Download - Referat Regimuri Matrimoniale.doc
UNIVERSITATEA "DANUBIUS" GALATI
FACULTATEA DE DREPT CURSURI POSTUNIVERSITARE
FORMA DE ORGANIZARE: MASTERAT
SPECIALIZAREA: DREPT COMUNITAR EUROPEAN
Forma de învăţământ: zi, ANUL I
Anul universitar 2007/2008
REFERAT CU TEMA: REGLEMENTAREA JURIDICA A
RAPORTURILOR PATRIMONIALE
DISCIPLINA : REGIMURI MATRIMONIALE ÎN
SISTEME DE DREPT EUROPENE
TITULARUL DISCIPLINEI : CONF.UNIV.DR. GABRIELA
LUPSAN
MASTERAND,
NICOLETA BEJAN (BUZATU)
1
CUPRINS
Capitolul I
1.1 - Consideratii generale
1. 2 - Obligativitatea comunitatii de bunuri
Capitolul II Bunurile soţilor
Secţiunea I Noţiunea şi categoriile de bunuri
Secţiunea a II-a Bunurile comune
1. Criterii legale pentru determinarea bunurilor comune
2. Noţiunea de dobândire
3. Rata dobândirii bunurilor
Secţiunea a III-a Modurile de dobândire a bunurilor comune
1. Modalităţi
2. Exceptie
Secţiunea a IV-a Întinderea comunităţii de bunuri
1. Sfera bunurilor comune
2. Imobile comune
3. Înscrierea proprietăţii comune în cartea funciară
4. Clădirile construite de soţi pe terenul unuia dintre ei
5. Construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a ambilor soţi
6. Clădirile construite de soţi pe terenul altei persoane
7. Clădirile construite de soţ pe un teren atribuit de stat în folosinţă
8. Bunurile dobândite cu ajutorul creditelor
9. Dreptul de folosinţă locativă
2
10. Bunuri cumpărate cu plata în rate
11. Dreptul de creanţă
12. Fructele, veniturile şi producţiile
13. Veniturile de muncă
Secţiunea a V-a Bunurile proprii
1. Precizări cu privire la categoriile de bunuri proprii
2. Analiza articolului 31 din Codul Familiei
3. Dovada bunurilor comune şi proprii
3
Capitolul I
1.1 - Consideratii generale
In Dreptul roman, notiunea de regim matrimonial desemneaza regimul juridic al
bunurilor sotilor, cu alte cuvinte, totalitatea normelor juridice ce reglementeaza relatiile dintre
soti cu privire la bunurile lor.
Regimurile matrimoniale se pot clasifica dupa mai multe criterii. Astfel, dupa izvorul lor,
regimurile matrimoniale sunt legale, atunci cand sunt stabilite prin lege, sau conventionale,
atunci cand sunt stabilite prin conventie. Dupa structura lor, regimurile matrimoniale sunt de
comunitate universala sau partiala de bunuri si de separatie.
De asemenea, exista regimuri matrimoniale eclectice, care îmbină separatia de bunuri în
timpul casatoriei cu principiul comunitar care se manifesta la desfacerea acesteia. Regimurile
matrimoniale pot fi imuabile sau muabile, dupa cum se pot modifica sau nu în timpul casatoriei.
In ce priveste finalitatea raporturilor matrimoniale între soti, masa de bunuri ce constituie
comunitatea de bunuri a sotilor este destinata realizarii sarcinilor casatoriei. Regimul
matrimonial reglementeaza atat comunitatea de bunuri, cat si bunurile proprii fiecarui sot, ceea
ce înseamna ca raporturile matrimoniale sunt subordonate raporturilor personale ce decurg din
casatorie în vederea desavarsirii acesteia ca uniune de persoane întemeiata pe prietenie si
afectiune reciproca.
1. 2 - Obligativitatea comunitatii de bunuri
Comunitatea de bunuri este reglementata în Codul familiei, în cuprinsul art. 30, care
precizeaza ca sunt bunuri comune ale sotilor acele bunuri care au fost dobandite de oricare dintre
ei în timpul casatoriei, iar în art. 31 din Codul familiei se face precizarea ca numai anumite
bunuri prevazute limitativ de acest text sunt bunuri proprii fiecaruia dintre soti.
4
Avand în vedere dispozitiile art. 30 si 31, putem afirma ca în Dreptul nostru este
recunoscut numai regimul matrimonial al comunitatii de bunuri, separatia de bunuri dintre soti
existand numai ca o exceptie de la acesta. Regimul matrimonial al comunitatii de bunuri fiind
stabilit de lege, este deci un regim matrimonial legal, obligatoriu, sotii neputand sa se supuna
unui regim matrimonial conventional. De altfel, art. 30, C. fam. arata expres ca orice conventie
în ce priveste comunitatea de bunuri contrara regimului instituit prin normele dreptului familiei
este nula.
In ce priveste obligatia de a suporta cheltuielile casatoriei, aceasta este consacrata de art.
29, C. fam., care stipuleaza ca "sotii sunt obligati sa contribuie, în raport cu mijloacele fiecaruia,
la cheltuielile casatoriei". Indatorirea de a suporta cheltuielile casatoriei îsi gaseste concretizarea
în satisfacerea trebuintelor obisnuite ale traiului în comun, trebuinte de ordin material si spiritual
atat pentru soti, cat si pentru copiii rezultati din casatorie.
In acest sens, din prevederile art. 29, conform carora sotii sunt obligati sa contribuie la
cheltuielile casatoriei "în raport cu mijloacele fiecaruia", se întelege, implicit, ca aceste cheltuieli
se acopera atat din bunurile comune, cat si din bunurile proprii ale sotilor, neavand relevanta
cuantumul aportului material adus de fiecare dintre soti. In acest sens, un argument îl constituie
si faptul ca munca depusa de femeie în gospodarie si pentru cresterea si educarea copiilor este
considerata ca fiind aport la sarcinile casatoriei.
In aceasta privinta, este de retinut si faptul ca notiunea de cheltuieli sau sarcini ale
casniciei nu se reduce la întelesul de cheltuieli necesare pentru ducerea traiului în comun si de
gospodarire în comun a sotilor, ci îsi extinde sfera îngloband si cheltuielile necesare pentru
cresterea, educarea si pregatirea profesionala a copiilor, iar cand situatia este de asemenea natura,
include si cheltuielile necesare pentru întretinerea sotului aflat în incapacitate de a munci. In
sfera obligatiei sotilor de a suporta cheltuielile casatoriei se includ si alte doua obligatii ce sunt
distinct reglementate prin lege.
5
In acest sens, art. 107, C. fam. reglementeaza obligatia unilaterala a parintilor de a-si
întretine copiii minori. Aceasta obligatie ramane în sfera obligatiei de a suporta cheltuielile
casatoriei care incumba sotilor numai pe o perioada de timp limitata, adica numai pe perioada
minoritatii, perioada în care actioneaza prezumtia legala de stare de nevoie instituita prin art. 86,
alin. 2 din C. fam. In ce priveste obligarea la suportarea cheltuielilor necesare pentru întretinerea
sotului aflat în incapacitate de a munci, aceasta exista numai în conditiile starii de nevoie a
sotului care este în imposibilitate de a munci (art. 86, alin. 2, C. fam.).
CAPITOLUL II BUNURILE SOŢILOR
Secţiunea I Noţiunea şi categoriile de bunuri
În dreptul familiei, ca şi în dreptul civil, noţiunea de bun are aceeaşi accepţiune, în
sensul că ea cuprinde totalitatea drepturilor reale şi de creanţă.
Deşi legea foloseşte termenul de bun ori de lucru nu dă definiţia lui. Astfel, articolul
480 din Codul Civil dispune că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune
de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege, iar în articolul 963
din Codul Civil precizează că numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.
În sens juridic, termenul bun are două accepţiuni:
a) stricto-sensu reprezintă bunurile ce pot face obiectul de drepturi şi obligaţii
patrimoniale;
b) lato-sensu se desemnează lucrurile, operele de creaţie intelectuală precum şi
energia de orice fel ca obiecte ale drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, cât şi
drepturile şi acţiunile privitoare la bunuri în accepţiunea restrânsă.
6
Prin articolele 461-474 din Codul Civil legiuitorul face clasificarea bunurilor mobile şi
imobile, iar în articolele 30 şi 31 din Codul Familiei patrimoniul soţilor se compune din două
categorii de bunuri şi anume: bunuri comune ambilor soţi şi bunuri proprii fiecăruia dintre ei.
Secţiunea a II-a Bunurile comune
1. Criterii legale pentru determinarea bunurilor comune
Pentru determinarea conţinutului noţiunii de bun comun se folosesc trei criterii ce îşi au
izvorul în prevederile articolului 30 din Codul Familiei:
a) bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre soţi;
b) dobândirea bunului să fi avut loc în timpul căsătoriei;
c) bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri prevăzute de articolul 31 din Codul
Familiei considerate bunuri proprii.
Bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt considerate a fi comune în condiţiile
arătate, deoarece legea presupune că ambii soţi au avut o contribuţie la această dobândire.
Contribuţia poate fi directă, constând în muncă sau mijloace ale ambilor soţi sau indirectă, prin
economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie şi pentru
creşterea copiilor.1
În felul acesta comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei şi bunul dobândit
de oricare dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun dacă numai unul dintre ei a contribuit
efectiv la acea dobândire. Astfel, contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune este propusă
de lege, dar nu este o condiţie pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. De această
contribuţie se ţine seama pentru determinarea părţilor ce se cuvin soţilor în cazul împărţirii
bunurilor comune.2
1 A. Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1998, pag. 762 I. P. Filipescu, ., p. 51
7
2. Noţiunea de dobândire
Legiuitorul consideră ca fiind bunuri comune cele ce au intrat în patrimoniul soţilor
prin oricare din modurile de dobândire reglementate de legea civilă şi au fost achiziţionate prin
acte juridice oneroase. Pentru ca un bun să intre în categoria bunurilor comune este necesar ca
cel sau cei ce-l dobândesc să aibă calitatea de soţ. Această calitate se dobândeşte din momentul
încheierii căsătoriei şi încetează în momentul desfacerii ei.
Dacă căsătoria este desfăcută prin divorţ, momentul desfacerii ei şi cel al încetării
calităţii de soţ este cel al rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se s-a pronunţat
divorţul.
În baza articolului 39 alineatul 2 din Codul Familiei comunitatea de bunuri încetează
faţă de terţi numai la data când s-a făcut menţiunea despre divorţ pe marginea actului de
căsătorie sau când aceştia au luat la cunoştinţă despre divorţ pe altă cale.1
Până nu demult, în ceea ce priveşte practica de dinainte de 1989, a fost consacrată teza
conform căreia nu întregul bun era considerat a fi proprietate comună a soţilor ci numai partea
corespunzătoare ratelor achitate sub durata căsătoriei.
Teza a fost criticată în literatura juridică căci în conformitate cu prevederile Codului
Familie bunurile intră în comunitatea de bunuri la data achiziţionării lor, care este aceea a
încheierii contractului fiind indiferentă plata ulterioară a ratelor de preţ sau din împrumut.2
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin convenţii afectate de termen sunt bunuri
comune, iar cele înstrăinate în timpul căsătoriei tot prin astfel de convenţii nu mai fac parte din
comunitatea matrimonială.
Dacă convenţiile sunt efectuate sub condiţie, soluţia diferă după cum convenţia este
suspensivă sau rezolutorie.
Bunurile achiziţionate sub condiţie suspensivă nu vor fi considerate comune căci
realizarea condiţiei are efect retroactiv.
Achiziţionarea bunului sub condiţie rezolutorie în timpul căsătoriei va produce efecte
imediate devenind comun, iar realizarea condiţiei va desfiinţa cu efect retroactiv actul juridic.
1 Alexandru Bacaci, op. cit., p. 192 V. Georgescu, Incidenţa regimului comunităţii de bunuri între soţi cu regimul special
al locuinţelor construite sau cumpărate cu credite acordate de stat, în lumina practicii judiciare, în Legalitatea Populară, 1962, nr. 1
8
Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul înstrăinării unui bun comun printr-o convenţie afectată de
condiţie.
3. Rata dobândirii bunurilor
O problemă de maximă importanţă o are stabilirea datei la care s-a dobândit bunul, în
baza acestui criteriu făcându-se distincţia între bunul comun sau bunul propriu fiecăruia dintre
soţi. Aşa cum precizează Codul Familiei în articolul 30 bunurile dobândite în timpul căsătoriei
sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor.
În situaţia morţii fizice a unuia dintre soţi, bunul dobândit după data decesului de soţul
supravieţuitor va fi considerat bun propriu.
O altă situaţie ce poate apare este în cazul în care căsătoria ia sfârşit ca urmare a
declarării judecătoreşti a morţii, data încetării căsătoriei va coincide cu data morţii stabilită prin
hotărâre judecătorească. Bunurile dobândite de soţul în viaţă după această dată şi până la
rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte vor fi retroactiv considerate bunuri proprii
ale soţului supravieţuitor. Dacă se va constata însă că cel declarat mort prin hotărâre
judecătorească este în viaţă, comunitatea matrimonială va reînvia retroactiv.
Pentru situaţia anulării sau nulităţii căsătoriei bunurile achiziţionate vor fi considerate
proprii celui ce le-a dobândit.
În ceea ce priveşte situaţia căsătoriilor încheiate după punerea în aplicare a Codului
Familiei (1 februarie 1954), s-a stabilit că regimul juridic al bunurilor soţilor în acest caz este cel
stabilit de acest cod, iar bunurile vor fi comune, conform criteriilor arătate. În ceea ce priveşte
căsătoriile încheiate înainte de punerea în aplicare a Codului Familiei, deosebim, după cum
aceste căsătorii au fost în fiinţă la data intrării în vigoare a codului ori au încetat să existe înainte
de această dată.
9
Astfel, în primul caz, soţii sunt supuşi, în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, de la data
intrării în vigoare a Codului Familiei, dispoziţiilor acestuia, indiferent care a fost regimul lor
matrimonial, legal sau convenţional (art. 4 alineat 1 Decretul nr. 32 din 1954).
În al doilea caz, relaţiile patrimoniale dintre soţi nu sunt supuse prevederilor Codului
Familiei, ci regimului legal al separaţiei de bunuri.1
Stabilirea existenţei şi întinderii drepturilor soţilor asupra averii dobândite în timpul
căsătoriei desfăcute înainte de punerea în aplicare a Codului Familiei trebuie soluţionată în raport
cu prevederile legale în vigoare la acea dată, şi nu de dispoziţiile acestui cod, în acest sens
pronunţându-se şi practica judiciară.2
Cu toate acestea, chiar în perioada anterioară Codului Familiei, practica judiciară, în
virtutea principiului egalităţii dintre bărbat şi femeie (articolul 20 Constituţia din 1948 şi
articolul 83 Constituţia din 1952) şi sub influenţa principiilor de echitate a recunoscut dreptul
ambilor soţi asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Astfel, femeia, fără a se putea
prevala de prezumţia de comunitate, ca în sistemul Codului Familiei, avea posibilitatea să facă
proba contribuţiei ei efective la dobândirea bunurilor respective. În acest fel, în cazul căsătoriilor
desfăcute după data de 13 aprilie 1948, dar anterior datei de 1 februarie 1954, soţia divorţată era
îndreptăţită să ceară constatarea că bunurile dobândite în timpul căsătoriei pe numele fostului ei
soţ aparţin amândorura, potrivit muncii sau contribuţiei fiecăruia, instanţa urmând să stabilească
întinderea fiecăruia.3
De asemenea, încă de la acea dată, s-a recunoscut că munca femeii în gospodăriei este
considerată ca şi munca în producţie.4
Sub regimul separaţiei de bunuri, bunurile dobândite de fiecare dintre soţi sunt bunuri
exclusiv ale acestuia. Soţia care nu figurează în actul de cumpărare poate să facă dovada unor
simulaţii, fie cu privire la persoană, fie cu privire la preţ, dovedind, prin toate mijloacele legale,
că a contribuit efectiv la plata preţului şi că soţii au avut intenţia de a dobândi împreună bunul
respectiv.5
1 A. Pricopi, op. cit., p. 812 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 2360/19723 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1092/1965; Tribunalul Suprem, dec. civ. nr.
1531/19554 Fostul Tribunal Banat, dec. civ. nr. 2335/1949, în J. N., nr. 3, 1950, p. 4065 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 2210/1973
10
Secţiunea a III-a Modurile de dobândire a bunurilor comune
1. Modalităţi
Conform precizărilor Codului Familiei bunurile comune sunt cele dobândite în timpul
căsătoriei, indiferent de modul în care s-a făcut acest lucru, neavând relevanţă nici caracterul licit
sau ilicit al dobândirii. Astfel în baza articolului 32 litera d din Codul Familiei pe legiuitor nu-l
interesează decât în măsura în care acestea au sporit bunurile comune ale soţilor.
2. Excepţie
Cu caracter de excepţie, prin articolul 31 litera b din Codul Familiei au fost prevăzute
trei moduri de dobândire ce se încadrează categoriei de bunuri proprii. Este vorba de bunurile
dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie afară numai dacă dispunătorul a
prevăzut că ele vor fi comune.
Prin natura lor, actele cu titlu gratuit sunt incompatibile cu principiile ce guvernează
regimul comunităţii de bunuri conform căreia bunurile comune aparţin soţilor în raport cu
contribuţia fiecăruia la dobândirea lor, iar în acest caz neexistând contribuţia lor. Actele juridice
cu titlu gratuit sunt făcute în considerarea persoanei gratificate, deci au un caracter intuitu
personae. Bunurile dobândite prin donaţie şi legat sunt proprii pentru că nu se poate trece peste
voinţa chiar prezumtivă a celui care gratifică.
Bunurile devin comune dacă sunt dobândite în baza unui act juridic oneros sau printr-
un mod originar de dobândire; posesiunea de bună credinţă a unui mobil corporal sau
uzucapiunea construcţiilor.
11
Bunurile dobândite prin uzucapiune prescripţia achizitivă de 30 de ani se înscriu în
categoria bunurilor comune cu condiţia ca împlinirea a celei din urmă zi a termenului stabilit de
lege pentru dobândire să se situeze în timpul căsătoriei.
Deşi în literatura juridică s-a vehiculat ideea conform căreia momentul hotărâtor din
punct de vedere al comunităţii ar fi prima zi din care cel în cauză posedă cu intenţia de a dobândi
în baza efectului retroactiv al acestui mod de dobândire, totuşi această situaţie nu se poate aplica
relaţiilor dintre soţi.1
În cazul bunurilor dobândite prin uzucapiunea scurtă cu termen de 10 până la 20 de
ani, încadrarea lor în categoria bunurilor comune se face fără nici un dubiu chiar dacă dobândirea
imobilelor în această situaţie este condiţionată de existenţa justei cauze a bunei-credinţe.2[11]
Secţiunea a IV-a
Întinderea comunităţii de bunuri
1. Sfera bunurilor comune
Regimul comunităţii de bunuri reprezintă, prin efectul legii, constituirea unui grup de
bunuri ce aparţin ambilor soţi cu titlu de proprietate comună fără cote-părţi.
În sfera bunurilor comune intră orice lucruri care pot face obiect de drepturi şi obligaţii
patrimoniale şi drepturi reale privind bunurile respective. Deoarece în anumite situaţii la
calificarea unor bunuri ca fiind proprii sau comune, pentru anumite categorii de bunuri au fost
făcute precizări amănunţite.
2. Imobile comune
1 I. P. Filipescu, op. cit., p. 532 I. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, I. Eremia, Încheierea căsătoriei şi efectele ei,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1981, p. 83
12
Dobândirea cu titlu oneros în timpul căsătoriei a dreptului de proprietate asupra unui
imobil se încadrează sferei bunurilor comune chiar dacă din actul de dobândire ar rezulta că
numai unul dintre soţi este titularul dreptului respectiv. Conform articolului 35 în cazul actelor
de dobândire legea nu impune consimţământul expres al ambilor soţi prezumând că soţul ce
încheie actul a primit mandat în acest sens din partea celuilalt soţ.
Drept regulă generală se impune soluţie dobândirii în virtutea legii şi împotriva actului
aparent exceptându-se cazurile generale conform cărora bunul dobândit constituie drept de
proprietate exclusivă a unuia dintre soţi.1
În cuprinsul actului prin care se dobândeşte un bun comun nu se poate admite
menţionarea cotelor-părţi în baza cărora fiecare soţ devine coproprietar căci, potrivit
reglementărilor generale bunul nu poate fi dobândit decât în proprietate devălmaşă.
3. Înscrierea proprietăţii comune în cartea funciară
Odată cu înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în cartea funciară s-ar
putea ivi situaţia ca numai unul dintre soţi să figureze ca titular exclusiv al dreptului înscris.
Înscrierea dreptului soţului asupra imobilului în cartea funciară este o condiţie pentru ca acel soţ
să dobândească bunul. Dar odată dobândit, bunul devine comun în temeiul legii, deşi înscrierea
în cartea funciară este numai pe numele unui soţ.
Contradicţia dintre situaţia juridică reală şi cea aparentă va putea fi oricând corectată
prin înscrierea dreptului celuilalt soţ, la cererea lor sau, în caz de neînţelegeri între ei, pe cale de
acţiune.2
Justa modificare în cartea funciară a proprietăţii comune a soţilor reprezintă o cale de
aducere la cunoştinţa terţilor a situaţiei juridice reale şi un mijloc de protejare împotriva acţiunii
de rectificare.
Prin legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară au fost aduse o serie de
modificări prevederilor existente până la acea dată în privinţa notificării proprietăţii.
Dreptul de proprietate precum şi celelalte drepturi asupra unui imobil se vor înscrie în
cartea funciară în baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil. Trebuie
1 I. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, I. Eremia, op. cit., p. 832 Al. Bacaci, op. cit., p. 20
13
precizat că legea prevede faptul că în cazul proprietăţii imobiliare comune sau în caz de
indiviziune şi se face înscrierea în cartea funciară a tuturor proprietarilor, iar în cazul proprietăţii
indivize se vor menţiona şi cotele fiecărui coproprietar.
4. Clădirile construite de soţi pe terenul unuia dintre ei
În cazul construcţiilor făcute de soţi pe terenul unui dintre ei apare un conflict între
prezumţia legală a comunităţii şi prezumţia legală cu caracter relativ conform căreia orice
construcţie, lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate conform articolului 492
Cod Civil a fi făcute de proprietarul acelui pământ până la proba contrarie.1
Dacă în general se aplică regula generală a accesiunii conform căreia coproprietarul
terenului dobândeşte proprietatea construcţiei, în raporturile dintre soţi se va ţine seama de regula
specifică regimului comunităţii.2
Pentru încadrarea clădirii în categoria bunurilor comune elementul determinant îl
reprezintă caracterul de bun propriu sau comun al sumelor de bani. Soţul care nu este
proprietarul terenului va dobândi nu numai dreptul de coproprietate asupra construcţiei, dar şi un
drept de folosinţă asupra terenului pe care s-a ridicat construcţia.3
O altă problemă se ridică în situaţia reparaţiilor sau lucrărilor de îmbunătăţire săvârşite
de ambii soţi la un imobil ce este proprietatea exclusivă a unuia dintre ei.
Tribunalul Suprem a statuat ideea că un asemenea bun va rămâne proprietatea exclusivă
a soţului în cauză, dar sporul de valoare va constitui bun comun al soţilor. De la această situaţie
există şi excepţia conform căreia, dacă prin reparaţiile şi îmbunătăţirile făcute bunul a devenit
unul nou, atunci se va considera că face parte din categoria bunurilor comune.
În cazul construcţiilor efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei deosebim mai multe
situaţii:
1. Un soţ ridică o construcţie ca mijloace ce fac parte din comunitatea de bunuri pe
terenul proprietatea celuilalt soţ şi consimţământul acestuia.
1 I. P. Filipescu, op. cit., p. 942 I. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, I. Eremia, op. cit., p. 843 I. P. Filipescu, op. cit., p. 94
14
În situaţia în care un soţ a construit cu mijloace bunuri comune pe terenul celuilalt soţ,
cu consimţământul acestuia, el poate dobândi un drept de superficie, între soţi stabilindu-se
următoarele raporturi:
- - soţul constructor dobândeşte ca superficiar, un drept de folosinţă asupra
acelui teren şi un drept de proprietate comună (împreună cu celălalt soţ) asupra construcţiei;
- - soţul, proprietarul terenului, rămâne proprietar exclusiv al terenului sau ce
continuă a fi bun propriu, dar terenul a fost grevat de dreptul de folosinţă al celuilalt soţ şi,
totodată, soţul proprietar al terenului dobândeşte, împreună cu celălalt soţ, dreptul de proprietate
asupra construcţiei care devine bun comun.
În acest sens, o construcţie nouă făcută pe terenul proprietate a unuia dintre soţi este
bun comun.1 În cazul construcţiei bun comun, ridicată pe terenul proprietate a soţului
neconstructor, în ceea ce priveşte terenul, nu se recunoaşte soţului constructor decât drept de
folosinţă.2
2. Un soţ ridică o construcţie cu mijloace ce fac parte din comunitatea de bunuri, pe
terenul proprietate a celuilalt soţ, fac consimţământul acestuia sau împotriva voinţei acestuia. În
acest caz soţul care a ridicat construcţia se găseşte în situaţia juridică a constructorului de rea
credinţă (articolul 494 Cod Civil), drepturile prevăzute de acest text şi nu construcţia constituind
bun comun.3
3. Ambii soţi ridică o construcţie cu mijloace ce fac parte din comunitatea de
bunuri, pe terenul proprietate a unuia dintre ei. În acest caz construcţia devine proprietate
comună a soţilor, iar soţul neproprietar al terenului dobândeşte asupra acestuia un drept de
superficie pentru partea aferentă construcţiei.4
4. Un soţ ridică o construcţie cu mijloace ce sunt bunuri proprii pe terenul
proprietate al celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia. În situaţia aceasta soţul constructor
1 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 2167/19712 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 566/1979; Tribunalul Suprem, dec. civ. nr.
1261/19823 Al. Bacaci,Viorica Dumitrache, Codruta Hageanu, op. cit., p. 214 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1746/1960
15
dobândeşte un drept de superficie, celălalt rămânând proprietarul terenului care continuă a fi bun
propriu, dar să fi grevat de dreptul de folosinţă cuprins în dreptul de superficie al soţului
constructor.
5. Un soţ ridică o construcţie cu mijloace ce sunt bunuri proprii pe terenul
proprietate al celuilalt soţ, fără consimţământul acestuia sau împotriva voinţei acestuia. În acest
caz, soţul constructor nu dobândeşte dreptul de superficie, urmând a se aplica articolul 494 Cod
Civil referitor la construcţie, plantaţiile şi lucrările aflate pe terenul altuia (accessorium sequitor
principale).1
5. Construcţii efectuate de soţi pe terenul proprietate a ambilor soţi
În acest caz deosebim următoarele situaţii:
1. Un soţ ridică o construcţie cu mijloace ce sunt bunuri proprii pe terenul bun
comun al ambilor soţi, cu consimţământul celuilalt soţ. În acest caz soţul constructor dobândeşte
dreptul de superficie, construcţia fiind bun propriu al soţului constructor.
2. Un soţ ridică o construcţie cu mijloace ce sunt bunuri proprii, pe terenul bun
comun al ambilor soţi, fără consimţământul celuilalt soţ. În acest caz soţul constructor are
drepturile prevăzute de articolul 404 Cod Civil, care sunt bun propriu, dar nu construcţia.
3. Un soţ ridică o construcţie cu mijloace ce sunt în parte bunuri comune şi în parte
bunuri proprii pe terenul bun comun al ambilor soţi, cu consimţământul ambilor soţi. În această
situaţie construcţia este, în mod corespunzător, atât bun comun, cât şi bun propriu, iar terenul
rămâne cum era înainte de efectuarea construcţiei şi anume bun comun.
6. Clădirile construite de soţi pe terenul altei persoane
Construcţia ridicată pe terenul altei persoane va aparţine, în temeiul regulii generale a
accesiunii, proprietarul terenului cu excepţia situaţiei în care soţii au construit pe baza învoirii cu
1 A. Pricopi, op. cit., p. 85
16
proprietarul sau conform unor prevederi legale. În aceste cazuri, dreptul de proprietate aparţine
soţilor şi proprietarului terenului pe care s-a ridicat construcţia, soţii dobândind ca bun comun un
drept de superficie asupra clădirii.
Prin legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului s-a interzis înstrăinarea sau
dobândirea prin acte juridice a terenurilor din perimetrul construibil al tuturor localităţilor fără să
se precizeze că interdicţia priveşte doar dreptul de proprietate sau şi alte drepturi reale. Mai mult
chiar, practica judiciară a stabilit că este oprită şi constituirea oricăror dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate.
Din punct de vedere juridic faptul edificării unei construcţii pe terenul aflat în
proprietatea unei terţe persoane presupune stabilirea dreptului ce revine constructorului.
Caracterizând dreptul constructorului, fosta instanţă supremă a pronunţat soluţii
contradictorii, apreciind uneori că ne aflăm în prezenţa unor drepturi personale şi nu reale, iar
alteori că este vorba de un drept de proprietate al constructorului asupra construcţiei edificate şi
un drept de folosinţă a terenului, drept ce nu poate fi pur şi simplu, urmând despăgubirea
proprietarului terenului.
În literatura juridică s-a apreciat că dispoziţiile articolului 494 Cod Civil sunt aplicabile
numai constructorului de bună credinţă după cum viciile titlului îi sunt sau nu cunoscute.1
Dacă construcţia este edificată de mai multe persoane împreună, ca în cazul soţilor,
partajul se va cere înainte ca proprietarul terenului să invoce dreptul său de accesiune.
Dacă unul dintre soţi solicită împărţirea bunurilor comune, iar iar în masa partajabilă se
află şi o asemenea construcţie, e necesară participarea la proces a proprietarului terenului pentru
a-şi exprima opţiunea, în sensul:2
a) proprietarul ternului doreşte preluarea construcţiei, invocând accesiunea, el va
fi obligat la despăgubiri în favoarea soţilor constructori potrivit articolului 494
Cod Civil, iar un drept de creanţă al soţilor va intra în masa partajabilă;
b) proprietarul terenului refuză preluarea construcţiei, instanţa sa dispune
obligarea soţiilor constructori de rea-credinţă la desfiinţarea construcţiei pe
cheltuiala lor precum şi la plata unor daune-interese în mărirea prejudiciului
suferit de proprietarul terenului;
1 Al. Bacaci, op. cit., p. 46-472 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 386/1980
17
Alte situaţii existente în cazul acestor construcţii:
Construcţii ridicate de soţi în terenul unui terţ, proprietarul terenului nefiind
cunoscut sau manifestă lipsă de interes pentru preluarea construcţiei ridicate. În
situaţiile acestea proprietarul terenului are posibilitatea, potrivit articolului 488
şi următoarele din Cod Civil să invoce dreptul de proprietate prin accesiune
asupra construcţiei edificate de soţi (care sunt terţi) pe terenul său cu obligaţia
de a despăgubi pe soţii constructori, în condiţiile precizate (art. 494 Cod Civil
sau convenţiile părţilor).1 Drepturile soţilor constructori pe terenul altuia
constituie bun comun al acestora, iar după legile nr. 18/1991 şi nr. 50/1991
proprietarul terenului pot constitui un drept de superficie în folosul
constructorului.
Construcţii ridicate de soţi pe terenul proprietate a părinţilor unuia dintre ei, cu
consimţământul acestora. Conform unei opinii se consideră că în acest caz
copiii dobândesc un drept de superficie, iar după o altă părere se consideră că nu
dobândesc copiii decât un drept de creanţă în legătură cu construcţia. Potrivit
legilor nr. 18/1991 şi nr. 50/1991 copiii pot dobândi un drept de superficie în
condiţiile Dreptului comun.2
7. Clădirile construite de soţ pe un teren atribuit de stat în folosinţă
În baza legii nr. 4/1973 modificată şi republicată la 31 decembrie 1980 şi în prezent
abrogată prin legea nr. 50/1991 statul a atribuit cetăţenilor terenuri în folosinţă ajutându-i astfel
în construirea de locuinţe proprietate personală.
Prin natura juridică a dreptului asupra construcţiei în literatura de specialitate au existat
numeroase discuţii ajungându-se, în final, la soluţia dată prin decizie de îndrumare a Tribunalului
Suprem să se considere că ne aflăm în faţa unui drept de proprietate asupra clădirii, diferit de
1 I. P. Filipescu, op. cit., p. 1012 A. Pricopi, op. cit., p. 86.
18
dreptul de folosinţă asupra terenului, ambele alcătuind un drept complex în care fiecare îşi
păstrează natura juridică proprie.1
Dreptul de folosinţă a terenului are caracter accesoriu faţă de clădire, fiind un drept
opozabil erga omnes, inclusiv statului, şi conferind titularului său posesia, folosinţa şi în aceste
limite dispoziţia asupra terenului.
Dreptul de folosinţă se va înstrăina odată cu construcţia, mai precis în momentul în care
se transmite dreptul de proprietate asupra construcţiei.
În situaţia în care construcţia este un bun comun, dreptul de folosinţă asupra terenului
născut în baza unui act administrativ, are acelaşi caracter.2
Conform legii nr. 50/1991 există posibilitatea concesionării terenurilor atribuite
persoanelor fizice pentru construcţii, prin licitaţie publică sau fără licitaţii.
Acest drept de concesiune asupra terenului va fi propriu sau comun, după cum locuinţa
face parte din categoria bunurilor comune sau proprii fiecărui soţ.
Concesiunea se va face cu plată astfel ca preţul terenului să fie recuperat în 25 de ani,
legea stabilind totodată şi suprafaţa terenului concesionat.
În conformitate cu articolul 37 al legii mai sus menţionate, dreptul de concesiune
asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcţiei pentru
realizarea căreia a fost construit.3
8. Bunurile dobândite cu ajutorul creditelor
Statul acordă un sprijin substanţial sub formă de credite pentru construirea locuinţelor
proprietate personală. În această situaţie se va aplica prezumţia comunităţii indiferent dacă
împrumutul este acordat ambilor soţi sau unuia dintre ei.
1 V. Georgescu, Natura juridică a dreptului locuinţei construite sau cumpărate cu credite acordate de stat; în S.C.J., nr. 1, 1958, p. 276; P. Anca, op. cit., p. 101; Al. Bacaci, op. cit., p. 51
2 I. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, I. Eremia , Încheierea căsătoriei şi urmările ei.
3 I. P. Filipescu, op. cit., p. 105
19
Conform Deciziei Tribunalului Suprem1 sunt cuprinse în categoria bunurilor comune
atât sumele efectiv achitate pentru dobândirea imobilului, cât şi valoarea lui integrală, căci
proprietatea bunului construit prin valorificarea creditelor de stat se dobândeşte odată cu �predarea bunului, iar nu la executarea integrală a contractului de împrumut. Aceeaşi soluţie se va
aplica şi în cazul bunurilor mobile dobândite din împrumuturi contractate căci nu are relevanţă
natura mobilă şi imobilă a bunului.2
9. Dreptul de folosinţă locativă
Natura judiciară a dreptului de folosinţă locativă ce rezultă din încheierea unui contract
de închiriere a unei locuinţe reprezintă o problemă cu multiple valenţe.
Dreptul de folosinţă născut dintr-un astfel de contract îmbracă forma unui drept real cu
toate consecinţele juridice pe care le impune catalogarea sa din punct de vedere al regimului
comunităţii.
Conform legii nr. 5/1973 abrogată prin legea nr. 114/1996, locuinţa se dă în folosinţa
titularului contractului de închiriere şi membrilor familiei sale ce vor fi nominalizaţi în contract
astfel încât dreptul de folosinţă aparţine soţilor şi membrilor familiei ce sunt prevăzuţi în mod
expres de lege.
Prin lege3 au fost stabilite trei categorii care au dreptul cu prioritate la dobândirea de
locuinţe din fondurile speciale ale consiliilor locale, printre aceştia fiind prevăzuţi în mod special
tinerii căsătoriţi, care la data contractării locuinţei au fiecare vârsta până la 35 de ani.
Chiar dacă, conform Codului Familiei, dreptul rezultând dintr-un contract de închiriere
nu poate fi considerat bun comun cât timp s-a născut înainte de data încheierii căsătoriei, legea
dă un drept propriu de folosinţă a locuinţei şi soţului, nu numai titularului contractului de
închiriere, neţinând cont de momentul încheierii contractului în cauză adică anterior căsătoriei
sau după săvârşirea ei.4 În temeiul prezumţiei de comunitate dreptul patrimonial ce rezultă dintr-
un contract de închiriere, încheiat în timpul căsătoriei trebuie să fie considerat bun comun al
1 Decizia nr. 2697/1974 a Tribunalului Suprem2 I. P. Filipescu, op. cit., p. 111.3 Legea nr. 114/19964 Al. Bacaci, op. cit., p. 51
20
soţilor numai dacă un soţ nu poate fi prevăzut nominal în contractul încheiat de celălalt soţ
deoarece locuieşte în altă localitate. În toate celelalte cazuri, însă, soţul dobândeşte dreptul de
folosinţă alături de ceilalţi membri ai familiei titularului de contract, dreptul respectiv deşi
calificat ca bun comun nu este supus regimului comunităţii. Această situaţie apare deoarece un
astfel de drept, conform reglementărilor legale, aparţine în egală măsură soţilor, dar şi celorlalţi
membri ai familiei.
În cazul în care contractul de închiriere este supus dispoziţiilor Codului Civil, dreptul
astfel rezultat va fi considerat bun propriu sau bun comun după cum contractul a fost încheiat
înainte sau în timpul căsătoriei. Astfel, dreptul de folosinţă asupra locuinţei este bun comun dacă
contractul de închiriere s-a încheiat în timpul căsătoriei şi este bun propriu dacă acesta s-a
încheiat înainte de căsătorie.1
10. Bunuri cumpărate cu plata în rate
Bunurile sunt comune dacă data contractului de vânzare cumpărare cu plata preţului în
rate se situează în timpul căsătoriei şi sunt proprii unui astfel de contract, dacă este anterioară sau
ulterioară căsătoriei.
Astfel, bunurile cumpărate înainte de încheierea căsătoriei, în rate, sunt bunuri proprii,
iar faptul că o parte din rate au fost plătite în timpul căsătoriei trebuie avut în vedere la stabilirea
cotelor părţii.
În mod corespunzător, bunurile cumpărate în rate în timpul căsătoriei sunt comune, iar
faptul că o parte din rate se achită după desfacerea sau încetarea căsătoriei prezintă importanţă
numai pentru stabilirea cotelor părţi.2
11. Dreptul de creanţă
1 P. Anca, Structura juridică a dreptului de folosinţă privind suprafaţa locativă, în S.C.J., nr. 1, 1956, p. 105; Al. Bacaci, op. cit., p. 56.
2 A. Pricopi, op. cit., p. 89
21
Prezumţia comunităţii se aplică tuturor tipurilor de bunuri dobândite în timpul
căsătoriei indiferent de natura lor. Astfel, drepturile reale ca şi drepturile de creanţă sunt supuse
regimului comunităţii din momentul dobândirii lor. În cadrul acestei concepţii prin decizia nr.
895/1963 a Tribunalului Suprem s-a statuat ideea că preţul obţinut din vânzarea unui bun are
acelaşi caracter nu numai după ce a fost încasat, ci, dimpotrivă şi în timpul în care formează
obiectul dreptului de creanţă.
Prin decizia Tribunalului Suprem s-a hotărât că regimul juridic instituit de lege cu
privire la depunerile C.E.C. nu poate să schimbe natura juridică a sumelor depuse care urmează a
fi socotite bunuri comune sau bunuri proprii după cum se încadrează în dispoziţiile respective din
Codul Familiei.
Astfel, sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei în măsura în care nu constituie un
bun propriu sau valoarea de înlocuire a unui asemenea bun se încadrează în categoria bunurilor
comune chiar dacă se află depuse la C.E.C. pe numele unuia dintre soţi.
12. Fructele, veniturile şi producţiile
O altă categorie de bunuri care a suscitat soluţii juridice deosebite în privinţa aplicării
prezumţiei de comunitate, o reprezintă fructele şi veniturile proprii produse de bunurile proprii
ale unuia dintre soţi. Contradicţiile care sunt rezultatul prevederilor Codului Civil care
menţionează ca mod de dobândire legală a accesiunii. În baza acestei reguli, fructele ar trebui să
fie dobândite exclusiv de soţul proprietar al bunurilor respective.
Instanţele judecătoreşti au înlăturat aplicarea regulii accesiunii hotărând că fructele din
această categorie să fie considerate bunuri comune potrivit prezumţiei comunităţii în măsura în
care bunurile dobândite în orice mod prevăzut de lege în timpul căsătoriei sunt considerate
bunuri comune şi nu se încadrează în categoria excepţiilor.
Fructele bunurilor proprii dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune pentru că:
sunt distincte de bunul ce le produce, nefiind menţionate de articolul 31 din Codul
Familiei;
calitatea de bun comun nu este condiţionată de modul în care este dobândit ceea ce
înseamnă că articolul 483 din Codul Civil privind accesiunea nu poate fi reţinut;
22
Codul Civil este legea generală cu privire la regimul bunurilor reprezentând dreptul
comun, în timp ce Codul Familiei este legea specială care derogă de la dreptul comun
căci „specialia generalibus derogant”;
fructele nu micşorează substanţa bunului nedevenind deci bun propriu în temeiul
subroganţei reale cu titlu universal prevăzut de articolul 31, litera f din Codul Familiei.1
Există cazuri în care fructele bunurilor proprii sunt proprii pentru următoarele motive:
articolul 31 din Codul Familiei prevede categoria de bunuri ce sunt proprii însemnând că
întregul drept pe care îl are fiecare soţ asupra lucrurilor ce fac parte din categoriile
enunţate în text are caracter propriu. A considera în această situaţie că fructele bunurilor
proprii sunt bunuri comune înseamnă a admite că soţul proprietarului bunurilor proprii e
lipsit parţial de folosinţa acestora.
dacă se admite soluţia în sensul în care ambii soţi ar avea dreptul la fructele bunurilor
proprii, atunci potrivit regulii „ubi emolumentum ibi onus” ar însemna că cheltuielile
pentru valorificarea acestor bunuri şi producerea fructelor să fie în sarcina comunităţii
putând fi urmărite, însă Codul Familiei prevede că doar cheltuielile ce se fac cu
administrarea bunurilor comune pot fi urmărite asupra comunităţii;2
legea prevede că sunt bunuri comune cele dobândite în timpul căsătoriei cu contribuţia
ambilor soţi, iar fructele bunurilor proprii nu corespund acestei cerinţe;
fructele bunurilor proprii sunt bunuri comune, o soluţie contrară prevederilor articolului
29 din Codul Familiei care obligă pe soţi să contribuie la sarcinile căsătoriei, precum şi la
obligaţia de întreţinere între soţi. Aceste fructe sunt proprii, dar folosinţa este un exerciţiu
normal al dreptului de proprietate.
1 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 785 din 24 martie 1973, în C.D., 1973, p. 2432 ] I. P. Filipescu, op. cit., p. 121
23
Prezumţia comunităţii a fost aplicată atât fructelor cât şi veniturilor după cum soţul le-a
cules sau perceput în baza unui drept de proprietate de uzufruct, creanţă sau în calitate de simplu
posesor.
Productele care reprezintă valoarea de înlocuire a bunurilor respective sunt considerate
bunuri proprii sau comune după categoria din care au rezultat
13. Veniturile de muncă
Calificarea veniturilor din muncă în bun propriu sau bun comun al soţiilor a provocat
controverse foarte aprinse deoarece noţiunea nu are un conţinut unic din punct de vedere juridic.
Dreptul la retribuţia cuvenită celor încadraţi în muncă se naşte în temeiul activităţii
prestate sub forma unui drept de creanţă pentru ca apoi să devină prin încasare un drept de
proprietate. Deci, retribuţia trece succesiv din categoria drepturilor de creanţă în categoria
drepturilor reale.
Încadrarea veniturilor din muncă în categoria bunurilor comune după încasare are rolul
de a scoate în evidenţă principiul egalităţii soţilor sub aspect patrimonial. Cât timp retribuţia
constituie un drept de creanţă sunt aplicabile normele codului muncii şi unele dispoziţii din codul
de procedură civilă, iar după încasarea veniturilor normele comunităţii.
Calificarea dualistă a veniturilor provenite din muncă se va aplica şi sumelor pe care
unul dintre soţi le primeşte cu titlu de pensii pentru munca prestată în trecut. În categoria
veniturilor din muncă se încadrează şi renumeraţia cuvenită în virtutea dreptului de autor care
deşi reprezintă rodul muncii al activităţii de creaţie intelectuală se deosebeşte de celelalte � �categorii de venituri de muncă, onorariul de autor depinzând de valoarea creaţiei sale.
O. Căpăţână în analiza acestui drept a pus în evidenţă natura lui complexă ce constă
dintr-un mănunchi de drepturi personale nepatrimoniale şi de drepturi patrimoniale strâns legate
între ele.
În timp ce opera de creaţie intelectuală în sine se clasifică în categoria bunurilor proprii
ale autorului, renumeraţia cuvenită lui sau despăgubirilor ce se datorează în cazul folosirii fără
drept a operei sale sunt susceptibile a se încadra în categoria bunurilor comune.
Deci renumeraţia devine bun comun dacă data plăţii se face în timpul căsătoriei.1
1 A. Pricopi, op. cit., p. 83
24
25
Secţiunea a V-a Bunurile proprii
1. Precizări cu privire la categoriile de bunuri proprii
Conform articolului 31 din Codul Familiei bunurile proprii ce nu sunt supuse regimului
comunităţii sunt determinate fie în funcţie de natura, destinaţia, valoarea lor, fie, în funcţie de
data sau modul în care au fost dobândite.
Calificarea unui bun drept bun propriu poate fi retroactiv schimbată în cazul declaraţiei
morţii unuia dintre soţi, când ulterior se rectifică data stabilită ca fiind a decesului, se anulează
hotărârea declarativă oricând, înainte de anularea hotărârii, soţul dispărutului se recăsătoreşte.
Articolul 31 din Codul Familiei precizează că următoarele categorii de bunuri sunt
proprii fiecărui soţ:
bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai
dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi;
bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea
bunuri;
indemnitatea de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei;
valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această
valoare.
2. Analiza articolului 31 din Codul Familiei
Pornind de la faptul că articolul 30 alin. 1 din Codul Familiei prevede că bunurile
dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, rezultă că bunurile dobândite înainte de încheierea
căsătoriei sunt proprii deoarece acestea nu mai reprezintă rezultatul efortului comun al ambilor
soţi. Din acelaşi motiv sunt bunuri proprii şi cele dobândite după încetarea sau desfacerea
căsătoriei, deşi articolul 31 alineat 1 Codul Familiei nu le menţionează, soluţia rezultând din
26
articolul 30 alineat 1, acelaşi cod. De asemenea, bunul dobândit împreună de foştii soţi, deci
după desfacerea căsătoriei, este bun propriu, cei doi fiind coproprietari asupra lui.1
Articolul 31 litera b din Codul Familiei include în sfera bunurilor comune bunurile
dobândite prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor
fi comune. Aceste bunuri devin proprii, deşi sunt dobândite în timpul căsătoriei, datorită
caracterului personal al dobândirii lor.2
Bunurile proprii dobândite de către soţi în timpul căsătoriei în temeiul articolului 31
litera b din Codul Familiei, sunt cele obţinute separat de către fiecare dintre ei pe cale de
succesiune legală, succesiune testamentară sau donaţie între vii.
Articolul 31 litera b prevede însă, o excepţie exprimată prin precizarea afară numai
dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune.
Deoarece nu se cere ca declaraţia de voinţă a dispunătorului să fie expresă, în practică
se pot ivi următoarele situaţii:3
liberalitatea a fost făcută ambilor soţi cu menţiunea expresă ca bunul să devină comun,
deci bunul va fi comun;
liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, fără specificarea ca bunul să devină comun,
ipoteză în care bunul va fi comun;
liberalitatea a fost făcută numai unuia dintre soţi fără nici o menţiune, caz în care bunul
va fi propriu.
Legiuitorul a încadrat ca fiind bunuri proprii cele de uz personal datorită destinaţiilor
lor de folosire. Problema care s-a ridicat a fost aceea dacă este suficient pentru încadrarea unor
bunuri în această categorie � să se stabilească numai utilizarea lor la care sunt destinate sau este
necesară şi dovada că bunurile în cauză sunt efectiv folosite pentru destinaţia lor.
Astfel s-a ajuns la părerea că numai folosinţa efectivă de către unul din soţi a lucrurilor
destinate uzului său personal sau executării profesiunii sale sunt de natură şi atribuie lor
calificarea drept bunuri proprii indiferent dacă ele au fost dobândite prin contribuţia ambilor soţi
sau numai a unuia intre ei. Totuşi nu pot fi considerate bunuri proprii obiectele de uz personal de
1 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 147 din 25 ianuarie 1979, în C.D., 1979, p. 1462 I. P. Filipescu, op. cit., p. 663 I. P. Filipescu, op. cit., p. 69
27
o valoare deosebită, precum bijuterii achiziţionate în scopul investiţiilor economiilor realizate în
timpul căsătoriei.1
Sunt considerate conform naturii lor ca fiind bunuri proprii manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi bunurile
dobândite cu titlu de premii sau recompensă.
Toate aceste categorii de bunuri au în comun faptul că sunt rodul creaţiei intelectuale,
lucrurile materiale în care se încorporează opera de creaţie.
Încadrarea în categoria bunurilor proprii a celor dobândite cu titlu de premii sau
recompensă a suscitat numeroase comentarii în sensul că mulţi autori sunt de părere că noul cod
ar trebui să le includă în sfera bunurilor comune şi acest lucru deoarece o atare exceptare de la
aplicarea regimului comunităţii nu este în concordanţă cu principiile ce guvernează acest regim.
Conform regimului comunităţii, veniturile realizate prin munca soţilor trebuie să
constituie bunurile lor comune chiar dacă este vorba de venituri obţinute în mod excepţional ca
în cazul celor dobândite cu titlu de premii sau recompensă.
Asigurarea de persoane, contractuală sau prin efectul legii, are un caracter personal şi,
prin urmare, în caz de realizare a riscului împotriva căruia unul din soţi s-a asigurat, indemnizaţia
de asigurare va fi şi ea, prin consecinţă, un bun propriu al acestuia. Tot astfel se califică şi
despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei unuia dintre soţi, ca urmare a faptei ilicite a
altei persoane.
Ceea ce reuneşte în aceeaşi categorie de bunuri proprii indemnizaţia de asigurare şi
despăgubirea este faptul că prin ambele se repară pagube intim legate de persoana celui vătămat.
Subrogarea reală nu se aplică pentru bunuri comune, ci numai pentru cele proprii. Dacă
prejudiciul este strâns legat de persoană, despăgubirea şi indemnizaţia sunt bunuri proprii.
Sunt bunuri proprii nu numai sumele încasate, ci şi creanţele în indemnitate şi în
despăgubire.2
Articolul 31 litera f din Codul Familiei încadrează în grupa bunurilor proprii valoarea
ce reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul şi care a trecut această valoare. Prin această
reglementare legiuitorul a urmărit să consacre aplicarea regulii subrogaţiei reale prin care se
conservă din punct de vedere valoric substanţa grupei bunurilor proprii şi totodată să împiedice
1 Tribunalul Suprem, dec. civ. nr. 1818 din 4 februarie 1978, în R.R.D., nr. 7, 1978, p. 46
2 Al. Bacaci, op. cit., p. 127
28
ca sumele de bani obţinute prin înstrăinarea unor astfel de bunuri să devină conform comunităţii,
bunuri comune.
Subrogaţia reală reprezintă acea regulă de drept ce îşi găseşte aplicarea în cazurile în
care, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, coexistă categorii de bunuri supuse unor reguli juridice
diferite. în practică poate apărea şi situaţia bunurilor mixte ce reprezintă în fapt, acel obiect
material ce încorporează bunuri din cele două categorii: proprii şi comune.
Un astfel de bun mixt poate fi imobilul bun propriu al unuia dintre soţi care în urma
reparaţiilor sau îmbunătăţirilor suferite a dobândit un spor de salvare ce urmează să fie considerat
bun comun al soţilor.
Problema ce se pune este cărui regim juridic i se încadrează bunurile mixte, având în
vedere că această categorie nu este reglementată de Codul Familiei, fiind o creaţie a practicii
judiciare. Mulţi autori sunt de părere că regimul comunităţii trebuie aplicat şi bunurilor mixte
având în vedere că doar acest regim poate ocroti interesele ambilor soţi.1
3. Dovada bunurilor comune şi proprii
Ţinând seama de faptul că în majoritatea cazurilor bunurile sunt dobândite în timpul
căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi, articolul 30 alineat 3 din Codul Familiei induce
prezumţia relativă de comunitate: « calitatea de bun comun nu trebuie dovedită. »
În baza acestei prezumţii, orice bun dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi,
se consideră comun câtă vreme nu se face dovada că este propriu, adică să se încadreze într-una
din categoriile prevăzute de articolul 31 din Codul Familiei.
Calitatea de bun propriu este dată de lege bunurilor, atât în raport cu natura sau
destinaţia lor, cât şi în funcţie de modul sau data dobândirii.
Administrarea unor probe care să susţină faptul că un anumit lucru este bun propriu,
presupun înlăturarea prezumţiei legale de comunitate.
1 P. Anca, „Încheierea căsătoriei şi efectele ei”, Bucureşti, Ed. Academiei, 1981, p. 122
29
Decretul nr. 32/1954 la articolul 5 a prevăzut faptul că dovada calităţii de bun propriu
se va face « între soţi, prin orice mijloc de probă, iar în cazul căsătoriilor încheiate înainte de
introducerea în vigoare a Codului Familiei de toţi cei interesaţi prin orice mijloc de probă, chiar
faţă de cel de al treilea ».
Această reglementare, mai ales în raporturile dintre soţi, în privinţa succesorilor lor
universali sau cu titlu universal şi al creditorilor chirografici a suscitat o serie de îndoieli având
în vedere că reprezintă o derogare de la regulile dreptului comun, referitor la sistemul
probaţiunii.
După cum se ştie, înlocuirea unui înscris autentic şi obţinerea unei autorizaţii prealabile
din partea organelor administrative, constituie condiţia necesară şi imperativă pentru chiar
valabilitatea actelor juridice, ori soţii nu pot eluda sau restrânge aplicarea regimului comunităţii
prin convenţii sau declaraţii unilaterale în care să recunoască că anumite bunuri sunt proprietate
personală a unuia dintre ei.
Pentru a stabili că un anumit bun este proprietatea unuia dintre soţi, se pot folosi orice
mijloace de dovadă atunci când este vorba de bunuri de uz personal sau profesional, de
manuscrise, schiţe şi alte asemenea bunuri.
Principiul libertăţii mijloacelor de probaţiune îşi găseşte aplicare atunci când se doreşte
dovedirea subrogării reale suma de bani ce reprezintă preţul unui bun înstrăinat sau dobândirea
unui alt bun propriu înstrăinat sau dobândirea unui alt bun propriu prin investirea sumelor mai
sus menţionate.
Trebuie precizat că subrogarea reală poate fi demonstrată prin orice mijloc de
probă,1chiar dacă există orice act care să certifice faptul că bunul astfel dobândit este unul
comun.
În literatura de specialitate au fost ridicate întrebări cu privire la mijloacele ce trebuie
utilizate pentru probarea ca fiind bunuri proprii a veniturilor provenind din muncă, sumele
cuvenite cu titlu de bursă, sumele rezultate din dreptul de autor. Se ştie că aceste bunuri sunt
proprii cât timp nu au fost încasate şi se află sub forma dreptului de creanţă, ori existenţa lor nu
poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, ci doar în condiţiile legii prin probarea titlului din
care izvorăsc.
1 P. Anca, op. cit., p. 123; Al. Bacaci, op. cit., p. 134
30
Totuşi pentru a fi încadrate în categoria bunurilor proprii trebuie să se dovedească doar
faptul că în momentul încetării comunităţii dreptul de creanţă nu era stins prin plată.
Conform modului de dobândire, aparţin categoriei bunurilor proprii cele dobândite în
timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie.
Dovada dobândirii unui bun pe baza unui drept legal de moştenire se poate face între
soţi prin orice mijloc probatoriu în situaţia în care moştenirea s-a deschis înainte de introducerea
în legislaţie a producerii notariale, iar în prezent prin certificatul de moştenitor.1
Faptul că un bun aparţine categoriei bunurilor proprii, fiind dobândit prin legat sau
donaţie, se poate dovedi doar dacă s-au respectat condiţiile prevăzute de lege pentru însăşi
valabilitatea lor, excepţie făcând darurile manuale care odată predate pot dovedi existenţa
donaţiei.
În raporturile dintre soţi nu poate fi dovedită prin orice mijloace de probă calitatea de
bun propriu al sumelor dobândite cu titlu de premiu sau recompensă. Acest lucru se poate proba
doar prin administrarea probelor cerute de lege, în privinţa existenţei premiilor sau
recompenselor, a contractului de asigurare sau a hotărârii judecătoreşti ce a stabilit cuantumul
despăgubirilor în cazul sumelor dobândite ca indemnitate de asigurare sau despăgubire pentru
pagube pricinuite persoanei.
Prin modalităţile de individualizare a bunurilor proprii se numără şi stabilirea datei
dobândirii bunului ce trebuie să fie înainte de încheierea căsătoriei.
Dacă în baza articolului 1182 din Codul Civil trebuie îndeplinite condiţii restrictive
pentru dovedirea datei certe a dobândirii bunului, conform articolului 5 din Decretul nr. 32/1954
statul va putea prin orice mijloace de probă să dovedească anterioritatea dobândirii.2
Aplicarea regulii derogatorii a mijloacelor de probaţiune se impune deoarece, înainte de
încheierea căsătoriei poate fi prevăzută preconstituirea dovezii datei certe, aşa cum prevede
articolul 1182 din Codul Civil. Acest lucru ar însemna o cerinţă excesivă şi totodată ar semnifica
extinderea prezumţiei de comunitate în privinţa bunurilor dobândite anterior căsătoriei în măsura
în care soţul nu ar putea administra dovada, pe cât de riguroasă pe atât de aleatorie, a datei certe.
În situaţia în care se cere dovedirea calităţii de bun propriu în relaţiile între soţi şi alte
persoane, acestea din urmă pot să administreze dovada însuşirii unui bun propriu prin orice
mijloc de probaţiune deoarece nu erau în măsură să-şi preconstituie anumite decizii.1 I. P. Filipescu, op. cit., p. 802 P. Anca, op. cit., în R.R.D., nr. 2, 1981, p. 16; Al. Bacaci, op. cit., p. 136
31
Dacă soţii sunt nevoiţi să dovedească calitatea de bun propriu faţă de alte persoane, se
va ţine seama de data încheierii căsătoriei. Astfel pentru căsătoriile încheiate înainte de 1
februarie 1954 se remarcă libertatea probaţiunii, putând fi invocate orice mijloace de probă
indiferent de data dobândirii bunurilor.1
După intrarea în vigoare a Codului Familiei, soţii, deşi căsătoriţi, anterior, sunt
prezumaţi că au cunoscut regimul matrimonial legal putând astfel să-şi preconstituie dovezi
conform dreptului comun.
Dovedirea calităţii de bun propriu se ridică de obicei odată cu încetarea regimului
comunităţii, putându-se face şi în timpul căsătoriei pe calea acţiunii în constatare.
BIBLIOGRAFIE
1 A, Pricopi, op. cit., 101
32
1. Pricopi, „Căsătoria în dreptul român”, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1998;
2. Ion P. Filipescu, „Tratat de dreptul familiei”, Editura All Beck, Bucureşti. 1999
3. Alexandru Bacaci,Codruta Hageanu, Viorica Dumitrache, “Dreptul familiei”- curs universitar, editia a II-a revazuta si adaugita, editura “All-Beck” Bucuresti, 2001
4. V. Georgescu, Incidenţa regimului comunităţii de bunuri între soţi cu regimul special al locuinţelor construite sau cumpărate cu credite acordate de stat, în lumina practicii judiciare, în Legalitatea Populară, 1962, nr. 1
5. P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, I. Eremia, Încheierea căsătoriei şi efectele ei, Bucureşti, Ed. Academiei, 1981;
6. V. Georgescu, Natura juridică a dreptului locuinţei construite sau cumpărate cu credite acordate de stat; în S.C.J., nr. 1, 1958;
33