Stimati parinti, stimati profesori, dragi elevi si stimata adunare,

Si, nu ma pot abtine, pentru ultima oara in acesti patru ani, Bonjour mes eleves!

Dupa cum spunea o colega in urma cu cativa ani la acest microfon, unul din privilegiile vietii noastre de profesor este ca, o data la 4 ani, avem acest minunat prilej de a ne exprima in fata dumneavoastra, de a ne descarca o parte din trairile si emotiile pe care le adunam de-a lungul timpului, in viata noastra de zi cu zi, in aceasta scoala. Va fac o marturisire: ma aflu in aceasta postura pentru prima oara in ceea ce pot numi cariera mea didactica si percep ziua de azi ca pe o victorie personala. In trecut, cand primeam dirigentia unei clase, mi se spunea: Doamna profesoara, pe acesti copii, ii duceti pana-ntr-a opta. Dar de fiecare data ma opream undeva pe la mijlocul parcursului, din motive obiective si de alftfel intrutotul fericite si binecuvantate.

Sunt extrem de bucuroasa ca am ajuns sa traiesc impreuna cu voi, bucuriile acestei zile. In urma cu patru ani, cand ne-am intalnit pentru prima oara exact in acest loc, va priveam cu coada ochiului cu oarecari temeri si emotii. Am vazut atunci niste copii frumosi, sensibili si plini de curiozitate pentru ceea ce va urma. Atunci, in acea zi, fara sa ne dam seama, am inceput sa urcam impreuna un munte si sa parcurgem un traseu destul de dificil. Au fost uneori suisuri mai line si coborasuri mai abrupte, au fost si popasuri in poienite linistite cu clipe de ragaz si de odihna. Alteori ne-am pierdut prin hatisuri si desisuri dar de fiecare data, ne-am luat dupa jaloane sau dupa semnele de pe copaci si am regasit cu usurare drumul. Uneori bagajul din spate vi s-a parut greu si anevoie de purtat, alteori nici nu l-ati simtit. In functie de parcursul corect al traseului nostru, dupa fiecare etapa am primit cu bucurie bonusuri si recompense sau dimpotriva, penalitati. Ne-am bucurat sau ne-am intristat, dar niciodata nu ne-am uitat cu regret inapoi la drumul parcurs. V-au mai fost alaturi pe acest drum, parintii care, uneori, v-au impins de la spate sau v-au tras dupa ei, v-au aratat niste scurtaturi sau v-au atentionat ca unele carari ce pareau mai usoare erau de fapt periculoase iar altele ce pareau abrupte si anevoioase duceau de fapt la un imas insorit strajuit de un izvor cu apa proaspata. Traseul nostru impreuna pe acel munte, s-a incheiat astazi, aici. Voi veti continua sa urcati muntele, pe alte trasee, care vi se vor parea poate usoare sau poate mai grele, alaturi de alti indrumatori si educatori. Noi ne vom intoarce sa-i ajutam sa urce acest munte, pe cei mici care vin din urma.

Ce ati adunat in rucsacul vostru la acest final de drum? M-am gandit mult la ce conteaza cu adevarat pentru voi: sunt extrem de importante cunostintele acumulate de-a lungul acestor ani. Peste doua saptamani veti avea ocazia sa dati masura stiintei voastre, sa va masurati fortele nu unii cu altii, ci cu voi insiva, cu propria voastra sete de cunoastere, cu ambitia si puterea voastra de munca. Este prima voastra proba de foc, cand veti cauta bine in bagaj si veti da tot ce aveti mai bun in voi. M-as bucura ca dupa acel examen, cand ati constatat ca ati trecut cu bine un prag al cunoasterii, sa va mai uitati odata bine in rucsac si sa constatati ca printre formulele matematice si conjugarile de verbe, printre teoremele geometriei si legile fizicii, printre compusii

chimici si si figurile de stil, care se vor estompa probabil candva intr-o nisa a memoriei, s-au strecurat si s-au randuit cu grija niste valori, niste calitati umane, care s-au cristalizat in structura voastra intima, sufleteasca, de-a lungul anilor, aici, in scoala noastra, in preajma celor care v-au fost invatatori si profesori . M-as bucura ca peste ani, atunci cand veti privi cu alti ochi aceasta perioada si veti face un bilant, sa puteti spune ca aici ati invatat carte de la profesori dar ati invatat de asemenea ce inseamna cinstea, corectitudinea, sinceritatea, onestitatea, demnitatea si omenia. Ati invatat mai presus de toate sa deveniti oameni.

As vrea sa va vorbesc putin despre riscurile meseriei de profesor. Caci da, meseria noastra implica si riscuri. Unul din acestea este acela ca lucrand in primul rand cu suflete si nu numai cu creiere sau minti, venim la scoala cu o mare investitie sufleteasca, venim cu emotiile noastre, cu trairile noastre pe care uneori le transferam in mod nepermis de mult asupra obiectelor muncii noastre, si anume elevii. Deseori mi s-a intamplat sa aud intrebarea: „Ce-ti fac, copiii?” si sa raspund automat, fara sa gandesc: „ Sunt bine, s-au mai potolit, nu am mai dat referate in ultimul timp” si sa fiu intrerupta brusc: „Lasa-i draga pe cei de la scoala, te-am intrebat de cei de acasa”. Si intr-adevar, acesta este unul din riscurile meseriei noastre, uneori ni se intampla sa confundam familia de acasa cu cea de la scoala, sa ne implicam emotional extrem de mult riscand sa vatamam, fara sa vrem, una din parti. Si aici, ma adresez parintilor elevilor, cu rugamintea de a ne trece cu vederea situatiile in care, din prea multa implicare, ne-am comportat cu elevii ca niste mame care isi cearta copiii iar pe copiii mei personali ii rog sa ma ierte ca uneori am uitat sa le fiu mama si i-am tratat ca o diriginta.

In incheiere, as vrea sa revin la metafora de la inceput, cea cu muntele. M-as bucura enorm ca voi, absolventii de azi, ajungand la un moment dat pe parcursul vietii voastre in varful muntelui, fiind atunci la varsta deplinei maturitati si a implinirii profesionale, sa intoarceti capul inapoi si sa priviti lung in urma, si sa puteti rosti fara sa rositi, cu mandrie in glas si scanteieri in ochi: „Am fost la Blaga!”

Va doresc mult succes!

Va multumesc.