FACOMATOZE

• Facomatoze: este un nume de ansamblu al unui grup de boli congenitale, în care se asociază malformaţii diverse ale sistemului nervos şi tumori benigne de origine ectodermică ale pielii, mucoaselor, ochiului şi sistemului nervos central, denumite facoame (phakos=linte, lentilă).

CLASIFICARE (ICD-10-AM) Q85 Facomatoze, neclasificate altundeva Exclude: ataxia telangiectazica [Louis-Bar: G11.3 Ataxia cerebeloasa cu

defect de reparatie a AND) şi disautonomia familiala [Riley-Day:G90.1 Neuropatia autonoma periferica idiopatica] Q85.0 Neurofibromatoza (nemaligna) (boala Von Recklinghausen) Q85.1 Scleroza tuberoasa (boala Bourneville sau epiloia)

Q85.8 Alte facomatoze Exclude: sindromul Meckel-Gruber (Q61.9: Boala chistica a rinichiului, nespecificata)

Q85.81Sindromul Peutz-Jeghers Q85.82 Sindromul Sturge-Weber(-Dimitri) Q85.83 Sindromul Von Hippel-Lindau Q85.84 Sindromul Gardner (Sindromul de polipoza osteomatoasa intestinala)

Q85.89 Alte facomatoze specificate Q85.9 Facomatoza, nespecificata Hamartoza NOS

Ataxia telangiectazica Louis-Bar

Sindromul Ataxie-telangiectazie este o afectiune multisistemica autozomal-recesiva caracterizata

printr-o degradare neurologica progresiva,

ataxie cerebeloasa, imunodeficienta variabila cu

susceptibilitate pentru infectii pulmonare,

alterarea maturizarii unor organe, hipersensibilitate

la radiatiile X, telangiectazii oculare si cutanate si

predispozi¡ie la malignitati.

Gena responsabila este situata pe cromozomul 11q22-23.

Gena A-T, denumita ATM (ataxia-telangectazia

mutated), este componenta a familiei genelor înrudite cu fosfatidil-3-kinaza cu rol în controlul ciclului celular,

transductia semnalului mitogenic, recombinarea meiotica, raspunsul la lezarea ADN si transportul intracelular al proteinelor.

Incidenta probabila a A-T este de 1 caz la 100.000 de nasteri .

Sex ratio evidentiaza o distributie egala a bolii. La copilul mic trasaturile caracteristice ale A-T pot fi nedetectabile. Primul semn distinctiv este ataxia cu debut în primii ani de viata. Dupa vârsta de 5 ani aceasta progreseaza rapid asa încât dupa 10- 11 ani bolnavul necesita deja carucior cu rotile.

Telangiectaziile oculocutanate, al doilea semn distinctiv al A-T, apar de regula mai târziu decât ataxia, între 3 si 6 ani.

Examenul fizic Acesta confirma în principal anomaliile neurologice (ataxia si miscarile anormale ale ochilor în toate cazurile si coreoatetoza în 30- 90% dintre cazuri) si telangiectaziile oculare si cutanate. Ataxia debuteaza la vârsta de sugar, dar devine manifesta odata cu instalarea mersului, de obicei între 12 si 14 luni, fiind precoce asociata cu miscari anormale ale capului. Progreseaza lent, dar constant. Ataxia poate fi mascata de aparitia abilitatilor motorii normale între 2 si 5 ani determinând parintii sa perceapa chiar o ameliorare a mersului. În aceasta etapa se stabileste diagnosticul de paralizie cerebrala ataxica sau atetozica, dar copiii afectati au un mers particular („mers de clown“), foarte sugestiv pentru A-T. Progresiunea ataxiei se accelereaza dupa vârsta de 5 ani, iar în absenta telangiectaziilor, frecvent se stabileste diagnosticul de boala Friedreich. Oricum, în jurul vârstei de 10-11 ani, bolnavul ajunge în caruciorul cu rotile. Dissinergia si tremorul intent¡onal devin mai pregnante cu vârsta. Contractiile mioclonice ale trunchiului si membrelor, în special intentionale, apar dupa vârsta de 9-10 ani putând antrena caderi bruste. Activitatea voluntara redusa si hipotonia apartin de asemenea simptomatologiei cerebeloase.

Caracteristicile faciale (facies „relaxat“, posomorât, aparent neatent, contrastând cu aspectul general vesel al bolnavilor) cu hipotonie faciala cerebeloasa, cu tegumente faciale atrofice, lipsite de suplete, se observa numai la copilul mare. Postura gârbovita, cu umerii cazuti si capul aplecat înainte si înclinat pe o parte, realizeaza impresia de slabiciune musculara, oboseala si îmbatrânire precoce. Semnele oculomotorii prezinta importanta deoarece preced aparitia telangiectaziei si evolueaza lent: sacade lente, fixarea tintelor prin devierea capului (si nu a ochilor) asociata cu clipire fortata; devierea ochilor, absenta nistagmusului optokinetic, etc.

Retardul mental, prezent la 30% dintre bolnavi, nu este o caracteristica a A-T. Telangiectazia este al doilea semn clinic major al bolii. Apare mai târziu decât ataxia fiind observata dupa vârsta de 3-6 ani, iar uneori la adolescen¡. Vasele conjunctivale ectaziate sunt observate in unghiul ambilor ochi, cu dispunere orizontala dinspre regiunea ecuatoriala catre limbul corneean. Telangiectaziile intereseaza ulterior pleoapele, urechile si fosele cubitale si poplitee.

Progeria la nivelul parului

si tegumentelor reprezinta de asemenea o trasatura

majora a bolii: par încaruntit (chiar si la

copiii mici!); atrofia tegumentelor fetei, modificari

sclerodermoide; zone atrofice similare unor cicatrice

postvariceloase de mari dimensiuni si pavilioane

auriculare rigide; facies emaciat; blefarita

cronica seboreica.

Alte modificari cutanate: anomalii de pigmentare

(hiper/hipopigmenta¡ie) similare poikilodermiei

din sclerodermie cu atrofii cutanate si

telangiectazie; pete „café-au-lait“, efelide, vitiligo,

dermatita seboreica, hirsutism la nivelul membrelor

(la fete) etc.

Asocierea cu neoplazii este de 100 de ori mai

ridicata decât la popula¡ia generala. La copii, în

peste 85% dintre cazuri, este vorba despre leucemia

limfoblastica acuta asau de limfoame, în

timp ce, la adult, predomina tumorile solide.

Prognostic Tulburarile neurologice au o evolutie lent progresiva, la bolnavii cu vârste mai mari aparând semne de degenerare spinocerebeloasa (pierderea reflexelor tendinoase profunde, atrofie musculara spinala). Majoritatea bolnavilor ajung în carucior cu rotile între 10 si 15 ani, desi exista si forme usoare. Decesul apare în adolescenta, de obicei prin infectii bronhopulmonare si malignitati sau prin asocierea acestora. Vârsta medie de deces este de 20 de ani În absenta malignitatilor supravietuirea este posibila pâna la 50-60 de ani. Heterozigo¡ii au un risc crescut de deces, cu 7-8 ani mai devreme decât populatia generala, prin cardiopatie ischemica sau cancer.

Tratament În absenta unui tratament specific, masurile terapeutice se adreseaza infectiilor. Speranta de viata s-a prelungit prin utilizarea antibioticelor si a tratamentului de substitutie periodica cu imunoglobuline iv. Tratamentul manifestarilor neurologice este deceptionant. Unele ameliorari ale coordonarii motorii s-au obtinut cu blocante betaadrenergice. Sunt de asemenea controversate atât utilizarea cât si dozele de chimio- si radioterapie pentru malignita¡ile limfatice, evitându-se ciclofosfamida si bleomicina

Disautonomia familiala Riley-Day

DISAUTONOMIE - denumire a ansamblului tulburarilor le gate

de perturbarile functionale ale 'sistemului nervos vegetativ.

Disautonomia familiala: debut: copilărie, transmisie Autosom-recisiva Se intilneste practic in exclusicitate la evreii Ashkenazi.

Probilitate de a avea un copil cu patologia data la aceasta

populatie e 1/30.

Dupa descoperirea acestui sindrom au fost stabilite 600 de

cazuri de sdr.Riley-Day, 350 din acesti bolnavi sunt in viata. Etiologie: mutatia genei IKBKAP, cromosomul 9

Manifestarile clinice: - fluctuaţii ale TA - acrocianoză - scăd. lacrimaţiei - diaree sau constipaţie - dizartrie

NEUROFIBROMATOZA TIP I

Riccardi a sugerat o clasificare a neurofibromatozei în 1982 în 8 tipuri, dintre care cele mai frecvente sunt neurofibromatoza tip 1 (85% din cazuri, cu incidenta de 1:3.500 persoane), neurofibromatoza tip 2 (mai

rara, cu o inciden¡å de 1 : 50.000, caracterizata prin

prezenta bilateralaa neurinomului de nerv acustic),

fiind descrise si alte tipuri mult mai rare (ex: tipul 5 –

forma segmentarade boala, forma cu debut tardiv –

tipul 7, tipul de neurofibromatoza cu hamartoame ale

irisului, etc).

Genetica

Cele 2 tipuri mai frecvente de boala sunt distincte fenotipic si genetic:

• gena NF-1 a fost localizata pe bratul lung al cromozomului 17 si codifica o proteina numita neurofibromina;

• gena NF-2 a fost identificatå la nivelul cromozomului 22, fiind numita SCH si codifica o proteina numita merlina sau schwanonima. Genele

NF-1 si NF-2 sunt considerate a fi gene supresoare

tumorale („tumor supressor gene“), iar

anomaliile genice conduc la tumorogeneza.

Maladia Von Recklinnghausen

Maladia Von Recklinnghausen (sau neurofibromatoza tip I) este cea mai frecventă dintre neurofibromatoze cu o incidența de 1/3000-1/5000 de nașteri.

Este o boalã cu transmitere autozomal dominantã cu penetranța mare,existând însã un procent destul de mare de cazuri în care este implicatã o mutație de

novo.Gena patologicã incriminatã în apariția bolii

este situatã pe cromozomul 17, regiunea 17q11.2,

produsul acestei gene fiind neurofibromina,o

proteinã cu rol în controlul diferenâierii și

proliferãrii celulare

Boala prezintã manifestãri la nivel cutanat

dar poate afecta si organele sau sistemele interne.

Petele „café-au-lait“ sunt pete pigmentare cu

dimensiuni între 0,5 si 50 cm ce apar de obicei

înainte de vârsta de 2 ani. Pânã la vârsta adultã

ele sunt prezente la aproximativ 90% dintre

pacienþi. Nu s-a demonstrat însã nici o corelaþie

între numãrul petelor pigmentare si severitatea

bolii. Mai rar se întâlnesc macule lentiginoase

mici,dispuse axilar sau inghinal, leziuni ce apar

mai târziu în evoluþie si care sunt cunoscute sub

numele de semnul Crowe.

Neurofibroamele cutanate sunt de douã feluri: superficiale (sau dermice) - sunt tumorete pediculate moi, prezente mai ales pe trunchi în numãr variabil si neurofibroame plexiforme nodulare, prezente mai rar, se dezvoltã de-a lungul trunchiurilor nervoase si sunt mai ferme la

palpare.

Dacã cresterea lor este rapidã trebuie suspectatã o transformare neoplazicã.

Pruritul a fost observat în special la pacientii cu multiple neurofibroame si o implicare a degranulãrii

mastocitare a fost luatã în discuþie .

Afectarea ocularã se face cel mai frecvent sub forma nodulilor Lisch, care sunt hamartoame ale irisului,cel mai adesea asimptomatice. Cea mai frecventã tumorã la nivelul sistemului nervos central este gliomul optic,o tumorã care în evolutie poate cauza pierderea vederii. Alte tumori ce pot sã aparã la acest nivel sunt meningioamele si astrocitoamele. De asemenea, un usor retard mental poate fi prezent în peste 10- 15% din cazuri.

Afectarea musculoscheletalã cel mai adesea constã în displazii vertebrale care pot duce la scoliozã importantã cu corectie cel mai adesea chirurgicalã.

Displaziile sphenoide sunt detectate de obicei radiologic.

S-au constatat unele cazuri de anomalii endocrinologice precum pubertatea precoce sau întârziatã si feocromocitomul, sau de anomalii vasculare precum hipertensiunea arterialã, fie în cadrul feocromocitomului, fie datã de o stenozã de arterã renalã .

Complicatiile cu prognosticul cel mai rezervat sunt dezvoltarea malignitãtilor.

Neurofibrosarcomul este cea mai frecventã tumorã aparutã

în cadrul acestei maladii, dar au mai fost descoperite si cazuri de schwannom malign si leucemie mielomonocitarã cronicã juvenilã

Criteriile de diagnostic 1. Macule café-au-lait: peste 6 macule cu diametru > 5 mm prepubertar sau > 15 mm postpubertar; 2. Pistrui axilari si inghinali; 3. Cel putin doua neurofibroamele: tumori benigne, de consistenta moluscoida, se invagineaza la digitopresiune; structural sunt constituite din fibroblasti si celule Schwann. Neurofibroamele pot fi cutanate, subcutanate si plexiforme si cu localizari variate (mediastinal, orbital, paravertebral cu invazie medulara, nervi periferici, etc); 4. Doi sau mai mul¡i noduli Lisch; apar mai frecvent în decada a 2-a de viata. Se impune diagnosticul diferential cu nevii sau pistrui irieni (pentru diferen- tiere este necesara examinarea biomicroscopica pol anterior ocular); 5. Glioame caii optice – tulburari de vedere, cecitate, sindrom de hipertensiune intracraniana; necesita examinarea câmpului vizual (campimetrie) si monitorizarea acuitatii vizuale; 6. Anomalii osoase: displazie aripa sfenoidala, cifoscolioza, pseudartroza oaselor lungi (tibie), subtierea corticalei oaselor lungi, zone de transparenta osoasa, etc); 7. Rude de grad I cu neurofibromatoza tip 1.

Evolutia si prognosticul bolii este dificil de stabilit datoritã unei palete largi de forme clinice, de la forme oligosimptomatice la forme grave cu leziuni gigante sau generalizate. Transformarea malignã este cea care oferã un prognostic rezervat bolii, alãturi de afectãri ale calitãtii vietii date de celelalte posibile complicatii. Sfatul genetic este obligatoriu. Dacã un pãrinte are boala, 50% dintre copii o pot mosteni. În familiile în care s-a nãscut un copil cu aceastã boalã iar pãrintii nu au leziuni,este vorba de o formã sporadicã si nu e nevoie de efectuarea unui diagnostic intrauterin. Acesta se poate face în sãptãmâna 9 de sarcinã prin punctie biopsie de trofoblast.

Scleroza Tuberoasã (Boala Bourneville)

Scleroza tuberoasã Bourneville (complexul sclerozei tuberoase, epiloia, boala Bourneville, maladia Pringle, hamartomatoza sistemicã multiplã ereditarã, neurinomatoza centralis etc)

este o afectiune geneticã, ce face parte din grupul

facomatozelor si presupune manifestãri cutanate

(cel mai frecvent angiofibroame faciale) asociate

cu tulburãri neurologice, oculare, osoase si

viscerale. Triada descrisã clasic cuprinde: leziuni

cutanate, epilepsie (convulsii) si deficiente

mintale.

Scleroza Tuberoasã Bourneville este o

maladie cu transmitere autozomal dominantã, cu

penetrantã înaltã, dar incompletã.

Prevalenta este

de 5–7 cazuri la 100.000 de locuitori. Nu s-a

observat o predominantã legatã de sex sau rasã.

Incidenta variazã între 1/6.000 si 1/30.000 de

nasteri.

Aproximativ o treime dintre cazuri sunt

mostenite, restul survin în urma unor mutatii

genetice spontane.

Studiile cu RFLP în anumite pedigriuri au localizat gena mutantã pe cromozomul 9 (TSC1, ce intervine în sinteza hamartinei) sai în alte pedigriuri pe cromozomul 16 (TSC2, cu rol în sinteza tuberinei). Tuberina si hamartina rãspund de reglarea cresterii numãrului si dimensiunilor celulare, mutatiile TSC1 si TSC2 determinând aparitia hamartoamelor caracteristice

Debutul bolii este în general situat în

copilãrie, dar diagnosticarea dupã vârsta de 20 de

ani nu este neobisnuitã.

Frecvent, primele semne

ale bolii sunt manifestãrile cutanate, în special

petele acromice sau hipopigmentate.

Sindromul clasic constã în triada epilepsie,

retard mintal si angiofibroame faciale.

Tabloul clinic al bolii poate varia de la forme

fruste, cu simptomatologie minimã, pânã la

forme cu atingere cutanatã si pluriorganicã.

Manifestãrile extracutanate pot fi reprezentate de:

– Manifestãri neurologice: crizele epileptice (cu debut frecvent în primul an de viatã, înaintea aparitiei leziunilor cutanate tipice, eventual asociind pete acromice), deficiente mintale de grad variabil, pânã la retard mintal sever, sindromul West, tumori – tumora subependimarã cu celule gigante (cel mai frecvent de tip astrocitom), noduli calcificati sau scleroza difuzã a encefalului. – Manifestãri oculare: hamartoame retiniene sau de nerv optic, zone depigmentate retiniene, glioame, astrocitoame, edem papilar.

Manifestãri cardiace – rabdomioame (în special pe pereþii ventriculari si pe sept), care pot fi evidentiate ecografic. – Manifestãri renale – chisturi renale, angiomiolipoame renale (multiple si bilaterale). Foarte rar poate apãrea carcinomul renal. – Manifestãri osoase: aspect pagetoid al oaselor craniene, hiperostoze, imagini radiologice pseudochistice la nivelul mâinilor. – Manifestãri pulmonare – chisturi pulmonare, limfangiomatoza pulmonarã.

Diagnosticul pozitiv de sclerozã tuberoasã Bourneville se sustine în prezenta a

2 criterii majore sau a unui criteriu major asociat cu douã minore.

Atitudinea terapeuticã este individualizatã în funcþie de localizarea leziunii vizate: Pentru determinãrile de la nivelul sistemului nervos central, se opteazã pentru îndepãrtarea chirurgicalã în caz de crestere documentatã sau prezenta simptomelor. În spasmul infantil de primã linie este Vigabatrin, dar se poate opta si pentru alte anticonvulsivante. Crizele epileptice pot fi rezistente la politerapia cu anticonvulsivante, uneori fiind necesarã interventia neurochirurgicalã.

Pentru leziunile cutanate, optiunile terapeutice sunt numeroase: angiofibroamele faciale pot fi obiectul dermabraziunii, laser-terapiei, electrocauterizãrii; tumoretele Koenen se pot preta la excizie chirurgicalã, electrocauterizare. Prognosticul în scleroza tuberoasã Bourneville este relativ bun în formele usoare si rezervat în formele grave cu leziuni mari, cerebrale si viscerale. Prognosticul vital este apreciat în functie de severitatea manifestãrilor neurologice, renale si cardiace. Prognosticul functional este determinat de prezenta sau absenta deficitelor mintale si de severitatea afectãrii oculare (rar se poate ajunge la pierderea vederii). Prognosticul estetic depinde de gradul de extensie al leziunilor dermatologice.

Sindrom Meckel-Gruber Incidenta 1:70 000 - 90 000 de nou-nascuti, B1:F1. Când un encefalocel occpital este asociat cu polidactilie, rinichi polichistici şi alte malformaţii (gura de lup, hemangioame,hidrocefalee,anencefalee,anoftalmie, hipotelorism,catarcta,vicii cardiace,aplazia cereberului), el este considerat a fi o parte a sindromului Meckel- Gruber, care este transmis ca o „trăsătură“ autozomal

recesivă (Bergsma D, 1979; Smith DDW, 1982).

Diagnosticul prenatal este disponibil pentru defectele

de închidere ale tubului neural.

Copii bolnavi se nasc cu hipoplazie prenatala moderata, decedeaza in perioada perinatala sau pe parcursul primului an de viata.

Sindromul Peutz Jeghers •AD •Mutaţie pe Cz 19 gena STK 11 (serin - treozin kinază)

Sindromul Peutz-Jeghers este caracterizat de combinatia dintre leziunile pigmentate ale mucoasei bucale si polipii gastrointestinali.

Se asociază cu o creştere de 15 ori a riscului de cancer comparativ cu populaţia generală; neoplaziile afectează în special tractul gastrointestinal (pancreasul şi organele cavitare), dar şi aparatul reproductiv masculin şi feminin şi plămânul. Morbidităţile asociate sindromului PJ includ obstrucţia intestinului subţire şi intususcepţia, durerea abdominală, hematochezia, anemia şi prolapsul unui polip rectal; acestea se produc de obicei în a doua şi a treia decadă de viaţă. Aproximativ 50% din pacienţi dezvoltă un cancer până la vârsta de 57 de ani. Anamneza poate releva un istoric familial de sindrom PJ, episoade repetate de durere abdominală sau sângerare intestinală inexplicabilă la pacienţi tineri (sub 25 de ani), neregularităţ i ale ciclului menstrual la femei (prin hiperestrogenism), pubertate precoce.

Manifestari clinice ale sindromului Peutz-Jeghers cuprind: -istoric familial de sindrom Peutz-Jeghers -episoade repetate de durere abdominala la un pacient sub 25 de ani -hemoragie intestinala inexplicabila la un pacient tinar -prolapsul tesutului rectal, pubertate precoce -menstructaie neregulata la femei prin hiperestrogenism prin tumori ale tractului sexual -ginecomastie la barbati prin producere de estrogeni din tumorile celulelor Sertoli testiculare -intussusceptie gastrointestinala cu obstructie intestinala.

Sindromul Sturge-Weber este o anomalie de dezvoltare, cu incidenta scazuta, caracterizata prin malformatii vasculare ale encefalului si fetei. Inicdenta 1:50000. M:F = 1:1. Etiologia acestui sdr posibil e legata cu cromozomul 4. Se considera ca are drept cazuza persistenta plexului vascular in jurul portiunii cefalice a tubului neural. Acest plex regreseaza in saptamana a 9-a de viata intrauterina. Dezvoltarea patologica al embrionului in boala data are loc la 6-9 saptamina. Din plexul vascular se formeaza angioame in tubul neural. De la nastere este prezenta o malformatie vasculara a fetei, numita pata de vin de Porto sau nevus flammeus. Cel mai frecvent este unilaterala, fiind distribuita in jurul zonelor de emergenta trigeminala. Leziunile faciale se asociaza cu malformatii vasculare meningeale de aceeasi parte, care induc convulsii, retard mental sau hemiplegie de partea opusa. Pot fi prezente manifestari oculare: glaucom, malformatii ale conjunctivei, coroidei, retinei. Manifestarile orale sunt relativ frecvente si constau in modificari hipervasculare ale mucoasei. Hiperplazia gingivalapoate fi determinata de proliferarea vasculara, dar si de medicatia anticonvulsivanta (fenitiona). Prognosticul sindromului Sturge-Weber depinde de natura leziunilor. Petele vasculare pot fi tratate cu laser-terapie. Uneori este necesara interventia chirurgicala de indepartare a leziunilor angiomatoase intracraniene. Leziunile gingivale induc dificultati de mentinerea a igienei orale. Terapia laser este indicata si pentru aceste leziuni.

Sindromul Von Hippel-Lindau Este o afectiune genetica multisitemica caracterizata de o crestere anormala a vaselor de sange, cu dezvoltarea anormala a unor gheme de vase capilare numite angioame sau hemangioblastoame. Aceste cresteri anormale se pot produce in retina, encefal, maduva spinarii, glandele endocrine sau alte parti ale corpului. Genele pentru boala Von-Hippel Lindau (VHL) se gasesc pe cromozomul 3 si se transmit in mod dominant. Daca unul dintre parinti are o gena dominant, fiecare dintre copii nascuti are sanse de 50% de a face boala. Genele VHL sunt gene supresoare tumorale avnad rolul de a opri cresterea anormala si proliferarea celulelor maligne. Pierderea lor se asociaza cu disparitia efectului inhibitor asupra evantualelor dezvoltari ale unei malignitati. La fel ca si genele Rb (retinoblastom) au efect de “paznic” impotriva proceselor de tumorigeneza.

Semnele si simptomele asociate cu boala Von Hippel-Lindau: • cefalee • tulburari de echilibru • ataxie • ameteli • deficite motorii ale membrelor • tulburari de vedere • hipertensiune arteriala • angioame cutanate • tulburari de vedere • parapareza

Descoperiri sau asocieri ocazionale: • hemangioame faciale • hemangioame in glandele

suprarenale • hemangioame pulmonare • hemangioame hepatice • chiste multiple ale

pancreasului • chiste multiple renale • chiste multiple la epididimului • carcinom renal • hipernefrom • feocromocitom • adenocarcinoame ale ampulei

Vater • paraganglioame • policitemie

Sindromul Gardner se transmite autozomal dominant. In mod obisnuit, daca un parinte are sindrom Gardner, fiecare dintre copiii sai, indiferent de sex, are o “sansa” de 50% sa prezinte acest sindrom. Sindromul poarta numele lui Eldon J. Gardner (1909-1989), profesor de genetica ce a descris sindromul pentru prima data in 1951.

Sindromul Gardner reprezinta o varianta a bolii numita polipoza adenomatoasa familiala (PAF). Polipoza adenomatoasa familiala este o afectiune ereditara ce se caracterizeaza prin aparitia a numerosi (sute-mii) polipi (mici excrescente cu caracter benign ce apar pe suprafata unei mucoase) pe suprafata interna a colonului si rectului.

Cauza aparitiei sindromului este considerata a fi o mutatie la nivelul genei APC, la nivelul cromozomului 5, banda q21. Aceeasi gena este mutanta in cazul polipozei familiale adenomatoase, o situatie ce este mai frecventa si predispune de asemenea la aparitia cancerului de colon.

Exista anumiti factori care diferentiaza chisturile cutanate asociate sindromului Gardner de chisturile obisnuite: Acestea apar la o varsta mai mica (in preajma pubertatii) decat cele obisnuite si respectiv in localizari mai putin comune, cum ar fi fata, scalpul sau extremitatile. Sunt in general multiple (la 50-65% dintre pacienti). Alte semne ale sindromului Gardner includ: Fibroame,Lipoame, Leiomioame ,Neurofibroame ,Leziuni cutanate pigmentare Manifestari non-cutanate ale sindromului includ: Tumori desmoide: apar ca mariri de volum la nivelul peretelui abdominal anterior si sunt adesea precedate de o procedura chirurgicala. Incidenta in cadrul sindromului este de 8.9%. Osteoamele: sunt necesare pentru diagnosticul de certitudine. Mandibula este cea mai comuna localizare. Totusi, osteoame pot aparea si la nivelul craniului si oaselor lungi. Osteoamele preced ca aparitie polipii si deci pot fi considerate markeri sensibili ai sindromului. Uneori acest sindrom poate fi identificat de catre medicul stomatolog, prin prezenta de dinti supranumerari sau se poate prezenta sub forma de multiple osteoame mandibulare:

Varsta: Desi polipii incep sa se formeze la pubertate, varsta medie a diagnosticarii este 22 de ani. Formarea osteoamelor o precede insa pe cea a polipilor. De obicei, malignizarea polipilor colonici este observata la pacienti cu varste cuprinse intre 30 si 50 de ani. Varsta medie de diagnosticare a tumorii maligne colonice este 39 de ani. In diagnosticarea sindromului se pot folosi urmatoarele: Teste de laborator: • Screening tiroidian. • Studiul cromozomilor de la nivelul limfocitelor pe frotiu de sange periferic. Teste imagistice: • Sunt esentiale in diagnostic si cuprind: o Radiografie panoramica a mandibulei, ce poate releva subtile opacitati. o Radiografia de oase lungi poate sa determine prezenta de osteoame la acest nivel. o Ultrasonografia poate detecta tumorile tiroidiene. Alte recomandari: • Este de dorit efectuarea unui examen oftalmologic in vederea detectarii de leziuni la nivel ocular. • Teste in vederea depistarii hemoragiilor oculte, sigmoidoscopia si endoscopia de tract gastrointestinal superior sunt necesare cel putin 1 data la 1 an pana la momentul in care pacientul implineste varsta de 50 de ani.

Mortalitate/Morbiditate: Daca nu este aplicat un tratament chirurgical adecvat, respectiv rezectia colonica, polipii progreseaza spre malignizare in proportii variabile, in medie 58-100%. Histologie: Examenul anatomopatologic in cazul chisturilor epidermoide asociate sindromului Gardner releva aceleasi aspecte ca in cazul unui chist epidermoid neasociat sindromului. Conform unui studiu, 63% din chisturile examinate de la bolnavii cu sindrom Gardner au prezentat coloane de celule, calcificari si o matrice bazofila ce delimita chistul. Tratament : • Colectomia este recomandata daca sunt detectati la colonoscopie cel putin 30 de polipi sau daca biopsia releva displazie sau degenerare maligna. • Conservarea chirurgicala a rectului creste cu 25% sansele pacientului de a dezvolta cancer rectal. De aceea este recomandata si rezectia rectului. • In general, manifestarile cutanate nu necesita tratament. Complicatii: • Polipii au o rata foarte inalta de malignizare. • Femeile prezinta un risc crescut de dezvoltare a carcinomului tiroidian.