FUNDAMENTELE CONSTRUC IEI ECONOMIEI EUROPENE
1. Economia europeană este ramura economiei care se referă la construcţia
europeană şi la procesul de integrare impulsionat de tratatele de la Roma din 1957.
2. Construcţia economică europeană, care a demarat cu adevărat la sfârşitul anilor
1950, nu s-a desfăşurat conform unui proces regulat tinzând treptat spre integrarea
totală.
3. Istoria Europei Comunitare este marcată de salturi înainte – cum sunt cele care au
însoţit semnarea Tratatului de la Roma în 1957 şi a Actului Unic în 1986- 1987.
Unghiul de abordare nu este politic ci economic.
4. Istoria comunitară este abordată prin punere în perspectivă a diferitelor proiecte
economice:
- cel al Pieţei Comune din 1957
- cel al Sistemului Monetar European
- cel al Pieţei interne din 1993, şi
- cel al Uniunii Economice şi Monetare
pentru a arăta continuitatea şi inflexiunile demersului.
5. Se identifică 3 mari perioade, 3 mari programe:
1 – Piaţa Comună, iniţial şi exclusiv centrată pe piaţă, care nu a cunoscut decât
uşoare inflexiuni de-a lungul a trei decenii;
2 – Actul Unic - care combina un proiect economic ambiţios de creare a unei
veritabile pieţe interne cu inovaţii instituţionale decisive.
3 – Tratatul de la Maastricht – care, desăvârşind piaţa unică prin moneda unică,
constituie o veritabilă ruptură politică în construcţia europeană.
Piaţa Comună din 1957
Tratatul de la Roma semnat la 25 martie 1957 defineşte conţinutul Pieţei
Comune şi înfiinţează instituţii menite să definească regulile jocului pe această piaţă,
2
să lărgească competenţele europene în materie economică şi să vegheze la aplicarea
regulilor.
Din punct de vedere instituţional Tratatul de la Roma creează în esenţă două
instituţii:
- Consiliul de Miniştri - principalul organ legislativ, şi
- Comisia care joacă un rol executiv, un rol de iniţiativă în procesul legislativ şi
un rol de gardian al tratatelor.
Arhitectura construcţiei economice născută din Tratatul de la Roma se bazează
pe două idei:
- pe de o parte, voinţa politică de a construi o Comunitate Economică Europeană
se bazează pe un proiect de „piaţă comună” mult mai ambiţios decât o simplă
zonă de liber schimb
- pe de altă parte, acest program are o conotaţie net liberală politicile comune
fiind practic inexistente, cu o dublă excepţie:
- politica de concurenţă, complement natural al creării unei Pieşe comune şi
- politica agricolă comună, concesie făcută Franţei.
Pentru a identifica mizele implicate de noţiunea de „piaţă comună” tipologia
clasică a integrării regionale face următoarele distincţii:
10. Zona de liber schimb constă în simpla eliminare a obstacolelor vamale,
cantitative şi tarifare, între partenerii zonei, politica comercială, în particular stabilirea
unor taxe vamale pentru restul lumii, rămânând în competenţa naţională.
Uniunea vamală merge mai departe deoarece liberul schimb între statele
membre este însoţit de un tarif extern comun.
Nivelul de integrare superior este Piaţa Comună care extinde integrarea pieţelor
la piaţa muncii şi piaţa de capital.
11. În raport cu formele de integrare care nu se referă decât la mărfuri, Piaţa Comună
face un dublu salt calitativ:
3
- pe de o parte, libera circulaţie a muncii presupune ridicarea obstacolelor
politice şi sociale din calea circulaţiei persoanelor, deci a lucrătorilor
- pe de altă parte, libera circulaţie a capitalului atunci când aceasta este pe deplin
realizată, are implicaţii importante în materie de politică monetară şi politică de
schimb.
Alegând Piaţa Comună cei Şase (Franţa, Germania, Italia şi Benelux) şi-au fixat
un obiectiv ambiţios, chiar dacă realizarea a fost tardivă.
Tratatul de la Roma are drept obiective stabilirea unei uniuni vamale prin
suprimarea obstacolelor în calea schimburilor şi aplicarea unor taxe vamale, şi deci a
unei politici comerciale comune celor 6 ţări membre.
Tratatul precizează:
a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la
intrarea şi ieşirea mărfurilor precum şi toate celelalte mărfuri cu efect
echivalent
b) o politică comercială comună faţă de state terţe
Comunitatea se bazează pe o uniune vamală care se extinde la ansamblul
schimburilor de mărfuri şi care comportă interdicţie, între statele membre, de taxe
vamale la import şi export şi a tuturor taxelor cu efect echivalent, precum şi adoptarea
unui tarif vamal comun în relaţiile lor cu ţări terţe.
Piaţa comună se bazează în principal pe o uniune vamală care se referă la
produsele industriale.
În legătură cu raporturile dintre ţările membre ale Comunităţii, este vorba de
crearea unei zone de liber schimb prin desfiinţarea treptată a frontierelor comerciale.
Vechiul art.7 arăta că piaţa comună este stabilită treptat în cursul unei perioade
de tranziţie de 12 ani iar articolele 13 şi 14 prevedeau calendarul de desfiinţare
12. Taxele vamale au fost suprimate în zece etape.
Restricţiile cantitative cele mai evidente sunt eliminate.
4
Restricţiile cantitative la import precum şi toate mărfurile cu efect echivalent
sunt interzise între statele membre precum şi toate măsurile cu efect echivalent sunt
interzise între statele membre [...] »(art.28 , ex art.30); contingentările dispar din
1965. Una din ilustrările cele mai faimoase ale noţiunii de «măsuri cu efect
echivalent cu restricţiile cantitative» este dată de sentinţa Cassis de Dijon1:
administraţia germană, sesizată de o cerere de licenţă de import de lichior de
coacăze negre din Dijon, o refuză, pe motiv că această băutură are un grad de alcool
insuficient pentru a pretinde la titlul de lichior aşa cum este el definit de legea
germană. Sesizată de importator, Curtea europeană de Justiţie consideră că legea
germană este contrară articolului 30 (azi articolul 28) din Tratatul de la Roma prin
aceea că ea este cu efect echivalent unei taxe de import de nivel zero.
13. Liberul schimb cvasi general este deci realizat în iulie 19682. De altfel, în
ceea ce priveşte fiscalitatea, TVA, ca mod de impozitare indirectă, s-a generalizat
începând cu 1968: mecanismul de bază este identic, chiar dacă practicile naţionale
sunt disparate (clasificarea produselor, numărul şi nivelele diferitele...) Această
liberalizare a schimburilor comporta două limite importante: clauze de salvgardare
permit anumitor ţări sa suspende obligaţiile lor legate de apartenenţa la Piaia
Comună (vechiul art. 15 ). Mai ales, suprimarea contingentărilor nu împiedica
menţinerea, şi chiar progresul, în perioadele de dificultăţi comerciale, a unui
protecţionism non tarifar, pe calea normelor tehnice, în mod deosebit.
Dar uniunea vamală este mai largă decât zona de liber_schimb, şi comportă
mecanisme referitoare la raporturile dintre comunitate şi restul lumii, prin tariful
extern comun. Ţările membre ale CEE adoptă o taxă vamală unică vizavi de ţările
din afară. Din acel moment se pune problema nivelului ei faţă de eterogenitatea
nivelelor în vigoare, ţările europene au acu un compromis între soluţia «fortăreţei»
1 Se va arăta ceva mai departe cum această sentinţă este considerată ca fiind la originea principiului „recunoaşterii reciproce”. 2 La intrarea lor în Comunitatea europeană, ţările au beneficiat de o perioadă de cinci ani pentru a desfiinţa formele lor de protecţie (Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Grecia) sau de şase ani (Spania, Portugalia).
5
şi soluţia «pieţei strecurătoare» şi au adoptat un nivel mediu: «taxele vamale comune
se stabilesc la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate în cele patru teritorii
vamale cuprinse în Comunitate» (vechiul art.19). Dar nivelul tarifului extern comun
a fost mult atenuat prin participarea Europei comunitare la diferite negocieri GATT,
care au avut drept rezultat reducerea tarifului extern comun, în particular Dillon
Round (1960-1961) cu 71a 8% , Kennedy Round (1964-1967) , cu 351a 40% , şi
Tokyo Round, cu circa 33%.
Piaţa comună nu se referă doar la mărfuri, ci şi la «factorii de producţie», şi
deci la piaţa forţei de muncă şi pieţele de capitaluri. Obiectivul liberei circulaţii a
oamenilor s-a pus, dar el nu s-a tradus decât foarte încet în texte la fel, libertatea de
circulaţie a capitalurilor nu cunoaşte un avânt deosebit decât la sfârşitul anilor
1980.
Politica agricolă comună (PAC) constituie cea de-a doua pârghie a Pieţei
Comune. Cei doi actori cei mai convinşi şi cei mai eficace ai politicii agricole
comune sunt Franţa, urmărind obţinerea de debuşee şi preţuri satisfăcătoare pentru
producţia sa agricolă, şi Comisia, care vede în elaborarea politicii agricole comune
un teren privilegiat de intervenţie a instituţiilor europene, şi deci şi al ei. Principiile
PAC, puse începând cu 1960 sunt: libera circulaţie a produselor, organizarea
comună a pieţelor de produs, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară.
Integrarea printr-o logică de piaţă
Comunitatea economică se construieşte, astfel, la începutul anilor 1960, în jurul
noţiunii de piaţă şi are, din acest motiv o conotaţie foarte liberală. Această
prioritate acordată elaborării regulilor destinare creării unui climat concurenţial,
într-o perioadă în care celelalte forme de intervenţie publică rămân marginale,
reflectă o încredere în virtuţile regulatoare ale jocului spontan al pieţei. Europa
Tratatului de la Roma din 1957 părea deosebit de coerentă. Proiectul de «Piaţă
Comună» se bazează integral pe integrarea prin piaţă: libertatea circulaţiei
6
mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor care se aşteaptă în acelaşi timp cu progresul
economic, progresul social şi apropierea politică. Această opţiune a unei Europe
liberale prezintă un avantaj politic considerabil. O politică europeană necesită
transferuri de suveranitate care suscitau, în 1960 deja, răzmeriţe, mai ales în Franţa.
Alegerea unei integrări prin piaţă permite să se concilieze opţiunile economice
liberale şi opţiuni politice care respectă suveranităţi naţionale.
În proiectul iniţial, politicile comune sunt deci practic inexistente cu
excepţia unei politici care întăreşte dimensiunea liberală a construcţiei europene,
politica de concurenţă , şi a unei alteia ce, dimpotrivă, creează într-un domeniu
aparte, agricultura, un tip de intervenţie extrem de puternică. Politica concurenţei
constituie complementul natural al pieţei comune: efectele benefice ale liberei
circulaţii a mărfurilor nu pot fi atinse decât dacă nici o practică a actorilor privaţi
sau publici nu vine să împiedice jocul pieţelor prin frânarea accesului la piaţă,
impunerea de preţuri sau cantităţi, avantajând în mod nejustificat un actor în raport
de un altul; reglementarea concurenţei se compune dintr-o interdicţie a înţelegerilor
şi a abuzurilor de poziţie dominantă şi un control al ajutoarelor statelor acordate
întreprinderilor. Dacă politica de concurenţă se înscrie în proiectul liberal de creare
a unei mari pieţe, politica agricolă comună (PAC) ţine de o concepţie
intervenţionistă a statului. Diferitele principii ale PAC (libera circulaţie a
produselor, unicitatea pieţei, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară)
maschează de fapt mecanisme care lasă puţin spaţiu pentru jocul spontan al pieţei: o
intervenţie riguroasă asupra formării preţurilor agricole prin stabilirea, pentru marea
majoritate a produselor, a unui preţ minim şi a unui preţ maxim; crearea unui sistem
care înseamnă subvenţionarea exploatărilor cele mai mari şi mai productive, prin
punerea în practică a unui sistem de «sas» între piaţa europeană şi piaţa mondială,
şi, în sfârşit, integrarea totală a bugetului agricol în bugetul comunitar, ceea ce are
drept rezultat mutualizarea costurilor acestei politici., creându-se resurse potenţiale
importante pentru PAC.
7
DE LA TRATATUL DE LA ROMA LA ACTUL UNIC
Europa este confruntată nu numai cu mari dificultăţi politice interne, dintre care
compromisul de la Luxemburg este exemplul cel mai flagrant, dar şi cu o mare
instabilitate a sistemului economic mondial: criza sistemului de la Bretton Woods,
de la sfârşitul anilor 1960, apoi criza economică, începând cu 1974, repun în discuţie
stabilitatea monetară internă a Europei şi suscită diverse entorse ale principiilor de
liberă circulaţie a produselor şi capitalurilor. Legat de această lungă perioadă, vom
pune accentul, pe plan politic, pe împotrivirile la transferurile de suveranitate, chiar
modeste, pe plan economic, pe construcţia înceată a unei Pieţe comune care se
extinde şi comportă tot mai mult politici comune, şi, pe plan monetar, pe apariţia,
prin intermediul SME, a unei noi forme de integrare europeană.
De la împotrivire politică la abandonarea suveranităţii naţionale
Integrarea europeană este confruntată, în 1965, cu o criză profundă rezultată
din combinarea unei probleme de finanţare a politici agricole comune cu o problemă
instituţională şi politică gravă.
Franţa apără caracterul automat al resurselor europene ale unei politici
agricole generatoare de transferuri de care ea beneficiază, şi menţinerea
suveranităţilor naţionale. Comisia apără, de asemenea, principiul automaticităţii
resurselor agricole, dar îl asociază cu autonomia de decizie a instituţiilor europene în
raport cu guvernele naţionale.
Crisparea Franţei pe această problemă de suveranitate naţională se
cristalizează în regula unanimităţii: tratatul prevede că după o perioadă de tranziţie
(până în 1966) anumite decizii trebuie luate cu majoritate calificată. Conflictul
izbucneşte, deci, la sfârşitul acestei perioade tranzitorii, în momentul în care ţările
pierd dreptul lor de veto general. Conform tezei Franţei, atunci când un interes
naţional foarte important este în jos, unanimitatea trebuie să fie obţinută, chiar dacă
aceasta nu corespunde literei tratatului, în timp ce alte ţări europene doreau o
aplicare strictă a dispoziţiilor tratatului.
8
Această criză conduce la un compromis, numit «compromisul de la
Luxemburg», în care dispoziţiile indică clar blocajul funcţionării instituţiilor
europene. Primul paragraf face un pas în direcţia poziţiei franceze. «Atunci când, în
cazul unor decizii susceptibile de a fi luate de majoritate urmare propunerii
Comisiei, interese foarte importante ale unuia sau mai multor parteneri sunt în jos,
membrii Consiliului se vor strădui ca într-un interval rezonabil de timp să ajungă la
soluţii care vor putea fi adoptate de către toţi membrii Consiliului cu respectarea
intereselor lor naţionale reciproce şi ale celor ale Comunităţii [...]» .În ciuda acestei
concesii fă,cute tezelor franceze, cel deal doilea paragraf subliniază că poziţia
Franţei este mult mai radicală :«Delegaţia franceză subliniază că atunci când este
vorba de interese foarte importante, discuţia va trebui să se continue până când se va
fi ajuns la un acord unanim». Cele două paragrafe următoare arată caracterul de
compromis al acestor decizii: după ce a constatat «că persistă o divergenţă cu privire
la ceea ce ar trebui făcut în cazul în care concilierea nu reuşeşte deplin», cele şase
delegaţii « apreciază totuşi că această divergenţă nu împiedică reluarea lucrărilor
[...] Comunităţii» . În sensul acestei compromis, funcţionarea instituţiilor se
desfăşoară într-o manieră sensibil diferită a dispozitivului prevăzut de texte, cu atât
mai mult cu cât Franţa, chiar dacă aceasta nu este în interesul său imediat, se aliază
cu ţările care riscă să fie puse în minoritate astfel încât să formeze minorităţi de
blocare şi să menţină astfel un sistem de veto naţional. Partenerii săi nu ezită, de
asemenea, să pună Franţa în minoritate. Construcţia europană este deci frânată cu
atât mai mult cu cât extinderea la noi membri face şi mai paralizant un sistem de
decizie în unanimitate.
Aplicare, inflexiune şi extindere a proiectului iniţial
Proiectul de «Piaţă comună» se caracterizează printr-o realizare lentă şi
incompletă, o inflexiune a inspiraţiei iniţiale urmare multiplicării politicilor comune
şi unei extindere.
9
Piaţa comună nu se construieşte decât parţial, cu atât mai mult cu cât crizele
monetare, care se înmulţesc de la începutul anilor 1970, favorizează instaurarea unui
control al schimburilor şi cum criza comercială, care apare la mijlocul anilor 1970,
incită la recurgerea la orice formă voalată de protecţionism. Dacă obstacolele
tarifare la libera circulaţie a mărfurilor dispare, în schimb, persistă cele care
împiedică schimburile, mai ales normele tehnice şi exclusivităţile naţionale pentru
pieţele publice. În plus, celelalte compartimente ale Pieţei comune nu se dezvoltă
decât foarte încet. Libera circulaţie a oamenilor progresează mult mai lent decât
libera circulaţie a mărfurilor, din cauza mai ales a dificultăţilor foarte mari în
armonizarea condiţiilor de acces la slujbe ( peste cincisprezece ani de negociere
pentru unele profesiuni). Libera circulaţie a capitalurilor nu progresează decât pe la
mijlocul anilor 1980 şi nu este realizată decât în 1990.
Politicile comune se înmulţesc. Dacă problematica iniţială se referea, de o
manieră mai mult sau mai puţin explicită, la o integrare bazată mult mai mult pe
pieţe decât pe politicile comune, istoria Europei a văzut apariţia a numeroase politici
comune: politici sectoriale (siderurgie, textile,..), politică regională, politică
energetică, politica mediului ambiant, politica de cooperare cu ţările «ACP» (Africa,
Caraibe, Pacific), politica de cercetare...
Extinderea modifică natura Europei. Ea se face în două trepte. În 1973, intră
în Comunitate: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, ţări care, cu excepţia celei de-
a treia - mult mai sărace, au structuri economice comparabile cu cele ale celor Şase.
Dificultăţile apar, în esenţă, din relaţiile privilegiate dintre Marea Britanie şi
ţările din Commonwealth, care pun problema relaţiilor comerciale cu restul lumii şi
aceea a contribuţiei britanice la bugetul comunitar: într-adevăr, aceasta, prin jocul de
«prelevări» ,este cu atât mai mare cu cât importurile provenite din ţările
Commonwealth-ului sunt ridicate. Cea de-a doua şi a treia lărgire au lor în 1981
( Grecia) şi în 1986 Spania şi Portugalia). Ele au condus la o deplasare a centrului de
gravitate spre «sud» atât din punct de vedere geografic - spre Mediterana - cât şi din
10
punct de vedere economic - cei trei nou veniţi având o producţie pe cap de locuitor
net inferioară celei aparţinând celorlalţi.
Apariţia tardivă a SME
SME este, în acelaşi timp, un proiect tardiv dar real, un nou program de
integrare regională şi o formă de Europă cu două viteze. Europa comunitară s-a
născut în cadrul monetar internaţional de la Bretton Woods, sistem dominat de
dolarul american, dar dotat cu o incontestabilă stabilitate: cursurile de schimb nu
cunosc decât variaţii de mică amploare, de 1% în jurul parităţii oficiale. Acest sistem
cunoaşte tensiuni serioase : de la sfârşitul anilor 1960, cu puseuri puternice
speculative, inconvertibilitatea de fapt a dolarului în aur în 1968, devalorizarea lirei
sterline în 1969. Este momentul pe care europenii îl vor alege pentru as face un pas
spre uniunea monetară: întâlnirea la nivel înalt de la Haga din 1969 adoptă principiu,
iar raportul Werner, care prevede uniunea monetară înainte de sfârşitul deceniului
(«uniunea economică şi monetară este un obiectiv realizabil în cadrul acestui
deceniu» adică înainte de anii 1980!), este adoptat în 1971. Acest proiect nu începe
din motive de coerenţă internă - el a subestimat necesitatea apropierii politicilor
macroeconomice ale statelor membre - dar mai ales deoarece contextul internaţional
este marcat de o gravă instabilitate, la care economiile europene reacţionează într-o
manieră extrem de variată: inconvertibilitatea dolarului cu aerului, în 1971, lărgirea
marjelor de fluctuaţie şi flotarea monedelor, în 1973, care anunţă un sistem monetar
internaţional stabil. În locul unui proiect ambiţios de uniune monetară, europenii
trebuie să se mulţumească să pună la punct, în 1972 , un « şarpe monetar european»,
zonă de parităţi stabile, în care monedele sunt fixate două câte două, privit ca o
insulă de stabilitate monetară în contextul flotării şi incertitudinii monedelor. Ieşirea
şi flotarea monedelor a două din cele patru mari ţări (Marea Britanie şi Italia) încă
de la început, urmate de Franţa în 1974 marchează eşecul şarpelui care se reduce la o
zonă marcă. În 1978 o axă franco-germană, animată de Helmut Schmidt şi Valery
Giscard d'Estaing, creează SME, progres incontestabil.
11
SME deviază natura integrării europene fixând ca obiectiv pe termen lung, o
monedă europeană şi , creând , pe termen scurt, o zonă de parităţi stabile. O zonă de
parităţi fixe creează constrângeri de politică economică puternice: politicile de
schimb trebuie să fie coordonate, politicile de stabilire a nivelului de dobândă
încetează de a mai fi strict naţionale, nivelele de inflaţie nu pot fi, pe termen lung,
foarte diferite. Din acel moment, politicile conjuncturale tind să se europenizeze;
construcţia europeană nu mai este doar de domeniul microeconomic al pieţelor, ea
debordează asupra macroeconomiei, politicilor monetare şi bugetare.
Dar SME este construit în paralel cu Piaţa comună şi nu integrat tratatului:
acestea sund dispoziţii deosebite, în marja tratatului, care definesc regulile în
materie monetară. Mai ales, apartenenţa la Comunităţi nu implică neapărat
apartenenţa la zona de parităţi fixe a SME cum ţările sunt libere să adere sau nu la
SME, unele ţări rămân în afară, în mod deosebit Grecia pe tot parcursul istoriei
SME, Marea Britanie într-o manieră permanentă, cu excepţia a doi ani ( de la
siarşitul anului 1990 până la sfârşitul lui 1992) şi Italia din 1992 în 1996. SME
întăreşte integrarea europeană creând totodată o formă de Europă «ă la carte», dacă
nu « cu două viteze».
PIAŢA UNICĂ – COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A UNIUNII ECONOMICE
Importanţa, avantajele şi principiile creării pieţei interne unice
Dezvoltarea istorică a omenirii demonstrează că schimbul de activităţi
constituie un principiu unificator al societăţilor umane, un factor de coeziune dintre
popoare şi de progres al acestora. Evoluţia vieţii economice ne arată că activitatea
economică este mâi eficientă atunci când societăţile sunt unice decât atunci când
sunt divizate, iar elementul unificator, de progres, se consideră a fi piaţa unică
Constituirea pieţei unice a reprezentat un obiectiv înscris în prevederile
Tratatului de l a Roma în care se specifică „uniunea economică ,si monetară implică
fuziunea pieţelor naţionale ale acestora, care să asigure nu numai libera circulaţie
a mărfurilor în cadrul comunităţii, ci ,si a serviciilor, a capitalurilor ,şi a forţei de
muncă... ", obiectiv ce urma a se realiza treptat şi în forme extrem de diferite.
Totodată, în Tratat se specifică: „Comunitatea are ca misiune, prin realizarea
unei pieţe comune ,si prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor
Membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în
ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută,
ridicarea accelerată a nivelului de viaţă ,si stabilirea unor relaţii mult mai
apropiate întrebările care o formează."
Înfăptuirea pieţei unice a fost programata pe parcursul unei perioade
tranzitorii de 12 ani (până ia 31 decembrie 1969).
Chiar dacă libera circulaţie a mărfurilor între primele 6 ţări s-a realizat încă
din anul 1968, libera circulaţie a serviciilor cunoştea încă piedici importante, în timp
ce libera circulaţie a capitalurilor oferea imaginea unui recul în raport cu situaţia
înregistrată în anii '60. Obstacole se regăseau şi în ceea ce priveşte libera circulaţie a
forţei de muncă, pe fondul. creşterii şomajului datorită recesiunii economice”.
2
În aceste condiţii dificile privind stadiul înfăptuirii pieţei unice a fost adoptat
Actul Unic European (AUE), care aduce un nou calendar, mai precis şi mobilizator
în procesul de integrare. În articolul 8 al acestui document se stipulează:
„Comunitatea va lua măsurile necesare realizării progresive a pielei unice interne
(P.U.I) în cursul unei perioade ce va expira la 31 decembrie 1992”, arătând ,şi
faptul că „piaţa unică internă presupune existenţa unui spaţiu fără frontiere
interioare în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor ,si
capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor prezentului tratat.”
Dacă în ceea ce priveşte asigurarea libertăţii persoanelor, capitalului ,si
serviciilor, AUE aducea elemente de noutate, deoarece domeniile respective au fost
abordate sumar de către Tratat, în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie a bunurilor
se poate vorbi de o adevărată restaurare.
Chiar dacă taxele vamale fuseseră desfiinţate, frontierele materiale erau
menţinute din mai multe raţiuni:
- politice - controlul frontierelor reprezenta pentru perioada respectivă o prerogativă
majoră a statului, un atribut al suveranităţii;
- fiscale - menţinerea frontierelor permiţând fiecărui stat prelevarea, la intrarea
mărfurilor străine în teritoriul naţional, a taxelor vamale;
- tehnice şi sanitare - controlul la frontieră interzicând accesul mărfurilor care nu erau
conforme cu regulamentele tehnice sau sanitare naţionale. Constituirea pieţei unice
pentru mai multe ţări ale Europei se justifică prin următoarele avantaje:
1. Deoarece piaţa unică suprimă obstacolele în calea schimburilor economice, ţările
comunitare care în decursul timpului au ajuns la o anumită specializare, vor produce
ceea ce este mai producţie din punctul lor de vedere. Aceasta va conduce la o sporire
a productivitatea muncii sociale, în consecinţă, la creşterea nivelului general de viaţă. .Dispărând constrângerile schimburilor internaţionale (taxele vamale, restricţii
netarifare) agenţii economice vor avea un comportament economic generat e interesul
de a produce ieftin şi de calitate superioară.
3
2. O piaţă mai largă, unificată, lărgeşte concurenţa, atrage în acest proces un numai
mare de producători şi consumatori şi drept consecinţă, populaţia va beneficia de o
mai mare varietate de bunuri şi la preţuri mai scăzute.
Pe pieţele naţionale înguste, concurenţa este mai restrânsă, se practică preţuri
mai ridicate şi pot apare condiţii pentru practicarea de preţuri administrate sau de
monopol cu consecinţe negative asupra nivelului de trai.
3. Piaţa unică avantajează atât producătorii cât şi consumatorii, deoarece permite
realizarea unor producţii de serie mare care va determina reducerea costurilor de
producţie şi a preţurilor.
4. Se apreciază că o piaţă unică va determina o nouă redistribuire a capitalului
investit şi, ceea ce este mai important, o optimizare a investiţiilor de capital în
interiorul comunităţii.
Progresul tehnico-ştiinţific contemporan generat de revoluţia ştiinţifico-tehnică
impune investiţii însemnate în echipamente de producţie, existând garanţia folosirii
depline a capacităţilor de producţie, dimensionate la nevoile întregii comunităţi,
eliberate de pericolul constrângerilor naţionale la export şi import.
5. Piaţa unică generând o mişcare liberă a capitalurilor va determina o folosire
raţională şi eficientă a forţei de muncă, deoarece mişcarea capitalurilor este însoţită
de o mişcare liberă a forţei de muncă. Aceasta va genera o ocupare a forţei de muncă
de o asemenea manieră încât să elimine decalajele dintre ţările uniunii cât şi o mai
bună salarizare, salariile putând fi menţinute în mare măsură în limite rezonabile.
În esenţă, crearea pieţei unice se consideră a fi binefăcătoare deoarece lărgeşte
concurenţa, liberalizează piaţa, circulaţia capitalurilor şi a forţei de muncă, generează
presiuni asupra reducerii costurilor şi a preţurilor şi, în ultimă instanţă., menţinerea
unui nivel de trai ridicat.
Economiştii şi oamenii politici abordând problema creării pieţei unice ca o
componentă esenţială a procesului de integrare economică, reliefează două principii
4
pe care ţările participante la acest proces, precum şi cele r c la Uniunea Europeană,
este necesar să le cunoască şi însuşească:
- procesul de integrare nu trebuie să fie înţeles şi însuşit, deocamdată, în termenii
restrictivi ai regionalismului, deoarece nu se poate concepe, la momentul actual, o
politică regională de sine stătătoare.
Aceasta deoarece este încă necesar, pentru actuala etapă să se facă apel la
puterea de organizare naţională, la pârghiile naţionale de dezvoltare economică. Ca
urmare, se apreciază că va continua favorizarea zonelor şi ţărilor dezvoltate în
detrimentul celor rămase în urmă sau subdezvoltate, nefiind întrunite condiţiile
materiale pentru egalizarea nivelului de dezvoltare a tuturor economiilor naţionale
cuprinse în zona integrată.
- oricât de adâncit ar fi procesul integrării şi realizate obiectivele propuse, integrarea
şi realizarea pieţei unice nu trebuie deocamdată înţeleasă în sensul abolirii totale a
frontierelor naţionale ale statelor ci al lărgirii comunităţii de interese în teritoriul
integrat”.
Toate mişcările referitoare la integrarea internaţională trebuie să fie susţinute
în termenii pozitivi ai lărgirii comunităţii, intereselor şi aspiraţiilor, şi nu în termenii
negativi ai ruperii liniilor de apărare a integrităţii naţionale;
Militându-se pentru menţinerea într-o formă sau alta a graniţelor sau a
promovării interesului naţional s-a pus problema găsirii acelor funcţii ale vieţii
economice naţionale care pot fi centralizate la nivel comunitar şi care ar permite
realizarea obiectivelor integrării în mod treptat, şi care în totalitatea lor constituie aşa
numitele politici cooperatoare.
Asigurarea celor patru libertăţi de circulaţie
a) Libera circulaţie a mărfurilor. Printre urmările concrete ale înfăptuirii PIU se
numara suprimare ontrolului la frontieră, libertatea totală a transferului de capital,
apropierea taxelor pe valoarea adăugată, liberalizarea activităţilor bancare, echivalarea
diplomelor, etc. în acelaşi timp a fost extinsă aria deciziilor ce pot fi luate cu
5
majoritate calificată şi nu cu unanimitate, iar puterea Parlamentului European a sporit
prin procedura numită „cooperare”.
Constituirea pieţei unice, potrivit prevederilor Tratatului de la Roma şi a altor
dispoziţii adoptate ulterior de către diferitele instituţii ale Uniunii Europene, urma să
se realizeze în mod treptat, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei
uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei
circulaţii a mărfurilor, iar în etapa a doua, libera circulaţie a capitalurilor,
serviciilor, forţei de muncă ajungându-se în final la adoptarea unei monede unice
în cadrul comunităţilor.
Uniunea vamală care trebuie înţeleasă ca un teritoriu vamal unic al ţărilor
membre şi o politică comercială comună faţă de terţi s-a realizat treptat prin
înfăptuirea obiectivelor cuprinse în Tratatul de la Roma:
a) înlăturarea completă, dar treptată a taxelor vamale de export şi import, în
relaţiile comerciale dintre ţările semnatare a tratatului, atât pentru produsele
industriale, cât şi pentru produsele agricole;
b) înlăturarea completă, dar treptată, a restricţiilor cantitative şi a altor bariere
netarifare în calea comerţului reciproc al ţărilor membre pentru a asigura o liberă
circulaţie a mărfurilor în interiorul comunităţii;
c) instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre pentru a nu discriminate
produsele importate din ţările membre faţă de cele autohtone şi elaborarea şi
adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul
comunităţii;
d) instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi, în decursul perioadei de
tranziţie, prevăzută pentru dezarmarea vamală şi înlăturarea barierelor netarifare
din calea schimburilor comerciale reciproce acestea implică, în primul rând,
instituirea unui tarif vamal comun faţă de terţi, conceput ca o medie aritmetică a
tarifelor vamale naţionale a ţărilor membre, în vigoare la 1 ianuarie 1957. Tratatul
de la Rorna a mai prevăzut ca, odată cu instituirea tarifului vamal comun, să se
6
armonizeze şi legislaţiile vamale ale ţărilor membre pentru a se aplica uniform de
către toate acestea.
Scopul creării uniunii vamale l-a reprezentat realizarea liberei circulaţii a
mărfurilor, în sensul de a asigura condiţii identice de circulaţie a produselor în
ţările comunitare, indiferent de unde provin. Acest deziderat a fost realizat de abia
în anul 1993, de când mărfurile pot traversa liber frontierele intercomunitare.
Conceptele de import şi export nu mai există în relaţiile dintre ţările membre, ci
sunt folosite numai în relaţiile cu terţii.
Liberalizarea circulaţiei mărfurilor nu înseamnă o liberalizare şi a controlului
asupra calităţii lor. Acest control rămâne încă o necesitate pentru respectarea
standardelor privind: normele de securitate, specificităţile tehnice, normele de mediu
înconjurător şi de sănătate a produselor etc. În acelaşi timp se specifică necesitatea
respectării unor reguli obligatorii de concurenţă, ce interzic orice acord între firme
care ar putea limita libera circulaţie a mărfurilor. De asemenea, în cazul firmelor
foarte mari, sunt prevăzute o serie de interdicţii privind poziţia de monopol.
Desfiinţarea barierelor vamale a necesitat elaborarea Tarifului Vamal Comun
(T.V.C.), care trebuia să se conformeze prevederilor GATT, conform cărora, tariful
vamal al unei uniuni vamale nu poate crea incidenţe protectoare suplimentare faţă de
cele generate de tarifele precedente ale ţărilor membre. Taxele vamale ale tarifului
vamal comun se stabileau la nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale aplicate de
ţările comunitare. Totodată, au fost eliminate atât restricţiile cantitative la import şi
export, cât şi toate măsurile cu caracter echivalent.
Deoarece există pericolul ca acelaşi tarif vamal să fie aplicat şi interpretat în
mod diferit, în funcţie de regimul vamal din fiecare ţară, a fost necesară armonizarea
legislaţiilor vamale naţionale, fapt realizat în mod treptat, pe parcursul mai multor ani,
şi finalizat la 1 ianuarie 1993, moment din care toate formalităţile vamale au fost
suprimate în relaţiile dintre ţările membre.
7
b) Libera circulaţie a serviciilor. O altă coordonată a pieţei unice strâns legată de
circulaţia liberă a mărfurilor o reprezintă libera circulaţie a serviciilor, care a fost
realizată din anul 1986. Se apreciază că serviciile deţin circa 60% din totalul locurilor
de muncă disponibile, reprezentând sectorul comunitar cu cel mai mare potenţial al
utilizării forţei de muncă; generează 62% din produsul intern brut comunitar, faţă de
35% cât reprezintă ponderea industriei şi agriculturii.
Liberalizarea serviciilor s-a făcut ceva mai lent în comparaţie cu alte sectoare,
fiind necesare măsuri treptate importante în vederea liberalizării transporturilor,
serviciilor bancare şi financiare, a asigurărilor, serviciilor de investiţii,
telecomunicaţiilor şi turismului.
Tratatul de la Roma afirmă egalitatea de tratament a prestatorilor externi şi interni
de servicii, „...prestatorul poate pentru executarea prestaţiei sale, să îşi execute cu
titlu temporar activitatea în care este furnizată prestaţia, în aceleaşi condilii pe care
această ţară le impune propriilor resortisanţi.”
În ceea priveşte libera circulaţie a serviciilor, ea vizează prestaţiile furnizate în
mod normal contra unei remuneraţii, în măsura în care ele nu sunt influenţate de
râsurile privind libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Este vorba
de activităţi cu caracter industrial, comercial, artizanal sau profesiuni literale.
Trebuie făcută distincţia între libertatea de stabilire şi prestare de servicii:
libertatea de stabilire reprezintă posibilitatea, pentru toate întreprinderile unui stat
membru, de a se instala în altul, prin intermediul unei agenţii, sucursale sau filiale;
reprezintă, în acelaşi timp, şi posibilitatea pe care o are un lucrător independent de a
se stabili într-un alt stat membru. În timp ce libertatea de stabilire are caracter durabil,
libertatea de prestare de servicii are caracter temporar.
Un domeniu dificil s-a dovedit cel al recunoaşterii diplomelor, ceea ce
presupune o armonizare a sistemelor de învăţământ. Începând cu anul 1991 toate
diplomele obţinute în învăţământul superior sunt recunoscute, cu specificarea,
8
prevăzută de a urma efectuarea unor stagii de pregătire suplimentară, cu o durată de
maximum trei ani, fie susţinerea , unui examen de aptitudini.
Procesul de înfăptuire a libertăţii serviciilor financiare (mai ales din domeniul
bancar şi cel al asigurărilor) a întâmpinat numeroase dificultăţi. Începând cu anul
1993 se asigură tuturor instituţiilor de credit, care au primit recunoaşterea oficială
pentru a se instala într-o altă ţară, posibilitatea de a-şi deschide, fără autorizaţii
suplimentare, sucursale în alte ţări şi de a desfăşura activităţi bancare.
În ceea ce priveşte sectorul asigurărilor, acesta prezintă unele caracteristici
care-1 particularizează: produsele oferite sunt foarte diferite, se adresează unor
consumatori diferiţi, piaţa asigurărilor este organizată într-un mod foarte diferit de la
o ţară la alta, cu numeroase reglementări naţionale, ceea ce demonstrează încă
dificultatea constituirii unei veritabile pieţe europene a asigurărilor.
c) Libera circulaţie a capitalurilor. Realizarea uniunii vamale, a liberei circulaţii a
mărfurilor şi serviciilor, obiective ale primei etape de înfăptuire a pieţei unice au fost
urmate de liberalizarea circulaţiei capitalurilor şi forţei de muncă.
Pentru realizarea liberei circulaţii a capitalului s-au adoptat mai multe directive
şi reglementări potrivit prevederilor capitolului patru al Tratatului de la Roma
"Capitalurile şi plăţile".
O circulaţie liberă a capitalurilor este considerată numai acea deplasare a lor ca
operaţiuni financiare care au în mod esenţial legături cu investirea de fonduri, faţă de
remunerarea pentru un serviciu prestat. Transferul fizic de bancnote nu poate fi
considerat ca o deplasare de capital, mai ales în situaţia când se stinge obligaţia de
plată rezultată dintr-o tranzacţie ce a implicat circulaţia mărfurilor şi serviciilor, după
cum transferul de bancnote în legătură cu turismul ori cu călătoriile în scop de
comerţ, educaţie, tratament medical constituie plăţi şi nu o deplasare de capital.
Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea efectuării
de investiţii pe piaţa comunitară fără restricţii, astfel încât să contribuie la înfăptuirea
obiectivului promovării armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în Uniunea
9
Europeană, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un înalt grad de convergenţă a
performanţelor economice, un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă. Nu sunt însă
suficiente doar investiţiile directe, neîngrădite, ci este necesar să se recurgă şi la alte
modalităţi importante sau favorizante precum eliminarea îngrădirilor la emiterea de
acţiuni şi obligaţiuni, favorizarea creditului, eliminarea sistemului de taxe şi impozite
asupra profitului adus de capitalul investit, tranzacţiilor cu capitalul etc.
În capitolul Tratatului de constituire a Comunităţii Economice Europene sunt
cuprinse prevederi care interzic orice restricţii la circulaţia capitalurilor între stalele
membre, între state membre şi ţările terţe. În privinţa liberei circulaţii a capitalurilor
între ţările membre există prevăzute o serie de categorii ce pot face obiectul liberei
circulaţii: investiţiile directe, investiţii de proprietăţi mobiliare, transferurile de
capitaluri, de interes personal, chirii, transferuri bazate pe contracte de asigurare,
credite pe termen lung, tranzacţii privind hârtiile de valoare. Libera circulaţie a
capitalurilor nu se poate aplica acelor capitaluri cu destinaţie sau provenind din ţările
terţe implicând investiţiile directe, inclusiv investiţiilor imobiliare, autorizarea,
prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pieţele de capitaluri.
În privinţa asigurării liberei circulaţiei capitalurilor, Tratatul prevede că:
"ţările membre se străduiesc să nu introducă nici o restricţie valutară în interiorul
Comunităţii, de natură să afecteze mişcările de capitaluri, plăţile curente aferente
acestor mişcări, şi să nu facă să devină şi mai restrictive reglementările
existente”.Cu alte cuvinte, singura obligaţie a ţărilor membre era de a desfiinţa
treptat, şi numai în măsura în care era necesar pentru buna funcţionare a pieţei,
restricţiile puse mişcării de capitaluri aparţinând persoanelor rezidente în ţările
membre.
La începutul anilor '60 ţările membre adoptaseră o strategie minimală în
domeniul liberalizării capitalurilor, ceea ce înseamnă că nu s-a trecut la constituirea
unei pieţe comune în domeniul serviciilor bancare şi financiare, deoarece sectorul
bancar este direct controlat de către stat, fapt ce impune, din dorinţa de a proteja
10
consumatorii şi depunătorii, respectarea anumitor reguli prudenţiale, reguli care
distorsionează condiţiile în care se desfăşoară concurenţa. Pe de altă parte, ţările
membre nu erau dispuse să-şi piardă autonomia în domeniul politicii monetare. Se
poate aprecia, în prezent, că prin măsurile întreprinse începând cu 1 ianuarie 1993
(mai puţin Grecia şi Portugalia) libera circulaţie a capitalurilor era asigurată în
interiorul Comunităţii.
Tratatul prevede, totodată, măsuri de eliminare a restricţiilor privind plăţile
între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe. În categoria de plăţi sunt
incluse pe de o parte plăţile aferente schimbului de mărfuri, servicii şi capitaluri, cum
ar fi cele privind repartizarea profitului ori plata de dobânzi şi care se cuvin
creditorului sau beneficiarului; pe de altă parte transferurile de capitaluri în cadrul
liberei circulaţii a acestora şi transferurile de salarii pentru activitatea desfâşurată de
beneficiar într-un stat membru ca persoane care s-au deplasat în acel stat în virtutea
liberei circulaţii a persoanelor.
d) Libera circulaţie a persoanelor. Libera circulaţie a forţei de muncă, un alt
obiectiv prevăzut în Tratatul de la Roma, menit să conducă la înfăptuirea pieţei
unice, creează posibilitatea migrării forţei de muncă în interiorul Uniunii Europene şi
resorbirea în anumite perioade a excesului de mână de lucru. Libera circulaţie implică
înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor
membre în ceea ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă ,si
angajare. Interzicerea discriminării priveşte orice formă sub care aceasta s-ar
prezenta, indiferent de importanţa şi sfera ei, ea incluzând şi domeniul educaţional.
Dreptul de liberă circulaţie îl au persoanele care au naţionalitatea unuia din
statele membre, dar în absenţa definiţiei comunitare a naţionalităţii, fiecare stat
membru fiind suveran în stabilirea condiţiilor în care el acordă naţionalitatea, inclusiv
dubla naţionalitate.
11
Libera circulaţie a forţei de muncă implică, sub rezerva anumitor limitări pe
motive de o dine publică, securitate publică, ori sănătate publică următoarele
coordonate:
a) acceptarea ofertelor reale de angajare, deplasarea în mod liber pe teritoriul
statelor membre în acest scop;
b) şederea într-un stat membru în scopul angajării, potrivit prevederilor ce stabilesc
angajarea naţionalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament sau acţiune
administrativă;
c) rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost angajată în acel
stat.
Libertatea de circulaţie o au lucrătorii salariaţi şi chiar membrii de familie. Noţiunea
de lucrător în accepţiunea Uniunii Europene are în vedere exercitarea unei activităţi reale şi
efective, cu excluderea activităţilor care sunt atât de reduse, încât se prezintă ca activităţi
marginale sau accesorii. Este necesar ca şederea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerinţa
unei activităţi economice, neexistând încă dreptul de şedere în orice stat membru
independent de activitatea profesională.
Libera circulaţie a lucrătorilor este îngrădită în următoarele două situaţii:
a) când se consideră că angajarea persoanelor care nu au naţionalitatea statului respectiv,
deşi aparţin unui stat membru al Uniunii, contravine interesului legitim al statului respectiv;
b) pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică.
Libera circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de măsuri de securitate socială,
stabilite prin diferite regulamente, care au ca obiectiv coordonarea regimurilor de
securitate socială, astfel încât să se poată aplica tratamentul naţional lucrătorilor străini,
aparţinând altor state membre, ceea ce face ca lucrătorii respectivi să poată obţine beneficii
sociale indiferent de teritoriul unde îşi au domiciliul. Prin aceasta, statul membru este obligat
să-i aplice legislaţia sa celui încadrat pe teritoriul său. Scopul acestui principiu este acela de a
se evita orice suprapunere a contribuţiilor lor sociale dacă s-ar aplica simultan mai multe
12
sisteme legislative, sau să se ajungă la situaţia în care lucrătorii să rămână fără protecţie în
materie socială.
Libera circulaţie a forţei de muncă şi reglementările adoptate de fiecare ţară nu au
putut duce decât parţial la ocuparea populaţiei şi ameliorarea salariilor. Şomajul se menţine
la cote relativ ridicate fapt ce a impus elaborarea de programe comune de formare rapidă şi
reciclare a forţei de muncă susţinută prin fonduri special constituite.
Stadiul realizării şi impactul creării pieţei interne unice
Realizarea pieţei interne unice, aşa cum a fost stipulată în Tratatul de la Roma, a
întâmpinat numeroase dificultăţi şi greutăţi, fapt ce a necesitat adoptarea unor măsuri
ulterioare pentru urgentarea acestui proces.
Actul Unic European, adoptat în iunie 1985 şi ratificat de parlamentele statelor
membre ale C.E.E. a avut ca obiectiv realizarea unei pieţe unice europene, până la sfârşitul
anului 1992, când trebuiau asigurate cele patru libertăţi fundamentale, respectiv circulaţie
mărfurilor, a forţei de muncă, capitalului şi serviciilor. După 13 ani de la intrarea oficială în
funcţiune a pieţei interne unice (P. I. U.) în cadrul Uniunii Europene, cele 4 libertăţi
prevăzute ale acesteia sunt în mare parte asigurate în interiorul frontierelor comunitare. În
prezent, oficialităţile Comisiei Uniunii Europene constată că toate reglementările din P.
I. U. preconizate în Carta Albă aprobată în 1985 sunt introduse şi aplicate în
legislaţiile naţionale, însă unele sunt încălcate frecvent de cei 25.
La reuniunea la nivel înalt din 16 - 18 iunie 1997, de la Amsterdam, Consiliul
European a adoptat în linii mari, Planul de acţiune, de aplicare corectă ,si coerentă a
reglementărilor comune adoptate de ţările comunitare privind P. I. U., elaborat de
Comisia Executivă. în sfera problemelor abordate nu au putut lipsit cele referitoare la
piaţa internă unică a U.E., cea mai mare piaţă a lumii. Această piaţă a contribuit la
accelerarea creşterii economice, la creşterea competitivităţii întreprinderilor
comunitare şi la crearea de noi locuri de muncă în statele membre ale U.E. Potrivit
experţilor comunitari, funcţionarea Pieţei Interne Unice a adus cu sine o creştere a
13
produsului intern brut al U.E. de 1,1 - 1,5% şi în acelaşi timp a contribuit la crearea de
circa 800.000 - 900.000 de noi locuri de muncă.
Totodată, se apreciază că Uniunea Europeană are nevoie de o politică dinamică,
care să contribuie în toate regiunile U. E. şi ale Spaţiului European la o dezvoltare
echilibrată a economiei, care să ţină cont de aspectele sociale ale fiecărei zone. O
bună funcţionare a P.I.U. va ajuta la trecerea la moneda unică în cele mai bune
condiţii şi va contribui la reuşita viitoarelor extinderi ale U.E. Voinţa puternică de a
acţiona în această direcţie există, dar trebuie tradusă în practică: Astfel Consiliul
European reunit la Amsterdam a primit favorabil Planul de acţiune în favoarea Pieţei
Interne Unice, prezentat de Comisia Uniunii Europene Consiliului ministerial.
Acest plan expunea într-o manieră detaliată acţiunile Prioritare care trebuiau
puse în aplicare pentru ameliorarea Acţionării Pieţei Interne Unice până la 1 ianuarie
1999.
Statele membre ale U.E. şi-au reînnoit astfel angajamentul politic de a face să
progreseze Piaţa Internă Unică cu introducerea EURO. Acest Plan de Acţiune
urmărea patru obiective strategice:
1. Întărirea eficacităţii reglementărilor. În acest context se apreciază că Piaţa
Internă Unică este un mecanism a cărui funcţionare se bazează pe încredere reciprocă.
Această încredere nu poate exista decât cu condiţia ca reglementările comune să fie
aplicate în mod corespunzător. Este, de asemenea necesară simplificarea
reglementărilor la nivel comunitar şi naţional pentru a reduce dificultăţile întâmpinate
de întreprinderi în acest domeniu şi pentru a stimula crearea de noi locuri de muncă.
2. Suprimarea principalelor distorsiuni care afectează piaţa. Există un acord
general asupra faptului că barierele fiscale şi comportamentale anticoncurenţiale
constituie defecte care trebuie eliminate.
3. Suprimarea obstacolelor sectoriale care împiedică dezvoltarea pieţelor.
Piaţa Unică nu va putea funcţiona la întreaga capacitate dacă barierele care există încă
- şi bineînţeles toate cele care ar putea să apară - nu sunt suprimate. Noi acţiuni
14
legislative vor fi poate necesare pentru a completa locurile cadrului legislativ al Pieţei
Interne Unice, dar va trebui să existe şi o schimbare de atitudine a Administraţiilor
naţionale faţă de această piaţă.
4. Crearea unei pieţe unice care să fie in serviciul tuturor cetăţenilor. Uniunea
Europeană are nevoie de o Piaţă Internă Unică, mai eficace în stimularea creşterii
economice, a inovaţiei ,ţi creării de noi locuri de muncă Şi care să răspundă mai bine
intereselor fiecăruia (cetăţeni, consumatori şi întreprinderi). Acţiunile vor fi puse în
aplicare potrivit unui calendar în trei faze. Aceasta preve pe termen scurt aplicarea unor
măsuri.
Printre măsurile incluse în prima fază se enumera:
- eliminarea tuturor întârzierilor în transpunerea în practică a directivelor relative la
piaţa internă;
Crearea în interiorul statelor a unor structuri destinate să centralizeze plângerile
persoanelor fizice sau juridice, referitoare la problemele legate de Piaţa Internă Unică să
rezolve rapid aceste probleme şi să supravegheze respectarea regulilor privind Piaţa Internă
Unică la nivel naţional (până la 1 octombrie 1997);
- punerea efectivă în aplicare a măsurilor de liberalizare în sectoarele
telecomunicaţiilor şi energiei electrice (cel mai târziu în ianuarie 1998 şi respectiv, în
februarie 1999);
- ameliorarea şi extinderea bazei de date EURES pentru ofertele de locuri de
muncă la nivel paneuropean;
- instaurarea unui dialog cu cetăţenii (la începutul anului 1998) şi cu agenţii
economici (pe 1 iulie 1998) pentru a permite oricui să deţină cu uşurinţă informaţii asupra
drepturilor pe care i le oferă Piaţa Unică şi asupra modului de rezolvare a problemelor care
ar putea apărea.
Crearea pieţei interne unice are multiple efecte micro şi macroeconomice.
Impactul microeconomic ai creării pieţei unice interne este axat pe efectele pozitive
ce derivă din liberalizarea schimburilor intracomunitare:
15
- reducerea iniţială a costurilor, ca urmare a desfiinţării formalităţilor vamale şi
obstacolelor în calea schimburilor;
- reducerea costurilor, ca urmare a extinderii a economiilor de scară;
- reducerea preţurilor, ca urmare a intensificării concurenţei;
- câştiguri generate şi de alte efecte decât cele legate de preţ, cum ar fi
intensificarea procesului de inovare, lărgirea gamei de produse, modificări în planul
organizării producţiei.
Impactul microeconomic al creării pieţei unice interne este realizat de:
- mutaţiile înregistrate de fluxurile de forţă de muncă dintr-o ţară în alta;
- mişcarea capitalurilor a crescut considerabil, cu efecte favorabile asupra
relansării investiţiilor, fiind favorizate întreprinderile mici şi mijlocii;
- în paralel cu creşterea mişcărilor de capital, şi în principal a investiţiilor
străine directe, au crescut considerabil ,si fuziunile ,si achiziţiile;
- integrarea pieţelor financiare a cunoscut creşteri sensibile, chiar dacă în calea
dezvoltării acestor pieţe au apărut o serie de obstacole.
POLITICA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL CONCUREN EI
Dezvoltarea economică a fiecărei ţări comunitare, a Uniunii Europene în
ansamblul său este de neconceput fără menţinerea unui mediu concurenţial funcţional,
cerinţă fundamentală în condiţiile economiei de piaţă. De altfel, concurenţa este
considerată ca fiind cea mai importantă cauză a progresului economic şi tehnico-
ştiinţific.
Concurenţa desemnează relaţiile dintre toţi cei care acţionează pe aceeaşi piaţă
pentru realizarea propriilor interese în condiţiile de libertate economică; ea este o
realitate, o luptă dusă cu mijloace economice (cantitate, calitate, preţ) şi
extraeconomice (spionaj industrial, acţiuni de sabotaj, politici de dumping), o
confruntare dintre agenţii economici în vederea realizării unor condiţii mai bune de
producţie, desfacere, de efectuare a operaţiunilor băneşti sau a altor activităţi
economice, pentru obţinerea de cât mai multe avantaje.
Teoria economică a concurenţei identifică următoarele tipuri de concurenţă:
perfectă şi imperfectă (monopolul, oligopolul, concurenţa monopolistică); directă,
atunci când actorii pieţei aflaţi în competiţie se adresează aceleiaşi nevoi, cu produse
similare sau identice, indirectă atunci când se oferă bunuri diferite pentru satisfacerea
aceloraşi nevoi, loială (corectă), când sunt utilizate corect instrumentele luptei de
concurenţă, neloială, atunci când sunt utilizate mijloace incorecte pentru acapararea
pieţei.
Cu timpul, concurenţa a căpătat statutul de cel mai important principiu organizaţional
al economiei de piaţă. Acest rol îl poate îndeplini doar concurenţa perfectă, care se
defineşte ca fiind acel mediu în care mai multe firme mai mici se concurează oferind
un singur produs şi nici o firmă nu poate influenţa preţurile şi condiţiile de
comercializate. Concurenţa imperfectă (monopolul, oligopolul) apare, în această
concepţie, ca o barieră în calea accesului pe piaţă. Concurenţa perfectă ordonează
folosirea optimă a resurselor, pe când monopolul este generatorul ineficientei.
2
Chiar şi Adam Smith, susţinător al pieţei libere cu rolul de "mână invizibilă", a
recunoscut că o concurenţă perfectă nu este decât un concept abstract care nu poate fi
întâlnit în forma sa pură în economia reală. Adesea concurenţa creează mai multe
probleme decât soluţionează. Concurenţa fiind un lucru bun» impune totuşi adoptarea
de reguli de funcţionare a pieţei.
Politicile în domeniul concurenţei permit dezvoltarea unui cadru
regulamentar în care guvernele pot menţine şi stimula concurenţa mărind
performanţele economice.
O politică în domeniul concurenţei devine absolut necesară pentru că agenţii
economici privaţi şi autorităţile publice pot avea comportamente care să deterioreze
mediul concurenţial din mai multe motive utilizând variate mecanisme şi măsuri.
Politica de concurenţă se referă la anumite legi şi acţiuni întreprinse şi impuse de
guverne sau de către comunitate, în ansamblul său, pentru eliminarea sau descurajarea
practicilor comerciale restrictive practicate de anumiţi participanţi pe piaţă: carteluri,
monopoluri, bariere non-tarifare etc., care ar avea ca efect prevenirea, restrângerea
sau distorsionarea concurenţei. Politica de concurenţă are ca scop punerea în practică a
unui sistem ce permite o concurenţă fără distorsiuni în interiorul unui spaţiu
economic. în cadrul teoriei economice liberale, politica de concurenţă urmăreşte să
realizeze pieţe cu o concurenţă perfectă şi să prevină formarea monopolurilor şi
oligopolurilor care îşi impun preţurile în detrimentul consumatorilor.
Mijloacele cu care operează politica în domeniul concurenţei pot avea, la prima
vedere, un rol negativ deoarece sunt concepute să îngrădească şi să stopeze anumite
acţiuni, să limiteze folosirea unor practici care ar avea consecinţe negative asupra
consumului.
Politica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei
concurenţe loiale, adică a unei concurenţe care are loc în condiţiile respectării de
către agenţii economici a normelor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute
ca atare prin reglementările în vigoare din fiecare stat şi la nivel comunitar. Când
concurenţa este neloială (utilizează mijloace şi practici interzise de reglementările
3
în vigoare) se ajunge ia o distorsionare şi o abatere a acesteia de la scopul său prin
favorizarea unor agenţi economici în defavoarea altora.
Politica în domeniul concurenţei urmăreşte înfăptuirea următoarelor obiective:
a) creşterea bunăstării consumatorilor prin îmbunătăţirea performanţelor
economice;
b) protecţia consumatorilor, adică apărarea acestora de tendinţele marilor companii de
a acapara pieţele şi a stabili preţuri de monopol;
c) stoparea redistribuirii veniturilor în favoarea monopolurilor şi cartelurilor:
d) protejarea firmelor mici şi mijlocii;
e) integrarea pieţelor naţionale ale statelor într-o piaţă unică a comunităţii europene.
Procesul de integrare economică europeană a fost însoţit în permanenţă de
promovarea unei politici comune în domeniul concurenţei. După aproape 5
decenii de funcţionare a Uniunii Europene această politică se constituie într-o
condiţie necesară pentru existent pieţei interne unice care asigură libera circulaţie a
bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă.
De altfel, se apreciază că în cadrul Uniunii Europene, principalul beneficiar ăl
unei politici a liberei concurenţe este cetăţeanul în calitatea sa de: consumator,
participant pe piaţa muncii şi de acţionar (agent economic).
Politica de concurenţă promovată de Uniunea Europeană porneşte de la
concepţia că piaţa cu concurenţă perfectă şi pură este cea mai în măsură să asigure
bunăstarea generală. De aceea, politica de concurenţa vizează limitarea,
controlarea chiar interzicerea comportamentelor întreprinderilor care aduc atingere
concurenţei perfecte.
Proiectul de integrare economică şi politica în domeniul concurenţei au
devenit procese interdependente în complicatul proces de integrare europeană.
Politica în domeniul concurenţei este un însoţitor esenţial al pieţei interne unice care
se bazează pe mecanisme noi impuse de necesitatea armonizării politicilor economice
ale ţărilor comunitare şi de înlăturare a barierelor impuse de practicile restrictive,
4
monopoluri, achiziţii şi fuziuni, ajutoare de stat în calea liberalizării fluxurilor
economice.
De aceea, politica în domeniul concurenţei interzice practici cum ar fi:
1. acordarea de ajutoare publice care creează distorsiuni în relaţiile de
concurenţă între agenţii economici;
2. stabilirea preţurilor prin înţelegeri prealabile între producători şi furnizori;
3. crearea de carteluri care să-şi împartă piaţa;
4. abuzul de poziţie dominantă pe piaţă;
5. realizarea de fuziuni care distorsionează libera concurenţă.
Etapele dezvoltării şi evoluţiei politicii concurenţiale în Uniunea Europeană
Istoria integrării economice europene este, în acelaşi timp, şi istoria dezvoltării
politicii concurenţiale în Uniunea Europeană, cele două procese fiind
interdependente.
Politica europeană în domeniul concurenţei se bazează pe articolul 3(f) al
Tratatului de la Roma, în prezent articolul 3(g) al Tratatului de la Maastricht, care
stabileşte că la nivelul comunităţii trebuie luate măsuri pentru ca în viitor
„concurenţa la nivelul Pieţei Comune să nu fie distorsionată” în acest Tratat este
prevăzută şi modalitatea de realizare a acestei cerinţe, prin aplicarea „regulilor cu
privire la concurenţă” care se regăsesc în Tratatul de la Roma în articolele 85-94, iar
în Tratatul de la Maastricht în articolele 81-89. în aceste articole este reglementat
controlul ce poate fi exercitat de Comisie asupra aranjamentelor anticoncurenţiale,
comportamentului anticoncurenţial al monopolurilor şi firmelor de stat, asupra
ajutoarelor de stat etc. Aceste comportamente, obiect al controlului Comisiei constituie
şi azi, după aproape 50 de ani conţinutul politicii concurenţiale a Uniunii Europene.
Când a fost concepută politica concurenţială a Comunităţii Europene situaţia în
acest domeniu era următoarea în cele şase ţări comunitare:
- Germania era singura ţară membră cu o legislaţie articulată în domeniul
concurenţei;
- Belgia şi Luxemburg nu aveau legislaţii în acest domeniu;
5
- Olanda se ghida după prevederile cuprinse în Competition Act;
- în Italia, monopolurile şi practicile restrictive erau reglementate de Codul Civil;
- Franţa dispunea de o legislaţie care reglementează diferit practicile restrictive ale
companiilor.
Această eterogenitate a prevederilor legislative a impus necesitatea adoptării de
reguli procedurale care să facă posibilă punerea în aplicare a prevederilor tratatelor
într-o perioadă de 3 ani. în anul 1962 regulile procedurale au fost adoptate într-o
asemenea manieră încât controlul să rămână la nivel supranaţional şi să fie exercitat
de către Comisie. Comisia Europeană a reuşit să creeze o politică concurenţială
comună, şi în acelaşi timp, coordonată, fapt ce a făcut ca politica în domeniul
concurenţei să devină o politică sectorială cu caracter supranaţional Competenţele
Comisiei cu privire la politica concurenţială sunt cuprinse în „Reglementarea 17”
care prin aplicarea sa centralizată a diminuat rolul autorităţilor naţionale.
Reglementarea 17 cu privire la politica de concurenţă a oferit afaceriştilor
siguranţa că respectarea legalităţii este o prioritate iar controlul este centralizat. în
cadrul său sunt detaliate drepturile ce se acordă participanţilor la actul
concurenţial: obligativitatea notificării; limitele superioare ale amenzilor şi
penalizărilor; condiţiile în care se pot acorda excepţii; drepturile statelor membre în
cazul unor investigaţii realizate de Comisie; dreptul Comisiei de a realiza investigaţii
şi cercetări; mecanismul de consultare pentru statele naţionale.
În primii 15 ani de funcţionare a comunităţilor europene şi de implementare a
politicii concurenţiale s-au făcut paşi importanţi în direcţia: constituirii reţelei
instituţionale aferente: desemnarea comisarului responsabil pentru concurenţă;
aplicarea de practici restrictive; creşterea rolului Curţii Europene de Justiţie etc.
Prioritare având practicile restrictive, politica concurenţială a neglijat aproape în
totalitate ajutoarele de stat şi monopolurile. Mai mult, marile companii europene erau
încurajate în dezvoltarea lor pentru a promova competitivitatea acestora pe plan
internaţional. Prin urmare, caracteristica principală a politicii concurenţiale a fost
atitudinea sa reactivă (defensivă).
6
Recesiunea economică din anii 1973-1974 a generat nevoia redefinirii politicii
concurenţiale într-o asemenea manieră încât să favorizeze restructurarea sectoarelor
economice în declin. Politica concurenţială a Comisiei s-a axat pe două coordonate:
controlul ajutoarelor publice acordate de guvernele ţărilor membre şi folosirea
contingentelor de import pentru a apăra industria europeană de concurenţa, străină.
Centrul de greutate al activităţii comisiei 1-a reprezentat monitorizarea fuziunilor şi
a altor forme de concentrare economică. în consecinţă, caracteristica principală a
politicii concurenţiale între anii 1973-1981 a fost atitudinea ofensivă (proactivă) pe
fondul creşterii rigurozităţii în aplicarea principiilor politicii concurenţiale.
Deceniile 9 şi 10 ale secolului XX aduc noi componente politicii concurenţiale
şi îi conferă noi valenţe. S-a căzut de acord ca „concurenţa să joace rolul de forţă
regeneratoare a industriei europene”. În situaţia în care procesul de creare a Pieţei
Interne Unice ş-a încheiat (1992), a fost necesar să se adopte măsuri care să ofere
siguranţa că practicile anticoncurenţiale nu vor lua forme noi care să ducă la o nouă
împărţire a pieţelor.
În centrul preocupărilor politicii concurenţiale s-a aflat în această perioadă
problema fuziunilor şi a ajutoarelor de stat. Pentru gestionarea fuziunilor de către
Comisie a fost adoptat „Regulamentul privind controlul fuziunilor”. în ceea ce
priveşte ajutoarele de stat nu a fost necesară adoptarea de noi reglementări ci punerea
în aplicare a prevederilor Tratatului care să conducă la o nouă politică în domeniul
ajutoarelor de stat.
Comisia a reuşit să facă faţă presiunilor care susţineau măsurile
protecţioniste şi care plasa competitivitatea deasupra concurenţei în ierarhia
obiectivelor Comisiei. A fost promovată ideea că o puternică concurenţă internă este
cheia competitivităţii externe.
Instituţiile Uniunii Europene care reglementează şi gestionează politica de
concurenţă
Administrarea curentă a politicii concurenţiale şi evoluţia acesteia la nivelul
Uniunii Europene este realizată de Comisia Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie.
7
Intervenţia Parlamentului şi a Consiliului Ministerial în anumite faze ale evoluţiei
procesului concurenţial a avut menirea de a influenţa şi direcţiona anumite măsuri
luate de Comisie.
a. Rolul Parlamentului şi al Consiliului Ministerial în politica concurenţială. Multă
vreme, cele două instituţii au avut un rol marginal în cerat ce priveşte politica de
concurenţă şi aceasta deoarece instrumentele de decizie în aplicarea politicii erau
gestionate de Comisie. Modalitatea concretă de intervenţie în politica concurenţială o
reprezenta influenţarea acţiunilor Comisiei printr-un raportor special pe
problematica concurenţei.
În prezent, Parlamentul are posibilitatea să influenţeze activitatea Comisiei
pe două căi:
- anual, Comisia trebuie să prezinte un raport pe probleme de concurenţă care
trebuie validat de Parlament; comisarul pentru concurenţă este obligat să susţină
acest raport în faţa Parlamentului;.
- Parlamentul adresează întrebări şi solicită răspunsuri cu privire la
problematica concurenţei, cu deosebire la diferitele efecte pe care politica
concurenţială le are asupra grupurilor de interese sau de agenţi economici.
În problematica concurenţei rolul Consiliului Ministerial s-a rezumat la anumite
reglementări ocazionale şi la acordarea de excepţii cadru. Se apreciază că implicarea
mai slabă a Consiliului poate fi justificată prin faptul că în stadiile iniţiale procesul de
centralizare a deciziilor nu era statuat. Procesul de lărgire şi adâncire a integrării a pus
noi sarcini în faţa politicii concurenţiale, sporind atribuţiile Consiliului în domeniul
concurenţei. Mai mult, chiar Comisia a solicitat Parlamentului şi Consiliului să se
implice mai mult, mai ales sub aspect legislativ, pentru a conferi politicii
concurenţiale mai mare transparenţă.
b. Rolul Comisiei. Puterea de a preveni eventualele abuzuri în planul
concurenţei o are Comisia, care poate acţiona independent de Consiliul de
Miniştri, chiar dacă anumite decizii pot fi atacate la Curtea de Justiţie. Comisia
8
acţionează fie din propria iniţiativă, fie dând curs reclamaţiilor statelor
membre, ale companiilor sau ale cetăţenilor.
Tratatele de la Roma şi Maastricht conferă Comisiei Europene sarcina
controlului concurenţei, aceasta având o serie de puteri ce derivă din regulile înscrise
în tratate.
Comisia este organismul carie stabileşte principalele reguli, efectuează
investigaţiile şi dă soluţia ce trebuie adoptată (dă aprobări, stabileşte întreruperea
comportamentului anticoncurenţial, aplică penalizări). Comisia se compune din 24
Directorate Generale, fiecare fiind responsabil cu o anumită politică sectorială,
politica de concurenţă revenind Directoratului General IV, deşi politica
concurenţială se află în responsabilitatea şi a altor directorate.
Se apreciază că în prezent procesul decizional în cadrul Comisiei este prea mult
politizat, confruntându-se interese diferite de natură naţională, ideologică, funcţională
şi sectorială cu privire la resursele instituţionale, soluţiile fezabile, substanţa politică şi
decizie. Majoritatea deciziilor sunt adoptate de comisarul pentru concurenţă în baza
mandatului acordat, însă cele mai importante sau controversate sunt aduse în faţa
Comisiei. Practica adoptării deciziilor demonstrează că şansa de reuşită depinde de
abilitatea comisarului de a aduce argumente şi de a crea condiţii care să sprijine
iniţiativa.
Comisia are largi atribuţii de investigare. Personalul său poate vizita
companiile fără să solicite în prealabil accesul la documente. Ea poate analiza
personalul firmelor implicate pentru a discuta cazul respectiv înainte de a da verdictul.
Firmele dovedite vinovate pot face apel la Curtea de Justiţie atât împotriva sentinţei, cât
şi a mărimii amenzii. Trebuie apreciat faptul că legislaţia privind concurenţa în UE
primează în faţa celei naţionale şi este direct aplicabilă în statele membre.
Acordurile încheiate între firme care pot veni în conflict cu clauzele
Tratatului de la Roma şi Tratatului de la Maastricht trebuie anunţate dinainte Comisiei.
Companiile pot depune cereri de „derogare negativă”, ceea ce înseamnă , că libera
concurenţă nu este ameninţată, sau de „scutire” care scuteşte un acord restrictiv de
9
interzicere totală dacă se poate demonstra că acesta aduce beneficii publice. Comisia
are împuterniciri să declare ilegal şi să ceară încetarea unui acord în orice moment,
precum şi a altor practici inacceptabile.
Comisia poate interzice următoarele tipuri de acorduri:
a. acordurile de împărţire a pieţei;
b. acordurile de control al preţurilor;
c. acordurile de achiziţii exclusive;
d. acordurile privind drepturile de proprietate, industrială şi comercială;
e. acordurile de distribuţie exclusivă sau selectivă. Comisia nu se ocupă, însă,
de toate practicile anticoncurenţiale, ci preferă să analizeze şi să soluţioneze doar
cazurile care au relevanţă şi importanţă pentru întreaga comunitate. Publicitatea
activităţii Comisiei se realizează prin "Jurnalul Oficial", "Buletinul", care apar lunar,
şi "Raportul anual" care tratează politica concurenţială.
Comisia lucrează cu un sistem de notificări în cadrul căruia firmele care
realizează achiziţii, preluări sau alte aranjamente trebuie să prezinte detalii despre
afacere. Comisia examinează detaliat acordul sau înţelegerea şi concluzionează dacă
este sau nu o încălcare a prevederilor Tratatului şi normelor liberei concurenţe.
Întreprinderile găsite vinovate de către Comisie de practici concurenţiale ilegale
pot fi amendate cu până la 10% din cifra de afaceri din anul anterior. Dacă se
descoperă înţelegeri între firme, suspectate de încălcarea liberei concurenţe, comisia
are următoarele posibilităţi de acţiune:
a) să o declare legală printr-o decizie formală, dacă în urma investigaţiilor rezultă că
înţelegerea nu distorsionează libera concurenţă;
b) să dea o "scrisoare de confort" care să permită operarea pe piaţa concurenţială
deoarece sunt operaţii fără un impact semnificativ;
c) să accepte operaţiunea numai cu îndeplinirea anumitor condiţii suplimentare;
d) să o declare ilegală.
Punerea în practică a măsurilor adoptate de către Comisia Europeană pentru
respectarea liberei concurenţe depinde, într-o mare măsură, de stadiul în care se află;
10
integrarea economică, de voinţa politică a instituţiilor comunitare şi de
transparenţa necesară din partea autorităţilor naţionale.
c. Rolul Curţii Europene de Justiţie şi Curţii de Primă Instanţă. Aceste instituţii
sunt responsabile pentru supervizarea legală a regulilor în domeniul concurenţei şi
aplicarea reglementărilor concurenţei. Cele două instituţii creează mediul în care se
conturează reglementările comisiei, întrucât deciziile acestora sunt obligatorii pentru
toate statele membre, pe fondul prevalentei dreptului comunitar asupra celui
naţional. Acţiunile directe ale companiilor nemulţumite de tratamentul Comisiei
implică apelul la cele două instituţii. în procesul de analiză al diferitelor cazuri
supuse atenţiei sale, CEJ elaborează decizii ce cu greu pot fi invalidate.
Deoarece integrarea economică europeană presupune, între altele, şi
integrarea pieţelor naţionale şi realizarea Pieţei Interne Unice, CEJ a identificat politica
în domeniul concurenţei cu politica de realizare a pieţei interne, acordând prin aceasta
responsabilităţi sporite Comisiei.
Pentru că CEJ a fost uneori depăşită de numărul mare de apeluri ce trebuiau
soluţionate a fost creată Curtea de Primă Instanţă (CPI) al cărei scop este să
analizeze, în primă instanţă, anumite tipuri de acţiuni procedurale a căror soluţionare
ar ocupa mult timp la nivelul CEJ.
CPI a fost constituită în 1988 şi funcţionează efectiv din 1989, ocupându-se de
3 categorii de probleme: probleme de personal, probleme ale Tratatului CECO şi
acţiuni din domeniul concurenţei. CPI are 15 judecători care lucrează în complete de
câte 5, deciziile fiind luate prin vot secret. CPI are şi rolul de a verifica riguros şi neutru
acţiunile Comisiei ceea ce denotă că abordarea CPI diferă semnificativ de cea a CEJ.
Totodată, un obiectiv fundamental la nivelul CPI este reducerea blocajului la nivelul
CEJ şi a timpului de aşteptare pentru soluţionarea diferitelor cazuri.
Obiective ale politicii de concurenţă în Uniunea Europeană
Dispoziţiile privind politicile comunitare din domeniul concurenţei s-au
concretizat în anumite obiective cuprinse în Tratatul de la Roma (articolele 85-94) şi
Tratatul de la Maastricht (articolele 81-89) şi anume: practicile comerciale restrictive;
11
abuzul de putere (poziţie) dominantă; achiziţiile şi fuziunile; ajutoarele de stat; politica
cu privire la sectorul de stat.
a) Practicile comerciale restrictive. în art.85 din tratatul de la Roma se găsesc
prevederi care interzic practicile restrictive care sunt considerate incompatibile cu
principiile pieţei unice şi anume: fixarea preţurilor de vânzare sau de
cumpărare sau a unor condiţii de comercializare; înţelegeri care au ca scop
limitarea sau controlul producţiei, al pieţelor de desfacere sau surselor de
aprovizionare; încheierea de contracte condiţionate de acceptarea de către
parteneri a unor obligaţii suplimentare care nu au legătură cu tranzacţiile respective.
Tratatul de la Roma prevede, tot în Art.85, situaţiile în care se pot accepta
anumite aranjamente între firme atunci când acordul, înţelegerea, „are un efect
nesemnificativ asupra pieţei, având în vedere poziţia slabă pe care firma o are pe
piaţa produsului respectiv”. Principalele cazuri de exceptare sunt: acorduri de
importanţă minoră (cifra de afaceri mai mică de 200 mil.euro) şi cota de piaţă mai
mică de 5%; acorduri de cercetare dezvoltare; înţelegeri de distribuţie selectivă;
înţelegeri pentru transfer de tehnologie. Exceptarea poate fi individuală şi se practică
atunci când comisia autorizează în mod expres o înţelegere verificată în prealabil, sau
colectivă situaţie în care este necesar un regulament al Consiliului care să precizeze
anumite condiţii minime.
b) Abuzul de putere dominantă este soluţionat pe baza prevederilor Art.86 din
Tratatul de la Roma. Poziţia dominantă sau puterea de piaţă, este puterea
unei întreprinderi utilizată pentru a constitui un obstacol în menţinerea unei
concurenţe efective.
Se apreciază că nu locul ocupat într-un sector de activitate este pus în discuţie,
ci doar faptul de a obţine un avantaj excesiv din această poziţie este criticat. Pentru a
determina dacă o întreprindere este sau nu într-o poziţie dominantă, se judecă în primul
rând cota de piaţă deţinută (care trebuia să fie mai mare de 50%). Când întreprinderea
ocupă 70-80% calificarea de poziţie dominantă este făcută automat.
12
Noţiunea de „abuz” trebuie înţeles în sensul că nu poziţia dominantă a unei
firme este interzisă, ci numai practicile interzise ale unei firme cu poziţie dominantă:
practicarea unor preţuri excesive sau a unor preţuri de ruinare; refuzul de a trata cu
anumiţi beneficiari, impunerea unor contracte inechitabile; limitarea producţiei, a
distribuţiei sau dezvoltării tehnologice etc. Dificultatea constă în stabilirea abuzului,
dacă există, luându-se în discuţie doar efectele comportamentului firmei. în asemenea
speţe nu sunt prevăzute derogări, ca în cazul înţelegerilor, sancţiunea este pronunţată
de Comisie care poate aplica şi amenzi sau penalităţi.
c. Mecanismul achiziţiilor şi fuziunilor. Finalizarea procesului de realizare a Pieţei
Unice a produs mutaţii importante în planul concurenţei, fapt ce a impus realizarea
unui control strict al achiziţiilor şi fuziunilor, care nu a fost prevăzut în Tratatul de la
Roma, din două motive:
a) Tratatul, de la Roma reprezintă un document cadru care necesită o
legislaţie suplimentară (complementară) pentru punerea în aplicare a
principiilor conţinute;
b) Tratatul, de la Roma se baza pe ideea de expansiune economică a
CEE, fapt ce necesită o largă concentrare a forţei economice.
Pe măsură ce devenea evident riscul dominării pieţelor de către marile
concerne, atitudinea instituţiilor europene s-a modificat, Consiliul însărcinând
Comisia Europeană să pregătească proiectul Regulamentului în materie de
achiziţii şi fuziuni, aprobat în anul 1989 şi operabil din 1990. Comisia are
jurisdicţia asupra fuziunilor şi preluării de companii la scară mare care afectează cel
puţin un stat membru şi care depăşesc anumite limite. Principalele limite avute
în vedere au fost firmele care participă la o fuziune cu o cifră de afaceri globală de
peste 5 miliarde ECU; 250 milioane ECU pentru cifra de afaceri realizată separat în
CEE de cel puţin două dintre companiile implicate, nu mai mult de două treimi din
această cifră de afaceri fiind realizată într-un singur stat membru.
Fuziunile planificate care îndeplinesc aceste criterii trebuie anunţate dinainte
Comisiei, care va decide în termen de o lună dacă există posibilitatea ca acestea să
13
încalce concurenţa în CEE. Dacă nu se constată o astfel de posibilitate, fuziunea poate
avea loc; altfel, se va începe o anchetă care trebuie încheiată în următoarele patru
luni. Dacă operaţiunea de fuziune este interzisă şi firmele implicate nu respectă
Decizia, Comisia poate aplica penalizări de la 25 la 100.000 EURO/zi, respectiv până
la 10% din cifra de afaceri totală pe anul anterior. împotriva Deciziei Comisiei se poate
face recurs la Curtea Europeană de Justiţie.
d. Politica în domeniul ajutoarelor de stat. Pe măsură ce barierele fizice,
reglementare şi fiscale din calea comerţului internaţional au fost înlăturate,
subvenţionarea anumitor sectoare a rămas unul din puţinele instrumente care duc la
imperfectarea liberei concurenţe şi la fragmentarea pieţelor.
Subvenţiile guvernamentale acordate fie companiilor de stat, fie celor
private sunt de regulă interzise dacă afectează sau ameninţă să afecteze concurenţa.
Unele categorii de ajutoare sunt scutite de control: ajutoarele speciale acordate în
cazul dezastrelor naturale, ajutoarele pentru regiunile afectate de criza economică şi
cele pentru promovarea unor activităţi economice noi.
Politica comunitară în domeniul ajutoarelor de stat este o componentă deosebită
a politicii comunitare în domeniul concurenţei, fiind de natură pur supranaţională.
întrucât Tratatul de la Roma are puţine referiri la ajutorul de stat, Comisia şi CEJ au
căutat să clarifice în timp asemenea probleme. Problema principală ce trebuia să fie
clarificată era natura raporturilor dintre statul modern şi principiile pieţei.
Politica referitoare la ajutoarele de stat este complexă/ajutoarele de stat având
şi efecte pozitive în anumite condiţii pentru că ele pot conduce la adâncirea integrării
şi la reducerea disparităţilor economice şi regionale în cadrul UE. Interzicerea
acordării de ajutoare de stat este reglementată de Art.92, iar regulile procedurale care
guvernează aplicarea ajutoarelor de stat sunt prevăzute în Art.93 şi 94 ale Tratatului.
Statele membre trebuie să înştiinţeze Comisia despre ajutoarele planificate, iar
aceasta hotărăşte dacă ajutorul poate fi exceptat de la prevederile Tratatului. Ea are
autoritatea de a cere rambursarea ajutoarelor neautorizate şi poate amenda statele
membre care încalcă legile. între timp, Comisia a reuşit să aprobe criteriile pe care
14
trebuiau să le îndeplinească ajutoarele de stat acordate ramurilor grav afectate de
recesiune. Un asemenea ajutor trebuie să constituie o excepţie, să aibă o durată
limitată şi să fie orientat în mod direct spre rentabilizarea pe termen lung a
sectoarelor cu probleme prin reducerea capacităţii de producţie.
în principiu, Comisia consideră că toate categoriile de ajutor de stat ar trebui să fie tot
mai limitate şi, deoarece Comisia încearcă să aplice şi mai riguros reglementările,
acestea intră tot mai mult în conflict cu guvernele naţionale presate să asigure locuri de
muncă pentru proprii cetăţeni.
e. Politica cu privire la sectorul de stat. O altă modalitate prin care Comisia
Europeană şi-a propus să creeze un mediu concurenţial la nivel european o reprezintă
introducerea principiilor concurenţei corecte în domeniul proprietăţii de stat.
Mult timp, activităţi precum telecomunicaţiile, energia, serviciile poştale şi de
transport, de furnizare a gazelor şi apei au fost exceptate de la reglementările în
domeniul concurenţei. Izolarea proprietăţii de stat (a utilităţilor publice) de
presiunile concurenţei a condus la servicii de slabă calitate, ineficientă, preţuri
diferite la nivel comunitar, întârzierea inovaţiei tehnologice ş.a.
Pentru eliminarea sprijinului statului sub aspectele subvenţiilor publice, Comisia a
trebuit să găsească argumente care să legitimeze aplicarea regulilor în domeniul
concurenţei potrivit celorlalte obiective ale integrării europene.
Un succes notabil în acest domeniu 1-a reprezentat adoptarea Directivei cu
privire la Raporturile Financiare între guverne şi firmele de stat, fiind clarificate în
acest fel raporturile financiare dintre stat şi întreprinderile publice.
În acest sector concurenţa poate fi denaturată prin următoarele modalităţi:
- prin privilegiile de care s-ar putea bucura întreprinderile publice producătoare
de bunuri şi servicii comerciale, pe calea tratamentelor preferenţiale în raport cu alte
întreprinderi similare din sectorul privat;
- prin existenţa unor monopoluri naţionale cu caracter comercial în domeniul
transporturilor, energiei şi telecomunicaţiilor, care erau subvenţionate de stat în
tendinţa acestora de a câştiga supremaţia în economia europeană;
15
- prin ajutoarele de stat sub forma subvenţiilor, creditelor cu dobânzi preferenţiale,
reducerilor de datorii, reduceri de impozite.
Aceste noi reglementări cu privire la intervenţia statelor în distorsionarea
concurenţei constituie conţinutul Art.92 din Tratat. Tot acest articol cuprinde şi excepţii
şi anume: ajutorul cu caracter social acordat consumatorilor individuali; al subvenţiilor
acordate regiunilor cu nivel de trai foarte scăzut sau cu grave probleme de şomaj; al
subvenţiilor destinate promovării culturii şi conservării patrimoniului cultural; al
subvenţiilor acordate pentru dezvoltarea unor regiuni sau desfăşurarea unor activităţi, al
subvenţiilor ce urmăresc realizarea unui important proiect comun; remedierea unor
perturbări grave în economia unui stat membru.
Reforma politicii concurenţiale a Uniunii Europene. Adoptarea de către
România a prevederilor din acquis-ul comunitar privind concurenţa, în
perspectiva aderării la Uniunea Europeană.
Realizarea Pieţei Interne Unice şi a Uniunii Economice şi Monetare a condus
la o extindere a pieţelor şi la numeroase provocări pe linia adaptării economiilor
ţărilor candidate la exigenţele comunitare. Aceste schimbări vor afecte
comportamentul firmelor şi autorităţilor şi va necesita aşezarea pe baze noi a politicii
concurenţiale.
Reforma politicii concurenţiale în spaţiul comunitar urmăreşte înfăptuirea
următoarelor obiective (art.85 şi 86 din Tratatul de la Amsterdam).
a. întărirea reglementărilor anticoncurenţiale şi aplicarea riguroasă a legii
concurenţei;
b. descentralizarea deciziilor şi implicarea mai accentuată a autorităţilor şi
instanţelor din statele comunitare;
c. simplificarea procedurilor de aplicare a prevederilor anticoncurenţiale şi
reducerea birocraţiei.
16
Procesul de reformare a politicii concurenţiale în Uniunea Europeană pune în
faţa autorităţilor şi instituţiilor comunitare, cu deosebire a Comisiei Europene
numeroase sarcini (provocări):
a. aplicarea consecventă a reglementărilor;
b. uniformizarea legislaturii;
c. clarificarea regulilor procedurale;
d. adâncirea procesului de integrare;
e. liberalizarea continuă a pieţei;
f. atragerea în comunitatea monetară şi a altor ţări.
Realizarea cadrului organizatoric, legislativ şi procedural privind
concurenţa în România.
România a luat măsuri pentru îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri
pentru capitolul de concurenţă: toate companiile din sectorul siderurgic şi-au dat
acordul privind planurile de viabilitate şi strategia siderurgică revizuită. Consiliul
Concurenţei lucrează la analizarea ajutoarelor de stat acordate în zonele
defavorizate si sunt în curs de pregătire raportările către Comisia Europeană, în
procesul monitorizare a implementării legislaţiei comunitare.
Capitolul de Concurenţă este unul dintre cele mai sensibile atât pentru
România, dar şi pentru funcţionarea eficienţi a pieţei interne a Uniunii Europene,
România a început deja aplicarea acquis-ului comunitar în acest domeniu. Au fost
înfiinţate departamente de ajutor de stat la toate instituţiile implicate în acest proces,
iar Consiliul Concurenţei funcţionează deja eficient Toate ajutoarele de stat ilegale
acordate după septembrie 2004 şi până la aderare, vor trebui returnate de către
companii după 2007, la cererea Comisiei Europene. Pentru a fi legale, toate
ajutoarele de stat trebuie autorizate de către Consiliul Concurenţei, conform acquis-
ului comunitar.
România acceptă în întregime acquis-ul comunitar în vigoare la data de 31
decembrie 1999, nu solicită nici o perioadă de tranziţie sau derogare şi va fi în
măsură să aplice în întregime, la data aderării, acest acquis.
17
Legislaţia română în domeniul concurenţei Şi ajutorului de stat acoperă aproape
în totalitate prevederile acquis-ului şi nu se prevăd dificultăţi în adoptarea lui în
continuare. Unităţile publice care înglobează şi activităţi cu caracter de monopol
natural precum şi activităţile supuse prin lege unui regim special sunt în proces de
ajustare prin restructurare, stabilindu-se strategia de privatizare a întreprinderilor din
domeniile respective.
Ca urmare a întârzierii reformelor economice, mecanismele pieţei sunt încă
insuficient consolidate şi nu reuşesc, prin libera funcţionare, să producă efectele
scontate asupra alocării eficiente a resurselor. De aceea, Programul de guvernare
prevede, printre altele, măsuri de continuare a procesului de creare a ambianţei
concurenţiale prin restructurare, descentralizare şi asigurare a independenţei
funcţionale şi autonomiei de decizie a agenţilor economici, în paralel cu accelerarea
procesului de privatizare.
În ceea ce priveşte regulile de ajutor de stat acceptând principiile art.87 şi 88
din Tratatul de la Amsterdam - datorită dificultăţilor cu care se confruntă economia
românească în tranziţie către un sistem bazat pe libera concurenţă, se impune
acordarea de ajutoare de stat în sectoarele sensibile ale economiei şi în regiunile
defavorizate.
De asemenea, este evident ca şi după aderare nivelul de dezvoltare al României va fi
sub media UE, şi în consecinţă întregul teritoriu al României va îndeplini condiţiile
art.87(3) din Tratatul de la Amsterdam.
CONCURENŢA. în domeniul concurenţei, legislaţia din România este
armonizată cu legislaţia europeană similară, existând un grad avansat de
compatibilitate referitor la modul de tratare şi reglementare a înţelegerilor, practicilor
concertate, abuzului de poziţie dominantă şi controlului concentrărilor economice.
a. întreprinderi publice, monopoluri şi preţuri administrate. Legea concurenţei
prevede la art.4 ca „preţurile şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în mod
liber prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei”.
18
Sfera preţurilor administrate a fost succesiv şi substanţial restrânsă,
rămânând sub control doar preţurile şi tarifele unor utilităţi publice; este în curs un
proces de transferare gradată a atribuţiilor de reglementare spre autorităţi
specializate.
Utilităţile publice care înglobează şi activităţi cu caracter de monopol natural
şi activităţile supuse prin lege unui regim special sunt în proces de ajustare,
prin restructurarea şi stabilirea privatizării întreprinderilor din domeniile
respective. în principalele sectoare au fost externalizate şi supuse liberei
concurenţe activităţile auxiliare: au fost separate întreprinderile însărcinate cu
administrarea facilităţilor esenţiale şi a fost consacrată obligaţia de a permite
accesul nediscriminatoriu la acestea.
b. Energie electrică şi termică. Măsuri de liberalizare au fost adoptate şi sunt în
curs de implementare în multe sectoare reglementate, cum ar fi telecomunicaţiile,
energia electrică şi termică, serviciile poştale, transportul pe cale ferată, serviciile
locale.
În conformitate cu art.86 din Tratatul de la Amsterdam, regiile autonome
sunt în curs de transformare în societăţi sau companii naţionale.
În domeniul energiei electrice şi termice a fost creată posibilitatea apariţiei
producătorilor şi distribuitorilor independenţi de energie şi a fost înfiinţată Autoritatea
Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, cu atribuţii de supraveghere a
mecanismelor de piaţă în sectorul energetic, şi ide emitere de norme obligatorii cu
privire la funcţionarea sistemului energetic.
Pentru activităţile cu caracter de monopol natural (transportul energiei electrice
şi alimentarea consumatorilor captivi), tarifele se stabilesc de către autoritatea de
reglementare competentă, la propunerea operatorilor şi cu avizul Oficiului
Concurenţei.
În cazul celorlalte activităţi, respectiv pentru energia electrică şi termică
achiziţionată de la producători şi pentru energia electrică ce se contractează de
consumatori eligibili, se practică preţuri rezultate din mecanismele concurenţiale.
19
c. Transportul pe calea ferată. Gestionarea infrastructurii feroviare se asigură de
Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" - S.A. Fosta SNCFR a fost reorganizată prin
divizare într-o companie naţională care gestionează infrastructura şi mai multe societăţi
comerciale şi societăţi naţionale prestatoare de servicii de transport şi management.
Transportul feroviar public de călători are caracter de serviciu public social.
Raporturile dintre compania naţională care gestionează infrastructura feroviară,
societăţile naţionale şi/sau instituţiile publice, pe de altă parte, se reglementează prin
contracte de activitate încheiate cu Ministerul Transporturilor în numele statului*,
tarifele pentru aceste servicii se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei.
d. Servicii locale. Pentru anumite servicii publice de interes local (cum ar fi
transportul urban de călători) sunt create condiţiile apariţiei concurenţei pe piaţă.
Autorităţile publice locale au atribuţii de reglementare iar subvenţiile se acordă din
bugetele locale. Tarifele sunt avizate de Oficiul Concurenţei la propunerea
prestatorilor de servicii locale.
În România nu există monopoluri de stat cu caracter comercial şi nici
întreprinderi cu drepturi speciale sau exclusive în domeniul comerţului intern.
AJUTORUL DE STAT. Adoptarea Legii privind ajutorul de stat asigură, pe
de o parte, punerea în aplicare a prevederilor referitoare la ajutorul de stat conţinute în
art.64 din Acordul de Asociere România - Uniunea Europeană, iar pe de altă parte,
acoperă criteriile de transparenţă şi evaluare a compatibilităţii acordării ajutoarelor de
stat conţinute de art.87 şi 88 din Tratatul de la Amsterdam.
Legea defineşte ajutorul de stat în concordanţă cu reglementările comunitare.
în sensul armonizării cu legislaţia comunitară, respectiv art.88 al Tratatului de la
Amsterdam, legea stipulează că orice ajutor de stat, indiferent de formă şi de
beneficiar, trebuie notificat şi autorizat, din punct de vedere al efectelor asupra
concurenţei, respectiv asupra mecanismelor concurenţiale de pe piaţa internă sau
asupra aplicării corespunzătoare a acordurilor internaţionale la care România este
parte. în cazul în care se constată că măsura notificată prezintă îndoieli cu privire la
compatibilitatea ei cu legea, se va deschide o procedură de investigaţie.
20
Dacă în urma investigaţiei se constată că ajutorul denaturează semnificativ
mediul concurenţial normal şi afectează aplicarea corespunzătoare a acordurilor
internaţionale la care România este parte, legea prevede, în concordanţă cu art.88 al
tratatului de la Amsterdam, ca acest ajutor să fie interzis, sau să fie autorizat prin
impunerea unor condiţii sau obligaţii menite să elimine această incompatibilitate.
În cazul ajutorului acordat fără autorizare, sau în cazul ajutorului interzis,
sumele acordate vor fi recuperate de furnizori sau rambursate de beneficiari. într-un
capitol distinct al legii sunt definite ajutoarele ilegale şi modalităţile de recuperare a
acestora.
Tipurile de ajutor care pot fi autorizate sunt supuse unor reglementări similare
celor din legislaţia europeană.
Referitor la ajutoarele existente, dacă se consideră că un ajutor existent
denaturează semnificativ mediul concurenţial normal şi afectează aplicarea
corespunzătoare a acordurilor internaţionale la care România este parte.
Consiliul Concurenţei va solicita furnizorului de ajutor să ia măsurile corespunzătoare
pentru eliminarea acestuia.
Legea prevede de asemenea, că acordarea ajutoarelor de stat să fie
monitorizată, în sensul respectării modului de acordare a ajutoarelor de stat, a
respectării aplicării măsurilor care constituie ajutor de stat; a evaluării dimensiunilor
ajutorului; a evaluării sumei totale a ajutorului primit de către agenţii economici prin
intermediul diferitelor scheme; a evaluării impactului acordării ajutoarelor.
Activitatea de monitorizare se finalizează într-un raport cu periodicitate anuală.
Prevederile Legii privind ajutorul de stat sunt armonizate cu prevederile legislaţiei
comunitare şi în ceea ce priveşte asigurarea transparenţei fluxurilor financiare dintre
autorităţile publice sau organismele care administrează fonduri în numele statului şi
agenţii economici cărora li s-a încredinţat executarea unor servicii publice de interes
general, prin obligativitatea informării autorităţii responsabile asupra derulării unor
astfel de fluxuri.
21
Regiuni defavorizate. Ca urmare a recomandărilor Comisiei Europene şi a
asistenţei tehnice Phare, precum şi în conformitate cu prevederile din legislaţia
românească, s-au constituit 8 regiuni de dezvoltare. La acest nivel se finanţează
programe şi proiecte de dezvoltare regională, prin intermediul Fondului Naţional
pentru Dezvoltare Regională. Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională
gestionează, conform legii, Fondul Naţional pentru dezvoltare Regională efectuând
alocaţii anuale către cele opt Fonduri pentru Dezvoltare Regională. Fondurile astfel
distribuite se acordă beneficiarilor pe baze concurenţiale, în urma organizării de
licitaţii deschise pentru proiecte de dezvoltare regională.
Pentru a asigura compatibilitatea acordării ajutoarelor de stat sub forma
facilităţilor cu un mediu concurenţial normal şi pentru eliminarea oricăror suspiciuni
privind acordarea discreţionară a acestora, Consiliul Concurenţei a făcut
Ministerului de Finanţe recomandări în sensul completării legislaţiei în vigoare. Aceste
recomandări vizează stabilirea unor criterii clare, obiective şi verificabile de alocare
a înlesnirilor la plata impozitelor, taxelor şi altor venituri bugetare; stabilirea unui
plafon maxim până la care secretarul de stat poate acorda ajutoare de stat sub forma
înlesnirilor la plata taxelor, impozitelor şi a altor venituri bugetare, ceea ce depăşeşte
acest plafon considerându-se ajutor de stat individual care trebuie notificat Consiliului
Concurenţei.
UNIVERSITATEA CRE TINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCURE TI FACULTATEA DE FINAN E, BĂNCI I CONTABILITATE DICIPLINA: ECONOMIE EUROPEANĂ
BILET DE EXAMEN NR. 1
1. Când a fost semnat, ce defineşte şi ce creează Tratatul de la Roma ? 2. Care sunt instituţiile create de Tratatul de la Roma sub aspect instituţional? 3. Care sunt ideile pe care se sprijină arhitectura construcţiei europene? 4. Ce este Consiliul de Miniştri? Ce este Comisia? 5. Care sunt aspectele defavorabile ale aparatului productiv european şi la ce a
condus situaţia economică europeană defavorabilă? 6. Care a fost obiectivul esenţial al Actului Unic şi care sunt avantajele constituirii
Pieţei Unice? 7. Constituirea Pieţei Unice pentru mai multe ţări ale Europei s-a justificat prin unele
avantaje. Care sunt acestea? 8. Libera circulaţie a forţei de muncă implică sub reforma anumitor limitări pe
motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică unele coordonate. Care sunt acestea?
9. Care sunt principiile pe care ţările participante la procesul integrării, precum şi cele care doresc să adere la Uniunea Europeană, este necesar să le cunoască şi însuşească ?
UNIVERSITATEA CRE TINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCURE TI FACULTATEA DE FINAN E, BĂNCI I CONTABILITATE DICIPLINA: ECONOMIE EUROPEANĂ
BILET DE EXAMEN NR. 2 1. De ce este necesară o politică în domeniul concurenţei ? 2. Ce este concurenţa şi ce desemnează ea? 3. Care sunt obiectivele pe care le urmăreşte politica concurenţială? 4. Ce vizează politica de concurenţă? 5. Care sunt practicile interzise de politica în domeniul concurenţei? 6. Care sunt instituţiile Uniunii Europene care reglează şi gestionează politica de
concurenţă? 7. Care sunt căile prin care Parlamentul are posibilitatea să influenţeze activitatea
Comisiei? 8. Care este rolul Parlamentului, al Comisiei şi al Consiliului Ministerial în politica
concurenţială? 9. Care sunt tipurile de acorduri interzise de Comisie în domeniul concurenţei ?