce avem, ca popor, şi toti într’un gând să ne punem la muncă sfântă pentru tară, să ne putem împăcaţi scoborî în mormânt, când ne va deschide braţele, pentru odihna din urmă, pământul sfânt al tării. (Aplauze pre­lungite).

Domnilor, eu primesc acest proiect de lege, ca bază a de- sbaterei speciale. Am toată încrederea, că facem un pas mare spre mai bine.

Am încredere în prezent şi în viitor !Domnilor, cei din morminte ne spun : noi am muncit şi mu­

rit pentru această tară ; voi aveţi să trăiţi şi să munciţi pentru înflorirea acestei ţări! Putem crede, că nu s’a stâns sămânţa patrioţilor în această ţară. (Aplauze). Mai trăeşte neamul Brăte- nilor şi Kogălnicenilor, sămânţa lui Raţiu şi Lucaciu pe întinde­rea românească. Speraţi! Fără întârziere şi pretutindeni în bună frăţietate, vor fi clădite comunele şi judeţele şi va fi înălţat şi unificat sufletul neamului românesc. (Aplauze prelungite).

c) RĂSPUNS LA M ESAJUL TRONULUI

Şedinţa de Miercuri, 4 Noemvrie 1925.

D. M. G. Orleanu, preşedinte: Intrăm în ordinea de zi. La ordinea zilei, avem continuarea discuţiei generale asupra proiect tului de răspuns la Mesajul Tronului. D. Tripon are cuvântul.

D. Găurii Tripon: D-le preşedinte, d-lor deputaţi, d-lor mi­niştri, daţi-mi voie să iau cuvântul în discuţia generală asupra răspunsului la Mesajul Tronuri, ca un român din o provincie nouă, unită cu ţara mamă şi să grăesc fără exagerări şi fără pa­timă, cum se cuvine omului în etatea mea.

Din Mesajul Tronului, auzim cuvintele înţelepte ale M. S. Regelui despre lucrările, problemele mari ale ţării, şi ne bucurăm nespus de mult, de a fi văzut pe Regele nostru, scoborându-se între noi, chiar la aniversarea a şasezecea a naşterii Sale, pe deplin însănătoşit, după o boală, care ne cuprinsese de îngrijo­rare.

Cerem Cerului să dăruească Majestăţii Sale vieaţă îndelun­gată şi domnie glorioasă, înţeleaptă spre binele ţării.

Suntem la sesiunea ultimă a Adunării Naţionale Constitu­ante, aleasă la 1922.

îmi vin în minte multe acte şi legi întemeetoare de neam şi de ţară, aduse de marii bărbaţi de Stat şi de fiii neamului delà 1848 până în zilele noastre, în ţara mamă.

La toate aflăm patriotismul luminat, spiritul de jertfă, în­ţelepciunea şi îndrăsneala necesară, dar totodată şi greutăţile mari, cari păreau uneori nebiruite. Geniul neamului însă a trium­fat totdeauna şi ne-a ajutat mai întâiu la Unirea Principatelor, şi după o jumătate de veac, la unirea tuturor provinciilor româ­ne. Consolidarea Statului mărit şi a unirii, cere o operă de or­

ganizare şi consolidare de lungă durată, şi cere contribuţia tutu­ror guvernelor, partidelor, tuturor institutiunilor şi a tuturora fii­lor buni ai neamului.

Să examinăm unele domenii din viata Statului nou şi lu­crările făcute.

Opera legislativă. E de primă importantă legislatiunea unei ţări în organizarea şi consolidarea ei. Aduunările Nationale Constituante, delà 1922 până în zilele noastre, au adus legi or­ganice în toate domeniile vieţii de Stat şi vieţii cetăţeneşti pe cât timpul a permis şi anume Constituţia tării noui, legile finan­ciare, agrare, economice, şcolare, reforma admin'strativă, orga­nizarea judecătorească şi altele, toate aduse fără zguduire.

Toate contribuie în mare măsură la consolidarea tării.Partidul liberal şi în era nouă a rămas credincios trecutului

său. In timp scurt a realizat mult. In domeniul bisericesc am ajuns la unirea tuturor bisericilor ortodoxe din provincii cu bi­serica din patria mamă. Chiar în zilele acestea biserica străbună în cadrul marilor serbări religioase s’a înălţat la rangul de Pa­triarhie şi şi-au afirmat din nou dorinţa şi puterea de a lucra cu celelalte biserici creştine împreună la opera mare a creşti­nismului, la reclădirea morală şi religioasă a societăţii dezorga­nizată sufleteşte, mai ales delà războiul mondial încoace. Mare e progresul realizat în 4 ani în domeniul finanţelor.

Ştim, că în materie financiară şi economică, după război, ne aflăm în plin întuneric. Ţara era istovită şi despoiată de pu­terile ei materiale. Nu ştiam cât încasează tara, nici chiar cât plă­teşte pentru nevoile sale. Nu-i cunoaşteam precis datoriile. Iar de 4 ani încoace avem bugete ordinare echilibrate şi cu excedente însemnate mereu crescânde, care deşi nu satisfac toate necesi­tăţile în măsura lor întreagă, dintr’odată — ce era imposibil, dar totuşi ne dau o situaţie financiară clarificată şi echilibrată, pornind delà suma bugetară de 7 miliarde lei şi ajungând la cifra de 32 miliarde, şi cu posibilitatea de a evolua treptat. Am ajuns să satisfacem cu mijloace ordinare chiar şi necesităţi extra­ordinare. Am plătit şi consolidat datorii interne şi externe. Am ajuns să cunoaştem măsura necesităţilor şi măsura puterilor noa­stre economice financiare. Este multă linişte şi multă demnitate în cuvântul dlui Vintila Brătianu, ministrul de finanţe, spus în străinătate, că : „România poate trăi din propriile sale mijloace.“ Era cuvântul muncii conştiente, perseverante şi triumfătoare.

97

Consolidarea realizată de 4 ani, arată posibilitatea consoli- dării definitive.

Administraţia. Administraţia bună promptă, cinstită a unei ţări contribuie foarte mult la consolidarea ei. Administraţia ane­voioasă greşită, întârzie consolidarea. Centralismul administrativ, rămas din timpul răsboiului, era o necesitate pe un timp de tranziţie. Dar era imposibil ca să nu aibă şi efecte nedorite, mai ales în provinciile unite. In viitor, unificarea administrativă, des­centralizată treptat, în toate domeniile administratiunii, va re­media pe rând inconveniente mărunte, ivite ici-colo dela unire încoace. E bine să precizăm un adevăr. Interesele economice şi daraverile de toate categoriile ale populatiunii de pretutindeni cer să fie servite acolo aproape, în comună, în plasă, în judeţ şi acest lucru numai atunci e posibil, dacă funcţionarii de acolo au atributiuni şi dacă lucrează cu bunăvoinţă şi în spiritul legilor, prompt, cinstit. Administraţia dreaptă şi promptă va uşura, în mare măsură, vieata cetăţeanului, v î spori dragostea de tară şi încrederea în autorităţi şi va contribui mult la consolidarea su­fletească a tuturor.

Fucţionarii. Chestia funcţionărească e chestie de frunte în economia şi consolidarea tării. Raportul între Stat, judeţ, comună şi între funcţionarii lor nu e un raport contractual, ci e un raport moral şi patriotic. Munca pricepută şi cinstea neprihănită a func­ţionarului contribuie mult la prestigiul şi consolidarea tării. Gre­şelile funcţionarilor, mici şi mari, izvorîte din orice motiv, sco- boară prestigiul tării, slăbeşte încrederea în autorităţile ţării şi micşorează şimtirea patriotică a mulţimii.

Delà răsboiul mondial încoace, până în zilele noastre, s’a cerut multă răbdare şi multă jertfă funcţionarilor şi pensionarilor de toate categoriile. Ţara a fost strâmtorată şi apăsată de multe nevoi şi avea lipsă de economii neîndurate şi de multi ani de reculegere.

Ne bucurăm mult că tara şi legisla{iunea au ajuns într’o situaţie, ca după îmbunătăţirile treptate din trecut, să vină acuma cu îmbunătăţiri mai însemnate şi să deschidă o eră de nădejde pentru funcţionarii de cariera din toate categoriile, de care ţara are mare lipsă şi în prezent şi în viitor.

Clasele sociale. Tara şi legislatiunea ei este şi trebue să fie dreaptă şi să ţină seamă de toate interesele juste, specifice unei şi altei clase sociale. Chestia ţărănească a evoluat mult, foarte mult. Prima etapă a fost legiuirea şi împroprietărirea ţăranilor

7

98

de sub domnia lui Cuza-Vodă. Alte etape au fost legiuirile şi împroprietările, după răsboiul neatârnării. Iar culmea este înscri­erea în Constituţie a votului universal, desîiintarea latifundiilor şi împroprietărirea ţăranilor în zilele noastre. Să abstragem delà greşeli inherente reformele mari.

D. Spânişteanu a spus, că politica viitoare a României în materie economică şi financiară trebuie să fie politica plugului şi valuta noastră, grâul tării. In bună parte are dreptate ; dar interesele mari ale tării aşteaptă să fie servite şi de meserii şi de industrie şi de comerţul solid şi de orice muncă productivă.

Dominaţia unui popor nu are durată, dacă nu îmbrăţişează toate domeniile de muncă, fără deosebire. Lupta de clasă, ura de clasă trebuie eliminată. Pretutindeni duce la dezastru.

Capital şi muncă. Nimic mai dureros, decât lupta între ca­pital şi muncă şi nimic mai de dorit, decât armonizarea intere­selor lor între ele şi cu interesele superioare ale tării.

Capitalul în sine, fără muncă, nu este creator. Munca în sine, fără capital, nu e creatoare. Amândouă împreună, în bună armonie, fac progresul economic, cultural, general al lumii. Vom sprijini guvernul la aducerea legilor, cari armonizează toate inte­resele. Vom sprijini codul muncii şi codul cooperaţiei menite a apăra şi ocroti interesele superioare ale tării.

Partidele politice. Să examinăm noi provincialii, starea noastră sufletească dinainte de răsboiul mondial şi aceea delà unire în­coace. Să punem întrebarea, dacă partidele politice, în ce fel şi în ce măsură, au contribuit şi contribue la consolidarea sufle­tească a populaţiunii şi la consolidarea tării cu acţiunile lor par­lamentare şi extraparlamentare ?

Ştiinţa nu a descoperit ceva mai bun pentru guvernarea popoarelor, decât sistemul reprezentativ, care aduce cu sine for­marea partidelor, ca instrumente de guvernare, constituite după anumite programe şi principii destinate binelui ţării. Votul uni­versal introduce în vieaţa de Stat o nouă mare putere şi anume, mulţimea, corpul electoral al tării, cu dreptul de a-şi spune cu­vântul în chestiile vieţii publice şi a-şi alege mandatarii, din care se formează guvernul. Această stare de lucruri poate să fie de mare bine pentru ţară, dar poate să aducă şi turburări tre­cătoare în vieaţa publică, poate să aducă chiar şi dezastre, dacă intervine în luptă ambiţia nesăbuită, ura fără scrupule, nepreve-derea şi dacă lipseşte patriotismul luminat.

*

99

Două greşeli se comit în zilele noastre, şi anume, o gre­şeală este, că lupta între partide se întemeiază prea puţin pe principii şi pe programe, şi prea mult pe personalităţi, exagerări, calomnii, ură şi reacredinţă. Ostilitatea între partide e prea mare şi nu serveşte interesele ţării. A doua greşeală este, că am in­versat rolul corpului electoral cu rolul patrioţilor luminători.

In fapt, poporul are lipsă de părinţi luminători, de purtă­tori de grije şi de ocrotitori puternici.

Dar unii din patrioţii noştri de astăzi institue pe popor de judecător, de-a tot înţelept şi pe sine se scoboară la rolul de copii, slujitori ai intereselor lui, rău predicate şi rău înţelese, şi se pretează la o demagogie păgubitoare pentru ţară, promi­ţând lucruri imposibile, ponegrind fără de scrupul pe ceilalţi patrioţi din alte partide, sădesc succesiv ici şi colo în inima mul­ţimii o credinţă pesimistă şi o împing inconştient la conducătorii din întuneric.

Această stare trebuie să înceteze.Poporul român avea conducători buni chiar şi atunci când

avea numai pe preoţii săi.Nu se poate ca în veacul XX, când avem pretutindeni băr­

baţi bine pregătiţi pentru servirea destinelor ţării, să ne micşorăm noi pe noi şi să micşorăm avântul şi dorul de vieaţă al unui popor ca al nostru.

Să ne întoarcem la optimism şi idealismul sănătos şi la munca edificătoare a marilor noştri înaintaşi şi la obiectivitatea lor cavalerească.

Generaţia nemuritoare delà 1848 şi aceea de pe vremea Unirii Principatelor dunărene şi de pe timpul războiului neatâr­nării au văzut numai începutul reînvierii neamului românesc, totuş nemuritorul Ion Brătianu, între mii de greutăţi externe şi interne, avea o încredere nemărginită în puterea de vieaţă şi vii­torul poporului românesc şi desfăşura o muncă uriaşe, întemeiat pe această credinţă.

Tot aşa fraţii Golescu şi Bălcescu, Kogălniceanu, Negri şialţii.

Pe această credinţă îşi punea munca, libertatea şi vieaţa.Alexandri, bardul delà Mirceşti, abia văzuse mişcarea pen­

tru unire, presimţea deja viitorul şi în versuri neperitoare cânta :

100

O Românie, la a ta mărire,Lucrează braţul Dumnezeesc.E scrisă în ceruri sfânta unire,E scrisă în inimi cu foc ceresc.

Bolintineanu, ministrul lui Cuza şi mare poet al timpului său, abia a văzut primele legi şi acte întemeietoare de neam şi ne-a asigurat cu putere de profet, că:

Viitor de aur România are Şi prevăd prin veacuri a ei înălţare.

Poetul G. Sion ne spunea hotarele patriei române:

Până unde mai răsună, vorba dulce şi străbună, Pân’acolo-i frăţioare, patria română — mare.

Iar în Ardeal, leagănul românismului abia s’a pornit miş­carea de emancipare Ia 1848, imediat s’au pus Ia lucru cu toţii şi poetul Andrei Mureşanu cu toată încrederea striga:

Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte,Acum ori nici odată, croeşte-ţi altă soartă.

Iar Simion Bărnuţu, profetul vremii sale, citeşte în faţa mulţimii imense, în catedrala din Blaj, proclamaţia drepturilor poporului român ardelean.

Decepţiuni trecătoare au urmat şi de o parte şi de alta, dar bătrânii noştri au dat tot înainte cu încredere şi cu muncă, cu dor de vieaţă şi cu putere de afirmare.

Aşa vedem lucrând în Ardeal pe nemuritorul Mitropolit Andrei Şaguna şi pe A. Şterca Suluţ, mitropolitul Blajului, pe generaţia lui doctor Raţiu-Lucaciu, apoi generaţia Maniu, Vaida, Vlad, Goga, etc.

Aşa am ajuns lucrând frăţeşte la unirea delà Alba-Iulia, pro­clamată între rugăciuni şi lacrămi.

Delà unire încoace am cam uitat dragostea frăţească cea dintâi, dragostea seculară ce ne unea sufleteşte de veacuri.

Greşeli am făcut cu toţii şi cei dincoace şi cei de dincolo de munţi.

101

Dar greşelile iratilor, repede se pot remedia, numai bună­voinţă şi tragere de inimă ne trebuie.

Trebuie să temperăm pe toată linia patimile şi ambiţiunile, iăsându-ne stăpâniţi numai de dorul de a servi interesele şi des­tinele mari ale neamului, cu bună dreptate şi cu obiectivitate cavalerească, purtând în lucrarea şi în inima noastră pururea şi mai presus de toate credinţă şi devotament către Dumnezeu, Patrie şi Dinastie. (Aplauze pe băncile majorităţii.)

Primesc răspunsul Ia Mesajul Tronului.

d ) DISCURS LA LEGEA CULTELOR

Şedinţa de Miercuri, 4 Aprilie 1928. (noaptea)

D. Avram Imbroane, Vice preşedinte: D. deputat Tripon are cuvântul.

D. G avril Tripon : D-le Preşedinte, d-lor deputaţi !In vieaţa mea nu am grăit în împrejurări mai neprielnice

decât azi. E noapte târzie, Adunarea e obosită. Trebuie să-mi comprim discursul chiar atunci când se discută legea cultelor, una din cele mai importante pentru consolidarea unei ţări.

D-lor, mă voiu ocupa numai de punctele mai marcante din proiect: de raportul între Stat şi biserică. Apoi de raportul cul­telor între ele. In fine de secte, ivite în toate ţările europene şi americane, ivite şi în ţara noastră, ca un semn rău al vremilor. Biserica şi Statul se întreabă, care e raportul natural între ele. Biserica află indicaţia în testamentul vechiu şi nou ; Cei doi che- ruvimi pe acoperământul împăcării. Cei doi stâlpi la pridvorul casei împărăteşti. Cei doi mari luminători. Cele două săbii de apărare. E un raport de egalitate coordonată. Statul pentru des­tinele pământene ale unui popor. Biserica pentru destinele eterne ale omolui, poporului şi ale omenirii. Statul şi Biserica sunt cres­cătorii, conducătorii, ajutătorii şi mângâietorii omului şi poporu­lui delà leagăn până la mormânt, biserica chiar şi dincolo de mormânt. E raport familiar. Statul e tată. Biserica e mamă.

E fericit poporul care le are pe amândouă ocrotitoare, îm­prietenite ele între ele. E nefericit poporul, care nu are Statul său, ori a cărui Biserică e prigonită, ori abătută delà destinul său.

Doctrinarii laici au aflat şi ei raportul: în teocraţie, în Bi­serica liberă, în Stat liber, în Biserica dominantă în Stat şi de Stat, în fine, au aflat şi divorţul : separaţiunea Statului şi a Bisericii.

Proiectul de lege al cultelor a aflat calea cea bună, Statul

104

este ocrotitor Bisericii, cultelor fără deosebire de limba şi con­fesiunea cetăţenilor. Statul nu e clerical, dar nu e nici nereligios. Ocroteşte libertatea şi funcţionarea Bisericii.

Constituţia şi legea cultelor cer Bisericii numai trei restric- ţiuni şi anume: Să nu atingă ordinea legală stabilită, nici bu­nele moravuri, nici legile de organizare ale Statului. Proiectul de Jege în forma lui prezentă, creşte din Constituţie ca şi pomul din pământ. A fost discutat cu amploare şi cu mare aparat ştiinţific, istoric şi eu multă demnitate, la Senat.

Ne plecăm capul cu veneraţiune înaintea Episcopilor noştri din ambele Biserici naţionale, pentru felul prea frumos cum au discutat această chestiune.

Discuţia s’a terminat cu o mică supărare. Totuşi sperăm, că spiritul creştin veritabil şi dragostea de neam şi conlucrarea frăţească, seculară, a celor două Biserici româneşti nu se vor desminţi nici în viitor. Ar fi mare dezastru pentru ţară şi pentru Biserică un răsboi confesional, între aceste două Biserici, sub orice drapel şi sub orice motiv s’ar purta acela.

Proiectul de lege ne arată: că Statul român e consecinţe cu trecutul său, ospitalier şi tolerant şi dă ocrotire, libertate şi chier ajutor tuturor cultelor. Face numai două distincţiuni de natură morală şi istorică pentru Biserica ortodoxă a majorităţii popolaţiunii, pe care o numeşte dominantă în Stat, iar altă dis- tincţiune mai mică pentru Biserica română-ortodoxă, unită cu Roma, numind-o şi considerându-o şi pe ea de Biserică naţională, pentru rolul istoric al acestor Biserici.

Faptul, că Biserica ortodoxă a fost numită dominantă în Stat, a dat teamă de răstălmăciri. A sporit această teamă con­gresul biblic din Sibiu, apoi adunarea mare a asociaţiei „Andrei Şaguna“ din Oradea, precum şi adunările de protestare prilejuite de preocupări bisericeşti ţinute în Capitala ţării şi în alte centre. Art. 47 suprimat a sporit îngrijorarea Bisericii unite şi a dat loc la manifestările cunoscute. Guvernul nostru înţelept a eliminat orice îngrijorare de felul acesta. Nu va urma un război confe­sional, după votarea legii, ci un apostolat intens, creştinesc în sânul ambelor Biserici pentru ridicarea morală a Neamului şi pentru consolidarea ţării, din partea ambelor Biserici.

Idea unirii Bisericilor e bună şi naturală, dar pregătirea trebuie să se facă de sus în jos, delà Episcopatul ortodox şi unit, delà prietenia, frăţietatea şi apostolatul lor veritabil creştinesc.

105

D-lor, eu vă declar de aci, că sunt aderent unirii în cre­dinţă a Bisericilor. Cine a adâncit problema religioasă, nu poate altcum. Va veni timpul ca neamul românesc, ba chiar creştină­tatea întreagă, chiar şi alte popoare să-şi dea mâna să se unească în credinţa religioasă. Va fi atunci un mare triumf al religiunii sub steagul aceluiaş Dumnezeu creator şi păzitor al tuturor. Va urma o sublimă luptă şi muncă apostolică în contra ateismului imoralităţii şi păcatelor distrugătoare de om şi de societate. Vom şti cu toţii odată că, pământul nu e planetă izolată de restul Universului. Nici vie aţa omului şi a popoarelor nu e scoasă şi nu e ruptă delà legile atotstăpânitoare în Univers şi pe pământ. Vom şti, că avem Patrie sublimă pe pământ, multimilenară dar totuşi trecătoare. Şi avem totodată şi o Patrie eternă fără de hotare şi avem purtători de grijă şi judecători pe un singur Dumnezeu. Apostolii şi profeţii în toate timpurile au fost miniştrii marelui Dumnezeu în sânul popoarelor călătoare către Dumnezeu. Patria pământeană şi puterile ei colaborează la înălţarea, mân­gâierea şi luminarea sufletelor cu puterile nevăzute, dar prezente ale Patriei eterne. Cu lumina de sus, cu căldura, eterul şi ume­zeala de sus, vin şi darurile părintelui etern, care ne aşteaptă cu bolta cerească deschisă. Pentru aceea Statul şi Biserica sunt instituţii divine, creaţii divine, trebuie să se sprijinească împru­mutat şi să ajute îndeplinirea destinelor mari cereşti şi pămân­tene în sânul popoarelor. Până vom ajunge la acest ideal de vieaţă şi ocrotire împrumutată şi apostolat adevărat, vieaţa omu­lui şi a popoarelor rămâne în suferinţă, în dureri, în neînţelegeri, în lupte desperate, în lacrămi necurmate, în adevărat iad pe pământ. Nu vor rămânea cruţaţi nici posesorii palatelor, nici cei din coliba delà ţară, nici cei din cortul bătut de vânt.

Noi Ardelenii, popor robit şi politiceşte şi legat de glie, am ţinut mult la vieaţa religioasă. Am cultivat-o chiar şi în upta noastră politică. Noi credeam că poporul român nu e născut din întâmplare. Că e creaţie divină. E sfâşiat şi împărţit în multe ţări, dar cine l-a creat îl va uni odată. Noi intelectualii suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu să-l ajutăm ca să reziste până la plinirea vremii. Aşa au făcut cele două Biserici. Au fost bune surori, ambele ocrotitoare, ambele mari rugătoare de Dumnezeu. In legile Ardealului, aduse de unio-trium nrtionum, se dă un mare Certificat bisericesc: Preoţii valachi să nu ne afurisească. Li se recunoştea puterea rugăciunii şi al blestemului. Conlucrarea Bi­

106

sericilor a mers departe : Preoţii ambelor Biserici funcţionau îm­preună la ocazii mai însemnate. Episcopii Adamo viei şi Bob tri­miteau împreună cereri Ia împăratul (Suplex libellus valachorum). In 1848, pe Câmpul Libertăţii, au prezidat şefii ambelor biserici şi au conlucrat clerul şi poporul ambelor Biserici. Tot aşa la în­temeierea Astrei culturale şi a fondului de teatru în Ardeal. Aşa în timpul marelui proces al Memorandului. Aşa în 1918, la Alba- Iulia, decretând marea noastră unire cu Patria mamă. Aşa se explică că în Ardeal, am avut puţini renegaţi, puţini trădători.

Trebuie să clarificăm Ia acest loc, un mare fapt istoric: Unirea Bisericii din Ardeal cu Roma, la 1700. A fost oare a mare greşală ? Sau a fost un bine tot aşa de mare? Căci s’a făcut recriminări din acest motiv şi cu inima frăţească s ’a pro­mis iertare. Oare este lipsă de iertare? Trebue să judecăm vieaţa poporului nostru din acel timp. Poporul român, iobagi fără nicio libertate. Nici oamenii înstăriţi, nici chiar preotul nu avea drept a-şi trimite copiii la şcoală. Nu aveau dreptul să intre în servicii publice. Bătrânii şi copiii erau scoşi în propria lor ţară din Constituţie. Au rămas numai cu sufletul amărât. Ii chinuiau de o parte, propaganda protestantă, foarte intolerantă.

De altă parte, se apropiau sârbii din Banat, până la Lipova, ca să se înstăpâneasoă pe Biserica românească.

Ţările dunărene române erau slăbite. Vodă Brâncoveanul era decapitat cu familia lui în Constantinopol. Patriarhul de acolo nu-1 putea ajuta.

Atunci a venit ca un fulger din cer strigătul Habsburgilor din Viena şi apelul pontificelui dela Roma eternă, către poporul român de a se uni bisericeşte cu Roma, cu religia împăratului slăbit de protestanţi şi în Ungaria şi în Ardeal.

Ne promiteau biserici şi şcoli, libertatea de a cerceta şcoala, de a intra în servicii publice, în vieaţa publică, de a desrobi poporul român prigonit de soarte. Nu se putea ca Bise­rica română ocrotitoarea poporului să nu prindă ocazia de a-şi schimba soarta amară. împăratul din Viena şi pontificele din Roma erau garanţii, care nu se puteau ignora. Bisericeşte doream un cap puternic, iar politiceşte un factor puternic^să ne desro- bească. Aşa s’a făcut unirea cu Roma. Plângeau cei cari se du>- ceau la necunoscut, dar plângeau şi aceia cari au rămas ortodocşi cu soarta veche. Pentru dragostea de Neam, plângeau şi unii şi ceilalţi. Marele Dumnezeu i-a văzut şi i-a mângâiat pe toţi

107

după 200 de ani de povătuire frăţească a poporului român.Actul unirii delà 1700 a fost făcut foarte înţelepţeşte. Epis­

copul Anghel Atanas şi protopopii lui şi preot'i de atunci au menţinut ritul răsăritean, liturghia românească, tainele, întreg ri­tualul, cultul sfinţilor şi al morţilor, căsătoria preoţilor, adică a menţinut unitatea cu Biserica ortodoxă. S ’au unit în patru puncte dogmatice, cari nu au tulburat deloc unitatea bisericească» şi anume: au primit de Cap bisericesc, pe pontificele roman, care a mai fost înainte de ruptura mare bisericească între Constanti» nopol şi Roma. Au primit dogma privitoare la duhul sfânt, care e o chestiune de interpretare, apoi aceea privitoare la purgator, tot chestie de interpretare. Instituţia Apostolatului şi a tradiţiunii sfinte e aceeaşi. Vedeţi, dar, d-lor, ce precauti şi ce înţelepţi au fost întemeietorii unirii. La început, ambele Biserici au dus vieată de martir. Habsburgii nu s’au arătat nici prea buni, nici prea puternici fată de dietele şi guvernele din Ardeal. Episcopul unit Inocentiu Micu Clein a fost invitat înainte î dietei Ardelene şi întrebat dacă Biserica lui s’e unit cu Roma pentru bunuri ma­teriale sau pentru bunuri sufleteşti? Era sărmanul Episcop între Scilla şi Caribdis. A răspuns că bunurile materiale sunt indispen­sabile Bisericii unite, căci altcum nu poate face nici un progres şi îi trebue libertate şcolară, bisericească şi politică, căci altcum nu avea nici-un interes a se rupe de către biserica soră. Rezultatul a fost prigonirea fără de milă. Episcopul s ’a refugiat la Viena, de acolo la Roma, unde a trăit 20 ani de exil şi s’a îngropat acolo. Inocentiu Micu Clein e primul mare martir al Bisericii unite şi e venerat ca martir national. începutul Bisericii unite cu Roma a mers greu. Dar am avut un mare avantaj. Se trimeteau elevii cei mai de frunte să înveţe teologia la Roma. Se duceau cu haine sărace, timizi şi lăcrămând. Stăteau în Roma mai multi ani. Auzeau şi învăţau limba latină şi italiană care semăna cu limba de acasă. Vedeau mormintele marilor Apostoli Petru şi Paul şi monumentele creştine din prima eră. Vedeau monumen­tele istorice ale dominaţiunii Romei străbune, vedeau columna Iui Traian, împăratul cuceritor al Daciei şi vedeau figurile popo­rului din Ardeal pe acea columnă gravate. Aşa se trezea în ei, convingerea că poporul român din Dacia Traiană e rudă de ap­roape cu popoarele latine. Acest lucru trebuia studiat, dovedit în fata lumii şi trebuia cerut drepturi pentru această creangă la­tină din răsăritul european aflată azi în robie politică. Au stu-

108

diát şi teologie şi istorie. Veneau acasă ca bărbaţi crescuţi, cu fruntea luminoasă ca profeţii neamului. Pe fa{a Jor se vedea, ca Si pe fata lui Moise, că au avut întâlnire cu Dumnezeu. Ce ei grăiau şi scriau, credea tot Ardealul şi tot neamul românesc, căruia i-au adus dela Roma, nu numai credinţa în Dumnezeu, ci şi conştiinţa latinităţii sale, a dreptului la vieată.

Teologii dela Roma revin acasă, ca apostoli şi profeti, ca luceferi noui pe orizontul întunecat al Neamului. Gheorghe Şincai scrie cronica Iui de valoare neperitoare. Petru Maior scrie Is­toria Daciei şi ne apără latinitatea fată de Rosier, istoriograful ostil nouă. Urmează o serie neîntreruptă de Episcopi mari, Ca­nonici şi mari profesori şi mari preoţi, cari fac tot acea operă. Rămân nume neperitoare Samuilă Micu Clein, Samoilă Vulcan, Alexandru Sterca-Şulu{i, Dr. Ioan Vancea, Mihail Pavel, Dr. Augustin Bunea, Dr. Grama, Dr. Vasile Hossu, Timotei Cipariu şi până la Episcopii titulari ai provinciei mitropolitane unite, de azi în frunte cu Mitropolitul Vasile Suciu din Blaj.

Ortodoxia ardeleană ne-a păstrat solidaritatea bisericească cu Patria mamă. Biserica unită ne-a adus un profit nou: Con­ştiinţa latinităţii noastre şi solidaritatea de sânge cu ţările latine. Ne-a arătat totodată un gest istoric : drumul către Apus şi către Roma în vieaţa noastră publică viitoare. Dar Blajul, mica noas­tră Romă ne-a mai adus o contribuţie mare biseculară Neamului : şcolile Blajului, şi creşterea religioasă morală şi naţională mân­tuitoare de Neam. Preoţii săraci ai Blajului, profesorii, canonicii şi vlădicii s’au făcut pe rând mecenatii Neamului. In casa fie­căruia se adăposteau doi până la cinci băieţi de şcoală, copii de iobagi veni{i din toate părţile românismului, numai cu haina săracă pe ei şi cu sufletul în oase. Din aceştia s’au crescut în decurs de 200 de ani, conducătorii, preoţii şi învăţătorii popo­rului român din Ardeal. Ei au colaborat cu Barnuji şi cu Cipa­riu şi cu Iancu, „Regele Moţilor“ şi cu Prefecţii lui, în 1848, la proclamarea libertăţii politice în Ardeal, în 15 Maiu, la adu­narea memorabilă, prezidată de cei doi Mitropoliţi ai Bisericilor române, ortodoxă şi unită. Blajul cultural a devenit şi politic de primul rang. După Blaj s’au ridicat şcoli în mai multe centre din Ardeal : Beiuşul, Braşovul, Caransebeş, Năsăud, Gherla, Lugoj, •etc. S’au întemeiat „ Astra“ din Sibiu, Societatea Fondului de tea­tru, în Oradea. Iar în zilele noastre, Institutul recunoştinţei din Blaj şi mai multe institute similare, în centre deosebite. La

adunarea din Alba-Mia, 1918, archiereii şi clerul celor două Bi­serici şi poporul crescut de ele au proclamat şi sigilat şi bine­cuvântat unirea Transilvaniei cu Patria mamă. Au merite nepe- ritoare cele două Biserici române Ardelene : Cea ortodoxă şi cea unită. Să nu se pizmuiască. Să nu se duşmănească între sine. Marele Dumnezeu ştie care merit şi care jertfă e mai mare. Sta­tornicia în legătura ortodoxă, ori gestul şi sufletul îndreptat către lumea latină a micei Biserici unite cu Roma. Avem lipsă de a- mândouă. Viitorul şi interesele Neamului ne vor indica încotro să aflăm şi unirea bisericească. O Biserică izolată autocefală poate fi frumoasă, dar în timpuri nenorocite rămâne neajutorată. Pilda e Rusia, şi Biserica ei îngenunchiată, decapitată şi neaju­tată de nimeni. In şcolile Blajului s’a împărţit pâinea săracilor 200 de ani copiilor nimănui şi s’a împărţit burse mici şi mă- rişoare, nenumărate, întemeiate de Vlădici şi canonici şi umili călugări. Cimitirele Blajului sunt sfinte şi rămân sfinte. Fiecare piatră de mormânt ne arată un mecenat mare sau mic, scump Neamului şi scump elevilor săraci. Pânea săracilor era ca făina văduvei din Biblie. Era puţină dar nu se gâta niciodată. Blajul e sinonim cu altruismul suprem. Să-l cinstim precum se cuvine, căci a ridicat din robi de glie, un popor brav, compact, care şi-a zdrobit lanţurile ridicându-şi fruntea cu demnitate între po­poare şi cu gratitudine către Dumnezeu. (Aplauze).

Biserica Blajului să fie liniştită. Viitorul şi pacea ei, nu poate fi sub nivelul serviciilor aduse Neamului şi marelui Dum­nezeu. Ce aşteptăm noi delà Episcopii celor două Biserici române ? Nu aşteptăm luptă confesională, ci apostolat intens, creştin ade­vărat în sânul fiecărei Biserici. Căci, şi Ia noi, ca şi în alte ţări, sunt pline temniţele de rău făcători, sunt pline spitalele de boale izvorâte din păcate. Ne sunt goale multe Biserici. Ne sunt pără­site multe altare. Ne invadează fără rezistenţă sectele dizolvante, în Banat, Arad, Bihor, etc. In vederea noastră, ni se stânge re­giunea cea mai frumoasă, mai bogată, mai culturală: Banatul fără de copii. Dragi Episcopi, luaţi cârja, ne înălţaţi la Dumne­zeu, şi ne aduceţi la altare, la moralitate. Ne aduceţi îngerii ce­rului pe pământ românesc. Vom fi fericiţi atuncia.

Poporul român a trecut prin patru dezastre mari istorice: împărţirea în două a imperiului roman. împărţirea în două a Bi­sericii creştine, Stăpânirea limbei slavone în Stat şi Biserică 800 de ani. Stăpânirea fanarioţilor. Dumnezeu ne-a mântuit Neamul.

110

Trebuie în viitor, să rămânem mari credincioşi marelui Dumne­zeu ocrotitor. Nu lupta confesională satisface pe Dumnezeu, ci apostolatul intens, creştin acasă, dragostea şi solidaritatea cu po­porul nostru fără de seamă şi care şi-a bravat moartea de patru ori, în 2000 de ani, şi-l avem întreg şi eroic. Trebuie grijit. Averea negrijită, se risipeşte. După acestea, mă voiu ocupa de treceri şi de secte. Cunoaştem trei categorii de treceri dela un cult la altul. Din convingere religioasă. Sunt cazuri rari, dar foarte emoţionante. Apoi, sunt treceri colective, populare, pentru mici şi mari conflicte cu preotul, cu protopopul, pe motive materiale. Acestea sunt urâte şi nu trebuiesc încurajate. Mai sunt treceri pe motive politice şi în parte religioase. Aşa a fost cazul marei re- formaţiuni în cele mai multe ţări. In ţara noastră, să nu ne su­pere trecerile din convingeri religioase. Dar să ne îngrijoreze cele izvorite din conflicte personale şi materiale. Ar scoborî prestigiul ambelor Biserici şi ar pierde mult credinţa religioasă din valoare.

D-lor, am să vă spun despre secte câteva cuvinte : Baptis­mul şi multe zeci de secte înfloresc în America, în Anglia şi în alte ţări. E un semn rău. Ori Biserica istorică, organizată, nu-şi face datoria în măsura întreagă, ori puterea ocultă, ostilă Biseri­c ii porneşte vieaţa religioasă sectară. Pericolul e înfăptui, că e greu de controlat dogmele sectelor în măsură completă. Aşa se strecoară în dogme, nepăsarea către propria ţară, amorul liber, castrarea, etc. Constituţia garantează libertatea conştiinţei. Să o respectăm, dar nu dincolo de hotarele intereselor Patriei noastre, pentru care avem să trăim, să muncim şi să o apărăm. Sectele nu au profeţi. Sunt trimise de puteri pământene. Trebuie se bă­găm bine de seamă.

Alt pericol al sectelor : Apostolatul lor democratic. Delà om la om, delà familie la familie, cu biblia în mână, cu interpretare necontrolată, dar sectele ne arată şi o latură bună, uitată în zi­lele noastre : Dragostea şi jertfa pentru deaproapele. Aceasta im­pune şi cucereşte nespus de mult. Jertfa împrumutată şi drago­stea către deaproapele, năpăstuit trebuie s’o introducem din nou, în vieaţa noastră creştină. Nu-i iertat, să rămânem numai la ad­ministraţie bisericească. Trebuie, să ajutăm efectiv pe omul ne­căjit, căci ne impune Scriptura. Sectarii fac altruism şi jertfă, tre­buie să facă şi Biserica organizată, în măsură mai mare. Astfel, sectele ne vor da ocazie la un avânt mai mare în vieaţa noas­tră creştinească.

I l i

D-lor deputati, mai spun câteva cuvinte cultelor minoritare, cari au declarat, că Statul arată o neîncredere fată de ele şi le limitează autonomia. Eu cunosc în bună măsură vieata religioasă a cultelor minoritare. Delà răsboi încoace, aflăm acolo un apo­stolat intens, creştin, profund, dătător de vieată şi la catolici şi la protestanti. Acest fapt, îndreptăţeşte cultele minori ture, să fie liniştite şi să nu aibă jenă de controlul Statului, care se face şi fată de Biserica dominantă ortodoxă şi fată de cea unită. Să-şi aducă aminte, că poporul român a fost pururea ospitai şi tolerant, şi, că în 1918, în timpul revoluţiunii, nici un minoritar nu şi-a pierdut vieaţa şi nu- a fost răsbunat de acest popor, scăpat atunci de o robie politică milenară şi de vexaţiunile răsboiului mondial : temniţă, internări. Să aibă încredere în acest popor şi în tara lui. Constituţia numai atâta cere, să nu lovească în ordinea legală stabilită, în bunele moravuri, în legile de organizare a tării. Re­stul va fi bună întălegere şi chiar frăţietate. Să se înlăture ne­încrederea împrumutată. Timpul va aduce experienţa şi încrede­rea treptată. (Aplauze pe băncile majorităţii).

Fiind timpul înaintat, declar, că primesc proiectul, ca bază la discuţia pe articole. (Aplauze pe băncile majorităţii).

VI. ALTE DISCURSURI

8

TIT C H ITU L.x)

Să încercăm lângă acest sicriu a construi o modestă bio­grafie şi apreciare, din datele şi sfărâmăturile prinse pe apucate din viata scurtă şi sdrobită a mult regretatului Tit Chitul, din toate aceste scoţând pentru noi învăţăturile luminoase şi bine- grăitoare creştineşti.

Tit Chitul, talent rar şi caracter mare, dar puţin cunoscut, s ’a născut dintr’o fruntaşe şi veche familie românească, ce ne aduce aminte de descendenţii înţeleptului senator roman Chato, transformat cu timpul in Chitul, dela care şi satul şi-a luat nu­mele de Chetiu. Primarele şi gimnaziul le-a făcut la şcoalele armeano-catolice din Gherla, cu succese eminente, clasele de liceu le-a făcut la piariştii din Cluj, distingându-se tot cu rezultate eminente. A mai făcut şi un an şi jumătate de medicină la Universitatea din Cluj, fiind unul dintre cei mai talentaţi şi dili­genţi ascultători.

L-aţi cunoscut bine pe reposatul în Domnul: spătos, piep­tos, compact, impunea de-opotrivă şi ca talent şi ca figură ex­terioară. Profesorilor le era iubit pentru prestatiunile sale, ami­cilor pentru umorul său nesecat şi senin şi pentru caracterul său integru. Apoi mai era şi unul dintre cei mai buni violinişti.

Avea pe atunci 22 ani, era pe pragul bărbăţiei. Era pe aci să trec peste speranţa strălucită, ce punea familia sa întreagă întrînsul, tocmai ca şi noi amicii lui. Pe când era medicinist de anul al doilea, era o iarnă cumplită şi geroasă în Cluj. In strada din mijloc (Közép-utca), într’o odae modestă locuia regretatul Tit Chitul, cu reposatul Dr. Alexandru Szilasi, fiul reposatului protopop al Bistritei, Alexandru Szilasi.

î) Publicat în „Răvaşul“ din Cluj, 1S02. Discurs rostit de Dr. Gavri! Tripon, advocat în Bistriţa, la înmormântarea regretatului Tit Chitul dia Chetiu.

116

Cei doi tineri colegi şi-au uitat fereastra deschisă într’o noapte. Şi-au contras astfel o răcire fatală. Tit Chitul a fost cu­prins de o paralisie generală. Alexandru Szilasi de altă boală, care în urmările ei i-a curmat viata, nu mult după obţinerea diplomei de doctor în medicină.

Aşa şi-a terminat cariera universitară Tit Chitul, trecând din sala de învăţământ în clinica bolnavilor, desperat şi urmând fără speranţă, un tratament medical după celalalt, întreg restul vieţii.

Durerile i-au fost ani de-arândul grozave.L-ati văzut vara aici acasă în grădina părintească sbătân-

du-se amar pe aşternutul său, în svârcoliri desperate, până ce Provedinta a voit, ca să ajungă la vindecare, cel pufin parţială, la aşa numita vindecare defectuoasă. I-au trecut durerile, dar a rămas paralizat de mâni şi de picioare. Părinţii, fraţii, cunoscuţii îl urcau în pat, ei îl puneau la masă, ei îl scoteau la aer, ei îi dădeau de mâncare şi apă în gură. Vara, primăvara, ei îl pu­neau în trăsură, ei îl duceau la câmp, în fine, ei îl tratau, ca pe un băiat, ce nu a ajuns încă etatea de un an. D-voastră aţi vă­zut, pricepeţi şi simţiţi greutatea acestei neputinţe, care a durat 17 ani, fără îndreptare. Ba mai mult. înainte de moartea lui răs- turnându-se cu căruţa, i s-a scrintit şi osul delà mâna dreaptă, chiar din cot, încât nici după vindecare nu-şi mai putea în­doi mâna.

Vă întreb după acestea: ce date şi fapte să-i punem în biografie? Căci 22 de ani a fost copil şi tânăr. Apoi 17 ani a fost bolnav şi neputincios. Iar, când a ajuns la 39 de ani, a reposât.

Ce noroc pe noi, că afară de trup, mai avem şi sufiet. Astfel, nu rămânem numai cu mila, ci trebuie să mai dăm de­functului şi tributul admiraţiunii noastre.

Să vedem dară, ce lucruri a îndeplinit schinteea divină —■ sufletul lui tare şi activ — în trupul lui frământat şi sdrobit pe o durată lungă de 17 ani?

Tit Chitul, în vieaţa lui, nu a frecventat niciodată şcoala românească. Dar după însănătoşirea parţială, s ’a pus cu stăruinţă şi a continuat a învăţa limba şi literatura română din temeiu şi cu sistem, până la o măsură frumoasă, care face onoare ori-că- rui cărturar şi savant român ardelean ungurean, fie acela şi cel mai recunoscut stăpânitor al limbei române. Peste tot, Tit Chi-

117

tul, şi-a făcut din odaia lui de suferinţă, o academie rară de ştiinţe.

Ce mare merit pentru un bolnav, fără de noroc ! Şi ce gravă acuză pentru mulţi din intelectualii sănătoşi şi cu dare de mână.

Tit Chitul nu a cetit numai literatura română şi nu s’a mărginit la lucrări de distracţie, ci a învăţat multe de toate; toată medicina, până la măsura, ce face onoare chiar şi profeso­rului de universitate.

A învăţat psihologie, filosofie, teologie, astronomie, istorie, limbi clasice şi moderne, ştiinţe naturale, chimie, fizică.

Cu studiile a trecut delà gruparea atomilor, moleculelor până la gruparea popoarelor şi a statelor. O scară întinsă de cunoş­tinţe, în care a ştiut el să umple pustiul, fără de noroc, alor 17 ani de neputinţă. Aţi vorbit cu el vreodată despre orice lucru, despre care n’ar fi putut ţinea lecţii ?

El făcea glume şi haz cu ştiinţa lui, mai ales în conveni­rile familiare, în zile mai bune. Era în stare să le vorbească ore întregi în proză, în poesie, în hexametru, despre orice, cum i se cerea.

La intervenţia membrilor familiei, între cari amintesc pe canonicul prepozit, Ioan Papiu, a început să scrie şi să intre pe terenul literar român. Cu mâna lui schilavă a trebuit să inveţe a doua oară arta scrierii, prinzând peana după un metod nou propriu schilavilor şi scria cu răbdare, ba chiar şi cu plăcere, zi şi noapte, zile şi săptămâni, absorbit într’o lume ideală şi spre fericire — uitând pe vreme neajunsurile vieţii sale reale.

Mă veţi întreba, câte volume şi în ce genuri a scris el? Răspund: a scris multe de toate şi toate de valoare. A scris în decursul anilor şi un vraf de poezii. Le scria, ca din glumă şi petrecere. De modestie, nu cumva să le publice cineva le-a ars pe toate. Scuza lui era, că nu reflectează a se face cunoscut, ca versificator ! El avea ambiţie, zel şi plăcere numai pentru luc­rări serioase, cu conţinut istoric, moral, creştin şi edificator.

Romanele scrise de el, în acest gen: „O fată de Tarabos- tos“ „Catastrofa Daciei“, „Steaua O rien tu lu isunt dovezi stră­lucite ale talentului şi direcţiunii sale literare. In timpul din urmă se ocupa cu schiţarea unui roman de pe vremea unirii, cam în felul romanului „Quo vadis“, de Sienkiewtz. Moartea însă, l-a împiedecat de a executa această lucrare.

A colaborat la „Gazeta Transilvaniei“ la „ Familia“ şi la

118

; Unirea“ din Blaj. Lucrările lui arată profunde cunoştinţe, poves­tire uşoară, stil viguros, continui edificator, putere dramatică, psi­hologie aprofundată şi un desnodământ literar, bine ales. A tre­zit atenţia Academiei Române cu lucrarea-i „O fată deTarabos- tos“ scrisă după gramatica şi ortografia cipariană. A trăit puţin şi neputincios. Nu a putut publica mai multe lucrări, chiar din motive financiare, fiind notorie, că literatura română nu are spri­jinitori, precum ar trebui la un popor oprimat. Cu toate acestea, numele lui Tit Chitul, cu tot dreptul are să fie înregistrat în li­teratura română ardeleană, la genul romanelor istorice, la un loc de onoare, ce trebue să-i acorde o critică dreaptă şi conştiincioasă.

Cu toată predilecţia Iui pentru ştiinţă şi literatură, era con« silierul perpetuu în funcţie, al familiei şi al poporului din co­mună, în afaceri economice, bisericeşti, igienice, sanitare, şcolare şi juridice. Toate se făceau la sfatul şi îndemnurile lui, având pricepere şi competentă în toate. Chiar fratele său, Dr. Iulian Chitul, medic cercual în Beclean, se consulta bucuros cu el în cazurile bolnavilor grei.

Mai mult, decât orice, l-au atras problemele credinţei, ştiinţa credinţei:Este Dumnezeu? E sufletul nemuritor? Este după moarte o răspundere? Este o răsplătire, o nivelare a sortii pământene.

Cunoştea cărţile sfinte şi o literatură întreagă religioasă. Era convins cu tărie de granit în sens religios. Această convin­gere i-a fost un dar dumnezeesc, care i-a îndulcit amarul vieţii şi i-a păstrat seninătatea sufletească, umorul şi gluma până la moarte. Credinţa lui a cerut să fie spovedit şi cuminecat. Cre­dinţa lui l-a făcut fericit, chiar şi în agonie, căci i s’a vindecat delà sine mâna ruptă de două luni. Cu ce fericire spunea căse- nilor: „Voi veti vedea încă minune! De voiu scăpa acuma la via{ă, voiu avea mâni şi picioare sănătoase! Vindecarea mi se începe cu mâna dreaptă. Iată-o!“ — şi spre mirarea tuturor şi-a şters fata asudată cu ea, dispunând liber de mână.

Dar Dumnezeu a aflat, că i-a fost destul din suferinţe şi Tit Chitul a reposât frumos şi liniştit, cum adoarme un copil. Viata şi moartea lui, deopotrivă sunt protestări şi dovezi sdro- bitoare fată de ateismul mărginit şi neîndurat, care fără temeiu ştiinţific controlabil şi fără îndreptăţire scoate din legătura ce­rească şi fericitoare pe bietul pământean, aparţinător cerului.

Şi acum către tine ne îndreptăm, dragă Titule! Cu ce să te cinstim pentru suferinţele şi prestatiunile tale? Pentru sufle­

11Ô

tul tău bun veşnic senin, prietenos şi productiv? Acoperi-vom sicriul tău cu frumoase cununi? Din inimile noastre îace-ţi-om suită meritată? Pe car cu 4 boi pune-te-vom şi acolo sus lângă biserică, la sânul colinei aşeza-te-vom ? Peste cenuşa ta va da valuri deapururea cântarea mângăioasă din biserică şi Ţie îţi va şopti vântul de-apururea. Vei fi aproape de casa părintească, unde ai fost ajutat întotdeauna cu iubire! Vei fi aproape de salcia tristă, martoră a vieţii tale! Vei fi în mijlocul poporului din comună, care mereu te-a distras cu munca şi horile şi umo­rul nesecat. Iar literatura română va păstra la locul cuvenit lucrările tale de valoare, scoase atât de viguroase, într’o viaţă atât de torturată!

Să fie somnul tău lin şi liniştea ta neconturbată ! Adio !In fine, să ascultăm cu luare aminte şi cuvântul aceluia,

ce merge şi ne zice : „Din largul veşniciei nemăsurate, ce nu slăbeşte, din largul nemărginit al infinitului, ce nu se mai mă­sură cu cotul şi cu chilometrul, ajuns odată la sbor liber, la liberă mişcare, trec în revistă cei 17 ani de tortură şi neputinţă şi lângă mine pe tine te aflu, dragă mamă, pe voi vă aflu dulci frăţiori şi cunoscuţi, purtându-mă în braţele şi iubirea voastră neobosită. De aici Vă aduc întreagă ardoarea mulţumitei şi iu­birii mele nemărginite pentru actele voastre de jertfă şi abne- gaţiune nesfârşită! Vă rog, smulgeţi din inimile voastre jalea şi durerea! In veşnicia largă e viu Dumnezeu şi drept şi puternic, ştie răsplăti suferinţele avute. Nu există pe pământ suferinţă, atât de mare, care să nu poată fi vindecată. Să mă amintiţi cu iubire, să vă rugaţi pentru mine : asta e tot, ce vă cer din patria mea nouă.

Iar tu, popor român, păstrează legile lui Dumnezeu şi bise- ricei tale străbune, ca să mergi înainte! Legea muncii, care te înveseleşte şi te întăreşte ! Legea păstrării şi a cumpătului, care îţi adaoge puterile şi te înarmează pentru munca viitoare. Legea iubirii, a bunei înţelegeri, solidarităţii, a unirii, care te face ce­tate neînvinsă în zilele grele. Legea credinţei, legătura cu Dum­nezeu, cetatea din urmă a omului, unde sufletul mai găseşte încă senin şi mângâiere, chiar atunci, când trupul şi norocul lui s’au naufragiat ! Dar iertaţi, glia pământească ne-a obosit ! Un glas binevoitor mă cheamă. Adio tuturora! A dio!“

Publicat de: G. Todică.

VII. STUDII

A mai scris şi un studiu juridic cu titlul: „Principiile con­ducătoare în sistemele procedurei penale“ (204 pagini manuscris), care încă nu s’a tipărit.

Maniscrisul are următoarele capitole :Sistemul acuzator şi evoluţia lui.Scăderile principiului acuzator.Reprezentarea acuzei publice. Formele principale.Rezultate.Sfera de drept a învinuitului şi a apărării în sistemul acu­

zator. Urmările de drept constituţional ale sistemului acuzator.Acuza publică şi deosebitele ei feluri. Monopolul de acuză

al procurorului de stat şi corectivele lui: acţiunea populară şi acuza privată a părţii lezate.

Principiul inquizitor în procesul penal şi învăţămintele scoase din el.

Formele primitive ale ingerinţei autorităţii şi evoluţia siste­mului inquizitor.

Esenta principiului inquizitor şi urmările lui, cu privire la procedura penală şi la situaţia învinuitului.

Institutiunile sistemului inquizitor. Principiile de procedură ale acestui sistem. Cauzele, pentru cari nu se p °t menţinea.

Sistemul mixt în procedura penală ungară.Evoluţia sistemului mixt în veacul nostru, pe continentu

nostru.Sfera de drept a acuzatorului, a acuzatului şi a judecătoru­

lui. Efectuarea principiilor dirigente In procedura penală ungară.Sistemul mixt în procedura penală română, din Vechiu

Regat.încheiere.Literatura consultată.

C U P R I N S U L :

PREFAŢĂ, de Dr. Iuliu Hossu, Episcop INTRODUCERE

Pagina

. 3

„Pasivitatea“ parentată de Tripon, de Dr. AlexandruV aida-V oevod ...................................................................... 7

I. BIOGRAFIA lui Dr. Gavril T r i p o n ......................................13II. MOARTEA ŞI ECOUL PRESEI

1. Naţiunea, Cluj, No. 101—930 : f Gavril Tripon . . 292. Naţiunea, Cluj, No. 102—830 : f Gavril Tripon . . 303. Naţiunea, Cluj, No. 103—930 : înmormântarea lui G.

T r ip o n ...................................................................................31Cuvântarea d-lui Alex. Lapedatu, fost ministru . . 32Cuvântarea d-lui Constantin Brătianu...............................33Alte cuvân tări...................................................................... 35

4. Viitorul, Bucureşti, Nr. 6673—930: f Gavril Tripon 365. Patria, Cluj, Nr. 101—930 : f Gavril Tripon . . . . 366. Patria, Cluj, Nr. 103—930 : înmormântarea lui Gavril

T r ip o n ...............................................................................38Discursurile. — In numele capitlului mitropolitan şi al

eparhiei de G h erla ...................................................39Din încredinţarea primului ministru, discursul domnu­

lui director ministerial, Vaier Moldovan..............39Alte discursuri............................................................... 40In numele baroului advocatia l.................................. 40In numele „Astrei“ ....................................................... 40Cuvântul de rămas bun al B istritenilor.................. 41Cuvântul tin erim ei....................................................... 41La g ro ap ă ........................................................................41Ultimele acorduri........................................................... 32

7. Carpatii, Braşov, Nr. 532—930 : f Gavril Tripon, deConstantin Banu, fost ministru...................................42

8. Cuvântul, Bucureşti, Nr. 1819—930: f G. Tripon . 449. Unirea, Blaj, Nr. 20—930: f Dr. Gavril Tripon . . 46

11. Curierul Someşan, Gherla, Nr. 18—930: G. Tripon . 47

126

PaginaIII. AMINTIRI DESPRE GAVRIL TRIPON

1. Unirea Română, Timişoara, Nr. 439—932: Vaida- Voevod, Teodor Mihali şi Gavril Tripon cu fata Iui . 51

2. Naţiunea Română, Cluj, Nr. 55—935 : Un uitat : G.T r ip o n .................................................................................. 52

3. Naţiunea Română, Cluj, Nr. 56—935 : Date din viaţa luptătorului naţionalist, Gavril Tripon.............................54

IV. ACTIVITATEA LITERARĂ1. O d ă ...................................................................................... 612. Amintiri din copilărie..........................................................653. Limbă, cultură şi lite ra tu ră ............................................. 69

V. VORBIRI IN PARLAMENTUL ŢĂRIIa )Discurs la comemorarea părintelui Dr. Vasile Lucaciu 79b) Discurs la proiectul pentru modificarea legii adm. . 83c) Răspuns la mesajul tronulu i................................. .... . 95d) Discurs la legea cultelor....................................................103

VI. ALTE DISCURSURITit C h itu l .................................................................................113

VII. STUDIIPrinciipiile conducătoare în sistemele procedurei penale 123

C U P R IN SU L .....................................................................................125