REFERAT

Islamul În Egipt Și Arabia Saudită

Cuprins

Notiuni generala despre Islam

Islamul in Egipt

Islamul in Arabia Saudita

Concluzii

Introducere in Islam.

In secolul al VII-lea, in Orient apare o noua credinta, o religie monoteista „cu tendinte

universaliste”1, o religie a arabilor, propovaduita de un arab beduin din desert. Povestea acestui

beduin devenit profet si conducatorul unei comunitati al carei elan va tulbura lumea poate fi

considerata „o adevarata epopee”2.

Islamul este o religie avraamica, monoteista, fondata in secolul al VII-lea si bazata pe

textul religios cunoscut sub numele de Coran.

Intr-o traducere aproximativa, crezul musulman se exprima, astfel : “Cred in Dumnezeu si

Ingerii Sai; si in Scripturile Sale; si in trimisii Sai; si in Ziua de Apoi ; si in Soarta, ca Binele si

Raul sunt de la Dumnezeu; si in Inviere dupa moarte. Marturisesc ca nu exista nimic demn de

veneratie in afara de Dumnezeu; dupa cum marturisesc ca Muhammad este trimisul Sau”.

Cuvantul “Islam” inseamna supunere, predare totala in voia Stapanului lumilor si

eliberare de orice supunere si predare altcuiva in afara de El. Acest nume - “Islam” -exprima

prin semnificatia sa “religia” si faptul ca exista o corespondenta deplina intre titlu si adevarul

dogmatic si legislativ pe care el il contine. Aceasta religie nu se numeste “Islam” decat pentru ca

ea este calea de predare si de supunere fata de Stapanul lumilor si de chemare la eliberarea de

orice inrobire a omului. Allah Preainaltul a grait: “Pentru aceia care il urmeaza pe trimis,

profetul neinvatat, despre care afla scris la ei in Tora si in Evanghelie. El le porunceste ceea ce

este bine si-i opreste de la ceea ce este urat, le ingaduie lor bunatatile si le opreste lor pe cele

necurate si-i usureaza pe ei de povara lor si de lanturile care au fost asupra lor. Cei ce cred in

el si il sustin si il ajuta si urmeaza lumina care a fost pogorata sa fie cu el, aceia vor fi

izbanditori” (7 : 157).3

1 Pr. conf. dr. George Remete, Contributii la studiul Istoriei Bisericii Universale. Vol. I, Ed. Reintregirea, Alba

Iulia, 2001, p. 221. 2 Anne-Marie Delcambre, Islamul, editia a III-a, Ed. C.N.A. „Coresi” S.A., Bucuresti, 1999, p. 5. Astazi Islamul

numara peste un miliard de adepti si este in crestere. Vezi si Ali Mérad, Islamul contemporan, trad. Gheorghe

Titeica, Ed. Corint, Bucuresti, 2003, p. 7. 3 CORAN, Editura ISLAM, Editia IV, Bucuresti, 2006, in Introducere, p. 8.

Mahomed (Muhammad sau Mohamed), ce inseamna „cel laudat”, s-a nascut pe la anul

570 sau 571 d. Hr.4 la Mecca. Parintii sai faceau parte din familia Hasim, care apartinea

puternicului trib al coraisitilor. Tatal sau se numea Abdalah si mama sa Amina. A ramas de mic

orfan de ambii parintii, fiind crescut cu multe greutati de niste rude sarace ale sale si protejat

indeosebi de unchiul sau Abu Talib. In aceasta perioada de viata, care din punct de vedere istoric

ne este cu totul necunoscuta, o va fi dus greu, trebuind sa turmele de oi si de capre ale rudelor

sale. Aceasta ocupatie, care ii ingaduie celui ce o practica sa-si dea frau liber gandurilor, i-a

permis tanarului sa contemple universul si sa intre intr-o relatie mai intima cu Allah5, Dumnezeul

suprem al arabilor. Unii sustin, dupa o traditie care poarta caracterul unei legende, ca la varsta de

9 ani il insoteste pe unchiul sau intr-o calatorie comerciala in Siria si acolo un calugar crestin6 i-

ar fi profetit marirea sa ulterioara7. De fapt, alte surse descriu ca Mahomed a fost marturisit de un

evreu inca dinainte de nastere, intuind rolul insemnat pe care acesta il va juca pe pamant8. La

varsta de 24 sau 25 de ani intra in serviciul unei vaduve bogate, numita Khadija9, care se folosi

de el in afacerile sale comerciale, iar mai tarziu se casatori cu ea, desi intre ei era o diferenta de

15 ani (ea avea 40 de ani). Aceasta casatorie a fost foarte fericita pentru Mahomed, dandu-i

posibilitati largi de existenta, vaza in societate si timp liber pentru meditatia cu care s-a deprins

inca de cand pazea turmele de oi si de capre. Mahomed nu avea nici un fel de educatie scolara,

dar avea o inteligenta sclipitoare10 care l-a ajutat sa invete din mers o multime de lucruri, dar care

mai tarziu l-au pus in dilema. In aceasta perioada, Mahomed intra in contact cu diferiti oameni

care aveau diferite credinte raspandite in vremea aceea in acele tinuturi, cum am aratat mai sus.

Cu aceasta ocazie el incepe sa observe atat asemanarile cat si contrastele dintre diferitele

credinte, obiceiuri si civilizatii, care ulterior ii vor deschide noi orizonturi, lasandu-i in acelasi

timp impresii de nesters11, dar mai ales „intra in contact cu politeismul grotesc al compatriotilor

sai, care-l scarbeau”12. Invata sa cunoasca sufletul arabilor si mai ales nevoile lor.

Din casatoria cu Khadija Mahomed a avut mai multi copii, care au murit de timpuriu,

supravietuind doar o fata cu numele de Fatima. Pana la moartea sotiei sale, Mahomed a ramas

monogam. Dupa aceea contracta o serie de casatorii, incat la moartea sa avea 11 sotii. Pe langa

acestea a avut si nenumarate concubine.

Este foarte important de amintit faptul ca acceptarea casatoriei lui Mahomed cu Khadija a

marcat nasterea Islamului, ea fiind martora primelor revelatii pe care le-a avut „Profetul” si

prima care l-a acceptat ca profet, fiindu-i credincioasa. Deci putem vorbi de prima musulmana13.

4 Vezi Introducere la Coran, p. 12.

5 Invataturile profetului Mohammed, trad. de Serghei Maniu, Ed. Antet, Filipestii de Targ, Prahova, f. a., p. 4. 6 Numele acestuia era Bahira. Vezi Dan Sandu, Un singur Dumnezeu? Monahismul crestin si sufismul islamic:

interferente, Ed. Panfilius, Iasi, 2002, p. 127. 7 Vezi Introducere la Coran, p. 12-13. Dupa altii ar fi intreprins aceasta calatorie la varsta de 12 ani (Invataturile

profetului Mohammed, p. 5). 8 Acesta a spus: „Astazi s-a ridicat o stea sub care se va naste Ahmad!” Citat apud Dan Sandu, op. cit., p. 127. 9 F. E. Peters, Mahomed si originile Islamului, trad. de Genoveva Bolea, Ed. Arc, Chisinau, 2003, p. 130-134. 10 Invataturile profetului Mohammed, p. 5. 11 Ibidem. 12 Arhim. Antim Nica, Misionarismul crestin intre mahomedani in Orientul Apropiat, lucrare de doctorat,

Tipografia Eparhiala Balti, 1939, p. 11. 13 Soheib Bencheikh el Hocine, Prezentarea Islamului, in vol. Marile religii ale lumii, coordonator Philippe

Gaudin, trad. Sanda Aronescu, Ed. Orizonturi, Bucuresti, f. a., p. 138.

Calatoriile sale intreprinse pentru afacerile comerciale ale bogatei sale sotii si

experientele traite in aceste calatorii l-au facut sa ajunga la constiinta misiunii sale de profet al

arabilor. Traditia mahomedana istoriseste o serie de intamplari miraculoase14, inca din copilaria

profetului, ce prevesteau marele rol pe care avea sa-l joace mai tarziu15. Unii cercetatori au legat

chemarea lui profetica de firea lui bolnavicioasa si nervoasa a acestuia, supozitii care ulterior vor

fi parasite, luandu-se in considerare ca determinante pentru chemarea profetica doar calatoriile

sale, mai ales in Siria, unde crestinismul era foarte bine organizat si care l-a influentat. Cu ocazia

aceasta isi da seama de inferioritatea religios-morala in care se aflau conationalii sai idolatrii.

Este posibil, de asemenea, ca Mahomed sa se fi complacut in societatea hanifilor, cum relateaza

traditia mahomedana si sa fi avut mai multi dascali16. Ceea ce este cert este ca era un om inclinat

spre religiozitate. Aceasta trasatura a firii sale apare din indelungile sale meditatii prin munti si

prin deserturi si din viziunile pe care i le pune pe seama traditia mahomedana.

Criza sufleteasca din care Mahomed a iesit incredintat de misiunea sa profetica, s-a

dezlantuit pe la 40 de ani17. Acum se manifesta la el o puternica nevoie de singuratate, de liniste

si meditatie. Isi facu obiceiul sa se retraga in fiecare an cate o luna in niste caverne ale muntelui

Hira din apropiere de Mecca si acolo se deda la practici ascetice severe. Coranul si traditia

islamica relateaza ca in acea vreme a avut o serie de viziuni care l-au umplut de groaza si l-au

facut sa creada ca a devenit obiectul interventiilor diavolesti18. Din punct de vedere crestin se

sustine ca intr-adevar ar fi fost obiectul unor astfel de interventii19, dar musulmanii sustin

contrariul, anume ca Allah i-a descoperit revelatiile, prin ingerul Gabriel. Prima astfel de

revelatie a avut-o in anul 610, in luna Ramadan, cand arhanghelul Gabriel i-a poruncit de trei ori

sa citeasca, rostind catre Mahomed cuvintele continute in primele cinci versuri ale Surei 9620.

Arhanghelul i s-a aratat tinand in mana un postav brodat, in care era infasurata o carte, in timp ce

Mahomed dormea. Aceasta aratare l-a inspaimantat cumplit, spaima de care a scapat doar la

mangaierea sotiei sale, care l-a incredintat de autenticitatea revelatiei21, prin care se dovedeste ca

el este alesul lui Dumnezeu, pentru ca prin el poporul arab sa-si aiba scriptura sfanta. Aceasta

incredintare este confirmata si de varul ei, Waraqa ibn Nawfal, care a afirmat: Daca ceea ce spui

tu este adevarat, atunci a venit asupra lui namus (legea), care i-a fost data inainte lui Moise si

iata, el este profetul poporului sau”22.

14 La varsta de 6 ani, Mahomed se pare ca a avut o prima experienta mistica, si anume doi ingeri i-au desfacut

pieptul si i-au curatat inima spaland-o cu zapada. In urma acestei purificari, calitatile sale umane au fost amplificate.

Vezi la Dan Sandu, op. cit., p. 65. 15 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Marile religii crestine actuale, in ST, XXVI (1974), nr. 1-2, p. 17. 16

Ibidem. 17 Arhim. Antim Nica, op. cit., p. 11. 18 Introducere la Coran, p. 15. 19 Parintii Bisericii sustin ca diavolul adesea inseala pe oamenii prin vedenii si visuri. In acest sens Sfantul Apostol

Pavel spune: „Nu este de mirare, deoarece insusi Satana se preface in inger al luminii” (II Cor. 11, 14), iar Sfantul

Apostol si Evanghelist Ioan ne spune ca sa cercetam duhurile daca sunt de la Dumnezeu, fiinca multi prooroci au

iesit in lume (I Ioan 4, 1-2). Sfintii Parinti filocalici ne descopera cand un vis este de la Dumneze si cand este de la

diavolul. Visurile de la diavol ne tulbura si ne intristeaza, nu de putine ori aducandu-ne in pragul sinuciderii, asa

cum s-a intamplat si cu Mahomed. Vezi Pr. Ioan C. Tesu, Vise, vedenii, descoperiri. Criterii duhovnicesti de

discernere, Ed. „Credinta stramoseasca”, Iasi, 2003. 20 Citeste! In numele Domnului tau, care a facut, / A facut pe om din sange inchegat, / Citeste! Caci Domnul tau e

prea bun, / El este cel ce (ne-)a invatat (sa purtam) condeiul, / L-a invatat pe om ceea ce n-a stiut. 21 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, art. cit., p. 18. 22 Dan Sandu, op. cit., p. 127.

Principalul izvor al Islamului este, fara indoiala, „Coranul” (in araba, Al-Quran),

insemnand lectura, sensul acestui cuvant fiind identic cu cel grecesc de Biblie23.

Islamul, mai mult decat oricare religie, este o „religie a cartii”24, bazata pe revelatia

coranica, chiar daca a considerat si considera in continuare pe iudei si pe crestini ca „popoare

ale Cartii”.

Coranul i-a fost pogorat profetului Muhammed in decursul a douazeci si trei de ani, dintre

care treisprezece ani la Mekka, inainte de hijra, si zece ani la Medina. Partea mekkana din Coran

este partea care i-a fost revelata inainte de migrarea la Medina, chiar daca nu a fost revelata in

intregul sau la Mekka, iar partea medinita este partea care i-a fost revelata dupa migrare (hijra),

chiar daca nu a fost revelata in intregul sau la Medina.25

Revelatia coranica se intinde pe o perioada de aproximativ douazeci de ani, 612-632,

impartita de anul 622, anul cand profetul Muhammad a parasit Mecca pentru a se stabili la

Yathrīb – Medina (ar.: madīna, cuvant derivat de la dīn „lege”, „religie, cu sensul de „locul

legii”, locul unde a invins religia islamica) – impreuna cu adeptii sai, an care marcheaza, de

altfel, inceputul erei islamice, in doua parti: cea meccana in care predomina surele scurte cu

caracter vizionar si prevestitor, in proza ritmata sirimata (ar.: sağ‘), cu afirmarea unicitatii lui

Dumnezeu (ar.: tawhīd), cu profetii asupra Vietii de Apoi (ar.: al-'Ahira) cand oameni vor fi

rasplatiti cu raiul si pedepsiti cu iadul, dupa fapte, si perioada medineza, cu sure lungi, mai putin

ritmate si rimate, cu multe indrumari legislative pentru comunitatea islamica deja formata, cu

condamnarea vehementa a politeismului, cu acuzatii aduseevreilor, si intr-o mai mica masura,

crestinilor, cu privire la falsificarea propriilor lor carti sfinte etc.

Prin faptul ca a fost trimis in limba araba, Coranul a devenit obligatoriu pentru natiunea

araba, dar pentru natiunile care nu stiu bine limba araba sau nu o cunosc deloc se impune

traducerea sensurilor lui in limbile lor.26

Hadisurile referitoare la aranjarea si ordonarea materialului in forma sa de astazi sunt de

acord asupra faptului ca aceasta ordonare este instituita si ca ea s-a facut fara efortul Profetului

sau al vreunuia dintre companionii sai, in timpul vietii lui sau dupa moartea lui27. El a primit

revelatiile de la Allah Preainaltul prin intermediul lui Gavriil - pacea asupra lui! - in ordinea in

care i-au fost trimise.

Coranul canonizat, asa cum este cunoscut astazi, este format din 114 capitole (sure), de

lungimi diferite, de la minimum 3 pana la maximum 287 de versete (cat aresura Al-baqara

„Vaca”), dispuse nu cronologic, ci dupa lungime, in ordine aproximativ descrescatoare, incepand

cu cea de-a doua sura. Toate surele, cu exceptia celei de-a IX-a, au in frunte sintagma bi-smi-

llāhi-r-rahmāni-r-rahīmi „In numele lui Dumnezeu cel Milos si Milostiv”.

23 Pe langa acesta, mai exista in Islam alte doua mari si foarte importante izvoare, si anume: Hadith, adica

„istorisire”, „comunicare” (corespunzandu-i in Crestinism „Sfanta Traditie”) si Igma, insemnand consensul

eruditilor musulmani dintr-o anumita epoca. Vezi Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Sfanta Scriptura si literatura sacra

a celorlalte religii, in Ortodoxia, VII (1955), nr. 3, p. 377-378. 24 Drd. Remus Rus, Scrierile sacre ale marilor religii, in Ortodoxia, XXV(1973), nr. 1, p. 70. 25 Coranul sau Traducerea sensurilor Coranului cel Sfant in limba romana. – Ed. a 4-a, rev. – Bucuresti, Editura

Islam, 2006, p. 25. 26 Coranul, ed. cit., p. 32. 27 Coranul, ed. cit., p. 26-27.

Prima generatie de companioni a memorat Coranul cel nobil si l-a transmis celor care au

venit dupa ei pe doua cai28:

1. Copierea de catre anumite persoane carora profetul Muhammed le-a incredintat aceasta

misiune;

2. Memorarea lui, preluandu-l de la marii cititori dintre companioni si de la cei care-l

stiau pe de rost, preluandu-l de la Trimisul lui Allah - Allah sa-l binecuvanteze si sa-l miluiasca!

-, stabilindu-le modul de rostire. Este evident din cele prezentate ca, in timpul vietii profetului

Muhammed, Coranul nu a fost adunat intr-un singur volum (mushaf), adica intr-o singura carte.

Textul coranic nu a fost strans intr-o carte in timpul vietii profetului Muhammad, ci a fost

doar memorat de catre insotitorii sai, iar, uneori, anumite versete au fost notate pe foi de palmier,

omoplati de camila, bucati de ceramica etc.

Traducerea29 Coranului se face in doua moduri:

1. Traducerea literala, care consta in redarea cuvintelor prin corespondentele lor exacte

dintr-o alta limba, cu respectarea ordinii lor intocmai.

2. Traducerea explicativa sau traducerea sensurilor, care consta in redarea sensurilor

cuvintelor dintr-o limba intr-o alta limba, fara sa fie obligatorie traducerea prin aceleasi cuvinte

si cu respectarea stricta a ordinii acestora.

Realitatea este ca expresia araba contine in sine subtilitati ale limbii ce nu pot fi redate cu

exactitate deplina intr-o alta limba. Cuvintele nu pot reda toate conotatiile in limba in care se

traduce, ca sa nu mai vorbim de imbinari si expresii frazeologice.

Ca practici rituale si comandamente morale, Mahomed cerea in vremea sa : spalari

rituale, rugaciuni, recitari din Coran, practicarea dreptatii, milostenia etc.

Aceasta invatatura ulterior s-a dezvoltat pe baza Coranului, sintetizandu-se in „cei cinci

stalpi ai Islamului”30 :

1. Marturisirea de credinta (Shahada); (ar.: Aš-Šahāda tr. Kelime-i Sehadet)”. La ilaha illa

Allah wa Muhammadan rasulu Allah sau in forma mai lunga Esh-hadu anla ilaha illal-Lahu wa-

ash-hadu anna Muhammadan abduhu wa rasuluhu "Nu exista [dumne]zeu in afara de Allah, iar

Muhammad este trimisul lui Allah".31

2. Rugaciunea (As-Salat); (ar.: As-Salāt tr. Namaz )”. In afara celor 5 rugaciuni

obligatorii musulmanul poate sa faca si alte rugaciuni optionale. 32

28 Coranul, ed. cit., p. 27-28. 29 Coranul, Coranul sau Traducerea sensurilor Coranului cel Sfant in limba romana…, p. 31. 30 Jean Flori, Razboi sfant, Jihad, Cruciada. Violenta si religie in crestinism si islam, trad. din franceza de Felicia

Adreca, Ed. Cartier, Chisinau, 2003, p. 65. 31 Patrick Sookhdeo, Ghidul crestinului in religia islamica: ce trebuie sa stie crestinul despre aceasta religie, trad.:

Dorin Pantea. – Oradea, Faclia, 2003, p. 58. 32 Patrick Sookhdeo, Ghidul crestinului in religia islamica…, p. 58.

3. Zakat (Az-Zakat- Dania); (ar.: Az-Zakāt tr Zekat)”. Conditiile in care zaka poate fi

impusa unei anumite persoane sunt ca persoana respectiva sa fie libera, sanatoasa din punct de

vedere mintal, adulta si de religie musulmana, si sa posede o anumita avere, in islamul Sunni,

procentul impus este de 2,5 % din valoarea veniturilor.33

4. Postul (As-Sawm); (ar.: As-Sawm tr Oruc )”. Postul este definit ca abstinenta de la

mancare si bautura, de la parfumuri, de la tutun si de la relatii conjugale, in tot timpul cuprins

intre rasaritul si apusul soarelui. Mesele se servesc noaptea. Persoana care doreste sa posteasca

spune: „O, Doamne, intentionez sa postesc maine de dragul Tau. Iarta-mi pacatele trecute si

viitoare." 34 Calatorii, femeile gravide, femeile care alapteaza si bolnavii pot amana postitul,

urmand sa-l tina ulterior. In afara de acesta, musulmanii trebuie sa nu minta, sa nu jigneasca, sa

nu blesteme.

5. Pelerinajul la Mekka (Al-Hajj); (ar.: Al-Haj tr. Hac )”. Se spune ca Mahomed ar fi

afirmat ca un credincios nu are nevoie sa mearga in acest pelerinaj decat o data in viata; celelalte

pelerinaje spre cetatea sfanta sunt „voluntare. 35

Allah a vestit sfarsitul profetiilor si a mesajelor o data cu profetia lui Muhammed,

spunand: “Muhammed nu este tata nici unuia dintre barbatii vostri, ci el este Trimisul lui Allah si

incheietorul profetilor, si Allah este Atoatestiutor” (33 : 40).36

Teologia musulmana socoteste Koranul alcatuit din chiar cuvintele lui Dumnezeu si este

important sa se sublinieze caracterul literal al revelatiei, fiindca multe lucruri se explica prin el,

atat in gandirea, cat si in viata musulmanilor. Revelatia facuta lui Mohammed ar fi constat din

cuvinte spuse intr-un fel oarecare in urechea lui (traditia spune ca ele semanau cu sunetul unui

clopot tare si clar) de catre un mesager ingeresc.

Pentru Al-Ghazali, de exemplu, Mahomed a fost mai intai un “sufi” care urma sa devina

profet, pentru ca “lumina in care umbla sufistii este aceeasi cu lumina profetiei”.37

Mahomed ar fi avut primele revelatii numai dupa destul de lungi perioade de "retragere

spirituala" (tahannut) in pesteri sau alte locuri insingurate.38

Toate mesajele divine se intalnesc in ceea ce priveste doctrina care constituie

fundamentul pe care se cladeste intreaga structura a religiei, pe care se cladesc conceptiile

omului si ideile sale generale despre univers si despre viata.39

In pofida accentului pus pe lege, islamului nu-i lipseste interesul puternic pentru viata

spirituala profunda, exprimat printr-o traditie mistica foarte dezvoltata.

33 Ibidem, p. 66. 34 Ibidem, p. 64. 35 Ibidem, p. 67. 36 Coranul, ed. cit., p. 10. 37 Duncan B. MacDonald, Development of Muslim Theology, Jurisprudence and Constitutional Theory, Darf

Publishers Limited, London, 1985, p. 227. 38 Mircea Eliade, Istoria Credintelor si ideilor religioase, vol. III, trad. de Cezar Baltag, Ed. Siintifica, Bucuresti,

1991, p. 66. 39 Coranul, ed. cit., p. 14.

O istorie a acelor timpuri, povestita cu unele diferente de ton in sursele franciscane si

nefranciscane, ne relateaza intalnirea dintre Sfantul Francisc si sultanul Al-Kamil40, de altfel

confirmata si de o sursa epigrafica araba. Se spune ca sultanul i-a oferit ospitalitatea in cortul

sau, ca ar fi schimbat cateva cuvinte cu acel sufi (un „om al lui Dumnezeu”) si ca i-ar fi oferit

unele mici daruri la despartire.

Musulmanii Sufi sunt misticii Islamului, ei putand apartine oricarei grupari sau secte,

probabil mai putin sectelor Wahabi si Ahmadi, care condamna practica vizitarii mormintelor

sfintilor. Adeptii sufismului sunt oameni cu pregatiri intelectuale diferite si care provin din medii

sociale diverse. Cel mai cunoscut lider Sufi a fost persanul Al Ghazali (1058-1111).41

Metodele utilizate in incercarea de a ajunge la aceasta unire numara printre altele

meditatia, contemplatia si repetarea neobosita a diverselor nume ale lui Allah. Aceasta repetare

se numeste dhikr [a-ti aminti de Dumnezeu] si are ca scop a induce o stare de transa. Este

folosita de asemenea cartea de rugaciuni musulmana [tasbih]. Membrii uneia din fratiile Sufi,

Maulawiya, care a aparut in Turcia, folosesc un dans rapid in cerc pentru a induce starea de

transa; ei sunt numiti uneori „dervisii rotitori".42

Miscarea mistica musulmana a sufistilor a aparut in buna parte sub influenta

monahismului crestin si din necesitatea unei vieti spirituale mai inalte.43De fapt, tot crestinismul

rasaritean, prin monahii sai, a influentat mult Islamul, mai ales in ce priveste curentul sufist44.

Mistica islamica si cultul sfintilor, care a generat din ea, sunt aparitii contrare spiritului

Coranului si de aceea au intampinat adversitatea mutazitilor si mai ales pe aceea a

wahhabitilor45. Ele au luat nastere numai datorita religiozitatii populare si tendintei acesteia spre

miraculos.

Prin moartea lui Mohammed, musulmanii au pierdut sursa lor vie de calauzire. Marile

cuceriri i-au adus in contact strans cu culturi mai rafinate decat era a lor si i-a confruntat cu toate

raspunderile incurcate ale carmuirii unui vast teritoriu. Desi Koranul cuprinde o larga varietate

de reguli pentru a randui domenii specifice ale vietii, o carte atat de mica nu putea asigura o

calauzire definitiva pentru toate situatiile noi cu care se confrunta comunitatea. Musulmanii au

constatat repede ca era necesar sa se completeze Koranul cu alte surse de autoritate care sa

raspunda noilor intrebari. Cea mai importanta dintre aceste surse de autoritate complementare a

devenit Sunnah sau traditia.

40 Franco Cardini, Europa si Islamul. Istoria unei neintelegeri, trad. de Dragos Cojocaru, Ed. Polirom, Iasi, 2002,

p. 120. 41 Patrick Sookhdeo, Ghidul crestinului in religia islamica: ce trebuie sa stie crestinul despre aceasta religie, trad.:

Dorin Pantea. – Oradea, Faclia, 2003, p. 81. 42 Patrick Sookhdeo, Ghidul crestinului in religia islamica: ce trebuie sa stie crestinul despre aceasta religie, trad.:

Dorin Pantea. – Oradea, Faclia, 2003, p. 83. 43 Pr. Magist. Dumitru Soare, Conceptia despre sfintenie in Islamism si Crestinism, in Ortodoxia, IX(1957), nr. 3,

p. 449. 44 Vezi despre aceasta mai pe larg la Dan Sandu, Un singur Dumnezeu? Monahismul crestin si sufismul islamic:

interferente, Ed. Panfilius, Iasi, 2002, p. 119-138. 45 Wahhabismul este o puternica reforma puritana din sanul Islamului, care urmareste intoarcerea la Islamul

primitiv si respectarea stricta a Coranului, prin inlaturarea tuturor inovatilor. (Pr. conf. dr. George Remete,

Contributii la studiul Istoriei Bisericii Universale. Vol. I, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2001, p. 133).

In cadrul islamismului se disting doua ramuri principale. Una este ramura sunita, iar cea

de a doua este ramura siita. Musulmanii suniti constituie marea majoritate in comunitatea lumii

islamice (cam 90%), iar aceasta carte a descris in mod deosebit crezul si practicile Sunni.

Musulmanii Shiah reprezinta majoritatea doar in Iran. in celelalte tari, ei se afla in minoritate si

sunt uneori persecutati de Sunni.46 Termenul „sunna" inseamna „calea" sau „exemplul" si se

refera la exemplul profetului Mahomed.

Astfel, toate gruparile si sectele islamice considera Sunna (deci pe Mahomed), impreuna

cu Qur'an-ul (Coranul), sfintele scripturi ale Islamismului, ca obligatorii. Deoarece inseamna

„calea", termenul „sunna" poate, de asemenea, sa aiba scopul de a face distinctia intre

musulmanii suniti si musulmanii siiti, care urmeaza o cale alternativa.

Dupa credinta musulmana, profetul Mahomed, prin virtute si ideal, a fost model pentru

prima comunitate de musulmani (Suniti). Cand a murit a lasat Koranul drept o sursa primara de

lege, impreuna cu Suna a lui, care a fost trimisa din generatie in generatie sub forma

cunoscutelor Hadith. 47

Chestiunea naturii traditiei a fost rezolvata in al III-lea secol islamic (sec. IX d.Hr.) de

vestitul jurist al- Shafii. Intr-o serie de scrieri polemice care atacau sarcastic pe cei cu alte

puncte de vedere, al-Shafii a argumentat primatul traditiei lui Mohammed. El a sustinut ca

traditia (Sunnah) spuselor profetului, actiunilor si aprobarilor sale si numai aceasta Sunnah - era

normativa pentru musulmani. Precedentele tuturor celorlalte traditii trebuiau respinse ca

inferioare. In cursul timpului, punctul de vedere strict al lui al-Shafii a fost acceptat de marea

masa a comunitatii. Astazi, cand se spune ca, dupa Koran, musulmanii urmeaza Sunnah se

subintelege ca este vorba de traditia profetului.

Al-Shafii a instituit si un al doilea principiu important, sustinand ca Sunnah era cunoscuta

pe baza relatarilor orale sau Hadith asupra cuvintelor, actiunilor si aprobarilor tacite ale

profetului. Din timpul lui al-Shafii, cautarea musulmana de traditii profetice a luat forma

culegerii si autentificarii de Hadith. 48

Atunci cand Coranul si traditia nu se pronunta asupra unui anumit subiect, regulile

necesare sunt obtinute prin acordul general al liderilor religiosi [ijma] si prin analogii [qiyas].

Combinatia intre Coran, hadith, ijma si qiyas a fost folosita de carturarii Islamului pentru a crea

setul extraordinar de amanuntit de legi si porunci cunoscut sub numele de Shariah, adica legea

islamica.49

Cuvantul arab “shari’ah” se refera, intr-un context islamic, cateodata la Islam ca la un

sistem total de religie, dar, mai frecvent, la legile care guverneaza comportamentul individului si

a comunitatii. Descoperirea si expresia legii a fost o indatorire a oamenilor, de obicei numita fiqh

46 Patrick Sookhdeo, Ghidul crestinului in religia islamica: ce trebuie sa stie crestinul despre aceasta religie, trad.:

Dorin Pantea. – Oradea, Faclia, 2003, p. 77. 47 Pe langa Coran, Islamul mai dispune de un al doilea izvor doctrinar, numit Hadith (“comunicare”, “istorisire”),

format din diferite relatari traditionale codificate in sec. al II-lea al erei mahomedane. 48 Despre cele mai insemnate hadith, ca si semnificatia si rolul lor in religia islamica, a se vedea Muhammad

Azizullah, Glimpses of the Hadith, The Crescent Publications, f.l., 1972. 49 Patrick Sookhdeo, Ghidul crestinului in religia islamica: ce trebuie sa stie crestinul despre aceasta religie, trad.:

Dorin Pantea. – Oradea, Faclia, 2003, p. 22.

si purtata mai departe de un jurist (faqih). Shari’ahul poate fi atribuit numai lui Dumnezeu,

Profetului sau comunitatii. Shari’ahul evoca loialitate si dedicare fata de Islam. Grupurile de

rezistenta si opozitie folosesc de asemnea termenul pentru a exprima un ideal a unui sistem bun

si pentru a sublina lacunele unui sistem folosit.

Exista doua parti majore ale literaturii judiciare: furu’ al-fiqh si usul al-fiqh. Primul dintre

acestea (numit si ramurile legii) este o reprezentare a regulilor organizata pe capitole.

Intotdeauna prima regula din furu este venerarea (ibadat), credinta, rugaciunea si pelerinajul

(cateodata si razboiul sfant). Capitolele ramase includ ideile normale ale legislatiei (cum este

mariajul, divortul, mostenirea, uciderea, furtul, contracte de vanzare) si cateva care au mai mult

aspect privat (reguli de imbracaminte, igiena, mod de a manca). Furu a avut multe functii: in

educatie, estetica, teologie. Acestea nu au fost coduri ale legii, ci mai degraba discutii ale legii.

Lucrarile lui usul (radacinile) se bazeaza pe o metodologie de interpretare; ele identifica

sursele legii si elaboreaza o teorie de autoritate (bazata pe conceptul de jihad).

Pazirea legii divine a unei comunitati depinde de trei functionari, fiecare indeplinind o

indatorire a comunitatii: judecatorul (qadi), juristul care raspunde (mufti) si juristul care preda.

Qadi este numit de guvernator. Scopul sau a fost sa inabuse disputele si sa supravegheze unele

din afacerile comunitatii (cum este proprietatea orfanilor). Foarte practic si nelipsit social, postul

sau a fost necesar, dar deschis spre corupere si o amenintare posibila spre salvarea personala.

Mufti se afla la un nivel mai inalt. Scopul sau a fost sa rezolve probleme judiciare in concordanta

cu cerintele poporului. Regulile sale erau autorative, dar nu se intersectau cu cele ale

judecatorului. El acoperea o suprafta mai intinsa a legii decat un judecator, dar, median intre

Dumnezeu si om, indatorirea sa era periculoasa. La mare onoare si rang a fost juritul care

innvata. Scopul sau a fost sa exploreze legea in privinta revelatiei si a traditiei scolare. Desi putea

introduce preferinte, el nu declara legea. Observatorii vestici au gasit acestea destul de ametitor

si au caracterizat cateodata legea islamica spre ineficienta legislativa.

Dreptul Musulman, la a carui puritate vegheaza mai ales teologii, reglementeaza cu

precadere relatii laice, raporturi sociale foarte importante pentru viata unui individ sau a

comunitatii: casatoria, divortul, devolutiunea succesorala etc, specifice Dreptului Civil, in oricare

sistem juridic modern.

In prezent, in multe tari ale lumii, "Sharya Islamica" constituie dreptul pozitiv, cel putin

in ceea ce priveste "Statutul Personal":

Dreptul Islamic a receptat, modificat, prelucrat si adaptat in mod ingenios influentele

venite din sanul comunitatilor etnice si religioase cu care arabii au venit in contact.

Diferentele de ordin teologic, in special in ceea ce priveste partea doctrinara a "Sharyei

Islamice", si-au lasat amprenta si in sfera Dreptului, fapt care a condus la cristalizarea unor

veritabile Scoli de Drept, dintre care cele mai cunoscute sunt urmatoarele:

a. Scoala Hanefita (fondata de Abou Hanifa, jurist originar din Kufa). Adeptii

acestui rit se bazeaza, in mod preponderent, pe textele coranice si, partial, pe preceptele Sunnei.

Este un rit considerat rationalist.

b. Scoala Malekita (creata de Malik Ibn Inab) a preluat cutuma juridica din Medina,

fapt care ii confera acestui curent un caracter traditionalist.

c. Scoala Safeita si Scoala Hanbalita sunt considerate curente traditionaliste,

eclectice si fundamentaliste, expresie a unor orientari islamice cu caracter "ortodox".

Legea islamica se bazeaza pe cinci postulate care guverneaza intreaga viata a unui

musulman:

datoria obligatorie (fard) care trebuie indeplinita intocmai, asa cum a fost

prescrisa. fara nici o abatere. Cel ce incalca o datorie obligatorie este supus pedepsei lui

Dumnezeu in Viata de Apoi si pedepsei legiuitorului in aceasta viata;

indatorirea (wagib) sau ceea ce este de dorit a fi indeplinit avand ca model faptele

profetului Muhammad. Daca musulmanul indeplineste indatorirea va fi rasplatit, daca nu o

indeplineste nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;

lucrul ingaduit (halal), ceva ce este permis, licit (in orice domeniu: alimentar,

vestimentar, social etc.);

lucrul nerecomandabil (makruh, "detestabil", "scarbos"), un lucru pe care Legea l-

a interzis, insa fara sa insiste asupra acestei interziceri.

lucrul interzis (haram), un lucru oprit total de catre Legiutor, iar savarvirea lui

atrage dupa sine atat pedeapsa in Lumea de Apoi, cat si o pedeapsa in lumea aceasta.

Cercetatorii Legii islamice Clasice (fiqh), au studiat cele trei sectiuni principale ale legii

islamice, si anume: cultul , relatiile si dreptul penal .

1. Cult: cultul in Islam, la modul general, desemneaza totalitatea actiunilor care il

pot multumi pe Dumnezeu. In mod particular, au fost specificate versuri si conditiile de cult ce

trebuiesc sa fie aplicate: rugaciune, post, pelerinaj, pomana si sacrificiul. Acestea sunt numai

cateva exemple ce pot fi date.

2. Relatii: In acest capitol sunt cuprinse relatiile interumane, economice, comerciale

si toate relatiile sociale, precum si relatiile dintre persoana si stat, dar si cele dintre state. Religia

islamica a adus dispozitiile necesare societatii de la nastere pana la moarte cu privire la casatorie,

divort, pensie alimentara, custodie, procura, tutela, mostenire si toate cele necesare intr-o

societate, dar si dispozitii cu privire la dreptul international.

Incepand cu secolul al XlX-lea, Sharia este influentata puternic de sistemul legal

occidental. Unele tari (Turcia) abandoneaza complet Sharia, pe cand altele o adapteaza

(interzicand poligamia spre exemplu) 50. Majoritatea specialistilor in Sharia cred ca aceasta poate

fi adaptata conditiilor lumii moderne fara a abandona spiritul legii islamice. Astfel de sisteme

judiciare moderne bazate pe Sharia sunt folosite spre exemplu in Arabia Saudita si Iran. Un

numar mic de autoritati locale in Africa continua inca sa aplice Sharia traditionala.

50 Nadia Anghelescu, Introducere in Islam, Editura Enciclopedica, 1993, p. 98-100.

Islamul in Egipt.

Egiptul, mostenitor al unei culturi de mai multe milenii a fost cucerit de catre islam in

anul 639 e.n., anul 18 al hegirei. Eveniment, inregistrat in istorie sub vocabula de El Fath,

deschiderea spre lumina, in opozitie cu timpurile obscurantismului pagin.

In timp, Egiptul a suportat, de altfel, mai multe regimuri de ocupatie. A trebuit sa

asteptam epoca lui Nasser pentru ca un autohton sa guverneze tara. Dupa Greci si Romani, si

Bizantini, pentru a nu cita decit pe ultimii ocupanti, s-au succedat, deci, dinastiile musulmane. O

ocupatie elibera tara de alta ocupatie. S-au putut vedea perindindu-se guvernatorii Califilor

ortodocsi (641-658), apoi guvernatorii Califilor Omaiozi (658-750) si cei ai Califilor Oabbasizi

(750-868), dinastiile Tulunizilor (868-905), Ikhshiditilor (935-969), Fatimizilor (969-1171),

Ayubitilor (1171-1250), Mamelucii Bahriti (1250-1390), Mamelucii burdji (1390-1517),

Pasalele Osmane (1517-1798). Expeditiile napoleoniene din 1798 l-au determinat pe un viteaz

ostean albanez, Mohamed Ali, sa-i izgoneasca pe francezi si sa formeze o noua dinastie

autonoma, care apoi a fost ocupata de englezi. A fost oare Egiptul vreodata liber? Aceasta

libertate dorita cu ardoare, care ramine un miraj. Unii printi exploatau tara in folosul dinastiilor

straine, altii au facut din Egipt un centru de cultura privilegiat. Astfel, cei din epoca fatimida au

fondat universitatea cea mai prestigioasa a Evului Mediu, El-Azhar, un model pentru

universitatile europene. Acest nume il evoca pe cel al fiicei Profetului, Fatma El Zahra, de la care

se revendicau Fatimizii. Dinastiile succesive aduceau cu ele propriul lor islam, cind sunnit, cind

siit, apoi iarasi sunnit. Contributia siita a Fatimizilor a fost violent combatuta de dinastia ce le-a

urmat, cea a Ayubizilor, care a interzis Khutba, predica de vineri catre Azhar si a fondat scoli

(madrassa) pentru a converti la traditia sunnita musulmanii din Egipt. Cu toate acestea, aici

sfintii siiti sint venerati mai mult decit oriunde in alte parti. Lui Sayyedna El Hossein, fiul lui

Oali, mort in martiriu in timpul luptei de la Kerbala din timpul razboaielor de succesiune, i s-a

inaltat un adevarat cult. Dar in timp ce in Irak martiriul sau se comemoreaza prin flagelare, in

Egipt, credinciosii isi impartesc un desert, avind la baza boabe de orz, Oashura. Bobul de orz il

simboliza alta data pe zeul Osiris, devinitatea mortii si a invierii, caci bobul de orz, infipt in

pamint, incolteste si renaste. Cu nu mai putina veneratie sint privite doua sfinte, Sayyeda Zeinab

si Sayyeda Nephissa. Legenda spune ca una dintre ele, Sayyeda Nephissa, a venit in Egipt

aducind capul lui Sayyedna El Hossein. Aceste doua sfinte joaca, in inconstientul colectiv,

acelasi rol pe care il jucau in alte timpuri cele doua zeite, Isis si Nephtys, ce vegheau linga corpul

neinsufletit al lui Osiris pentru a-l readuce la viata.

Inainte de islam, tara isi schimbase deja religia si limba. O va mai schimba o data. Paginii

le ziceau locuitorilor ei, oameni ai Pamintului Negru: Kemet, Pamintul Negru, culoarea milului,

asa se numea Egiptul. Odata cu ocupatia greceasca, i s-a dat alt nume Pamintului Negru ? Net-

ka-ptah. Cuvintul a fost transformat in Aegyptos in limba greaca. Egipteana care se scria in

pictograme, a fost transcrisa cu caractere grecesti si litere suplimentare pentru a exprima sunetele

necunoscute Grecilor. Limba copta nu este, prin urmare alta, decit limba Egiptenilor antici.

Ulterior odata cu invazia araba, copta a circulat alaturi de araba in editii bilingve, numite scala

pina cind copta a fost eclipsata de araba, supravietuind doar in ritualul religios. Si numele de

Egipt se schimba, Aegiptos pierzindu-si vocalele: ca urmare, araba nu inregistreaza in scris decit

consoanele. Aegiptos redus la consoane: g, p, t, pronuntat in araba gebty a devenit in franceza

copte. Biblia ii da Egiptului numele de Misr. Misr s-a impus cu timpul, notiunea de copt a ajuns

sa-l desemneze pe crestinul din Egipt. A spune egiptean copt inseamna deci, a rosti de doua ori

acelasi cuvint a practica pleonasmul: copt ar trebui sa desemneze, de fapt, pe orice egiptean,

crestin sau musulman ca pe timpurile istoricului Maqrisi. Dar istoria harazeste cuvintelor destine

ciudate.

Cu exceptia citorva insule de paginism, tara a fost, deci, convertita la crestinism, cind

Oamr Ibn el Oas si-a asezat cortul linga fortul Babilonului ? Bab el On, poarta Onului ? acolo,

unde se afla bisericile cele mai vechi ale orasului Cairo, aflate in subterane, pentru a se proteja de

persecutiile romane sau bizantine. Cucerirea Egiptului a fost facuta prin intermediul convertirii la

noua religie si parasirii limbii proprii a Egiptenilor pentru a imbratisa araba, limba Coranului. O

convertire lenta, mai rapida in limba decit in religie. O mare parte a populatiei a ramas, insa,

crestina. Se spune, ca graba cu care s-a facut traducerea literaturii si documentelor oficiale in

araba explica oarecum permanenta crestinismului in Egipt.

Astazi in Egipt este practicata Scoala shafeita, cea mai toleranta dintre cele patru scoli

sunnite. Cu toate acestea, caracteristica Egiptului ramine tendinta de a absorbi tot ce e strain si de

a-l transforma intr-o reprezentare proprie. Crestinismul, islamul Sunnit, islamul siit. Poporul

egiptean a fost deschis fata de aceste religii, deoarece regaseste in ele acea religiozitate profunda,

comuna tuturor locuitorilor din valea Nilului, intemeiata pe speranta renasterii. Un popor, care a

trait mii de ani sub amenintarea desertului si a capriciilor inundatiei avea, ca sa spunem asa,

experienta resurectiilor. In fiecare an, Nilul seca, desertul ameninta sa invadeze valea si in

fiecare an revarsarea lui peste tara o facea sa renasca. Moartea si renasterea ramin legate intr-o

eterna, mereu asteptata revenire in neliniste si in bucurie. Sublimarea acestor renasteri devenea

un demers natural, iar asteptarea judecatii de apoi, cind moartea va anunta viata adevarata,

insemna realizarea tuturor sperantelor. Moartea si viata ramin pentru acesti locuitori din valea

Nilului indisolubil legate din cea mai adinca antichitate. Ceea ce a facut ca islamul sa fie dificil

de acceptat in triburile de la Meka ? Oamenii rideau de Profet cind acesta le anunta invierea

mortilor ? Se adapta perfect si la un mod miraculos mentalitatii egiptene.

Fluviul Nil, reprezentat alta data ca un zeu nascut din Oceanul primordial, Nunul, nu si-a

cedat importanta odata cu religiile. El a continuat sa orinduiasca viata tarii. Trei calendare sint in

vigoare in Egipt. Calendarul lunar al islamului, calendarul gregorian al unei tari, care este

deschisa spre Occident si cel al egiptenilor antici, bazat pe viata pamintului, trei anotompuri,

fiecare cu cite patru luni, la fiecare treizeci de zile ale fiecarei luni, adaugindu-se cele patru sau

cinci zile uitate de-a lungul anilor. Acest ultim calendar incepe in septembrie odata cu inundatia.

Sarbatoarea pagina care corespundea nuntii fluviului si al revarsarii, al zeului si al zeitei, si-a

pierdut sensul mitic, dar el a continuat sub aspectul sau folcloric, cel al Logodnei Nilului. Barcile

decorate cu lumini si flori se perindau de-a lungul Nilului intr-o mare bucurie populara; ele

purtau mireasa pe fluviu pina la nilometru, mekyas, pina in virful insulei Rodah. Si acolo papusa

impodobita era aruncata fluviului. Toate acestea aveau loc in luna august, cind se simula astfel

casatoria antica a zeului si zeitei, pentru a renaste la o viata noua, in ajunul unui an nou.

De ce dar, odata cu Revolutia nasseriana, a fost interzisa aceasta sarbatoare a Miresei

Nilului? S-a intimplat acest lucru fiindca se proiecta construirea acelui Mare Baraj Assuan, care

trebuia s-o intemniteze pe zeita Inundatie si s-o stapineasca? Si astazi inca, in ziua sarbatoririi

Profetului Mahomed, strazile sint populate de papusi de zahar numite aruset el Nabi: mireasa

Profetului, ca si cum in inconstientul colectiv datatorii vietii sint legati unul de altul: Inundatia si

cuvintul divin. Epopeele, care sint mostenirea culturii orale, contin deseori un asemenea

amalgam. Faptele de vitejie pe care le povestesc ele exprima, in invalmaseala imaginarului,

eternul razboi al Fratilor Protivnici: Nilul si Desertul, Viata si Moartea, Lumina si Intunericul.

Isprava lui El Zir Salem, numita si Razboiul Camilei, deoarece camila este un animal al

desertului, devine astfel o metafora a invidiei pe care o au beduinii fata de oamenii din vale, ce se

bucura de gradinile lor paradiziace. Este suficient sa constatam locul pe care il ocupa apa in acest

joc al metaforelor. Ploaia binefacatoare a poftit la noi, anunta Profetul, acest Profet care face sa

inverzeasca tot ce e uscat. El este, in acelasi timp, lampa care lumineaza in bezna si receptacolul

cuvintului divin.

Ramine Sham-el-Nessim, aceasta sarbatoare a Respirarii-de-Zefir, celebrata in lunea

Pastelui ortodox. Simbolismul renasterii se manifesta in mincarurile traditionale gatite in aceasta

zi. Pestele sarat, numit fessikh, ouale si, mai ales, ceapa. Deoarece ceapa pusa in pamint revine la

viata, devine verde, noua. Dupa obicei, se freaca cu ea nasul, se pune sub capatii. Tachinaria e

colectiva si de rigoare. Ceapa se maninca la micul dejun cu fessikh, oua si, bineinteles, cu piine.

Neaparat, in aer liber. Odata cu zorii. La rasaritul soarelui, tara intreaga este deja transformata

intr-o vasta catedrala deschisa zefirului. Ea misuna de amatorii de a cinta laude primaverii,

acestei mari sarbatori a reinnoirii, in timp ce consuma alimentele ce reprezinta o viata noua ? oul,

fessikh-ul, ceapa.

Namolul fertil, ca agent al renasterii, nu mai exista. Inaltul Baraj de la Assuan il retine.

Iar lupta pentru apa se anunta mai cruda decit oricare alte lupte. Egiptul ramine, in inima

Islamului, un pamint de legenda, o tara a povestilor si a unei mii si una de nopti. Fuga lui Iisus in

Egipt face inca parte din traditia musulmana. Pe Pamintul Negru, islamul se impregneaza cu

toate miracolele ce a traversat mileniile. Astazi fundamentalistii credintei ar dori sa stearga orice

urma de paginism din practica traditiei. Va ajunge oare sa fie interzisa si celebrarea primaverii,

acestei luni de Paste pe care o serbeaza toti egiptenii, crestini sau musulmani, uniti intr-un trecut

ce regaseste viitorul in eterna succedare a renasterilor si asta in pofida miilor de morti?

Situat in zona de contact a Africii si Asiei, intre 21°35´-31°35´ latitudine nordica si 25°-

36° longitudine estica, Egiptul are ca vevini Marea Mediterana, Israel, Marea Rosie, Sudanul si

Libia. Denumirea oficiala a statului este Republica Araba Egipt(Jumhuryia Misr Al-Garabiya).

Populatia (in 1996) este de 64 200 000 de locuitori distribuiti pe un teritoriu de 1.000.000

de km². Densitatea medie este de 64 loc/km². Arabii au ponderea cea mai mare cu un procentaj

de 98%(70 000 de arabi beduini), urmati de negri(in sud) si de europeni. 97% din intreaga

populatie este concentrata in Valea si Delta Nilului. Religia de stat a Egiptului este

islamismul(93% sunt musulmani suniti), 3% o reprezinta crestinii.

Cairo (Al Qahira) este capitala acestui stat, situat la 25 de km de Delta Nilului, pe malul

drept al fluviului si pe insulele Gezira si Roda. Are o populatie de 8 000 000 de locuitori. Este

cele mai mare oras egiptean, african si arab. In primii ani dupa cucerire(641), arabii inalta in

vecinatatea fortaretei bizantine Babylon localitatea Al Fustat, devenind capitala Egiptului

musulman. Dinastia fatimida construieste in 969, la nord de Al Fustat(azi vechiul Cairo), un nou

oras, care va deveni capitala statului. Capitala cunoaste in secolele X-XV o stralucita dezvoltare

economica si culturala. Perioda de declin din timpul stapanirii otomane este urmata de o noua

inflorire in secolul XX. Este cel mai important centru industrial al tarii tarii, principalul centru

cultural-stiintific si unul dintre cele mai importante din Africa. Cairo are o multitudine de

monumente care atrag milioane de turisti anual : cele 400 de moschei, intre care Moscheea Amr

ibn el-As, Ibn-Tulun, Al-Azhar, Moscheea medresa a sultanului Hasan(1361); alte monumente

aprtinand patrimoniului universal sunt Citadela, Statuia lui Ramses, Nilometrul de pe insula

Roda. In apropiere, la Gizeh se afla piramidele lui Kheops, Khefren si Mykerinos dar si Marele

Sfinx. Orase importante ale Egiptului : Alexandria, Gaza, Shubra el Khema, El Mahalla el

Kubra, Tanta, Port Said si Assuan.

Araba este limba oficiala in stat. Cea mai importanta limba semita, araba ia nastere in

Peninsula Arabia de unde se raspandeste, in secolele VII-VIII, odata cu expansiunea araba in

Orientul Mijlociu si Apropiat, in Africa de Nord si in Peninsula Iberica, devenind limba

religioasa si literara a lumii musulmane. Limba araba foloseste din prima jumatate a mileniului I

e.n. un alfabet propriu(cu scrierea de la dreapta la stanga). Limba vorbita a suferit influente

diverse, indeosebi ale substratului, separandu-se in mai multe dialecte care se deosebesc in

planul vocabularului si al foneticii de araba clasica ramasa limba literara. In Egipt se vorbeste azi

un dialect propriu Africii de Nord. Tara este impartita in 25 de governorate. Ziua nationala a

Egiptului se aniverseaza la 23 iulie, care coincide cu aniversarea revolutiei din 1952. Moneda

nationala este lira egipteana si este egala cu 100 de piastres.

Datorita vastitatii istoriei sale, vom prezenta scurtul istoric al tarii doar pana in 1952(anul

loviturii se stat antimonarhica). Perioada de dupa 1952 va fi prezentata in partea militara. La

inceputul mileniului III i.e.n. pe teritoriul de azi al tarii ia fiinta Egiptul faraonic care, timp de

peste 2 000 de ani, reprezinta una dintre principalele puteri ale Orientului Apropiat. Egiptul este

ocupat in 525 i.e.n de Persia ahemenida, in 332 i.e.n de Alexanru cel Mare ; Alexandria,

intemeiata in 331 i.e.n., devine capitala regatului elenistic al Ptolemeilor. Provincie a Imperiului

Roman(30 i.e.n), apoi a Imperiului Bizantin(395 e.n), Egiptul este cucerit in 639-641 de arabi

care impun islamismul si limba araba. In 969, Statul egiptean devine centrul Califatului Fatimid

independent, apoi al dinastiei Ayyubizilor(1171-1252) si al statului mamelucilor(1250-1517),

pentru a fi tansformat, in1517, in provincie a Imperiului Otoman. Expeditia de cucerire a

Egiptului intreprinsa in 1798-1801 de Napoleon Bonaparte esueaza. Devenit in 1805 stapan al

Egiptului, pasa Mohammed Ali reuseste in scurt timp sa dobandeasca independenta de fapt a

tarii. Odata cu construirea Canalului de Suez(1859-1869), imixtiunea franco-britanica in

problemele interne ale tarii devine tot mai apasatoare. Revolutia nationala din 1879-1882

provoaca, in 1882, interventia militara a Marii Britanii care transforma Egiptul, de facto in

protectorat englez. In 1899 este stabilit protectoratul anglo-egiptean asupra Sudanului. Miscare a

de eliberare nationala marcheaza un prim succes dupa primul razboi mondial, prin proclamarea

independentei de stat(ca monarhie constitutionala) la 28 februarie 1922, independenta formala

insa, datorita prezentei militare a Marii Britanii pe teritoriul tarii. In cursul celui de-al doilea

razboi mondial fortele germane ting in incercarea lor de a ajunge la Canalul de Suez Al Alamein,

de unde sunt respinse. In 1948-1949, Egiptul participa la razboiuli statelor arabe impotriva

Israelului. Prin acordul de armistitiu din 24 februarie 1949, Egiptul preia administratia zonei

Gaza.

Egiptul este o republica prezidentiala, potrivit Constitutiei din 1971, presedintele fiind

ales printr-un referend pe o perioada de 6 ani. Presedintele actual al statului egiptean este Hosni

Mubarak(ales in 1981).

Moartea neasteptata a profetului in 632 d.Hr. a declansat o criza a islamului iar prioritatea

absoluta a fost sa se gaseasca un succesor al profetului care sa preia conducerea comunitatii.

Intre mandrele si geloasele grupari tribale ameninta sa izbucneasca un razboi civil, cand, intr-un

act de disperare, unii dintre cei mai apropiati insotitori ai lui Mohammed au reusit sa proclame

pe varstnicul Abu Bekr drept calif, adica loctiitor al profetului. Atunci, un numar de triburi

beduine au inceput sa se retraga din islam. Cum arata Koranul, beduinii nu fusesera niciodata

convertiti in sensul ideologic, ci socotisera legaturile lor cu comunitatea musulmana ca aliante

personale cu conducatorul ei. Cand a murit Mohammed, ei au considerat natural ca dizolvata

legatura cu islamul.

Desprinderea lor de islam s-a manifestat prin refuzul de a plati zakat sau milostenie, una

din indatoririle religioase musulmane fundamentale, care fusese simbolul supunerii lor fata de

dominatia islamica. Abu Bekr s-a luptat sa aduca inapoi in comunitate pe acesti recalcitranti,

printr-o serie de campanii cunoscute ca Razboaiele apostaziei (Riddah). Totusi, aceste razboaie

nu au fost atat de mult o lupta pentru inabusirea unei rebeliuni, ci mai degraba pasi mai departe

in consolidarea unei comunitati a carei natura beduinii inca nu o intelesesera deplin.

Primele expeditii in Syria si Palestina au fost in principal cu scopuri de jaf, dupa obiceiul

secular. In 634 d.Hr. cel mai vestit dintre generalii arabi, Khalid ibn al-Walid a pradat Damascul

iar apoi a disparut cu trupele sale in desert. Batalia decisiva care a adus Syria sub dominatie

araba a fost Batalia de pe raul Yarmuk din 636 d.Hr., in care bizantinii au suferit o infrangere

zdrobitoare iar fratele imparatului a fost ucis. Dupa aceea, de fapt, Palestina si Syria au fost sub

stapanirea islamului, cu exceptia catorva cetati deosebit de puternic fortificate, precum

Ierusalimul. A fost nevoie de inca vreo cativa ani pentru a le supune.

Musulmanii incepusera sa faca navaliri in Irak aproape simultan cu operatiunile lor din

Syria dar acolo inamicii erau persii sassanizi, care nu s-au dovedit mai puternici decat bizantinii.

In 637 d.Hr. o mica oaste araba a invins o armata sassanida la Qadisiyah, a cucerit capitala

sassanida Ctesiphon si a adus toata Mesopotamia sau Irakul sub stapanire musulmana. Egiptul

era o provincie bizantina, desi intrucatva instrainata de carmuirea Imperiului Bizantin din cauza

conflictului religios dintre bastinasii copti de credinta crestina monofizita si centrul Imperiului

„ortodox”. Egiptul a fost invadat de arabi in 639 d.Hr. si in numai doi ani intreaga tara, cu

exceptia Alexandriei a cazut sub stapanirea islamului. Alexandria a mai rezistat scurta vreme si

curand ultimele ramasite ale teritoriului bizantin in Egipt au fost cucerite de arabi. Astfel, intr-o

perioada de numai 10 ani, arabii au supus si au luat in stapanire permanenta bogatele provincii de

la granitele lor.

Perceptia obisnuita despre tarile musulmane este saraca si neclara. Un prim element in

aceasta privinta il constituie confuzia dintre stale arabe si cele musulmane. Lumea musulmana nu

se reduce la statele arabe. Acestea din urma se intind in nordul si nord estul Africii - Maroc,

Algeria, Tunisia, Libia, Egipt si Sudan - si in Peninsula Arabia: Siria, Irak, Iordania, Kuweit,

Arabia Saudita, Yemen, Emiratele Arabe Unite, Oman, Quatar si Bahrein (harta 9). De fapt, cei

mai multi musulmani nu sunt arabi. Cele mai mari tari musulmane sunt: Indonezia, unde 87 la

suta din populatia de 206 milioane este musulmana, Pakistan, Bangladesh si Iran, dar nici una

dintre acestea nu este araba. Numai unul din patru musulmani este arab.51

In ce priveste raspandirea Islamului in lume, putem considera Africa de Nord complet

islamizata, afara de Abisinia crestina si de coptii din Egipt52, care formeaza cca. 6% din

51 J. T. Rourke, "International Politics on the World Stage ", Seventh Edition, edition Duskin/Mc Grow-Hill, 1999,

p. 174. 52 Pr. Conf. Stefan C. Alexe, Situatia actula a crestinismului egiptean, in Ortodoxia, XXV(1973), nr. 2, p. 314-

320.

populatia tarii. Marocul este islamizat in proportie de 93%. Cam la fel stau lucrurile in Tunisia,

Algeria si Libia. In restul Africii sunt regiunii complet islamizate, ca Somalia si Insulele

Comore, altele cam pe jumatate, ca Sudanul si Africa Occidentala Franceza53.

In Asia sunt musulmane: Turcia asiatica (98% musulmani), Siria, Palestina, Iordania,

Libanul, in ultimele patru convietuind si foarte multi crestin; apoi Arabia Saudita, Yemenul,

Iranul, Irakul, Afganistanul, Pakistanul, Casmirul indian. In subcontinentul indian proportia

musulmanilor pare sa se ridice la 12%, existand comunitati musulmane puternice in Federatia

Indoneziana, in China si in Republicile fost sovietice54.

Datorita pozitiei geografice si a proximitatii fata de regiunile bogate in petrol, Egiptul a

jucat un rol important de-a lungul istoriei atat in dezvoltarea zonei, cat si in dinamica relatiilor

dintre marile puteri (lucru de care Statele Unite sunt perfect constiente, dovada fiind ca, la

momentul publicarii articolului, Egiptul beneficia de cel mai mare ajutor extern din partea SUA,

dupa Israel). Un exemplu convingator este importanta Egiptului pentru evolutia procesului de

pace din Orientul Mijlociu. De asemenea, Egiptul este esential pentru sustinea planului american

de a izola statele fundamentaliste din zona, ostile Occidentului, deci de a mentine un echilibru

intre elementele moderate si cele radicale din lumea islamica. Schimbarea orientarii moderate si

a celei pro-occidentale ar incuraja manifestarile extremiste in toate tarile apropiate, de la Algeria

pana la Turcia.

Un rol de mentinere a echilibrului intre moderati si radicali in lumea islamica joaca si

Algeria. In acest sens, Egiptul ar avea putine sanse de supravietuire, in orientarea sa moderata si

pro-occidentala, daca Algeria, Marocul, Tunisia si Libia si-ar uni eforturile in vederea implinirii

unor obiective fundamentaliste.

Egiptul cunoaste multe evenimente legate de islam. Astfel, redactarea Coranului inceputa

in secolul al VII-lea, se termina abia in anul 1923, cand la initiativa regelui Fuad I al Egiptului,

Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, tipareste exemplarul ramas de la Osman - Vulgata

lui Osman - in mii de exemplare pe care le trimite in toata lumea islamica.

Ismailismul si-a gasit cea mai puternica expresie politica in califatul Fatimid din Egipt, ai

carui conducatori si-au legitimat pretentia de a domni, ca imami si succesori ai lui Muhammad

ibn Ismail. Domnia fatimizilor (sec. X-XI d.Hr.) a fost una din cele mai stralucite perioade din

istoria Egiptului iar monumentele arhitectonice de atunci inca mai impodobesc si azi capitala

Egiptului – Cairo. Vestita secta a asasinilor (bautori de hasis), care au terorizat tarile musulmane

in sec. XII-XIII, erau ismailiti, ca si druzii actuali din Liban, Siria si Israel, ca si discipolii lui

Agha Khan.

In secolul XIX, in Egipt si Africa de Nord, britanicii si francezii au ocupat teritorii vaste

de la Imperiul Otoman in destramare iar Iranul, desi nu a devenit colonie europeana, a fost supus

neincetat presiunii rusesti si britanice, mentinandu-si cu greu independenta. Ca sa asigure drumul

spre India, britanicii s-au instalat pe tarmul de sud al Arabiei si in Golful Persic.

53 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Starea actuala a Islamismului, in ST, VIII (1956), nr. 3-4, p. 261. 54 Date actuale despre numarul musulmanilor din lume vezi la Ali Mérad, Islamul contemporan, trad. Gheorghe

Titeica, Ed. Corint, Bucuresti, 2003, p. 106-108.

Tot in Egipt „Fratia musulmana” s-a opus reformelor si reconcilierii cu Israelul,

asasinand pe presedintele Sadat in 1981.

Islamul in Arabia Saudita.

Cu numele sau oficial-Al Mamlaka Al-Arabiya As-Sa ‘Udiya, Regatul Arab

Saudit este situat in sud-vestul Asiei, ocupand cea mai mare parte a Peninsulei Arabia,

intre 16º11´-32°09´ latitudine nordica si 34°34´-55°41´longitudine estica. Este

invecinata cu alte state arabe : Iordania, Iraq, Emiratele Arabe Unite, Oman, Yemenul,

dar si cu ape : Golful Persic si Marea Rosie.

Cu un teritoriu de 2 150 000 km², Arabia Saudita are o populatie mica, cifrata

in 1996 la un numar de 18 426 000 de locuitori si cu o densitate de doar 9 loc/km².

Aceasta populatie se concentreaza cu precadere in oazele din zona centrala a tarii

precum si pe cele doua litoraluri(mai numeroasa pe litoralul Marii Rosii).Circa 20%

din populatie este nomada iar desertul Rub’al Khali, situat in sudul tarii, este complet

lipsit de populatie. Islamismul are ponderea cea mai mare in Arabia Saudita ca religie

cu un procent de 98%.

Capitala tarii este Riyadh, situat in centrul tarii, intr-o oaza la poalele muntilor

Tuwaiq cu o populatie de circa 1 500 000 de suflete. Centru al wahabitilor la inceputul

secolului al-XIX-lea, Riyadhul devine in 1932 capitala Arabiei Saudite. Intre 1959-

1976 sediul administratiei s-a aflat la Jeddah, Riyadhul ramanand resedinta

suveranului si a guvernului. Este un important centru comercial si cultural precum si

nod al transporturilor caraviniere din Peninsula. Detine numeroase institutii de

invatamant laic si religios. Monumente mai importante se remarca moscheea Jami’da

si Palatul regal al-Murabba. Orase importante : Jeddah, Mecca, Ta’if, Medina si ad-

Damman.

Limba oficiala este araba. Limba semita, araba ia nastere in Peninsula Arabia,

de unde se raspandeste in secolele VII-VIII, odata cu expansiunea araba in Orientul

Apropiat si in Peninsula Iberica, devenind limba religioasa si literara a intregii lumi

musulmane. Limba araba foloseste din prima jumatate a mileniului I e.n. un alfabet

propriu (cu scrierea de la dreapta la stanga). Raspandita pe un teritoriu intins, araba a

suferit influenta idiomurilor locale, separandu-se in mai multe dialecte. In Arabia

Saudita de astazi se vorbeste un dialect propriu Peninsulei Arabia.

Din punct de vedere administrativ, Arabia Saudita este impartita in 17 provincii

numite « manatiq idariyah », si anume : ‘Afif, al-Jawf, al-Khasirah, al-Madinah, al-

Mataqah ash-Sharqi-yah, al-Qasim, al-Qurayyat, ar-Riyadh, ‘Asir, Baljarshi, Bishah,

Ha’il, Makkah, Mintaqat al Hudud ash-Shamaliyah, Najran, Qizan si Ranyah.

Istoria Arabiei Saudite este una extrem de interesanta. Locuita din mileniul I

i.e.n. de triburi arabe care intemeiaza mici regate. Peninsula Arabia este unificata

pentru prima data (630-35 i.e.n.) de Muhammad, intemeietorul islamismului,

devenind pentru scurt timp centrul Califatului Arab. Odata cu decaderea Califatului

Abasid , iau nastere in secolele IX-X mici principate feudale, care ajung in secolul

XVI sub suzeranitatea Imperiului Otoman, suzeranitate mentinuta cu intreruperi pana

in 1918. Secta islamica militanta a wababitilor, originara din Nejd, intemeiata de

Muhammad Ibn al-Wahhab (1703-1792.), dupa 1740 unifica temporar cea mai mare

parte a Arabiei Saudite, castigand de partea sa pe emirul Daraiyya, Muhammad Ibn

Saud, fondatorul actualei dinastii, si ameninta posesiunile otomane din Mesopotamia.

Cucerirea Bahrainului (1803) si a Kuweitului (1804) de catre statul wahabit,

amenintarea Sultanatului Masqat, aflat sub protectie britanica, declanseaza o puternica

riposta a Companiei Britanice a Indiilor Orientale (1806). Trupe ale viceregelui

egiptean, Muhammad Ali, reusesc, din insarcinarea sultanului otoman Mahmud al –II-

lea, sa infranga in 1818 statul wahabit.Abd al Aziz Ibn Saud, emir din Nejd (1902-

1953) si imam al wahabitilor, reconstituie statul wahabit, uneste cea mai mare parte a

Peninsulei Arabia si isi ia la data de 22 septembrie 1932 titlul de rege al Arabiei

Saudite. Datorita veniturilpr obtinute din exportul de petrol, Arabia Saudita a jucat si

joaca un rol primordial in problemele economice si politice ale Orientului Mijlociu.

Arabia Saudita incearca sa refaca unitatea statelor arabe, divizate in urma vizitei

presedintelui Egiptului in Israel (19-21 noiembrie 1977) si a semnarii Tratatului de

pace egipteano-israelian (26 martie 1979). Pe plan economic, autoritatile urmaresc ca

obiective principale reducerea dependentei fata de exportul de titei, industrializarea

tarii, realizarea unui vast program de dezvoltare a invatamantului si a serviciilor

sociale. Din 1982, printul Fahd Ibn Abd-al-Aziz ii ia locul fratelui sau vitreg Khalid

(1975-1982) la conducerea regatului saudit, incepand astfel o noua era in istoria tarii,

era marcata de ample reforme si masuri de dezvoltare a tarii.

Ca si organizare de stat, Arabia Saudita este o monarhie absoluta, un regat

ereditar in care regele domneste in conformitate cu dreptul sacru islamic (sharia) si

traditiile arabe. Nu exista o succesiune la tron prestabilita, suveranul fiind desemnat

de catre un consiliu format din membrii familiei regale.

Incepand cu secolul al XlX-lea, Sharia este influentata puternic de sistemul legal

occidental. Unele tari (Turcia) abandoneaza complet Sharia, pe cand altele o adapteaza

(interzicand poligamia spre exemplu) 55. Majoritatea specialistilor in Sharia cred ca aceasta poate

fi adaptata conditiilor lumii moderne fara a abandona spiritul legii islamice. Astfel de sisteme

judiciare moderne bazate pe Sharia sunt folosite spre exemplu in Arabia Saudita si Iran. Un

numar mic de autoritati locale in Africa continua inca sa aplice Sharia traditionala.

Spatiul de afectiune al Shariei s-a restrans la domeniul dreptului civil cu privire la

casatorie, divort, mostenire si cu alte materii similare. Insa dreptul comercial, dreptul penal plus

55 Nadia Anghelescu, Introducere in Islam, Editura Enciclopedica, 1993, p. 98-100.

intregul domeniu al dreptului public islamic sunt in general in suspensie, intr-o situatie neclara.

Doar in peninsula Arabia se incearca aplicarea stricta a Shariei si chiar acolo presiunea

conditiilor moderne produce schimbari. Shariah ramane totusi un ideal pentru toti musulmanii de

pretutindeni si este cu siguranta una din sursele unitatii lor.

Siitii si sunitii reprezinta cele doua ramuri principale ale Islamului. Exista insa si alte

secte, precum si diviziuni in interiorul celor doua mari grupuri. Sunitii constituie majoritatea,

aproximativ 85% din lumea musulmana, si sunt raspanditi din Africa de Nord pana in Asia.

Singura tara in care siitii sunt majoritari este Iranul (care subventioneaza comunitatile siite din

afara tarii). De asemenea, exista populatii numeroase de siiti in Irak, Arabia Saudita, Pakistan,

Afghanistan si India.

Inainte de a vorbi despre religia mahomedana, trebuie sa subliniem cauzele aparitiei ei.

Islamul s-a nascut intr-una din cele mai pustii regiuni de pe suprafata pamantului – Peninsula

Arabia. Aceasta zona este formata din deserturi inaccesibile, stepe aride si munti golasi,

impreuna cu cateva oaze si tarmuri maritime favorizate, unde apa este suficienta ca sa permita

agricultura si o viata sedentara. Desi cateva culturi inaintate, cu orase mici, au inflorit in

antichitate in tinuturile binecuvantate de la marginile Arabiei, in cea mai mare parte a istorie ei,

Peninsula a fost domeniul triburilor nomade ratacitoare care numai ele singure aveau priceperea

si rezistenta necesare pentru a supravietui asprimii conditiilor naturale.

Aceste populatii tribale o duceau de azi pe maine, ratacind din loc in loc cu turmele si

cirezile in cautarea apei de baut si a pasunilor. In primavara fiecarui an se aventurau in desert,

unde ploaia facea pentru scurta vreme sa infloreasca plantele. Apoi, nomazii se intorceau pe

inaltul platou central si acolo fiecare grup ingradea cate o parte din teritoriu pentru folosinta

propriilor turme si cirezi.

Cheia acestei vieti aspre era prezenta camilei care asigura o mare parte din necesitatile de

hrana, transport si imbracaminte ale nomazilor. Erau crescute si turme de oi si capre iar uneori

vestitii cai arabi dar acestia serveau doar la ridicarea prestigiului stapanilor lor sau pentru razboi

si erau adesea mai mult o povara decat un patrimoniu in conditiile vietii din desert.

Din cauza conditiilor naturale, viata in Arabia s-a desfasurat multe secole in acelasi chip.

Deserturile fara drumuri si muntii formidabili puneau o stavila care descuraja aventurierii

razboinici din afara iar intr-o anumita masura ii facea pe cei din interior sa traiasca la fel ca intr-o

insula. De-a lungul istoriei antice nici unul din marii cuceritori nu a fost in stare sa exercite

controlul asupra peninsulei si nici arabii insisi nu au fost in stare sa se uneasca indeajuns pentru a

forma un stat al lor propriu. Cu toate acestea, a existat intotdeauna o anumita masura de contact

intre arabii de la granitele nordice ale peninsulei si alte civilizatii iar ca urmare a inflorit

comertul. Idei si influente ale culturilor mai dezvoltate si-au croit si ele drum, pe aceasta cale, in

interiorul peninsulei.

In cele relatate mai sus se poate intrezari atmosfera si cadrul general in care a aparut

Islamul. Se stie faptul ca orice doctrina, orice filozofie sau orice meditatie ia nastere ca reactie

fata de anumite conditii de viata sau fata de anumite moduri de a gandi sau de a actiona. Religia

nu face exceptie de la aceasta regula56. Cauzele pot fi de ordin politic, economic, social, dar mai

ales religios-moral.

Sub raport politic, cum am amintit mai sus, arabii erau impartiti in triburi, clanuri.

Aceasta grupare se baza doar pe inrudirea de sange, legatura de rudenie si filiatia ramanand

notiuni sacre. Legatura de sange constituia intotdeauna liantul intangibil al clanului, de aceea el

aparea ca un organism, ca o singura fiinta. Clanurile erau in continue lupte intre ele, orice ofensa

adusa membrilor unui trib, fiind razbunata de intregul sau trib. Adesea triburi intregi se

exterminau in razboaie sangeroase, razbunand uciderea vreunui membru al tribului. O astfel de

organizare politica nu era nicidecum de natura sa puna poporul arab la adapost de eventualele

atacuri din partea puternicilor sai vecini: Imperiul bizantin si Imperiul sasanid sau persan57.

Arabii se imparteau in doua mari categorii: cei din sud, care erau mai civilizati si cei din

nord, mai putin civilizati, dar care se mandreau cu puritatea rasei lor semite, ca descendenti din

Avraam, prin Ismael, fiul sclavei egiptence Agar, izgonita de Sarra (Facere, Cap. 16).

Sub raport social, arabii traiau potrivit unor vechi traditii caracteristice popoarelor

nomade, de unde si numele de „arab”58, traditii care le ingaduiau sa fie in acelasi timp foarte

ospitalieri si foarte lipsiti de scrupule cand era vorba de jefuit calatori sau de pradat un alt trib.

De asemenea pretuiau foarte mult cuvantul dat, dar erau in stare si de cele mai lase tradari; in

general, arabii erau patrunsi de spirit razboinic59. Se poate vorbi chiar de o etica a razboiului60,

obligand barbatul sa-si ocroteasca armele, femeile si memoria stramosilor si mai ales sa nu

accepte niciodata insulta si dispretul, preferand mai degraba moartea in onoare decat sa-si

pastreze viata in dezordine.

Sub aspect moral, arabii practicau poligamia intr-un mod exagerat, desi era la moda in

acea vreme, in Orient si nu numai; concubinajul, de asemenea. Situatia femeii era foarte rea.

Femeile intr-un clan reprezentau punctul slab. Ele erau considerate simple bunuri ce puteau fi

mostenite. Asupra lor barbatul avea drept de viata si de moarte. Nasterea fetelor era considerata

un blestem si adesea acestea erau ingropate de vii. In plus, ele putea fi o sursa de dezonoare, ori

onoarea era cu adevarat sacra pentru arabi, caci tinea loc de religie61. Nici un fel de jena sau lege

nu oprea pe cei bogati sa se desfete in betii, cantece desfranate, jocuri de noroc, in vreme ce

saracii cerseau pe la portile lor.

Sub raport economic, Arabia, in preajma aparitiei lui Mahomed se afla intr-o stare

jalnica, dezastruoasa. Prabusirea Imperiului Roman de Apus (476)62 rapise Arabiei principalul

debuseu comercial: tamaia si parfumurile. De asemenea, transporturile comerciale dintre India si

China, care foloseau caravanele arabe aducatoare de importante venituri, stagnau acum. De

asemenea, agricultura sa era o ruina63 datorita faptului ca multe triburi arabe au preferat sa

56 Soheib Bencheikh el Hocine, Prezentarea Islamului, in vol. Marile religii ale lumii, coordonator Philippe

Gaudin, trad. Sanda Aronescu, Ed. Orizonturi, Bucuresti, f. a., p. 128. 57 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Marile religii crestine actuale, in ST, XXVI (1974), nr. 1-2, p. 13. 58 Dominique Sourdel, Istoria arabilor, trad. Ioana Cojocariu, Ed. Corint, Bucuresti, 2001, p. 5. 59 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, art. cit., p. 13-14. 60 Soheib Bencheikh el Hocine, op. cit., p. 129-130. 61 Anne-Marie Delcambre, op. cit., p. 8. 62 Vezi Jean Flori, op. cit., p. 44-46. 63 F.E.Peters, op. cit., p. 96.

renunte la viata sedentara pentru a se intoarce la traiul nomad din stepa. Putem vorbi de faptul ca

pe la mijlocul secolului al VI-lea Arabia era in plin proces de „beduinizare”64.

Sub raportul religios, cum am afirmat mai sus, caracteristic arabilor era politeismul (mai

bine zis, „polidemonismul”) si animismul. De fapt nu era vorba de un politeism adevarat, ci de

un henoteism65, pentru ca adeptii acestui cult recunosteau un Dumnezeu mai presus decat toate

divinitatile adorate pe care il numeau Allah, Creator al tuturor. Totusi ei sustineau faptul ca El nu

domneste singur asupra universului ci are asociati, divinitati, care au o putere autonoma in raport

cu Dumnezeu Creator. In Coran acest cult este numit „shirk”, tradus prin „asociationism”66. In

felul acesta, fiecare trib, sau aproape fiecare trib, avea propriul sau dumnezeu-asociat,

reprezentat de o statuie lucrata in argila sau sculptata in argila sau in piatra. Cu toate acestea,

paradoxal este faptul ca toate aceste asociatiuni aveau un sanctuar comun, si anume Kaaba, la

Mecca, un loc al unor mari pelerinaje. Acest loc a devenit se o vitala importanta, ulterior

Islamului insusi. Kaaba reprezenta pentru arabi un centru cultural si ceremonial. Aici s-a

incetatenit o traditie, si anume ca fiecare trib sa aseze in acest loc o copie a divinitatii sale.

Cronicarii relateaza ca erau peste trei sute saizeci si cinci de idoli in jurul Kaabei67, care era pe

punctul de a deveni panteonul national al arabilor68. Se pare ca acestor idoli se adauga, cu o

specifica putere de adaptare, o icoana a Fecioarei cu Pruncul adusa din Etiopia69. Pelerinajele la

acest centru unificator, precum si cinstirea comuna a pietrei sacre, dar mai ales cinstirea unui

Dumnezeu suprem, a dus la aparitia unor asceti arabi, numiti „hanifi”70, ce credeau, in mod

confuz, intr-un singur Dumnezeu. Multi sustin ca acestia au fost influentati de crestinii ce

convietuiau aici. Toate aceste elemente prezentate mai sus din punct de vedere religios, pe langa

faptul ca au oferit un puternic impuls spre unitate etnica si au insufletit viata nationala si

culturala a arabilor, ele au usurat calea spre monoteismul de tip mahomedan71.

CONCLUZII.

Din punct de vedere al potentarii si influentei factorului etnico-religios, suntem de parere

ca Europa se confrunta astazi cu doua mari provocari: prima, aceea a persistentei diferitelor

tensiuni, crize sau conflicte de natura etnica sau etnico-religioasa, si cea de-a doua, problema

islamului.72

Inca de la revolutia iraniana de la sfarsitul anilor ’70, problema islamului si provocarile

ce se presupunea ca le va aduce Occidentului au devenit de un real interes pentru comunitatea

internationala.73

64 Ibidem. 65 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, art. cit., p. 14. 66 Soheib Bencheikh el Hocine, op. cit., p.132. 67 Ibidem, p. 133. 68 Raymond Le Coz, in Jean Damascène, ‹Hérésie 100›. L’Islam, in Écrits sur l’Islam, présentation, commentaires

et traduction par Raymond Le Coz, in col. Sources Chrétiennes, No 383, p. 94. 69 Peter Brown, Intemeierea crestinismului occidental, trad. de Hans Neumann, Ed. Polirom, Iasi, 2002, p. 172. 70 Anne-Marie Delacambre, op. cit., p. 8. 71 Diac. Prof. Emilian Vasilescu, art. cit., p. 15.

72 Mihai-Stefan DINU, ROLUL RELIGIEI IN CONSTRUCTIA VIITOAREI EUROPE, Editura Universitatii

Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2009, p. 7. 73 Idem, p. 19.

Dupa o lunga si frumoasa convietuire intre crestini si musulmanii din imperiul Bizantin a

urmat o perioada a dominatiei otomane (mijlocul secolului al XV-lea – mijlocul secolului al

XIX-lea) si aceasta perioada a intrerupt dialogul care exista intre crestini si musulmani. S-a

trecut, astfel, la a patra etapa sau faza a relatiilor dintre crestini si musulmani in care dialogul a

fost inlocuit de monolog si pentru crestini si pentru musulmani.

In aceasta a patra faza, Biserica Rasaritului a avut parte atat de experiente dure dar si de

perioade de toleranta ale catorva conducatori luminati ai puterii otomane. Atunci au aparut

pentru prima data asa-zisii „criptocrestini”, adica diferite grupuri de populatii crestine care,

oprimate intr-un mod inimaginabil de fortele sociale si politice, au fost constranse sa accepte in

exterior islamizarea, in timp ce, in taina isi pastrau in viata familiala si personala convingerile lor

crestine. Insa, cu mici exceptii, aceasta a durat cateva generatii. In final, urmasii lor au fost

absorbiti de catre majoritatea musulmana.

Raspunsul la monologul violentei a fost dat prin intensa viata liturgica si printr-o tacere

rabdatoare, plina de rugaciune si de cercetare doxologica a paradoxului voii dumnezeiesti si, mai

ales, de speranta eshatologica.

Urmele unor asezari crestine sunt inca vii in Rasaritul musulman si inca vorbesc despre

trecutul glorios al dialogului dintre crestini si musulmanii din aceste parti.

Doua etape foarte importante in epoca noastra sunt :

prima – Conciliul al II-lea Vatican, care a schimbat radical atitudinea si pozitia

lumii romano-catolice fata de aceasta problema, mai ales prin declaratia referitoare la relatiile

Bisericii cu comunitatile necrestine;

a doua – dialogul interreligios care a inceput prin initiativa Consiliului Mondial al

Bisericilor si a fost institutionalizat in anii ’70 prin constituirea Departamentului „Dialogue with

Men of Other Faith and Ideologies”, care mai tarziu a fost numit „Dialogue with People of

Living Faith”. In acest Departament al CMB, din prima clipa a constituirii lui, ortodocsii au

participat cu un interes sporit.

De asemenea, a fost dezvoltat un interes aparte pentru dialogul crestino-islamic si in

organismul interbisericesc al Bisericilor Europene, „Conference of European Churches”.

Faza actuala a dialogului crestino-islamic evolueaza in cadrul unor noi circumstante si

perspective. Isi are ca scop o cunoastere mai completa a Islamului, modificand atitudinea si

dispozitia crestina de pana acum fata de acesta. Atitudinea crestina fata de Islam a fost una

adversa si critica. Nici astazi lucrurile nu prea s-au schimbat. Multi crestini considera Islamul ca

o religie falsa, iar pe Mahomed purtator al unei false profetii, fiind incarcat cu toate viciile, in

primul rand cu cel al senzualismului exacerbat pe care l-ar extinde si asupra religiei pe care o

propovaduieste.

O alta tema discutata, care vine din viziunea medievala asupra Islamului, este cea a

fanatismului, a violentei pe care se considera ca islamul o poarta cu sine. Daca acesta s-a

raspandit prin sabie de-a lungul istoriei, se considera ca si astazi el incearca sa supravietuiasca tot

prin sabia fanatismului, fiind vazut un real pericol pentru Crestinism. Se pun si o serie de

intrebari arzatoare chiar delicate din partea crestinilor Islamului contemporan, la care acesta este

chemat sa raspunda. Printre acestea enumeram : „Cum se face ca voi (musulmanii) construiti

pretutindeni la noi (crestinii), moschei, pe cand in Egipt (si-n alte parti ale lumii, foste candva

crestine) coptii, egiptenii crestini intampina atatea greutati numai pentru a-si restaura pur si

simplu locasurile de cult?... Cum justificati voi absenta de reciprocitate in domeniul casatoriei si

al convertirii? Intr-adevar, un musulman are dreptul sa se casatoreasca cu o crestina, dar o

musulmana nu are dreptul sa se casatoreasca cu un crestin; la fel, un musulman nu se poate

converti la o alta religie sau la un alt sistem de gandire – caci altfel viata sa ar fi amenintata cu

moartea -, dar convertirile la Islam sunt mai mult decat incurajate. Si pentru ce tarile care se

revendica din Islam sunt strabatute de atata violenta?”

La sfarsitul secolului al XX-lea, vedem Islamul ca pe un sistem de idei si principii care

influenteaza milioane de oameni, alaturi de care suntem chemati sa vietuim si sa colaboram in

aceasta lume, acest megalopolis unitar cu o tot mai crescuta interdependenta intre oameni. De

aceea este nevoie de dialog pentru a ajunge la un numitor comun, fara a face compromisuri prea

mari.

Dialogul presupune ca ambele parti doresc relatia si cautarea. Aceasta dispozitie a fost,

insa, cultivata pana astazi mai mult in lumea crestina. Nu putem spune acest lucru despre lumea

musulmana; cu foarte putine exceptii, in lumea musulmana inca nu este prezenta o disponibilitate

analoga. In paralel, avem suficiente exemple ale unei noi exaltari a fundamentalismului (din

partea adeptilor „epurarii” islamice) si intolerantei (de exemplu, in Iran, Liban, Turcia, Algeria,

Bosnia etc.). De aceea, in loc sa vorbim despre un dialog al Crestinismului – sau fie si al

crestinilor – cu Islamul, este mai corect sa vorbim despre dialogul unor crestini cu putini

musulmani.

Acest dialog poate, desigur, sa contribuie la depasirea neintelegerilor si rastalmacirilor

seculare care exista de ambele parti. Dar, in cele din urma, este firesc sa se ajunga si la limite in

care cele doua religii difera radical. Astfel de diferente structurale evidente se intalnesc de

exemplu in ceea ce priveste dogmele supreme ale crestinilor: credinta in dogma Sfintei Treime si

in cea a Intruparii Cuvantului – a dumnezeirii lui Iisus Hristos. Musulmanii, asa cum este

cunoscut, Il respecta pe Iisus ca mare profet, insa neaga Crucea si, mai mult decat orice,

insemnatatea ei soteriologica pentru umanitate. Islamul refuza sa avanseze si sa accepte ceea ce

constituie cea mai profunda experienta crestina: trairea comuniunii lui Dumnezeu cu omul in

Iisus Hristos prin Duhul Sfant. Aici dialogul nu poate sa faca nimic mai mult decat sa niveleze si

mai ales sa corecteze asperitatile pe care polemica populara fanatica le-a creat la adresa acestor

experiente, contribuind la curatirea reprezentarilor si la o mai fidela descriere, pe cat posibil, a

trairilor religioase respective.

In lumea ortodoxa au avut loc suficiente discutii si polemici privitoare la pericolul pe care

il reprezinta dialogul interreligios pentru crestini. Nu cumva, in cele din urma, acest dialog este

un compromis si expresia unei slabiri a credintei? Raspunsul a fost acesta: acest dialog nu

inseamna sincretism religios si nici o degradare a credintei crestine. Pentru a fi autentic si

roditor, dialogul necesita o cunoastere crestina reala, consecventa, metanoia – adica neincetata

retraire a credintei noastre din interiorul smereniei si al iubirii adevarate. Puterea adevarului lui

Dumnezeu aduce imprevizibile iesiri din impasuri. Patriarhul Damianos al Ierusalimului, intrebat

odata cand se vor intoarce musulmanii la Iisus, a raspuns ca aceasta nu se va intampla pana ce

noi, cei care ne numim urmasii Sai, nu vom arata pe Hristos in viata noastra.

Datoria noastra este sa impartim cu ceilalti oameni certitudinile si cele mai profunde trairi

pe care Dumnezeu ni le-a daruit. Fara emfaza, simplu pasnic, cu recunostinta si in cunoastere, cu

respect fata de personalitatea si libertatea interlocutorilor nostri.

CORAN, Editura ISLAM, Editia IV, Bucuresti, 2006.

Coranul cel Sfant. Traducerea sensurilor si comentarii, Asociatia Studentilor Musulmani din

Romania, Ed. Islam, Timisoara, 1998.

Coranul sau Traducerea sensurilor Coranului cel Sfant in limba romana. – Ed. a 4-a, rev. –

Bucuresti, Editura Islam, 2006.

Alexe, Pr. Conf. Stefan C., Situatia actula a crestinismului egiptean, in Ortodoxia, XXV (1973),

nr. 2.

Amiraux, Valerie, Restructuring political islam:transnational belonging and Muslims in France

and Germany, in Transnational political Islam: religion, ideology and power, editor

Karam A, Pluto Press, Londra, 2004.

Anghelescu, Nadia, Introducere in Islam, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993.

Babus, Pr. Dr. Emanoil, Bizant si islam in Evul Mediu, Ed. Sofia, Bucuresti, 2003.

Bara, Maria, Relatii interetnice dintre crestinii ortodocsi si musulmani in Dobrogea. Studiu de

caz: Medgidia si Cobadin, Interculturalia, 2011. (Philologica Jassyensia, An II, Nr. 1,

2006, p. 93-104)

Bastide, Henri de La, "Patru calatorii in inima civilizatiilor", Meridiane, Bucuresti, 1994.

Brown. Peter, Intemeierea crestinismului occidental, trad. de Hans Neumann, Ed. Polirom, Iasi,

2002.

Cardini, Franco, Europa si Islamul. Istoria unei neintelegeri, trad. de Dragos Cojocaru, Ed.

Polirom, Iasi, 2002.

Cavannaugh, William T., Peter Scott, The Blackwell Companion Political Theology, Blackwell,

Malden and Oxford, 2007.

Chase, R., Emily Hill, Paul Kennedy, "Pivotal States and US Strategy", in "Foreign Affairs",

January February, Vol. 75, No 1, 1996.

Dassetto Felice & G. Nonneman, Islam in Belgium and the Netherlands. Towards a typology of

„transplanted” Islam, in Gerd Nonneman, Timothy Niblokc & Bogdan Szajkowski

(EDS), Muslim Communities in the New Europe, Ithica Press 1996, pp.187-218.

Delcambre, Anne-Marie, Islamul, editia a III-a, Ed. C.N.A. „Coresi” S.A., Bucuresti, 1999.

Dinu, Mihai-Stefan, Rolul religiei in constructia viitoarei Europe, Editura Universitatii

Nationale de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2009.

Dobrescu, Prot. univ. dr. Paul Asistent univ. drd. Alina Bargauanu, Geopolitica, Bucuresti –

2001.

Duncan, B. MacDonald, Development of Muslim Theology, Jurisprudence and Constitutional

Theory, Darf Publishers Limited, London, 1985.

Eliade, Mircea, Istoria Credintelor si ideilor religioase, vol. III, trad. de Cezar Baltag, Ed.

Siintifica, Bucuresti, 1991.

Invataturile profetului Mohammed, trad. de Serghei Maniu, Ed. Antet, Filipestii de Targ,

Prahova, f. a.

Jean, Flori, Razboi sfant, Jihad, Cruciada. Violenta si religie in crestinism si islam, trad. din

franceza de Felicia Adreca, Ed. Cartier, Chisinau, 2003.

Lentner, H.H., "International Politics. Theory and Practice", West Publishing Company, 1997.

Mérad, Ali, Islamul contemporan, trad. Gheorghe Titeica, Ed. Corint, Bucuresti, 2003.

Michel Aimé, Metanoia. Fenomene fizice ale misticismului, traducere de Radu I. Petrescu,

Nemira, 1994.

Mihai-Stefan Dinu, Rolul religiei in constructia viitoarei Europe, Editura Universitatii Nationale

de Aparare „Carol I” Bucuresti, 2009.

Muhammad Azizullah, Glimpses of the Hadith, The Crescent Publications, f.l., 1972.

Nica, Arhim. Antim, Misionarismul crestin intre mahomedani in Orientul Apropiat, lucrare de

doctorat, Tipografia Eparhiala Balti, 1939.

Nuredin, Prof. Univ. Dr. Ibram, Comunitatea musulmana din Dobrogea. Repere de viata

spirituala. Viata religioasa si invatamant in limba materna. Edit. Ex Ponto. 1998

Nuredin, Prof. Univ. Dr. Ibram, Musulmanii din Romania, Edit. Golden, Constanta, 2007.

Peters, F. E., Mahomed si originile Islamului, trad. de Genoveva Bolea, Ed. Arc, Chisinau, 2003.

Raymond Le Coz, in Jean Damascène, ‹Hérésie 100›. L’Islam, in Écrits sur l’Islam,

présentation, commentaires et traduction par Raymond Le Coz, in col. Sources

Chrétiennes, No 383.

Remete, Pr. conf. dr. George, Contributii la studiul Istoriei Bisericii Universale. Vol. I, Ed.

Reintregirea, Alba Iulia, 2001.

Roman, Prof. dr. Viorel, consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania,

„Islamizarea europei sau crestinarea turcilor?”, Revista Agero, Stutgart, 9 Ianuarie,

2011.

Rourke, J. T., "International Politics on the World Stage ", Seventh Edition, edition Duskin/Mc

Grow-Hill, 1999.

Rus, Drd. Remus, Scrierile sacre ale marilor religii, in Ortodoxia, XXV(1973), nr. 1.

Sandu, Dan, Un singur Dumnezeu? Monahismul crestin si sufismul islamic: interferente, Ed.

Panfilius, Iasi, 2002.

Shadid, W. A. R., P. S. van Koningsveld, Religious Freedom and the Position of Islam in

Western Europe: Opportunities and Obstacles in the Acquisition of Equal Rights (with an

Extensive Bibliography), Peeters Publishers, 1995.

Soare, Pr. Magist. Dumitru, Conceptia despre sfintenie in Islamism si Crestinism, in Ortodoxia,

IX(1957), nr. 3.

Soheib Bencheikh el Hocine, Prezentarea Islamului, in vol. Marile religii ale lumii, coordonator

Philippe Gaudin, trad. Sanda Aronescu, Ed. Orizonturi, Bucuresti, f. a.

Sookhdeo, Patrick, Ghidul crestinului in religia islamica: ce trebuie sa stie crestinul despre

aceasta religie, trad.: Dorin Pantea. – Oradea, Faclia, 2003, p. 58.

Sourdel, Dominique, Istoria arabilor, trad. Ioana Cojocariu, Ed. Corint, Bucuresti, 2001.

Tesu, Pr. Ioan C., Vise, vedenii, descoperiri. Criterii duhovnicesti de discernere, Ed. „Credinta

stramoseasca”, Iasi, 2003.

Toynbee, A. J., "Studiu asupra istoriei. Sinteza a volumelor VII-X de DC Somervell", Humanitas,

Bucuresti, 1997.

Vasilescu, Diac. Prof. Emilian, Marile religii crestine actuale, in ST, XXVI (1974), nr. 1-2.

Vasilescu, Diac. Prof. Emilian, Sfanta Scriptura si literatura sacra a celorlalte religii, in

Ortodoxia, VII (1955), nr. 3.

Vasilescu, Diac. Prof. Emilian, Starea actuala a Islamismului, in ST, VIII (1956), nr. 3-4.