O istorie a maghiarilor
Autori
Ferenc Páll-Szabó (coordonator ştiinţific), Sándor Pócsai,
Dr. Ciprian Rad, Dr. Éva-Andrea Váradi, Dr. László Wellmann
Editura Világhírnév
Cluj, 2014
2
© Editura Világhírnév
© Ferenc Páll-Szabó, Sándor Pócsai, Dr. Ciprian Rad,
Dr. Éva-Andrea Váradi, Dr. László Wellmann
O istorie a maghiarilor
Editura Világhírnév, Cluj, 2014
Ferenc Páll-Szabó (coord.ştiinţific), Sándor Pócsai, Dr. Ciprian Rad,
Dr. Éva-Andrea Váradi, Dr. László Wellmann
Coordonator proiect: Szabó Csaba (Clubul Media Corbul Alb)
Coperta: Szabó Gellért, Kocsis Gréti
Redactor: Szabó Csaba (Clubul Media Corbul Alb)
Ilustraţie hărţi: Szabó Csanád
Director editură: Szegő József
Tiparul a fost realizat la Tipografia Eurocolor, Zalău
Pe copertă: Ştefan cel Sfânt (Cronica Pictată de la Viena); Széchenyi István (medalie
din bronz de Lapis András); In memoriam 1956, Cluj (memorial realizat de Szakáts
Béla).
Pe coperta a IV-a: Victoria lui Ştefan I. asupra bulgarilor (Cronica Pictată de la
Viena).
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României O istorie a maghiarilor / Ferenc Páll-Szabó (coord.), Sándor
Pócsai, .... - Cluj-Napoca : Világhírnév, 2013
Bibliogr.
Index
ISBN 978-606-93239-5-3
I. Páll-Szabó, Ferenc
II. Pócsai, Sándor
94(439)
323.1(=511.141)(498)
3
Prefaţă
Sine ira et studio este primul lucru pe care l-am învăţat cu toţii pe
băncile Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, din
Cluj-Napoca. Cu toate acestea, deşi pare simplu, acest ideal este
imposibil de atins. Apartenenţa la o naţionalitate şi educaţia îşi spun
întotdeauna cuvântul. Dacă pentru un francez, Napoleon este erou
naţional, pentru ruşi, cărora le-a pricinuit atât de multe necazuri, este un
invadator.
Nici în cazul celor două popoare vecine, românii şi maghiarii, situaţia
nu poate fi deosebită. Trăind în proximitate atât de mult timp, au apărut
inevitabil conflicte, care, aşa cum este firesc, sunt privite diferit de cele
două părţi. Acest volum îşi propune să ofere cititorului român o altfel
de viziune a istoriei poporului maghiar, prin prezentarea atât a punctelor
de vedere ale istoriografiei româneşti, cât şi ale celei maghiare. Nu
ne-am propus să dăm sentinţe, să oferim răspunsuri. În istorie, adevărul
este relativ şi depinde de punctul de vedere al autorului.
Lucrarea noastră nu are pretenţii ştiinţifice, nu se adresează celor care
deja au opinii formate, de neclintit, ci persoanelor care vor să afle mai
multe despre cei care trăiesc alături de ei. Astfel, am lăsat deoparte
multe dintre elementele unei lucrări academice. Pentru a uşura citirea
textului, am renunţat la notele de subsol , bibliografia fiind şi ea redusă
la câteva titluri. Am fi putut înşira sute de cărţi pe care le-am consultat,
atunci când am redactat acest volum, dar aşa ceva nu îşi are rostul, în
cazul de faţă. În privinţa numelor, deşi nu ni se pare o practică tocmai
corectă, am ales să le traducem pe cele care au intrat în forma tradusă,
în conştiinţa românească. La fel am procedat cu numele de localităţi,
cele din Transilvania apar în forma românească (varianta maghiară
apărând în paranteză), singurele păstrate, în original, fiind aşezările
aflate pe teritoriul Ungariei de azi.
În final, am dori să mulţumim tuturor celor care ne-au sprijinit la
realizarea acestei cărţi şi să sperăm că efortul nostru va fi o lectură plăcută şi utilă celor care doresc să-şi îmbogăţească cunoştinţele despre
istoria maghiarilor.
Autorii
4
De la origini până la descălecat
Povestea originii poporului maghiar – cum este cazul oricărui
popor – se pierde în negura timpului. Nu a ajutat deloc nici faptul că,
din cauza unor teorii considerate astăzi eronate, timp de secole, locul lor
de origine a fost căutat foarte departe de ceea ce considerăm azi
teritoriul de formare al acestui popor.
În acest moment comunitatea academică maghiară consideră că
limba maghiară face parte din limbile uralice, iar naţiunea maghiară este
cea mai numeroasă populaţie din această grupă. Limbile uralice sunt
vorbite de circa douăzeci şi cinci de milioane de oameni. În comparaţie,
vorbitori de limbi indo-europene (grupă din care face parte şi limba
română) sunt peste trei miliarde.
În jurul anului 3000 î.e.n., limbile uralice s-au divizat în grupul
fino-ugric şi cel samoed. Popoarele samoede trăiesc astăzi în Siberia de
nord şi sunt în pragul dispariţiei (multe limbi din această grupă nu mai
există).
O mie de ani mai târziu s-a destrămat şi unitatea fino-ugrică: o
parte a populaţiei s-a mutat la vest de Munţii Ural, formând grupul fino-
permic din care s-au născut limbile permice (vorbită de udmurt şi komi)
şi cele balto-finice (adică finlandezii, estonienii, carelienii, dar şi
laponii, cheremişii ori mordvinii).
Populaţia ugrică (sau ugriană) a rămas pe loc, la est de Munţii
Ural şi în zona Transuralică. Stepele din această zonă au fost ideale
pentru creşterea animalelor, dar erau potrivite şi pentru agricultură.
Arheologii presupun că populaţiile ugrice erau, în epoca bronzului,
purtătorii culturii Cercascul, de tip Andronovo, caracterizată prin case
de lemn adâncite parţial în pământ (semibordeie). Ei practicau atât
înhumaţia cât şi incineraţia.
În secolul XII î.e.n., datorită schimbărilor climaterice (zona a fost
parţial inundată şi nu putea asigura traiul unui grup numeros) s-a
destrămat unitatea ugrică, o parte din populaţie mutându-se spre sud.
Din aceştia s-a format ulterior poporul maghiar, iar din cei rămaşi
5
popoarele hanti (conform datelor recensământului oficial din 2010
astăzi trăiesc vreo douăzeci de mii, dintre care puţin peste zece mii
vorbesc limba, restul s-au rusificat) şi manşi (din această etnie au mai
rămas circa unsprezece mii de persoane, potrivit aceluiaşi recensământ).
Actualmente popoarele hanti şi manşi trăiesc în Disctrictul Autonom
Hanti-Manşi din Rusia, situat pe o parte şi alta a râului Ob.
Părăsirea definitivă a teritoriilor de rezidenţă nu se făcea la voia
întâmplării. Odată obişnuite cu locul găsit, popoarele, chiar şi cele
nomade, căutau sălaşuri noi doar în situaţii de urgenţă: atunci când
atacul unui alt popor le ameninţa cu nimicirea sau când schimbările
climaterice nu mai permiteau asigurarea traiului pe meleagurile
respective. Chiar şi în primul caz, vremea a fost de obicei factorul
cheie: undeva în adâncul stepelor ruseşti sau în oricare alt loc, un grup a
pornit la drum, presat de climă, atacând alte naţii, care, la rândul lor şi-
au atacat vecinii, creând un efect asemănător jocului de biliard.
Nu trebuie să ne imaginăm că în lumea stepelor ruseşti a avut loc
o mişcare continuă. Chiar dacă popoarele nomade au migrat, această
migraţie a avut două direcţii: vara spre zonele submontane, răcoroase,
care ofereau păşuni bogate şi în timpul secetei, iarna spre câmpiile care
ofereau hrană şi erau mai calde în comparaţie cu zona submontană,
nomazii alternând între cele două teritorii bine definite. Astfel, părăsirea
locului obişnuit se făcea doar în condiţii de maximă necesitate şi era
precedată – dacă pericolul nu era unul imediat – de o atentă verificare a
teritoriului care urma să fie ocupat.
Exemple pentru acest fenomen putem găsi uşor: cel mai
spectaculos a fost cel cauzat de atacul hunilor. Aceştia au fost alungaţi
de către chinezi din locurile lor de baştină, ajungând să sperie toată
lumea cunoscută. Odată cu atacul acestor călăreţi feroce, harta Europei
s-a schimbat radical: vizigoţii au ajuns în Peninsula Iberică, ostrogoţii
în Italia, iar vandalii chiar au părăsit bătrânul continent şi s-au stabilit în
Africa (desigur aceste evenimente nu s-au întâmplat imediat după atacul
hunilor, dar se observă clar că ei au stat la origini).
Dacă tot am vorbit despre huni, trebuie să amintim de cealaltă
teorie legată de originile poporului maghiar, acceptată timp de sute de
ani chiar şi de către oamenii de ştiinţă ai vremurilor respective: originea
comună a maghiarilor şi hunilor. Potrivit lui Anonymus, autorul unei
6
cronici a maghiarilor la începutul secolului XIII (sau mijlocul secolului
XII, potrivit istoriografiei româneşti), maghiarii, odată cu descălecatul,
se întorc pe teritoriul ocupat de strămoşul lor, Attila, regele hunilor. El
afirmă că o parte a acestui popor se retrage în Asia (sec.V), unde va
forma, împreună cu cei rămaşi acolo, poporul maghiar, întorcându-se
sub conducerea lui Árpád, secole mai târziu, adică în 895.
Această variantă a fost pusă sub semnul întrebării acum un secol
şi jumătate, iar, în acest moment, originea fino-ugrică fiind cea oficială.
Dintre popoarele fino-ugrice doar trei au reuşit să-şi formeze
propriul lor stat independent: Ungaria, Finlanda şi Estonia, alte seminţii
trăiesc în republici ruse (cum ar fi Republica Mari, Republica Udmurt,
Republica Mordvin), în districte sau alte formaţiuni administrative mai
mult sau mai puţin autonome în Rusia, Suedia ori Norvegia. Aceste
popoare îşi trimit reprezentanţii la Congresul Fino-Ugric, organizat din
patru în patru ani.
Totuşi, în ultima vreme, cercetările antropologice au arătat că
poporul maghiar – ca şi celelalte popoare de altfel – s-a format prin
combinarea mai multor elemente etnice, printre care se presupun şi
rădăcini asiatice de origine turcică.
O teorie mult discutată este cea a dublei descălecări. Potrivit
arheologului transilvănean László Gyula, născut la Rupea (Kőhalom;
jud. Braşov), sosirea maghiarilor a avut loc în două etape: prima grupă a
sosit, în opinia lui, spre mijlocul secolului VII, atunci când în Imperiul
Avar, format în bazinul carpatic un secol mai devreme, se observă
apariţia unui nou orizont arheologic numit, de cercetători, „avar târziu”.
Populaţia creatoare a acestei culturi este considerată de majoritatea
arheologilor onogură – bulgară (populaţie turcică). László Gyula este de
părere însă că majoritatea nou-sosiţilor sunt maghiari, astfel, la venirea
lui Árpád, în 895, el a întâlnit aici deja o populaţie maghiară. Această
idee a fost dezvoltată şi de alţii care susţin că maghiarii au sosit în mai
multe valuri. Totuşi această teorie, deşi este una destul de populară, nu
se bucură de acceptul liniei oficiale a istoriografiei maghiare.
O altă teorie, de data aceasta respinsă unanim de lumea ştiinţifică
maghiară, este a originii sumeriene. Bazându-se pe nişte elemente
lingvistice vagi, s-a ajuns la „concluzia” că limba maghiară este
apropiată de cea sumeriană. În promovarea acestei teorii mai aparte a
7
avut rol important scriitorul clujean István Szőcs, care a publicat în
1979 la prestigioasa editură Kriterion studiul (volumul) întitulat „Nava
de mătase” (Selyemsárhajó), un volum care la vremea respectivă era
aprig dezbătută de lumea culturală maghiară.
Magna Hungaria
În jurul anului 550, stepele ruseşti au fost martorele unui nou
conflict în urma căruia populaţia maghiară a fost nevoită să-şi
părăsească teritoriile, mutându-se la vest de munţii Ural, în zona de
izvoare a râului Don.
Cercetările arheologice au arătat că, în această zonă, a sosit o
populaţie al cărei rit funerar seamănă foarte mult cu cel al
descălecătorilor maghiari: în morminte s-au găsit oase de cal şi folii de
aur sau argint care se puneau pe ochii defunctului, aproape identice cu
cele folosite în bazinul carpatic patru secole mai târziu. Situaţia este şi
mai interesantă, dacă ne uităm la datele arheologilor ruşi: aceste cimitire
au continuat să existe până prin secolele XII-XIII. Astfel se explică
întâlnirea lui Iulianus – un călugăr dominican trimis (sub domnia lui
Andrei al II-lea), în 1235, de viitorul rege Béla al IV-lea, să-i găsească
pe ungurii rămaşi în aceste ţinuturi – cu o presupusă populaţie maghiară
în apropierea Tatarstanului de azi, la poalele europene ale Munţilor
Ural, zona de confluenţă a râurilor Kama şi Volga, oraşele – azi aflate
în ruină – Bolgari şi/sau Byliar (vezi Harta nr.1). Din păcate, imediat
după această călătorie, a urmat atacul tătarilor în zonă şi, foarte
probabil, maghiarii de aici au fost puternic afectaţi, toate încercările
ulterioare de a lua legătura cu ei au eşuat.
În secolul VI, zona era una cât de cât liniştită, maghiarii având
posibilitatea să-şi continue viaţa dinaintea mutării. Din punct de vedere
cultural-lingvistic, au avut loc schimbări majore, foarte multe cuvinte
turcice ajungând, în această perioadă, în limba maghiară datorită
vecinilor.
8
Levédia
La începutul secolului VIII, arabii şi-au continuat campaniile de
cucerire începute cu jumătate de secol în urmă. Ţinta lor nu au fost doar
Imperiul Bizantin sau Iranul, ei au atacat şi Imperiul Chazar care a fost
nevoit să se recunoască învins. Pe fondul acestui conflict a avut loc şi
mutarea unei părţi a populaţiei maghiare din zonă, ei ajungând pe cursul
superior al râurilor Don şi Doneţ.
Aici ei au intrat sub autoritatea Imperiului Chazar, de la care au
preluat foarte multe elemente ale organizării statale. Imperiul chazarilor
s-a format în jurul anului 650, dominând timp de două sute de ani zona
aflată la nord-est de Marea Neagră până spre lacul Aral. În jurul anului
750, religia de stat a acestui popor turcic a devenit iudaismul.
Chiar dacă aveau capitală (pe care au mutat-o de mai multe ori,
cea mai durabilă, Iril, în zona deltei Volgăi, nefiind încă descoperită de
arheologi), chazarii erau o populaţie nomadă, care trăiau în oraşul
reşedinţă doar iarna, iar vara porneau la drum împreună cu turmele lor.
Izvoarele arabe prezintă în detaliu organizarea statală a acestora:
conducătorul suprem era hanul care avea în principal atribuţii sacrale.
Cu toate că nu putea fi văzut de oamenii de rând, el decidea în cele mai
importante chestiuni ale imperiului. Domnia lui nu depăşea patruzeci de
ani: la această vârstă era ucis, deoarece era considerat prea bătrân
pentru a ocupa funcţia supremă.
Al doilea om al imperiului, han-bek-ul, era însărcinat cu
executarea ordinelor hanului şi era comandantul suprem al armatei. Nici
viaţa lui nu era însă în siguranţă: comandantul militar care eşua în luptă
era executat, deoarece se credea că nu se mai bucură de favorurile zeilor
(această practică, după cum o să vedem, a fost preluată şi de către
maghiari).
Armata chazară, formată mai ales din mercenari şi trupe auxiliare
date de popoarele supuse, a menţinut ordinea în interiorul vastului
imperiu format dintr-un amalgam de popoare. Ei au reuşit să oprească
mişcarea migratorilor de la est la vest şi au instaurat o anumită
stabilitate în regiune (Pax chazarica). Datorită acestui imperiu, Europa
Centrală, atacată regulat până atunci de popoarele sosite dinspre Ural,
9
între 600 şi 895, s-a bucurat de o perioadă de pace şi prosperitate
necesară formării a ceea ce avea să devină Europa Medievală.
Datorită vastităţii teritoriului şi a numeroaselor populaţii, în
imperiu se practicau stiluri de viaţă diverse: chazarii, populaţia
dominantă, au continuat să-şi crească animalele în stil nomad, alţii, cum
ar fi alanii, au adus cu ei metode de agricultură relativ moderne, iar în
cetăţile şi în aşezările din jurul lor se practicau diferite meşteşuguri,
maghiarii au avut astfel posibilitatea să dobândească experienţă în
diverse domenii.
Renunţarea la viaţa nomadă a unei părţi a populaţiei maghiare şi
trecerea la o viaţă sedentară se observă încă de acum în materialul
arheologic (cu toate că în istoriografia românească predomină punctul
de vedere potrivit căruia maghiarii ar fi fost nomazi până spre 900, –
aducându-se ca argument izvoarele scrise). Dovezi în acest sens ne
oferă şi cuvintele turcice preluate de către maghiari de la populaţiile cu
care au convieţuit şi care se referă la agricultură (gyapjú - lână, kecske -
capră, disznó - porc, sátor - cort, karó - par, kút - fântână, kapu - poartă,
szék - scaun, búza - grâu, árpa - orz, tarló - mirişte, eke - plug, sarló -
seceră). Desigur, aceasta nu înseamnă că maghiarii au trecut la viaţa
sedentară: majoritatea populaţiei continua să crească animale la fel cum
au făcut strămoşii lor.
Tot aici, sub influenţă chazară, are loc formarea primului stat
maghiar. Sursele vorbesc despre Levedi, numit de hanul chazar la
conducerea triburilor maghiare, el ocupa şi rangul de kende, a treia
funcţie în cadrul imperiului, ceea ce însemna că populaţia maghiară
constituia totuşi un element important. Opiniile, despre rolul acestui
voievod care a dat de altfel numele teritoriului locuit de maghiari în
perioada aceea, sunt destul de diferite. Potrivit împăratului Constantin
al VII-lea Porfirogenet, cel care a oferit, în operele sale, informaţii
preţioase despre maghiari, Levedi a fost chemat în faţa hanului chazar
care i-a oferit fiica şi titlul de principe al maghiarilor. Acesta ar fi
refuzat oferta, propunându-l în schimb pe Árpád. Chiar dacă predarea
puterii de bunăvoie este neverosimilă, acest episod relatează despre
existenţa unor conducători maghiari, care se aflau deasupra
conducătorilor de triburi.
10
Spre mijlocul secolului IX, relaţiile dintre maghiari şi chazari s-au
deteriorat, primii participând, probabil, la o răscoală împotriva
conducătorilor imperiului. După înfrângerea mişcării, maghiarii,
împreună cu cei răsculaţi – care s-au ataşat triburilor maghiare – au fost
nevoiţi să plece, refugiindu-se în afara zonei de influenţă a chazarilor.
Etelköz (Atelkuzu)
Următorul teritoriu ocupat de maghiari a fost cel cuprins între
Nistru – Prut – Dunărea de Jos în vest, respectiv Nipru în est.
Despre viaţa lor în acest spaţiu informaţiile sunt puţine, ei
stabilindu-se aici doar timp de un secol (şi în legătură cu această
afirmaţie există controverse: o altă teorie consideră că şi Etelköz a fost
ocupat încă din secolul VII, astfel teritoriul dominat de maghiari ar fi
fost în această perioadă considerabil mai mare). Cert este că ei şi-au
început incursiunile de pradă spre centrul Europei, destul de curând:
prima menţiune în acest sens datează din 862, răspândindu-se ruga: „De
săgeţile ungurilor, salvează-ne, Dumnezeul nostru!”
Tot aici a avut loc, potrivit lui Anonymus, „învoiala de sânge”
(vérszerződés) a maghiarilor, Árpád, fiul lui Álmos (sau chiar Álmos),
din tribul Megyer, fiind desemnat liderul uniunii de triburi. Acest
„contract” s-a desfăşurat după obiceiul stepei: cei şapte conducători ai
triburilor şi-au vărsat sângele într-un vas (probabil umplut cu vin), iar
apoi fiecare a băut din el, jurând că îl va recunoaşte ca lider pe Árpád
(Álmos) şi urmaşii acestuia.
Descălecatul
După stabilirea maghiarilor în Etelköz, forţa lor militară, destul de
impresionantă, a fost folosită de conducătorii Europei Centrale
împotriva duşmanilor. Oştile maghiare participau cu plăcere la aceste
acţiuni, deoarece ei se întorceau, de regulă, cu pradă bogată. Desigur,
aceasta nu însemna că maghiarii luptau din principiu. Dacă într-un an
apăreau în sprijinul francilor împotriva moravilor, anul următor se putea
11
întâmpla foarte uşor să lupte împotriva foştilor aliaţi (în 881 maghiarii
ajung chiar până în zona Vienei la chemarea moravilor, unsprezece ani
mai târziu luptă deja alături de franci).
Anul 894 (895, potrivit istoriografiei româneşti) nu a început
altfel pentru maghiari: Árpád şi Kurszán primind soliile bizantinilor
care cereau ajutor împotriva bulgarilor. Trupele maghiare au participat
la aceste bătălii în frunte cu Levente – care, potrivit lui Constantin
Porfirogenetul, a fost fiul lui Árpád –, astfel că aliaţii au reuşit o
victorie strălucită împotriva duşmanului. În acelaşi an, maghiarii au
trimis o altă oaste, de data aceasta spre vest. În alianţă cu Svatopluk,
principele moravilor, ei au atacat fosta provincie romană, Panonia,
aflată în posesia francilor conduşi de regele Arnulf.
Între timp, zona lacului Aral a fost scena unui alt conflict: în 893,
arabii au atacat populaţiile care trăiau aici, aceştia au fost nevoiţi să
năvălească la vecini care, la rândul lor, au pornit la drum. Unul dintre
aceste popoare, pecenegii – care erau de altfel înainte de mutarea în
Etelköz vecinii maghiarilor (relaţiile dintre cele două părţi fiind de
obicei tensionate) – au ajuns la graniţele teritoriilor ocupate de
maghiari.
Cu privire la evenimentele care au urmat, există două curente
principale în istoriografia maghiară, ambele implicând trecerea
maghiarilor prin Transilvania în drumul lor spre Panonia: prima teorie
vorbeşte despre o acţiune de ocupare premeditată, care avea ca scop
mutarea întregii populaţii în interiorul bazinului carpatic. Adepţii
acestei teorii susţin că acţiunile militare din 894 aveau ca obiectiv
pacificarea Panoniei, adică distrugerea oricărei rezistenţe. Aceasta ar
explica descrierile francilor care vorbeau despre cruzimea neobişnuită
de care au dat dovadă maghiarii în timpul ocupaţiei. După aceste
pregătiri, a început descălecatul (honfoglalás) care a avut loc în 895,
atât prin forţa armelor, cât şi prin negocieri. Ca prim pas a pornit la
drum oastea principală care a sosit în bazinul carpatic prin pasul Vereţki
(în magh. Vereckei hágó), majoritatea populaţiei avea să urmeze această
oaste sub protecţia unei ariergărzi.
Bulgarii, care au sesizat ce urmau maghiarii să facă, au distrus
însă acest plan, bine pus la punct. Ei s-au aliat cu pecenegii, care s-au
folosit de plecarea armatei şi au atacat teritoriile maghiare. Singura
12
soluţie pentru populaţie a rămas fuga: lăsându-şi bunurile, ei s-au
refugiat în interiorul arcului carpatic, folosind pasurile din sudul
Transilvaniei. Expansiunea maghiarilor spre nord-vest a fost facilitată
de moartea lui Svatopluk. Odată mort, cel care a făcut înţelegerea cu
principele maghiar, conform tradiţiei nomade, această alianţă îşi înceta
valabilitatea. Maghiarii au ocupat teritoriile morave, folosindu-se şi de
războiul fratricid dus pentru moştenirea tronului.
A doua teorie nu vorbeşte despre ocuparea planificată a bazinului
carpatic. Adepţii acesteia consideră că atacul pecenegilor i-a luat prin
surprindere pe maghiarii rămaşi. Este inexplicabil faptul că ei au pornit
două campanii militare, ştiind că pecenegii, ajunşi din nou în vecinătate,
erau atât de periculoşi. Conform acestei teorii, populaţia atacată s-a
refugiat în Transilvania, tot acolo ajungând şi rămăşiţele trupelor
înfrânte de către bulgari (de altfel, după această înfrângere Levente a
fost ucis de către maghiari, conform tradiţiei nomade). Cealaltă oaste,
condusă de Árpád a anihilat, după moartea lui Svatopluk, rezistenţa
moravilor, joncţiunea având loc, probabil, în Panonia. Álmos, tatăl lui
Árpád, cel care era la conducerea maghiarilor rămaşi în Etelköz, în
urma înfrângerii din partea pecenegilor, a fost jertfit şi el în
Transilvania. Astfel, în 895, din cei trei conducători, reprezentanţii a tot
atâtea generaţii ale aceleiaşi familii, doar unul era în viaţă: Árpád.
Consolidarea ocupaţiei maghiare a avut loc în 907, când, între 4 şi
7 iulie, la Bratislava (Pozsony), trupele maghiare au reuşit să
nimicească armata francilor orientali. După această victorie, teritoriul
maghiar a fost ocolit timp de un secol de invaziile străine. Această
bătălie este considerată una dintre cele mai importante din istoria
timpurie a maghiarilor.
Pe de altă parte, istoriografia română consideră că sosirea
maghiarilor a avut loc dinspre nord, cu ocolirea Transilvaniei, zonă
intens populată, nu în 895, ci cu un an mai târziu. Astfel, bazându-se
mai ales pe descrierea lui Anonymus, triburile maghiare au pătruns în
Panonia prin Carpaţii Păduroşi, cel mai probabil prin pasul Vereţki,
Transilvania fiind ocupată mai târziu, dinspre vest.
Cea mai controversată problemă a acestei perioade, din punct de
vedere istoriografic, se leagă de prezenţa – sau absenţa – românilor
(vlahilor) pe aceste meleaguri, mai ales în Transilvania. Discuţia (sau
13
mai bine zis lipsa dialogului) are conotaţii care depăşesc cu mult sfera
istoriei: cele două teorii au fost folosite timp de sute de ani în lupta
politică.
De partea maghiară – printre altele – teoria imigraţiei a stat la
baza neacordării anumitor drepturi: fiind consideraţi venetici (potrivit
teoriei imigraţioniste), românii au fost excluşi din viaţa politică.
În schimb, teoria continuităţii a fost unul dintre elementele cheie
în lupta românilor din Transilvania pentru emanciparea naţională. Mai
mult, această teorie a fost un argument important pentru cererile
teritoriale româneşti, în timpul tratativelor pentru stabilirea graniţelor, la
încheierea Primului Război Mondial.
Din păcate, ambele teorii prezintă probleme încă de la început:
concluziile fiind formulate primele, rolul arheologiei, lingvisticii şi al
altor ştiinţe legate de istorie fiind doar acela să aducă argumente în plus
pentru teoria deja formulată.
Teoria continuităţii se bazează pe gândirea logică (dacă au trăit
aici latini este logic că poporul român, de sorginte latină, să fie urmaşul
acestora), pe descoperiri arheologice (aşezări cu piese de factură
postromană, faimoasa inscripţie Ego Zenovius votum posui etc.) şi pe
izvoare scrise (mai ales opera maghiarului Anonymus şi celebrele lui
trei cuvinte – Gelou quidam blachus –, deseori amintite).
Teoria imigraţionistă are şi ea propriul arsenal, aproape identic.
Adepţii acesteia folosesc gândirea logică (într-o perioadă de un secol şi
jumătate nu a putut avea loc romanizarea), vestigiile arheologice (mai
ales după secolul VI dispare materialul de factură romană şi
postromană) şi, desigur izvoarele scrise (Anonymus este contestat
vehement, considerându-se că majoritatea personajelor sunt propriile lui
creaţii, numele lor – în multe cazuri – fiind derivate din denumiri de
localităţi sau râuri contemporane cu autorul).
Aşadar, concluziile celor două părţi diferă în totalitate, ele
aflându-se în opoziţie. Astfel, fiecare reprezentant al istoriografiei care
se ocupă de această perioadă, înarmat cu datele unei cercetări
multiseculare, poate, fără probleme, să demoleze argumentele părţii
opuse. Singura problemă este că afirmaţia este valabilă şi invers.
Dacă acceptăm cele scrise de notarul anonim, atunci maghiarii,
alături de cei enumeraţi anterior (bulgarii, moravii, francii), au luptat şi
14
cu românii pentru cucerirea bazinului carpatic. Anonymus vorbeşte de
trei căpetenii locale, Gelu, Glad şi Menumorut (dintre care cel puţin
unul este vlah) care îşi aveau sediile în Transilvania, Banat respectiv
Crişana. Împotriva lor au fost trimişi diferiţi lideri care, până la urmă,
au reuşit pacificarea zonei, atât prin forţa armelor cât şi prin negocieri.
Rolul acestei lucrări modeste nu este acela de a oferi verdicte
incontestabile: cunoscându-ne umil limitele, lăsăm această sarcină unor
minţi mult mai luminate ca ale noastre.
Oricine ar fi fost primul pe aceste meleaguri, cert este că triburile
maghiare în anul 895/896 şi-au făcut apariţia în bazinul carpatic.
Campanii de jaf (invazii)
După stabilirea în bazinul carpatic, maghiarii nu şi-au schimbat
radical modul de viaţă. Ei au continuat chiar şi atacurile de jaf care i-au
făcut atât de temuţi în Europa. Potrivit surselor, ei au pornit nu mai
puţin de 47 de campanii de acest gen. Majoritatea acestora s-au
îndreptat spre vest, dar nu a fost ferit nici Imperiul Bizantin. (Până
acum eventualele campanii spre est nu sunt cunoscute).
În ciuda aparenţelor, aceste campanii erau bine organizate, aveau
acordul curţii domneşti şi urmăreau obiective bine definite. De obicei
maghiarii nu porneau în aceste acţiuni de capul lor, ci erau chemaţi de
către aliaţi. Distanţele străbătute sunt impresionante: ei au ajuns în
repetate rânduri să atace Constantinopolul, iar în vest chiar şi Barcelona
a fost ţinta atacului din 942, ajungând până la Oceanul Atlantic.
Despre una dintre aceste acţiuni a rămas o descriere destul de
hazlie, care nu reflectă caracterul sângeros al evenimentelor. Potrivit
acesteia, în 926, o armată maghiară a ajuns la mănăstirea din Sankt
Gallen, aflată în ţara şvabilor. La aflarea veştii că duşmanul se apropie,
toţi călugării au fugit, cu excepţia unuia: Heribald, un călugăr mai slab
la minte a rămas pe loc. Maghiarii au fost surprinşi de prezenţa lui, au
vrut chiar să-l omoare, dar, văzând că nu reprezintă un pericol, a fost
lăsat în pace. Ei au prădat bunurile rămase în mănăstire, au mâncat şi au
băut, iar la un semnal dat s-au organizat şi au plecat în câteva clipe.
Povestea, chiar dacă are unele elemente romantice, care nu corespund
15
realităţii – textul fiind redactat la un secol după evenimente – arată
organizarea riguroasă a trupelor aflate în expediţie.
Armatele maghiare aveau o mobilitate foarte mare fiind formate,
în principal, din călăreţi. Ei atacau prin surprindere, jefuiau rapid zona
şi plecau înainte ca forţele adverse să se organizeze. Atunci când se
angajau în luptă, călăreţii maghiari îşi atacau inamicii cu săgeţi (acestea
având o forţă extraordinară) şi mimau fuga. După ce rupeau rândurile
duşmanilor, maghiarii se întorceau în luptă obţinând victoria împotriva
acestora. Această tactică s-a dovedit extrem de eficace, cel puţin la
început.
Cu timpul adversarii lor s-au obişnuit cu modul lor de luptă,
reuşind să se organizeze mai bine. În anul 955, regele german Otto I
(cel care avea să devină primul împărat romano-german) i-a înfrânt pe
maghiari într-o bătălie pe câmpul Lech, lângă Augsburg (Bavaria). Cei
trei conducători ai trupelor maghiare, Bulcsú, Súr şi Lél au fost
capturaţi şi executaţi, cea mai mare parte a armatei înfrânte a fost ucisă
de populaţia locală, în timp ce încerca să se întoarcă în ţară.
Domnia lui Géza
Urcarea pe tron a lui Géza – fiul lui Taksony (Taxun) – se leagă,
probabil, de înfrângerea oştilor maghiare şi a aliaţilor acestora (ruteni,
pecenegi, bulgari) de către bizantini în bătălia de la Arcadiopolis (970).
Tatăl lui, Taksony, a fost nepotul lui Árpád, iar mama sa era de origine
pecenegă.
Una dintre soţiile lui Géza, Sarolt, a fost fiica lui Gyula, aflat
printre mai marii Transilvaniei la vremea aceea (Géza, potrivit
obiceiului străvechi, avea mai multe neveste, Sarolt fiind, probabil,
prima în rang). Din această căsătorie s-au născut Vajk (cel care avea să
devină Ştefan, primul rege al Ungariei) şi patru fete. Toate cele cinci
căsătorii au servit interesele dinastice: fetele mai mari au ajuns în
Polonia, respectiv Bulgaria, cea de a treia (probabil deja în timpul
domniei lui Ştefan) a devenit soţia dogelui veneţian Pietro Ottone
Orseolo (Orseolo Péter), iar ultima a fost soţia lui Sámuel Aba,
conducător de trib de origine estică (probabil chazară), unul dintre cei
16
mai de seamă oameni din curtea regală, care avea să devină ulterior
regele Ungariei.
Soţia lui Ştefan a fost Gisela (Gizella), fiica prinţului bavarez
Henric al II-lea („cel certăreţ”), sora lui Henric al II-lea cel Sfânt
(Heinrich II der Heilige), încoronat în 1014 ca împărat romano-german.
Întărirea influenţei arpadiene a avut loc, probabil, în partea vestică
a teritoriului ungar imediat după înfrângerea de la Augsburg. În această
bătălie au pierit foarte mulţi oameni de rând, iar conducători de triburi
precum: Súr, Lél şi Bulcsú – după cum am mai menţionat – au fost
executaţi. Taksony, care a reuşit să scape din această bătălie, a ajuns
chiar principe şi folosindu-se de acest prilej, a impus stăpânirea pe
teritoriile acestora. Atât Géza, cât şi Gyula respectiv Ajtony (Achtum)
au înţeles importanţa trecerii la creştinism din punct de vedere politic.
Viziunea însă era una diferită: cât timp Géza, aflat în vest, a ales Roma,
respectiv exponentul acestuia, Imperiul romano - german, cei doi lideri
ai Transilvaniei s-au afiliat creştinismului de tip bizantin, fiind vecinii
acestui imperiu. În toate cazurile însă trecerea a fost una de formă, Géza
păstrându-şi multele soţii pe care le avea şi afirmând că este „destul de
bogat să prezinte jertfe pentru doi zei”. De altfel, principele nu a fost la
fel de tolerant cu restul populaţiei: izvoarele amintesc de intervenţii în
forţă împotriva celor care au rămas la religia veche, adică cea „păgână”.
Vajk, fiul lui a fost deja educat în spirit creştin, astfel atitudinea sa
faţă de vechea religie a fost una de intoleranţă maximă.
Prima episcopie creştină a fost înfiinţată de Géza la Veszprém. În
apropiere Sarolt a pus bazele unui alt edificiu creştin: mănăstirea de la
Veszprémvölgy, care era însă de rit grec (ea a venit de la curtea tatălui
său botezată în această variantă a creştinismului)
Primul misionar ajuns pe tărâm maghiar a fost Bruno din Sankt
Gallen, sosit în jurul anului 972. În acel an, el l-a creştinat pe (dux)
Géza alături de oamenii săi de frunte, astfel principele şi-a trimis
reprezentanţii la adunarea imperială din 973 din postura liderului unui
stat creştin (merită menţionat faptul că, spre deosebire de principele
polonez şi ceh, acesta nu a participat efectiv la această adunare,
exprimându-şi în acest sens independenţa).
Chiar dacă acest principe se află într-un con de umbră, din cauza
fiului său, strălucitul rege Ştefan (István; numele folosit înaintea
17
încoronării fiind Vajk), este cert că începuturile trecerii la creştinism şi
ale organizării statale se leagă de numele lui. Prin extinderea propriilor
teritorii în vest, Géza a pus bazele unificării teritoriale desăvârşite de
către Ştefan.
Aranjarea căsătoriei pentru fiul său cu sora viitorului împărat
german – Henric al II-lea (Heinrich II der Heilige) – s-a dovedit o altă
decizie inspirată. Ştefan a beneficiat, în acest fel, de pace dinspre vest,
având timp să se concentreze asupra organizării interioare a ceea ce
avea să fie regatul medieval al Ungariei.
Societatea maghiară în pragul formării statale
În ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi şi organizarea socio-
economică, izvoarele scrise nu oferă prea multe informaţii. În acea
perioadă, scrisul era folosit mai puţin (sau deloc) de către maghiari
(există un singur artefact cu însemnări, dar descifrarea lui încă nu s-a
realizat – dacă nu cumva este de origine străină), iar străinii, în mod
firesc, erau interesaţi de alte lucruri, cum ar fi organizarea militară sau
evenimentele politice. Aceste aspecte pot fi clarificate doar cu ajutorul
arheologiei.
Primul mormânt din epoca descălecatului a fost descoperit în
1834, la Benepuszta, lângă Kecskemét. Mormântul viteazului Bene
(botezat după locul descoperirii), care făcea parte din elita militară,
poate fi datat la începutul secolului X, fiind găsite alături de el monede
de argint ale lui Berengario de Friuli, regele Italiei între 887 şi 924.
Monedele au ajuns în posesia călăreţului maghiar, probabil, în campania
din 899, atunci când maghiarii au reuşit să învingă armata acestuia. Pe
lângă acestea, mormântul mai conţinea arme, dar şi o cataramă din
argint aurit cu motive de origine iraniană. Unul dintre elementele
ciudate ale acestui mormânt este faptul că Bene avea capul găurit.
Cercetările antropologice au arătat că manevra s-a făcut cu mulţi ani
înainte de moartea lui, datorându-se probabil unei operaţii reuşite
(şamanii obişnuiau să facă o gaură atunci când durerile de cap
persistau). Descoperirea norocoasă a oferit informaţii, pentru prima
dată, despre societatea maghiară din acea perioadă.
18
După începutul timid, numărul descoperirilor a crescut
exponenţial, până acum fiind găsite peste treizeci de mii de morminte şi
în jur de două mii de situri arheologice care datează din perioada
timpurie, după aşezarea maghiarilor.
În legătură cu teritoriile ocupate de către nou sosiţii, arheologia şi
izvoarele scrise spun acelaşi lucru: majoritatea populaţiei s-a aşezat pe
teritoriul Ungariei de astăzi în Câmpia Panonică (Alföld), deoarece
acest loc era ideal pentru creşterea animalelor, ocupaţie tradiţională,
care, contrar viziunii din trecut nu era una care să necesite migraţia
specifică nomazilor (adică loc de păscut diferit iarna şi vara la distanţe
mari unul de altul; în această zonă nu era posibil aşa ceva), astfel
agricultura a devenit importantă. În Transilvania propriu-zisă, aşezări,
din această perioadă de început sunt semnalate mai ales în văi, pe cursul
unor râuri, cum ar fi Mureşul. (Potrivit istoricilor români, acest teritoriu
ar fi fost ocupat efectiv de maghiari la câteva secole după descălecat.)
Conform izvoarelor scrise (din păcate arheologia nu prea are
posibilitatea să ofere informaţii în acest sens), populaţia maghiară a fost
organizată în triburi cu autoritate patriarhală. Existau în total şapte
asemenea forme de organizare, amintite de împăratul bizantin
Constantin al VII-lea Porfirogenetul: Nyék, Megyer, Kürtgyarmat,
Tarján, Jenő, Kér, Keszi la care se adăuga tribul cabarilor format din
rămăşiţe de popoare de altă naţionalitate.
Soarta acestui trib cabar este una misterioasă: ei s-au aşezat odată
cu maghiarii, având rolul de a supraveghea graniţele. Ulterior dispar
total din izvoare, rolul de apărare a graniţelor fiind preluat de către
pecenegi (un fragment din acest popor care a contribuit decisiv la
părăsirea zonei Etelköz s-a stabilit în Panonia spre 960) şi secui.
Istoria acestora din urmă este la fel de interesantă. Aşezaţi iniţial
în jurul Bratislavei, dar şi în actualul judeţ Bihor, ei au ajuns în locurile
în care trăiesc şi astăzi doar prin secolele XII-XIII, odată cu extinderea
teritoriilor ocupate de maghiari. Primele cronici consideră unanim că
secuii se aflau deja în Transilvania la momentul sosirii maghiarilor.
Scrierea lor (pe răboj) prezintă asemănări cu cea chazară. În legătură cu
originea lor, există diferite teorii fără ca să existe un consens în această
privinţă. Sunt consideraţi urmaşii unor fragmente de triburi turcice, (în
19
urma cronicilor timpurii) descendenţii hunilor, în timp ce alţii vorbesc
despre origini maghiare sau cabaro-chazare.
Înainte de descălecat, se observă o dualitate în conducere,
organizată după modelul chazar: kende şi gyula. Kende avea cel mai
înalt rang, dar nu dispunea de putere reală, în timp ce gyula era
adevăratul conducător, deţinând puterea executivă. La sosirea în bazinul
carpatic maghiarii erau conduşi de Árpád, din tribul Megyer, numit
„principe”. Aceasta ar însemna că în momentul descălecatului acest
sistem de conducere s-a destrămat deja. Unele surse menţionează un
anume Kurszán alături de Árpád, o chestiune care nu este clarificată în
totalitate, ca şi relaţiile dintre funcţia de gyula, respectiv numele Gyula
(vezi tatăl lui Sarolt).
Succesiunea la tron nu urma regulile de mai târziu, ci regulile
nomade, cea a senioratului: tronul era ocupat de cel mai în vârstă
membru masculin al familiei. În momentul în care Géza a decis numirea
fiului său, Vajk (Ştefan I) ca succesor – lăsându-l deoparte pe Koppány
(Cuppan dux), moştenitorul legitim după datina străveche – el a preluat
practica creştină, vest-europeană, înlocuind-o astfel pe cea păgână, de
sorginte estică.
Principele avea autoritate mai ales asupra propriului trib. Celelalte
şase triburi aveau propriul conducător, cu autoritate asupra teritoriului
dominat.
Deşi Constantin Porfirogenetul n-a pomenit şi despre numele
celor şapte (opt) căpetenii – şi nici celelalte surse istorice nu fac referiri
exacte asupra acestora – tradiţia maghiară (bazată pe cronica lui
Anonymus şi alte opere) consideră că cei şapte conducători au fost:
Álmos, Előd, Ond, Kund, Tas, Huba, Tuhutum.
Unii cercetători sunt de părere că, în momentul sosirii în bazinul
carpatic, această organizare era de domeniul trecutului. Repetatele
mişcări într-un timp relativ scurt, unele fără să fie organizate, au distrus
practic vechile structuri, sporind astfel autoritatea conducerii centrale.
Cele mai multe despre ierarhia socială informaţii ne oferă din nou
arheologia, mai ales cercetarea cimitirelor. S-a observat că în aceste
locuri există ordinea care este specifică şi vieţii de zi cu zi. Cei cu rang
înalt primesc locuri de veci în mijloc, odată cu scăderea rangului
oamenii fiind înmormântaţi mai spre margine. O asemenea aranjare se
20
poate observa şi după apariţia bisericilor creştine. Donatorii sunt uneori
înmormântaţi chiar sub altar, dar şi în exterior, în jurul sanctuarului
fiind o luptă acerbă pentru a se apropia cât mai mult de locul considerat
sfânt (cimitirele fiind la început în jurul bisericilor).
Persoanele cu rang înalt erau înmormântate separat pentru a evita
jaful, mai ales că în inventarul acestor morminte se găsesc multe piese
de aur şi argint.
În istoriografia internaţională maghiarii erau consideraţi, înainte
de creştinare, un popor „păgân”, fără să se acorde prea multă atenţie
elementelor particulare ale religiei, cu toate că ea se arată destul de
complexă.
Multe informaţii despre religie ne oferă portul descălecătorilor,
care avea încă multe influenţe estice. Femeile purtau cămaşă cu mânecă
largă, pantaloni largi, iar pe deasupra o haină asemănătoare caftanului
turcesc cu aplici din aur şi argint (evident la persoanele mai înstărite).
Ele purtau şi o şapcă care avea vârful ascuţit. Podoabele erau şi ele din
metal preţios şi erau ornamentate cu motive animaliere sau vegetale.
Hainele bărbaţilor nu erau foarte diferite de cele ale femeilor, armele şi
piesele de port aferente făceau diferenţa principală. Cea care arăta
rangul persoanei era cureaua, împodobită cu aplici din bronz, aur sau
argint, de pe care atârna traista, al cărei disc era ornamentat cu motive
vegetale, unele de o complexitate impresionantă. Acest disc
(tarsolylemez) este considerat un element specific al descălecătorilor
maghiari.
Aceste motive, atât la bărbaţi cât şi la femei, îşi au originea în
simbolistica religioasă: potrivit credinţei maghiarilor, cele trei nivele ale
lumii erau legate între ele de un pom al vieţii (életfa). Credinţele de
acest tip sunt destul de comune în estul Europei. Populaţiile germanice,
de exemplu (goţii, vandalii, gepizii) aveau aceeaşi viziune despre
alcătuirea lumii.
O altă credinţă avea legătură cu viaţa de apoi, având convingerea
că omul are două suflete: cel al corpului, care se adăposteşte în piept şi
moare odată cu persoana respectivă şi cel liber, care trăieşte veşnic.
Dacă înmormântarea nu este făcută conform tradiţiei, acest suflet se va
întoarce pentru a-i bântui pe cei vii (în mitologia românească strigoii
sunt creaturi asemănătoare).
21
Datorită acestei credinţe inventarul mormintelor este unul bogat,
morţii fiind însoţiţi în viaţa de dincolo de toate obiectele personale pe
care le aveau. De obicei (desigur în cazul persoanelor înstărite), alături
de cel decedat erau aşezate şi capul, picioarele şi pielea calului
sacrificat pentru masa de pomenire, având convingerea că astfel acesta
îşi va servi stăpânul şi în viaţa de dincolo. În cazul persoanelor mai
sărace, ale căror familii nu-şi permiteau pierderea calului, se aşeza în
mormânt harnaşamentul.
Preoţii acestei credinţe, şamanii (sámán, táltos), persoane care de
regulă erau aleşi la naştere (erau persoane cu defecte fizice: unsprezece
degete, născute cu dinţi) posedau şi cunoştinţe medicale, efectuând
chiar şi operaţii complexe.
Ierarhia socială a maghiarilor este destul de simplă, fiind
asemănătoare cu cea a popoarelor stepei: conducătorii de trib, împreună
cu soţiile lor şi întreaga familie aveau propriile sălaşuri, ei fiind serviţi
de un număr mare de persoane. Categoria luptătorilor, iobagii (nu sunt
identici cu iobagii de mai târziu) trăiau în sate, alături de marea
majoritate a populaţiei, formată din oameni liberi, care se ocupau de
agricultură.
Despre numărul celor sosiţi în 895 nu ştim prea multe, aşa că
există doar estimări vagi în această privinţă. Singurul reper este oferit
de o sursă arabă care pomenea despre douăzeci de mii de călăreţi ai
maghiarilor. Pe baza acestei informaţii nesigure istoricii au făcut unele
calcule. Astfel, majoritatea consideră că acest număr se situează undeva
între 250000 şi 500000, dar există unii care vorbesc despre mult mai
puţini sau chiar mult mai mulţi oameni. Cert este că populaţia maghiară,
spre deosebire de huni, gepizi, bulgari, vandali şi multe alte popoare
migratoare care au trecut pe aici, nu a fost înghiţită de vârtejul istoriei.
Perioada descălecatului – precum era teoria cvasiromantică a
predescălecatului – constituie şi astăzi unul dintre cele mai importante,
ba chiar determinante elemente ale conştiinţei naţionale ungureşti. S-au
născut nenumărate creaţii literare, picturi pe tema ei – unele chiar au
valoare de capodoperă, de exemplu tabloul lui Munkácsy Mihály –
născut la Munkács, 1844 (azi Mukacsevo, Ucraina Carpatică) – cu
titlul: Honfoglalás. Tot în această categorie se află şi prestigiosul
panoptic al maistrului Feszty Árpád de la Pusztaszer.
22
În 1896 – punctând trecerea unui mileniu de la descălecat (896-
1896) – Ungaria de atunci („Ungaria Mare”) a sărbătorit acest
eveniment major al istoriei maghiarilor cu un fast fără precedent. S-au
ridicat clădiri, muzee, şcoli şi desigur statui (printre care şi statuia
Sfântului Ştefan din Budapesta de astăzi).
După cum vedem, maghiarii se minunează şi azi de acest miracol
al mileniilor, care i-a permis acestui popor, să subziste într-o Europă
total diferită de mediul din care a sosit. Gepizii, hunii lui Attila,
pecenegii, cumanii şi alţii veniţi din stepele îndepărtate – poate mai
numeroşi sau mai puternici decât cele şapte triburi maghiare – nu au
avut această şansă de a supravieţui în Europa.
Regalitatea Maghiară în Evul Mediu (1000 şi 1526)
Perioada lui Ştefan I (cel Sfânt) (1000-1038)
Principele (dux) Géza a hotărât schimbarea modului de moştenire
a tronului, astfel a introdus principiul primogeniturii, folosit şi în
Europa creştină, moştenitorul tronului devenind fiul său, Vajk, care, în
urma botezului, a fost numit Ştefan. După moartea lui Géza, Ştefan a
condus ţara cu titlul de principe între anii 996 şi 1000/1001, când a fost
încoronat rege. În lupta pentru tron, Ştefan a obţinut puterea şi datorită
mamei sale, charismatica Sarolt – fiica puternicului Gyula din
Transilvania – şi cavalerilor germani, care au însoţit-o pe soţia sa,
Gizella din Bavaria. Sarolt l-a înlăturat pe aspirantul la tron Koppány
(Cuppan dux) care, conform principiului senioratului, ar fi urmat la
conducerea ţării, consolidând astfel puterea fiului său. Koppány a fost
învins, ucis, iar corpul neînsufleţit a fost tăiat în patru şi trimis la
Veszprém, Győr, Esztergom şi în Transilvania. Acest pas a fost necesar
pentru a demonstra puterea lui Ştefan. Bătălia dintre Ştefan şi Koppány
a fost şi este chiar şi în zilele noastre concepută de maghiari ca una
simbolică, cu o finalitate determinantă pentru maghiarimea
cvasicreştinizată, sosită în spaţiul carpatic din stepele estice. Conform
23
tradiţiei, greu de combătut din punct de vedere ştiinţific, Ştefan
reprezenta în acest război civil creştinismul şi viitorul maghiarilor legat
de Roma şi Europa apuseană, în timp ce Koppány întruchipa visele şi
idealurile maghiarilor păgâni, care nu doreau creştinismul şi modul de
viaţă al Europei de atunci.
Cel mai important pas în vederea recunoaşterii lui Ştefan, ca forţă
politică în spaţiul carpatic, a fost trimiterea soliilor la papa Silvestru al
II-lea. Coroana trimisă de către acesta nu mai există astăzi. Ceremonia
încoronării a avut loc la arhiepiscopia din Esztergom (la sfârşitul anului
1000 sau începutul anului 1001), după ritul apusean; noul rege va purta
titlul de király (cuvânt de origine slavă, care s-a format din numele lui
Carol cel Mare). În timpul domniei lui Ştefan I, a fost consolidată
puterea centrală şi au fost cucerite noi teritorii. Conform Anuarului din
Hildesheim, Ştefan I l-a învins pe unchiul sau vărul său, Gyula (în anul
1003) şi a cucerit teritoriile acestuia, care se aflau în zona superioară a
Someşului. Câţiva ani mai târziu (în jurul anului 1028) a intrat în
conflict cu o altă notabilitate transilvană, cu numele de Ajtony (Ahtum,
un puternic conducător local) şi după două bătălii a cucerit teritoriul lui
(de la Tisa până în Severin). Transilvania a devenit voievodat,
subordonat regelui maghiar.
Preluarea modelului german în organizarea internă se datorează
prezenţei Gizellei de Bavaria, soţia lui Ştefan şi a celor veniţi împreună
cu ea, cât şi relaţiilor strânse cu spaţiu respectiv, care în acele timpuri
reprezenta un etalon civilizator de tip creştin-apusean pentru o
maghiarime sosită relativ recent dintr-o cultură de stepă. (Căsătoria lui
Ştefan cu Gizella de Bavaria a pus bazele unei legături strânse între
puternica Bavarie şi tânăra Ungarie a lui Ştefan. Un aspect interesant al
acestor legături îl reprezintă durabilitatea ieşită din comun a acestora.
Un exemplu elocvent pentru acesta ar fi legăturile economice ale
Ungariei moderne de azi cu marile concerne bavareze.)
Ştefan I a organizat statul din punct de vedere politic,
administrativ-teritorial, bisericesc şi a bătut monedă cu inscripţia:
STEPHANUS REX. Pe teritoriul regalităţii au fost organizate comitate
după model apusean (şi în Transilvania), cum ar fi: Somogy, Veszprém,
Fejér, Bihar (Bihor), Kraszna (Crasna), Kolozs (Cluj) etc. Comitatele
erau unităţi teritorial-administrative, în centrul cărora se aflau cetăţi din
24
pământ. Comitatul era condus de un comes (comite), care avea atribuţii
administrative şi judecătoreşti; el a reprezentat autoritatea regală în
regiune.
Atât principele (dux) Géza, cât şi Ştefan I au aderat la creştinismul
apusean, au fondat două arhiepiscopii (Esztergom şi Kalocsa) şi mai
multe episcopii (Veszprém, Pécs, Győr, Eger, Transilvania, Csanád,
Bihar etc.), au înlesnit aşezarea călugărilor benedictini (Panonhalma).
Creştinarea maghiarilor, situaţi în mijlocul Europei, a devenit o realitate
de necontestat şi o reuşită ireversibilă (chiar dacă au mai existat
răscoale al căror scop a fost restabilirea vechilor culte păgâne).
În timpul lui Ştefan I, au fost redactate două coduri de legi (după
model german), prin care s-au pus bazele legislaţiei. Primul cod de legi
s-a ocupat de organizarea vieţii ecleziastice; de viaţa familială; de
apărarea proprietăţii private; de pedepsirea vrăjitoarelor, a celor care
practicau ceremonii străvechi (păgâni), a criminalilor şi a hoţilor. Al
doilea cod apăra biserica creştină şi făcea posibilă răspândirea
creştinismului. Prin acesta s-a hotărât ca zece sate să construiască o
biserică, s-a introdus plătirea decimii (dijmei) pentru biserică şi
sancţionarea celor care nu participau la slujbe.
După moartea accidentală a fiului său, Imre, la o partidă de
vânătoare în anul 1031, moştenirea tronului a devenit o adevărată
problemă pentru Ştefan I. La putere a fost adus Pietro Ottone Orseolo,
membru al familiei – ginerele lui – care a crescut la Veneţia (vezi
pag.15).
În timpul domniei lui Ştefan I, societatea s-a schimbat dintr-una
seminomadă într-una organizată după normele Europei creştine.
Istoricii maghiari consideră că Ştefan I a contribuit esenţial – chiar
determinant – la această metamorfoză spectaculoasă, care le-a permis
maghiarilor să-şi găsească locul şi viitorul în Europa.
Moaştele lui Ştefan I – canonizat peste câteva decenii (Szent
István) – sunt cele mai valoroase relicve arpadiene. Mâna dreaptă
mumificată a regelui este unul dintre simbolurile naţionale ale
maghiarilor.
25
Regii Arpadieni
După moartea fiului său, Ştefan I a decis orbirea vărului său,
Vazul, care era potenţialul succesor la tronul statului maghiar. Cei trei
fii ai lui Vazul au fost nevoiţi să se refugieze în străinătate. Primul secol
al regalităţii este prezentat de istoricii maghiari prin prisma luptelor de
succesiune la tronul Ungariei, prin revoltele cu scopul readucerii
cultelor păgâne şi încercările regilor de a duce mai departe moştenirea
lui Ştefan I. Regii maghiari au apelat la ajutorul statelor creştine şi de
multe ori l-au obţinut prin relaţii dinastice şi alianţe politice. Statele
europene s-au lăsat implicate deseori în luptele interne din Regatul
maghiar. Adesea moştenitorii s-au refugiat în aceste ţări, au beneficiat
de ajutorul militar al statelor vecine şi au ocupat tronul maghiar, oferind
în schimb diverse favoruri. Moştenitorul lui Ştefan I, Pietro Ottone
Orseolo (1038-1041, 1044-1046) a cerut ajutorul germanilor împotriva
contestatarilor puterii sale, dar şi pentru apărarea creştinismului.
Contestatarii statului creştin au reuşit să-şi mărească moşiile şi să-
şi consolideze poziţia pe seama puterii regale, care, în luptele pentru
tron, a pierdut multe teritorii şi moşii. În urma acestor lupte interne
continue a luat naştere o nouă pătură socială, cea a oligarhilor. Unii
dintre ei au ajuns să conteste puterea regală a lui Pietro Ottone Orseolo,
cum a fost Aba Sámuel – un alt ginere a lui Ştefan I (vezi pag.15) –
care a fost încoronat rege. Acest prim secol a fost marcat şi de
răscoalele pentru readucerea vechilor culte păgâne; cea mai importantă
dintre acestea a fost răscoala condusă de Vata, în care a fost asasinat şi
primul episcop al maghiarilor, benedictinul Gerard din Lombardia,
purtând numele de episcopul Gellért. Locul asasinării lui de către
rebeliunea pro-păgână este zona dealului pitoresc care se ridică
spectaculos deasupra capitalei Ungariei, Budapesta, numită oficial
„muntele Gellért” (Gellért-hegy).
Este interesant de amintit, că succesiunea dinastiei Arpadiene va
fi dusă mai departe de descendenţii lui Vazul, orbit din porunca lui
Ştefan I.
26
Andrei I (1046-1060)
În timpul domniei lui Pietro Ottone Orseolo (Orseolo Péter), cei
trei fii ai lui Vazul au fost nevoiţi să se refugieze în statele vecine.
Andrei a petrecut mai mult timp la Kiev, unde a fost botezat şi unde s-a
însurat cu Anastasia, fiica principelui Boleslav.
Andrei a ajuns rege cu ajutorul celor care apărau vechile culte
păgâne, dar pe care i-a îndepărtat, după obţinerea puterii. Şi-a legitimat
domnia prin apărarea creştinismului şi prin menţinerea independenţei
statului faţă de puterile străine. Cu ajutorul lui Béla, fratele mai mic, a
reuşit să apere ţara de atacurile împăratului german, Henric al III-lea
(bătălia de la Bratislava din 1052). Pentru stabilitatea coroanei şi-a
împărţit puterea cu fratele său. În regiunile periferice ale regalităţii, cum
ar fi Nyitra şi Bihar (regiunea Nitra din Slovacia de azi, respectiv Bihor)
a pus bazele unei noi instituţii, cea a ducatului.
Această unitate administrativă specifică, ducatul – care
reprezenta aproximativ o treime din teritoriul statului ungar – a fost
creată pentru succesorii la tron ai arpadienilor, pentru ca aceştia să se
acomodeze cu ideea guvernării. Primul ducat al perioadei arpadiene a
fost dăruit de Andrei I fratelui său (principele) Béla, viitorul rege sub
numele de Béla I.
Andrei I a dus mai departe moştenirea lui Ştefan I prin apărarea
creştinismului; a adus misionari din state apusene pentru înlocuirea
celor care au dispărut în revoltele păgâne, a ctitorit abaţia de la Tihany
(abaţie impozantă pe malul lacului Balaton), aşezând aici un grup de
călugări benedictini. Documentul ctitoririi din anul 1055 reprezintă
prima atestare a limbii maghiare (în documentul redactat în limba latină
au fost descoperite cuvinte, denumiri geografice, chiar şi o frază scrisă
în limba maghiară). La sfârşitul domniei şi-a încoronat propriul fiu –
Salamon (Solomon) –, iar fratele său Béla, care se aştepta să acceadă la
tron, a iniţiat o campanie militară împotriva lui, l-a învins şi a devenit
următorul rege.
Andrei I a fost înmormântat în abaţia din Tihany – sfântul locaş
funcţionează şi ca un centru turistic istoric, în interiorul şi subsolul
acestuia fiind expus şi documentul ctitoririi din 1055 (doar copia),
27
alături de panoul istorico-lingvistic consacrat celor 58 de cuvinte scrise
în maghiară din corpul textului latin.
După Andrei I, pe tron au urmat Béla I (1060-1063), Salamon
(1063-1074), Géza I (1074-1077).
Ladislau I (cel Sfânt) (1077-1095)
Încă de tânăr a participat activ în luptele pentru putere, ajutându-l
pe fratele său, regele Géza I, care – după tradiţia guvernării arpadiene –
i-a încredinţat ducatul spre guvernare. După moartea fratelui său, a fost
ales rege de către aristocraţia maghiară. A fost încoronat şi cu tiara
primită de Géza I din Bizanţ, care astăzi face parte din Coroana Sfântă
(este partea inferioară, numită şi Corona graeca).
În opinia istoricilor maghiari, între scopurile regelui se aflau:
menţinerea independenţei ţării, consolidarea puterii centrale, propagarea
creştinismului şi cucerirea unor noi teritorii.
Pentru menţinerea independenţei ţării, Ladislau I a apelat atât la
diplomaţie, cât şi la arme. Cel mai mare inamic al lui Ladislau s-a
dovedit a fi regele Salamon, fiul lui Andrei I, care, pentru a-şi menţine
tronul, a apelat la ajutorul împăratului Henric al IV-lea şi al pecenegilor.
Pentru contracararea acţiunilor lui Salamon, Ladislau I s-a apropiat de
papa Grigore al VII-lea, care l-a recunoscut drept regele legitim al
maghiarilor. În anul 1085, regele Ladislau I l-a izgonit din ţară pe
Salamon, după ce acesta, în fruntea pecenegilor, a prădat şi a jefuit ţara.
Consolidarea puterii centrale s-a realizat prin baterea monedei,
încheierea unor alianţe dinastice, dar şi prin redactarea a trei coduri de
legi. Comparând codurile de legi, din timpul lui Ştefan I, cu cele ale lui
Ladislau I, se poate observa asprimea cu care au fost pedepsiţi hoţii (au
fost spânzuraţi), de asemenea, diferenţierea pedepsei în funcţie de
statutul social al persoanelor. Legile au interzis exportul cailor şi al
boilor (comercializarea animalelor se putea realiza doar cu acordul
regelui). Numeroase articole se refereau la consolidarea vieţii bisericeşti
(reabilitarea bisericilor, plătirea decimei, participarea la slujbele de
duminică şi sărbători, pedepsirea celor care propagau cultele păgâne).
28
Aceste măsuri au consolidat statutul Bisericii romano-catolice în
Regatul maghiar.
Creştinismul a fost consolidat şi prin ctitorirea episcopiei din
Zagreb (1091) şi transferarea episcopiei din Biharia la Oradea. Regele a
sprijinit financiar şi spiritual abaţiile, bisericile şi mănăstirile.
Canonizarea regelui Ştefan I, a fiului său Imre şi a episcopului Gellért
în anul 1083, de către papa Grigore al VII-lea, au contribuit şi ele la
creşterea prestigiului regalităţii maghiare în faţa statelor europene
creştine. În această politică se încadrează trimiterea unor misionari la
Dunărea de Jos, şi preluarea de către regele Ladislau I a titlului de
„rege al Moesiei”, care a dus la tensionarea relaţiilor cu Imperiul
Bizantin.
În anul 1091, a cucerit Croaţia, pentru a avea ieşire la Marea
Adriatică, acţiune care a tensionat relaţiile cu Sfântul Scaun şi cu
Imperiul Bizantin.
Legendele îl prezintă pe regele Ladislau I (cel Sfânt) ca apărător
al creştinătăţii şi ocrotitorul ţării în faţa pericolelor pecenege şi cumane.
Moştenirea tronului a rămas o problemă constantă în istoria
regalităţii maghiare. Deoarece regele Ladislau I avea doar fete, dintre
care Piroska (Eirene) a devenit soţia împăratului bizantin Ioan al II-lea
Comnenul, succesiunea a creat numeroase probleme. Moştenirea
tronului a cauzat conflicte şi între fiii regelui Géza I, Kálmán
(Coloman) şi Álmos. Ladislau cel Sfânt a fost considerat, de-a lungul
istoriei, ocrotitorul Transilvaniei. În spaţiul carpatic sunt numeroase
picturi murale, bisericeşti, de epocă, reprezentând diferite aspecte
mitizate ale vieţii şi faptelor lui Ladislau I, cum ar fi: Ghelinţa
(Gelence, jud. Covasna), Crăciunel (Homoródkarácsonyfalva, jud.
Harghita) şi altele.
Ladislau I a fost înmormântat la Somogyvár, rămăşiţele sale
ajungând apoi la catedrala ctitorită de el însuşi la Oradea, unde cultul
acestui „rege cavaler” al dinastiei Arpadiene are dimensiuni profunde.
A fost canonizat în 1192. Moaştele lui au avut o soartă aventuroasă:
iniţial aşezate deasupra mormântului de la Oradea, ele au fost mutate de
mai multe ori, ajungând până la urmă în Győr, unde sunt ţinute şi astăzi.
O parte din oase au ajuns la Bologna, respectiv la Oradea (1775), fiind
adăpostite şi în zilele noastre la catedrala catolică a oraşului.
29
Coloman Cărturarul (1095-1116)
După moartea fratelui său, Géza I, regele Ladislau I s-a ocupat de
educaţia celor doi minori orfani, Kálmán (Coloman) şi Álmos. Cariera
tinerilor a fost sprijinită de regele Ladislau I, astfel Coloman a fost
numit episcop de către rege (numit „cărturar”), iar Álmos a fost trimis
să guverneze Croaţia şi, în anul 1095, a devenit moştenitorul tronului.
Cronicarii acelor timpuri îl prezintă pe Coloman, ca pe un om
cult, erudit – de aici şi numele de cărturar (Könyves Kálmán) –, dar
neplăcut la vedere şi cu mai multe probleme fizice. Această opinie a
persistat pe toată perioada Evului Mediu şi se datorează, pe de o parte,
faptului că, predecesorul lui, Ladislau I era foarte înalt şi zvelt
(necaracteristic arpadienilor), pe de altă parte, pentru că următorii regi
ai dinastiei erau succesorii lui Álmos (fratelui său) şi care nu aveau
niciun motiv să-i păstreze o amintire frumoasă.
În opinia istoricilor maghiari, încoronarea lui Coloman s-a realizat
cu ajutorul nobilimii şi cu acordul Sfântului Scaun. În prima etapă a
domniei, regele Coloman şi-a împărţit puterea cu fratele său, principele
Álmos, căruia i-a încredinţat conducerea ducatului. Álmos nu s-a
mulţumit cu rolul secund în stat şi a încercat, de mai multe ori, să obţină
tronul prin comploturi şi alianţe cu puteri străine. După aceste încercări,
regele l-a privat de conducerea ducatului şi, profitând de plecarea
fratelui său în pelerinaj la Ierusalim, a desfiinţat chiar şi instituţia. După
alte comploturi, Coloman l-a orbit pe fratele său Álmos, precum şi pe
fiul acestuia, trimiţându-i într-o abaţie (Acest eveniment este prezentat
şi de miniaturile din Cronica Pictată de la Viena. Ca o ciudăţenie a
istoriei este faptul că fiul orbit al lui Álmos va ajunge în 1131 regele
Ungariei sub numele de Béla al II-lea sau Béla cel Orb).
Sub domnia regelui Coloman, a continuat consolidarea internă şi
externă a ţării. Din porunca lui au fost redactate trei coduri de legi, care
au reglementat atât problemele laice (civile şi penale) cât şi pe cele
ecleziastice. Datorită acestora, rolul Bisericii a crescut, deoarece
căsătoria şi înmormântarea se oficiau doar în biserică, în prezenţa
preoţilor. În aceste documente a fost formulată inexistenţa vrăjitoarelor
şi s-a menţinut plătirea dijmei către biserică. A apărat, în continuare,
30
proprietatea privată prin pedepsirea hoţilor (chiar dacă legile sale erau
mai blânde decât cele ale lui Ladislau I) şi a interzis exportul
animalelor. Au fost introduse mai multe reforme, care vizau taxele şi
impozitele, armata şi justiţia. S-a preocupat de consolidarea puterii
regale prin păstrarea domeniilor şi a averii regale. Ca şi ceilalţi regi
maghiari, a bătut monedă proprie.
În anul 1095, papa Orban al II-lea a anunţat organizarea
cruciadelor pentru eliberarea Pământului Sfânt. Regele Coloman, a
susţinut cauza creştină, permiţând tranzitarea ţării de către armatele
creştine în drum spre Ierusalim. În opinia istoricilor maghiari prima
sarcină a regelui Coloman a fost apărarea ţării de cruciaţii (Walter cel
Sărac, Petre Pustnicul, Godefroy de Bouillon) care, în drum spre
Pământul Sfânt, au devastat de mai multe ori ţara. Pentru apărarea
locuitorilor, regele a fost nevoit, într-o primă fază, să se lupte împotriva
lor, ei prădând şi jefuind mai multe oraşe şi cetăţi, apoi a hotărât
escortarea trupelor creştine până la graniţele ţării; aceste evenimente au
provocat mari pagube Ungariei. Atât legile, cât şi donaţiile făcute
mănăstirilor, bisericilor, dar şi ctitoriile realizate – cum ar fi episcopia
de la Nyitra (azi Nitra, Slovacia) – dovedesc preocuparea regelui
Coloman pentru consolidarea creştinismului.
Printr-o politică activă, a reuşit să se impună în zona Mării
Adriatice şi, în anul 1102, a realizat uniunea dinastică (personală) între
Regatul maghiar şi Croaţia. Trei ani mai târziu a ocupat Dalmaţia,
oraşele Zara, Trau, Sebenico, Spalato şi câteva insule din zonă,
devenind regele Dalmaţiei şi Croaţiei. (Prin această uniune dinastică
s-au pus bazele relaţiilor strânse dintre Croaţia şi Ungaria, Croaţia
făcând parte organică din Ungaria până în anul 1918, când, la 29
octombrie, Saborul Croat a declarat separarea Croaţiei şi aderarea
acesteia la viitorul Regat Sârbo-Croato-Sloven.) În opinia istoricilor
maghiari, domnia regelui Coloman este foarte importantă, chiar dacă
cronicile medievale îl prezintă pe rege într-o lumină nefavorabilă.
Curtea regală a fost locul de întâlnire al erudiţilor şi al oamenilor de
cultură din acea vreme. Aici a fost redactată, probabil, una din
legendele despre regele Ştefan cel Sfânt, cu multe informaţii despre
perioada respectivă.
31
Coloman Cărturarul a fost urmat la tron de Ştefan al II-lea (1116-
1131), Béla al II-lea (cel Orb) (1131-1141), Géza al II-lea (1141-1162),
Ştefan al III-lea (1162-1172) şi Béla al III-lea (1172-1196). Majoritatea
istoricilor maghiari consideră că, în timpul regelui Béla al III-lea, a fost
redactată vestita cronică Gesta Hungarorum a notarului anonim P.
Magister (Anonymus) al „regelui Béla” (Bele Regis Notarius).
Andrei al II-lea (1205-1235)
Istoricii maghiari prezintă domnia regelui Andrei al II-lea ca fiind
una dintre cele mai importante din istoria regalităţii maghiare, datorită
politicii externe şi interne, precum codurilor de legi, care, cu câteva
schimbări, au continuat să existe până în anul 1949.
Andrei al II-lea a fost fiul acelui rege Béla al III-lea, care a făcut
demersurile necesare pentru canonizarea regelui Ladislau I (Szent
László) şi, în timpul căruia, a fost redactat codicele Pray, o carte
religioasă în limba latină, în care s-a păstrat cel mai vechi text scris în
limba maghiară, cu titlul „Discurs funebru şi rugăciune” (în magh.
Halotti beszéd és könyörgés).
Regele Béla al III-lea a ocupat principatul Halici (Galiţia),
teritoriu care, împreună cu Dalmaţia şi Croaţia, a fost cedat prinţului
Andrei spre guvernare. După moartea regelui, tronul i-a revenit fiului
său mai mare, Imre, iar lui Andrei i-au revenit moşii, cetăţi, dar şi
misiunea neîndeplinită a tatălui său de a organiza o cruciadă pe
Pământul Sfânt. Tânărul prinţ a intrat în conflict cu fratele său şi nu s-a
ocupat de organizarea cruciadei, din această cauză, papa Inocenţiu al
III-lea, în scrisoarea din anul 1198, i-a amintit despre această faptă şi i-a
criticat comportamentul faţă de rege. Prinţul Andrei, fără să ţină cont de
mustrarea papei, a continuat lupta pentru putere, astfel încât, în anul
1200, papa a mediat pacea între cei doi fraţi, care însă nu a ţinut prea
mult. Regele a fost nevoit să-l întemniţeze pe Andrei care avea la
dispoziţie o armată mai numeroasă decât a sa.
După ocuparea tronului, regele Andrei al II-lea a dus o politică de
apropiere faţă de Imperiul romano-german, care s-a manifestat prin
donarea multor domenii şi demnităţi laice şi clericale, donaţii din care
32
au rezultat conflicte şi tensiuni. Majoritatea acestor donaţii au fost
făcute grupului de străini (în mare parte germani) care s-au aşezat în
ţară cu soţia regelui, Gertrud (contesă de Merania – vezi Harta nr.3),
cum ar fi fratele reginei, Berthold, care a fost numit arhiepiscop de
Kalocsa, confirmat de papă în 1207, iar apoi ban de Dalmaţia şi Croaţia
precum voievodul Transilvaniei.
Aceste donaţii au golit vistieria ţării şi, din această cauză, a
devenit necesară introducerea unor noi taxe şi impozite. Aceste măsuri
au dus la înrăutăţirea relaţiilor între nobilimea maghiară şi cea străină,
care a culminat prin conspiraţia şi uciderea reginei Gertrud, în anul
1213, când regele se afla în campania împotriva principatului Halici.
Tematica asasinării reginei Gertrud a fost prelucrată de mai mulţi
oameni de seamă ai literaturii maghiare, astfel, acest caz petrecut în
1213 a devenit un punct de referinţă dramatică în sentimentul naţional
maghiar. Piesa de teatru a scriitorului Katona József (1791-1830) pe
această temă cu titlul de Bánk Bán (Banul Bánk) este catalogată de
literatura maghiară ca dramă naţională a maghiarilor de pretutindeni.
Regele Andrei al II-lea a organizat până în anul 1234 mai multe
campanii pentru ocuparea Haliciului (mai ales că el a guvernat Haliciul
între anii 1188-1189), toate însă au fost în zadar.
Pentru apărarea graniţelor şi propagarea creştinismului, în anul
1211, a aşezat în Ţara Bârsei Cavalerii Teutoni. Aceştia au staţionat pe
teritoriul Transilvaniei până în 1225, când regele i-a alungat. Regele s-a
preocupat şi de cucerirea Cumaniei, fiind ajutat de cavalerii teutoni şi
de dominicani, care, în contextul acelor evenimente politice, au reuşit
creştinarea cumanilor şi organizarea episcopiei Milcovului, subordonată
Sfântului Scaun. Biserica a început strângerea dijmei, iar Regalitatea
Maghiară a introdus diferite taxe şi impozite.
Andrei al II-lea a dus o politică activă pentru consolidarea
poziţiilor Ungariei în Balcani. Aceasta s-a realizat prin confirmarea
privilegiilor oraşelor dalmate, Nona şi Spalato (azi Nin şi Split,
Croaţia), prin căsătoria cu Iolanda din Constantinopol şi prin
organizarea cruciadei a V-a, în anul 1217 (fără prea mare rezultat), în
urma căreia a preluat titlul de „Regele Ierusalimului”. Odată cu a V-a
cruciadă, condusă de regele Ungariei, tânăra ţară s-a înscris definitiv în
33
rândul acelor state civilizate, care s-au maturizat nu numai în plan
politic intern, dar şi-a însuşit şi strategiile Europei creştine.
Politica internă a regelui Andrei al II-lea a marcat istoria Ungariei
pentru mai multe secole. Regele a donat, în prima parte a domniei,
foarte multe domenii, mai ales străinilor, ceea ce a făcut necesară
introducerea unor taxe şi impozite. Aceste măsuri au fost urmate de
baterea unor monede în care procentajul argintului, cu trecerea timpului,
a scăzut. Veniturile vistieriei au fost completate prin vânzarea
monopolului sării, a minelor regale şi baterea monedei de către străini
(evrei şi ismaeliţi), fapte care au devenit cauza conflictelor interne.
Stările nemulţumite l-au constrâns pe regele Andrei al II-lea să emită în
anul 1222 un document, care reglementa statutul stărilor şi relaţiile
dintre acestea în Regatul maghiar. Prin Bula de Aur (document cu
Pecete de Aur), nobilimea mică şi mijlocie a obţinut aceleaşi privilegii
ca şi nobilimea mare. Cele mai importante prevederi au fost
următoarele: 20 august a fost declarată zi de judecată regală organizată
la Székesfehérvár, a fost desfiinţată impozitarea Bisericii, averea
decedaţilor fără moştenitori intra în vistieria regală, străinii primeau
dregătorii doar cu acordul sfatului ţării. De asemenea, s-a interzis
donaţia pe vecie a comitatelor şi dregătoriilor, strângerea dijmelor se
realiza în produse şi nu în bani. Monopolurile dăruite străinilor urmau
să fie confiscate, dreptul la două dregătorii aveau doar palatinul, banul,
comiţii curiali ai regelui şi ai reginei. Nobilii aveau obligaţia să
participe doar la conflictele militare organizate pentru apărarea ţării.
Cea mai importantă prevedere a fost decretarea dreptului la rezistenţă,
în cazul în care regele ar fi încălcat articolele formulate în Bula de Aur.
Acest document a fost reeditat în anul 1231; pasajele nefavorabile
Bisericii au fost reformulate (plătirea decimei în produse a fost ştearsă)
şi feţele bisericeşti au fost scoase de sub jurisdicţia guvernatorului.
Prin activitatea sa legislativă, s-a creat un cadru juridic şi pentru
saşii transilvăneni, în anul 1224, prin Diploma Andreană (Andreanum),
care a reconfirmat privilegiile coloniştilor germani. Libertăţile şi
privilegiile formulate se referă la provincia Sibiului şi i-a unit juridic pe
saşii aşezaţi aici. Saşii aveau dreptul să-şi aleagă judele şi preoţii, să
organizeze târguri şi să facă comerţ, în schimb, erau obligaţi la
echiparea unei oşti de 500 de militari şi plăteau anual 500 de arginţi.
34
Aceste privilegii acordate saşilor au devenit punctul de plecare al
unităţii juridice săseşti, care a fost numit mai târziu, Pământul Crăiesc
(Fundus Regius).
Un alt popor cu statut special care este amintit de izvoarele
istorice scrise medievale sunt secuii, care, de-a lungul secolelor, se
ocupau de apărarea graniţelor, în schimbul unor privilegii (erau scutiţi
de impozite, aveau dreptul să-şi aleagă judele şi preoţii şi aveau dreptul
la autoguvernare – se organizau în scaune, precum Scaunul Ciuc,
Scaunul Arieş, Scaunul Mureş, Trei Scaune etc., Universitas siculorum)
acordate de regi.
Istoricii maghiari au formulat mai multe opinii despre originea
acestui popor, astfel ei au fost consideraţi descendenţii hunilor, sciţilor,
avarilor, maghiarilor sau bulgarilor.
În Evul Mediu, secuii au apărat graniţele Regatului maghiar şi
şi-au schimbat locaţia odată cu modificările acestora, astfel, în secolul
al XI-lea, erau aşezaţi în zona Bihorului, iar în secolul al XIII-lea sunt
mutaţi în curbura Carpaţilor de regele Andrei al II-lea. Secuii au
participat ca avangardă a cavaleriei maghiare în diferite bătălii şi au
făcut parte din oastea regelui Andrei al II-lea la Cruciada a V-a. Secuii
se autodefinesc astăzi ca descendenţii hunilor lui Attila „biciul lui
Dumnezeu”.
Sub domnia regelui Andrei al II-lea a pornit expediţia ordinului
dominican condusă de fratele Iulianus (în magh. Julianus barát) în
căutarea maghiarilor care nu au participat la migraţie şi au rămas cu
familiile lângă fluviul Volga, în regiunea numită de istoricii maghiari
Magna Hungaria (vezi Harta nr.1).
Conform consemnărilor, Iulianus i-a găsit în jurul anului 1235, în
împrejurimile regiunii Magna Bulgaria (localitatea Bolgari – azi
reşedinţa districtului Spassky din Rebublica Tatarstan din Federaţia
Rusă).
În a doua parte a domniei, regele Andrei al II-lea a împărţit
puterea cu fiii săi (Béla şi Coloman), care au căpătat astfel experienţa
necesară conducerii statului.
35
Béla al IV-lea (1235-1270)
După părerea istoricilor maghiari, personalitatea şi domnia regelui
Béla al IV-lea au fost puternic marcate de moartea violentă a mamei
sale, Gertrud de Merania şi de guvernarea slabă a tatălui său, Andrei al
II-lea. Ca tânăr monarh, el a văzut în nepedepsirea conspiratorilor şi în
semnarea Bulei de Aur acte de slăbiciune ale acestuia.
Regele Andrei al II-lea, la presiunile oligarhilor, l-a încoronat pe
Béla încă din anul 1214. Ca tânăr rege i-a fost cedată guvernarea
Dalmaţiei (1220) şi a Transilvaniei (1226) şi a fondat Banatul de
Severin (1230). Din căsătoria cu fiica împăratului de Niceea (astăzi
Iznik, Turcia) i s-au născut 10 copii.
Politica sa internă ar putea fi împărţită în două perioade: cea
desfăşurată înainte de atacul tătarilor, perioadă care poate fi
caracterizată prin reintrarea în posesia domeniilor donate de tatăl său,
pedepsirea nobililor care au complotat şi au asasinat-o pe mama lui,
permiterea aşezării cumanilor pe teritoriul ţării, care au cauzat multe
pagube şi tensiuni. Aceste măsuri au provocat conflicte serioase între
rege şi stări, iar consecinţele dezastruoase se vor observa în timpul
atacurilor tătare, când o parte a nobilimii l-a abandonat.
Cel mai important eveniment al domniei regelui Béla al IV-lea a
avut loc între anii 1241-1242. Atacul tătarilor a fost prevestit de
membrii ordinului dominican, care au organizat mai multe misiuni
pentru întâlnirea cu maghiarii din Magna Hungaria. Ştirile despre
apropierea tătarilor au fost transmise atât regelui (care a primit o
scrisoare de ameninţare de la marele han) cât şi papei, care nu au luat
însă măsuri. Tătarii conduşi de Batu Han au atacat Regatul Ungariei din
trei direcţii. Maghiarii au încercat să-şi apere graniţele, dar la pasul
Vereţki (Verecke) oastea maghiară a suferit o grea înfrângere, drept
urmare, tătarii au avut cale liberă spre Câmpia Panonică. Rogerius – un
canonic din Oradea – descrie în Carmen miserabile atacurile tătarilor şi
jefuirea oraşelor aflate în drum spre Pesta. În timp ce regele şi armata
maghiară s-au stabilit lângă râul Sajó, pe câmpia Muhi. Locuitorii
maghiari şi germani l-au ucis pe conducătorul cumanilor şi escorta
acestuia, pierzând astfel în mod stupid sprijinul preţios al vestitei oaste
cumane, care se pregătise şi ea pentru lupta cu inamicul comun.
36
Bătălia decisivă a avut loc între 10 şi 11 aprilie 1241. Tătarii
conduşi de Batu Han au încercuit tabăra maghiară apărată de care de
război pe care au asediat-o şi au nimicit-o. Regele Béla al IV-lea s-a
refugiat la Bratislava (Pozsony) şi a cerut ajutorul principilor europeni
(ex. regele Ludovic al IX-lea al Franţei) şi al papei Grigore al IX-lea,
dar în zadar. Între timp, tătarii au măcelărit trupele maghiare rămase şi
şi-au continuat drumul spre centrul statului jefuind, măcelărind şi
distrugând oraşe şi biserici. Paralel cu aceste evenimente, ei au atacat
Transilvania ocupând Rodna (Óradna), Bistriţa (Beszterce), Cluj,
Oradea. O altă oaste tătară a atacat Ţara Bârsei, Alba Iulia
(Gyulafehérvár), Sibiu şi Cenad, alte trupe atacând Ungaria dinspre
Polonia. Tătarii s-au instalat şi s-au organizat pe teritoriile ocupate,
forţând locuitorii să plătească taxe. În ianuarie 1242, au traversat
Dunărea îngheţată, urmărindu-l pe rege, care era în drum spre Trau
(Trogir; Dalmaţia) împreună cu familia sa. Acţiunea tătarilor a eşuat,
fiindcă au fost rechemaţi datorită decesului marelui han.
După atacurile tătare, regele Béla al IV-lea şi-a reconsiderat
politica. A trecut la construirea cetăţii din Buda, a poruncit construirea
cetăţilor din piatră şi apărarea oraşelor cu ziduri puternice. Datorită
acestor măsuri, el a ajuns să fie privit de istoriografia maghiară, ca al
doilea întemeietor al statului (după Ştefan cel Sfânt). În anii care au
urmat, regele s-a preocupat de încheierea unor acorduri cu ţările vecine
(căsătorii dinastice), state care la rândul lor erau ameninţate în cazul
unor noi campanii mongole. S-a recurs la repopularea ţării cu locuitori
din teritoriile vecine, de exemplu, cu germani şi cumani, iar oraşele,
bisericile şi mănăstirile distruse au fost reconstruite. Au fost fondate
oraşe noi; în anul 1247 a fost ridicat oraşul Zagreb – azi capitala
Croaţiei – Buda (vizavi de Pest în locul unui sat) şi Esztergom, toate
fiind înconjurate cu ziduri de protecţie.
În anii următori, regele s-a preocupat de apărarea ţării. Graniţele
au fost atacate atât de grupuri de tâlhari, cât şi de principele Austriei,
Frederic al II-lea care a încercat ocuparea părţii apusene a regatului.
Apărarea graniţelor a fost înlesnită de existenţa cetăţilor şi a
fortificaţiilor din piatră construite din porunca regelui. Din cauza
pericolelor multiple şi a cheltuielilor imense, regele a renunţat la dreptul
exclusiv de construire a fortificaţiilor şi a cetăţilor. Pentru că regele a
37
permis nobililor construirea cetăţilor, apărarea graniţelor a ajuns, după
un timp, pe mâna unor mari familii nobiliare. În anul 1247, regele Béla
al IV-lea i-a aşezat pe cavalerii ioaniţi în Banatul de Severin pentru a
apăra graniţele împotriva atacurilor tătare. În diploma emisă, sunt
prezentaţi vecinii cavalerilor ioaniţi: voievodatele conduse de Litovoi şi
Seneslau şi cnezatele conduse de Ioan şi Farcaş, situate între Carpaţi şi
Dunăre.
Regele Béla al IV-lea s-a implicat şi în lupta pentru moştenirea
Babenbergului: Austria şi Stiria. După mai multe conflicte militare, în
anul 1261, a fost încheiată o pace la Viena, prin care Béla al IV-lea
renunţa la pretenţiile sale.
Pentru completarea veniturilor vistieriei, au fost luate o serie de
măsuri: a fost bătută o nouă monedă, vama a fost introdusă atât la
drumuri mai mari, cât şi în târguri, au fost colectate taxe şi impozite.
În a doua parte a domniei, relaţia între Béla al IV-lea şi fiul său
Ştefan, a devenit tensionată, culminând cu răzvrătirea prinţului (1264-
66). Regele a fost învins şi a fost nevoit să cedeze partea răsăriteană a
ţării, care, în anii următori, a fost guvernată de tânărul Ştefan.
Ultimii regi Arpadieni
În ultimii ani de domnie ai membrilor dinastiei Arpadiene, se
observă slăbirea puterii centrale şi creşterea puterii oligarhiei. Regele
Ştefan al V-lea (1270-1272), fiul lui Béla al IV-lea, a încercat
consolidarea puterii regale, ceea ce s-a dovedit foarte dificil şi în timpul
domniei lui Ladislau al IV-lea (1272-1290), din cauza numeroaselor
lupte interne dintre familiile Csák, Kőszegi şi Gutkeled. Oligarhii şi
nobilii s-au revoltat de multe ori împotriva regelui, l-au capturat şi s-au
aliat cu principele Albert de Habsburg, care a intrat astfel în posesia mai
multor cetăţi în partea apuseană a ţării.
Regele Andrei al III-lea (1290-1301) şi-a început domnia cu un
decret (care conţinea 35 de articole), prin care garanta privilegiile
nobililor şi saşilor transilvăneni, în schimbul încoronării sale. Aceste
categorii sociale au fost scutite de impozite şi de participarea la războaie
externe; tot aici au fost garantate privilegiile Bisericii. Cu toate acestea,
38
începând cu anul 1292, a crescut frecvenţa răscoalelor împotriva puterii
regale.
Odată cu moartea regelui Andrei al III-lea (1301), Dinastia
Arpadiană se stinge pe linie bărbătească.
Societate, economie, cultură
În Ungaria secolului al XI-lea, s-a dezvoltat o formă specifică a
feudalismului, prin care istoricii maghiari înţeleg naşterea proprietăţii
private, bazată pe domeniile funciare.
Societatea maghiară, în epoca dinastiei Arpadiene, se afla într-o
evoluţie continuă. În principiu, societatea s-a împărţit în oamenii liberi
(liberi) şi robi (servi). În timpul regelui Ştefan I (cel Sfânt), codurile de
legi împărţeau oamenii liberi în două categorii: elita societăţii
(nobilitas) şi oamenii de rând (ignobiles).
Elita societăţii (nobilitas) era alcătuită din elita laică şi cea
ecleziastică. Elita laică era constituită din înalţii demnitari de origine
maghiară şi străină. Iniţial, în rândul elitei de origine maghiară se
găseau şi membrii vechilor familii, care, odată cu pătrunderea şi
răspândirea creştinismului şi mai ales datorită luptelor pentru tron, au
dispărut. Străinii veniţi şi aşezaţi în Ungaria, au obţinut diferite
demnităţi şi ranguri, au primit moşii şi unii dintre ei erau incluşi, după
câteva generaţii, în rândul elitei locale maghiare. Elitele au fost, prin
excelenţă, posesori de domenii funciare, care, cu ocazia luptelor pentru
tron, au acaparat mari domenii şi au aspirat la puterea politică.
Elita ecleziastică s-a format în timpul primului rege maghiar, care,
prin codurile de legi, a creat un cadru legislativ favorabil creştinismului
şi elitelor bisericeşti. Regele Ştefan cel Sfânt a recomandat fiului său
cinstirea feţelor bisericeşti, care erau consilierii regelui. Iniţial înaltul
cler era de provenienţă străină, dar, începând cu a doua jumătate a
secolului al XI-lea, izvoarele istorice vorbesc de clerici maghiari, şcoliţi
în Ungaria.
Oamenii de rând (ignobiles) sunt prezenţi deja în legile regelui
Ştefan cel Sfânt. Sub domnia lui Ladislau cel Sfânt, deosebirile dintre
oamenii liberi şi robi s-au atenuat, robii nu mai erau priviţi ca obiecte
39
sau proprietate. Codurile de legi din timpul lui Coloman Cărturarul
prezintă o stratificare complexă a societăţii.
În Regatul maghiar putem deosebi trei tipuri de domenii funciare:
ale regelui, ale bisericii şi ale laicilor. Majoritatea teritoriilor, la sfârşitul
secolului al XI-lea, se aflau în posesia regelui. Domeniile bisericeşti au
luat naştere odată cu organizarea Bisericii creştine apusene, datorită
donaţiilor regale şi ale credincioşilor. Din această cauză, domeniul
bisericesc a fost foarte fărâmiţat. Iniţial, donaţii şi ctitorii au fost
realizate doar de regii maghiari, dar, cu timpul, credincioşii au construit
mai multe mănăstiri şi abaţii. Domeniile laicilor existau încă din
perioada premergătoare organizării statului maghiar. În vremea regelui
Ştefan cel Sfânt, proprietatea moştenită era deosebită de cea primită ca
donaţie regală. Ca urmare a luptelor pentru tron, domeniul regal s-a
micşorat, datorită donaţiilor excesive ale pretendenţilor. Legile lui
Coloman Cărturarul au hotărât ca domeniile obţinute din donaţii, în
cazul în care nu există moştenitori direcţi, să revină regelui.
Ocupaţiile principale ale maghiarilor erau: agricultura, creşterea
animalelor şi viticultura. Dacă în secolul al XI-lea a predominat
creşterea animalelor, acest fenomen s-a schimbat până în secolul al
XIII-lea, deoarece în acest secol şi agricultura a devenit o ocupaţie de
bază a maghiarilor. Pământul era cultivat cu plugul şi cu boii. Alături de
creşterea boilor, oilor, cailor, vitelor şi bivolilor, foarte mulţi s-au
ocupat de apicultură. Pescuitul şi vânatul au fost ocupaţii cunoscute în
Ungaria secolelor XI-XIII.
Maghiarii s-au ocupat, de asemenea, cu diverse meşteşuguri şi cu
comerţul. Comerţul se realiza atât intern, în târguri (iniţial în zilele de
duminică) săptămânale, lunare sau chiar anuale, cât şi cu ţările vecine.
Monedele bătute de regii maghiari au susţinut stabilitatea vieţii
economice, iar fixarea unor preţuri maximale, prin ordin regesc, a
contribuit la protejarea cumpărătorilor. Mult timp colectarea vămii era
în mâna ismaeliţilor (musulmanilor).
În secolul al XI-lea, majoritatea populaţiei locuia la sate, în
locuinţe semiîngropate sau în case construite din lemn, iar la oraşe,
alături de locuinţele din lemn au fost construite şi case din piatră. În
opinia istoricilor, oraşele, în sensul clasic al cuvântului, au apărut doar
în secolul al XIII-lea. Acestea au fost înconjurate cu ziduri de protecţie.
40
În centrul se afla piaţa cu mai multe biserici, numărul lor variind de la
caz la caz. Dezvoltarea oraşelor a fost înlesnită atât de dinamismul vieţii
economice şi comerciale, cât şi de dirijarea comerţului spre oraşe.
Alături de capitala Buda şi Székesfehérvár, Sopron, Oradea şi Kassa
(azi Košice, Slovacia) au devenit mari centre urbane. Unele oraşe au
ajuns să beneficieze de privilegii, cum ar fi dreptul alegerii judelui,
parohului sau scutirea de impozite.
Cultura, în epoca regilor Arpadieni, s-a dezvoltat simţitor. Cu
timpul, au fost fondate multe mănăstiri şi abaţii, care au devenit
adevărate centre ale redactării şi copierii codicelor şi documentelor.
Carol Robert de Anjou (1301-1342)
În urma stingerii dinastiei Arpadiene, lupta pentru tron a continuat
între cei trei pretendenţi la tron, Carol Robert, Venceslav (Vencel) şi
Otto. Aceştia au fost sprijiniţi de diferite grupuri nobiliare, care i-au
încoronat, fără să fi fost îndeplinite toate condiţiile ceremoniei de
încoronare. În Ungaria medievală, încoronarea avea un protocol strict –
fără respectarea tuturor prevederilor acestuia ea putea fi contestată legal
de opozanţi şi aspiranţi –, şi trebuia să aibă loc în bazilica din
Székesfehérvár, cu Coroana Sfântă. Ceremonia trebuia oficiată de
arhiepiscopul din Esztergom. Cei trei pretendenţi la tron erau înrudiţi cu
dinastia Arpadiană pe linie feminină: Carol Robert de Anjou, fiul
regelui Neapolelui era nepotul regelui Ştefan al V-lea; Venceslav, fiul
regelui Boemiei şi al Poloniei era logodit cu fiica regelui Andrei al III-
lea (după încoronare a folosit numele de László) şi ducele Otto din
Bavaria (Wittelsbach), nepotul regelui Béla al IV-lea. Ca semn de
recunoştinţă, monarhii au oferit nobililor care i-au ajutat moşii şi titluri,
cu care aceştia şi-au consolidat poziţiile în cadrul administraţiei regale,
ajungând, în cele din urmă, să decidă soarta Regatului maghiar. Lupta
pentru tron a fost câştigată de Carol Robert de Anjou, care a fost
sprijinit de Sfântul Scaun (papa Bonifaciu al VIII-lea şi papa Benedict
al XI-lea) şi de oligarhia maghiară.
41
Centrul politic al regelui era organizat la Timişoara (Temesvár),
de unde a guvernat ţara până în anul 1320 când, datorită evenimentelor
politice stringente, s-a mutat la Visegrád (la nord de Budapesta de azi).
Scopul lui Carol Robert, după încoronarea din 1310, a fost
diminuarea puterii oligarhilor atât pe cale diplomatică, cât şi pe cale
militară. În perioada celor trei regi, oligarhii au obţinut mari moşii, au
devenit suverani, s-au baricadat în cetăţi şi fortificaţii. Aşa s-a întâmplat
în cazul lui Csák Máté în Trencsén (azi Trenčín, Slovacia), Aba Amadé
în Gönc, Ladislau Kán (Kán László) la Deva. Ei se sprijineau pe vasali,
care îi considerau pe oligarhi, suveranii lor, ca princeps şi unii dintre ei
băteau chiar monedă proprie (familia Kőszegi, familia Subics), iar
ţăranii le plăteau taxe. Ei au încheiat căsătorii dinastice cu puterile
vecine şi au încercat subordonarea centrelor episcopale. Când membrii
Bisericii nu s-au supus, s-a trecut la prădarea şi jefuirea mănăstirilor şi a
bisericilor.
În perioada 1311-1323, Carol Robert i-a învins pe baronii locali
(de exemplu pe Csák Máté din regiunea Trencsén, care stăpânea parţial
sau în întregime 18 comitate) şi a trecut la introducerea reformelor.
Prin donaţiile către susţinătorii săi, Carol Robert a creat un nou
grup de baroni loiali (familia Garai, Laczfi). Noua aristocraţie era legată
de rege prin recunoştinţă, prin demnităţile îndeplinite în administraţia
regală (palatin, voievod, trezorier etc.) şi veniturile derivate din acestea.
Demnitarilor li se cuvenea, alături de titlu, şi posesia unor terenuri.
Baronii loiali lui Carol Robert se bucurau de viaţa curţii regale şi de
statutul cavalerilor. Armata ţării era compusă din oştile regale, oştile
baronilor (banderium) şi din cavaleria uşoară cumană.
Întreţinerea curţii regale şi a armatei au determinat sporirea
veniturilor trezoreriei. Această creştere a fost necesară pentru
dezvoltarea economiei, care s-a realizat şi prin impozitarea mineritului
(aur, sare). Spre deosebire de practica anterioară a dinastiei Arpadiene –
când minele funcţionau doar pe proprietăţile statului – acum s-a permis
funcţionarea minelor şi pe proprietăţile private. Cel mai însemnat venit
al monopolului regal s-a realizat din comercializarea metalelor.
Metalele preţioase extrase trebuiau furnizate, în stare brută, trezoreriei
care plătea cu bani pentru ele. Pentru stimularea mineritului au fost
chemaţi şi aşezaţi mineri din ţările vecine. Aşa s-au dezvoltat oraşele
42
miniere situate în Transilvania, cum ar fi Baia de Arieş (Aranyosbánya;
jud. Alba), Baia Mare (Nagybánya; jud. Maramureş) şi de-a lungul
râului Garam (Hron, azi Slovacia), cum ar fi Körmöcbánya (Kremnica),
Selmecbánya (Banská Štiavnica), Besztercebánya (Banska Bystrica).
Ungaria a devenit, în primul sfert al secolului al XIV-lea, principalul
producător de aur din Europa, extragerea anuală atingând 2000-2500
kg. de aur anual. Datorită acestei dezvoltări, în ţară a fost introdusă
moneda de aur, de bună calitate. În anul 1336 a fost introdusă taxa pe
poartă, plătită de iobagi. Scopul acestei măsuri a fost sporirea
veniturilor. În ceea ce priveşte dezvoltarea vieţii urbane, putem deosebi
oraşele libere regeşti, oraşele miniere şi oraşele mici care se aflau sub
jurisdicţia nobililor şi a moşierilor. Datorită poziţiei geografice, marile
drumuri comerciale au traversat teritoriul Regatului maghiar,
contribuind la dezvoltarea vieţii comerciale. Peste tot au fost construite
mori de vânt. În secolul al XIV-lea, Regalitatea Maghiară a importat
arme, articole de artizanat, ţesături şi a plătit pentru ele în aur, în
animale şi în vin. A exportat fier, alte metale, cai şi ceară.
Domnia lui Carol Robert a avut o însemnătate aparte şi pentru
localitatea Cluj (Kolozsvár), care, în data de 19 august 1316, a fost
ridicată la rangul de oraş (város).
Pe teritoriul Regalităţii Maghiare au fost chemate şi aşezate mai
multe ordine călugăreşti, cum ar fi benedictinii, cistercienii, franciscanii
şi Ordo Fratrum Sancti Pauli Primi Eremitae (singurul ordin
călugăresc de origine maghiară). Aceştia erau purtătorii culturii şi ai
civilizaţiei apusene creştine, iar centrele lor, adevărate nuclee ale
culturii şi spiritualităţii.
În ceea ce priveşte politica externă, Carol Robert a încercat
redobândirea teritoriilor, care au aparţinut cândva Regalităţii Maghiare.
Consolidarea Serbiei a fost privită ca o ameninţare, prin urmare, au fost
organizate două campanii militare (1317, 1319), în urma cărora a fost
reorganizat Banatul de Macsó (azi Valjevo, Serbia) şi a fost extinsă
influenţa asupra cetăţilor de pe malul Dunării (Belgrad). În anul 1324,
voievodul muntean, Basarab, vasalul regalităţii maghiare, a ocupat
Banatul de Severin, teritoriu care se afla sub autoritatea Ungariei.
Datorită acestui conflict, regele maghiar a organizat o campanie militară
la sud de Carpaţi, în anul 1330, pentru pedepsirea insubordonatului.
43
Basarab l-a învins pe Carol Robert în bătălia de la Posada şi a obţinut
independenţa Tării Româneşti. Pentru o mai bună colaborare cu statele
vecine, în anul 1335, Carol Robert a organizat la Visegrád întâlnirea
celor trei puteri ale Europei Centrale: Ungaria (Carol Robert), Polonia
(Cazimir al III-lea) şi Boemia (Ioan de Luxemburg). Scopul a fost atât
deschiderea unui drum comercial care ocolea Viena, cât şi un
aranjament dinastic, cum ar fi moştenirea tronului Poloniei de către fiul
său şi realizarea uniunii personale între cele două regate.
Este interesant că această alianţă angevină a fost refăcută în 1991,
sub denumirea de Grupul de la Visegrád, alcătuit atunci – în februarie
1991 – din Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria; acest grup activează şi în
prezent în cadrul Uniunii Europene.
La moartea sa, Carol Robert a lăsat moştenire fiului său un stat
consolidat.
Ludovic I (cel Mare) (1342-1382)
În opinia publică maghiară, Ludovic I (cel Mare) este considerat
„regele cavaler”, eroul mai multor confruntări militare şi fondatorul
unui adevărat „imperiu”, care era înconjurat de trei mări. Numele lui
apare în mai multe legende, fiind cavalerul care îi ocroteşte pe cei slabi
şi pe cei aflaţi în pericol. El a moştenit un stat prosper cu o viaţă
economică dezvoltată. Datorită unor aranjamente neonorate, Ludovic a
fost nevoit să se ocupe de rezolvarea problemelor dinastice ale fratelui
său Andrei (Endre), care trebuia să fie încoronat rege al Neapolelui
(Napoli, Italia), ceea ce nu s-a întâmplat. Pentru a fi recunoscut rege al
Neapolelui, în urma unor negocieri, trezoreria trebuia să plătească cinci
tone de aur şi şase tone de argint curţii papale din Avignon, dar cu toate
acestea, fratele lui Ludovic I, Andrei a fost asasinat. Acest eveniment a
fost cauza expediţiilor militare (1347–1348,1350–1352), organizate
pentru răzbunarea morţii fratelui său şi pentru a demonstra justeţea
pretenţiei la tronul Neapolelui. Ludovic a cucerit oraşul Neapole, dar pe
termen lung nu a reuşit menţinerea domniei. A purtat războaie cu
Veneţia, care contesta suzeranitatea maghiară asupra oraşelor dalmate,
dar care, în urma păcii de la Torino, trebuia să plătească Ungariei, 7 mii
de galbeni, anual.
44
Cele mai mari schimbări în cei 40 de ani de domnie au survenit la
graniţele de sud şi de răsărit ale Regatului maghiar. Pentru a consolida
graniţa de sud, Ludovic I şi-a extins suzeranitatea asupra Herţegovinei
(1355) şi Bosniei (1363). În ceea ce priveşte graniţa răsăriteană,
lucrurile erau mai complicate: la sud de Carpaţi se afla Ţara
Românească, un stat tânăr, care a obţinut independenţa în timpul lui
Carol Robert, sub conducerea lui Basarab, dar ai cărui urmaşi au
acceptat suzeranitatea maghiară. Domnul Vladislav Vlaicu, se întitula
într-un document din 1368, voievod din mila lui Dumnezeu şi a regelui
maghiar, ban de Severin şi duce al Făgăraşului şi al Amlaşului (primite
ca feude). În anii 1340, teritoriul de la răsărit de Carpaţi se afla sub
influenţa tătarilor, care ameninţau Regalitatea Maghiară (de exemplu,
atacul din anul 1345, când au prădat Transilvania). Ca răspuns,
Ludovic a purtat mai multe campanii împotriva tătarilor. Cu ocazia
acestor expediţii, Dragoş, un nobil român din Maramureş, originar din
satul Bedea (Bedőháza, azi Бедевля, Ucraina; comite Drag, olaco de
Bedeuhaza), a trecut Carpaţii, în fruntea unui grup de români şi s-a
aşezat în Moldova (1345). Atât el, cât şi urmaşul lui, Sas erau sub
suzeranitate maghiară. Relatările cronicarului Küküllei János (Ioan de
Târnave) prezintă evenimentele care au urmat: un alt român din
Maramureş, Bogdan de Cuhea (Izakonyha), în fruntea unui grup de
români, a trecut Carpaţii şi i-a alungat pe fiii lui Dragoş, obţinând astfel
independenţa faţă de Regalitatea Maghiară. Cu toate acestea, a
continuat să se menţină o oarecare legătură între cele două părţi. Între
anii 1351 şi 1354, Ludovic a participat la trei campanii militare
împotriva lituanienilor, ca ajutor acordat regelui polonez Cazimir al III-
lea, obţinând Lodomeria şi Haliciul (Galiţia) – teritorii care s-au aflat
sub administraţie maghiară în timpul regelui Andrei al II-lea, respectiv
Béla al III-lea.
În aceste campanii militare, regele a fost ajutat atât de baroni, cât
şi de nobili, care i-au rămas fideli pe tot parcursul domniei,
îmbogăţindu-şi şi întărindu-şi puterea. După moartea regelui polon,
Cazimir al III-lea (1370), Ludovic a devenit regele Poloniei, conform
hotărârilor luate la întâlnirea de la Visegrád din 1335, realizându-se
astfel uniunea personală dintre Ungaria şi Polonia.
45
Regele Ludovic I aminteşte, în mai multe diplome, de hotărâri
comune luate cu elita clerului şi cu baronii (cum prelatis et baronibus
nostris). Pentru o mai eficientă guvernare, a mărit atribuţiile sfatului
domnesc. Datorită presiunii exercitate de nobilime, în anul 1351 a
completat Bula de Aur (1222), lege prin care au fost recunoscute în
continuare privilegiile nobilimii (nu plăteau impozite, fără mandat nu
puteau fi arestaţi, reşedinţa lor era inviolabilă, erau obligaţi să se
prezinte la arme doar pentru apărarea ţării). Nobilimea (indiferent de
reşedinţă) va beneficia de aceleaşi drepturi şi libertăţi. Schimbări au
avut loc în problematica moştenirii. Succesiunea se realiza pe cale
masculină, iar în cazul în care nu existau moştenitori, averea revenea
regelui. Moşierii erau obligaţi să taxeze iobagii uniform (nona),
asigurându-se cultivarea teritoriilor şi prevenind abuzurile moşierilor.
Legea a interzis transferarea iobagilor de pe o moşie pe alta fără
consimţământul celuilalt moşier (abductio), proprietarii au căpătat drept
de judecată asupra iobagilor.
În vremea domniei lui Ludovic I, s-a încheiat procesul formării
societăţii maghiare, s-a finalizat stratificarea socială, societatea
organizându-se în nobilime şi ţărănime. Nobilimea era proprietara
marilor moşii, iar privilegiile erau legate de moşie şi nu de persoana
nobililor. Ţărănimea din secolul al XIV-lea plătea taxe şi impozite în
bani şi produse şi avea dreptul de a se muta de pe o moşie pe alta.
Ludovic I, ca şi tatăl său, s-a preocupat de dezvoltarea oraşelor.
Clujul de exemplu – ridicat la rang de oraş de Carol Robert – avea drept
de alegere a judelui şi a parohului; comercianţii oraşului au fost scutiţi
de vamă pe teritoriul Transilvaniei (acesta ca semn de mulţumire pentru
loialitatea faţă de rege în confruntarea cu Ladislau Kán, voievodul
Transilvaniei, care aspira la putere regională). În anii 1370 a permis
iobagilor să se mute în oraşele Cluj şi Turda (Torda). Comercianţii
Sibiului au primit dreptul să comercializeze produsele provenite în
urma comerţului cu Levantul (Orientul Apropiat şi împrejurimile), cum
ar fi: piperul, şofranul şi alte mirodenii.
Potrivit cronicilor contemporane, Ludovic I a fost un adevărat
cavaler, pios, a întărit privilegiile Bisericii şi i-a ajutat pe cei slabi. El
este singurul rege maghiar denumit de posterioritate „cel Mare”. Ioan de
Târnave (Küküllei János), în opera sa despre viaţa lui Ludovic I
46
(Chronicon de Ludovico rege), povesteşte bătăliile la care a participat
regele şi vitejia lui în acestea. Ştim că s-a îmbolnăvit, în anii 1349-
1350, de ciuma care a decimat populaţia ţării (şi în care a murit şi soţia
sa), dar s-a vindecat. Campaniile militare din Italia au influenţat în mod
pozitiv cultura din Ungaria. Au fost construite mai multe palate în stil
gotic (Diósgyőr). În această perioadă au activat şi fraţii sculptori
Kolozsvári – Márton şi György – care au realizat statuia Sfântului
Gheorghe din Praga (a cărei copie se găseşte acum la Cluj). În timpul
domniei lui Ludovic I, s-a intensificat şi activitatea cronicarilor. Cea
mai semnificativă operă a fost Cronica Pictată de la Viena, realizată cel
mai probabil de călugărul franciscan originar din Veszprém, Kálti
Márk. Un act important al domniei lui Ludovic I a fost fondarea
Universităţii din Pécs, în anul 1367. Astfel, tinerii din Ungaria nu mai
erau obligaţi să studieze la universităţi apusene ca Bologna, Padova şi
Paris (în cea din urmă a studiat şi notarul-cronicar Anonymus al
„regelui Béla”, autorul cronicii Gesta Hungarorum) sau la Praga,
Cracovia şi Viena, deoarece li s-a deschis calea studiilor superioare
autohtone. Fondarea Universităţii din Pécs a fost un pas uriaş făcut spre
integrarea culturală a Ungariei în sistemul cultural al Apusului.
Universitatea a funcţionat până la mijlocul secolului al XV-lea,
decăderea ei s-a datorat morţii fondatorului ei. Locul Universităţii din
Pécs a fost preluat de Universitatea din Óbuda, fondată de Sigismund de
Luxemburg, în anul 1395.
Sigismund de Luxemburg (1387-1437)
După o perioadă relativ scurtă de stabilitate, Ungaria s-a confruntat
din nou, cu problema luptelor pentru tron, deoarece Ludovic I avea
două fiice minore. Maria a devenit pentru o scurtă perioadă (1382-1385)
rex al Ungariei, în timp ce sora sa, Hedvig (sub numele de Jadwiga) a
ajuns rex al Poloniei (1384 – 1399). Viaţa Jadwigăi era una evlavioasă,
iar după căsătoria sa cu Władysław Jagello (Jogaila, marele voievod al
Lituaniei păgâne), a fost considerată creştinătoarea poporului lituanian.
(Sfânta Jadwiga – Jadwiga Andegaweńska – este înmormântată în
Cracovia, în Catedrala Wawel).
47
Dorinţa lui Ludovic I a fost ca Maria să fie încoronată ca regină,
cu toate că nobilimii maghiare nu i-a plăcut ideea ca regatul să fie
condus de o femeie minoră (de aici şi denumirea de rex şi nu regină).
Această nouă situaţie şi apariţia pretendenţilor la tron au scindat
nobilimea, învingător ieşind soţul Mariei, Sigismund de Luxemburg,
care a ajuns la un acord atât cu nobilimea maghiară cât şi cu cea polonă.
Cu domnia lui a început o nouă epocă în istoria Regalităţii Maghiare.
Deşi a reuşit ocuparea tronului, Sigismund de Luxemburg a
pierdut majoritatea castrelor şi astfel puterea. Baronii dictau politica
regatului. Majoritatea fortificaţiilor au ajuns în posesia acelora care l-au
sprijinit, astfel doar 1/4 din castre au rămas în proprietatea regelui.
În prima parte a domniei, regele a fost preocupat de consolidarea
puterii. A înnobilat persoane loiale şi le-a acordat moşii, obţinute după
dispariţia unor familii fără moştenitori. În multe cazuri aceste persoane
erau străini, iar aceste înnobilări au generat conflicte cu baronii locali.
Consolidarea puterii s-a realizat atât prin alianţe încheiate cu familiile
marilor nobili, cât şi prin căsătoria cu Cillei Borbála (după moartea
reginei Maria), ceea ce i-a adus sprijinul puternicilor familii Cillei şi
Garai. Această căsătorie a avut loc după ce, în 1401, guvernatorul şi
arhiepiscopul de Esztergom (care deţinea şi funcţia de cancelar)
împreună cu baronii l-au arestat pe rege, cerând îndepărtarea străinilor
din ţară. Regele a înlesnit transformarea nobilimii în ordin social pentru
a echilibra puterea baronilor, a sprijinit dezvoltarea oraşelor şi viaţa
comercială. A fondat Ordinul Dragonului, care iniţial era alcătuit din
rege, regină şi 22 baroni; cu timpul numărul acestora s-a modificat.
Între ei se aflau membrii familiei Garai, voievodul Ştibor, Cillei
Hermann şi conducătorul de oşti Ozorai Pipo.
După consolidarea puterii centrale, regele a trecut la înfăptuirea
reformelor care au modernizat ţara. În acest sens, putem aminti reforma
guvernamentală din anul 1397, prin care s-a trecut la transformarea
sfatului domnesc şi s-a renunţat la donarea marilor cetăţi pe timpul
mandatelor marilor demnitari (excepţie a fost voievodul Transilvaniei şi
conducătorul secuilor). Monopolul baronilor a luat sfârşit, tot mai mulţi
mici nobili şi străini au fost incluşi în aparatul administrativ al ţării.
Participarea nobililor la campanii militare, pe teritoriul ţării şi în afara
hotarelor, a devenit obligatorie, din anul 1397. Nobilii trebuiau să
48
participe personal la lupte şi, după 20 de iobagi, fiecare moşier trebuia
să echipeze şi să trimită un arcaş, în caz de nevoie. Apariţia pericolului
otoman a determinat construirea unui lanţ de cetăţi pe linia Dunării,
care au legat Transilvania de Marea Adriatică. Pentru a asigura fondul
financiar necesar acestor construcţii, regele a trecut majoritatea salinelor
în proprietate regală, cele mai importante aflându-se în Transilvania
(Dej, Sic, Cojocna, Turda) şi în Maramureş. Veniturile trezoreriei s-au
îmbogăţit şi de pe urma minelor de argint şi aur, aflate în zona nordică a
statului şi în Transilvania. El a impozitat şi biserica, fapt care s-a
materializat prin legea din anul 1397 (pe durata luptelor cu turcii clerul
trebuia să plătească jumătate din venitul total datorat statului, în funcţie
de moşii). De asemenea, a impozitat iobagii, care plăteau diferite
impozite statului, dar au fost impozitaţi şi cumanii, secuii, saşii, evreii şi
oraşele libere.
Sigismund de Luxemburg a devenit cel mai important monarh al
Europei creştine. În anul 1411 a fost ales rege german, în 1420 a fost
ales rege al Boemiei, iar în 1433 la Roma a fost încoronat împărat al
Imperiului romano-german. Regele a considerat că Biserica trebuie să
fie un factor de stabilitate. Pentru a consolida puterea Bisericii catolice
a organizat Conciliul de la Konstanz (1414-1418). Hotărârile luate au
pus capăt Schismei Vestice şi au ales un nou papă, pe papa Martin al
V-lea, dar trimiterea la rug a lui Jan Hus (1415) a dus la izbucnirea
războaielor husite (1420-1436).
Izgoniţi pentru ritul lor husit, din partea sudică a Ungariei,
numită Szerémség (azi Srijem în Croaţia şi Serbia), clericii Tamás şi
Bálint s-au refugiat cu enoriaşii lor în Moldova. De numele lor se leagă
prima traducere a Bibliei în limba maghiară, aşa-numita Biblie Husită
(Huszita Biblia). Finalizarea traducerii şi a copierii s-au efectuat în
„oraşul” Târgu Trotuş (Tatros; jud. Bacău). Astfel, Codexul din
München (în care se găsesc traducerile evangheliilor) şi Codexul din
Viena – în care se găseşte parţial Vechiul Testament – au o valoare
inestimabilă pentru cultura maghiară, dar şi pentru cultura europeană,
deoarece traducerea a fost făcută cu aproximativ un secol înainte de
reforma lui Martin Luther.
Pe alt plan, ca rege al Ungariei, Sigismund a luptat pentru
apărarea ţării de otomani. După bătălia de la Câmpia Mierlei (Kosovo
49
Polje, Rigómező, 1389), Serbia şi-a pierdut independenţa, iar Imperiul
Otoman a devenit vecinul ofensiv al Ungariei. Atacurile şi jafurile
asupra Ungariei au devenit o constantă. În toamna anului 1396, după
pregătiri minuţioase, a fost organizată o cruciadă târzie, la care au
participat mai multe state. Necunoscând tactica şi strategia turcilor, totul
s-a terminat cu înfrângerea cruciaţilor, la Nicopole.
Însuşi Sigismund a fost nevoit să se refugieze, ajungând în ţară
prin Constantinopol. Singura soluţie au rămas acceptarea situaţiei şi
convieţuirea cu acest vecin periculos. Această înfrângere a dus la
regândirea apărării statului, prin construirea lanţului de cetăţi (Ozorai
Pipo a construit 11 cetăţi) pe linia Dunării şi prin încheierea unor alianţe
antiotomane cu statele vecine, cu Bosnia, Ţara Românească şi Serbia, în
vederea realizării unor state-tampon pentru apărarea Regatului maghiar
de Imperiul Otoman. Între anii 1405 şi 1410 au fost organizate cinci
războaie împotriva Bosniei, care era condusă de baroni. Sigismund a
reuşit să încheie o alianţă antiotomană cu domnul Ţării Româneşti,
Mircea cel Bătrân.
Societatea maghiară s-a transformat sub domnia lui Sigismund de
Luxemburg: a apărut aristocraţia, cu mari proprietăţi (moşii între 60 şi
300 hectare); viaţa lor s-a desfăşurat pe moşii şi nu la curtea regală,
multe negocieri s-au purtat aici şi nu la curte, deoarece scopul lor era
îmbogăţirea şi nu slujirea regelui. Nobilimea mică şi mijlocie aşteptau
ocazia să iasă în evidenţă, iar în oraşele de diferite ranguri au apărut
burghezia şi breslele. Majoritatea oraşelor mari erau situate lângă
graniţe, pe marile drumuri comerciale. Ţărănimea şi-a manifestat
nemulţumirile, în anul 1437, prin răscoala ţărănească condusă de Budai
Nagy Antal (cunoscută şi sub numele de răscoala de la Bobâlna).
Prin fondarea Universităţii din Óbuda (1395), Sigismund de
Luxemburg a încercat sprijinirea tinerilor, care doreau să-şi continue
studiile. Au fost construite mai multe castele şi cetăţi, fiind
semnificativă, în acest sens, înmulţirea reşedinţelor aristocratice pe
teritoriul ţării. De asemenea, în această epocă, s-a răspândit folosirea
blazonului şi s-a consolidat pătura laică a celor care ştiau carte.
Moartea lui Sigismund a adus Ungaria în faţa unei noi situaţii. În
scurt timp, nobilimea a preluat conducerea statului, impunându-şi
voinţa în faţa regilor maghiari Albert de Habsburg (1437-1439 –
50
ginerele lui Sigismund de Luxemburg), Vladislav I Jagello (1440-
1444), regele Poloniei şi Ladislau al V-lea (1440-1457 – fiul postum al
lui Albert).
În aceste împrejurări, s-a afirmat Iancu de Hunedoara, una dintre
cele mai remarcabile personalităţi ale luptei antiotomane, care a
contribuit la regândirea şi reorganizarea statului într-un stat al ordinelor.
Ordinele au fost consultate la dietele (congregatio generalis regni)
organizate anual, instituind astfel statul nobiliar.
Iancu de Hunedoara
Originar dintr-o familie de mici nobili din Haţeg, Iancu de
Hunedoara (Hunyadi János) a dobândit experienţă la curtea lui Ozorai
Pipo, a lui Ştefan Lazarevic, a lui Ştefan Újlaki (Újlaki István) şi alături
de Sigismund de Luxemburg, pe care l-a însoţit în Cehia şi Italia, unde
a cunoscut modul de luptă tip „condottiere” şi cel al husiţilor. Datorită
experienţei pe câmpurile de luptă şi cunoaşterii tacticii de luptă a
turcilor, a urcat repede treptele cele mai înalte ale ierarhiei Regatului
maghiar, în timpul domniei lui Vladislav I Jagello (I. Ulászló). A fost
numit ban de Severin (1438-1441), voievod al Transilvaniei (1441-
1446), guvernatorul Ungariei (1446-1452) şi mare căpitan al regatului
(1453-1456). Datorită activităţii lui Iancu de Hunedoara, Transilvania
şi-a asumat rolul de protector al Ungariei şi al întregii Europe în faţa
pericolului otoman. Poziţia ocupată în administraţia regatului, a
contribuit la mărirea domeniului personal a lui Iancu, situat în
Transilvania, cu centrul la Hunedoara (Vajdahunyad).
Lupta antiotomană a fost relansată începând cu anul 1440, când
s-a realizat, în persoana regelui Vladislav I Jagello, uniunea personală
dintre Ungaria şi Polonia. Regele a susţinut constituirea unei alianţe a
statelor creştine împotriva Imperiului Otoman. Prima acţiune a lui Iancu
de Hunedoara a fost bătălia de la Sântimbru (Marosszentimre; jud.
Alba), din primăvara anului 1442, câştigată de armata otomană condusă
de beiul de Vidin. În scurt timp, după această bătălie, turcii au fost
zdrobiţi în sudul ţării de Iancu, iar oamenii aflaţi în captivitate au fost
eliberaţi. Iancu de Hunedoara a încercat, la rândul lui, coalizarea
forţelor regionale. În spiritul luptei antiotomane a trecut Carpaţii şi în
51
septembrie 1442, pe râul Ialomiţa a biruit trupele otomane conduse de
beilerbeiul Rumeliei şi a aşezat pe tronul Ţării Româneşti un domn fidel
luptei antiotomane.
Pentru a dezechilibra poziţia otomanilor, a pregătit o nouă
cruciadă care era susţinută şi de Sfântul Scaun, prin persoana
cardinalului Cesarini. În toamna anului 1443, a atacat Imperiul Otoman
alături de regele Ungariei. „Campania cea lungă” a dus la ocuparea mai
multor oraşe, cum ar fi Sofia, dar, din cauza vremii nefavorabile, armata
regală s-a retras, iar turcii au cerut pace. Pacea a fost încheiată pe zece
ani la Adrianopol şi Szeged (iulie 1444). Sultanul Murad al II-lea a
promis părăsirea Serbiei, plata a 100000 de galbeni şi, în caz de război,
trimiterea unei armate de 30000 de soldaţi. Noile realităţi l-au
determinat pe regele maghiar să se alăture unei noi campanii
antiotomane organizată de mai multe state europene, cum ar fi Statul
Papal sau Veneţia. Armata creştină a fost nimicită însă de trupele
otomane la Varna (10 noiembrie 1444), ceea ce a dus la relansarea
politicii ofensive a Imperiului Otoman, cu scopul de a cuceri Europa.
În bătălia de la Varna a fost ucis chiar şi regele maghiar Vladislav
I Jagello, respectiv cardinalul Cesarini. Moartea regelui a dus la
reluarea conflictelor interne, rezolvate printr-un compromis între Liga
Garai-Cillei şi Liga lui Iancu de Hunedoara, prin care acesta din urmă a
recunoscut domnia regelui Ladislau al V-lea (fiul lui Albert de
Habsburg, Ladislau Postumul), iar Liga Garai-Cillei l-a acceptat pe
Iancu de Hunedoara ca guvernator al Ungariei. Acest titlu a însemnat
practic puteri nelimitate pentru Iancu, alături de minorul Ladislau al
V-lea. În acest timp, Iancu şi-a mărit moşiile (26 de cetăţi) şi a organizat
apărarea ţării. Ofensiva turcilor nu s-a lăsat aşteptată. Primul atac a fost
lansat împotriva Constantinopolului, care, în anul 1453, a cedat în faţa
ofensivei otomane. În iulie 1456, sultanul Mahomed al II-lea a asediat
cetatea Belgradului. Apărătorii cetăţii l-au chemat în ajutor pe Iancu de
Hunedoara, care, cu ajutorul franciscanului Kapisztrán János (Ioan de
Capistrano, Giovanni da Capestrano) a reuşit apărarea cetăţii.
Bătălia de la Belgrad (în istoriografia maghiară: Nándorfehérvári
ütközet) este una dintre cele mai mari victorii ale Ungariei. Ea a fost
primită cu entuziasm în toată Europa creştină. De această biruinţă se
52
leagă, indirect, tradiţia tragerii clopotelor în amiaza zilei, în lumea
creştină.
La puţin timp după victorie, atât Iancu de Hunedoara, cât şi
Kapisztrán János au murit răpuşi de ciumă în tabăra de la Zemun
(Zimony, azi în Serbia). Iancu de Hunedoara a fost înmormântat în
catedrala romano-catolică de la Alba Iulia, iar pe piatra lui de mormânt
a fost scris: „S-a stins lumina lumii”.
Matia Corvinul (1458-1490)
După moartea lui Iancu de Hunedoara, conflictele interne s-au
reluat. Regele Ladislau al V-lea, apropiat de Liga Gara-Cillei, a refuzat
să-l învestească pe fiul lui Iancu de Hunedoara cu demnităţile deţinute
de tatăl său, astfel susţinătorii frustraţi ai familiei l-au asasinat pe Cillei
Ulrik, un apropiat al regelui. La cererea ligii şi din porunca regelui, fiul
cel mare al lui Iancu de Hunedoara, Ladislau (Hunyadi László) a fost
executat, iar cel mic, Matia a fost întemniţat la Praga. După moartea
neaşteptată a regelui Ladislau al V-lea (noiembrie 1457), apropiaţii
familiei lui Iancu de Hunedoara (conduşi de Szilágyi Mihály, fratele
mamei sale) au obţinut la 24 ianuarie 1458, alegerea lui Matia ca rege al
Ungariei (a fost încoronat cu Coroana Sfântă, doar în 1464).
La data alegerii, Matia se afla în captivitatea guvernatorului
Podiebrad, care l-a eliberat după logodna cu fiica lui, Ecaterina
Podiebrad şi după ce a primit o sumă importantă de bani. Reîntors în
ţară, tânărul rege, a reuşit, cu timpul, să-l înlăture pe unchiul său,
Szilágyi Mihály, care l-a ajutat în obţinerea tronului şi care a fost numit
guvernator pe lângă rege. Matia s-a confruntat cu Frederic al III-lea şi
baronii loiali Habsburgilor.
În anul 1464, Matia Corvinul a fost încoronat cu Coroana Sfântă,
domnia lui devenind astfel oficială. Din anul 1464, a început epoca
marilor reforme, prin care au fost reorganizate cancelaria, justiţia şi
armata. Aceste legi au consolidat puterea baronilor, au reiterat vechile
drepturi şi libertăţi ale Transilvaniei şi ale Slavoniei (azi Slavonija,
Croaţia). Cea mai importantă instituţie a fost Sfatul regal, alcătuit din
baroni şi clerul înalt. Acesta era convocat de rege, iar membrii săi au
participat activ la viaţa politică până în anul 1471. La începutul
53
domniei, regele Matia s-a confruntat cu probleme financiare pe care le-a
rezolvat prin introducerea unor taxe extraordinare. În anul 1486, a fost
redactat un nou cod de legi, care a fost tipărit în străinătate, în două
exemplare şi conţinea 78 de articole. Codul de legi a pus bazele
consolidării nobilimii de rând, a decretat contribuţia materială a
nobililor şi a clerului la cheltuielile comitatelor. Regele nu avea dreptul
să judece pe nimeni sub acuzaţia de infidelitate, fără consimţământul
Sfatului regal.
În ceea ce priveşte armata, a reorganizat-o într-una bazată pe
mercenari, numită după moartea lui Matia, „armata neagră” (Fekete
sereg). Scopul regelui a fost folosirea acestei armate (10000 de cavaleri
şi 3-4000 pedestraşi) chiar şi împotriva baronilor, iar în caz de nevoie,
era întotdeauna disponibilă. Armata era alcătuită din cavaleri şi
pedestraşi şi era echipată atât cu catapulte, cât şi cu tunuri. Între soldaţi
se aflau husiţi, germani şi maghiari.
În timpul lui Matia, au dispărut dintre Regatul maghiar şi Imperiul
Otoman, cele două state-tampon, Serbia şi Bosnia. Această realitate a
fost necesară în regândirea apărării statului. Un pas important a fost
reorganizarea lanţului de cetăţi situate pe linia Dunării. Au fost realizate
două linii de apărare: una exterioară, de la Dunărea de Jos prin Bosnia
până la Marea Adriatică (începea la Severin, prin Belgrad şi se termina
la Scardona, azi Skradin, Croaţia) şi una interioară, care se afla la câţiva
km. mai la nord (începea la Caransebeş, Lugoj, Timişoara şi se termina
la Banja Luka şi Bihac).
În ceea ce priveşte politica externă, Matia Corvinul a realizat că
luptele directe cu turcii nu vor da rezultate, din această cauză a fortificat
graniţa dunăreană şi a încercat menţinerea cetăţilor dunărene. În pofida
acestora, turcii, au jefuit, de multe ori, oraşe maghiare şi austriece şi au
prădat Oradea (1474), luând întotdeauna mulţi ostatici. Cea mai
importantă confruntare cu turcii a avut loc la Câmpul Pâinii
(Kenyérmező), în anul 1479, şi a fost câştigată de armata maghiară,
condusă de voievodul Ştefan Báthory. În localitatea Şibot (Zsibód; jud.
Alba) se înalţă bustul unuia dintre eroii bătăliei, Paul Chinezu, Paul
Kinizsi (Kinizsi Pál).
O altă latură a politicii externe o reprezintă raporturile, din ce în
ce mai tensionate, ale Ungariei cu Cehia, care s-au agravat după
54
moartea reginei Ecaterina Podiebrad (1464), deoarece Matia Corvinul a
încercat să obţină tronul Cehiei. După mai multe conflicte, a reuşit
obţinerea Moraviei şi Sileziei. În anul 1477, au început luptele cu
Austria, în 1485, a ocupat Viena, în 1487, a ocupat Neustadt, în ultimii
ani a domnit purtând şi titlul de duce austriac, dar nu a reuşit să devină
împărat romano-german. În ultimii ani de domnie, Matia Corvinul şi-a
mutat reşedinţa la Viena.
În opinia publică maghiară, domnia lui Matia Corvinul este
considerată una dintre epocile de aur ale Ungariei. În această perioadă,
s-au răspândit cu uşurinţă Umanismul şi Renaşterea, cunoscute de
regele Matia, au fost aduse în ţară şi de Beatrix de Aragonia, noua soţie
a regelui.
Această opinie se bazează şi pe cronicile redactate la curtea regală
de umaniştii Galeotto Marzio, Antonio Bonfini sau Thuróczy János,
care au prezentat curtea regală şi evenimentele petrecute într-o lumină
avantajoasă pentru Matia.
Bibliotheca Corvina fondată de rege, cu aproximativ 2000-2500
de volume, a fost una dintre cele mai impresionante biblioteci ale acelor
vremuri. Cărţile au fost redactate în limba latină şi greacă şi între ele se
găseau tratate de filosofie, teologie, geografie, istorie, filologie şi
medicină. La Bratislava (Pozsony), în anul 1467, a fost fondată o
universitate, numită Academia Istropolitana, care a dispărut însă după
moartea regelui.
Statisticile de atunci arată o prezenţă destul de numeroasă a
tinerilor la academiile vremii din Regatul Ungariei. Numărul tinerilor
care aparţineau unor familii de burghezi era egal sau chiar îl depăşea pe
cel al nobililor trimişi la studii. În aceeaşi perioadă şi-au desfăşurat
activitatea episcopul-savant Vitéz János – cel care s-a ocupat de
educaţia copiilor lui Iancu de Hunedoara, iar mai târziu a ajuns
arhiepiscop de Esztergom – sau poetul Janus Pannonius, care scria în
limba latină.
Cele mai impozante edificii s-au realizat în stil gotic – s-a finalizat,
de exemplu, construcţia castelului de la Hunedoara. La Cluj, regele
Matia a ctitorit o biserică în amintirea tatălui său – azi Biserica
reformată de pe strada Kogălniceanu sau uliţa Lupului (Farkas utca;
55
Platea Luporum). În stil renascentist apar edificii în Buda, Visegrád,
Diósgyőr.
Vladislav II Jagello (1490-1516)
După moartea lui Matia Corvinul s-a reluat problema succesiunii
la tron. Regele Matia dorea ca fiul său nelegitim, ducele Ioan Corvin
(Corvin János) să-i urmeze la tron, dar, în lipsa susţinătorilor, a pierdut
orice speranţă de a ajunge rege. Fiul împăratului romano-german,
Maximilian a recucerit Viena şi Austria Inferioară, apoi a atacat
Ungaria, jefuind mai multe oraşe (ex. Székesfehérvár). Cei doi fraţi
Jagello (Vladislav şi Albert) au încercat şi ei obţinerea tronului.
În cele din urmă, nobilimea maghiară l-a ales pe regele Boemiei
Vladislav II Jagello cunoscut şi sub numele de Dobzse László (pentru
că foarte des spunea dobrze, adică „este bine” – azi considerat doar un
mit). În anul 1491, a fost constrâns să semneze înţelegerea de la
Bratislava, cu Habsburgii, prin care a fost decretată pace între cele două
ţări şi s-a promis ajutor reciproc, în caz de nevoie. Au hotărât ca
Ungaria şi Boemia să revină Habsburgilor, dacă regele maghiar murea
fără succesor legitim. Vladislav II Jagello a renunţat la cuceririle
austriece ale lui Matia Corvinul şi s-a angajat să plătească ca
despăgubire suma de 100000 de galbeni, declarând amnistie pentru
nobilii care i-au ajutat pe Habsburgi.
Domnia lui Vladislav II Jagello a fost caracterizată prin
destrămarea puterii centrale, cedarea guvernării nobililor şi baronilor,
mai ales după 1504, când regele a suferit un atac cerebral şi a fost
incapabil să mai conducă ţara. Regele a fost nevoit să amaneteze cetăţi
şi moşii, puterea regală decăzând în acest fel. Aristocraţia a ajuns să
deţină jumătate din cetăţi şi – de facto – puterea. În această perioadă,
dietele (adunarea stărilor) au fost convocate de multe ori şi s-au ocupat
de creşterea taxelor şi impozitelor, de armată, de succesiunea tronului şi
de justiţie. Consecinţele pozitive ale reformelor din timpul lui Matia au
dispărut. Societatea s-a confruntat cu diferite conflicte sociale, răscoala
56
condusă de secuiul Gheorghe Doja (Dózsa György), din 1514. Noile
taxe şi impozite împovărau atât iobagii, cât şi oraşele mai mici, care au
stagnat sau chiar au decăzut, în aceste condiţii. Tot acum palatinul
Ştefan Werbőczy a redactat vestitul cod de legi numit Tripartitum.
Acesta era organizat în trei părţi: prima parte reglementa drepturile
nobilimii, a doua parte se ocupa cu drept penal, în timp ce a treia parte
reglementa drepturile oraşelor şi ale iobagilor, aşa cum le prezentau
realităţile din Transilvania, Croaţia, Slavonia.
Relaţia Ungariei cu Habsburgii a evoluat pe cale dinastică,
culminând cu tratatul de la Viena, din anul 1515, prin care fiul lui
Vladislav II Jagello, Ludovic a fost însurat cu Maria, sora lui Ferdinand
de Habsburg. În acest fel a crescut considerabil influenţa Habsburgilor
în Ungaria. Relaţia cu Imperiul Otoman a evoluat spre o convieţuire
relativ paşnică.
Tratatul încheiat de regele Matia, în 1483, a fost de multe ori
reînnoit, iar graniţa a devenit spaţiul conflictelor militare, cetăţile
construite în timpul lui Matia făcând faţă cu greu atacurilor continue ale
otomanilor.
Vestita armată neagră (Fekete sereg) a lui Matia a fost desfiinţată
din lipsa fondurilor. Acest pas a cântărit mult în balanţa conflictelor
turco-maghiare, care peste patru decenii vor culmina cu bătălia de la
Mohács (1526). Patru din personajele cheie ale acestei armate se găsesc
şi pe platforma grupului statuar Matia Corvin (Mátyás király) din Cluj:
Paul Chinezu, Paul Kinizsi (Kinizsi Pál – vezi pag.54), Magyar Balázs,
voievodul Ştefan Báthory şi oligarhul Zápolya István.
Ludovic al II-lea (1516-1526)
La moartea tatălui său, Ludovic al II-lea (II. Lajos) avea doar 12
ani. Pe lângă minor a fost numită o regenţă, alcătuită din demnitarii
ţării, care au preluat conducerea Ungariei. Domnia lui Ludovic al II-lea
a coincis cu cea a sultanului, Soliman I Magnificul (1520-1566), care în
anul 1521 a asediat cetatea Belgrad, ai cărei apărători au cedat în faţa
armatei otomane superioare numeric, după două luni. Cetatea Belgrad
era considerată cea mai importantă verigă în lanţul de cetăţi realizat în
timpul lui Matia Corvinul. Pierderea ei a însemnat o grea lovitură dată
57
apărării Regatului maghiar. După această victorie, Soliman I a hotărât
atacarea Ungariei. În primăvara anului 1526, armata otomană, condusă
de sultanul Soliman, a pornit spre Ungaria. Regele a poruncit doar la
începutul verii adunarea oştilor nobiliare, astfel încât turcii au trecut
fără probleme râurile Sava şi Drava. Fără a întâmpina o rezistenţă
însemnată au reuşit ocuparea mai multor cetăţi de pe linia Dunării. În
data de 29 august 1526, armata regală condusă de Paul Tomori (Tomori
Pál) şi Gheorghe Szapolyai (Zápolya György), formată din aproximativ
26000 de oameni a ajuns la Mohács, o câmpie cu mlaştini în apropierea
Dunării. Într-o primă fază, armata maghiară a atacat cu succes trupele
turceşti. Din păcate aceştia şi-au refăcut poziţiile şi au trecut la atac cu
ienicerii, cărora trupele maghiare nu au reuşit să le facă faţă, fiind
înconjuraţi şi capturaţi. Regele Ludovic al II-lea a părăsit câmpul de
luptă, având un sfârşit tragic: a căzut de pe cal în mlaştinile râului Csele
şi s-a înecat. Consecinţele bătăliei au fost dezastruoase. Majoritatea
demnitarilor laici şi religioşi au fost ucişi de turci, iar prizonierii au fost
executaţi.
Bătălia de la Mohács este considerată de istoricii maghiari data
care marchează finalul Evului Mediu maghiar.
Societate, economie, cultură
La începutul epocii angevine, societatea maghiară s-a confruntat,
pe de o parte cu transformarea societăţii, pe de altă parte, a resimţit
criza agrară europeană. Aceasta din urmă a luat naştere datorită
repetatelor epidemii de ciumă, care au decimat populaţia europeană.
Istoricii maghiari vehiculează mai multe cifre privind numărul
locuitorilor Ungariei, acestea variind între 1,4 şi 1,6 milioane de
locuitori, cifra crescând spre sfârşitul secolului al XIV-lea.
În epoca angevină, în societatea maghiară au avut loc transformări
esenţiale: oligarhia a dobândit putere politică şi influenţă asupra regelui
şi a regatului, influenţă care a decis soarta Ungariei medievale, în
secolele următoare. În urma luptelor pentru tron, regii maghiari au
pierdut o suprafaţă însemnată a ţării în favoarea oligarhilor, ceea ce a
dus şi la diminuarea puterii regale. Datorită proprietăţilor moştenite,
nobilimea a obţinut conducerea unor regiuni ale regatului. Istoricii
58
maghiari vorbesc despre o transformare continuă, în cadrul oligarhiei,
care a dus la nuanţarea acestei pături sociale. Burghezia, a cărei
activitate a fost strâns legată de viaţa urbană, a început să se constituie,
până în secolul al XV-lea. Datorită influenţelor germane, meşteşugarii
oraşelor maghiare şi săseşti din Transilvania s-au organizat în bresle,
pentru a concura cu meşteşugarii din satele învecinate. Ei confecţionau
îmbrăcăminte, încălţăminte, ceramică pentru orăşeni şi se ocupau de
prelucrarea metalelor, a lemnului etc. Breslele prezentau o
autoorganizare pronunţată, semănând oarecum cu sindicatele de azi.
Posedau şi un caracter obştesc-militar, membrii lor fiind responsabili şi
pentru apărarea zidurilor (bastioanelor), în caz de asediu. De breslele,
care au luat naştere în acestă perioadă, amintesc astăzi bastionul
Măcelarilor din Baia Mare (Nagybánya), bastionul Croitorilor din Cluj
(Kolozsvár; 1475), bastionul Ţesătorilor din Braşov (Brassó),
bastioanele din Târgu Mureş (Marosvásárhely) şi multe altele.
Cea mai numeroasă pătură socială a rămas, în continuare,
ţărănimea, stratificată la rândul ei. Viaţa ţăranilor s-a desfăşurat pe
parcela de pământ (sessio), care era în folosinţă individuală şi pe care
era construită casa ţărănească, alături de grădină, câmpie şi teren arabil.
Membrii obştii puteau folosi păşunea, pădurea şi apele din zonă.
Mărimea parcelelor varia, ca şi numărul caselor aflate pe ele. Terenul
arabil a fost lărgit deseori prin defrişări sau prin desecarea mlaştinilor.
Pentru obţinerea unor recolte bogate de grâu, orz, ovăz sau orez, a fost
introdus asolamentul bienal şi trienal. Din a doua jumătate a secolului al
XIV-lea, alături de boi a fost folosit şi calul în muncile agricole. Alături
de grâne, miere, fier, şi vinul a constituit marfă pentru export. De-a
lungul secolelor XIV-XVI, Ungaria a fost una dintre cele mai
importante ţări, în ceea ce priveşte exportul grânelor, al mierii, al
vinului, al argintului, al aurului şi al sării. În epoca lui Matia Corvinul,
drumurile comerciale au făcut posibilă apariţia marilor familii bancare
străine şi pe teritoriul maghiar.
Relaţiile cu statele apusene au contribuit la pătrunderea noilor
curente ale culturii apusene, cum ar fi goticul, Umanismul şi
Renaşterea. Datorită relaţiilor dinastice, cei veniţi din străinătate (ex.
Beatrix de Aragonia) au fost însoţiţi de cronicari. Trimişii Statului
Papal, pictori şi sculptori au contribuit la transformarea Ungariei în unul
59
dintre cele mai importante state central-europene. În aceste secole, regii
maghiari au contribuit la dezvoltarea culturii, prin actele cancelariei,
fondarea universităţilor, ctitorirea bisericilor şi a mănăstirilor,
organizarea unor biblioteci bogate (Bibliotheca Corvina) şi prin
sprijinirea materială a artiştilor, cronicarilor şi a diferitelor instituţii,
cum ar fi Biserica, care a fost susţinătoarea reţelei şcolare din Ungaria.
Au fost construite biserici, palate, castele şi edificii pentru instituţii
publice. Înainte de bătălia de la Mohács (1526), majoritatea nobililor
ştiau să citească şi să scrie. Printre cancelarii şi secretarii regelui se
găseau mulţi scriitori şi poeţi umanişti, care, alături de limba latină,
scriau şi în limba maghiară. În cursul secolului al XVI-lea, în Ungaria
au apărut reprezentanţii diferitelor curente ale Reformei religioase, care
au contribuit la nuanţarea vieţii religioase.
În cursul secolelor XIV-XVI, Regalitatea Maghiară a fost parte
integrantă a Europei, atât din punct de vedere politic (a luat parte la
cruciadele târzii, a încheiat alianţe), cât şi din punct de vedere economic
şi cultural.
Maghiarii în secolele XVI-XVII
Bătălia de la Mohács este considerată de către o mare parte a
istoriografiei maghiare drept „cea mai tragică catastrofă din toată istoria
maghiarilor” cu importante consecinţe politico-economice, demografice
şi sociale. De la victoria lui Iancu de Hunedoara la Belgrad (1456) şi
până la venirea la putere a lui Soliman Magnificul, otomanii nu au
reuşit să străpungă linia de apărare din sudul Ungariei. Acest fapt a fost
posibil la 1521 şi ca urmare a disputelor interne existente în Ungaria –
ceea ce făcea imposibilă organizarea unei apărări eficace – după
înăbuşirea răscoalei lui Gheorghe Doja (Dózsa György), datorită căreia
stările au pierdut sprijinul mercenarilor şi al ţărănimii. Înfrângerea de la
Mohács i-a anulat Ungariei calitatea de „zid al creştinătăţii” în calea
expansiunii Imperiului Otoman şi le-a oferit Habsburgilor posibilitatea
de a-şi extinde autoritatea asupra unor regiuni din Europa Centrală şi de
Sud-Est.
60
După moartea lui Ludovic al II-lea (II. Lajos), care nu avea
urmaşi, Dieta de la Székesfehérvár l-a ales rege, la 11 noiembrie 1526,
pe Ioan Zápolya (Zápolya János), voievod al Transilvaniei, cel mai
bogat moşier al Ungariei, care, în 1514, înăbuşise răscoala lui Gheorghe
Doja. La scurt timp, în decembrie, o parte a nobililor maghiari în frunte
cu regina Maria şi palatinul Ştefan Báthory, adversari ai lui Zápolya, au
convocat o nouă Dietă, la Pozsony (Pojon, Bratislava, în ger.
Pressburg), unde l-au proclamat rege pe arhiducele Ferdinand, fratele
lui Carol Quintul şi al Mariei de Ungaria, văduva lui Ludovic al II-lea.
Acesta reclama respectarea clauzelor din contractul încheiat la 1506 şi
reînnoit la 1515, dintre Maximilian I de Habsburg şi Vladislav al II-lea
Jagello, în timp ce Ioan Zápolya cerea aplicarea deciziei Dietei de la
Rákos, din 1505, care interzicea ascensiunea unui nemaghiar pe tronul
Ungariei. De la 1526 până la moartea lui Ioan Zápolya, cea mai
importantă problemă politică din Ungaria a fost lupta pentru supremaţie
dintre cei doi regi. În loc să-şi concentreze eforturile împotriva turcilor,
nobilimea din Ungaria a încercat să profite de vacanţa tronului pentru
a-şi regla conturile şi pentru a-şi împărţi puterea. După alegerea sa,
Ferdinand a pornit împotriva lui Ioan Zápolya, pe care l-a învins,
obligându-l să se refugieze în Polonia. Pentru a-şi recuceri tronul, Ioan
Zápolya a solicitat, la propunerea diplomatului polonez Ieronim Laski,
sprijinul sultanului. Opţiunea lui Ioan Zápolya pentru o alianţă cu
Poarta s-a făcut după ce, în prealabil, acesta încercase să obţină sprijinul
Poloniei şi al altor state antihabsburgice. La 10 mai 1529, Soliman a
plecat din Istanbul spre Ungaria, cu o armată uriaşă, pentru a-şi ajuta
noul supus. Petru Rareş, domnul Moldovei, s-a aliat, la rândul său, cu
Ioan Zápolya în luptele împotriva lui Ferdinand, desfăşurate în mare
parte în Transilvana, reuşind să obţină o victorie importană în bătălia
de la Feldioara (în magh. Földvár, jud. Braşov). La 19 august 1529, pe
câmpia de la Mohács, Zápolya presta omagiul de credinţă faţă de sultan.
În septembrie, era recucerită Buda de la imperiali, iar Ioan Zápolya a
fost învestit ca rege al Ungariei. Mai mult, otomanii au încercat chiar să
ocupe Viena, dar au suferit un eşec. După retragerea trupelor otomane,
războiul dintre Ferdinand I şi Ioan Zápolya (I. János király) a reizbucnit.
Configuraţia graniţelor dintre „cele două Ungarii” se modifica
permanent, teritorii şi oameni trecând de la un stăpân la altul.
61
Asedierea Budei de către trupele imperiale l-a determinat pe
Soliman să organizeze o nouă expediţie în Centrul Europei, la 1532, în
timpul căreia trupele otomane au ajuns până la Graz. Negocierile dintre
otomani şi imperiali au dus la un armistiţiu şi la menţinerea statu-quo-
ului în Ungaria, iar Ferdinand şi Zápolya urmau să plătească tribut
Porţii. Disputele au continuat, în diverse forme, până la 1538 când, sub
presiunea anturajului lor, Ferdinand şi Zápolya au încheiat pacea de la
Oradea care prevedea ca, după moartea lui Zápolya, care nu avea
urmaşi, întreaga ţară să-i revină lui Ferdinand. Pacea de la Oradea era
una secretă, făuritorul ei fiind călugărul paulin de origine croată,
Gheorghe Martinuzzi (Fráter György).
Moartea lui Ioan Zápolya a determinat reluarea ostilităţilor dintre
cele două părţi, Ferdinand nerecunoscând drepturile lui Ioan Sigismund
Zápolya (Ioan al II-lea al Ungariei), născut cu două săptămâni înainte
de moartea tatălui său. Asediul Budei de către austrieci l-a făcut pe
Soliman să pornească într-o nouă campanie militară în Ungaria, la
1541, sub pretextul ocrotirii lui Ioan Sigismund (János Zsigmond) şi a
mamei sale, Isabella Jagello. Datorită intrigii generalizate, sultanul a
ocupat Buda fără luptă, în timp ce suita cu nou născutul Ioan Sigismund
Zápolya se prezenta sultanului.
După ocuparea Budei (1541), sultanul a pus Ungaria sub
autoritate otomană, până la majoratul lui Ioan Sigismund (Ioan al II-lea
al Ungariei). Astfel din Ungaria istorică s-au format trei zone (această
împărţire avea să dureze până la sfârşitul secolului al XVII-lea): mai
întâi o Ungarie regală, la nord şi la vest aflată sub autoritate
habsburgică; apoi o Ungarie turcească; în sfârşit Transilvania cu unele
părţi ale Ungariei istorice, care avea să joace un rol important în politica
din centrul şi sud-estul Europei. Regatul propriu zis al Ungariei
medievale se reducea la câteva comitate vestice şi la Ungaria
Superioară.
În anii următori, paşalâcul de Buda va fi extins prin noi expediţii
şi anexări de teritorii. Ca răspuns la acţiunile întreprinse de Habsburgi
în anul 1542, cu scopul eliberării Ungariei, Soliman a întreprins, în
1543, o nouă campanie care a dus la cucerirea Székésfehervárului, a
Esztergomului şi a altor localităţi din Ungaria regală, iar în anul următor
a pus stăpânire pe Visegrád. Ostilităţile au continuat până în 1547, când
62
Ferdinand I de Habsburg a semnat pacea (19 iunie 1547) şi a fost nevoit
să accepte plata unui tribut pentru teritoriile care au aparţinut Ungariei
(30000 de guldeni). Pacea a fost însă de scurtă durată, deoarece
incidentele de la frontieră şi intrigile lui Ferdinand în Transilvania au
declanşat un nou conflict între otomani şi Habsburgi, care aveau acum
un nou aliat în persoana episcopului Gheorghe Martinuzzi.
Evenimentele din Transilvania anului 1551 au determinat ruperea
echilibrului dintre Viena si Istanbul prin renunţarea reginei Isabella
(văduva lui Ioan Zápolya) la Ungaria, Transilvania şi coroana regală
maghiară în favoarea Habsburgilor. Cel mai important moment al
acestor noi confruntări a fost ocuparea Timişoarei şi a altor localităţi din
Banat, de către otomani şi transformarea lor în provincie otomană (27
iulie 1552). După extinderea spre nord a paşalâcului de la Buda, armata
otomană a încercat, fără succes, să ocupe cetatea Eger (1552). Această
victorie este considerată una dintre cele mai importante din istoria
maghiarilor.
Acest conflict s-a prelungit până la recunoaşterea, în Dieta de la
Turda (Torda), din 28 ianuarie 1556, a drepturilor reginei Isabella şi
revenirea acesteia la conducerea Transilvaniei. În februarie acelaşi an,
din ordinul sultanului, oştile domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti au
pătruns în Transilvania pentru a restabili autoritatea Porţii.
În 1566 sultanul, în fruntea unei armate impresionante, a pornit
împotriva cetăţii Szigetvár, apărată cu eroism, timp de o lună, de o
garnizoană comandată de banul croat Nicolae Zrínyi (Zrínyi Miklós).
Asediul cetăţii Szigetvár şi sacrificiul făcut de cei care l-au apărat, au
făcut ca acest eveniment să fie consemnat în conştiinţa naţională
maghiară ca o adevărată epopee. Cu prilejul acestei expediţii, sultanul
Soliman I a primit omagiul viitorului principe transilvan Ioan
Sigismund – tânărul Zápolya până în 1570, purtând şi titlul de rege al
Ungariei (Ioan al II-lea) – şi a fixat coordonatele de existenţă ale
viitorului Principat al Transilvaniei. În a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, Poarta a acordat un statut de largă autonomie Transilvaniei şi a
încercat să-i folosească pe principii transilvăneni împotriva împăratului.
Între 1576 şi 1590, Imperiul Otoman a fost implicat într-o serie de
conflicte în Asia, dar Curtea de la Viena nu a profitat de faptul că turcii
erau ocupaţi cu aceste războaie şi a preferat o expectativă prudentă, în
63
ciuda numeroaselor atacuri de la frontiera cu paşalâcul de Buda.
Ungaria a profitat însă de această perioadă de linişte pentru a-şi mai
reveni, din punct de vedere economic şi demografic. În 1593, imperialii
au reuşit chiar să cucerească Esztergomul şi Visegrádul, trezind astfel
speranţele de eliberare ale maghiarilor, spulberate rapid de
contraofensiva turcă şi căderea Győrului în 1594. Mai mult la 1596,
sultanul Murad al III-lea a reuşit să cucerească şi Egerul, în ciuda
rezistenţei eroice a garnizoanei. Abia în 1598, imperialii au recucerit
Győrul, singura redută care apăra drumul spre Praga şi Viena.
Înfrângerile şi excesele imperialilor (care susţineau Contrareforma) au
determinat stările ungare să dorească încheierea cât mai grabnică a
războiului. După aproape un deceniu de conflicte, Kanizsa şi Eger au
fost cucerite de turci, în timp ce Transilvania era ocupată de armata
generalului Gheorghe Basta.
Prin pacea semnată la Viena, la 23 septembrie 1606, se
recunoşteau libertăţile confesionale şi politice ale stărilor. Pentru prima
dată, în dreptul public ungar, cele două confesiuni protestante (luterană
şi calvină) deveneau egalele catolicismului în Ungaria regală. Ca
urmare a acestei păci, demnitatea palatinului (ales de către Dietă dintre
cei patru magnaţi propuşi de rege, doi catolici şi doi protestanţi) a fost
restabilită, finanţele regatului urmau să iasă cu totul de sub controlul
Vienei, toate funcţiile civile şi militare aveau să fie încredinţate exclusiv
unor maghiari şi mai ales nicio persoană care aparţinea stărilor nu putea
fi împiedicată în practicarea religiei sale. Această pace va fi evocată de
nobilimea protestantă în relaţia sa cu regalitatea, pe tot parcursul
secolului al XVII-lea.
Încheierea păcii din 1606 nu a însemnat încetarea mişcării de
Contrareformă din Ungaria habsburgică, fapt dovedit de acţiunile
cardinalului Petru Pázmány (în magh. Pázmány Péter), care şi-a
continuat, cu ajutorul iezuiţilor, opera de recucerire catolică ce se adresa
în esenţă nobilimii. Cu toate acestea, Ungaria regală nu a mai fost un
motiv de preocupare majoră pentru Habsburgi, pe parcursul Războiului
de 30 de Ani. Abia după pacea de la Vasvár, va renaşte antipatia
maghiarilor faţă de Curtea de la Viena, transformându-se sub
conducerea lui Nicolae Zrinyi (Zrínyi Miklós „poetul”, descendentul
eroului de la Szigetvár) şi Francisc Wesselényi (Wesselényi Ferenc),
64
într-o puternică răscoală. Înăbuşirea revoltei, în anul 1677, şi
transformarea Ungariei regale (Habsburgice) în teritoriul ereditar al
Casei de Austria, nu şi-au atins scopul. Dimpotrivă, nemulţumirile s-au
accentuat, după preluarea iniţiativei de către Imre Thököly, care va intra
în istorie prin răscoala sa antihabsburgică. Din păcate, însă pentru
austrieci, pe parcursul secolului al XVII-lea, datorită prezenţei otomane
în Ungaria, ei au fost obligaţi să facă o serie de concesii nobilimii
maghiare, ceea ce a constituit o piedică în calea instaurării unui regim
absolutist.
În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm separat evoluţia celor
trei părţi născute după ocuparea capitalei Buda de către turci în 1541:
Ungaria regală (sau Habsburgică), Ungaria otomană (Paşalâcul de la
Buda) şi Principatul Transilvaniei (Transilvania istorică cu unele părţi
ale Ungariei medievale).
Ungaria otomană
În anul 1526, sultanul Soliman Magnificul a ajuns până la Buda,
dar a fost obligat să se retragă ca urmare a complicaţiilor din Asia. Cu
moartea lui Ioan Zápolya (Ioan I al Ungariei), situaţia s-a schimbat însă
radical în Ungaria, iar sultanul s-a văzut obligat să ocupe Buda şi să
înfiinţeze o nouă provincie otomană pentru a răspunde tendinţelor
expansioniste ale Habsburgilor, care dominau partea de nord-vest a
fostului regat al Ungariei. Ocuparea de noi teritorii, de către otomani nu
s-a oprit după cucerirea Budei, ci a continuat şi în anii următori
(Timişoara la 1552, Eger, Kanizsa etc.). Înalta Poartă a împărţit ţara în
douăsprezece sangeacuri, subordonate paşei de Buda, în care erau
staţionate garnizoane puternice pregătite să facă faţă atacurilor
organizate de către imperiali. Nu existau graniţe închise, motiv pentru
care populaţia maghiară din teritoriul otoman putea să întreţină relaţii
cu cea din celelalte teritorii; negustorii, clericii puteau să călătorească
liberi dintr-un ţinut în altul.
Transformarea unei părţi din Ungaria în paşalâc coroborată cu
războaiele, molimele, emigrările, deportările, perioadele de foamete etc.
au dus la scăderea populaţiei şi a nivelului de trai în aceste teritorii. Noii
stăpânitori aduceau un model diferit de organizare şi, mai ales, o nouă
65
viziune privind căile de dezvoltare ale regiunii. Depopularea satelor se
datorează şi transformării terenurilor arabile în păşuni ca urmare a
amplorii pe care a luat-o creşterea vitelor, activitate mai profitabilă
pentru otomani decât agricultura, şi concentrării populaţiei în aşezările
mai mari care-i ofereau o securitate sporită. Multă vreme s-a susţinut că
politica abuzivă a Porţii este la baza decăderii Ungariei otomane, dar
lucrări mai noi au arătat că nu era în interesul Imperiului Otoman să
promoveze o politică bazată exclusiv pe jaf care să ducă la distrugerea
celei mai avansate provincii din Europa şi care să le afecteze veniturile.
Dominaţia otomană a fost, în general, o stăpânire militară. Ca
urmare în oraşe precum: Buda, Székesfehérvár, Esztergom şi Szeged,
ocupate de către turci au fost instalate garnizoane militare, ceea ce a dus
la decăderea lor faţă de nivelul atins în secolul anterior. O parte a
populaţiei a părăsit aceste oraşe, refugiindu-se în Ungaria regală sau în
Transilvania. Comerţul şi industria acestor oraşe s-au diminuat
semnificativ, iar agricultura a pierdut teren în faţa creşterii bovinelor,
exportate în număr mare (aproximativ 100000 de capete pe an) în
Germania şi Veneţia. Primii care au părăsit Ungaria otomană au fost
nobilii şi burghezii bogaţi, în timp ce ţăranii şi orăşenii rămaşi au
devenit supuşii sultanului. Teritoriile cucerite erau proprietatea
sultanului care le administra după bunul său plac. O parte era împărţită
spahiilor, în schimbul obligaţiilor militare, iar cealaltă, şi mai ales
oraşele, plăteau impozit vistieriei sultanului. În teritoriul cucerit,
otomanii au menţinut sistemul de impunere preluat de la Regatul ungar,
astfel că ţăranii aveau aproximativ aceleaşi obligaţii. Situaţia lor era
însă îngreunată şi de faptul că foştii proprietari, nobilii, pretindeau şi ei
în continuare taxele. Otomanii nu au făcut presiuni pentru convertirea
creştinilor la Islam, în primul rând din considerente economice, motiv
pentru care limba turcă şi civilizaţia musulmană nu au exercitat o
influenţă notabilă asupra populaţiei maghiare. Dreptul otoman făcea
distincţie între musulmanii şi creştinii din teritoriile cucerite. Aceştia
din urmă aveau o condiţie inferioară şi plăteau un impozit personal. Aşa
se explică faptul că turcii nu recurgeau la convertirea forţată a
populaţiilor creştine cucerite. Imperiul Otoman a fost, în general, un stat
al diversităţii multiculturale şi al toleranţei. Cu toate acestea, asemenea
66
altor teritorii otomane, şi în Ungaria unele biserici au fost transformate
în moschei (Buda, Székesfehérvár, Esztergom, Pécs).
Înfrângerea de la Mohács nu a împiedicat răspândirea Renaşterii
în teritoriile maghiare. Spre mijlocul secolului al XVI-lea, s-au putut
afirma scriitorii de valoare ca episcopul de Esztergom, Nicolaus Olahus
şi Anton Verancsics (Verancsics Antal), eminenţi autori de memorii. În
acelaşi timp, prăbuşirea instituţiilor de bază ale statului şi lipsa de
autoritate au favorizat răspândirea Reformei religioase în Ungaria.
Utilizarea limbii maghiare în scris a început să se răspândească rapid,
începând cu 1540 şi 1550, odată cu creşterea numărului cunoscătorilor
de carte, ca urmare a răspândirii Reformei. Germanii şi teritoriile din
Nord-Vest ale ţării, locuite de către maghiari şi slovaci au adoptat în
mare parte luteranismul, în timp ce în regiunile ocupate de către turci,
s-a răspândit calvinismul şi antitrinitarismul. În paralel, numărul
credincioşilor Bisericii catolice s-a redus considerabil. Reforma a
contribuit din plin la răspândirea unei culturi de limbă maghiară,
predicatorii protestanţi predicând în limba poporului. După mai multe
traduceri parţiale, pastorul calvin Gáspár Károlyi a tradus integral
Biblia, în 1590. Această traducere a contribuit semnificativ la formarea
limbii literare maghiare.
Ungaria regală (Habsburgică)
„Regatul Ungariei”, din statele Habsburgilor, avea formă de
semicerc şi cuprindea: Dalmaţia, Croaţia de Vest, Slovacia de azi şi
Subcarpaţii (Ucraina Carpatică de azi), tăia vechea Panonie, într-o linie
ce trecea aproape de Lacul Balaton şi avea o populaţie de circa 1,5 mil.
de locuitori. Din 1527, Ferdinand a organizat un guvernământ central,
căruia i-a subordonat aparatul administrativ al ţărilor pe care le
conducea, dar Consiliul său aulic nu a devenit niciodată o instituţie
supremă, din cauza consilierilor maghiari şi cehi care refuzau să ia parte
la el. Ţărănimea maghiară nu putea fi obligată să plătească noi
contribuţii decât cu acordul Dietei, care se prevala de acest drept pentru
a se opune centralizării dorite de către Viena. După înfrângerea de la
Mohács, autoritatea regală a pierdut mult din prestigiul şi puterea sa, iar
schisma – datorată Reformei religioase – şi războaiele care i-au urmat
67
au contribuit şi ele la erodarea sa. La moartea lui Ioan Zápolya,
Ferdinand a încercat să profite pentru a reunifica regatul maghiar sub
autoritatea sa, dar sultanul Soliman a luat-o pe regina văduvă Isabella
Jagello şi pe fiul său sub protecţia sa. După ocuparea Budei de către
otomani, sultanul i-a trimis pe regina Isabella şi pe Ioan Sigismund
împreună cu Gheorghe Martinuzzi (fratele György) în Transilvania.
Pentru următorii 10 ani, regele copil Ioan Sigismund (sub numele de
Ioan al II-lea până la tratatul de la Speyer, 1570) şi mama sa, Isabella,
au stat în Transilvania guvernată de episcopul Martinuzzi. Acesta din
urmă a convins-o, în anul 1551, să abdice în favoarea lui Ferdinand, în
schimbul a două ducate sileziene. Profitând de faptul că sultanul era
ocupat cu campaniile din Asia, armata imperială, condusă de generalul
Giovanni Castaldo, a ocupat Transilvania cu complicitatea lui
Martinuzzi, ridicat la rangul de cardinal şi voievod al Transilvaniei. La
scurt timp Martinuzzi a fost însă asasinat din ordinul lui Ferdinand.
Executarea lui Martinuzzi în castelul său din Vinţu de Jos (în magh.
Alvinc) a însemnat un dezastru, fiindcă prin el a dispărut singurul om
politic, care reuşea să jaloneze cu mult tact între cele două puteri: cea
Habsburgică şi cea Otomană.
Această stăpânire habsburgică a fost de scurtă durată şi extrem de
nepopulară; imperialii fiind obligaţi să se retragă, în 1556, ca urmare a
presiunilor exercitate de către otomani.
În timpul domniilor lui Maximilian I (1564–1576) şi Rudolf I
(1576–1608), în ciuda păcii existente între cele două imperii, turcii şi-au
extins posesiunile în Ungaria, prin expediţii de jaf şi prin cucerirea unor
cetăţi. Conflictele din Asia i-au ţinut departe pe otomani de marile
confruntări cu imperialii, care nu au profitat însă de această şansă
pentru a încerca reunificarea Ungariei. În ultimul deceniu al secolului,
sub impulsul Ligii Sfinte, Habsburgii au reuşit să recucerească
Esztergomul şi Visegrádul, dar contraofensiva turcă a dus la pierderea
Győrului în 1594 şi a Egerului. Abia în 1598, imperialii au recucerit
cetatea Győr, care avea rolul de a apăra drumul spre Viena. După
aproape 10 ani de război, Kanizsa şi Eger au fost cucerite de turci, în
timp ce Transilvania era ocupată de imperialii generalului Basta.
Nemulţumirea faţă de înfrângerile imperialilor şi acţiunile
Bisericii catolice au dus la revolta haiducilor (în magh. hajdúk se referă
68
la păstori înarmaţi şi înrolaţi – alături de soldaţii plecaţi de la cetăţi – în
formaţiuni militare) care, sub conducerea lui Ştefan Bocskai (Bocskai
István), au reuşit să ocupe mai multe cetăţi şi comitate din nordul
Ungariei. Imperialii nu dispuneau de forţe suficiente pentru reprimarea
răscoalei care a beneficiat şi de sprijinul nobililor din comitate. Mai
mult, stările răzvrătite, adunate în Dieta de la Szerencs, din 1605, l-au
ales principe pe Ştefan Bocskai. Pacea încheiată la Viena, în anul 1606,
a restabilit liniştea, în plan intern, pentru aproape trei sferturi de secol.
Potrivit înţelegerii, legiferată în timpul împăratului Matia al II-lea
(1608–1619), regele nu putea să acorde dregătoriile ţării nemaghiarilor,
trebuia să doneze domenii doar nobilimii maghiare şi nu se putea
amesteca în relaţiile dintre iobagi şi seniori, acordarea sau interzicerea
dreptului de liberă strămutare fiind lăsată la discreţia comitatelor.
La începutul deceniului şase al secolului al XVI-lea, primatul
Nicolaus Olahus publicase decretele Conciliului de la Trento şi îi
instalase pe iezuiţi în Ungaria regală. Acest ordin călugăresc faimos –
Societatea lui Isus – era în serviciul direct al papei, deci cu o orientare
puternic antiprotestantă. În ţările unde activau, colegiile lor erau
faimoase pentru nivelul educaţional şi cultural. Fondarea Colegiului
(Universităţii) de la Cluj, în anul 1581, este legată tot de numele lor.
În secolul al XVII-lea, sub influenţa Contrareformei, a apărut o
nouă cultură catolică ai cărei animatori erau iezuiţii şi, în primul rând,
cardinalul Petru Pázmány (Pázmány Péter). Născut la Oradea,
protestant convertit, iezuit, arhiepiscop de Esztergom şi primat al
Ungariei în 1616, cardinal în 1629, el a condus Contrareforma din
Ungaria. A contribuit la formarea unui cler autohton şi a fondat, în
1635, Universitatea de la Nagyszombat (Trnava, azi în Slovacia),
transferată în cursul secolului al XVIII-lea la Pesta. Ungaria regală,
sprijinită de Transilvania, continua să fie un bastion al calvinismului în
monarhia austriacă şi datorită faptului că împăratul nu putea să
acţioneze direct împotriva protestanţilor maghiari, fiind obligat să se
mulţumească cu sprijinirea partidei catolice, a magnaţilor şi a iezuiţilor.
Cu toate acestea, succesele Contrareformei ar fi fost considerabile fără
ivirea crizei din 1664. La moartea principelui Gheorghe Rákóczi al II-
lea (II. Rákóczi György), Dieta ungară i-a cerut împăratului să-l susţină
pe Ioan Kemény (Kemény János) la tronul Transilvaniei, ceea ce le-a
69
oferit un pretext turcilor pentru campania din 1664. Deşi a obţinut
victoria de la Szentgotthárd (Saint Gotthard), împăratul a încheiat pacea
cu Sublima Poartă, care primea noi cetăţi, printre care Érsekújvár (Nové
Zámky, azi în Slovacia) şi Oradea.
Cum am mai amintit, maghiarii au condamnat încheierea păcii de
la Vasvár cu turcii, acuzând Viena că nu doreşte eliberarea Ungariei de
sub ocupaţia otomană. Numeroşi magnaţi şi membri ai guvernului de la
Bratislava (Pozsony), în frunte cu palatinul Francisc Wesselényi, s-au
implicat într-o conspiraţie antiaustriacă. După moartea lui Wesselényi,
conducerea a fost preluată de banul Croaţiei, Petru Zrínyi (Zrínyi Péter),
care a făcut greşeala de a încerca să obţină sprijinul Porţii. Deconspirat
şi trădat de otomani, el a declanşat o gravă criză politică. Ungaria regală
a fost ocupată de trupele imperiale, în cetăţi s-au instalat garnizoane
austriece, capii conjuraţiei (Petru Zrínyi, Francisc Frangepán şi Francisc
Nádasdy) au fost condamnaţi la moarte, iar bunurile lor au fost
confiscate. Excesele trupelor imperiale care staţionau în Ungaria regală,
ale partidei catolice şi ale guvernului de la Viena care au acţionat
împotriva protestanţilor, prin ocuparea bisericilor şi expulzarea
pastorilor, au provocat iritarea unanimă a maghiarilor, indiferent de
confesiunea căreia îi aparţineau. Începând din 1672, „nemulţumiţii”
s-au organizat cu sprijinul extern al Transilvaniei, al Franţei şi, în
sfârşit, cu cel al Porţii. Devenit conducătorul „nemulţumiţilor”, Imre
Thököly a transformat mişcarea curuţilor într-o forţă militară care l-a
obligat pe împărat să convoace Dieta. La Sopron, în mai 1681, au fost
reiterate prevederile păcii de la Viena din 1606 şi s-a ordonat retragerea
trupelor austriece din ţară. Prima măsură a fost alegerea unui palatin, în
mai 1681, în persoana lui Nicolae Esterházy (Esterházy Miklós). În
1682, marele vizir Kara Mustafa a hotărât să-i acorde coroana maghiară
şi sprijin total lui Thököly împotriva împăratului. În acest context, se
înscrie şi organizarea unei mari expediţii de cucerire, încheiată cu
dezastrul armatei otomane de la asediul Vienei (1683). Ofensiva
imperială, care a urmat acestei victorii, a dus la eliberarea mai multor
localităţi din Ungaria, culminând cu cea a Budei, în august 1686.
Măcelul de la Eperjes (azi Prešov, Slovacia), din 1687, ordonat de
generalul Caraffa le dovedea „nemulţumiţilor” că termenul de
„eliberare” era un eufemism. Pe 12 august 1687, a avut loc bătălia de la
70
Berg Harsány (Nagyharsány, cunoscută şi sub numele de a doua bătălie
de la Mohács) care s-a soldat cu o nouă înfrângere dezastruoasă a
otomanilor. Sporirea teritorială a monarhiei până la 1699 este
spectaculoasă, toată Ungaria istorică trecând sub autoritatea
Habsburgilor.
Societatea maghiară din Ungaria regală era împărţită în două
grupuri: pe de-o parte, ţărănimea, supusă servituţii şi lipsită de drepturi
civile şi politice; pe de altă parte, stările care constituiau naţiunea
propriu-zisă şi erau în număr de patru: clerul, magnaţii, nobilii şi
oraşele libere. Dieta cuprindea două Camere: Camera superioară,
prezidată de palatin, unde stăteau titularii marilor funcţii ale Coroanei,
arhiepiscopii (de Esztergom şi de Kalocsa), episcopii şi magnaţii
(membrii marilor familii care erau înscrişi pe lista cu baronii şi
magnaţii) şi Camera inferioară, prezidată de un comisar regal, unde
stăteau deputaţii nobilimii (fiecare comitat trimitea doi deputaţi),
deputaţii districtelor şi oraşelor libere. Camera superioară era controlată
de un grup de magnaţi care concentrau în mâinile lor întreaga putere
economică şi politică. În acest grup, Habsburgii găseau întodeauna
oameni dispuşi să le susţină politica, chiar dacă magnaţi precum
Bocskai, Zrínyi, Francisc Rákóczi al II-lea nu au ezitat, în cursul
secolului al XVII-lea, să se pună în fruntea rezistenţei armate îndreptate
împotriva Habsburgilor.
După Mohács (1526), Ungaria a ajuns practic într-un fel de
uniune personală cu Imperiul romano-german. În cea mai mare parte a
timpului, ţara a fost guvernată de Dietă, deşi, de-a lungul secolelor
XVI-XVII, împăratul a încercat să impună centralizarea şi să favorizeze
o politică de Contrareformă, dar nobilimea a apărat, prin toate
mijloacele, privilegiile sale politice şi religioase.
Principatul Transilvaniei
Atât istoriografia română, cât şi cea ungară, sunt de acord că
ocuparea Budei de către sultanul Soliman, transformarea unei părţi din
Ungaria în paşalâc, la 29 august 1541, şi numirea lui Ioan Sigismund
Zápolya ca principe – până în 1570 purta titlul de rege al Ungariei –
reprezintă naşterea principatului autonom al Transilvaniei sub
71
suzeranitate otomană. Situată în Europa Centrală, Transilvania este o
fortăreaţă naturală, înconjurată de munţi, acoperiţi cu păduri. Principatul
era delimitat la Vest de Tisa până la Tokaj şi la Nord de o linie care
trecea pe la Vest de oraşele Kassa (azi Košice, Slovacia) şi Bártfa (azi
Bardejov, Slovacia). În secolul al XVI-lea, mulţi maghiari şi-au legat
speranţele de eliberare şi de refacere a statalităţii ungare de
Transilvania, care cuprindea şi aşa numitul Partium (partes adnexae –
părţi din Regatul medieval al Ungariei) – teritoriile din afara
Transilvaniei propriu-zise – şi avea o suprafaţă mai mare decât Ungaria
de azi: 100000 de kilometri pătraţi faţă de 93000 de kilometri pătraţi
(vezi Harta nr. 2).
Având o populaţie ce varia între 400000 şi 900000 de locuitori
Principatul Transilvaniei nu era un spaţiu omogen, din punct de vedere
etnic sau din punct de vedere religios, ceea ce caracterizează, de altfel,
întreaga zonă a Europei Centrale şi de Est. Principatul Transilvaniei era
un stat care oscila între un regim al stărilor şi unul autoritar, situaţie
care va dăinui până la cucerirea sa de către habsburgi. Inclusă în dar-al-
ahd, Transilvania, stat aflat sub suzeranitate otomană, avea un statut
privilegiat în comparaţie cu vecinii săi, Ţara Românească şi Moldova,
ceea ce i-a permis să ducă o politică externă mult mai activă decât
acestea. Mai mult, la un moment dat (în timpul războiului de 30 de ani)
acest stat s-a manifestat ca o veritabilă putere europeană. În prima
jumătate a secolului al XVII-lea, principatul autonom al Transilvaniei
cunoaşte o perioadă de înflorire şi de afirmare în plan european, în
strânsă legătură cu evenimentele desfăşurate în zona Europei Centrale şi
de Est. Istoriografia maghiară vorbeşte chiar despre „epoca de aur” a
Principatului Transilvaniei (Erdély aranykora), pe care o plasează în
această perioadă. Reforma protestantă şi Contrareforma au fost
elemente decisive în stabilirea unei noi ordini politice, religioase şi
sociale în Transilvania secolelor XVI-XVII. În primele decenii ale
existenţei sale, au fost puse bazele legislative şi instituţionale, prin
consolidarea sistemului „celor trei naţiuni” privilegiate, căruia i se
adăuga acum şi acela al celor „patru religii recepte”: catolicii, reformaţii
(calvinii), evanghelicii (luteranii) şi unitarienii (antitrinitarienii). Dieta
întrunită la Sighişoara, în anul 1540, a hotărât că Transilvania se va
conduce pe viitor după legi proprii, ca urmare a acestei decizii, cea mai
72
mare parte a vechilor legi adoptate de către Ungaria şi-au încetat
aplicarea. În Transilvania a continuat să se aplice numai codul redactat
de către Ştefan Werbőczi (Werbőczy István – 1517), dar nu ca lege
oficială, ci ca o simplă culegere de legi cu caracter privat. Dintre
vechile legi adoptate în Transilvania, Unio trium nationum (1437),
„baza organizării exclusiviste a Transilvaniei medievale târzii şi
moderne”, a rămas ca fundament al dreptului public. După anul 1540,
Dieta Transilvaniei a adoptat numeroase hotărâri cu caracter extrem de
divers. Dat fiind numărul mare al legilor, precum şi conţinutul lor
variat, în secolul al XVII-lea, principele Gheorghe Rákóczi al II-lea a
solicitat sistematizarea lor. Prima colecţie cuprinde legile adoptate între
anii 1540 şi 1653, sub denumirea de Approbatae Constitutiones Regni
Transilvaniae et Partium Hungariae eisdem anexarum, iar cea de-a
doua, realizată în timpul principelui Mihail Apafi (Apafi Mihály),
grupează sub numele de Compilatae Constitutiones legile adoptate între
anii 1653-1669. Această sistematizare formează o lucrare unică,
desemnată prin titlul prescurtat de Approbatae et Compilatae
constitutiones.
Conducătorul Transilvaniei purta oficial titlul de principe (potrivit
înţelegerii de la Speyer din 1570, Ioan Sigismund renunţa la titlul de
rege al Ungariei – II.János király – pentru cel de „principe al
Transilvaniei şi al Partiumului”) care s-a impus, în special, după
alegerea lui Ştefan Báthory (Báthory István) pe tronul Uniunii polono-
lituaniene. În Transilvania, funcţia supremă în stat era electivă şi nu
ereditară, principele fiind ales de o Dietă extraordinară alcătuită din
reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate (maghiarii, saşii şi secuii) şi
a celor patru religii recepte (catolică, reformată, luterană şi unitariană).
În realitate, acest drept de libera electio a fost încălcat la majoritatea
alegerilor de după Gabriel Báthory (Báthory Gábor) (1608-1613), atât
de către puterea suzerană care a dorit să aibă pe tronul principatului
persoane de încredere, cât şi de către principii care şi-au desemnat
succesorii încă din timpul vieţii. Odată ales, principele trebuia să obţină
confirmarea din partea sultanului care putea să respingă alegerea
stărilor. După confirmare, persoana principelui era considerată sacră,
dovadă este şi faptul că asasinii lui Gabriel Báthory au fost prinşi şi
condamnaţi la moarte. Pe plan legislativ, principele avea dreptul de a
73
convoca Dieta, de a iniţia legile, precum şi dreptul de a aproba sau
respinge hotărârile Dietei. Principele era în acelaşi timp şi judecător
suprem, având şi dreptul de a graţia sau comuta pedepsele. În fine, el
deţinea şi comanda supremă a armatei. În ceea ce priveşte prerogativele,
în materie de politică externă, ele trebuiau să se desfăşoare în cadrul
trasat de puterea suzerană prin ahdname-ul acordat la confirmare şi în
„condiţiile” stărilor, dar principele avea dreptul de a declara război şi de
a încheia tratate care, în cazul unor personaje autoritare (precum Gabriel
Bethlen, Gheorghe Rákóczi I etc.), s-au făcut fără asentimentul stărilor.
În chestiunile legate de puterea executivă, principele avea puteri depline
în a numi membrii Consiliului princiar, comiţii etc., de asemenea, avea
dreptul de a înnobila şi de a acorda privilegii.
Consiliul princiar a apărut odată cu instituţia principatului. Până
în anul 1559, consilierii erau desemnaţi de către Dietă şi confirmaţi sau
respinşi de către principe; după această dată, alegerea lor a fost o
atribuţie exclusivă a principelui. Numărul consilierilor a fost stabilit de
Dietă şi a variat între 5 şi 12. Principala atribuţie a consilierilor era
aceea de sfătuitori ai principelui care le dădea diverse sarcini pe care ei
trebuiau să le analizeze cu atenţie şi să prezinte concluziile cu ocazia
primei sesiuni. Fiecare membru al Consiliului avea câte o demnitate
(magister curiae, thesaurarius, gladifer etc.) care le stabilea statutul şi
atribuţiile şi mai mulţi slujitori în subordine.
Dieta (Adunarea stărilor; Országgyűlés) era alcătuită din
reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate şi a celor patru religii
recepte. Convocarea şi locul adunărilor erau stabilite de către principe,
cu câteva săptămâni înainte de data fixată şi, odată anunţate, ele nu mai
puteau fi schimbate. Invitaţia conţinea şi detalii legate de problemele ce
urmau a fi discutate. Participarea reprezentanţilor era obligatorie sub
pedeapsa unei amenzi. În ceea ce priveşte numărul de participanţi, nu
existau reguli foarte precise, între 150 şi 200 de membri. Lucrările
Dietei aveau un caracter public şi erau conduse de către un preşedinte,
numit de către principe. Dieta vota contribuţiile, aproba veniturile
provenite din administrarea bunurilor fiscale, baterea de monedă sau
retragerea din circulaţie a celei vechi etc. Tot Dieta avea şi unele
atribuţii de politică externă, precum relaţiile cu Poarta, cu Uniunea
polono-lituaniană, cu Ţările Române etc.
74
Dările constituiau principala sursă de venit a principelui, folosită
pentru achitarea tributului datorat Porţii şi pentru nevoile ţării. Toate
acestea erau colectate de către vistieria statului (thesaurariatus),
condusă de un mare vistier numit, în general, de către principe dintre
oamenii săi de încredere. În vistieria ţării intrau de drept veniturile
minelor şi ale ocnelor de sare, veniturile vămilor, veniturile domeniilor
fiscale, dijmele bisericeşti – după secularizarea acestora –, şi veniturile
care proveneau din impozitele plătite de fiecare gospodărie.
Principatul Transilvaniei era un stat autonom aflat sub
suzeranitatea Porţii faţă de care avea anumite obligaţii precum: plata
haraciului, sprijin material şi militar etc. În schimb, sultanul garanta
inviolabilitatea teritoriului, autonomia politică şi administrativă a ţării.
Acţiunile puterii suzerane de a încălca sau de a limita autonomia
principatului au fost impuse de schimbările survenite în politica sa
externă sau de modificarea raporturilor de forţe din Europa Centrală.
Oricum, în ciuda restricţiilor impuse de puterea suzerană, Transilvania a
avut un rol important în stabilitatea zonei şi menţinerea echilibrului
între puteri.
Spre sfârşitul domniei lui Ioan Zápolya – pomenit în vremea sa şi
sub numele de regele Ioan I (I. János király) – cel mai influent om de la
curte era Gheorghe Martinuzzi (fratele György), episcopul de Oradea,
care, la 1541, a cerut sprijinul otomanilor pentru a elibera Buda
încercuită de trupele lui Ferdinand. Habsburgii nu au renunţat însă la
planurile de a recuceri teritoriile care aparţinuseră Regatului Ungariei.
Promiţând eliberarea de turci şi avantaje materiale nobilimii, în mod
special lui Martinuzzi, ei au reuşit, prin tratatul de la Gilău, din 29
decembrie 1541, să o convingă pe regina Isabella să renunţe la coroana
regală şi să cedeze unele cetăţi din Ungaria şi Transilvania.
Evenimentele din anul următor l-au convins însă pe episcop că
imperialii erau incapabili să apere principatul de otomani, motiv pentru
care Dieta şi-a reconfirmat, în perioada următoare, sprijinul faţă de Ioan
Sigismund, cerându-i lui Ferdinand să nu pună ţara în pericol prin
acţiunile sale. După expediţia sultanală, din anul 1543, Martinuzzi şi-a
consolidat puterea în plan intern, prin ocuparea cetăţilor deţinute de
opozanţii politicii sale şi confiscarea averilor acestora. Spre sfârşitul
deceniului cinci, Martinuzzi a reluat tratativele cu Ferdinand
75
(înţelegerea de la Nyírbátor, 1549) în vederea trecerii Transilvaniei sub
autoritatea Habsburgilor. În primăvara anului 1551, când primele trupe
ale lui Ferdinand au sosit în Transilvania, Martinuzzi a constrâns-o pe
regina Isabella să abdice, în numele fiului său şi să accepte, în schimb,
principatele sileziene Oppeln şi Ratibor (vezi Harta nr.3). Actul de
renunţare a fost acceptat şi de către Dietă care l-a recunoscut pe
Ferdinand domn al ţării. Evenimentele din Transilvania au determinat
însă reacţia Istanbulului care nu putea să accepte aceste pierderi.
Perioada dintre 1551 şi 1556 – când Transilvania s-a aflat sub ocupaţie
Habsburgică –, a rămas în memoria colectivă, prin abuzurile şi jafurile
armatei imperiale, care au provocat o nemulţumire generală a
transilvănenilor. La cererea stărilor, în 1556, oştile conduse de Petru
Petrović (Petrovics Péter) – comite de Timiş, un vechi adept al familiei
Zápolya, unul din tutorii lui Ioan Sigismund – aliate cu cele muntene şi
moldovene au pătruns în Transilvania, alungându-i pe imperiali.
Din ordinul sultanului, Dieta Transilvaniei i-a rechemat, în 1556,
pe regina Isabella şi pe Ioan Sigismund. După întoarcerea în
Transilvania, Isabella, care a condus ţara în numele fiului său, a lăsat
vacant scaunul voievodal, ca şi episcopiile de Alba Iulia şi de Oradea,
iar bunurile acestora au trecut în proprietatea vistieriei, creându-se astfel
un important domeniu princiar şi totodată slăbindu-se Biserica Catolică.
Domnia efectivă a lui Ioan Sigismund a început după moartea reginei
Isabella, la 15 septembrie 1559. Sub conducerea lui Ioan Sigismund
Zápolya (János Zsigmond), Dieta de la Turda, din 1568, a recunoscut
oficial existenţa a patru „religii recepte” în Transilvania – catolicismul,
luteranismul, calvinismul şi unitarianismul, (confesiunea ortodoxă a
românilor era doar tolerată, deşi aceştia constituiau cea mai numeroasă
populaţie a Transilvaniei – potrivit istoriografiei româneşti). Ceea ce
frapează este includerea în rândul „religiilor recepte”, datorită influenţei
parohului Francisc David (Dávid Ferenc) asupra lui Sigismund, a
unitarianismului care neagă dogmele de bază ale Bisericii (Sfănta
Treime), de altfel, oraşul Cluj va deveni centrul acestei confesiuni,
interzisă, mai peste tot în Europa. Deşi mulţi istorici vobesc despre
toleranţa existentă în Principatul Transilvaniei, considerăm totuşi că
termenul de „toleranţă limitată” este mai potrivit pentru a descrie
această perioadă, pentru că „naţiunile conlocuitoare
76
n-au fost trei şi nici religiile practicate patru”. Fără a minimaliza
toleranţa transilvană, trebuie să precizăm faptul că Transilvania a fost
primul stat care a recunoscut egalitatea confesiunilor catolică şi luterană
(1550) şi la cârma căruia s-a aflat un principe unitarian.
În 1570, prin tratatul de la Speyer, Ioan Sigismund renunţa la titlul
de rege al Ungariei pentru cel de „principe al Transilvaniei şi al
Partiumului”. La moartea lui Ioan Sigismund, la 14 martie 1571,
principe născut catolic şi devenit pe rând luteran, calvin şi apoi
unitarian, tronul Transilvaniei trebuia să revină Ungariei Habsburgice,
potrivit tratatului menţionat mai sus, dar a fost ales preferatul Porţii,
Ştefan Báthory (Báthory István) căpitanul cetăţii Oradea (Nagyvárad) şi
cel mai bogat moşier din Partium.
Nemulţumit de noua situaţie din Transilvania, împăratul l-a
sprijinit pe Gáspár Bekes (Bekes Gáspár), candidat şi el la alegerile din
1571, să organizeze o răscoală a secuilor împotriva lui Ştefan Báthory,
care a fost reprimată cu duritate în toamna lui 1571. Ştefan Báthory, om
de o aleasă cultură, a luat o serie de măsuri pentru consolidarea puterii
sale în plan intern şi pentru a contracara influenţa Habsburgilor. În acest
sens, a mărit domeniul princiar prin recuperarea unor domenii donate de
către Ioan Sigismund şi prin confiscarea averilor adversarilor săi, a
reorganizat armata, a încurajat dezvoltarea economică prin acordarea de
privilegii oraşelor şi breslelor meşteşugăreşti, a încurajat dezvoltarea
culturală a ţării, prin aducerea iezuiţilor (vezi pagina 68) care au
înfiinţat un Colegiu (Universitate) la Cluj, în anul 1581.
Maximilian al II-lea nu a renunţat la ideea recuceririi principatului,
motiv pentru care l-a sprijinit din nou pe Gáspár Bekes, care a pătruns
în Transilvania cu ajutorul imperialilor, dar a fost învins la Sânpaul
(Kerelőszentpál; jud. Mureş, 9 iulie 1575). Această victorie a favorizat
alegerea lui Ştefan Báthory ca rege al Poloniei, la 14 decembrie 1575.
Ştefan Báthory, unul dintre marii regi ai Poloniei, a continuat să
controleze Principatul Transilvaniei, după numirea fratelui său,
Cristofor (Báthory Kristóf), în funcţia de voievod, prin intermediul
Cancelariei maghiare pe care o stabilise la Cracovia, pentru a putea
armoniza politica celor două ţări. Deşi nu a revenit niciodată în
Transilvania, din corespondenţa sa, răzbate dorinţa de eliberare a
principatului de sub dominaţia otomană şi reunificarea Ungariei.
77
Neavând copii cu Anna Jagello, Ştefan Báthory a obţinut alegerea de
către Dietă a nepotului său minor Sigismund Báthory (Báthory
Zsigmond), fiul lui Cristofor, pe tronul Transilvaniei. După moartea lui
Cristofor, la 27 mai 1581, acesta a condus principatul sub tutela unui
Consiliu de regenţă.
Sigismund Báthory a preluat puterea în 1588, după ce, în prealabil,
jurase că îi va expulza pe iezuiţi. Nestatornic şi nehotărât, oscilând între
viaţa monahală şi cea princiară, el nu s-a ridicat la valoarea ilustrului
său înaintaş. Mai mult politica sa duplicitară, în general prohabsburgică,
a antrenat ţara într-o serie de conflicte cu implicaţii nefaste pentru
principat. Catolic fervent, Sigismund a convins Dieta să voteze
desprinderea de Imperiul Otoman şi să adere la Liga Sfântă, după ce, în
prealabil, încheiase o alianţă cu Habsburgii. Împăratul i-a acordat drept
răsplată mâna arhiducesei Maria-Christierna. La Liga Sfântă au fost
invitate să adere şi Ţara Românescă respectiv Moldova, dar Sigismund
a dorit ca participarea acestora să se facă prin intermediul său, motiv
pentru care a încheiat tratate cu domnii Aron Vodă şi Mihai Viteazul,
prin care aceştia îi recunoşteau suzeranitatea. În acest context,
Sigismund se intitula într-un document, din 1595, principe al
Transilvaniei, Moldovei şi Valahiei Transalpine. Alianţa lui Sigismund
cu Mihai Viteazul a fost totuşi de bun augur şi a dus la obţinerea unor
victorii strălucite împotriva otomanilor, ceea ce dovedea încă o dată
forţa militară rezultată din colaborarea celor trei state creştine. În vara
anului 1595, imediat după căsătorie, Sigismund Báthory a început
pregătirile pentru campania din Ţara Românească, în sprijinul lui Mihai
Viteazul. Pentru că armata sa formată mai ales din nobili maghiari,
soldaţi trimişi de către domnul Ştefan Răzvan şi Ungaria Habsburgică
număra doar 16 mii de soldaţi, a apelat la secui, ale căror libertăţi au
fost restrânse cu un sfert de secol în urmă. Conştienţi de forţa pe care o
aveau, ei au cerut redarea libertăţilor, iar Báthory, constrâns de
împrejurări, a fost nevoit să accepte cererile lor. În aceste condiţii, s-a
reuşit constituirea unei armate de 40 de mii de oameni, condusă de
Ştefan Bocskai (Bocskai István, viitor principe al Transilvaniei între
1605-1606). La începutul lunii octombrie, această oaste condusă de
Bocskai a trecut graniţele în apropierea Braşovului şi s-a unit cu trupele
lui Mihai Viteazul. La 18 octombrie, aliaţii au reuşit să ocupe oraşul
78
Târgovişte, Bucureştiul fiind eliberat fără luptă, după ce a fost părăsit,
în grabă, de către turci. Peste o săptămână, la Giurgiu, aliaţii au reuşit o
mare victorie împotriva otomanilor.
Ulterior, incertitudinile create de renunţările şi de revenirile lui
Sigismund Báthory la tronul Transilvaniei – la un moment dat Báthory
a cedat împăratului Principatul Transilvaniei în „schimbul” ducatelor
sileziene Oppeln şi Ratibor (vezi Harta nr.3.) –, au creat o criză a
autorităţii princiare şi au favorizat ieşirea Transilvaniei din frontul
antiotoman, odată cu urcarea pe tron a principelui Andrei Báthory
(Báthory Endre). În acest context, Mihai Viteazul, domnul Ţării
Româneşti, a organizat campania de cucerire a Transilvaniei, din anul
1599. Deşi în documentele externe el se intitula „locţiitor al
împăratului”, Mihai Viteazul a condus principatul ca un principe
suveran. Nu putem face abstracţie de faptul că Mihai a avut în vedere,
când a cucerit Transilvania, numărul mare al românilor care locuiau în
principat şi pe al căror sprijin a mizat cu siguranţă, dar el „nu a unit
Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova ca să facă o Românie”
(aşa cum bine precizează academicianul Ioan-Aurel Pop), ci le-a cucerit
pentru sine şi pentru urmaşii săi, aşa cum proceda orice monarh al
timpului său, deşi „stăpânirea sa asupra celor trei ţări a creat interpretări
şi reacţii naţionale, deopotrivă la 1600 şi ulterior”. Ţara nu putea fi însă
guvernată fără sprijinul stărilor, fapt dovedit de îndepărtarea domnului
român în urma revoltei acestora. După asasinarea – din ordinul
generalului Basta –, a lui Mihai Viteazul, principatul Transilvaniei a
fost guvernat de către imperiali. Moise Székely (Székely Mózes)
sprijinit de nobilimea filoturcă a pus însă, sub semnul întrebării această
scurtă stăpânire habsburgică în Transilvania. Intervenţia domnului Ţării
Româneşti, Radu Şerban, în favoarea Habsburgilor, a dus la restabilirea
autorităţii acestora, după victoria de la Braşov, din 17 iulie 1603, în
urma căreia principele Moise Székely şi-a pierdut viaţa. Excesele
imperialilor în Transilvania au determinat o parte a stărilor să se
orienteze spre Ştefan Bocskai (Bocskai István), fost partizan al partidei
filohabsburgice, acum de partea turcilor. Revolta armată a lui Bocskai a
constituit începutul mişcării de eliberare a stărilor împotriva
Habsburgilor şi i-au consolidat puterea internă şi prestigiul extern.
79
În noiembrie 1605, turcii l-au numit pe Ştefan Bocskai rege al
Ungariei, l-au încoronat cu o coroană specială turcească la Rákosmező
(lângă Pesta) şi au scutit Transilvania de plata tributului pe timp de 10
ani. Importanţa acţiunilor lui Ştefan Bocskai este relevată şi de prezenţa
marelui vizir la ceremonia de încoronare. Prin tratatul de la Viena,
încheiat la 23 iunie 1606, erau recunoscute autonomia statală a
Transilvaniei şi libertatea confesiunilor protestante. Moartea lui
Bocskai, la scurt timp după încheierea păcii de la Zsitvatorok, a readus
instabilitatea politică în principat. Bocskai l-a desemnat ca succesor pe
comitele de Zemplén, Valentin (Bálint) Drugeth de Homonnai, dar
stările l-au ales pe Sigismund Rákóczi (Rákóczi Zsigmond 1607-1608)
care va renunţa la tron în favoarea lui Gabriel Báthory prin Convenţia
de la Cluj, din februarie 1608.
Gabriel Báthory (Báthory Gábor) avea 17 ani, moştenise uriaşa
avere a celor două ramuri ale familiei Báthory (Ecsed şi
Şimleu/Somlyó) şi era sprijinit de către haiduci (hajdúk – cuvântul are
alt sens în limba maghiară; vezi pag 68). El va fi recunoscut şi de către
Poartă ca urmare a demersurilor făcute de către Gabriel Bethlen
(Bethlen Gábor). Pentru sprijinul acordat la înscăunarea sa, principele
i-a instalat pe haiduci în comitatele Szabolcs şi Bihor, unde beneficiau
de o largă autonomie. Comportamentul abuziv al principelui faţă de
stări, ocuparea oraşului Sibiu şi conflictele cu domnul Radu Şerban au
dus la înlocuirea sa cu principele Gabriel Bethlen, în anul 1613.
Alegerea lui Gabriel Bethlen (1613-1629) la tronul Transilvaniei
deschidea o nouă etapă în dezvoltarea principatului ca stat. El a urcat pe
tronul ţării, într-o perioadă dificilă, reuşind prin măsurile sale
economice să creeze o putere dinamică care trebuia să salveze o
Transilvanie ameninţată permanent de cele două mari puteri rivale.
Principele Gabriel Bethlen a consolidat orientarea Transilvaniei în
sensul întăririi autonomiei interne şi lărgirii libertăţii de acţiune, pe plan
extern. Gabriel Bethlen a urmărit şi lărgirea bazei sociale a puterii sale,
iar participarea la numeroasele campanii militare reclama reformarea
armatei şi constituirea unei oşti permanente, bine instruită şi dotată
corespunzător cerinţelor vremii şi noilor transformări tactice aduse de
progresul armelor de foc. Deşi Gabriel Bethlen a încercat să păstreze un
anumit echilibru între religiile recepte, nu-i pot fi negate acţiunile de
80
favorizare a calvinismului şi intenţiile de convertire a românilor la
calvinism.
Toleranţa lui se manifestă atât faţă de catolici – a permis
întoarcerea iezuiţilor şi l-a însărcinat pe vicarul Marton Fejerdi cu
conducerea Bisericii catolice din Transilvania, ale cărei interese erau
reprezentate până atunci de Status Catholicus (organizaţie care
reprezenta catolicii) – cât şi faţă de sabatarieni, anabaptişti şi evrei.
Bethlen a recuperat, cu forţa, domeniile statului dăruite de predecesorii
săi, a reorganizat impozitarea ţăranilor iobagi, înlocuind impozitul
direct, cu impozitul pe poartă (zece familii de iobagi formau o poartă).
Gabriel Bethlen a construit oraşe şi cetăţi, a întemeiat o Academie la
Alba Iulia pentru care a invitat personalităţi de renume precum: Johann
Alstedt, Johannes Bisterfeld, Ludovic Piscator şi Martin Opitz.
Curtea de la Viena a văzut în urcarea pe tron a lui Gabriel Bethlen
o bună oportunitate pentru a lansa un nou atac împotriva Transilvaniei
şi pentru a ocupa câteva teritorii situate la vest de principat. După mai
multe tergiversări şi ameninţări dinspre Poartă, cardinalul Khlesl a
încheiat pacea cu Bethlen, în 6 mai 1615, la Trnava (Nagyszombat,
Tyrnau). Prin această pace, Habsburgii îi restituiau lui Bethlen
localităţile ocupate, dar nu îi recunoşteau titlul de principe al
Transilvaniei. Presiunile exercitate de către Istanbul pentru cedarea
cetăţilor Lipova ( Lippa; jud. Arad) şi Ineu (Jenő; jud. Arad), promise în
schimbul ajutorului împotriva lui Gabriel Báthory, l-au determinat pe
principele Gabriel Bethlen să semneze şi un tratat secret, prin care se
obliga să-l ajute pe împărat chiar împotriva turcilor, dacă acest ajutor nu
punea în pericol securitatea teritoriului său. Semnarea acestor tratate nu
a ameliorat relaţiile dintre cele două state, care continuă să fie
tensionate datorită sprijinului pe care Curtea de la Viena îl acorda lui
Gheorghe Drugeth de Homonnay împotriva lui Bethlen. Ulterior revolta
cehilor din Boemia i-a oferit lui Bethlen posibilitatea de a-şi lua revanşa
împotriva Habsburgilor, prin sprijinul pe care l-a acordat protestanţilor.
În august 1619, Gabriel Bethlen a ocupat mai multe localităţi din
Ungaria, determinând Dieta de la Banská Bystrica (Besztercebánya, azi
Slovacia) să-i ofere coroana regală ungară pe care a refuzat-o însă, din
cauza opoziţiei Porţii. În lipsa unui sprijin consistent din partea
puterilor protestante şi a puterii suzerane, Bethlen a fost forţat să
81
încheie pacea avantajoasă de la Nikolsburg, din ianuarie 1622, prin care
primea şapte comitate din Ungaria, ducatele de Oppeln şi Ratibor
(Silezia, vezi Harta nr. 3), o importantă sumă de bani etc. Promisiunile
venite de la Istanbul şi de la aliaţii protestanţi îl vor determina pe
Gabriel Bethlen să reia ostilităţile cu Habsburgii, în august 1623, fără a
mai avea, de această dată, succesul din prima campanie. Prin tratatul de
la Viena, încheiat la 8 mai 1624, principele transilvan pierdea ducatele
sileziene şi o parte din subsidii. Nemulţumit de avantajele obţinute şi
dorind să-i sprijine pe protestanţi, Gabriel Bethlen a continuat să
promoveze o politică antihabsburgică, redeschizând conflictul cu
imperialii printr-o nouă campanie, în anul 1626. Pacea de la Bratislava,
încheiată la sfârşitul acestei acţiuni relua clauzele tratatelor anterioare
dintre Transilvania şi Viena şi marchează sfârşitul „politicii agresive” a
lui Gabriel Bethlen împotriva Habsburgilor.
Prestigiul imens de care s-a bucurat principele Gabriel Bethlen
este confirmat şi de decizia excepţională a Porţii de a confirma dorinţa
lui Bethlen ca soţia sa, Ecaterina de Brandenburg, să-i succeadă la tron,
secondată de cumnatul său Ştefan Bethlen, în calitate de guvernator.
Însă, trecerea acesteia la catolicism şi revendicările Habsburgilor au
determinat o parte a stărilor transilvane să îl aleagă principe pe
Gheorghe Rákóczi, fiul principelui Sigismund Rákóczi (1606-1608).
Haiducii (hajdúk – definiţia vezi la pag. 68) din comitate au refuzat să
presteze jurământ împăratului, motiv pentru care palatinul Nicolae
Esterházy (Esterházy Miklós) fost trimis împotriva lor, dar aceştia
ajutaţi de către Dávid Zólyomi (Zólyomi Dávid) şi Ştefan Bethlen
(Bethlen István) au reuşit să respingă trupele lui Esterházy, după care
l-au invitat pe Gheorghe Rákóczi, să ocupe tronul Transilvaniei.
Victoria de la Rakamaz (lângă Nyíregyháza), din aprilie 1631, obţinută
de trupele conduse de către Ştefan Bethlen şi Dávid Zólyomi, împotriva
trupelor palatinului Eszterházy, a contribuit semnificativ la consolidarea
domniei lui Gheorghe Rákóczi I. Consolidarea domniei a constituit o
problemă dificilă pentru Gheorghe Rákóczi I în condiţiile în care era
contestat de o parte a stărilor, avea numeroşi adversari şi nu se bucura
de încrederea deplină a turcilor. Prin procesele de infidelitate organizate
adversarilor politicii princiare, Gheorghe Rákóczi I a reuşit să crească
82
de la 10 la 32 numărul moşiilor sale domeniale, ceea ce i-a permis să-şi
constituie o putere proprie, independentă de stări.
În 1634, Ştefan Bethlen s-a refugiat la vizirul de Buda, acuzându-l
pe principele Gheorghe Rákóczi I că, complotează cu împăratul
împotriva Porţii. El a reuşit să obţină mazilirea lui Gheorghe Rákóczi I
care a refuzat să se supună deciziei Porţii. Victoria acestuia de la
Salonta (Szalonta), 30 octombrie 1636, şi pierderile otomanilor din Asia
au determinat Istanbulul să-şi revizuiască poziţia şi să semneze pacea cu
Rákóczi, la 4 decembrie 1636. După urcarea pe tronul Transilvaniei,
Gheorghe Rákóczi I a continuat negocierile cu puterile protestante, în
vederea participării la Războiul de 30 de ani, dar avizul negativ din
partea Porţii a amânat acest lucru până în ultimul deceniu al vieţii sale.
Tratativele cu puterile adversare Habsburgilor şi cu Poarta din 1641-
1642 au dus la obţinerea acordului din partea Porţii (1643), privind
participarea Transilvaniei la marele conflict. Mai mult, puterea suzerană
a ordonat domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti să-l sprijine pe
principele transilvan cu oşti. Încheiată cu pacea de la Linz (16
septembrie 1645), ultima participare a Transilvaniei la Războiul de 30
de ani a însemnat un succes confirmat şi de tratatele de la Westfalia.
Recunoscut de Dieta de la Alba Iulia, din 16 februarie 1642, ca
succesor al tatălui său, Gheorghe Rákóczi al II-lea a urcat pe tronul
Transilvaniei, la moartea tatălui său, după o simplă formalitate, deşi
tronul principatului era electiv. Gheorghe Rákóczi I lăsa principatul în
bune relaţii cu vecinii şi cu puterea suzerană, iar fiul său fusese crescut
pentru a-l conduce. El a trebuit să restituie împăratului, în conformitate
cu tratatul de la Linz, cinci din cele şapte comitate, în timp ce la
Istanbul acordul cu turcii era în dificultate, tributul fiind restant din
1645. Gheorghe Rákóczi al II-lea moştenise de la tatăl său un principat
stabil, cu o visterie plină şi cu o armată bine pregătită, călită în Războiul
de 30 de ani, dar şi visul de a obţine coroana polonă pentru el sau pentru
fratele său. În 1653, Gheorghe Rákóczi al II-lea a considerat că
momentul era prielnic pentru a se debarasa de un vecin incomod ca
domnitorul Vasile Lupu, a cărui prezenţă la tronul Moldovei putea să
dăuneze grav planurilor sale viitoare. După izgonirea lui Vasile Lupu de
la tronul Moldovei, toată atenţia principelui a fost îndreptată spre
evenimentele din Uniunea polono-lituaniană.
83
Odată cu izbucnirea „potopului”(invazia suedeză, etc.), el a
încercat să profite de situaţia dezastroasă prin care treceau polonezii
pentru a obţine tronul de la Varşovia. Ignorând dispoziţiile puterii
suzerane, principele Gheorghe Rákóczi al II-lea a orientat forţa unită a
Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti către atingerea unor
obiective particulare, opuse intereselor politicii otomane, obligând
Poarta să intervină pentru a-şi restabili autoritatea.
Este greu de explicat lejeritatea cu care principele Gheorghe
Rákóczi al II-lea a intrat în războiul împotriva Uniunii polono-
lituaniene, neglijând autoritatea Porţii, care îi refuzase altădată cererea
pentru a interveni în sprijinul cazacilor. În plus, principele Transilvaniei
fusese avertizat că Sublima Poartă nu va tolera o intervenţie armată
împotriva Uniunii polono-lituaniene. Intrând în război, Rákóczi a comis
şi alte greşeli: nu s-a asigurat de neutralitatea Vienei şi a început luptele,
înainte să fi semnat un tratat definitiv cu Suedia. El aştepta, de fapt, să
vadă reacţia polonezilor, fiind convins că intrarea sa în Polonia va duce
la înlăturarea lui Ioan Cazimir şi la alegerea sa, nu atât prin forţă, cât
prin simpatia poporului, care îl va vedea ca pe un „salvator al patriei”.
Dezastrul trupelor transilvane din Polonia urmat de invadarea
principatului de trupele turco-tătare au dus la decăderea Transilvaniei,
situaţie din care nu-şi va mai reveni până la cucerirea Habsburgică.
La cererea Porţii, în noiembrie 1657, stările i-au impus lui
Gheorghe Rákóczi al II-lea să abdice şi au ales un nou principe, în
persoana lui Francisc Rhédey (Rhédey Ferenc). Revenit pe tron, în ia-
nuarie 1658, împotriva voinţei marelui vizir, Gheorghe Rákóczi al
II-lea a stârnit mânia acestuia care i-a ordonat paşei de Buda să
restabilească ordinea în principat. Victoria lui Rákóczi de la Ineu a
demonstrat încă o dată Porţii că principele trebuie înlocuit. După
expediţia militară, din 1658, împotriva Transilvaniei, marele vizir
Mehmed Köprülü l-a desemnat ca principe pe Acaţiu Barcsai (Barcsai
Ákos), aflat în fruntea delegaţiei transilvane. Transilvania trebuia să
plătească o imensă despăgubire de război, tributul era aproape triplat,
iar cetăţile Ineu, Lugoj (Lugos; jud. Timiş) şi Caransebeş (Karánsebes;
jud. Caraş-Severin) urmau să fie cedate otomanilor. În aceste condiţii,
fostul principe Gheorghe Rákóczi al II-lea a încercat să obţină sprijinul
84
Habsburgilor împotriva Porţii, dar a fost învins definitiv în bătălia din
apropierea Clujului (22 mai 1660).
Moartea sa nu a adus liniştea dorită, susţinătorii săi grupându-se
în jurul generalului Ioan Kemény, prelungind astfel conflictul cu
puterea suzerană. Nemulţumite de pierderea Oradiei, stările l-au ales în
locul lui Acaţiu Barcsai (1658-1660) pe Ioan Kemény (Kemény János –
1661-1662). Pentru a-şi menţine tronul, Ioan Kemény a apelat la
ajutorul militar al împăratului care şi-a trimis trupele în Transilvania,
sub comanda lui Montecuccoli. În noile condiţii, o parte a stărilor
transilvane întrunite la porunca Porţii l-au ales principe pe Mihail Apafi
(Apafi Mihály).
Intervenţia otomanilor şi moartea lui Kemény în lupta de la
Seleuşul Mare (Keménynagyszőlős; jud. Mures) au dus la restabilirea
ordinii în principat. Noul principe, care făcuse studii de filosofie şi
teologie, a promovat o politică externă prudentă, prin care dorea
păstrarea bunelor relaţii cu puterea suzerană şi cu vecinii. În urma
evenimentelor din 1657-1661, principatul a fost redus la un statut
asemănător Ţării Româneşti şi Moldovei, pierzându-şi poziţia
privilegiată în raport cu puterea suzerană. Dieta din 20-23 noiembrie
1661, de la Şeica Mică (Kisselyk, jud. Sibiu), i-a impus principelui
Mihail Apafi (1661-1690) 24 de condiţii care urmăreau îngrădirea
puterii princiare, atât în problemele politicii interne, cât şi în cele
externe. Numărul mare de condiţii şi frecvenţa dietelor din anii de
început ai domniei semnifică încercarea stărilor de a-şi subordona
instituţia princiară, nu numai prin creşterea autorităţii Dietei, ci şi prin
aceea a Consiliului princiar. În problemele de politică externă, având în
vedere ultimele evenimente, se prevedea obligaţia lui Mihail Apafi de a
respecta voinţa Porţii. Spre deosebire de predecesorii săi, Mihail Apafi
şi-a consolidat autoritatea, prin apelul la populaţia domeniilor fiscale,
dispusă să se angajeze în servicii militare, în schimbul scutirii de
sarcinile iobăgeşti. După o perioadă confuză care caracterizează debutul
domniei lui Mihail Apafi, viaţa politică a principatului revine la
normalitate, principele solicitând dietei reducerea condiţiilor impuse la
alegerea sa. Perioada de linişte instaurată prin urcarea sa pe tronul
Transilvaniei i-a permis principatului să-şi revină, după urgiile care s-au
abătut asupra sa. Un rol important în acest proces de refacere a puterii
85
princiare i-a revenit cancelarului şi consilierului princiar Ioan Bethlen
(Bethlen János).
Ingerinţele austriecilor în problemele Transilvaniei au nemulţumit
Poarta, care i-a acuzat că au încălcat prevederile păcii din 1649 şi a
hotărât organizarea unei expediţii împotriva Imperiului romano-german.
Deşi victorioşi la Szentgotthárd, austriecii au fost obligaţi să încheie
pacea dezavantajoasă de la Vasvár, prin care împăratul Leopold I
accepta supremaţia otomană în Transilvania, iar principele Mihail Apafi
era recunoscut suveran al Transilvaniei. Potrivit acestui tratat,
Transilvania pierdea Lugojul, Lipova, Oradea, cu domeniile lor şi
trebuia să dărâme cetatea Săcuieu (Székelyhíd), distrugându-şi astfel
întregul sistem de apărare din părţile vestice. Redeschiderea ostilităţilor
dintre otomani şi imperiali, în 1681, l-a obligat pe Mihail Apafi să
participe cu trupe la al doilea asediu al Vienei (1683). Eşecul acestei
campanii a dus la înlocuirea supremaţiei otomane cu cea habsburgică, în
teritoriile fostului Regat al Ungariei.
Cronicarul Mihail Cserei (Cserei Mihály) considera că principalul
responsabil al ocupării Transilvaniei de către Habsburgi a fost Mihai
Teleki (Teleki Mihály), cancelarul Transilvaniei, care purtase tratative
secrete cu Viena. Prin tratatul de la Dumbrăveni (Erzsébetváros;
jud.Sibiu), din 27 noiembrie 1685, încheiat de către diplomatul iezuit
Antide Dunod şi principele Mihail Apafi, acesta se obliga să plătească
imperialilor 100000 de taleri şi 10000 de câble de grâu, pentru a nu
intra în Transilvania. Un an mai târziu, reprezentanţii stărilor din
Transilvania semnau aşa-numitul acord hallerian (delegaţia Haller
János), prin care Transilvania a intrat sub influenţa Habsburgilor.
Păstrarea legăturilor dintre Poartă şi Transilvania şi amânarea ratificării
tratatului de către Dietă l-au determinat pe împărat să-l trimită pe Carol
de Lorena în principat. Acesta a impus tratatul de la Blaj (Balázsfalva),
din 27 octombrie 1687, care prevedea o contribuţie de 700000 de florini
şi ocuparea a 12 cetăţi din Transilvania de către armata imperială.
Diploma Leopoldină din 4 decembrie 1691, negociată de către
cancelarul Nicolae Bethlen (Bethlen Miklós), considerat cel mai
„cartezian” om politic din Transilvania, în a doua jumătate a secolului
al XVII-lea, consacra intrarea Transilvaniei în componenţa Imperiului
Habsburgic.
86
*
Perioada principilor transilvani este considerată de maghiari ca
una plină de evenimente majore, dinamice, prin care se arată forţa
Transilvaniei şi a Partium-ului.
Epoca Habsburgică a Ungariei
Perioada Habsburgică cuprinde 232 de ani şi este marcantă pentru
tot ceea ce înseamnă azi conştiinţă istorică şi cultură maghiară. Aceşti
ani includ printre altele: două lupte de eliberare, o revoluţie, dar şi
perioade paşnice, de progres, când s-au născut fundamentele identităţii
naţionale maghiare. Este epoca în care societatea maghiară, în ciuda
frământărilor politice, sociale şi naţionale, a avut sentimentul că, din
trecutul glorios de odinioară, va renaşte ceva şi în prezentul ei. În
concepţia istoriei naţionale, această perioadă este un ,,belle époque”
care începe cu eliberarea Ungariei de sub dominaţia otomană de 150 de
ani şi ia sfârşit după Primul Război Mondial, odată cu dezmembrarea
Monarhiei Austro-Ungare. În ceea ce urmează, vom încerca să
sintetizăm aspectele şi fenomenele definitorii care au marcat trecutul
Ungariei între cele două momente istorice mai sus amintite.
Lupta de eliberare a lui Francisc Rákóczi al II-lea
(1703-1711)
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul celui următor,
Ungaria şi Transilvania au fost eliberate de sub stăpânirea otomană.
Victoria casei de Habsburg a fost pecetluită prin două tratate de pace: la
Karlowitz în 1699, când au fost eliberate cele mai multe teritorii, cu
excepţia zonei timişene (Temesköz) şi la Passarowitz, în 1718, când
aceste teritorii din urmă au intrat, de asemenea, în posesia Habsburgilor.
Transilvania a devenit principat imperial, drepturile şi autonomia
ei au fost garantate de Diploma Leopoldină, care a menţinut, în
aparenţă, situaţia anterioară şi a acordat o putere de decizie limitată noii
87
provincii. Un exemplu, în acest sens, este faptul că principatul a fost
condus de un guvernator, numit de împărat, care conducea provincia
împreună cu guberniul compus din 12 membri. În scurt timp,
Habsburgii au început politica de recatolicizare şi, în funcţiile
importante, au numit numai catolici loiali imperiului.
Populaţia a sperat că dominaţia habsburgică va fi mai suportabilă
decât cea otomană, dar s-a înşelat pentru că armata imperială s-a
comportat execrabil. De exemplu, generalul Caraffa, în 1687, a
masacrat 24 de oameni nevinovaţi la Eperjes (azi Prešov, Slovacia).
Multe oraşe au fost ocupate cu forţa, jefuite, apoi incendiate de armata
cuceritoare. Dările au crescut, fiind considerabil mai mari, în
comparaţie cu perioada precedentă. Dieta convocată de suveran a
consfinţit soarta Ungariei, care a trebuit să renunţe la dreptul de liberă
alegere a regelui şi la libertatea religioasă a protestanţilor. Ungaria
trebuia înglobată în imperiu, fără legile sale seculare, recatolicizată în
cel mai scurt timp.
Primii ani ai dominaţiei habsburgice au produs un val de
nemulţumire, în rândul populaţiei, care a culminat cu lupta anti-
habsburgică a lui Imre Thököly – o personalitate protestantă din elita
nobiliară maghiară născută în Késmárk (azi Kežmarok, Slovacia).
Thököly s-a aliat cu turcii împotriva imperialilor, dar răscoala sa a
eşuat, în pofida faptului că pentru scurt timp a devenit şi principe al
Transilvaniei, fiind nevoit să părăsească Transilvania în 1690. În 1697,
a izbucnit răscoala ţărănească de la Tokaj, care a fost înăbuşită destul de
repede, pentru că ţăranii răzvrătiţi nu erau pregătiţi pentru o luptă pe
termen lung.
În 1703, odată cu ascensiunea catolicului Francisc Rákóczi
(Rákóczi Ferenc) al II-lea – cel mai înstărit aristocrat maghiar al ţării –
în fruntea mişcării antihabsburgice, acţiunea a căpătat alte valenţe. Până
în anul 1703, Rákóczi a fost nevoit să suporte regimul de detenţie
habsburgic, fiind afectat de situaţia dezastruoasă a ţării, cauzată de noua
dominaţie. Sub steagul său de luptă, pe care era scrisă deviza mişcării:
Cum Deo Pro Patria et Libertate (Cu Dumnezeu pentru Patrie şi
Libertate), s-au adunat, împotriva Habsburgilor, nobili, iobagi,
maghiari, polonezi, români, francezi, catolici şi protestanţi. Rákóczi a
88
promis iobagilor participanţi şi familiilor lor scutirea de dări şi obligaţii
iobăgeşti.
La început a obţinut câteva succese militare importante. Cu
sprijinul curuţilor săi (kurucok), Rákóczi a reuşit să ocupe partea de
nord a Regatului Ungariei, Câmpia Tisei şi teritoriile transdanubiene ale
Ungariei. Pe urmă a cucerit o parte a Transilvaniei, dar, în bătălia din
1705 de la Jibou (Zsibó; jud.Sălaj), a fost învins de către lobonţi
(labancok) – adică armata imperială şi nobilii maghiari proaustrieci –
ceea ce a dus la imposibilitatea cuceririi întregului teritoriu transilvan.
În 1704, Dieta Transilvaniei de la Târgu Mureş (Marosvásárhely)
l-a ales pe Rákóczi principe, iar Adunarea din Szécsény – un an mai
târziu – conducător al Ungariei. Cele două teritorii au format o
confederaţie, sub conducerea lui.
În plan internaţional, s-a încercat realizarea unei alianţe cu regele
Franţei, Ludovic al XIV-lea, care era în conflict cu Habsburgii, în
cadrul războiului de succesiune la tronul Spaniei. În prima etapă a
mişcării, „nemulţumiţii” au primit sprijin material şi ofiţeri pricepuţi din
Franţa. Ulterior Rákóczi a încheiat întelegeri cu Suedia şi cu Rusia
ţarului Petru cel Mare.
Aflat într-o situaţie favorabilă, în 1707, în cadrul Dietei de la
Ónod, principele a proclamat detronarea casei de Habsburg şi
autonomia statală a Ungariei. Acesta a fost momentul de vârf al luptei
de eliberare. De acum încolo a urmat decăderea: în bătălia din 1708, de
la Trencsén (azi Trenčín, Slovacia), curuţii lui Rákóczi au suferit o
înfrângere decisivă. Nici conjunctura internaţională nu mai era una
favorabilă, iar ajutorul francez promis nu a mai sosit. Deoarece
susţinerea financiară a armatei era imposibilă, mişcarea a intrat în criză.
În 1709, forţele răsculaţilor erau deja în retragere, iar mulţi curuţi au
trecut de partea lobonţilor. Principele nu era împotriva tratativelor de
pace cu Habsburgii, dar cerea în schimb libera alegere a regelui şi
autonomia Principatului Transilvaniei.
La începutul anului 1711, Rákóczi a părăsit ţara în căutare de
sprijin politic internaţional. În absenţa sa şi fără ştirea principelui,
nobilimea maghiară a început tratativele cu Habsburgii, iar contele
Károlyi Sándor a semnat pacea de la Satu Mare (Szatmár), din 1711,
89
după care armata curuţilor a depus armele pe câmpia de la Moftinu
Mare (Nagymajtény; jud. Satu Mare).
Principele a rămas în exil împreună cu câţiva oameni devotaţi lui,
găsindu-şi sfârşitul în oraşul Tekirdağ (în magh. Rodostó) din Imperiul
Otoman, fără să-şi mai fi revăzut vreodată ţara. Această tristeţe, cauzată
de părăsirea pentru totdeauna a patriei, apare în cântecele curuţilor din
pribegie. Unul dintre oamenii lui Rákóczi, secuiul Mikes Kelemen, a
scris o epistolă fictivă, compusă din mai multe părţi cu titlul „Scrisorile
din Turcia” (Törökországi levelek), în care a descris, într-un tablou
sugestiv, viaţa de zi cu zi a exilaţilor.
Lupta de eliberare a lui Rákóczi a avut şi consecinţe favorabile
pentru răsculaţi: a fost repusă în drepturi vechea constituţie, care
presupunea libera alegere a regelui şi a fost declarată toleranţa
religioasă. Curuţii, care s-au declarat loiali împăratului, au fost graţiaţi,
reprimindu-şi proprietăţile. Nobilimea maghiară şi-a putut păstra poziţia
în societate, rămânând stare privilegiată. Cei care au refuzat să accepte
compromisul au părăsit ţara odată cu principele. Aşadar, intenţia iniţială
a Vienei, din perioada 1686, de înglobare a ţării – fără a lua în seamă
specificităţile sale – a fost respinsă. Urmează un secol mai liniştit în
care ambele părţi îşi vor reevalua atitudinea vizavi de reconstrucţia
Ungariei.
Perioada compromisurilor (1711-1825)
Perioada cuprinsă între înăbuşirea luptei de eliberare a lui Rákóczi
şi începutul reformismului nobiliar, din prima parte a secolului al XIX-
lea, putem să o numim „epoca compromisurilor”. După un secol
tensionat, plin de conflicte cu turcii şi Habsburgii, urmează unul mai
paşnic, de progres, în care nobilimea maghiară, în schimbul păstrării
privilegiilor feudale şi a rolului său dominant în societate, s-a raliat
absolutismului habsburgic.
La începutul secolului al XVIII-lea, după lupta de eliberare a ţării
de sub dominaţia otomană şi a mişcării lui Rákóczi al II-lea, teritoriile
ungare se aflau într-o situaţie dezastruoasă. În timp ce populaţia Europei
aproape s-a dublat, cea a Ungariei a scăzut sub nivelul perioadei
premergatore bătăliei de la Mohács. Foarte multe teritorii au rămas
90
depopulate, mai ales cele din partea de mijloc, care făceau parte din
Imperiul Otoman. Organele imperiale au început colonizarea
organizată, cu populaţii din toate părţile imperiului, ceea ce a contribuit
la modificarea structurii etnice a ţării. Potrivit istoriografiei maghiare, în
Evul Mediu, populaţia maghiară a fost de circa 80%, acum aceasta a
scăzut la 40%.
Din punct de vedere politic, prima parte a secolului se
caracterizează prin războiul de succesiune pentru tronul Spaniei, urmat
de problemele de succesiune austriece. Împăratul Carol al VI-lea, în
lipsa unui fiu moştenitor, a reuşit acceptarea de către stări a principiului
eredităţii pe linie feminină, denumit Pragmatica Sanctio, deschizând
astfel drumul fiicei sale, Maria Tereza (Mária Terézia – 1740-1780), la
tron. Această decizie a provocat însă două războaie iniţiate de Prusia la
mijlocul secolului: cel de succesiune şi aşa-numitul război de şapte ani.
În această situaţie delicată, Maria Teresa a cerut ajutorul nobilimii
maghiare care, printr-un gest memorabil şi-a oferit „viaţa şi sângele”
(Vitam et sangvinem pro rege nostro Maria Theresa) ca s-o sprijine.
Din acest moment, între puterea centrală şi nobilimea maghiară, s-a
încheiat un acord care, deşi a trecut prin momente dificile, mai ales în
timpul lui Iosif al II-lea, a ţinut până la sfârşitul anului 1848. Pactul nu
s-a rupt nici în anii de trecere dintre cele două secole, deoarece în
timpul războaielor napoleoniene, când a crescut interesul pentru
produsele agricole ungare, nobilii au profitat financiar de pe urma
conflictului.
Perioada 1740-1790 a fost epoca absolutismului luminat al Mariei
Teresa şi al fiului ei, Iosif al II-lea. Cei doi suverani au introdus câteva
reforme menite să ajute mai ales iobăgimea şi clasele defavorizate. Prin
aceste reforme, s-a încercat câştigarea ataşamentului acestora faţă de
suverani, pentru că ei erau susţinătorii statului, prin plata dărilor. De
starea lor depindeau bugetul şi pacea socială a imperiului. În acest sens,
pe timpul Mariei Teresa s-a răspândit cultivarea porumbului, au fost
reduse zilele de robotă, datorate de iobagi nobililor, iar ţăranilor li s-a
permis folosirea pădurilor şi a păşunilor. Aceste decizii au fost aplicate
în ciuda opoziţiei nobiliare, care a văzut în ele lezarea propriilor
privilegii. Nu au lipsit nici evenimentele mai puţin paşnice. În Masacrul
de la Siculeni (Mádéfalvi veszedelem; Siculicidium), din 1764,
91
autorităţile au ripostat violent – în faţa refuzului secuilor de înrolare în
regimentele grănicereşti, nou înfiinţate – prin uciderea a peste 400 de
bărbaţi, femei şi copii. De frica altor repercusiuni, mulţi secui s-au
refugiat la comunităţile de ceangăi din Moldova. O parte dintre ei au
întemeiat cinci sate catolice în Bucovina, ocupată recent de Imperiu:
Istensegíts („Dumnezeu ne ajută!”, azi Ţibeni), Fogadjisten („Fie voia
lui Dumnezeu!”, azi Iacobeşti), Józseffalva (Vornicenii Mari),
Hadikfalva (Dorneşti), Andrásfalva (Măneuţi, jud.Suceava).
Prin Ratio Educationis (1777), suverana a scos învăţământul de
sub tutela bisericii şi l-a trecut sub controlul direct al statului. În felul
acesta, sistemul educaţional unitar a funcţionat cu aceleaşi programe de
studii pentru întregul imperiu. În faţa împotrivirii crescânde a
aristocraţiei maghiare, împărăteasa şi-a creat o gardă de corp din rândul
tineretului nobiliar, care a fost educată în spiritul iluminist al epocii.
Maria Teresa (Mária Terézia), prin sprijinirea apariţiei cărţilor scrise de
aceştia, a contribuit la dezvoltarea şi răspândirea literaturii maghiare.
Mulţi dintre membrii gărzii au devenit mai târziu reprezentanţi de
seamă ai iluminismului din Ungaria, transmiţând ideile novatoare în
ţară. De remarcat este faptul că, în această perioadă, a apărut reforma
lingvistică maghiară (în magh. nyelvújítás) prin care au fost puse bazele
limbii maghiare moderne, prin îmbogăţirea vocabularului cu traducerea
neologismelor şi introducerea noilor reguli gramaticale. Liderul acestei
reforme lingvistice a fost Ferenc Kazinczy (Kazinczy Ferenc), născut în
1759, la Şimian (Érsemlyén, jud. Bihor).
Domnia împăratului Iosif al II-lea (1780–1790) nu mai are
bilanţul pozitiv al mamei sale. Deşi a fost continuatorul absolutismului
luminat, modul în care au fost luate şi puse în practică deciziile a
demonstrat că Iosif al II-lea nu a fost înzestrat cu calităţile
predecesoarei sale. Iosif al II-lea nu s-a încoronat rege al Ungariei,
pentru ca atribuţiile sale să nu fie limitate de constituţia nobiliară
maghiară, primind denumirea de „regele cu pălărie” (kalapos király).
Scopul său a fost realizarea unui Imperiu Habsburgic unitar,
germanizat, cu un sistem de guvernare centralizat, condus prin decrete.
Desigur, dintre cele 6000 de decrete emise, multe au fost
importante, modernizatoare, împăratul câştigând iniţial mulţi adepţi,
mai ales din rândul claselor defavorizate. A fost binevenită, de pildă,
92
patenta care declara libertatea cultelor, conform căreia şi necatolicii
primeau drepturi, având permisiunea de a ocupa funcţii în stat. La fel şi
încercarea de îmbunătăţire a situaţiei iobăgimii, după răscoala lui
Horea, Cloşca şi Crişan, când a introdus – printre altele – libera
strămutare a ţăranilor şi dreptul de a învăţa o meserie. Importanţa
acestora reiese şi din faptul că, cele două ordonanţe şi încă una care
creştea importanţa preoţimii inferioare, au fost legile care nu au fost
revocate pe patul lui de moarte, în 1790. Alte măsuri, dintre care unele
bine intenţionate, au stârnit multă consternare şi împotrivire în rândul
supuşilor, mai ales din cauza implicării statului în viaţa cotidiană şi a
lipsei de sensibilitate cu privire la obiceiurile străvechi ale populaţiei.
Dorind ca ţăranii să nu mai cheltuiască inutil bani pentru organizarea
funeraliilor, a interzis folosirea sicrielor, săracii trebuiau să fie
înmormântaţi în saci. S-au formulat instrucţiuni şi în ceea ce priveşte
lungimea lumânărilor şi a modei feminine. Aceste reglementări au făcut
ca în scurt timp suveranul să devină nepopular şi în faţa oamenilor de
rând. În concluzie, cei zece ani de domnie ai împăratului, pot fi
concentraţi în propriul său motto: „Totul pentru popor, nimic prin
popor”.
După moartea lui Iosif al II-lea, din 1790, în spiritul
reformismului luminat, nobilimea maghiară a încercat prin diferite
moduri să-şi formuleze propriile sale propuneri pentru continuarea
reformelor. Cea mai radicală grupare a fost cea a călugărului Ignác
Martinovics (Martinovics Ignác), care, împreună cu alţi gânditori
progresişti, au fondat în 1794 o societate secretă revoluţionar-iacobină,
după modelul revoluţionarilor francezi. Programul lor preconiza o
insurecţie armată împotriva regimului habsburgic cu ajutor francez şi
introducerea unor reforme burgheze moderate. Conspiraţia a fost
demascată şi membrii ei au fost puşi sub acuzaţia de lezmajestate
(ofensă adusă împăratului). Martinovics şi alţi şase membri au fost
executaţi, iar ceilalţi au fost condamnaţi la mulţi ani de temniţă. Noul
împărat Francisc I – care a urmat după Leopold al II-lea (fratele lui Iosif
al II-lea) – a lăsat să se înţeleagă, prin această decizie, că nicio mişcare
reformistă, care putea duce la revoluţie, nu va fi tolerată şi va fi aspru
pedepsită.
93
Secolul al XVIII-lea a fost, în general, unul mai liniştit decât
precedentele secole zbuciumate, destinat dezvoltării şi modernizării
paşnice, dar intense. La începutul secolului, ţara era o umbră a celei de
la sfârşitul secolului al XV-lea. Prin diferite măsuri, regimul habsburgic
a început reconstrucţia ţării. Ca rezultate, putem aminti creşterea
nivelului de trai şi a speranţei de viaţă, iar populaţia a crescut într-un
ritm superior celui european.
Realizările unei epoci se pot măsura şi prin moştenirea lăsată
generaţiilor următoare. În acest sens, putem evidenţia arhitectura acelei
perioade, care defineşte şi în prezent majoritatea oraşelor din fostul
imperiu. Aspectul pieţelor centrale, bisericile construite sau
reconstruite, cu turla lor rotunjită în stil baroc, îşi capătă acum forma lor
caracteristică. Clădirile impozante ale palatelor şi ale instituţiilor
statului, ale şcolilor, ale spitalelor şi ale farmaciilor imprimă aşezărilor
un aspect urban aparte şi denotă că regimul a avut o concepţie bine
definită despre dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii. În acest sens,
amintim câteva dintre edificiile reprezentative ale epocii din
Transilvania, cele din oraşele sedii ale Guberniului: cetatea bastionară
de tip Vauban din Alba Iulia, Palatul Brukenthal de la Sibiu sau primul
palat baroc din principat, Palatul Bánffy de la Cluj.
Regimul instaurat, după 1711, a avut meritul că a reintrodus
civilizaţia occidentală în această parte a imperiului, după lunga
dominaţie otomană. În ciuda unor diferenţe, încă evidente, Ungaria a
devenit din nou parte integrantă a Europei. Maghiarii şi-au dat seama că
gloria de odinioară a Evului Mediu nu mai poate fi atinsă, iar o nouă
luptă de eliberare poate să ducă la dispariţia lor ca popor. În această
situaţie, sătui de războaie şi siliţi de împrejurări, au ales reconstrucţia şi
cooperarea în cadrul limitelor impuse de dominaţia habsburgică. După
congresul de la Viena, văzând deficienţele regimului feudal, s-a
conturat, în cadrul nobilimii maghiare cu orientări progresiste, ideea
implementării unor schimbări. Aceste orientări deschideau aşa-zisa
epocă a reformelor (reformkor).
94
Epoca reformelor (1825-1848)
Cu toate progresele realizate în epoca precedentă, sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea au arătat
semnele crizei regimului habsburgic. În acest fel, tot mai mulţi nobili
maghiari au devenit adepţii reformismului liberal, văzând diferenţele
care despărţeau încă Ungaria de Occident. Perioada dintre 1825-1848
este denumită epoca reformelor, care începe cu Dieta din septembrie
1825, întrunită după 35 de ani de pauză (aici îşi face apariţia în politică
,,părintele reformelor”, contele István Széchenyi (Széchenyi István –
vezi coperta cărţii), şi va ţine până la revoluţia din 1848, când
proiectele politice burgheze, liberale prind un avânt într-adevăr
revoluţionar.
Dar ce a conţinut programul transformărilor burgheze în accepţia
nobililor liberali maghiari înaintea revoluţiei? Au fost proiecte de legi
moderate, care vizau îmbunătăţirea situaţiei iobagilor, prin
răscumpărarea pământului din banii ţăranului. Aceste proiecte de legi
erau gândite în aşa fel, încât interesele nobilimii să nu fie lezate. Au fost
iniţiate legi pentru sprijinirea industriei sau pentru dreptul folosirii
limbii maghiare în administraţie. Nu au lipsit nici dezideratele radicale,
dintre care amintim, obţinerea autodeterminării naţionale, cu o
autonomie mai largă în cadrul imperiului şi unirea Transilvaniei cu
Ungaria. În 1844, s-au realizat înlocuirea limbii oficiale latine (folosită
încă din Evul Mediu) cu cea maghiară, legea circulaţiei, dreptul de a
înfiinţa fabrici, emanciparea parţială a evreilor etc.
Comparativ cu perioada precedentă, sunt realizări importante,
producându-se o emulaţie în rândul societăţii maghiare, în atingerea
obiectivelor comune. În ciuda restricţionărilor cenzurii, multiplele
probleme ale ţării se puneau în discuţie într-un mod relativ deschis,
cunoscând o largă audienţă prin publicarea lor în presa liberală.
Majoritatea nobilimii a înţeles necesitatea introducerii reformelor,
conştientizând că dezvoltarea economică a ţării depindea de schimbarea
sistemului feudal depăşit, cu unul burghez, mai performant. Pentru
aceasta trebuiau să renunţe la privilegiile feudale.
95
A apărut teoria naţiunii moderne, cu toate straturile sale sociale,
bazată pe limbă, nu pe originea nobiliară cum era în secolele
precedente. În Europa răsăriteană, aceşti ani reprezintă perioada
romantică a naşterii sentimentului naţional. Limba, trecutul istoric,
tradiţiile, folclorul, portul popular, adică tot ceea ce defineşte o etnie au
intrat în centrul atenţiei. De asemenea, muzica populară maghiară în
aceste vremuri a devenit cunoscută în întreaga lume, prin prelucrarea
melodiilor sale specifice de către compozitori ca Brahms (Dansurile
ungureşti), Franz Liszt (Rapsodii ungureşti) sau Johann Strauss fiul
(Polka maghiară).
Personalitatea emblematică a perioadei a fost contele István
Széchenyi. De numele lui se leagă Ungaria modernă, fiind supranumit
de contemporani „cel mai mare maghiar” (a legnagyobb magyar). În
urma călătoriilor sale în Occident şi-a dat seama de starea înapoiată în
care se afla ţara şi a avut mai multe iniţiative pentru modernizarea ei. În
scrierile sale politice: ,,Hitel” (Credit), ,,Világ” (Lumea), ,,Stádium”
şi-a exprimat convingerile sale liberale. A donat o mare parte a averii
sale în scopuri nobile. A fost fondatorul Academiei Maghiare şi a
Cazinoului, unde se puteau întâlni să discute despre soarta ţării, nobilii
cu convingeri asemănătoare. A fost iniţiator al lucrărilor de
navigabilizare a Dunării la Porţile de Fier (placa comemorativă
Széchenyi ajungând cu timpul sub nivelul apei din neglijenţa
posteriorităţii), promotorul construirii Podului cu Lanţuri care lega
Pesta de Buda (Lánchíd), a pus bazele căii ferate, a lucrărilor de
regularizare cursului Tisei etc. Prin propriul său exemplu, Széchenyi a
reuşit să creeze o grupare reformistă, în cadrul aristocraţiei maghiare.
Având relaţii bune şi cu guvernanţii de la Viena, a încercat şi de cele
mai multe ori a reuşit, să obţină acceptul lor, fără de care reformele nu
puteau fi realizate. Mişcarea a avut nevoie şi de reformatorul, dar şi de
negociatorul şef Széchenyi.
O altă grupare s-a conturat în dietă în jurul tânărului Lajos
Kossuth (Kossuth Lajos – vezi Fig.1.), care a fost jurist şi redactor al
ziarului cu succes în epocă, Pesti Hírlap (Gazeta de Pesta). Din cauza
ideilor sale politice, Kossuth a stat timp de trei ani în închisorile
imperiale. Popularitatea lui s-a datorat consecvenţei cu care a luptat
pentru drepturile naţiunii. Fiind un orator înnăscut el a devenit, în scurt
96
timp liderul carismatic al nobilimii din opoziţie, cu vederi liberal-
radicale. Între cele două mari personalităţi ale perioadei reformelor, s-au
iscat nenumărate polemici despre ritmul reformelor. Széchenyi a fost
adeptul schimbărilor treptate iniţiate de aristocraţie, în schimb Kossuth,
ca reprezentant al nobilimii mici şi mijlocii, a susţinut necesitatea
transformărilor fundamentale cu caracter naţional.
În Transilvania gruparea reformistă a fost condusă de prietenul lui
Széchenyi, baronul Miklós Wesselényi (Wesselényi Miklós) – statuia sa
din centrul Zalăului (Zilah) a fost realizată de Ioan Fadrusz (Fadrusz
János).
Având reşedinţa nobiliară la Jibou (Zsibó; jud.Sălaj), Wesselényi
a avut o atitudine tolerantă faţă de naţionalităţi şi a fost primul nobil
ardelean care, pe proprietăţile sale, a desfiinţat obligaţiile feudale ale
iobagilor: robota (obligaţie în muncă) şi dijma (cedarea unei părţi din
producţia obţinută).
Epoca reformelor a adus progrese în toate domeniile: economie
(acum apare industria de tip occidental), agricultura, transportul sau
urbanizarea. Dezvoltarea oraşelor gemene Buda şi Pesta începe să ia
avânt în aceşti ani. Numărul locuitorilor va creşte de la 60000 în 1810 la
103000 în 1848, Pesta fiind unul dintre oraşele europene cu cel mai
mare ritm de dezvoltare.
În literatură este perioada de glorie a poeziei maghiare cu Arany
János (născut la Salonta, jud. Bihor) şi Petőfi Sándor, autori – printre
altele – a poemelor Toldi respectiv János Vitéz, opere care sunt la baza
elaborării manualelor de limbă şi literatură maghiară pentru şcolile
gimnaziale, dar şi a apariţiei unor poeme, care constituie şi în prezent
cele mai importante creaţii lirice patriotice maghiare. Este vorba despre
versurile imnului naţional, care au fost scrise în 1823 de Kölcsey Ferenc
(născut la Sződemeter – azi Săuca, jud. Satu Mare), şi poemul ,,Szózat”,
din 1836, al cărui autor este Vörösmarty Mihály. Acompanierea acestor
poezii a fost făcută tot în aceşti ani, devenind arhicunoscute în scurt
timp, dând „fondul sonor” al revoluţiei de la 1848. Epoca reformelor
este o perioadă de trecere paşnică, de construcţie progresistă, care a
pregătit schimbările radicale din timpul revoluţiei, pentru că
revendicările zilei de 15 martie 1848 s-au formulat de facto în anii
premergători, fiind rodul activităţii reformismului liberal maghiar.
97
Revoluţia şi războiul de eliberare din anii 1848-1849
Anul 1848 a fost un an revoluţionar în toată Europa. Vestea
revoluţiei vieneze izbucnite la 13 martie, împotriva regimului
conservator al cancelarului Metternich, a ajuns şi la Bratislava
(Pozsony), unde Dieta maghiară era în sesiune. Dieta a trimis o
delegaţie la Viena cu programul formulat în timpul perioadei
reformelor, dar ceea ce a rămas, în memoria colectivă, legat de acest
moment istoric, au fost întâmplările revoluţionare de la Pesta.
Evenimentele revoluţiei paşoptiste sunt puternic întipărite în
mitologia naţională. Ziua de 15 martie este considerată una dintre cele
mai memorabile, din istoria maghiarilor, fiind considerată ziua cea mare
a libertăţii. Totul a început din iniţiativa unei grupări radical-liberale,
care a primit ulterior denumirea de „Tineretul din Martie” (în magh.
Márciusi Ifjak). Auzind de izbucnirea revoluţiei de la Viena, aceştia au
reacţionat prompt, cu formularea unui program de revendicări compuse
din douăsprezece puncte, în cafeneaua ,,Pilvax”. Programul intitulat
„Ce doreşte naţiunea maghiară”, a avut un caracter liberal cu
accentuarea revendicărilor naţionale. Cele mai importante puncte au
fost: desfiinţarea cenzurii, guvern maghiar responsabil, desfiinţarea
iobăgiei, egalitate în faţa legii, plata dărilor de către toţi deopotrivă,
gardă şi bancă naţională, unirea Transilvaniei cu Ungaria. Punctele au
fost citite de marele romancier Jókai Mór (un îndrăgostit al peisajelor şi
al multietniei ardelene) pe străzile Pestei, în faţa mulţimii înflăcărate.
Petőfi Sándor a recitat poezia sa scrisă cu două zile în urmă, special
pentru un asemenea eveniment. Poemul intitulat „Cântec naţional”
(Nemzeti dal), cu o puternică încărcătură patriotică, a avut un rol
mobilizator şi în scurt timp – împreună cu cele douăsprezece puncte –
au devenit simbolurile revoluţiei, mai ales după ce – în spiritul
revoluţionar al epocii – tinerii au ocupat tipografia şi au editat cele două
manuscrise în mai multe exemplare. Programul a fost prezentat
organelor oficiale locale, care l-au acceptat, după care a urmat
eliberarea deţinutului politic, Mihály Táncsics. Seara s-a încheiat cu
piesa de teatru intitulată „Bánk Bán” – o dramă interzisă de putere,
datorită conţinutului patriotic (vezi pagina 32) – şi cu intonarea celor
două cântece patriotice tradiţionale din perioada reformelor.
98
Oraşul – şi în scurt timp – toată ţara au fost cuprinse de emoţiile
schimbărilor produse de revoluţie. A sosit momentul mult aşteptat al
înfăptuirii celor două mari deziderate ale naţiunii: al transformărilor
burghezo-democratice şi al extinderii autonomiei în cadrul imperiului
(sau a independenţei statale).
Totul a decurs conform planurilor optimiste. Regele Ferdinand al
V-lea – fiul lui Francisc I – prins sub presiunea evenimentelor revoluţiei
vieneze, l-a delegat cu drepturi depline, pe palatinul ţării, arhiducele
Ştefan, să rezolve revendicările maghiare şi a acceptat începerea
organizării guvernului maghiar. La data de 17 martie, în frunte cu şeful
guvernului, contele Lajos Batthyány, s-a format primul guvern
responsabil, în care găsim personalităţi proeminente ale perioadei
reformelor: pe contele István Széchenyi, în calitate de ministru al
transporturilor, pe Lajos Kossuth, în fruntea ministerului de finanţe, cel
de justiţie era încredinţat lui Ferenc Deák, iar instrucţiunea publică
baronului József Eötvös.
La 11 aprilie 1848, au fost votate ,,legile din aprilie”, care au
reprezentat baza legislativă a transformărilor radicale întreprinse de
noul regim. Cea mai importantă decizie a fost desfiinţarea iobăgiei.
Loturile de pământ nobiliare, pe care le munceau iobagii, în schimbul
diferitelor taxe şi dări plătite nobilimii, au trecut în proprietatea ţăranilor
indiferent de naţionalitate. Cheltuielile de despăgubire au fost suportate
în exclusivitate de către stat. Legea schimba sistemul feudal din temelii,
fiind cel mai avansat din întreaga Europă Centrală şi de Est. Simţind
importanţa legii, Viena nu şi-a asumat riscul de a-l revoca, fiind singura
lege care (cu unele modificări) a rămas în vigoare şi după înăbuşirea
revoluţiei din 1848-1849.
Dintre celelalte legi care asigurau trecerea spre regimul de factură
burghezo-liberal amintim: libertatea presei, egalitatea cetăţenilor în faţa
legii, dreptul de vot, care va avea cel mai redus cens din Europa. În
domeniul autodeterminării naţionale, Ungaria, reîntregită cu
Transilvania, a primit o autonomie vastă în cadrul imperiului, pentru că
toate ministerele erau proprii în afara celui al afacerilor externe. De
remarcat că aceste transformări au fost făurite într-un cadru legal de
către Dieta maghiară şi ratificate de către Ferdinand al V-lea. În acel
moment, singura revoluţie paşnică din Europa a fost cea maghiară.
99
În 1848-1849, toate naţiunile participante au trăit evenimentele
prin propria lor revoluţie. Lupta s-a dus pentru drepturile naţionale ale
fiecărei părţi. Însă aplicarea acestor deziderate, deranja celelalte mişcări
nationale şi se putea realiza, numai în detrimentul celorlalţi. Acest
aspect a reprezentat unul dintre punctele nevralgice al revoluţiei, care a
provocat multe conflicte.
Poziţia naţionalităţilor faţă de revoluţia maghiară nu a fost
unitară. Germanii, evreii, rutenii, chiar şi slovacii ori românii din
Ungaria au sprijinit, în general, reformele sau au avut o atitudine mai
moderată. Mai radicală a fost mişcarea sârbilor, a croaţilor, a românilor
şi a saşilor ardeleni, ale căror acţiuni au evoluat de la organizarea unor
adunări naţionale, până la insurecţii armate.
Naţionalităţile nu au fost de acord cu ideea singurei naţiuni
politice, a celei maghiare şi nici cu anexarea Transilvaniei. S-au bucurat
de beneficiile transformărilor democratice, dar nu s-au mulţumit cu ele
şi voiau recunoaşterea lor ca naţiuni politice. Doreau garanţii că şi
drepturile lor specifice vor fi respectate. Guvernul maghiar – marcat de
propriile sale idealuri naţionale, ale refacerii Ungariei medievale în
vechile sale hotare, cu o singură naţiune dominantă – nu a arătat
flexibilitate în faţa acestor revendicări, pe care le-a refuzat. Au ignorat
faptul că şi celelalte etnii pot avea deziderate naţionale proprii. Credeau
că emanciparea iobagilor (care însă a decurs anevoios) şi egalitatea în
faţa legii vor fi suficiente argumente, ca să obţină adeziunea acestora. A
fost o concepţie greşită, fiindcă din naţionalismul şi liberalismul
guvernului maghiar, naţionalităţile au preluat numai liberalismul şi s-au
împotrivit naţionalismului ungar prin propriul lor naţionalism.
Naţionalităţile – în spiritul loialităţii tradiţionale faţă de împărat,
dar într-un mod oarecum naiv – s-au orientat spre Viena, unde li s-au
promis unele drepturi, pe care Viena le-a refuzat anterior, dar pe care
s-a angajat că le va îndeplini. Vechea tactică a regimurilor opresive
divide et impera, a funcţionat şi de această dată, provocând atrocităţi şi
victime în taberele ambelor părţi. Promisiunile Vienei au fost respectate
într-o mică măsură şi numai în perioada liberalismului austriac, fiind
retrase odată cu compromisul austro-ungar din 1867.
Schimbarea de optică a guvernului maghiar, în ceea ce priveşte
politica faţă de celelalte etnii, a fost încheierea „Proiectului de
100
Pacificare” şi formularea „Legii naţionalităţilor” din iulie 1849. În
apariţia primelor proiecte de acest gen din Europa, un rol determinant
l-a avut revoluţionarul român Nicolae Bălcescu, care, după înăbuşirea
mişcării din Ţara Românească, s-a refugiat în Transilvania. Ţinând
legătura între Kossuth şi Avram Iancu, a fost adeptul împăcării celor
două părţi, exprimându-şi convingerea că revoluţia maghiară şi cea
română trebuiau să coopereze în faţa reacţiunii reprezentate de Viena.
Proiectul şi legea acordau drepturi destul de largi naţionalităţilor.
În primul rând, recunoştea existenţa lor. Statul asigura egalitatea
Bisericii Ortodoxe cu celelalte culte şi învăţământ în limba maternă, cu
o secţie de teologie ortodoxă la Universitatea din Pesta. Limba maternă
putea fi folosită în justiţie, în cadrul consiliilor locale, în actele oficiale
adresate autorităţilor şi în cadrul armatei, în diviziile cu majoritate
românească.
Aceste reglementări au venit însă prea târziu – la sfârşitul
revoluţiei – şi nu ştim care ar fi fost efectul lor pe termen lung.
Revenind la desfăşurarea revoluţiei, în septembrie 1848, au apărut
primele probleme, care arătau adevăratele intenţii ale Vienei. Banul
croat Josip Jelačić, în fruntea unei armate de aproape 40000 de soldaţi,
a trecut Drava şi, în numele dinastiei de Habsburg, a înaintat spre Pesta
împotriva ,,rebeliunii ungare”. Arhiducele Ştefan, palatinul Ungariei,
s-a dus să-i ceară socoteală lui Jelačić, dar acesta a refuzat să stea de
vorbă. Atacul banului croat a fost oprit la Pákozd, la 29 septembrie, de
generalul Móga János, Jelačić fiind obligat să se retragă în direcţia
Vienei.
La ştirea atacului lui Jelačić, primul ministru Batthyány şi-a dat
demisia, dându-şi seama că, în spatele acţiunii, stau cercurile politice
imperiale. Ferdinand al V-lea a acceptat demisia lui Batthyány, dar a
refuzat să numească alt guvern. Ca răspuns, parlamentul ungar a ales un
Comitet de Apărare Naţională. În fruntea noului organ executiv a fost
ales Lajos Kossuth (Kossuth Lajos). Din acest moment, putem vorbi
oficial de lupta de apărare a maghiarilor şi de contrarevoluţie din partea
adversă. La 2 decembrie, după o hotărâre fără precedent în dinastia
habsburgică, suveranul de drept Ferdinand al V-lea a fost detronat şi
înlocuit cu nepotul său de numai 18 ani, Franz Joseph.
101
Armata imperială a fost reorganizată sub comanda prinţului
Windisch-Grätz şi, în decembrie, a pornit un atac cu toate efectivele, în
urma căruia capitala Pesta a fost ocupată. Comitetul de Apărare
Naţională fiind nevoit să se refugieze la Debrecen.
La începutul lui 1849, comandamentul austriac a considerat că
victoria asupra armatei maghiare era deplină. Noul împărat, sigur de
propria lui victorie, a declarat, în noua constituţie din 4 martie 1849, de
la Olmütz, pierderea oricărei autonomii ungare şi înglobarea teritoriului
în Imperiu. În replică, Dieta de la Debrecen, din 14 aprilie 1849, a
proclamat independenţa Ungariei şi detronarea casei de Habsburg.
Kossuth a fost ales guvernator şi s-a format un nou guvern, în frunte cu
Bertalan Szemere. Aceste decizii au fost socotite de unii ca fiind pripite,
pentru că au tăiat calea negocierilor dintre cele două părţi.
Forţele armate maghiare nu au fost însă nimicite, deorece
generalul maghiar Artúr Görgei (Görgei Artúr), văzând superioritatea
numerică a habsburgilor, de la sfârşitul anului 1848, l-a evitat pe
Windisch-Grätz şi s-a retras. La începutul lui 1849, a început o
remarcabilă contraofensivă la care trupele imperiale nu s-au aşteptat.
Aceasta a intrat în istoria maghiară sub denumirea de „glorioasa
campanie de primăvară”, în urma căreia a fost eliberat aproape întregul
teritoriu al Ungariei, de sub ocupaţie habsburgică.
În cadrul războiului de eliberare din 1849, trebuie amintită
performanţa militară al generalului polonez Josef Bem, care a venit de
la Viena (chemat de Kossuth), având funcţia de conducător militar al
mişcării revoluţionare. În scurt timp, Bem s-a pus în slujba revoluţiei
maghiare şi, din decembrie 1848, a început ,,campania din
Transilvania”. Succesele lui Bem s-au datorat atât strategiei de luptă
adoptate, cât şi modului în care şi-a motivat oştenii, reuşind astfel
eliberarea acestui teritoriu aproape în totalitate, la sfârşitul lui martie.
Trupele austriece au fost silite să se retragă în Ţara Românească.
Este de menţionat şi aportul secuilor care, cu mari jertfe, au ţinut
spatele războiului de eliberare, dovedind încă odată că fac parte din
naţiunea ungară. În lupte s-a evidenţiat ofiţerul de artilerie Gábor Áron
care şi-a dobândit faima, producând tunuri şi praf de puşcă pentru
forţele revoluţionare maghiare, dar şi prin rolul său de conducător al
102
rezistenţei, din comitatul Trei Scaune (Háromszék; judeţul Covasna),
împotriva trupelor imperiale.
În aceste condiţii, Franz Ioseph (Ferenc József) a cerut ajutorul
ţarului Nicolae I al Rusiei. Acesta a trimis efective militare importante
(200000 de oameni) împotriva Ungariei, fiind armata rusească cea mai
numeroasă care a luptat vreodată, până atunci, în afara propriilor hotare.
Superioritatea covârşitoare a armatelor celor două mari puteri a fost
decisivă. Trupele austriece comandate de Haynau şi cele ruse conduse
de Paskievici au întors soarta războiului în favoarea lor. Într-una din
bătăliile împotriva ruşilor a căzut pe câmpul de luptă – la Albeşti
(Fehéregyháza, jud. Mureş) – pe lângă Sighişoara, poetul luptător
pentru idealul „libertăţii tuturor popoarelor din lume”, Petőfi Sándor.
Bătălia decisivă s-a desfăşurat la Timişoara, la 11 august 1849 şi s-a
terminat cu înfrângerea maghiarilor. Generalul maghiar Görgei Artúr,
care a primit de la Kossuth puteri depline, a capitulat fără condiţii, la 13
august 1849, la Şiria (Világos; jud.Arad), depunând armele în faţa
armatei ruse, arătând prin aceasta că înfrângerea a fost cauzată de
armata ţaristă.
Războiul de eliberare a fost unul dintre cele mai mari conflicte
militare de la mijlocul secolului al XIX-lea, din Europa. A durat mai
multe luni şi a pus faţă în faţă armata maghiară cu circa 132 de mii de
soldaţi şi 450 de tunuri, cu cea austriacă, având 170 de mii şi cea
rusească cu 200 de mii de militari şi un total de 1200 de tunuri. După
estimările austriece, numărul combatanţilor căzuţi pe câmpul de luptă a
fost următorul: circa 54 500 din partea ungară, iar în tabăra adversă: 46
400 de austrieci şi 28 300 de ruşi. Revoluţia paşoptistă a fost lungă,
sângeroasă, dar şi cu multe drepturi câştigate pe parcursul ei. Deşi lupta
a fost pierdută, s-au câştigat aprecierea şi simpatia străinătăţii. În lupta
lor, maghiarii au fost ajutaţi şi de alte popoare, existând legiuni
poloneze, germane, austriece şi italiene. Conform imaginarului colectiv
maghiar, revoluţia de la 1848-1849 stă la baza mitului fondator al
genezei naţiunii moderne maghiare. După remarca istoricului Egyed
Ákos, acest moment este şi în prezent o boltă în conştiinţa istorică,
unind maghiarii de pretutindeni sub spiritualitatea idealurilor sale.
103
Neoabsolutismul şi liberalismul habsburgic (1849-1867)
Perioada dintre anii 1849-1867 este etichetată ca una sumbră a
istoriei naţionale din secolul al XIX-lea, mai ales datorită faptului, că
reintroducerea absolutismului de către Viena, în 1849, a despărţit cele
două perioade considerate glorioase şi de progres. Noul regim s-a
intercalat între revoluţia paşoptistă şi dualismul austro-ungar. După
înăbuşirea revoluţiei, mai ales în primii ani ai regimului, reacţia puterii
a fost dură şi necruţătoare. Vom înşirui caracteristicile opresiunii
habsburgice, dar, înainte de toate, trebuie să admitem faptul, că în aceşti
ani, cu sau fără voia autorităţilor, s-a fundamentat dezvoltarea
economiei burgheze. Cu toate constrângerile venite din partea Vienei,
sunt anii în care au fost puse bazele Ungariei moderne.
Regimul habsburgic a hotărât pedepsirea cruntă a maghiarilor,
răzbunarea fiind deosebit de sângeroasă. Din ordinul generalului
Haynau, la 6 octombrie 1849, la Arad au fost executaţi 13 ofiţeri care au
luptat în armata revoluţionară. Cea mai mare parte a lor nu erau de etnie
maghiară. Numele lor: Knezić Károly (croat), Nagysándor József,
Damjanich János (sârb), Aulich Lajos (german), Lahner György
(german), Poeltenberg Ernő (austriac), Leiningen-Westerburg Károly
(german), Török Ignác, Vécsey Károly, Kiss Ernő (armean), Schweidel
József, Dessewffy Arisztid, Lázár Vilmos (armean)
În aceeaşi zi şi-a pierdut viaţa şi fostul prim-ministru Batthyány
Lajos. Represaliile au continuat cu alte sute de condamnări la moarte,
întemniţări, iar 40000-50000 de soldaţi participanţi la lupte, au fost luaţi
cu forţa şi concentraţi în armata imperială. Ura Vienei faţă de cei care
au scăpat terorii, a fost atât de mare, încât revoluţionarii refugiaţi în
străinătate au fost condamnaţi în absenţa lor şi executaţi în mod
simbolic (au fost spânzurate portretele lor, in effigie). Aceeaşi ,,soartă”a
avut-o şi Kossuth şi reprezentantul Ungariei revoluţionare în străinătate,
contele Gyula Andrássy, care a primit în saloanele pariziene
supranumele de ,,frumosul bărbat spânzurat” (în franceză: le beu
pendu). În 1860 Széchenyi, promotorul reformelor şi-a pus capăt
zilelor, în urma ameninţărilor primite, după o altă versiune, a fost chiar
ucis. Condamnările la moarte ar fi continuat, dar au fost oprite în urma
104
protestului internaţional, iar pedepsele transformate în ani grei de
închisoare.
A început ultima tentativă de înglobare şi de asimilare a Ungariei
venită dinspre habsburgi. Regimul atotputernicului ministru de interne
Bach a hotărât punerea sub ocupaţie militară a Ungariei şi a
Transilvaniei. S-a reluat procesul de centralizare şi germanizare. Limba
maghiară a fost înlocuită, în administraţie şi în şcolile de stat, cu limba
germană. Cuceririle revoluţiei au fost anulate, mai puţin emanciparea
iobagilor care a fost revizuită într-un mod nefavorabil ţăranilor. Dările
au crescut, iar revendicările promise naţionalităţilor, în timpul
revoluţiei, au fost uitate.
A fost înfiinţată jandarmeria, denumită „husarii lui Bach”, care,
împreună cu poliţia secretă, cu informatorii şi funcţionarii servili, mai
ales germani şi cehi veniţi din imperiu, avea scopul să informeze şi să
ţină sub control tot ce mişca în partea de est a imperiului. Cheltuielile
regimului poliţienesc al lui Bach au fost imense şi l-au plasat pe locul
doi în Europa. Suma cheltuită pe cap de locuitor, în acest scop, a fost cu
40% mai mare ca în Prusia şi cu 90% peste cea din Rusia. În faţa
oprimării, majoritatea societăţii maghiare a ales rezistenţa pasivă,
neparticipând la viaţa publică. Fără a putea protesta în mod direct,
numeroşi maghiari şi-au manifestat dezaprobarea în secret sau voalat.
Această atitudine a cunoscut forme deosebit de variate dintre care
amintim: purtarea culorilor naţionale în costumaţie, a brăţărilor în formă
de cătuşe, a bărbii şi pălăriei „à la Kossuth”, intonarea cântecelor
revoluţionare în cadrul diferitelor întruniri restrânse sau dansarea
ceardaşului (csárdás; dans naţional unguresc) ostentativ de îndelung şi
de mai multe ori la baluri etc.
Cealaltă parte a ales rezistenţa activă, ţinând legătura cu emigraţia
şi conspirând în secret împotriva regimului. Cea mai mare acţiune i-a
aparţinut colonelului József Makk trimis de către Kossuth, cu scopul
organizării unor forţe armate care să continue războiul de eliberare.
Încercarea a fost depistată, iar membrii reţelei au fost executaţi sau
întemniţaţi.
Emigraţia revoluţionară s-a grupat în trei centre: Paris, Londra şi
New York. Emigranţii sperau în izbucnirea unor noi revoluţii sau
războaie europene care să ducă la câştigarea libertăţii mult dorite. Mulţi
105
au continuat lupta, dar sub alte steaguri, pentru libertatea popoarelor
europene. De exemplu, István Türr şi Lajos Tüköry au fost comandanţi
în legendara ,,expediţie a celor 1000 de cămăşi roşii”, conduse de
Giuseppe Garibaldi pentru eliberarea Italiei. O parte şi-au făcut o nouă
viaţă pe alte continente. Sándor Asbóth şi românul George Pomuţ (în
magh. Pomucz György) au avut cariere aproape identice: ambii au fost
ofiţeri în armata revoluţionară maghiară, apoi generali de brigadă în
Armata Uniunii (din nord), în Războiul de Secesiune din America, iar
ulterior au urmat cariere diplomatice. Asboth a fost numit ambasador al
Statelor Unite în Argentina şi Uruguay, iar Pomuţ consul general în
Rusia.
Kossuth care avea o popularitate deosebită în Europa şi peste
Ocean (în Statele Unite cel puţin un comitat şi două localităţi îi poartă
numele – vezi Fig.1.), a ţinut legătura cu puterile ostile imperiului, mai
ales cu Franţa şi Sardinia-Piemont. Cu primul ministru al Sardiniei,
Camillo Cavour, a încheiat chiar o înţelegere, prin care ar fi primit
sprijin în contextul unui nou război împotriva Austriei. După anii 1860,
emigraţia s-a destrămat, din cauza amnistiei oferite de suveran foştilor
revoluţionari, majoritatea întorcându-se în ţară. Kossuth nu s-a întors
din Italia (din Torino) şi a rămas fidel ideilor sale de independenţă şi
antihabsburgice, criticând cu vehemenţă noul regim instaurat după
pactul dualist din 1867.
Dintre personalităţile liberale din ţară s-au evidenţiat cei doi
miniştri din primul guvern responsabil, baronul József Eötvös şi Ferenc
Deák. Cel din urmă, supranumit de contemporani „înţeleptul patriei” (în
magh. a haza bölcse) a devenit în scurt timp simbolul rezistenţei pasive,
pentru că a refuzat orice funcţie şi iniţiativă venită din partea
autorităţilor, care nu era în conformitate cu legile paşoptiste. În 1854,
după ce şi-a vândut domeniile, s-a mutat la Pesta şi s-a stabilit la
„Hotelul Reginei Angliei”, începându-şi activitatea politică care a dus la
crearea pactului dualist.
Înţelegerea dualistă a fost facilitată şi grăbită de evenimentele
politice interne şi externe desfăşurate, în perioada 1859-1867. În
politica internă, rezistenţa pasivă a societăţii maghiare a blocat
funcţionarea corespunzătoare a instituţiilor statului. Mulţi au refuzat să
plătească impozitele la stat, iar ordonanţele imperiale au fost boicotate
106
sau întârziate. Consecinţa a fost demiterea lui Bach, în 1859, de către
suveranul Franz Ioseph. Motivul principal l-a constituit criza financiară
a regimului, acutizată şi de înfrângerea militară suferită în Italia.
Perioada 1860-1867 poartă denumirea de liberalismul habsburgic.
Noua direcţie de guvernare a regimului a fost exprimată în Diploma din
octombrie 1860. Regimul liberal a făcut câteva concesii, în timp ce
puterea se afla în mâinile conservatorilor maghiari. Încercarea n-a avut
succes, pentru că gruparea liberală formată în jurul lui Deák a respins
diploma, fiind dispusă să trateze numai pe baza legilor din 1848. Prin
„Patenta din februarie”, din anul următor, suveranul a modificat din nou
sistemul, dar cele două grupări politice maghiare, conturate între timp,
s-au opus. Formaţiunea moderată a lui Deák denumită Partidul
Adresanţilor (Felirati Párt) a fost dispusă să trateze cu suveranul, dar
numai pe temeiul legislaţiei din timpul revoluţiei. Radicalii grupaţi în
Partidul de Decizie (Határozati Párt), dirijaţi din spate de emigraţie,
erau împotriva acestor negocieri şi optau mai degrabă pentru
independenţă. Monarhul nu a fost dispus să accepte doleanţele
maghiarilor şi toate părţile au ales tactica expectativei.
Din acest moment, toată atenţia maghiarilor s-a îndreptat spre
Deák, singurul cu care era dispus să discute suveranul. Fiind un
politician experimentat, acesta a aşteptat ca situaţia politică să se
schimbe în favoarea lui. După o întâlnire secretă cu Franz Ioseph,
poziţia lui despre noua formă statală a Ungariei a fost exprimată în
1865, în celebrul „articol de Paşti” al ziarului Pesti Napló. În schimbul
legilor din 1848, a fost dispus să recunoască autoritatea habsburgică,
acceptând ca ministerele de apărare, externe şi finanţe să fie comune. În
1866, Austria a suferit o înfrângere militară severă din partea Prusiei.
Imperiul slăbit, cu frământări interne din ce în ce mai intense, trebuia
reclădit pe baze noi. Suveranul, silit de evoluţia evenimentelor politice
externe şi interne, şi-a arătat disponibilitatea pentru noi negocieri.
În viaţa economică, diferendele austro-ungare nu au fost atât de
evidente. Desigur, armata şi aparatul birocratic centralizat, susţinute din
contribuţia financiară a părţii ungare la bugetul imperiului, au fost
simţite ca o povară, stârnind multă indignare în rândul populaţiei. Cu
toate acestea, economia a luat un avânt considerabil tocmai în perioada
neoabsolutismului. Legile economiei capitaliste au fost adoptate în
107
timpul revoluţiei, dar aplicarea lor, într-un cadru instituţionalizat,
organizat, s-a făcut după 1849. De pildă, agricultura ungară a profitat de
războiul Crimeii şi a intrat pe pieţele europene, prin producţia de
cereale. În anii 1860, producţia grâului a crescut cu aproximativ 20-
30%, iar exportul de şase ori. Reţeaua feroviară s-a extins de la 178 de
km la 2160, în 1866. Aşadar, dezvoltarea spectaculoasă din anii
dualismului îşi are baza în cei 18 ani trecuţi până la apariţia lui.
Viaţa culturală a cunoscut un recul considerabil după 1849.
Limba germană a devenit cea oficială, maghiara era vorbită mai ales în
cadrul restrâns al vieţii civile. Folosirea limbii materne într-un cadru
organizat a fost restricţionată. Totuşi s-au găsit modalităţi prin care
cultura maghiară a evoluat: prin teatru, presă, literatură, organizaţii
culturale etc. Sub controlul strict al cenzurii, s-a încercat şi s-a reuşit
păstrarea identităţii naţionale. Dintre asociaţiile culturale de seamă, care
au apărut în această perioadă, se distinge Societatea Muzeului Ardelean
(Erdélyi Múzeum-Egyesület) înfiinţată în 1859, de către contele Imre
Mikó (Mikó Imre).
Dualismul Austro-Ungar
Cum am văzut mai sus, motivele realizării compromisului austro-
ungar sunt multiple. Cauza principală a constituit-o faptul că Imperiul
Habsburgic a suferit două mari înfrângeri, în decurs de 7 ani, din partea
armatelor franco-piemonteze şi prusace. Pe lângă transformările din
politica europeană, înţelegerea a fost favorizată şi de evoluţia politicii
interne. S-a dovedit că regimul neoabsolutist, constituit după 1849, nu
era unul viabil. În 1866, Imperiul Habsburgic a ajuns pe marginea
prăpastiei, din punct de vedere politic şi financiar, existând riscul
dezmembrării sale. Suveranul a considerat că pacea şi stabilitatea
internă a imperiului depindeau de acordul cu partea maghiară, deoarece
în concepţia epocii, ei dispuneau de o nobilime bine structurată, care
avea forţa şi experienţa politică necesare în partea răsăriteană a
imperiului.
Faptul că Gyula Andrássy, contele revoluţionar executat ,,in
effigie”, a fost numit în funcţia de prim-ministru la 17 februarie 1867,
iar pe data de 8 iunie a aceluiaşi an a pus coroana maghiară pe capul
108
,,noului rege”, a demonstrat că Franz Ioseph a trebuit să-şi schimbe
radical atitudinea faţă de Ungaria. S-a vehiculat ideea că, la această
schimbare de optică, ar fi contribuit şi fermecătoarea împărăteasă
Elisabeta (Sissy), care a avut o afinitate aparte pentru cauza maghiară,
fiind adepta împăcării celor două părţi. Astfel suveranul – în imaginarul
colectiv maghiar – din ,,tiranul însetat de sânge”, din 1849, a devenit
treptat ,,regele bătrân şi înţelept al patriei”.
Istoria Ungariei a luat o altă turnură, intrând într-o epocă care va
dura 51 de ani, adică până la sfârşitul Primului Război Mondial, în
1918. Compromisul austro-ungar a prelungit cu o jumătate de secol
istoria Imperiului Habsburgic. Noul stat funcţiona ca o confederaţie şi
avea două capitale, la Viena şi Buda-Pesta, două guverne şi două
parlamente. Ministerele comune fiind cel al forţelor armate, de externe
şi finanţe, cel din urmă având menirea de a asigura funcţionarea
primelor două. Monarhul Franz Ioseph era simultan împărat al Austriei
şi rege apostolic al Ungariei. Pactul dualist a restabilit teritoriile
Ungariei istorice cu Transilvania şi Croaţia, cea din urmă primind statut
special în interiorul Ungariei, cu autonomie şi parlament propriu
(despre originile uniunii dinastice maghiaro-croate vezi pag.30).
Monarhia Austro-Ungară (vezi Harta nr. 3) era al doilea stat ca
mărime din Europa, după Rusia, iar ca populaţie era depăşită numai de
Rusia şi Germania. Neavând colonii ca celelalte mari puteri, singura
direcţie în care îşi putea extinde sfera de influenţă a fost Peninsula
Balcanică. Din acest motiv, unicul teritoriu care a intrat în posesia ei a
fost Bosnia-Herţegovina, care a fost ocupată, în 1878 şi anexată, în
1910.
În 1910, numărul populaţiei multietnică şi pluriconfesională,
cuprinzând 14 naţionalităţi şi 7 confesiuni religioase a fost de peste 51
de milioane. Ponderea celor două naţiuni dominante înaintea Primului
Război Mondial era următoarea: în Austria cea germană avea 36 %, iar
cea maghiară 54,5% în Ungaria. Conform recensămintelor oficiale din
1910, în Regatul Ungar (fără teritoriile croate), numărul maghiarilor a
crescut, în perioada 1867-1914, de la 46% la 54,5%. Această creştere
s-a datorat sporului natural superior (al doilea spor natural pe
continental european după Rusia) şi al asimilării evreilor şi germanilor
din mediul urban. Populaţia română reprezenta 16,1% în Ungaria, pe
109
când în Transilvania era majoritară cu 54%, depăşindu-i pe maghiari,
care aveau numai 32%.
Cu toate că Imperiul a avut o suprafaţă şi o populaţie însemnată,
din punct de vedere economic, a rămas în urma marilor puteri, aceasta
cauzându-i un rol oarecum inferior în relaţiile internaţionale, în
comparaţie cu Germania sau Marea Britanie. După nivelul de trai,
salariul mediu din Ungaria a fost cu 20% sub cel austriac, cu 50% sub
cel german, dar comparabil cu cel italian.
În timpul existenţei sale, pactul a fost susţinut de majoritatea
politicienilor maghiari. Aceştia au fost convinşi că noul statut al
Ungariei era rodul luptelor politice de la Francisc Rákóczi al II-lea
încoace şi reprezenta reîntregirea teritorială a Ungariei medievale. A
avut însă un adversar redutabil, pe Kossuth, care susţinea, din emigraţie,
în celebra sa „scrisoare a Cassandrei” că politica maghiară nu trebuie să
se alieze cu un imperiu pe cale de dispariţie, a cărui posibilă
dezmembrare ar duce şi la destrămarea Ungariei.
Cei care s-au împotrivit compromisului, în cea mai mare măsură,
– au fost naţionalităţile. Cei mai neîndreptăţiţi s-au simţit românii,
pentru că în perioada liberalismului habsburgic (1863-1864), având
majoritate împreună cu saşii, în Dieta de la Sibiu, au primit unele
drepturi naţionale. A fost votată recunoaşterea politică a naţiunii
române împreună cu confesiunile sale şi declararea limbii române
alături de maghiară şi germană ca limbă oficială în Transilvania. Din
aceasta cauză, principala lor revendicare, în prima parte a dualismului, a
fost redobândirea acestor drepturi şi a autonomiei Transilvaniei.
Majoritatea naţionalităţilor din Ungaria s-au temut că noua construcţie
statală va duce la deznaţionalizare şi maghiarizarea lor. Iniţial au
protestat prin adoptarea pasivismului politic. Urmând oarecum
exemplul maghiar de după 1849, nu au vrut să recunoască noul sistem
politic instaurat în 1867 şi nu au participat la alegerile electorale.
Apogeul acestei tactici la românii ardeleni a fost mişcarea
memorandistă. Aceasta a pregătit şi o nouă strategie de luptă, deoarece
odată cu consolidarea regimului, naţionalităţile au trecut la activismul
politic, considerând că interesele naţionale pot fi apărate mai uşor prin
participarea la viaţa politică.
110
Dreptul de vot a fost cenzitar, deosebirea se făcea după avere,
venit, nivelul de educaţie şi capacitatea intelectuală. În prima parte a
dualismului, în afară de Elveţia, în Ungaria a fost censul cel mai scăzut
din Europa. În comitatele din Transilvania, censul era mai ridicat, fiind
luată în considerare situaţia de la 1848. Drept de vot aveau bărbaţii de
peste 20 de ani, eligibili fiind cei de peste 24, care corespundeau
criteriilor pentru cens. Vota circa 10 % din populaţie, destul de mulţi în
comparaţie cu statele în care sistemul electoral era asemănător.
Parlamentul avea două camere: cea superioară, Casa Magnaţilor
(Főrendiház) şi cea inferioară, Camera Deputaţilor (Képviselőház).
În prima parte a dualismului, viaţa politică a fost dominată de
partidul lui Deák Ferenc, cu orientare pro-dualistă. Cel mai mare partid
de opoziţie, de centru-stânga, a fost condus de Tisza Kálmán. Ulterior,
cele două grupări politice şi-au apropiat poziţiile, ceea ce a dus la
fuziunea lor, în 1875. Aşa a apărut Partidul Liberal (Szabadelvű Párt).
Liderul partidului a fost ales Tisza Kálmán, care a guvernat între 1875
şi 1890. Din cauza stilului său autoritar a fost supranumit „Generalul”,
în cadrul formaţiunii sale politice, poziţia lui nu putea fi pusă la
îndoială. Membrii partidului său au fost denumiţi „mameluci” şi urmau
cu stricteţe indicaţiile şefului, votând ca atare în parlament. Longeviva
sa guvernare a coincis cu perioada de acalmie a regimului.
Antagonismele naţionale caracteristice perioadei următoare nu au apărut
încă, fiindcă naţionalităţile nu participau în număr mare la lucrările
parlamentare. Motivele erau censul prea ridicat sau pasivitatea politică.
Economia a fost în continuă creştere. Problemele sociale şi crizele
internaţionale nu şi-au făcut încă simţită prezenţa.
Cea mai importantă formaţiunea politică din opoziţie a devenit
Partidul Independenţei şi Paşoptist (Függetlenségi és 48-as Párt), un
partid care – în principiu – era împotriva sistemului politic instaurat în
1867. Ei au dorit reformarea regimului, prin creşterea puterii de decizie
a părţii ungare, până la poziţii antihabsburgice şi independiste. De aici
rezultă că nu puteau fi admişi la guvernare pentru că puneau în pericol
stabilitatea regimului dualist. În 1905, alegerile au fost câştigate de
aceştia, în coaliţie cu alte partide. După intervenţia hotărâtă a
monarhului, au fost nevoiţi să renunţe la politica lor iniţială şi să adopte
111
o politică asemănătoare liberalilor, fapt care a dus la discreditarea lor în
faţa electoratului.
După 1890, urmează o altă perioadă, presărată cu multiple
conflicte care au evidenţiat criza regimului dualist. Dacă în cei 23 de ani
care au trecut între 1867-1890 au fost la putere 6 guverne, între 1890-
1914 numărul lor aproape s-a dublat ajungând la 11. Problemele
identificate au fost: relaţiile comune cu Austria, cele sociale ale
ţăranilor şi muncitorilor, cu naţionalităţile sau nemulţumirile cauzate de
neacordarea dreptului de vot universal.
În relaţiile cu Austria, disputele constau mai ales în legătură cu
armata şi pactul economic comun. Parlamentul ungar avea dreptul să
voteze bugetul pentru dezvoltarea şi dotarea militară. În schimbul
modernizării, opoziţia cerea concesii cu caracter naţional precum
introducerea comenzilor în limba maghiară la regimentele ungureşti sau
folosirea culorilor naţionale în armată. În ceea ce priveşte pactul
economic, acesta trebuia reînnoit din zece în zece ani, provocând
discuţii aprinse în parlament, din cauza procentului cu care Ungaria
trebuia să contribuie la bugetul comun.
Alte propuneri deosebit de populare în epocă, venite din partea
opoziţiei, au vizat crearea teritoriului vamal propriu sau a băncii
naţionale maghiare. Când opoziţia considera că părerea ei nu este luată
în seamă, adopta tactica obstrucţiei. Dacă lucrările parlamentare nu se
desfăşurau într-un cadru normal, opoziţia recurgea la cuvântări
interminabile, în plen, constrângând în acest fel partidele de la putere să
aibă o poziţie mai conciliantă faţă de ei.
Discuţiile au fost de prisos şi încercările au fost sortite eşecului,
pentru că suveranul nu a fost dispus să lărgească drepturile naţionale
primite de către maghiari, în 1867. Spusele unui contemporan sunt
edificatoare în caracterizarea vieţii politice dualiste: „Sub regele Franz
Ioseph se poate vorbi în o sută de feluri, dar guverna numai într-un
singur fel”.
Frământările sociale au reprezentat un fenomen global în toată
Europa. În Ungaria, situaţia precară a unei părţi însemnate a ţăranilor
s-a datorat faptului că loturile de pământ cu care au fost împroprietăriţi,
au fost prea mici, predominante fiind moşiile mari ale nobilimii.
Consecinţa acestei situaţii a fost că mulţi au fost nevoiţi să ia drumul
112
străinătăţii şi să emigreze mai ales în America. În jur de 2,5 milioane de
oameni au părăsit ţara, în speranţa unui trai mai bun, dintre care numai
jumătate de milion au revenit.
Muncitorimea era o pătură socială în creştere care număra în jur
de un milion de persoane. În 1890, au înfiinţat Partidul Social Democrat
din Ungaria, care a luptat pentru drepturile lor cu mijloace legale. Au
cerut săptămână de lucru de 6 zile, ceea ce au şi primit, ajutoare sociale
garantate de către stat sau dreptul de vot universal şi secret. Guvernele
nu au fost impasibile faţă de aceste probleme şi au încercat, prin diferite
măsuri, îmbunătăţirea parţială a situaţiei sociale, dar nu au lipsit nici
intervenţiile în forţă, când s-a tras în demonstranţi.
În relaţiile cu naţionalităţile, anii 1848-1849 au dovedit că
atitudinea părţii maghiare faţă de aceştia trebuia reevaluată. Politicienii
trebuiau să accepte faptul, că Ungaria era un stat multietnic, cu diferite
specificităţi naţionale. Legea naţionalităţilor – adoptată în 1868 –, a
fost, după cea elveţiană, a doua lege de acest gen din lume. Iniţiatorii
legii Eötvös József şi Deák Ferenc, au avut intenţia de protejare a
naţionalităţilor. Totuşi, această creaţie legislativă, de factură liberal
moderată, proclama principiul că, din punct de vedere politic, toţi
cetăţenii Ungariei formează o singură naţiune, indivizibilă, naţiunea
maghiară. Acest aspect i-a nemulţumit pe reprezentanţii naţionalităţilor,
care ar fi dorit ca ei să fie recunoscuţi ca entităţi cu drepturi politice
colective.
Legea acorda tuturor cetăţenilor drepturi egale în faţa legii,
indiferent de originea etnică, naţionalităţile primind şi unele drepturi
pentru păstrarea identităţii. Între altele i-a fost permis fiecărui cetăţean
să se adreseze şi să primească răspuns, din partea autorităţilor, în limba
sa maternă, care putea fi folosită în justiţie, precum şi în adunările
comitatelor şi localităţilor în care respectiva etnie reprezenta cel puţin
20% din totalul populaţiei. Toate legile trebuiau traduse. Bisericile,
şcolile şi instituţiile confesionale îşi puteau alege liber, limba pe care o
foloseau. La fel şi şcolile comunale, care erau întreţinute de
comunităţile respective.
Statul asigura învăţământ în limba maternă, la nivelurile
inferioare, precum şi dreptul numirii funcţionarilor şi al magistraţilor
din rândul naţionalităţilor, în conformitate cu ponderea lor. Paragraful
113
cel mai important pe care naţionalităţile au reuşit chiar să îl aplice în
interesul lor, era cel care le permitea să întemeieze societăţi şi fundaţii.
Prin aceste societăţi au putut să-şi asigure o bază economică
independentă faţă de stat.
Orice act legislativ avea sens şi valoare doar dacă se şi aplica. Cu
toate aspectele sale pozitive şi chiar moderne pentru epoca sa, legea
naţionalităţilor din 1868, nu prevedea sancţiuni în cazul nerespectării ei
şi astfel a fost pusă în aplicare de autorităţi doar pe alocuri. De exemplu,
legea folosirii limbii materne în administraţia locală s-a aplicat numai în
acele comitate în care elita românească a reuşit să ocupe poziţii
importante în societate, ca în Hunedoara, Bistriţa-Năsăud, Maramureş,
Caraş-Severin. Într-o situaţie asemănătoare au fost şi saşii din Sibiu.
În parlament, din partea formaţiunilor politice ungare, au fost
formulate adesea acuzaţii împotriva reprezentanţilor minorităţilor.
Aceştia au fost învinuiţi că nu respectă legile statului maghiar şi
urmăresc interese străine. În legătură cu asimilarea forţată, de care a fost
acuzată puterea de către minorităţi, se poate admite intenţia ca atare, dar
aceasta a rămas fără rezultatul scontat de autorităţi. Tendinţele de acest
fel au apărut mai ales la sfârşitul secolului al XIX-lea, când vechea
grupare liberală a moderaţilor, în frunte cu Deák, a fost urmată de una
cu o atitudine mai puţin tolerantă, pe alocuri chiar dură faţă de etnii, în
timpul guvernelor conduse de Tisza Kálmán, Wekerle Sándor (procesul
memorandiştilor), dar mai ales în perioada lui Bánffy Dezső. Aceste
fenomene nu au fost singulare în Europa, care trăia perioada sa profund
naţionalistă.
Odată cu formarea propriei burghezii, cu drept de vot şi conştientă
de rolul ei jucat în cadrul societăţii, lupta soluţionării problemelor
naţionale s-a accentuat. Acest fapt s-a observat mai ales la sfârşitul
dualismului, când minorităţile şi-au dat seama că problemele lor nu pot
fi rezolvate de către autorităţile de la Viena şi Budapesta. Schimbarea
de optică a fost evidentă la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, când
posibilitatea formării statelor proprii – sau în cazul românilor şi a
sârbilor, întregirea cu statele naţionale deja existente – a devenit un
deziderat realizabil.
În concluzie, la începutul secolului al XX-lea, regimul dualist a
cunoscut o criză politică destul de accentuată. În Ungaria, niciun partid
114
politic nu a fost în stare să lărgească pactul dualist, prin concesii, în
interesul naţional. Presiunea minorităţilor naţionale a crescut, iar
extinderea dreptului de vot universal, propus de forţele progresiste, nu
putea fi acceptată de cercurile guvernamentale, pentru că periclita
stabilitatea regimului. În situaţia aceasta, singura soluţie găsită de către
autorităţi a fost încercarea conservării sistemului, neluând în seamă
starea de tensiune din cadrul societăţii. Aşadar, Austro-Ungaria înaintea
războiului, era un stat slăbit de multiplele probleme politice şi sociale.
În alte domenii a înregistrat progrese remarcabile, de exemplu, în
economie, cultură, urbanizare sau modernizarea infrastructurii.
Stabilitatea politică de după 1867 a creat cadrul propice pentru
dezvoltarea economiei ungare. În ceea ce priveşte viaţa economică,
statul a încercat să aibă o poziţie liberală, sprijinind cu diferite legi
dezvoltarea ei, dar fără să intervină direct. Economia a cunoscut o
dezvoltare rapidă, reuşind să reducă din handicapul iniţial faţă de
Occident. În decursul celor 51 de ani – de la 1867 până la 1918 –
dezvoltarea şi modernizarea au fost cuvintele cheie. Ritmul marii
industrializări de la sfârşitul secolului a fost, în întreaga Monarhie, unul
dintre cele mai mari din Europa. Acesta s-a desfăşurat însă cu o relativă
întârziere, doar la începutul anilor 1880. În primii ani ai dualismului,
Ungaria era încă un stat agrar, fiindcă circa 80% din populaţie trăia din
agricultură. La sfârşitul perioadei s-a schimbat situaţia, o treime din
venitul naţional provenea din producţia industrială.
Motorul dezvoltării a fost industria alimentară – mai ales cea a
morăritului – până în 1890, Budapesta fiind cel mai mare centru în acest
domeniu din lume. A urmat industria mecanizată, a materialelor de
construcţii, cea metalurgică şi constructoare de maşini. Condiţia
dezvoltării a fost extinderea căii ferate. Dacă la începutul perioadei
lungimea ei a fost de doar 2160 kilometri, la sfârşit a crescut la 21800.
Urbanizarea a devenit un fenomen general. La început, numai
14% din populaţie trăia la oraşe – procentul a crescut până la 25%. Cel
mai bun exemplu este chiar capitala Budapesta. Dinamica dezvoltării
sale a concurat cu o singură urbe de pe continent, cu cea a Berlinului.
Dacă la 1867 numărul locuitorilor era de 280000, în ajunul războiului
cu zona metropolitană a ajuns la 1,1 milioane. Adică de pe locul 17 a
trecut pe locul 8 în Europa. Modelul şi rivala ei a fost Viena, pe care
115
deşi nu a depăşit-o, diferenţele dintre cele două au scăzut vertiginos.
Două oraşe din Ungaria s-au mândrit şi cu invenţii tehnice aplicate în
premieră, în această parte a continentului. Capitala a beneficiat de
primul tren subteran (metrou), iar Timişoara (Temesvár) de iluminatul
stradal electric.
Multe dintre invenţiile vremii aveau legătură şi cu activitatea
ştiinţifică a inventatorilor din Ungaria. De numele lui Puskás Tivadar se
leagă de exemplu inventarea centralei telefonice sau primul model al
radioului, prin care au fost emise transmisiuni în direct. În construcţia
de maşini, Jedlik Ányos s-a remarcat cu dinamul şi electromotorul,
Bánki Dónát şi Csonka János prin crearea carburatorului, iar inginerii
Galamb József şi Farkas Jenő cu automobilul Ford Model T. Principala
universitate din Ungaria poartă azi numele fiului marelui politician
liberal Eötvös József. Fizicianul Eötvös Loránd s-a evidenţiat prin
studiile în domeniul gravitaţiei (,,experimentul Eötvös”). Unul dintre
părinţii fondatori ai rachetei şi astronauticii a fost ardeleanul Hermann
Oberth, iar dintre pionerii aviaţiei trebuie să-i amintim pe Aurel Vlaicu
(fostul student la Universitatea de Tehnologie şi Economie din
Budapesta, 1902–1907), Traian Vuia (fost student la Politehnica din
Budapesta) sau pe proiectanţii primelor elicoptere: Kármán Tódor şi
Asbóth Oszkár.
Viaţa culturală a cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită până
atunci. Literatura, presa, muzica, teatrul, cinematografia, artele plastice
şi arhitectura au evoluat într-o asemenea măsură, încât au lăsat o
amprentă puternică asupra culturii maghiare şi nu numai.
Cu alfabetizarea populaţiei, a crescut importanţa presei. Presa a
fost deosebit de variată, dar au dominat ziarele aflate în slujba unor
formaţiuni politice. În perioada analizată, numărul publicaţiilor a
crescut de la 200 la 2000, ceea ce reflectă interesul şi nevoia societăţii
pentru informare. În 1908, apărea primul număr al legendarei reviste
literare „Nyugat” (Occidentul) la care publica şi poetul Ady Endre,
creatorul unui stil modern în literatura autohtonă. Articolele sale
politice au criticat cu vehemenţă regimul rigid şi învechit. Despre soarta
comună a popoarelor a susţinut însă că: „Un glas au Dunărea şi Oltul”
(Dunának, Oltnak egy a hangja). Cel mai popular roman maghiar,
„Stelele din Eger” – o capodoperă a romanului istoric –, are ca autor pe
116
Gárdonyi Géza. Iar cel mai cunoscut în străinătate este creaţia lui
Molnár Ferenc, cu titlul „Băieţii din strada Pál” (A Pál utcai fiúk).
Romanul este tradus în 30 de limbi, şi are nenumărate ecranizări, în
unele ţări fiind şi în prezent lectură obligatorie sau recomandată şcolară.
În muzică sunt renumiţi compozitorii: Liszt Ferenc, Bartók Béla sau
Kodály Zoltán, dar şi creatorii operetei maghiare Lehár Ferenc (Văduva
veselă, Dragoste de ţigani, Contele de Luxemburg) şi Kálmán Imre
(Sylvia, Contesa Maritza). În cinematografie este perioada apariţiei şi
formării unor cineaşti tineri, în studiourile de la Budapesta şi Cluj, care
au devenit ulterior celebri în străinătate. Este vorba despre Kertész
Mihály (Michael Curtiz) regizorul filmului „Casablanca” şi Korda
Sándor (Sir Alexander Korda). Aprecierea contribuţiei lui Korda la
dezvoltarea filmului britanic constituie şi faptul că, în cadrul premiilor
BAFTA, distincţia acordată anual „celui mai bun film britanic” îi poartă
numele. Dintre actori, îl amintim pe Lugosi Béla, care a fost un artist
destul de apreciat, înaintea războiului şi în Ungaria, însă a devenit
cunoscut peste ocean, odată cu interpretarea rolului lui ,,Dracula”.
În artele plastice a fost perioada celui mai cunoscut pictor
maghiar, Mihály Munkácsy (vezi pag. 21), cu a sa tulburătoare
„Trilogie” despre patimile lui Isus, a unicului Csontváry, dar şi a
moderniştilor de la Şcoala de pictură de la Baia Mare (Nagybányai
festőiskola). În arhitectură şi sculptură este epoca istorismului, gen
clădirea Parlamentului de la Budapesta, dar şi a art nouveau-lui maghiar
(szecesszió), ale căror capodopere le putem admira de exemplu la Târgu
Mureş, la Palatul Culturii. În sculptură, cel mai bun exemplu este
lucrarea lui Fadrusz János, statuia ecvestră a lui Matia Corvin de la Cluj
(vezi pag. 56), care, în 1900, a câştigat Grand prix-ul Expoziţiei
Universale de la Paris, sau statuia lui Wesselényi (Zalău; vezi pag.96).
Am înşiruit doar o parte dintre personalităţile şi creaţiile acestei
perioade, dar şi acestea demonstrează multitudinea domeniilor culturale
în care s-au născut opere artistice deosebit de valoroase în această parte
a continentului.
În concluzie, Monarhia Austro-Ungară a funcţionat în Europa, ca
un regim politic unic, în modul îmbinării ideilor conservatoare şi
liberale cu naţionalismul caracteristic epocii. Mulţi dintre contestatari
au văzut în ea „închisoarea popoarelor” sau un stat cu structuri politice
117
depăşite, inflexibile şi incapabile de reînnoire. Din aceasta cauză, lupta
lor politică a fost caracterizată prin critici adresate regimului. Aceste
acţiuni, împotriva unei monarhii care şi-a arătat limitele, mai ales spre
sfârşitul existenţei sale, au venit atât din partea partidelor maghiare, cât
şi din partea naţionalităţilor.
Nu trebuie omis însă faptul că, epoca dualismului şi cea
habsburgică, în general, au avut un rol civilizator, modernizator, creând
o infrastructură şi o anumită cultură multietnică tipică spaţiului Central
European, ai cărei beneficiari şi purtători – într-o măsură mai mică sau
mai mare, conştient sau inconştient, indiferent de naţionalitate – suntem
şi noi.
Istoria Ungariei în perioada 1914 - 2013
Istoria Ungariei în perioada 1914-2013 a fost una plină de
evenimente majore. Până în toamna anului 1918, această ţară făcea
parte din Monarhia Austro-Ungară. Ungaria a participat la cele două
războaie mondiale şi se situează în ambele cazuri în tabăra celor
înfrânţi. După primul război mondial, pierde 2/3 din teritoriul ei şi o
parte însemnată a maghiarilor din Ungaria de după 1867, aşa apărând
minorităţile naţionale maghiare din ţările vecine Ungariei de astăzi.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, ţara a trăit mai bine de patru
decenii sub comunism, devenind satelit al Moscovei. Odată cu
prăbuşirea regimurilor comuniste, în 1989, Ungaria a aderat la
structurile internaţionale europene şi euro-atlantice.
La 28 iunie 1914, au fost asasinaţi la Sarajevo moştenitorul
tronului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand împreună cu soţia sa.
Atentatul a fost organizat de serviciul secret al regatului sârb şi dus la
capăt de către Gavrilo Princip. De reţinut, că în Bosnia, Princip este
privit ca un erou.
În sânul elitei politice din monarhie s-au conturat două curente, în
cursul consultărilor care au urmat evenimentului. Unul era pentru
declanşarea imediată a unui război punitiv împotriva Serbiei, ţară care
118
era considerată „vinovată” de atentat. Cel mai de seamă reprezentant al
acestui curent era şeful marelui stat major, Franz Conrad von
Hötzendorf. Celălalt curent era pentru o abordare mai precaută a
situaţiei, iar unii erau chiar împotriva războiului. Dintre cei precauţi îl
putem remarca pe contele István Tisza, prim ministrul Regatului ungar.
În cele din urmă, au avut câştig de cauză cei care susţineau războiul,
Germania încurajând şi sprijinând poziţia lor. La 28 iulie, Serbia a
primit declaraţia de război din partea Monarhiei.
Ca şi celelalte state şi Monarhia a avut obiective de război
maximale şi minimale. Cele maximale erau: împărţirea Poloniei (partea
care aparţinea Rusiei) între Germania şi Monarhie, anexarea
Muntenegrului şi a unei părţi din Serbia şi transformarea Albaniei
într-un protectorat al Monarhiei. Planul minimal era păstrarea
integrităţii Monarhiei şi schimbarea dinastiei sârbe. Elita monarhiei era
divizată în privinţa celor două planuri.
Armata statului dualist a luptat în cei patru ani împotriva Rusiei,
Serbiei, din 1915 împotriva Italiei şi din 1916 împotriva României.
Ultimele două ţări aveau tratate de alianţă cu Germania şi Imperiul
austro-ungar, dar ambele au preferat declararea neutralităţii, la începutul
războiului şi apoi intrarea în război de partea Antantei, cu care au
încheiat înţelegeri secrete. Armata austro-ungară nu a obţinut succese
notabile, de una singură, ci doar cu ajutorul trupelor germane. Dintre
statele inamice, Serbia a fost ocupată (acest fapt datorându-se mai ales
ajutorului german şi bulgar), iar, în 1918, atât Rusia cât şi România au
încheiat pace separată cu Puterile Centrale.
În timpul primei conflagraţii mondiale, Monarhia Dualistă a
chemat sub arme 9 milioane de oameni. Dintre aceştia, 1,1 milioane au
căzut pe câmpul de luptă, 3,6 milioane au fost răniţi şi mai mult de 2
milioane au ajuns să fie prizonieri de război.
Din cauza conflagraţiei, economia a avut probleme serioase,
deoarece forţa de muncă de pe front nu putea fi suplinită de către femei,
respectiv prizonieri de război. Economia a devenit una dirijată pentru
satisfacerea nevoilor războiului. Ungaria a avut un rol important în
aprovizionarea Imperiului austro-ungar, mai ales după ce Galiţia
(regiune istorică actualmente împărţită între Polonia şi Ucraina, vezi
pag. 44; Harta nr.3.) a devenit teatrul de război. Raţionalizarea unor
119
produse de larg consum, mizeria în care trăiau, inclusiv invalizii de
război, au afectat serios moralul populaţiei, fapt ce a devenit tot mai
evident, începând cu anul 1917.
La 18 ianuarie 1918, a izbucnit o grevă care a afectat Budapesta
şi oraşele mai mari din regatul ungar, grevă care a ţinut mai multe zile.
În urma acestor evenimente, s-au constituit şi în Ungaria primele
consilii ale muncitorilor.
Războiul îndelungat a dus şi la activizarea conducătorilor
naţionalităţilor din Monarhia Dualistă. În rândul lor, erau personalităţi,
care doreau să reformeze statul dualist, dar, în acelaşi timp, se auzea, tot
mai des, vocea emigranţilor care cereau dezmembrarea monarhiei.
Dintre aceştia, cei mai influenţi au fost Edvard Beneš şi Tomáš
Garrigue Masaryk. Iniţial puterile Antantei au privit cu scepticism,
dezmembrarea acestei puteri regionale, dar la începutul anului 1918
şi-au schimbat poziţia, pe de o parte, datorită eşecului Austro-Ungariei
de a ieşi din război, iar, pe de altă parte, datorită planului german
Mitteleuropa (care schiţa o Europă Centrală dependentă de Germania) şi
a păcii separate încheiată de Rusia. La toate acestea s-au adăugat şi
eforturile de propagandă ale personalităţilor emigrante. În aprilie 1918,
a fost organizată la Roma conferinţa liderilor naţionalităţilor din
Monarhie, aflaţi în exil. Concluzia conferinţei a fost că diversele
grupuri etnice trebuie să beneficieze de unitate politică şi naţională.
În 1917, noul suveran Habsburg, Carol al IV-lea (IV. Károly), a
demis guvernul condus de István Tisza. A urmat guvernul contelui
Móric Esterházy şi apoi cel al lui Sándor Wekerle, de la sfârşitul lunii
august. Acest guvern a adoptat o nouă lege despre dreptul de vot, care a
ridicat numărul votanţilor la 2,6 milioane.
În octombrie 1918, s-au format consilii naţionale în marile oraşe
ale monarhiei, iar la 16 octombrie, suveranul a declarat Austria stat
federal (în declaraţie nu se vorbea despre Ungaria). La 17 octombrie
1918, contele István Tisza a recunoscut în parlamentul maghiar că
războiul a fost pierdut, afirmaţie ce o relua pe aceea a contelui Mihály
Károlyi din ziua precedentă. În armată au început rebeliunile, deoarece
soldaţii doreau să fie lăsaţi acasă.
În noaptea de 23-24 octombrie 1918, a luat fiinţă Consiliul
Naţional Maghiar, în frunte cu Mihály Károlyi – un aristocrat care avea
120
afinităţi faţă de idealurile republicane şi viitor emigrant de stânga
(„Contele roşu”) – care a primit dreptul de a forma guvernul la 31
octombrie. Programul guvernului vorbea despre crearea unei republici
independente şi democratice cu drepturi sporite pentru naţionalităţi, care
ar fi devenit elemente constituante ale statului. Condiţiile interne şi
externe erau însă nefavorabile pentru activitatea acestui guvern. Între
timp, au avut loc şi alte evenimente importante. La 28 octombrie, la
Praga, Consiliul Naţional Ceh a declarat constituirea statului ceho-
slovac, iar, la 30 octombrie, Consiliul Naţional Slovac de la
Túrócszentmárton (Turčanski Martin, Slovacia) a consfinţit hotărârea
de la Praga. La 29 octombrie, Saborul Croat a declarat separarea
Croaţiei de Ungaria şi aderarea acesteia la viitorul Regat Sârbo-Croato-
Sloven. La 30 octombrie, la Viena parlamentul a adoptat constituţia
provizorie a noului stat austriac, iar, la 31 octombrie, la Lemberg
ucrainienii din Galiţia declarau separarea lor de monarhie. În aceeaşi zi,
conducerea militară a cerut încheierea unui armistiţiu care a fost semnat
la 3 noiembrie, la Padova, dată la care monarhia dualistă nu mai exista
de facto.
Ca prim pas, noul guvern ungar, condus de contele Mihály
Károlyi, a semnat un acord militar, la 13 noiembrie, la Belgrad, cu
generalul Franchet d'Esperey, comandantul forţelor franceze din
Balcani. Acesta prevedea retragerea din teritoriile de la est de Someş şi
de la sud de Mureş, pe linia Szeged-Baja-Pécs-Varasd. Teritoriile au
fost ocupate de forţe franco-sârbe şi române. În acelaşi timp, din nord
au început să pătrundă forţe cehe, cu scopul de a ocupa teritoriile locuite
de slovaci pentru a le ataşa viitorului stat cehoslovac.
Guvernul a purtat tratative infructuoase cu românii şi cu
slovacii. La 9 noiembrie, românii au cerut administrarea de către un
viitor guvern naţional român a celor 26 de comitate din est, iar după
eşecul convorbirilor de la Arad, din 13-14 noiembrie 1918, unde
Budapesta promisese românilor autonomie, a urmat momentul 1
decembrie 1918, de la Alba Iulia.
Tratativele cu slovacii au început promiţător, deoarece s-a putut
negocia o linie de demarcaţie lingvistică, dar ulterior conducătorii cehi
şi slovaci au protestat împotriva unei asemenea soluţii, iar Antanta, în
121
nota din 23 decembrie 1918, a stabilit o linie de demarcaţie cu mult mai
la sud.
La 25 noiembrie, la Újvidék (Novi Sad), sârbii au decretat
unirea comitatelor sudice, ocupate de forţele sârbe, cu Serbia. Doar în
rândul germanilor şi al rutenilor au fost curente de loialitate faţă de
Budapesta. Pe de altă parte, guvernul Károlyi nu a organizat rezistenţa
armată, considerând că aceasta ar dăuna şanselor Ungariei, la conferinţa
de pace.
Între timp, la 16 noiembrie 1918, s-a proclamat Republica în
Ungaria, după ce fostul suveran Habsburg, Carol al IV-lea a semnat la
11 şi 13 noiembrie, la Eckartsau două documente prin care renunţa la
exercitarea prerogativelor de împărat al Austriei şi rege al Ungariei.
Această renunţare a devenit discutabilă ulterior, deoarece, conform
fostului suveran şi susţinătorilor săi, acest act nu a însemnat renunţarea
la tronul Ungariei. Fostul suveran a încercat, fără succes, să se întoarcă
pe tronul Ungariei, în perioada guvernării lui Miklós Horthy, în anul
1921.
Cu toate presiunile la care era supus atât din dreapta, cât şi din
stânga, guvernul Károlyi a luat măsuri împotriva contestatarilor doar
din februarie 1919, încercând, în paralel, organizarea opoziţiei armate
împotriva legiunii cehe şi a armatei române. La 20 martie 1919, ofiţerul
francez Fernand Vix a prezentat oficialităţilor maghiare, în frunte cu
Mihály Károlyi, o notă a conferinţei, care cerea ca trupele maghiare să
se retragă pe linia Satu Mare – Carei – Oradea – Arad, iar la est de
aceasta trebuia creată o zonă neutră. Guvernul Károlyi a respins nota la
21 martie 1919, iar primul ministru a eşuat în încercarea de a forma un
guvern social-democrat, deoarece aceştia s-au înţeles cu conducătorii
comuniştilor, între care Béla Kún, aflaţi în închisoare şi la 22 martie au
preluat puterea.
Republica Ungară a Sfaturilor, de tip sovietic, a instituit
dictatura proletară din Ungaria, care a ţinut 133 de zile. În fruntea ei,
era Béla Kún, un fost prizonier de război, revenit din Rusia. Pe plan
intern, aceasta a însemnat transformări radicale în administraţia publică
şi asigurarea ordinii publice. În locul poliţiei şi al jandarmeriei a fost
organizată Garda Roşie. Pentru asigurarea liniştii şi apărarea noului stat
au existat şi detaşamente teroriste, care se deplasau pe teritoriul ţării şi
122
executau oameni fără vreo sentinţă prealabilă. Totodată, pe baza unei
ordonanţe din 19 aprilie 1919, regimul a luat ostatici 500 de persoane
bogate, care răspundeau cu viaţa lor pentru ordinea din ţară. Din martie
1919, au început şi naţionalizările. La 3 aprilie 1919, a fost adoptat un
decret referitor la pământul aflat în proprietate privată, decret care, în
contextul politic existent atunci în Ungaria, nu a oferit soluţii optime
pentru ţăranii săraci şi mijlocii, aceştia rămânând în continuare fără
pământ – terenurile respective devenind „suprafaţă de cooperativă”.
Republica Sfaturilor/Sovietelor (Tanácsköztársaság) a fost singura care
a încercat să se opună armat forţelor cehe şi române, care controlau o
parte însemnată din teritoriul Ungariei. Motivaţia oficialităţilor
comuniste maghiare nu era neapărat de a recuceri teritoriile, ci de a
răspândi revoluţia proletară mondială, în colaborare cu Moscova.
Datorită condiţiilor interne şi externe nepotrivite, Ungaria proletară s-a
prăbuşit, conducătorii ei au plecat în exil, iar Budapesta a fost ocupată
de armata română, la 4 august 1919. Acţiunea a fost justificată şi prin
faptul că trebuia lichidat bolşevismul, care a apărut în această zonă a
Europei, dar a folosit şi pentru a conferi României poziţii mai
avantajoase la negocierile care au urmat.
Din august 1919, în Ungaria au existat trei poli de putere:
1. Guvernul condus de István Friedrich, care a început măsurile
împotriva celor suspectaţi că au sprijinit Republica Sfaturilor. 2. Armata
română care a ocupat, în august şi partea nordică a regiunilor de la vest
de Dunăre, controla guvernul, administraţia din teritoriu, poşta şi presa.
Teritoriul de la est de Tisa avea un guvernator militar român separat. În
timpul ocupaţiei, din teritoriile controlate de armata română, au fost
trimise către România mai multe sute de vagoane încărcate cu cereale,
animale, aparate industriale. Conform poziţiei româneşti, exprimate prin
nota predată conferinţei de pace, la 14 august 1919 – notă evocată de
Mária Ormos – măsurile armatei române răspundeau, în acest fel,
acţiunilor similare luate de germani şi maghiari, în timpul ocupării unei
părţi din România. Subiectul este unul controversat şi azi. 3. Guvernul
de la Szeged, al cărui ministru al forţelor armate era amiralul Miklós
Horthy şi care a reuşit să creeze o grupare paramilitară de 30000 de
oameni, a luat măsuri împotriva celor suspectaţi că au sprijinit
Republica Sfaturilor. Datorită faptului că, în rândul demnitarilor
123
comunişti, au fost mulţi evrei, aceştia au devenit ţinte ale noilor forţe
decizionale şi de multe ori măsurile punitive erau luate în mod
disproporţionat. Au avut de suferit şi evrei care nu s-au alăturat puterii
proletare.
La începutul lunii noiembrie 1919, conferinţa de pace l-a trimis
la Budapesta pe diplomatul britanic George Russel Clerk. Ca rezultat al
negocierilor sale, armata română s-a retras, la 13-14 noiembrie, pe linia
Tisei, iar la 16 noiembrie, amiralul Miklós Horthy a intrat în Budapesta.
La 24 noiembrie 1919, s-a constituit guvernul condus de Károly Huszár,
ceea ce a determinat Antanta să-l invite, la 1 decembrie, pe prim
ministrul ungar să trimită o delegaţie de pace la Paris. Acest pas a
contribuit la ameliorarea situaţiei interne, dar şi externe a Ungariei.
Pe plan intern, între 25-26 ianuarie 1920, au avut loc alegeri
parlamentare. La 1 martie 1920, noul parlament unicameral l-a ales ca
şef al statului pe Miklós Horthy, cu titlul de guvernator. La 19 iulie
1920, a fost numit prim-ministru contele Pál Teleki, originar din
Transilvania, care a încercat să stabilizeze situaţia internă. Au fost
adoptate legi care au condus la dezbateri aprinse, dintre acestea putem
da ca exemplu, aşa-numita lege „numerus clausus” şi legea despre
reforma agrară. Prima dintre ele stipula că apartenenţa etnică a
studenţilor trebuie să corespundă cu proporţia etniei în rândul
populaţiei, cea de a doua era un compromis, care dorea ca ţăranii să
devină o bază a noului regim sau măcar să-l accepte. Nu a existat nici
atunci şi nici mai târziu, în perioada interbelică, o reformă agrară reală.
La 6 ianuarie 1920, a sosit la Paris delegaţia maghiară condusă
de contele Albert Apponyi. Activitatea delegaţiei nu a influenţat
deciziile deja luate în privinţa prevederilor tratatului de pace cu
Ungaria, care a fost semnat, la 4 iunie 1920, în palatul Trianon.
Documentul avea 14 părţi. Prima conţinea actul de constituire a
Ligii Naţiunilor, cea de-a doua se referea la noile graniţe ale Ungariei.
Teritoriul Ungariei – fără Croaţia – a fost redus de la 282870 km la
92963 km. Din cei 18.2 milioane de locuitori au rămas 7.9 milioane în
cadrul Ungariei. În teritoriile detaşate trăiau 10.5 milioane de oameni,
din care 3.2 milioane erau maghiari, 1.6 milioane în teritoriile primite
de România, 1 milion în teritoriile date Cehoslovaciei, circa 500000 în
statul sud-slav. În cazul în care punem la socoteală fiecare teritoriu în
124
parte, atunci populaţia maghiară a teritoriului respectiv era minoritară
din punct de vedere numeric, comparativ cu românii, sârbii sau slovacii.
Statul ungar nu putea să renunţe la independenţă fără încuviinţarea Ligii
Naţiunilor (asta se referea la împiedicarea unei eventuale uniuni cu
Austria), armata era limitată la 35000 de militari, nu se puteau fabrica
sau cumpăra echipamente militare moderne şi, timp de 30 de ani,
Ungaria urma să plătească daune pentru pagubele provocate în timpul
războiului. Ţara a pierdut şi o parte însemnată a zăcămintelor naturale
de care dispunea. Pentru societatea maghiară, tratatul de pace a
însemnat o nedreptate uriaşă.
Perioada interbelică a fost caracterizată de necesitatea consolidării
situaţiei interne, atât din punct de vedere economic şi social, cât şi
politic, realizată mulţumită guvernării de un deceniu a contelui István
Bethlen – de asemenea originar din Transilvania – începând din 14
aprilie 1921. Contele Bethlen respingea atât extrema dreaptă cât şi pe
cea stângă şi datorită evenimentelor din 1918-1919 a fost de părere că,
în Ungaria, o construcţie politică se poate înfăptui pornind de la starea
lucrurilor din perioada dualistă. Reformele erau necesare, dar nu
trebuiau să fie radicale. Situaţia din Ungaria nu permitea existenţa unei
democraţii de tip occidental. În mare, acesta era credo-ul despre politica
internă a noului prim-ministru. Conform istoricului Levente Püski,
această construcţie politică era un parlamentarism limitat între
democraţie şi dictatură sau putea fi privită şi ca un parlamentarism cu
partid hegemonic.
În perioada interbelică, parlamentul a fost corpul legiuitor al
ţării. Între 1920-1926, parlamentul a fost unicameral, din 1927
bicameral. În 1922, guvernul Bethlen a adoptat o nouă lege, privind
dreptul de vot, despre care se poate afirma că era una restrictivă şi nu
permitea votul universal.
A fost creat Partidul Unităţii, care apoi a devenit Partidul
Unităţii Naţionale. Acesta – şi din 1939 – Partidul Vieţii Maghiare au
fost partide de guvernământ în perioada Horthy şi au avut o majoritate
confortabilă în parlament, în general în proporţie de 2/3. Trebuie
menţionat că, în primul deceniu al perioadei interbelice, odată cu
ameliorarea condiţiilor de viaţă, dreapta radicală a pierdut teren, dar ea
s-a revigorat din cauza marii crize economice.
125
În anii 1930, a apărut pe scena politică un fost ofiţer de stat
major, Ferenc Szálasi. El a fondat Partidul Voinţa Naţională, care a
devenit mai târziu Partidul Crucilor de Săgeţi (Nyilaskeresztes Párt –
1939). Legile Ungariei interbelice nu favorizau activitatea deschisă a
comuniştilor. Aceste legi erau aplicate şi împotriva extremei drepte. Era
interzisă şi activitatea francmasonilor.
Şeful statului maghiar interbelic a fost vice-amiralul Miklós
Horthy, ultimul comandant al flotei de război austro-ungare. Acesta s-a
confruntat de două ori cu problema revenirii regelui Habsburg, Carol al
IV-lea, în cursul celor două încercări ale fostului suveran, care au avut
loc în 1921. Ecoul încercărilor de restaurare a fost defavorabil, atât în
ţările vecine, cât şi în rândul marilor puteri, care erau categoric
împotriva revenirii Habsburgilor. La 6 noiembrie 1921, parlamentul a
decis retragerea dreptului Casei de Habsburg, la tronul Ungariei. Ţara a
rămas în continuare regat, dar a fost condusă de un guvernator. Acesta
avea următoarele competenţe: legile votate în parlament puteau fi
retrimise acestuia, o singură dată, pentru reexaminare, după care –
indiferent dacă se modifica legea – trebuia să o promulge. Guvernatorul
avea dreptul să amâne, în anumite condiţii, cu 30 de zile, lucrările
parlamentului şi să dizolve acest for, dar, în acest caz, era nevoie de
organizarea unor alegeri noi. În anii 1930, prerogativele guvernatorului
au fost extinse, iar cele ale parlamentului limitate, într-o anumită
măsură. În acelaşi timp, au existat încercări ca titlul de guvernator să
devină ereditar, dar după ce fiul cel mare al guvernatorului, István
Horthy (ales guvernator adjunct în luna februarie a anului 1942), a
decedat, la data de 20 august 1942, problema şi-a pierdut actualitatea.
Guvernatorul avea dreptul să-l numească pe prim-ministrul şi pe
miniştrii acestuia.
Conform istoricului Ignác Romsics, guvernarea din epoca
Horthy era un parlamentarism civic, cu unele elemente de autoritarism.
În primii ani, după prăbuşirea Republicii Ungare a Sfaturilor-
Sovietelor, observăm numeroase contradicţii în politica externă
maghiară. În privinţa relaţiilor cu vecinii, perioadele în care Budapesta
ar fi dorit să colaboreze, au alternat cu cele tensionate. Între părţi au
existat şi discuţii pe tema frontierelor, dar acestea s-au soldat cu un
eşec. Cele două încercări eşuate de restaurare ale fostului suveran şi
126
lipsa unei linii clare în politica externă, în afară de revizionism, adică
recuperarea teritoriilor pierdute, au dus la încheierea unor înţelegeri
bilaterale între Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (mai târziu
Iugoslavia) şi România, în cursul anilor 1920-1921, din care a rezultat
Mica Antantă. La acestea, putem să adăugăm faptul că cele trei ţări erau
interesate în păstrarea statu-quo-ului de după război şi o asemenea
alianţă era firească pentru ele. Pe de altă parte, Budapesta era
nemulţumită de politica ţărilor din Mica Antantă, faţă de comunităţile
maghiare de pe teritoriul acestora.
Sub sloganul „reconciliere şi integrare”, guvernul Bethlen a fost
cel care a adus o linie clară în politica externă maghiară. Ungaria a fost
acceptată în Liga Naţiunilor, în 1922 şi, în 1923, a solicitat un
împrumut extern pentru contractarea căruia Budapesta a recunoscut,
încă o dată, valabilitatea noilor frontiere şi a declarat că nimeni din Casa
de Habsburg nu va reveni pe tronul ţării. Oricum, până în 1927, Ungaria
s-a aflat într-o situaţie de izolare, pe plan extern. La 5 aprilie 1927, a
fost semnat un tratat de prietenie cu Italia, primul pas spre ieşirea din
izolare. Au urmat alte tratate de prietenie şi de colaborare semnate cu
Polonia, în 1928 şi Austria, în 1931. Începând cu anul 1927, Ungaria
şi-a stabilit ca principal obiectiv al politicii sale externe revizuirea
tratatelor de pace din 1920.
Anul 1927 a fost important şi datorită faptului, că Ungaria ieşea
de sub monitorizarea militară şi guvernul putea să pună în aplicare
planuri pentru îmbunătăţirea capacităţilor militare şi a dotării armatei.
Trebuie menţionat că armata oricărui stat din Mica Antantă, era de cel
puţin două ori mai numeroasă decât cea maghiară. Statele respective
stăteau mult mai bine decât Ungaria şi din punctul de vedere al
înzestrării cu tehnică militară. În concepţia conducerii militare ungare,
armata trebuia să fie mobilă, mecanizată, cu blindate şi forţe aeriene. În
1932, Ungaria a decretat obligativitatea serviciului militar, iar în anul
1937 armata a ajuns să numere peste 80000 de soldaţi. Înzestrarea
acesteia lăsa însă mult de dorit, având în vedere şi faptul că în această
armată aveau un rol important diviziile de cavalerie şi pe biciclete.
În anii marii crize economice, s-au creat noi posibilităţi pentru
diplomaţia maghiară, deoarece, de atunci a început să se modifice şi
poziţia Germaniei, deşi acest fapt nu echivala cu coinciderea intereselor
127
germane şi maghiare în problema revizuirii teritoriale. În condiţiile în
care, cancelarul Adolf Hitler arăta că cele două ţări au scopuri comune
doar în privinţa Cehoslovaciei, nu se poate susţine că ar fi existat
armonie între Berlin şi Budapesta. Cu toate acestea, pentru Budapesta
era evident că, fără sprijinul unei mari puteri, politica de recâştigare a
teritoriilor pierdute era sortită eşecului, deoarece Ungaria era prea slabă
singură.
Între noiembrie 1938 şi aprilie 1941, această politică a Budapestei
a avut câştig de cauză datorită sprijinului Germaniei şi Italiei (Anglia şi
Franţa au luat act de primele două redobândiri teritoriale –
Felvidék/Sudul Slovaciei şi Kárpátalja/Subcarpatia ucraineană). Astfel,
pentru câţiva ani, Ungaria a recâştigat o parte din teritoriile pierdute la
Tratatul de la Trianon. Ungaria şi-a mărit teritoriul de la 93000 de km²
la 172000 km², iar populaţia de la 9,3 milioane la 14,6 milioane. Statele
de la care au fost recâştigate teritoriile au fost: Cehoslovacia (de fapt
Slovacia, în două etape), România şi Iugoslavia. Redobândirile
teritoriale au avut loc în patru etape: primul arbitraj de la Viena, la 2
noiembrie 1938, Cehoslovacia a cedat o fâşie din sudul Slovaciei către
Ungaria; între 15-18 martie 1939, armata ungară a ocupat teritoriul
subcarpatic, în timp ce armata germană ocupa Cehia şi pe hartă apărea
statul slovac independent; al doilea arbitraj de la Viena, la 30 august
1940, Ungaria redobândea o parte a Transilvaniei; la 11 aprilie 1941
armata maghiară trecea graniţa cu Iugoslavia după ce, cu o zi în urmă,
la Zagreb, a fost proclamat statul croat independent.
În aceste teritorii, evaluările statelor interesate arătau proporţii
diferite ale etniilor care le populau. Excepţia o constituia zona
subcarpatică, unde şi istoriografia maghiară arată că maghiarii erau
minoritari în zonă. Pe de altă parte, datorită acestor câştiguri teritoriale,
conform istoricului Krisztián Ungváry, din populaţia ţării cca. 23% o
reprezentau naţionalităţile minoritare. Există şi controverse de altă
natură între istoriografii, deoarece, pentru istoriografia maghiară, actul
prin care Ungaria a redobândit Transilvania de Nord se numeşte al
doilea Arbitraj de la Viena (primul referindu-se la modalitatea similară
de rezolvare în ceea ce priveşte diferendul cu Cehoslovacia), iar pentru
istoriografia românească: Dictatul de la Viena. Putem preciza că
rezultatul final a fost comunicat delegaţilor celor două state, după ce
128
acestea şi-au dat acordul – fără să cunoască în prealabil modificările
teritoriale prevăzute de Germania şi Italia, puterile garante ale
arbitrajului. În Ungaria, opinia publică a salutat revenirea teritoriilor, pe
când, în statele vecine, opinia publică deplângea pierderile teritoriale. O
altă problemă spinoasă a fost existenţa atrocităţilor comise de unele
elemente ale armatei maghiare împotriva populaţiei civile din teritoriile
redobândite. Ne referim la Transilvania de Nord şi în zonele din sud,
redobândite de la iugoslavi. Trebuie menţionat şi faptul că, la sfârşitul
războiului, ca răspuns la aceste acte, au existat atrocităţi şi împotriva
populaţiei civile maghiare comise de partizanii comunişti, de către
cetnicii sârbi, respectiv de gărzile Maniu. Atrocităţile comise de unele
elemente ale armatei maghiare sau de Gărzile Maniu împotriva
populaţiei civile au fost anchetate deopotrivă, existând şi condamnări.
Atrocităţile comise de partizanii iugoslavi nu au fost anchetate, dar, în
2013, preşedinţii Ungariei şi Serbiei au comemorat împreună aceste
evenimente tragice. Cronologic vorbind, dintre cele patru etape ale
redobândirilor teritoriale în favoarea Ungariei, două au avut loc, înainte
de izbucnirea războiului, iar două după. În acest fel, Anglia, care nu a
salutat politica Budapestei, nu a recunoscut câştigurile teritoriale
maghiare faţă de România şi Iugoslavia, chiar dacă a luat act de cele
anterioare faţă de Cehoslovacia. Ajutorul Berlinului a fost răsplătit de
guvernul ungar prin alinierea destul de accentuată la politica – mai cu
seamă antibolşevică, iar apoi antisovietică – germană şi prin aprobarea
unor legi restrictive împotriva evreilor.
Ungaria, până la 1 iulie 1941, nu a participat în mod efectiv la
confruntările militare din cel de-Al Doilea Război Mondial. Ţara nu
avea motive să participe la atacul plănuit de germani împotriva Uniunii
Sovietice, pentru că nu existau diferende teritoriale cu Uniunea
Sovietică şi pentru că aceasta a avut o serie de gesturi pozitive faţă de
Ungaria (de exemplu nu s-a manifestat ostil atunci când Ungaria a
recâştigat unele teritorii pierdute la Trianon). De altfel, nici armata nu
se afla într-o stare care să fi favorizat participarea la război datorită
precarităţii dotărilor tehnice, numărului militarilor şi nivelului de
pregătire al acestora. Elita politică maghiară era împărţită: unii erau de
părere că ţara trebuie să continue politica dusă până atunci şi să nu
participe la război, în timp ce alţii considerau că Ungaria trebuia să
129
participe de partea germanilor, într-un conflict militar dintre Reichul
hitlerist şi Uniunea Sovietică. Evenimentul care a declanşat intrarea
Ungariei în război a fost bombardamentul asupra oraşelor Kassa
(Košice), Munkács (Mukačevo) şi Rahó (Rahiv), eveniment care a avut
loc la 26 iunie 1941. Nici până astăzi nu a fost clarificat cu certitudine,
cine este răspunzător pentru această provocare. După bombardament,
Budapesta a declarat război URSS, la 27 iunie 1941, iar, la 1 iulie,
armata a intrat în acţiune. În privinţa participării armatei maghiare la cel
de-Al Doilea Război Mondial, putem menţiona un singur eveniment
notabil, anume catastrofa de la Don, când, în ianuarie-februarie 1943,
Armata a II-a maghiară a fost cvasi nimicită pe frontul sovietic, nu
numai datorită echipamentului insuficient şi condiţiilor climaterice
inadecvate, cât mai ales superiorităţii numerice şi tehnice a armatei
sovietice. În cifre, înfrângerea a însemnat 42000 de morţi în lupte şi din
cauza frigului, 26000 de prizonieri, 28044 de răniţi şi bolnavi. Această
armată şi-a pierdut tot armamentul greu şi 70% din materialul de război.
Populaţia civilă din ţară a întâmpinat şi ea greutăţi, în timpul
războiului, cum ar fi sistemul de cartele. Datorită succeselor politicii
revizioniste aceste nemulţumiri nu s-au manifestat tumultuous
împotriva autorităţilor. În ţară a existat un parlament cu mai multe
partide şi presa avea aspecte democratice, existând publicaţii care nu
erau progermane. Aceste lucruri aveau să se schimbe, odată cu ocuparea
Ungariei de armata germană.
Cei care au fost nemulţumiţi de politica oficială erau puţini şi
s-au exprimat în general cu ocazia unor adunări în unele locuri
simbolice din Budapesta, cum ar fi: flacăra Batthyány (primul prim-
ministru al Ungariei constituţionale din 1848-49; vezi pag.98, 104),
statuia lui Sándor Petőfi (poetul naţional al maghiarilor, căzut la vârsta
de 26 de ani în bătălia împotriva trupelor ţariste; vezi pag.96, 102).
Principalele forţe care alcătuiau opoziţia, faţă de politica de participare
la război, erau Partidul Social Democrat şi Partidul Micilor Agrarieni.
În luna iulie 1943, cele două partide au încheiat o alianţă. Din partea
celor din urmă, Endre Bajcsy-Zsilinszky şi Zoltán Tildy au înmânat, în
iulie 1943, un memorandum prim-ministrului Miklós Kállay, prin care
se solicita distanţarea faţă de Germania şi încheierea unei păci separate.
După arestările massive, din 1942, în 1943, comuniştii au reuşit să
130
organizeze Partidul Păcii care funcţiona în condiţii de ilegalitate. Între
membrii de seamă ai acestui partid îi putem aminti pe János Kádár,
László Rajk, Gyula Kállai, Lajos Fehér, Géza Losonczy.
Guvernul conservator a reuşit, în cursul anilor 1942-1943, să
stabilească contacte cu aliaţii şi au existat convorbiri despre
posibilitatea şi condiţiile ieşirii Ungariei din război. După conferinţa de
la Teheran, a fost clar şi pentru Budapesta că trebuie să poarte negocieri
directe cu Uniunea Sovietică, fapt cu care prim-ministrul nu a fost de
acord. Germania, la rândul ei, a aflat despre intenţiile guvernului de la
Budapesta şi au fost elaborate planurile Margarethe I şi II pentru
ocuparea Ungariei, eveniment care a avut loc la 19 martie 1944, în timp
ce Horthy se afla în Germania, în vizită la Hitler. Guvernatorul Horthy,
şantajat şi cu posibilitatea participării unor trupe române la acţiune, n-a
putut reacţiona, astfel trupele germane nu au întâmpinat rezistenţă.
Prim-ministrul a devenit Döme Sztójay care a servit în diplomaţia
maghiară şi a fost ambasador la Berlin. Noul guvern a dizolvat partidele
de stânga şi pe cele civice. Au început arestările efectuate de către
poliţie, jandarmerie şi GESTAPO. Au fost interzise ziarele care nu erau
de orientare germană şi au fost distruse mai multe opere ale scriitorilor
de stânga sau evrei.
Începând din 29 martie 1944, evreii din Ungaria, nu numai că au
fost obligaţi să poarte ca semn distinctiv steaua galbenă, dar şi-au
pierdut şi averea. Din 15 mai 1944, au pornit din Ungaria primele
trenuri către lagărele de concentrare. Acţiunea a fost pregătită de
Obersturmbannführer-SS Adolf Eichman ajutat de detaşamentele
Judenkommando, în cooperare cu jandarmeria maghiară şi cu acordul
autorităţilor maghiare. Până la sfârşitul lunii iunie, au fost deportaţi
majoritatea evreilor din provincie, cca. 440000 de persoane. Au rămas
cei din capitala Budapesta, cca. 200000 care au fost salvaţi datorită
protestelor interne, a celor internaţionale, a debarcării din Franţa şi a
înfrângerilor germane. Confruntându-se cu toate acestea, la începutul
lunii iulie 1944, guvernatorul Horthy, care a primit printre altele şi
informaţii certe despre destinaţia trenurilor – vorbim despre Procesele
Verbale Auschwitz, care au fost redactate de doi evrei slovaci evadati
din Auschwitz – a sistat deportările, astfel au rămas în viaţă doar cei
circa 20000 de evrei care locuiau în Budapesta.
131
Este important de precizat că, în Ungaria, nu a existat o mişcare
de partizani ca în alte ţări ocupate de Germania. După ocuparea ţării de
către germani, la mijlocul lunii mai, a fost creat în ilegalitate Frontul
Maghiar care reunea reprezentanţii următoarelor formaţiuni: Partidul
Micilor Agrarieni, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc
(a nu se confunda cu PNŢ din România), Partidul Păcii, Alianţa Dublei
Cruci. Alianţa nu a avut susţinere largă în sânul populaţiei şi nici
guvernatorul nu a fost entuziasmat să colaboreze cu ei. Ca urmare a
întoarcerii armelor de către România, la 23 august 1944, s-a creat o
situaţie cu totul nouă şi neaşteptată pentru Ungaria, inclusiv pentru elita
politică, care nu a ţinut pasul cu evenimentele. La 29 august 1944,
guvernatorul Horthy l-a numit în funcţia de prim ministru pe generalul
Géza Lakatos. Abia peste o lună, în 28 septembrie, a pornit o delegaţie
maghiară la Moscova, care la 11 octombrie a semnat armistiţiul, în timp
ce, în aceaşi zi, pe teritoriul Ungariei avea loc, lângă Debrecen, una din
marile bătălii de tancuri dintre forţele germane şi maghiare, respectiv
cele sovietice. La data de 15 octombrie 1944, conducerea ungară, în
frunte cu Horthy, a încercat ieşirea din război, acţiune soldată cu un
eşec. Guvernatorul Horthy, al cărui fiu a fost răpit (Miklós jr.), a fost
nevoit să-l numească prim ministru pe Ferenc Szálasi şi a abdicat din
funcţia de guvernator. Noul guvern de extremă dreaptă, a fost un
susţinător fanatic al Germaniei şi a instaurat un regim de teroare, mai cu
seamă împotriva evreilor. Eforturile de război au fost maximizate şi
evreii rămaşi în Budapesta au ajuns din nou în pericol. 3000-4000 dintre
ei au fost ucişi şi 50000 de persoane au fost trimise pe jos către graniţa
cu Germania. Cei care rămâneau în urmă erau împuşcaţi. S-a încercat
organizarea unei rezistenţe armate, dar la 22 noiembrie 1944,
conducătorii mişcării au fost arestaţi datorită unei trădări şi la 24
decembrie 1944, Endre Bajcsy-Zsilinszky, principalul coordonator a
fost executat. Înaintea lui – la 8 decembrie – au fost executaţi la
Budapesta trei ofiţeri, care erau şi ei între conducătorii acestei mişcări.
Este vorba despre János Kiss, Vilmos Tarcsay, Jenő Nagy.
În ultimele 8 luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial,
Ungaria a fost teatrul operaţiunilor militare. În decembrie, Armata
Roşie a încercuit Budapesta, luptele au durat până la 13 februarie 1945.
În Ungaria, a mai avut loc o ofensivă germană, după căderea
132
Budapestei, dar aceasta a fost anihilată în luna martie. Datorită luptelor,
dar şi a faptului că armata sovietică şi cea germană au dus o politică de
rechiziţionare şi confiscare, ţara a pierdut 40% din avutul naţional şi
500% din produsul naţional comparativ cu anul 1938. În ceea ce
priveşte pierderile umane – având în vedere frontierele din 1941 –
cifrele sunt următoarele: cca. 340000-360000 de militari căzuţi, 590000
de civili morţi, dintre care cca. 450000-490000 de evrei. Între 200000-
30000 este numărul victimelor bombardamentelor şi cca. 30000 de
civili au murit din cauza luptelor. 690000 de soldaţi şi 230000 de civili,
majoritatea din interiorul frontierelor din 1938, au devenit prizonieri de
război. Circa 616000 de persoane – atât civili cât şi militari – au fost
duşi cu forţa în Uniunea Sovietică. În privinţa celor reveniţi în ţară –
adică între graniţele Ungariei formate, în urma tratatului de pace de la
Paris, din 1947 – cifrele diferă. Se vorbeşte – în funcţie de surse – de
419000 sau 459000 de persoane. Cca. 11500 de prizonieri au fost
eliberaţi de sovietici, înainte de terminarea războiului, pentru a contribui
la refacerea armatei maghiare. Numărul prizonierilor de război decedaţi
este undeva între 105000-150000 de persoane, simţitor mai mare decât
al celor care au murit în captivitatea aliaţilor occidentali.
Armata sovietică a ajuns la 23 septembrie 1944, la frontiera
sudică a Ungariei de astăzi. Nu a lăsat o amintire plăcută pentru
populaţia civilă, deoarece, pe lângă luptele purtate cu trupele germane şi
cele maghiare, au comis jafuri, violuri şi circa 120000-140000 de
persoane au fost trimise la muncă forţată în URSS (aşa-numita
маленкий работ), sub sloganul reconstruirii acestei ţări, care a suferit,
la rândul său, pierderi uriaşe. Cifrele celor trimişi la muncă forţată în
URSS ajung la 180000-200000, luând în calcul teritoriul Ungariei din
1944. Revenind la Ungaria, în toamna anului 1944, în zonele ocupate de
trupele sovietice s-au organizat comitete naţionale şi şi-au reluat
activitatea partidele politice (Partidul Micilor Agrarieni, Partidul
Naţional Ţărănesc, Partidul Civic Democrat, Partidul Social Democrat
şi Partidul Comunist Maghiar, care era condus de către comuniştii
reveniţi de la Moscova). Comitetele naţionale au preluat sarcina fostelor
structuri administrative. La 2 decembrie 1944, la Szeged, reprezentanţii
partidelor amintite şi cei ai sindicatelor social democrate au pus bazele
Frontului Maghiar de Independenţă Naţională. Principalele elemente
133
din programul acestei organizaţii erau: renunţarea la politica
revizionistă, stabilirea de relaţii prieteneşti cu Uniunea Sovietică şi
statele vecine, dizolvarea organizaţiilor fasciste, retragerea legilor şi a
ordonanţelor îndreptate împotriva poporului, trimiterea în judecată a
politicienilor responsabili pentru politica de război şi pentru legile şi
ordonanţele mai sus amintite. În plan economic, declaraţia promitea:
reformă agrară cu caracter radical, îmbunătăţirea situaţiei muncitorilor,
etatizarea minelor de cărbune şi petrol şi controlul statului asupra
băncilor mari. Principalele puteri aliate au fost de acord cu acest
program. Pe baza acestui accept, reprezentanţii celor cinci partide
menţionate au format, la 21 decembrie 1944, la Debrecen, o structură
legislativă provizorie numită Adunarea Naţională Provizorie ai cărei
membrii nu au fost aleşi, ci numiţi de partide. Adunarea Naţională
Provizorie a avut o primă sesiune de doar două zile. În cursul acesteia, a
fost constituit Guvernul Naţional Provizoriu, Comitetul Politic şi au fost
numiţi membrii delegaţiei care urma să meargă la Moscova pentru
semnarea armistiţiului. Prim-ministru a devenit Béla Miklós Dálnoki,
fost comandant al armatei maghiare, un ofiţer care a trecut de partea
armatei sovietice. În guvern activau şi doi generali din perioada Horthy,
contele Géza Teleki, câte două persoane din partea micilor agrarieni, a
social democraţilor şi a comuniştilor, o persoană din partea ţărăniştilor
şi una din afara partidelor. Comitetul Politic ales avea 23 de membri, iar
la 26 ianuarie 1945, a fost ales un Consiliu General Naţional pentru
aplicarea provizorie a atribuţiilor şefului statului. Acest ultim for avea
trei membri: profesorul de drept Béla Zsedényi, prim-ministrul Béla
Miklós Dálnoki şi comunistul Ernő Gerő. Cele mai importante decizii
ale Guvernului Naţional Provizoriu au fost: declaraţia de război
împotriva Germaniei, semnarea armistiţiului cu puterile aliate, la 20
ianuarie 1945, la Moscova, reorganizarea administraţiei, tragerea la
răspundere a politicienilor de extremă dreaptă şi ordonanţa din 17
martie 1945, privind împărţirea pământului.
Cele mai importante puncte ale armistiţiului semnat au fost: 1.
Ungaria îşi retrăgea trupele pe linia frontierelor din 1938. 2. Se
organizau opt batalioane şi ţara se alătura războiului împotriva
Germaniei. 3. Ungaria plătea o despăgubire de război, în valoare de 300
milioane de dolari, pentru Uniunea Sovietică, Cehoslovacia şi
134
Iugoslavia. 4. Dizolvarea organizaţiilor germanofile şi fasciste şi
interzicerea propagandei împotriva puterilor aliate. 5. Comisia aliată de
control era cea care reglementa şi verifica aplicarea condiţiilor
armistiţiului, până la semnarea unui tratat de pace.
În această zonă a Europei, în fruntea comisiei amintite la punctul
5, erau generali sovietici, prin intermediul cărora Uniunea Sovietică
influenţa politica internă a ţărilor respective. Comisia putea să interzică
partide politice, să pună în practică arestări, să cenzureze presa sau
filmele din cinematograf şi să controleze poşta.
Prin intermediul „curăţării” aparatului administrativ moştenit,
cele 5 partide din coaliţie puteau să-şi pună oamenii în poziţii cheie. O
altă modificare importantă, pe plan intern, a fost dizolvarea
jandarmeriei (vestita csendőrség), despre care se ştia că avea o orientare
puternică de dreapta. Atribuţiile sale au fost preluate de către poliţie,
care a fost reorganizată şi în fruntea căreia, ca şi în fruntea ministerului
de interne, a fost numit un comunist. La 26 februarie 1945, s-a ordonat
dizolvarea partidelor şi organizaţiilor declarate fasciste. Drept urmare,
25 de partide şi asociaţii au fost interzise, totodată au fost scoase din uz
legile evreieşti şi au început să fie traşi la răspundere cei din categoria
persoanelor declarate criminali de război. Pentru arestarea acestora, a
fost creat, în interiorul poliţiei, un departament special, care ulterior a
luat numele de Államvédelmi Osztály (Departamentul pentru Apărarea
Statului). La conducerea acestui departament a fost numit comunistul
Gábor Péter şi, la fel ca şi în alte ţări est europene, au fost create
tribunalele poporului. Deciziile acestora, nu erau întotdeauna obiective
şi întemeiate, ele fiind totodată un mijloc de anihilare a opoziţiei. Se
estimează că, între 1945-1950, cca. 60000 de oameni au compărut în
faţa acestor tribunale. 27000 dintre ei au fost condamnaţi, peste 10000
de persoane au ajuns la închisoare şi 189 au fost executaţi. Cele mai
notabile exemple dintre cei executaţi sunt foştii prim-miniştri: László
Bárdossy, Béla Imrédi, Döme Sztójay, Ferenc Szálasi, respectiv
miniştrii din guvernul celui din urmă. O soartă aparte a avut-o contele
István Bethlen, prim ministrul din perioada interbelică, care a fost
transportat în secret de către sovietici, la Moscova, în aprilie 1945, unde
a murit în toamna anului 1946.
135
Următorul eveniment important pe plan intern a fost organizarea
alegerilor. Mareşalul Kliment Vorosilov, şeful Comisiei Aliate de
Control, l-a informat, la 16 august 1945, pe prim-ministrul Béla Miklós
Dálnoki, că trebuie organizate cât mai repede alegeri generale. Conform
noii legi electorale, toţi cetăţenii maghiari, care aveau 20 de ani
împliniţi, deveneau alegători şi puteau fi aleşi. Votul urma să aibă un
caracter secret. Următoarele categorii nu beneficiau de aceste drepturi:
conducătorii fostelor partide de extremă dreapta, cei care au aderat
voluntar la detaşamentele SS, cei internaţi şi cei care erau judecaţi de
către tribunalele poporului. Alegerile au avut loc la 4 noiembrie 1945.
Rezultatele au fost următoarele: Partidul Micilor Agrarieni 57%,
comuniştii şi social democraţii câte 17%, naţional ţărăniştii sub 7%,
civic democraţii 1,6%. În urma alegerilor, generalul Voroşilov a
semnalat că este mai inspirat să fie format un guvern de largă coaliţie.
Drept urmare, la 15 noiembrie 1945, a fost format noul guvern din care
7 miniştri erau din partea micilor agrarieni, câte 3 din partea
comuniştilor şi social democraţilor şi unul din partea naţional
ţărăniştilor. Ministru de interne a devenit Imre Nagy, din partea
comuniştilor, dar acesta a fost schimbat, în martie, de către partid cu
László Rajk, deoarece era socotit slab pentru funcţia respectivă.
La 31 ianuarie 1946, noul parlament a adoptat legea prin care
Ungaria a fost proclamată republică. Prerogativele preşedintelui i-au
conferit acestuia un rol simbolic. Primul preşedinte al Ungariei a
devenit Zoltán Tildy, preşedintele micilor agrarieni, care a fost ales de
către parlament, la 1 februarie 1946, prin strigare. Prim-ministru a fost
numit, la 4 februarie, Ferenc Nagy, secretarul general al micilor
agrarieni, amândoi erau pro-occidentali.
La 10 februarie 1947, a fost semnat de către Ungaria tratatul de
pace de la Paris. În privinţa prevederilor teritoriale, ţara a ajuns în
situaţia de la Trianon, cu completarea că au mai fost pierdute trei
localităţi în favoarea Cehoslovaciei, în apropiere de Bratislava. În
perioada premergătoare semnării tratatului de pace de la Paris (1945-
1947), forţele politice din Ungaria au fost divizate în privinţa
chestiunilor teritoriale. În privinţa Transilvaniei, a fost lansată ca soluţie
alternativă realizarea unui stat bazat pe cantoane. Dacă în privinţa
Transilvaniei aceste idei au avut, la început, un anume sprijin din partea
136
puterilor anglo-saxone, ele nu au avut sorţi de izbândă datorită poziţiei
sovietice. Se pot specula multe în legătură cu motivele sovieticilor, dar
este sigur că Moscova nu a fost înduioşată în vreun fel de argumentele
părţilor, în privinţa Transilvaniei şi a avut calculele ei precise atunci
când a adoptat poziţia sa inflexibilă.
Alte prevederi ale tratatului abordau probleme politice, militare,
economice. Armata Ungariei a fost limitată la 65000 de soldaţi, forţa
aeriană la 90 de avioane şi ţara nu avea dreptul să fabrice arme atomice
sau alte câteva tipuri de arme. Ungaria trebuia să plătească 200 milioane
de dolari despăgubiri Uniunii Sovietice, 70 milioane Iugoslaviei, 30
milioane Cehoslovaciei.
O altă problemă legată de reglementarea postbelică a fost
prezenţa refugiaţilor din teritoriile pierdute, din nou, de către Ungaria.
Conform recensământului din 1949, au existat 376000 de refugiaţi din
teritoriile pierdute. Dintre aceştia 134000 erau din România, 119000 din
Cehoslovacia, 66000 din Iugoslavia. În ceea ce priveşte refugiaţii din
Cehoslovacia, 68000 intrau în categoria celor care au venit în cadrul
acordului privind schimbul de populaţie dintre cele două ţări semnat, la
27 februarie 1946, între Praga şi Budapesta. Aceştia au putut să ia doar
o parte din averile/bunurile lor mobile. Acordul a fost semnat ca urmare
a presiunii Pragăi, deoarece preşedintele cehoslovac Eduard Beneš (vezi
pag. 120) dorea o ţară fără minorităţile germană şi maghiară, socotiţi ca
fiind „a cincea coloană” a Germaniei şi Ungariei. Problema a fost că
marile puteri şi-au dat consimţământul la expulzarea germanilor din
regiunea Sudetă şi nu numai, dar nu şi la cea a maghiarilor. Numărul
celor din urmă a scăzut totuşi ca urmare a acordului amintit şi a celor
care s-au refugiat pur şi simplu. Paradoxal, refugiaţii, veniţi în Ungaria,
au beneficiat de condiţii locative, ei urmând să ocupe gospodăriile
germane rămase goale, deoarece, conform deciziei conferinţei de la
Potsdam şi a Comisiei Aliate de Control din Ungaria, au fost expulzaţi
în Germania 200000 de germani. O parte dintre partidele din Ungaria au
fost de acord cu această acţiune, care, la rândul ei, s-a soldat cu excese,
creând şi alte probleme.
Anii 1945-1946 nu au fost prea blânzi. Ţara se confrunta cu
probleme economice, scăderea producţiei la nivelul de după primul
război mondial şi hiperinflaţie. Populaţia avea hrană insuficientă şi
137
mulţi trăiau în condiţii mizere. Au fost făcuţi şi paşi pentru refacerea
infrastructurii şi normalizarea vieţii. Până la sfârşitul anului 1946, au
fost reconstruite 14 poduri peste Dunăre şi Tisa, din cele 28 câte erau în
total şi au fost redate circulaţiei 100 de poduri feroviare din 114.
O altă măsură a fost stabilizarea finanţelor. S-a introdus o
monedă nouă, forintul, au fost nivelate salariile, care putea însemna o
scădere de 50% a veniturilor în unele cazuri. Forintul s-a dovedit a fi un
succes pe plan intern, dar iniţial nu a fost acceptat ca monedă
convertibilă.
Au început şi naţionalizările care au adus la suprafaţă problemele
din sânul coaliţiei de guvernare. Aceste conflicte au devenit acute în
anii 1946-1947. Odată cu crearea Blocului de Stânga în 5 martie 1946
au prins contur cele două tabere. Pe de o parte erau comuniştii, social-
democraţii, ţărăniştii maghiari, iar pe de altă parte erau micii agrarieni şi
diverse curente conservatoare, liberale şi democratice. Perdantul acestei
lupte a fost Partidul Micilor Agrarieni, care a început să piardă din
parlamentari, datorită excluderilor şi a părăsirii grupului parlamentar.
Câştigătorii au fost în cele din urmă comuniştii. Metoda lor – ”politica
de feliere a salamului” – a fost numită ”tactica salamului”, ceea ce
consta în slăbirea treptată a opozanţilor. Câteva evenimente mai
importante: pe 12 martie 1946 agrarienii exclud 20 de parlamentari sub
acuzaţia de a fi ”reacţionari”, în ţară sunt dizolvate peste 1500 de
organizaţii sociale şi de tineret, pe 25 februarie 1947 noul secretar
general al partidului Zoltán Kovács este arestat şi dus în URSS, ca
urmare cca 51 de parlamentari părăsesc partidul agrarienilor şi sunt
reorientări în rândul celor care au participat la consolidarea politică de
după armistiţiu. Cea mai mare lovitură a fost defecţiunea primului
ministru Ferenc Nagy, care nu s-a mai întors în ţară după o vizită din
Elveţia. El a fost acuzat de către adjunctul său comunist, Mátyás Rákosi
că ia parte într-un complot împotriva republicii. Pe 31 august 1947 s-au
organizat noi alegeri în condiţiile în care au fost aduse nişte modificări
legii electorale, cum ar fi micşorarea numărului celor cu drept de vot şi
posibilitatea celor aflaţi în concediu să voteze oriunde. Pentru comunişti
au fost tipărite liste separate ca şi în cazul celor de pe listele provizorii
pentru alegeri. Listele provizorii erau pentru cei care nu se aflau la
domiciliu în ziua votului. Cu ajutorul acestei măsuri comuniştii au
138
primit conform diferitelor estimări între 62 000 şi peste 100 000 de
voturi. Cu toate acestea rezultatele nu au confirmat aşteptările
comuniştilor. Blocul de Stânga a primit împreună 45%, Micii Agrarieni
15%, partidele care au fost formate de foştii parlamentari ai micilor
agrarieni 37% împreună. Cu ocazia acestor alegeri comuniştii au
declarat deschis că au ca obiectiv final instaurarea socialismului. Noul
prim ministru a devenit Lajos Dinnyés, tot din partea micilor agrarieni.
Tot în 1947, datorită tensionării relaţiilor dintre aliaţii occidentali şi
sovietici, a fost accelerat procesul pentru preluarea totală a puterii de
către comunişti.
La 12 iunie 1948, comuniştii şi social-democraţii (ce a mai rămas
din ei) s-au unificat. Preşedintele noului partid, denumit Partidul
Muncitorilor Maghiari a devenit Árpád Szakasits, fostul preşedinte al
social-democraţilor, care a ajuns noul preşedinte al Ungariei, după ce
Zoltán Tildy a fost constrâns să demisioneze la 30 iulie 1948. Noul
partid şi-a ţinut congresul în ziua de 13 iunie. Secretar general a fost
numit Mátyás Rákosi, adjuncţii săi fiind Mihály Farkas, János Kádár,
György Marosán. Celelalte partide existente au fost dizolvate, au
devenit pasive sau au ales să fie „tovarăşi de drum” ai comuniştilor. În
decembrie 1948, prim-ministrul Lajos Dinnyés a fost demis, în locul lui
fiind numit István Dobi, tot din partea micilor agrarieni. La 1 februarie
1949, sub oblăduirea comuniştilor, s-a format un nou bloc cu numele de
Frontul Popular Independent Maghiar, care a participat singur la
alegerile parlamentare organizate la 15 mai 1949. Candidaţii acestuia au
fost numiţi de comunişti. 71% din cei 402 de parlamentari erau din
partea comuniştilor, iar restul din partea aliaţilor lor. Şeful noului
guvern, format la 11 iunie 1949 a rămas István Dobi, sub conducerea
căruia activau 11 miniştri comunişti, câte doi de la micii agrarieni şi
ţărănişti.
La 18 august 1949, parlamentul a adoptat o nouă constituţie care
s-a inspirat din cea sovietică, adoptată în 1936. A fost modificată şi
structura ierarhiei statale prin eliminarea funcţiei de preşedinte al ţării,
în locul căreia a fost înfiinţat un Consiliu Prezidenţial. Acest organism
compus din 21 de membri îl avea în frunte pe Árpád Szakasits. Tot în
această perioadă a fost adoptată o nouă stemă, care să ilustreze regimul
comunist al Ungariei.
139
În plan economic au început naţionalizările. În 1946, au fost
naţionalizate minele de cărbune, cele patru complexe de industrie grea,
la 29 septembrie 1947, au urmat băncile mari şi firmele controlate de
acestea, la 28 noiembrie 1947 a venit rândul industriei de aluminiu şi
bauxită; în 25 martie 1948 fabricile care aveau peste 100 de angajaţi, în
decembrie 1949 a venit rândul tuturor firmelor cu mai mult de 10
angajaţi. Colectivizarea agriculturii, care iniţial nu fusese între planurile
comuniştilor, nu a înregistrat decât succese minore. A fost introdus şi
un alt element al economiei socialiste, planul economic. Primul plan a
început la 1 august 1947 şi a ţinut 2 ani şi jumătate. Au existat
modificări şi în privinţa legăturilor comerciale. Locul Germaniei a fost
luat de către URSS. În 1949, din exportul total al Ungariei, 25% mergea
către URSS şi 21% din import provenea tot de acolo. Ungaria a refuzat
planul Marshall (1947), la sugestia URSS, dar, în 1949, a aderat la
CAER, format, la 20 ianuarie 1949, la Moscova.
Sfârşitul anilor 1940 a mai însemnat şi o modificare radicală a
structurii sociale a Ungariei. Aristocraţia, marea burghezie, fosta elită
militară şi birocratică au luat calea exilului sau dacă au rămas în ţară, au
decăzut din drepturi, mulţi reprezentanţi ai acestor categorii sociale
fiind internaţi, arestaţi sau li s-a impus domiciliu forţat. Dintre puţinele
minorităţi existente între graniţele din 1938, germanii au scăzut cel mai
mult, în special, datorită plecării lor în Germania, în timp ce numărul
evreilor s-a redus semnificativ datorită Holocaustului. La aceştia s-au
adăugat cei îndepărtaţi din aparatul de stat, respectiv cei care şi-au
pierdut micile proprietăţi funciare. Toate aceste schimbări, dar mai cu
seamă politica impusă de partidul communist, au contribuit la o anumită
uniformizare a societăţii maghiare.
După preluarea puterii de către comunişti, în 1948, parlamentul
din Ungaria a avut doar un rol decorativ. Membri acestuia erau aleşi
pentru o perioadă de patru ani, rolul lor fiind cel al unei maşini de vot.
Nu se adoptau decât foarte puţine legi. Acestea sau după cum se
numeau atunci „ordonanţe cu putere de lege”, erau adoptate de
Consiliul Prezidenţial. Cea mai importantă instituţie era guvernul, care,
conform ultimei constituţii, avea 15 miniştri. A fost reorganizată
administraţia publică locală şi a fost organizat, la nivel naţional şi
ierarhic, Partidul Muncitorilor Maghiari. Cel mai important organ al
140
acestuia era Congresul, care se ţinea odată la 3 ani. El avea anumite
competenţe, dar rolul lui efectiv era tot al unei maşini de vot. Un alt for
era cel al Conducerii Centrale a partidului, care avea 70 de membri,
aleşi de către Congres şi care ţinea şedinţe lunare. Cea mai importantă
instituţie a partidului a fost Comitetul Politic, cu şedinţe în fiecare
săptămână. În Ungaria şi nu numai, în interiorul acestui for exista aripa
moscovită şi cea „autohtonă” a comuniştilor. La Budapesta, pe lângă cei
menţionaţi mai erau şi câţiva social-democraţi. Dintre „autohtoni”
făceau parte: János Kádár, László Rajk; dintre moscoviţi: Mátyás
Rákosi, Ernő Gerő, Mihály Farkas, József Révai, Imre Nagy; dintre
social-democraţi îi amintim pe Árpád Szakasits, György Marosán. Aflat
în fruntea Partidului Muncitorilor Maghiari, Mátyás Rákosi a impus un
cult al personalităţii de tip stalinist. În interiorul conducerii, nu exista o
armonie prea mare între cele trei grupuri, ceea ce s-a văzut mai târziu,
când au început procesele social-democraţilor şi ale unor comunişti.
Cea mai importantă victimă a fost fostul ministru de interne László
Rajk acuzat de troţkism, apoi de titoism. Acesta a fost arestat la 30 mai
1949, condamnat la moarte de Tribunalul Poporului şi executat la 15
octombrie 1949. Acest proces a avut loc în contextul rupturii dintre
Stalin şi Josip Broz Tito. Şi în alte ţări au existat asemenea procese,
exemple pot fi procesul lui Rudolf Slánský din Cehoslovacia şi procesul
lui Traicho Kostov din Bulgaria. Cei care au orchestrat epurările interne
şi procesele au fost troica Rákosi, Gerő şi Farkas, care aveau la
dispoziţie corespondentul securităţii din Ungaria, pe nume
Államvédelmi Osztály (Departamentul Securităţii de Stat), din 1948
Államvédelmi Hatóság (Autoritatea Securităţii de Stat). Pe cei
condamnaţi – dacă nu primeau pedeapsa capitală – îi aştepta
închisoarea, lagărele de internare sau de concentrare. În Ungaria, cel
mai notoriu lagăr a fost cel de la Recsk, unde era o mină de piatră.
Teroarea instaurată în societatea ungară şi-a atins apogeul pe vremea lui
Mátyás Rákosi. Există şi opinii conform cărora sistemul de opresiune
întemeiat de aceasta era unul dur, chiar şi după standardele staliniste.
Asemenea altor state est europene, epurările au vizat nu numai foştii
membri ai partidelor necomuniste sau angajaţii fostului aparat de stat,
ofiţerii superiori, ci şi unii membri de partid care puteau constitui o
eventuală concurenţă celor aflaţi la conducerea de vârf a partidului.
141
O altă victimă importantă a regimului a fost cardinalul József
Mindszenty, primatul Ungariei, îndepărtat în cadrul politicii dusă de
comunişti împotriva Bisericii. Acesta a intrat în conflict deschis cu
regimul, după etatizarea şcolilor comunale şi confesionale. Prin urmare
a fost arestat şi condamnat, la detenţie pe viaţă. Din 1950, a existat un
acord impus de stat Bisericii, acord care stipula câte instituţii pot
gestiona cultele.
Moartea lui Stalin survenită în 1953 a produs o anumită relaxare
în URSS. Ungaria a rămas însă surdă la semnalele venite din URSS, iar
conducerea ţării a fost convocată la Moscova, unde între 13-16 iunie au
avut de ascultat reproşurile legate de excesele din Ungaria. Totuşi,
conducerea centrală a partidului – formată exclusiv din evrei, după cum
îi reproşa Lavrentiy Beria lui Rákosi – a satisfăcut întru totul aşteptările
şi directivele primite din URSS, în timpul lui Stalin. În urma schimbării
liniei politice din URSS, la 4 iulie 1953, prim ministru a devenit Imre
Nagy, sub conducerea căruia a început şi în Ungaria o politică de
relaxare şi modificare a politicii economice, îndeosebi în agricultură,
dar şi în plan social şi cultural. Au fost eliberate unele persoane din
închisoare. Cel mai celebru exemplu este cel al fostului ministru de
interne, János Kádár, care a fost întemniţat, împreună cu alţi comunişti,
în 1951. Moscova a sprijinit guvernul lui Nagy până la sfârşitul lui 1954
şi începutul lui 1955, dar acest guvern a reuşit să rămână în funcţiune
până la 28 martie 1955. Datorită fricţiunilor dintre taberele lui Nagy şi
Rákosi, a manipulărilor şi a acuzelor continue ale celui din urmă, în
ianuarie 1955, conducătorii maghiari au fost chemaţi din nou la
Moscova, unde au fost mustraţi, deoarece sovieticii considerau că
reformele sunt prea rapide. Drept consecinţă a reinstalării grupării lui
Rákosi, a început în Ungaria un proces de restalinizare, iar după atacul
direct al lui Rákosi asupra lui Nagy, acesta a fost exclus din Comitetul
Politic la 14 aprilie, iar, la 18 aprilie 1955, a fost eliberat din funcţia de
prim ministru. Funcţia de prim ministru a fost preluată de către András
Hegedüs.
Începând cu 1954, au avut loc mai multe evenimente care au
influenţat politica Kremlinului şi care i-au dictat măsurile referitoare la
statele satelite din Europa de Est. În octombrie 1954, Germania
Federală a fost invitată în NATO; la 14 mai 1955 a fost creată
142
Organizaţia Tratatului de la Varşovia; în aprilie 1955 Uniunea Sovietică
s-a angajat că trupele sale vor părăsi Austria până la finele anului şi
între 18-23 iunie la Geneva au avut loc convorbiri între Statele Unite,
liderii europeni şi Uniunea Sovietică, convorbiri care au avut ca rezultat
o detensionare a relaţiilor dintre actorii celor două blocuri politico-
militare. La 14 decembrie 1955 Ungaria, împreună cu alte ţări a fost
primită în ONU, iar între 14-25 februarie 1956 s-a desfăşurat congresul
al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, eveniment la
care s-a luat hotărârea continuarea politicii de destalinizare şi de
detensionare. În urma congresului şi a politicii partidului, tensiunile
politice acumulate au luat proporţii în Ungaria, asemănătoare celor din
Polonia. În iulie 1956, Rákosi a fost demis din funcţiile sale, după care
a părăsit Ungaria, mergând împreună cu soţia sa în URSS. I-a urmat în
funcţie Ernő Gerő, care era şi el un „moscovit”. La 17 septembrie 1956,
la şedinţa Uniunii Scriitorilor, toţi scriitorii simpatizanţi ai lui Rákosi au
fost îndepărtaţi din conducerea uniunii. La 6 octombrie 1956, a avut loc
reînhumarea lui László Rajk, ministrul de interne executat, eveniment la
care au participat mai multe zeci de mii de persoane între care şi Imre
Nagy, care a fost reabilitat, la 13 octombrie 1956. Evenimentele s-au
succedat rapid în zilele şi săptămânile care au urmat. La început
studenţii din unele universităţi au formulat, în paralel, o serie de
revendicări. După revendicările studenţilor de la Szeged, cele mai
cunoscute au devenit cele ale studenţilor de la Politehnica din
Budapesta. Acestea au fost formulate la 22 octombrie. Ziua de 23
octombrie a început cu o manifestaţie de simpatie şi de solidaritate faţă
de protestele şi revolta din Polonia. Spre seară s-au adunat cca. 200000
de persoane, în faţa Parlamentului, solicitând prezenţa lui Imre Nagy.
Acesta s-a prezentat în faţa mulţimii şi a ţinut un discurs. Mai târziu, în
Piaţa Felvonulás, unde se ţineau manifestările de 1 Mai, 7 noiembrie şi
4 aprilie (1945, „eliberarea Ungariei” de către armata sovietică),
mulţimea a dărâmat statuia lui Stalin. Seara târziu, la clădirea radioului,
mulţimea a fost deranjată de faptul că nu s-a aprobat citirea
revendicărilor, mai mult, postul de radio oficial a transmis un discurs al
lui Ernő Gerő, prin care manifestanţii erau calificaţi drept „naţionalişti”.
Radioul a fost locul unde manifestaţiile, care până atunci erau paşnice
au devenit violente şi datorită intervenţiei forţelor de interne.
143
În aceeaşi zi, la 23 octombrie 1956, Ernő Gerő i-a cerut
conducătorului URSS, Nikita Sergheevici Hruşciov intervenţia trupelor
sovietice, iar, la 26 octombrie 1956, prim ministrul András Hegedüs a
semnat o scrisoare oficială antedatată în acest sens. Conducerea
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a fost de acord, iar în seara
zilei de 23 au apărut tancurile sovietice pe străzile Budapestei.
Împotriva lor s-a declanşat o luptă de gherilă, insurecţia populară luând
proporţii. Tot la 23 octombrie Imre Nagy a fost reprimit în Comitetul
Politic şi a fost numit din nou prim ministru. Până în 26 octombrie şi
Nagy se număra printre politicienii care calificau evenimentele ca fiind
de natură „contrarevoluţionară”. Conducerea partidului a asistat pasivă
la evenimentele, care s-au extins şi în teritoriu. Încă de la 24-25
octombrie 1956, au avut loc demonstraţii în provincie, care s-au soldat
cu victime atât din partea demonstranţilor, cât şi din partea trupelor
securităţii ungare, ÁVH. Cele mai importante centre din ţară au fost
oraşele Győr şi Miskolc.
La 24 octombrie, noul guvern a luat măsuri pentru a contracara
manifestaţiile celor caracterizaţi de Radioul Kossuth ca fiind „elemente
fasciste şi reacţionare” şi „contrarevoluţionari”.
A doua zi, în 25 octombrie, ca urmare a faptului că s-a tras
asupra mulţimii adunate, au reizbucnit conflictele şi furia populară s-a
îndreptat împotriva poliţiei politice, a forţelor de interne, a sediilor
Partidului Muncitorilor Maghiari şi a demnitarilor acestuia. În zilele
care au urmat s-au înregistrat numeroase victime. Imre Nagy şi
consilierii sovietici care au sosit, în 24 octombrie, la Budapesta, au
decis eliberarea din funcţie al lui Ernő Gerő şi a altor membri ai vechii
gărzi. Schimbările au început la 26 octombrie, când Imre Nagy şi-a
modificat poziţia în privinţa calificării evenimentelor. La 27 octombrie,
guvernul a fost remaniat şi, din 28 octombrie, Conducerea Centrală a
calificat evenimentele ca fiind „mişcare naţională democratică”. Tot în
28 octombrie, prim ministrul Imre Nagy a ţinut o alocuţiune la radio.
Prin aceasta, populaţia era anunţată că guvernul maghiar s-a înţeles cu
cel sovietic pentru ca trupele sovietice să înceapă părăsirea Budapestei,
după care s-ar fi constituit noile structuri de ordine. În acest discurs de
la radio s-a mai spus că vor începe negocierile dintre guvernul sovietic
şi cel maghiar pentru ca trupele sovietice să părăsească Ungaria şi că,
144
după restaurarea ordinii, vor fi create noi structuri poliţieneşti, ÁVH
(poliţia politică), urmând să fie dizolvat. Cei care au participat la luptele
de stradă au primit promisiunea unei amnistii. Ziua de 15 martie, data
izbucnirii revoluţiei din 1848, a fost proclamată zi naţională. La 30
octombrie, trupele sovietice au început retragerea din Budapesta, data
respectivă fiind importantă şi pentru eşichierul politic, deoarece a fost
dizolvat Partidul Muncitorilor Maghiari. Acesta a reapărut sub numele
de Partidul Muncitoresc Socialist Ungar, la fel întâmplându-se şi cu alte
formaţiuni politice. La 30 octombrie, a reapărut Partidul Micilor
Agrarieni, iar în ziua următoare, Partidul Naţional Ţărănesc (din
Ungaria) şi Partidul Social Democrat. A fost formată Garda Naţională,
care includea forţele de poliţie şi pe cele ale răsculaţilor, iar
conducătorul acesteia a devenit generalul Béla Király. Ziua de 30
octombrie a fost catalogată ca ziua în care revoluţia a învins. Guvernul
reconfigurat, la 2 noiembrie, avea în componenţă câte 3 comunişti
(printre care János Kádár), agrarieni, social-democraţi şi 2 ţărănişti.
Poziţia Uniunii Sovietice a devenit clară, la 31 octombrie, când
Moscova a hotărât să restabilească statutul de stat satelit al Ungariei,
după ce iniţial a lăsat să se înţeleagă că era dispusă la tratative. La
adoptarea poziţiei respective a contribuit şi evoluţia crizei din Suez şi
nota oficială americană din 30 octombrie, înmânată de ambasadorul
american de la Moscova, Charles Bohlen. Prin aceasta, SUA a înştiinţat
URSS că, în ceea ce priveşte evenimentele din Ungaria, NATO nu va
acţiona în sprijinul ei. Cu intervenţia sovietică în Ungaria au fost de
acord China şi Iugoslavia, prima fiind îngrijorată de reapariţia fostelor
partide de coaliţie, iar cea de-a doua considerând că, în Ungaria, lupta
nu se mai desfăşoară împotriva supremaţiei sovietice, ci împotriva
sistemului comunist. Drept urmare, la 31 octombrie, mareşalul Ivan
Stepanovici Konev, comandantul suprem al armatelor Pactului de la
Varşovia, a primit ordin să înăbuşe „contrarevoluţia” şi să restabilească
„ordinea”.
La 1 noiembrie 1956, prim ministrul Nagy l-a convocat pe Iurii
Andropov, ambasadorul sovietic – viitorul conducător al URSS din
1982-84 – deoarece avea informaţii că se pregăteşte o ofensivă militară
sovietică. Ambasadorul sovietic a negat acest lucru. În aceeaşi zi, Imre
Nagy a anunţat retragerea Ungariei din Organizaţia Tratatului de la
145
Varşovia, totodată s-a anunţat că Ungaria devine stat neutru, cerându-se
Consiliului de Securitate al ONU să se pună pe ordinea de zi chestiunea
ungară. La această ultimă solicitare nu s-a primit niciun răspuns.
Ofensiva sovietică a început la 4 noiembrie şi luptele pe teritoriul
ţării au continuat până pe la mijlocul lunii noiembrie. Incidente
sporadice au fost înregistrate până la mijlocul lunii ianuarie 1957.
Armata maghiară nu s-a opus ofensivei sovietice, asta şi pentru că
ministrul apărării, Pál Maléter, trimis spre a purta tratative, a fost reţinut
de sovietici la 3 noiembrie, iar generalul Béla Király s-a retras spre
Austria. Principalele personalităţi s-au refugiat la ambasada Iugoslaviei
şi la cea a Statelor Unite. Conform cifrelor din 1957, ale Oficiului
Central de Statistică, la Budapesta au existat cca. 2045 victime, iar în
teritoriu 607. Cifrele ministerului sovietic de apărare arată că au fost
înregistraţi 669 de soldaţi sovietici căzuţi în lupte. Revoluţia din
Ungaria a stârnit simpatia opiniei publice occidentale, dar nu a avut
efect asupra politicii urmate de aceştia.
János Kádár, reîntors de la Moscova în ziua de 4 noiembrie,
unde plecase clandestin încă de la 1 noiembrie şi unde i s-a comunicat
că fusese desemnat spre a conduce Ungaria, a format un nou guvern.
Kádár şi membrii noului guvern format de el, la 7 noiembrie, au fost
aduşi de sovietici la Budapesta.
Asemenea evenimentelor din 1953 de la Berlin şi a celor din
Cehoslovacia din 1968 (la înăbuşirea cărora a participat şi armata
maghiară) revoluţia ungară din 1956 a avut consecinţe deosebit de
importante pe termen lung asupra percepţiei comunismului şi a
evoluţiei acestui sistem.
Primele măsuri luate de administraţia Kádár au vizat
consolidarea situaţiei interne şi evitarea izolării internaţionale, după ce
la 4 noiembrie 1956, ONU a pus pe ordinea de zi chestiunea ungară,
cerând alegeri libere şi retragerea trupelor sovietice din Ungaria.
În plan intern, au fost organizate unităţi speciale pentru
asigurarea ordinii, de fapt reprimarea revoluţiei şi a urmărilor ei. Fosta
poliţie politică (ÁVH) nu a mai fost reorganizată, dar mulţi din foştii
membri ai acesteia s-au integrat în noile structuri represive, printre care
şi poliţia care a fost reorganizată.
146
După aceste evenimente, a început epoca Kádár, care ulterior a
fost caracterizată şi cu denumirea de „comunismul de gulaş”, iar
Ungaria a fost denumită cea mai veselă baracă a socialismului.
Reprimarea ce a urmat, după instaurarea regimului Kádár, a avut
urmări nefaste pentru Ungaria. Între 1956-1961, 230 de persoane au fost
executate. Între 1956-1959, cca. 22000 de oameni au fost condamnaţi la
închisoare şi cca. 13000 internaţi. Au existat 211000 de refugiaţi, din
care cca. 165-175000 nu au mai revenit.
Un eveniment important în consolidarea situaţiei a fost părăsirea
la 22 noiembrie a ambasadei iugoslave, de către Imre Nagy şi unii
dintre colaboratorii săi împreună cu familiile lor şi transferarea acestora
în România. Ei au fost ţinuţi în captivitate la Snagov până în aprilie
1957, când au fost readuşi în Ungaria şi li s-a intentat un proces, în
urma căruia 3 membri ai grupului Imre Nagy, între care şi fostul prim
ministru au fost executaţi prin spânzurare, la 16 iunie 1958.
La vizita de la Moscova, din martie 1957, a delegaţiei ungare
conduse de János Kádár, Hruşciov a reafirmat sprijinul pentru politica
acestuia, a dat asigurări că Mátyás Rákosi şi Ernő Gerő nu vor fi lăsaţi
să se întoarcă din Uniunea Sovietică. La 27 mai 1957, a fost încheiat un
acord bilateral, care a reglementat staţionarea „provizorie” a trupelor
sovietice în Ungaria, provizorat ce a ţinut până la căderea regimului
comunist.
Noul regim a făcut şi câţiva paşi pentru ca majoritatea populaţiei
să accepte situaţia creată. Salariile au fost indexate, taxele au scăzut,
puterea a acceptat dizolvarea CAP-urilor, nu era obligatorie predarea
unor cantităţi de produse, iar fostele sărbători religioase au devenit din
nou zile libere.
În general, până prin 1958, structurile şi instituţiile mai
importante ale Ungariei comuniste au fost reorganizate. Au fost şi
câteva modificări sensibile, cum ar fi formularea potrivit căreia armata
Ungariei apără Ungaria, nu „socialismul” şi mişcarea comunistă
internaţională. Până în 1958, a existat şi o concentrare a puterii în
mâinile lui János Kádár, care a rămas şef al guvernului şi al partidului.
Din 1958, şef al guvernului a devenit Ferenc Münnich.
Cu toate acestea, în societatea maghiară, au continuat să existe
grupuri care au creat probleme regimului prin rezistenţa lor pasivă.
147
În 1962, noul regim se simţea destul de sigur ca să mai facă un
pas important. În august, vechii comunişti Mátyás Rákosi, Ernő Gerő şi
încă 17 persoane au fost excluse din partid şi s-a trecut la reabilitarea
unor victime ale epocii Rákosi. Între 20-24 noiembrie 1962, a avut loc
cel de al VIII-lea congres al PMSU, unde s-a acceptat principiul politic
definitoriu epocii Kádár conform căruia: cine nu este împotriva noastră
este cu noi. În esenţă, cei care renunţau la a critica deschis partidul
puteau trăi liniştiţi. Pe de altă parte, existau o libertate relativă pentru a
călători în ţări din Vest şi posibilitatea de a face carieră pentru cei
competenţi, în economie sau în alte domenii, ceea ce a făcut ca
majoritatea populaţiei să accepte regimul Kádár.
Economia, în timpul regimului condus de acesta, a avut rezultate
bune până pe la mijlocul anilor '80. Apoi au intervenit problemele
datorate unor decizii greşite şi schimbării climatului economic
internaţional. O schimbare semnificativă a fost creşterea datoriei
externe a ţării, care a ajuns în 1980 la 9,1 miliarde de dolari, iar în 1990
la peste 20 de miliarde. Trebuie precizat că la sfârşitul anilor 1960
conducerea de partid a decis introducerea reformelor, inclusiv ale celor
privind privatizarea unor activităţi şi creşterea rolului pieţei, cunoscute
sub numele de noul mecanism economic. Reformele au fost frânate, din
1972, după ce acestea au fost criticate de către conducătorul URSS,
Leonid Ilici Brejnev (succesorul lui Hrusciov), într-o întâlnire avută cu
Kádár, dar acestea au fost din nou accentuate spre sfârşitul anilor 1980.
Ca urmare a frânării reformelor, conducerea a apelat masiv la
împrumuturile externe. Precizăm că, în perioada de după 1956, vorbim
de creşteri constant, în ceea ce priveşte venitul naţional, cu specificarea
că, în perioada 1986-1990, această creştere a fost de doar 0,3%.
Principala caracteristică a culturii, din această perioadă, este că se
baza pe aşa-numita „politică a celor trei T.” (Támogatott, tűrt, tiltott,
adică sprijinit, tolerat, interzis), creaţiile şi actele de cultură fiind
clasificate în funcţie de pro sau antimarxiste sau antisistem erau.
Primii ani nu au fost uşori nici în plan internaţional. Aici ne
referim la partenerii şi la instituţiile internaţionale, din afara lagărului
socialist. Cel mai important exemplu a fost ONU. Este semnificativ
faptul că prima călătorie oficială a lui János Kádár în Vest a avut loc în
1960, la New York, când au început negocierile cu Statele Unite, în
148
urma cărora Ungaria a devenit – în 1963 – membru cu drepturi depline
al ONU. Deşi, în martie 1963, regimul a acordat amnistie generală
pentru cei care se aflau încă în închisori, mulţi dintre cei care au luptat
cu arma în mână nu au fost elibertaţi. Mai mult, tot în 1963, între 1-3
iunie, secretarul general al ONU, U Thant a efectuat o vizită în Ungaria.
În anii 1963, 1964 câteva state occidentale, printre care Marea Britanie
şi Franţa au ridicat relaţiile diplomatice cu Ungaria la rang de
ambasadă.
Relaţiile cu Uniunea Sovietică au fost foarte importante pentru
János Kádár, indiferent de cine se afla la putere la Moscova. Prin
subordonarea pe plan extern faţă de Moscova, Ungaria compensa
reformele interne. În politica externă a Ungariei, la sfârşitul anilor 1960,
a apărut din nou preocuparea pentru minorităţile maghiare din statele
vecine, România fiind vizată în primul rând. Acesteia i s-au adus critici
mai mult sau mai puţin voalate sau chiar deschise. Regimul de la
Budapesta nu a manifestat aceeaşi atenţie critică în direcţia
Cehoslovaciei, Iugoslaviei sau Uniunii Sovietice, chiar dacă urmărea şi
soarta maghiarilor de acolo. De reţinut că, după 1956, cu excepţia
Iugoslaviei, situaţia minorităţilor maghiare din celelalte ţări socialiste
menţionate nu s-a îmbunătăţit, ci s-a înrăutăţit şi datorită faptului că
regimul Kádár declara că politica faţă de minorităţi e apanajul ţărilor în
care trăiesc acestea. La sfârşitul anilor 1960, a fost adoptată concepţia
wind of change, denumită de către politologul israelian, originar din
Transilvania, Raphael Vago, ceea ce însemna „redescoperirea”
maghiarilor din statele vecine şi încercarea Budapestei să facă din
minorităţile naţionale punţi de legătură în relaţiile interstatale. Din acest
punct de vedere, Iugoslavia a fost singurul stat vecin cu care au fost
înregistrate anumite succese, dar care nu au mai continuat după moartea
lui Tito, în 1980, decât pe plan declarativ. Noua linie, în ceea ce
priveşte politica Ungariei faţă de maghiarii rămaşi peste graniţele ţării, a
avut un mare ecou internaţional la Helsinki, în iulie 1975. Aici, în
discursul său, János Kádár a vorbit despre pierderile teritoriale ale
Ungariei de după Primul Război Mondial. Documentele semnate acolo
erau importante şi pentru Budapesta, dar şi pentru statele vecine. Pe de
o parte era interzisă schimbarea frontierelor prin forţă armată, pe de altă
parte, pe baza documentului respectiv Ungaria putea să încerce să
149
intensifice legăturile culturale cu minorităţile maghiare de peste hotare.
Documentele maghiare de arhivă – ne referim la cele ale Comisiei de
Politică Externă al CC al PMSU – arată limpede înrăutăţirea situaţiei
minorităţii maghiare din ţările vecine. Pe această temă au existat
convorbiri între Budapesta şi Bucureşti, dar fără un succes notabil, după
cum nici guvernul de la Bonn, care urmărea cu interes soarta minorităţii
germane din România, nu prevedea un viitor prea strălucit pentru
aceasta. În acest timp, Bucureştiul a susţinut că, în România, nu există
discriminări ale minorităţilor naţionale.
După ce regimul de la Budapesta a ieşit din izolarea
internaţională, au început să se intensifice şi relaţiile cu ţările
occidentale. Printre partenerii cei mai importanţi putem menţiona, la
început, ţările neutre Austria şi Finlanda. A urmat normalizarea
relaţiilor cu Germania Federală, Vatican, Statele Unite. În anii 1980, era
un paradox că János Kádár era un politician comunist preferat de către
politicienii occidentali, dar, în acelaşi timp, în Ungaria, datorită
problemelor economice care au afectat nivelul de trai, creştea
nemulţumirea împotriva lui.
Între 20-22 mai 1988, a avut loc şedinţa extraordinară a PMSU
unde reprezentanţii acestui partid au decis să-l schimbe pe János Kádár
din funcţia de secretar general al partidului. Pe lângă considerentele
privind starea de sănătate a acestuia, în spatele deciziei erau problemele
economice, dar şi situaţia partidului, în contextul internaţional care era
în schimbare datorită slăbirii Uniunii Sovietice. Deşi populaţia era
nemulţumită din cauza problemelor economice, nu au existat
manifestaţii stradale, de amploare, pentru schimbarea regimului.
Slăbirea URSS a însemnat şi că Moscova nu mai era decisă să sprijine
militar regimurile din ţările satelit. În decembrie 1988, Mihail
Gorbaciov a declarat că URSS va micşora numărul militarilor săi din
Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Pe plan intern, regimul a avut de-a
face cu o nouă elită politică, formată la sfârşitul anilor 1980, care era
pregătită să preia puterea. În sânul opoziţiei interne a partidului erau
două orientări importante: curentul democrat sau urban, care îşi
concentra atenţia către drepturile generale ale omului şi asigurarea
posibilităţii organizării societăţii civile şi curentul naţional sau popular
care se concentra asupra drepturilor minorităţii maghiare de peste hotare
150
şi a luptei împotriva comportamentului social deviant. Una dintre cele
mai importante manifestări ale grupurilor de opoziţie a fost întâlnirea de
la Monor din iunie 1985, unde s-au întâlnit pentru discuţii membrii
celor două curente menţionate. Cei prezenţi au căzut de acord că
socialismul trebuia abolit, opinie care se regăseşte în schimbul de idei
care a existat între János Kádár şi Mihail Gorbaciov, în septembrie
1985. După acest eveniment, au început să apară şi programele acestor
grupuri. Următorul pas a fost crearea unor organizaţii de opoziţie. Le
amintim în ordinea în care au apărut: Forumul Democrat Maghiar,
Alianţa Tinerilor Democraţi, Alianţa Liber - Democraţilor.
A doua jumătate a anilor 1980 a adus cu ea şi acutizarea
contradicţiilor din interiorul PMSU, în care s-au remarcat: Károly
Grósz, Imre Pozsgay şi Rezső Nyers. Partidul avea probleme, deoarece
tinerii erau ţinuţi în a doua linie a garniturii care avea putere de decizie.
O altă problemă gravă era faptul că János Kádár nu a crezut în politica
de reforme iniţiată de Gorbaciov. Kádár sprijinea unele reforme
economice, pe plan politic sau educaţional, dar nu dorea să se meargă
prea departe pe acest drum. Pentru el era o problemă şi faptul că, prin
încercarea de a se dărâma tabuurile de până atunci, se aduceau în
discuţie unele episoade ale trecutului său, mai exact rolul pe care l-a
avut în procesele şi în execuţia lui László Rajk şi Imre Nagy. El a fost
de acord ca Grósz Károly să devină prim ministru, în iunie 1987, dar
acest lucru s-a întors împotriva lui, în 1988, când, în luna mai, structura
de conducere a partidului a suferit modificări radicale, în Comitetul
Politic intrând mulţi susţinători ai lui Grósz, Imre Pozsgay şi Rezső
Nyers, iar Grósz a fost ales secretar general. După numirea sa ca prim
ministru, acesta nu a făcut un secret din faptul că dorea să devină
succesorul lui Kádár. Din mai până pe 24 noiembrie 1988, Grósz a
îndeplinit funcţiile de secretar general al PMSU şi cea de prim ministru.
Urmaşul lui în fruntea guvernului a fost Miklós Németh. Au continuat
reformele economice şi cele politice, concomitent cu îmbunătăţirea
relaţiilor bilaterale ale Ungariei cu Germania Federală, Statele Unite,
Uniunea Sovietică (spre deosebire de Kádár, Grósz se declara un
suporter al perestroikăi). Relaţiile cu ţările din tabăra socialistă s-au
deteriorat, un exemplu special fiind relaţiile bilaterale cu România, care
au ajuns la un nivel foarte scăzut şi acesta era o problemă deranjantă şi
151
pentru URSS. Polonia, unde aveau loc reforme similare, dar care au
ajuns mai departe decât cele din Ungaria, a fost o excepţie din acest
punct de vedere. Pe plan intern, PMSU avea o relaţie contradictorie cu
opoziţia politică. Cel care a construit relaţii bune şi extinse cu forţele de
opoziţie a fost Imre Pozsgay.
Anul 1989 a fost unul deosebit de animat pentru Ungaria. La 17
februarie 1989, partidele din opoziţie au salutat faptul că PMSU a
acceptat pluripartidismul; la 15 martie, atât puterea, cât şi opoziţia au
organizat manifestaţii de comemorare a revoluţiei din 1848-1849; la 22
martie 1989, opt organizaţii de opoziţie, cele mai importante, au format
Masa Rotundă a Opoziţiei; la 22 aprilie, Organizaţia Tineretului
Comunist şi-a încetat existenţa; la 8 mai, János Kádár a fost eliberat din
toate funcţiile de conducere şi Academia Maghiară de Ştiinţe i-a
reabilitat pe oamenii de ştiinţă care au fost excluşi din rândurile
academicienilor, după cel de Al Doilea Război Mondial, datorită
simpatiilor politice; la 13 mai, a fost sistată de către partea ungară
construcţia de hidroamenajare Nagymaros-Gabčikovo; la 8 iunie, s-a
decis sistarea predării limbii ruse; în 16 iunie, a avut loc reînhumarea
lui Imre Nagy şi a altor personalităţi din grupul său; la 6 iulie, a decedat
János Kádár; la 19 august, în cadrul picnicului paneuropean, li s-a
permis primelor grupuri de est-germani să treacă graniţa dintre Austria
şi Ungaria, iar, din 10 septembrie, toţi turiştii est-germani au putut să
plece în Austria şi de acolo în Republica Federală Germania.
În acelaşi an, au avut loc, între 13 iunie şi 18 septembrie,
negocierile dintre putere, opoziţie, sindicate şi alte organizaţii, negocieri
în urma cărora s-a ajuns la punerea bazelor legale ale Ungariei post-
comuniste. Nu toate părţile au fost de acord cu cele convenite, dar nu a
existat opoziţie serioasă. La 23 octombrie 1989, a fost proclamată
republica şi a apărut în Monitorul Ungar legea fundamentală revizuită.
(Menţionăm ca o curiozitate că, până la sfârşitul anului 1989, în
Ungaria, au fost constituite peste 60 de partide.)
În octombrie, PMSU a încetat să mai existe, reformiştii fondând
Partidul Socialist Ungar.
La 10 martie 1990, a fost încheiat un acord între Moscova şi
Budapesta prin care era stabilit că, până în 30 iunie 1991, trupele
sovietice vor părăsi Ungaria.
152
În martie 1990, au fost organizate alegeri parlamentare în urma
cărora a fost format un guvern de coaliţie sub conducerea istoricului
József Antall. La 3 iulie 1990, s-a revenit la stema tradiţională cu
coroană şi, la 3 august 1990, a fost ales primul preşedinte al Ungariei
postcomuniste, în persoana scriitorului Árpád Göncz.
Alegerile locale, care au avut loc, în toamna anului 1990, au fost
actul final al tranziţiei de la sistemul monopartidist la cel de
pluripartidism.
După alegerile parlamentare din 1990, au mai avut loc alegeri în
1994, 1998, 2002, 2006, 2010. Prim miniştri în urma acestora au
devenit: în 1994 Gyula Horn (PSM), în 1998 Viktor Orbán (FIDESZ),
în 2002 Péter Medgyessy (independent propus de PSM), în 2006 Ferenc
Gyurcsány (PSM) şi în 2010 din nou Viktor Orbán.
Pe plan economic, între 1990-1998, s-au privatizat o mare parte
a bunurilor din proprietatea statului, Ungaria reorientându-şi puternic
legăturile comerciale către Occident, ca urmare a desfiinţării CAER, la
28 iunie 1991. Ţara a beneficiat de investiţii străine semnificative. Între
1990-2000, a existat şi o criză economică destul de gravă în Ungaria.
PIB-ul ţării a revenit la nivelul anului 1989 doar în 2000 şi apoi a
început să crească. În 2006, acesta se situa la 62% din cel al statelor UE,
din vremea respectivă.
După 1990, în această zonă a Europei unele state au dispărut,
altele au avut frontiere modificate sau au apărut state noi. Pe plan
extern, Ungaria a avut ca priorităţi aderarea la structurile europene şi
euro-atlantice, integrarea în organizaţiile internaţionale din regiune,
apărarea intereselor minorităţilor maghiare şi asistenţa acestora. De
reţinut că guvernele de la Budapesta abordau în mod diferit ultima
problematică, asta în funcţie de culoarea politică a guvernului respectiv.
În perioada guvernului Antall şi a celor două guverne Orbán, au existat
tensiuni între Ungaria şi vecinii ei datorită unor declaraţii ale unor
demnitari de la Budapesta şi adoptării unor legi care ofereau avantaje
minoritarilor maghiari din ţările vecine, atunci când se aflau pe teritoriul
Ungariei. Guvernele de coaliţie dintre socialişti şi liberali au abordat
mai pragmatic problema minorităţilor maghiare. Ei priveau altfel
problema naţională, concentrându-se pe ideea că, Ungaria – pentru a
putea accede la structurile occidentale – trebuie să-şi reglementeze
153
relaţiile cu vecinii. Astfel, guvernul condus de Gyula Horn a fost cel
care a încheiat tratatele de bază cu Slovacia şi România, state pe
teritoriul cărora trăiesc numeroase comunităţi de maghiari.
Reglementarea relaţiilor cu vecinii – inclusiv prin semnarea acestor
tratate – era importantă şi pentru viitorul Ungariei, ca să poată adera
mai uşor la structurile europene şi euro-atlantice.
Ţara a aderat la NATO, la 12 martie 1999 şi la Uniunea
Europeană, la 1 mai 2004. La 21 decembrie 2007, Ungaria a devenit
membră a Spaţiului Schengen. În primul semestru al anului 2012,
Ungaria a deţinut preşedinţia semestrială a Uniunii Europene. Ca
exemple ale participării Ungariei la organizaţii regionale, putem da
Iniţiativa Central Europeană, care şi-a încetat activitatea la mijlocul
anilor 90 şi Grupul de la Visegrád, alcătuit, în februarie 1991, de către
Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria – un grup care există şi azi.
*
Cum am mai amintit, ideea înfiinţării acestui Grup de la
Visegrád îşi are rădăcina în trecutul îndepărtat al puternicului Regat
Ungar angevin, mai exact în anul 1335, când Carol Robert de Anjou a
organizat, în această localitate pitorească, din Cotul Dunării
(Dunakanyar), întâlnirea celor trei puteri ale Europei Centrale de a-
tunci – Ungaria (Carol Robert), Polonia (Cazimir al III-lea) şi Boemia
(Ioan de Luxemburg) – cu scopul primordial de a înlesni colaborarea cu
statele vecine. (vezi pagina 43).
Iată, cercul istoriei pare a se închide.
154
Postfaţa editurii, cu date despre maghiarii de
peste hotarele Ungariei şi popoarele fino-ugrice
Noua hartă politică a Europei postbelice i-a găsit pe maghiari în
situaţia unei naţiuni care trebuia să trăiască în mai multe state, deşi au
făcut parte din acelaşi ţară mamă un mileniu întreg. Ungaria este centrul
universului naţional maghiar, iar ungurii care trăiesc acum în Slovacia,
România, Serbia, Croaţia, Slovenia, Ucraina şi Austria sunt consideraţi
minorităţi ale statelor respective. Maghiarii din alte state ale lumii, unde
nu sunt consideraţi minorităţi native, ci imigrante – cum ar fi
puternicele colonii ungureşti din SUA, Canada, Australia etc., – fac
parte din diaspora.
Istoria acestor minorităţi native maghiare, care trăiesc în statele
formate ulterior pe teritoriul Monarhiei Austro-Ungare, poate fi
descifrată foarte greu, datorită faptului că aceste state le înglobează
organic în sistemul lor autohton, formându-se astfel o „istorie
minoritară” aparte, care, de multe ori, este contestată de părţi.
În volumul acesta, O istorie a maghiarilor, credem de cuviinţă să
dăm informaţii de bază şi despre acele comunităţi, care – fără voia lor –
nu mai trăiesc între graniţele Ungariei istorice.
Maghiarii din Slovacia
Maghiarii din Slovacia trăiesc în fâşia sudică a ţării, formând
patru regiuni bine conturate unde sunt majoritari sau într-o proporţie
considerabilă. În aceste regiuni există 14 oraşe majoritar maghiare şi în
jur de 10 oraşe, unde procentul comunităţii maghiare se găseşte între 10
şi 50 la sută.
Conform statisticii, în sudul Slovaciei, sunt în total 435 de
localităţi (dintre care multe cu caracter rural accentuat) în care
maghiarii sunt şi azi majoritari. Recensământul din 2011 a scos la iveală
458467 de persoane care se declarau maghiari (cu 67000 mai puţini
155
decât în 2001). Maghiarii din Slovacia constituie 8,5 la sută din
populaţia ţării.
Un pas important în viaţa acestei comunităţi a fost înfiinţarea
Universităţii Maghiare Selye János din Komárom (Komárno), denumită
după savantul maghiar din Komárom, care a introdus în circulaţie
conceptul de stres.
Viaţa culturală se organizează la un nivel înalt, un bun exemplu în
această direcţie ar fi pomenirea teatrelor maghiare din Kassa (Košice) şi
Komárom (Komárno). Aceste două oraşe – împreună cu Bratislava
(Pozsony; oraşul „dietelor de la Pojon”) – au rădăcini adânci în
conştiinţa maghiară. În Komárno-ul de azi s-a născut cel mai mare
romancier al naţiunii maghiare, Jókai Mór (vezi pagina nr. 97), ale cărui
romane romantice sunt traduse şi în limba română, cum ar fi Omul de
aur sau Faţă neagră.
La Košice (Kassa) – în catedrala romano-catolică – este
înmormântat principele Francisc Rákóczi al II-lea (vezi pagina 87-89),
iar Bratislava a fost decenii în şir capitala Ungariei Habsburgice, locul
încoronării regilor.
Actualmente comunitatea maghiară din Slovacia este reprezentată
de două partide prlamentare (MKP şi MOST-HID), primul a participat
la guvernare până în anul 2006, iar cel din urmă – care se defineşte şi ca
partidul reconcilierii maghiaro-slovace – participă în aceşti ani la
guvernarea Slovaciei. Maghiarii din Slovacia au doi europarlamentari în
Parlamentul European (anul 2013).
Maghiarii din Serbia
Majoritatea maghiarilor din Serbia trăiesc în nordul Serbiei, lângă
graniţa cu Ungaria de astăzi, în Provincia Autonomă Voivodina. Cei
circa 280000 de maghiari ai Voivodinei formeză 8 comune în care sunt
majoritari şi altele, în care proporţia lor este între 10 şi 50 la sută. Cele
mai mari comunităţi ungureşti urbane se găsesc în oraşele Subotica (în
magh. Szabadka – cca. 35000) şi Novi Sad (în magh. Újvidék cca.
12000).
156
Centrul cultural al acestor comunităţi se găseşte la Novi Sad (aici
apare ziarul maghiar Magyar Szó şi se află prestigiosul Teatru Maghiar
din Novi Sad), respectiv la Subotica, unde funcţioneză – printre altele –
Teatrul Popular Maghiar (Népszínház). Un alt centru cultural este Senta
(Zenta), cu 14429 de maghiari.
Maghiarii din Croaţia
Conform ultimului recensământ efectuat în Iugoslavia, în 1991,
pe teritoriul Croaţiei erau 22355 de maghiari. Primul recensământ croat,
din 2001, a evidenţiat 16595 de maghiari. Numărul lor s-a micşorat
datorită războiului care a însoţit dezintegrarea Iugoslaviei. La 25 iunie
1991, Croaţia şi-a declarat independenţa.
A urmat un război de câţiva ani, care a cauzat refugierea
maghiarilor în alte zone. Aceştia au înregistrat şi câteva mii de morţi,
iar satele locuite de ei au suferit distrugeri cauzate de forţele
paramilitare sârbe.
După victoria Croaţiei, începând cu 1997, refugiaţii au putut
reveni în localităţile lor. În 1995, Ungaria şi Croaţia au încheiat un
acord privind apărarea drepturilor minorităţilor maghiară şi croată din
cele două ţări. Legile croate permit minorităţilor autohtone chiar şi
autonomia culturală. Minoritatea maghiară locuieşte în mare parte în
zona rurală. Oraşul Osijek (Eszék) este centrul cultural al acestei
minorităţi. În 2011 se considerau maghiari 14048 de persoane.
Maghiarii din Slovenia
Minoritatea maghiară din Slovenia face parte, alături de cea
italiană, din grupul minorităţilor autohtone şi din acest motiv se bucură
de drepturi extinse. În Slovenia, minoritatea maghiară avea, conform
recensământului din 2002, 2258 de persoane. Marea ei majoritate
locuieşte în zona frontierei cu Ungaria. Cel mai important centru urban
al acestei minorităţi este Lendava (în magh. Alsólendva).
157
În parlamentul sloven a existat în toate ciclurile electorale un
deputat din partea acestei minorităţi. Între Ungaria şi Slovenia a fost
semnat un acord bilateral despre minorităţi, în 1992.
Maghiarii din România
Maghiarii din România reprezintă una dintre cele mai mari
minorităţi naţionale din Europa. Conform recensământului din 1992,
numărul lor a fost stabilit la 1603923 de persoane, acesta scăzând la
recensământul din 2002 la 1434377, iar în anul 2011 la 1224937 de
suflete.
Majoritatea covărşitoare a maghiarilor trăiesc în regiunea nord-
vestică a României de azi, în Transilvania, o regiune care (împreună cu
Banatul şi Partium-ul) a făcut parte administrativ sute de ani din
Ungaria.
Maghiarii din oraşe
În Transilvania de azi, maghiarii trăiesc mai ales în oraşe, iar o
altă parte în mediul rural, alcătuind sate şi comune cu populaţie mixtă
româno-maghiară sau localităţi rurale majoritar maghiare. Cele mai
mari comunităţi compacte maghiare orăşeneşti – conform datelor din
2002 respectiv 2011 (2002/2011) – se găsesc la Târgu Mureş
70108/59204, Cluj 60287/49283, Oradea 56985/46444, Satu-Mare
45298/37927, Timişoara 24287/14967, Braşov 23176/16055, Arad
22492/15463, Baia Mare 20466/13774, Carei 12596/12119, Zalău
10160/8763.
Datele din 2002 respectiv 2011 arată o tendinţă de scădere a
populaţiei maghiare urbane.
Maghiarii din Secuime (secuii)
O altă aglomeraţie compactă – de această dată şi în plan geogra-
fic – se găseşte în partea sud-estică a Transilvaniei, în regiunea istorică
numită Secuime.
158
Aici trăiesc în jur de 450000 de maghiari care sunt cunoscuţi ca
secui (vezi pagina 18, 34, 72, 91, 102), formând majoritatea absolută în
două judeţe (Harghita cca. 85, Covasna cca.75 la sută), iar în Mureş 37
la sută. Oraşele din Secuime sunt majoritar maghiare.
Date referitoare la numărul locuitorilor maghiari: Sfântu-
Gheorghe 46113/42320, Odorheiu Secuiesc 35357/32056, Miercurea
Ciuc 34359/31278 Târgu Secuiesc 18366/16618, Gheorgheni
17524/15657.
Maghiarii din Partium
În afară de Secuime, şi în partea nord-vestică a Transilvaniei de
azi se găseşte o regiune geografică mai mult sau mai puţin conturată,
formată din trei judeţe unde maghiarii reprezintă peste 20 la sută din
populaţie: Satu Mare (Szatmár) cu 34,5 la sută, Bihor (Bihar) cu 25,2 şi
Sălaj (Szilágy) cu 23,2 (date conform recensământului din 2011).
Maghiarii din Partium (Partes adnexae – vezi pagina 71, 76) fiind
geografic mai aproape de ţara mamă, şi-au dezvoltat un modus vivendi
mai apropiat de populaţia Ungariei de azi, decât acele comunităţi care
se găsesc în interiorul Transilvaniei.
În Partium (zona Oradea, Valea lui Mihai, Satu-Mare, Arad),
legăturile s-au menţinut chiar şi în perioada totalitară, datorită micului
trafic de frontieră, precum şi recepţionării emisiunilor televiziunii
maghiare.
*
După ce graniţele noi ale Europei au fost creionate, aceste
comunităţi şi-au pierdut simţul orientării cotidiene, deoarece capitala
ţării a rămas „dincolo” de graniţă, astfel primul lucru care trebuia
realizat era reclădirea instituţiilor reprezentatative. Rolul Budapestei a
fost preluat de Kolozsvár (Cluj), iar celelalte oraşe locuite de maghiari
au devenit un fel de capitale regionale. S-au (re)format instituţiile de
bază: Asociaţia Muzeului Transilvan (EME), Asociaţia Culturală
Maghiară din Transilvania (EMKE), Universitatea Maghiară Bolyai –
denumită după Ioan Bolyai (Bolyai János), fondatorul geometriei non-
euclidiene – ulterior desfiinţată parţial de regimul naţional-comunist,
159
Teatrul Maghiar din Cluj şi alte instituţii culturale cum ar fi Opera
Maghiară din Cluj.
Simţul ridicat de autoorganizare al maghiarilor din România este
reflectat şi de nenumăratele şcoli cu toate nivelele de învăţământ,
inclusiv o secţie maghiară puternică la Universitatea Babeş-Bolyai sau
chiar Universitatea Sapientia (finanţată mult timp integral de guvernul
Ungariei). Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj are instituţii (extensii
universitare) în mai multe oraşe locuite de maghiari.
Maghiarii din Ucraina
Maghiarii din Ucraina trăiesc în judeţul cel mai vestic al Ucrainei,
numit Ucraina Carpatică. Conform datelor din 2008, numărul lor este
151523.
Cele trei oraşe, în care procentul etnicilor maghiari este unul
considerabil, sunt: Beregszász (Beregovo) cu 12779 de persoane (acesta
reprezentând 47,80 la sută din populaţia totală); Ungvár (Uzsgorod)
7972 (6,80 la sută din populaţia oraşului); Munkács (Mukacsevo) cu
6975 de unguri (8,47) şi Nagyszőlős (Vinohragyiv) 3330 (14,10 la
sută).
Împrejurimile pitoreşti ale acestor oraşe sunt înrădăcinate în
conştiinţa maghiară universală ca „ţara curuţilor” lui Francisc Rákóczi
al II-lea, deoarece această fostă parte a Ungariei antebelice a fost
leagănul răscoalei antihabsburgice ale lui Imre Thököly (vezi pagina 64,
70, 87), iar apoi al lui Francisc Rákóczi.
În localităţile locuite de maghiari sunt multe plăci comemorative,
statui şi memoriale care fac referiri la istoria veche a Ungariei, aici
găsindu-se şi memorialul strâmtorii Vereţki (перевал
Середньоверецький), care pomeneşte despre intrarea ungurilor în
Bazinul Carpatic în 896 (act descris de notarul anonim al regelui Béla al
III-lea – vezi pagina 11, 12).
În cadrul Universităţii din Ungvár (Ужгород) funcţionează
Facultatea de Ştiinţe Naturale şi Umaniste, în care limba de predare este
maghiara (az Ungvári Nemzeti Egyetem Magyar Tannyelvű Humán- és
160
Természettudományi Kara). În anul universitar 2009/2010, aici studiau
642 de tineri maghiari din Ucraina Carpatică, din care 283 la facultatea
cu limba de predare maghiară.
Maghiarii din SUA
Conform recensământului din 2012 în Statele Unite ale Americii
trăiesc 1537205 de cetăţeni care se consideră şi maghiari. Ei trăiesc în
comunităţi mai mult sau mai puţin compacte, cele mai mari colonii fiind
în statele Ohio (210608), New York (154465), Pennsylvania (144444),
California (131741), New Jersey (109305), Florida (106462), Michigan
(104987). Actualmente stratul de bază a acestor comunităţi ungureşti
este reprezentat pe de o parte de descendenţii revoluţionarilor refugiaţi
în perioada 1848-1849 (al căror strămoşi s-au bucurat de un respect
deosebit din partea SUA – vezi de exemplu localităţile denumite după
Lajos Kossuth, sau statuia acestuia din New York - Figura 1.), pe de
altă parte de revoluţionarii din 1956, al căror copii şi nepoţi se menţin
încă în aria culturii maghiare.
Acest fapt este demonstrat de grădiniţele ungureşti existente (de
ex. Denver, Colorado), sau de proiectul ReConnect Birthright iniţiat de
Fundaţia Kossuth, având scopul de a înlesni legăturile umane între
tinerii maghiari din SUA şi Ungaria. Dintre instituţiile ungureşti din
SUA cele mai importante sunt Biblioteca şi Asociaţia Istorică Maghiară
din New York, organul de presă Amerikai Magyar Népszava.
Hungarian Human Rights Foundation este o organizaţie, care
informează cercurile de decizie din Washington despre problemele
minorităţilor maghiare din ţările limitrofe Ungariei.
Comunitatea ungurească din SUA nu şi-a fondat un partid
propriu – precum maghiarii din România –, membrii ei activează în cele
două partide mari (Partidul Democrat şi Partidul Republican). În 1991
peste 30 de organizaţii maghiare au fondat Coaliţia Maghiară
Americană (Hungarian American Coalition) care reprezintă interesele
comunităţii maghiare în Washington.
161
Unirea virtuală a tuturor ungurilor
Odată cu trecerea timpului, istoria „celor trei Ungarii”, născute în
urma bătăliei de la Mohács (1526), respectiv ocuparea capitalei Buda de
către turci din 1541, a fost reconsiderată de nenumărate ori. Relaţia
dintre cele trei a fost şi ea concepută în diferite moduri de istorici. Un
exemplu elocvent pentru a sublinia diferenţa dintre istoricii maghiari şi
români vizavi de această „Treime” este faptul că Transilvania şi
Partium-ul (Partes adnexae) sunt concepute, în istoriografia română, ca
a treia ţară românească (alături de Ţara Românească şi Moldova).
Astfel, noţiunea de „cele trei Ungarii” (şi ceea ce reprezenta
aceasta pentru conştiinţa maghiară) şi-a pierdut înţelesul pe care l-a avut
după Mohács, alunecând încet în lumea istoriei, rămânând însă un
factor determinant al unităţii spirituale a ungurilor de pretutindeni.
În această ordine de idei, la data de 26 mai 2010, Parlamentul
Ungariei a votat cu o majoritate covârşitoare modificarea legii cetăţeniei
în aşa fel, încât aceasta să poate fi obţinută şi prin descendenţă. În urma
acestei legi, începând cu 1 ianuarie 2011 toţi maghiarii care trăiesc în
lume, pot opta şi pentru cetăţenia maghiară.
Maghiarii care s-au refugiat în Statele Unite, după represaliile din
1956 (vezi pagina 144-146) – adăugându-se descendenţilor soldaţilor
maghiari care fugeau de teroarea habsburgică din 1849 (vezi pagina
103-104) şi au luptat în Armata Nordului –, au devenit sau sunt pe cale
de a deveni (prin cerere) cetăţeni ai Ungariei. Statul ungar actual (2013)
depune eforturi susţinute pentru a identifica coloniile ungureşti din
întreaga lume şi pentru a le încuraja să-şi păstreze identitatea.
Consulatele şi ambasadele Ungariei au, în această perioadă, un caracter
mobil, diplomaţii participând la zilele consulare speciale, în metropolele
lumii, pentru a înlesni depunerea cererilor de cetăţenie.
Maghiarii care trăiesc în ţările vecine Ungariei, au şi ei dreptul să
ceară cetăţenia maghiară, dacă pot dovedi cu acte, că părinţii sau bunicii
lor au fost cetăţeni ai Ungariei, într-o anumită perioadă. Cei care au
obţinut cu succes acest act, primesc şi un card personal, cu care pot opta
pentru paşaport maghiar şi acte de bază (ca certificatul de naştere,
certificatul de căsătorie) redactate de autorităţile maghiare. Prin aceasta
162
se satisface şi o dorinţă mai veche a maghiarilor de peste hotarele
Ungariei de a avea acte oficiale, în care numele este trecut conform
ortografiei specifice ungureşti.
Congresele Fino-Ugrice
Popoarele fino-ugrice ţin legătura între ele şi după mii de ani de
existenţă separată. Ultimul congres al popoarelor fino-ugrice a fost
organizat în Ungaria (2012), la Siófok, aici fiind prezenţi în haine
populare pitoreşti chiar şi reprezentanţii unor popoare care sunt deja pe
cale de dispariţie. Primul congres a avut loc în 1992, la Syktyvkar
(capitala Republicii Komi), urmat de cel din 1996 de la Budapesta, în
2000 cel de la Helsinki (Finlanda), în 2004 cel de la Tallinn (capitala
Estoniei). Cel din 2008 a fost unul special, având loc în Siberia de
Nord-Vest, în Districtul Autonom Hantî-Manşi (oraşul Khanty-
Mansiysk), urmat de cel din Siófok (2012).
La aceste congrese, guvernele ţărilor (republicilor, districtelor
autonome) fino-ugrice, mai importante, sunt reprezentate la nivel înalt
(preşedinţi de stat sau miniştri), celelalte, prin trimişi speciali, lideri
social-culturali, profesori, activişti civili, studenţi, oameni simpli. La
congresul din Siófok de exemplu – alături de reprezentanţii guvernului
ungar – au fost prezenţi ministrul culturii din Estonia şi preşedintele
Republicii Mari (Rusia).
Legăturile Ungariei cu universităţile unor republici fino-ugrice
ruseşti, cum ar fi cu cea din oraşul Saransk (Republica Mordovia – vezi
Harta nr. 1) sau cu cea din Joskar Ola (Republica Mari) sunt strânse,
existând chiar catedre de limba maghiară, care oferă tinerilor
posibilitatea de a învăţa limba maghiară în aceste regiuni îndepărtate.
La Budapesta îşi perfecţionează maghiara învăţată şi studenţii din
Ijevsk, capitala Republicii Udmurtia (Harta nr.1).
Aceşti tineri studenţi primesc la sfârşitul studiilor diplomă de
profesor de limba maghiară (a doua specialitate). Maghiarii de peste
hotare prezintă şi ei interes real faţă de rădăcinile lingvistice comune
fino-ugrice. Un exemplu elocvent ar fi şi faptul, că acest congres a fost
invitat să-şi desfăşoare activităţile (la nivel de lucrări speciale) şi în
oraşul Cluj (Kolozsvár).
163
Anexe
Harta nr. 1. Magna Bulgaria, Magna Hungaria, 1235
164
Harta nr. 2. Partes adnexae, 1570
165
Harta nr. 3. Imperiul Austro-Ungar
166
Figura 1. Statuia lui „Louis Kossuth, the Great Champion of Liberty”
din New York, Riverside (foto: Csaba Szabó)
167
Bibliografie selectivă
Ágoston, G., Ottoman conquest and the Ottoman military frontier in
Hungary, in A Millenium of Hungarian Military History, New-York,
2002.
Andea, S., Pop I.-A. (coord.), Pe urmele trecutului: profesorului Nicolae
Edroiu la 70 de ani, Cluj-Napoca, 2009.
Bak, J. M., Király, B. K. (ed.), From Hunyadi to Rákóczi. War and
Society in Late Medieval and Modern Hungary, New York, 1982.
Bakay, K., A magyar államalapítás, Budapest, 1981.
Balázs, S., Román képviselet a dualista Magyarország parlamentjében,
vol. I-III, Cluj-Napoca, 2010.
Barta, I. et alii, Histoire de la Hongrie, 1974.
Bérenger, J., Istoria Imperiului Habsburgilor, Bucureşti, 2000.
Bertényi, I., Szende L., Anjou-királyaink és Zsigmond kora, Budapest,
2011.
Bethlen, I., Historia rerum Transilvanicarum, vol. I, Viennae, 1782.
Bibó, I., Szücs, J., Între Occident şi Răsărit, Sfântu Gheorghe, 1999.
Brandes, D., Grajdian V., Lukács O.(coord.), Scurtă istorie a bisericilor
şi comunităţilor religioase din Transilvania, Cluj, 2008.
Ciobanu, V., „Raţiune de stat şi solidaritate creştină în secolul XVII”, în
AIIAI, XXXII, 1995.
Costea, I., Solam virtutem et nomen bonum. Nobilitate, etnie,
regionalism în Transilvania Princiară (sec. XVII), Cluj-Napoca, 2005.
Crăciun, M., Ghitta, O. (coord.), Ethnicity and Religion in Central and
Eastern Europe, Cluj-Napoca, 1995.
Cserei, M., Erdély históriája (1661-1711), Budapest, 1983.
Dumitran, A., Botond, G., pr. Dănilă, N., Relaţiile interconfesionale
româno-maghiare în Transilvania (mijlocul secolului XVI – primele
decenii ale secolului XVIII), Alba Iulia, 2000.
Egyed, Á., Erdély 1848-1849, Miercurea Ciuc, 2010.
E. Kovács, P., Mátyás, a reneszánsz király, Budapest, 2008.
Engel, P., Beilleszkedés Európába a kezdetektől 1440-ig, in Magyarok
Európában I., Budapest, 1990.
Engel, P., Kristó, Gy., Kubinyi, A., Magyarország története 1301-1526,
Budapest, 2005.
168
Engel, P., Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-
1526, Cluj-Napoca, 2006.
Erdély története (A kezdetektől 1606-ig), vol. I, Budapest, 1988.
Etnie şi confesiune în Transilvania, Alba Iulia, 2003.
Feneşan, C., Constituira Principatului autonom al Transilvaniei,
Bucureşti, 1997.
Földes, Gy., Magyarország, Románia és a nemzeti kérdés 1956-1989,
Budapest, 2007.
Gergely, A., Istoria Ungariei, Cluj-Napoca, 2000.
Gerő, A., A polgárosodás kora, Budapest, 1992.
Gyarmati, Gy., Valuch T., Hungary under Soviet domination: 1944-
1989, Social Science Monographs, 2008.
Honfoglalás és nyelvészet , Budapest, 1997
Istoria Românilor, Academia Română, vol. V, VI, Bucureşti, 2012.
Johnson, L. R., Central Europe. Enemies, Neighbors, Friends, New
York & Oxford, 1996.
Kann, R. A., A History of the Habsburg Empire 1526-1918, Los
Angeles & London, 1974.
Kádár, J., For a socialist Hungary: speeches, articles, interviews 1968-
1972, Budapest, 1974.
Királyok könyve, Gyula, 1994.
Köpeczi, B. (coord.), Histoire de la Transilvanie, Budapest, 1989.
Kraus, G., Cronica Transilvaniei 1608-1665, Bucureşti, 1965.
Kristó, Gy., Magyarország története 895-1301, Budapest, 2007.
La Renaissance et la Reformation en Pologne et en Hongrie, Budapest,
1963.
Lendvai, P., Ungurii. Timp de un mileniu învingători în înfrângeri,
Bucureşti, 2001.
Magyar Kódex, Az Árpádok világa. Magyar művelődéstörténet a
kezdetektől 1301-ig, vol. I-II, Budapest, 1999.
Magyarország története,vol. I-XXIV, Debrecen, 2009-2010
Makkai, L., Histoire de Transylvanie, Paris, 1946.
Mezey, B., Government of the Transylvanian State in the 17th Century
(Princely Power During the Reign of Gábor Bethlen), Budapest, 1991.
Mitu, S., Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Cluj-Napoca,
2006.
169
Molnár, M., A Concise History of Hungary, Cambridge, 2001.
Montgomery, J. F., The Unwilling Satellite, New York, 1947.
Nagy, L., Bethlen Gábor a független Magyarországért, Budapest, 1969.
Nouzille, J., Transilvania zonă de contacte şi conflicte, Bucureşti, 1995.
Oppenheim, W., Europa şi despoţii luminaţi, Bucureşti, 1998.
Ormos, M., Hungary in the age of the two World Wars 1914-1945.
Social Science Monographs, 2007.
Pop, I.-A., Nägler, T., Magyari, A. (coord.), Istoria Transilvaniei, ,
Cluj-Napoca, 2003.
Pop, I.-A., Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor
până la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, 1997.
Pray, G., Gabrielis Bethlenii principatus Transsilvaniae, tom I, Pest,
1816.
Pryce-Jones, D., The Hungarian Revolution, London, 1969
Romsics, I., Hungary in the Twentieth Century, Budapest, 1999.
Romsics, I., Magyarország Története a XX. Században, Budapest, 2003
Romsics, I., Történelem, Történetírás, Hagyomány, Budapest, 2008.
Sălăgean, T., Mitu, M. (coord.), Principele Ştefan Bocskai şi epoca sa,
Cluj-Napoca, 2006.
Szakály, F., Virágkor és hanyatlás 1440-1711, in Magyarok Európában
II., Budapest, 1990.
Szegedi, E., Identităţi premoderne în Transilvania, Cluj, 2002.
Szekfü, G., Bethlen Gábor, Budapest, 1929.
Szendrei, L., A magyar múlt dicső fejezetei, Debrecen, 2006.
Szilágyi, S., Transsylvania et bellum boreo-orientale acta et documenta
(Erdély éz az északkeleti háború levelek és okiratok), tom I, Budapest,
1890.
The 1956 Hungarian Revolution. A History in Documents. edited by
Békés Csaba, Malcolm Byrne, Rainer M. János A National Security
Archive Cold War Reader, Budapest, 2002.
Ungváry, K.,The siege of Budapest: One hundred Days in World War
II, London, 2006.
Várkonyi, A. R., „Gábor Bethlen and Transylvania Under the Rákoczis
at the European Peace Negotiations 1648-1714”, în Studia Hungarica,
31, München, 1987.
170
Várkonyi, A. R., „Historical Personality, Crisis and Progress in the 17th
Century Hungary”, în Studia Historica Academiae Scientiarum
Hungariae, vol. 71, 1970.
Várkonyi, Á. R., „La coalition internationale contre les Turcs et la
politique etrangère Hongroise en 1663-1664”, în Etudes Historiques, I,
Budapest, 1975.
Veliky, J., A polgárosodás hajnala, in Magyarország krónikája, vol. 9,
Budapest, 1992.
Zöllner, E., Istoria Austriei, Bucureşti, 1997.
171
Cuprins
Prefaţă 3
De la origini până la descălecat 4
(Ferenc Páll-Szabó)
Magna Hungaria 7
Levédia 8
Etelköz (Atelkuzu) 10
Descălecatul 10
Campanii de jaf (invazii) 14
Domnia lui Géza 15
Societatea maghiară în pragul formării statale 17
Regalitatea Maghiară în Evul Mediu (1000 şi 1526) 22
(Dr. Éva-Andrea Váradi)
Perioada lui Ştefan I (cel Sfânt) (1000-1038) 22
Regii Arpadieni 25
Andrei I (1046-1060) 26
Ladislau I (cel Sfânt) (1077-1095) 27
Coloman Cărturarul (1095-1116) 29
Andrei al II-lea (1205-1235) 31
Béla al IV-lea (1235-1270) 35
Ultimii regi Arpadieni 37
Societate, economie, cultură 38
Carol Robert de Anjou (1301-1342) 40
Ludovic I (cel Mare) (1342-1382) 43
Sigismund de Luxemburg (1387-1437) 46
Iancu de Hunedoara 50
Matia Corvinul (1458-1490) 52
Vladislav II Jagello (1490-1516) 55
Ludovic al II (1516-1526) 56
172
Societate, economie, cultură 57
Maghiarii în secolele XVI-XVII (Dr.Ciprian Rad) 59
Ungaria otomană 64
Ungaria regală (Habsburgică) 66
Principatul Transilvaniei 71
Epoca Habsburgică a Ungariei (Sándor Pócsai) 86
Lupta de eliberare a lui Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711) 87
Perioada compromisurilor (1711-1825) 89
Epoca reformelor (1825-1848) 94
Revoluţia şi războiul de eliberare din anii 1848-1849 97
Neoabsolutismul si liberalismul habsburgic (1849-1867) 103
Dualismul Austro-Ungar 107
Istoria Ungariei în perioada 1914-2013 (Dr. László Wellmann) 117
Postfaţa editurii, cu date despre maghiarii de peste hotarele
Ungariei şi congresele Fino-Ugrice
(Csaba Szabó, Clubul Media Corbul Alb) 154
Maghiarii din Slovacia 154
Maghiarii din Serbia 155
Maghiarii din Croaţia 156
Maghiarii din Slovenia 156
Maghiarii din România 157
Maghiarii din Ucraina 159
Maghiarii din SUA 160
Unirea virtuală a tuturor ungurilor 161
Congresele Fino-Ugrice 162
Anexe 163
Bibliografie selectivă 167