Download - atent #008
teat
rul n
aţio
nal
mih
ai e
min
escu
tim
ioa
raIn
stitu
ţie pu
blică
subv
enţio
nată
de M
iniste
rul C
ultur
ii i C
ultelo
r
Benone Viziteu Actorul care sare din avion
Demeter András István Noua lege a teatrelor va determina instituţiile de stat să fie mai performante
Iuliana Crăescu „Îmi place să lucrez cu oameni care tiu ce vor”
Sabina Bijan Genetic în artă
Mihaela Lichiardopol Am privit mereu realitatea dintr-un unghi personal astfel încât să-mi placă ceea ce văd
László Pecka Péter Cel mai bun actor pe bicicletă din lume
co
le
ct
iv
ul
a
rt
is
ti
c
Laura AVARVARI Daniela BOSTAN Sabina BIJAN Colin BUZOIANU
Ana Maria COJOCARU Irene FLAMANN CATALINA Paula Maria FRUNZETTI Claudia IEREMIA
Doru IOSIF Valentin IVANCIUC Vladimir JURÃSCU Victor MANOVICIRomeo IOAN
Mihaela MURGU Damian OANCEA Ana Maria PANDELE Roberta POPA IONESCU
Mirela PUIA Alina REUS Alecu REUS
Cristian SZEKERES
Luminiþa TULGARA
Cãtãlin URSU
Benone VIZITEU
Traian BUZOIANU
Iuliana CRÃESCU
Luminiþa STOIANOVICI
Andrea TOKAI
Maria Adriana HAUSVATER Mariana VOICU ªtefan IORDÃNESCU Codruþa POPOVIon RIZEAdi
rect
or g
ener
al
dire
ctor
adj
unct
, act
or
cons
ulta
nt a
rtist
ic
cons
ulta
nt a
rtist
ic
secr
etar
lite
rar
Ion-Ardeal IEREMIA Sabin POPESCU Krisztina NAGY Geta MEDINSCHIMihaela LICHIARDOPOL
regi
zor
regi
zor
regi
zor
scen
ogra
f
scen
ogra
f
Ioan STRUGARI
Mãlina PETRE
1Nimic nu este uşor când vrei să schimbi ceva.
Totul pare că se împotriveşte, plouă mocăneşte mai
tot timpul printre cei care ţi se declară alături şi de
fapt sunt nişte inşi doritori de a fi lăsaţi în pace. În
instituţiile bugetare din cultură şi din învăţământ
toată lumea vrea să fie lăsată în pace, dacă vrei altceva eşti
suspect, ajungi pe margine şi devii – uşor, uşor – o problemă.
Lumea în care trăim are nevoie de încăpăţânaţi civici. De
cavalerii tristei figuri ai actului cultural.
Cultura ca Fata Morgana. Visez cu
ochi deschişi la creşterea culturii
Timişoarei şi văd că lucrurile merg şi
nu merg, că e inerţie şi prea puţin
avânt constructiv, că se practică
dezabuzarea şi micul provincialism, că
mediocritatea harnică e în top printr-o
sindicalizare în clarobscur. Cu toate
astea, din încordarea voinţei câtorva,
lucrurile pot apuca pe drumuri
pozitive. Sibiul ne-a arătat celor
dispuşi să vedem, ceea ce ştiam deja:
e posibil să câştigi bani de pe urma
culturii, aceasta nu e aşa o treabă de
umplutură care trebuie bifată la ziua
naţională şi la sărbătorile laice sau
religioase de peste ani. Cultura este
rentabilă economic, cultura este şansa
turismului, cultura este blazon fără de
care mai nimic nu se poate, cultura
este prestigiu, cultura – ca fapt de
viaţă cotidiană trăită firesc – este sarea
şi piperul oricărui oraş. Ce oraş e ăla
fără teatru, ce oraş e acela plin de case
şi bani fără expoziţii de pictură, fără
scriitori, fără galerii de artă, ce folos de
palate şi vile dacă în jurul lor bântuie
manelele. Ce folos de aur şi brăţări de
aur când din gura ălora care le poartă
se năpustesc slobode toate alcătuirile
familiei lexicale ale coloratelor noastre
sudălmi strămoşeşti. Doar arta le
poate şi pe ele înnobila, după cum tot ea, arta, ne poate face să
privim mai cu atenţie cum se prăbuşesc peste noi, şi alături de
indiferenţa noastră, clădiri de patrimoniu omorâte de asasini
ai istoriei oraşului ăstuia pe care-l cumpără ca să-l sugrume.
Sibiul îşi reface patrimoniul şi îşi celebrează aşa trecutul. La
noi Abatorul de lângă Sala Olimpia, operă de arhitectură de
la începutul secolului trecut, se năruie sub ultimele ploi ale
toamnei: holdingul care l-a cumpărat îl asasinează pe tăcute
sub ochii noştri. Vă rog să nu lăsăm să se petreacă asasinatul,
e vremea să mergem acolo cu primarul, cu actorii, cu
preşedintele consiliului judeţean, cu artiştii plastici, cu scriitorii,
cu prefectul, cu orchestra filarmonică, e vremea să-l salvăm,
mă înţelegeţi: piere! Ne sufocă parveniţii capitalismului nostru
sud-american, mafiile şi cumetriile ăstora care nu dau doi bani
pe cultură, care au plăceri să asasineze trecutul deoarece îi
costă prea mult, îl omoară cu uşurinţa cu care ucid mistreţi
dresaţi să moară sub cartuşul lor. Cultură înseamnă
să-ţi pese, dacă nu îţi pasă, cultura devine podoabă
zadarnică. Cultura indignării şi cultura nepăsării. Dacă
a adus ceva direcţiunea Adei Hausvater în teatru
în aceşti doi ani, pe lângă reuşita certă a organizării
succesive a celor două festivaluri, asta e: trecerea elegantă
de la cultura nepăsării, la aceea a dorinţei de altceva. Pot
spune unii că nu e mult şi le spun că pentru a face aşa ceva
e nevoie de energie risipită, că pentru
aşa ceva e nevoie de agitaţie şi stres
adesea cu gust de cocleală, e nevoie
să înghiţi injurii furioase de la cutare
domn fundamentalist prin gura căruia
vorbesc şi alţii care îl îndeamnă să zică
injurii fasciste ca să-şi răcorească ei de
prin unghere patima. Toţi duşmanii
culturii stau anonimi şi ucid din umbră,
au şisuri, junghere, paloşuri sau stilete
şi cu ele practică imolaţia. Demolaţia.
Rugul şi jugul. Aceia cărora nu le pasă,
care vor să tăcem în clişee, să vorbim
de naţia noastră la parastasele Patriei,
înconjuraţi de coroanele mortuare ale
lozincilor din flori de plastic, cu eşarfe
din hârtie creponată, aceşti asasini
ai patriei-ca-Patrie-a-artei pe care ar
vrea să o expatrieze şi să îşi aşeze pe
piedestalele rămase goale fantoşele
artei lor. Ştiu ce înseamnă toate astea
pentru că le cunosc năravurile, le ştiu
pe toate pentru că le trăiesc zi de zi
în locul pe care locuitorii Banatului
istoric şi l-au dorit alături de teatru,
alături de operă, alături de filarmonică:
Universitatea. Eu vorbesc de prestigiu
academic, de aspiraţie spre cultură
umanistă la nivel măcar naţional şi
ei îmi asasinează vorbele, mie, şi lui
Marcel Tolcea, lui Vasile Docea, lui
Viorel Marineasa, profesorului de
logică Lucica Iancu cu invective. Noi
vorbim de aspiraţii nobile, rectorul instituţiei noastre ne face
dosare de cadre şi ne demască public că vrem prestigiu, că
suferim de aspiraţii. Ne demască şi ne face dosar de cadre
pentru că ne pasă. Imi iubesc oraşul, mi-am riscat viaţa pentru
el la vreme de iarnă blîndă acu aproape două decenii şi nu am
de gând să tac, nu am de gând să renunţ să cred că se poate
să avem nu cripte ale teatrului, ale muzeelor, ale filarmonicii,
ale universităţii. Şi nu le avem atâta vreme cât ne pasă. Vă mai
spun o dată: dacă nu avem pornirea asta flămândă ne vor lăsa
patrimoniul arhitectural cu acoperişurile descleiate în rafala
ploii, ne vor da replici mereu reluate ale ritualurilor ceauşiste,
ne vor face dosare, ne vor da afară din teatre, din muzee,
din filarmonici şi universităţi ca să-şi aşeze ei piedestalurile,
criptele, mausoleele, coroanele şi parastasele.
de Daniel Vighi
2
Secretar de Stat în Ministerul Culturii
Noua lege a teatrelor va determina instituţiile de stat să fie mai performante
Demeter András István
3Secretarul de Stat în Ministerul Culturii, Demeter
András István, a reuşit, alături de echipa sa, să
aducă modificări esenţiale legii teatrelor. Aceasta are
prevăzută în sine şi o nouă grilă de salarizare, care va
intra în vigoare la data de 1 septembrie 2008, o dată
cu începerea noilor stagiuni ale instituţiilor de spectacole şi
concerte. Conform unui calcul estimativ, noua grilă prevede
salarii cuprinse între 1100 de lei şi 4500 de lei, dar variabile în
funcţie de realizările angajaţilor.
Din cine a fost formată echipa care a lucrat la
această nouă lege a teatrelor?
Este o echipă mixtă, aş putea să spun, o echipă care
îi are în componenţă, în primul rând, pe vechii autori ai
Legii 504; parlamentarii Mihai Mălaimare şi Márton Árpád
au participat ambii la procesul anevoios şi îndelung al
legii respective, fiind în continuare membrii Comisiei de
Cultură a Camerei Deputaţilor. La fel, elementul constant
al echipei l-a reprezentat până la plecarea la şi apoi din
Ministerul Culturii, fostul deputat, mai apoi secretar de stat,
Ioan Onisei. În acelaşi timp, şi eu am fost consultat de acea
comisie, privind această lege, între anii 2003-2004. Şi la
aceştia se adaugă echipa din prezent, din Ministerul Culturii,
care e formată în principiu din trei oameni: subsemnatul,
un jurist, respectiv un expert în management cultural,
Roxana Ionescu, şi expertul independent Carmen Croitoru.
Eu am început să lucrez la această lege în decembrie 2005,
de când am ajuns la minister. În acest răstimp, au fost
trimise sute de e-mailuri, am organizat dezbateri publice,
discuţii, analize, cel mai practic instrument dovedindu-se
a fi e-mailul. Dintre personalităţile vieţii teatrale şi muzicale
cu care ne-am consultat, la rândul nostru, i-aş evidenţia pe
Nicolae Scarlat şi pe Lucian Vărşăndan, actualul director al
Teatrului German de Stat Timişoara. Pe atunci consultant
artistic, totuşi cu o bogată experienţă în teatru şi cu studii
de drept încheiate, Lucian Vărşăndan mi-a fost de un
real sprijin, insistând adesea: aici să aveţi grijă, aici să nu
renunţaţi, aici să faceţi altfel. Eu, având darul de a fi mai
degrabă buldog decât maidanez, am tot reluat proiectul
de lege, l-am repus în discuţie de atâtea ori, chiar şi în
Camera Deputaţilor, încât onoraţii parlamentari când
auzeau că iarăşi revenim să discutăm despre această
lege, mai în glumă, mai în serios, îşi manifestau, hai să nu-i
spun altcumva, îngrijorarea faţă de lungirea neobişnuită a
perioadei de elaborare.
Care sunt principalele schimbări pe care le prevede
această lege?
Lucrurile nu trebuie să fie disociate. Ordonanţa şi legea
de aprobare nu sunt două lucruri distincte. Nu putem
decât să privim legea de aprobare ca o încoronare, ca o
finalizare a iniţiativei sau a noutăţilor lansate de ordonanţă.
În principal, cea mai mare noutate a acestei legi este că
introduce o distincţie între instituţiile de spectacole
şi concerte de stat şi cele private.
Legea vine, cu alte cuvinte, în sprijinul
companiilor independente.
În anii comunismului a dispărut cu desăvârşire iniţiativa
privată. După 1989, însă, ea a renăscut, totuşi nu a avut nici
un fel de suport, reglementările în acest sens fiind sporadice,
accidentale şi nu asigurau o dezvoltare sănătoasă. Ca să fiu
mai bine înţeles, ţi-aş îndrepta privirea către zecile de afişe
cu şuşe şi şuşanale, pentru că fenomenul privat de după ‘90
prin acest tip spectacole este prezent. Dar nu e suficient ca
doar această formă a iniţiativei private să existe. Iar modelul
sovietic preluat în anii comunismului, care nu numai că
a dăinuit, dar a monopolizat întreaga viaţă artistică din
România pe perioada regimului anterior, nu a făcut altceva
decât să creeze aceste fabrici şi uzine numite teatre şi
filarmonici, care, de-a lungul anilor, şi-au găsit toate formele
şi ocaziile de a se mumifica, de a se pietrifica. Acest sistem
are avantajul cultivării unui anumit gen de valori, dar are
dezavantajul că este rupt de realitate, se reproduce în sânul
lui, nu permite intrarea elementelor noi, mizează pe faptul
că doar vechimea contează, are o enorm de mare inerţie,
lucrează cu efect întârziat. Toată lumea este menţinută, astfel,
într-un soi de egalitarism, şi în ceea ce priveşte salariile, şi în
ceea ce priveşte recunoaşterea profesională, fără a putea ţine
cont de cel mai important element caracteristic vieţii noastre,
competiţia. Cred că unul din principalele motive pentru care
nu s-a putut face respectiva reformă în România anilor trecuţi
a fost faptul că societatea, în întregul ei, şi societatea artiştilor
din România, în particular, nu era pregătită, nu era permisivă
pentru asta. Reforma s-a produs în alte ţări, precum, dacă nu
mă înşel, în Albania. Acolo, problema a fost tranşată scurt.
Ca o consecinţă, au căzut victimă trei sferturi din artiştii
respectivei ţări, rămânând brusc fără nici un fel de existenţă în
profesia lor, fără nici o alternativă. Or, noi nu ne-am dorit şi nu
ne dorim acest lucru. Astfel că am găsit o cale de echilibru, pe
de-o parte protejând valorile formate deja în aceste instituţii,
pe de altă parte creând alternativa autodezmembrării
sistemului. Oferind artiştilor o alternativă, ei vor începe să se
întrebe: care este locul meu, unde îmi convine mai mult să
rămân. Asta ar putea crea echilibrul pierdut după perioada
interbelică, perioadă în care nu existau decât companii.
Acum nu există decât instituţii.
Crezi că aceste proiecte alternative se vor plia pe
structura juridică existentă?
Acum, anumite autorităţi ale statului, ale comunităţilor
locale sau centrale, pot finanţa parţial sau pot co-finanţa
anumite programe şi proiecte. Conform noilor prevederi,
indiferent de forma organizaţională a aplicantului, că este
SRL, că este asociaţie, companiile vor putea să aplice şi
pentru dreptul de a asigura un anumit serviciu artistic
4în schimbul unei oarecare sume prestabilite,
negociate cu respectivele autorităţi, ceea ce le va
putea asigura continuitatea, existenţa între două
aplicaţii la proiecte sau programe. Mai concret,
aplicarea pentru programe şi proiecte va reprezenta
în continuare sursa esenţială a realizării proiectelor artistice.
Dar între două astfel de proiecte, companiile vor putea
beneficia de un anumit raport negociat cu autoritatea,
care va putea însemna şi o plată, în funcţie de realizarea
angajamentelor asumate.
În ce ar trebui să constea aceste angajamente?
Atât instituţiile de spectacole şi concerte, cât şi
companiile de spectacole şi concerte, nu fac altceva, până
la urmă, decât să ofere un anumit tip de servicii publice.
Adică ele răspund anumitor nevoi ale comunităţii. Luăm
ca exemplu Timişoara. Aici avem ca instituţii un teatru
naţional, un teatru german, unul maghiar, cel de copii, o
filarmonică şi o operă. Fiecare are un anumit tip de discurs,
are un anumit public pe care îl vizează, chiar dacă, adesea,
acest public se suprapune. Din oferta publică a fiecărei
instituţii, putem spune că harta culturală a Timişoarei este,
în mai mică sau mai mare măsură, acoperită. Ca orice hartă
însă, ea poate avea (şi are!) pete albe, pe care nici una din
aceste instituţii nu le acoperă. Şi atunci vine Teatrul de Garaj
şi Curte, de pildă, şi afirmă că el poate oferi ceea ce nu oferă
instituţiile. Din acel moment, conform prevederilor noii legi,
autoritatea (primăria, în exemplul nostru) are obligaţia de a
analiza cerinţele identificate, de a face un caiet de sarcini
şi de a scoate la concurs această pată albă sau, mă rog,
colorarea acestei pete albe. Dacă se constată că într-adevăr
răspunde la o nevoie culturală a comunităţii, compania va
trebui să respecte angajamentele asumate prin proiectul
depus şi contractul semnat: o anumită programare, un
discurs artistic propriu, atragerea-menţinerea unui anumit
public etc.
Ce alte elemente vin în sprijinul activităţii private?
Există o prevedere care vorbeşte de o anumită facilitate
fiscală pentru companii. Să zicem că cineva vrea să facă
un teatru într-un spaţiu privat, cum s-a şi întâmplat, la
Timişoara. Chiar dacă proprietarul nu este identic cu
persoana iniţiatorului sau al conducătorului companiei,
câtă vreme acest spaţiu va fi folosit pentru a răspunde
nevoilor comunităţii, proprietarul va fi scutit de plata
impozitului pe clădire şi pe terenul aferent acestuia. Ceea ce
deja este un real sprijin, o reală motivaţie - dacă nu câştig,
măcar nu pierd din asta. Cam astea ar fi elementele care
vin în sprijinul activităţii private. Evident, rămân deschise
toate posibilităţile naţionale şi europene de a aplica pentru
finanţarea de programe şi proiecte.
Când intră în vigoare legea?
La trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial, dar mai
sunt şi unele prevederi, cele legate de data de la
care se aplică noua grilă de salarizare: 1 septembrie
2008 - începerea, în general, a noilor stagiuni. Acest
decalaj sper să fie suficient pentru elaborarea
normelor, evaluarea personalului din instituţii şi,
de ce nu, pentru a obţine necesarul bugetar cu ocazia
rectificării. Astfel, după concedii, se va putea aplica şi noua
grilă de salarizare.
Cum se va aplica?
În funcţie de bugetul aprobat. Asta înseamnă că o
instituţie, indiferent de subordonare, centrală sau locală,
va trebui să-şi reconsidere priorităţile, să-şi reconfigureze
chiar structura organizatorică. Legea, în privinţa instituţiilor,
aduce reparaţii în primul rând condiţiei sociale a tuturor
«păturilor»: tehnică, administrativă şi artistică. Sunt
convins că odată cu această reconsiderare a valorilor şi a
remuneraţiei din sistemul instituţional, angajaţii vor fi din
ce în ce mai motivaţi să caute surse alternative, fără ca
aceste surse să fie neapărat legate de orientarea către alte
job-uri.
În ce constau normele de aplicare a legii, la care
urmează să lucraţi?
Instituţiile, în istoria lor – mă leg iarăşi de anii
comunismului – au încercat să inoculeze tuturor că munca
unui actor, a unui regizor nu se poate măsura, nu se poate
cuantifica. Sunt de acord până la un punct. Doar că sunt
anumite lucruri pe care, dacă le urmăreşti, poţi constata că
se repetă. Şi tocmai repetitivitatea lor asigură elementul de
măsură. Noi vom extrage aceste elemente, le vom aşeza
într-un sistem care va permite ca salariile să fie stabilite nu
în funcţie de vechimea în muncă, ci în funcţie de cât şi cum
se lucrează, în câte proiecte sunt prezenţi, câte reprezentaţii
au, câte sarcinii noi primesc - pentru că primirea sarcinilor
noi, de exemplu, are o legătură directă şi cu îndeplinirea
celor vechi. Va trebui să redăm nuanţelor valoarea.
Care e presupunerea ta, vor exista multe cereri de
suplimentări de fonduri din partea instituţiilor, în
vara anului următor?
Nu în fiecare instituţie va fi nevoie de suplimentarea
bugetului la salarii pentru aplicarea grilei. La ora
actuală, instituţiile au foarte mulţi angajaţi, rezultatul şi
productivitatea fiind destul de reduse. Toţi au salarii mici,
nimeni nu are nici o motivaţie. Dar foarte multe din aceste
servicii s-ar putea externaliza. Foarte multe servicii care
la ora actuală sunt guvernate de dreptul muncii şi sunt
esenţialmente bazate pe contracte individuale de muncă,
ar putea fi transformate în alte raporturi – nu mă refer doar
la actori, ci şi la recuziteri, la organizatorii de spectacole, la
cei care asigură igiena. În acelaşi timp, la ora actuală, dacă
aceiaşi angajaţi nu se achită de respectivele sarcini, sau se
achită doar la nivelul acceptabilului, angajatorul nu poate
5aplica alte sancţiuni decât mustrare, avertisment,
reducerea unui anumit procent din salariu,
proceduri anevoioase care oricum nu duc nicăieri.
Printr-un alt raport, cel contractual civil, recuziterul
îşi va asuma performanţa de a nu mai întârzia, de
a aduce recuzita la timp, de a o poziţiona cum trebuie.
Pentru asta nu îşi va mai primi salariul, ci o remuneraţie
negociată, dar care se poate diminua imediat şi automat
în momentul nerealizării sarcinii. Or, această reconsiderare
organizaţională poate însemna economii la fondul de
salarii.
Pe ce perioadă se vor putea încheia contractele
determinate?
Determinarea contractului nu este legată doar de durata
unei stagiuni sau a unui an fiscal. Se vor putea încheia
contracte determinate pe o perioadă şi mai mare, de
cinci-şase-şapte ani. Cei care urmăresc aceste organisme
(le spun organisme, mai degrabă decât organizaţii) pot
să-şi dea seama că ele funcţionează după o oarecare
curbă sinusoidală; de regulă, ascendenţa şi culminarea
este apreciată ca fiind de şapte ani. După un ascendent
de şapte ani urmează inevitabil o oarecare coborâre pe
acestă curbă, ceea ce ar putea fi perioada de întrerupere
sau de încetare a anumitor contracte şi de reîmprospătare
a colectivităţii, cu alte cuvinte, de repornire pentru o nouă
curbă ascendentă. Aprecierea duratei poate fi stabilită,
cât se poate de obiectiv, de responsabilii instituţiilor, în
funcţie de necesităţile şi de nevoile organismelor. Pentru
asta noi am prevăzut anumite derogări de la Codul Muncii.
Până acum nu se puteau încheia contracte de muncă
decât pe durată determinată relativ scurtă. Nici înnoirea
contractelor de muncă pe durată determinată nu putea
fi făcută decât de două ori consecutiv în interiorul unui
termen anume. Aceste prevederi reprezentau practic
cătuşele sistemului. În instituţiile noastre în care eternizarea
valorilor era, se pare, una din cerinţele şi condiţiile esenţiale,
o semnătură te făcea titularul unui contract de muncă pe
durată nedeterminată… În cazul contractului pe durată
determinată, voinţa părţilor este forţa determinantă
inclusiv în privinţa duratei acestuia.
În acest context, câte teatre vor supravieţui?
Până la urmă, toate teatrele vor putea supravieţui, dar
mult mai multe dintre ele vor fi performante.
Sub ce formă?
Sub forma în care funcţionează acum. Reconsiderată.
În anul 2007, noi nu creăm legi restrictive, ci norme
permisive.
Vor rămâne instituţiile mai sărace în urma
descentralizării, programate să aibă loc?
Fără a face reverenţe gratuite comunităţii locale, trebuie
spus că Timişoara investeşte în instituţile pe care le are,
Teatrul Maghiar, Teatrul German ş.a.m.d., foarte mult, chiar
în raport cu investiţia pe care o face Ministerul
Culturii în cele două instituţii ale sale. Cu alte
cuvinte, bugetele teatrelor Maghiar sau German nu
sunt deloc mai mici decât ale Teatrului Naţional, sau
ale Operei Naţionale Timişoara, ba pot fi, raportate la unele
perioade ale anului, chiar mai mari decât bugetele alocate
de minister. Acest exemplu demontează mitul, isteria
sărăcirii prin descentralizare.
Din beneficiarul serviciilor juridice ai devenit
furnizorul lor, cumva. Se schimbă optica, inversând
rolurile?
Această inversare nu este un efect, este o cauză. Motivul
trecerii mele pe cealaltă parte a baricadei rezidă în faptul
că am fost prea multă vreme aplicantul unor norme făcute
destul de superficial, sau în insuficientă cunoaştere a
domeniului reglementat.
Plecând din Timişoara de pe poziţia de actor şi
director al Teatrului de Stat Csiky Gergely, simţi că ai
vreo datorie morală faţă de acest oraş?
Evident, am făcut şi promisiuni publice în acest sens.
De fiecare dată când analizăm, la Bucureşti, posibilităţi şi
oportunităţi pentru instituţiile din Timişoara, eu încerc să
le înlesnesc. Am discuţii atât cu primarul Timişoarei, cât şi
cu responsabilii din guvern. Cunoaşterea, în profunzime,
a problemelor acestor instituţii creează practic situaţia de
responsabilitate, care nu trebuie să fie asumată, însă, sub o
formă mai aparte, părtinitoare.
6
Între familiile timişorene prin care talentul
artistic circulă „genetic” – vezi pictorii
Medinski, Vreme, Nuţiu, muzicienii
Bota, Belei, actorii Jarcsek-Gaza, artiştii
Fogarassy-Iordănescu, scriitorii Arieşanu şi
Banciu – una în mod special, familia Giurgiu,
e compusă dintr-o solistă cu vechime în
corul Filarmonicii „Banatul”, Minerva, din
fiica acesteia, muzicologul Rodica Giurgiu
- nimeni alta decât mama Alinei Giurgiu,
fosta solistă a trupei Jais, şi a Sabinei, care
şi-a păstrat, după divorţ, numele dobândit
prin căsătoria cu talentatul grafician Sorin
Bijan.
GenaMamă a unui băieţel în vârstă de cinci ani, Sabina
Bijan e actriţa Naţionalului timişorean din 2000.
Joacă, în prezent, în spectacole precum „Autobahn”,
„edward”, „Athenee Palace Hotel”, „Imagine
Show”, „Parcul” sau „Visul” şi e una dintre cele mai
talentate tinere actriţe ale acestui teatru. A ales teatrul spre
surprinderea celor care, în anii adolescenţei fetei şi chiar
mai târziu, urmăreau cu bucurie - datorită talentului vocal
de neegalat - consecvenţa cu care îşi construia cariera…
muzicală. Şi acum se mai găsesc unii care se-ntreabă unde
se mai aude vocea Sabinei – aceiaşi care nu se pot abţine
să nu exclame, când prestaţia ei actoricească e lăudată
pe rânduri întregi, „Dar s-o auzi cât de minunat cântă!”
„Cred într-adevăr că e o moştenire genetică. Femeie cu
voce excepţională, bunica mea a cântat 25 de ani în corul
filarmonicii. Mie, mama mi-a spus că n-o să ajung să cânt în
viaţa mea. Pentru că distonam, cântam fals; totuşi simţeam
în mine un soi de chemare în această direcţie. Dar la 17 ani,
atât am bătut-o la cap să mă dea la canto, încât m-a dat.
Şi am ajuns pe mâna unei profesoare de excepţie, care
se numeşte Viorica Oprea şi căreia i se datorează faptul
că eu ştiu să cânt”, rememorează Sabina. După aceste
lecţii de canto, a început să cânte pe la diferite acţiuni
organizate de distinsa ei mamă prin asociaţia nonprofit
Clubul european; chiar şi la Hotel Continental, vreme de
vreo şase luni, în clubul de noapte. „Am văzut atunci cum
arată lumea interlopă, deşi eu direct nu aveam de-a face
cu asta. Tipul care răspundea de program, Milosav Tatarici,
o cunoştea pe maică-mea, şi avea grijă de mine, în sensul
că nu mi s-a întâmplat niciodată ceva deplasat.” S-a „lăsat de
Continental” când programul de somn a început să se facă
prea scurt, iar ziua s-a îmbogăţit cu primele ore de curs la
Facultatea de teatru din Timişoara.
„O să mori de foame!”
Teatrul i s-a părut, la început, cel mai fals lucru de pe
Planetă. „Probabil pentru că văzusem cele mai proaste
spectacole posibile, nu ştiu, dar mi se părea fals. Îmi
plăceau filmele, în schimb, acelea mi se păreau adevărate;
îţi dai seama: la 7000 de duble, trebuie să scoţi un adevăr!”
Palmă peste palmă, la Casa Studenţilor începuse să fiinţeze
o trupă de teatru studenţesc, Thespis, iar Sabina se afla, prin
1993, în plină decepţie sentimentală. „Am zis să fac ceva
să-l uit pe ăla. Am ajuns la Thespis şi a început să îmi placă.
Chiar dacă dădusem deja la colegiul de limbi străine, am
zis, dintr-o dată, că vreau la teatru. S-a pornit un scandal
cât casa: Ceeee? O să mori de foame, că acolo dacă nu eşti
talentată o să fii ultima! Mult scandal, dar eu una şi bună:
vreau teatru. Singură mi-am rezolvat să dau admiterea,
singură mi-am făcut cărţile.”
Un premiu special şi-un pulover de lână
Scoasă din rol, din „Azilul de noapte”, spectacolul pe
care meşterul Emil Reus îl pregătea cu Anul I şi Anul II de
facultate, din cauză că se înscrisese la concursul muzical
si teatru
7 Gaudeamus de la Braşov, a fost consternată să
constate că anunţul privind câştigătorii competiţiei
n-o clasau nici pe locul III, nici pe II, nici pe I. „Am fost
dezamăgită rău, m-am dus şi mi-am cumpărat un
pulover de lână; am zis să mă întorc şi eu cu ceva…
Seara, toţi participanţii trebuia să cântăm «Deschideţi
poarta Soarelui». Când am intrat în cabină, mi s-a atras
atenţia: «Numai câştigătorii!» Şi mă întâlnesc cu ăsta care
prezenta şi zice «Felicitări!» Şi zic «Mda, mersi», cu un sfert
de gură. Mi-a zis «Cum, păi nu ai auzit?» „Ce să aud?» «Ai luat
premiul special al Radio Braşov» «Poftim?» «Da, şi ştii câţi
bani ai luat?» Mi-a zis suma, o sută şi ceva de mii de lei, era o
jumătate de salariu, pe atunci, prin 1996, aşa că am intrat în
cabină şi am spus «Eu sunt câştigătoare, îmi aleg ce rochie
vreau!» Şi dă-ţi seama, eram singura care luasem bani. Toţi
ceilalţi au primit medalii. În ziua aia, de nervi, mâncasem
îngheţată, băusem cola rece, eu care până atunci îmi
îngrijisem vocea, aşa că seara am cântat ca o cizmă, dar îmi
mai păsa?! Am revenit triumfătoare de la Braşov. Reus nu
m-a întrebat niciodată ce am făcut acolo.”
Sabina Bijan şi Cătălin Crişan, respinşi la
„Creaţie”
Avea vreo 25 de ani când li se puseseră ochii, ei şi soră-sii,
pe trofeul de la Mamaia. „Dar când să ies din maşină, ajunsă
acolo, iese şi maică-mea şi era să dea o altă maşină peste ea.
Şi am tras un falset acolo, fratele meu, că mi-a căzut vocea.
În rest a fost foarte bine. Adevărul e că am nimerit într-
un grup în care toţi aveau voci extraordinare. Dar fiindcă
ni s-a spus că nu puteau să intre două surori în aceeaşi
competiţie, m-am pregătit pentru creaţie. Am fost respinsă.
Dar am avut bafta ca în acelaşi an să trimită şi Cătălin Crişan,
tot la creaţie, şi să-i fie şi lui respins proiectul. Şi văd pe Tele 7
ABC, cei care aveau lucrările de creaţie respinse să le trimită
pe adresa nu mai ştiu care. Că vrea să facă o emisiune. Şi
trimit. Şi mă cheamă! Din 30, doar cinci! Am cântat. Elena
Cârstea, când m-a auzit, a zis că nu-i vine să creadă ce voce
extraordinară am. Cam asta a fost tot…” Paranteză închisă,
înapoi la teatru!
Din facultate, direct la Hollywood
Când a dat la teatru, a fost convinsă că merge la
Hollywood. „Mi-am dat eu seama repede că nu are nimic
de-a face cu Hollywood-ul, dar începuse să-mi placă.” La
Naţional, în Timişoara, a mai avut şi are ocazia de a cânta
pe scenă: acum trei ani, în „De patru ori femeie”, spectacol
pe care l-a regizat colega ei, Luminiţa Stoianovici, iar în
prezent, în „Imagine Show” şi, chiar dacă rolul îi impune
disonanţă, în „edward”. I s-a întâmplat să regrete că a fost
mai des pe o scenă de teatru decât pe una muzicală atunci
când n-a prea fost distribuită la Naţional; „în ideea că dacă
nu se lucrează cu tine, te deprofesionalizezi. Dar cred că, în
general, lucrurile se rezolvă până la urmă. Eu trebuie doar
să am grijă să lucrez bine. Din punct de vedere profesional,
să fiu inatacabilă!”
Actorul caresare din avioaneDe când era la liceu şi-a dorit să sară cu paraşuta. Deci ce altceva putea să facă în armată decât să dea „la Paraşutişti”?! Aşa a început cariera de… actor a lui Benone Viziteu, care simte că a ajuns să facă parte, cum nu şi-a visat, din trupa de teatru a Naţionalului timişorean, în urma a trei cotituri decisive în viaţă.
BenoneViziteu
9Unu. Devenit soldat la Caracal, a reuşit să „înlocuiască”
şase luni de armată cu tot atâtea luni de curs la Centrul
de Instrucţie a Paraşutiştilor de la Buzău, în urma cărora
urma să obţină gradul de subofiţer. A dat examenul şi
l-a luat. „Am demisionat câţiva ani mai târziu pentru
că eram nevoit să port ochelari şi, dacă o vreme am putut să
mituiesc medicul la vizita din fiecare toamnă, în ianuarie 1996, la
o lună după ce mă făcuseră plutonier, n-am mai vrut să mituiesc
pe nimeni, aşa că m-au declarat, pe bună dreptate, inapt. Iar anul
1996 a fost cel mai greu an din viaţa mea. Am fost vânzător la
magazinul Bega, inadaptat total, banii pe care îi strânsesem în
1995 s-au făcut praf până în luna mai, şi mă mai şi chinuiam să
intru la facultate. Mi-am zis să dau la psihologie. Aveam 26 de ani
şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu am intrat.”
Teatrul: bucurie, dar şi spaimă
Scârba cu care povesteşte că a aruncat cartea de psihologie
sub calorifer, într-un moment de epuizare pe fondul nu doar
al saturaţiei cu care privea materia pregătitoare, dar şi al unui
impas existenţial, l-a determinat să plece subit la Caracal şi să
se confeseze bunului său prieten, poreclit Pepsi, că vrea să dea
la teatru. „Nici nu m-a băgat în seamă. Totuşi, el a fost singurul
căruia i-am spus. Până atunci nu văzusem decât vreo
cinci-şase spectacole, despre culise nu ştiam nimic.”
Doi. Înscrierea la facultate, specializarea teatru, comisie
cu Gheorghe Stana. „Pe lângă «Glossa» lui Eminescu, o
poezie care îmi plăcea mie încă din armată şi pe care
mi-am asumat-o foarte repede, am zis să mai învăţ un monolog,
din «Vlaicu vodă». Am şi cântat ceva, la întâmplare, pentru că
habar nu aveam că aptitudinile muzicale, trecute ca cerinţe
pentru înscriere, însemna că trebuie efectiv să cânt. N-am vorbit
cu nimeni din oraş. Când m-am dus în ziua afişării rezultatelor şi
am văzut că sunt al şaptelea intrat, am zis că nu poate fi posibil.
Era mult mai mult decât bucurie, era spaimă. Visam să fiu actor
de când aveam 18 ani, dar era un gând asemănător cu acela de
a câştiga la LOTTO, cu şanse de reuşită de unu la un milion. Am
intrat la teatru la 28 de ani.”
Căsătorie în ritm alert
În octombrie 2002, a cerut-o în căsătorie pe Simona. Trei.
„I-am spus de la bun început că la asta vom ajunge, aşa că nu
mai avea nici un sens să tărăgănăm. De Crăciun m-a chemat să
îi cunosc pe ai ei. Iar peste nici un an am făcut cununia civilă. Pe
mine Simona m-a fermecat de la început. Nu o să pot să explic
niciodată ce simt pentru ea, atât e de bine. E ceva, acolo, care m-a
legat de ea de la început. Cu mâna pe inimă spun că nu ştiu ce
m-aş face dacă n-ar fi cu mine.”
Şansa de a fi liber
La Teatrul Naţional Timişoara e din anul în care a cunoscut-o pe
Simona. Joacă în „Athenee Palace Hotel”, „Îngerul de foc”, „edward”,
„Parcul”, acestea fiind doar câteva din producţiile recente în care
are roluri. Mărturiseşte că a fost tentat să părăsească teatrul în
urmă cu câţiva ani, când „nu prea avea de lucru”. „Hai să zicem că
de un an de zile simt că ar fi bine. Teatrul îmi oferă această şansă
grozavă de fi liber. Datorită lui, am dobândit această capacitate
de a mă manifesta cum vreau chiar şi în anumite cercuri străine
de lumea artistică. Îmi face bine cu adevărat.”
Teatru la zdup
Una dintre cele mai originale propuneri care i-au fost făcute,
pe linie profesională, a fost de a face teatru cu puşcăriaşi-actori,
în Penitenciarul de Maximă Siguranţă de pe Popa Şapcă. „Mi-a
plăcut, pentru că era vorba de un mediu brut. Oamenii nu sunt
acoperiţi, la figurat, cu atâtea haine, sunt mai uşor de văzut. Am
lucrat o piesă care se numea «Mama», scrisă de oameni din
penitenciar, cred că de la Braşov, nu mai ştiu exact. Avea şase
roluri, numai că actorii nu puteau fi de fiecare dată aceiaşi, fiind trimişi
la lucru şi aşa mai departe. Doar doi dintre ai au fost cap-coadă în
proiect. În schimb aveam spectatori. Deţinuţii veneau să vadă
repetiţiile, era grozav. Am întâlnit de la intelectuali, la analfabeţi,
era o bogăţie ce puteai descoperi acolo. Ştiu că, la ceva vreme
după ce mi-am încheiat programul de teatru în penitenciar, pe
unul dintre ei l-am reîntâlnit în autobuzul 33, când mergeam
spre casă. La început nu am ştiut de unde să îl iau, căra nişte
saci de glet, era zilier. A intrat în vorbă cu mine şi am povestit
câteva staţii. Când am văzut cât de fericit era să mă vadă, m-am
bucurat şi eu.”
10Chestionarul lui PROUSTPrincipala mea trăsătură.
Sabina: Sinceritatea.
Benone: O oarecare acceptare cu zâmbetul pe buze a ceea ce mi se întâmplă. Mi-am dat seama că în
clipele grele sunt stăpân pe mine. Aşa că, poate optimismul.
Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat.
Sabina: Tandreţea.
Benone: Aceea de a fi un bun prieten. Culmea e că deşi cred în prietenie, nu am prieteni. Aş vrea să
întâlnesc un bărbat cu care să fiu într-adevăr prieten. Cineva cu care să mă înţeleg chiar şi fără
vorbe. Să ne fim sprijin reciproc.
Calitatea pe care o prefer la o femeie.
Sabina: Cred că sinceritatea.
Benone: Să fie femeie. Chiar nu sunt misogin, deşi ceea ce spun poate suna aşa. Când m-am căsătorit
în biserică, preotul a spus: bărbatul să-şi iubească soţia, iar femeia să-şi asculte bărbatul. Nu la
ascultare oarbă mă refer, ascultarea ei nu poate fi fără iubirea lui. O femeie trebuie să fie femeie.
Nu e vorba aici de vreun raport de superioritate-inferioritate, fiecare îşi are locul lui pe lumea
asta, dar uneori parcă vrem să intrăm şi pe celălalt teritoriu. Deci: să fie femeie, să îşi cunoască
condiţia, condiţie frumoasă de altfel, dar să fie femeie. Nici să nu gândească prea mult, că nu e
specific, o femeie care gândeşte prea mult nu mai e femeie. Cam asta.
Ce preţuiesc cel mai mult la prietenii mei.
Sabina: Inteligenţa.
Benone: Dacă aş avea un prieten, aş vrea să simt că e acolo tot timpul.
Principalul meu defect.
Sabina: Distorsionez realitatea. Pentru că-mi place să văd numai lucrurile frumoase în viaţă.
Benone: Sunt dezordonat. Şi în casă, şi în gândire, şi în stări emoţionale, dar nu cred că e un defect
neapărat. Şi poate că sunt un pic leneş. Mă urnesc greu, dar când mă urnesc nu mă mai
opresc.
Îndeletnicirea mea preferată.
Sabina: Îmi place să fiu mamă. Nu ştiu, îmi place să am grijă de cei din jurul meu. Devin prea mămoasă la
un moment dat.
Benone: Preferată nu am nici una, că toate sunt de nevoie. Trebuie să cos, să schimb fermoare la pantaloni
pentru prieteni, să scurtez blugi, să dau găuri în beton, să tencuiesc, să montez ţevi, să desfund
chiuvete, aiurea…
Fericirea pe care mi-o visez.
Sabina: Un bărbat care să mă-nţeleagă şi pe mine.
Benone: Să trăiesc destui ani şi să nu îmi pierd minţile la bătrâneţe; dar, mai ales, să o am alături pe
Simona. Ţin foarte mult la ea.
Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire.
Sabina: Nici nu vreau să-ţi spun. Nu zic.
Benone: Să nu mai fie Simona. Doamne-fereşte să moară sau să mă despart de ea!
Locul unde aş vrea să trăiesc.
Sabina: În Spania. Că e cald. Într-o casă de Gaudí.
Benone: În România. Mi-e OK aici.
Culoarea mea preferată.
Sabina: N-am. Că n-am. Negrul, dar negrul e o non-culoare.
Benone: Cred că verde.
11 Floarea care-mi place.
Sabina: Nici asta n-am. Mie-mi plac toate florile.
Benone: Trandafirii.
Pasărea mea preferată.
Sabina: Pasărea paradis.
Benone: -
Prozatorii mei preferaţi.
Sabina: Hermann Hesse, Paulo Coelho, Richard Bach. De fapt, cărţile care îmi
atrag atenţia cel mai tare şi care mă captivează sunt cele de specialitate;
psihologie, filosofie; cugetări despre viaţă, despre cum văd alţii viaţa, cum o
trăiesc. Osho.
Benone: M-a marcat foarte mult cartea lui Kazantzakis, „Zorba Grecul”. Şi „Moromeţii”
de Marin Preda.
Poeţii mei preferaţi.
Sabina: N-am. Nu-mi place poezia. Nu am înţeles-o niciodată. Şi nimeni n-a stat
vreodată să mi-o explice. Şi nu o înţeleg.
Benone: Esenin. Blaga. Arghezi, dar el mai pe urmă.
Eroinele mele preferate din literatură.
Sabina: Catherine din „La răscruce de vânturi”.
Benone: -
Eroii mei preferaţi din literatură.
Sabina: -
Benone: -
Compozitorii mei preferaţi.
Sabina: Karl Orff, Ceaikovski.
Benone: Berlioz, Beethoven.
Pictorii mei preferaţi.
Sabina: Sorin Bijan (râde).
Benone: Pictori, nu. Sculptor. Brîncuşi.
Eroii mei preferaţi din viaţa reală.
Sabina: Mama. Ea e eroina. Pe bune. Ar trebui să primească o insignă, pentru felul
în care a înfruntat ea viaţa. Aşa mică şi naivă, care iubeşte pe toată lumea,
după care se înfurie dacă e călcată pe coadă, dar rămâne la fel de bună, fără
să urască pe nimeni, fără să aibă gânduri nasoale. Are 60 de ani şi arată de
40 şi o ador. Mă uit la ea şi mă gândesc Doamne, dacă i se întâmplă ceva,
eu cu cine mai vorbesc? Cred că aş vorbi cu mine… Ea este singurul om în
care am încredere totală. A, şi fiul meu, că mă suportă. Ştie să-mi facă faţă.
Benone: Nu am.
Ce urăsc cel mai mult.
Sabina: Minciuna. Minciuna şi disimularea. Le-am întâlnit prea des, din păcate.
Benone: Lăudăroşenia.
Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere.
Sabina: Frumuseţea fizică. Deşi am momente când mă consider frumoasă, am şi
alte momente, când abia mă consider acceptabilă.
Benone: O mai bună comunicare cu oamenii. Să fiu mai sociabil.
12Cum aş vrea să mor.
Sabina: În somn. Nu ştiu, nu am chef să-i văd pe ceilalţi
din jurul meu suferind sau să sufăr eu.
Benone: Liniştit, în pat. Să mă sting uşor.
Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă.
Sabina: Cele făcute din inconştienţă, care nu sunt
premeditate.
Benone: Trăirile sufletului, mai ales în cazul femeilor. Când
e vorba de emoţie, au voie să facă ce vor, să se
exteriorizeze oricum.
Deviza mea.
Sabina: Să iubesc.
Benone: Îndrăzneţii înving.
Chestionarul lui PIVOTCare este cuvântul favorit?
Sabina: Iubire!
Benone: -
Care este cuvântul pe care îl deteşti cel mai tare?
Sabina: „Schimbă-te!” Şi „toleranţă”, pentru că sensul întâlnit cel
mai des e acela că trebuie să îi acceptăm pe ceilalţi
chiar cu nodul în gât.
Benone: -
Ce îţi face plăcere în mod deosebit?
Sabina: Să iubesc.
Benone: Să văd oameni frumoşi în jurul meu. Să-i văd trăind
sinceri.
Ce îţi displace cel mai mult?
Sabina: Să nu iubesc.
Benone: Prefăcătoria. Lăudăroşenia.
Care este înjurătura favorită?
Sabina: Tu-ţi gura mă-tii!
Benone: Băga-mi-aş! Căcat! Futu-i!
Ce sunet îţi place cel mai mult?
Sabina: Râsul de copil.
Benone: Sunetul cascadei.
Ce sunet/zgomot îţi displace?
Sabina: Urletul.
Benone: Cel al aglomeraţiei urbane.
Ce altă profesie ţi-ar plăcea să practici?
Sabina: Psihologia.
Benone: Mi-ar fi plăcut să fiu cosmonaut.
Ce altă profesie nu ai practica nici în ruptul
capului?
Sabina: Să fiu preşedinte de ţară.
Benone: Contabilitatea.
Dacă te-ai putea transforma, la dorinţă, într-un
animal, care ar fi acela?
Sabina: În muscă. Să fiu peste tot, să văd tot.
Benone: În lup. De mic, coşmarul meu era că vine lupul,
„vedeam” capete de lupi cu ochii roşii la geam. Culmea
e că, în copilărie, eram poreclit lupul. Să fie totemul
meu? Nu ştiu.
Dacă Raiul există, ce ai dori să îţi spună Domnul
când ajungi la Porţile Raiului?
Sabina: „Bine-ai venit!” (râde) şi „Acum te duci înapoi.”
Benone: Nu aş vrea să îmi spună nimic. Aş vrea numai să mă
mângâie pe cap, înţelegător, atât. Ca un tată pe copilul
său.
Dacă ai putea să îi pui o întrebare lui Dumnezeu,
acum, care ar fi aceea?
Sabina: De ce nu îmi găsesc şi eu în sfârşit o persoană cu care
să-mi împărtăşesc viaţa?
Benone: De ce? Fără nimic după.
Chestionarul lui SOPHIE CALLECând ai murit ultima dată?
Sabina: Când am crezut că a murit copilul meu. Avea şase luni
şi îi pregăteam băiţa. Naşă-sa şi soacră-mea erau lângă
pat. Stăteam în canatul uşii, spuneam nu mai ştiu ce, şi
am văzut deodată cum a căzut copilul de pe pat, dar a
căzut în aşa fel încât am crezut că şi-a rupt coloana. Am
făcut o criză de nervi groaznică. A fost cumplit. Eram
sigură că a murit.
Benone: Când o fată mi-a zis că s-a culcat cu altul. Nu ştiu dacă
mai era prietena mea, că era o perioadă destul de
furtunoasă, dar în momentul în care mi-a spus asta…
e crunt, e ceva de nedescris.
De ce te mai trezeşti dimineaţa?
Sabina: Pentru că tot sper să mai întâlnesc pe cineva care să
mă înţeleagă. (râde cu poftă)
Benone: Ca să zâmbesc. Deşi sunt un morocănos dimineaţa, nu
îmi merg motoarele, reuşesc să mă bucur de fiecare zi.
13Unde sunt visele din copilărie?
Sabina: În mine.
Benone: În mine. În jurul meu.
Ce te deosebeşte de ceilalţi?
Sabina: Faptul că sunt foarte directă. Faptul că sunt eu, Sabina,
asta mă deosebeşte de ceilalţi.
Benone: Păi, cred că sunt singurul actor paraşutist din lumea
asta. (Râde)
Îţi lipseşte ceva?
Sabina: Luciditatea, de multe ori.
Benone: Da. Îmi doresc să mă pot exprima mai bine, să fiu mai
sociabil.
Chiar oricine poate să fie artist?
Sabina: Nu ştiu asta.
Benone: Cred că da. Sigur că operele pe care oamenii le-ar crea
ar fi de valori diferite, dar eu cred că da.
De unde vii?
Sabina: De acasă.
Benone: Aşa cum nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă
nasc, nu ştiu… întreabă-l pe acela care m-a propus să
mă nasc. Nu e vorba de maică-mea aici.
Crezi că ai o soartă de invidiat?
Sabina: Sunt mulţumită de ceea ce am. Sunt fericită că am un
copil, sunt fericită că pot să lucrez, sunt fericită că am
o mamă, că am o soră, că am avut viaţa pe care am
avut-o, că am avut experienţele pe care le-am avut.
Benone: Sunt oameni care atunci când sunt deprimat mă fac
să mă uit mai bine la ceea ce am şi să îmi zic: uite câte
sunt…
Ai renunţat la ceva?
Sabina: La mine. În sensul în care am încercat să mă pliez
complet pe dorinţele celorlalţi. Dar nu în sensul egoist.
Ştii ce zic?! Adică nu… Tot timpul am crezut că e ceva
defect la mine, pentru că sunt o persoană complexă,
colorată, multă, mare. Mă exprim, mă exteriorizez, nu
sunt un om uşor de dus. Sunt dificilă de multe ori şi
poate că nu realizez tot timpul lucrul acesta. Eu mă
simt foarte bine, dar poate pe unii îi incomodez. Şi în
loc să mă iau şi să plec din locul acela, am încercat să
mă schimb şi automat am renunţat la mine. La lucruri
care mă defineau. Nu renunţam la alcool sau la ţigări,
ci la structura mea interioară, la felul meu de a fi.
Benone: Da. Păi când m-am căsătorit, am renunţat la un tip de
libertate (râde).
Ce faci cu banii?
Sabina: Îi arunc pe fereastră, dă-i dracu’! (râde)
Benone: Cumpăr lucruri în casă. Îi cheltuim pe excursii care de
care mai trăsnite; nu ştiu, chiar nu mă interesează prea
mult ce fac cu banii.
Ce sarcină menajeră îţi displace cel mai tare?
Sabina: Să curăţ nisipul lui Ghiţă, motanul meu.
Benone: Să aranjez hainele uscate, să le împăturesc, să
le pun în dulap.
Plăcerile prin excelenţă?
Sabina: Să mă distrez. Să dansez, să ies în oraş, să mă simt
liberă.
Benone: Îmi place să gust băuturi fine. Să sar din avion. La anul
se fac iarăşi înscrieri la Arad şi mă duc.
Ce ţi-ar plăcea să primeşti de ziua ta?
Sabina: Nimic. Vreau să vină cineva cu un bileţel de la
Dumnezeu pe care să scrie: „De azi înainte, problemele
tale s-au rezolvat.”
Benone: O motocicletă.
Trei artişti pe care nu-i poţi suferi.
Sabina: Sunt mai mulţi, dar nu dau nume.
Benone: Chiar nu am.
Susţii vreo cauză?
Sabina: Da. Să fii mereu tu însuţi. Să fii mereu conştient de
propria ta libertate şi independenţă.
Benone: A îndepărtării minciunii, a lăudăroşeniei.
Ce ai fi în stare să refuzi?
Sabina: Sex în grup (râde).
Benone: -
Care e partea cea mai fragilă a ta?
Sabina: Inima.
Benone: Bunătatea. Chiar sunt un om săritor. Semăn pe
taică-meu. El era bun până la prostie. Îmi dau seama
cu vârsta că asta e o chestie de care trebuie să am
grijă.
Ce ai fost capabil să faci din dragoste?
Sabina: Să merg cu trenul la clasa a doua de la Timişoara la
Drăgăşani.
Benone: Am fost capabil să fac lucruri pe care nu am crezut
niciodată că le voi face. Orbit de dragoste, am lovit o
fată. Tot dragostea aceea oarbă m-a făcut să mă simt
ca şi cum aş fi fost într-un alt corp, mi se îndreptau paşii
spre locuri în care nici nu mă gândeam să merg. A fost
dincolo de mine.
Ce ţi se reproşează?
Sabina: Că sunt zăpăcită, că spun ce-mi vine la gură, că nu mă
abţin; în general, mi se reproşează felul meu de a fi.
Benone: Că sunt dezordonat.
La ce e bună arta?
Sabina: Să te salveze. De ceea ce vrei tu să scapi.
Benone: La tot. Păi dacă nu ar fi, ce rost ar mai avea să existe
lumea? Am fi nişte morţi umblând pe străzi urâte.
Cum ai vrea să te întorci?
Sabina: Mai înţeleaptă.
Benone: Aşa cum sunt. E OK cum sunt.
14
Am privit mereu realitatea dintr-un unghi personal, astfel încât să-mi placă ceea ce văd
RegizoareaMihaela Lichiardopol
Regizoare angajată a Teatrului Naţional Timişoara, din 1994, Mihaela Lichiardopol este autoarea recentului spectacol “Cenuşa de piatră”. A mai montat, la Naţional, “Diavolul şi Domnişoara Prym”, “We can dance”, “Eu când vreau să fl uier, fl uier”. Este, de câteva luni, profesoară de teatru la Colegiul Naţional de Artă “Ion Vidu“.
15Primii oameni speciali
Bunicii mei materni, de la Herculane. La ei am
copilărit, până am început şcoala, aici, la Timişoara.
Pe bunicii paterni i-am cunoscut mai greu, erau
mai bătrâni, nu am avut o relaţie specială cu ei. Dar
bunicii materni... pe ea am ţinut-o în braţe când a plecat pe
lumea cealaltă.
Prima lecţie de viaţă
Respectul pentru oamenii care muncesc. Bunicii mei
obişnuiau să cultive un tip de relaţie normală cu zilierii
care-i ajutau să taie copacii, să sape în grădină. Eu m-am
învăţat să le zic săru’ mâna, să le vorbesc frumos, şi ţin minte
că rudele şi copiii cu care mă jucam râdeau de mine că îi
salutam politicos.
Ce nu te-nvaţă şcoala
N-am învăţat să percep realitatea în termeni obiectivi.
Am privit mereu realitatea dintr-un unghi personal, astfel
încât să-mi placă ceea ce văd. Chiar şi acum, foarte rar mi se
întâmplă să am verdicte tăioase, gen: asta este groaznic! – şi
constat că e rău câteodată, fiindcă am observat că poţi s-o
iei uşor în plex, cum se zice. Am urmat liceul de arte plastice
care, chiar în vremurile lui Ceauşescu, nu se supunea
regulilor generale. La noi nu se purta uniformă, relaţiile cu
profesorii erau absolut amicale, băieţii nu trebuiau tunşi cu
forţa şi aşa mai departe.
Prima slujbă
Ca angajat oficial? Că am avut de două feluri. Prima era
aceea că eu concepeam modele de haine, şi le coseam şi
le vindeam prin Fondul plastic; făceam bani frumuşei. Şi a
doua - la Banca Naţională. Eram contabilă. Imaginează-ţi că,
în economia de stat, la fiecare sfârşit de zi se făcea o balanţă
de plăţi, iar eu ţineam evidenţa la vreo trei mari fabrici din
Timişoara. Am rezistat doi ani, apoi am renunţat.
Prima bornă în cariera de regizor
Mie întotdeauna mi s-au întâmplat lucrurile foarte
târziu. Am avut o adolescenţă întârziată, mi s-au întâmplat
lucrurile mai târziu decât colegilor de generaţie, aşa că
târziu m-am găsit şi pe mine, în această privinţă. Povestea
cu teatrul e de fapt povestea cu filmul. Pentru că iniţial film
voiam să fac. Mă gândisem la operatorie. Aşa am ajuns la
ATF. Şi fiindcă la sfârşitul anului doi trebuia să optez pentru
teatru sau film, şi văzând cât de greu este să fii lăsat să faci
un film în România acelor vremuri, mai ales ca femeie, am
ales teatrul.
Tentaţia Bucureştiului
Încă din liceu, îmi plăcea să refac drumurile lui Eliade, pe
Mântuleasa. Pentru mine oraşul avea un miros şi o aromă
foarte specială. Chiar dacă aş fi fost vreodată tentată să
rămân acolo, deja mă căsătorisem aici, iar soţul meu a fost
categoric şi a zis: ori Timişoara, ori alt loc din lumea aceasta,
dar nu Bucureşti: din cauza aglomeraţiei, a faptului
că e un oraş care te devorează. Având în vedere
că atunci când te căsătoreşti sunt deja doi care
hotărăsc, nu consider că am făcut un compromis şi
nici nu am vreo frustrare în zona asta.
Reacţii la supărare
Până acum câţiva ani mă exteriorizam, ţipam. Dar
acum aşez supărarea în mine şi nu ştiu dacă este bine. Nu
reacţionez imediat. Mă mai gândesc. Dacă ar fi să zic ce mă
înfurie cel mai tare la oameni e răutatea gratuită. Dacă pe
aia cu ţel o mai înţeleg, la aia gratuită fac urât.
Obsesie
Perfecţiunea. Am impresia că eu fac mai bine totul şi nu
e bine aşa, pentru că am avut o perioadă în care chiar mă
ocupam de toate în teatru: mergeam la lumini, trăgeam de
decor, eram frântă, eram terminată, creierul meu nu mai
putea să se concentreze pe ce trebuia să lucreze. Acum
încerc să mă educ să îi las şi pe alţii să-şi facă treaba.
Reproşuri
Printre puţinele lucruri pe care mi le reproşează soţul
meu e că nu sunt consecventă într-o direcţie. Îmi zice (dau
un exemplu): ai pornit în teatru pe scene medievale, teatru
de imagine – de ce nu ai continuat cu ele? De aceea şi
spectacolele mele nu seamănă unul cu altul, pentru că îmi
place să încerc şi altceva.
Obicei păcătos
Să-i critic pe cei din jur. E antipatic obiceiul ăsta, dar îl am
şi e posibil să ţină de zodie, eu fiind Fecioară. Nu ştiu.
Tabieturi
Nu am tabieturi, pentru că am un program foarte aiurea,
vezi şi tu, stai până târziu la repetiţii, dimineaţa te trezeşti şi
pleci iar. Aş vrea să am, dar nu am.
Lecturi
În ultimul timp, am citit mai rar şi din păcate s-a restrâns
foarte mult cercul lecturilor mele. Citesc în mod special
ceea ce cred că m-ar ajuta în meserie. Nu mai fac lectură de
plăcere, asta doar vara, în rest e doar aplicată. Chiar dacă nu
e dramaturgie, poate să fie teorie în teatru, sau lucruri care
cred că m-ar ajuta. Cam aşa îmi selectez lecturile.
16
La volan
Ţin minte că la puţin timp după ce am luat carnetul – eram
cu un prieten, că nu îndrăzneam să ies singură – mergeam
pe Calea Aradului şi un poliţist mi-a făcut semn cu mâna să
opresc pe dreapta, dar eu nu l-am văzut. Atunci, prietenul
meu m-a întrebat: tu vrei să-l calci, sau ne oprim?! Şi am oprit,
dar aşa, brusc, am dat jos geamul şi poliţistul, când m-a văzut
că eram femeie la volan, a făcut semn cu mâna parcă numai
să plecăm odată de-acolo. Şi am plecat, dar în zig-zag (râde).
Aşa că eu mă simt bine, cei din jur se pare că au probleme.
Insomniile
Dacă mă trezesc şi nu mai pot să adorm la loc încep să-mi
fac planuri pe a doua zi. Iar dacă văd că o iau pe arătură,
deschid televizorul şi mă uit pe Animal Planet. Am eu acolo
nişte animăluţe preferate. Cum?! Nu ai văzut serialul cu
mangustele?!
17
Îi place nespus să gătească. Să guste, să combine ingrediente. Refuză să facă sarmale, în schimb nu zice niciodată nu
când e vorba de supe şi prăjituri. Salatele pe care le prepară sunt delicioase, aspectul e testat, iar combinaţiile acestora sunt de fiecare dată unice. «Duminicile sunt ale mele de obicei, când nu sunt repetiţii şi de sărbători. Peste săptămână mă ajută mama mea, Dumnezeu s-o ocrotească! Ea mă scuteşte de gătitul de rutină. Dintotdeauna mi-am dorit să deţin un mic club în care să se servească şi mâncare uşoară.»
Familia
Am avut norocul să întâlnesc o persoană, vorbesc de
soţul meu, care a lucrat mult în teatru, îi place teatrul,
iubeşte teatrul, deşi face arhitectură. Deci a putut să
înţeleagă acest fel de a aborda meseria şi viaţa şi familia,
pentru că şi el pleacă dimineaţa şi vine seara, şi el are
de predat lucrări cu termene limită şi înţelege dacă stau
noaptea şi plâng că nu-mi iese nu ştiu ce. Aşa că, din acest
punct de vedere, lucrurile sunt echilibrate. Copilul, săracul,
ne-a luat de gata aşa cum eram, nu ştie cum e să ai alţi
părinţi. Mai aude ea că sunt alţii care ajung acasă pe la ora
patru, dar nu-şi imaginează cum e aia. Şi cu ea am avut
noroc, că îi place şcoala şi e ambiţioasă; nu trage chiulul, nu
trebuie să fie supravegheată.
Personajul preferat de desen animat
Mutulică din “Albă ca zăpada”. E atât de scump!
Însuşiri
Cred că sunt, din păcate, colerică. Nu gândesc negativ şi
nu sunt pornită pe rău, dar dacă fac rău, e din inconştienţă,
din porniri necontrolate, nu intenţionat.
Situaţii limită
Nu poţi să ştii niciodată ce-ţi aduce viaţa. Ţi se poate
întâmpla să faci exact acel lucru pe care ai zis că niciodată
nu l-ai face. Sunt situaţii şi situaţii. Dacă n-ai bani să trăieşti şi
singura ofertă de pe planetă e să fii gropar, o faci şi pe asta.
Anii petrecuţi în Naţionalul timişorean.
E viaţa mea. Bună, rea, dar în esenţă asta e, nişte ani de
viaţă trăiţi din plin.
18
cel mai bun actor ciclist din lume
Dublu aventurier, László Pecka Péter
e… ciclist angajat ca actor la Teatrul de
Stat „Csiky Gergely”. E inteligent, ambiţios
şi citeşte toate afişele spectacolelor în care
joacă, pentru a verifica dacă îi sunt puse
toate accentele pe nume. De când cu rolul
din „Athénée Palace Hotel”, pe româneşte
zis (rolul, adică), îşi propteşte bicicleta şi
pe partea cealaltă a Palatului Culturii.
Şi nici n-a mutat-o bine înapoi, pe Alba
Iulia, că iată-l că descalecă iar la Naţional
pentru „Cenuşa de piatră”, spectacol în
care îi dă viaţă turbulentului Coco.
László Péter
19
De când faci ciclism?
De vreo 13 ani.
De ce?
Că aşa s-a ivit.
Cum s-a ivit?
Mi-am cumpărat bicicletă şi mi-a plăcut.
Dar nu ţi-ai cumpărat-o din banii tăi, nu-i aşa?
Ba da, m-am dus la piaţa de vechituri, la Târgu-Mureş,
şi mi-am făcut rost de o bicicletă Carpaţi. Era prima
bicicletă cumpărată de mine, după ce m-am folosit
de cea a părinţilor.
Câţi ani ai avut bicicleta aia?
Vreo trei-patru, că după aceea mi s-a furat. Era o zi de
Paşte. M-am dus la stropit (obiceiul catolic de Paşte – n.n.) şi
am lăsat-o într-un bloc la etajul unul. Am legat-o, dar când
am ieşit de la “subiect” nu mai era. Atunci a trebuit să-mi iau
alta şi am cumpărat o semicursieră rusească, bicicletă care
era deja supertare.
Te consideri profesionist în ciclism?
Nu, nicidecum.
De ce?
Pentru că e altceva. Un profesionist are ţeluri sportive
concrete cu bicicleta.
Şi tu câştigi premii, care-i problema? Adică faci
performanţă.
Fac performanţă, dar ca hobby, nu profesionist.
Profesionismul necesită antrenament zilnic. Eu circul cu
bicicleta, însă numai când am timp, şi atunci mă plimb cu
ea în pădure, în jurul oraşului, pe stradă, unde pot.
Cine sunt colegii tăi de ciclism, când sunt?
Cei mai mulţi dintre ei sunt din Târgu-Mureş, oraşul în
care m-am născut. Am o întreagă gaşcă: manageri, doctori,
programatori – pe unii îi ştiu de mici, de când ne adunam în
jurul blocului, pe alţii i-am cunoscut în cârciumi, în diferite
excursii... Aici, la Timişoara, am găsit foarte greu oameni cu
care să-mi pot acorda programul, pentru că teatrul îmi ia
toată ziua. Am nişte prieteni de la o firmă, cu care mă mai
plimb, sau cu colegele de la Teatrul Maghiar, că mai mult
fetele sunt adeptele bicicletei. Cu ei mai ies pe la Pădurea
Verde, în jurul Timişoarei. Am fost şi până la Sânmihaiu
German cu biţa să facem baie în apă termală.
De ce-i zici biţa? O alinţi?
Nu. Biţa e biţa.
Ce premii ai câştigat cu ciclismul?
Pentru mine, simpla participare la un concurs în care nu
ies ultimul e un premiu. De exemplu, am avut ocazia să mă
înscriu, în 2001, într-o etapă a campionatului naţional de
Mountain Bike din România, organizată la Târgu-Mureş. Nu
m-am situat pe ultimul loc, ceea ce e bine, pentru că eu
fac ciclism ca hobby şi dacă am reuşit să fiu pe locul 40 din
80 înscrişi înseamnă că am fost tare. Am mai participat, în
2003, la Campionatul Mondial de Sport al Actorilor, care se
organizează în fiecare an la Budapesta. S-au înscris şi actori
20din România, şi chiar şi din America. Acolo am
avut o prestaţie destul de bună: la ciclism am luat
premiul unu, la 1500 de metri premiul unu, la 5000
de metri m-am clasat pe locul trei.
Deci eşti cel mai bun actor ciclist la nivel mondial, da?
Da, poţi să zici şi aşa. (zâmbeşte)
Care-i cel mai lung traseu pe care l-ai făcut cu
bicicleta?
Pot să răspund în două feluri. Cel mai lung traseu într-o
zi a fost de 160 de km, dar cel mai lung traseu în timp a fost
format din două drumuri până în Polonia şi înapoi în decurs
de o lună.
Am înţeles că ţi-ai adus bicicleta şi într-un
spectacol…
Eram în anul trei la facultate şi am lucrat cu un regizor
scenete din „Romeo şi Julieta”, pentru spectacolul de licenţă
din anul următor. Eu am primit rolul părintelui Lorenzo, care
venea din pădure de la adunat licrurici. Dar nu reuşeam să
mă apropii nicicum de acest personaj. Regizorul, un tip
isteţ, şi-a dat seama că dacă mă lasă să intru în scenă cu
bicicleta, de care eram legat afectiv, o să fiu mult mai
deschis. Şi aşa a fost.
Ce te-a determinat să devii vegetarian?
Problemele cu viaţa pe care o aveam, aşa că într-o zi m-am
hotărât să nu mai fumez, să nu mai mănânc carne şi să nu
mai beau alcool. Cel mai consecvent am fost cu carnea, de
fumat am mai fumat din când în când, dar am avut voinţă
suficientă încât să fac aceste schimbări.
Problemele erau de sănătate?
Hai să nu le zicem neapărat probleme. Prietenii pe care-i
aveam atunci proveneau din familii mult mai înţelepte,
mai educate, pentru ei viaţa era mai uşoară fiindcă aveau
perspective. Părinţii mei sunt de la sat, iar eu mi-am dorit
să nu ţin sapa în mână toată viaţa. Cumva nu voiam, nu
îmi pica bine, era o chestie pe care o consideram mult
prea grea. Şi aşa am considerat eu, că unicul mod de a-mi
schimba viaţa era să-mi modific drastic obiceiurile. E ca un
exerciţiu.
În ce împrejurări ai ajuns la Teatrul Maghiar din
Timişoara?
Pe când Victor Ioan Frunză regiza „Hamlet”, am avut
ocazia să mă întâlnesc, aici, cu directorul teatrului de atunci,
Demeter András, şi l-am întrebat ce se mai întâmplă pe la
Timişoara. Iar el a zis „Mai nimic. Aici nu se întâmplă nimic.”
Iar eu am zis: „Bine”. Şi am mai vorbit puţin despre vreme,
ne-am salutat şi atât. Mai apoi ne-am văzut la Târgu-Mureş
şi m-a chemat să dau probă pentru „Hamlet”, Laerte. Am
intrat în spectacol şi aşa am rămas. M-au chemat să mă
angajeze şi la Satu Mare, dar oferta era mult mai tentantă la
Timişoara, unde nu se întâmpla nimic.
Ai simţit vreodată nevoia să pleci din Teatrul
Maghiar?
Când am venit aici, am venit cu gândul de a-mi începe
viaţa de actor într-un loc unde pot şi am de la cine să învăţ.
Pot chiar să-i şi enumăr, sper să nu scap pe cineva: directorul,
ca şi actorul Demeter András, apoi Victor Ioan Frunză,
colegii tineri şi cei mai în vârstă. Eu sunt foarte mândru că
am ajuns într-un loc unde am avut atâtea posibilităţi. Dar
din momentul în care s-a schimbat directorul, au dispărut
şi oportunităţile profesionale. Teatrul Maghiar a renunţat la
calitatea repertoriului în favoarea cantităţii, şi-a propus mai
degrabă să îşi recâştige spectatorii din satele înconjurătoare.
A fost perioada în care mi-am pierdut motivaţia.
Care sunt rolurile care te-au solicitat cel mai tare?
Toate.
Care sunt ţelurile pe care ţi le-ai propus ca actor şi
cât de departe eşti de realizarea lor?
Consider că mi-am pus piciorul pe prima treaptă dintr-un
şir întreg.
21
De ce doar pe prima?
Ţeluri am, dar sunt aici doar de câţiva ani. Poate părea
o eternitate, dar de fapt e un timp destul de scurt pentru
ca un actor să-şi însuşească multe lucruri. Eu sunt doar la
început.
Cum îţi este să joci într-o altă limbă decât
maghiară?
La început pare o provocare, apoi constat că e foarte
greu. Cu fiecare ocazie de a juca în limba română mor.
Sigur că e mult spus mor, dar.... e mult mai greu. Necesită o
altfel de concentrare decât dacă aş juca în limba maternă.
Dar mă bucură aceste provocări.
Cât de bine simţi că te prinde rolul pe care îl faci în
„Cenuşa de piatră”?
Consider „Cenuşa de piatră” o piesă foarte bună. Mi-a
plăcut de la prima lectură, lucru care nu mi se întâmplă
des. Pot să spun că doar în filme am mai simţit o asemenea
abordare de text. Şi e mult text. Apropo de ce spuneam…
cred că e rolul în care eu o să crăp.
22
Iuliana CrăescuActriţa Naţionalului
„Îmi place să lucrez cu oameni care ştiu ce vor”
23
În cele câteva luni de când a fost angajată, Iuliana
Crăescu a „marcat” deja patru roluri, în spectacolele „Visul”,
„Îngerul de foc”, „Hold-up, Akbar sau Toţi în America” şi
„Cenuşa de piatră”. Consideră că cea mai mare şansă a ei
de până acum a fost întâlnirea cu Cătălina Buzoianu, într-un
workshop, la Sinaia, regizoarea oferindu-i, ulterior, în „Visul”, un
rol principal. „Datorită ei, lumea m-a privit cu alţi ochi. Mă
mir foarte mult că ea m-a observat, pentru că acolo chiar
nu m-am făcut remarcată prin nimic, cred. Acolo, fiecare
s-a grăbit să-şi aleagă câte două-trei roluri din diferite
piese şi era un fel de bătălie, care ce-apucă. Şi Cătălina
Buzoianu, când a văzut că am doar un rol, făceam Hedda
Gabler, m-a întrebat «Dar de ce nu ai făcut şi tu mai multe
roluri, dragă?» I-am răspuns «Păi nu mi-au rămas». Cam aşa
a fost. De asta spun că nu ştiu de ce m-a văzut şi cum m-a
văzut, de unde a pornit totul, dar cert e că mi-a prins foarte
bine.” Iuliana crede că nu e încă pregătită să facă parte din
echipa unui teatru naţional, dar faptul că s-a întâmplat aşa
o motivează mult. „Până acum, rolurile pe care le-am avut,
la Naţional, au fost de facturi diferite. Asta e foarte bine
pentru mine, pentru că, psihologic vorbind, e nevoia de
a te descărca, de a face şi altceva. «Îngerul de foc» a fost
uşor… La început, regizorul a venit cu ideea unui rol cât de
cât, după aceea a tăiat, a tot tăiat… până la urmă mi-a zis:
mai ai trei vorbe, suie-te pe scară şi spune-le. Ce să lucrez
la asta? Nu puteam să fac un dans pe scară, să zic că-mi
fac şi eu un rol. La Cătălina, în schimb, a fost într-adevăr
o luptă. Chiar mi-a plăcut, pentru că m-a provocat, m-a
făcut să-mi depăşesc limitele. Şi la «Hold-Up Akbar» a fost
uşor. E vorba de un rol de forţă, de o comedie care iese din
situaţiile obişnuite, totuşi nu şi din modul meu de a juca. La
«Cenuşa de piatră» e un rol de compoziţie şi din păcate nu
cred că este rezolvat. E un rol foarte frumos, numai că, cine
ştie, poate mă depăşeşte pe mine.”
Art
ico
l scr
is îm
pre
un
ă cu
Co
dru
ţa P
op
ov
24
Revistă a Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” Timişoara
Editorialistul revistei: Daniel Vighi
Concepţia grafică: Antal Szilárd
Fotograful revistei: Adrian Pîclişan
La această ediţie au contribuit:
Demeter András István, Sabina Bijan, Benone Viziteu,
Mihaela Lichiardopol, László Pecka Péter, Iuliana
Crăescu, Codruţa Popov
Revistă realizată de Ciprian Marinescu
Conţinutul articolelor, afară de cele altfel semnate,
reprezintă creaţia lui Ciprian Marinescu
atent ISSN 1842 – 1709
Tipa
r exe
cuta
t la
Tem
pus,
Tim
işoar
a
Fotografie de la reprezentaţia spectacolului “Cyrano de Buffalo” din data de 27.11.2007.
Număr de locuri ocupate: 750. Capacitatea sălii: 680 de locuri.
co
le
ct
iv
ul
t
eh
ni
c
Ildikó ANTAL Gerhardt CRÃCIUN
Daniela GENIG
Adrian IANCU
Elena NATALCENCO
Valentina COTINSCHI
Vasile GIURGEAN Monica GRANDMariana DOBOªAN
Ioan ILIA Valentina IVÃNUªCÃ Lucia MOISE
Eugen OBRAD Gheorghe PATAKI
Ana PRÃJAN Florian PUTERE
Iudita REINHARD
Alin TOFAN Iosif TOTH
ªtefan CRÂSTA
Zoltán SZABÓ
Traian ONEÞ
Din colectiv mai fac parte:
Mircea Ionel LAZÃR
Dana-Alexandra PETCOV
Péter SZABÓ
Aurelia DOMOSTI
Cãtãlin TOMESCU
Ilie Mateescu
Laurenþiu Marin
69
februarie 2008
de Igor Bauersima