Download - 2012 Regimul Juridic Al Afacerilor -Temele 6-9 Contractele

Lector univ. dr. Angela MIFF Regimul juridic al afacerilor_____________

Anul universitar 2012-2013

Sinteze de curs

Acest material didactic este pus la dispoziţia cursanţilor în cadrul programului de pregătire şi nu poate fi

multiplicat/difuzat decât pentru cursanţi

1

TEMELE 6-9. CONTRACTELE – INSTRUMENTE JURIDICE ÎN MEDIUL DE AFACERI

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

6.-7. Contractul. Consideraţii generale. Noţiune. Condiţii de validitate. Interpretarea şi proba contractelor.

Principiile care guvernează contractele

8. Contracte speciale reglementate de legi speciale

9. Prescripţia extinctivă

6.-7. Contractul. Consideraţii generale. Noţiune. Condiţii de validitate. Interpretarea şi proba

contractelor. Principiile care guvernează contractele

Sediul reglementării contractelor. Domeniul de aplicare a reglementării legale

• NCC, rep.2011, Cartea a V-a “Despre obligaţii”, grupează 2 categorii de norme:

1] norme generale aplicabile oricărui contract – dreptul comun în această materie – art.1178-art.1323;

2] norme speciale privind contractele speciale – Titlul IX “Diferite contracte speciale”, art.1650 – art.2278;

• Conf.art.1167 NCC, toate contractele se supun regulilor generale din cod.

• Regulile particulare referitoare la anumite contracte sunt prevăzute :

- în NCC, Titlul IX;

- în legi speciale.

Reglementări în legi speciale:

• O.G. nr.130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă,

rep.2008;

• Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori,

rep.[2] 2008;

• Legea nr.455/2001 privind semnătura electronică;

• Legea nr.365/2002 privind comerţul electronic,rep.2006;

• O.G. Nr.106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, rep.2008;

• Legea locuinţei nr.114/1996, rep.1997 (cap.III Închirierea locuinţelor);

Exemplu :

Legea nr.365/2002 privind comerţul electronic;

• Contractele incheiate prin mijloace electronice ARTICOLUL 7 - Validitatea, efectele juridice şi proba contractelor încheiate prin mijloace electronice

“(1) Contractele încheiate prin mijloace electronice produc toate efectele pe care legea le recunoaste

contractelor, atunci când sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru validitatea acestora.

(2) Pentru validitatea contractelor încheiate prin mijloace electronice nu este necesar consimţământul prealabil

al părţilor asupra utilizării mijloacelor electronice.

3) Proba încheierii contractelor prin mijloace electronice şi a obligaţiilor care rezultă din aceste contracte este

supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie de probă şi prevederilor Legii nr.455/2001 privind semnatura

electronică.”

Tipuri de contracte speciale – NCC 2011

Noul Cod civil, republicat în 2011, reglementează în Cartea a V-a “Despre obligaţii”. Titlul IX “Diferite

contracte speciale” următoarele tipuri de contracte:

- contractul de vânzare – Capitolul I. Art.1650 – art.1762;



Sinteze de curs



2

- contractul de schimb – Capitolul II. Art.1763 – art.1765;

- contractul de furnizare – Capitolul III. Art.1766 – art.1761;

- contractul de report – Capitolul IV. Art.1772 – art.1776;

- contractul de locaţiune – Capitolul V. Art.1777 – art.1850;

- contractul de antrepriză – Capitolul VI. Art.1851 – art.1880;

- contractul de societate – Capitolul VII. Art.1881 – art.1954;

- contractul de transport – Capitolul VIII. Art.1955 – art.2008;

- contractul de mandat – Capitolul IX. Art.2009 – art.2071;

- contractul de agenţie – Capitolul X. Art.2072 – art.2095;

- contractul de intermediere – Capitolul XI. Art.2096 – art.2102;

- contractul de depozit (inclusiv contractul de depozit hotelier) – Capitolul XII. Art.2103 - art.2143 ;

- contractul de împrumut – Capitolul XIII. Art.2144 – art.2170;

- contractul de cont curent – Capitolul XIV. Art.2171- art.2183;

- contractul bancar curent şi alte contracte bancare – Capitolul XV. Art.2184 – art.2198;

- contractul de asigurare – Capitolul XVI. Art.2199 – art.2241;

- contractul de rentă viageră – Capitolul XVII. Art.2242 – art.2253;

- contractul de întreţinere – Capitolul XVIII. Art.2254 – art.2263;

- contractul de joc şi pariul – Capitolul XIX. Art.2264 – art.2266;

- tranzacţia (contractul de tranzacţie) – Capitolul XX. Art.2267 – art2278.

• NCC, rep.2011, Cartea a V-a “Despre obligaţii”, stabileşte domeniul de aplicare a normelor sale în raport

cu 2 categorii de contracte:

1] contractele numite – li se aplică dreptul comun în materia contractelor – art.1178-art.1323 şi după caz, normele

privind “Diferite contracte speciale”, art.1650 – art.2278 din Titlul IX NCC;

2] contractele nenumite – conf art.1168 NCC li se aplică:

- normele generale în materia contractelor din NCC, şi

- regulile speciale privind contractul cu care se aseamănă cel mai mult, dacă cele generale nu sunt îndestulătoare.

Rolul contractelor în viaţa economico-socială

Este principalul izvor de obligaţii civile şi profesionale. Contractul este mijlocul prin care cel mai frecvent

se stabilesc relaţiile între persoane în diferitele segmente ale societăţii, economic, profesional, social,

cultural, etc.

Este principalul instrument juridic de cooperare în activitatea profesioniştilor din mediul economic şi din

alte medii profesionale.

Funcţiile contractelor1

• Funcţia de comunicare – instrument juridic de manifestare a persoanelor în societate:

• Funcţia de gestiune patrimonială - pune la dipoziţia persoanelor posibilitatea punerii în valoare/circulaţia a

bunurilor, drepturilor şi a altor elemente patrimoniale de care dispun;

• Funcţia normativă – stabileşte prin clauzele sale reguli privind conduita părţilor în raporturile contractuale;

• Funcţia egalitară – evidenţiază caracteristica raportului contractual constând în echilibrarea prestaţiilor

contractanţilor;

• Funcţia de stabilizare socială – instrument de previziune şi organizare în viaţa socială pt stabilirea unor

raporturi durabile.

1 Ioan Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, în reglementarea NCC, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.



Sinteze de curs



3

Contractul - noţiune

Contractul este o convenţie prin care se realizează acordul de voinţe între două sau mai multe persoane în

scopul de a produce efecte juridice, mai exact, pentru a crea, modifica, transmite sau stinge drepturi şi obligaţii între

părţile contractante.

Definiţia contractului enunţată mai sus evidenţiază sensul de negotium al noţiunii de contract care exprimă

În sensul de instrumentum, contractul desemnează actul juridic care constată acordul de voinţă al părţilor

contractante.

Definirea legală a noţiunii în noul Cod civil – art.1166 NCC • “Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica

sau stinge un raport juridic.”

• Definiţia legală a contractului prevăzută de fostul art.942 Cod civil: „Contractul este acordul între două sau

mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic.”, în prezent abrogat.

În dreptul român, termenii “contract” şi “convenţie” sunt sinonimi.

Principiile fundamentale care guvernează contractele

• PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONTRACTUALE - art.1169 NCC;

• PRINCIPIUL BUNEI-CREDINŢE - art.1170 comb. cu art.14 NCC;

PRINCIPIUL BUNEI-CREDINŢE - art.1170, art.1183, comb. cu art.14 NCC;

• Art.14 NCC consacră la nivel principial pentru dreptul privat regula conform căreia persoanele sunt

îndatorate să se manifeste în exercitarea drepturilor care le sunt recunoscute şi în executarea obligaţiilor, cu

bună-credinţă:

“Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu

bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.”

Aplicaţii ale principiului regăsim în toate materiile legiferate de NCC.

• În materia contractelor, părţile contractante au obligaţia unei conduite care să denote buna-credinţă

deopotrivă în etapa de negociere, prealabilă încheierii contractelor, dar şi pe parcursul desfăşurării

raporturilor contractuale; această îndatorire este consacrată în principal în art.1170 şi art.1183 NCC.

Conform art.1170 NCC „Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea

contractului cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie.

“Buna-credinţă în negocieri - art.1183 NCC

Art. 1.183. - (1) Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare

pentru eşecul acestora.

(2) Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot

conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.

(3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără

intenţia de a încheia contractul.

(4) Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat

celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor,

de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare”.

PRINCIPIUL LIBERTĂŢII CONTRACTUALE

Încheierea contractelor este guvernată de principiul libertăţii contractuale potrivit căruia o persoană poate

încheia orice fel de contract, poate să determine prin voinţa sa clauzele contractuale şi efectele pe care contractul



Sinteze de curs



4

urmează să le producă. Libertatea contractuală se exprimă, de asemenea, şi prin posibilitatea părţilor contractante de

a modifica sau stinge obligaţiile convenite prin contract.

Principiul libertăţii contractuale este consacrat în art.1169 NCC :

„Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de

ordinea publică şi de bunele moravuri.”

Libertatea contractuală a persoanelor este recunoscută de lege dar nu are un caracter absolut; aceasta trebuie să

se manifeste în limitele stabilite de lege jalonate de :

- ordinea publică;

- bunele moravuri (regulile de convieţuire socială).

Restrângerea libertăţii contractuale se instituie prin norme cu caracter imperativ aparţinând dreptului public şi

dreptului privat care alcătuiesc „ordinea publică”, norme prin care sunt protejate instituţiile şi valorile de bază ale

societăţii în ansamblul său.

Limitele libertăţii contractuale sunt fixate şi consacrate legislativ prin art.11 al.2 NCC:

“Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică

sau de la bunele moravuri.”

Fostul Art.5 Cod civil (1864) abrogat, în prezent conţinea o prevedere silimară:

“Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi

bunele moravuri.”

În concret, restrângerea libertăţii contractuale se poate manifesta, de exemplu, prin interdicţii care sunt în acord

cu regulile şi principiile unei conduite de bună-credinţă pe care părţile contractante trebuie să o manifeste în

raporturile contractuale:

- interdicţia inserării unor clauze abuzive – de ex., clauzele abuzive în contractele dintre comercianţi şi

consumatori interzise prin Legea nr.193/2000, rep.2006, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între

comercianţi şi consumatori;

- obligaţia includerii unor clauze de protecţie a consumatorilor;

- obligaţii legale de a contracta;

- autorizări administrative prealabile – de exemplu, obţinerea licenţelor în contractele care au ca obiect

activităţi şi bunuri care intră sub regimul monopolului de stat conform Legii nr.31/1996 privind monopolul de stat.

Condiţiile esenţiale de validitate a contractelor

Codul civil, rep.2011, enumeră şi dezvoltă materia condiţiilor esenţiale (sau generale) pentru validitatea unui

contract – art.1179 - 1239 NCC.

Materia contractelor civile a fost reglementată de Codul civil (1864) care în art.948 preciza condiţiile generale

(de fond) pentru încheierea contractelor : capacitatea părţilor de a contracta, consimţământul valabil exprimat al

părţilor contractante, un obiect determinat, o cauză licită.

• Condiţiile esenţiale pentru validitatea contratelor

Art.1179 din noul Cod civil, rep.2011prevede: “(1) Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:

1. capacitatea de a contracta;

2. consimţământul părţilor;

3. un obiect determinat şi licit;

4. o cauză licită şi morală.”

C APACITATEA DE A CONTRACTA - art.1180 - art.1181 NCC

Capacitatea părţilor de a contracta2 se referă la aptitudinea subiecţilor de drept de a deveni titulari de drepturi şi

obligaţii în raporturi juridice concrete.

Este o condiţie de fond care vizează atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice.

2 A fost prevăzută în art.949-952 Cod civil 1864, abrogat.



Sinteze de curs



5

• Art.1180 Cod civil, rep.2011, dispune “Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de

lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”

• Conform art.1181, Cod civil, rep.2011, regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în

principal de normele prevăzute în Cartea I “Despre persoane” din noul Cod civil, rep.2011.

• Incapacităţile pot fi:

- generale şi speciale, incapacităţi de folosinţă şi de exerciţiu, incapacităţi stabilite de legea civilă şi stabilite de

legea penală, incapacităţi de drept şi care operează ca efect al unor hotărâri judecătoreşti, incapacităţi absolute şi

relative, incapacităţi cu caracter de sancţiune şi cu caracter de ocrotire.

CONSIMŢĂMÂNTUL - art.1182 - art.1224 NCC

Consimţământul valabil exprimat3 al părţilor contractante desemnează exteriorizarea hotărârii subiectului de

drept de a încheia un contract; valabilitatea acestuia se raportează la condiţiile cumulative pe care trebuie să le

îndeplinească şi anume : să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat pentru a produce efecte

juridice şi să nu fie alterat de vreunul dintre viciile de consimţământ – eroarea, dolul, violenţa, leziunea :

- eroarea - desemnează falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic;

- dolul – desemnează inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene pentru a o determina să încheie

un anumit act juridic;

- violenţa – desemnează ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i producă o temere care o determină

să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat;

- leziunea – desemnează prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza disproporţiei vădite de valoare

între contraprestaţii ce există chiar în momentul încheierii contractului.

• Art.1204 NCC – valabilitatea consimţământului;

Pentru a fi valabil consimtământul trebuie să îndeplinească următorele condiţii cumulative:

• să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză (să provină de la o persoană cu discernământ);

• să fie exteriorizat cu intenţia de a produce efecte juridice;

• să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

- viciile de consimţământ sunt precizate în art.1206 NCC : eroarea, dolul, violenţa, leziunea.

EROAREA - art.1207 - art.1213 NCC

• Art. 1.207. - (1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se află într-o eroare esenţială poate cere

anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat

eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.

• Art. 1.216. - (1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri

justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.

(2) Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după

împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui

pericol grav şi iminent.

(2) Eroarea este esenţială:

1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;

2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte

împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;

3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu

s-ar fi încheiat.

(3) Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei

părţilor, pentru încheierea contractului.

DOLUL - art.1214 - art.1215 NCC

3 A fost prevăzut în art.953-962 Cod civil 1864, abrogat..



Sinteze de curs



6

• Art. 1.214. - (1) Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de

manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl

informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvaluie.

(2) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în

care s-a aflat nu a fost esenţială.

(3) Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor

celeilalte părţi.

(4) Dolul nu se presupune.

VIOLENŢA - art.1216 - art.1217 NCC

• Art. 1.216. - (1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri

justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.

(2) Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea să creadă, după

împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui

pericol grav şi iminent.

(3) Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane

apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.

(4) În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi

caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa

starea acestuia la momentul încheierii contractului.

Ameninţarea cu exerciţiul unui drept art.1217 NCC

Art.1217 - Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul

de a obţine avantaje injuste.

LEZIUNEA - art.1216 - art.1217 NCC

• Art. 1.221. - (1) Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de

experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o

prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.

(2) Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.

(3) Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa

patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.

OBIECTUL contractului - art.1225- art.1234 NCC

• Prin obiect al contractului se înţelege “operaţiunea juridică precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi

altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor

contractuale.”

• Condiţiile obiectului:

- Obiectul actului juridic civil trebuie să existe;

- Obiectul trebuie să fie în circuitul civil (art.1229, Codul civil, 2011);

- Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, condiţie prevăzută în art.1226 Codul civil, 2011;

- Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil;

- Obiectul trebuie să fie licit şi moral.

În doctrină, s-a apreciat că obiectul contractului se referă la conduita părţilor contractante stabilită prin clauzele

contractului, mai exact acţiunile sau inacţiunile la care părţile se obligă.

În vechiul Cod civil (1864), această condiţie de validitate a fost precizată de art.962-965 Cod civil.

CAUZA4contractului - art.1235- art.1239 NCC

• Cauza este “motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”, astfel cum o defineşte art.1235,

Cod civil, rep. 2011.

• În doctrină, s-a subliniat că împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică.

4 A fost precizată în fostul art.966-968 Cod civil (1864), abrogat.



Sinteze de curs



7

• Cauza prezintă o natură psihologică exprimând motivaţia care a stat la baza încheierii actului juridic. Ea are

caracter distinct şi independent neidentificându-se nici cu consimţământul nici cu obiectul.

• Condiţiile cauzei (art.1236):

- cauza trebuie să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.

“Art. 1.236. - (1) Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.

(2) Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice.

(3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.”

Frauda la lege - Art.1237 - Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda

aplicarea unei norme legale imperative.

Proba cauzei –art.1239 al.2 NCC - Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.

Sancţiunea lipsei cauzei în contracte

Art. 1.238. - (1) Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost

greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.

(2) Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar,

dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

FORMA CONTRACTELOR

Condiţiile de formă a contractului sunt reglementate în art.1240 – art.1245 NCC.

În ceea ce priveşte forma contractului, libertatea contractuală se manifestă prin consensualism în sensul că, de

regulă, contractul se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor. Excepţia se referă la unele tipuri de

contracte pentru a căror încheiere valabilă este necesară îndeplinirea formalităţii înscrisului autentic,5 cum este – de

exemplu – contractul de donaţie.

• Formele de exprimare a consimţământului sunt indicate în art.1240 NCC

Art. 1.240. - (1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.

(2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor

statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice

corespunzătoare.

• Forma scrisă – art.1241 NCC

Art. 1.241. - Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnatură privată sau autentic,

având forţa probantă prevăzută de lege.

• Principiul consensualismului guvernează materia contractelor;

– art.1178 NCC proclamă “Libertatea formei”:

Art. 1.178. - Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită

formalitate pentru încheierea sa valabilă.

• STRICTO SENSU, prin forma contractului se înţelege modalitatea de exeteriorizare a voinţei interne, reale

a părţilor în contract.

• LATO SENSU, desemnează condiţiile de formă ale contractului:

- Forma cerută pentru valabilitatea contractului (ad validitatem);

- Forma cerută pentru probaţiunea contractului (ad probationem);

- Forma prevăzută pentru opozabilitatea contractului faţă de terţi (ad opposabilitatem).

Sancţiunea nerespectării formei cerute de lege: nulitatea absolută (art.1242).

FORMA AD VALIDITATEM – face necesară îndeplinirea unor condiţii de formă solemne, în lipsa cărora

contractul este lovit de nulitate absolută; de exemplu, contractul de donaţie.

5 Autentificarea contractelor se efectuează la biroul notarului public în condiţiile reglementate de Legea nr.36/1995 notarilor

publici şi a activităţii notariale.



Sinteze de curs



8

FORMA AD PROBATIONEM – este cerută forma scrisă pentru a dovedi existenţa contractului ; lipsa formei

nu afectează existenţa contractului dar face imposibilă dovada acestuia; de exemplu, contractul de locaţiune;

contractul de depozit.

OPOZABILITATEA FAŢĂ DE TERŢI (AD OPOSABILITATEM) – presupune îndeplinirea anumitor forme

de publicitate pentru protejarea intereselor terţilor, în lipsa lor contractul nefiindu-le opozabil; de exemplu,

publicitatea imobiliară prin cartea funciară; publicitatea garanţiilor mobiliare la Arhiva Electronică.

Forma contractelor electronice – art.1245 NCC

Art.1245 - Contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de

legea specială.

Tipologia contractelor6

Criteriile de clasificare a categoriilor sau tipurilor de contracte sunt foarte variate şi se raportează, de exemplu,

la modul de formare sau de executare, conţinutul, scopul urmărit de către părţi.

Criteriul conţinutului contractelor – contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale – art.1171 NCC, rep.2011

a) contracte sinalagmatice, care dau naştere la obligaţii reciproce şi interdependente între părţi, adică acele

contracte în care amble părţi au deopotrivă calitatea de creditor şi debitor, părţile având în acelaşi timp drepturi

şi obligaţii corelative; de exemplu, contractul de vînzare, schimbul, contractul de locaţiune, contractul de

asigurare;

b) contracte unilaterale, sunt definite de art.1171 NCC prin negaţie „ În caz contrar, contractul este unilateral chiar

dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi”; în doctrina clasică aceste contracte au fost

definite ca fiind contractele care instituie obligaţii numai pentru una dintre părţile contractante care se obligă,

cealaltă parte având numai calitatea de creditor; de exemplu, contractul de împrumut, contractul de comodat,

contractul de depozit, contractul de mandat gratuit.

Contractele unilaterale se disting faţă de actele juridice unilaterale întrucât acestea din urmă reprezintă

manifestarea de voinţă a unei singure persoane, de exemplu, testamentul.

Criteriul modului de formare a contractelor – contracte consensuale, solemne şi reale – art.1174 NCC

a) contracte consensuale, sunt contractele care se formează valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor

contractante fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi sau formă specială de încheiere a actului

constatator; marea majoritate a contractelor sunt consensuale (regula); excepţia o formează contractele solemne;

b) contracte solemne, sunt contractele pentru a căror validitate este necesară îndeplinirea formalităţilor prevăzute

de lege pe lângă realizarea, evident, a acordului de voinţă între părţi; de exemplu, contractul de donaţie,

contractul de ipotecă;

- sancţiunea neîndeplinirii formalităţii prevăzute de lege este nulitatea absolută a contractului;

c) contracte reale, sunt contractele pentru a căror validitate este necesară pe lângă formarea acordului de voinţă al

părţilor şi remiterea (predarea efectivă a) bunului; de exemplu, contractul de împrumut, contractul de comodat,

contractul de depozit.

Criteriul scopului urmărit de părţile contractante – contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit –

art.1172 NCC, rep.2011

a) contracte cu titlu oneros – sunt contractele prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantajîn

schimbul obligaţiilor asumate; de exemplu, contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de

locaţie, contractul de asigurare;

b) contracte cu titlu gratuit – sunt contractele prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un

beneficiu, fără aobţine în schimb vreun avantaj; de exemplu, contractul de donaţie, contractele de

binefacere.

Criteriul certitudinii şi întinderii prestaţiilor părţilor – contracte comutative şi contracte aleatorii – art.1173

NCC, rep.2011

6 Pentru o prezentare detaliată şi aprofundată, L.Pop, op.cit, C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.



Sinteze de curs



9

a) contractele comutative - sunt contracte în care, la momentul încheierii, existenţa drepturilor şi obligaţiilor

părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă; de exemplu, contractul privind

vânzarea unui obiect contra unui preţ determinat;

b) contractele aleatorii - sunt contractele care prin natura lor sau prin voinţa părţilor oferă cel puţin uneia dintre

părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert;

Alte categorii de contracte prevăzute în Secţiunea a 2-a ”Diferite categorii de contracte” din Cartea a V-a,

NCC:

a) contractul de adeziune – art.1175 NCC : “Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale

sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale,

cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”;

- cu alte cuvinte, contractele de adeziune sunt contractele ale căror clauze sunt stabilite numai de către una

dintre părţi, cealaltă parte având numai facultatea să le accepte ca atare, adică să adere la contract; de

exemplu, contractul de transport pe calea ferată;

b) contractul-cadru – art.1176 NCC : “(1) Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze,

să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta. (2)

Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă

este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare.”

c) contractul încheiat cu consumatorii – art.1177 NCC : “Contractul încheiat cu consumatorii este supus

legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod.”

În doctrină, sub incidenţa vechii reglementări din Codul civil – 1864, clasificarea contractelor avea în vedere şi

alte criterii şi tipuri de contracte care sunt de actualitate chiar dacă NCC nu le precizează în mod distinct în

Secţiunea a 2-a „Diferite categorii de contracte”, Cartea a V-a NCC:

Criteriul modului de executare a contractelor

a) contracte cu executare imediată – sunt contractele care se execută imediat după încheierea contractului;

b) contracte cu executare succesivă – sunt contractele a căror executare se desfăşoară în timp, prin prestaţii

succesive; de exemplu, contractul de locaţiune, contractul de furnizare, contractul de asigurare;

- sancţiunea pentru neexecutarea obligaţiilor de către una dintre părţile contractante este diferită: rezoluţiunea

contractului în cazul contractelor cu executare imediată adică desfiinţarea contractului cu efect retroactiv şi,

respectiv, rezilierea contractului în cazul contractelor cu executare succesivă, adică desfacerea contractului cu

efecte pentru viitor;

- problema suspendării executării obligaţiilor nu se poate pune, de regulă decât în privinţa contractelor cu

executare succesivă; de exemplu, suspendarea contractului de locaţiune pe timpul cât durează un caz de forţă

majoră;

Criteriul modului de reglementare a contractelor

a) contracte numite – sunt contractele care corespund unei operaţiuni economice şi sunt desemnate cat atare

chiar de lege; de exemplu, contractul de vânzare-cumpăraere, contrcatul de locaţiune, contractul de mandat,

contractul de împrumut, contractul de schimb, contractul de ipotecă, contractul de depozit;

b) contracte nenumite – sunt contractele care nu au un nume propriu şi care nu sînt supuse unor reglementări

speciale, deoarece nu se încadrează într-o categorie anume determinată;

-importanţa distincţiei rezidă în faptul că o anume calificare atribuită contractului atrage după sine un anumit

regim juridic aplicabil acestuia;

Criteriul existenţei de sine-stătătoare a contractului

a) contracte principale – sunt contractele care au o existenţă de sine-stătătoare;

b) contrcate accesorii – sunt contractele a căror încheiere depinde de existenţa unui alt contract (contractul

principal); de exemplu, contractul de garanţie care însoţeşte contractul de credit bancar.



Sinteze de curs



10

Interpretarea contractului

În multe împrejurări, executarea contractului de către părţi ridică problema stabilirii înţelesului clauzelor

contractuale care uneori pot fi neclare sau insuficient precizate de către părţi; dacă părţile contractante nu au

beneficiat de asistenţă juridică la încheierea contractului, utilizarea necorespunzătoare a terminologiei juridice poate

cauza, de asemenea, necesitatea interpretării clauzelor contractului. În unele cazuri, poate exista o discordanţă între

voinţa reală a părţilor contractante şi cea exprimată de părţi prin clauzele contractuale.

Stabilirea înţelesului clauzelor contractuale se efectuează prin interpretarea acestora utilizând regulile de

interpretare a contractelor conţinute în Codul civil român.

În doctrină, interpretarea contractului este considerată a fi operaţiunea prin care se determină înţelesul exact al

clauzelor contractului prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă corelaţie cu voinţa lor internă.7

De regulă, operaţiunea de interpretare a contractului se distinge de operaţiunea de calificare juridică a

contractului; în practică, această distincţie este diluată întrucât „cele două operaţiuni ajung adeseori să se

confunde”.8

Operaţiunea de calificare juridică presupune determinarea categoriei juridice din care face parte contractul,

mai exact, apartenenţa contractului la o anumită categorie de contracte ce atrage după sine aplicarea unui

regim juridic corespunzător categoriei de încadrare.

Astfel cum s-a subliniat în doctrină, calificarea contractului „constituie o primă etapă9 a operaţiunii de interpretare”

sau, cu alte cuvinte, „un prim rezultat al interpretării”.10

În practică, în multe situaţii, părţile precizează categoria contractului raportându-se la natura operaţiunii pe care

doresc să o realizeze cum ar fi, de exemplu, un contract de vânzar sau contract de închiriere ori un contract de

mandat, sau contract de sponsorizare, etc.

Importanţa practică a calificării juridice

Calificarea - încadrarea juridică într-o anumită categorie - atrage efectele juridice proprii, specifice

categoriei de încadrare a contractului.

Problema interpretării contractului este tratată, de regulă, în cursurile teoretice în capitolul referitor la

efectele contractului şi în strânsă conexiune cu aspectele legate de principiul forţei obligatorii a

contractului.

Pentru încadrarea contractului înr-o anumită categorie se va ţine seama de conţinutul clauzelor contractuale iar

nu de denumirea pe care i-au atribuit-o părţile.

Operaţiunea de interpretare a contractului se distinge faţă de proba contractului.11

Probaţiunea în materia contractelor se face în prezent prin raportare la cadrul legal existent până la 1 octombrie

2011 adică prevederile din Codul civil (1864) – art.1169 - 1174 şi art.1176 - 1206 întrucât Legea nr.71/2011 pentru

punerea în aplicare a noului Cod civil, rep.2011, prevede abrogarea Codului civil (1864) cu excepţia dispoziţiilor

art.1169-1174 şi 1176-1206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr.134/2010 privind Codul de

procedură civilă (2010). Aceste prevederi vor fi abrogate din 1 februarie 2013 când intră în vigoare noul Cod de

procedură civilă, astfel cum prevede O.U.G. nr.44/23.08.2012.

Aşadar, proba contractului se face, în continuare, până la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură

civilă adoptat în 2010, în conformitate cu mijloacele prevăzute de lege pentru dovada actelor juridice menţionate în

vechiul Cod civil, adică :

- înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, astfel cum prevede art.1170 Cod civil (1864).

În plus, sunt menţinute, de asemenea, cu aplicabilitate pentru raporturile dintre profesioniştii din mediul

economic (cei supuşi obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului), prevederile din art.46-55, 57, 58 şi 907-935

7 E. Cîrcei, În legătură cu interpretarea legii şi a convenţiilor civile , în revista Dreptul nr.1/1993, p.44-47, citată de C.

Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 55. 8 C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p.55.

9 Liviu Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, I, ed. Fundaţiei “Chemarea” Iaşi, 1992, p. 67.

10 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.55.

11 Ibidem.



Sinteze de curs



11

din Codul comercial (1887), prevederi care se abrogă la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă

adoptat în 2010, astfel cum stabileşte Legea nr.71/2011.

În conformitate cu art.46 din Codul comercial, probaţiunea obligaţiilor („comerciale”) stabilite între

profesioniştii din mediul economic se efectuează cu :

- acte autentice, înscrisuri sub semnătură privată, facturi acceptate, corespondenţa profesională, telegrame,

registrele părţilor, chiar şi martori dacă instanţa judecătorească apreciază ca oportună şi necesară administrarea

probei testimoniale chiar şi în cazurile prevăzute de art.1191 Cod civil (adică, inclusiv contra înscrisurilor care

constată o valoare mai mare de 250 lei) precum şi prin alte mijloace de probă admise de legea civilă.

Conform regulii generale înscrisă în art.1191 Cod civil (1864), temporar menţinute în vigoare, dovada

actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 de lei nu se poate face decât prin act autentic

sau prin act sub semnătură privată. Cu alte cuvinte, deşi contractele în marea lor majoritate sunt

consensuale, ceea ce înseamnă că se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, trebuie să

îmbrace forma scrisă care este necesară pentru probaţiune (ad probationem) iar nu pentru validitate (ad

validitatem).

De la această regulă, legea prevede şi unele excepţii când pentru perfectarea valabilă a unui contract

este necesară forma autentică cum este, de exemplu, contractul de donaţie.

Forţa probantă a actului autentic este prevăzută de art.1173 Cod civil care dispune că acesta are forţă

probantă deplină faţă de orice persoană căreia i se opune. Dacă este îndeplinit de o persoană

neconmpetentă, este valabil ca înscris sub semnătură privată dacă este semnat de părţi. Potrivit art.1176 Cod

civil, înscrisul sub semnătură privată recunoscut de persoana căreia i se opune are între părţi sau

reprezentanţii lor acelaşi efect ca şi actul autentic.12

Categoria mijloacelor de probă se completează şi cu înscrisurile în formă electronică, în condiţiile Legii

nr.455/2001 privind semnătura electronică, conform căreia :

înscrisul în formă electronică în care s-a încorporat o semnătură electronică este asimilat cu înscrisul sub

semnătură privată iar dacă este recunoscut de persoana căreia i se opune are acelaşi efect ca şi actul

autentic.

- „ înscrisul în formă electronică căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică

extinsă ... este asimilat în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată”

(art.5);

- înscrisul în formă electronică recunoscut de cel căruia i se opune are acelaşi efect ca actul autentic între

cei care l-au subscris şi reprezentanţii lor (art.6);

- în cazul în care una dintre părţi nu recunoaşte înscrisul sau semnătura, instanţa va dispune întotdeauna ca

verificarea să se facă prin expertiză tehnică (art.8 alin.1);

- prevederile legii se completează cu dispoziţiile legale privind încheierea, validitatea şi efectele actelor

juridice (art.2);

- proba încheierii contractelor prin mijloace electronice şi a obligaţiilor ce rezultă din aceste contracte este

supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie de probă şi prevederilor Legii nr.455/2001 privind

semnătura electronică, sens în care dispune art.7 alin.3 din Legea nr.365/2002 privind comerţul electronic.

12

Prevederile legale invocate din Codul civil (1864), art.1191, art.1173 sunt temporar în vigoare până la data intrării în vigoare

a noului Cod de procedură civilă, mai exact, 1 februarie 2013, conform disp. OUG nr.44/2012, comb. cu Legea nr.76/2012 şi

Legea nr.71/2011.



Sinteze de curs



12

Reguli privind interpretarea contractelor

Regulile privind interpretarea contractelor sunt prevăzute în CARTEA V “Despre obligaţii”, Titlul II “Despre

izvoarele obligaţiilor”, secţiunea a 5-a, art.1266 – art.1269, NCC, R.2011.

În vechea reglementare, regulile pentru interpretarea contractelor au fost cuprinse în fostele art.970, art.977 –

art.985 din Codul civil – 1864.

Setul de reguli prevăzute, în dreptul comun, pentru interpretarea contractelor, relevă caracterul supletiv al

normelor juridice.

Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor – art.1266 NCC, rep.2011

Art. 1.266 NCC - (1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal

al termenilor.

La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de

părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Interpretarea sistematică – art.1267 NCC, rep.2011

Art. 1.267 NCC - Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul

contractului.

Interpretarea clauzelor îndoielnice – art.1268 NCC, rep.2011

Art. 1.268 NCC - (1) Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte

cel mai bine naturii şi obiectului contractului.

(2) Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de:

- natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat,

- de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu, şi

- de uzanţe.

(3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce

niciunul.

(4) Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra caruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi

termenii folosiţi.

(5) Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz

particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.

Regulile subsidiare de interpretare – Art.1269, NCC, rep.2011

Art. 1.269 NCC - (1) Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se

interpretează în favoarea celui care se obligă.

(2) Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.

Cu titlu exemplificativ, poate fi invocată Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate

între profesionişti şi consumatori, rep.[3] în 2012, care în art.1 prevede că:

“Art. 1. - (1) Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea

de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe

de specialitate.

(2) În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea

consumatorului.



Sinteze de curs



13

(3) Se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.” 13

7. ÎNCHEIEREA (FORMAREA) CONTRACTULUI

Încheierea contractului presupune realizarea acordului de voinţă între subiecţii de drept ca părţi contractante cu

privire la cuprinsul (clauzele) contractului. De regulă, formarea contractului implică oferta de a contracta făcută de

una dintre părţi şi urmată de acceptarea ofertei de către persoana căreia i-a fost adresată.

Încheierea contractului - art.1182- art.1200 NCC

• Art.1.182. - (1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a

unei oferte de a contracta.

(2) Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă

unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte

persoane.

NEGOCIEREA CONTRACTULUI

- este guvernată de:

principiul bunei-credinţe;

prinicpiul respectării confidenţialităţii în negocierile precontractuale.

Elementele de care depinde încheierea contractului

Art.1185 - Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit

element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie pînă nu se ajunge la un acord cu privire la acestea.”

OFERTA DE A CONTRACTA

• Oferta de a contracta poate fi:

a) expresă - formulată verbal sau în scris;

b) tacită.

• Oferta este tacită atunci când rezultă din anumite atitudini sau gesturi, ca de exemplu, staţionarea unui

taximetru în locuri speciale de parcare, expunerea unor mărfuri cu indicarea preţurilor.

• Poate fi adresată:

- unei persoane determinate sau

- unor persoane nedeterminate (publicului, în general).

Oferta de a contracta este expresă – atunci când este formulată verbal sau în scris; este tacită – atunci când

rezultă în mod implicit din anumite conduite cum ar fi, de exemplu, expunerea unor mărfuri cu indicarea preţurilor;

poate fi adresată unei persoane determinate sau publicului.

Condiţiile ofertei

Oferta trebuie să ţină seama de anumite condiţii pentru a conduce la perfectarea raporturilor contractuale şi

anume:

- trebuie să fie fermă, neechivocă, exprimată cu intenţia de a se angaja din punct de vedere juridic şi să fie

completă şi precisă.

Conform art.1188, noul Cod civil, rep.2011, “(1) O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta

conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul

acceptării ei de către destinatar.”

• Solicitarea de oferte

Art.1190 - Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie,

prin ea însăşi, oferta de a contracta.

Forma ofertei şi a acceptării – art.1187 NCC

13

Legea nr.193/2000 a fost republicată [3] în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.543/3.08.2012.



Sinteze de curs



14

Art.1187 – “Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a

contractului.”

Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei trebuie să fie concordantă cu oferta şi să fie neîndoielnică, neechivocă pentru a conduce la

încheierea contractului. Acceptarea parţială sau condiţionată a ofertei reprezintă o contraofertă, supusă acceptării de

către primul ofertant.

Acceptarea trebuie să intervină înăuntrul termenului fixat sau a unui termen rezonabil, în caz contrar oferta

devenind caducă. Dacă oferta a fost adresată unei persoane determinate, ea trebuie să fie acceptată de către această

persoană, pentru a se putea perfecta în mod valabil contractul. Acceptarea ofertei poate fi expresă – atunci când

este exprimată verbal sau în formă scrisă, ori poate fi tacită – atunci când rezultă dintr-o conduită care denotă

implicit acceptarea cum este, de exemplu, cazul în care acceptantul execută obligaţia.

Discuţii şi interpretări variate au vizat tăcerea persoanei căreia îi este adresată oferta. În principiu, tăcerea nu are

semnificaţia acceptării ofertei dar o poate dobândi dacă i-a fost atribuită prin lege sau prin uzanţele la care părţile au

convenit să se raporteze.14

Pentru exemplificare, invocăm fostul art.1437 Cod civil (1864), potrivit căruia dacă

locatarul rămâne şi este lăsat în posesie la expirarea contractului de locaţiune, se consideră locaţiunea reînnoită,

tăcerea locatarului semnificând acceptarea ofertei de prelungire a contractului.

În contextul noului Cod civil, rep.2011, tacita relocaţiune este normată în art.1810 : “(1) Dacă, după împlinirea

termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligatiile fara vreo impotrivire din partea

locatorului, se considera incheiata o noua locatiune, in conditiile celei vechi, inclusiv in privinta garantiilor. (2)

Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel”.

În cazul în care oferta nu prevede un termen , ea trebuie menţinută pentru un timp rezonabil. Revocarea unei

oferte anterior expirării termenului ori revocarea ei abuzivă dau naştere dreptului destinatarului ofertei de a solicita

daune interese.15

PRINCIPII CARE GUVERNEAZĂ ÎNCHEIEREA ŞI EXECUTAREA CONTRACTELOR

I. Principii care guvernează încheierea contractelor:

A. Principiul autonomiei de voinţă a părţilor (art.1169 NCC) – conform căruia părţile au dreptul să încheie orice

contract din categoria contractelor numite sau nenumite.

B. Principiul consensualismului (art.1178 NCC) – conform căruia contractele se încheie valabil, în principiu,

prin simplul acord de voinţă al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheiereasa valabilă.

II. Principii care guvernează executarea contractelor:

1. Principiul executării cu bună-credinţă a contractului

- temei legal: art.1170, art.1183, art.14 NCC (corespondent în fostul art.970 alin.1 Cod civil (1864);

2. Principiul forţei obligatorii a contractului

- temei legal: art.1270 al.1 NCC (corespondent în fostul art.969 Cod civil (1864);

3. Principiul relativităţii efectelor contractului

- temei legal: art.1280-art.1281 NCC (corespondent în fostul art.973 Cod civil (1864).

1. Principiul executării cu bună-credinţă a contractului

- temei legal : art.1170, art.1183, art.14 NCC;

Art.1170 NCC – „Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului cât şi pe

tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie.”

(fostul art.970 alin.1 Cod civil dispunea “Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă.”)

Semnificaţie:

Executarea cu bună – credinţă a contractului presupune, în principal, două obligaţii care revin părţilor:

14

Ibidem. 15

Angela Miff, Ciprian Păun, Deptul afacerilor. Caiet de seminar, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2005,

p.35.



Sinteze de curs



15

obligaţia de loialitate - constă în îndatorirea părţilor de a se informa reciproc pe întrega durată a executării

contractului; de ex., locatarul este obligat să-l informeze pe locator despre degradările şi defecţiunile

lucrului închiriat; fabricantul pe cumpărător despre modul de funcţionare a bunului vândut;

obligaţia de cooperare – constă în îndatorirea părţilor de a facilita executarea contractului pentru a se

asigura echilibrul prestaţiilor; de ex., instalatorul de electricitate trebuie să facă branşamentul cel mai scurt,

transportatorul să aleagă itinerarul cel mai puţin oneros pentru client.

2. Principiul forţei obligatorii a contractului

- guvernează efectele contractului între părţile contractante;

- temei legal : art.1270 al.1 NCC (fostul art.969 Cod civil (1864)

Art.1270 – “(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. (2) Contractul se modifică

sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.”

- semnifică regula conform căreia contractul este legea părţilor care sunt obligate să-l respecte întocmai cum

respectă reglementările legale (pacta sunt servanda);

- fundament juridic: teoria autonomiei de voinţă a părţilor conform căreia orice limitare a libertăţii omului poate

fi numai opera voinţei sale.

Conţinutul principiului:

- părţile contractante au obligaţia să execute întocmai şi reciproc obligaţiile pe care şi le-au asumate;

executarea întocmai a contractului înseamnă executarea obligaţiilor la termenele şi în condiţiile stabilite în

clauzele contractului;

astfel, creditorul obligaţiei are dreptul să pretindă executarea în natură a obligaţiei (predarea bunului,

prestarea serviciului);

- obligaţiile contractuale trebuie executate cu bună-credinţă.

Contractul nu poate fi revocat prin voinţa exclusiv a uneia dintre părţile contractante:

- irevocabilitatea contractului prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţi are temeiul legal în art.1270 al.2

NCC (textul legal din noul cod are un corespondent în fostul art.969 alin.2 Cod civil (1864) abrogat

conform căruia „contractele se pot revoca prin consimţământul mutual al părţilor sau din cauze autorizate

de lege”):

Art.1270 NCC – “(2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate

de lege”;

- se consacră astfel prin textul legal regula simetriei în contracte potrivit căreia : contractul fiind rezultatul

acordului de voinţă (mutuus consenssus) poate fi desfăcut/revocat, în principiu, în acelaşi mod, adică prin

voinţa părţilor (mutuus dissensus);

- prin urmare, revocarea nu este posibilă prin voinţa exclusivă a uneia dintre părţi, cu excepţia cazurilor

prevăzute expres de lege şi anume: prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege.

Aşadar, încetarea contractului poate avea loc, în sensul art.1270 al.2 NCC, în două situaţii:

- prin acordul părţilor;

- din cauze autorizate de lege.

a.] încetarea contractului – prin acordul părţilor

- produce efecte, în principiu, numai pentru viitor, deci nu afectează efectele care s-au produs până în

momentul revocării;

- operează ca o reziliere amiabilă; rezilierea a fost definită ca reprezentând încetarea efectelor contractului

pentru viitor;

b.] încetarea contractului - din cauze autorizate de lege

- are semnificaţia conform căreia anumite contracte pot fi revocate pe cale unilaterală, prin voinţa uneia

dintre părţi, în situaţii de excepţie prevăzute expres de lege.

Aşa după cum s-a subliniat în literatura de specialitate, dreptul de a rezilia unilateral contractul poate fi, în

principiu, stipulat expres în contract; acest drept nu poate fi exercitat discreţionar, fără un motiv just întrucât s-ar

săvârşi un abuz de drept [1].

Denunţarea unilaterală a contractului



Sinteze de curs



16

Denunţarea unilaterală a contractului este permisă în condiţiile normate de art.1276-art.1277 NCC:

“Art.1276 - (1) Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat

atât timp cât executarea contractului nu a început.

(2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen

rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa

prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare.

(3) Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este

executată.

(4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenţie contrară”

Conform art.1277 NCC “Contractul pe durată nedeterminată – Contractul încheiat pe durată nedeterminată

poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză

contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului se consideră nescrisă”.

Impreviziunea – art.1271 NCC

Părţile contractante sunt ţinute să-şi execute obligaţiile chiar dacă executarea a devenit mai oneroasă fie din

cauza creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie din cauza scăderii valorii contraprestaţiei.

Cu toae acestea, dacă executarea contraprestaţiei a devenit excesiv de oneroasă din cauza unor schimbări

excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate

să dispună:

- adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din

schimbarea împrejurărilor;

- încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

Condiţiile impreviziunii

Condiţiile în care instanţa poate interveni pentru adaptarea contractului, în sensul de a se menţine echilibrul

contractual afectat de executarea excesiv de oneroasă din cauza unor schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar

face vădit injustă obligarea debitorului la executarea prestaţiei sale, sunt precizate în art.1271 NCC :

a.] schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

b.] schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către

debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c.] debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi

asumat acest risc;

d.] debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a

contractului.

Astfel cum s-a subliniat în doctrină, impreviziunea “este rezultatul unui dezechilibru care survine ulterior

încheierii unui contract” [1] caracteristică ce o deosebeşte faţă de leziune care este un viciu de consimţământ la

încheierea contractului.

3. Principiul relativităţii efectelor contractului

- guvernează efectele contractului faţă de terţi;

- temei legal : art.1280 NCC (are un corespondent în fostul art.973 Cod civil care prevedea „Convenţiile n-au

efect decât între părţile contractante”);

- art.1280 NCC “Relativitatea efectelor contractului” prevede: “Contractul produce efecte numai între părţi,

dacă prin lege nu se prevede altfel”;

- art.1281 NCC “Opozabilitatea efectelor contractului - Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce

atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea

dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”;



Sinteze de curs



17

- semnifică regula potrivit căreia un contract valabil încheiat produce efecte numai între părţile contractante în

sensul în care, în principiu, nu poate da naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina sau în favoarea unor terţe persoane

străine de contract: dar, contractul şi situaţiile juridice create prin contract sunt realităţi sociale care într-o ordine de

drept impun tuturor o atitudine de recpect.[1]

Contractul este prin urmare, opozabil tuturor inclusiv terţilor, astfel cum prevede art.1281 NCC.

Conţinutul contractelor

Art.1272 NCC, cu titlul marginal “Conţinutul contractului” prevede: “(1) Contractul valabil încheiat obligă nu

numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea

sau echitatea le dau contractului, după natura lui. (2) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt

stipulate în mod expres.”

Clauzele generale care trebuie să fie cuprinse în orice contract se referă, în principal, la :

- identificarea părţilor contractante;

- precizarea obiectului contractului;

- fixarea duratei contractului, după caz şi ţinând seama de tipul contractului;

- precizarea obligaţiilor părţilor;

- precizarea clauzelor privind angajarea răspunderii contractuale a părţilor în cazul neexecutării or, după caz, a

executării necorespunzătoare sau parţiale a obligaţiilor părţilor precum şi a celor referitoare la cauzele exoneratoare

de răspundere;

- clauze privind soluţionarea eventualelor litigii.

În cazul contractelor profesionale încheiate de profesioniştii din mediul de afaceri, raportat la specificul

acestora, contractele vor cuprinde şi alte clauze specifice cum ar fi, de exemplu, cele privind precizarea legii

aplicabile contractului dacă acesta conţine elemente de extraneitate fiind contracte din sfera activităţii de comerţ

internaţional (sediile părţilor contractante se află pe teritoriul unor state diferite, locul executării contractului se află

pe un teritoriu străin, obiectul contractului tranzitează cel puţin o frontieră, părţile contractante au naţionalitate

diferită).

Contractele trebuie să cuprindă, în funcţie de natura acestora, clauze referitoare la:

o obligaţiile ce revin părţilor în derularea contractului;

o condiţiile de livrare şi de calitate a bunurilor şi/sau serviciilor;

o termenele contractuale;

o modalităţile de plată şi de garantare a plăţii preţului;

o instrumentele de plată şi clauzele de consolidare a preţului în condiţiile inflaţiei şi devalorizării, ;

o riscul contractual;

o modul de soluţionare a eventualelor litigii apărute în legătură cu derularea şi executarea contractului.

Contractele încheiate între profesionişti şi consumatori

Un act normativ care prezintă incidenţă şi o importanţă deosebită pentru segmentul contractelor încheiate între

profesioniştii din mediul economic şi consumatori este Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele

abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată [3] în 2012.16

Domeniul de aplicare:

- Prevederile legii se aplică şi bonurilor de comandă sau bonurilor de livrare, biletelor, tichetelor şi altora

asemenea care conţin stipulări sau referiri la condiţii generale prestabilite.

- Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor

acestei legi.

16

Legea nr.193/2000 publicată iniţial în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560/10.11.2000 şi republicată [3] în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.543 / 3.08.2012.



Sinteze de curs



18

Legea transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în

contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr.L 95 din 21

aprilie 1993.

Conform art.1 din lege, orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau

prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare

cunoştinţe de specialitate.

În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea

consumatorului.

Legea interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Prin “consumator”, în sensul aceestui act normativ, se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice

constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa acestei legi, acţionează în scopuri din

afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Prin “profesionist”, în sensul acestei legi speciale, se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care,

în temeiul unui contract care intră sub incidenţa acestei legi, acţionează în cadrul activităţii sale “comerciale,

industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în

numele sau pe seama acesteia”.

Conform art.4 din lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată

abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi

contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită

fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau

condiţiile generale de vânzare practicate de operatorii economici pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu

consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor acestei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare

globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde

ca o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în

acest sens.

Natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de criteriile menţionate în art.4 al.5 din lege:

- a] natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia;

- b] toti factorii care au determinat incheierea contractului;

- c] alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

“Art.5. - În cazul contractelor standard preformulate, profesionistul are obligaţia să remită, la cerere, oricărei

persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune.”

Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care se regăsesc menţionate în “Lista cuprinzând

clauzele considerate ca fiind abuzive”, anexă la actul normativ, care redă, cu titlu de exemplu, asemenea clauze şi

anume:

a) dau dreptul profesionistului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv

specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia;

b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia

cunoştinţă la data semnării contractului;

c) obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, chiar şi în situaţiile în care profesionistul nu

şi le-a îndeplinit pe ale sale;

d) dau dreptul profesionistului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin

acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă;

e) dau dreptul profesionistului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind

caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori

termenul de executare a unui serviciu;



Sinteze de curs



19

f) dau dreptul profesionistului să constate unilateral conformitatea produselor şi serviciilor furnizate cu

prevederile contractuale;

g) dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale;

h) restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despgubiri în cazurile în care profesionistul nu îşi

îndeplineste obligaţiile contractuale;

i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor

contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist;

j) restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile în

care:

- profesionistul a modificat unilateral clauzele mentionate la lit.e);

- profesionistul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale;

- profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul

denunţării unilaterale;17

k) exclud sau limitează răspunderea legală a profesionistului în cazul vătămării sau decesului consumatorului,

ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a profesionistului privind utilizarea produselor şi serviciilor;

l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt remediu legal,

solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;

m) permit în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea probelor evidente de care dispune

consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părţi din contract;

n) dau dreptul profesionistului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe persoane - agent, mandatar etc. -

fără acordul consumatorului, dacă acest transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de

consumator;

o) interzic consumatorului să compenseze o datorie către profesionist cu o creanţă pe care el ar avea-o asupra

profesionistului;

p) permit stabilirea preţului la livrare sau creşterea preţului la livrare, faţă de cel stabilit la încheierea

contractului, în masura în care nu se dă dreptul consumatorului de a rezilia contractul când consideră că preţul este

prea mare faţă de cel stabilit iniţial;

r) permit profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutarii sau finalizării

contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru

consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist;

s) dau dreptul profesionistului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă acelaşi drept şi pentru

consumator;

t) dau dreptul profesionistului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără un anunţ

prealabil, cu excepţia unei motivaţii pertinente, acceptate de consumator prin semnarea contractului.

În cazul contractelor standard preformulate, profesionistul are obligaţia sa remită, la cerere, oricărei persoane

interesate un exemplar din contractul pe care îl propune.18

Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege

nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului,

numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În masura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive,

consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese.

Controlul respectării prevederilor legale se face de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru

Protecţia Consumatorilor, precum şi de specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit

competenţelor recunoscute de lege, la sesizarea persoanelor prejudiciate sau din oficiu.

Conform art.1 al.3 coroborat cu art.15 din lege, stipularea clauzelor abuzive în contracte constituie contravenţie

în măsura în care fapta nu este savârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerată

infracţiune, încălcarea interdicţiei fiind sancţionată cu amendă de la 200 lei la 1.000 lei.

17

Lit.j) a pct.1 a fost modificată prin art.2 din Legea nr.161/2010. 18

Art.5 din lege.



Sinteze de curs



20

Raporturile juridice formate între profesionişti şi consumatori în legătură cu achiziţionarea de produse şi

servicii, inclusiv serviciile financiare, precum şi drepturile şi obligaţiile acestora sunt reglementate prin prevederile

Codului consumului19

adoptat prin Legea nr.296/2004, cu modificările şi completările ulterioare, intrat în vigoare la

1 ianuarie 2007.

8. Contracte speciale reglementate de legi speciale

8.1. Contractul de leasing

Sediul materiei este cuprins în Ordonanţa Guvernului nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de

leasing, republicată,20

cu modificările şi completările ulterioare.

Definiţia legală a contractului de leasing

Contractul de leasing este convenţia prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă

determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită

locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul

perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a

cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile

contractuale. Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing,

dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel şi dacă achită toate obligaţiile asumate prin contract.

Dispoziţiile ordonanţei se aplică şi în situaţia în care locatarul/utilizatorul unui bun care face obiectul unui

contract de leasing încheie cu un alt locatar/utilizator, denumit locatar/utilizator final, un contract de leasing având

ca obiect acelaşi bun. Contractul de leasing încheiat cu locatarul/utilizatorul final se va încheia după obţinerea

acordului prealabil scris al locatorului/finanţatorului iniţial şi îndeplinirea de către locatar/utilizator a condiţiilor

cerute societăţilor de leasing. În aceste cazuri, desfiinţarea titlului locatarului/utilizatorului iniţial din orice motive

va conduce la încetarea de drept a contractului de leasing încheiat între acesta din urmă şi locatarul/utilizatorul final.

Obiectul contractului de leasing

Operaţiunile de leasing au ca obiect bunuri imobile prin natura lor sau care devin imobile prin destinaţie,

precum şi bunuri mobile, aflate în circuitul civil, cu excepţia înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de

teatru, a manuscriselor, a brevetelor, a drepturilor de autor şi a bunurilor incorporale.

Părţile contractante

Locatorul/finanţatorul: în cadrul unei operaţiuni de leasing, poate avea calitatea de locator/finanţator o

societate de leasing, persoană juridică română sau străină.

Locatarul/utilizatorul: orice persoană fizică sau juridică, română ori străină, poate avea calitatea de

locatar/utilizator, în condiţiile legii române. Aceasta va formula o cerere fermă, în care să precizeze bunul care va

constitui obiectul contractului de leasing; cererea se transmite societăţii de leasing împreună cu actele din care să

rezulte situaţia financiară a solicitantului.

Conţinutul contractului de leasing Contractul de leasing trebuie să cuprindă, pe lângă părţile contractante, cel puţin următoarele elemente:

a) clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operaţional;

b) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare a acestuia;

c) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;

d) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;

e) clauza privind obligaţia asigurării bunului;

f) valoarea totală a contractului de leasing.

(2) Contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă, pe lângă elementele enunţate anterior şi clauze obligatorii:

a) valoarea de intrare a bunului;

b) valoarea reziduală a bunului convenită de părţi, când este cazul;

19

Codul consumului a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.593/1.07.2004. 20

Ordonanţa Guvernului nr.51/1997 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.224/30.08.1997 şi

republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.9/12.01.2000, modificată şi completată ulterior.



Sinteze de curs



21

c) valoarea avansului;

d) rata de leasing.

Părţile pot conveni şi alte clauze dat fiind faptul că setul de clauze minime prevăzute de art6 din actul

normativ nu este limitativ.

Forma contractului de leasing

Contractul de leasing se încheie în scris. În cazul încetării contractului de leasing din culpa utilizatorului sau

prin dispariţia totală a bunului prin furt, daună totală, distrugere totală, definită potrivit legii, survenită înainte de

împlinirea unui an de la intrarea în vigoare a contractului, acesta nu îşi schimbă natura, iar bunul ce face obiectul

contractului de leasing este tratat fiscal şi contabil ca bun, obiect al unui contract de leasing.

Efectele contractului de leasing Contractul dă naştere unor drepturi şi obligaţii corelative în sarcina şi în beneficiul părţilor contractante.

Drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie stipulate în contract şi nu sunt limitate la cele enunţate expres de prevederile

legale.

Obligaţiile părţilor în cadrul unei operaţiuni de leasing

Locatorul/finanţatorul se obligă:21

o să respecte dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale;

o să contracteze bunul cu furnizorul desemnat de locatar/utilizator, în condiţiile expres formulate de către

acesta sau, după caz, să dobândească dreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator;

o să încheie contract de leasing cu locatarul/utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul contractului de

leasing, drepturile ce derivă din contract, cu excepţia dreptului de dispoziţie, iar în cazul programelor pentru

calculator, să transmită dreptul de utilizare asupra programelor pentru calculator către locatar/utilizator, fără

a-şi mai putea exercita acest drept pe perioada derulării contractului de leasing;

o să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de

leasing, fără a schimba natura leasingului, ori de a înceta raporturile contractuale;

o să îi garanteze locatarului/utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat

toate clauzele contractuale;

o să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing, dacă prin contractul de leasing părţile

nu au convenit altfel.

Locatarul/utilizatorul se obligă:22

a) să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul şi în condiţiile de livrare agreate cu furnizorul;

b) să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să asigure instruirea personalului

desemnat să îl exploateze;

c) să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing decât cu acordul finanţatorului;

d) să achite toate sumele datorate conform contractului de leasing - rate de leasing, asigurări, impozite, taxe -, în

cuantumul şi la termenele menţionate în contract;

e) să suporte cheltuielile de întreţinere, precum şi orice alte cheltuieli aferente bunului sau din contractul de

leasing;

f) să îşi asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea obligaţiilor care

decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului

utilizat, din cauze fortuite, şi continuitatea plăţilor cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a valorii

contractului de leasing;

g) să permită locatorului/finanţatorului verificarea periodică a stării şi a modului de exploatare a bunului care face

obiectul contractului de leasing;

h) să îl informeze pe locator/finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de proprietate venită din

partea unui terţ;

i) să nu aducă modificări bunului şi să nu schimbe locul declarat în contract fără acordul locatorului/finanţatorului.

j) să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.

21

Art.9 din ordonanţă. 22

Art.10 din ordonanţă.



Sinteze de curs



22

Drepturile părţilor

Drepturile principale ale locatarului/utilizatorului:

a) de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică,

service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie, locatorul/finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere;

b) de a exercita acţiunile posesorii23

faţă de terţi.

Drepturile locatorului/finanţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile

judecătorului-sindic, în situaţia în care locatarul/utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment, în

conformitate cu prevederile legale în materie.

Dacă locatarul/utilizatorul se află în dizolvare şi/sau lichidare, aceste drepturi se aplică şi lichidatorului

numit potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările ulterioare.

Drepturile locatarului/utilizatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile

judecătorului-sindic şi creditorilor în situaţia în care locatorul/finanţatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau

faliment, în conformitate cu prevederile legale în materie.

Rata de leasing reprezintă:

- în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing, care se

stabileşte pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părţilor;

- în cazul leasingului operaţional, chiria se stabileşte prin acordul părţilor.

Valoarea de intrare reprezintă valoarea la care a fost achiziţionat bunul de către finanţator, respectiv costul

de achiziţie.

Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală.

Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing

prevăzute în contract, precum şi a tuturor celorlalte sume datorate conform contractului, se face transferul dreptului

de proprietate asupra bunului către locatar/utilizator şi este stabilită de părţile contractante.

Prin contractul de leasing - financiar sau operaţional - obligaţia de a asigura bunul revine

locatorului/finanţatorului, care are libertatea în privinţa alegerii asigurătorului, dacă părţile nu au convenit altfel.

Costurile asigurării sunt în sarcina locatarului/utilizatorului, dacă prin contract părţile nu convin altfel.

Contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor

asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii.24

Răspunderea părţilor

În cazul în care locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la termenul agreat cu furnizorul şi/sau în

contractul de leasing ori dacă se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment, locatorul/finanţatorul are

dreptul de a rezilia contractul de leasing cu daune-interese.25

Locatorul/finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat sau este

livrat necorespunzător locatarului/utilizatorului de către furnizor.

23

Acţiunea posesorie este mijlocul juridic utilizat pentru a face să înceteze orice fel de tulburare a posesiei unui bun. Mircea N.

Costin, Ion Leş, Mircea St. Minea, Dunmitru Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Ed. Ştiinşifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1983, p.48; după 1990, în doctrină, acţiunea posesorie este definită ca fiind “un ansamblu de mijloace procesuale

prin care reclamantul solicită instanţei să-l oblige pe pârât să încetee orice act de tulburare a posesiei sale asupra unui bun

imobil sau să îi restituie în posesie bunul imobil atunci când a fost deposedat.”, Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic

de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, vol.II, p.533. 24

Art.8 din ordonanţă. 25

Daunele-interese reprezintă „despăgubirile în bani pe care debitorul obligaţiei este îndatorat să le plătească în scopul

reparării prejudiciului suportat de crditor ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere obligaţiilor

contractuale.” A se vedea, Liviu Pop, op. cit., vol.II, p.360.



Sinteze de curs



23

Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată

integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing,

locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie

bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.

Dacă locatorul/finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului, aşa cum este prevăzut în

prezenta ordonanţă, locatorul/finanţatorul datorează daune-interese egale cu totalul prejudiciului produs prin

încălcarea acestei obligaţii, iar instanţa judecătorească învestită cu stabilirea daunelor-interese va putea pronunţa o

hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.

Dacă în timpul derulării contractului de leasing locatorul/finanţatorul înstrăinează bunul, respectiv cesionează

dreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator altei societăţi de leasing, dobânditorul este legat

de aceleaşi obligaţii contractuale ca şi locatorul/finanţatorul care a înstrăinat bunul, respectiv transmiţătorul care a

cesionat dreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator.

Din momentul încheierii contractului de leasing şi până la expirarea acestuia şi reintrarea în posesia bunului,

locatorul/finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinţa

bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului.26

8.2. Contractul de franciză

Franciza este definită legal prin art.1 lit.a) din Ordonanţa Guvernului nr.52/1997 privind regimul juridic al

francizei, republicată, 27

care prevede că : „Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă

între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită

francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un

produs, o tehnologie sau un serviciu.”

Ca operaţiune juridică, franciza se concretizează într-un contract încheiat între francizor şi francizat

(beneficiarul).

Caractere juridice :

Contractul de franciză este un contract bilateral, consensual şi cu titlu oneros.

Legea defineşte statutul celor două părţi contractante :

o francizorul - este un comerciant care:

- este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie exercitate pe o durată cel puţin

egală cu durata contractului de franciză;

- conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu;

- asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;

- utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi inovaţiei, asigurând

dezvoltarea şi viabilitatea produsului;

o francizatul (beneficiarul) – este un comerciant, persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor, care

aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză, aşa cum este ea definită de către francizori.

De asemenea, actul normativ defineşte şi alte concepte importante în această materie :

o reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor şi mai mulţi

beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru dezvoltarea

producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu;

o know-how-ul - este ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor,

reţelelor, procedeelor şi al altor elemente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui

produs.

26

Art.I pct.19 din Legea nr.287/2006. 27

Ordonanţa Guvernului nr.52/1997 a fast publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.224/30.08.1997 şi

republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.180/14.05.1998.



Sinteze de curs



24

Încheierea contractului de franciză este precedată de o fază precontractuală care are ca scop să permită fiecărei

părţi să-şi confirme decizia de a colabora. Francizorul furnizează viitorului beneficiar informaţii care îi permit

acestuia să participe, în deplină cunoştinţă de cauză, la derularea contractului de franciză.

Contractul de franciză trebuie să definească, fără ambiguitate, obligaţiile şi responsabilităţile fiecărei părţi,

precum şi orice alte clauze ale colaborării. De asemenea, contractul trebuie să reflecte interesele membrilor reţelei

de franciză, protejând drepturile de proprietate industrială sau intelectuală ale francizorului, prin menţinerea

identităţii comune şi a reputaţiei reţelei de franciză.

Contractul de franciză trebuie să cuprindă cel puţin clauzele precizate în art.5 şi să respecte principiile enunţate

de art.6 din actul normativ. Aceste clauze de bază – minime – se referă la:

- obiectul contractului;

- drepturile şi obligaţiile părţilor;

- condiţiile financiare;

- durata contractului;

- condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere.

Principiile care condiţionează contractul de franciză:

o termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investiţiilor specifice francizei;

o francizorul va înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei de a nu reînnoi

contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contract;

o în cadrul clauzelor de reziliere, se vor stabili în mod clar circumstanţele care pot să determine o reziliere

fără preaviz;

o condiţiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract vor fi cu claritate

precizate, în special condiţiile de desemnare a unui succesor;

o dreptul de preemţiune va fi prevăzut, dacă interesul menţinerii sau dezvoltării reţelei de franciză

necesită recunoaşterea acestui drept;

o clauzele de nonconcurenţă vor fi cuprinse în contract, pentru protejarea know-how-ului;

o obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi cu claritate precizate şi vor fi determinate astfel încât să

favorizeze atingerea obiectivelor comune;

Reţeaua de franciză

Reţeaua de franciză este formată din francizor şi beneficiari. Prin organizare şi dezvoltare, reţeaua de

franciză trebuie să contribuie la ameliorarea producţiei şi/sau distribuţiei de produse şi/sau de servicii.

În temeiul relaţiilor contractuale cu beneficiarii săi, francizorul va întemeia o reţea de franciză, care trebuie

exploatată astfel încât să permită păstrarea identităţii şi renumelui reţelei pentru care francizorul este garant.

Francizorul controlează respectarea tuturor elementelor constitutive ale imaginii mărcii; marca

francizorului, simbol al identităţii şi al renumelui reţelei de franciză, constituie garanţia calităţii

produsului/serviciului/tehnologiei furnizate consumatorului. Această garanţie este asigurată prin transmiterea şi prin

controlul respectării know-how-ului, furnizarea unei game omogene de produse şi/sau servicii şi/sau tehnologii.

Francizorul, în calitate de iniţiator şi garant al reţelei de franciză, trebuie să vegheze la păstrarea identităţii şi a

reputaţiei reţelei de franciză în care scop selecţionează beneficiarul care face dovada competenţelor solicitate,

respectiv: calităţi manageriale şi capacitate financiară pentru exploatarea afacerii.

Statutul francizorului cuprinde un set de obligaţii şi cerinţe prevăzute de lege.

Francizorul se obligă să furnizeze beneficiarului informaţii despre:

- experienţa dobândită şi transferabilă;

- condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa iniţială sau taxa de intrare în reţea, redevenţele

periodice, redevenţele din publicitate, determinarea tarifelor privind prestările de servicii şi tarifele privind

produsele, serviciile şi tehnologiile, în cazul clauzei obligaţiilor contractuale de cumpărare;

- elementele care permit beneficiarului să facă calculul rezultatului previzionat şi să-şi întocmească planul

financiar;



Sinteze de curs



25

- obiectivele şi aria exclusivităţii acordate;

- durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.

Francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o persoană

independentă din punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane.

Francizorul va notifica în scris beneficiarului orice încălcare a obligaţiilor contractuale şi îi va acorda un termen

rezonabil de remediere.

Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

a) să deţină şi să exploateze o activitate comercială, pe o anumită perioadă, anterior lansării reţelei de franciză;

b) să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială;

c) să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţă comercială şi/sau tehnică permanentă, pe

toată durata existenţei drepturilor contractuale.

Statutul beneficiarului (francizatului) înglobează, de asemenea, obligaţii şi cerinţe prevăzute de actul

normativ.

Publicitatea pentru selecţionarea beneficiarilor trebuie să fie lipsită de ambiguitate şi să nu conţină

informaţii eronate.

Beneficiarul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

o să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia;

o să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza performanţelor şi a

situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza;

o să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toată durata contractului de

franciză, cât şi ulterior.

Beneficiarul este obligat la plata unei redevenţe şi este, totdată, autorizat să utilizeze marca produselor

şi/sau serviciilor şi/sau tehnologiilor, know-how-ul ori o altă experienţă deosebită de franciză, precum şi orice alte

drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, după caz, susţinut permanent de asistenţa comercială şi/sau

tehnică a francizorului, pe toată durata de valabilitate a contractului de franciză

Contractul de exclusivitate

În cazul semnării unui contract de exclusivitate, la propunerea francizorului, vor fi respectate următoarele

reguli:

o dacă este încasată o taxă de intrare în reţeaua de franciză, la semnarea contractului de franciză, suma

privind drepturile de exclusivitate, prevăzută în contract, este proporţională cu taxa de intrare şi se adaugă

acesteia;

o în lipsa taxei de intrare, modalităţile de rambursare a taxei de exclusivitate sunt precizate în cazul

rezilierii contractului de franciză;

o taxa de exclusivitate poate fi destinată pentru a acoperi o parte a cheltuielilor necesare implementării

francizei şi/sau pentru a delimita zona şi/sau pentru know-how-ul transmis;

o contractul de exclusivitate trebuie să prevadă o clauză de reziliere, convenabilă ambelor părţi;

o durata este determinată în funcţie de caracteristicile proprii fiecărei francize.

Francizorul va putea să impună o clauză de nonconcurenţă şi de confidenţialitate, pentru a împiedica

înstrăinarea know-how-ului transmis pe durata contractului de exclusivitate.

La încetarea relaţiilor contractuale, relaţiile postcontractuale se vor baza pe regulile unei concurenţe loiale.

Francizorul poate să impună obligaţii ferme fostului beneficiar, asigurând astfel protejarea caracterului confidenţial

al afacerii şi, în special, neutilizarea know-how-ului de către o reţea concurentă.

9. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Prescripţia extinctivă reprezintă mijlocul legal de stingere a dreptului la acţiune având un obiect patrimonial

dacă acesta (dreptul la acţiune) nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege – art.2501, NCC, rep., 2011.



Sinteze de curs



26

Sediul materiei: NCC, rep.2011, Cartea a VI-a “Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor”,

art.2500 – art.2556.

Domeniul de aplicare – art.2516, Cartea a VI-a, NCC

- prevederile din Cartea a VI-a NCC constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive.

Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită

- a unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale

- a altui titlu executoriu,

este supusă disp. Codului de procedură civilă, afară de cazul în care acestea ar fi neîndestulătoare.

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită, art.405, Cartea a V-a “Despre executarea silită”din Codul de

procedură civilă:

• Dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel (art.405 al.1

C.proc.civ.).

• Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.

• Repunerea în termen este posibilă la cererea creditorului, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării,

numai dacă a fost împiedicat să ceară executarea din cauza unor motive temeinice – art.405 indice 2

C.proc.civ.

Termenul general de prescripţie extinctivă este de 3 ani, dacă legea nu prevede alt termen astfel cum prevede

art.2517 NCC, rep.2011.

Precizăm că, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr.44/2012 din 23.08.2012, noul Cod de procedură civilă

adoptat prin Legea nr.134/2010 va intra în vigoare din data de 1 februarie 2013.28

Obiectul prescripţiei extinctive - Art.2500 NCC

• Dreptul material la acţiune care se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de

lege.

• Prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană cu ajutorul forţei publice

- să execute o anumită prestaţie

- să respecte o anumită situaţie juridică

- să suporte orice altă sancţiune civilă.

Prescriptibilitatea dreptului la acţiune

Art.2501 NCC - (1) Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară

de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. (2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse

prescripţiei extinctive şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor.

Imprescriptibilitatea dreptului la acţiune - Art.2502 NCC

în cazurile prevăzute de lege;

în cazurile în care exerciţiul dreptului subiectiv ocrotit (prin natura sau obiectul său) nu poate fi limitat în

timp;

în cazul drepturilor privind:

acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial;

acţiunea în constatatrea existenţei sau inexistenţei unui drept;

acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic.

Clasificarea termenelor de prescripţie

28

O.U.G. nr.44/2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.606/23.08.2012.



Sinteze de curs



27

Termenul general de prescripţie extinctivă este de 3 ani, dacă legea nu prevede alt termen – art.2517 NCC.

Termene speciale de prescripţie: 1] prevăzute de NCC; 2] prevăzute de alte acte normative.

1] Termene speciale de prescripţie prevăzute de NCC:

• Termenul de 10 ani – în cazurile prev. de art.2518 NCC;

• Termenul de 2 ani – în cazurile prev. de art.2519 NCC;

• Termenul de 1 an – în cazurile prev. de art.2520 – art.2521 NCC.

Termenul de prescripţie de 1 an

- Este prevăzut:

• în cazul dreptului la acţiune privind restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole

care nu au mai avut loc; se calculează de la data când urma să aibă loc spectacolul;

• în cazul dreptului la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă

împotriva transportatorului, cu excepţia cazurilor prev. de lege.

Temei legal: art.2521 NCC.

Termenul de prescripţie este de 2 ani:

• în cazul drepturilor care izvorăsc din raporturi de asigurare sau reasigurare;

• în cazul contractului de intermediere (pentru plata remuneraţiei intermediarilor pentru serviciile prestate).

Temei legal: art.2519 NCC.

Termenul de prescripţie de 1 an

- este prevăzut în cazul exercitării dreptului la acţiune al:

„1. profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor pentru serviciile pe care le prestează;

2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;

3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;

4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;

5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;

6. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor; termenul de prescripţie se va calcula din

ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului; în cazul afacerilor

neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate;

7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşţi, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele

funcţiei lor; termenul prescriptţei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;

8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin;

termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.”

Termenul de prescripţie de 10 ani - Art.2518 NCC

Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la:

• 1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de

prescripţie;

• 2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după

caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane

aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;

• 3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.



Sinteze de curs



28

2] Termene speciale prevăzute de alte acte normative:

• Codul fiscal – termenele de 3 ani şi 5 ani;

• Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, rep.2004, prevede:

- termenul de prescripţie de 3 ani pentru restituirea dividendelor fictive plătite asociaţilor;

- termenul de 6 luni pentru acţiunile în daune ale fondatorilor împotriva societăţii dacă dizolvarea anticipată

a societăţii comerciale s-a făcut în frauda drepturilor lor;

• Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale care prevede:

- termenul de prescripţie de 1 an pentru acţiunea în daune pentru prejudiciile cauzate prin fapte de

concurenţă neloială. Temei legal: art.12.

Cursul prescripţiei extinctive

Începutul prescripţiei extinctive

• Regula generală - Art. 2523 NCC – Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune

a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Întreruperea prescripţiei extinctive

Cazurile de întrerupere a prescripţiei - Art.2537 NCC

Prescripţia se întrerupe:

• 1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune

se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;

• 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la

masa credală în cadrul procedurii insolvenţei;, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi

silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;

• 3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată

până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din

oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte

civilă;

• 4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;

• 5. în alte cazuri prevăzute de lege.

Efectele întreruperii prescripţiei

• Art. 2541 NCC - (1) Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere. (2)

După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.

Calculul termenelor

Regulile aplicabile

Art.2551 NCC - Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor

stabilite de Titlul III din Cartea a VI-a NCC.

Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani • Se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.

• Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se

împlineşte în ultima zi a acestei luni.

• Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.



Sinteze de curs



29

• Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti

la sfârşitul termenului.

Termenul stabilit pe zile

• Art.2553 NCC - (1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului.

(2) Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile. (3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce

trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de

lucru.

• Prorogarea termenului

Art. 2.554. - Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul

primei zile lucrătoare care îi urmează.

• Art.2556 NCC - Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost

predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când încetează în

mod obişnuit activitatea la acel oficiu.

Termenul stabilit pe ore

Art.2555 NCC - Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului.

Efectele prescripţiei împlinite

Art.2506 NCC - (1) Prescripţia nu operează de plin drept.

(2) După împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei.

(3) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară

restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

(4) Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului

dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de

prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.

Renunţarea la prescripţie

Art.2507 NCC - Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la

prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.

Felurile renunţării la prescripţie

Art.2508 NCC - (1) Renuntarea la prescripţie este expresă sau tacită. (2) Renunţarea tacită trebuie să fie

neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce.

Persoanele care nu pot renunţa la prescripţie

Art.2509 NCC - Cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga nu poate renunţa la

prescripţie.

Efectele renunţării la prescripţie

Art.2510 NCC - (1) După renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel. (2) Dacă partea

îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt aplicabile dispoziţiile privind întreruperea

prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.



Sinteze de curs



30

Intinderea renunţării la prescripţie

Renunţarea îşi produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o. Ea nu poate fi invocată împotriva

codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile (art.2511 NCC).

Invocarea prescripţiei

Spre deosebire de vechea reglementare, din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă, sub incidenţa

căreia instanţa judecătorească avea îndatorirea ca din oficiu să verifice împlinirea prescripţiei, în contextul noii

reglementări din noul Cod civil, rep.2011, conform art.2512 al.2 NCC „Organul de jurisdicţie competent nu poate

aplica prescripţia din oficiu.”

Conform art.2512 al.3 NCC “Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar

fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale.”

Momentul până la care se poate invoca prescripţia

Conform art.2513 NCC – “Prescripţia poate fi opusă numai în prima instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa

invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.”

Regulile aplicabile prescripţiei extinctive

Conform art.2515 NCC – “(1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege.

(2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi,

potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată

prescriptibilă.

(3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu

pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea

începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.

(4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a

acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani ori mai

lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.

(5) Dispoziţiile alin.(3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici

acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia

consumatorului.

(6) Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor art.2515 este lovită de nulitate absolută.”

Download - 2012 Regimul Juridic Al Afacerilor -Temele 6-9 Contractele

Top Related