Serviciul Propagandei ScriseCARTEA PREOTULUI PÃLÃGHITÃ

-o analizã si un rãspuns-de GHEORGHE COSTEA

Biblioteca "GENERATIA NOUÃ", Madrid, 1972

Editia a II-a: Editura "GORDIAN", Timisoara (transcriera actualã)

Apãrutã prima editie în Argentina în 1951, cartea a fost un soc pentru legionarii din exil. Ea a venit într-un timp când lumea era ocupatã sã-si aranjeze o oarecare situatie materialã. In tãrile din Europa apuseanã, devastate de rãzboi, structurile economice si sociale erau prãbusite si, ca nenorocirea sã fie deplinã, peste populatia ei mai nãvãleau valuri de milioane de refugiati din rãsãritul continentului cãzut pradã comunismului. In emisfera vesticã, prima tarã care a deschis portile refugiatilor anticomunisti din Europa, adicã si legionarilor, a fost Argentina lui Peron. In Europa, dupã rãzboi, în mai multe centre din Austria si Germania, cât si la Paris, au luat nastere comitete de refugiati, în bunã parte formate din legionarii din Germania de pe timpul rãzboiului, cât si din militarii care fãcuserã parte din Armata Nationalã a Guvernului de la Viena. Misiunea acestor comitete era sã se îngrijeascã de legalizarea situatiei juridice a acestor destãrati si eventual sã le acorde o oarecare asistentã materialã din subventii primite de la diferite organizatii de binefacere.

La Salzburg se înfiripase si un mãnunchi de actiune imediat dupã prãbusirea Germaniei sub conducerea lui Traian Borobaru si Mircea Dimitriu si care în 1948 au scos prima revistã din exil, mimeografiatã, "Rosu, Galben si Albastru", ca organ de legãturã între refugiatii împrãstiati pe tot cuprinsul Europei. Din ea au apãrut patru numere, ca apoi sã-i urmeze revista lunarã "Vestitorul". In Paris, si apoi mutatã la Rio de Janeiro, Brazilia, sub conducerea lui Faust Brãdescu, a apãrut revista Dacia. Acestea au fost primele manifestãri de viatã politicã si culturalã în exil. Cine se gândea atunci, în acele vremuri de haos si de mari lipsuri, la o istorie a Miscãrii Legionare si mai ales, pentru cine? Cãror nevoi putea sã rãspundã atunci o astfel de carte când întreaga istorie a Europei era scrisã si rescrisã în spiritul si-n vederile celor care s-au erijat în "judecãtori" ai omenirii la Tribunalul de la Nüremberg? 

In Europa, agentii sovietici si cei ai guvernelor comuniste din tãrile satelite erau ocupati cu vânatul "fascistilor" din Vest pentru a împiedica orice înjghebare de activitãti anticomuniste. In aceste împrejurãri, singurii care puteau avea un interes la o istorie scrisã "pe mãsurã", "la comandã", a Miscãrii, care sã ofere capete de acuzare împotriva legionarilor si argumente pe care sã se clãdeascã întreg esafodajul operei de lichidare definitivã a Miscãrii Legionare, era regimul comunist de la Bucuresti si patronii sãi conspirativi care dictau sentintele condamnatilor de la Nüremberg. Acuzatia capitalã care i se aduce Comandantului de cãtre Preotul Palaghitã în cartea sa si care a fost apoi reluatã de fiecare datã de cãtre capitularzii si cozile de topor în "Vatra", în cãrti si în scrisori circulare, a fost cã prin "agitatiile sale"  (de ce nu ale Comandamentului Miscãrii de atunci?) a înlesnit, a dat prilej, motivare lui Carol sã-l ucidã pe Cãpitan si pe ceilalti legionari.

O astfel de acuzatie nu putea sã se nascã în mintea unuia cu mintea întreagã, stiut fiind devotamentul legionarilor fatã de Cãpitan, disciplina si spiritul de jertfã care domnea atunci în Miscare. Ea nu putea sã fie decât produsul aceleiasi conspiratii care l-a ucis pe Cãpitan, pentru cã altfel se naste întrebarea: de ce a fost arestat Cãpitanul si celelalte cãpetenii legionare? Ce altã intentie ar fi putut avea Regele si guvernul sãu fatã de Miscare? Dar planul asasinilor mergea si mai departe: odatã cu uciderea Cãpitanului si a celorlalte cãpetenii legionare care le-au cãzut în mânã, trebuia sã fie asasinat si spiritul Miscãrii Legionare, lucru care nu putea fi obtinut decât prin a denigra masiv Miscarea ca organizatie si legionarii rãmasi în viatã si în special pe Comandant. Pentru a obtine însã un rezultat cât mai bun în aceastã actiune trebuiau sã fie recrutati, prin santaj sau cumpãrare, oameni din "interior", legionari decãzuti, capitularzi.

La scurtã vreme dupã asasinarea Cãpitanului, sub presiunea organelor de teroare, în sânul celor din lagãre s-au ivit primele defectiuni, primele cazuri de "dezicere" de Legiune, în fruntea cãrora s-a plasat însusi Comandantul Bunei Vestiri Ilie Gârneatã, acela adicã la care Pãrintele

1 din 27

Palaghitã face apel în cartea sa sã salveze Miscarea Legionarã din mâinile Comandantului. Care au fost rationamentele, mijloacele si planurile acestor conspiratori? Pe lângã multe alte argumente, dovezi si mãrturii care sunt puse în circulatie, sã recurgem si la cartea "La bete sans nom, Enquete sur les reponsabilités", a lui Charpeleu, apãrutã în 1994 în "Les Nouvelles Editions Diplomatiques", unde autorul spune:

O recunoastere bine venitã pentru confirmarea pozitiilor"Voi încã nu v-ati dat seama câtusi de putin de întinderea pagubei ce ni se poate imputa.

Noi suntem intrusii. Noi suntem distrugãtorii. Noi suntem revolutionarii. Noi ne-am însusit propriile voastre bunuri, idealurile voastre, destinul vostru. Noi le-am cãlcat în picioare. Noi suntem cauza primarã nu numai a ultimului vostru rãzboi, ci aproape a tuturor rãzboaielor voastre. Noi nu numai cã suntem autorii revolutiei din Rusia ci si instigatorii aproape a tuturor revolutiilor din istoria voastrã. Noi am adus dezunirea si dezordinea în viata voastrã privatã si în viata voastrã publicã. Si noi o mai facem încã astãzi. Nimeni nu poate sã spunã cât timp vom continua sã facem aclasi lucru."

Marcus Elie Ravage, "Century Magazine", Ianuarie 1928"Ziua în care un evreu a ocupat o functiune civilã, acel stat crestin a devenit în pericol.

Aceasta este exact si antisemitii care spun cã evreii au distrus notiunea de stat ar putea mai just sã spunã cã intrarea evreilor într-o societate simbolizeazã distrugerea acelui stat"

Bernard Lazare, "L'Antisemitism, son Histoire et ses Causes ""Francomasoneria este o institutie evreiascã, a cãrei istorie, grade, simboluri si parole sunt

evreiesti de la început pânã la sfârsit.""Israelite of America", 3 August 1866"Francmasoneria este nãscutã în Israel.""Jewish Tribune ", 29 Oct. 1925"Anglia se luptã pentru noi, pentru cauza evreiascã si în aceastã luptã ea este sprijinitã de

francmasoneria din întreaga lume.""Jewish Chronicle ", Octombrie 1940"Din 670.000 de francmasoni în Europa, 475.000 sunt în Anglia. Din 4,5 milioane de

francmasoni în întreaga lume, 3,5 sunt în America"Statistiques maconiques, Extras din "La bete sans nom", pag. 119"Noi trebuie sã exterminãm cele mai bun elemente asa ca acea tarã sã nu-si mai poatã gãsi

nici cãpetenii, nici conducãtori. In felul acesta îi vom lua orice putintã de a rezista puterii noastre"Circularã în idish a Comitetului Central al Ligii Internationale Israelite, Petrograd , 1919"Noi putem afirma fãrã nici o ezitare cã "Marea Revolutie Rusã" a fost realizatã de mâini

evreiesti… Am fost noi si numai noi acei care am condus proletariatul rus spre aurora internationalei si astãzi cauza bolsevismului stã încã în mâinile noastre puternice. Simbolul iudaismului, steaua cu cinci colturi, si simbolul Sionismului, steaua cu sase colturi, astãzi sunt adoptate de cãtre bolsevism si cu aceste simboluri va fi extirpatã burghezia"

M. Cohan , "Le Communiste", Kharkof ,12 Aprilie 1919"Dacã a existat un om politic în Europa care de la aparitia Rusiei Sovietice sã fi sesizat, cu

toatã teama rationamentului si a presentimentului, semnificatia justã al acestui eveniment pentru istoria mondialã, este - dreptate trebuie sã i se acorde - Dl Churchill. El a înteles din primul moment nevoia de a distruge rãul înainte de a se instala definitiv în organismul omenesc si ne-a fãcut o prezentare a eforturilor sale în Consiliul celor Cinci (Conseil de Cinc) pentru a combate Bestia fãrã nume ("La Bete sans nom", dupã cum a numit-o el însusi), cât mai este timp. "

"La Bete sans nom, Enquete sur les responsabilité", apãrutã în "Les Nouvelles Editions Diplomatiques", 1944, pag.33

"Asta va fi afacerea noastrã sã organizãm o blocadã moralã si economicã a Germaniei si va fi în final tot afacerea noastrã sã declansãm împotriva ei un rãzboi fãrã milã."

Bernard Lipschitz-Lecache, în "Le Droit de Vivre", 13.XI.1938 "De ce trebuia sa moara Capitanul"Bine fãcut!" a afirmat "Times", "New York Times" si toatã presa anglo-saxonã cu ocazia

asasinãrii lui Codreanu si a masacrãrii legionarilor.

2 din 27

"Ziua în care toate dosarele vor fi deschise, ziua în care cei care se vor afla la posturile de conducere vor putea si vor vrea sã vorbeascã, vom afla- din partea mea eu sunt convins de acum- cã asasinarea lui Codreanu a fost pentru istoria Europei ceea ce a fost asasinarea lui Calvo Sotelo (parlamentar anticomunist, nn) pentru soarta Spaniei; a fost actul liberator de destine încã înlãntuite, dupã care nu-ti mai rãmâne altceva de fãcut decât sã ocupi pozitiile cu arma în mânã si fãrã întârziere, dacã vrei sã nu te mãture furtuna. Pentru orice guvern bine informat - si Berlinul era - nu exista o altã explicatie a acestei crime. In planul de încercuire al Germaniei, planul Barthou-Titulescu, România juca un rol cheie. Fãrã adeziunea ei, promisiunile de colaborare ale Uniunii Sovietice pierdeau cea mai mare parte din însemnãtatea la care se astepta atât din punct de vedere pur militar cât si politic: încurajare pentru cercurile si guvernele timorate si amenintare pentru cei care manifestau prea multã independentã."

Extras din "La bete sans nom", pag. 131"Miscarea legionarã a plãtit cu mai mult de 60.000 de ani de închisoare, cu mai mult de

1.000 de asasinati (strangulati în celule sau asasinati în masã), fãrã a mai pune la socotealã torturile din închisori, exilarea, confiscarea averii, interdictiile de a mai ocupa un post la stat sau particular, campaniile, de cele mai infame calomnii si toate celelalte cãi imaginabile de persecutie. Onoarea de a fi fost în România mai mult de un sfert de secol campioana de neînvins a Lumii Occidentale în lupta ei împotriva <Bestiei Fãrã Nume>."

"Dupã asasinarea lui Codreanu si dupã actiunea de exterminare a Miscãrii Legionare, cu garantiile oferite si acceptate ale Marii Britanii atât la Bucuresti cât si la Varsovia, ambiguitãtile care pânã atunci asigurau Germania, au dispãrut dintr-o loviturã. Unanimitatea de opinii a fost realizatã în Polonia si opozitia la vederile Suveranului si ale guvernului sãu au fost înãbusite în sânge în România; nici o divergentã nu mai existã între Varsovia si Bucuresti. Vidul politic si militar existent pânã atunci a fost umplut. Incercuirea a devenit pentru Germania pentru prima datã o realitate. A fost aceastã realitate care a fortat, dupã cum am vãzut, vicleana întelegere germano-sovieticã; a fost aceastã realitate care a fortat un reglement rapid a problemei germano-poloneze."

Extras din "La bete sans nom", pag. 200-201"Niciodatã ideea unui rãzboi nu a fost atât de clarã ca aceea a rãzboiului actual.

Umanitatea este divizatã astãzi în douã grupe care luptã fiecare pentru o idee. Este lupta conceptiei evreiesti asupra vietii împotriva conceptiei inamicilor evreilor. Pentru asta se luptã întreaga lume"

"The American Hebrew", 20.12.1940Aici se terminã citatele din cartea "La bete sans nom", a lui Charpeleu, în care autorul

ajunge la concluzia cã pentru soarta Europei asasinarea Cãpitanului a însemnat ceea ce a însemnat asasinarea lui Calvo Sotelo pentru soarta Spaniei, când Spania a fost declaratã republicã si a fost instaurat un regim socialisto-comunist. Oficiosul "The American Hebrew" din dec. 1940 spune cã: "Este lupta conceptiei evreiesti asupra vietii împotriva conceptiei inamicilor evreilor. Pentru asta se luptã întreaga lume"; Asta era înclestarea în care era prinsã Miscarea. In timp ce Charpeleu ridica în slãvi Legiunea, declarând-o campioana mondialã în lupta împotriva "Bestiei fãrã Nume", Pãr. Palaghitã cu Vãlimãreanu, N. Iliescu, Zeanã et Co. la cererea conspiratorilor, încearcã sã reducã Miscarea dupã moartea Cãpitanului la niste zvârcoliri interne meschine. Este un foarte abject rol de coadã de topor.

Gheorghe Costea si-a publicat rãspunsul la cartea lui Palaghitã în 1972 încât toatã lumea din exil interesatã de problemele Miscãrii a avut suficient rãgaz sã se documenteze. Prin retipãrirea ei acum noi ne facem o datorie fatã de prietenii si legionarii din tarã si mai ales fatã de tineretul doritor sã afle adevãrul despre Miscare si despre nesfârsitele încercãri ale mereu aceleasi conspiratii anti-legionare de a îngropa si Miscarea sub o lespede de distorsiuni, calomni si denigrãri care sã o facã respingãtoare pentru cei care mai viseazã un viitor luminos neamului si României noastre.

* * *"Calcã-te pe tine în picioare pentru aceastã unitate. Ea, unitatea, ne va da biruinta. Chiar

dacã ne vom gãsi pe un drum gresit, de vom rãmâne uniti, vom iesi biruitori", sunt cuvintele, este prorunca Cãpitanului menitã sã ne asigure victoria si tocmai aceastã lege a fost ocolitã cu grijã de Pãrintele Palaghitã si în schimb a nãscocit o argumentatie de rea credintã care sã-i acopere intentia mârsavã. In special trebuia atacat acela care a ridicat steagul Legiunii pentru a continua lupta Cãpitanului. Cartea lui Palghitã a apãrut in 1951 si ea nu a fost destinatã exilului, care era format în

3 din 27

mare parte din legionari si care au si înfierat-o prin rãspunsul dat de Gheorge Costea pe care-l reproducem aici. Cartea a fost destinatã nevoilor Securitãtii.

Cum regimul comunist credea cã s-a instalat la putere în România pe vecie, probabil cã Pãrintele Palaghitã s-a întrebat de ce sã îndure o viatã întreagã mizerie când cu "un hârdãu de lãturi" (cum a caracterizat dl. Vasile Iasinschi cartea Pãr. Palaghitã) vãrsat peste Legiune poate sã-si aranjeze o soartã mai plãcutã, cã doar tot nu se va mai putea schimba situatia. Acelasi rationament l-a fãcut probabil si Dl. Ilie Gârneatã în lagãrul de la Miercurea Ciuc când a dat declaratia de desolidarizare de Cãpitan, ca sã scape de mizerie.

Dar Dl. Ilie Gârneatã pe calea alunecãrilor s-a dus si mai departe, el s-a lãsat si de religia sa, în 1945, pe vremea când se gãsea în Italia si a trecut la catolicism. Mai târziu, gãsindu-se în masinã cu pãrintele Vasilovschi, superiorul Bisericii Ortodoxe Române din Germania, în drum spre Austria, Pãr. Vasilovschi l-a întrebat pe Bãdia Gârneatã de ce a trecut la catolicism. La asta Bãdia i-a rãspuns: "De mizerie, Pãrinte Vasilovschi, din cauza mizeriei." Trecut la catolicism când se gãsea în lagãrele din Italia, a fost luat în grijã de Caritas, si astfel Bãdia Gârneatã a scãpat de mizerie.

La acest om a fãcut apel pãrintele Palaghitã si apoi toti dizidentii din exil ca sã "salveze" Miscarea Legionarã din mâinile lui Horia Sima, la omul care s-a lepãdat atât de Legiune cât si de credinta sa ortodoxã. Un astfel de om doreste conspiratia antilegionarã sã ajungã sã conducã Legiunea, pentru cã atunci n-ar mai stânjeni-o cu nimic. O sã ni se spunã cã nu-i frumos sã dezgropãm mortii si sã reamintim situatii penibile din trecutul nostru, lucruri care au avut loc acum mai bine de o jumãtate de secol. Bucuros le-am lãsa îngropate dacã ele nu ar fi mereu scoase la ivealã tocmai de aceia care ar trebui sã-i respecte Bãdiei Gârneatã mai mult un somn de veci mai tihnit, dar cartea Pãr.

Palaghitã, în care i-a solicitat rolul de "salvator" al Miscãrii, a fost retipãritã recent, anul trecut, în 1993, la Bucuresti si se bucurã de o largã difuzare din partea dizidentilor. Pentru asta ei se bucurã de sprijinul pe fatã sau tacit al cercurilor masonice si neocomuniste din România cât si cele din exil. Cartea a ajuns sã fie oferitã publicului din Câmpul Românesc din Hamilton de cãtre însusi dl. N. Iliescu, coordonatorul dezertorilor si capitularzilor Legiunii, ajutat fiind de dl Bãlasu. Ca o reactiune la aceastã nouã aparitie a cãrtii Pãr. Palaghitã, redãm urmãtoarele articole apãrute în "Gazeta de Vest" si "Puncte Cardinale" în numerele din mai si iunie 1993:

Oare sa fie Dan Zamfirescu mai bun decât Mircea Eliade ?de Preot Victor Moise"Domnul Dan Zamfirescu prefateazã cartea intitulatã "Istoria Miscãrii Legionare"

apãrutã în editura "Roza Vânturilor", anul acesta, "scrisã de un legionar" si încadratã în "colectia contributii la istoria completã si adevãratã a românilor". In numele adevãrului si al bunului simt, care lipsesc din aceastã prefatã, ne simtim obligati sã facem unele precizãri. Continutul prefatãrii domnului Dan Zamfirescu nici nu se încadreazã în adevãrul istoric si nici nu-l ajutã pe cititor sã-l afle, ci, din contrã, cu urã si cu idei preconcepute, desfigureazã adevãrul si duce la îngreunarea descoperirii lui de cãtre cititor. De altfel titlul cãrtii nici nu corespunde continutului, si nu-i decât o firmã care sã-i atragã pe cititori si sã-i determine sã cumpere cartea. Mult mai potrivit ar fi fost titlul dat de preotul Stefan Palghitã cãrtii pe care a tipãrit-o la Buenos Aires în 1951, anume "Garda de Fier spre reînvierea României" pe care o si vedem la pagina 40 a asa-zisei "Istorii a Miscãrii Legionare".

Desi pe copera cãrtii, în medalion, este prezentat chipul lui Corneliu Zelea Codreanu, faptul nu-l împiedicã pe prefatator sã-l denigreze, în ciuda declaratiilor cuprinse în continutul cãrtii. Datoritã celor scrise de domnul D. Zamfirescu în prefatã, deducem cã aceastã publicatie nu-i decât rãspunsul românesc la "colectia istorie si adevãr" a fundatiei "Buna Vestire", pentru ca în locul adevãrului sã se aseze minciuna. Domnul D. Zamfirescu nu ne lasã sã apreciem singuri ceea ce a scris preotul Stefan Palaghitã, ci ne pune niste ochelari pe nas, prin care nu vedem decât cea ce doreste domnia sa. "Zidul minciunii si al rãstãlmãcirii", despre care ne previne, este tocmai scopul prefatãrii cu care ne intoxicã. Ni se vorbeste de trebuinta ca sã fie liberã cãutarea adevãrului, dar împotriva acestei trebuinte, domnia sa se manifestã cu urã, cu rãutate, cu idei preconcepute.

Probabil din dorintã de credibilitate, domnul D. Zamfirescu (în lipsa unor aprecieri fãcute de cei care-l cunosc) decarã "calitatea sa manifestã si nedismulatã de nationalist (asa cum au fost

4 din 27

Bãlcescu, B.P. Hasdeu si Eminescu si N. Iorga si G. Cãlinescu si Nae Ionescu si Mircea Eliade)" (pag.7). Dar. Ca nu cumva cineva sã nu înteleagã gresit "nationalismul" domniei sale, se grãbeste sã adauge: "(cã este) si adversar explicit si consecvent al combinatiei paradoxale dintre revolver si Evanghelie"(pag.7). Ce exprimare elocventã. Parcã am citi din Emil Cioran. Sã ne scuzati domnule D. Zamfirescu, dar noi n-am stiut cã sunteti asa un nationalist de mare ca Eminescu sau ca Nae Ionescu. Nu vã temeti cã s-ar putea ca aceastã prefatã sã fie cititã si de "excelenta sa" si sã vã pãtati reputatia pe care o aveti? In smerenia noastrã, nu ne dãm seama prin ce sunteti în rând cu Hasdeu sau cu Iorga, cu Nae Ionescu sau cu Mircea Eliade, desi am citit si rãscitit lucrarea domniei voastre "Invãtãturile lui Neagoe".

Recunoastem cã si înaintea domniei voastre s-a mai scris despre pistol si Evanghelie, dar ni se pare cã acei "scriitori" din Sãrindar nu erau nici români, nici licentiati in teologie si nici doctori în filologie, si nici mãcar nationalisti de talia lui Bãlcescu, Eminescu sau Mircea Eliade. Singur ziceti, în aceastã buclucasã prefatã cã "se trece de la cãutarea adevãrului la fortarea lui". Suntem convinsi de aceasta si proba cea mai la îndemânã este tocmai aceastã prefatã. Singur mãrturisiti cã sursele de informare au fost alese. De cine au fost alese? Cu ce scop au fost alese? Cât sunteti de departe de <sineira et studio>? Desigur, asa cum afirmati, nu orice istoric are dreptul sã transforme istoria în apologie, dar cânde e vorba de un istoric de talia lui Hasdeu sau Iorga, desigur, lucrurile se schimbã. Quod licet Jovi non licet buovi. In cazul de fatã ni se pare cã Hasdeu, Eminescu, Iorga sau Nae Ionescu pot fi comparati cu Jupiter, dar pe cine sã comparãm cu boul din zicalã? Pentru defãimãrile pe care le contine, cartea preotului Palaghitã este socotitã "capitalã" dar pentru elogiile aduse celeilalte pãrti ea este rodul unei "deformãri profesionale, este un fel de evanghelie a liderului venerat".

Dacã la preotul Palaghitã "admiratia sa nu cunoaste margini si dacã fanatismul sãu legionar atinge culmi mistice" el nu mai poate fi obiectiv iar lucrarea nu mai poate fi socotitã de istorie drept "capitalã". Dar pe domnul Zamfirescu nu-l intereseazã adevãrul ci ponegrirea chiar cu riscul de a face afirmatii care pot fi dovedite ca necinstite. Iatã un caz: La pagina 7 din prefatã scrie: "Dupã observatia incisivã a lui Mircea Eliade (Miscarea Legionarã) a fost mai aproape de o sectã religioasã"? a spus Mircea Eliade "sectã" pentru a defini Miscarea Legionarã? Un licentiat în teologie este dator sã stie ce este o sectã religioasã. Oare un doctor în filologie nu-si dã seama de valoarea cuvintelor si de rolul lor într-un text? In volumul II al memoriilor sale, Mircea Eliade, la pagina 26, scrie douãsprezece rânduri despre Corneliu Codreanu si despre organizatia sa. Pentru o cât mai cuprinzãtoare si mai corectã întelegere ar trebui sã citãm acest paragraf în întregime, ca sã-l integrãm în context.

Deci sã prezentãm acest lung citat: "Nu stiu cum va fi judecat în istorie Corneliu Codreanu. Fapt este cã, dupã patru luni de la fenomenalul succes electoral al Miscãrii Legionare, seful ei se afla condamnat la zece ani de temnitã grea; iar dupã încã cinci luni era executat. Evenimentele care mi-au reconfirmat cã generatia noastrã nu are destin politic. Probabil cã Corneliu Codreanu nu m-ar fi contrazis. Cãci, pentru el, Miscarea Legionarã nu constituia un fenomen politic, ci era de esentã eticã si religioasã. Repetase de atâtea ori cã nu-l intereseazã cucerirea puterii, ci crearea unui om nou. Stia de mult cã regele îi pregãteste pieirea si, dacã ar fi vrut, s-ar fi putut salva, refugiindu-se în Italia sau Germania. Dar Codreanu credea în necesitatea jertfei, socotea cã orice nouã prigoanã nu poate decât purifica si întãri Miscarea Legionarã; credea de asemenea în propriul lui destin si în protectia Arhanghelului Mihail" (pag.26). Sã compare cititorul acest text al lui Mircea Eliade cu tot ce scrie D. Zamfirescu în "prefatã" si sã aprecieze dacã nationalismul lui Mircea Eliade poate fi alãturat cu "nationalismul" domnului Dan Zamfirescu, cel putin asa cum reiese el din mentionata prefatã? Zicea domnul Zamfirescu: "Cãpitanul era bun crestin în ochii lui si ai adeptilor" cã era o "contradictie izbitoare între crestinismul <sui generis> al legionarilor si traditia crestinã". Sã credem cã D. Zamfirescu este un mai bun istoric al religiilor decât Mircea Eliade? Sã cred cã D. Zamfirescu îl cunostea mai bine pe Corneliu Codreanu decât Mircea ELiade?

Dar faptele relatate în "cronologia" de la paginile 15-37, din cartea pe care o prefateazã, contrazic afirmatiile grotesti din prefatã. Mai sunt si alte cãrti care îl contrazic pe domnul Dan Zamfirescu: "Din luptele tineretului român", sau "Morminte vii" de Nistor Chioreanu, sau "Cum am cunoscut Legiunea ArhanghelulMihail" a lui Ovidiu Gules s.a.m.d. In cartea prefatatã se face

5 din 27

un bilant pe care domnul Zamfirescu îl ignorã. (Ar fi de folos sã revadã paginile 23-27). Despre jertfele personale nu se face pomenire. Mota si Marin nu sunt luati în seamã dar pentru pedepsirea lui Stelescu scrie o paginã domnul Zamfirescu. Nu. Hotãrât lucru, domnul Dan Zamfirescu nu este un ghid în muzeul Miscãrii Legionare. Domnia sa se vrea predicator în convoiul de înmormântare pe care-l descrie Eminescu:

"Or sã vie pe-a ta urmã în convoi de-nmormântare, /Splendid ca o ironie cu priviri nepãsãtoare./ Iar deasupra tuturor va vorbi un mititel/ Nu slãvindu-te pe tine. lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tãu umbrã./ Neputând sã te ajungã, crezi c-or vrea sã te admire? / Ei vor aplauda desigur biografia subtire/ Care s-o-ncerca s-arate cã n-ai fost vreun lucru mare,/ C-ai fost un om cum sunt si dânsii. Mãgulit e fiecare/ Cã n-ai fost mai mult ca dânsul./ Astfel încãput pe mâna orsicui, te va drege, / Rele-or zice cã sunt toate câte nu vor întelege./ Vor cãta vietii tale/ Sã-i gãseascã pete multe, rãutãti si mici scandale/ Astea toate te apropie de dânsii. Nu lumina/ Ce în lume-ai revãrsat-o, ci pãcatele si vina,/ Oboseala, slãbiciunea, toate relele ce sunt/ Intr-un mod fatal legate de o mânã de pãmânt;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit".

Ca rãspuns la rãnile pe care mi le-ati fãcut, v-as ruga sã vã rãsfrângeti sufletul în sângele miilor de legionari ucisi de Carol si de comunisti, sã vã parã rãu de neadevãrurile afirmate si oferite tineretului român ca otravã si sã slujiti adevãrului adevãrat, nu adevãrului pãrut, altfel e pãcat si de licenta în teologie si de doctoratul în filologie - titluri cu care vã place sã vã prezentati dar pe care - se pare - le onorati mai putin.

Câmpulung Moldovenesc la 26 Aprilie 1993Spovedania unei "curve bãtrâne""Eu în materia asta sunt curvã bãtrânã!", declarã la un moment dat d-l Dan Zamfirescu în

amplul interviu consemnat de C. Stãnescu si Lelia Munteanu ( "Adevãrul literar si artistic" din 9 mai 1993, pag.3-5). "Materia" cu pricina nu era altceva decât activitatea de colaborator al Securitãtii, de care D.Z. se aratã foarte mândru, cu tupeul si cinismul tuturor nostalgicilor ceausisti din aceastã spetã (Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Pãunescu, Paul Anghel, Ion Gheorghe, Paul Everac etc. ). "Sunt filolog si securist: douã calitãti care cer precizie, ne pune dumnealui în vedere. Pe calitatea sa de teolog ("<aproape> doctor în teologie" cum însusi se recomandã) pare a miza mai putin, negãsind-o, se vede, suficient de "precisã"!

Probabil cã dacã Ceausescu n-ar fi fost atât de rigid, d-l Dan Zamfirescu n-ar fi ezitat sã devinã "teologul oficial" al regimului comunist din România si atunci ar fi avut încã un prilej de "legitimã mândrie"... In numãrul urmãtor al aceleiasi publicatii, d-l Dan Zamfirescu revine cu câteva lãmuriri (pag.10), care nu schimbã însã esential lucrurile, de vreme ce autorul ne asigurã cã "nu înseamnã cã neg autenticitatea textului tipãrit si nici nu stirbesc gratitudinea mea atât fatã de conducerea revistei cât fatã de semnatarii interviului" (ce i-ar fi îngãduit, "pentru prima oarã dupã Revolutie" sã-si colporteze necenzurat "ideile si convingerile"!)  "Spovedania" începe cu recunoasterea activitãtii pe care a desfãsurat-o - <fãrã a-l fi silit cineva> - în slujba Securitãtii, începând din 1971. Acolo se aflã chintesenta operei sale ("notele mele de acolo, care erau singurele lucruri scrise fãrã cenzurã"; "partea mea de operã cea mai valoroasã, pentru cã toate analizele <geniale>politice erau acolo").

Ne-am permis sã subliniem cuvântul "geniale", pentru cã el poate sugera explicatia psihologicã a cazului D.Z. Dumnealui nu este, ce-i drept, singurul ins "genial"; e un anturaj de "genii" în care s-a tot ,miscat (norocos, de!), "geniali", mai fiind si "Paulicã", sau, mã rog, "Don Paulicã" (nimeni altul decât prozatorul Paul Anghel, despre care D.Z. a sustinut de altfel, în paginile "Sãptãmânii "de pe vremuri, cã ar fi "Lev Tolstoi al românilor"!), ca si Nicolaie Ceausescu (sub care, afirmã D.Z., "România a fãcut 20 de ani de politicã mondialã", oprind "marile puteri din goana lor nebunã spre dezastru" si înscriind astfel "cea mai mare epocã din istoria românilor": vestita "epocã de aur" !). "Pamfletat genial" e si C.V. Tudor (desi "România Mare", recunoaste cu întârziere D.Z., dupã ce a publicat în ea un morman de articole, "este ca si cum ai face un bordel si ai scrie pe el: Patriarhia Românã"). Un spectacol frizând "genialitatea" ar mai fi si Adrian Pãunescu ("Eu îl citesc în fiecare zi cu mult interes. Singura dramã este cã nu reuseste sã fie si un om de stat"!). In ce-l priveste pe "liliacul" Marin Sorescu, lui i s-ar fi cuvenit Premiul Nobel! Vedeti dumneavoastrã, colcãiau (si mai colcãie!) geniile printre noi, iar noi îi

6 din 27

credeam paranoici sau lingãi ("pupcuristi", ar zice un Cezar Ivãnescu)! De unde se vede cã geniile au rãmas si astãzi tot neîntelese... Vã întrebati poate ce isprãvi a fãcut "genialul" Dan Zamfirescu? Noi, desi nu-i bãgasem de seamã "genialitatea", îl pretuiam pentru câteva cãrti pe care i le citisem (cea despre "Invãtãturile lui Neagoe Basarab", "Contributiile la istoria literaturii române vechi", mai recenta "Ortodoxie si catolicism" s.a.), dar din mãrturisirile dumnealui reiese cã altele sunt cele ce-l reprezintã cu adevãrat (de care noi fie nu stiam, fie preferam sã uitãm): pe lângã "notele informative" de la Securitate volumul ditirambic pe care i l-a închinat lui Ceausescu, "Un om pentru istorie" ("Eu n-am nimic de retras din ce-am scris în cartea aceea", precizeazã dumnealui!), apoi un recent "text esential" despre Blaga (cenzurat însã, din invidie tovãrãseascã, de cãtre Vadim, pentru cã - ne lãmureste D.Z. - "îmi dãdea mie o anumitã aurã"!), cele 292 (sau 279) de pagini scrise de dumnealui din "Istoria literaturii române" a lui G. Ivascu (care, sãrmanul, Dumnezeu sã-l ierte, "nu prea avea condei"!), dar mai ales recenta prefatã la "Istoria Miscãrii Legionare scrisã de un legionar "("Un prieten cu care m-am întâlnit de curând îmi spune: Domnule, extraordinar! Le-ai pus legionarilor lespedea e mormânt! Prefata aceasta a mea este într-adevãr lespedea de mormânt pusã de un nationalist român peste Miscarea Legionarã").

Adevãrat stabiliment nationalist de pompe funebre! Aci meritã sã ne oprim un pic, cãci asa ispravã nu-i de colea! Va sã zicã preotul Palaghitã (semnatarul "Istoriei" cu pricina) l-a "demonizat" pe Horia Sima, dar, spre indignarea lui D.Z., a umblat sã-l sfinteascã pe Corneliu Codreanu. D.Z. îl "demitizeazã" la fel de popeste si pe acesta din urmã, cu constiinta de cioclu misionar, completând, chipurile, operatia de aneantizare a legionarismului: "I-am pus lui Codreanu aceastã lespede". Nici o noutate, domnule Dan Zamfirescu! Noi de ciocli nu ducem lipsã! Din 1938 încoace peste Codreanu se pune lespede dupã lespede (de la cea de ciment a lui Carol II si Armand Cãlinescu si pânã la cea de abjectie fariseicã pe care întelegeti s-o revendicati) – si tot n-ati reusit îngroparea lui definitivã! Iar dacã "crestinismul românesc a fost jertfã ", cum bine spuneti, cine s-a jertfit în acest secol, de bunã voie, mai mult ca legionarii? Gasca de "genii" din care faceti parte?! Mai sustineti cã legionarismul ar fi pus la un loc programatic, "Evanghelia si pistolul", reprezentând "un segment bolnav" al nationalismului românesc. Sã fi fost Ceausescu al dumneavoastrã "segmentul sãnãtos"?! Chiar credeti cã Zelea Codreanu (cãruia mai mult decât uciderea lui Manciu în "legitimã apãrare" nu i se poate imputa nimic personal) a fost un criminal mai odios decât sceleratul din Scornicesti?!

Si dacã tot vã lãudati cu punctul de vedere crestin, cum se explicã totusi cã acel "crestinism bãrbãtesc" al lui Stefan cel Mare ("degrabã vãrsãtoriu de sânge nevinovat") l-a dus la: sfintenie? Sau cum se explicã, dacã sunteti atât de consecvent crestin, admiratia nedisimulatã pe care o aveti pentru "solutia radicalã", dar "invidiabilã" a lui Mihai Viteazul, când cu cãsãpirea creditorilor mai mult sau mai putin evrei? Ce se întâmplã cu "precizia" dumneavoastrã de "filolog si securist"? Dar nãzdrãvanele temeritãti ale lui D.Z. nu se opresc aici. Ne mai e dat sã aflãm (fãrã sã se producã vreo dovadã palpabilã: "Eu personal n-am vãzut dosarul, dar cineva mi-a spus cã l-a vãzut"!) cã imprevizibilul Marian Munteanu, "Eckermann-ul modern", ar fi fost colaborator înrãit al Securitãtii ( "Dupã fiecare plimbare cu Petre Tutea fãcea nota informativã, sustine D.Z.; oricât de multe s-ar explica însã într-o astfel de perspectivã, M.M. rãmâne, pânã la producerea probelor, un ilustru calomniat, iar D.Z. un ilustru calomniator; nu stim dacã se poate spune cã M.M. "n-are cap", dar cu a sa "mare ambitie personalã" si "mare vocatie de lider", pare mai captivant decât capabilul D.Z); cã ã utea si Noica ar fi lucrat si ei "direct" cu Securitatea; cã un Radu Câmpeanu si un Corneliu Copsu ar fi reprezentat douã culmi ale delatiunii; cã "Eminescu ar fi fost primul comunist din România, nu Gherea", fiindcã a pus în versuri Manifestul Comunist, în "Impãrat si proletar" - poem pe care, hotãrât lucru, "genialul" D.Z. ori nu l-a citit pânã la capãt, ori l-a citit ca un ageamiu!); cã Nae Ionescu, pe când zãcea în lagãr, alãturi de legionari, dintr-o notorie si liber-consimtitã solidaritate, i s-ar fi adresat lui Armand Cãlinescu, într-o scrisoare, cam asa: "Mai dã-i în mã-sa de legionari, dã-mi si mie un post de ambasador!" s.a.m.d.

Confuzia de planuri si de valori, pe fondul unei hipertrofii a eu-lui, pare sã fie, în ultimã instantã, marea specialitate a d-lui Dan Zamfirescu. Sã crezi cã românii <de astãzi> sunt <axis mundi>, la concurentã <planetarã> cu evreii, cã Eugen Ionescu "e cel mai mare evreu al celei de-a doua jumãtãti a secolului XX", cã Paul Anghel e un al doilea Lev Tolstoi, cã Eminescu ar fi fost în acelasi timp nationalist si comunist (ca Ilie Neacsu, bunãoarã), cã, în ierarhia sui generis a

7 din 27

istoriilor noastre literare, Iorga ar sta înaintea lui Cãlinescu (iar volumul Ivascu-Zamfirescu pe locul trei), cã Elena Ceausescu ("acea nenorocitã") ar fi putut fi convertitã "la o ambitie culturalã", ba chiar prefãcutã într-un "mit cultural", cã generalul Plesitã stãruie în mintea contemporanilor ca o figurã "luminoasã", în vreme ce "Crez de generatie" de Vasile Marin "nu se poate citi" decât pânã la pagina 50 - toate acestea si-ar fi putut gãsi locul în ungureasca "Istorie culturalã a prostiei omenesti" sau în jidovitul "Eseu pentru lumea lui Caragiale"! Nu stim dacã "Miticã getic" exista deja la Tomis, cum presupunea G. Cãlinescu, dar apare tot mai cert cã "miticismul" este o trãsãturã a noastrã tot mai specificã si cã sub semnul lui tindem sã pãsim în al treilea mileniu, mai "destepti" si mai "precisi" ca niciodatã...

V.A.M.Cãtre cititoriAm început de prin anul 1964 sã mã ocup de cartea preotului Palaghitã. Desi lucrarea era

gata mai demult, nu i-am dat drumul în speranta cã fie Comandantul Bunei Vestiri, Ilie Gârneatã, fie Dl Papanace, se vor îngriji ei însisi sã tragã linia despãrtitoare între istoria Legiunii si aceastã odioasã înscenare. Cum nu s-a produs nici un gest relevant, care sã condamne cartea si pe autorul ei din partea acelora care – se pare - n-au fost strãini de publicarea ei, am socotit cã nu mai am dreptul sã tin în sertar materialul ce-l posed. Nu scriu aceastã brosurã pentru a aprinde din nou rugul neîntelegerilor, ci pentru a apãra memoria miilor de camarazi care au luptat si au cãzut sub steagul Legiunii si cu încredere în Comandantul ei.

Gheorghe CosteaMadrid, 13 Ianuarie 1972Au trecut 20 de aniAu trecut 20 de ani de când preotul Stefan Palaghitã a publicat la Buenos Aires, în

Argentina, o carte care pretindea a fi un fel de istorie a Gãrzii de Fier, o carte, care dupã a cãrei citire, orice om de bun simt si cu scaun la cap nu putea sã o lase din mânã decât cu un imens dezgust. Comunistii si sectoarele afiliate lor din exil au sãltat de satisfactie, cãci puneau mâna pe un text asa cum doreau ei, plin de neadevãruri, insulte si trivialitãti la adresa Miscãrii, iesit din pana unui legionar. Una e ca sã fii atacat si calomniat de un adversar si cu totul altceva când se gãsesc cozi de topor în sânul organizatiei, care sã furnizeze arme inamicului. Nelegiuirea ce-o sãvârsise pe vremuri Stelescu contra Cãpitalului a fãcut-o în exil Preotul Palaghitã contra Comandantului si a întregii Miscãri, publicând aceastã pretinsã istorie a Legiunii, care nu este decât o oribilã desfigurare a trecutului legionar. In "Glasul Patriei", foaia de propagandã printre exilati a guvernului sovieto-comunist de la Bucuresti, au apãrut numeroase articole scrise de legionari, de curând eliberati din închisoare, în care se repetã, în fond, argumentele preotului Palaghitã.

Dar oamenii acestia scriau sub regimul teroarei. Ei nu se bucurau de libertate, nu puteau lua o altã decizie. Ei fac treaba asta detestabilã pentru a nu se mai întoarce îndãrãtul zãbrelelor. Dar noi stim cã pe lângã acesti camarazi, au mai fost altii, care au refuzat sã plãteascã acest pret pentru a-si redobândi libertatea. Care au preferat sã moarã în închisoare decât sã pacteze cu inamicul. Onoarea lor. Dar nici pe ceilalti camarazi mai slabi nu-i putem condamna, noi, cei ce ne bucurãm de libertate si n-am trecut prin suferintele si chinurile lor. Cu preotul Palaghitã, situatia se prezintã altfel. El n-a fost supus la nici o constrâgere fizicã pentru a se înhãita cu dusmanii Legiunii si a sãvârsi acest odios atentat politic si moral contra Miscãrii.

A trebuit sã se reuneascã în acest individ o pornire spre rãu si perversiune, o urã oarbã si imbecilitate fãrã margini pentru a da nastere unei atari monstruozitãti. Din scurta autobiografie pe care o publicã pe marginile interioare ale copertii, rezultã cã înainte de a se fi sfintit preot, Palaghitã a suferit douã crize religioase, una pe când se afla în seminar si alta în timpul studiilor universitare. Numai datoritã pãrintilor, s-a întors la scoalã si s-a fãcut preot. Mai târziu, afirmã el, si-a recâstigat singur credinta în Dumnezeu. Faptul e foarte instructiv pentru cunoasterea intimã a personajului, pentru cã în Miscare a urmat acelasi drum întortocheat, cu frecvente devieri, schimbãri de pozitie, reveniri, pentru a se cufunda apoi definitiv în aceastã mocirlã de ticãlosii cu care si-a incheiat existenta si care este cartea publicatã în Argentina.

Un alt aspect din autobiografia lui, care trebuie sã ne retinã atentia, este cã a fost preot al unei parohii de mahala, Mãrcuta, si pe aceastã arie socialã, cum mãrturiseste singur, a avut de-a face cu deseurile societãtii: vagabonzi, prostituate, borfasi, ocnasi si alte specimene ale degenerescentei

8 din 27

umane. Probabil cã fiul de tãran din Muntii Moldovei, în opera cateheticã ce-a realizat-o în acest mediu, a supt ceva din miasmele ei, si-a insusit ceva din caracteristicile mahalalei, cãci în aceastã carte abundã trivialitãtile. Pãrintele loveste cu tot ce apucã în mânã, nu-si alege argumentele, nu face nici o sfortare sã distingã între un lucru serios, un zvon fãrã temei, sau o prostie debitatã de cineva. Nu-l intereseazã adevãrul, ci sã facã scandal. Faptele Comandantului sunt denaturate în mod grosololan, cu vãditã intentie de a azvârli cu noroi în tot ce s-a petrecut în Miscare de la 1938 încoace. In aceastã carte, Pãrintele Palaghitã nu a înfãtisat istoria Gãrzii de Fier, ci si-a proiectat propria lui urâciune sufleteascã. La scurt interval dupã aparitia cãrtii Preotului Palaghitã, regretatul Grigore Manoilescu, indignat de infamiile debitate în aceastã carte, a rãspândit o scrisoare în care punea la punct pe odiosul profanator al istoriei legionare si a memoriei miilor de camarzi cãzuti în cursul atâtor prigoane. Reproducem si noi acest document, care în decursul anilor care s-au scurs, capãtã si mai mare importantã:

Scrisoarea lui Grigore ManoilescuBuenos Aires, 29.I.1951Ati primit, desigur, acum câteva zile o circularã, prin care erati îndemnati sã cumpãrati

o carte a "Preotului Stefan Palaghitã". Dupã aceasta, vi s-a trimis poate si dumneavoastrã acasã - gratuit si cu dedicatie - aceastã carte, asa cum a fost trimisã la sute de persoane din lumea întreagã. Vã rog sã-mi dati voie ca prin cele ce urmeazã sã vã ajut sã întelegeti aceastã carte si mai ales rostul aparitiei ei. Inainte de orice tin sã subliniez cã eu nu sunt atacat câtusi de putin în aceastã carte:  cã netrecând prin lagãrele si câmpurile de concentrare ale Germaniei, nu am luat parte la neîntelegerile unor oameni exasperati, pornite uneori din motive ridicole si nici la lupele serioase , pricinuite de trãdãri si lasitãti;  nu am participat de asemeni nici la pertractãrile penibile si inutile, pentru întoarcerea la matcã a unor rãtãciti. Pânã la aparitia cãrtii semnatã de "Preotul Stefan Palaghitã", dar scrisã în bunã parte de altii, am socotit cã pot sã întind mâna - fãrã sã mi-o murdãresc - tuturor prietenilor si inspiratorilor români ai acestuia, începând cu d. Ilie Gârneatã. Cred deci cã pot vorbi fãrã patimã.  Titlul cãrtii însusi este o minciunã, dupã cum pe minciuni si insinuãri ticãloase e clãdit tot cuprinsul ei. Cartea aceasta nu vorbeste despre "Garda de Fier" si nu cerceteazã rostul ei "Spre Reînvierea României", ci - cuprinsã ca într-un sandwhich între citate din scriitori legionari la început si câteva conideratii doctrinare la sfârsit - se însirã pe 300 de pagini o adunãturã disperatã si haoticã de insulte, de calomnii, de rãstãlmãciri, de fapte fãrã nici o importantã, alãturi de grave acuzatii nedovedite menite, toate sã zãpãceascã pe prieteni si sã foloseascã numai adversarilor <Gãrziide Fier> si dusmanilor reînvierii României. Autorul cãrtii nu este numai acel indicat pe copertã. Carte aceasta are trei categorii de autori:  un autor mãrturisit: "Preotul Stefan Palaghitã".; o serie de autori morali, care sunt în acelasi timp si complici la redactarea ei;  inspiratori si finantatori invizibili. Autorul mãrturisit, "Preotul Stefan Palaghitã", se prezintã pe el însusi ca unicul adevãrat legionar, îndreptãtit a vorbi în numele "legionarilor de pretutindeni" (pag.9), desi la Roma, în 1946, a afirmat sub jurãmânt cã nu a fost niciodatã legionar si chiar în carte spune: "Tin sã subliniez cã sunt si rãmân în afara oricãrui grup legionar".

Când a mintit "Preotul Stefan Palaghitã"? Totdeauna. A fost din nefericire legionar, cum e si preot din nefericire, dar a fost eliminat din Miscarea Legionarã încã de mai bine de 6 ani, pentru motive mult mai grave decât acelea pe care le mãrturiseste. De atunci si pânã astãzi -când afirmând cã e comandant legionar, când scuturându-se ca de dracul de o asemenea acuzatie- s-a pus bucuros la dispozitia tuturor detractorilor Miscãrii Legionare, cu o singurã conditie: sã poatã trage vreun folos material din aceasta, cel putin o masã bunã când n-a putut mai mult. De altfel fiinta lui moralã e foarte bine cunoscutã românilor din Argentina si mai ales acelora care au avut afaceri bãnesti cu el, afaceri care au terminat mai întotdeauna cu inselãtorii si procese. Domnii Stan Ionescu, Colonel Cioarbã, Luca si altii, au fiecare câte ceva de povestit din corectitudinea "Preotului Stefan Palaghitã". Autorii morali si în mare parte colaboratorii directi la redactarea cãrtii sunt o mânã de oameni care au fost eliminati sau s-au eliminat ei însisi din Miscarea Legionarã în cursul anilor, dovedindu-se nevrednici sã mai facã parte din rândurile ei, oricât de mari si de nemeritate situatii au putut sã aibã în ea la un moment dat. Toate miscãrile au avut trãdãtoriii lor, recrutati chiar din rândurile întemeietorilor si fruntasilor: Röhm în Germania era Comandantul SA, De Vechi în Italia era unul din Triumvirii Marsului

9 din 27

asupra Romei, Stelescu în România era Comandant Legionar, ca sã nu mai pomenim decât pe cei mai cunoscuti. De când lumea, ambitia, invidia si ura au îndemnat la acte de felonie, iar "argintii" au fost puternic motiv de trãdare, chiar si atunci când au fost numai treizeci... Câtiva fosti legionari de acest tip sufletesc, s-au grupat într-un asa-zis "For Legionar" - institutie inventatã de ei, dar inexistentã în istoria Gãrzii de Fier pentru ca la adãpostul anonimatului sã poatã afisa pretentii de conducãtori, care nu pot însã însela decât pe oamenii neinformati din afara Miscãrii. In cartea sa, "Preotul Stefan Palaghitã" se strãduieste din rãsputeri sã prezinte aceastã fictiune, aceastã adevãratã gogoritã a "Forului" - pe ai cãrui membri nici nu are curajul sã-i numeascã vreodatã - ca suprema institutie legionarã de ieri si de azi, singurul izvor al puterii si al dreptului de a comanda în Miscarea Legionarã. Ascunsi în spatele firmei mincinoase a "Forului" si sub pulpana antereului "Preotului Stefan Palaghitã", se aflã acesti oameni care de la 1938 încoace au dat pe rând declaratii dezonorante de supunere umilã si desolidarizare cu Conducerea Miscãrii Legionare si regelui Carol al II-lea, si lui Armand Cãlinescu, si lui Victor Iamandi, si comandantilor de lagãre germani, si oricui le-a cerut sau nu le-a cerut, oridecâte ori s-au socotit în primejdie. Aceiasi oameni care, a doua zi dupã asasinarea lui Corneliu Codreanu, au acceptat posturi plãtite de la asasinii lui si care tot mai socotesc cã au dreptul sã aminteascã faptul cã au fost printre "întemeietorii Legiunii". Fãrã concursul lor, mai bine de jumãtate din cartea "Preotului Stefan Palaghitã" nici n-ar fi putut fi scrisã, deoarece autorul mãrturisit al cãrtii se gãsea în tarã si nu a cunoscut viata lagãrelor din Germania. Fãrã ajutorul notelor trucate sau fabricate "ad-hoc" de acei care au fost la Berkenbrük, la Rostock, la Dachau, la Buchenwald sau de omul care trãia comod la Roma în adãpostul cald capitonat cu lirele lui Mussolini, nu s-ar fi putut da nici mãcar o cât de slabã aparentã de adevãr minciunilor si calomniilor din carte. Pânã acum, oamenii acestia si-au justificat prin frica de moarte memoriile si declaratiile lase, pline de calomnii pentru sefii si camarazii lor: se gãseau în lagãre sau în închisori si cãutau sã-si scape viata acuzând pe altii. De ce s-au fãcut azi complici la redactarea cãrtii "Preotului Stefan Palaghitã"? Azi nimeni si nimic nu-i amenintã si nici nu pot avea speranta unor slujbe, ca altã datã în tarã. Nu le poate explica îndeajuns complicitatea nici mãcar dorinta de a-si vãrsa tot veninul, toatã ura si toatã furia neputintei ce îi stãpâneste. Numai pentru a satisface ranchiunele personale ale unor oameni inãcriti si mâncati de invidie, nu s-ar fi putut gãsi nici atât amar de bani, cât a înghtit cartea "Preotului Stefan Palaghitã", singura carte tipãritã în româneste pe patru sute de pagini în acesti ani de pribegie. Cartea lor urmãreste, mãrturisit, sã distrugã Miscarea Legionarã si pe Comandantul ei, într-un moment când pe zi ce trece pozitia acesteia se face si în afarã de tarã - <dar mai ales în tarã>- tot mai puternicã si mai neplãcut simtitã de cotropitorii tãrii.

Cartea semnatã de "Preotul Stefan Palaghitã" are rostul sã punã la dispozitia propagandei comuniste din Bucuresti un bogat material de acuzatii împotriva Miscãrii Legionare si a Comandantului ei, acuzatii semnate de un pretins legionar, care mai e si preot, acuzatii tipãrite într-o tarã liberã. Acesta este adevãratul ei rost si cu acest gând prezent în minte poate fi într-adevãr înteleasã. Cãrtile scrise împotriva Miscãrii Legionare de Petre Groza, Lucretiu Pãtrãscanu, Eugen Relgis si atâtia alti comunisti, au rãmas fãrã efect. Comunistii aveau nevoie de o carte ca aceea de fatã. Ea apare tocmai în momentul când în tarã se realizeazã o grupare a tuturor fortelor rezistentei nationale, bazatã pe cadrele organizatiei legionare, oferind astfel comunistilor, la momentul cel mai potrivit, o armã demoralizatoare si descurajatoare. In cartea "Preotului Stefan Palaghitã" - menitã sã loveascã în legionari si în seful lor, nu e atacat regimul comunist de azi din România si nici nu e pomenit, decât doar incidental, numele Anei Pauker si a colaboratorilor sãi. Dusmanii autorului cãrtii nu sunt comunistii, ci legionarii. Inainte chiar de a fi pusã in vânzare la Buenos Aires, cartea a luat, în zbor, drumul Bucurestiului rosu. In curând - dacã nu au si fãcut-o - serviciile de propagandã comunistã vor publica largi extrase din ea, menite sã strecoare în sufletele luptãtorilor din tarã îndoiala, neîncrederea, descurajarea. Pentru aceasta a putut fi tipãritã cartea "Preotului Stefan Palaghitã" si vor putea fi tipãrite si celelalte nouã volume anuntate. Pentru aceasta se vinde într-o bisericã o carte a urii si minciunii. Dupã "rebeliunea" din 1941, guvernul de la Bucuresti a tipãrit, cu multã cheltuialã, o carte tot atât de bogat prezentatã ca si cartea "Preotului Stefan Palaghitã"; era intitulatã "Pe marginea prãpastiei". Si ea avea misiunea ca prin minciuni si calomnii sã distrugã Miscarea Legionarã si

10 din 27

sã scoatã definitiv din viata publicã pe aceiasi oameni pe care îi atacã astãzi "Preotul Stefan Palaghitã" si complicii sãi.

De atunci au trecut zece ani; cei atacati sunt si azi în centrul vietii politice românesti, iar Miscarea Legionarã formeazã cadrul rezistentei nationale. Guvernantii de la Bucuresti care au poruncit pe vremuri sã se scrie "Pe marginea prãpãstiei", au întâlnit de mult adevãrata prãpastie. Astãzi sunt la Bucuresti alti guvernanti, dusmani fãtisi ai neamului si ai tãrii, dar cei atacati continuã sã fie tot legionarii. Si slugile plãtite sã atace, tot aceleasi.

Grigore ManoilescuDl. Manoilescu nu fusese atacat în aceastã carte. Totusi onoarea lui de legionar nu l-a lãsat

sã tacã. N-a trecut nici o lunã si a cãzut ca un trãznet replica lui tãioasã, tãindu-i de la început orice eficacitate propagandistã acestei cãrti, destinate "sã-l curete" pe Comandant, cum s-a exprimat cu câteva luni înainte un prieten de la Roma al d-lui Papanace. In câteva pagini, Grigore Manoilescu a izbutit sã dezvãluie frauda care s-a sãvârsit când s-a intitulat aceastã colectie de aberatii "istorie a Gãrzii de Fier", caracterul ei haotic, si sã demaste intentiile si dedesubturile cu care a fost lansatã pe piata exilului. Trebuie sã rectificãm însã eroarea pe care o sãvârseste Grigore Manoilescu când vorbeste de "Forul Legionar". Aceastã venerabilã institutie legionarã n-a fost inventatã de dizidenti. Ea a fost creatã la sugestia Colonelului Zãvoianu în vara anului 1940 si grupa pe toti fruntasii Miscãrii care s-au aliniat pe pozitia anti-Noveanu si reprezentau tendinta fundamentalã a Legiunii în acele momente. Forul a continuat sã functioneze sub regimul national-legionar, devenind consiliul politic al Comandantului. La câteva sedinte a participat si Generalul Antonescu. Forul a continuat sã functioneze si în cursul exilului din Germania, întrunindu-se sub conducerea Comandantului.

Proclamându-se dizidenta din lagãr, Papanace a cãutat sã impunã Forului o existentã artificialã. Redus la trei persoane, din totalul de 13 câte erau la început si lipsit de legitimitatea pe care i-o conferea Seful Legiunii, Forul dizident a început sã dea sentinte si proclamatii în numele unei entitãti inexistente. Mai târziu, dizidentii si-au dat seama de subrezenia pozitiei lor, au renuntat la For si au început sã vorbeascã în numele unui Consiliu Legionar creat de ei în exil. Asta înseamnã cã au renuntat si ei la iluzia de legitimitate pe care le-o conferea Forul.

Rãspunsul meuCând mi-a cãzut în mânã cartea Preotului Palaghitã, am avut neplãcuta surprizã sã constat

cã sunt menajat în cuprinsul ei, cã sunt prezentat chiar într-o luminã simpaticã, simpaticã din punctul lui de vedere, ca un "legionar" care a fost nedreptãtit si a suferit din cauza "oamenilor lui Sima". Mã credea poate un iepure de douã hotare, dispus la un moment dat sã îngros rândurile dizidentilor. Cu o totalã lipsã de informatie si responsabilitate îsi permitea sã judece atitudinea mea din lagãr, inventând un fel de caz "Costea". Pãrintele intentionat confunda mizeriile inerente oricãrei vieti de lagãr, care provoacã nemultumiri chiar printre cei mai buni legionari si tinuta fundamentalã a unui legionar, care nu poate fi dictatã de aceste circumstante trecãtoare, ci numai de legile inalterabile ale Miscãrii. Pãrintele mã înfãtisa exact pe dos de cum am actionat si m-am comportat în timpul exilului din Germania. Eu, la Rostock, am izbutit sã mentin o unitate perfectã în grup. Nu se produsese nici o rãzmeritã. Toti eram uniti în jurul Comandantului. Unele grade legionare de la Buchenwald, unde se produsese defectiunea, totusi cãutau sã îmi dea mie sfaturi de unitate. Atunci le-am rãspuns mai tãios, cerându-le sã îsi vadã de treburile lor si sã ne lase pe noi în pace, care nu aveam astfel de probleme. Intr-adevãr, când am fost dusi si noi la Buchenwald, Ianuarie 1944, ne-am alãturat în bloc grupei care rãmãsese credincioasã Comandantului. Am dat o lectie de unitate si disciplinã legionarã acelora care îsi permiteau sã ne dea nouã sfaturi. Aceastã adeziune masivã i-a uluit pe dizidenti si de atunci au rãmas complet izolati. Pãrintele Palaghitã regreta si el atitudinea "nemultumitului" Costea, care în loc sã se uneascã cu "adevãratii legionari", a "continuat sã creadã" în Horia Sima.

Revoltat de acest act de perfidie al Preotului Palaghitã, prin care voia sã-mi terfeleascã onoarea mea de soldat al Gãrzii de Fier, am scris o scrisoare lui Grigore Manoilescu, în care l-am felicitat pentru atitudinea luatã si m-am solidarizat cu actiunea lui de demascare a acestei ticãlosii si trãdãri.

Scrisoare deschisã dlui Grigore Manoilescu,fost ministruArgentina

11 din 27

Stimate domnule Manoilescu,In legãturã cu aparitia unei cãrti a Pãrintelui Palaghitã în Argentina, care pretinde a fi

scris istoria Miscãrii Legionare, vã felicit pentru initiativa ce ati luat-o de a demasca pe acest impostor. Cartea Pãrintelui Palaghitã e un monument de miselie. Niciodatã nu mi-a fost dat sã citesc ceva mai plin de venin. A întrecut pe Stelescu, a întrecut "Pe marginea prãpastiei". Chiar si adversarii nostri întorc capul cu dezgust dupã ce au citit-o. Figura Pãrintelui Palaghitã se fixeazã definitiv în trista galerie a acelora care s-au fãcut uneltele dusmanilor nostri.

Ca vechi soldat în Miscarea Legionarã, fiind unul dintre aceia care au activat în Frãtia de Cruce de la Galati, întemeiatã de Ion Mota în 1925, declar cã aceastã carte nu are nimic comun cu spiritul Miscãrii, cu traditiile ei si istoria ei adevãratã. N-as fi rãspuns, uzând de bunãvointa dumneavoastrã, acestei cãrti, dacã pãrintele Palaghitã nu si-ar fi permis sã se refere la mine pentru a-si justifica infamiile ce le-a dat la tipar. Vorbind de viata legionarilor de la Rostock - pe care el nu o cunoaste decât din auzite - îmi atribuie atitudini care nu mi-au apartinut niciodatã. Mici necazuri si conflicte între camarazi, inerente vietii de lagãr, le exagereazã, le rãstãlmãceste, încercând sã le dea întelesuri cu totul strãine de realitãtile de acolo si de intentiile si conduita mea. Niciodatã nu mi-a trecut prin gând sã amestec în frãmântãrile noastre de acolo sau sã pun mãcar în discutie persoana Comandantului. Când de la Rostock am fost strãmutati la Buchenwald, m-am alãturat cu tot grupul condus de mine acolo unde era prezentã Miscarea si seful ei. Mirarea pãrintelui Palaghitã pe aceastã chestiune nu-si are nici un rost, cãci între una si alta din aceste atitudini existã o perfectã  continuitate sufleteascã. A merge cu seful "la bine", adicã atunci când poate oferi situatii si a te lepãda de el si a-i da chiar în cap, când se gãseste "la greu" sunt atitudini care pot onora cel mult pe pãrintele Palaghitã.

Domnule Manoilescu,Camarazii atacati în aceastã carte cred cã n-au nici un motiv sã rãspundã. Ea va pieri

sub povara propriilor ei pãcate. Pentru mine însã situatia e cu totul alta. Când scrie pãrintele Palaghitã la o anumitã paginã de "Gheorghe Costea, legionar adevãrat", cuvintele acestea rostite de acest calomniator al Miscãrii Legionare constituie pentru mine o insultã si o batjocurã. Si pentru a nu rãmâne batjocorit fatã de camarazii mei, fatã de trecutul meu, v-am scris aceste rânduri.

Paris, 27 Mai 1951Cu distinse salutãri,Gheorghe CosteaPalaghitã, un om de periferie în MiscareAm fost izbit, citind cartea preotului Palaghitã, de acest aer de infailibilitate cu care îsi

permite sã trateze problemele Legiunii. Se considerã atotstiutor, un fel de Dalai-Lama al Gãrzii de Fier, îndreptãtit si având mandat de la nu stiu cine sã judece oamenii si evenimentele si sã cearã "pedepsirea vinovatilor". In definitiv, cine este preotul Palaghitã, ce state de serviciu are în Miscare , ce-a fãcut pentru Legiune, ce actiuni exceptiunale a sãvârsit, ca sã pretindã a vorbi în numele Miscãrii? Numai vântul prigoanelor l-a ridicat la suprafatã, cãci altminteri ar fi rãmas încadrat între miile de legionari si ar fi dus mai departe o viatã anonimã, pãstorind parohia de la Mãrcuta. Palaghitã n-a jucat un rol în Miscare pe timpul Cãpitanului. Nu-i cunosc biografia legionarã pânã în 1938. Desi am umblat mult pe la sediul din str. Gutenberg, nu l-am întâlnit pe-acolo si n-am auzit, cel putin, vorbindu-se de el. Mi-a fost o figurã complet strãinã pânã în lagãrul de la Miercurea Ciuc. Am fost împreunã si în lagãrul de la Vaslui. In lagãr nu s-a remarcat, dar dupã câte îmi aduc aminte, a avut o atitudine corectã, în orice caz mult mai bunã decât a unor pretise cãpetenii legionare sau a unor intelectuali consacrati în Miscare. I-am pierdut apoi urma. Stiu cã a fost înalt functionar sub regimul national-legionar si apoi a fost condamnat sub Antonescu. La Viena, în 1944-1945, nu ne-am întâlnit cãci eu, fiind rãnit, în urma bombardamentului asupra lagãrului nostru, eram mai mult prin sanatorii. Dupã rãzboi i-am pierdut urma, pânã ce a apãrut aceastã carte de pominã.

Ce spune comandantul despre Palaghitã"Despre preotul Palaghitã n-am auzit nimic pânã în vara anului 1940. Nici nu stiam de

existenta lui. Atunci am aflat cã Noveanu – omul Palatului - ar fi trimis pe un oarecare preot Palaghitã în Germania, cu scopul sã sondeze opinia grupului de la Berlin asupra mea si asupra

12 din 27

actiunii ce o întreprindeam în tarã. Noveanu voia sã transforme Miscarea într-o anexã a politicii carliste, iar el sã devinã seful acestei grupãri pseudo-legionare. El pierduse orice prizã asupra legionarilor din tarã, care si-au dat seama de manevra lui si l-au izolat. Papance formase la Berlin un grup al durilor, al intransigentilor, care refuzau orice colaborare cu Regele Carol si cereau abdicarea lui. Ajungând în acest mediu, pãrintele Palaghitã si-a uitat cã e trimisul lui Noveanu si cã misiunea lui era sã câstige adepti pentru politica procarlistã a acestuia si s-a asociat actiunii lui Papanace. Fãcuse un salt tocmai pe baricada cealaltã, fãrã a fi însã capabil sã distingã ce separã pe Noveanu de Papanace, cele douã aripi extreme al miscãrii ce se formase în vara anului 1940. Palaghitã s-a convertit peste noapte din adept al lui Noveanu în adept al lui Papanace. Noveanu mã ataca pe atunci de ce am pãrãsit guvernul Gigurtu, iar Papanace mã ataca de ce am acceptat colaborarea cu Regele Carol.

Mai mult decât atât, Palaghitã a acceptat sã se întoarcã în tarã ca trimis al lui Papanace, cu un manifest semnat de mai multi legionari de la Berlin, prin care se cerea abdicarea Regelui Carol. Palaghitã avea pasaport pe nume propriu, eliberat cu stirea autoritãtiilor, la cererea lui Noveanu. Manifestul în sine, din punct de vedere al continutului, nu era rãu. Avea însã un cusur capital: era inoperant. Papanace îsi inchipuia cã lansând un manifest de la 3000 km distantã, Regele Carol se va lãsa impresionat si va pãrãsi tronul. Nimic mai gresit. Regele Carol, cum au dovedit-o evenimentele de la 3-6 septembrie, s-a cramponat de ultima nãdejde ca sã rãmânã pe tron. Când dai un astfel de manifest, care echivaleazã cu o declaratie de rãzboi, trebuie sã dispui si de forta trebuincioasã pentru a-l obliga pe Rege sã abdice. Ori, nici Papanace si nimeni dintre semnatarii manifestului, nu posedau acest document. Noi, cei din tarã, tocmai în acele momente, când venise curierul de la Berlin cu manifestul, în prima jumãtate a lui august, lucram la alcãtuirea dispozitivului care a intrat în actiune la 3 septembrie. 

Ce voia Papanace cu acest manifest? Ca sã fie însusit si de legionarii din tarã, sã fie multiplicat si rãspândit cu concursul lor si sã aparã ca reprezentând si punctul lor de vedere. In acest scop, Papanace l-a trimis pe Palaghitã la profesorul Codreanu cu manifestul si cu o scrisoricã din partea lui, plus anumite instructii verbale. Profesorul m-a chemat la el si mi le-a citit. Afirmatia cã aceste documente i-ar fi fost luate de Stoicãnescu si n-ar fi ajuns niciodatã în mâna profesorului Codreanu e o poveste scornitã de el ca sã îsi justifice esecul misiunii lui. Papanace îi cerea profesorului ca sã redacteze si el un manifest asemãnãtor, prin care sã cearã abdicarea Regelui si amândouã documentele, adicã manifestul de la Berlin si manifestul profesorului, sã fie publicate într-o singurã brosuricã si rãspândite în tarã de organizatiile noastre. Pe vremea aceea mã aflam în relatii excelente cu profesorul Codreanu. Nu mi-a fost greu sã-l conving de inoportunitatea rãspândirii manifestului. Dacã dã drumul manifestului cerut de Papanace va fi arestat si internat. I-am amintit precedentul cu Antonescu, care zãcea imobilizat la mânãstirea Bistrita. Cu el se poate întâmpla la fel si atunci actiunea în curs de realizare va suferi. Profesorul nu numai cã era informat asupra pregãtirilor ce le fãceam pentru rãsturnarea regelui Carol, dar în cadrul general al actiunii avea rolul decisiv de jucat: el trebuia sã vorbeascã tãrii de la Radio Bod, cerând abdicarea Regelui.

Absenta lui de la 3 septembrie se datoreazã faptului cã a sovãit în ultimul moment, din cauza unor influente lãturalnice. Venirea pãrintelui Palaghitã în tarã cu manifestul a avut loc în prima jumãtate a lunii august, într-o perioadã, asadar, când începuserã deplasãrile de legionari în diferite puncte ale tãrii. Papanace fãcuse o incursiune într-un teren necunoscut. Preotul Palaghitã, impresionat de bunele pãreri ce le avea profesorul Codreanu despre mine si de starea de spirit din tarã, l-a pãrãsit si pe Papanace si s-a alãturat actiunii mele. Evident, ca si atunci când a fãcut saltul de la Noveanu la Papanace, el nu si-a dat seama de linia politicã pe care mã miscam eu, ci a urmat cursul unor influente mai puternice. El vãzuse cã miscarea din tarã se cristalizase, forma un bloc, si nici Noveanu si nici Papanace nu mai reprezentau curentul principal; atunci a schimbat si el macazul. S-a întors la Berlin si s-a atasat grupului de actiune, care nu-l urma pe Papanace.

In timpul guvernãrii national-legionare, Palaghitã a îndeplinit functia de inspector la Ministerul Cultelor, numit de profesorul Traian Brãileanu. In cartea lui, fãcând critica guvernãrii noastre, Palaghitã, între altele, spune cã au fost utilizate multe elemente nepregãtite pentru posturile ce le ocupau. Au fost si cazuri de acestea. Când o revolutie vine la putere si mai ales dupã pierderile ce le-a suferit, nu poti sã alegi din primul moment elementele cele mai bune din punct de vedere al mentalitãtii de stat, fundamental deosebitã de mentalitatea unui revolutionar. Trebuie sã treacã un

13 din 27

timp oarecare pânã ce lucrurile se aseazã si fiecare om este numit la locul potrivit. Intre aceste elemente, nepregãtite pentru functia ce-o ocupau, se aflã însusi pãrintele Palaghitã. Mi-a fãcut multe încurcãturi. S-a apucat sã întocmeascã dosare contra mai multor episcopi, acuzându-i de simonie, coruptie si imoralitate. Pe baza lor, voia sã propunã guvernului ca sã fie "depusi". M-am opus acestor anchete si pãrintele s-a supãrat pe mine. Politica Miscãrii, pe care am anuntat-o chiar în timpul celor câteva zile cât am fost ministru al Cultelor era ca statul sã ajute Biserica, dar fãrã sã se amestece în treburile ei. Biserica trebuia eliberatã de sub tutela politicã si sã-si vadã numai de misiunea ei divinã. Patriarhul Nicodim, care a binecuvântat masacrele sãvârsite de Carol contra legionarilor la 21 septembrie 1939, n-a avut nimic de suferit din partea noastrã. Simtindu-se vinovat, venise la Presedentie sã îsi ofere demisia.

Fiind consultat deGeneralul Antonescu, i-am comunicat cã din partea mea poate sã stea linistit unde se aflã. Pãrintele Palaghitã mai venise la mine cu un proiect tot atât de nefericit conceput: ca preotii legionari sã fie scosi din cadrul organizatiei si sã formeze un corp aparte, pe regiuni. El nãzuia sã fie numit seful acestui corp nou. M-am opus si acestui proiect, care ar fi avut ca urmare slãbirea organizatiei de bazã, preotii jucând un rol important în Miscare. Un astfel de corp apoi usor s-ar fi putut converti într-un instrument de presiune contra ierarhiei bisericesti. Pãrintele a plecat amãrât de la mine. L-am revãzut la Viena în septembrie 1944. Izbutise sã fugã din tarã. Suferise mult. Fusese condamnat de Antonescu pentru o vinã imaginarã si apoi purtat din închisoare în închisoare, pânã ce a poposit în temnita de tristã celebritate de la Suceava, unde l-a prins invazia sovieticã si de unde a putut sã scape în ultimul moment. Am fost zguduit de chinurile prin care a trecut si l-am primit cu toatã dragostea.

Amintindu-mi articolele ce le publicase în "Buletinul Informativ" al legionarilor din Berlin privitor la masacrele de la Miercurea Ciuc si Vaslui, pretioase contributii la istoricul Legiunii, l-am însãrcinat sã strângã material documentar pentru o viitoare istorie a Legiunii. Mai târziu i-am dat si o altã misiune în legãturã cu formarea armatei nationale. La Viena veneau multi refugiati români care erau apoi repartizati prin diverse lagãre. L-am numit seful unei echipe legionare care trebuia sã facã propagandã printre acesti români, îndemnându-i pe cei mai tineri sã intre în armata nationalã. Lucrul a mers bine la început. Intrând însã în contact cu grupa dizidentã, care pe vremea aceea se îndeletnicea cu sabotarea armatei nationale, am observat cã echipa nu mai dã rezultate. Românii din lagãre nu mai intrau în armata nationalã. Mi s-a adus la cunostintã cã Pãrintele fãcea acuma propagandã printre românii refugiati la Viena ca sã nu se înroleze în armata nationalã. Cum era si firesc, l-am înlocuit în aceastã functie si Palaghitã s-a considerat lovit sau "lucrat", desi el era acela care provocase aceastã mãsurã, prin lipsa lui de loialitate. Spirit neastâmpãrat, s-a îndeletnicit mai târziu cu operatii de "împãcare".

Desi mi se zdruncunase încrederea în el, am rãspuns cu cea mai mare bunãvointã si la aceastã initiativã a lui. Fuseserã înainte câtevã întâlniri si tratative duse direct sau prin terte persoane, fãrã rezultat. Este exact ce spune el, cã m-am întâlnit într-o camerã de la Hotel Imperial cu Gârneatã, Papanace si Mile Lefter. Acum, pentru mine, aceastã chestiune nu prezenta nici o dificultate gravã. Eu nu fusesem în lagãrul de la Buchenwald si nici de la Dachau, când s-a produs dizidenta. Nu am trãit procesul lor. Eram liber de orice ipotecã sufleteascã. Le-am oferit din primul moment sã îsi reia locurile în Miscare, fãrã reprosuri si fãrã explicatii, si sã participe în Guvern. Cel lovit si nedreptãtit eram eu si toti camarazii, marea majoritate, care mi-au rãmas loiali. Dacã intram în astfel de discutii, atmosfera în loc sã se însenineze, s-ar fi înveninat si mai mult. Nu discutãm aceastã problemã. Unitatea Miscãrii este pe deasupra unor fenomene de lagãr. Oamenii în lagãr se înrãiesc, îsi pierd echilibrul sufletesc si usor pot fi antrenati spre vorbe si gesturi nesocotite.

Fenomenul de lagãr nu e un fenomen politic, în afarã de cazul cã vrei sã îl exploatezi politic. Eu îi priveam pe toti cu ochii de altã datã. Oamenii suferiserã, indiferent de comportamentul lor, pentru o cauzã comunã, pentru o idee. Fuseserãm umiliti de regimul national-socialist pânã la ultima expresie si iatã cã acuma Dumnezeu ne scotea din lagãr, în timp ce pe ei si pe Antonescu îi pedepsea pentru trufia si rãutatea lor. Ieseam din lagãr fãrã sã trãdãm linia de luptã anticomunistã. Acesta era punctul meu de vedere.  Intelegerea era la un milimetru. Lefter si Gârneatã erau foarte binvoitori si dispusi sã încheie disputa camaradereste, dacã Papanace nu s-ar fi încãpãtânat pe o pretentie absurdã. El cerea ca eu sã renunt la sefia Miscãrii si conducerea ei sã fie exercitatã de un grup de patru, cinci sau sase persoane, adicã o conducere multicefalã. Am refuzat, pentru cã

14 din 27

pretentia lui ataca un principiu fundamental al Miscãrii, a cãrui nerecunoastere duce la ruina întregului organism. Si discutiile anterioare tot în punctul acesta au esuat. Pretentia lui Papanace era absurdã si dintr-un alt punct de vedere. Politica din lagãr a lui Papanace falimentase. Pe plan legionar, numai 10% din efective îl urmaserã, aproximativ 40 de insi. Pe plan politic, versiunea rãspânditã de el, cã am fi agenti englezi, iarãsi se prãbusise. La 23 august, guvernul german n-a fãcut apel la el, ci la mine. Serviciul german cunostea realitatea si pânã la urmã, dizidenta si-a pierdut orice credit în fata acelora care aveau ca devizã "Unsere Ehre heisst Treue". Pânã la urmã se descoperise cã azvârlirea noastrã în lagãr fusese hotãrâtã încã din luna noiembrie 1942, cu o lunã de zile înainte asadar de plecarea mea în Italia.

Papanace voia ca eu sã-i plãtesc oalele lui sparte, dându-i si o primã de încurajare. Dupã câteva ore, vãzând cã Papanace nu cedeazã, m-am despãrtit de ei, spunându-le: "Cine stie, poate este mai bine asa, ca fiecare sã meargã pe drumul lui". In acest moment mi-a trecut prin minte soarta noastrã a tuturor. Dupã toate prevederile omenesti, nici eu si nici camarazii mei nu am fi putut supravietui rãzboiului. Ei însã, neparticipând la guvernul de la Viena, au o sansã sã se salveze si sã ducã mai departe flacãra Legiunii. Acesta a fost gândul meu intim când le-am spus aceste cuvinte si nu cele rãstãlmãcite de Palaghitã. Preotul Palaghitã, incoerent în toate manifestãrile lui, nu putea pricepe sensul real al neântelegerii. N-avea clasã pentru aceasta. Finalul întrevederii de la Imperial nu i-a plãcut si de atunci s-a înrãit si mai mult. Evident, m-a scos pe mine responsabil de esecul actiunii de împãcare si a început o campanie de denigrare a mea. Ultimul act al preotului Palaghitã, prin care si-a fixat definitiv pozitia, a fost predica ce-a tinut-o la 30 noiembrie 1944, aniversarea mortii Cãpitanului.

Surprinzându-mi buna credintã si nerespectând nici locul si nici momentul solemn la care participam, a apãrut în usa altarului cu o lectie insipidã de legionarism, presãratã cu vãdite aluzii si atacuri la adresa mea. Toti participantii au rãmas uluiti de atâta neobrãzare, cãci fiind în bisericã si în cursul slujbei, a trebuit sã suport pânã la urmã toate rãutãtile lui. Dupã aceastã întâmplare, s-a alãturat definitiv grupului dizident pe care de altfel îl servea de mai demult. Din toate manifestãrile preotului Palaghitã mi-am fãcut convingerea cã era un tip dezordonat, anarhic, incapabil sã gândeascã logic o problemã si sã aibã o atitudine consecventã. Un permanent agitat, care se orienta dupã simpatii si antipatii si lua hotãrâri în functie de ultimul complex ce-l fãcea. De câte ori am avut o discutie cu el, eram dezolat de incapacitatea lui de a distinge esentialul de secundar. Un astfel de om, permanent chinuit de confuzii, usor poate deveni unealta unor indivizi fãrã scrupule sau jucãrie în mâna dusmanilor Miscãrii", îsi încheie declaratiile Comandantul.

Cum e conceputã lucrareaPreotul Palaghitã face mai întâi o incursiune în trecutul Miscãrii si în textele rãmase de la

Cãpitan. E o metodã de atac cunoscutã. Evoci trecutul glorios pentru a arãta apoi cât de mici sunt epigonii. Cum era de asteptat si în tratarea textelor legionare procedeazã dupã aceeasi manierã haoticã. Parcã sunt azvârlite cu lopata. Cititorul cu greu se poate orienta în aceastã masã de citate, luate alandala din scrierile înaintasilor nostri si din scrierile altor autori. Se ocupã de tot si de nimic. Sare de la o chestiune la alta si le amestecã pe toate într-un fel de ghiveci ideologic. Cu o astfel de prezentare doctrinarã se face un serviciu detestabil Miscãrii. Partea principalã a lucrãrii se ocupã de Comandant. Nu putem vorbi de o prezentare criticã a activitãtilor lui. Termenul e prea onorabil. Orice criticã, a oricãrei activitãti omenesti presupune un minimum de obiectivitate si de simt de discernãmânt. Intreaga lucrare este o sistematicã desfigurare a tuturor actelor Comandantului. E unicul punct în care Palaghitã e de acord cu el însusi.

De la aceastã regulã nu se abate niciodatã. Parcã îl vãd pe pãrintele Palaghitã, în timpul când scria cartea, cum se cãznea sã potriveascã toate lucrurile, sã le aranjeze, sã le aducã din condei în asa fel încât sã iasã prost pentru Comandant. In privinta asta, pãrintele manifestã o consecventã de fier. Nici o concesie Comandantului, nici chiar atunci când binefacerile actiunilor lui erau evidente. Revolutia de la 3 septembrie? Un moft. Revolutia a fãcut-o Groza! Asa cum a fãcut Groza revolutia as putea sã revendic si eu paternitatea ei. Eu am fost seful unei echipe din Brasov, dar n-am auzit nimic de Groza ca sef de revolutie. Eu am venit acolo din ordinul Comandantului. Stiam cã Groza a fost unul din cei 50-60 de sefi de echipe, care au intervenit în luptã la ordinul Comandantului si nu dintre cei mai bravi. Nu se poate compara actiunea lui cu a lui Apostolescu, Chircu sau Crãcea, care s-au acoperit de glorie. Pãrintele Palaghitã se afla la Berlin în vremea

15 din 27

aceea. Nici n-a luat parte la lupte si nici n-a fost martor al evenimentelor. Aceasta nu-l împiedicã sã debiteze aceastã enormitate. Toatã istoria Legiunii de la 1938 la 1945 este falsificatã. Trei sute de pagini de insulte la adresa Comandantului, de aberatii si demente. Nimic n-a fost bun ce-a fãcut Comandantul.

Totul a pornit dintr-un calcul meschin, dintr-o ambitie bolnavã si a avut rezultate negative. Bine, dar atunci, ne întrebãm, de ce pãrintele Palaghitã a acceptat sã ocupe o înaltã functie în guvernul national legionar si de ce s-a mai strãduit sã facã împãcarea în 1944? Sau stia lucrurile acestea înainte si atunci era un nonsens sã se angajeze in aceastã actiune sau istoria Gãrzii de Fier din 1950 a scris-o sub efectul urii ce-a acumulat-o de atunci încoace si atunci nu se poate pune nici un temei pe ea. In realitate, el a scris o istorie cu efect retroactiv: fiindcã îl ura pa Comandant, pentru cã nu i-au iesit socotelile la Viena, s-a apucat atunci sã denatureze tot cursul evenimentelor.

Dar nu numai Comandantul, ci toti legionarii care au rãmas credinciosi Comandantului sunt acoperiti de cele mai grosolane insulte: degenerati, ambitiosi, fãrã caracter, etc. In schimb, legionarii din grupa dizidentã sunt niste îngeri de oameni: buni, excelenti, incapabili de o meschinãrie, de o trãdare, adevãrati urmasi ai Cãpitanului, în comparatie cu banda de huligani care l-a urmat pe Horia Sima. Tot ce poate da rasa noastrã mai mândru, mai frumos, mai drept, mai viteaz, cum imagina Cãpitanul tipul de legionar, se gãseste în tabãra dizidentilor. Pãrintele Palaghitã judecã pe legionari dupã criterii simpliste: dacã sunt cu Horia Sima au toate defecte, dacã apartin fratilor separati sunt împodobiti automat cu toate calitãtile. Ne închipuim încurcãtura în care s-ar fi gãsit pãrintele Palaghitã dacã ar fi trãit pânã în 1954. Ar fi fost obligat sã-si revizuiascã pãrerile despre o serie de noi dizidenti pe care îi trecuse pânã atunci în tabãra "zgurei" si "spumei" Comandantului. Ne-am fi pomenit cu aceiasi camarazi strãlucind ca soarele, spãlati de toate pãcatele anterioare.

Palaghitã nu cunoaste istoria legiuniiCea mai mare parte a lucrãrii este scrisã de un om care nu cunoaste tesãtura intimã a

evenimentelor legionare. Ce a vãzut si a trãit el efectiv din drama Legiunii este infim în raport cu extensiunea ei. A fost în lagãrele de la Miercurea Ciuc si Vaslui, a fãcut puscãrie sub Antonescu, cunoaste periferic evenimentele din vara anului 1940. Nu a fost amestecat în nici unul din marile momente legionare. Si atunci de unde si-a adunat materialul pe care îl prezintã sub eticheta Gãrzii de Fier? A fãcut o anchetã obiectivã? A epuizat cel putin pentru o anumitã perioadã toate posibilitãtile de informare? A întrebat persoanele care au jucat un rol activ în evenimente? Nimic din toate acestea.

El si-a limitat câmpul de informatie la câteva suflete coclite de urã ca si el. Acesti oameni nu puteau sã îi furnizeze decât date false, cãci scopul lor nu era sã respecte adevãrul, ci sã defãimeze pe Comandant. Palaghitã se adapã exclusiv de la informatori care vorbeau rãu de Comandant. Restul nu-l interesa. Sã luãm cazul lagãrelor de la Rostock si Buchenwald. El n-a trecut prin aceste lagãre si nu cunoaste nimic din frãmântãrile legionare de aici. Asta nu-l împiedicã sã consacre aproape 80 de pagini acestui episod! Pentru el nu a contat decât opinia dizidentilor din lagãr, adicã vreo 40 de persoane, iar opinia celor 400 de legionari care au rãmas creddinciosi Comandantului nu e luatã în seamã. Apoi, chiar si dintre fratii separati, numai câtiva s-au pretat la operatii de mutilare a adevãrului. Restul, dupã cât stim o repudiazã în adâncul sufletului lor si n-au altã vinã decât aceea cã au îngãduit ca aceastã carte sã aparã ca expresie a punctului lor de vedere. Lucru regretabil, care nu le face nici lor nici un serviciu.

Preotul Palaghitã nu-si alege izvoarele. Oricine se aratã dispus sã vorbeascã rãu de Comandant si camarazii lui e primit sã depunã mãrturie. Pânã si agentilor trimisi de Eugen Cristescu în lagãrul de la Rostock, Octavian Grosaru, Vasile Basarabescu, Ion Vasilescu, Câmpeanu, Marian Georgescu si altii li se face onoarea sã figureze ca acuzatori contra Legiunii. Atâta putea sã priceapã Palaghitã sau consilierii lui cã Serviciul Secret Român era obligat sã stie ce se întâmplã printre legionarii din Germania si trimiterea de agenti în mijlocul lor intra în atributiile lui normale. Oamenii acestia au fost identificati de conducerea lagãrului de la Rostock ca suspecti si s-a cerut autoritãtilor germane îndepãrtarea lor. Gestapo-ul, dupã ce a consultat Ministerul de Externe, a refuzat sã dea curs acestei cereri deoarece ar fi provocat reactia guvernului român. Asa se explicã de ce agentii antonescieni au putut sã rãmânã în lagãr, sã facã spionaj printre legionari si sã transmitã cu usurintã tot ce vedeau si auzeau. Când au fost descoperiti, era fiesc ca Gestapo-ul sã

16 din 27

sarã din nou în ajutorul lor pentru aceleasi motive: admitând cã erau agentii Serviciului Secret ar fi tulburat bunele raporturi dintre guvernul german si guvernul român. Conventia de colaborare a lui Hitler si Antonescu contra Miscãrii îsi producea roadele si în acest domeniu. Legionarii au fost obligati de Gestapo sã suporte pânã la capãt o serie de haimanale trimise de Eugen Cristescu ca sã raporteze ce se întâmplã în mijlocul lor. Aceste secãturi sunt ridicate de Palaghitã la rangul de "victime" ale "brigadirilor" si puse sã mãrturiseascã contra legionarilor. Acesti derbedei au mai mare crezare în fata lui Palaghitã decât legionarii cu trecut în Miscare, care au condus ancheta si au descoperit ticãlosiile lor, ca Emil Popa, Octavian Rosu, Romulus Opris, Dr. Ion Fleseriu si altii. Ancheta întreprinsã de Gestapo în aceeasi chestiune nu demonstreazã nevinovãtia agentilor lui Eugen Cristescu pentru cã Gestapo-ul era obligat sã acopere activitãtile lui Antonescu si ale agentilor lui. Conventia Hitler-Antonescu nu îngãduia ca autoritãtile germane sã ia partea legionarilor într-un conflict ce-a izbucnit din cauza agentilor lui Eugen Cristescu.

ContradictiiLucrarea e plinã de contradictii. Un exemplu din zecile care pot fi date. La pagina 148

spune cã rebeliunea a fost pornitã de Sima si Stoicãnescu, iar la pagina 157 un întreg capitol se intituleazã "Contributia lui Antonescu la rebeliune". In acest capitol aratã cã împrejurãrile în care a cãzut Legiunea de la putere "au fost premeditate si diabolic conduse deasemenea de Maresalul Antonescu si cei din jurul sãu". El face o prezentare destul de exactã a acestor "premeditãri" antonesciene. Rebeliunea, spune la pagina 158, a fost "o loviturã de stat pe care o institutie a statului, armata, a dat-o împotriva statului legionar, legal constituit, prin decretul regal de la 14 septembrie 1940, înlocuit cu un alt decret abia la 14 martie 1941". Perfect exact. Explicatia asta poate sã o subscrie si Comandantul.

Dar atunci, dacã a fost o loviturã de stat si a fost premeditatã de Antonescu si anturajul lui, cum mai putea fi pornitã "rebeliunea" de Comandant si cu atât mai putin de Stoicãnescu, care nici nu se gãsea la acea datã în Capitalã? In mintea lui Palaghitã, lucruri care se bat cap în cap, adicã rebeliunea si lovitura de stat, pot sã meargã foarte bine împreunã. Logica îi repugnã si nu îl intereseazã decât sã plaseze cât mai multe atacuri contra Comandantului. Aceeasi confuzie domneste si în domeniul datelor. Palaghitã nu îsi ia osteneala sã consulte calendarul legionar pentru a verifica în ce zi si lunã s-a petrecut cutare sau cutare eveniment. E grãbit sã aparã lucrarea sau poate chiar intentionat schimbã unele date importante. Astfel, la pagina 122 spune cã la 20 august 1940 s-a tinut o sedintã în casa lui Budisteanu în care s-a discutat demisia acestuia din guvern si a lui Noveanu. In realitate, aceastã sedintã s-a tinut cu o lunã înainte la 14 iulie 1940.

Fixarea datei are foarte mare importantã în acest caz, pentru cã în aceastã reuniune si ca urmare a explicatiilor date de Horia Sima, toti cei prezenti au cãzut de acord cã rãmânerea în guvern a lui Bideanu, Noveanu si Budisteanu este dãunãtoare intereselor Legiunii si li s-a cerut în mod imperativ sã plece pentru a nu amesteca Miscarea în cedãrile teritoriale din Transilvania. Ei nu au ascultat, s-au constituit într-un trio colaborationist carlist si au sfidat întreaga Miscare. Rãmânând în guvern, si-au legat numele de tristul episod al verdictului de la Viena. Pãrintele Palaghitã nu gãseste nici un cuvânt de mustrare pentru atitudinea acestor trei inconstienti care erau pe punctul sã compromitã definitiv viitorul Legiunii. Din fericire, actiunea de la 3 septembrie a risipit echivocul provocat de prezenta lor în guvernul ultimatumului de la Viena si tara n-a confundat politica lor servilã cu politica demnã a Miscãrii.

Ce-ar fi însemnat dacã Miscarea s-ar fi împotmolit în actiunea lui Noveanu, dirijatã din culisele Palatului?  O vulgaritate respingãtoare exaltã din toate paginile lucrãrii. Insulte murdare, fleacuri, mãruntisuri, naivitãti apar amestecate cu lucruri importante. Din activitatea guvernului de la Viena, el nu spune nimic de armata nationalã, de luptele de pe Oder, de eroicele echipe care au plecat in tarã si au pus bazele miscãrii de rezistentã, de eforturile titanice care s-au fãcut pentru a salva pe refugiati si pe soldatii din lagãre în conditiile vitrege în care se lucra pe atunci, când însãsi autoritãtile germane sabotau la fiecare pas activitãtile guvernului român. In schimb a fãcut uluitoarea descoperire cã Comandantul avea la dispozitie la Viena 36 de cartele. Nu stiu ce sugubãt i-o fi suflat la ureche aceastã enormitate, dar el n-a rumegat-o ci i-a dat drumul pe hârtie. Treizeci si sase de cartele nu puteau avea nici cei mai înalti demnitari ai statului german.

Nu stiu câte cartele o fi avut Comandantul la Viena, dar la Alt-Aussee nu avea decât una singurã ca si noi toti. Mai departe, niste biete poezioare si epigrame cu intepãturi la adresa altor

17 din 27

legionari, atât de obisnuite în lagãre, sunt reproduse si interpretate ca semne de dezagregare ale Miscãrii. Apoi conflictele inerente vietii de prizonier, eternele scene din lagãr care n-au lipsit nici la Jilava si nici la Ciuc si Vaslui si în nici o împrejurare, când oamenii sunt siliti sã trãiascã laolaltã pe spatii restrânse devin piese capitale de acuzatie în demonstratia lui Palaghitã. Inchisoarea, viata de lagãr ridicã la suprafatã tot ce este tot ce este bun si rãu în om. Unii îsi vor pãstra cumpãtul pentru a judeca obiectiv situatia. Altii se vor pierde. Acestia cred cã dacã esti în lagãr este rãu pentru cã suferã ei fãrã sã întrebe dacã aceastã suferintã are si un aspect pozitiv pe alt plan, dacã nu reprezintã un capital politic. Iatã de pildã sederea noastrã la Buchenwald a avut si un rezultat pozitiv, cãci la sfârsitul rãzboiului n-am putut fi acuzati de a fi fost niste unelte ale imperialismului german.

Tocmai acest fapt a creat prilej acelora care s-au despãrtit de Comandant si continuã sã-l batjocoreascã si astãzi ca sã rãmânã în viatã si sã-si exercite critica lor negativã. Lagãrul a constituit o piesã capitalã în salvarea Legiunii dupã rãzboi. Dacã pãrintele Palaghitã ar fi avut putinã puritate si cãdurã sufleteascã ar fi tresãrit la spectacolul grandios al acestei Legiuni bãtute de toate crivãtele care de 30 de ani merge dintr-o prigoanã în alta. Pãrintele Palaghitã ar fi trebuit sã se mire mai degrabã cã cu toatã presiunea combinatã antonescianã-hitleristã, cu toate mizeriile si perspectivele lagãrului, cu toatã actiunea corozivã a dizidentilor, cu tot valul de insulte la adresa unui om care nu se putea apãra s-au mai gãsit atâtia legionari care sã rãmânã credinciosi Comandantului. Aceiasi oameni care au rezistat în careul de la Buchenwald, pusi în libertate s-au încadrat imediat în armata nationalã sau s-au azvârlit cu parasuta în tarã. Aceastã credintã, aceastã dârzenie, aceastã loialitate fãrã margini onoreazã Miscarea si onoreazã poporul român. Cãci legionarii nu s-au dat spectacolului rusinos al atâtor grupãri românesti care si-au pãrãsit sefii în momente grele.

Cum scrie preotul Palaghitã istoriaVom da acum câteva exemple pentru ca citiorul sã se convingã la ce falsificãri ordinare se

preteazã preotul Palaghitã. La pagina 102 Palaghitã afirmã cã ordinul de împuscare al profesorului Stefãnescu-Goangã ar fi venit de la Bucuresti, în spetã de la Horia Sima, care în vremea aceea coordona actiunile pe teren ordonate de Comandamentul Legionar. Dupã versiunea datã de Palaghitã, dr. Vasile Andrei ar fi primit de la Horia Sima ordinul si l-ar fi transmis echipei care a executat atentatul. Iatã acum declaratia persoanei implicate de Palaghitã în aceastã chestiune, dr. Vasile Andrei:

PRECIZÃRIIn cartea sa, Garda de Fier, pagina 102, privind atentatul asupra rectorului Stefãnescu-

Goangã, pãrintele Palaghitã pretinde cã stie urmãtoarele:  Dr. Vasile Andrei, cel ce transmisese ordinul de executare al lui Stefãnescu-Goangã, ar fi declarat odatã la marginea unui pat de moarte! mai multor legionari prezenti:

"Imi simt constiinta încãrcatã cã am contribuit si eu în parte la asasinarea Cãpitanului prin faptul cã am executat ordinul lui Sima de a sãvârsi atentatul împotriva lui Stefãnescu-Goangã. La douã zile dupã atentat s-a primit un alt ordin de la Sima în care revenea asupra primului sãu ordin."

Am fost printre cei ce se aflau în centrul evenimentelor consumate în toamna anului 1938 în Cluj. Doresc sã las deci celor ce vor scrie odatã istoria greu încercatei dar martirei - noastre Miscãri Legionare, o mãrturisire realã a evenimentelor de atunci. Aceastã precizare a fost impusã si prin nerusinarea câtorva intrusi în rândurile noastre, intrusii care speculând naivitatea unor camarazi mai tineri cautã sã-si clãdeascã astãzi - pe lasitatea lor proprie de atunci si pe jertfa neprecupetitã a atâtor dragi camarazi -monumente de eroicã cumintenie si un mare orizont politic.

Afirmatiile acestui "preot ortodox" sunt si inventate si tendentioase. Declar deci:1) Nu am fãcut niciodatã pretinsa mãrturisire la marginea unui pat de moarte.2) Nu am primit si nu am transmis nici un ordin privind executarea rectorului Stefãnescu-

Goangã, eu fiind arestat încã din ziua de 17 noiembrie 1938 si detinut la închisoarea militarã din Cluj.

3) De cele ce aveau sã se întâmple pe ziua de 27 noiembrie 1938 am fost instiintat cu o zi înainte la vorbitor de camaradul Aurel Lãscãianu, unul dintre cei doi studenti care urmau sã pedepseascã a doua zi pe Stefãnescu-Goangã. Singurul din cei 75 de camarazi cu care împãrteam celula închisorii, doctorului Victor Apostolescu i-am povestit cele ce aveau sã se întâmple afarã. Au urmat cele cunoscute.

18 din 27

4) Peste o sãptãmânã este adus în celula noastrã prof. Gheorghe Veres care mi-a afirmat cã doctorul Vucu, trimis special din Bucuresti cu ordinul ca executarea lui Stefãnescu-Goangã sã nu aibã loc, ar fi ajuns prea târziu la Cluj.

5) Studentul în filozofie Ion Pop, principalul factor al actiunii de pedepsire a lui Stefãnescu-Goangã, mi-a mãrturisit în decursul lunilor petrecute împreunã în celula sa, de condamnat la moarte urmãtoarele:

Pe Stefãnescu-Goangã era hotãrât sã-l pedepseascã cu mult înainte si cã actiunea lui a coincis numai cu dorinta de pedepsire hotãrâtã de superiorii sãi si cã aceastã dorintã proprie nu a fost nici influentatã si nici determinatã de acest ordin. El ar fi fãcut aceastã datorie cãtre sufletul tineretului ardelean si într-un fel si în altul.  Ambii fii de tãrani modesti, dar mândri, crescuti la poalele istoricului munte Bobâlna, judetul Somes, nu si-au închipuit niciodatã sã vadã în fruntea celei mai sfinte institutii nationale, de formare a spiritualitãtii tineretului român, o imoralitate si o rusine nationalã, acela care era Stefãnescu-Goangã. De aici hotãrârea de a-l elimina.

"Noi, ardelenii - spunea Ion Pop... Am rezistat 1000 de ani robiei maghiare pentru cã sufletul ne-a fost atât de curat, cugetul nostru atât de nepãtat si credinta în valorile morale ale neamului atât de nezdruncinatã. Astfel cã tolerarea lui Stefãnescu-Goangã, aceastã concretizare a celei mai triviale imoralitãti de atunci cultivatã, neatinsã, inamovibilã, însemna o renuntare si o uitare a curãteniei celor peste 1000 de ani de nãdejdi si chin".

6) Tin sã amintesc mai departe cã eliminarea lui Stefãnescu-Goangã din fruntea Universitãtii din Cluj a fost un imperativ pentru studentimea clujeanã care a preocupat cugetele si constiinta tineretului universitar în tot decursul anilor 1930-1938 si cã problema rezolvãrii lui s-a pus în diferite momente, încã cu mult înainte de 27 noiembrie 1938.

Vasile AndreiDin examinarea acestui document rezultã urmãtoarele constatãri:- cã dr. Andrei n-a avut nici un amestec în atentatul contra lui Goangã.- material nu putea sã sãvârseascã ceea ce îi atribuia Palaghitã, deoarece în timpul acela se

afla în închisoare.- problema eliminãrii rectorului Goangã s-a pus cu mult înainte în cercurile studentimii

legionare clujene.- atentatul contra lui Stefãnescu-Goangã a fost o initiativã localã.- comandamentul legionar de la Bucuresti, aflând de aceastã initiativã, care nu cadra cu

planul general de actiune, a trimis pe dr. Vucu la Cluj, cu ordinul sã nu sãvârseascã acest atentat.- dupã afirmatia doctorului Gheorghe Veres la mai multi camarazi de închisoare, curierul

de la Bucuresti ar fi ajuns prea târziu si atentatul n-a putut fi împiedicat. Cititorul sã compare versiunea datã de pãrintele Palaghitã asupra unui fapt capital din istoria Legiunii cu relatarea oferitã de dr. Andrei, un om care cunoaste evenimentele de la sursã, ca sã îsi dea seama de halucinanta iresponsabilitate a primului.

Trecem acum la exeminarea altui caz. La pagina 303 se spune cã ofiteri români ar fi fost arestati, judecati si executati de un grup de legionari la Viena în martie 1945. Se dau si nume: Emil Popa si Octavian Rosu, printre cei ce ar fi participat la aceste condamnãri si executii. Pentru a lãmurii aceste acuzatii, m-am adresat printr-o scrisoare dlui General Chirnoagã, rugându-l sã spunã ce stie în aceastã chestiune. Reproduc în continuare scrisoarea trimisã de mine dlui General:

Domnului General Platon Chirnoagã,Fost Ministru de Rãzboi în Guvernul National Român de la Viena,1, Allée G. Guyonnet, Gagny II (Seine et Oise), FrantaMadrid, 11 iulie 1964Domnule General,Ocupându-mã actualmente de cartea preotului Palaghitã, "Garda de Fier", apãrutã la

Buenos Aires în anul 1951, citesc la pagina 303 urmãtoarele:"Un grup de 12 ofiteri români, cu 12 zile înainte de evacuarea Vienei, au fost judecati si

executati în aceeasi zi de un pluton de executie format din brigadiri"."Cei care au dat sentinte au fost Popa Emil, Rosu Octavian, etc."Dupã câte stiu eu, nici Popa Emil si nici Rosu Octavian nu au fãcut parte din armata

nationalã, încât este straniu cum au putut sã dea sentinte de executie contra unor ofiteri români. 19 din 27

Emil Popa a lucrat la Ministerul Muncii sub conducerea dlui Ministru Vasile Iasinschi, iar Octavian Rosu avea alte însãrcinari care n-aveau nimic comun cu corpul constituit al armatei nationale.

V-as fi extrem de îndatoritor dacã ati binevoi sã mã ajutati la lãmurirea acestei chestiuni pe cae am rezumat-o la urmãtoarele puncte:

- dacã Emil Popa, Octavian Rosu sau alti legionari au dat sentinte de executie a unor ofiteri români.

- dacã a existat în cadrul armatei nationale vreo instantã judecãtoreascã în care ar fi figurat legionari, care instantã ar fi avut atributii sã judece elemente care cad sub rigorile codului justitiei militare din timp de rãzboi.

- dacã armata nationalã de la Döllersheim, în totalitatea ei, dispunea de drept de jurisdictie militarã si poseda organe de sanctionare a actelor care contravin normelor în vigoare în timp de rãzboi.

Cuvântul Dvoastrã autorizat, ca unul care ati creat aceastã armatã si îi cunoasteti toate fazele ei de dezvoltare, va avea darul sã spulbere orice echivoc referitor la aceastã acuzatie care loveste în trecutul si onoarea acestor camarazi.

Vã rog sã primiti, Domnule General, mãrturia profundului respect ce vi-l port.Gheorghe CosteaGeneral Mola, 277, 3,° D. Madrid-16Iatã acum rãspunsul Dlui General Chirnoagã:15-7-1964Iubite Domnule Costea,La scrisoarea Dtale din 11-7-64, referitoare la afirmatia preotului Palaghitã din cartea

"Garda de Fier" despre judecarea si executarea a 12 ofiteri români care fãceau parte din armata nationalã în curs de pregãtire la Döllersheim, uite ce pot sã-ti spun.

La Döllersheim exista o tabãrã de instructie pentrupregãtirea unei divizii române. Prin conventia încheiatã cu statul major german, dreptul de jurisdictie militarã revenea Germaniei, gãsindu-ne pe teritoriul ei. Nici eu, în calitate de Ministru de Rãzboi în guvernul national român, nici comandantul acelei române si nici Miscarea Legionarã nu aveau calitatea de a constitui tribunale militare sau speciale pentru a judeca cazuri de grave abateri de la legile militare. Noi puteam aplica numai pedepse disciplinare; în armata nationalã, Miscarea Legionarã ca entitate politicã nu avea nici un fel de amestec. Afirmatia preotului Palaghitã referitoare la acel tribunal legionar, care ar fi judecat si executat 12 ofiteri români la Döllersheim face parte din numeroasele beratii publicate în cartea "Garda de Fier". Este de mirare cum a putut un preot sã-si asume sub semnãtura lui atâtea enormitãti. Eu cunosc un singur caz, al unui cãpitan de administratie -cred cã-l chema Stãnescu- care era acuzat de intelegere cu inamicul si care a fost tranportat în Cehoslovacia, unde urma sã fie judecat. Despre soarta lui nu mai stiu nimic pentru cã între timp Germania a cãzut.

Tot ceea ce ti-am scris aici poti sã faci uz în textul Dtale, dacã ai intentia sã scrii o punere la punct. Dl. General declarã clar si categoric cã legionarii n-au avut nici un amestec în organizarea diviziei de la Döllersheim, cã acolo se fãcea armatã, cã legionarii participau în calitate de soldati si nu de legionari, cã n-au figurat în nici o instantã de judecatã si cã atributiile de jurisdictie militarã, cum era si firesc, apartineau comandamentului german.

Dl Iasinschi condamnã carteaDl Iasinschi a rãmas uluit de miseliile cuprinse în aceastã carte. In repetate rânduri, la

sedintele de garnizoanã de la Madrid, si-a exprimat indignarea si revolta. Intr-o scrisoare adresatã Comandantului din 3 aprilie 1951 calificã istoria Gãrzii de Fier a lui Palaghitã "un hârdãu de lãturi în capul Miscãrii". Reproducem fragmentul care intereseazã:

Cu privire la cartea lui Palaghitã am comunicat tuturor, care-ti este dorinta. Nu stiu cine va face-o, în ce mãsurã si cu cât rezultat precis. Un rãspuns la acest hârdãu de lãturi este necesar. Altfel rãmânem cu murdãria în cap. Noi trebuie sã ne spãlãm cu apã curatã, cu adevãrul.

O serie de acuzatii grave trebuiesc tratate, nu rãspunzând lui Palaghitã, ci unei opinii publice, chiar aceleia de rea credintã, oamenilor politici, anumitor directii din cancelariile Statelor aliate. Batjocoriti an dupã an, în cele din urmã însãsi elementele noastre intrã la îndoialã si încep

20 din 27

sã manevreze argumentele dusmanilor. Câtã vreme mai avem pe cineva lângã noi, trebuie stabilit adevãrul. Eu sunt hotãrât sã încep a scrie, atât stiu si nu mã întind peste ce-mi apartine mie. Este nevoie de-o brosurã documentarã în douã sau trei limbi, în care sã intre 2-3 nume, care îsi asumã cele scrise. Nu trebuie sã venim atacând pe adversar, ci spunând adevãrul. Gândeste-te, cã ne gãsim într-un ceas de mare rãspundere. Imi pare bine cã te-ai hotãrât sã publici din literatura legionarã ce trebuie si cât se poate. Ii voi comunica lui Crisu sã facã prefata. Eu mã voi executa când îmi va veni rândul...

Pãrintele Palaghitã si credinciosii din ArgentinaIn Argentina, pãrintele Palaghitã nu si-a dezmintit trista lui faimã de om pornit spre

rãutãti. Intre românii din Buenos Aires s-a tinut numai de scandaluri, afaceri necurate, desbinãri si certuri. Credinciosii ortodocsi l-au pãrãsit în cea mai mare parte, preferând sã sprijine înfiintarea unei parohii unite. Cum preotul Palaghitã s-a alãturat Episcopiei Ortodocse din Statele Unite, o seamã de credinciosi, capi de familie, au trimis o întâmplare Prea Sfintitului Valerian, cerându-i sã trimitã la Buenos Aires un "preot ortodox român cu frica lui Dumnezeu":

Buenos Aires, 16 Februarie 1951.OnorEpiscopia Ortodoxã Românã din America6201 Detroit Avenue, Cleveland 2, OhioSubsemnatii, Români, Crestini Ortodocsi, domiciliati în orasul si provincia Buenos Aires,

Republica Argentina, venim prin prezenta sã vã solicitãm înfiintarea unei Parohii Ortodoxe Române în Buenos Aires si trimiterea unui preot care sã o conducã. Situatia de astãzi a credinciosilor Bisericii Ortodoxe Române este jalnicã. Existã aici un preot ortodox român numit Marin Zidaru sau Stefan Palaghitã, care oficiazã Sfânta Liturghie într-o camerã din Calle Belgrano 728, unde numai duminica se improvizeazã o capelã, camera fiind folositã în cursul sãptãmânii pentru alte scopuri. Cum nu vedem pe acest preot în lista publicatã în "Solia" din 7 ianuarie 1951, socotim cã functioneazã fãrã aprobarea Dv. sau cã s-a dat de partea falsului Episcop Andrei Moldovan, care anume ar fi intitulat de oamenii Anei Pauker ca "al Americii de Nord si de Sud" asa cum se zvoneste. Acest preot Zidaru-Palaghitã se tine de altfel mai mult de mosia pe care a dobândit-o aici în scurt timp, de negustorii în care a inselat o seamã de români, ca de pildã D.D., Stan Ionescu, N. Mena si Vasile Luca, cu care are si procese, si mai ales se tine de politicã, fãcând tot felul de intrigi si dezbinãri între români. In timpul din urmã apublicat - nu se stie cu ce bani si dacã nu cumva cu cei trimisi de dv. pentru bisericã-  o carte de învrãjbire politicã, pe care o vinde chiar în bisericã.

Mai rãu decât atât este faptul cã încã de la întemeierea ei, afarã de câtiva oameni cinstiti, înselati în buna lor credintã, capela unde slujeste preotul Zidaru-Palaghitã a fost locul de adunare a tuturor celor suspecti de prietenie cu comunistii si izvorul tuturor intrigilor, ea fiind condusã defapt de un consul la Paris al guvernului comunist din tarã, numit Virgil Constanitnescu.

Asa stând lucrurile, românii din Buenos Aires, care nu vreau sã aibã de a face în cele sfinte cu un astfel de preot, au fost siliti sã rãmânã deoparte de asa-zisa lui bisericã, pe care nimeni nu a sfintit-o, nici Sfântul Antemis nu se stie de are, si nici nu stie de ce Episcopie atârnã.

Dãm mai jos câteva fapte precise din care se poate vedea cât de mare tulburare aduce faptul prezentei aici a unui astfel de preot ortodox:

Alteta Sa Regalã Principesa Ileana a refuzat sã intre vreodatã în biserica preotului Palaghitã, asistând în fiecare duminicã la Sfânta Liturghie în Biserica Românã Unitã, desi o atât de bunã credincioasã a bisericii strãmosesti. Furios de acest fapt, preotul Palaghitã a scris si rãspândit o scrisoare necuviincioasã fatã de Alteta Sa Regalã. Când Alteta Sa Regalã a fost nasã la botezul unei fetite a profesorului Safta, fãcând botezul în "Cãminul Regina Maria", a chemat sã oficieze pe un preot ortodox grec. Acelasi lucru s-a fãcut si la botezul altor copii. Alti români ortodocsi, vrând cu orice pret sã audã slujbã româneascã la botezul copilului lor, au preferat sã li-l boteze preotul unit, decât sã intre în casa lor preotul Palaghitã. Asa au fãcut dl. inginer Brãtescu, Stefãnescu si altii. Nunta dlui Nicolau s-a fãcut la biserica ruseascã. La Sfânta Inviere si la Crãciun, mai toti fostii diplomati români au fost la biserica greceascã.

21 din 27

Nu este deci de mirare cã duminica gãsesti pe românii ortodocsi la biserica românã unitã, unde cântã si în cor, la biserica greceascã, la cea ruseascã, numai la biserica românã ortodoxã a preotului Palaghitã nu.

Vã rugãm deci sã binevoiti a ne îndruma ce trebuie pentru a cãpãta un preot ortodox român, cu frica lui Dumnezeu, care sã aibã numai grija Bisericii si a Celor Sfinte, readucând unirea în mijlocul nostru.

Cu cel mai profund respect,(In originalul trimis Episcopiei, urmeazã semnãturile a 27 capi de familie). Pentru

conformitatea copiei garanteazã: Inginer Dan Protopopescu, Calle Lambare, 958 , Buenos AiresIn slujba comunistilorGrigore Manoilescu, în punerea lui la punct, aratã legãtura care existã între interesele clicii

de teroristi de la Bucuresti în slujba Moscovei si aparitia acestei cãrti. Intradevãr serviciile de propagandã ale guvernuui comunist al R.P.R. au fãcut o largã întrebuintare din materialul pus la îndemânã de preotul Palaghitã. Dupã toate probabilitãtile, din aceeasi sursã au venit si banii pentru imprimarea cãrtii si expedierea ei în întreaga lume. Un fapt care a pus pe gânduri pe toti româniii si care aratã cã preotul Palaghitã dispunea de importante sume de bani este expedierea prin avion a sute de exemplare în întreaga lume. Un refugiat cu multã greutate ar fi putut strânge mijloacele necesare pentru tipãrirea unei cãrti atât de voluminoase, dar în nici un caznu si-ar fi permis luxul s-o trimitã cu avionul dacã n-ar fi fost alte interese la mijlocsi alti oameni care sã finanteze întreprinderea. Pãrintele era grãbit ca lucrarea sã ajungã cât mai repede pepiata exilului ca sã-si producã efectul. 

Cartea s-a tipãrit la tipografia evreului Elias Katz, de fel din Hârlãu-Moldova. Culegerea textului s-a fãcut de un alt evreu, Schwartz, se pare coasociat cu primul. Acest Schwartz avea strânse legãturi cu Legatia R.P.R. si servea ca agent principal al Legatiei în colonia evreiascã românã din Buenos Aires. Clãdirea în care locuia pãrintele Palaghitã, Avenida Belgrano, 728 avea ca portar pe evreul Alfred Leibovici, originar din România. Cu acest evreu, pãrintele era prieten la toartã. Misterul acestei neobisnuite prietenii s-a lãmurit de camarazii nostri, când s-a descoperit cã onorabilul portar Alfred Leibovici era în realitate un temut agent al Legatiei reperiste. Se pare cã pãrintele a contractat obligatii sociale fatã de "portarul" din casa unde locuia, pentru cã unul din primele exemplare din cartea lui îl închinã dlui Alfred Leibovici.

Cartea s-a sfârsit de tipãrit la 30 decembrie 1950 iar la 2 ianuarie 1951 pãrintele semneazã exemplarul destinat dlui Leibovici. Emotionantã aceaastã prietenie care constituia veriga de legãturã între preotul Palaghitã, marele tribun al Gãrzii de Fier si guvernul tovilor de la Bucuresti! Reproducem acest document care dezvãluie dedesubturile afacerii Palaghitã cât si virtutiile care împodobeau pe acest cenzor al istoriei legionare:

Dlui Alfredo Leibovici,Mare iubitor de români si de tara noastrã, ofer aceastã modestã lucrare privind

zbuciumul unei generatii si al tãrii, Pr. Stefan Palaghitã, Buenos Aires, 2 ian 1951.Exemplarele cu dedicatie au fostã dãruite de autor si altor evrei care l-au ajutat la tipãrirea

cãrtii. S-a simtit atât de îndatorat fatã de acestia încât le-a oferit autograful înainte ca lucrarea sã fie datã propriilor lui prieteni si camarazi. Evident, evreo-comunistii au fost deosebit de satisfãcuti de aceastã atentie si cred cã îi vor purta o recunostintã eternã. Pãrintele Palaghitã fãcea fortelor subversiunii un serviciu nepretuit si numai moartea lui prematurã l-a împiedicat sã tragã din fapta lui monstruoasã toate beneficiile. "Portarul" Alfredo Leibovici e uns de pãrintele Palaghitã cu titlul de "Mare iubitor de români si de tara noastrã", în timp ce Comandantul si zeci de camarazi de-ai lui sunt batjocoriti în modul cel mai infam.

Iatã unde duc ura si ticneala unui om.Dusmanii se transformã în mari patrioti, iar camarazii lui devin dusmani ai Legiunii si se înhãiteazã cu primul venit ca sã loveascã în acei pe care-i urãste mai tare.Cum remarcã si regretatul Grigore Manoilescu, nimic sau aproape nimic din aceastã lucrare nu atinge pe comunisti. Cu mare bunãvointã am descoperit am descoperit 23 de rânduri despre "comunismul din România". Tragedia tãrii noastre nu i-a inspirat pãrintelui Palaghitã decât 23 de rânduri apoase si fãrã nerv la paginile 357-358. Dusmanul pentru el nu e comunismul, nu e regimul de bestii care pe atunci (1950-1951) ucideau mii de oameni de elitã în muncile de la Canal si genocid ajunsese la paroxism, ci Comandantul. Chiar ultimul lui apel, scris cu spume la

22 din 27

gurã nu are ca temã tragedia tãrii, ci strângerea rândurilor pentru doborârea Comandantului. Aceasta urmãreau jupânii de la Bucuresti: decapitarea Legiunii. Trebuie sã deducem asadar cã si ceea ce scrie contra comunistilor nu o face dintr-un imbold curat, ci ca sã îsi acopere filiera Schwartz-Leibovici-Legatie-R.P.R.

Cartea preotului Palaghitã  si dizidentiiIn ce mãsurã cartea preotului Palaghitã reflectã pãrerile, ideile, punctele de vedere ale

grupului dizdent în materie de istorie legionarã? Iatã o întrebare care meritã sã fie examinatã. Trebuie precizat din capul locului cã cel putîn 90% din lucrare e construitã cu un material strãîn de propria lui experientã. Nu avem de a face cu un martor al istoriei legionare ci cu un reproducãtor al unor lucruri auzite de la altii. Preotul Palaghitã n-avea de unde sã cunpascã direct nici cursul evenimentelor dintre anii 1938-1940 si nici viata din lagãrele legionare din Germania. Stie ceva din timpul regimului national-legionar si din perioada guvernului de la Viena, dar ca un om care a trãit la periferia acetor guvernãri, limitat la aspectele lor minore. Singurele episoade ce le cunoste bine sunt lagãrele de la Miercurea Ciuc si Vaslui unde a fost internat în anii 1938-1939 si apoi suferintele legionarilor sub regimul persecutatiilor antonesciene. La acest capitol, adicã de la pagina 157 pânã la pagina 172, lucrarea poate fi consultatã cu folos, deoarece autorul ai scria lucruri ce le-a trãit pe propria lui piele si amintirea chinurilor îndurate garanteazã autenticitatea lor. Cea mai mare parte a expunerii provine de la elemente dizidente.

Acum, colaborarea lor exclusivã nu ar fi avut nici un efect dãunãtor pentru Miscare, dacã acestia s-ar fi multumit sã povesteascã lucrurile cum s-au întâmplat si ce stiau ei. Dar dizidentii consultati de Palaghitã erau suflete coclite de urã ca si el. Si colaborarea lor servea aceluiasi obiectiv, defãimarea Comandantului, Palaghitã nu interoga subiecte ci îsi cãuta complici la falsificarea istoriei legionare. Incontestabil apoi cã numãrul dizidentilor care l-au adãpat pe Palaghitã cu false versiuni asupra evenimentelor legionare este restrâns. Cei mai nulti nici nu se gãseau în Argentina, iar dintre cei de acolo numai câtiva i-au dat sprijin neconditionat la masacrarea istoriei legionare. Principalii auxiliari par sã fi fost Stefan si Tãrãoiu.

Trebuie presupus apoi cã pãrintele Palaghitã nu s-a multumit sã reproducã cu exactitate declaratiile diversilor dizidenti ci le-a adãugat o nuantã, o interpretare, un epitet care pot schimba complet sensul unei fraze. Nu este exclus ca multi frati separati, chestionati de Palaghitã, sã fi rãmas si ei surprinsi de ce-a iesit din clocitoarea lui. Geniul de mahala al pãrintelui a sucit si rasucit mãrturiile lor pânã la desfigurare. Avem mai degrabã de a face cu o serie de falsificãri suprapuse, pânã ce preotul Palaghitã a obtinut efectul dorit, adicã pânã a înnegrit de tot portretul Comandantului. In prefat acãrtii, Palaghitã încearcã sã separe responsabilitatea grupului dizident de responsabilitatea autorului. El afirmã cã:

- e în afara oricãrui grup legionar (pagina 12).- scrie din proprie initiativã (pagina 12).- nu i-au dat încuviintarea nici mãcar comandantii legionari potrivnici (pagina 12).- lucrarea a scris-o la Viena, si anume în timpul când mai fãcea parte din grupul de

comandã al Comandantului (pagina 15).Prima afirmatie este o minciunã atât de gogonatã încât ne mirãm cum a putut-o pune pe

hârtie. El începuse sã facã servicii dizidentilor încã din timpul când formal continua sã fie alãturi de Comandant. Dupã îndepãrtarea lui, adicã 30 noiembrie 1944, a trãit permanent în mijlocul lor, a fãcut cuiburi cu ei, dupã propria lui mãrturisire si în toate împrejurãrile si locurile pe care le-a colindat, Viena, Austria, Italia, Argentina, a urmat linia lor. La Roma a tinut sedinte comemorative cu dizidentii si a vorbit în diverse ocazii. A doua afirmatie, cã a scris cartea din proprie initiativã, poate sã fie adevãratã. Omul acesta a luat atâtea initiative în viatã, a fãcut atâtea viraje, trãznãi si buclucuri, încât e foarte probabil ca ideea sã fie a lui.

Când zicem cã ideea e a lui nu ne referim la ideea de a scrie o carte de istorie legionarã, ci la ideea de a o scrie în felul în care a scris-o. Pe el nu l-a determinat sã scrie aceastã carte nici grija de Legiune si nici grija de a lãsa posteritãtii un document al "zbuciumului unei generatii", ci motive mult mai pasionale. O sete nestãvilitã sã se rãzbune pe Comandant si pe toti acei cu care s-a ciocnit el în pribegie. La Buenos Aires, pãrintele a luat, cum îi era obiceiul, o serie de initiative care nu erau pe placul celorlalti. S-au nãscut tensiuni, frictiuni locale între el si ceilalti români si legionari. Toate aceste "atacuri", "lovituri" si "nedreptãti" din partea grupei "simiste" l-au înfuriat si cum nu se

23 din 27

putea rãzbuna într-o altã formã, a dat drumul la aceastã carte. E suficient sã se citeascã explicatiile pãrintelui de la paginile 10-11, ca sã ne dãm seama cât au contribuit de mult la geneza lucrãrii amãrãciunile lui personale. Un om rãu, înrãit si de viata ce-a dus-o acolo, în mijlocul unui mediu care nu îi satisfãcea ambitiile, a debordat în forma aceasta. "Toate acestea (adicã toate provocãrile adversarilor) au contribuit într-o mare mãsurã ca sã nu mai amân publicarea acestei cãrti", scrie pãrintele Palaghitã la pagina 11. Pãrintele a amestecat nemultumirile lui personale sau înfrângerile lui politice cu interesele legiunii.

Toate nefericirile lui personale si toate complexele de grandoare nesatisfãcute le-a proiectat în aceastã carte si cum el nu putea sã se ridice la inãltimea adevãrurilor legionare, a cãutat sã diminueze pe ceilalti, sã-i prezinte ca niste epave ale Miscãrii, când în realitate el naufragiase si devenise o epavã. Pe aceastã initiativã s-au fixat apoi alte interese. O seamã de dizidenti care se aflau în aceeasi situatie sufleteascã ca si el si-au adãugat ranchiunele si bocetele lor. Pãrintele nu numai cã le-a notat cu satisfactie, dar le-a amplificat ca într-o cutie de rezonantã, dându-le proportiile unui bocet universal cã se "distruge Legiunea". Legiunea nu se distruge când legionarii stau de strajã în jurul Comandantului, ci când se propagã dezordinea si anarhia si legionarii se transformã din luptãtori în bocitoare si speculanti. Tot pe initiativa pãrintelui s-au grefat apoi si interesel comunistilor din tarã. Neastâmpãrat cum era, Palaghitã a gãsit pânã la urmã si firea care mergeau la Legatia reperistã.

Comunistii aveau nevoie de un text care sã le serveascã de material de propagandã contra Miscãrii si dând peste pãrintele Palaghitã, tocmai în perioada de gestatie a lucrãrii, l-au acaparat, ajutându-l la tipãrirea lucrãrii. I-au mai fãcut si alte servicii, înlesnindu-i corepondenta cu familia din tarã si ajutând-o. In al treile rând, Palaghitã afirmã cã n-a primit aprobarea nimãnui. "Nu mi-au dat încuviintarea nici mãcar comandantii legionari potrivnici lui Sima". Nu intereseazã atitudinea celorlalti comandanti legionari, ci numai atitudinea sefilor fractiunii dizidente, Gârneatã si Papanace. Declaratia pãrintelui poate sã fie si o chestiune de tacticã. Ei s-au pus de acord cu pãrintele sã facã aceastã declaratie pentru cã nu le convenea sã aparã ca autori morali ai lucrãrii. E dificil de desprins responsabilitatea sefilor fractiunii de responsabilitatea lui Palaghitã, când lucrarea a pus în circulatie o serie de teze pe care ei însisi le sustin. La o reuniune cu mai multi legionari, Teban, tudose, Seitan si altii, Ilie Gârneatã a declarat cã el nu aprobã cartea. Aceasta a avut loc aproximativ prin luna mai 1951. Alte informatii ce le avem de la persoane direct puse în cauzã de Palaghitã, îl indicãm cã n-ar fi strãin de lucrare. Ilie Gârneatã ar fi citit lucrarea înainte da a fi datã la tipar si si-ar fi dat binecuvântarea.

Dacã versiunea aceasta este adevãratã, atunci nu întelegem ce-a mai cãutat în afacerea Boeru. Nu se poate sã nu-l fi izbit faptul cã în lucrare se fãcea de patru ori mentiune despre Boeru ca asasin al profesorilor Iorga si Magearu (preotul Palaghitã.134, 177, 237, 336). La acea vreme, Boeru reprezenta pentru Palaghitã o piesã capitalã de atac contra Comandantului. Nu stim ce-a putut sã declare Ilie Gârneatã în fata "juriului de onoare" de la Paris, dar ni se pare stranie chimbarea de atitudine a Bãdiei. E suficient oare ca Boeru sã adere la fractiune, pentru ca sã fie proclamat inocent de Ilie Gârneatã?  Seful secund al fractiunii, Dl. Constantin Papanace, e prea abil ca sã se bage în afaceri de soiul acesta. El împinge pe altii sã se compromitã, iar el îsi rezervã un fel de independentã. Dl. Papanace niciodatã nu s-a pronuntat deschis în favoarea cãrtii, dar nici n-a condamnat-o. Teza lui e cã orice lucru, oricât de nedrept si infam, e binevenit "dacã-i stricã lui Sima". Acesta e unicul sãu criteriu politic.

De 30 de ani îsi pierde timpul ca sã demonstreze cã Comandantul e rãu, în loc sã facã demonstratia inversã, cã el este excelent. Odatã totusi si-a exprimat punctul de vedere într-o formã care nu mai lasã nici un dubiu cã el este autorul moral al cãrtii. Intr-un articol publicat in "Orientãri", s-a exprimat cã e pãcat de tot materialul pe care l-a avut preotul Palaghitã, pentru cã "l-a stricat". Asta înseamnã cã materialul, cel putin partial, i-a fost furnizat de Dl. Papanace. Pe Dl. Papanace nu-l interesa asadar natura materialului întrebuintat, ce valoare de adevãr reprezintã, ci faptul cã pãrintele Palaghitã, zãpãcit cum era, a încurcat "pretiosul" material, adicã nu l-a dichisit cum trebuie, si, ca atare, nu si-a produs efectul dorit. Pãcat cã n-a fost Dl. Papanace mai aproape. Cum tezele sustinute de Palaghitã sunt identice cu ale Dlui. Papanace si cum relatiile dintre ei sunt bine cunoscute, trebuie sã-l considerãm cã a încurajat si patronat lucrarea. Ultima afirmatie a pãrintelui este cã ar fi scris lucrarea când fãcea parte din grupul de comandã al lui Horia Sima.

24 din 27

Acest lucru nu este posibil din urmãtoarele motive. Din grupul de comandã al lui Horia Sima el n-a fãcut parte decât douã luni si jumãtate. Sã nu uitãm însã cã pãrintele avea o multime de ocupatii. Toatã ziua era pe teren. E imposibil ca în acest scurt interval sã fi strâns material si sã-i fi dat forma unei cãrti, chiar asa aruncatã cu furcoiul, cum e.

Alti camarazi batjocoritiIn afarã de Comandant, în aceastã carte sunt o multime de camarazi care au fost

batjocoriti. Unii dintre ei au murit eroic în luptã sau zac de zeci de ani în închisoare. Trebuie admis cã oamenii acestia au fãcut ceva mai mult pentru Legiune decât pãrintele Palaghitã, care la adãpostul libertãtii si sigurantei de care se bucura în Argentina, a terfelit Legiunea. Alti camarazi se gãsesc în exil si unii dintre ei au îngrosat rândurile dizidentilor. Ce-au fãcut sefii fractiunii dizidente cu acestia? I-au lãsat sã rãmânã acoperiti de toate infamiile. Ne îngãduim sã le punem sub ochi tabloul oamenilor din exil insultati în cartea preotului Palaghitã:

- Ovidiu Gãinã = criminal care a discreditat Miscarea, voia sã ucidã pe Gârneatã si Papanace.

- Iasinschi = provocator, a dat ordin de incendiere a Bucurestilor la 21 Ianuarie, las.- Velescu = comunist si intrigant.- Mircea Dimitriu = dezertor, incorect, antilegionar, zãpãcit.- Octavian Rosu = bãtãus, terorist, executor de ofiteri, neserios.- Enescu = liberal, nelegionar, excroc.- Radu Ghenea = nelegionar.- Dr. Ion Fleseru = terorist, bãtãus.- Dr. Apostolescu = terorist, schingiuitor de camarazi.- Sturdza = simpatizant legionar.- Protopopescu = simpatizant legionar.- Boldeanu = agitator fãrã scrupule.- Acrivu = hot.- Toader Ioras = impulsiv, usuratic, betiv, imoral. A contribuit la stingerea multor vieti de

soldati români.- Emil Popa = asasin de ofiteri români, schingiuitor, bãtãus, etc.- Dr. Vasile Andrei = complice la asasinarea lui Stefãnescu-GoangãSuntem surprinsi cã dl Vasile Iasinschi , când s-a atasat dizidentilor, n-a cerut în mod

formal si solemn condamnarea cãrtii lui Palaghitã. Ar fi timpul ca echivocul în care se complac dizidentii sã se risipeascã. Cei care au avut vreun amestec în scrierea acestei lucrãri sã-si asume rãspunderea directã, sã declare sub proprie semnãturã ceea ce stiu iar lucrurile care nu le stiu sã le lase pe seama acelora care le stiu. Sã nu mai scrie nimeni istorie din auzite, de la a doua sau a treia mânã. Si sã nu se lase cãlãuziti de patimã. Trebuie sã priveascã lucrurile cu ochii de atunci si nu prin prisma nemultumirilor de acum. In istoria Legiunii sunt angajati nu numai cei vii, ci mii de morti, sii mortii, pentru binele celor vii, nu trebuie provocati, cãci aduc rãzbunare si blestem asupra acelora care le rãstãlmãcesc faptele si sacrificiile.

Mâna lui DumnezeuPapanace nu l-a trimis pe Palaghitã în tarã, în august 1940, numai ca sã predea manifestul

grupei de la Berlin, prin care cerea abdicarea Regelui, profesorului Codreanu. Pe lângã aceastã misiune vãzutã mai avea si una nevãzutã, secretã, de care nu trebuia sã stie decât Papanace si Palaghitã. Si anume, tipãrirea si rãspândirea unui manifest nesemnat contra lui Horia Sima, prin care se afirmã cã ar pregãti actiuni violente contra Regelui Carol, o nebunie care ar putea primejdui si restul cadrelor legionare rãmase în viatã.

Palaghitã nu trebuia sã se dea în lãturi sã denunte actiunea de pregãtire chiar si politiei. Pe de o parte, asadar, de ochii lumii, Papanace cerea abdicarea Regelui Carol, solicitând si pe profesorul Codreanu sã-si punã semnãtura pe un mainfest asemãnãtor, iar în ascuns, utilizând serviciile lui Palaghitã, sabota pregãtirile din tarã, mergând pânã la o perfidie de necrezut ca sã alarmeze regimul. Iatã acum declaratia lui Octavian Rosu, cãruia i s-a mãrturisit pãrintele Palaghitã dupã ce s-a întors din tarã:

25 din 27

DeclaratieSubsemnatul, Octavian Rosu, în legãturã cu activitatea preotului Stefan Palaghitã la

Berlin în vara anului 1940 declar urmãtoarele:  In luna … din vara anului 1940, grupul legionar din Berlin a aflat cu mare surprizã despre sosirea în Germania a preotului Stefan Palaghitã si mai ales cã era primul legionar care venea cu pasaport normal din tarã. Pe Palaghitã îl cunosteam si ne împrietenisem în lagãrul de la Miercurea Ciuc. Intâlnirea cu el a fost totusi cordialã si fãrã rezerve desi nu pricepeam bine rostul venirii lui la Berlin.

Ne-am revãzut de mai multe ori în aceeasi atmosferã de camaraderie, discutând mai ales problemele de actualitate ale Miscãrii si mai ales necesitatea atunci, în momentul cel mai favorabil pentru noi, pentru rãsturnarea lui Carol, printr-o actiune legionarã hotãrâtã si fulgerãtoare. Palaghitã împãrtãsea si el, cel putin fatã de mine, aceste obiective fãrã rezerve si cu entuziasm, pânã când la un moment dat, la câteva sãptãmâni dupã ultima noastrã întâlnire, am aflat cã a plecat din Berlin si cã este din nou la Bucuresti. Intre timp, echipele grupului nostru pregãtite de Comandant plecaserã toate clandestin în tarã, trecând prin Ungaria si Yugoslavia, urmând ca sã ducã la îndeplinire planurile pentru care ne pregãtisem atât de îndelungat si care s-au realizat strãlucitor la 6 Septembrie.

La Berlin, din grupul nostru am rãmas doar eu cu o mânã de oameni, pentru orice eventualitate. In luna... ne trezim tot pe neasteptate cu Palaghitã din nou la Berlin. Trebuie sã recunosc cã de astã datã când în tarã Miscarea era în plinã efervescentã si actiune l-am primit cu toate rezervele posibile si chiar cu suspiciune. Dar Palaghitã, cu obisnuita-i exuberantã si cu vocea lui nazalã si pitigãiatã îmi spune: "Frate Octaviane, am venit sã mã spovedesc. Pãcatele mele, nu stii ce-am fãcut si ce era sã fac.

Când am plecat de aici în tarã, m-am dus trimis de Papanace ca sã zãdãrnicesc prin orice mijloc, iar dacã-i nevoie chiar denuntând politiei pe Horia Sima si actiunea pe care voia sã o ducã. Papanace mã convinsese si pe mine cã actiunea lui Sima este un act de nebunie care va avea groaznice conseciinte pentru Miscare si pentru cei care au supravietuit ultimei prigoane. In acest scop, Papanace în afarã de mandatul ce mi-a dat sã iau contact cu toti sefii legionari si cu cel mai mare numãr posibil de camarazi, mi-a dat si manuscrisul unui manifest contra actiunii lui Horia Sima, manifest pe care trebuia sã-l tipãresc si sã-l difuzez în toatã lumea legionarã din capitalã si din provincie.

Ajuns la Bucuresti am cãutat imediat o tipografie a unor prieteni cu care m-am inteles asupra tipãririi textului lui Papanace urmând ca sã trimit manuscrisul comandând câteva mii de exemplare. Si stii cum m-am salvat de asa mare pãcat, frate Octaviane? Când tipograful mi-a comunicat cã este gata pentru tipãrire am dat textul ca sã-l ducã lui Mos Chiritã. Iti aduci aminte de el din lagãr, bãtrânul care era. paracliser (?) la mine la bisericã si fusese arestat împreunã cu mine în 1938". "Da, îmi aduc aminte de Mos Chiritã, cum sã nu-mi aduc aminte?", îi rãspund eu. "Ei bine, Mos Chiritã a plecat spre tipografie dar dupã câtva timp îl vãd cã se întoarce înapoi. ; Ce este Mos Chiritã, ce s-a întâmplat? Apoi sã vezi pãrinte, am cetit manifestul si nu m-am mai dus si iaca ti l-am adus înapoi. Apoi dacã dl Comandant Sima vrea sã-l rãstoarne pe Carol si sã-l rãzbune pe Cãpitan, eu zic cã bine face. Cãci dacã n-o face el, cine s-o mai facã? Si eu nu vreau sã-mi iau pãcatul asupra mea cã am tipãrit manifeste contra lui. Iar dacã o face ceva am sã mã duc si eu unde o fi, acolo unde or fi legionarii în momentul acela.

Si sã mai stii cã gresesti si mare pãcat îti faci dacã tipãresti manifestul contra Comandantului Sima, pe care eu nu-l cunosc, dar stiu cã toti legionarii cu care am vorbit eu, îl urmeazã si eu am sã fac la fel ca toti legionarii cu care am vorbit eu, îl urmeazã si eu am sã fac la fel ca ceilalti camarazi. Uite asa, frate Octaviane, acest om simplu si aproape analabet, Mos Chiritã, m-a împiedicat sã fac cel mai mare pãcat si cea mai mare gresealã din viata mea". Cu Palaghitã, mã vedeam de astã datã mult mai des, într-o atmosferã de reciprocã stimã si încredere, ca pe vremea când eram în lagãr. Ultima datã, la Berlin, ne-am întâlnit în casa prof. Vasile Tulescu unde el, a celebrat botezul copilului lui Tulescu, cãruia eu i-am fost nas. Era 6 septembrie. La Radio ascultam imnurile si cântecele legionare ale biruintei noastre. A doua zi Palaghitã a plecat spre tarã. Eu m-am întors dupã o sãptãmânã.

Octav. N. RosuDetroit, la 10 Sept. 1970.

26 din 27

Printr-o miraculoasã interventie Divinã, manifestatã în sufletul simplu si curat al paraclisierului de la Biserica unde slujea pãrintele Palaghitã, acest manifest n-a vãzut lumina zilei si primejdia care plana asupra Legiunii a fpst eliminatã, ca o bombã incendiarã cãreia în ultimul moment i se stinge fitilul. Dacã Dl Papanace ar fi consecvent cu ideile ce le afirmã în public (abdicarea Regelui), atunci furia lui trebuia sã se dezlãntuie contra lui Noveanu, Bideanu si Budisteanu, care rãmãseserã în guvern, si nu contra lui Horia Sima, care pãrãsise guvernul la 7 iulie! Asta se întâmpla la o lunã si mai bine dupã demisie. Niciodatã Papanace n-a condamnat pe acest trio carlist, care s-a fãcut vinovat de participare la guvernul care a cedat Ardealul sitoatã agitatia lui se revarsã contra aceluia care pregãtea actiunea care sã steargã aceastã patã si sã punã capãt acestei domnii sângeroase.

________________ S F Â R S I T ____________________

27 din 27