drept civil

433
UNIVERSITATEA “PETRU MAIOR” TÂRGU-MUREŞ DREPT CIVIL Partea generală 1

Upload: paul-tender

Post on 30-Apr-2017

243 views

Category:

Documents


7 download

TRANSCRIPT

Page 1: Drept Civil

UNIVERSITATEA “PETRU MAIOR” TÂRGU-MUREŞ

DREPT CIVILPartea generală

Curs universitar

1

Page 2: Drept Civil

Mă înclin cu respect şi mulţumescOmului, dascălului şi profesorului

universitar, doctor Mircea Mureşan

Autorul

2

Page 3: Drept Civil

CUPRINS

CAPITOLUL IDREPTUL CIVIL, NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. NOŢIUNEA DE DREPT2. SISTEMUL DE DREPT. RAMURILE DREPTULUI

INTERNa) drept publicb) drept privat

3. DREPTUL CIVIL, DEFINIŢIE, CRITERIILE DE INDIVIDUALIZARE A DREPTULUI CIVIL CA RAMURĂ DISTINCTĂ DE DREPT

A. Obiectul de reglementare a dreptului civila) raporturi juridice patrimonialeb) raporturi juridice nepatrimoniale (raporturi personale

nepatrimoniale)B. Metoda de reglementare a raporturilor juridice civileC. Caracterul normelor juridice civileD. Natura sancţiunilor de drept civil4. LOCUL ŞI ROLUL DREPTULUI CIVIL ÎN SISTEMUL

DREPTULUI ROMÂNESC5. DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL DE ALTE

RAMURI DE DREPTA. Delimitarea dreptului civil de dreptul familieiB. Delimitarea dreptului civil de dreptul munciiC. Delimitarea dreptului civil de dreptul

internaţional privatD. Delimitarea dreptului civil de dreptul comercial

CAPITOLUL IIIZVOARELE DREPTULUI CIVIL

3

Page 4: Drept Civil

1. NOŢIUNEA DE IZVOR DE DREPT2. IZVOARE DIRECTE ALE DREPTULUI CIVIL

A. Legeaa) legi constituţionaleb) legi organicec) legi ordinared) decrete-legi

B. Hotărârea şi Ordonanţa Guvernuluia) Hotărârib) Ordonanţe

C. Ordinele, instrucţiunile miniştrilor ori ale altor conducători ai organelor de specialitate şi ai administraţiei publice centrale

D. Acte normative emise de autorităţile publice localeE. Acte normative emise până la 22 decembrie 1989F. Contractele-tip, contractele colective de muncă,

contractele de societate, actul constitutiv3. IZVOARE INDIRECTE ALE DREPTULUI CIVIL

A. Principiile generale ale politicii economiceB. Cutuma (obiceiul), ca izvor de dreptC. DoctrinaD. Jurisprudenţa (practica judiciară)

CAPITOLUL IIIAPLICAREA LEGII CIVILE

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE2. APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP

a) Momentul intrării în vigoare a legii civileb) Momentul încetării aplicării legii civilePrincipiile aplicării în timp a legii civile

A. Principiul neretroactivităţii legii civile noiB. Principiul aplicării immediate a legii civile noi

3. APLICAREA LEGII CIVILE ÎN SPAŢIUA. Aspectul internB. Aspectul internaţionalC. Soluţionarea conflictului de legi în spaţiu

4

Page 5: Drept Civil

4. APLICAREA LEGII CIVILE ASUPRA PERSOANELOR

CAPITOLUL IVINTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE DE DREPT CIVIL

1. NOŢIUNEA DE INTERPRETARE A NORMEI JURIDICE DE DREPT CIVIL

2. NECESITATEA INTERPRETĂRII NORMEI JURIDICE CIVILE

3. FORMELE INTERPRETĂRIIa) interpretarea oficialăb) interpretarea neoficialăc) interpretarea literalăd) interpretarea extensivăe) interpretarea restrictivă

4. METODE DE INTERPRETAREa) Metoda gramaticalăb) Metoda sistematicăc) Metoda logică

- argumentele interpretării logiced) Metoda teleologicăe) Metoda istorică

CAPITOLUL VRAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. DEFINIŢIA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL2. CARACTERE JURIDICE ALE RAPORTULUI

JURIDIC CIVIL3. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

A. Subiecţii raportului juridic civil1. Determinarea subiecţilor2. Pluralitatea subiecţilor3. Schimbarea subiecţilor4. Capacitatea civilă a subiecţilor raportului juridic

civil

5

Page 6: Drept Civil

- capacitatea de folosinţă- capacitatea de exerciţiu

B. Conţinutul raportului juridic civil1. Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului

raportului juridic civila) Definiţia dreptului subiectiv civilb) Clasificarea drepturilor civile subiectivec) Recunoaţterea drepturilor subiective

civiled) Ocrotirea (apărarea) drepturilor

subiective civilee) Exercitarea drepturilor subiective civile

2. Obligaţia civilă – latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil

C. Obiectul raportului juridic civil1. Definiţie2. Bunurile

a) Definiţia bunurilorb) Clasificarea bunurilor

- după regimul juridic al circulaţiei bunurilor- după natura lor şi calificarea dată de lege- după modul lor de percepere- după modul cum sunt determinate- după modul cum pot sau nu fi înlocuite în

executarea unei obligaţiiâ- după cum întrebuinţarea obişnuită implică sau

nu distrugerea, consumarea lor sau înstrăinarea

- după cum pot fi împărţite sau nu fără să-şi schimbe destinaţia lor

- după corelaţia între ele- după cum sunt sau nu producătoare de alte

bunuri, fără a-şi consuma substanţa

CAPITOLUL VISubcapitolul IACTUL JURIDIC CIVIL

1. DEFINIŢIA ACTULUI JURIDIC CIVIL

6

Page 7: Drept Civil

2. CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILEa) după numărul voinţelor juridice care dau naştere

actului juridic- acte juridice unilaterale- acte juridice bilaterale (contractul)- acte juridice multilaterale

b) după scopul urmărit de părţi la încheierea lor-acte juridice cu titlu oneros- acte juridice cu titlu gratuit

c) după timpul, momentul în care îşi produc efectele- acte juridice între vii (inter vivos)- acte juridice pentru cauză de moarte (mortis

causa)d) după efectele produse

- acte juridice constitutive de drepturi- acte juridice translative de drepturi- acte juridice declarative de drepturi

e) după importanţa pe care o prezintă actele juridice în raport cu patrimoniul persoanei

- acte juridice de conservare- acte juridice de administrare- acte juridice de dispoziţie

f) după modul de formare- acte juridice consensuale- acte juridice solemne- acte juridice reale

g) după rolul pe care îl au voinţele juridice ale părţilor la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin

- acte juridice subiective- acte juridice condiţie

h) după corelaţiile existente între actele juridice - acte juridiceprincipale- acte juridice accesorii

i) după legătura cu cauza, scopul pentru care s-a încheiat actul juridic

- acte juridice cauzale- acte juridice acauzale (abstracte)

j) după posibilitatea încheierii prin reprezentare

7

Page 8: Drept Civil

- acte juridice obişnuite- acte juridice strict personale

k) după legătura actelor juridice cu modalităţile lor- acte juridice pure şi simple- acte juridice afectate de modalităţi

l) după cum sunt sau nu reglementate de lege- acte juridice tipice (numite)- acte juridice netipice (nenumite)

m) după rolul diferit al voinţelor părţilor la încheierea actului juridic

- acte juridice negociabile- acte juridice de adeziune- acte juridice impuse (forţate)

n) după executarea în timp a obligaţiilor- acte juridice cu executarea instantanee- acte juridice cu executarea succesivă în timp

3. CONDIŢIILE ESENŢIALE PENTRU VALABILITATEA (VALIDITATEA) ACTULUI JURIDIC

A. TerminologieB. Clasificarea condiţiilor esenţiale pentru

valabilitatea actului juridic1. după aspectele la care se referă

- condiţii de fond- condiţii de formă- condiţii de publicitate

2. după caracterul obligatoriu sau nu a condiţiilor- condiţii esenţiale- condiţii neesenţiale

3. după izvorul lor- condiţii legale- condiţii convenţionale (voluntare)

4. după efectele ce se produc în lipsa condiţiilor- condiţii de validitate- condiţii de eficacitate- condiţii de publicitate

C. Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic1. Capacitatea de a contracta2. Consimţământul valabil al părţii care se obligă

8

Page 9: Drept Civil

a) Principiile voinţei juridice- principiul libertăţii (autonomiei) voinţei

juridice- principiul voinţei reale (interne) faţă de

voinţa declarată- concepţia obiectivă- concepţia subiectivă

b) Definiţia consimţământului- condiţiile consimţământului

c) Viciile de consimţământ- eroarea- dolul (viclenia)- violenţa- leziunea

d) Comparaţie între viciile de consimţământ3. Obiectul actului juridic civil

a) Definiţia obiectului actului juridicb) Condiţiile obiectului actului juridic

4. Cauza actului juridica) Definiţia cauzei actului juridicb) Elementele cauzei actului juridicc) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului

juridicd) Proba cauzeie) Acte juridice cauzale şi acauzale

5. Forma actului juridic civila) Noţiunea de formă a actului juridicb) Principiul consensualismului actelor

juridice civilec) Condiţiile de formă ale actului juridic

civil6. Modalităţile actului juridic

a) Noţiunea de modalitate a actului juridic civil

A. Termenul1. Noţiunea de termen2. Clasificarea termenului3. Efectele termenului

9

Page 10: Drept Civil

4. Noţiunile de scadenţă şi eligibilitate5. Renunţarea la termen

B. Condiţia1. Noţiunea de condiţie2. Clasificarea condiţiilor

- după efectele care le produc

a) condiţia suspensivăb) condiţia rezolutorie- după cauza de care depinde

îndeplinirea sau nu a condiţieia) condiţia cauzalăb) condiţia mixtăc) condiţia potestativă- după cum constă în realizarea sau

nerealizarea experimentului viitor şi nesigur

a) condiţia pozitivăb) condiţia negativă- după cum evenimentul viitor şi

nesigur este imposibil, contrar legii sau regulilor de morală

a) condiţia imposibilăb) condiţia ilicităc) condiţia imorală

3. Reguli speciale cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei

4. Efectele condiţiei5. Scurtă comparaţie între termen şi condiţie

ca modalităţi ale actului juridicC) Sarcina

1. Noţiunea de sarcină, ca modalitate a actului juridic

2. Efectele sarcinii3. Condiţia şi sarcina, asemănări şi deosebiri

7. Efectele actului juridic

10

Page 11: Drept Civil

A. Definiţia efectelor actului juridic civilB. Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil

1. Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic

2. Teoria impreviziuniiC. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

1. Excepţiile de la principiul irevocabilităţii actului juridic civil

2. Excepţiile de la principiul irevocabilităţii actului juridic civil unilateral

D. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil1. Noţiune2. Noţiunile de părţi, terţi, avânzi-cauză3. Opozabilitatea şi inopozabilitatea actului

juridic civil faţă de terţi4. Excepţiile de la principiul relativităţii

efectelor actului juridic civila) stipulaţia pentru altulb) acţiunile directec) contractul colectiv de muncăd) avânzii-cauzăe) promisiunea faptei altuia (convenţia

de porte-fort)f) simulaţiag) reprezentarea

Subcapitolul IINULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. DEFINIŢIA NULITĂŢII ACTULUI JURIDIC CIVIL2. FUNCŢIILE NULITĂŢII3. REGLEMENTAREA NULITĂŢII4. CAUZELE NULITĂŢII ACTULUI JURIDIC CIVIL5. CLASIFICAREA NULITĂŢII

a) Nulitatea absolută- Cauzele nulităţii absolute- Regimul jurudic al nulităţii absolute

11

Page 12: Drept Civil

b) Nulitatea relativă- Cauzele nulităţii relative- Regimul juridic al nulităţii relative

c) Sinteză privind regimul juridic al nulităţii absolute şi nulităţii relative

d) Nulitatea totală şi nulitatea parţialăe) Nulitatea expresă şi nulitatea virtualăf) Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară

6. EFECTELE NULITĂŢII ACTULUI JURIDIC CIVILa) Noţiunea de efecte ale nulităţii actului juridic civilb) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţiic) Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii

actului (restitutio in integrum)d) Principiul desfiinţării (anulării) actelor juridice

subsecventee) Principii de drept potrivit cărora actul juridic nul nu

produce efecte- principiul conversiunii actului juridic nul- principiul validităţii aparenţei în drept- principiul răspunderii civile delictuale

7. NULITATEA ACTULUI JURIDIC ŞI ALTE SANCŢIUNI CIVILE

12

Page 13: Drept Civil

CAPITOLUL I

DREPTUL CIVIL – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de drept

Noţiunea de “drept” are mai multe sensuri.Într-un sens, prin “drept” se înţelege “totalitatea prevede-

rilor concrete ale reglementărilor diferenţiate prin ramuri de drept şi pe instituţii juridice” sau “totalitatea normelor de drept dintr-un sis-tem de drept dat”.1

Dreptul, în acest sens, se concretizează în ansamblul actelor normative emise de autorităţile statului în limitele competenţelor atri-buite. Actele normative conţin reguli obligatorii de conduită a oame-nilor şi pot fi impuse, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Regulile de conduită a oamenilor în societate stabilite de stat şi materializate în actele normative se numesc norme juridice.

Normele juridice sunt generale, în sensul că se aplică repetat în cazuri nelimitate, şi impersonale, adică nu se adresează anumitor persoane, ci, de regulă, tuturor persoanelor. Normele juridice există obiectiv, indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu, le aplică sau nu. Se spune că ele au o existenţă obiectivă.

În acest sens, termenul de “drept” este sinonim cu termenul “drept obiectiv”, “drept pozitiv”.2

Într-un alt sens, noţiunea de “drept” se suprapune cu noţiu-nea de drept subiectiv, prin care se înţelege posibilitatea, aptitudinea unei persoane (numită creditor) de a se comporta din punct de vedere juridic în conformitate cu prevederile normelor juridice civile şi de a cere unei alte persoane (numită debitor) o conduită corespunzătoare,

1 2

13

Page 14: Drept Civil

în caz de nevoie apelând la forţa de constrângere a statului. De exemplu, locatorul (persoana care printr-un contract închiriază un bun) are posibilitatea să se comporte din punct de vedere juridic, dacă doreşte, aşa cum prevede norma juridică – art.1411 Cod civil – şi să “asigure celeilalte (n.a.- părţii contractante) folosinţa unui lucru pentru un timp determinat, drept un preţ determinat”. Locatorul, dacă a dorit şi a asigurat folosinţa lucrului, are dreptul de a cere celeilalte părţi – debitorului - o conduită corespunzătoare, adică să-i predea un “preţ determinat”.

Conduita persoanei – a creditorului – este prevăzută de dreptul obiectiv şi pentru că vizează o persoană se foloseşte sintagma “drept subiectiv” – în sensul că dreptul aparţine unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică.

Cel de-al treilea sens este identic cu cel de “ştiinţa dreptului”, ştiinţă socială care studiază:

“ - legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului- instituţiile politico-juridice- formele concret istorice, corelaţiile şi influenţele reciproce

între componentele sistemului social.Ştiinţa dreptului formulează principiile generale de conducere

a societăţii, analizează participarea oamenilor la circuitul juridic ca purtători de drepturi şi obligaţii, disciplinând şi coordonând acţiunile acestora”.3

2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului intern

Ansamblul normelor juridice elaborate într-un stat formează sistemul de drept, care la rândul său este format din ramuri de drept.

Dreptul obiectiv cuprinde ramura dreptului public şi ramura dreptului privat.

A. Dreptul public reprezintă ansamblul de norme juridice ce reglementează organizarea statului şi a autorităţilor publice şi raporturile încheiate de acestea cu particularii.

Principala particularitate a raporturilor juridice de drept public constă în calitatea specială a unui subiect al raportului juridic,

3

14

Page 15: Drept Civil

şi anume aceea de purtător al autorităţii statului. Aşadar un subiect al raportului juridic de drept public este întotdeauna statul.

O altă particularitate a raportului juridic de drept public este metoda de reglementare: de subordonare, statul impunând regula de conduită particularului. Dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar-fiscal, dreptul penal, dreptul procesual civil şi penal etc. sunt ramuri ale dreptului public.

B. Dreptul privat este alcătuit din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între persoanele fizice şi juridice (între particulari).

Metoda de reglementare a raportului de drept privat este aceea de egalitate a voinţelor juridice ale subiecţilor. Astfel, părţile rapor-tului juridic sunt libere să stabilească, să modifice, să transmită sau să stingă raportul juridic de drept privat. De exemplu, părţile raportului juridic din voinţa lor s-au legat din punct de vedere juridic, atunci când au încheiat un act juridic civil (au încheiat un contract de vânzare-cumpărare) şi tot prin voinţa lor pot să-l modifice, să-l transmită sau să-l stingă.

Principala ramură a dreptului privat este dreptul civil. La începuturi, dreptul civil s-a confundat cu dreptul privat. Dezvoltarea societăţii omeneşti, apariţia unor relaţii sociale specifice unor domenii noi ale vieţii în colectivitate, a impus elaborarea de norme juridice particulare, specifice. Astfel au apărut noi ramuri de drept privat: dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul internaţional privat etc.

Deşi cu particularităţi evidente, normele de drept ce alcătuiesc ramurile dreptului privat sunt strâns legate de normele dreptului civil.

Expresia dreptul civil este drept comun pentru ramurile dreptului privat sintetizează aceste legături şi se concretizează în următoarele:

a) dreptul civil a elaborat noţiunile fundamentale ale dreptului privat ce se regăsesc în ramurile acestuia. De exemplu, noţiunea de subiect de drept, persoană fizică, persoană juridică, act juridic, contract, obligaţii etc.

b) întotdeauna când o ramură a dreptului privat nu reglementează (în expresis verbis) anumite relaţii sociale, de fiecare dată se apelează la prevederile normelor juridice de drept civil.

15

Page 16: Drept Civil

3. Drept civil, definiţie, criteriile de individualizare a dreptului civil, ca ramură distinctă de drept

În doctrina de drept civil se cunosc mai multe definiţii date dreptului civil. Astfel, un autor de certă recunoaştere ştiinţifică, prof.dr.Aurelian Ionaşcu, defineşte astfel dreptul civil: “acea ramură a dreptului unitar….care reglementează raporturile patrimoniale în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi, raporturile personale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice….şi persoanelor juridice, în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile”.4

Într-o altă abordare, pentru a stabili definiţia dreptului civil se precizează obiectul dreptului civil: “principalul criteriu de constituire a ramurilor de drept sunt relaţiile sociale pe care ramura de drept le reglementează şi, prin urmare, care îi formează obiectul……Una din categoriile principale de relaţii sociale care alcătuiesc obiectul dreptului civil îl constituie…..raporturile patrimoniale. Principalele raporturi patrimoniale reglementate de dreptul civil sunt: raporturile de proprietate şi alte raporturi reale, precum şi raporturile obligaţionale….Raporturile personale nepatrimoniale….al căror conţinut este strâns legat de persoana titularului lor. Dreptul civil reglementează, de asemenea, condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice”. Prof.univ.dr. Mircea Mureşan defineşte dreptul civil ca fiind “totalitatea normelor5 juridice care reglementează, pe de o parte, acele raporturi juridice patrimoniale în care părţile apar ca subiecţi egali (nesubordonaţi unul altuia), iar pe de altă parte, acele raporturi personale (nepatrimoniale) în care se manifestă, fie individualitatea persoanei ca subiect de drept, fie condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile”6

4 5 6

16

Page 17: Drept Civil

Într-o lucrare de specialitate, Otilia Calmuschi defineşte dreptul civil ca: “acea ramură a dreptului unitar…care reglementează unele raporturi patrimoniale în care părţile figurează ca subiecte egale de drepturi, ca şi unele raporturi personale nepatrimoniale legate de individualitatea persoanei, condiţia juridică a persoanelor fizice şi a altor subiecte colective de drept civil în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile”7.

Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu defineşte dreptul civil român ca “acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi nepatri-moniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică”8.

Definiţia reluată şi de Gabriel Boroi9, prof.univ.dr. Ioan Dogaru10 şi prof.dr. Teofil Pop, adaugă la obiectul dreptului civil, în afara raporturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale, “şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice”11.

Prof.univ.dr.docent Tudor Popescu-Brăila defineşte dreptul civil prin aceeaşi metodă de prezentare a obiectului dreptului civil: “condiţia juridică a persoanelor, raporturile patrimoniale …în primul rând relaţiile de proprietate. O a doua categorie de raporturi patrimoniale reglementate de dreptul civil o formează raporturile de obligaţii…raporturile personale nepatrimoniale….”12

Şi alti autori au formulat definiţii ale dreptuluoi civil13.Pe parcursul timpului, în definiţia dreptului civil s-au regăsit

aceleaşi elemente.În 1873 dreptul civil se considera “colecţiunea legilor care au

ca obiect a regula interesele respective ale particularilor între ei, în tot ceea ce priveşte afacerile relative la persoanele, la bunurile şi la convenţiile lor.”

7 8 9 10 11 12 13

17

Page 18: Drept Civil

D. Alexandresco considera: “Dreptul civil sau privat este acela care regulează raporturile particularilor dintre ei şi care este propriu unei naţiuni”14.

Concluzie:Definiţiile prezentate şi altele au în comun următoarele

elemente:- obiectul de reglementare al dreptului civil este alcătuit din

raporturi patrimoniale şi raporturi nepatrimoniale (acelea în care se individualizează, se determină persoana fizică sau juridică);

- dreptul civil reglementează numai acele raporturi patrimoniale în care părţile au o voinţă juridică egală sau altfel formulat “poziţia de egalitate juridică a părţilor”;

- condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice. Cu privire la acest element al definiţiei nu exista un punct de vedere comun. Se susţine că acest element se subînţelege, deoarece raportul juridic nepatrimonial are în structura sa şi subiectele, aşadar şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice.

Apreciem că definiţia dreptului civil trebuie să cuprindă cel puţin următoarele:

- este ramură a dreptului privat;- reglementează acele raporturi juridice patrimoniale în

care subiecţii au o voinţă juridică egală;- reglementează acele raporturile juridice nepatrimoniale

în care se manifestă fie individualitatea persoanei, fie statutul juridic al persoanei fizice sau juridice;

- raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale se stabilesc între persoane fizice şi juridice

Fiecare ramură a sistemului de drept român se indivi-dualizează prin două criterii fundamentale, obiectul de reglementare şi metoda de reglementare, şi prin două criterii auxiliare, caracterul normelor juridice şi natura sancţiunilor.

Dreptul civil este o ramură distinctă a dreptului privat, deoarece are un obiect şi o metodă proprie de reglementare, precum şi

14

18

Page 19: Drept Civil

pentru că normele juridice civile şi sancţiunile civile se deosebesc de cele similare din alte ramuri de drept.

A. Obiectul de reglementare al dreptului civil

Dreptul civil reglementează, aşa după cum s-a stabilit în definirea acestuia:

a) raporturi juridice patrimonialeb) raporturi juridice nepatrimoniale

a) raporturile juridice patrimoniale sunt raporturi sociale reglementate de norma juridică civilă care au un conţinut economic ce poate fi exprimat, evaluat în bani. (ex.raportul juridic ce se naşte din contractul de închiriere, de vânzare-cumpărare etc.).

După cum am precizat în definiţia dreptului civil: “acele raporturi juridice patrimoniale”, dreptul civil nu reglementează toate raporturile juridice patrimoniale, ci majoritatea acestora, în care subiecţii se află într-o poziţie de egalitate a voinţelor juridice. Ramuri de drept, precum dreptul comercial, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul familiei reglementează şi raporturi juridice patrimoniale.

Raporturile juridice patrimoniale cuprind:- raporturile juridice reale, adică acele raporturi juridice ce

privesc dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale (uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie);

- raporturile juridice obligaţionale (de obligaţii), adică acele raporturi juridice civile în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face ceva, de regulă sub sancţiunea constrângerii de stat.15. Acestea izvorăsc din acte juridice (de ex. contracte) şi din fapte juridice în sens restrâns (fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei şi fapte juridice ilicite: delictul).

15

19

Page 20: Drept Civil

b) raporturi juridice nepatrimoniale (raporturi personale nepatrimoniale) sunt acele raporturi juridice care nu au un conţinut economic şi deci nu se pot exprima în bani. În cadrul acestora se manifestă individualitatea persoanei fizice.

Sfera raporturilor juridice nepatrimoniale cuprinde: - raporturile juridice ce privesc existenţa şi integritatea

fizică şi morală a persoanei. În conţinutul lor întâlnim drepturi personale, extrapatrimoniale, cum ar fi dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate corporală, la libertate, la onoare, reputaţie etc;

- raporturile juridice care se referă la elemente de identificare ale persoanei fizice sau juridice cum ar fi dreptul la nume, denumire, domiciliu, sediu etc;

- raporturile juridice privind creaţia intelectuală ce au în conţinut drepturi personale nepatrimoniale privind creaţia intelectuală, ca, de exemplu, dreptul de autor, de inventator, de marcă etc.16

PrecizareDreptul civil reglementează o parte a raporturilor juridice

patrimoniale: este drept, cea mai numeroasă în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică. Este o egalitate ce priveşte voinţa juridică a fiecărei părţi a raportului juridic; ele de comun acord stabilesc să se lege din punct de vedere juridic şi încheie raportul juridic, convin asupra drepturilor şi obligaţiunilor ce le revin în conformitate cu propriile interese, modifică, transmit sau sting raportul juridic.

Există raporturi juridice patrimoniale reglementate de alte ramuri ale sistemului de drept românesc. De exemplu, dreptul financiar – fiscal reglementează raporturile patrimoniale stabilite între stat şi contribuabil privind impozitele şi taxele, dreptul muncii reglementează raporturile patrimoniale care se nasc din încheierea contractului de muncă; dreptul administrativ reglementează raporturile patrimoniale dintre stat, unităţile administrativ-teritoriale şi particulari etc. În aceste situaţii este de observat că subiecţii raporturilor patrimo-niale se află într-o poziţie de subordonare; statul impune impozitele şi taxele, de regulă, angajatorul stabileşte condiţiile contractului de

16

20

Page 21: Drept Civil

muncă, statul şi unităţile administrativ-teritoriale încheie, de regulă, contracte civile de adeziune cu particularii.

Deşi dreptul civil reglementează majoritatea raporturilor juridice nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale), o serie de raporturi juridice nepatrimoniale sunt reglementate de către alte ramuri de drept. De exemplu, dreptul familiei reglementează acele raporturi juridice nepatrimoniale personale extrapatrimoniale, în care cel puţin unul dintre subiecţi are o calitate specială, cea de soţ, copil, părinte, înfiat, înfietor.

În definiţia dreptului civil am precizat că raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale se stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice. Ele sunt subiectele (părţile) raporturilor civile. Calitatea de subiect de drept civil o poate avea, de regulă, orice persoană fizică sau juridică.

În alte ramuri de drept, calitatea de subiect al raportului juridic o pot avea anumite persoane fizice sau anumite persoane juridice. Se foloseşte sintagma de “subiect calificat”. În dreptul familiei numai persoana fizică care are, de exemplu, calitatea specială de soţ, soţie poate încheia raporturi juridice de dreptul familiei.

B. Metoda de reglementare a raporturilor juridice civile

Dreptul civil fiind o ramură a dreptului privat reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale prin metoda egalităţii juridice a subiecţilor (părţilor). Este o particularitate a dreptului privat, spre deosebire de dreptul public, unde părţile (subiecţii) raportului juridic se află pe o poziţie de subordonare: statul, întotdeauna subiect în raportul juridic de drept public îşi impune conduita, îşi subordonează celălalt subiect.

C. Caracterul normelor juridice civile

Normele juridice civile au caracter preponderent dispozitiv, în sensul că părţile raportului juridic pot deroga prin acordul lor de voinţă de la prevederile acestora.

Normele juridice dispozitive sunt:

21

Page 22: Drept Civil

a) permisive: sunt normele civile ce îngăduie părţilor raportului juridic civil să hotărască ce conduită să adopte. De exemplu, art.1296 alin.1 şi 2 Cod civil: “vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea de obiect două sau mai multe lucruri alternative”; art.1028, referitor la obligaţiile alternative, precizează: “debitorul se poate libera predând sau pe unul sau pe altul din lucrurile permise”; art.1418 Cod civil: “Locatarul are dreptul de a subînchiria ori a subarenda şi de a ceda contractul său către altul, dacă o asemenea facultate nu i-a fost interzisă”. Loca-tarul, deşi în condiţiile de mai sus poate subînchiria, de comun acord cu locatorul îşi asumă obligaţia să nu subînchirieze.

b) supletive, adică se aplică obligatoriu ori de câte ori părţile nu au înţeles să reglementeze într-un alt mod raportul juridic stabilit.

Exemplu de normă juridică civilă supletivă: art.1534 Cod civil: “Mandatul este fără plată când nu s-a stipulat contrariul”, art.1305 Cod civil: “spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrarie”, art.1319 Cod civil “predarea trebuie să se facă la locul unde se află lucrul vândut dacă părţile nu s-au învoit altfel.”

Normele juridice imperative prin care se impun conduite obligatorii (normele juridice imperative onerative) sau prin care se interzic anumite acţiuni (norme juridice imperative prohibitive) sunt mai puţin frecvente ca, de pildă, în ramurile dreptului public. Ele reglementează acele raporturi civile în care se urmăreşte protecţia interesului public, în general ordinea publică. Exemplu de normă juridică imperativă onerativă este prevederea din art.992 Cod civil privitoare la plata nedatorată: “cel ce din eroare sau cu ştiinţă primeşte ceea ce nu-i este debit este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”; prevederile art.998 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie: “orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, prevederile art.1313 Cod civil cu referire la obligaţiile vânzătorului: “Vânzătorul are două obligaţii principale, a preda lucrul şi a răspunde de dânsul”.

Exemple de norme juridice imperative prohibitive: art.4 Cod civil: “este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse”; art.810 Cod civil, medicii şi farmaciştii: “care au

22

Page 23: Drept Civil

tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acestei boli.”

D. Natura sancţiunilor de drept civil

Sancţiunile civile au un caracter reparator, ele urmărind, înainte de toate, repunerea părţilor în situaţia anterioară încălcării normei juridice. Când prin nesocotirea normei juridice civile s-a produs un prejudiciu, prioritar este înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare care s-au produs. Astfel, principalele sancţiuni civile sunt: repararea prejudiciului produs printr-o faptă ilicită, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic nul sau anulabil, inopozabilitatea actului întocmit cu nesocotirea dreptului sau intereselor legitime ale altei persoane etc.17

4. Locul şi rolul dreptului civil în sistemul dreptului românesc

Fără a face o demonstraţie “pro domo”, dreptul civil “constituie fără îndoială una dintre cele mai importante – poate chiar cea mai importantă – dintre toate ramurile dreptului”18

De ce această afirmaţie?Un autor de prestigiu argumentează astfel: “în vederea trece-

rii de la o economie super-centralizată la o economie de piaţă, în care iniţiativa particulară are un rol de seamă în progresul societăţii, organul legislativ a adoptat o sumă de legi care, în majoritate, aparţine dreptului civil şi dreptului comercial, deoarece reglementează raporturi patrimoniale şi sunt menite să sprijine reforma economică din ţara noastră”.19

Credem că următoarele argumente vin în sprijinul afirmaţiei de mai sus:

17 18 19

23

Page 24: Drept Civil

a) Viaţa omului nu poate fi despărţită de normele dreptului civil. Din momentul naşterii, omul are posibilitatea juridică de a avea orice drept subiectiv civil şi orice obligaţie civilă corelativă. Mai mult, cu privire la drepturi, poate să le dobândească din chiar momentul concepţiei, cu o condiţie: să se nască viu. Apoi, acasă, la grădiniţă şi şcoală eşti înconjurat permanent de dreptul civil, de la cumpărarea unei îngheţate sau “contribuţia” la fondul clasei, până la procurarea ţinutei vestimentare pentru ultima zi de şcoală.

Apoi, după primul “te iubesc”, normele dreptului civil îţi împlinesc pasul hotărâtor în viaţă, căsătoria, instituţie cu numeroase reglementări de drept civil. Moartea produce şi ea efecte în planul dreptului civil.

b) Dreptul civil este dreptul comun în raport cu reglementările din dreptul privat. Problema a fost dezvoltată în cap.I. Dreptul civil – Noţiuni introductive, pct. 2, Sistemul de drept. Ramurile dreptului intern.

5. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

Din punct de vedere teoretic, necesitatea delimitării dreptului civil rezultă din următoarele:

- după cum s-a stabilit, dreptul civil nu reglementează totalitatea raporturilor juridice patrimoniale şi nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale). Este nevoie de criterii de delimitare a dreptului civil de ramurile de drept care reglementează şi ele raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale şi care din lipsă de reglementări suficiente fac apel la reglementările din dreptul civil;

- Pentru corecta aplicare a legii nu de puţine ori interesează răspunsul la întrebarea: cărei ramuri de drept aparţin instituţiile de drept, care au în conţinut atât elemente de drept civil cât şi elemente aparţinătoare altor ramuri de drept? De exemplu, contractele adminis-trative, contractul de închiriere a spaţiilor locative proprietate de stat etc.20

20

24

Page 25: Drept Civil

Din punct de vedere practic, apar situaţii frecvente ce impun stabilirea apartenenţei raportului juridic la o ramură sau alta a sistemului de drept, şi de aici observarea corectă a consecinţelor juri-dice ale acestuia21.

Am precizat criteriile de delimitare ale dreptului civil de celelalte ramuri de drept: criteriile fundamentale care constau în obiectul de reglementare şi metoda de reglementare şi criteriile auxiliare: caracterul normelor juridice şi natura sancţiunilor.

A. Delimitarea dreptului civil de dreptul familiei

Asemănarea constă în obiectul de reglementare: ambele ramuri de drept reglementează raporturi juridice patrimoniale şi nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale).

Deosebirile cele mai semnificative sunt:

Dreptul civil Dreptul familiei- subiect al raportului juridic civil poate fi orice persoană fizică sau juridică

- subiect al raportului juridic de dreptul familiei poate fi numai persoana fizică care are o calitate specială: de soţ, părinte, copil, rudă, adoptat, tutore, curator, Persoane străine de familie sunt subiecte ale raportului juridic de dreptul familiei numai în situaţii de excepţie (de exemplu în cazul tutelei, curatelei, când pot înde-plini această calitate şi persoane străine de familie).

- sfera raporturilor patrimoniale este extinsă

- reglementează numai raporturile patrimoniale referitoare la regimul bunurilor soţilor, obligaţia legală de întreţinere între soţi şi între rude.

21

25

Page 26: Drept Civil

reglementează un număr restrâns de drepturi nepatrimoniale (per-sonale, extrapersonale), numai acelea care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a per-soanei, raporturile care se referă la elementele de identificare ale persoanei fizice sau juridice şi cele privind creaţia intelectuală

-majoritatea raporturilor regle-mentate sunt cele nepatrimoniale (personale, nepatrimoniale) ce iz-vorăsc din căsătorie, rudenie, adopţiune etc.

- metoda de reglementare a rapor-turilor juridice este de egalitate a voinţelor juridice a părţilor

- în raporturile juridice între părinte-copil minor metoda de egalitate suferă o distorsiune “po-ziţia subiectelor este de subordo-nare”22

- sancţiunile în dreptul civil au caracter reparator, urmărindu-se restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat prin repararea prejudiciului

- are sancţiuni proprii (de exemplu: decăderea din puterea părintească, îndepărtarea tutorelui de la exercitarea tutelei etc.)23

- normele juridice au caracter preponderent dispozitiv-supletiv

- predomină normele juridice imperative

B. Delimitarea dreptului civil de dreptul muncii

Asemănările sunt:- reglementează predominant raporturi juridice patrimoniale- reglementează şi raporturile juridice nepatrimoniale

22 23

26

Page 27: Drept Civil

Dreptul civil Dreptul muncii- subiecţii raportului juridic de dreptul muncii au o calitate spe-cială de patron şi de angajat, de asemenea, sfera subiectelor este mai restrânsă; minorii sub 16 ani nu pot încheia contract de muncă

- subiect al raportului juridic civil poate fi orice persoană

- obiectul raportului juridic de muncă are o sferă de cuprindere restrânsă: cuprinde salarizarea, timpul de muncă, disciplina şi protecţia muncii, răspunderea ma-terială, protecţia socială, dreptul la pensie etc.

- obiectul raportului juridic civil este extins

- izvorul raportului juridic de muncă este contractul de muncă

- izvoarele raportului juridic civil concret îl constituie evenimentele juridice şi acţiunile omeneşti de care legea leagă anumite consecinţe juridice

- egalitatea voinţelor juridice a părţilor se întâlneşte numai în momentul încheierii contractului de muncă, ulterior, în executarea contractului, disciplina muncii im-pune subordonarea salariatului24

- subiecţii raportului juridic civil sunt pe poziţie de egalitate a voinţelor juridice

- sub aspectul răspunderii juridice, specific este răspunderea mate-rială, formă a răspunderii contrac-tuale, şi răspunderea disciplinară

- răspunderea civilă este mai cuprinzătoare incluzând răspun-derea delictuală şi răspunderea contractuală

- normele de dreptul muncii sunt în majoritatea lor norme impera-tive

24

27

Page 28: Drept Civil

- normele juridice civile au caracter preponderent dispozitiv şi supletiv

C. Delimitarea dreptului civil de dreptul internaţional privat

Asemănarea se referă la faptul că reglementează aceleaşi raporturi sociale.

Dreptul internaţional privat se delimitează de dreptul civil, prin următoarele elemente:- raportul de drept internaţional privat cuprinde un element de extra-neitate: cetăţenie străină, domiciliul părţilor, situarea în străinătate a bunului ce face obiectul exterior al raportului juridic, încheierea sau executarea în străinătate a unui contract, săvârşirea faptei păgubitoare pe teritoriul altui stat etc.- normele dreptului internaţional se aplică litigiilor privind conflictul de legi în spaţiul pe care le soluţionează prin norme juridice conflic-tuale (norma conflictuală indică legea aplicabilă raportului juridic cu elemente de extraneitate), conflictul de jurisdicţii şi condiţia juridică a străinului.

D. Delimitarea dreptului civil de dreptul comercial

În ambele ramuri de drept, normele juridice reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale.

În dreptul comercial apar unele particularităţi ale raportului juridic, ca de exemplu:- cel puţin una din părţi are calitatea de comerciant. - sfera raporturilor patrimoniale este restrânsă numai la faptele de comerţ, acte juridice şi fapte juridice comerciale, ce primesc această calificare prin voinţa legii (sunt enumerate în art.3 Cod comercial)- de regulă, metoda de reglementare este egalitatea juridică a voinţelor părţilor raportului juridic. Azi, tot mai mult, societatea comercială tinde să părăsească terenul contractual şi să devină o instituţie. Statul intervine agresiv în reglementările comerciale şi impune comerciantului o poziţie de subordonare. Astfel, în Legea nr.26/’90

28

Page 29: Drept Civil

privind Registrul comerţului, modificată în art.1 se precizează: “ Comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să ceară înmatricularea în registrul comerţului”. Comercianţii ce nu respectă această obligaţie, art.44 “vor fi obligaţi prin hotărâre judecătorească la plata unei amenzi civile”.- este reglementat frecvent prin norme juridice imperative. De exemplu art.113, Legea nr.31/’90 privind societăţile comerciale: “Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar a se lua o hotărâre pentru: a) schimbarea formei juridice a societăţii”- sancţiunile în dreptul comercial nu au caracter specific. Astfel sunt sancţiuni civile (exemplu, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare comercială când lipseşte una din condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii) contravenţionale, de drept administrativ, amendă civilă şi penale.26

26

29

Page 30: Drept Civil

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI

1. Noţiunea de izvor de drept

Unde întâlnim norme de drept civil care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale?

Noţiunea de izvor de drept răspunde la întrebare.În sens material, izvorul de drept în general şi al dreptului

civil în special îl reprezintă “ansamblul condiţiilor materiale de existenţă ce generează reglementările juridice aparţinătoare acestei ramuri”27.

În sens formal noţiunea de izvor de drept civil desemnează actele normative din legislaţie care conţin norme juridice civile. Ac-tele normative sunt elaborate de organe ale statului anume desemnate prin Constituţie, în conformitate cu atribuţiile primite în acest sens.

2. Izvoare directe ale dreptului civil

Într-o ierarhizare a actelor normative în raport de forţa lor juridică, dată de locul organului ce o elaborează în ierarhia organelor statului, distingem:

A. LegeaLegea, în sens larg, înseamnă orice act normativ ce cuprinde

norme de conduită indiferent de organul emitent. De exemplu legea, hotărârea de Guvern, hotărârile consiliilor locale, regulamente de funcţionare etc.

Legea, în sens restrâns, este actul normativ elaborat de Parla-ment şi numit astfel.

27

30

Page 31: Drept Civil

Distingem trei categorii de legi:

1) Legi constituţionaleDin această categorie fac parte:• Constituţia României, în care apar dispoziţii generale, prin-

cipii şi reglementări fundamentale referitoare la organizarea din punct de vedere politic a statului; drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor; autorităţile publice; economia şi finanţele publice; Curtea Consituţională şi revizuirea Constituţiei.

Instituţiile importante ale dreptului civil, ca, de exemplu, su-biecţii de drept civil, protecţia persoanelor şi a patrimoniului, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la libera circulaţie, dreptul la domiciliu sau reşedinţă etc. sunt expresis verbis reglementate de Constituţie. De exemplu, în art.135 alin.1, Constituţia României: “Statul ocroteşte proprietatea”; în art.41 alin.2: “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”; art.41 alin 4 şi 5: “Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construc-ţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

Despăgubirile…se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.”

b) legi constituţionale: sunt legile de revizuire a Constituţiei (art.72 alin.2 din Constituţie) “Textele constituţionale, ca toate celelalte texte juridice, sunt evolutive, precum sunt şi relaţiile sociale cărora le dau expresie juridică…revizuirea este o operaţie de adaptare sau de corecţie a Constituţiei”.28

Constituţia poate fi modificată prin următoarele tehnici de revizuire:

a) se face apel la anumite majorităţi calificate. Art.146 din Constituţie prevede: “Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin ¼ din numărul deputaţilor sau senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Consti-tuţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în

28

31

Page 32: Drept Civil

fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative”.

b) se urmăreşte o anumită procedură de revizuire, cu un pronunţat caracter restrictiv şi finalizată după aprobarea ei prin referendum, consultare populară.

c) revizuirea Constituţiei are şi anumite limite, în sensul că potrivit art.148 alin.1: “Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.”

Cu respectarea tehnicilor de revizuire a Constituţiei pot fi modificate reglementări constituţionale privind materii de drept civil.29

2) Legi organice: sunt legile intermediare, între legea constituţională şi legea ordinară care se caracterizează prin:

reglementează un număr restrâns de materii expres prevăzute în Constituţie (art.72 alin.3 – 16 materii – sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea partidelor; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; a Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a graţierii; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor; organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive şi celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice, ca de exemplu art.12 alin.4 din Constituţia României: “Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice”; art.37 alin.3: “Nu pot face parte din partidele politice…..şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică”.

29

32

Page 33: Drept Civil

se adoptă prin votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, spre deosebire de legile ordinare care urmează a fi adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră.

3) Legi ordinare: sunt toate celelalte legi adoptate de Parlament.30 Fac parte din această categorie Codurile (de exemplu, Codul civil, Codul comercial, Codul Penal etc.), legi care sistemati-zează majoritatea reglementărilor aplicabile unui domeniu.

Amintim, cu titlu de exemplu, legi civile de dată recentă: Legea fondului funciar nr.18/1991, Legea nr.64/1991 privind brevetul de invenţie, Legea nr.16/1994 a arendării, Legea nr.7/1996 privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară, Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, Legea locuinţei nr.114/1996, Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor etc.

4) Decrete-legiSunt acte normative elaborate de către Consiliul Frontului

Salvării Naţionale şi Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională în perioada 22 decembrie 1989 şi iunie 1990 când a fost validat Parlamentul României.

Ele au putere de lege. De exemplu, Decretul-Lege nr.10/1990 privind regimul paşapoartelor şi călătoriilor în străinătate, Decretul-Lege nr.11/1990 cu privire la consumul de gaze sau Decretul-Lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la Cărţile fun-ciare, Decretul-Lege nr.319/1944 privind dreptul la unificarea dispo-ziţiilor privitoare la Cărţile funciare, Decretul-Lege nr.319/1944 pri-vind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor etc.

B. Hotărârea şi Ordonanţa Guvernului

30

33

Page 34: Drept Civil

Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor. Guvernul, organ suprem executiv, cu principalul atribut de a organiza executarea legilor emite în vederea îndeplinirii acestui atribut hotărâri prin care clarifică legea, pentru o mai bună aplicare a ei. Hotărârea de Guvern nu “creează drept”. De exemplu H.G.nr.152/1992 privind brevetele de invenţie; H.G. nr.608/1990 privind stabilirea preţurilor de vânzare a locuinţelor construite din fondurile statului, recepţionate după 1 ianuarie 1990, H.G. nr.1228/1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii şi locaţia gestiunii etc.

Ordonanţele Guvernului se emit în temeiul unei delegări legislative (legi speciale de abilitare date de Parlament) unde se precizează perioada de timp când se emit ordonanţele şi domeniile la care se referă. De exemplu O.G. nr.19/1994 privind stimularea inves-tiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe; O.G. nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei; O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii etc. În art.114 alin.4 din Constituţia României se prevede: “În cazuri excepţionale guvernul poate emite ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. (…) Aprobarea sau respingerea ordonanţelor se face printr-o lege”.

C. Ordinele, instrucţiunile miniştrilor ori ale altor condu-cători ai organelor de specialitate, ai administraţiei publice centrale

În executarea legilor, organele centrale emit regulamente, note, ordine, instrucţiuni, statute etc. care se publică în Monitorul Oficial. Aceste acte normative, când conţin reglementări în materii de drept civil, reprezintă izvoare formale de drept civil.

D. Acte normative emise de autorităţile administraţiei publice locale

Autorităţile administraţiei publice locale sunt:- consiliile locale (comunale, orăşeneşti şi judeţean)- primarul, prefectulConsiliile locale îşi exercită atribuţiile prin adoptarea de

hotărâri, primarii emit dispoziţii şi prefecţii emit ordine.

34

Page 35: Drept Civil

“Aceste acte juridice sunt izvoare de drept civil în măsura în care reglementează relaţii sociale din sfera dreptului civil, numai dacă au caracter normativ şi nu individual”.31

E. Acte normative emise până la 22 decembrie 1989

Acte normative emise până la 22 decembrie 1989 de autori-tăţile competente, precum legile emise de Marea Adunare Naţională, decrete emise de Consiliul de Stat şi hotărârile emise de Consiliul de Miniştri (HCM) rămase în vigoare şi care reglementează materii de drept civil reprezintă şi ele izvoare formale de drept civil. De exemplu Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă, Decretul nr.975/1968 privind numele.

F. Contractele tip, contractele colective de muncă, contrac-tele de societate, actul constitutiv

În opinia d-lui prof.univ.dr. Mircea Mureşan: “norme de drept civil pot fi cuprinse chiar şi în acte juridice de natură contractuală”. Aceste norme juridice (reguli de conduită stabilite de părţi ce înlocuiesc de regulă normele legale cu caracter supletiv sau dispozitiv) sunt obligatorii şi au o sferă de aplicabilitate restrânsă doar la părţile raportului juridic.32 Prof.dr.doc. Traian Ionaşcu, membru corespondent al Academiei Române, a precizat: “contractele tip au, de asemenea, valoarea unui act normativ”.34

Cu privire la aceste izvoare de drept, într-o opinie, dl. prof. univ.Gheorghe Beleiu, apreciază că “suntem în prezenţa unor denumiri specifice ale izvoarelor de drept civil menţionate mai sus (n.a. statut, regulament, contract-cadru sau contract tip, standard, norme), iar nu în prezenţa unei categorii distincte de “izvoare de drept civil”….aşa după cum o denumire specifică pentru lege este aceea de Cod.”

31 32 34

35

Page 36: Drept Civil

Ne exprimăm rezerva faţă de acest punct de vedere, cel puţin din următorul considerent:

Autorul face o enumerare a actelor normative care poartă o denumire specială: statut, regulament, contract-cadru sau contract-tip, standard, norme şi aşază pe acelaşi plan pe cele cu valoare normativă, emise pentru executarea legilor, cu aplicabilitate în domenii sociale extinse (statut, regulament, standard, norme, ca, de exemplu, Ordinul nr.471/1990 al Ministerului Culturii pentru aprobarea Normelor cu privire la organizarea spectacolelor, concertelor, a altor activităţi artistice şi distractive la care se percep tarife de intrare) cu cele de natură contractuală – contracte tip. Normele de drept stabilite în contractul-tip, de o parte a contractului, au aplicabilitate numai între părţile contractante, când cealaltă parte acceptă să încheie contractul-tip. Ea nu are această obligaţie.

Apreciem că aşezarea contractului-tip în această enumerare a izvoarelor de drept civil (enumerarea stabilită de dl. prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu) este o soluţie cel puţin discutabilă, contractul-tip fiind o categorie distinctă de izvoare directe de drept.

3. Izvoare indirecte ale dreptului civil

În literatura juridică de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia izvoarele dreptului civil sunt izvoare directe şi izvoare indirecte.35 Izvoarele directe sunt izvoarele formale de drept civil, mai sus menţionate.

a) Printre izvoarele indirecte ale dreptului se numără “principiile generale ale politicii economice”. Se afirmă că şi în condiţiile de azi, condiţii de tranziţie, “aceste principii ar putea fi invocate nu numai în completarea legii, dar şi în înlocuirea unor norme juridice vechi (dar care n-au fost abrogate sau înlocuite), devenite incompatibile cu realităţile social-politice actuale”.

De exemplu, practica judiciară a admis ca fiind în spiritul principiilor economiei de piaţă în curs de instaurare în România şi deci valabile, prevederile contractuale prin care s-au stabilit dobânzi

35

36

Page 37: Drept Civil

real pozitive mult mai mari comparativ cu cele prevăzute imperativ în Decretul nr.311/1954, abrogat în 1998, specifice economiei centralizate la data apariţiei actului normativ.

Acest izvor trebuie privit cu rezervă, deoarece nevoia de a răspunde la condiţiile economice noi poate duce la abuz.36

b) Cutuma (obiceiul)Cutuma (obiceiul) reprezintă o regulă de conduită nescrisă,

care s-a format într-o perioadă de timp mai îndelungată şi căreia societatea i-a acordat putere obligatorie asemănătoare unei legi.

Un autor, în încercarea de a preciza noţiunea de obicei (cutumă) ca izvor de drept, distinge între:- obiceiurile care reprezintă o rămăşiţă a trecutului şi împotriva cărora ststul luptă prin legile sale, obiceiuri faţă de care atitudinea statului este indiferentă din punct de vedere juridic- obiceiuri pe care statul le sancţionează, dându-le putere juridică obligatorie. Numai acestea pot constitui un izvor de drept, valoare care le este conferită prin referirea pe care legea o face în unele dispoziţii ale sale la noile obiceiuri (de exemplu, art.970 Cod civil: “conven-ţiile…obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”; art.600 Cod civil: “înălţimea îngrădirii se va hotărî după…obiceiul obştesc”; art.607 Cod civil: “nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi decât în îndepărtarea hotărâtă….de obiceiurile constante şi recunoscute.”).

În literatura de specialitate s-au purtat discuţii cu privire la calificarea obiceiului ca fiind sau nu izvor de drept.

Într-o opinie, majoritară, obiceiul (cutuma) a fost calificat ca fiind izvor de drept, în anumite condiţii şi clasificat la “Alte izvoare ale dreptului civil” sau “Izvoare neformale (reale)”.37

Astfel, se apreciază că obiceiul este izvor de drept numai atunci când legea face trimitere expresă la el. (vezi exemplele de la art.970, 600 şi 607 Cod civil).

Într-o altă opinie, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu (însuşită şi de prof. univ. dr. Ion Dogaru) se exprimă tranşant: “obiceiul (cutuma)

36 37

37

Page 38: Drept Civil

….nu sunt şi nu pot fi izvoare distincte ale dreptului civil; regulile de conduită cristalizate în cadrul acestora se integrează în ipotezele şi dispoziţiile normelor de drept civil, în măsura în care aceste norme fac trimitere expresă la obicei.”

În exemplele date, textele Codului civil fac trimitere la obiceiul locului. Se pune întrebarea: ce se aplică concret în raportului juridic civil, norma juridică care face trimitere la obicei (cutuma) sau chiar însuşi obiceiul (cutuma)? Sau altfel formulat: este izvor de drept textul legal sau obiceiul (cutuma)? Obiceiul (cutuma) este diferit de la loc la loc, de la o regiune geografică la altă regiune geografică “căci obiceiurile se prefac în multe chipuri”.

De exemplu, în satele săseşti din Transilvania obiceiul obştesc privind construcţia porţilor şi a zidurilor unei case este următorul: porţi şi împrejmuiri, cel puţin la stradă, înalte şi masive, pentru a înfrânge elanul curioşilor. Obiceiul diferă în Dobrogea: gardurile sunt scunde, cu întreaga privelişte a gospodăriei la vedere.

Apreciem că se aplică obiceiul la care face trimitere norma juridică civilă.

Izvoarele indirecte ale dreptului civil se apreciază a fi doctrina şi jurisprudenţa

c) Doctrina de drept civil însumează opiniile specialiştilor de referinţă în domeniu exprimate în tratate, studii, lucrări, monografii, cursuri universitare, articole etc.

Se pune întrebarea dacă un judecător, în soluţionarea unei pricini, poate face trimitere expresă la un punct de vedere exprimat în literatură şi să afirme că soluţia se întemeiază pe acesta?

Întotdeauna soluţionarea cauzei se fundamentează pe norma juridică civilă. “Deşi doctrina nu se înscrie în rândul izvoarelor de drept, totuşi prin opiniile care le formulează, contribuie la înlăturarea diversităţii de practică judiciară şi la crearea şi perfecţionarea normelor de drept edictate de autoritatea legiuitoare.”38

d) Jurisprudenţa (practica judiciară) este alcătuită din soluţiile cuprinse în hotărârile date de instanţele de judecată.

38

38

Page 39: Drept Civil

Practica judiciară este sau nu izvor de drept? Judecătorul poate să soluţioneze o cauză motivând că hotărârea se întemeiază pe o soluţie asemănătoare dată de un alt judecător într-o cauză similară? Este posibil ca o hotărâre judecătorească să fie considerată izvor de drept?

Răspunsul la întrebare a iscat controverse, cu atât mai mult cu cât în unele sisteme de drept, practica judiciară este considerată un izvor de drept (exemplu, dreptul francez, dreptul american).

Majoritatea autorilor, la care ne raliem, exclud practica judiciară din rândul izvoarelor de drept civil. Principalul argument constă în însăşi prevederea legală din art.5 Cod civil, în baza căreia organul de judecată are obligaţia să aplice normele de drept civil în cazurile aduse spre judecată. “Este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce se dă, pe cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse.”

Tot atât de adevărat este şi faptul că judecătorul care este independent şi se supune numai legii (art.123 alin.3 Constituţia României) poate să se alinieze la soluţiile date şi de instanţe, îndeosebi de Curtea Supremă de Justiţie. Precizăm că este doar o posibilitate şi nu o obligaţie, fapt prin care se realizează o practică judiciară unitară şi constantă, element important în creşterea autorităţii puterii judecă-toreşti.

Jurisprudenţa are un rol important în formarea şi perfecţio-narea normelor de drept, îndeosebi în materia dreptului civil care este unitară şi constantă.

CAPITOLUL III

39

Page 40: Drept Civil

APLICAREA LEGII CIVILE

1. Noţiuni introductive

Actele normative, şi avem în vedere aici noţiunea de lege în sens larg, sunt elaborate pentru a fi aplicate în cazuri concrete.

“Prin aplicarea legii civile se înţelege activitatea practică prin care organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice civile….activitate ce se desfăşoară în formele juridice oficiale stabilite prin acte normative”.39

Aplicarea legii civile priveşte următoarele aspecte:- durata de aplicare în timp a legii civile (aplicarea legii

civile în timp)- spaţiul geografic în care se aplică legea civilă (aplicarea

legii civile în spaţiu)- subiecţii de drept cărora li se adresează legea civilă

(aplicarea legii civile asupra persoanelor).“Din punct de vedere teritorial legile coexistă, iar privite sub

raportul timpului, ele se succed.”40 De aceea, uneori legile civile pot să intre în conflict. De pildă, într-o împrejurare, o persoană, un bun sau un act juridic poate fi revendicat de mai multe legi naţionale coexistente, cum ar fi căsătoria unui cetăţean român cu un cetăţean străin, în Târgu Mureş, sau cumpărarea de către un cetăţean român în Germania a unui bun imobil sau încheierea unui act de donaţie între un cetăţean român şi unul englez, în Bucureşti. În aceste ipoteze se pune întrebarea ce lege civilă se aplică? Cea română sau cea străină, ambele coexistând.

În ipoteza legilor civile care se succed în timp se pun două întrebări:

a) Cui se aplică noua lege civilă în cazul încheierii unui act juridic?

- actului juridic încheiat înainte de noua lege civilă şi efectelor produse de acesta până la apariţia noii legi – facta praeterita;

39 40

40

Page 41: Drept Civil

- actului juridic ce se încheie în prezent sub noua lege şi efectelor juridice ale acestuia produse sub noua lege – facta pendentia;

- efectelor viitoare ale unui act juridic încheiat sub vechea lege – facta futura;

b) Cui i se aplică noua lege civilă în cazul situaţiilor juridice ce se constituie în timp, în mai multe etape (de exemplu perfectarea vânzării-cumpărării unui imobil necesită o perioadă mai îndelungată de timp – între ziua realizării acordului de voinţă a părţilor contrac-tante şi data intabulării dreptului de proprietate mai multe zile)?

- primului moment al constituirii situaţiilor juridice;- fiecărui moment din lanţul de constituire a situaţiilor juri-

dice;- ultimului moment din cadrul acestora.Rezolvarea conflictului de legi în spaţiu face obiectul

dreptului internaţional privat.Rezolvarea conflictului de legi în timp face obiectul dreptului

tranzitoriu sau intertemporal, ramură a dreptului civil.

2. Aplicarea legii civile în timp

Legea civilă nu este veşnică, ea trebuie să răspundă permanent cerinţelor materiale existente într-un stat la un moment dat. De aceea legile civile se succed în timp.

Aşadar, legea civilă se aplică într-o anumită perioadă de timp.a) Momentul intrării în vigoare a legii civile poate fi:- data publicării în Monitorul Oficial- legea prevede expres data intrării în vigoare, peste un

număr de zile sau luni.De momentul intrării în vigoare a legii civile se leagă două

efecte juridice:- legea civilă devine obligatorie- se instituie prezumţia legală absolută că orice persoană o

cunoaşte, nici o persoană nu poate invoca necunoaşterea ei (nemo censetur ignorare legem).

b) Momentul încetării aplicării legii civile poate fi:- prin abrogare. Ea poate fi expresă (când în noua lege civilă

se prevede expres că vechiul act normativ sau un anumit articol din actul normativ vechi se abrogă - abrogare expresă directă - sau că

41

Page 42: Drept Civil

dispoziţiile contrare se abrogă - abrogare expresă indirectă - sau tacită (când abrogarea rezultă din faptul că o anumită materie este reglementată diferit în raport de vechea reglementare).

- prin împlinirea termenului în cazul legilor cu termen. Prin ajungerea la termen legea civilă încetează să mai fie în vigoare

- prin căderea în desuetudine. Noţiunea de desuetudine are în literatura juridică înţelesuri diferite.

Un autor o defineşte ca “neaplicarea îndelungată a unei legi.”41

Un alt autor apreciază că “o lege cade în desuetudine atunci când au încetat raţiunile pentru care a fost adoptată, de exemplu, dacă au dispărut relaţiile sociale reglementate”.42

Un alt autor distinge între neaplicarea legii căzute în desuetudine, ca urmare a dispariţiei raţiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat, şi abrogare (mod de ieşire din vigoare a unei legi civile) precizând: “Căderea în desuetudine” a unei legi înseamnă neaplicarea ei, dar nicidecum abrogarea ei”.43

Aproape în unanimitate se admite că desuetudinea nu este un mod de ieşire din vigoare a legii.44 De exemplu Codul comercial intrat în vigoare la 1 septembrie 1887 nu s-a aplicat în perioada puterii populare până la 22 decembrie 1989 fiind considerat ca şi căzut în desuetudine, dată după care se aplică din nou.

Legea civilă nouă poate produce următoarele categorii de efecte:

- efecte imediate, adică se aplică situaţiilor prezente- efecte retroactive, se aplică situaţiilor trecute- efecte ultraactive, se aplică şi după abrogarea legii.Unele legi civile prezintă particularităţi sub aspectul aplicării

lor în timp. Astfel:- legile abrogative au o existenţă foarte scurtă în timp, ele au

numai menirea să facă să înceteze aplicarea legii civile anterioare.- legi interpretative sunt legi prin care se clarifică înţelesul

unei norme juridice discutabile dintr-o lege existentă. “Legea inter-

41 42 43 44

42

Page 43: Drept Civil

pretativă se integrează în legea interpretată, aceasta din urmă trebuind să se aplice, chiar şi pentru trecut, cu înţelesul statornicit de legiuitor. Prin urmare legea interpretativă îşi produce efectele şi în trecut.”45

Într-o opinie, se susţine contrariul: “Faţă de singura excepţie pe care o prevede Constituţia (art.15 alin.2: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile) trebuie să admitem că legea interpretativă – act normativ intertemporal – produce efecte numai pentru viitor, deşi până la intrarea în vigoare a actualei Constituţii era acceptată teza potrivit căreia legea interpretativă avea caracter retroactiv”.46

- legile tranzitorii, prin care se reglementează aplicarea legii noi în corelaţie cu legea veche, au aplicabilitate doar în perioada de tranziţie.

Situaţiile juridice pot fi şi ele reglementate de o singură lege – situaţii juridice unidependente, sau de mai multe legi – situaţii juridice pluridependente.

Principiile aplicării în timp a legii civileÎn ipoteza succesiunilor legilor civile în timp, pentru stabilirea

legii civile aplicabile se apelează la următoarele principii: principiul neretroactivităţii legii civile noi şi principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi.Acest principiu este consacrat în art.1 Cod civil: “Legea

dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”. Principiul consacră regula juridică potrivit căreia, “legea civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute”.47

Principiul se justifică prin “ideea potrivit căreia nimeni nu-şi poate stabili conduita după norme ce nu există încă”.48

45 46 47 48

43

Page 44: Drept Civil

Principiul neretroactivităţii legii civile a primit un caracter constituţional prin textul art.15 al.2 din Constituţia României: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”.

S-a pus astfel capăt situaţiei din regimul trecut când “legiuitorul însuşi putea dispune aplicarea retroactivă a unei legi noi pe care o edictează”49; deoarece regula juridică a neretroactivităţii legii civile cum se susţinea se aplica doar judecătorului. Azi legiuitorul însuşi nu poate dispune că o lege civilă nouă se aplică şi pentru situaţii anterioare apariţiei ei.

Într-o opinie contrară, Paul Mircea Cosmovici apreciază: “pentru ca o lege să fie retroactivă este necesar ca legiuitorul să declare în mod expres acest caracter….”

Concluzii (sau reguli juridice în aplicarea principiului neretro-activităţii legii civile)

Legea civilă nouă reglementează numai acte juridice şi situaţii juridice ce apar după intrarea ei în vigoare – tempus regit actum.

Regulile privesc actul juridic şi situaţiile juridice în curs de constituire modificare sau stingere (vezi exemplul referitor la contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil).

Cu privire la actul juridic funcţionează următoarele reguli în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile:

a) actul juridic este valabil încheiat când sunt întrunite cumulativ, condiţiile cerute de legea în vigoare, în momentul încheierii lui. Când ulterior încheierii valabile a actului juridic apare o nouă lege civilă, ea nu poate declara ca nevalabil actul valabil deja încheiat şi atunci când noua lege introduce sau elimină cauza de nulitate.50

b) efectele juridice ale actului valabil încheiat, produse sau epuizate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, rămân valabile;

c) efecte juridice ale actului valabil încheiat ce se produc după intrarea în vigoare a noii legi se supun acesteia.

Referitor la situaţiile juridice sunt aplicabile următoarele reguli:

a) situaţiile juridice în curs de constituire (vezi exemplul contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil) modificare sau

49 50

44

Page 45: Drept Civil

stingere la data intrării în vigoare a legii noi, cad sub incidenţa acestei legi (principiul aplicării imediate a legii noi). Când elementele ce compun situaţia juridică în curs de constituire, modificare sau stingere au individualitate proprie (de exemplu, realizarea acordului de voinţă la contractul de vânzare-cumpărare a imobilului conform legii trebuie să se manifeste în formă solemnă), se respectă legea în vigoare în acel moment, neaplicându-se legea nouă care de pildă ar putea omite această cerinţă (a solemnităţii).

b) efectele produse de situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere sunt guvernate de legea sub care se produc. Legea nouă reglementează efectele situaţiilor juridice după intrarea ei în vigoare.

Câteva cazuri frecvente de aplicare a principiului neretroactivităţii legii civile:

- admisibilitatea dovezilor privind actele şi faptelor juridice generatoare de drepturi şi obligaţii, în legătură cu care părţile pot ajunge în conflict, se face prin respectarea legii în vigoare la data când instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii mijlocului de probă;

- dovada actului juridic se supune legii în vigoare în momentul încheierii actului juridic;

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite se stabileşte în funcţie de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite;

- moştenirea legală (succesiunea ab in testat) este cârmuită de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii;

- validitatea testamentului se apreciază după legea în vigoare în momentul redactării;

- efectele dispoziţiilor testamentare sunt guvernate de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii. De exemplu, dacă după redactarea testamentului ar apărea o lege care ar modifica condiţiile de valabilitate ale testamentului, legea nouă nu s-ar aplica testamentului încheiat.

Precizările referitoare la principiul neretroactivităţii legii civile în materia prescripţiei extinctive se găsesc la cap. “Prescripţia extinctivă”.

Principiul constituţional al neretroactivităţii legii admite o singură excepţie: “legea penală mai favorabilă”.

45

Page 46: Drept Civil

Apreciem că numai printr-o lege constituţională se pot adăuga excepţii în materia civilă, legea organică sau ordinară nu pot deroga de la norma constituţională.

Această premisă clarifică discuţiile din doctrină referitoare la caracterul retroactiv al normei de interpretare.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi. Principiul constă în regula conform căreia legea, din

momentul intrării în vigoare, se aplică actelor juridice în curs de constituire, de modificare, sau stingere şi celor ce se vor constitui în viitor, precum şi efectelor acestora (facta pendenţia şi facta futura).

Totodată, legea nouă reglementează şi situaţiile juridice ce se constituie sau sting, precum şi efectele acestora.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi nu este consacrat legislativ, el se deduce din principiul neretroactivităţii legii civile.

Principiul se jusitifică prin următoarele raţiuni:- legea civilă nouă nefiind retroactivă, se impune aplicarea ei imediată- neadmiterea principiului ar însemna neaplicarea legii noi- legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres tehnic, juridic, faţă de legea veche, astfel încât trebuie să se aplice, de la intrarea ei în vigoare, şi situaţiilor juridice care sunt în curs de constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de constituire.51

Principiile aplicării legii civile în timp au domenii diferite de acţiune:

- principiul neretroactivităţii legii civile se opune retro-activităţii acesteia

- principiul aplicării imediate a legii civile noi se opune supravieţuirii vechii legi civile.

“Problema aplicării imediate a legii noi este cea a excluderii supravieţuirii legii vechi….are ca obiect faptele şi efecte în curs..problema retroactivităţii….are ca obiect faptele în întregime consumate în trecut”.52 La această formulare limpede a deosebirii fundamentale între cele două principii, apreciem că se poate adauga:

51 52

46

Page 47: Drept Civil

principiul neretroactivităţii vizează actele juridice uno ictu (când constituirea sau stingerea se produc într-un singur moment); principiul aplicării imediate a legii noi priveşte situaţiile juridice ce se constituie succesiv, în timp (exemplu, adopţiunea presupune momente succesive în timp: consimţământul părinţilor fireşti, hotărârea instanţei de judecată; imobilele se pot dobândi prin uzucapiune, adică prin posesie de bună credinţă prelungită în timp).

Principiul aplicării imediate a legii noi este o creaţie a doctrinei şi practicii judiciare, el nu este consacrat prin legea civilă. Fiind “o simplă regulă de interpretare….legiuitorul o poate înlătura. El o poate face nu numai printr-o declaraţie de voinţă expresă, dar şi în mod tacit….El se întemeiază numai pe voinţa tacită a legiuitorului, astfel cum acesta a putut fi desprins, prin interpretare, de teorie şi practică”.53

Dacă voinţa tacită a legiuitorului permite funcţionarea principiului aplicării imediate a legii noi, tot prin voinţă tacită legiuitorul îl poate înlătura: o face în situaţia ultraactivităţii legii vechi.

Excepţia de la principiul aplicării imediate a legii civile noi o constituie ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi, adică aplicarea în anumite situaţii determinate de legea nouă pentru încă o perioadă de timp a legii vechi, deşi a fost abrogată şi a intrat în vigoare o nouă lege civilă.

Într-o opinie, se apreciază că “fiind o excepţie şi supravieţuirea legii vechi trebuie consacrată expres de lege. Socotim că greşit s-a făcut aplicaţia excepţiei ultraactivităţii, în lipsă de text expres, a art.12 din Decretul nr.144/1958, abrogat prin Legea nr.50/1991 în practica unor instanţe.” Aceeaşi poziţie tranşantă şi în referirea: “ca şi în cazul excepţiei retroactivităţii legii civile, ea (n.a.- excepţia de ultraactivitate a legii civile trebuie prevăzută expres în legea nouă”).54

Următoarea prevedere legală consacră expresis verbis supravieţuirea legii vechi: art.71 din Legea nr.114/1996 privind locuinţa prevede: “persoanele care beneficiază de drepturi mai favorabile decât cele prevăzute în prezenta lege, consacrate prin legi

53 54

47

Page 48: Drept Civil

speciale, care se referă printre altele, la materia raporturilor juridice locative şi a celor conexe acestora, se bucură în continuare de aplicarea drepturilor mai favorabile” (n.a. - se bucură în continuare de prevederile legii civile vechi, deşi abrogată).

Într-o altă opinie “dispoziţiile vechii legi supravieţuiesc în temeiul voinţei tacite a legiuitorului”.

Aşadar, excepţia de ultraactivitate există deşi lipseşte un text expres în noua lege.55

În aplicarea excepţiei de la ultraactivitate a legii civile distingem:- de regulă, se aplică actelor juridice (situaţiilor juridice voluntare), cu precizarea că noua lege civilă să conţină norme juridice dispozitive, părţile având astfel latitudinea ca prin acordul de voinţă să deroge de la prevederile legale- uneori noua lege exclude expresis verbis aplicarea excepţiei- nu se poate face aplicarea excepţiei de ultraactivitate când noua lege civilă are caracter imperativ.

Aplicarea excepţiei în materia situaţiilor juridice voluntare (contracte) se justifică prin faptul că părţile la încheierea contractului consimt tacit ca norma juridică civilă supletivă sub imperiul căreia se află să completeze condiţiile şi efectele acestuia. Prin abrogarea vechii legi, care practic s-a topit în voinţa părţilor contractante, s-ar aduce atingeri acesteia, părţile fiind puse în situaţia să nu se bucure de efectele contractului, nerealizate până în momentul apariţiei noii legi civile.

3. Aplicarea legii civile în spaţiu

Legea civilă se aplică într-un anumit spaţiu supus suveranităţii unui stat.

Aplicarea legii civile în spaţiu priveşte două aspecte:a) aspectul internSub acest aspect, legea civilă română se aplică raporturilor

juridice civile stabilite între cetăţeni români în limitele teritoriului

55

48

Page 49: Drept Civil

României. Principiul care reglementează aplicarea legii civile în spaţiu sub aspect intern este principiul teritorialităţii.

Potrivit acestui principiu legea civilă în sens restrâns (aceea elaborată de Parlament) se aplică pe întregul teritoriu al statului, iar legea civilă în sens larg (celelalte acte normative elaborate de organele de stat competente) se aplică fie la nivelul întregii ţări (cele ce emană de la organele centrale) fie la nivel local, când sunt emise de un organ local.

Teritoriul este spaţiul geografic cuprins între frontierele de stat legal stabilite: “frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi celorlalte norme generale ale dreptului internaţional” (art.3 alin.2 Constituţia României).

Totuşi, în unele situaţii prevăzute în legi speciale, legea civilă română nu se aplică pe întregul teritoriu al ţării:

- pe teritoriul ambasadelor străine- în anumite zone libere, oraşe, porturi stabilite convenţional

şi supuse unor reglementări internaţionale specialeLegea civilă română se aplică, pe bază de reciprocitate, în

baza unor tratate internaţionale şi în afara teritoriului statului român:- pe nave şi aeronave sub pavilion românesc ce se află în afara

apelor teritoriale;- în ambasadele României din străinătate;- cetăţenilor români aflaţi în afara graniţelor ţării în anumite

condiţii (de exemplu prevederile Codului Familiei referitoare la condiţiile de fond ale căsătoriei).

b) aspectul internaţionalAcest aspect are în vedere raporturile juridice încheiate ce

conţin elemente de extraneitate: părţile au cetăţenii diferite, actul juridic în care o parte este cetăţean român se încheie în străinătate, actul juridic în care o parte este cetăţean străin se încheie în România, bunul imobil este obiect exterior al raportului juridic civil se situează în străinătate etc.

c) soluţionarea conflictului de legi în spaţiuCe lege se aplică raporturilor juridice cu elemente de

extraneitate? Legea ţării căreia îi aparţine una din părţile raportului

49

Page 50: Drept Civil

juridic, legea statului unde se încheie raportul juridic, legea ststului unde se situează bunul ce face obiectul raportului juridic?

Conflictul de legi în spaţiu se soluţionează prin normele conflictuale. Fiecare stat elaborează norme conflictuale, ce alcătuiesc dreptul internaţional privat.

Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional cuprinde normele conflictuale prin care se soluţionează conflictul de legi în spaţiu.

Legea cuprinde următoarele categorii de norme conflictuale:a) normele conflictuale cu privire la situaţii juridice legale

(se nasc, modifică, transmit şi sting în puterea legii) au caracter obligatoriu- art.11: starea şi capacitatea civilă a persoanei (statului persoanei fizice) este guvernată de legea cetăţeniei (lex personalis) sau de legea naţională (lex patriae) a subiectului raportului juridic - art.41: legea aplicabilă persoanei juridice este cârmuită de legea sa naţională, determinată de sediul social al societăţii- art.49: posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale sunt supuse legii locului unde acestea se află sau sunt situate- art.145: uzucapiunea este cârmuită de legea statului unde bunul se află la începerea termenului de posesie, prevăzut în acest scop- art.66: moştenirea este supusă, în ce priveşte bunurile mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana decedată o avea la data decesului (lex patriae), iar în ceea ce priveşte bunurile imobile şi fondul de comerţ, legii locului unde fiecare din aceste bunuri se află (lex rei sitae)- art.18: condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi (lex patriae)- art.107: faptele juridice cu caracter ilicit şi răspunderea juridică civilă sunt supuse legii statului pe al cărui teritoriu a intervenit fapta ilicită (lex loci delicti commisi)

b) normele conflictuale cu privire la situaţii juridice subiective (se nasc, modifică transmit şi sting pe cale convenţională)- art.69 şi 71 condiţiile de fond şi formă ale actului juridic unilateral sunt cârmuite de legea aleasă de autorul său- art.73 contractul este guvernat de legea aleasă prin consens de părţi

50

Page 51: Drept Civil

4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Normele juridice civile, fiind norme obligatorii de conduită, se adresează, în principiu, oricărei persoane fizice sau juridice.

Subiecţii de drept civil au o voinţă juridică egală, în sensul că participă la raporturile juridice civile, de regulă numai potrivit consimţământului liber exprimat.

Sub aspectul sferei subiecţilor de drept cărora li se adresează legea civilă se disting următoarele categorii de legi civile:

a) legi civile cu vocaţie generală de aplicare, atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice. De exemplu, normele juridice prevăzute în Codul civil

b) legi civile aplicabile numai persoanelor fizice. De exemplu, Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, Decretul nr.975/68 privind numele etc.

c) legi civile cu vocaţie de aplicare numai persoanelor juridice. De exemplu, Decretul 31/1954 în ceea ce priveşte persoana juridică, Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale etc.

Uneori normele juridice civile se aplică unei anumite categorii de persoane fizice sau juridice (de exemplu prevederile din Codul familiei referitoare la minori şi ocrotirea lor).

CAPITOLUL IV

INTREPRETAREA NORMELOR JURIDICE DE DREPT CIVIL

51

Page 52: Drept Civil

1. Noţiunea de interpretare a normelor juridice de drept civil

Precizarea elementelor ce formează obiectul interpretării provoacă discuţii în literatura juridică de specialitate. Se vorbeşte de “interpretarea legii”, “interpretarea dreptului” şi, mai recent, de “interpretarea normelor juridice”.

Doctrina de drept civil a preluat această dispută, exprimându-se păreri diferite cu privire la sintagma care să definească această materie.

Într-o opinie se formulează “interpretarea legii civile”55, într-o opinie contrară “interpretarea normelor de drept civil”56 şi un autor propune “interpretarea actelor normative”57.

Apreciem că formularea “interpretarea normelor juridice de drept civil” este de preferat deoarece:

- legea civilă, actele normative sunt ansambluri de norme juridice civile

- norma juridică este regula de conduită generală şi abstractă ce se aplică unor situaţii concrete

- pentru aplicarea normei juridice la situaţii practice se impune a se observa ce a dorit legiuitorul prin edictarea ei

Prin interpretarea normei juridice se determină conţinutul, înţelesul şi sfera situaţiilor în care se aplică.38

Şi autorii care definesc materia prin sintagma “interpretarea legii civile” subliniază expresis verbis că se referă la o “operaţie logico-juridică raţională de lămurire şi explicare a conţinutului şi sensului normei, în scopul unei juste aplicări”59 sau “lămurirea înţelesului exact şi complet al dispoziţiilor normative”60.

Într-o altă definiţie “interpretarea normelor juridice este o operaţiune logico-juridică, care se face după anumite reguli şi cu

55 56 57 38 59 60

52

Page 53: Drept Civil

anumite metode specifice dreptului, ea constituind un moment necesar al aplicării lui”61.

N. Titulescu spunea: “a interpreta o lege înseamnă a căuta soluţia practică cea mai convenabilă. În genere, orice soluţie juridică se bazează pe o sumă de informaţii acumulate din probele cauzei şi pe argumente obţinute din interpretare”62.

În concluzie, definiţia interpretării normei juridice civile cuprinde cel puţin următoarele elemente:

- este o etapă necesară aplicării normei juridice- se observă prin interpretare voinţa legiuitorului- scopul interpretării este acela al aplicării convenabile, juste a

normei juridice la cazuri practice.

2. Necesitatea interpretării normei juridice civile

Normele juridice au un caracter general, impersonal, ele se referă la cazuri ipotetice. Aplicarea în practică, la cazuri concrete, pune probleme. De aici, câteva argumente ce impun cu necesitate interpretarea normei juridice civile.

a) norma civilă nu poate cuprinde în formularea ei, oricât de precisă, varietatea relaţiilor sociale cărora li se aplică. Deseori legiuitorul la data elaborării normei juridice nu poate să prevadă situaţiile noi, concrete cărora li se vor aplica. De exemplu art.1000 alin.1 Cod civil: “suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile sub paza noastră”. Iniţial s-a apreciat că redactorii Codului civil au înţeles această formulare să facă o introducere la formele răspunderii civile, enunţate în alin.2,3 şi 4 şi art.1001 şi 1002 Cod civil, adică cazurile răspunderii pentru fapta altuia (răspundere indirectă – răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori, răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea funcţiilor încredinţate şi răspunderea institutorilor şi meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor) şi la răspunderea pentru

61 62

53

Page 54: Drept Civil

lucrurile ce sunt sub paza noastră (răspunderea directă – pentru prejudiciile cauzate de animale, respectiv de ruinarea edificiului).

Târziu, după 1940 sub presiunea înmulţirii prejudiciilor provocate de maşini, instalaţii, utilaje, urmare a progresului tehnic s-a dezvoltat teoria răspunderii civile delictuale pentru “fapta lucrului”63.

b) Legiuitorul formulează norma juridică prin exprimări generale, ce se cer a fi explicate pentru a se stabili precis dacă o situaţie concretă se suprapune cu ipoteza normei juridice (elementul component al normei juridice care descrie împrejurările în care se aplică regula de conduită).

De exemplu norma juridică din art.1000 alin.4 Cod civil care prevede că sunt răspunzători: “institutorii şi artizanii, de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere”. Din text nu rezultă ce vârstă au elevii şi ucenicii pentru care se răspunde. În literatura de drept civil ca urmare a interpretării textului de lege s-a exprimat părerea ca această răspundere se angajează indiferent de vârsta elevilor şi ucenicilor. Majoritatea autorilor însă observând şi textul ce urmează: “în tot timpul ce se găsesc sub a lor privighere” îl interpretează în sensul că acesta se referă la elevi şi ucenici minori, deoarece numai minorii sunt supravegheaţi.

c) uneori cuvintele folosite de legiuitor în redactarea normei juridice diferă de sensul din vorbirea curentă. De exemplu în limbaj juridic bunurile sunt mobile şi prin determinarea legii, nu numai prin natura lor (cum se înţelege în limbajul curent), cuvântul obligaţie are un sens diferit de cel uzual etc. Mai mult, acelaşi cuvânt în limbaj juridic are semnificaţii diferite în raport de materia juridică la care se referă. De exemplu cuvântul “terţ”, în materie contractuală, înseamnă orice altă persoană în afara părţilor contractante, şi în materie de răspundere civilă delictuală orice persoană în afara pârâtului, a victimei şi a persoanei pentru care se răspunde.

De aceea, este de preferat ca legiuitorul să definească în norma juridică civilă noţiunile cu care operează. Aşa o face de exemplu în art.8 alin.3 din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar unde stabileşte suprafaţa maximă de teren ce se poate atribui în

63

54

Page 55: Drept Civil

proprietate unei familii: “prin familie se înţeleg soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor.”

d) termenii folosiţi de legiuitor sunt imprecişi, formulările neclare, echivoce. De exemplu în art.2 alin.3 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor se prevede sancţiunea “reducţiunii” actului juridic prin care s-a depăşit limita de 200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie. Termenul de “reducţiune” vizează nulitatea actului juridic şi nicidecum instituţia reducţiunii succesorale.

3. Formele interpretării normelor juridice civile

În funcţie de calitatea interpretului, interpretarea normei juridice civile poate fi oficială şi neoficială.

A. Interpretarea oficială: este interpretarea făcută de organul care a emis norma juridică civilă (Parlament, Guvern, consiliul local etc.) şi se numeşte interpretare autentică.

Ea este generală şi obligatorie erga omnes şi îmbracă forma normelor juridice interpretative.

Apreciem că este tot interpretare oficială (termenul de oficial având un alt înţeles decât acela de mai sus când interpretarea era făcută de organul care a emis norma juridică civilă) şi interpretarea cazuală unde sintagma “oficial” desemnează puterea obligatorie a rezultatului la care a ajuns interpretul – instanţa de judecată sau organele administraţiei de stat – opozabilă părţilor în conflicte (inter partes).

Punctul nostru de vedere se pare că este susţinut în doctrină: “Interpretarea oficială poate fi grupată şi ea în interpretare generală care este făcută de către un organ de stat (…) care a fost împuternicit să elaboreze norme juridice (în acest caz vorbim de interpretare autentică) (…) se face prin acte normative şi are un caracter general – obligatoriu.” Acesta este de fapt un vechi principiu al dreptului, apărut în dreptul roman, potrivit căruia “cine edictează legea o şi interpretează (…) şi interpretarea cazuală, făcută de organul de aplicare a dreptului care se referă la un caz concret. Subiectele care fac această formă de interpretare sunt instanţele judecătoreşti şi organele administraţiei de stat (…) este obligatorie numai pentru o

55

Page 56: Drept Civil

anumită cauză concretă” 64. Credem că formularea “interpretare cazuală” este cea corectă.

B. Interpretarea neoficială este făcută de persoane care nu au calitatea de organe ale statului. Ea nu este obligatorie, valoarea ei constând în temeinicia analizei ştiinţifice şi valoarea raţionamentului pe care se întemeiază. Interpretarea doctrinară sau interpretarea ştiinţifică este făcută de oameni de ştiinţă, cercetători, cadre didactice, specialişti în domeniul dreptului civil în articole, studii, monografii, etc. şi influenţează deseori procesul de elaborare a normelor juridice civile.65

“Ea nu obligă pe judecător, dar serveşte, prin argumentele pe care le formulează, la aplicarea unitară a legii, poate servi ca mijloc de perfecţionare a legislaţiei prin propunerile de lege ferenda”.

După rezultatul obţinut de interpret ca urmare a inter-pretării normei juridice civile distingem: interpretarea literală, extensivă şi restrictivă.

C. Interpretarea literală (în litera legii sau strictă): Interpretul descoperă conţinutul normei juridice aşa cum a fost înţeles şi formulat de legiuitor prin expresiile din textul legal, înţelege că norma juridică se aplică la aceleaşi situaţii pe care le-a avut în vedere legiuitorul. Practic este o identitate între formularea textului normei juridice şi conţinutul ei. Astfel interpretul nu extinde şi nici nu restrânge înţelesul normei juridice.

De exemplu art.978 Cod civil: “când o clauză (n.a. - într-un contract) este privitoare a două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela în care n-ar produce nici unul”. Interpretul înţelege că întotdeauna în cazul unui contract clauza (condiţiile) stabilită de părţi va produce efecte (consecinţe) juridice, deoarece cocontractanţii au dorit acest lucru în momentul încheierii contractului.

Interpretarea literală nu se confundă cu interpretarea gramaticală. Aceasta din urmă este o metodă generală de interpretare, prin care interpretul desluşeşte voinţa legiuitorului din analiza

64 65

56

Page 57: Drept Civil

morfologică şi sintactică a cuvintelor aşezate în propoziţii şi fraze care alcătuiesc textul normei juridice. Prin folosirea metodei gramaticale interpretul poate în final să realizeze o interpretare literală, dar în acelaşi timp şi una extensivă sau restrictivă.

D. Interpretarea extensivă (în spiritul legii): are ca rezultat aplicarea legii la situaţii mai numeroase decât cele ce par să rezulte din textul legii. Interpretul extinde sfera de aplicare a legii, deoarece constată că formularea normei juridice este mai restrânsă decât a intenţionat legiuitorul. “De aceea, pentru a realiza intenţia legiuitorului şi scopul normei….organul care aplică norma îi atribuie un sens mai larg decât rezultă din formulare”.65

Cazuri când nu se admit interpretări extensive:- când legea cuprinde o enumerare limitativă a împrejurărilor

în care se poate aplica. De exemplu art.1002 Cod civil: “Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie”. Enumerarea textului legal limitându-se la cele două împrejurări, în nici o altă împrejurare proprietarul unui edificiu nu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului.

- când norma juridică stabileşte o excepţie de la regula generală, deoarece o regulă specifică de interpretare a normei juridice civile este şi aceea că excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis). De exemplu în textul art.1909 teza I Cod civil se instituie regula generală conform căreia lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp. În teza a II-a se instituie excepţia: “Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel cărui s-a furat un lucru poate să-l revendice (n.a. - prin acţiune în justiţie să ceară restituirea bunului), în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte”. Aşadar proprietarul lucrului mobil pierdut sau furat I se recunoaşte posibilitatea revendicării bunului în termenul general de prescripţie de 3 ani, în toate celelalte cazuri funcţionând imprescribilitatea.

- când norma juridică stabileşte prezumţii. Potrivit art.1200 Cod civil: “Sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special

65

57

Page 58: Drept Civil

prin lege”. Drept urmare, prezumţiile legale anume prevăzute într-un text de lege nu pot fi interpretate extensiv, pe cale de analogie (asemănare).

E. Interpretarea restrictivă: Interpretul restrângere sferea situaţiilor la care se aplică norma juridică, comparativ cu cea avută în vedere de legiuitor. Practic interpretul constată că formularea textului legal este prea largă, în raport cu ipotezele avute în vedere de legiuitor. De exemplu, art.1182 Cod civil privitor la dobândirea datei certe arată că un înscris sub semnătură privată dobândeşte dată certă şi este opozabil terţilor “din ziua în care a fost înfăţişat la o instituţie de stat”. Într-o opinie, formularea în textul legii “a fost înfăţişat la o instituţie de stat” “este susceptibilă de o interpretare restrictivă, în sensul că simpla înfăţişare (prezentare) a înscrisului nu este suficientă, ci ar fi necesar ca înscrisul să fie înregistrat la acea autoritate, ori ca pe înscris să se facă o menţiune despre data prezentării, menţiune certificată de autoritatea respectivă”67.

Uneori aceeaşi normă juridică civilă este interpretată în doctrină şi practica judiciară fie extensiv fie restrictiv. De exemplu, art.1000 alin.3 Cod civil care stabileşte răspunderea comitetului pentru prejudiciile cauzate de prepusul său a dat naştere unei vii controverse în legătură cu formularea: “în funcţiile ce li s-au încredinţat”, condiţie specială a răspunderii. Într-o opinie, prin interpretare restrictivă s-a înţeles că textul se referă la săvârşirea faptei ilicite în interesul comitentului sau să existe cel puţin aparenţa că ea este săvârşită în interesul comitentului.68

Într-o altă opinie, textul s-a interpretat extensiv, răspunderea fiind atrasă şi când prepusul a săvârşit fapta prejudiciabilă depăşind funcţiile stabilite de comitent, prin deviere de la acestea. Ambele opinii se regăsesc în soluţii ale instanţelor de judecată.69

4. Metodele de interpretare

67 68 69

58

Page 59: Drept Civil

Interpretarea normei juridice civile este un proces de analiză a textului legii ce se finalizează cu stabilirea ipotezei, dispoziţiei şi sancţiunii normei juridice, a subiecţilor de drept cărora se adresează, a drepturilor şi obligaţiilor ce le revin acestora, a efectelor juridice ce se produc în cazul nerespectării ei.

În acest proces interpretul recurge la metode stabilite de doctrină, ce conduc la stabilirea înţelesului normei juridice.

Prin metodă de interpretare înţelegem procedeele şi mijloacele folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor juridice în scopul aplicării lor la cazuri concrete.

a) Metoda gramaticală.Interpretul aplică regulile gramaticii la textul normei juridice,

analizează morfologic şi sintactic propoziţiile şi frazele textului legii, observă legătura între cuvinte şi fraze.

Metoda gramaticală presupune şi stabilirea sensului cuvintelor în care se exprimă norma.

În ipoteza când textul normei juridice intercalează între cuvinte particula “şi” norma impune condiţii cumulative, iar când intercalează particula sau/ori, norma se referă la condiţii alternative. De exemplu, în art.13 Decretul 31/1954 se prevede: “domiciliul unei persoane fizice este acela unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”. Aşadar când persoana are mai multe locuinţe, domiciliul va fi la locuinţa principală, dacă are o singură locuinţă, acolo va fi şi domiciliul.

b) Metoda sistematică.Interpretul desluşeşte înţelesul normei juridice în contextul

actului normativ din care face parte sau prin legăturile cu norme juridice din alt act normativ.

De exemplu, pentru a înţelege textul art.8 din Decretul 31/’54 privind persoanele fizice şi juridice: “minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”, se apelează la norma juridică din art.4 Codul Familiei: “Bărbatul se poate căsători numai după împlinirea vârstei de 18 ani, iar femeia dacă a împlinit 16 ani sau după caz, 15 ani”.

59

Page 60: Drept Civil

Aşadar numai femeia se poate căsători având vârsta minorităţii (sub 18 ani) şi deci termenul “minor” din art.8 se referă doar la femeia minoră care se căsătoreşte.

Metoda sistematică de interpretare se foloseşte şi atunci când interesează domeniul de aplicare a normei juridice: este o normă generală sau o normă specială. În acest demers se respectă regula: norma specială derogă de la norma generală – specialia generalibus derogant.

c) Metoda logică.Este metoda care stabileşte înţelesul normei juridice prin

folosirea legilor logicii, bazându-se pe raţionamente inductive şi deductive.

Regulile de interpretare logică sunt:- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est

strictissimae interpretationis).Când legea stabileşte o excepţie de la regulă ea nu poate fi

aplicată în împrejurările ce nu sunt prevăzute de lege. Astfel, art.974 Cod civil stabileşte: “Creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.”

Aşadar, creditorii exercită numai acţiunile cu caracter patrimonial, exclusiv cele personale ale debitorului, ca de exemplu acţiunea în recunoaşterea paternităţii copilului născut din afara căsătoriei.

- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos). Astfel, art.14 alin.1 din Decretul nr.31/1954 prevede: “domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela din părinţi la care el locuieşte statornic”. Termenul de “minor” nu permite interpretului să distingă între minorul sub 14 ani (lipsit de capacitate de exerciţiu) sau între 14-18 ani (care are capacitate restrânsă de exerciţiu).

- normele juridice se interpretează în sensul în care ele produc efecte, iar nu în sesnul în care ele n-ar produce nici un efect (actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat).

Regula a fost preluată din materia contractelor şi apoi extinsă la interpretarea normelor dreptului civil. Potrivit art.978 Cod civil: “când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează

60

Page 61: Drept Civil

în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”.

- legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant)

- regula o reprezintă legea generală şi excepţia legea specială. Astfel, în art.27 alin.1 din Constituţie se dispune: “Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliu sau în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.” Aceasta este legea generală. În alin.2 se precizează situaţiile în care “se poate deroga prin lege”. Legea ce se va elabora şi care cuprinde situaţiile când se poate pătrunde şi rămâne în domiciliu este o lege specială ce derogă de la legea generală.71

Argumentele interpretării logice sunt:

a) per a contrario: Ori de câte ori textul de lege prevede un lucru, se prezumă că el neagă contrariul. Astfel, art.969 alin.2 Cod civil prevede: “ele (convenţiile) se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. Interpretarea acestui text prin argumentul per a contrario conduce la concluzia că acestea nu pot fi revocate prin manifestarea unilaterală de voinţă a unei părţi contractante.

b) a fortiori ratione (cu atât mai mult). Interpretarea prin argumentul a fortiori extinde aplicarea normei juridice şi la împrejurări neprevăzute în ipoteză, când argumentele care au dus la adoptarea normei se regăsesc cu mai multă putere în împrejurarea respectivă. Astfel, s-a stabilit că dacă uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii cu atât mai mult (a fortiori ratione) uzucapiunea este şi un mod de dobândire a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (de exemplu, dreptul de uzufruct etc.).

c) a pari (de analogie) – ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet, unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo trebuie aplicată aceeaşi dispoziţie a legii. Aşadar, norma juridică prevăzută pentru o anumită împrejurare trebuie aplicată la cazuri identice sau asemănătoare. Potrivit art.3 Cod civil: “judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau este întunecată sau neîndestulătoare,

71

61

Page 62: Drept Civil

va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”, lucru ce-i permite judecătorului să apeleze la argumentul a pari când cazul concret nu este prevăzut de norma juridică.

De precizat că argumentul a pari este relativ pentru că folosirea unui text de lege la situaţi identice, asemănătoare, trebuie să aibă în vedere şi deosebirile dintre acestea şi situaţia expres reglementată de lege.

De asemenea, regula conform căreia normele speciale sunt de strictă interpretare nu permite aplicarea prin analogie. Astfel, regulile juridice ce reglementează contractul de rentă viageră -–norme juridice speciale – nu se vor aplica contractului de întreţinere (contract nenumit, nereglementat de legea civilă) deşi între cele două contracte există asemănări. Contractul de întreţinere este reglementat de regulile generale din teoria generală a obligaţiilor.

d) argumentul reducerii la absurd – reductio ad absurdum, subliniază că numai o singură soluţie este de admis, pentru că, raţional, o altă soluţie este absurdă, ilogică.

d) Metoda teleologică (teleos=scop, logos=studii).Interpretul stabileşte înţelesul, conţinutul normei juridice prin

urmărirea scopului avut în vedere de legiuitor la elaborarea textului legal.

Pentru aflarea scopului în care legiuitorul a elaborat norma juridică se analizează condiţiile iniţiativei legislative, forma iniţială a proiectului actului normativ, expunerea de motive ce prefaţează conţinutul actului normativ, dezbaterile parlamentare etc.

e) Metoda istorică.Interpretul stabileşte sensul normei juridice din analiza

condiţiilor concret istorice care au generat emiterea normei juridice civile. Acestea se regăsesc în expunerea de motive ale actului normativ.

CAPITOLUL V

62

Page 63: Drept Civil

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia raportului juridic civil

Raportul juridic în general este relaţia socială reglementată de norma juridică. Datorită acestei reglementări, relaţia socială primeşte caracter juridic şi dobândeşte forma de raport juridic.73

Raporturile juridice sunt reglementate de diverse norme juridice: constituţionale, penale, de drept administrativ, de dreptul familiei etc.

Raporturile juridice reglementate de norme juridice civile sunt raporturi juridice civile.74

Într-o altă formulare, în esenţă aceeaşi “raportul juridic civil este relaţia socială reglementată de norma de drept civil.”75

În unanimitate, autorii de drept civil precizează că relaţiile sociale reglementate de dreptul civil sunt:

- relaţiile sociale patrimoniale (de proprietate, de obligaţii, de succesiune etc.)

- relaţii sociale nepatrimoniale (persoanele extrapatrimoniale) în care se manifestă individualitatea persoanei.

Definiţia raportului juridic civil subliniază:- raportul juridic civil este acea relaţie socială care are natură

patrimonială sau nepatrimonială- relaţia socială patrimonială sau nepatrimonială este

reglementată de norma juridică civilă.

2. Caracterele juridice ale raportului juridic civil

a) este un raport social, fiind o relaţie socială reglementată de norma juridică civilă, el se stabileşte întotdeauna între oameni, priviţi individual, în calitate de persoane fizice sau priviţi în colectivitatea ce o alcătuiesc, în calitate de persoane juridice.73 74 75

63

Page 64: Drept Civil

În doctrina franceză şi apoi şi la noi s-a susţinut teza, potrivit căreia, în cazul dreptului de proprietate raportul juridic civil se stabileşte între proprietar şi lucrul său, la care se referă dreptul său. Ar însemna că raportul juridic civil s-ar încheia între o persoană – proprietarul, şi lucrul asupra căruia exercită acest drept.

Faptul că este “o absurditate această teză76” rezultă din următoarele:

- norma de drept reglementează relaţiile între oameni, conduita oamenilor, chiar dacă conduita este în legătură cu anumite lucruri şi nicidecum conduita lucrurilor.

“A admite astfel, înseamnă a admite că legea poate reglementa conduita lucrurilor, că deci, este posibil să se poată institui o obligaţie în sarcina lucrurilor, ceea ce este o absurditate”, spune N. Titulescu.

- raportul juridic se formează printr-un acord de voinţă al părţilor, de cele mai multe ori.

În ipoteza că raportul juridic se stabileşte între om şi lucru, înseamnă că lucrul ar fi subiect al raportului juridic civil, concluzie inadmisibilă (lucrul nu poate avea voinţă proprie).

Raportul de proprietate este un raport juridic civil ce se stabileşte între titularul dreptului de proprietate şi toţi ceilalţi, cărora le revine obligaţia negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni pe proprietar să exercite acest drept.

Formularea frecvent folosită “regimul juridic al bunurilor” se referă la regulile juridice privitoare la conduita oamenilor cu privire la lucruri.

b) caracterul dublu voluţionalRaportul juridic civil are caracter voluţional pentru că este

reglementat de lege. Ori legea reprezintă o voinţă, cea a legiuitorului, care în procesul de legiferare dă expresie voinţei oamenilor unui stat, reprezentaţi în acest proces ca urmare a alegerilor.

76

64

Page 65: Drept Civil

Raportul juridic civil care izvorăşte din actele juridice civile, la fel ca orice alt raport juridic, are caracter voluţional, deoarece se naşte numai prin manifestarea de voinţă a părţilor sau cel puţin a uneia dintre ele. Astfel, în aceste raporturi juridice se întâlnesc voinţa legiuitorului exprimată în norma juridică care fixează modul cum se naşte, modifică, transmite sau stinge un raport juridic concret şi voinţa părţilor contractante care înţeleg să se lege din punct de vedere juridic.

În doctrină se vorbeşte de “caracterul dublu voluţional” (ori “dublu caracter voluţional”) al raportului juridic civil.

c) poziţia de egalitate a părţilorÎn ramurile dreptului privat, îndeosebi în dreptul civil,

subiecţii raportului juridic au o poziţie egală, în sensul că voinţele juridice ale lor sunt egale. Nici una din părţi nu poate să impună voinţa sa celeilalte voinţe, numai de comun acord ele pot dacă doresc să încheie, să modifice sau să stingă un raport juridic civil. Egalitatea voinţelor juridice sau poziţia juridică de egalitate are un conţinut diferit de egalitatea în faţa legii, noţiune des folosită în ramurile dreptului public, unde se stabilesc raporturi juridice în care părţile se află într-o poziţie de subordonare, statul parte a raportului împunându-şi întotdeauna conduita celeilalte părţi.

Egalitatea juridică a voinţelor părţilor raportului juridic civil exclude subordonarea între părţile raportului juridic. Ideea este adevărată şi în cazul raporturilor juridice civile stabilite în contractele de adeziune. Deşi una din părţi îşi impune voinţa, stabilind conţinutul raportului juridic (existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce revin celeilalte părţi), de exemplu contractele de utilităţi publice – de furnizare apă, gaz, electricitate, telefon, cablu TV etc. cealaltă parte este liberă să încheie sau nu asemenea contracte.

3. Structura raportului juridic civil

Raportul juridic civil cuprinde următoarele elemente:a) subiecţii sau părţile raportului juridic civil, adică

persoanele fizice şi juridice între care se stabileşte raportul juridic civil

65

Page 66: Drept Civil

b) conţinutul, alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile părţilor. De exemplu, de comun acord părţile într-un contract de vânzare-cumpărare stabilesc ce drepturi şi obligaţii au fiecare: astfel, predarea lucrului poate fi convenită la o altă dată decât cea a plăţii preţului, predarea preţului se stabileşte să se facă într-un număr de rate sau la o a treia persoană, cheltuielile de transport ale bunului cumpărat să fie suportate de către una din părţi etc.

Astfel, cumpărătorul poate avea următoarele drepturi:- să primească bunul după ce a predat preţul sau numărul de

rate convenit- să ceară restituirea cheltuielilor de transport avansate, de la

vânzător, dacă aşa s-a stabilit sau obligaţii:- să plătească cheltuielile de transport ocazionate cu

transportul bunului cumpărat dacă aşa s-a stabilit etc.Realizarea în practică a conţinutului raportului juridic, deci a

drepturilor şi obligaţiilor părţilor se face prin obiectul raportului juridic.

c) obiectul, prin care înţelegem acţiunea sau inacţiunea (prestaţia) pe care o parte a raportului juridic (subiectul pasiv) are obligaţia să o săvârşească, deoarece cealaltă parte (subiectul activ) este îndreptăţită să o pretindă. De exemplu, face parte din obiectul raportului juridic obligaţia predării bunului după plata a 3 rate din cele 5 (acţiunea de a da bunul) de către vânzător, deoarece cumpărătorul are dreptul să ceară predarea lucrului pentru că ambii au convenit asupra acestui fapt.

A. Subiecţii raportului juridic civil

Noţiunea de subiect al raportului juridic civil înseamnă atributul, calitatea, posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil.

66

Page 67: Drept Civil

Subiecţii raportului juridic sunt:- persoanele fizice, denumite şi subiecte individuale de drept

civil- persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept

civil.Persoana fizică este omul, privit ca titular de drepturi şi

obligaţii civile.Persoana juridică este colectivitatea care îndeplinind condiţiile

legii (are o structură organizatorică internă, un patrimoniu propriu, distinct de cel al oamenilor care o compun şi un scop bine determinat) este titulară de drepturi şi obligaţii civile.

Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice este reglementarea în materia subiectelor de drept civil.

În această parte a cursului vom explica doar câteva noţiuni fundamentale privind subiecţii de drept civil, deoarece partea a doua a cursului, intitulată “Subiecte de drept civil” detaliază materia.

Subiectul activ este persoana care prin încheierea raportului juridic civil dobândeşte drepturi (de exemplu chiriaşul – locatarul - stabilind un raport juridic cu locatorul - proprietarul lucrului închiriat parte a contractului de închiriere - dobândeşte dreptul să ceară spre folosinţă bunul închiriat sau exercită drepturi civile (de exemplu, moştenitorul exercită dreptul de a cere chiria, când a moştenit un imobil închiriat şi acest drept este stipulat în contractul de închiriere.)

Subiectul pasiv, este persoana căreia îi revin obligaţii civile. De exemplu, locatorul are obligaţia civilă să pună la dispoziţie locatarului să predea lucrul în folosinţă temporară.

În raporturile juridice de obligaţii (care vor fi studiate în anul II la cursul “Teoria generală a obligaţiilor”) subiectul activ se numeşte creditor şi subiectul pasiv se numeşte debitor.

De regulă, părţile raportului juridic civil (subiecte) au în acelaşi timp ambele calităţi: calitatea de subiect (parte) activ şi calitatea de subiect (parte) pasiv, pentru că, în mod obişnuit, dreptului unei părţi din raportul juridic civil îi corespunde obligaţia celeilalte părţi. Astfel, în contractul de închiriere ce dă naştere unui raport juridic civil, o parte – locatorul care are dreptul să pretindă chiria convenită, la termenele stipulate, de la locatar, căruia îi revine obligaţia de a plăti chiria. Asemenea, o parte – locatarul are dreptul să

67

Page 68: Drept Civil

ceară să i se predea lucrul spre folosinţă temporară, de la locator, acesta fiind obligat să-l predea.

1. DETERMINAREA SUBIECŢILORÎn mod obişnuit subiecţii raportului civil se determină, se

individualizează în momentul încheierii actului juridic civil sau a săvârşirii faptului juridic, moment în care se naşte raportul juridic civil.

De exemplu cunoaştem cine este locatorul şi cine este locatarul, deci cine are calitatea de subiect al raportului juridic, de la data încheierii contractului de locaţiune. Tot astfel, de regulă se cunoaşte cine este obligat să repare prejudiciul, cine este subiectul pasiv – debitorul (autorul faptei ilicite) şi cine este în drept să ceară şi să primească repararea prejudiciului, subiectul activ – creditorul (victima) chiar la data producerii prejudiciului.

În cazul raporturilor juridice civile ce au în conţinutul lor drepturi absolute, ca de exemplu dreptul de proprietate, alte drepturi reale, drepturi nepatrimoniale, determinarea subiectului pasiv se face ulterior încheierii raportului juridic civil. În momentul încheierii acestuia (de exemplu cumpărătorul cumpără o bicicletă) se determină subiectul activ (cumpărătorul în exemplul dat) subiectul pasiv (titularul de obligaţii) fiind toţi ceilalţi, cărora le revine obligaţia generală negativă care constă în a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului de proprietate (de a nu aduce atingere drepturilor subiectului activ). Subiectul pasiv este oricine, toată lumea, el nu este individualizat el este universal.

Numai în cazul încălcării obligaţiei generale negative, de exemplu proprietarului i s-a luat fără drept lucrul, a fost tulburat în exerciţiul dreptului de proprietate sau i s-a produs un prejudiciu, se individualizează subiectul pasiv, dar, atenţie, acest lucru se întâmplă în cadrul unui nou raport juridic civil, raportul de obligaţii stabilit între cel ce a încălcat obligaţia generală negativă şi subiectul activ (proprietarul) din cadrul primului raport juridic.

Într-o opinie, “acest nou raport juridic nu se substituie celui iniţial, nici nu-l înlătură (n.a. - acesta rămâne în fiinţă în continuare cu un subiect activ şi cu subiecte pasive nedeterminate), ci se adaugă

68

Page 69: Drept Civil

acestuia, având o existenţă de sine stătătoare şi având un conţinut diferit.”77

Un punct de vedere diferit avansează ideea conform căreia în momentul nesocotirii dreptului de proprietate se naşte un raport diferit de raportul juridic real cu un conţinut distinct în care apare dreptul subiectiv de a trage la răspundere pe cel care a încălcat dreptul de proprietate, precum şi obligaţia corelativă a celui ce a încălcat dreptul de proprietate de a restabili situaţia anterioară, inclusiv prin repararea prejudiciului cauzat.78 Prof.dr. Teofil Pop aduce în sprijinul opiniei un argument solid: izvorul celui de al 2-lea raport juridic civil este diferit de izvorul primului raport juridic civil real, şi anume de regulă, o faptă cauzatoare de prejudicii.

Într-o opinie tranşantă în determinarea subiecţilor se are în vedere cele se disting două categorii de raporturi juridice civile; unele au în conţinut drepturi absolute şi aici subiectul activ este titularul dreptului absolut şi subiectul pasiv este nedeterminat fiind format din toate celelalte persoane, celelalte au în conţinut drepturi relative subiecţii de drept fiind individualizaţi în momentul încheierii raportului juridic civil.78

2. PLURALITATEA SUBIECŢILOR RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

De regulă raportul juridic civil se stabileşte între o persoană ca subiect activ şi o altă persoană ca subiect pasiv. Acesta este raportul juridic civil simplu.

Uneori, raportul juridic civil se stabileşte între mai mulţi subiecţi de drept, unii fiind subiecţi activi, alţi subiecţi pasivi. Este raportul juridic civil complex.

În ipoteza raporturilor juridice civile cu mai mulţi subiecţi, fie activi, fie pasivi, regula este aceea a divizibilităţii, drepturile şi obligaţiile între subiecţii activi şi pasivi.

Raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecţi, pot fi:a) raportul juridic de obligaţii, unde funcţionează regula ca

obligaţia este conjunctă (divizibilă).

77 78 78

69

Page 70: Drept Civil

Distingem două cazuri: pluralitate activă – sunt mai mulţi subiecţi activi, de exemplu 3 fraţi au moştenit un autoturism, care a fost deteriorat, valoarea pagubei fiind de 100 milioane lei, oricare din fraţi poate pretinde de la debitor – cel ce a deteriorat autoturismul -, numai partea ce i se cuvine lui însuşi, pluralitatea pasivă – sunt mai mulţi subiecţi pasivi, fiecare codebitor este ţinut numai pentru partea sa din datoria comună (de exemplu într-un contract de închiriere locatorul stabileşte chiria pentru folosinţa autoturismului de către doi prieteni în sumă de 1 milion lei pe zi timp de 3 zile. Fiecare codebitor (oricare din prieteni) este ţinut numai pentru partea sa din datoria comună.

Regula divizibilităţii comportă două excepţii, împrejurări când drepturile şi obligaţiile nu se divid:

1) obiectul exterior raportului juridic civil (de exemplu autoturismul într-un contract de vânzare-cumpărare) este prin natura lui indivizibil. Deci, doi fraţi au moştenit, au cumpărat, au primit în donaţie etc. un autoturism pe care îl vând. Obligaţia de a preda autoturismul nu poate fi divizată, deoarece autoturismul prin natura lui este indivizibil. Oricare din vânzători poate fi obligat de cumpărător să predea autoturismul. Tot astfel, dacă sunt doi cumpărători, autoturismul se va preda oricăruia dintre ei.

Indivizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor în cazul raportului juridic civil cu mai mulţi subiecţi activi şi pasivi poate fi stabilită şi prin convenţia părţilor: ele convin ca prestaţia să fie executată integral, nedivizat.

În exemplul dat în care doi prieteni încheie un contract de închiriere a unui autoturism în sumă de 1 milion pe zi timp de 3 zile, locatorul poate conveni cu cei doi chiriaşi indivizibilitatea chiriei (a sumei de 3 milioane). Procedând aşa, locatorul se asigură de returnarea chiriei de la oricare chiriaş.

2) solidaritatea, este împrejurarea în care legea sau voinţa părţilor stabileşte că obligaţiile sau drepturile să fie executate sau exercitate în întregime, nedivizat, de oricare dintre codebitori sau dintre creditorii solidari.

Distingem:- solidaritatea pasivă, obligaţiile se execută în întregime de

oricare codebitor, cel ce a executat obligaţia având drept de regres

70

Page 71: Drept Civil

împotriva celorlalţi debitori, prin plata făcută el îi eliberează pe aceştia de datoria lor faţă de creditor, raportul juridic de obligaţii între creditor – codebitori încetează..

De exemplu dacă trei conducători auto împreună distrug indicatoarele rutiere de “Staţionare interzisă” de pe drumul public, autorii faptei ilicite răspund solidar faţă de persoana prejudiciată (S.C. Citadin SRL). Victima are posibilitatea să ceară instanţei de judecată valoarea totală a prejudiciului suferit de la oricare codebitor (oricare conducător auto). Codebitorul obligat la plata integrală a prejudiciului face plata şi astfel raportul juridic de obligaţii stabilit între victimă şi codebitori încetează. Debitorul care a despăgubit integral victima are acţiune în regres împotriva celorlalţi debitori, pentru ca fiecare să suporte repararea prejudiciului.

Solidaritatea pasivă se naşte din lege sau dintr-un act juridic (convenţia părţilor).

- solidaritatea activă, când oricare dintre creditori exercită dreptul de a cere de la debitor întreaga datorie, nu numai partea ce i se cuvine. Debitorul, prin plata făcută, se eliberează faţă de toţi ceilalţi creditori solidari. Creditorul care a primit toată creanţa este obligat să o împartă cu ceilalţi creditori.

De exemplu 3 fraţi au în proprietate comună un apartament primit donaţie şi-l închiriază. Ei sunt creditorii chiriei. În contract, ei pot stipula dreptul oricăruia din ei de a primi chiria. Solidaritatea activă se naşte numai dintr-un act juridic.

b) raportul juridic realÎn raporturile juridice reale care au în conţinutul lor dreptul de

proprietate pot exista mai mulţi subiecţi activi, titulari ai dreptului de proprietate comună asupra unui bun sau mase de bunuri.

Proprietatea comună poate fi:- coproprietate: fiecare coproprietar are o parte ideală (de

exemplu doi fraţi sunt proprietari în comun ai unui imobil, unul asupra a 2/3 şi celălalt asupra 1/3 dintr-un imobil), dar nu concretă din bunul sau câteva bunuri determinate.

- indiviziunea: mai multe persoane deţin în comun o masă de bunuri, având calitatea coindivizar. Fiecare cunoaşte cota ideală de drept, dar nu deţine în exclusivitate nici un bun. De exemplu în cazul moştenitorilor ce dobândesc masa succesorală.

71

Page 72: Drept Civil

Atenţie, spre deosebire de coproprietate, coindivizarii sunt proprietarii unei mulţimi de bunuri nu ai unuia sau ai câtorva bunuri determinate.

- devălmăşia: este titlul juridic sub care soţii deţin bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei. Partea fiecărui soţ este determinată de lege prin folosirea criteriului “gradul de contribuţie” la dobândirea bunurilor comune.

c) raportul juridic nepatrimonial care se naşte numai din creaţia intelectuală (operă ştiinţifică, invenţie). În acest caz există pluralitate activă denumită “coautorat”, opera comună fiind creată de mai multe persoane, cu o contribuţie stabilită a fiecăreia.

3. Schimbarea subiecţilor raportului juridic civilRaporturile juridice civile încheiate se modifică în timp

adaptându-se unor împrejurări noi. Se pot schimba şi subiecţii de drept care l-au încheiat. Astfel, într-un contract de închiriere, chiriaşul, nepotul având probleme financiare este în imposibilitatea plăţii chiriei. Contractul încetează prin acordul de voinţă al locatorului şi locatarului, dar creanţa trebuie executată. Intervine unchiul şi face el plata. Astfel, se schimbă subiectul activ al raportului juridic civil, locul locatarului fiind luat de unchi prin instituţia numită subrogaţia în dreptul creditorului plătit.

Schimbarea subiecţilor raportului juridic diferă în funcţie de natura raportului juridic.

a) schimbarea subiecţilor raportului juridic când aceştia sunt persoane juridice: se face în condiţiile actului normativ prin care s-au constituit, în cazul celor de drept public sau a voinţei liber exprimate de persoana juridică de drept privat.

b) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil ce are în conţinut drepturi nepatrimoniale:

Drepturile personale, nepatrimoniale fiind strâns legate de persoana titularului, intim legate de viaţă de familie (de exemplu, dreptul la reputaţie, la nume, la denumire, la onoare, dreptul de autor şi inventator, la viaţă, la integritate fizică şi sănătate, dreptul la respectarea vieţii private etc.) având caracter inalienabil nu pot fi transmise altei persoane.

72

Page 73: Drept Civil

Schimbarea subiecţilor nu se poate face în acest caz.79

c) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil de obligaţiiLegea reglementează schimbarea subiectului activ în

raporturile de obligaţii prin următoarele procedee: cesiunea de creanţă, subrogaţia în drepturile creditorului plătit şi novaţia prin schimbarea de creditor. Modul de schimbare a subiecţilor în aceste raporturi se va studia în anul II la disciplina “Teoria generală a obligaţiilor”.

cesiunea de creanţă: este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de creanţă cu titlul oneros sau gratuit unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, dobânditorul creanţei se numeşte cesionar, debitorul care rămâne să execute creanţa transmisă se numeşte debitor cedat. Astfel, în raportul juridic de obligaţii se schimbă subiectul activ: cesionarul ia locul cedentului. De exemplu, într-un contract de împrumut, de consumaţie (mutuum), creditorul (împrumutătorul) îl împrumută pe debitor cu suma de 15 milioane $, cu termen scadent în 6 ani. Împrumutătorul înainte de împlinirea termenului suspensiv – 6 ani – (la scadenţă) când va putea exercita dreptul de a cere restituirea sumei împrumutate, are nevoie de bani. Atunci cedentul (împrumutătorul) încheie un contract de cesiune de creanţă cu o persoană dispusă să cumpere creanţa (cesionar). Astfel, se schimbă subiectul activ în raportul juridic de obligaţii: subiectul activ iniţial, cedentul este înlocuit cu dobânditorul creanţei-cesionar. Ambele părţi ale contractului de cesiune sunt în avantaj: cedentul dobândeşte banii de care are nevoie, chiar dacă nu întreaga sumă, cesionarul şi-a investit banii urmând să dobândească şi un câştig: diferenţa dintre preţul de cumpărare a creanţei, de regulă mai mic decât valoarea nominală a creanţei sau când acestea coincid dobânda legală.

subrogaţia în drepturile creditorului plătit constă în înlocuirea debitorului din raportul juridic de obligaţii cu o altă persoană care, plătind datoria, devine creditor al debitorului, dobândind toate drepturile creditorului. Sunt frecvente situaţiile când o altă persoană plăteşte datoria debitorului. De exemplu tata plăteşte datoria fiului său care a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unei combine muzicale şi nu reuşeşte să plătească decât o parte din preţ. Cel ce plăteşte în locul debitorului, îl înlocuieşte pe acesta în

79

73

Page 74: Drept Civil

raportul juridic de obligaţii. Astfel, s-a stins raportul de obligaţii între creditorul iniţial (în exemplu vânzătorul combinei muzicale) şi debitor (în exemplu, fiul care a cumpărat combina muzicală) acesta rămânând pe mai departe obligat faţă de noul creditor (în exemplu, tatăl).

novaţia prin schimbare de creditor, este un contract prin care se schimbă vechiul creditor cu un nou creditor, debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi liberat faţă de vechiul creditor. Novaţia, deşi sub acest aspect este identică cu cesiunea de creanţă şi subrogaţia în drepturile creditorului plătit, se particularizează prin aceea că simultan cu schimbarea subiectului activ are loc stingerea vechii obligaţii şi transformarea acesteia într-o nouă creanţă al cărei titular este noul creditor. De exemplu, cumpărătorul unui autoturism a convenit cu vânzătorul să plătească preţul la un termen şi constată că este în imposibilitate să o facă.

Cei doi pot încheia un contract în care să stabilească schimbarea obiectului contractului de vânzare-cumpărare (de exemplu, în locul preţului debitorul să predea un bun determinat unei alte persoane, care devine astfel noul creditor. Acest lucru se poate realiza pentru că între vânzător şi noul creditor de exemplu există o obligaţie de plată).80

d) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil ce are în conţinut drepturi reale

În acest caz, se pot schimba numai subiecţii activi, prin transmiterea bunului asupra căruia se exercită dreptul de proprietate: prin contracte, succesiune, legate testamentare, tradiţiune etc.

Subiectul pasiv nu se poate schimba, el fiind “toţi ceilalţi”, nedeterminat, universal.

4. CAPACITATEA CIVILĂ A SUBIECŢILOR RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice şi constă în aptitudinea, calitatea, posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a fi subiect de drept. Persoana poate încheia raporturi juridice civile numai dacă are capacitate civilă.

80

74

Page 75: Drept Civil

Potrivit prevederilor art.4 Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice: “Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”.

Persoana fizică are capacitate de folosinţă şi, în afară de cazurile prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu (art.5 Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice).

Capacitatea de folosinţăCapacitatea de folosinţă este definită de art.5 al aceluiaşi act

normativ: “Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligatorii.”

În doctrină, se nuanţează formularea legală: “aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii”.

Am subliniat “de a avea drepturi” pentru a nu se confunda cu noţiunea de capacitate de exerciţiu în definiţia căreia apare sintagma “de a-şi exercita drepturile”.

Într-o altă formulare, capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a fi subiect de drept civil. Legea recunoaşte tuturor persoanelor capacitatea civilă, implicit capacitatea de folosinţă (art.4 Decretul 31/54 privitor la persoanele fizice şi juridice) fără nici o discriminare de sex, rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură sau origine.

Capacitatea de folosinţă este generală în sensul că ea cuprinde toate drepturile subiective şi obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv. Astfel, orice persoană fizică are dreptul să vândă, să cumpere, să închirieze, să doneze, să împrumute, să succeadă etc.

Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. De exemplu, dreptul de a dona este interzis persoanei fizice în anumite condiţii: “art.806 Cod civil “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel”.

Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă. Uneori persoana fizică poate renunţa la un drept civil subiectiv, sau la mai multe, dar la aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii, la capacitatea de folosinţă nu poate renunţa.

Capacitatea de folosinţă a omului începe de la naştere şi încetează cu moartea acestuia (uneori la declararea judecătorească a morţii).

Drepturile copilului sunt recunoscute din perioada de concepţie, însă numai dacă se naşte viu.

75

Page 76: Drept Civil

La persoanele juridice, capacitatea de folosinţă este limitată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Astfel, persoana juridică are aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii, dar numai “acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut”(art.34 alin.1 Decretul 31/1954).

În concluzie, capacitatea de folosinţă nu mai este generală, ca la persoanele fizice, ci este limitată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.

Legea sancţionează nesotirea limitării capacităţii de folosinţă la scopul pentru care s-a înfiinţat persoana juridică. “Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul” (n.a. nulitate absolută – art.31 alin.1 Decretul 31/1954).

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe la data înregistrării persoanei juridice sau la data actului de dispoziţie care le înfiinţează (de exemplu la persoanele juridice de drept public), data recunoaşterii actului de înfiinţare, data autorizării înfiinţării sau data îndeplinirii vreunei cerinţe a legi, după caz.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit la data încetării existenţei persoanei juridice, prin reorganizare sau dizolvare.

C. B. Capacitatea de exerciţiu PERSOANE FIZICE

“Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice” (art.5 alin.3 Decretul 31/1954).

Actele juridice nu pot fi încheiate de orice persoană. Persoana care încheie acte juridice trebuie să-şi dea seama de efectele juridice pe care le produce actul încheiat, trebuie să aibă voinţă conştientă.

În doctrină se acceptă în unanimitate următoarea definiţie a capacităţii de exerciţiu: aptitudinea persoanei fizice de a dobândi drepturi (unii autori: de a exercita) şi de a-şi asuma obligaţii (unii autori: de a-şi îndeplini obligaţiile civile) prin încheierea de acte juridice proprii.82

Nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legi. De exemplu minorul între 14-18 ani este lipsit în parte de capacitatea de

82

76

Page 77: Drept Civil

exerciţiu, pentru că aşa prevede legea-art.9 din Decretul 31/1954, ca măsură de ocrotire. Se consideră că el nu dispune de o dezvoltare psihică deplină, nu are o voinţă conştientă matură.

Nu au capacitate de exerciţiu, potrivit art.11 din Decretul 31/1954, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie. Legea prezumă că nu au discernământ. Beneficiind de capacitate de folosinţă ei pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii, dar numai prin actele juridice civile încheiate de reprezentanţii lor (părinţii sau tutorele) în numele minorului.

Are capacitate de exerciţiu restrânsă minorul care a împlinit vârsta de 14 ani.

Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta (n.a. - singur) cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, în unele cazuri (acte juridice de dispoziţie) şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.

Prin excepţie, femeia minoră care se căsătoreşte (femeia potrivit Codului familiei se poate căsători fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în mod excepţional chiar la împlinirea vârstei de 15 ani, cu aprobarea Primăriei) dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.

În condiţiile legii şi persoanele majore pot fi lipsite de capacitate de exerciţiu: este cazul interzişilor judecătoreşti, persoanele diagnosticate că suferă de alienaţie sau debilitate mintală, care sunt puse sub interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă. Situaţia lor juridică este identică cu cea a minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

PERSOANELE JURIDICENoţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanei juridice este

aceeaşi ca la persoana fizică.Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte

obligaţiile prin organele sale. Organele persoanei juridice (stabilite sau alese potrivit actului normativ de înfiinţare a persoanei juridice) sunt purtătoarele voinţei persoanei juridice.

77

Page 78: Drept Civil

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice înseşi.

Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei.

Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea.

Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut (art.35 şi 36 Decretul 31/54).

Începutul capacităţii de exerciţiu este data înfiinţării, înregistrării persoanei juridice. În doctrină se apreciază că începutul capacităţii de exerciţiu este momentul desemnării organelor sale.

Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice coincide cu cel al capacităţii sale de folosinţă: data încetării persoanei juridice.

Conţinutul raportului juridic civil

1. Definiţie: Conţinutul raportului juridic este definit ca fiind totalitatea drepturilor civile subiective şi a obligaţiilor corelative ale părţilor.

Latura activă a conţinutului raportului juridic civil este formată din drepturile civile subiective şi latura pasivă din obligaţiile civile.

Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă sunt într-o legătură de interdependenţă. Astfel, într-un raport juridic de obligaţii – de exemplu contractul de împrumut, împrumutătorul este titularul dreptului de creanţă, al dreptului de a cere împrumutatului suma împrumutată. Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a împrumutatului de a restitui bunul împrumutat.

Pentru subiectul activ, conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturi, respectiv, pentru subiectul pasiv conţinutul este alcătuit din obligaţii.

În raportul juridic real, în al cărui conţinut întâlnim dreptul de proprietate, titularul dreptului, proprietarul are dreptul subiectiv de a poseda, folosi şi dispune de bunul său, în limitele legii, aşa cum

78

Page 79: Drept Civil

doreşte. Dreptului îi corespunde obligaţia corelativă negativă pentru “toţi ceilalţi” de a nu face nimic de natură a duce atingere dreptului de proprietate.

În raporturile juridice de obligaţii, conţinutul raportului juridic, de regulă este alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiecţiilor (părţilor).

1. Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului raportului juridic civil

a) Definiţia dreptului subiectiv civilCodul civil nu defineşte dreptul subiectiv civil. În doctrină

definiţiile diferă:Astfel, dreptul subiectiv este puterea sau prerogativa

recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice (denumite şi titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea, ori să facă sau să nu facă ceva (să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni), folosind, la nevoie, aparatul de constrângere al statului”83.

Definiţia omite să precizeze posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a avea el însuşi o anumită conduită, recunoscută şi protejată de lege. În definiţiile următoare omisiunea este eliminată. “…prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite, adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege”84

Dreptul subiectiv este “posibilitatea juridică a titularului unui drept de a desfăşura, în limitele legii o anumită conduită, în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă în caz de necesitate, prin forţa de constrângere a statului”.85

Într-o altă definiţie: “prerogativa pe care o acordă unei persoane dreptul obiectiv, prerogativă garantată prin mijloace juridice, de a avea un anumit comportament sau de a pretinde o

83 84 85

79

Page 80: Drept Civil

anumită conduită subiectului.”86 Dreptul subiectiv este definit: “posibilitatea juridică a titularului dreptului, dintr-un raport juridic civil, de a desfăşura o anumită conduită garantată de lege prin putinţa de a pretinde persoanei obligate, o anumită comportare corespunzătoare care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin mijlocirea forţei coercitive a statului”.87

Un autor defineşte dreptul subiectiv astfel: “posibilitatea juridică a titularului (subiect activ) de a desfăşura o anumită conduită, garantată de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului”.88

Dreptul subiectiv este: „acel interes individual pe care voinţa colectivă îl poate impune ca fiind în conformitate cu interesul social – exprimat în norme de drept – şi în virtutea căruia subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv să săvârşească ori să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni”.89

Într-o formulare identică prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu şi prof.univ.dr. I. Dogaru definesc dreptul subiectiv ca fiind: “posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoană fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi a moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie.”90

Apreciem că în definirea dreptului subiectiv civil trebuie să se regăsească următoarele elemente:

- este o posibilitate (facultate, putere, prerogativă) recunoscută de lege subiectului activ (titularului)

- titularul are o anumită conduită, în limitele stabilite de lege- titularul poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită,

în limitele legii. Conduita subiectului pasiv constă în a da, a face, sau a nu face ceva.

86 87 88 89 90

80

Page 81: Drept Civil

- la nevoie titularul dreptului subiectiv poate apela la forţa de constrângere a statului pentru protejarea dreptului său.

Preferăm următoarea formulare a definiţiei dreptului subiectiv:

Dreptul subiectiv civil posibilitatea juridică a titularului de a avea o anumită conduită recunoscută de lege şi de a pretinde o conduită corespunzătoare dreptului său, la nevoie prin apelarea la forţa de constrângere a statului.

b) Clasificarea drepturilor civile subiective:Clasificarea drepturilor civile subiective din drepturi absolute

şi drepturi relative este unanim acceptată în doctrina de drept civil.Criteriul de clasificare a dat naştere unor controverse.Unii autori stabilesc drept criteriu obiectiv al clasificării,

gradul de opozabilitate.Definiţia dreptului absolut formulată de dl. prof. univ. dr.

Mircea Mureşan pune accentul pe sfera persoanelor obligate să-l respecte, pe opozabilitatea dreptului absolut: „drepturile absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia generală a tuturor persoanelor de a se abţine de a le încălca 91”.

Într-o altă definiţie, alţi autori adoptă criteriul modului de exercitare al dreptului şi definesc dreptul absolut ca fiind: „dreptul al cărui titular poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a-l realiza 92”, sau, într-o altă formulare: „dreptul în temeiul căruia titularul său – subiectul activ determinat, are posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte subiecte revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-i aduce atingere93”.

Apreciem că cele două criterii obiective amintite, gradul de opozabilitate şi modul de exercitare al dreptului absolut nu se exclud, ci se compensează reciproc. Astfel, dacă toate persoanele au obligaţia generală de a se abţine de a-l încălca, înseamnă că nu mai există nici o persoană la care să se facă apel pentru a fi realizat. De aceea, criteriul de delimitare a drepturilor absolute poate fi modul de exercitare a dreptului absolut – titularul îl exercită fără aportul altcuiva – precum

91 92

81

Page 82: Drept Civil

şi gradul de opozabilitate – „toţi ceilalţi” cărora le revine obligaţia generală negativă de a nu-i aduce nici o atingere.

Caracterele juridice ale drepturilor absolute:- subiecţii raportului juridic civil care are în conţinutul său un

drept absolut sunt: subiectul activ, titularul dreptului absolut şi subiectul pasiv, universal, “toţi ceilalţi”, nedeterminat;

- subiectul pasiv are obligaţia generală, negativă de a nu aduce atingere dreptului absolut;

- sunt opozabile tuturor (erga omnes).Sunt drepturi absolute:- drepturile personale nepatrimoniale, care pot fi: drepturi

strâns legate de persoana umană (exemplu, dreptul la viaţă, la integritate fizică, la sănătate fizică şi psihică, la libertate, la respectarea vieţii private, la inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, nume, onoare, reputaţie, demnitate etc.), drepturi intim legate de viaţa de familie (de exemplu dreptul de a se căsători, dreptul soţilor la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la secretul vieţii de familie etc.), drepturile autorilor de opere ştiinţifice, literale şi artistice (de exemplu, dreptul de a fi recunoscut ca autor, dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului, dreptul la inviolabilitatea operei etc.) şi drepturile nepatrimoniale ale persoanei juridice cum ar fi: dreptul la denumire, emblemă, firmă şi marcă comercială, la concurenţă loială etc.).93

- drepturile reale (dreptul de proprietate, de uzufruct, de uz şi abitaţie, servitute etc.)

Drepturile absolute sunt limitate ca număr fiind stabilit prin lege.

Dreptul relativ. Dreptul relativ este: “acel drept în virtutea căruia titularul

poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără care dreptul nu se poate realiza.”94

Într-o formulare mai nuanţată: “drepturile relative sunt cele cărora le corespunde obligaţia unei sau mai multor persoane,

93 94

82

Page 83: Drept Civil

determinate din chiar momentul stabilirii raportului juridic, de a da…de a face…sau uneori de a nu face ceva.”

O definiţie cuprinzătoare formulează domnul prof.univ.dr.Ion Dogaru “dreptul în temeiul căruia subiectul activ (titularul său) numit creditor (reus credendi) – subiect determinat – i se recunoaşte posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor (reus debendi) de asemenea determinat să dea (aut dare) să facă (aut facere), sau să nu facă ceva (aut non facere)”.95

Caracterele juridice ale drepturilor relative:- subiecţii raportului juridic civil care are în conţinut drepturi

relative sunt cunoscuţi din momentul naşterii raportului juridic- subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face

ceva- sunt opozabile numai subiectului pasiv (debitor).Sunt drepturi relative drepturile de creanţă.Termenii folosiţi de “absolut” şi “relativ” nu privesc modul de

garantare al acestora, în sensul că drepturile absolute ar fi mai bine protejate, ar fi “mai puternice”, comparativ cu drepturile relative. S-a avut în vedere opozabilitatea lor, drepturile reale trebuie respectate de “toţi ceilalţi”, toată lumea, şi drepturile relative de subiectul pasiv determinat (debitorul).

Precizarea că drepturile relative produc efecte în raport cu o anumită persoană (anumite persoane) determinate în momentul încheierii raportului juridic nu înseamnă că “toţi ceilalţi”, toată lumea, pot să le încalce, nesocotească. Ele se impun respectului general. Încălcarea lor atrage răspunderea civilă delictuală când s-a produs un prejudiciu. Toate drepturile absolute sau relative sunt opozabile tuturor, dar numai drepturile absolute produc efecte faţă de toţi.

Încă o precizare: uneori şi în cazul drepturilor absolute subiectul pasiv poate avea o prestaţie pozitivă. De exemplu, deţinătorul fără temei legal al lucrului altuia este obligat la restituirea lucrului altuia către proprietar.96

Clasificarea drepturilor în absolute şi relative este deosebit de importantă sub aspectul regimului juridic (a regulilor juridice) aplicabil. Astfel, drepturile absolute pot fi protejate în timp prin forţa

95 96

83

Page 84: Drept Civil

de constrângere a statutului “la infinit”. Oricât timp ar trece de la atingerea adusă în exercitarea lor, titularul se poate adresa instanţei de judecată şi cere apărarea lui. Se spune că sunt imprescriptibile. Drepturile relative sunt prescriptibile, titularul acestora exercită acţiunea în justiţie într-un termen scurt: de regulă, în termenul general de prescripţie de 3 ani.

O altă regulă aplicabilă diferit: orice persoană poate cere apărarea unui drept absolut prin acţiune în justiţie. În cazul drepturilor relative apărarea o poate cere numai titularului acestuia.

a) Drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale)

Dreptul patrimonial este dreptul ce face parte din patrimoniul unei persoane, având caracter economic şi putând fi evaluat în bani. Dreptul civil reglementând raporturi patrimoniale, implicit are în vedere drepturile patrimoniale, ce constituie conţinutul majorităţii raporturilor juridice civile.

Drepturile patrimoniale pot fi drepturi absolute sau relative.

Dreptul nepatrimonial (extrapatrimonial, personal) este dreptul ce nu face parte dintr-un patrimoniu, nu are caracter economic şi deci nu poate fi evaluat în bani.

Termenul de extrapatrimonial este utilizat pentru a sublinia această idee.

Se foloseşte, tot în această idee şi termenul de personal, mai mult şi pentru a arăta că sunt strâns legate de persoana titularului. Acest termen – personal – are şi înţelesul că toate drepturile subiective sunt drepturi personale, deoarece aparţin unei persoane.

Drepturile nepatrimoniale sunt limitate ca număr de lege. (Enumerarea acestora am făcut-o la drepturile absolute).

Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale) sunt întotdeauna drepturi absolute.

Uneori unele drepturi subiective civile pot avea şi caracter patrimonial şi caracter nepatrimonial. De exemplu dreptul de autor este un drept personal, extrapatrimonial care are şi un caracter patrimonial (de exemplu dreptul autorului de a fi remunerat în caz de editare a operei).

84

Page 85: Drept Civil

Importanţa clasificării rezidă în regimul juridic diferit aplicabil drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale). De exemplu, drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale), fiind strâns legate de persoana titularului nu se pot transmite prin acte juridice, de asemenea nu pot fi exercitate, în general, prin reprezentare, lucru permis în cazul drepturilor patrimoniale. Protejarea prin acţiune în justiţie a drepturilor nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale) de regulă nu este supusă prescripţiei extinctive.

b) Drepturi reale şi drepturi de creanţăNumai drepturile patrimoniale se subclasifică în drepturi reale

şi drepturi de creanţă, dreptul real (jus in re) este acel drept ce conferă titularului posibilitatea de a exercita singur atributele (prerogativele dreptului asupra unui lucru determinat) în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.

Termenul de “reale” vine de la faptul că se referă la lucruri (în limba latină res).

Drepturile reale au următoarele caractere juridice specifice:- titularul dreptului real îl exercită direct asupra unui lucru,

fără concursul altor persoane- titularul dreptului real se bucură de dreptul de urmărire şi de

preferinţă. Dreptul de urmărire înseamnă dreptul de a urmări şi cere

restituirea bunului din mâinile oricui s-ar afla în mod nelegitim (s-ar afla în lipsa unui act juridic sau prin ignorarea clauzelor acestuia, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti, prin încălcarea unei dispoziţii legale, prin nesocotirea efectelor uzucapiunii sau posesiei bunului mobil cu bună credinţă).

Dreptul de preferinţă permite titularului unui drept real accesoriu (de gaj de ipotecă sau privilegiu) să fie preferat când acesta intră în concurs cu alte persoane, să-şi satisfacă cu prioritate creanţa garantată cu acel drept real.

- este un drept absolut, aşadar împrumută caracterele juridice ale acestuia (subiectul activ este determinat, subiectul pasiv este “toţi ceilalţi”, universal, nedeterminat; subiectul pasiv are o obligaţie generală negativă, şi este opozabil “erga omnes”).

- sunt în număr limitat, fiind expres prevăzute de lege.

85

Page 86: Drept Civil

Sunt drepturi reale principale:- dreptul de proprietate cu cele 3 forme ale sale (proprietatea

de stat alcătuită din domeniul public şi domeniul privat al statului, proprietatea cooperatist-obştească şi proprietatea privată);

- dreptul de administrare directă (al cărui titular este regia autonomă sau instituţiile de stat şi se exercită asupra bunurilor proprietate de stat);

- dreptul de concesiune asupra unor bunuri din domeniul public al statului;

- dreptul de uzufruct, uz şi abitaţie, servitute şi superficie.Sunt drepturi reale accesorii gajul, ipoteca şi unele privilegii.- Dreptul de creanţă: (jus ad personam) este acel drept în

virtutea căruia subiectul activ numit creditor (reus credendi) are posibilitatea să pretindă subiectului pasiv numit debitor (reus debendi), subiect determinat, să dea, să facă sau să nu facă ceva (aut dare, aut facere sau aut non facere).

Uneori se cunosc şi sub denumirea de drepturi personale, spre a se sublinia ideea că sunt opozabile unei persoane determinate (debitor).

Drepturile de creanţă alcătuiesc conţinutul raportului juridic de obligaţii.

Drepturile de creanţă au următoarele caractere juridice:- subiectul activ (creditorul) poate să adopte o anumită

comportare, de regulă, stabilită de comun acord cu debitorul, însă numai în limiterele prevederilor legii;

- subiectul activ – (creditorul) – are posibilitatea să pretindă subiectului pasiv (debitorul) o anumită conduită;

- sunt nelimitate ca număr, ele se nasc de regulă din voinţa subiecţilor raportului juridic de obligaţii

- sunt drepturi relative, deci preiau caracterele juridice ale acestora (subiecţii se cunosc din momentul stabilirii raportului juridic de obligaţii, subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva, este opozabilul debitorului).

c) Drepturi principale şi drepturi accesorii. Această clasificare priveşte numai drepturile patrimoniale.

86

Page 87: Drept Civil

Dreptul principal: este dreptul care are o existenţă de sine stătătoare, soarta lui juridică nu depinde de existenţa unui alt drept. De exemplu, dreptul de proprietate asupra unui bun, dreptul de creanţă ce are ca obiect plata chiriei, a preţului, în general toate drepturile civile.

Dreptul accesoriu: este acel drept a cărui soartă juridică depinde de existenţa unui alt drept, numit drept principal. Este formulat în limba latină astfel: “accessorium sequitur principalem”, adică soarta dreptului accesoriu este determinată de cea a dreptului principal.

În materia drepturilor reale întâlnim cel mai frecvent diferenţierea în drepturi principiale şi drepturi accesorii. Sunt socotite drepturi reale principale drepturile enumerate la clasificarea drepturilor civile subiective în „Drepturi reale şi de creanţă”.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele: dreptul de ipotecă (drept real accesoriu ce reprezintă o garanţie imobiliară, ce însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul şi care nu presupune deposedarea celui ce o constituie), drepturi de gaj (amanet - drept real accesoriu, născut din contract accesoriu prin care debitorul remite creditorul său un lucru mobil pentru garantarea datoriei. Când debitorul nu-şi execută obligaţia, creditorul gajist are dreptul să ceară instanţei de judecată reţinerea lucrului în contul creanţei), privilegiile şi dreptul de retenţie.

Dreptul real accesoriu presupune un drept principal care este un drept real principal.

Într-o opinie, sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor născute din acte juridice civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii ci şi drepturi corelative acestora…: “dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză penală…”.97 De exemplu, într-un contract de executare de lucrări se poate introduce o clauză – clauza penală – (are caracter accesoriu deoarece nu ar fi existat în lipsa contractului principal – contractul de executare de lucrări) potrivit căreia partea ce nu-şi execută prestaţia se

97

87

Page 88: Drept Civil

obligă la plata unei sume de bani, convenită de comun acord. Din această obligaţie accesorie, rezultă dreptul corelativ accesoriu de a pretinde plata sumei prevăzute în clauza penală.

d) Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate de modalităţi

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este dreptul ce poate fi exercitat de îndată, din chiar momentul naşterii lui, existenţa şi exercitarea lui nu depind de nici o împrejurare viitoare numită condiţie sau termen. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, din momentul naşterii dreptului cumpărătorului de a intra în proprietatea bunului cumpărat (este momentul realizării acordului de voinţă între părţi) acesta se şi exercită prin predarea-primirea bunului cumpărat.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi (modalităţile sunt termenul, condiţia şi sarcina) este dreptul care se naşte sau poate fi executat în raport de împrejurări viitoare care se pot sau nu realiza sau care se vor realiza cu siguranţă. Modalităţile actului juridic vor fi studiate în cadrul capitolului “Actul juridic civil”.

C) RECUNOAŞTEREA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILENormele dreptului obiectiv (dreptul pozitiv) recunosc

drepturile subiective civile, de regulă reglementează conduita titularului dreptului şi limitele exercitării lui.

În art.1 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice sunt recunoscute la modul general numai acele drepturi subiective civile care îşi propun drept scop “satisfacerea intereselor personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire”. Astfel, titularul dreptului subiectiv civil poate să-l exercite în interesul său, “dar în interesul său îmbinat cu interesele tuturor”.98

Actele normative, de regulă, recunosc categorii de drepturi subiective civile sau anumite drepturi subiective civile. De exemplu, în Constituţia României se recunosc drepturile fundamentale ale cetăţeanului care sunt în acelaşi timp drepturi subiective civile cum sunt: dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, la apărare, la liberă circulaţie, la domeniu sau reşedinţă, la emigrare, de a reveni în

98

88

Page 89: Drept Civil

ţară, la viaţă intimă, familială şi privată, dreptul persoanei fizice să dispună de ea însăşi, la informaţie, la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, la muncă etc.; în Codul civil se recunosc majoritatea drepturilor patrimoniale (reale şi de creanţă); în Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice se recunosc drepturile personale nepatrimoniale.

Referitor la persoanele juridice, recunoaşterea drepturilor subiective civile este reglementată de art.2 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice: “Drepturile civile pe care le au, ca persoane juridice (…) sunt recunoscute în scopul de a se asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale (…) a oamenilor”.

D) OCROTIREA (APĂRAREA) DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE

Potrivit art.3 Decretul 31/54 “drepturile civile sunt ocrotite de lege”.

Drepturile nepatrimoniale personale sunt apărate prin mijloacele nepatrimonial prevăzute în art.54 din acelaşi act normativ: “va cere instanţei încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor nepatrimoniale sau “va putea cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins”.

Apărarea drepturilor nepatrimoniale (personale), prin mijloace patrimoniale, este acceptată în unanimitate după 1989: s-a acceptat posibilitatea reparării daunelor morale prin mijloace băneşti.

Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ dispune expresis verbis în art.1 posibilitatea apărării dreptului său, de către orice persoană fizică sau juridică, încălcat printr-un act administrativ prin “anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.”

Mijloacele juridice de apărare a drepturilor subiective civile sunt:

- acţiunea în justiţie, este posibilitatea titularului dreptului să ceară intervenţia forţei de constrângere a statului pentru a obţine respectarea dreptului sau restabilirea situaţiei existente înaintea nesocotirii acestuia;

89

Page 90: Drept Civil

- pe cale de excepţie: în cursul procesului civil se invocă dreptul subiectiv civil ca mijloc de apărare împotriva pretenţiilor nejustificate formulate de alte persoane împotriva titularului dreptului;

- prin executare silită: mijloc juridic prin care titularul dreptului subiectiv civil cere instanţei de judecată aducerea la îndeplinire a hotărârii judecătoreşti ce recunoaşte un drept, dacă persoana obligată nu înţelege de bunăvoie să execute hotărârea judecătorească.

e) Exercitarea drepturilor subiective civileDreptul subiectiv civil trebuie exercitat în scopul satisfacerii

intereselor personale ale titularului, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială. Aşadar, în exercitarea dreptului subiectiv apar anumite limite.

Limitele exercitării dreptului subiectiv civil sunt limite externe şi limite interne.

Limitele externe sunt materiale. Astfel, proprietarul nu poate exercita atributele dreptului de proprietate dincolo de limitele, hotarulele terenului său.

Limitele externe sunt juridice. Astfel, creditorul nu poate cere debitorului mai mult decât i se datorează, fără a depăşi limitele juridice ale dreptului său de creanţă.

Limitele interne ale dreptului subiectiv civil sunt date de scopul în care este recunoscut dreptul şi anume satisfacerea intereselor personale ale titularului acestuia.

În doctrină s-au născut ample discuţii cu privire la definirea abuzului de drept.

Abuzul de drept constă în depăşirea limitelor externe (materiale sau juridice) sau a celor interne, sau a celor două.

Cu privire la limitele externe materiale sau juridice sunt autori care s-au exprimat tranşant.

Paul Mircea Cosmovici, membru corespondent al Academiei României, a conchis: “cel ce acţionează prin depăşirea limitelor externe, materiale ori juridice ale drepturilor subiective acţionează fără drept, ca, de pildă, proprietarul care ar construi dincolo de hotarul terenului său – deci prin depăşirea limitelor materiale ale dreptului de proprietate – ori creditorul care ar pretinde debitorului

90

Page 91: Drept Civil

său mai mult decât îi datorează acesta – deci prin depăşirea limitelor juridice ale dreptului său de creanţă”.99

În aceeaşi idee: “Abuzul de drept nu înseamnă depăşirea limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv, ipoteză în care am fi în prezenţa unui fapt juridic săvârşit fără drept, ci numai depăşirea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil.”101

Depăşirea limitelor externe fie materiale, fie juridice poate reprezenta un fapt juridic ilicit, şi dacă s-a produs un prejudiciu sunt aplicabile regulile răspunderii civile.

Cu privire la limitele interne ale exerciţiului drepturilor subiective, s-au propus mai multe criterii pentru definirea abuzului de drept: intenţia de a dăuna altuia, exerciţiul anormal al dreptului, absenţa unui interes legitim, deturnarea dreptului de la finalitatea sa.100

Într-o definiţie, autorul are în vedere numai limitele interne: “Exercitarea drepturilor subiective civile prin încălcarea acestor principii (notă: autorul se referă la exercitarea dreptului subiectiv civil potrivit cu scopul său social şi economic, exercitarea cu respectarea strictă a legii şi a regulilor de morală, exercitarea cu bună-credinţă) constituie, ceea ce se numeşte în literatura de specialitate şi practica judecătorească, abuz de drept”.102

Alţi autori definesc abuzul de drept cu referire deopotrivă la limitele externe şi interne ale exercitării dreptului subiectiv civil.

Astfel, “Exercitarea unui drept civil subiectiv cu depăşirea limitelor sale fireşti, - şi în special, cu depăşirea limitelor sale interne, adică exercitarea lui în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul respectiv este recunoscut de lege”.103

Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu în definiţia abuzului de drept se referă expresis verbis la ambele limite: “prin abuz de drept înţelegem exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale (…) prin nesocotirea scopului economic şi social

99 101 100 102 103

91

Page 92: Drept Civil

pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea credinţă cu depăşirea limitelor sale”.104

Autorii definiţiilor de mai sus se grupează în teoria obiectivă a abuzului de drept, care în esenţă subliniază că simpla deturnare a exercitării dreptului de la scopul său social reprezintă abuz de drept, indiferent de intenţia subiectivă de a vătăma pe altul.

Într-o altă concepţie, teoria subiectivă explică abuzul de drept prin intenţia ce animă pe titularul dreptului subiectiv civil de a vătăma pe altul. Astfel, un autor subliniază: “În ce ne priveşte, apreciem că abuzul de drept vizează numai ultimele două principii din cele patru prezentate mai sus (n.a. - dreptul subiectiv civil trebuie exercitat numai potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este recunoscut şi numai cu bună-credinţă (…) se poate vorbi de un abuz de drept atunci când titularul acestuia cu rea-credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui (…) faptul săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim (…) titularul îşi exercită dreptul subiectiv civil în scopul de a-l vătăma pe altul, a-l şicana etc.”105

Intenţia de a vătăma se apreciază din “inutilitatea actului pentru cel care l-a săvârşit”.106

Sancţionarea abuzului de drept se face în două moduri:- obligarea titularului dreptului subiectiv civil exercitat în

mod abuziv la repararea eventualului prejudiciu produs, potrivit regulilor răspunderii civile delictuale;

- refuzul protecţiei juridice a titularilor drepturilor subiective civile exercitate în mod abuziv.107 Această sancţiune a fost aplicată în practica judiciară.108

În doctrină s-au exprimat şi opinii contrare.Un autor consideră că “refuzul concursului forţei de

constrângere a statului (…) este discutabil (…) în lipsa unui text de lege expres în acest sens (…); respingerea cererii titularului dreptului subiectiv civil exercitat abuziv va interveni, eventual, în

104 105 106 107 108

92

Page 93: Drept Civil

temeiul unei dispoziţii legale exprese, iar nu în baza simplei exercitări abuzive a dreptului”.109

2. Obligaţia civilă – latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil

Dreptul subiectiv civil presupune existenţa unei obligaţii corelative. Drepturile subiective civile şi obligaţiile care alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil sunt legate între ele, fiecărui drept subiectiv corespunzându-i o obligaţie, după cum fiecărei obligaţii îi corespunde un drept subiectiv. Ceea ce pretinde subiectul activ este tocmai îndatorirea subiectului pasiv.110 Astfel, într-un contract de locaţiune dreptului locatorului de a primi chiria îi corespunde obligaţia locatarului de a plăti chiria, după cum dreptului locatarului de a i se preda lucrul în folosinţă temporară îi corespunde obligaţia locatorului de a preda lucrul.

Obligaţia civilă este obiectul de studiu al cursului “Teoria generală a obligaţiilor”, materie de anul II.

Obligaţia civilă este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.111

Prestaţia subiectului pasiv constă în:- a da (aut dare), constă în îndatorirea de a constitui (un

drept real de ipotecă sau gaj asupra unui bun) sau a transmite un drept real asupra unui lucru. De exemplu transmiterea dreptului de proprietate printr-un act juridic de vânzare-cumpărare, donaţie etc. Obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda lucrul care este o obligaţie de a face;

- a face , este îndatorirea ce constă într-o prestaţie pozitivă, având ca obiect executarea de lucrări, prestarea de servicii sau predarea unui lucru (de exemplu a construi un imobil printr-un contract de antrepriză, a întreţine o persoană

109 110 111

93

Page 94: Drept Civil

printr-un contract de întreţinere, a repara un autoturism potrivit unui contract de executări lucrări etc.);

- a nu face, este îndatorirea de a se abţine de la săvârşirea unei acţiuni, care ar fi putut să o săvârşească dacă nu s-ar fi obligat să nu o facă. De exemplu, prin contractul de editură, autorul lucrării predate spre tipărire se obligă să nu predea lucrarea unei alte edituri.

Obligaţia are în structura sa:- subiecţii (creditorul şi debitorul) care de regulă au în acelaşi

timp şi calitatea de creditor şi calitatea de debitor.- conţinutul – din care fac parte toate drepturile de creanţă şi

obligaţiile corelative ce aparţin subiecţilor. De regulă este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde şi îndatorirea debitorului de a executa prestaţia datorată.

- obiectul – constă în conduita concretă, acţiunea inacţiunea, prestaţia ce o poate pretinde creditorul şi la care este ţinut debitorul. Prestaţia debitorului constă în a da, a face sau nu face ceva.

- sancţiunea – constă în dreptul creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acţiuni în justiţie sau să procedeze la executarea silită pentru realizarea creanţei sale.

Obligaţia civilă izvorăşte din acte juridice şi fapte juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei) şi ilicite (delicte).

B. Obiectul raportului juridic civil1. Definiţie:În literatura juridică s-au purtat discuţii legate de două aspecte

privitoare la obiectul raportului juridic civil.Primul aspect se referă la faptul dacă raportul juridic civil are

sau nu un obiect.Autorii care pun la îndoială existenţa obiectului raportului

juridic au în vedere că prin obiect se înţeleg numai lucrurile la care se referă drepturile şi obligaţiile părţilor, şi cum sunt raporturi juridice

94

Page 95: Drept Civil

civile care se referă numai la acţiuni, abţineri, obiectul nu este un element structural al raportului juridic civil.112

Majoritatea consideră necesară existenţa noţiunii de obiect al raportului juridic. Unii autori identifică noţiunea atât cu lucrurile ce ne înconjoară, cât şi cu acţiunile sau abţinerile subiecţilor.

Un drept fără obiect este un lucru greu de acceptat. Mai mult, se face şi o diferenţiere: în cazul drepturilor reale, obiectul este lucrul la care se referă dreptul; în cazul drepturilor de creanţă, obiectul îl constituie acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi este ţinut subiectul pasiv.113

Al doilea aspect se referă la conţinutul obiectului. Fac parte din obiectul raportului juridic acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv sau şi lucrurile la care se referă acţiunea sau inacţiunea, atunci când ele există?

Într-o definiţie “obiectul nu poate consta decât în acţiunea sau abţinerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde subiectului pasiv (celui ţinut de obligaţie), iar aceasta fără a deosebi după cum în conţinutul raportului juridic civil intră un drept real sau un drept de creanţă”. Inutilitatea precizării, după cum este vorba de un drept real sau de creanţă, este simplu de argumentat: şi în cazul dreptului real, titularul este îndreptăţit să impună subiectului pasiv-nedeterminat, universal “toţi ceilalţi” o conduită, obligaţia generală negativă să nu facă nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului. În ambele cazuri – drept real şi drept de creanţă - suntem în prezenţa unei relaţii sociale în care fiecare parte a raportului juridic se manifestă printr-o conduită ce reprezintă obiectul raportului juridic civil.114

Numeroşi autori consideră conduita părţilor (acţiunea, inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi este ţinut subiectul pasiv) ca fiind singurul element al obiectului raportului juridic: “întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor”.115 “prin obiect al raportului juidic înţelegem conduita părţilor”.116

112 113 114 115 116

95

Page 96: Drept Civil

“În concluzie, obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau abstenţeunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi este ţinut subiectul pasiv. (n.n. este vorba de conduită).”117

“Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege…în alţi termeni conduita subiectelor acestui raport”.118

În concluzie: “ceea ce pare să rezulte din multiple definiţii ce au fost date este faptul că toate se referă, în ultimă analiză, la conduita subiectelor acestui raport, indiferent dacă raportul juridic cuprinde în conţinutul său drepturi reale sau drepturi de creanţă”.119

Alţi autori apreciază că în conţinutul noţiunii de obiect al raporturilor juridice apar şi lucrurile la care se referă conduita subiecţilor, lucrul fiind numit obiect derivat (indirect).

Astfel “întrucât însă acţiunea sau abţinerea ori, în general, conduita poate privi, ca în exemplul dreptului real un lucru acesta trebuie privit şi el, când este cazul, ca obiect al raportului juridic şi anume obiect derivat”.120

Într-o opinie asemănătoare, un autor precizează: “Adesea conduita subiecţilor raportului juridic civil se referă direct la anumite lucruri exterioare (…) titularul unui drept de proprietate îşi exercită acţiunile care alcătuiesc conţinutul dreptului (adică atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie) în mod direct asupra lucrului pe care-l are în proprietate: cumpărătorul este îndreptăţit să dobândească dreptul de proprietate şi să i se predea lucrul (bunul) pe care l-a cumpărat (…) lucrurile respective nu sunt decât obiecte, materiale, lucruri, bunuri extrinseci raportului juridic civil”.121

Ne raliem definiţiei de mai jos, a aspectului raportului juridic civil, tranşantă şi cuprinzătoare, ancorată în practica circuitului civil şi intrată în limbajul curent de drept civil: “obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau abstenţiunea (conduita) la care este îndreptăţit subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv, iar dacă acţiunea sau inacţiunea se referă la lucruri, şi acestea dar nu ca obiect direct, ci derivat (indirect).”

117 118 119 120 121

96

Page 97: Drept Civil

Obiectul raportului juridic civil se exprimă frecvent prin expresiile: am cumpărat casa la un preţ bun, am vândut bine autoturismul, am închiriat foarte bine apartamentul etc.

În acest sens, se apreciază: “nu se poate să nu se recunoască strânsa legătură între cei doi termeni: obiect al raportului juridic civil şi lucrurile la care se referă.”122

2. Bunurile

a) Definiţia bunurilorCodul civil foloseşte termenul de “bun” şi termenul de “lucru”

fără a le defini. Astfel, în art.480: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege” şi în art.936: “Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.”

Noţiunea de “bun” este întrebuinţată în textele Codului civil în două sensuri:

- într-un sens larg, prin bun se înţeleg atât lucrurile cât şi drepturile ce au ca obiect un lucru. De exemplu, art.475: “Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui.”

- într-un alt sens, prin bun se înţeleg lucrurile asupra cărora se exercită drepturile patrimoniale. De exemplu art.479 Cod civil: “poate avea cineva asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept de folosinţă, sau numai servitute.”

Prin bun înţelegem toate lucrurile utile omului sau, într-o altă definiţie, o valoare economică, pentru satisfacerea nevoilor materiale ori spirituale ale omului (în toate definiţiile se face această precizare) susceptibile de apropiere sub formă de drepturi patrimoniale (element preluat din definiţiile date de doctrină).

Potrivit definiţiei, nu orice lucru sau valoare economică poate dobândi calitatea de bun, în materia dreptului civil, ci numai acelea care întrunesc cumulativ două cerinţe:

- lucrul, valoarea economică satisface o nevoie materială sau spirituală;

122

97

Page 98: Drept Civil

- lucrul pentru a deveni “bun” în materie civilă trebuie să fie susceptibil de apropiere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale. Astfel, aerul, deşi satisface o nevoie materială, nu este “bun” în accepţiunea dreptului civil, deoarece nimeni nu se poate face stăpân pe aer.123

Se poate pune întrebarea: oare “aerul de Nevada” comercializat în SUA în recipienţi speciali, sau “aerul de munte” folosit de agenţi de circulaţie din Bangkok, capitala Thailandei, nu sunt exemple potrivit cărora condiţia referitoare la susceptibilitatea de a fi însuşite, sub forma drepturilor patrimoniale, este relativă?

Un autor, pe bună dreptate, apreciază: “…aceste condiţii sunt relative în timp şi în spaţiu şi trebuie privite în perspectivă istorică, lucruri inutile la un moment dat pot deveni apoi utile (de pildă reciclarea deşeurilor), sau nesusceptibile de apropiere (ca spaţiul cosmic de pildă) putând deveni, în viitor, obiecte ale unor drepturi (sub forma resurselor minerale extrase din alte corpuri cereşti, sau a resurselor energetice oferite de vântul solar)”.

Însuşirile unor bunuri susceptibile de apropiere influenţează decisiv regimul juridic (regulile juridice) aplicabil unor bunuri.

b) Clasificarea bunurilorDoctrina, clasifică bunurile după mai multe criterii de

clasificare. În cele ce urmează ne oprim la următoarele criterii de clasificare, frecvent întâlnite în doctrină. Astfel:

- după regimul juridic al circulaţiei bunurilor, distingem: bunuri în circuitul civil, bunuri scoase din circuitul civil, bunuri cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată şi bunuri momentan fără stăpân;

- după modul lor de percepere:bunuri corporale şi bunuri incorporale

- natura lor şi calificarea dată de lege: bunuri mobile şi imobile

- după modul cum sunt determinate: bunuri certe, individual determinate, (res certa) şi bunuri determinate generic, bunuri de gen (res genera);

123

98

Page 99: Drept Civil

- după modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii: bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;

- după cum întrebuinţarea obişnuită implică sau nu distrugerea, consumarea sau înstrăinarea lor: bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;

- după cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe destinaţia lor: bunuri divizibile şi bunuri indivizibile;

- după corelaţia între ele: bunuri principiale şi bunuri accesorii;

- după cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri, fără a-şi consuma substanţa: bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.

Potrivit regimului juridic al circulaţiei bunurilor, deosebim:

bunuri în circuitul civil:Regula este că toate bunurile sunt în circuitul civil. Ele pot

face obiectul actelor juridice civile şi prin urmare pot fi dobândite sau înstrăinate prin asemenea acte.124

bunuri scoase din circuitul civilPrin excepţie, numai prin lege trebuie admis că anumite

bunuri pot fi scoase circuitului civil. De pildă, în art.135 alin.4 din Constituţia României din 1991 sunt enumerate categorii de bunuri care “fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (…) statului şi unităţilor administrativ teritoriale.” Ele sunt “inalienabile” (alin.5 din acelaşi articol) aşadar nu pot fi înstrăinate sau grevate. Aceste bunuri sunt: “bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile ale comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege.”

bunuri cu o circulaţie juridică restrictiv reglementatăBunurile scoase din circuitul civil, enumerate mai sus, în

condiţiile legii pot intra în circuitul civil. În art.135 alin.5 din Constituţia României se precizează: “în condiţiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate”.

124

99

Page 100: Drept Civil

Din considerente medicale, pentru anumite bunuri legea prevede o circulaţie juridică restrictivă, ca de pildă: deşeurile toxice supuse Legii nr.137/1993; produsele şi substanţele stupefiante supuse Legii nr.73/1969. Pentru protejarea ordinii publice, Legea nr.17/1996 reglementează restrictiv circulaţia armelor de foc şi muniţiei, Legea nr.126/1995 stabileşte regimul juridic al explozibililor. Unele bunuri cu valoare religioasă sunt protejate prin Legea nr.103/1978 privind obiectele de cult, iar altele cu valoare deosebită – metalele şi pietrele preţioase şi semipreţioase sunt supuse regimului juridic prevăzut în Decretul nr.244/1978 etc.

bunuri momentan fără stăpânEle sunt în principiu susceptibile de apropiere. De exemplu

vânatul sălbatic, comoara, lucrurile abandonate.125

Importanţa clasificării constă în aceea că actele juridice civile încheiate prin ignorarea prevederilor legale privind circulaţia acestora sunt lovite de nulitate absolută şi uneori poate atrage şi răspunderea penală (de exemplu, în cazul armelor de foc, a stupefiantelor, a explozibililor etc.).

Potrivit modului lor de percepere distingem: bunuri corporale: sunt bunurile care au existenţă materială,

fiind percepute de om prin propriile simţuri. De exemplu, o carte, o bancă, un apartament etc.

bunuri incorporale: sunt bunurile ce nu au existenţă materială perceptibilă simţurilor noastre. De pildă: drepturile în general.

Clasificarea prezintă importanţă în materia dobândirii proprietăţii asupra bunurilor mobile corporale ca efect al posesiei de bună-credinţă şi în materia privind posesia, detenţia etc.

După natura şi calificarea dată de lege:Codul civil în art.461 prevede: “toate bunurile sunt mobile şi

imobile”, criteriul de departajare fiind al valorii economice şi sociale a bunurilor.

125

100

Page 101: Drept Civil

bunuri mobile (bunuri mişcătoare)În art.472 Cod civil sunt enumerate bunurile mobile, care pot

fi: prin natura lor sau prin determinarea legii.Bunurile mobile prin natura lor: sunt bunurile care se pot

muta dintr-un loc în altul, fie prin energie proprie (“precum sunt animalele”), fie cu ajutorul unei energii străine (“precum sunt lucrurile neînsufleţite”).

Într-o formulare modernă: “sunt bunurile care se pot deplasa prin mijloace proprii sau pot fi strămutate dintr-un loc în altul, prin forţe exterioare, fără a li se altera sau modifica natura şi destinaţia”. De exemplu, câinele, scaunul, autoturismul etc.

Bunurile mobile prin determinarea legii sunt drepturile reale asupra mobilelor126, drepturile de creanţă şi acţiunile în justiţie referitoare la bunurile mobile (art.474 Cod civil)

Bunurile mobile prin anticipaţie. Acestea nu sunt prevăzute în Codul civil. Doctrina a statuat că mobilele prin anticipaţie sunt acele bunuri care prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni. De pildă fructele şi recoltele viitoare, înstrăinate în prezent prin actul juridic.

bunurile imobile (bunuri nemişcătoare)Bunurile imobile sunt enumerate în art. 462 Cod civil: „bunuri

imobile prin natura lor, sau prin destinaţia lor, sau prin obiectul la care se aplică”.

Bunurile imobile prin natura lor sunt:- “fondurile de pământ şi clădirile” – art. 462 Cod civil. Prin

“clădiri” se admite că sunt toate construcţiile sau lucrările ridicate pe pământ sau în aceasta (magazii, poduri, tuneluri, diguri, canale etc.).

Toate părţile unei clădiri (exemplu, uşi, ferestre, balcoane, burlane etc.) sunt imobile prin natura lor, prin încorporare, sau imobile prin natura lor prin destinaţie (exemplu, oglinzi prinse în pereţi, statui etc.)

- “morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi” – art.464 Cod civil

126

101

Page 102: Drept Civil

- “recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă” – art.465 Cod civil. Se acceptă că sunt imobile prin natura lor şi arborii netăiaţi şi vegetaţia prinsă de pământ.

Un autor, într-o formulare acceptată, apreciază că sunt bunuri imobile prin natura lor: “terenurile de orice fel şi toate bunurile care, în mod natural sau artificial sunt încorporate lor”.

Bunurile imobile prin destinaţia lor. În art.468 se definesc imobilele prin destinaţia lor: “obiectele

ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond” şi apoi se enumeră: animalele folosite la cultură, instrumentele arătoare, seminţele date arendaşilor, porumbeii din porumbărie, iepurii de casă, stupii cu roi, peştele din iaz, teascurile, căldările, alambicurile, căzile, vasele, instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine, paiele şi gunoaiele. Acest text se va interpreta la condiţiile actuale de dezvoltare a tehnicii. În art.468 aliniat ultim: “mai sunt imobile prin destinaţie toate lucrurile mobile ce proprietarul a aşezat către fond în perpetuu.”

Fac parte din bunurile imobile prin destinaţia lor şi:- lucrurile mobile aşezate perpetuum pe un imobil “când

acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului pe care sunt aşezate “– art.469 alin.1 Cod civil.

- “oglinzile unui apartament se presupun aşezate în perpetuum când parchetul pe care ele stau este una cu boaseria (lemnăria care îmbracă pereţii interiori ai unei camere) camerei” – art.469 alin.2 Cod civil

- tablouri şi alte ornamente – art.469 alin.3 Cod civil- statuile “când sunt aşezate înadins, chiar când ele s-ar

putea scoate fără fractură sau deteriorare” – art.469 alin.4 Cod civil- urloaiele sau ţevile ce servesc pentru conducerea apelor la un

fond de pământ, sau vreo casă” – art.470 Cod civil.În esenţă sunt bunuri prin destinaţia lor: “bunurile care prin

natura lor sunt mişcătoare, dar care, fie că sunt ataşate în mod perpetuum unui imobil (exemplu, elementele de ornamentaţie ale unei clădiri, parc), fie că sunt destinate exploatării economice ori sociale a

102

Page 103: Drept Civil

unui imobil (de exemplu, utilaje agricole, instalaţii industriale, mobilierul sălii de spectacol etc.) sunt privite ca accesorii ce sporesc valoarea acelui imobil”.127

Pentru ca un bun mobil să fie considerat bun imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite două condiţii cumulativ:

- să fie în proprietatea titularului imobilului - bunul mobil să fie afectat exploatării imobilului, printr-o

legătură fizică, materială sau voluţională (prin voinţa proprietarului imobilului) spre deosebire de imobilele prin natura lor, unde imobilizarea este materială, la imobilele prin destinaţie imobilizarea are un caracter juridic. Ea se face prin manifestarea de voinţă a proprietarului care afectează un anumit mobil unui imobil prin natură, pentru a spori utilitatea acestuia din urmă.

Bunurile imobile prin obiectul la care se referă sunt precizate în art.471 Cod civil: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile şi acţiunile care tind la revendicarea unui imobil. La acestea, literatura juridică adaugă: celelalte drepturi reale asupra imobilelor, drepturile de creanţă care au ca obiect darea ori preluarea unui lucru imobil şi acţiunile în justiţie referitoare la imobile.

Importanţa clasificării bunurilor în mobile şi imobile constă în regimul juridic propriu aplicabil bunurilor mobile şi imobile.

- posesia de bună-credinţă a unui lucru mobil atrage, în principiu, calitatea de proprietar

- posesia bunurilor imobile, de bună-credinţă, este un mod de dobândire a proprietăţii prin uzucapiune, numai după o perioadă îndelungată de timp (10-20 ani, dacă posesia este de bună-credinţă şi are la bază un “just titlu”, respectiv 30 de ani în celelalte cazuri)

- înstrăinarea bunurilor mobile este de regulă consensuală (se face valabil prin simplu acord de voinţă al părţilor);

- înstrăinarea bunurilor imobile se face de regulă în formă solemnă şi prin îndeplinirea unor condiţii de publicitate

- contractele încheiate pentru garantarea obligaţiilor au obiect diferit. Contractele de ipotecă au ca obiect numai bunuri imobile; contractele de gaj (amanet) numai bunuri mobile, cu excepţiile prevăzute în lege

127

103

Page 104: Drept Civil

- înstrăinarea (sau grevarea) unui teren sau a unei construcţii de către unul din soţi, în timpul căsătoriei, nu se poate face decât cu consimţământul expres al celuilalt, în timp ce înstrăinarea oricărui bun mobil comun se poate face, în timpul căsătoriei, de către unul din soţi, în temeiul consimţământului tacit al celuilalt, prezumat de lege

- competenţa de soluţionarea a litigiilor ce au ca obiect un imobil revine de regulă instanţei de la locul de situare a imobilului, în timp ce la bunurile mobile instanţei de domiciliu a pârâtului

- executarea silită este cârmuită de reguli diferite, după cum bunul este mobil sau imobil.

După modul cum sunt determinate, deosebim: bunuri individual determinate (res certa) şi bunurile de gen (res genera).

- bunurile individual determinate (res certa): sunt bunurile ce se determină prin particularităţi care-l fac să se deosebească de alte bunuri asemănătoare, îl individualizează. De exemplu, autoturismul marca Volkswagen Golf, de culoare albă, cu portbagajul zgâriat şi fără ornamente la roţi, cu numărul de înmatriculare MS-01-SEN

- bunuri determinate prin caractere generice, bunurile gen res genera, sunt bunurile ale căror caractere sunt comune aceleiaşi categorii de bunuri şi care se pot individualiza numai prin numărare, cântărire sau măsurare. De exemplu, banii, combustibilul, vinul, alimentele, ţesăturile etc. sunt bunuri determinate prin caractere generice

Bunul poate fi determinat individual sau prin caractere generice în funcţie de natura lui, sau uneori în raport de voinţa părţilor raporturilor juridice. De exemplu, o carte este un bun generic când se află pe un raft, într-o librărie. Dacă ea face obiectul unui contract de comodat (contractul prin care o persoană remite – dă – spre folosinţă un bun unei alte persoane cu obligaţia pentru aceasta din urmă de a-l restitui la termen, în natură, în individualitatea sa) devine un bun cert. Părţile doresc ca exemplarul împrumutat (de exemplu este o amintire de familie, poartă autograful autorului etc.) să fie restituit.

Importanţa practică a clasificării în bunuri certe şi bunuri de genconstă în regulile juridice aplicabile fiecărei categorii:

- la vânzarea bunurilor individual determinate (res certa), de regulă dreptul de proprietate se transmite dobânditorului în momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu a fost predat:

104

Page 105: Drept Civil

art.1295 Cod civil: “vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”).

Părţile pot prin voinţa lor stabili un alt moment al transmiterii proprietăţii.

- în cazul vânzării bunurilor generice, momentul transmiterii proprietăţii este cel al individualizării, individualizării bunului vândut prin numărare, cântărire, măsurare. Când se vând 10 kg mere, se cunoaşte efectiv cantitatea de 10 kg mere vândute din vrac (grămadă) în momentul cântăririi

- bunul cert determinat, când piere din cauză de forţă majoră înainte de a fi predat de debitor creditorului său, îl eliberează pe debitor de obligaţia de a-l preda. (De exemplu într-un contract de vânzare-cumpărare, părţile se înţeleg ca televizorul vândut să fie predat cumpărătorului la o dată ulterioară realizării acordului de voinţă. Până la data stabilită televizorul piere într-un incendiu. Vânzătorul (debitorul) este eliberat de obligaţia de a-l preda, pentru că obligaţia nu mai are obiect (art.1156 Cod civil: “când obiectul obligaţiei este un corp cert şi determinat, de piere (n.a. - din cauză de forţă majoră)(…) obligaţia este stinsă, dacă lucrul a pierit (…) fără greşeala debitorului”).

- bunurile de gen (res genera) din punct de vedere juridic nu pier niciodată (genera non pereunt). De exemplu într-un contract de vânzare-cumpărare se vând 50 kg porumb. Dacă bunul piere fortuit vânzătorul este obligat să procure altă cantitate de porumb pentru a-şi îndeplini obligaţia şi deci executarea obligaţiei nu este imposibilă.

- plata (executarea obligaţiei de a da un lucru) când are ca obiect un bun cert determinat se face la locul situării acestuia, iar în cazul bunurilor de gen, la domiciliul debitorului, care-l individualizează prin numărare, cântărire, măsurare.

După modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii bunurile sunt fungibile şi nefungibile:

- bunuri fungibile sunt bunurile care în executarea unei obligaţii pot fi înlocuite cu altele, pentru că sunt determinate prin caractere generice. Numai bunurile de gen sunt bunuri fungibile.

105

Page 106: Drept Civil

- bunuri nefungibile sunt bunurile ce nu îndeplinesc cerinţa de mai sus. Bunurile certe sunt bunuri nefungibile.

Totuşi “fungibilitatea sau nefungibilitatea (…) depinde nu numai de însuşirile bunurilor, ci adesea şi de intenţia părţilor”. De exemplu, părţile într-un contract de vânzare cumpărare stabilesc de comun acord ca un lucru individual determinat – un autoturism – să fie privit ca fungibil - autoturism de aceeaşi marcă şi an de fabricaţie sau ca bunuri determinate prin caractere generice să nu fie susceptibile de înlocuire prin altele (De exemplu, o mobilă). Se apreciază că ceea ce s-a stabilit prin actul juridic să se schimbe nu este caracterul de fungibilitate sau nefungibilitate ci caracterul juridic de lucru de gen.129

După cum întrebuinţarea obţinută implică sau nu distru-gerea, consumarea sau înstrăinarea, bunurile sunt consumptibile şi neconsumptibile.

- bunuri consumptibile: sunt bunurile care prin întrebuinţarea obişnuită se distrug, se consumă sau se înstrăinează (de exemplu, alimentele, combustibilul. Ele, aflate în proprietatea unui vânzător, prin vânzare se consumă, pentru că se înstrăinează).

- bunurile neconsumptibile: sunt bunurile care nu au această calitate, în condiţiile arătate mai sus.

Prin întrebuinţare obişnuită nu-şi consumă substanţa. De exemplu autoturismul, apartamentul etc. Caracterul unui lucru de a fi sau nu consumptibil este dat de natura lui, este obiectiv. Totuşi părţile pot califica bunul şi ca având caracter consumptibil. De exemplu pentru vânzător televizoarele sunt bunuri consumptibile pentru că prin “întrebuinţare obişnuită”, pentru el prin vânzare, se înstrăinează. Pentru cumpărător televizorul este un bun neconsumptibil.

În materie de împrumut, când obiectul împrumutat este un bun consumptibil, contractul se numeşte împrumut de consumaţie (mutuum – contractul prin care împrumutătorul transmite un bun consumptibil împrumutatului pentru a-l consuma, cu obligaţia de a-l restitui la termenul stabilit în aceeaşi cantitate şi calitate. De exemplu, te împrumut cu 2 kg de făină până mâine).

129

106

Page 107: Drept Civil

Dacă obiectul contractului de împrumut este un bun neconsumptibil, contractul se numeşte contract de împrumut de folosinţă (comodat). Vezi, exemplul de la bunurile res certa.

După cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe destinaţia lor, bunurile sunt:

- bunul divizibil, este bunul care poate fi împărţit, divizat fără să-şi schimbe destinaţia sa economică. De exemplu, o suprafaţă de pământ, un cupon de stofă etc.

- bunul indivizibil: este bunul care prin divizare, împărţire îşi schimbă destinaţia economică. De exemplu, un animal viu, un autoturism, o haină etc.

Posibilitatea sau imposibilitatea împărţirii bunului este dată de natura acestuia, dar poate fi stabilită şi prin acte juridice prin acordul de voinţă al părţilor.

Clasificarea interesează materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecţi. De exemplu, un bun divizibil în proprietate permite ca drepturile şi obligaţiile subiecţilor să se dividă la câţi subiecţi activi şi pasivi sunt. În cazul unui bun indivizibil (de exemplu un autoturism) cocreditorii sau codebitorii sunt ţinuţi solidar să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile.

Într-un act juridic părţile pot stipula indivizibilitatea obligaţiei, chiar dacă prin natura sa bunul este divizibil. Vezi exemplul la pluralitatea de subiecţi ai raportului juridic civil.

După corelaţia dintre ele, bunurile sunt:- bunul principal, este bunul care poate fi folosit, potrivit

destinaţiei lui, în mod independent.- bunul accesoriu, este bunul mobil care este destinat să

folosească altor bunuri, de care este legat prin aceeaşi destinaţie economică. De exemplu arcuşul faţă de vioară, cheia faţă de lacăt, brăţara faţă de ceas etc.

În materia obligaţiilor apare importanţa acestei clasificări, debitorul fiind obligat să predea şi bunul accesoriu alături de bunul principal, dacă nu s-a stipulat altfel, potrivit regulii juridice, acceoriu urmează soarta juridică a principalului, - accessorium sequitur principalem.

Prin actul juridic încheiat, părţile pot hotărî şi altfel.

107

Page 108: Drept Civil

După cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri fără a-şi consuma substanţa, bunurile pot fi:

- bun frugifer: este acel bun care, fără consumarea substanţei lui, poate produce periodic un alt bun, numit fruct,

- bun nefrugifer: este bunul care, fără consumarea substanţei lui, nu poate produce periodic alt bun, numit fruct.

Fructele pot fi: naturale (se produc independent de munca omului, ca de exemplu fructele de pădure, vânatul din pădure etc.) industriale (se produc prin munca omului, ca de exemplu produsele cerealiere de pe o suprafaţă agricolă lucrată, fructele obţinute dintr-o livadă etc.) şi civile (se produc ca urmare a încheierii unui act juridic civil, de exemplu chiria pentru un bun închiriat etc.).

Noţiunea de fruct nu se confundă cu noţiunea de product din două raţiuni:

- fructul este un bun produs periodic de un alt bun numit bun frugifer; productul este un bun produs de un alt bun fără caracter de periodicitate.

- fructul este un bun, produs periodic de un alt bun, fără ca acesta să-şi modifice substanţa în timp ce productul este un bun, produs de un alt bun, care astfel îşi schimbă substanţa.De exemplu, lemnul tăiat din pădure, piatra dintr-o carieră. Pădurea, cariera, prin producerea de producte, în timp dispar ca bunuri.

Distincţia bun frugifer, bun nefrugifer apare necesară în materia uzufructului şi a posesiei mobiliare.

Astfel, uzufructuarul (cel ce a dobândit de la proprietar posesia şi folosinţa bunului) are dreptul la fructele produse de bun nu şi la producte, ce se cuvin nudului proprietar (proprietarul care a înstrăinat posesia şi folosinţa şi a rămas numai cu dispoziţia).

Posesorul de bună-credinţă al bunului frugifer dobândeşte proprietatea fructelor, nu şi a productelor.

Clasificarea fructelor în naturale, industriale şi civile este importantă din punct de vedere juridic: fructele naturale şi industriale se dobândesc în proprietate prin percepere (culegere), fructele civile se dobândesc în proprietate zi cu zi (adică prin simpla scurgere a timpului).

108

Page 109: Drept Civil

4. Izvoarele raportului juridic civil concretDefiniţia izvorului raportului juridic civil concretRelaţiile sociale se transformă în raporturi juridice civile

numai când sunt reglementate de norma juridică civilă. Norma juridică reglementează raporturi juridice abstracte, tip, generale. Pentru ca norma juridică să prindă viaţă, să se aplice este necesar ca în existenţa cotidiană să se producă anumite împrejurări, fapte. De exemplu, în art.998 Cod civil, norma juridică prevede o conduită abstractă, tip, generală: “Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.” Pentru ca această regulă de conduită să se aplice, trebuie să se producă un prejudiciu prin orice faptă a omului. Astfel, omul a încheia un contract de transport, nu respectă termenele stabilite şi face transportul cu întârziere, fapt ce produce deteriorarea bunului perisabil transportat şi implicit, un prejudiciu. Astfel, o împrejurare din viaţa cotidiană – lipsa de punctualitate materializată în executarea întârziată a transportului – impune aplicarea normei juridice generale, aşadar cel care a prejudiciat trebuie să se conformeze conduitei impuse de norma juridică: să repare prejudiciul provocat. Între autorul faptei ilicite şi victimă se stabileşte un raport juridic concret.

Această împrejurare constituie izvorul raportului juridic civil.Nu orice fapt, împrejurare din viaţa materială produce efecte

juridice, adică naşte un raport juridic civil. Norma juridică de drept civil precizează care împrejurare din numărul lor nesfârşit este aceea ce capătă semnificaţie din punct de vedere juridic. În exemplul dat aceasta este întârzierea în executarea transportului.

Într-o definiţie, prin izvor al raportului juridic civil concret înţelegem acele împrejurări, fie acţiuni omeneşti, fie evenimente ale naturii de care legea civilă leagă producerea unor efecte juridice (adică naşterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice).

Această definiţie se suprapune cu definiţia faptelor juridice în sens larg.

Faptele juridice în sens larg sunt alcătuite din acţiuni omeneşti şi evenimente ale naturii sau evenimente sociale.

Acţiunile omeneşti sunt acele fapte săvârşite de om (fie acţiuni, fie inacţiuni) cu intenţia sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile concrete. Deosebim:

109

Page 110: Drept Civil

- acţiuni săvârşite de subiecţii de drept civil cu intenţia de a produce efecte juridice (de a da naştere unor raporturi juridice concrete). Acestea sunt actele juridice civile.

- acţiuni săvârşite de subiecţii de drept civil fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc pentru că aşa prevede legea, adică faptele juridice în sens restrâns. Acestea sunt: faptele juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei) şi faptele juridice ilicite (delictul).

Evenimente ale naturii şi sociale sunt împrejurări ce se produc indiferent de voinţa oamenilor de care legea civilă leagă producerea de efecte juridice, adică naşterea de raporturi juridice civile concrete. De exemplu, naşterea, de care legea leagă dobândirea capacităţii de folosinţă, inundaţia, trăsnetul, ce pot fi stabilite ca risc asigurat în cazul contractelor de asigurări, lucru ce dă naştere drepturilor şi obligaţiilor părţilor acestuia.

110

Page 111: Drept Civil

CAPITOLUL VI

Subcapitolul I

ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia actului juridic civil

Actul juridic civil poate fi definit în două moduri:- Codul civil îl defineşte prin speciile actului juridic civil

(contracte speciale): contractul de donaţie, de vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune, societate, mandat, comodat, împrumut, depozit, rentă-viageră şi tranzacţie. De exemplu contractul de vânzare-cumpărare este definit astfel: „Vinderea (n.a. - actul juridic special, contractul de vânzare-cumpărare) este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui” (art.1294 Cod civil).

- doctrina defineşte actul juridic civil în termeni esenţiali pentru toate categoriile de acte juridice civile.

Astfel, într-o definiţie unanim acceptată actul juridic civil este: „manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica şi stinge un raport juridic”.130

Un autor introduce în definiţie un element, implicit şi anume: manifestarea de voinţă se face „potrivit dreptului obiectiv”. Se subliniază astfel o limită a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, legea: „manifestarea de voinţă a subiecţilor de drept în scopul de a asigura crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile, potrivit dreptului obiectiv”.131

Într-o altă definiţie, prin care s-a urmărit delimitarea actului juridic civil de faptul juridic licit se arată: „o manifestare de voinţă – unilaterală, bilaterală sau multilaterală săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi

130 131

111

Page 112: Drept Civil

juridice, cu condiţia ca de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice”.132

Se apreciază corectitudinea definiţiei, dar sunt amintite două elemente ce pot lipsi: precizarea formelor manifestării de voinţă – unilaterală,bilaterală sau multilaterală şi condiţia ca de manifestarea acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice. Primul element poate lipsi pentru că manifestarea de voinţă este ori unilaterală, ori bilaterală, ori multilaterală. Al doilea element repetă scopul manifestării de voinţă – se săvârşeşte cu intenţia de a produce efecte juridice –, dar introduce o condiţie inexactă: efectele juridice se vor produce numai ca urmare a manifestării de voinţă a părţilor. În realitate nu puţine sunt actele juridice care produc efecte juridice dincolo de voinţa părţilor sau chiar împotriva voinţelor acestora. De exemplu în art.970 Cod civil se prevede că un contract – cel mai frecvent act juridic – obligă „nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar şi la toate urmările (n.a. produce efecte în afara voinţei părţilor) ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”.

Prof.dr.docent Constantin Stătescu, membru corespondent al Academiei de ştiinţe sociale şi politice133 defineşte asemănător actul juridic.

În concluzie, definiţia actului juridic civil reuneşte urmă-toarele elemente caracteristice:

- este o manifestare de voinţă a subiecţilor de drept;- scopul manifestării de voinţă este acela de a produce efecte

juridice civile. Prin această caracteristică actul juridic civil se diferenţiază de faptul juridic civil care produce efecte juridice numai dacă legea prevede acest lucru;

- efectele juridice civile constau în naşterea, modificarea sau a stingerea unui raport juridic civil concret. Prin această caracteristică actul juridic civil se diferenţiază de actele juridice din alte ramuri de drept.

Termenul de „act” sau de „act juridic civil” are următoarele accepţiuni:

- prima accepţiune este aceea de mai sus, de manifestare de voinţă în scopul de a produce efecte juridice, adică de operaţiune

132 133

112

Page 113: Drept Civil

juridică încheiată (negotium juris, negotium), de exemplu, vânzare-cumpărare, împrumut, schimb, donaţie

- a doua accepţiune frecvent întâlnită în doctrină şi practică este aceea de înscris constatator al manifestării de voinţă, a opera-ţiunii juridice încheiate (instrumentum probationis, instrumentum sau de suport material al manifestării de voinţă a subiectului de drept134

Folosirea termenului de înscris.135 în cea de-a doua accepţiune a termenului de act juridic civil se apreciază ca fiind în sprijinul acurateţei exprimării juridice

Uneori legiuitorul foloseşte în aceeaşi normă juridică ambele accepţiuni ale termenului de act juridic civil. De exemplu, în art.1191 Cod civil: „Dovada actelor juridice (n.a. - negotium) al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată” (n.a. - instrumentum).

2. Clasificarea actelor juridice civile

Actele juridice deosebit de variate pot fi grupate, clasificate. Demersul are valoare practică: fiecare categorie de acte juridice produce efecte specifice, supunându-se anumitor reguli juridice.

În doctrină şi practică clasificarea actelor juridice se face în funcţie de următoarele criterii:

A. După numărul voinţelor juridice care dau naştere actului juridic, se disting acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Se foloseşte şi formularea „numărul părţilor”, la care se adaugă fie „rezultatul unei singure părţi”, fie „voinţa concordantă a două sau mai multe părţi”. Cum fiecare parte „are propria voinţă juridică”, atunci când acceptă să se lege din punct de vedere juridic de o altă parte, preferăm formularea „numărul voinţelor juridice care dau naştere actului juridic.”

- act juridic unilateral: se formează ca urmare a unei singure manifestări de voinţă, sau este acel act juridic civil valabil încheiat de către o singură parte. De regulă, în dreptul civil român voinţa

134 135

113

Page 114: Drept Civil

unilaterală nu produce efecte juridice decât într-un număr mic de cazuri şi acelea prevăzute în mod expres în legea civilă. De pildă, sunt acte juridice unilaterale: legatul cuprins într-un testament, testamentul, acceptarea şi renunţarea la moştenire, ratificarea gestiunii de afaceri, recunoaşterea paternităţii unui copil născut din afara căsătoriei etc.

- act juridic bilateral: este actul juridic ce se formează prin manifestarea de voinţă a două părţi (de regulă: a două persoane). Uneori o parte a actului juridic poate fi alcătuită din mai multe persoane. De exemplu, o parte din contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul, poate fi alcătuită din trei persoane, trei fraţi care moştenind un teren, doresc să-l vândă. Părţile, prin acordul lor de voinţă încheie actul juridic. Acordul de voinţă al părţilor se numeşte consimţământ, cum tot consimţământ se numeşte voinţa fiecărei părţi de a încheia actul juridic civil.

Actele juridice bilaterale se numesc contracte sau convenţii, noţiuni sinonime. De exemplu, contractul de împrumut, de locaţie, de închiriere, de mandat etc.

- act juridic multilateral: este actul juridic format din acordul de voinţă a trei sau mai multe părţi. De exemplu, contractul de societate, este contractul prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, să desfăşoare împreună o activitate şi să împartă foloasele ce ar deriva din aceasta.

Importanţa practică a clasificării constă în regimul juridic diferit aplicabil actului unilateral, bilateral şi multilateral. De exemplu:

- pentru verificarea valabilităţii actului juridic, la actul juridic unilateral se verifică o singură voinţă, la actele juridice bi şi multilaterale se verifică fiecare voinţă juridică.

- viciile de consimţământ sunt supuse unor reguli juridice diferite: de exemplu, eroarea este viciu de consimţământ la toate cele trei categorii de acte juridice, dolul este viciu de consimţământ numai la actele juridice bi şi multilaterale, leziunea este viciu de consimţământ la anumite acte juridice bilaterale.

- actele juridice bi şi multilaterale se pot revoca (desface, desfiinţa) numai prin acordul de voinţă al părţilor (mutus dissensus), pe când actele juridice unilaterale, numai în cazurile expres prevăzute de lege.

114

Page 115: Drept Civil

B. După scopul urmărit de părţi la încheierea lor, actele juridice pot fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit

- act juridic cu titlu oneros: În art.945 din Codul civil se defineşte contractul oneros, specie a actului juridic civil: „contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”.

Doctrina a extins definiţia la actele juridice cu titlul oneros. Actele juridice cu titlu oneros sunt acele acte juridice în care fiecare parte urmăreşte la încheierea lui obţinerea unui folos patrimonial, în schimbul folosului patrimonial pe care l-a procurat celeilalte părţi. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, de locaţiune etc.

- act juridic cu titlu gratuit: este actul juridic încheiat, în care o parte doreşte să procure un folos patrimonial celorlalte părţi, fără să urmărească în schimb obţinerea unui folos patrimonial. Definiţia este preluată de la contractul gratuit şi extinsă la actele juridice cu titlu gratuit.

În art.946 Cod civil se defineşte contractul gratuit: „(...) este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.” Sunt acte juridice cu titlu gratuit contractul de donaţie, comodat, mandatul gratuit etc.

Importanţa practică a clasificării constă în aplicarea unor reguli juridice proprii la actele juridice oneroase şi la cele cu titlu gratuit. Astfel:

- din punct de vedere al capacităţii persoanelor fizice care încheie acte juridice cu titlu gratuit, legea civilă este restrictivă. Sunt instituite anumite incapacităţi speciale: de exemplu, minorul sun 14 ani nu poate face donaţie, nici reprezentat de părintele său nici asistat de acesta (minorul care a împlinit 14 ani).

- numai la actele juridice cu titlu oneros consimţământul unei părţi poate fi viciat prin leziune.

- legea civilă este mai severă cu privire la condiţiile de formă ale actelor cu titlu gratuit. De exemplu contractul de donaţie se face prin act autentic.

- răspunderea contractuală este mai severă la actele juridice cu titlu oneros, decât la cele cu titlu gratuit. De exemplu în materia contractului de mandat, în art.1540 alin.2 Cod civil se prevede: „pentru culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurozitate, decât în caz contrariu.”

115

Page 116: Drept Civil

Actele juridice cu titlu oneros sunt de două feluri:- actul juridic comutativ: este actul juridic cu titlu oneros în

care părţile cunosc din momentul încheierii lui existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin.136 Autorii au preluat astfel definiţia contractelor comutative prevăzută în art.947 din Codul civil: „Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte” şi am extins-o la toate actele juridice civile. În definiţia menţionată se vorbeşte numai de existenţa şi întinderea obligaţiilor ce revin părţilor.

Într-o altă definiţie autorul subliniază, pe bună dreptate, că: „părţile cunosc sau pot cunoaşte (...) existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin”.137 De exemplu, în contractul de închiriere, locatorul cunoaşte exact dreptul său de a cere chiria stabilită, dar şi obligaţia de a pune la dispoziţia chiriaşului camera închiriată, respectiv chiriaşul cunoaşte dreptul său de a cere locatorului camera stabilită să o folosească şi obligaţia asumată de a plăti chiria cuvenită.

- actul juridic aleatoriu, în care existenţa şi întinderea prestaţiilor sau numai a uneia din ele depind de un eveniment viitor şi incert (alea), părţile consimţind asupra şanselor de pierdere sau câştig, de exemplu contractul de rentă viageră, în care credirentierul – persoana care primeşte renta vigeră – poate fi în câştig când durata contractului este prelungită în timp (moartea lui survine după mulţi ani), sau în pierdere, când acesta durează foarte puţin. Corelativ, de birentierul – persoana care plăteşte renta este în câştig sau pierdere în raport de durata în timp a contractului. Contractul de asigurare este un contract aleatoriu.

Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid în:- acte dezinteresate: sunt actele juridice gratuite prin care o

persoană face alteia un serviciu, fără a-şi micşora patrimoniul. De exemplu, contractul de comodat (împrumut de folosinţă) prin care o persoană dă spre folosinţă gratuită unei alte persoane un bun cert, cu obligaţia acesteia de a-l restitui la termenul stabilit. Împrumuţi colegului de cameră un televizor color pe 3 zile, cu obligaţia acestuia să ti-l restituie la termen.

136 137

116

Page 117: Drept Civil

- acte liberalităţi: prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul, fără a primi nimic în schimb. De exemplu donaţia, legatul etc.

Fiecărei categorii de acte juridice cu titlu gratuit îi sunt proprii câteva reguli juridice:

- din punct de vedere al condiţiilor de formă, actele juridice cu titlu gratuit liberalităţi se întocmesc în formă solemnă (de exemplu donaţia, în formă autentică). Actele dezinteresate se întocmesc potrivit principiului consensualismului (ele sunt valabil încheiate prin simplu acord de voinţă al părţilor).

- în materie de succesiuni numai actele liberalităţi fac obiectul reducţiunii succesorale. (Este sancţiunea civilă ce constă în desfiinţarea retroactivă a donaţiilor făcute de către de cujus, la cererea moştenitorilor rezervatari în măsura completării rezervei lor succesorale).

C. După timpul, momentul în care îşi produc efectele, actele juridice civile se împart în acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte:

- acte juridice între vii (inter vivos) sunt actele juridice care-şi produc efectele pe timpul vieţii celor care le încheie.

Uneori efectele juridice se pot prelungi şi după moartea părţilor care l-au încheiat. De exemplu, transmisiunea succesorală. Actele juridice, în majoritate, produc efecte în timpul vieţii părţilor sunt în viaţă.

- acte juridice pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt acte juridice încheiate pentru a produce efecte după moartea autorului. De exemplu, testamentul, contractul de asigurare de viaţă etc.

Reguli juridice ce se aplică diferit actelor juridice inter vivos şi actelor juridice mortis causa:

- actele juridice mortis causa sunt reglementate mai amănunţit în comparaţie cu actele juridice inter vivos.

- actele juridice mortis causa fiind o excepţie de la regula conform căreia efectele juridice se produc pe timpul vieţii celor ce le încheie sunt strict prevăzute în legea civilă. Ele sunt acte juridice numite.

- actele juridice mortis causa sunt valabil încheiate numai prin respectarea condiţiilor de solemnitate cerute de lege. De exemplu,

117

Page 118: Drept Civil

contractul de asigurare pe viaţă se întocmeşte în formă scrisă, el fiind contract de adeziune, donaţia bunurilor viitoare se încheie în formă autentică, testamentul în formă solemnă etc. Actele juridice inter vivos sunt guvernate de principiul consensualismului.

- actele juridice mortis causa pot fi încheiate, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, în condiţii restrictive comparativ cu actele juridice inter vivos.

D. După efectele produse actele juridice sunt constitutive, translative şi declarative:

- acte juridice constitutive: sunt actele juridice încheiate în scopul naşterii de drepturi şi obligaţii noi, inexistente.

Într-o definiţie frecventă în doctrină, actele juridice constitutive „au în conţinut drepturi şi obligaţii corelative care iau astfel naştere.”138 Este definiţia la care ne raliem deoarece, când ne referim la naşterea unui drept, cel puţin sub aspect didactic, trebuie să menţionăm şi naşterea unei obligaţii, deşi acest lucru este subînţeles, întotdeauna dreptul subiectiv presupunând obligaţia civilă corelativă. Unele definiţii se referă doar la naşterea unui drept subiectiv civil nou: „dă naştere la un drept subiectiv civil ce n-a existat anterior.”139 De exemplu, contractul de uzufruct, contractul de gaj, de ipotecă etc.

- acte juridice translative de drepturi: sunt acte juridice prin care are loc strămutarea unui drept subiectiv civil din patrimoniul unei părţi, în patrimoniul celeilalte părţi. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.

Actul juridic civil translativ de drepturi se deosebeşte actul juridic constitutiv (...) prin aceea că acesta din urmă dă naştere unui drept nou ce, împreună cu obligaţia corelativă, n-a existat înainte. În cazul actelor translative, se creează o situaţie nouă, unul din subiecte dobândind un drept preexistent în patrimoniul transmiţătorului.”

- acte juridice declarative sunt actele juridice prin care părţile îşi recunosc, definitivează drepturi existente anterior încheierii aces-tora. De exemplu, contractul de partaj, tranzacţia.

Clasificarea dovedeşte importanţă practică în materia stabilirii momentului când îşi produc efectele: Astfel,

138 139

118

Page 119: Drept Civil

- actele juridice constitutive şi translative îşi produc efectele din momentul încheierii lor, numai pentru viitor (ex nunc)

- actele juridice declarative îşi produc efecte pentru viitor (ex nunc), dar şi pentru trecut (ex tunc). De exemplu, în cazul partajului, actul juridic al împărţirii produce efecte de la data când a luat naştere coproprietatea sau indiviziunea, şi nu de la data împărţirii, deci actul juridic declarativ retroactivează.

- numai actele juridice translative şi constitutive sunt supuse rezoluţiunii (fiind contracte sinalagmatice) nu şi actele juridice declarative.

E. După importanţa pe care o prezintă actele juridice în raport cu patrimoniul persoanei, distingem acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie:

- actul juridic de conservare este actul juridic încheiat care are drept cauză păstrarea unui drept subiectiv civil în patrimoniu, preîntâmpinarea pierderii lui. Avantajul constă în efectuarea unor cheltuieli minime în raport cu valoarea dreptului ce urmează a fi salvat prin încheierea actului juridic. De exemplu, întreruperea unei prescripţii, somaţia, punerea de peceţi, înscrierea unei ipoteci etc.

- actul juridic de administrare este actul juridic prin care părţile urmăresc să realizeze punerea în valoare a unui bun, sau patrimoniu. De exemplu, locaţiunea unui bun, închirierea unui apartament etc.

Actele de administrare privesc:- administrarea unui bun singular (ut singuli) prin care se

pune în valoare bunul, fără înstrăinarea lui- administrarea unui patrimoniu. În această ipoteză, actul de

administrare referitor la un bun este o înstrăinare (act de dispoziţie), dar raportat la întregul patrimoniu este un act de administrare, de normală folosire, exploatare a întregului patrimoniu. De exemplu, vânzarea fructelor unei livezi este un act de dispoziţie, dar raportat la patrimoniul ce are în compunerea sa livada este un act de administrare; contractul încheiat pentru efectuarea unor reparaţii de întreţinere este un act juridic de dispoziţie – banii, costul lucrării se înstrăinează, dar contractul raportat la întregul patrimoniu este un act de administrare pentru că reparaţiile de întreţinere pun în valoare patrimoniul, asigură folosirea lui.

119

Page 120: Drept Civil

- actul juridic de dispoziţie este actul încheiat prin care părţile doresc înstrăinarea unui bun (adică scoaterea unui bun din patrimoniu), a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală. De pildă, vânzarea, cesiunea de creanţă sau încheierea unui contract de ipotecă sau gaj.

Clasificarea actelor juridice în acte de conservare, administrare sau dispoziţie prezintă importanţă practică prin regimul juridic propriu fiecărei categorii.

- în materia capacităţii părţilor care îl încheie, doctrina şi jurisprudenţa admit ca actele de conservare să poată fi încheiate şi de către persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu.

- actele de administrare, dacă nu sunt încheiate printr-un consimţământ viciat prin leziune, pot fi încheiate şi de către minorul între 14-18 ani, singur (capacitate de exerciţiu restrânsă) fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţii, tutore). Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii şi interzişii judecătoreşti) încheie acte de administrare prin reprezentantul legal.

- actele de dispoziţie se încheie de persoane cu deplină capacitatea de exerciţiu (persoane care au împlinit 18 ani). Minorul care a împlinit 14 ani (capacitate de exerciţiu restrânsă) poate încheia acte de dispoziţie cu încuviinţarea părintelui sau a tutorelui, precum şi a autorităţilor tutelare.

- în materia reprezentării, pentru încheierea actelor de dispoziţie este necesar un mandat special (pentru un anumit act juridic de dispoziţie) şi nu de un mandat general.

F. După modul de formare, actele juridice sunt consensuale, solemne şi acte juridice reale.

- actul juridic consensual este valabil încheiat prin simplul acord de voinţă realizat între părţi, fără nici o formalitate. Uneori, părţile din nevoia preconstituirii unei probe într-un eventual litigiu, pot stabili, tot de comun acord, ca manifestarea de voinţă pentru încheierea actului juridic să îmbrace o anumită formă: de exemplu, forma scrisă. Acest lucru nu produce efecte cu privire la valabilitatea actului juridic încheiat. Regula denumită şi principiul consensualismului este preluată din materia contractelor translative de drepturi reale (art.971 Cod civil) şi extinsă la toate actele juridice civile.

120

Page 121: Drept Civil

- actul juridic solemn (formal) pentru a fi valabil încheiat este necesar ca acordul de voinţă al părţilor să îmbrace formă solemnă cerută de lege. Legea prescrie forma solemnă pentru valabilitatea actului juridic încheiat (ad validitatem sau ad solemnitatem). De exemplu, contractul de donaţie sau de ipotecă este valabil încheiat numai dacă manifestarea de voinţă se materializează într-un înscris autentic.

- actul juridic real este actul care pentru a fi valabil încheiat, în afara acordului de voinţă al părţilor se cere şi remiterea (predarea) efectivă a bunului (traditio rei). De exemplu, contractul de împrumut (comodatul, mutuum), de depozit, contractul de gaj cu deposedare etc.

Reguli juridice aplicabile acestor contracte:- nerespectarea formelor solemne impuse de lege pentru

manifestarea acordului de voinţă al părţilor atrage sancţiunea civilă a nulităţii actului juridic încheiat

- în cazul încheierii actelor juridice solemne prin reprezentare, şi procura specială de reprezentare trebuie să îmbrace formă solemnă;

- modificarea actului juridic solemn se face numai în formă solemnă

- regimul juridic al probelor diferă după cum actul juridic este consensual, formal sau real.

G. După rolul pe care-l au voinţele juridice ale părţilor în stabilirea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, se deosebesc acte juridice subiective şi acte juridice condiţie

- actul juridic subiectiv este actul juridic în care subiecţii de drept stabilesc de comun acord drepturile şi obligaţiile ce le revin. Majoritatea actelor juridice sunt subiective.

- actul juridic condiţie, este actul încheiat de al cărui conţinut (drepturile şi obligaţiile părţilor) este dinainte stabilit de lege, fără posibilitatea că părţile să deroge de la acesta. De exemplu, căsătoria, adopţiunea etc. Legea civilă reglementează un număr limitat de acte juridice condiţie impunând reguli stricte în privinţa încheierii lor valabile sau a desfacerii lor. Actele juridice subiective încheiate de părţi se supun unui regim juridic flexibil, părţile prin acordul de voinţă derogă de la normele juridice dispozitive ce le reglementează.

121

Page 122: Drept Civil

H. După corelaţiile existente între ele, actele juridice sunt acte juridice principale şi acte juridice accesorii

- actul juridic principal este actul juridic care are o existenţă de sine stătătoare, o soartă juridică ce nu depinde de soarta juridică a unui un alt act juridic. Majoritatea actelor juridice sunt acte juridice principale.

- actul juridic accesoriu este actul care nu are o existenţă de sine stătătoare, regimul lui juridic fiind dependent de cel al actului juridic principal. De pildă, clauza penală, fidejusiunea, contractul de gaj, contractul de ipotecă etc. Actul juridic accesoriu poate sau nu fi inclus în actul juridic principal. El poate fi încheiat concomitent cu actul juridic principal sau ulterior acestuia.

Reguli juridice aplicabile actului principal şi actului accesoriu.- validitatea actului juridic principal se analizează

independent, în raport de condiţiile proprii de valabilitate, în timp ce a actului juridic accesoriu are în vedere validitatea actului juridic principal. De exemplu, în ipoteza în care actul juridic principal este nul, actul juridic accesoriu nu produce nici un efect.

- încetarea efectelor actului juridic principal produce efecte şi asupra actului juridic accesoriu: acesta încetează ca urmare a principiului accessorium sequitur principalem (soarta actului juridic accesoriu urmează soarta actului juridic principal). De exemplu, actul juridic accesoriu, contractul de gaj nu produce nici un efect când actul juridic principal, contractul de împrumut de consumaţie, este lovit de nulitate.

- nulitatea actului juridic accesoriu nu produce nici un efect cu privire la valabilitatea actului juridic principal

I. După legătura cu cauza (scopul) pentru care s-a încheiat actul juridic, distingem actul juridic cauzal şi actul juridic abstract (acauzal)

- actul juridic cauzal este actul pentru validitatea căruia trebuie analizată valabilitatea cauzei (scopului) acestuia. El este valabil încheiat când are o cauză (un scop) cauza este licită şi morală. Actul este nul în lipsa cauzei sau atunci când această cauză există, ea este ilicită şi imorală. De exemplu, studentul a încheiat un contract de închiriere pentru că a urmărit un scop (cauză): să dobândească condiţii

122

Page 123: Drept Civil

bune de locuit, în apropierea Universităţii. Majoritatea actelor juridice sunt cauzale.

- actul juridic acauzal (abstract) este actul valabil încheiat fără analiza valabilităţii cauzei. Se numesc şi titluri de valoare. Nevoile vieţii cotidiene au determinat apariţia unor înscrisuri (titlurile de valoare) a căror valabilitate nu se analizează în raport de valabilitatea cauzei, ci în raport de unele elemente formale: textul menţionat pe înscris semnăturile persoanelor îndrituite, data emiterii etc. Înscrisul menţionează valoarea nominală a dreptului de creanţă şi prin transmitere, de regulă prin predare, conferă posesorului, dreptul de a beneficia de suma nominală menţionată independent de cauza în vederea căreia a fost emis titlul. De exemplu, obligaţiile CEC, acţiunile la societăţile comerciale, biletele de ordin etc. Proba actului juridic acauzal se face după reguli diferite faţă de proba actului juridic cauzal. Condiţiile de valabilitate privind încheierea acestor acte juridice sunt diferite.

În doctrina juridică sunt cunoscute şi alte clasificări ale actelor juridice.

J. După posibilitatea încheierii lor prin reprezentare distingem actul juridic obişnuit şi actul juridic strict personal.

- actul juridic obişnuit este actul încheiat valabil fie personal de partea interesată, fie prin reprezentantul persoanei interesate (mandatar). Majoritatea actelor juridice sunt acte obişnuite.

- actul juridic strict personal este actul încheiat valabil numai personal de către persoana interesată, ca, de exemplu, căsătoria, testamentul, recunoaşterea paternităţii copilului născut din afara căsătoriei etc.

Regula o constituie actul juridic obişnuit. Excepţia o reprezintă actele juridice strict personale.

În doctrină se apreciază că „excepţia fiind de strictă interpretare (exceptio est strictissmae interpretationis), primele (n.a. -actele juridice strict personale) sunt numai cele reglementate (precizate) expres de lege”.141

Actele juridice se pot încheia prin reprezentare numai în condiţiile speciale prevăzute în materia reprezentării.

141

123

Page 124: Drept Civil

K. După legătura actelor juridice cu modalităţile lor, deosebim acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi.

- actul juridic pur şi simplu este actul neafectat de modalităţi (termen, condiţie, sarcină). De regulă, potrivit principiului libertăţii contractuale părţile pot stabili ca actul încheiat să fie sau nu afectat de modalităţi. Există acte juridice ce nu pot fi decât pure şi simple. De exemplu căsătoria, adopţiunea, opţiunea succesorală etc.

- actul juridic afectat de modalităţi este actul în conţinutul căruia părţile au convenit o modalitate (condiţie, termen, sarcină). Există acte juridice ce nu pot fi decât afectate de modalităţi. De exemplu, contractul de rentă viageră, unde plata rentei se face pe un termen extinctiv, până la moartea credi rentierului.

Clasificarea prezintă importanţă practică în materia condiţiilor de valabilitate cerute la încheierea lor. Astfel, lipsa modalităţii la actele ce nu pot fi valabil încheiate altfel, de exemplu în contractul de împrumut nu se stabileşte termenul de restituire a bunului împrumutat) atrage nulitatea acestora.

Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie diferă după cum actul juridic este pur şi simplu sau afectat de modalităţi.

L. După cum sunt sau nu reglementate de lege se deosebesc actele juridice numite (tipice) de actele juridice nenumite (atipice).

- actul juridic tipic (numit) este actul care primeşte o denumire şi o reglementare proprie prin lege. De exemplu, contractul de locaţie, de închiriere, de mandat etc.

- actul juridic netipic (nenumit) este actul juridic care nu are o denumire legală şi o reglementare proprie. De exemplu, contractul de întreţinere, contractul de publicitate TV etc.

Contractelor nenumite li se aplică regulile juridice generale din teoria contractelor, alături de regulile stabilite de părţi.

Uneori, legiuitorul este interesat să reglemeneze contracte nenumite. De exemplu contractul de sponsorizare contract nenumit, prin prevederile Legii nr.32/1994 privind sponsorizarea a devenit un contract numit.

124

Page 125: Drept Civil

În contractele numite părţile pot omite elemente din conţinutul actului juridic (de exemplu, nu fac precizări privind unele drepturi şi obligaţii). Acestea se presupun prin faptul că legea le prevede expres.

M. După rolul diferit al voinţelor părţilor la încheierea actului juridic se disting acte juridice negociabile, de adeziune şi impuse (forţate).

- actul juridic negociabil este actul juridic pe care părţile de comun acord îl încheie în deplină libertate, după discuţii prealabile (negocieri), cu stabilirea liberă a drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.

- actul juridic de adeziune este actul „la care toate clauzele contractuale sunt stabilite de către una din părţi, cealaltă parte având doar opţiunea de a accepta sau de a refuza încheierea lor.”142 De exemplu, contractele de utilităţi publice: apă, energie electrică, gaze naturale, telefon, cablu TV, contractele de studii, burse etc. deoarece satisfac trebuinţe materiale şi spirituale fireşti, obligă pe beneficiarul acestora să accepte încheierea contractului.

- actul juridic impus (forţat) este impus de lege. De exemplu, contractele de asigurare obligatorie în caz de accident pentru automobilişti.

N. După executarea în timp a obligaţiilor, deosebim acte juridice cu executare instantanee şi cu executare succesivă în timp.

- actul juridic cu executare instantanee (imediată, dintr-odată, uno ictu) este actul în care executarea prestaţiilor are loc imediat şi o singură dată. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a bunului cert, obligaţia vânzătorului de a transfera proprietatea bunului vândut este de drept executată în momentul încheierii contractului.

- actul juridic cu executare succesivă în timp este actul în care executarea prestaţiilor are loc într-o perioadă de timp. De exemplu, în contractul de rentă viageră debirentierul plăteşte renta periodic, într-o perioadă de timp.

Uneori părţile actului juridic cu executare uno ictu pot conveni să execute obligaţiile eşalonat. De exemplu, în contractul de

142

125

Page 126: Drept Civil

vânzare-cumpărare părţile stabilesc ca plata preţului să se facă în 10 rate lunare.

Reguli juridice specifice acestor contracte:- rezoluţiunea (desfacerea) contractelor sinalagmatice priveşte

numai la actele juridice cu executare instantanee; rezilierea (desfacerea pentru viitor a contractelor) se aplică numai la contractele sinalagmatice cu executare succesivă în timp. Rezoluţiunea, respectiv şi rezilierea se supun unor reguli proprii, diferite.

- nulitatea sancţiune civilă a actului juridic, operează retroactiv la actele cu executare dintr-o dată şi numai pentru viitor la actele juridice cu executare succesivă în timp.

3. Condiţiile esenţiale pentru valabilitatea (validitatea) actului juridic

A. TerminologieLegea civilă română nu defineşte actul juridic civil în general

ci numai speciile actului juridic civil (actele juridice numite). O specie a actului juridic civil este contractul (convenţia).

Condiţiile de valabilitate ale unei convenţii (contract) sunt arătate în textul art.948 Cod civil. „Condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii” sunt:

1. capacitatea de a contracta;2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;3. un obiect determinat;4. o cauză licită.

În doctrină şi jurisprudenţă, condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii au fost extinse la toate actele juridice.

Cu privire la sintagma „condiţii esenţiale pentru valabilitatea” actului juridic civil, în doctrină sunt folosite şi alte formulări: „elementele esenţiale ale oricărui act juridic”143 „condiţiile actului juridic”144 „condiţiile de validitate”145 „condiţiile de eficacitate (în sens

143 144 145

126

Page 127: Drept Civil

restrâns) ale actului juridic civil”146 „elementele din care este alcătuit un asemenea act”147

Noi optăm pentru formularea: „condiţii esenţiale pentru validitatea” actului juridic civil. Opţiunea noastră se întemeiază pe o idee susţinută de reputatul civilist prof. univ. dr. Ioan Albu: în locul oricărei formulări atunci când legea o face, este de preferat formularea legiuitorului.

Termenul de „condiţie” este folosit aici în sensul că în lipsa uneia din cele patru condiţii enumerate, actul juridic nu este valabil, nu se confundă cu „modalitatea actului juridic” numită „condiţie”, adică acel eveniment viitor şi incert (nesigur) de îndeplinirea căruia depinde însăşi naşterea valabilă a actului juridic civil. De exemplu, îţi vând autoturismul dacă până la data de 31 decembrie îmi cumpăr un autoturism nou. Condiţia „dacă până la data de 31 decembrie îmi cumpăr un autoturism nou” realizată, îndeplinită permite ca actul juridic al vânzării încheiat să producă efecte juridice.

B. Clasificarea condiţiilor esenţiale pentru valabilitatea actului juridic

Enumerarea condiţiilor esenţiale de validitate ale actului juridic din art.948 Cod civil nu epuizează sfera condiţiilor cerute de lege pentru încheierea valabilă a actului juridic civil. Celor patru condiţii, după cum vom observa în cele ce urmează, legea adaugă uneori, în mod expres, şi alte condiţii de validitate. În doctrină, condiţiile de validitate ale actului juridic civil sunt clasificate după numeroase criterii. Ne vom mărgini la cele ce urmează.

1. După aspectele la care se referă, condiţiile de validitate sunt de fond şi de formă:

- condiţii de fond (intrinseci) se referă la conţinutul actului juridic (sunt cele 4 condiţii esenţiale pentru valabilitatea actului juridic mai sus expuse).

146 147

127

Page 128: Drept Civil

- condiţii de formă (extrinseci) se referă: la modul de exteriorizare al consimţământului (acordul de

voinţă) părţilor la încheierea actului juridic. Forma este cerută ad validitatem pentru încheierea actelor juridice solemne

uneori la forma în care se materializează, concretizează actul juridic încheiat pentru a constitui în viitor un mijloc de probă. Forma este cerută ad probationem de lege sau de părţi pentru încheierea actului juridic.

- opozabilitatea faţă de terţi. Legea civilă cere uneori condiţii de publicitate pentru ca actul juridic încheiat să fie opozabil terţilor (actul juridic să fie cunoscut şi respectat). De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil, potrivit art.2 alin 1 din Legea circulaţiei juridice a terenurilor nr.54/1998, trebuire încheiat în formă autentică. „Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.”

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare într-o formă solemnă este certă ad validitatem, dar şi „în vederea îndeplinirii formalităţilor de publicitate a transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor.”148

2. După caracterul obligatoriu sau nu al condiţiilor, distingem condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale.

- condiţii esenţiale sunt cerute pentru validitatea actului juridic încheiat (sunt cele patru condiţii arătate şi atunci când legea cere şi forma solemnă a actului juridic).

- condiţii neesenţiale (întâmplătoare) sunt condiţiile ce pot sau nu fi prezente, fără să se pună la îndoială valabilitatea actului încheiat. De exemplu, un contract de împrumut de consumaţie – îţi împrumut 10 milioane de lei până la salariu – este consensual (valabil încheiat prin simplu acord de voinţă al părţilor). Părţile pot stabili o condiţie neesenţială şi anume să încheie contractul în formă autentică, pentru a-i da „putere”. Lipsa formei solemne a contractului astfel încheiat nu are nici un efect asupra valabilităţii acestuia.

Câteodată unul şi acelaşi element este condiţie esenţială în unele contracte şi condiţie neesenţială (întâmplătoare) la alte

148

128

Page 129: Drept Civil

contracte. De pildă termenul este condiţie esenţială în contractul de împrumut (art.1560 Cod civil prevede obligaţia celui ce a împrumutat un bun de a-l restitui la termenul stabilit) şi condiţie întâmplătoare, neesenţială în contractul de vânzare-cumpărare, unde, deşi părţile stabilesc executarea plăţii la o dată ulterioară predării bunului, nu fac menţiune în contract despre termenul de plată şi contractul de vânzare-cumpărare rămâne valabil încheiat.

3. După izvorul lor, deosebim condiţii legale şi condiţii convenţionale (voluntare).

- condiţii legale sunt cele stabilite de lege. De exemplu, art.1772 Cod civil precizează forma contractului de ipotecă: „ipoteca convenţională nu poate fi constituită decât prin act autentic”.

- condiţii convenţionale (voluntare) sunt condiţiile stabilite de comun acord de părţi pentru încheierea actului juridic.

4. După efectele ce se pot produce în lipsa condiţiilor, distingem: condiţii de validitate, condiţii de eficacitate, condiţii de publicitate.

- condiţii de validitate: sunt condiţii în lipsa cărora actul juridic civil încheiat nu este valabil, fiind sancţionat cu nulitate absolută (condiţii de fond şi condiţiile de formă ad validitatem).

- condiţii de eficacitate: sunt condiţiile în lipsa cărora actul juridic deşi valabil încheiat nu mai produce efecte juridice.

- condiţii de publicitate, de care depinde opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.

C. Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic1. Capacitatea de a contractaPrin capacitatea de a contracta se înţelege aptitudinea

persoanei de a deveni titulară de drepturi şi obligaţii prin încheierea de acte juridice civile. Într-o altă formulare, cu acelaşi conţinut este aptitudinea persoanei de a fi subiect de drept. Numai subiectul de drept, ca urmare a încheierii actelor juridice, devine titular de drepturi şi obligaţii.

Capacitatea de a contracta este o parte a capacităţii civile şi întreaga capacitatea de exerciţiu.

129

Page 130: Drept Civil

În art.949 Cod civil se prevede cine are „capacitate de a contracta”, text extins la actele juridice în general în înţelesul capacităţii de a încheia acte juridice.

Condiţia capacităţii de a contracta (încheia) diverse specii de acte juridice este expres prevăzută în legea civilă. Astfel, în art.806-808 Cod civil se stabileşte capacitatea de a dispune sau de a primi donaţii, în art.856 Cod civil capacitatea de a face testament (de a încheia acest act juridic unilateral), în art.1306 Cod civil capacitatea de a cumpăra sau vinde, în art.1706 Cod civil capacitatea de a încheia contractul de tranzacţie etc.

Regula în materia capacităţii de a încheia acte juridice se deduce din textul art.949 Cod civil: „poate contracta (n.a. - în planul actului juridic general – poate încheia acte juridice civile - ) orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”.

În cazul persoanelor juridice capacitatea de a încheia acte juridice civile este limitată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. În art.34 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice se stabileşte: „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut, orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.

Excepţia în materia încheierii actelor juridice se desprinde din prevederile art.950 Cod civil: „necapabil de a contracta (n.a.- în planul actului juridic general – nu poate încheia acte juridice civile) sunt: 1. minorii, 2. interzişii (...) 4. În genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”. Din formularea textului legii incapacitatea de a încheia acte juridice este expres prevăzută de lege. Excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare. Incapacităţile sunt prevăzute de legea civilă, Codul penal şi Codul civil.

De exemplu în Codul civil se prevede:- minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune de bunurile sale

prin donaţie sau testament (art.806)- minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament de mai

mult de jumătate din bunurile sale (art.807)- medicii şi farmaciştii nu pot primi donaţii de la persoana pe

care au tratat-o în boala de care moare (art.810) etc.

130

Page 131: Drept Civil

În Codul familiei se prevede:- tutorele şi rudele sale apropiate nu pot încheia acte juridice

cu minorul aflat sub tutelă (art.128) - soţii nu pot împărţi voluntar bunurile comune în timpul

căsătoriei (art.36 al.2).În Codul penal se prevede:- pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, printre

care drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator (art.64).- măsura de siguranţă prin care se interzice persoanei de a se

afla în anumite localităţi, măsură ce aduce atingere statutului persoanei (art.111 şi 112).

În concluzie, pot încheia acte juridice civile persoanele ce au deplină capacitate de exerciţiu (au împlinit vârsta de 18 ani). Minorii şi interzişii judecătoreşti nu au capacitatea de a încheia ei însişi acte juridice civile. Datorită faptului că dispun de capacitate de folosinţă ei pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii, dar numai dacă încheie acte juridice prin reprezentare (– de către părinţi sau tutori).

În cazul minorilor între 14-18 ani ei pot singuri să încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau a tutorelui. În art.105 alin.2 din Codul familiei se prevede: „După împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de al treilea.”

Capacitatea de exerciţiu nu se confundă cu discernământul.Este adevărat, capacitatea de exerciţiu este strâns legată de

discernământul persoanei fizice; ea se naşte numai când legea apreciază că o persoană este capabilă, dispune de discernământul necesar pentru a realiza (îşi dă seama) de efectele juridice ale actelor încheiate.

Capacitatea de exerciţiu este o stare de drept reglementată de lege. Legea stabileşte vârsta de 18 ani ca fiind aceea la care persoana se consideră ca având discernământul necesar să încheie acte juridice. Mai mult, poate încheia acte juridice în anumite condiţii prevăzute expres de lege chiar de la împlinirea vârstei de 14 ani.

Discernământul este o stare de fapt pe care legea o recunoaşte oricărei persoane. El poate fi dovedit prin mijloace de probă când legea prezumă inexistenţa lui (la persoanele care nu au împlinit 14

131

Page 132: Drept Civil

ani), dar poate lipsi şi dovedit acest lucru, când legea prezumă existenţa lui (la persoanele majore).

Corelaţia între capacitatea de exerciţiu şi discernământ credem că subliniază ideea: „În concluzie, putem aprecia că alături de capacitate, validitatea actului juridic civil este condiţionată şi de existenţa discernământului”149 în sensul adăugării la condiţiile esenţiale de validitate a actului juridic (a celor 4) şi a condiţiei discernământului.

Apreciem că această condiţie priveşte existenţa valabilă a consimţământului dat la încheierea actului juridic. Pentru detalii, problema este prezentată la “Condiţiile consimţământului”.

Condiţia capacităţii de a contracta trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic, de regulă în acela când se realizează acordul de voinţă al părţilor. În cazurile de excepţie, la actele juridice solemne capacitatea de a contracta să existe în momentul îndeplinirii formelor solemne cerute de lege, şi la actele juridice reale, în momentul predării (traditio rei) lucrului.

2. Consimţământul valabil al părţii ce se obligăActul juridic este manifestarea de voinţă în scopul producerii

de efecte juridice. Într-o opinie: „elementul fundamental (constitutiv) al actului

juridic este, aşa cum rezultă din însăşi definiţia actului juridic, voinţa juridică”, compusă din două elemente; „consimţământul, constând în hotărârea de te obliga juridiceşte şi manifestarea ei în exterior şi cauza, care cuprinde la rândul său două elemente: scopul imediat şi scopul mediat al consimţământului.”150

În doctrină, în decursul timpului, s-au exprimat două puncte de vedere în legătură cu această condiţie esenţială de validitate a actului juridic.

Unii autori consideră voinţa juridică element esenţial al actului juridic.

Într-o altă opinie, elementele sale componente – consimţământul şi cauza sunt, fiecare în parte, condiţii esenţiale de validitate ale actului juridic.

149 150

132

Page 133: Drept Civil

Voinţa juridică a subiectului de drept se formează într-un proces psihologic complex alcătuit din următoarele etape:

- nevoia satisfacerii unor interese materiale, spirituale care se reflectă, apar în conştiinţa omului;

- apariţia motivelor care îndeamnă la acţiuni, inacţiunii în vederea satisfacerii intereselor materiale spirituale;

- alegerea unuia din motivele multiple şi a unuia din mijloacele diverse de satisfacere a intereselor proprii;

- stabilirea motivului determinant;- hotărârea de a încheia actul juridic;- exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic.Sub aspect juridic, procesul de formare a voinţei juridice

prezintă relevanţă doar cu privire la hotărârea de a încheia actul juridic şi motivul determinant urmărit prin încheierea actului juridic.

Manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic se numeşte consimţământ.

Motivul determinant sau scopul concret urmărit prin încheierea actului juridic se mai numeşte cauză (scop).

a) Principiile voinţei juridiceVoinţa juridică a persoanei se supune următoarelor principii:

principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice şi principiul priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa declarată.

Principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridiceTeoria autonomiei de voinţă a fost elaborată în secolul XVIII

de Jean Jaques Rousseau şi Immanuel Kant în contextul climatului individualist dominant în epocă.

În esenţă, teoria priveşte omul ca fiind liber prin natura sa; trăind în societate omul înţelege să renunţe de bunăvoie la o parte din libertăţile dobândite prin naştere ajungându-se astfel la un acord al voinţelor libere numit contract social.

Baza întregii construcţii a societăţii umane este individul, voinţa sa liberă.

Teoria autonomiei de voinţă a promovat pe plan juridic principiul libertăţii contractuale (laisser faire, laiser contracter) – lasă să se facă, lasă să se contracteze.

133

Page 134: Drept Civil

În secolul XX s-au evidenţiat în cuprinsul teoriei erori şi exagerări: este o ficţiune să se considere că omul iniţial liber a cedat din libertăţile sale, pentru realizarea coexistenţei sociale; omul trăind în societate, propriile interese îl determină să se supună unor îndatoriri; libertatea nu este absolută, abstractă, ci ea este concretă, determinată de o nevoie etc.

Teoria a promovat ocrotirea fiinţei umane, a personalităţii sale, a prefigurat viitoarea reglementare juridică.151

Principiul libertăţii contractuale se desprinde din modul cum au înţeles redactorii Codului civil să reglementeze contractul ca fiind o manifestare a voinţelor individuale autonome.

În esenţă, principiul libertăţii contractului înseamnă: - părţile sunt libere să încheie sau nu actul juridic civil;- părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul contractului;

drepturile şi obligaţiile ce le revin;- părţile pot conveni, dacă doresc, să modifice sau să stingă

actul juridic prin care s-au legat.Principiul libertăţii contractuale este consacrat indirect, el se

deduce -prin interpretarea art.969 alin.1 Cod civil: „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” şi de art.5 Cod civil: „nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

În art.5 Cod civil se precizează limitele principiului libertăţii contractuale: legea, ordinea publică şi bunele moravuri.

Ordinea publică sub aspect normativ este alcătuită din normele legale imperative care stabilesc ordinea politică, economică şi socială a societăţii omeneşti. Contractele încheiate prin nesocotirea normelor legale imperative de ordine publică sunt sancţionate cu nulitate absolută.

În legislaţia română există şi norme imperative care nu privesc ordinea politică, economică şi socială. De exemplu, textul art.948 Cod civil este o normă imperativă; actele juridice încheiate fără respectarea condiţiilor esenţiale de validitate sunt lovite de nulitate; textul art.813 Cod civil stabileşte imperativ forma actului de donaţie: act autentic.

151

134

Page 135: Drept Civil

Bunele moravuri cuprind regulile morale propriu-zise şi regulile de convieţuire socială, termen folosit frecvent în doctrină şi practică.

Constituţia României foloseşte expres termenii de bune moravuri şi morală publică.

Principiul priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa declarată

În structura voinţei juridice se reunesc: elementul psihologic, voinţa internă a părţii actului juridic, adică hotărârea subiectului actului juridic de a-l încheia şi elementul social, voinţa declarată, materializată, exteriorizată a hotărârii de a încheia actul juridic.

De regulă, voinţa internă coincide cu voinţa externă, subiectul exprimând, materializând în actul juridic ad probationem exact ce a dorit atunci când a luat hotărârea de a se lega juridic de o altă persoană.

Uneori, între cele două voinţe pot să apară neconcordanţe datorate fie dificultăţilor de exprimare în limbaj juridic, fie nivelului intelectual modest.

În aceste situaţii se pune întrebarea cărei voinţe i se acordă prioritate: celei reale, interne care a călăuzit subiectul de drept să încheie actul juridic, sau celei externe, sociale, declarate, exteriorizate în momentul încheierii actului juridic.

Răspunsul la întrebare este dat în funcţie de concepţia adoptată de legiuitor în privinţa raportului dintre voinţa internă şi voinţa externă.

Concepţia obiectivă îmbrăţişată de Codul civil german în 1900 acordă importanţă exclusivă voinţei declarate. Valabilitatea actului juridic încheiat depinde numai de declaraţia de voinţă. Se ignoră astfel voinţa reală a subiectului de drept exprimată în actul juridic. În această concepţie se asigură securitatea deplină a dobânditorilor, securitatea dinamică a circuitului civil. Judecătorul este obligat să verifice numai manifestarea de voinţă, să-i acorde protecţie, chiar dacă în realitate voinţa externă se face în scopul încălcării legii.

Concepţia subiectivă adoptată de Codul civil francez în 1804 pune accentul pe voinţa internă, reală a subiectului de drept. Valabilitatea actului juridic se cercetează numai în raport de voinţa

135

Page 136: Drept Civil

internă. Se asigură astfel securitatea statică a circuitului civil, a celui ce înstrăinează, ignorându-se securitatea dinamică, a celor ce vor să dobândească. Practic valabilitatea actului de dobândire atârnă exclusiv de elemente ale voinţei interne, ce nu au fost exprimate în voinţa materializată, exteriorizată, elemente necunoscute dobânditorului.

Dreptul civil român a ales calea de mijloc.În principiu, s-a consacrat concepţia subiectivă, acordându-se

prioritate voinţei interne în raport cu voinţa externă. În art.977 din Codul civil se prevede: „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, (n.a.- după voinţa internă) iar nu după sensul literal al termenilor” (n.a. - voinţa externă, materializată în actul juridic ad probationem).

În Codul civil există aplicaţii practice ale principiului priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa declarată:

- în materia consimţământului: art.953 din Cod civil prevede: „consimţământul (n.a.- aici în sensul de manifestare a voinţei interne de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”; în art.960 din Cod civil: „dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte, n-ar fi contractat” (n.a. - nu şi-ar fi manifestat voinţa internă de a contracta).

- în materia simulaţiei: art.1175: „actul secret, (n.a. - rezultat al voinţelor interne al părţilor) care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante (n.a. - „este rezultatul voinţelor interne exprimate de părţi) şi succesorilor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”. Aşadar actul real este cel secret, rezultat al voinţelor interne, în timp ce actul public este rezultatul voinţelor externe, a celor declarate de părţi.

Argumentele ce impun principiul priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa declarată sunt următoarele:

- principiul libertăţii contractuale imprimă voinţei juridice libertatea de a încheia sau nu orice fel de act juridic, de a-l modifica, transmite sau stinge. Voinţa internă, fiind rezultatul unui proces psihologic complex, determină în final naşterea legăturii juridice, implicit a actului juridic civil;

136

Page 137: Drept Civil

- atunci când voinţa externă exprimată la încheierea actului juridic este susceptibilă de mai multe înţelesuri, părţile sau judecătorul stabileşte adevăratul înţeles după un criteriu unic, voinţa internă a părţilor. Textul art.960 Cod civil afirmă expres: „interpretarea contractelor (n.a. - aflarea adevăratului înţeles al voinţei părţilor) se face după intenţia comună a părţilor contractante” (n.a. - voinţa internă);

- voinţa internă se poate retrage pe cale amiabilă sau judecătorească când se dovedeşte că a fost dată din eroare, obţinută prin dol sau smulsă prin violenţă, fapt ce nu se întâmplă în concepţia obiectivă, cu voinţă externă.

Consecinţele specifice concepţiei obiective se regăsesc şi în dreptul nostru întemeiat pe principiul priorităţii voinţei interne în raport cu voinţa externă, declarată.

Astfel, în materia probaţiunii se acordă prioritate voinţei externe, materializate. În art.1191 Cod civil se dispune: „Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul (înscrisul) (n.a.- nu se admite combaterea voinţei externe, materializată în actul juridic) nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.”

Interesele securităţii statice şi dinamice a circuitului civil impun îmbinarea dispoziţiilor normative care dau satisfacţie atât concepţiei subiective cât şi concepţiei obiective.

Încrederea în actele juridice încheiate şi securitatea dinamică a circuitului civil justifică poziţia legiuitorului român.

b.) Definiţia consimţământuluiConsimţământul este o condiţie esenţială de validitate a

actului juridic şi constă în manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.

Consimţământul are două sensuri:Într-un sens, consimţământul în sens restrâns152 este:- manifestare a hotărârii fiecărei părţi, a fiecărui subiect de

drept de a încheia un act juridic civil bi ori multilateral

152

137

Page 138: Drept Civil

- manifestare a hotărârii autorului de a încheia actul juridic unilateral.

Astfel, în art.953 Cod civil, se prevede: „Consimţământul (n.a. - hotărârea de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.

Într-un alt sens, consimţământul în sens larg reprezintă acordul de voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale sau multilaterale (concursus voluntarum). De exemplu în art.969 Cod civil, se foloseşte acest sens al consimţământului: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual (n.a.- prin acordul de voinţă) sau din cauze autorizate de lege”.

Condiţiile consimţământuluiÎn doctrină s-au exprimat opinii diferite cu privire la numărul

şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului.Într-o opinie, la care ne raliem, ele sunt următoarele: „să

provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ”.153

Un alt autor adaugă la condiţiile de mai sus: „voinţa trebuie să fie liberă, voinţa trebuie să fie conştientă”.154

Într-o opinie, la cele patru condiţii prezentate la început se enumeră şi: „consimţământul trebuie să fie serios; consimţământul trebuie să fie precis”.155

Într-o opinie, condiţiile sunt: „voinţa să fie declarată sau manifestată în exterior, declaraţia de voinţă trebuie să fie serioasă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice; consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat”.156

153 154 155 156

138

Page 139: Drept Civil

1) să provină de la o persoană cu discernământÎn doctrină opiniile în legătură cu această condiţie sunt

împărţite.În ce ne priveşte, condiţia se justifică atât sub aspect teoretic,

cât şi sub aspect practic.Din punct de vedere teoretic, condiţia subliniază diferenţele

calitative existente între capacitatea de a contracta şi discernământ în momentul încheierii actului juridic. Problema a fost tratată la “Capacitatea de a contracta”.

Apoi, în afara incapacităţilor legale de a contracta (minorii şi interzişii judecătoreşti) există incapacităţi naturale de a contracta – situaţii când deşi persoana are deplină capacitate de exerciţiu, în fapt, temporar, este lipsită de discernământ. De exemplu în cazurile de beţie involuntară, de hipnoză, de somnambulism, ipoteze în care lipseşte consimţământul la încheierea actului juridic, ca urmare a absenţei discernământului.

Sub aspect practic, în jurisprudenţă s-a statuat că dispunătorul, pentru ca testamentul să fie valabil, trebuie să aibă discernământ în momentul în care-l întocmeşte, în sensul de a nu exista incapacităţi legale şi nici cele naturale. Lipsa voinţei conştiente este cauză de anulare a actului juridic (n.a. - lipseşte consimţământul) indiferent că are o cauză permanentă (prevăzută de lege) sau trecătoare (cele enumerate mai sus).

2) consimţământul să fie exprimat, declarat, exteriorizatVoinţa de a încheia actul juridic născută dintr-un proces

psihologic complex, dobândeşte valoare juridică numai atunci când este exprimată, pentru ca astfel întâlnindu-se cu o altă manifestare de voinţă, să se realizeze acordul de voinţă. Acest lucru se realizează, prin manifestarea voinţei interne în exterior.

Subiectul de drept este liber să exteriorizeze voinţa internă în forma dorită ca urmare a principiului consensualismului.

Voinţa internă se poate exprima, declara, exterioriza prin.- cuvinte, vorbe: părţile pot astfel fiecare să-şi declare

consimţământul şi împreună să realizeze acordul de voinţă. De exemplu, vânzătorul şi cumpărătorul prin cuvinte, vorbe, cad la învoială cu privire la bunul cumpărat şi preţul plătit. Învoiala la care s-

139

Page 140: Drept Civil

a ajuns este consimţământul dat la naşterea contractului de vânzare-cumpărare.

- înscrisuri: de regulă, părţile grijulii cu soarta actului juridic îl încheie în formă scrisă. În acest scop, convin ca manifestarea comună de voinţă să se facă printr-un înscris constatator semnat de ele. Uneori legea impune ca manifestarea consimţământului să se facă în formă scrisă.

În art.1191 Cod civil se impune ca actele juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte 250 lei, de regulă, să se întocmească în formă autentică sau sub semnătură privată.

Prin cuvinte, înscrisuri, consimţământul este exprimat expres.Unele acte juridice se încheie potrivit legii numai prin

manifestarea expresă a consimţământului. De pildă în art.814 Cod civil se prevede ca în cazul contractului de donaţie între absenţi, acceptarea (n.a. - consimţământului) să fie făcută în formă autentică (n.a. - aşadar consimţământul trebuie să fie expres).157; în art.1034, 1042 în materie de solidaritate convenţională creditorul „cere (n.a. - consimţământ expres) plata în tot a creanţei” sau „se poate adresa (n.a. - consimţământ expres) la acela care va voi dintre debitori”.

- acţiuni, gesturi, atitudini: uneori voinţa de a încheia actul juridic – consimţământul – se deduce din anumite acţiuni, atitudini, gesturi. De exemplu, semnalul de oprire al unui taxi sau staţionarea taxiului într-o staţie de taxi sunt manifestări de voinţă tacită de a încheia contractul de transport.

Consimţământul în acest caz este tacit.Cu privire la exprimarea consimţământului se pune întrebarea

dacă tăcerea are valoare juridică de consimţământ, potrivit adagiului latin conform căruia tăcerea valorează consimţământ (qui tacit consetire videtur).

Ca principii, în dreptul civil tăcerea nu valorează consimţământ.

În următoarele situaţii tăcerea valorează consimţământ.- când legea prevede expresis verbis: de exemplu, în art.1437

Cod civil, privitor la tacita relocaţiune: „După expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune (n.a. - contract de închiriere prin care se asigură folosinţa temporară a unui lucru în schimbul chiriei),

157

140

Page 141: Drept Civil

dacă locatarul rămâne şi este lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită.”; în art.82 alin.2 din Legea 31/’90 privind societăţile comerciale, republicată, unde se precizează: „consimţământul se socoteşte dat dacă participarea sau operaţiunile (n.a.- este vorba de participarea asociaţilor cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate şi de operaţiuni făcute în contul acestora) fiind anterioare actului constitutiv au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor”(n.a. - au tăcut).

- părţile convin să acorde tăcerii valoare de consimţământ. De exemplu, părţile stabilesc ca modalitate de înnoire a contractului de închiriere a unei locuinţe ca tăcerea locatorului timp de 7 zile să reprezinte consimţământul acestuia de reînnoire a contractului cu încă un an.

- când prin obicei (uzanţe) tăcerea valorează consimţământ

3) consimţământul trebuie dat cu intenţia de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii). Manifestarea de voinţă se face cu intenţia specială de a încheia un act juridic, cu intenţia de a produce efecte juridice şi în final executarea acestuia (să fie garantată) prin forţa coercitivă a statului.

În următoarele împrejurări, nu ne aflăm în prezenţa acestei condiţii:

- când consimţământul a fost dat în glumă (joacandi cauza) din prietenie, curtoazie, din politeţe etc.

- când s-a făcut sub condiţie pur protestativă „din partea celui ce se obligă” (art.1010 Cod civil) de exemplu, îţi vând autoturismul dacă vreau etc.

- când consimţământul se face sub rezervă mintală (rezervatio mentalis).

4) consimţământul să fie liber şi nealterat de un viciu de consimţământ

Manifestarea de voinţă de a încheia actul juridic, rezultat al procesului psihologic intern, trebuie să se exteriorizeze în mod liber, nu perturbată de anumite împrejurări externe, şi conştient, nu cenzurată de anumite împrejurări interne.

141

Page 142: Drept Civil

Aceste împrejurări interne şi externe ce afectează consimţământul se numesc vicii de consimţământ. Viciile de consimţământ ce constau în împrejurări exterioare sunt violenţa şi leziunea şi cele ce privesc împrejurări interne de natură intelectuală sunt eroarea şi dolul.

c) Viciile de consimţământPotrivit art.953 Cod civil: „Consimţământul nu este valabil,

când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol.” De asemenea, în art.951 Cod civil se dispune: „Minorul nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate, decât în caz de leziune.”şi art.1157 Cod civil: „minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii (cu precizarea că în al.1 şi 2 din art.25 din Decretul 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr.31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice se stabileşte că acţiunea în resciziune - în anulare pentru leziune -, aparţine exclusiv minorului care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singur acte juridice, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui sau încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, când aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.

Viciile de consimţământ se admit a fi eroarea, violenţa, dolul şi leziunea.

În doctrină s-a apreciat că leziunea nu este un viciu de consimţământ.

Existenţa viciului de consimţământ este cauză de nulitate a actului juridic.

EroareaÎn art.953 Cod civil se dispune: „consimţământul nu este

valabil când este dat prin eroare...” şi în art.954 Cod civil se reglementează cele două cazuri când eroarea viciază consimţământul: - „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei” şi - „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia.”

Eroarea este o falsă percepere a unor împrejurări.

142

Page 143: Drept Civil

Subiectul de drept aflat în eroare încheie actul juridic pe care, în condiţii normale, nu l-ar fi încheiat.

După gravitatea ei eroarea este de trei feluri:- Eroarea obstacol: este atât de gravă, încât voinţele părţilor

actului juridic nu se întâlnesc. Se mai numeşte în doctrină eroare distructivă, distrugătoare de voinţă, deoarece gravitatea erorii împiedică încheierea actului juridic.158

Eroarea obstacol este de două feluri:- poartă asupra naturii juridice a actului (error in negotio) ce

se încheie. De exemplu, una din părţi îşi manifestă voinţa să încheie un contract de vânzare-cumpărare în timp ce partea cocontractantă crede şi îşi manifestă voinţa să încheie un contract de donaţie;

- poartă asupra identităţii obiectului actului juridic (error in corpore). De exemplu, o parte îşi dă consimţământul să cumpere un autoturism marca “Peugeot”, în timp ce vânzătorul îi oferă un autoturism “Dacia Nova”.

În cazul erorii obstacol, fiecare manifestare de voinţă a părţilor se referă la altceva. În acest caz nu poate fi vorba de realizarea acordului de voinţă, a consimţământului.

Eroarea viciu de consimţământ este cunoscută în doctrina mai veche sub denumirea de eroare gravă. Ea priveşte aşa cum precizează textul legii (art.954 Cod civil):

- calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic (error in substantiam). Prin “calităţi substanţiale” se înţeleg acele calităţi, fie ale bunului, fie ale prestaţiei care au fost determinante la încheierea actului juridic, şi fără de care actul nu s-ar fi încheiat.159 Subiectul de drept înţelege să încheie actul juridic în consideraţia obiectului, a bunului pe care doreşte să-l cumpere, să-l doneze sau să-l primească ca donaţie, să-l schimbe, să-l închirieze, respectiv să-l folosească temporar, sau în consideraţia prestaţiei ce o va executa cocontractantul. Consideraţia calităţii bunului sau prestaţiei au determinat consimţământul la încheierea actului juridic. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, cumpărătorul doreşte să cumpere apartamentul de la ultimul etaj pentru că este luminos şi mai ferit de zgomotul străzii, dar în realitate tavanul este pătruns în multe locuri de

158 159

143

Page 144: Drept Civil

apă. Practica judiciară a statuat că lipsa calităţilor bunului ce constituie obiectul actului juridic determină partea să nu încheie actul juridic.

- identitatea sau calităţile esenţiale ale persoanei (error in personam). Această eroare se întâlneşte la anumite acte juridice, numite contractele intuitu personae.

Contractele intuitu personae sunt contractele ce se încheie pentru că una din părţi apreciază calităţile personale, reputaţia, talentul, gradul de rudenie, gradul ştiinţific purtat etc. ale celeilalte părţi.

Consideraţia persoanei cocontractante a determinat consimţământul la încheierea actului juridic. De exemplu, se încheie un contract de prestări servicii cu un anumit cântăreţ, pentru că numai el are acele calităţi artistice apte să atragă un număr sporit de spectatori; donez primului nepot un autoturism pe considerentul că el îmi va prelua numele etc.

Aşadar, eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic şi identităţii sau calităţilor esenţiale ale persoanei au determinat încheierea actului juridic. În lipsa erorii in substantiam sau in personam, actul juridic nu s-ar fi încheiat.

Eroarea indiferentă: este falsa percepere a unor împrejurări din realitate care nu influenţează încheierea valabilă a actului juridic. Ea poartă asupra unor calităţi neesenţiale ale bunului sau prestaţiei. De exemplu, cumpăr o bicicletă de culoare gri deschis, deşi am crezut că este de culoare albă, eroare asupra stării civile a cumpărătorului, eroare asupra solvabilităţii cocontractantului etc.

Este denumită în doctrină “eroare uşoară” sau “eroare fără efecte asupra validităţii actului juridic”.160

Sancţiunea civilă în cazul erorii se diferenţiază astfel:- nulitate absolută a actului juridic încheiat, în cazul erorii

obstacol- nulitatea relativă a actului juridic încheiat în cazul erorii

viciu de consimţământ- cel mult o diminuare valorică a prestaţiei în cazul erorii

indiferente.161

160 161

144

Page 145: Drept Civil

Eroarea în funcţie de împrejurările la care se referă poate fi:- eroarea de fapt: când poartă asupra calităţilor substanţiale

ale obiectului sau prestaţiilor actului juridic, identităţii persoanei contractante;

- eroarea de drept: când priveşte existenţa, conţinutul sau interpretarea unor norme juridice.

În doctrină, punctele de vedere privind admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ sunt diferite.

Într-o opinie se contestă eroarea de drept ca viciu de consimţământ. Principalul argument este acela că legiuitorul prezumă că toată lumea cunoaşte legea, de vreme ce aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii-adagiu latin-nemo censetur ignorare legem). Apărarea fundamentată pe necunoaşterea legii nu se poate admite.162

În realitate, prezumţia că toată lumea cunoaşte legea, de la publicarea ei în Monitorul Oficial, este doar un deziderat. Lipsa pregătirii juridice a oamenilor este un fapt incontestabil.

Într-o altă opinie, îmbrăţişată şi de practica judiciară se susţine admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, invocându-se următoarele argumente:

- în art.953 Cod civil nu se distinge între eroarea de fapt şi eroarea de drept. Regulă de interpretare specifică dreptului civil stabileşte: acolo unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem.

- art.1206 Cod civil prevede: “ea (mărturisirea judiciară) nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit şi nu poate fi revocată de acesta, afară numai de va proba că a făcut-o din eroare de fapt”. Aşadar legiuitorul prevede expres când nu admite eroarea de drept. Prin interpretare per a contrario, înseamnă că în celelalte cazuri, ea este admisă

- eroarea de fapt şi cea de drept reprezintă o percepere falsă a realităţii, oriunde există aceeaşi motivaţie (falsa percepere a realităţii), acolo trebuie să existe aceeaşi soluţie (nulitate relativă a actului juridic încheiat din eroare, viciu de consimţământ). O spune adagiul latin “ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio).163

162 163

145

Page 146: Drept Civil

Argumentele de mai sus, exprimate în doctrină şi însuşite de practica judiciară sunt convingătoare şi eroarea de drept viciu de consimţământ este o realitate.

Pe considerente de echitate, în contextul actual, când actul de justiţie se exercită şi sub impulsul intereselor extrajudiciare, de regulă, la comanda factorului material, apreciem că invocarea erorii de drept ca viciu de consimţământ ar constitui o portiţă de manifestare a liberului arbitru.

Partea în eroare trebuie să dovedească în faţa instanţei de judecată:

- că a perceput în mod eronat, fals, realitatea;- că a încheiat actul juridic, determinat fiind de perceperea

falsă a realităţii.Subiectul de drept, cunoscând corect realitatea, nu ar fi

încheiat actul juridic. Această dovadă se apreciază de la caz la caz, după un criteriu subiectiv.

- în cazul actelor juridice bilaterale (contracte) că cealaltă parte (cocontractantul) a cunoscut sau trebuia să cunoască că împrejurarea asupra căreia există eroarea, a determinat sa se încheie actul juridic. Cerinţa se impune, deoarece sancţiunea severă a nulităţii relative a actului juridic priveşte şi cealaltă parte. Se asigură stabilitatea circuitului civil, certitudinea operaţiunilor juridice. Cine ar mai încheia un act juridic, ştiind că cealaltă parte este în eroare, şi va putea cere desfiinţarea actului astfel încheiat?

Eroarea viciu de consimţământ poate fi reţinută de instanţă şi când poartă asupra manifestării de voinţă a uneia din părţi. Partea din culpa căreia s-a ajuns la nulitatea actului juridic va plăti celeilalte părţi despăgubiri, pentru a-i acoperi prejudiciul provocat prin desfiinţarea contractului.164

Dolul (viclenia)În art.953 Cod civil se arată: “consimţământul nu este valabil

când este (…) surprins prin dol.”În art.960 Cod civil se defineşte dolul ca fiind: “o cauză de

nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din

164

146

Page 147: Drept Civil

părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune.”

Aşadar, dolul viciu de consimţământ este inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina (în scopul) să încheie un act juridic. Este definiţia acceptată în doctrina de drept civil.

Într-o formulare sintetică dolul este o eroare provocată.Deşi dolul este o eroare provocată, între dol şi eroare există

diferenţieri esenţiale:- dolul are o sferă de cuprindere mai largă decât eroarea

spontană în sensul că priveşte nu numai calităţile substanţiale ale obiectului sau prestaţiei din actul juridic ori identitatea sau calităţile speciale ale cocontractantului în contractele intuitu personae, ci şi alte împrejurări.

- dolul exteriorizându-se prin mijloace viclene, materiale se poate dovedi mai uşor comparativ cu eroarea, proces psihologic intern dificil de probat (falsa percepere a unor împrejurări).

Din interpretarea textului art.960 Cod civil: “mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi” rezultă că dolul priveşte numai actele juridice bilaterale. În practica judiciară s-a admis că şi în cazul actelor juridice unilaterale (de exemplu, testament) dolul poate fi întâlnit sub forma “sugestiei”, “captaţiei” adică a “linguşirii” persoanei care are o afecţiune, pasiune pentru cineva, în scopul să facă un testament.

În structura sa, dolul are două elemente:- elementul intenţional (psihologic) al voinţei exteriorizate de

subiectul de drept care îşi propune, urmăreşte să inducă în eroare partea cocontractantă pentru ca aceasta să încheie actul juridic. De exemplu, vânzătorul, pentru a înstrăina autoturismul la un preţ mare, îşi propune să-l inducă în eroare pe cumpărător, prin modificarea anului de fabricaţie din certificatul de înmatriculare, prin modificarea numărului de km parcurşi înregistraţi la bord, prin retuşuri superficiale ale caroseriei etc.

În doctrină şi în practică s-a statuat că provocarea unei erori prin simplă neglijenţă, fără rea-credinţă, nu constituie dol165, nu există

165

147

Page 148: Drept Civil

dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.166

- elementul material care constă în întrebuinţarea de manevre dolosive, mijloace viclene, mijloace combinate de şiretenie, maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune, acţiuni frauduloase etc.

Elementul material al dolului constă într-o acţiune, sau inacţiune. Un exemplu de act comisiv în materia actelor juridice cu titlu gratuit – libertăţi, este “sugestia”, “captaţia”, adică specularea afecţiunii unei persoane pentru a o convinge să facă o donaţie ori un legat. Exemplu de inacţiune este dolul prin reticenţă, când una din părţi păstrează tăcerea asupra unor împrejurări esenţiale care ar fi trebuit aduse la cunoştinţa celeilalte părţi şi a căror cunoaştere ar fi putut s-o determine să nu încheie actul juridic.167 Într-o speţă s-a anulat o căsătorie pentru dolul prin reticienţă comis prin ascunderea bolii de care suferea unul din soţi.168

Utilizarea mijloacelor viclene pentru a provoca eroarea constituie faptă ilicită şi în ipoteza producerii prejudiciului, victima poate introduce pe lângă acţiunea în anularea actului juridic şi acţiunea în repararea prejudiciului potrivit art.998 Cod civil (răspunderea delictuală pentru faptă proprie).

De observat că în doctrină elementele dolului se definesc şi prin termenii de element subiectiv şi obiectiv.169

Într-o opinie, celor două elemente ale dolului se adaugă un al treilea element: elementul injust prin care se înţelege dolul grav ce ignoră regulile de morală – dolus malus –,care, spre deosebire de dolus bonus (dolul uşor) admis uneori, de exemplu, în dreptul comercial, lauda unei mărfi, nu este tolerat.170

În prezent se pare că distincţia nu se justifică, pentru că moralitatea afacerilor impune sancţionarea oricărui dol sau pentru că se admite că reclama unor mărfuri şi servicii este de regulă exagerată, clientul avizat nu se lasă înşelat de reclamă.171

166 167 168 169 170 171

148

Page 149: Drept Civil

Acţiunea în justiţie prin care se cere anularea actului juridic pentru consimţământul viciat prin dol trebuie să dovedească existenţa condiţiilor dolului:

- dolul a determinat încheierea actului juridic, “este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat” (art.960 Cod civil). Dolul nu se limitează doar la “calităţile substanţiale ale obiectului” ori la “calităţile persoanei” cocontractante ca în cazul erorii, ci aria elementelor determinante este mult mai largă. Dolul care a determinat încheierea actului juridic este denumit dol principal şi atrage nulitatea relativă a actului. Dolul incident (secundar) priveşte împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic. El nu atrage nulitatea relativă a actului juridic.

- să provină de la cealaltă parte, condiţie prevăzută în art.960 Cod civil “mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi.”

În doctrină se admite că dolul poate proveni şi de la un terţ, dacă cocontractantul ştie acest lucru, este complice la dol. De asemenea s-a admis că dolul poate proveni şi de la reprezentantul cocontractantului”.172

Într-o opinie se susţine că această condiţie – să provină de la cealaltă parte – “priveşte numai contractele cu titlu oneros.”173 Este firesc să fie apărată una din părţile contractului oneros de dolul ce provine de la cealaltă parte, atâta timp cât aceasta “a investit” în contractul oneros (a procurat celeilalte părţi un folos patrimonial) şi nu este vinovată. În actele juridice cu titlu gratuit, dobânditorul, invocând dolul dispunătorului, urmăreşte să apere un avantaj obţinut fără prestaţie echivalentă, lucru ce nu trebuie ocrotit de lege.174

Dolul, aşa cum se stabileşte în art.960 Cod civil: “nu se presupune”. La fel ca şi în cazul erorii, el trebuie dovedit. Se dovedesc “mijloacele viclene”, existenţa, materialitatea lor, adică un fapt juridic, prin orice mijloc de probă. De aceea, dovada dolului este mai uşor de făcut decât dovada erorii.

172 173 174

149

Page 150: Drept Civil

ViolenţaÎn art.953 Cod civil se prevede: “consimţământul nu este

valabil când (…) este smuls prin violenţă.”Potrivit art.956 Cod civil: “este violenţă întotdeauna când,

spre a face o persoană a contracta, i se insuflă temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor.”

În art.957 Cod civil se precizează: “violenţa este cauză de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra descendenţilor sau ascendenţilor.”

“Violenţa în contra celui care s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia” dispune art.955 Cod civil (adică ameninţarea poate proveni şi de la o altă persoană decât cocontractantul).

Violenţa este viciul de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu un rău, astfel încât i se insuflă o teamă, frică ce o determină să încheie un act juridic. În lipsa ameninţării, persoana nu ar fi încheiat actul juridic.

Ameninţarea poate fi:- de natură fizică: (vis) când ameninţarea priveşte integritatea

fizică a persoanei (loviri, vătămarea integrităţii corporale, omor)- de natură patrimonială (distrugerea, sustragerea,

degradarea unor bunuri etc.)- de natură morală (metus) atingeri aduse onoarei, dezvăluiri

indecente etc.În doctrină se face distincţia între:- ameninţarea legitimă (justa) nu constituie viciu de

consimţământ. De exemplu victima unui prejudiciu ameninţă pe autorul faptei ilicite şi prejudiciabile că se va adresa instanţei de judecată pentru repararea prejudiciului. Ameninţarea cu exercitarea unui drept nu constituie violenţă.

- ameninţarea nelegitimă (in justa) constituie viciu de consimţământ, violenţă. De exemplu, cumpărătorul îl ameninţă pe vecin cu dezvăluirea ce o va face soţiei lui privind relaţia nepotrivită

150

Page 151: Drept Civil

cu vecina de la parter, dacă nu-i vinde televizorul la preţul stabilit de el.

Violenţa are în structura sa următoarele elemente:- element exterior (obiectiv), ce constă în ameninţarea cu un

rău, ce poate fi de natură fizică, patrimonială sau morală.Poate fi ameninţată cu un rău:- o parte a actului juridic, care încheie astfel actul juridic;- soţul (soţia), copiii (descendenţi) sau ascendenţi (părinţi ai

unei părţi a actului juridic.În doctrină se apreciază: “deşi legea se referă numai la soţ,

soţie, descendenţi şi ascendenţi, iar această enumerare pare a avea un caracter limitativ, ea trebuie să fie considerată enunţiativă, că astfel dispoziţia cuprinsă în text ar fi de aplicare prea restrânsă şi nu în deplină concordanţă cu caracterul violenţei de a fi un viciu de consimţământ...”175 Se lărgeşte astfel sfera persoanelor faţă de care victima este legată printr-o puternică afecţiune, desigur cel ce invocă violenţa urmând să probeze atât legătura de afecţiune, cât şi teama insuflată, care l-a determinat să încheie actul juridic.176

Poate ameninţa cu un rău:- o parte a actului juridic ce urmăreşte, în acest mod,

încheierea lui;- un terţ, art.955 Cod civil dispune: “chiar când este

exercitată de altă persoană decât cea în folosul căreia s-a făcut convenţia.”

S-a susţinut în doctrină opinia potrivit căreia violenţa este viciu de consimţământ şi când temerea insuflată este rezultatul unor cauze naturale sau al unor împrejurări care, prin ameninţarea unei primejdii (de exemplu, sub teama inundaţiei, cineva vinde un bun al său) constrânge persoana să încheie actul juridic.177

Într-o altă opinie se susţine că starea de necesitate în care se găseşte o persoană care o determină să încheie un act juridic, pe care

175 176 177

151

Page 152: Drept Civil

altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei, viciu de consimţământ.178

Apreciem că prevederile legale referitoare la violenţa viciu de consimţământ nu acoperă şi extinderile amintite mai sus: când temerea este rezultatul unor cauze naturale sau al stării de necesitate.

Deoarece ameninţarea se materializează, la fel ca şi la dol, victima ameninţării, când suferă un prejudiciu (de exemplu, a încheiat contractul având consimţământul viciat prin violenţă, deşi în condiţii normale l-ar fi putut încheia mult mai avantajos) poate exercita o acţiune în răspundere civilă delictuală (potrivit art.998, răspundere civilă delictuală pentru faptă proprie).

- element psihologic (interior) constă în teama inoculată persoanei constrânsă astfel să încheie actul juridic pe care în condiţii normale nu l-ar fi încheiat. Încheierea actului o scapă de ameninţare.

Cu privire la precizarea art.956 Cod civil: “rău considerabil şi prezent”, în doctrină se apreciază: “temerea trebuie să fie considerabilă şi prezentă la încheierea actului juridic, răul putând să fie şi viitor”179. Aşadar, ameninţarea cu un rău viitor poate constitui violenţă, dacă este de natură să nască în sufletul părţii o temere actuală.

În orice caz, poate fi vorba şi de un rău viitor, dar foarte apropiat, cu alte cuvinte de un rău iminent.180

Condiţiile violenţei sunt:- a determinat încheierea actului juridic. Condiţia este

prevăzută în art.956 Cod civil: temerea să fie “rezonabilă după dânsa.” Astfel, persoana ameninţată consideră temerea atât de gravă încât încheie actul juridic. Aprecierea că temerea inoculată a determinat consimţământul la încheierea actului juridic se face de la caz la caz, ţinându-se seama, aşa cum dispune legea: “de etate, de sex şi de condiţia persoanelor.” Desigur, legea a avut în vedere şi gradul de cultură, persoana de la care provine violenţa, mijloacele folosite, locul unde se exercită violenţa.

Starea de teamă provoacă motivul care a determinat încheierea actului juridic.

178 179 180

152

Page 153: Drept Civil

- pentru evitarea răului se încheie actul juridic.Se impune o precizare: violenţa este viciu de consimţământ

numai când “spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea.” Nu este o cerinţă a violenţei executarea unor acţiuni materiale de violenţă. Acestea, în măsura în care au produs un prejudiciu pot fi înlăturate printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru faptă proprie (art.998 Cod civil).

- ameninţarea să fie injustă. Nu orice ameninţare este injustă. Ameninţarea cu exercitarea unui drept suba unui drept subă. De exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor cu sesizarea instanţei de judecată pentru ca aceasta din urmă să-şi execute obligaţia contractuală asumată. Dacă însă, creditorul, pentru a-l determina pe debitor să recunoască datoria faţă de el îl ameninţă cu bătaia, cu moartea, suntem în prezenţa violenţei – viciu de consimţământ.

O aplicaţie practică a condiţiei violenţei – să fie injustă – este prevederea art.958 Cod civil: “simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia.” (temere reverenţiară = respectul datorat unor persoane faţă de care există o afinitate specială: părinţi, rude, şefi etc.). Temerea reverenţiară este o ameninţare, dar legitimă. Faptul că vinzi un bun şefului, profesorului tău, trezeşte o teamă, dar aceasta este generată de respectul datorat persoanei cocontractante, teama este justă, legitimă. Aşadar, actul juridic încheiat sub această temere nu duce la nulitatea lui.

LeziuneaArt.1157 Cod civil dispune: “minorul poate exercita acţiunea

în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii”. În art.25 alin.1 şi 2 din Decretul 32/1954 pentru punerea în

aplicare a Codului familiei şi a Decretului 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice se precizează noţiunea de minor: “minorii, care, având vârsta de 14 ani împliniţi încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorilor, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţilor tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare”.

Leziunea este viciul de consimţământ care constă în paguba materială pe care o suferă o parte a contractului, din cauza disproporţiei vădite de valoare existentă între prestaţiile reciproce ale părţilor.

153

Page 154: Drept Civil

Într-o definiţie, pe care o apreciem pentru conciziune, leziunea este viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.181

Prof.dr.docent Traian Ionaşcu opinează că leziunea în cadrul actualei reglementări nu poate fi considerată viciu de consimţământ. Leziunea reprezintă o condiţie (n.a.) pentru desfiinţarea actului juridic (pentru ca nulitatea relativă să poată fi invocată) în cazul minorului care încheie singur acte (fără încuviinţarea părinţilor, tutorelui sau a autorităţii tutelare), şi care prin aceste acte a fost păgubit (lezat). Tocmai de aceea, în această opinie nu trebuie: “a ne ocupa (…) de acţiunea în resciziune deosebit de acţiunea în anulare”.182 Suntem aşadar în prezenţa unei “condiţii de anulare a contractului pentru incapacitate, aceasta (…) fiind cauza care duce la nulitate” (incapacitatea minorului care a împlinit 14 ani şi care încheind singur actul juridic, în condiţiile mai sus arătate, a fost păgubit).

Acest lucru rezultă din chiar textul legii: art.25 din Decretul 32/1954: (…) aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune (n.a. - Codul civil o numeşte “acţiune în resciziune”).

Se arată în continuare că un cocontractant nu trebuie să profite, spre a obţine avantaje disproporţionate faţă de prestaţia făcută. Un contract de acest fel nu ar pune problema viciului de consimţământ, ci a cauzei imorale pe care se întemeiază actul juridic. De aceea actul juridic este lovit de nulitate absolută.183

Într-o opinie contrară se subliniază ideea că: “anularea actului juridic nu intervine atât pentru minoritate, cât pentru paguba materială suferită de cel cu capacitatea restrânsă de exerciţiu la încheierea actului juridic.184”

Domeniul de aplicare a leziuniiDomeniul de aplicare a leziunii, viciu de consimţământ

priveşte două aspecte: persoanele ce pot invoca leziunea şi actele juridice ce pot fi afectate de leziune.

181 182 183 184

154

Page 155: Drept Civil

Cine poate invoca leziunea?Leziunea, viciu de consimţământ, poate fi invocată numai de

o singură categorie de persoane: “minorii care având vârsta de 14 ani împliniţi încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare”.

Art.1165 Cod civil, dispune: “Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune”. Codul civil prevede o singură excepţie când majorul poate invoca leziunea: în temeiul art.694 Cod civil, în materia acceptării succesiunii.

Ce acte juridice pot fi desfiinţate pentru leziune, viciu de consimţământ?

Răspunsul a fost dat la întrebarea precedentă. Minorul poate încheia singur, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, sau încuviinţarea autorităţii tutelare, acte juridice de administrare. Aceste acte sunt acte juridice cu titlu oneros şi comutativ.

Leziunea se referă la acte juridice oneroase (o parte procură un avantaj patrimonial celeilalte părţi în scopul obţinerii unui avantaj patrimonial, mai mult sau mai puţin echivalent) pentru că în definiţia leziunii se spune: “disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.”

Leziunea nu priveşte actele juridice cu titlu gratuit pentru că în aceste acte numai o parte execută o prestaţie – procură celeilalte părţi un folos patrimonial fără să urmărească o contraprestaţie.

Leziunea fiind o disproporţie vădită de valoare între două prestaţii poate fi întâlnită numai la actele comutative (unde părţile cunosc existenţa şi întinderea prestaţiilor). La actele aleatorii, existenţa şi întinderea prestaţiilor nu se cunosc în momentul încheierii contractului, ele depinzând de un eveniment aleatoriu.

Actele juridice de mai sus încheiate de minor singur trebuie să fie lezionare (să existe o pagubă materială ca urmare a disproporţiei vădite dintre prestaţiile părţilor.).

Structura leziuniiElementele componente ale leziunii sunt în raport de

concepţia avută în vedere de legiuitor cu privire la leziune.

155

Page 156: Drept Civil

Concepţia subiectivă: leziunea are două elemente: - unul obiectiv, ce constă în disproporţia vădită de valoare

între prestaţiile părţilor, - unul subiectiv, ce constă în dorinţa unei părţi de a profita

de starea de nevoie în care se află cealaltă parte, scop în care încheie actul juridic.

Concepţia obiectivă: leziunea are un singur element şi anume: prejudiciul material suferit de o parte ca urmare a diferenţei valorice între contraprestaţiile părţilor.

Codul civil român a îmbrăţişat concepţia obiectivă privind leziunea.

În ipoteza când una din părţi, la încheierea actului juridic, a profitat de starea de nevoie în care se găsea cealaltă parte, actul juridic încheiat este nul absolut pentru cauză imorală.

Ce trebuie să dovedească partea a cărei consimţământ a fost viciat prin leziune? (cerinţele leziunii)

- paguba materială suferită este urmarea încheierii actului juridic a cărui anulare se cere. Această cerinţă a legii se desprinde din art.1158 Cod civil: “când leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual şi neaşteptat minorul nu are acţiune în resciziune”.

- paguba materială să existe în momentul încheierii actului juridic

- paguba suferită ce constă în disproporţia de valoare dintre contraprestaţii trebuie să fie vădită.

d) Comparaţie între viciile de consimţământAsemănări:- împrejurarea din realitate percepută fals de una din părţi a

determinat încheierea actului juridic;- viciul de consimţământ trebuie dovedit;- sancţiunea juridică pentru actul încheiat printr-un

consimţământ viciat este nulitatea relativă a acestuia;- viciul de consimţământ trebuie să existe în momentul

încheierii actului juridic;- în actele juridice bilaterale, viciul de consimţământ

trebuie să afecteze consimţământul unei singure părţi.

156

Page 157: Drept Civil

Deosebiri:- probaţiunea judiciară este dificilă la eroare (deoarece se

tinde dovedirea unui proces subiectiv) şi uşoară la dol, violenţă, leziune (unde există un element exterior, material)

- eroarea poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului material exterior raportului juridic sau prestaţiei uneia din părţi sau asupra identităţii sau calităţilor speciale ale cocontractantului (la contractele intuitu personae); dolul poartă asupra oricărui element care a determinat încheierea actului juridic.

- la dol şi violenţă elementul exterior, material fiind faptă ilicită, atrage răspunderea civilă delictuală.

- leziunea de regulă se sancţionează cu nulitatea relativă, dar uneori şi cu reducerea unei prestaţii şi sporirea celeilalte.

3. Obiectul actului juridic

a) Definiţia obiectului actului civilArt.962 Cod civil defineşte obiectul convenţiei – definiţie

extinsă la actul juridic în general astfel: “obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă.” Definiţia legală creează confuzii între obiectul obligaţiei şi obiectul convenţiei Contractul fiind principalul izvor al obligaţiilor, după unii autori, el creează obligaţii. Obligaţia are şi ea un obiect propriu (n.a. - vom studia la teoria generală a obligaţiilor, în anul II).

Textul a suscitat numeroase discuţii în doctrina de drept civil.Într-o opinie, se neagă existenţa unui obiect distinct al actului

juridic, analizându-se doar obiectul obligaţiei ce se naşte din actul juridic.185

Potrivit unui alt punct de vedere, obiectul actului juridic este crearea, modificarea sau stingerea unui raport juridic.186 S-a opinat că acestea sunt efecte ale actului juridic şi nicidecum prestaţii la care se obligă una sau cealaltă parte la actul juridic.

Apoi s-a spus că obiectul actului juridic civil constă în interesele reglementate de părţi prin încheierea actului, în limitele şi în

185 186

157

Page 158: Drept Civil

baza legii. S-a criticat că interesele ţin de “cauza” actului juridic şi nu de “obiectul” actului juridic.

Opinia îmbrăţişată de majoritatea autorilor este aceea potrivit căreia obiectul actului juridic este chiar obiectul raportului juridic născut din actul juridic.

Aşadar, prin obiect al actului juridic se înţelege acţiunea sau inacţiunea pe care o pretinde subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv, adică conduita concretă a fiecărei părţi, stabilită de comun acord în momentul încheierii actului juridic. Obiectul actului juridic este sinonim cu obiectul raportului juridic civil. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui televizor obiectul îl poate constitui:

- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea a jumătate din preţ la data predării televizorului de către vânzător

- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea restul preţului după 10 zile de la predarea televizorului (după expirarea perioadei de probă)

- prestaţia vânzătorului ce constă în predarea televizorului la data convenită de părţi

- prestaţia vânzătorului de a preda piesele de schimb la expirarea termenului de probă.

Aşadar, conduita concretă a fiecărei părţi a actului juridic constituie obiectul actului juridic. După cum am precizat la “obiectul raportului juridic civil”, conduita subiecţilor se referă de regulă la bunuri concrete, ce constituie obiect derivat al raportului juridic. Şi în cazul actelor juridice, bunurile, lucrurile asupra cărora poartă conduita subiecţilor de drept, sunt obiectul derivat al actului juridic.

Conduita concretă a părţilor poate fi:- pozitivă, comisivă (a da, a face ceva)- negativă, omisivă (a nu da, a nu face ceva).De regulă, obiectul actului juridic conţine atât prestaţiile

pozitive cât şi prestaţiile negative.

b) Condiţiile obiectului actului juridicActul juridic este valabil încheiat numai dacă obiectul

îndeplineşte următoarele condiţii, sistematizate astfel:

158

Page 159: Drept Civil

- Condiţii generale referitoare la obiectul exterior al actului juridic, la bunul asupra căruia se răsfrânge prestaţia părţilor. Aceste condiţii vizează prestaţia de a da un bun:

obiectul (bunul) trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic:

Această regulă se stabileşte în art.1311 Cod civil: “dacă, în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă”, deoarece actului juridic civil îi lipseşte una din condiţiile esenţiale de validitate: obiectul. Sancţiunea civilă este nulitatea absolută a actului juridic. De exemplu, în momentul închirierii locuinţei, părţile nu cunosc că locuinţa a fost mistuită într-un incendiu.

Codul civil admite o excepţie (situaţie când actul juridic este valabil încheiat, deşi obiectul lipseşte) art.965 alin.1 Cod civil: “lucrurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei”. De exemplu, croitorul poate vinde costumul de haine pe care-l confecţionează, sau vânzatorul vinde recolta viitoare de cartofi de pe o parcelă etc. Există excepţii de la posibilitatea încheierii actului juridic ce are ca obiect un lucru viitor; art.965 alin.2 Cod civil: “nu se poate face renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune” (succesiunile nedeschise nu pot face obiectul nici unui act juridic). De exemplu, fiul nu poate să înstrăineze bunurile ce urmează să le moştenească de la părinţii săi. De asemenea, bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul contractului de ipotecă (art.1775 Cod civil).

obiectul (lucrul) trebuie să fie în circuitul civil;Condiţia este prevăzută în art.963 Cod civil: “numai lucrurile

ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”; în art.475: “oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificările stabilite de legi.”; în art. 1310: “toate bunurile care sunt în comerţ, pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”; în art.1750: “se pot ipoteca imobilele care sunt în comerţ” şi în art.1844: “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ” (n.a. - bunurile scoase din comerţ (circuitul civil), adică bunurile proprietate publică sunt bunuri inalienabile).

Sintagma “sunt în comerţ” înseamnă sunt în circuitul civil. Este voinţa expresă a legiuitorului prevăzută în art.5 alin.2 din Legea

159

Page 160: Drept Civil

fondului funciar nr.18/1991 republicată, bunuri “scoase din circuitul civil” şi în art.66: “sunt şi rămân în circuitul civil”.

A se vedea: clasificarea bunurilor după regimul juridic al circulaţiei lor.

obiectul (lucrul) să fie determinat (determinabil)Condiţia este prevăzută în două texte legale: art.948 Cod civil:

“condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 3. Un obiect determinat” şi art.964 “obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”.

Interpretarea coroborată a textelor legale conduce spre următoarele concluzii:

- obiectul (bunul) să fie determinat înseamnă să fie particularizat, precizat, individualizat prin însuşiri proprii prevăzute în actul juridic încheiat. Bunurile res certa (bunurile certe) se determină astfel. Bunurile generice, adică acelea care se identifică prin însuşirile genului din care fac parte, se determină prin cântărire, măsurare, numărare. De exemplu, bunul res certa (un televizor) se determină în actul juridic ce se încheie prin însuşiri ca: marcă, an de fabricaţie, culoarea carcasei, a butoanelor, lungimea diagonalei etc. Cantitatea de 10 kg de cartofi cumpărată se va determina după cântărirea a 10 kg din sacul de cartofi expus la vânzare.

- obiectul (bunul) să fie determinabil în viitor înseamnă precizarea în contract a anumitor elemente, suficiente pentru a şti cu certitudine bunul ce reprezintă obiectul actului juridic. De exemplu, îţi închiriez peste o lună unul din apartamentele situate la etajul II al imobilului de pe str. Unirii nr.8, ce va fi recepţionat peste 10 zile. Sau îţi vând cele 60 de frigidere ce-mi vor fi expediate în data de 31 martie 2002 de la Fabrica de frigidere “Arctic” Găieşti, în baza contractului de furnizare încheiat.

- când obiectul (bunul) este o cantitate de bunuri de gen “cantitatea obiectului poate fi şi necertă, de este posibilă determinarea sa”. De exemplu îţi vând porumbul din silozul nr.3 al fermei 26.

- dacă obiectul actului juridic este format şi din preţ, acesta trebuie să fie serios şi determinat de părţi (art.1303 Cod civil).

să existe autorizaţia cerută de lege

160

Page 161: Drept Civil

Unele bunuri din considerente de ordine publică, sănătate etc., au o circulaţie juridică restrânsă. De exemplu, potrivit art.58 din Legea nr.17/1966 privind regimul armelor şi muniţiilor: “împrumutul sau înstrăinarea armelor şi muniţiilor se poate face numai persoanelor autorizate să le deţină cu respectarea destinaţiei acestora şi a scopului pentru care s-a dat autorizarea.”

Condiţii speciale când prestaţia debitorului are ca obiect un fapt al debitorului (a face sau a nu face ceva)

faptul debitorului (adică prestaţia de a face sau a nu face ceva) să fie posibil, pentru că nimeni nu se poate obliga la un fapt imposibil. Când obiectul este imposibil, înseamnă că el nu există şi actul juridic este nul. Imposibilitatea trebuie să fie absolută, obiectivă pentru oricine. De exemplu, îţi vând 10.000 de costume pe care le voi confecţiona în trei zile în atelierul meu dotat cu o maşină de cusut.

Imposibilitatea trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic.

Imposibilitatea poate fi de ordinul material (obiectul actului nu se poate realiza datorită unor împrejurări de fapt; în exemplul dat este imposibil să confecţionezi la o maşină de cusut în trei zile 10.000 de costume) sau de ordin juridic (obiectul actului nu se poate realiza datorită unor împrejurări de drept. De exemplu, îţi vând statuia “Monumentul ostaşului român” din centrul municipiului Târgu Mureş).

faptul debitorului să fie licit şi moral, să nu încalce normele imperative de ordine publică sau normele de moralitate sau convieţuire socială. Este ilicit faptul debitorului care se obligă să mutileze o persoană, să distrugă un bun etc., în schimbul unei sume de bani, sau este imoral faptul debitorului care se obligă pentru o sumă de bani să se plimbe gol prin căminul studenţesc etc.

faptul (obiectul actului juridic ce constă în prestaţia de a face sau a nu face ceva) să fie personal, al celui ce se obligă. Condiţia se deduce din regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat decât prin voinţă proprie.

Promisiunea faptei altuia nu produce efecte juridice. De exemplu, un student promite colegului său că autorul îi va dona cursul cu autograf.

161

Page 162: Drept Civil

Alta este situaţia dacă o persoană, în exemplul dat studentul, promite că va depune toate diligenţele, eforturile pentru a-l determina pe autor să doneze cursul. În acest caz, obligaţia de a face a studentului este valabilă, pentru că el promite fapta sa proprie – de a-l determina pe autor să doneze. Autorul va dona sau nu cursul cu autograf, potrivit propriei sale manifestări de voinţă. Acest contact valabil încheiat se numeşte convenţia de porte-fort sau promisiunea pentru altul.

cel ce se obligă, să fie titularul dreptuluiÎn actele juridice constitutive sau translative de drepturi

reale se cere condiţia ca cel care dă să fie titularul dreptului (de exemplu, cel ce vinde să fie titularul dreptului de proprietate). Este o cerinţă a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are (nemo dat quod non habet) sau nimeni nu poate da mai mult decât are el însuşi (nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet).

Prin aceste acte se transmite dreptul de proprietate şi de aceea vânzătorul trebuie să fi titularul dreptului de proprietate ce se transmite. Este problema cunoscută a contractului de vânzare a lucrului altuia.

Problema nu se pune în ipoteza bunurilor de gen sau a celor viitoaredeoarece proprietatea nu se transmite în momentul încheierii contractului, ci în momentul numărării, cântăririi, măsurării sau realizării bunului viitor. Lucrurile de gen nu pier niciodată, proprietarul trebuie să procure un altul pentru a onora obligaţia de predare.

În cazul bunurilor determinate, res certa, problema implică două situaţii:

a) părţile, sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, apreciind greşit că vânzătorul este proprietarul lucrului vândut. Doctrina propune următoarele soluţii:

vânzarea este valabilăCumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului pentru

neexecutarea obligaţiei vânzătorului de a transfera dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.187

187

162

Page 163: Drept Civil

Cumpărătorul poate cere rezoluţiune contractului, când consimţământul a fost viciat prin dol. Se precizează că este o nulitate relativă.188

b) vânzarea este anulabilă pentru eroare (viciu de consimţământ) asupra calităţii esenţiale a vânzătorului, care a fost socotit de cumpărător proprietar al lucrului189

Practica judiciară este contradictorie: s-au dat soluţii de nulitate absolută a contractului, deoarece

lipseşte cauza vânzării-cumpărării (n.a. - s-a cumpărat de la vânzătorul neproprietar nu de la un proprietar)

în practica Curţii Supreme de justiţie se admite soluţia nulităţii relative, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat sub condiţie rezolutorie.

În cazul când ambele părţi ale actului juridic au fost de rea-credinţă (am cunoscut că lucrul înstrăinat este proprietatea altei persoane), actul juridic este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.

Alte condiţii: Uneori, natura actului juridic impune ca obiectul să fie format din anumite bunuri. Astfel:

- obiectul contractului de ipotecă poate fi numai un imobil,

- obiectul contractului de gaj este un mobil, - obiect al unui contract de împrumut de consumaţie un

bun consumptibil, - obiect al unui contract de împrumut de folosinţă un

bun neconsumptibil etc.

4. Cauza actului juridic

a) Definiţia cauzei actului juridic

188 189

163

Page 164: Drept Civil

Potrivit art.948 Cod civil a patra condiţie esenţială de validitate a actului juridic este:”4. o cauză licită.” În art.966 Cod civil se dispune: “obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect.”

Prin cauză se înţelege condiţia esenţială de validitate a actului juridic ce constă în scopul urmărit de fiecare parte când şi-a dat consimţământul la încheierea acestuia. Este elementul psihologic ce determină consimţământul, este motivul determinant, impulsiv ce conduce la luarea hotărârii de a încheia actul.

Cauza aparţine fiecărui consimţământ. În doctrină se opinează că este mai corect să se spună că în

contracte avem două cauze, câte una pentru fiecare parte care se obligă, şi este de preferat formularea “cauza obligaţiei” în loc de “cauza actului juridic”190. Obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie, nu există o obligaţie comună actului juridic.

Cauza (scopul) actului juridic şi consimţământul sunt elementele componente ale voinţei juridice. Ele nu se confundă. Consimţământul-manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic - este precedat de o cauză prefigurată mental pentru care partea hotărăşte să încheie actul juridic. Scopul constituie motivul ce a determinat consimţământul dat la încheierea actului juridic.

Consimţământul răspunde la întrebarea: “Subiectul de drept a voit să încheie actul juridic?” şi cauza răspunde la întrebarea: “De ce s-a încheiat actul juridic?”, “De ce subiectul de drept a vrut să încheie actul juridic?”.

De exemplu, doresc să cumpăr un autoturism, deoarece noul loc de muncă mai bine plătit este la o distanţă mare de casă. Cauza cumpărării autoturismului (a actului juridic de vânzare-cumpărare) este dorinţa, element psihologic, de a nu pierde noul loc de muncă mai bine plătit.

În concluzie, cauza este:- o parte a voinţei juridice, şi anume aceea care a

determinat consimţământul la încheierea actului

190

164

Page 165: Drept Civil

- scopul urmărit de fiecare parte la încheierea actului juridic

- element distinct faţă de consimţământ, condiţie esenţială de validitate a actului juridic

- scopul actului juridic numit şi causa finalis- în timp, cauza precede efectul, în sensul că mental se pre-

figurează cauza (scopul) pentru care se încheie actul juridic, şi efect al scopului (cauzei) se încheie actul juridic.

b) Elementele cauzei actului juridicCauza actului juridic este alcătuită din două elemente:

scopul imediat al consimţământului şi scopul mediat al consimţământului.

a) scopul imediat al consimţământului, numit şi scopul obligaţiei (cauza proxima). Este specific fiecărei categorii de acte juridice. El este abstract, obiectiv, invariabil la aceeaşi categorie de acte juridice.

La contractele sinalagmatice, o parte se obligă, deoarece îl interesează contraprestaţia celeilalte părţi. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, obligaţia asumată de vânzător de a preda bunul vândut are drept cauză, scop, faptul că se urmăreşte să se primească preţul (predarea preţului este obligaţia celeilalte părţi).

La actele juridice cu titlu gratuit, cauza (scopul) pentru care una din părţi se obligă să facă o liberalitate sau un serviciu dezinteresat este intenţia de a gratifica (animus domandi).

La actele juridice reale, cauza (scopul) prestaţiei este remiterea (predarea) materială a lucrului (traditio rei).

b) scopul mediat al consimţământului (causa remota) numit şi cauza (scopul) actului juridic constă în împrejurarea concretă, subiectivă, şi variabilă, la fiecare act, ce a determinat partea (părţile) să încheie actul juridic. Scopul mediat a fost acela care a impulsionat hotărârea de a încheia actul juridic. Orice act juridic are un scop mediat propriu. De exemplu, într-un act juridic se închiriază un apartament pentru nevoile de locuit ale locatarului, într-un alt act juridic pentru stabilirea sediului unei firme comerciale, în alt act juridic pentru amenajarea unui cabinet medical privat.

165

Page 166: Drept Civil

Pentru dovedirea scopului imediat se cercetează natura actului juridic încheiat; act sinalagmatic, act cu titlu gratuit sau act real. Fiind stabilită natura actului juridic se stabilesc implict prestaţiile la care s-au obligat părţile.

Faptul că scopul imediat şi scopul mediat sunt două noţiuni distincte se evidenţiază în materie de probaţiune judiciară.

Dovada scopului mediat este dificilă pentru că se pune problema stabilirii unui element psihologic – motivul impulsiv şi determinant care a dus la încheierea actului juridic. Se apelează la prezumţii din care apoi se stabileşte scopul mediat.

Această concepţie referitoare la elementele componente ale cauzei a fost adoptat de jurisprudenţă. Numai astfel, pot fi anulate acte juridice în care cauza imediată nu poate fi pusă sub semnul îndoielii, în timp ce cauza mediată poate fi falsă ilicită sau imorală. De exemplu, instanţa de judecată a dispus anularea unui contract de donaţie deoarece cauza mediată a fost imorală – donaţia a fost făcută în scopul menţinerii unei relaţii de concubinaj; s-a dispus anularea unui contract deoarece una din părţi la încheierea actului şi-a propus drept scop să profite de starea de ignoranţă a celeilalte părţi şi să obţină avantaje disproporţionat de mari în raport cu prestaţia oferită. De aceea, condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic privesc cauza (scopul) mediată.

c) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic1. Cauza trebuie să existe. Condiţia este cerută de dispoziţiile art.966 Cod civil:

„obligaţia fără cauză (...) nu poate avea nici un efect.”În doctrină s-au exprimat puncte de vedere diferite cu privire

la absenţa cauzei.Într-o opinie, noţiunea de absenţă de cauză se integrează în

noţiunea de cauză falsă.„Noţiunea de absenţă de cauză, concepută independent de

cauza falsă, nu are a fi reţinută.”191

191

166

Page 167: Drept Civil

Într-o altă opinie, lipsa cauzei înseamnă o eroare asupra existenţei cauza, deoarece actul juridic se încheie întotdeauna pentru că părţile urmăresc un scop. Scopul poate lipsi doar când actul juridic l-ar încheia interzişii judecătoreşti, lucru inadmisibil.

În concluzie, cauza (scopul) actului juridic existând întotdeauna (cu excepţia arătată) numai reprezentarea ei (cauzei) poate fi falsă.192

Stabilirea existenţei cauzei impune două operaţiuni- stabilirea cauzei nu există: cauza imediată sau cauza

mediată;- motivul lipsei cauzei fie a celei imediate, fie a celei

mediate.Doctrina juridică stabileşte următoarele soluţii:- cauza actului juridic lipseşte datorită inexistenţei

discernământului. În această ipoteză lipsesc ambele componente ale cauzei: cauza imediată şi cauza mediată, deoarece numai discernământul generează consimţământ, manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic. Sancţiunea este nulitatea relativă a actului juridic

- cauza lipseşte pentru că în contractele sinalagmatice o parte se obligă fără să urmărească o contraprestaţie (de exemplu, infractorul cercetat încheie contractul de vânzare-cumpărare a autoturismului Mercedes, dar nu urmăreşte contraprestaţia procurorului – preţul), în actele juridice cu titlu gratuit o parte nu este animată de dorinţa de a gratifica (de exemplu, administratorul unei societăţi comerciale donează o sumă pentru sponsorizarea unei acţiuni a Gărzii Financiare, dar nu o face pentru a gratifica, ci pentru a evita un viitor control); în actele juridice reale nu se urmăreşte predarea lucrului. În aceste ipoteze lipseşte cauza imediată (care absoarbe cauza mediată), condiţie esenţială de validitate a actului juridic. Sancţiunea este nulitatea absolută a actului juridic încheiat.

2. Cauza să fie reală (să nu fie falsă). Condiţia se prevede în art.966 Cod civil: „obligaţia fondată pe

o cauză falsă (...) nu poate avea nici un efect.”

192

167

Page 168: Drept Civil

Cauza este falsă când partea la actul juridic este în eroare cu privire la motivul care l-a determinat să-l încheie, adică este în eroare asupra scopului mediat. De exemplu, în contractul de prestări servicii o parte îl încheie pentru că şi-a propus ca scop prin invitarea unui cântăreţ de top aducerea unui număr cât mai mare de spectatori. În realitate s-a prezentat un solist lipsit de calităţi artistice.

Cauza falsă se sancţionează cu nulitatea relativă a actului numai când se îndeplinesc cerinţele erorii viciu de consimţământ.

3. Cauza să fie licită şi morală. Potrivit art.968 Cod civil: „cauza este nelicită când este

prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice”. Asemenea, art.966 Cod civil dispune: „obligaţia (...) nelicită nu poate avea nici un efect.”

De menţionat că cerinţa privind moralitatea cauzei, deşi nu este prevăzută în textele legale, se deduce implicit din cerinţa cauzei de a fi licită. Legea pune semnul egalităţii între cauza imorală şi cauza ilicită. De exemplu, obligaţia asumată de o parte a contractului de a produce o vătămare corporală în schimbul unei sume de bani, este ilicită şi în acelaşi timp imorală. De asemenea obligaţia asumată, tot pentru o sumă de bani, de a se plimba gol prin sălile de clasă, este nulă absolut pentru cauză imorală, deşi o asemenea acţiune poate fi calificată ca fiind o faptă penală – ultraj contra bunelor moravuri, şi deci o faptă ilicită.

d) Proba cauzeiÎn art.967 Cod civil se prevede următoarea regulă: „Convenţia

este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă”; „Cauza este prezumată până la proba contrarie.”

Textele de lege prevăd două prezumţii legale relative (iuris tantum):

- oricare act juridic civil are o cauză- cauza actului juridic este valabilă.Cine invocă inexistenţa cauzei ori nevalabilitatea ei trebuie să

facă dovada.Cauza fiind un fapt juridic, poate fi probată prin orice mijloc

de probă.

168

Page 169: Drept Civil

e) Acte juridice cauzale şi acauzaleMajoritatea actelor juridice sunt actele juridice cauzale.

Valabilitatea lor implică analiza cauzei – condiţie esenţială de valabilitate a actului. În lipsa unei cauze valabile actul este nul.

În practică există aşa numitele titluri de valoare (acte juridice acauzale) cu circulaţie mai liberă comparativ cu actele juridice obişnuite. Ele, pentru a fi valabile trebuie să îndeplinească condiţiile formale stricte prevăzute de lege.

Titlurile de valori sunt înscrisuri ce încorporează creanţe. Posesorul acestora fie el nominalizat sau nu în cuprinsul titlului de valoare dobândeşte dreptul de creanţă specificat în titlul de valoare.

Valabilitatea actului juridic abstract nu se analizează în funcţie de valabilitatea cauzei, ci în raport de îndeplinirea scrupuloasă a formelor impuse de lege. Exemple de titluri de valoare: obligaţiunile CEC, acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale, biletul la ordin etc.

Aceste înscrisuri formale sunt numite acte abstracte tocmai pentru a sublinia că ele sunt valabile independent de cauza lor.193

Următoarea speţă relevă importanţa cunoaşterii cauzei actelor juridice civile.

Două persoane cu ocupaţia de ghicitoare încheie un contract de vânzare-cumpărare a unor bunuri ce se folosesc exclusiv pentru practicarea acestei meserii. Cumpărătorul nu a predat preţul. În litigiu părţile au invocat următoarele argumente, pentru a-şi susţine pretenţiile:

- cumpărătorul pentru a nu plăti preţul s-a apărat prevalându-se de faptul că actul juridic încheiat este nul de drept – nulitate absolută pentru cauză ilicită, exercitarea unei profesii ilicite.

- vânzătorul a susţinut că în contractul sinalagmatic cauza imediată este contraprestaţia celeilalte părţi, deci transmiţând proprietatea bunurilor el trebuie să primească preţul.

Cauza contractului nu constă în utilizarea pe care o va da cumpărătorul bunurilor dobândite.

Instanţa a apreciat că deşi cauza imediată constă în transmiterea proprietăţii bunului, cauza mediată, în acest caz, motivul

193

169

Page 170: Drept Civil

ce l-a determinat pe cumpărător să dobândească bunurile este dorinţa acestuia de a exercita meseria de ghicitoare, faptă în anumite condiţii prevăzute de lege, interzisă, ilicită. În condiţiile speţei (ambele părţi sunt ghicitoare) instanţa nu a mai cercetat dacă vânzătorul cunoştea motivul determinant – cauza mediată pentru care cumpărătorul şi-a dat consimţământul la acel contract.194

După părerea noastră, în soluţionarea legală a speţei se impun răspunsuri la următoarele întrebări: care a fost cauza (scopul) mediat al vânzătorului, ce l-a îndemnat să-şi dea consimţământul la contractul de vânzare-cumpărare a unor bunuri, chiar dacă utilizarea lor poate fi ilegală. De exemplu, cu banii astfel obţinuţi, vânzătorul poate urmărea să plătească taxele legale pentru a urma cursurile unei universităţi private.

5. Forma actului juridic

a) Noţiunea de formă a actului juridicNoţiunea de „forma actului juridic” are două sensuri:- sens restrâns, prin forma actului se înţelege modul cum se

exteriorizează manifestarea de voinţă a părţii la încheierea actului juridic. Este, într-o altă formulare, modul de exteriorizare a consimţământului.

- în sens larg, forma actului juridic reprezintă condiţiile de formă cerute de lege pentru validitatea actului juridic (ad validitatem), pentru proba existenţei şi a conţinutului actului juridic (ad proba-tionem) şi pentru opozabilitatea actului faţă de terţele persoane (condiţii de publicitate).

Consimţământul părţilor se exteriorizează în următoarele forme:

- în formă consensuală, potrivit principiului consensua-lismului actelor juridice;

- în formă solemnă, ca urmare a unor cerinţe impuse de lege, la anumite acte juridice.

194

170

Page 171: Drept Civil

b) Principiul consensualismului actelor juridice civilePrincipiul este o consecinţă a principiului libertăţii

contractuale. Pentru valabilitatea actului juridic este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor în scopul de a produce efecte juridice (solo consensu). Această condiţie este şi suficientă şi necesară. Nu interesează forma în care se exteriorizează manifestarea de voinţă. Actele juridice încheiate astfel sunt acte juridice consensuale.

Principiul nu are consacrare legislativă; el poate fi dedus astfel:

- din interpretarea per a contrario a art.948 Cod civil unde sunt enumerate condiţiile esenţiale de valabilitate ale actului juridic.

Din tăcerea legii (se enumeră doar capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza) se înţelege că legiuitorului îi este indiferentă forma în care se manifestă consimţământul.

- din interpretarea art.1295 Cod civil, referitor la contractul de vânzare-cumpărare, act juridic special: „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.”

- din interpretarea art.971 Cod civil unde se consacră implicit acest principiu: „în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizio-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.

Acolo unde legiuitorul a dorit să impună o anumită formă de exteriorizare a consimţământului, a făcut-o în mod expres. De exemplu, în art.813 Cod civil: „Toate donaţiile se fac prin act autentic”.

Subliniem că potrivit principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili de comun acord să îmbrace acordul de voinţă într-o formă solemnă. De exemplu, pentru a preconstitui un mijloc de probă într-un eventual litigiu stabilesc ca acordul de voinţă să îmbrace forma unui înscris.

c) Condiţiile de formă ale actului juridic:După cum am arătat, consimţământul părţilor la actul juridic

se poate exterioriza în formă solemnă.Forma solemnă a actului juridic priveşte:

171

Page 172: Drept Civil

- valabilitatea actului juridic (forma este cerută ad validitatem sau ad solemnitatem)

- proba actului juridic (forma este cerută ad probationem)- opozabilitatea faţă de terţi (condiţii de publicitate).Forma solemnă a actului juridic poate fi impusă de lege sau

stabilită convenţional de părţi. De regulă forma contractelor o aleg părţile contractante. Abaterile de la regulă, de la libertatea alegerii formei contractuale se stabilesc prin lege.

Forma cerută ad validitatem este condiţia de valabilitate a actului juridic în lipsa căreia actul juridic nu se naşte valabil.

În doctrina juridică sunt arătate următoarele raţiuni ale formei actului juridic (negotium juris) ad validitatem.

- actul juridic (negotium juris) are importante consecinţe patrimoniale pentru cel ce le încheie. De exemplu actul juridic de donaţie, actul juridic de ipotecă (art.1772 Cod civil: „ipoteca convenţională nu va putea fi constituită decât prin act autentic), vânzarea-cumpărarea terenurilor (art.2 alin.1 din Legea privind circulaţia juridică a terenurilor nr.54/1998. „Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.”), testamentul (art.858 Cod civil: „Un testament poate fi olograf, sau făcut prin act autentic, sau în formă mistică) etc. se întocmesc numai în formă solemnă – act autentic.

- statul poate cunoaşte şi controla încheierea unor acte juridice cu importanţă deosebită pentru părţi şi pentru stat

- forma de solemnitate garantează libertatea deplină şi conştientă a consimţământului, în acte juridice cu importante consecinţe patrimoniale (de exemplu, donaţia, testamentul)

- se asigură protecţia intereselor creditorilor şi terţilor, în contra unor eventuale fraude îndreptate împotriva lor (De exemplu, debitorul urmăreşte provocarea insolvabilităţii sau agravarea ei, prin donaţii, pentru a evita plata datorată creditorului său).195

Forma actului juridic ad validitatem se caracterizează prin:- constituie condiţie esenţială de validitate a actului juridic, în

lipsa căreia actului juridic este lovit de nulitate

195

172

Page 173: Drept Civil

- în actul juridic încheiat în formă solemnă consimţământul este întotdeauna expres (nu este admisibil consimţământul tacit.)

- actul juridic poate fi încheiat într-o singură formă: solemnă sau consensuală.

Când legea precizează forma solemnă, părţile nu pot face o altă alegere. Excepţie: în cazul testamentului care poate fi:

- în formă autentică, în formă olografă (scris în întregime, datat şi semnat de către testator), în formă mistică (semnat de testator – poate fi scris şi de o altă mână – închis, sigilat şi prezentat unei judecătorii ce întocmeşte un proces-verbal pe înscrisul unde s-a întocmit testamentul sau pe plicul unde s-a introdus testamentul).

Condiţiile cerute pentru întocmirea formei ad validitatem:- actul juridic se încheie în întregime în formă solemnă (toate

clauzele) şi - actul juridic interdependent cu actul juridic solemn se

încheie în formă solemnă. De exemplu la încheierea unui act juridic solemn prin reprezentare şi procura îmbracă forma solemnă.

Sunt acte juridice ce se încheie în formă solemnă ad validitatem următoarele:

- contractul de donaţie (art.813 Cod civil)- testamentul (art.858 Cod civil)- revocarea expresă a unui legat (art.920 Cod civil)- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar (art.704

Cod civil şi art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995 - renunţarea expresă la succesiune (art.74 alin.4 din Legea

nr.36/1995)- subrogaţia în drepturile creditorului plătit, acceptată de

debitor (art.1107 pct.2 Cod civil)- contractul de ipotecă (art.1772 Cod civil)- actul juridic între vii având ca obiect înstrăinarea unui teren

(art.2 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor)- contractul de arendare (art.6 alin.1 din Legea arendării

nr.16/1994)- exprimarea consimţământului părinţilor (părintelui) la

adopţia copilului (art.7 alin.1 din Ordonanţa nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată prin Legea nr.87/1998 privind adopţiunea).

173

Page 174: Drept Civil

- exprimarea consimţământului scris cu privire la donarea de ţesuturi şi organe în scop terapeutic (art.5 alin.1 din Legea nr.2/1998)

- contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii trebuie încheiat în formă scrisă (art.40 din Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice)

- actul constitutiv al asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop patrimonial (art.6 din Ordonanţa de Guvern nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii)

- actul constitutiv al societăţii comerciale (art.16 din Legea nr.31/90 privind societăţile comerciale, republicată).

Forma cerută ad probationem este condiţia care constă în întocmirea scrisă a actului juridic cu scopul de a constitui mijloc de probă într-un eventual litigiu.

Forma actului juridic ad probationem se impune din următoarele considerente:

- unele acte juridice sunt importante fie sub aspectul consecinţelor patrimoniale, fie sub aspectul inducerii unor suspiciuni faţă de terţi. De exemplu, cumpărarea a câtorva bijuterii în valoare de câteva sute de milioane este un motiv suficient ca părţile să convină întocmirea în formă scrisă a contractului de vânzare-cumpărare sau, de exemplu, întocmirea în formă scrisă a contractului de vânzare-cumpărare a 100 navete de bere de către cumpărătorul, vecin cu o fabrică de bere de stat

- redactarea în formă scrisă asigură eliminarea suspiciunilor privind conţinutul şi obiectul actului juridic

- constituie cele mai certe mijloace de probaţiune (scripta manent) Legea prevede expres că un înscris nu poate fi combătut decât prin alt înscris (art.1191 alin.2 Cod civil: „nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul”)197

Forma cerută ad probationem se caracterizează prin:- odată convenită de părţi sau impusă de lege, este

obligatorie, asemănându-se cu forma cerută ad validitatem

197

174

Page 175: Drept Civil

- în caz de litigiu, dovada actului juridic nu se mai poate face prin alte mijloace de probă. Actul juridic este valabil încheiat. Practic sancţiunea este o decădere din dreptul de a proba.

Unii autori consideră forma cerută ad probationem ca fiind o excepţie de la principiul consensualismului.196

Forma ad probationem o cer părţile sau legea.Legea cere această formă în două moduri:- printr-un text general referitor la toate actele juridice. În

art.1191 Cod civil se dispune imperativ: „dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.”

- precizează actele juridice care trebuie întocmite ad probationem )contractul de locatiune, în art.1416 Cod civil, depozitul voluntar în art.1597 Cod civil, tranzacţia în art.1705 Cod civil, contractul de închiriere a locuinţelor, în art.21 din Legea locuinţelor nr.114/1996 etc.)

- forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este forma cerută de lege în scopul ca actul juridic să fie opozabil şi terţilor (persoane care nu au participat la încheierea actului juridic).

Sunt protejate astfel drepturile şi interesele terţilor. De exemplu, terţul (vecinul) cercetând registrul de carte funciară, ia cunoştinţă că proprietarul terenului agricol din extravilan învecinat, este vecinul său şi deci, când acesta va dori să înstrăineze, poate să-şi exercite dreptul de preemţiune).

Forma cerută de lege pentru publicitate este obligatorie. În cazul nerespectării formei de publicitate actul juridic nu este opozabil terţilor (ei pot ignora actul juridic când una din părţi îl invocă împotriva lor. De exemplu, când proprietarul nu şi-a intabulat terenul, el nu poate cere vecinului să mute gardul construit pe terenul său.)

În literatură s-a apreciat că în acest caz suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul consensualismului, deoarece actul juridic

196

175

Page 176: Drept Civil

trebuie făcut cunoscut terţilor prin împlinirea unor măsuri specifice prevăzute de lege.198

Legea impune forma de publicitate ca o condiţie de opozabilitate faţă de terţi, în principal, în următoarele cazuri:

- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (art.21 din Legea nr.7/1966)

- publicitatea constituirii gajului (art.1686 Cod civil)- notificarea cesiunii de creanţă (art.1393 Cod civil)- data certă a înscrisului sub semnătură privată (art.1182 Cod

civil)- publicitatea prin Registrul comerţului a constituirii

societăţilor comerciale (art.1 Legea 26/1990 privind Registrul comerţului)

- publicitatea la instanţele judecătoreşti a actelor de constituire a asociaţiilor şi fundaţiilor (art.5 din Ordonanţa de Guvern nr.26/2000) etc.

6. Modalităţile actului juridic (termenul, condiţia, sarcina)

a) Noţiunea de modalitate a actului juridic civilActele juridice se clasifică după legătura cu modalităţile lor în

acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi.Modalităţile actului juridic sunt împrejurări viitoare care

influenţează:- existenţa actului juridic (condiţia)- exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor ce

constituie conţinutul actului juridic (termenul).Întotdeauna modalităţile îşi produc efectele după încheierea

actului juridic. Modalităţile constau în scurgerea timpului (la termen) sau într-o acţiune omenească sau eveniment al naturii (condiţie şi sarcină).

Actele juridice se clasifică sub aspectul modalităţilor în:- acte juridice pure şi simple, care prin natura lor nu pot fi

afectate de modalităţi. De exemplu, căsătoria, înfierea, recunoaşterea filiaţiei etc.

198

176

Page 177: Drept Civil

- acte juridice ce nu pot exista decât afectate de modalităţi, ca de exemplu contractul de împrumut (întotdeauna împrumutul se acordă pe o perioadă de timp), contractul de rentă viageră (întotdeauna se întinde în timp până la moartea credirentierului), contractul de asigurare afectat întotdeauna de o condiţie – realizarea sau nu a riscului asigurat. În aceste acte juridice termenul şi condiţia devin condiţii esenţiale de validitate ale actului juridic civil.

- acte juridice ce pot fi sau nu afectate de modalităţi. Această categorie de acte juridice este cea mai numeroasă. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare părţile pot conveni plata preţului la un termen suspensiv (la data de...) sau să tacă în această privinţă, şi atunci vânzarea-cumpărarea devine un act neafectat de modalităţi. Acelaşi contract poate fi afectat de o condiţie suspensivă (îţi vând apartamentul dacă până la 31 decembrie m-am mutat la Reghin) sau nu.

Părţile sunt îndreptăţite să stabilească modalităţile într-un act juridic ca expresie a principiului libertăţii contractuale, potrivit nevoii satisfacerii intereselor lor.

De asemenea, în actele juridice cu titlu gratuit, sarcina stipulată în favoarea gratificatului vine în întâmpinarea interesului urmărit de dispunător.

A. Termenul (dies)1) Noţiunea de termenTermenul este un eveniment viitor şi cert că se va produce,

care amână începerea exercitării drepturilor sau executării obligaţiilor sau le stinge.

Termenul vine de la cuvântul din limba latină „dies” în sensul de zi, dată, timp.

Definiţia stabileşte particularităţile termenului:- se întâmplă întotdeauna după încheierea actului juridic, care

există- este un eveniment viitor şi sigur că se va împlini- afectează numai exercitarea drepturilor şi executarea

obligaţiilor pe care le amână sau le stinge. De exemplu, se vinde televizorul şi părţile stabilesc ca plata preţului să se facă peste 3 luni, în 31 mai. Actul juridic există, dar părţile interesate stabilesc ca vânzătorul să-şi exercite dreptul de a cere preţul la 31 mai – eveniment

177

Page 178: Drept Civil

viitor şi cert că se va îndeplini – şi totodată cumpărătorul să-şi execute obligaţia de a preda preţul la acelaşi termen. Într-un alt exemplu, contract de închiriere părţile stabilesc un termen la care se stinge actul juridic, părţile încetează să-şi mai exercite drepturile şi să-şi execute obligaţiile, contractul de închiriere încetează.

Regulile generale privind termenul sunt reglementate de Codul civil:

- art.1022 „Termenul se deosebeşte de condiţie pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână executarea” (termen suspensiv)

- art.1023: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere, înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se poate repeta” (n.a. – restitui)

- art.1024: „Termenul este presupus întotdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.

- art.1025: „Debitorul nu poate reclama beneficiul termenului, când este insolvabil sau când cu fapta sa a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său”.

Regulile speciale privind termenul sunt cuprinse fie în Codul civil, fie în alte legi. De exemplu, în art.1079 în materie de punere în întârziere, în art.1101 unde se reglementează principiul indivizibilităţii plăţii etc.

2) Clasificarea termenuluiDupă efectele pe care le produce, termenul este:Suspensiv: este termenul ce suspendă, amână începerea

exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor până în momentul împlinirii sale. Subiectul activ nu poate cere subiectului pasiv să execute obligaţia asumată. De exemplu, chiria la contractul de închiriere nu poate fi cerută până la termenul stabilit de părţi sau într-un contract de împrumut împrumutătorul nu are dreptul să pretindă restituirea sumei împrumutate şi nici împrumutatul nu are obligaţia să o facă, sau într-un contract de vânzare-cumpărare plata în rate convenită, nu poate fi cerută înainte de termenul suspensiv stabilit etc.

Extinctiv: este termenul care odată împlinit stinge actul juridic. De exemplu, un contract de închiriere a unui autoturism pe 10 zile. Până la împlinirea termenului, părţile exercită drepturile şi

178

Page 179: Drept Civil

execută obligaţiile stabilite în conţinutul actului juridic. La împlinirea termenului acestea se sting. Acest termen stabileşte durata în timp a actului juridic şi este specific actelor juridice cu executarea succesivă în timp. De exemplu, contractul de locaţiune, de comodat (împrumut de folosinţă), rentă viageră, de întreţinere.

După beneficiarul termenului termenul este în favoarea debitorului, a creditorului sau în favoarea ambelor părţi.

- termenul stabilit în favoarea debitorului, este regula prevăzută în art.1024 Cod civil: „Termenul este presupus întotdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.

- termenul stabilit în favoarea creditorului. În unele contracte termenul poate fi stabilit în favoarea creditorului. De exemplu, în contractul de depozit se consideră că termenul este stabilit în favoarea deponentului (cel ce lasă lucrul în depozit, este creditor pentru că are dreptul să ceară lucrul înapoi când voieşte), potrivit art.1616 Cod civil: „depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituţiunea lui. Spectatorul, deponent a lucrurilor sale la garderoba sălii de spectacol, poate cere restituirea lor oricând, la sfârşitul primului act, dar şi la termen, sfârşitul spectacolului.

- termen stabilit în favoarea ambelor părţi. Un exemplu de astfel de act juridic este contractul de asigurare, când la data producerii riscului asigurat se nasc şi exercită drepturile şi se execută obligaţiile de către asigurat şi asigurător.

Numai partea ce se bucură de beneficiul termenului poate renunţa la el. De exemplu împrumutatul ce se bucură de termenul de restituire poate să renunţe şi să restituie împrumutul înainte de termen.

După cum în momentul stabilirii lui poate fi cunoscut sau nu , termenele sunt certe şi incerte.

Cert este acela a cărui împlinire se cunoaşte exact. De exemplu, îţi împrumut suma până la 14 mai, îţi închiriez televizorul pentru acest sfârşit de săptămână, îţi închiriez apartamentul pe 1 an începând cu ziua de mâine etc.

Incert este termenul care se împlineşte cu siguranţă într-o zi, dar această zi este necunoscute în momentul încheierii actului juridic. De exemplu, în contractul de rentă viageră se ştie termenu se ştie

179

Page 180: Drept Civil

termenuurează contractul – moartea credirentierului, dar nu şi ziua; în contractul de comodat (de împrumut de folosinţă): îţi împrumut pompa de apă la prima ploaie torenţială pentru a scoate apa din beciul inundat; îţi vând echipamentul de schi în ziua primei zăpezi.

Condiţia nu se confundă cu termenul incert. În cazul condiţiei se află sub semnul întrebării îndeplinirea evenimentului viitor – de exemplu, îţi vând echipamentul de schi dacă până la 1 decembrie mă însor – pe când la termenul incert evenimentul viitor este sigur că se va întâmpla, dar nu se ştie exact ziua – îţi vând echipamentul de schi în ziua primei zăpezi, care poate fi peste câteva zile, săptămâni, luni.

Termenul incert este numit de un autor „termen cu scadenţă incertă”.199

Termenul cert este denumit, apreciem sugestiv, şi termen precis în raport de termenul neprecis (incert).200

După izvorul său, termenul este convenţional (voluntar), legal şi judiciar

Convenţional: se stabileşte prin acordul de voinţă al părţilor. De exemplu, vânzătorul acordă cumpărătorului un termen de plată, acordarea unui împrumut până la o anumită dată etc.

Legal: este stabilit printr-un text al legii. De exemplu, legea prin moratoriu stabileşte data până la care se amână executarea obligaţiilor tuturor debitorilor sau a unei categorii de debitori; legea prin prorogare legală prelungeşte existenţa contractului, după ce s-a împlinit termenul extinctiv stabilit de părţi.

Judiciar: este acordat de instanţa de judecată. El se numeşte termen de graţie şi este reglementat de art.1101 Cod civil: judecătorii „pot, în considerarea poziţiei debitorului, să acorde mici termene pentru plată, şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în care se găsesc”. Sunt acte juridice pentru care legea prevede expres că nu se acordă termene de graţie. De exemplu, în cazul contractului de depozit.

199 200

180

Page 181: Drept Civil

3) Efectele termenuluiTermenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi

existenţa lui.Efectele termenului suspensiv. Termenul suspensiv amână

începerea exercitării drepturilor şi a executării obligaţiilor. De exemplu contractul de împrumut până la 1 ianuarie. Drepturile şi obligaţiile părţilor există şi de aceea se produc următoarele efecte:

- plata făcută de debitor înainte de împlinirea termenului este o plată valabilă şi nu una nedatorată. De exemplu, împrumutatul restituie suma înainte de 1 ianuarie, el execută astfel obligaţia asumată. Dacă ar cere instanţei restituirea sumei plătite înainte de împlinirea termenului, chiar din eroare, cererea i-ar fi respinsă, pentru că a făcut o plată datorată (art.1023 Cod civil dispune: „aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeti (restitui).” În acest caz, împrumutatul se consideră că a renunţat la beneficiul termenului.

- creditorul (în exemplul nostru împrumutătorul) în calitate de titular al dreptului (de a cere creanţa, suma de bani împrumutată) poate lua măsuri de conservare a dreptului său. (De exemplu, dreptul de a cere punerea de sechestru asigurator asupra unor bunuri ale debitorului pentru ca la scadenţă, în cazul insolvabilităţii împrumutatului să aibă posibilitatea materială să reprimească suma împrumutată). Creditorul nu are dreptul la acţiune oblică sau la acţiunea pauliană (revocatorie).

- în actele juridice translative de proprietate (de exemplu în contractul de vânzare-cumpărare) ce au ca obiect derivat un bun cert (res certa), trasferul dreptului de proprietate se face în momentul realizării acordului de voinţă al părţilor (art.1295 Cod civil: „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi, lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”). Dobânditorul devine proprietar al lucrului, şi în această calitate va suporta riscul pieririi fortuite a lucrului, urmând să plătească bunul pierit, deşi nu mai poate intra în posesia lui. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unei biciclete, părţile stabilesc ca preţul să se predea la 30 de zile de la data încheierii contractului şi predării bicicletei. Proprietarul lucrului devine cumpărătorul. Când lucrul piere până la împlinirea termenului

181

Page 182: Drept Civil

suspensiv (în cele 30 de zile stabilite până la data plăţii) riscul îl suportă cumpărătorul – în calitate de proprietar al lucrului (el plăteşte preţul la scadenţă – împlinirea termenului suspensiv, fără să mai poată intra în posesia bicicletei). Părţile pot stabili ca proprietatea să se transmită la o altă dată decât aceea a realizării acordului de voinţă. În exemplul nostru, părţile stabilesc ca proprietatea să se transfere în momentul efectuării plăţii, la termenul suspensiv convenit. Până în momentul împlinirii termenului suspensiv, vânzătorul este proprietarul lucrului şi va suporta riscul pieririi fortuite a lucrului (la fel ca dobânditorul în primul caz), potrivit regulii res perit domino (lucrul piere în sarcina proprietarului).

În actele juridice afectate de termenul suspensiv obligaţiile părţilor există, ele însă nu pot fi pretinse pe durata termenului suspensiv. Acest fapt dă naştere la următoarele efecte:

- creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei de către debitor, până la împlinirea termenului suspensiv (art.1023 Cod civil). De exemplu în contractul de împrumut împrumutătorul nu poate cere restituirea sumei împrumutate, înainte de expirarea termenului suspensiv (înainte de scadenţă)

- creditorul nu poate opune debitorului compensaţia (este un mijloc de stingere a două datorii reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane, fiecare persoană fiind în acelaşi timp creditor şi debitor al celeilalte persoane). De exemplu, împrumutătorul, pe perioada împrumutului, a devenit debitor al împrumutantului (trebuie să predea preţul bunului cumpărat de la acesta). Compensaţia nu poate să stingă cele două obligaţii (împrumutătorul nu mai cere de la împrumutat suma pentru că şi el are o obligaţie de plată echivalentă), deoarece nu se îndeplineşte una din condiţiile compensaţiei – datoriile să fie exigibile. (Datoria împrumutatului nu este exigibilă, nu a ajuns la scadenţă). În art.1145 Cod civil se precizează: „Compensaţia n-are loc decât între două datorii (...) care sunt deopotrivă lichide şi exigibile.”

- prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv. De exemplu, împrumutătorul se poate adresa instanţei de judecată să ceară apărarea dreptului său de creanţă (de a primi suma împrumutată) numai din ziua împlinirii termenului suspensiv (data scadenţei).

182

Page 183: Drept Civil

Efectele termenului extinctivLa împlinirea lui actul juridic civil încetează. De exemplu, la

împlinirea termenului extinctiv la contractul de închiriere a apartamentului – 5 mai 2005 –contractul încetează să mai producă efecte juridice: locatarul nu mai beneficiază de dreptul de folosinţă a apartamentului, locatorul nu mai poate pretinde chiria.

4) Noţiunile de „scadenţă” şi „exigibilitate”Prin scadenţă se înţelege împlinirea termenului suspensiv. De

exemplu, obligaţia împrumutatului de a restitui suma împrumutată este scadentă la 25 mai, data când se împlineşte termenul suspensiv.

Obligaţia ajunsă la scadenţă devine exigibilă, adică se poate cere executarea ei de la debitor, iar când acesta refuză prin acţiune în instanţă.

Regula în dreptul civil este aceea că simpla ajungere la scadenţă nu înseamnă şi dorinţa creditorului ca obligaţia să i se execute. Procedura „punerii în întârziere” printr-o somaţie de plată sau notificare trimisă debitorului prin executorii judecătoreşti este procedeul juridic la îndemâna creditorului prin care îşi manifestă voinţa să-i fie executată prestaţia.

Prin excepţie, în art.1079 Cod civil se prevăd situaţiile când debitorul este de drept în întârziere: „1. în cazurile anume determinate de lege; 2. când s-a contractat expres că debitorul va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesitate de notificare; 3. când obligaţia nu poate fi îndeplinită decât într-un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă.”

5) Renunţarea la termen; decăderea din beneficiul termenului

Partea în favoarea căreia s-a stabilit termenul poate renunţa la termen. De exemplu, cumpărătorul renunţă la termenul primit şi achită ultimele trei rate contractuale deodată.

Decăderea din beneficiul termenului este o sancţiune civilă prin care debitorul ajuns în stare de insolvabilitate sau care, prin fapta sa micşorează garanţiile constituite în favoarea creditorului, nu mai poate beneficia de termenul stabilit în favoarea sa. În această situaţie obligaţia debitorului devine exigibilă şi se execută la fel ca în situaţia în care ar fi ajuns la scadenţă.

183

Page 184: Drept Civil

B. Condiţia1. Noţiunea de condiţieCondiţia ca modalitate a actului juridic este un eveniment

viitor şi nesigur că se va produce de care depinde existenţa efectelor actului juridic civil. De condiţie depinde naşterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, a efectelor actului juridic. Practic actul juridic există, a fost încheiat de părţi, dar el nu produce efecte juridice. În doctrină se mai utilizează formula „depinde însăşi existenţa ori inexistenţa actului juridic”, exprimare ce poate naşte confuzii.”201

Noţiunea „există” în sens comun ne conduce la ideea că actul juridic ca atare este ceva perceptibil simţurilor noastre. Şi este aşa. Actul juridic a fost încheiat de părţi, el există în materialitatea lui în forma consensuală sau a unui înscris.

Nu există însă dreptul civil subiectiv şi obligaţia corelativă, deci nu există efectele actului juridic încheiat. Acestea vor exista sau nu în viitor, în raport de îndeplinirea sau nu a condiţiei.

Textul de lege, se pare, este suportul acestei afirmaţii: art.1017 Cod civil dispune: „obligaţia, sub condiţie suspensivă, este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necesar.” Ori noţiunea de obligaţie şi noţiunea de act juridic nu se suprapun. Această opinie este îmbrăţişată în doctrină.202

Într-o altă formulare, pe care o apreciem: „condiţia ca modalitate a actului juridic este un eveniment viitor şi nesigur în ce priveşte realizarea sa, de care depinde însăşi existenţa actului juridic (sau, mai exact, depinde existenţa efectelor actului juridic”).

Definiţia condiţiei evidenţiază două particularităţi ale acesteia:- este un eveniment viitor care se poate sau nu realiza- de realizarea sau nu a condiţiei depinde naşterea sau nu a

drepturilor şi obligaţiilor părţilor.Condiţia ca modalitate a actului juridic este reglementată în

cartea III, titlul III „Despre contracte sau convenţii”, cap.VI, secţiunea I. „Despre obligaţiile condiţionale” art.1004-1021 Cod civil.

201 202

184

Page 185: Drept Civil

2. Clasificarea condiţiilor- După efectele pe care le produce, condiţia este suspensivă şi

rezolutorie.a. Suspensivă este acea condiţie de care depinde naşterea

drepturilor şi obligaţiilor părţilor, a raportului juridic de obligaţii între acestea. De exemplu, îţi vând televizorul cu o condiţie: ca până la 30 martie să mă însor. Televizorul îmi va prisosi pentru că viitoarea soţie are 6 televizoare. În art.1017 Cod civil este definită condiţia suspensivă: „obligaţia, sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert.” (în exemplul dat de încheierea sau nu a căsătoriei până la data de 30 martie).

b. Rezolutorie: este acel eveniment viitor şi nesigur care dacă se realizează duce la desfiinţarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, cu efect retroactiv. De exemplu, îţi vând autoturismul cu o condiţie: să-mi plăteşti preţul până la data de 1 iulie. Dacă nu-mi plăteşte preţul până la data stabilită, contractul de vânzare-cumpărare îl desfiinţez retroactiv de la data încheierii lui.

Condiţia rezolutorie este astfel definită în textul art.1019 Cod civil: „condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert.”

În realitate, actul juridic producele efectele unui act juridic pur şi simplu cu precizarea: dacă condiţia nu se îndeplineşte, actul juridic se consolidează ca şi cum nu ar fi fost afectat de condiţie rezolutorie; dacă condiţia se îndeplineşte (în exemplul dat, cumpărătorul nu plăteşte preţul până la data stabilită) actul juridic se desfiinţează retroactiv.

„Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi incert. Ea nu suspendă executarea obligaţie, ci numai obligă pe creditor a restitui aceea ce a primit, în caz de îndeplinire a evenimentului prevăzut în condiţie” dispune art.1019 Cod civil.

- După cauza de care depinde îndeplinirea sau nu a condiţiei, se disting condiţia cazuală, mixtă şi protestativă.

a. Condiţia cazuală: (casus = întâmplare) realizarea ei depinde de întâmplare sau hazard.

În art.1005, Codul civil dispune: „Condiţia cazuală este aceea ce depinde de hazard şi care nu este în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului.” De exemplu, îţi închiriez apartamentul, dacă

185

Page 186: Drept Civil

săptămâna viitoare voi câştiga la loto. Se apreciază că este condiţie cazuală şi împrejurarea care depinde exclusiv de voinţa unei terţe persoane nedeterminate. De exemplu, îţi donez cursurile dacă în sesiunea de vară voi lua numai note de zece.204

b. Condiţia mixtă, este evenimentul viitor şi nesigur că se va întâmpla, ce depinde de voinţa unei părţi şi de voinţa unei terţe persoane.

„Condiţia mixtă este aceea care depinde totodată de voinţa uneia din părţile contractante şi de aceea a unei alte persoane” (art.1007 Cod civil). De exemplu îţi împrumut 10 milioane lei, dacă voi vinde combina muzicală (acordarea împrumutului depinde de voinţa unei terţe persoane care va cumpăra sau nu combina muzicală).

c. Condiţia potestativă, este condiţia ce depinde de voinţa părţilor sau a uneia din părţi.

„Condiţia potestativă este aceea care face să depindă perfectarea convenţiei de un eveniment, pe care şi una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla sau poate să-l împiedice.” De exemplu, îţi vând apartamentul, dacă până la 1 mai îmi voi cumpăra altul

În funcţie de voinţa căreia din părţi depinde condiţia potestativă, distingem:

Condiţia pur potestativă, când îndeplinirea evenimentului viitor depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi. Ea se exprimă prin expresiile: „dacă voi dori”, dacă voi vrea”, „când îmi va plăcea”.

Când realizarea condiţiei pur protestative depinde exclusiv de voinţa debitorului (de exemplu, îţi vând – cel ce face propunerea este debitor, deoarece se obligă la prestaţia de a da – casa dacă voi dori) obligaţia este nulă (actul juridic nu se poate încheia pentru lipsa consimţământului – declararea manifestării de voinţă a debitorului de a încheia actul juridic este neserioasă, nu s-a făcut cu intenţia de a produce efecte juridice de a se lega de creditor din punct de vedere juridic – îţi vând casa dacă voi dori).

Când realizarea condiţiei pur potestative depinde exclusiv de voinţa creditorului (de exemplu, îţi vând autoturismul, dacă vei dori să-l cumperi până la 10 mai – cumpărătorul este creditor al autoturismului) obligaţia este valabilă.

204

186

Page 187: Drept Civil

În art.1010 Cod civil se reglementează expres condiţia pur protestativă cu privire la debitor şi implicit prin, interpretare pe a contrario, condiţia pur protestativă cu privire la creditor: „obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea celui ce se obligă”.

Condiţia potestativă simplă, când condiţia depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei terţe persoane nedeterminate. De exemplu, îţi împrumut 1 milion dacă voi fi premiat la sfârşitul lunii.

- După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului distingem condiţia pozitivă şi condiţia negativă.

a. Condiţia pozitivă, este condiţia formulată în sens afirmativ, adică actul juridic depinde de un eveniment ce se va întâmpla. De exemplu, îţi vând televizorul, dacă mă voi transfera la Cluj-Napoca până la 1 iunie.

b. Condiţia negativă este condiţia formulată în sens negativ, adică actul juridic depinde de un eveniment ce nu se va întâmpla. De exemplu, îţi vând televizorul, dacă până la Crăciun nu mă voi transfera la Cluj-Napoca.

Practic orice condiţie poate fi formulată în mod pozitiv sau negativ.

- După cum evenimentul viitor şi nesigur este imposibil, contrar legii sau regulilor de morală condiţia poate fi imposibilă, ilicită şi imorală.

a. Condiţia imposibilă este condiţia ce constă într-un eveniment viitor ce nu poate să se îndeplinească. Imposibilitatea îndeplinirii condiţiei este de natură fizică (de exemplu, îţi donez apartamentul dacă în 3 zile mergi pe jos până la Mamaia) sau de natura juridică (de exemplu, îţi donez televizorul dacă-mi prezinţi titlu de proprietate asupra clădirii Penitenciarului Gherla).

b. Condiţia ilicită constă într-un fapt contrar legii (de exemplu, îţi donez cursul dacă mă ajuţi să „sparg” librăria „Gaudeamus”).

c. Condiţia imorală este condiţia ce constă într-un fapt contrar bunelor moravuri (de exemplu, îţi împrumut bicicleta 10 zile, dacă te plimbi gol vineri seară prin cămin).

187

Page 188: Drept Civil

Condiţia suspensivă ce constă într-un fapt imposibil, ilicit sau imoral este lovită de nulitate şi actul juridic nu mai produce nici un efect.

Condiţia rezolutorie ce constă într-un fapt imposibil, ilicit sau imoral este nulă şi actul juridic produce efectele unui act juridic pur şi simplu.

3. Reguli speciale cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei

În Codul civil se prevăd patru reguli speciale cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei:

- art.1011 Cod civil: „îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă astfel cum au înţeles părţile să fie făcută.”

- art.1012 alin.1 Cod civil: „când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment oarecare se va întâmpla într-un timp fixat, condiţia este considerată ca neîndeplinită, dacă timpul a expirat fără ca evenimentul să se întâmple.”

De exemplu, îţi donez mobila dacă mă voi muta la Bucureşti până la Crăciun, condiţia este îndeplinită numai când până la Crăciun m-am mutat la Bucureşti. După ce a trecut Crăciunul, condiţia se consideră neîndeplinită, chiar dacă la câteva zile după Crăciun m-am mutat la Bucureşti.

- art.1013 alin.1 Cod civil prevede situaţia simetrică: „obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment n-are să se întâmple într-un timp determinat, această condiţie este îndeplinită, dacă timpul a trecut, fără ca evenimentul să se fi întâmplat.” De exemplu, îţi donez televizorul la sfârşitul facultăţii, dacă până atunci nu te însori, condiţia se consideră îndeplinită la terminarea facultăţii, dacă până la această dată nu te-ai însurat.

- când în actul juridic nu s-a fixat un termen în care să fie îndeplinită condiţia se consideră condiţia îndeplinită sau neîndeplinită, numai atunci când devine sigur că evenimentul nu se va întâmpla. De exemplu, îţi vând casa, dacă termin facultatea şi mă mut la Bucureşti. Condiţia este neîndeplinită când devine sigur că nu mai termin facultatea. De exemplu, în anul II m-am căsătorit cu un model şi m-am mutat în Dubai.

- în cazul condiţiei negative, când s-a fixat un termen de împlinire, condiţia se consideră îndeplinită, chiar înainte de expirarea

188

Page 189: Drept Civil

termenului, dacă este sigur că evenimentul nu se va putea îndeplini. De exemplu, îţi donez apartamentul dacă până la Crăciun nu mă însor. Condiţia negativă, dacă până la Crăciun nu mă însor este îndeplinită înainte de expirarea termenului, dacă până la Crăciun este sigur că nu mă însor – de pildă am rămas ilegal în străinătate.

- art.1014 Cod civil: „Condiţia este repetată (n.a. - considerată) ca îndeplinită, când debitorul obligat sub condiţie a împiedicat îndeplinirea ei.”

4. Efectele condiţieiRegula în materia efectelor condiţiei este retroactivitatea.

Împlinirea sau neîmplinirea condiţiei produce efecte de la data încheierii actului juridic. Regula fiind supletivă, părţile prin acordul de voinţă pot conveni ca efectele să se producă numai pentru viitor.

Efectele condiţiei suspensive diferă după cum ne aflăm: - înainte de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei (pedente

conditione), - în momentul neîndeplinirii condiţiei (deficiente conditione) - în momentul îndeplinirii condiţiei (eveniente conditione)Pedente conditione (înainte de îndeplinirea condiţiei). Este perioada de timp între momentul încheierii actului juridic

şi cel stabilit pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei. În acest interval de timp, deşi actul juridic a fost încheiat, el nu produce efecte juridice, nu s-au născut drepturi şi corelativ nici obligaţii. Cu toate acestea, în unanimitate autorii de manuale şi cursuri universitare de „Drept civil, partea generală” sau „Teoria generală a obligaţiilor” enumeră consecinţele faptului că obligaţia nu există.

Apreciem acest lucru ca fiind lipsit de utilitate cel puţin didactică. Totuşi vom enumera şi noi aceste efecte.

Aşadar, creditorul nu este titular al dreptului subiectiv de a cere executarea obligaţiei de la debitorul său. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a unui autoturism sub condiţia suspensivă (dacă vânzătorul până la Crăciun se însoară) creditorul autoturismului, adică cumpărătorul, nu poate cere predarea autoturismului de la debitor- (vânzător).

189

Page 190: Drept Civil

Când debitorul (vânzătorul turismului în exemplul dat) execută prestaţia (predă autoturismul) el poate cere restituirea autoturismului pentru că a făcut o plată nedatorată.

Nici una din părţi nu poate stinge obligaţia prin compensaţie.Prescripţia nu începe să curgă.În actele translative de proprietate nu se produce efectul

translativ, proprietarul lucrului rămâne în continuare cel ce doreşte să înstrăineze sub condiţie suspensivă. Acest ultim efect izvorăşte din textul art.108 Cod civil: „când obligaţia este contractată sub o condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei” (u.a. prin interpretare per a contrario, înainte de împlinirea condiţiei efectul translativ de proprietate nu se produce).

În doctrină, se recunosc creditorului câteva „prerogative specifice” argumentându-se într-o opinie că: „obligaţia are o anumită existenţă embrionară.”205

Apreciem că în acest caz apare o inconsecvenţă: se defineşte condiţia suspensivă „acel eveniment de care depinde naşterea raportului obligaţional” pentru ca apoi să se admită „existenţa embrionară” a obligaţiei, care încă nu s-a născut.

În ce ne priveşte, subliniem că într-adevăr se naşte un drept în persoana creditorului, dar acesta este prevăzut de lege şi nu de existenţa embrionară a obligaţiei: în art.1016 Cod civil se dispune: „Creditorul poate, înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele conservatoare dreptului său”, cum ar fi întreruperea unei prescripţii etc.

Un alt drept ce se naşte în persoana creditorului, înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive şi prevăzut de lege este transmiterea prin acte juridice a dreptului sub condiţie suspensivă: art.1015 Cod civil: „(...) dacă creditorul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei, drepturile sale trec erezilor săi.” Deşi textul se referă expres la transmiterea dreptului creditorului prin acte juridice mortis causa, în doctrină se admite şi transmiterea prin acte inter vivos a dreptului creditorului, afectat de condiţia suspensivă, dar nu ca drept pur şi simplu.

205

190

Page 191: Drept Civil

Se admite dreptul creditorului de a obţine garanţii pentru creanţa sa (gaj, ipotecă, fidejusiune).

Eveniente conditione (condiţia s-a îndeplinit)Îndeplinirea condiţiei suspensive produce de regulă efecte

retroactive, de la data încheierii actului juridic. Aşadar, se produc efectele unui act pur şi simplu şi drept urmare:

- plata făcută de debitor pendente conditione, deşi nedatorată, prin îndeplinirea condiţiei suspensive, devine plată datorată şi debitorul nu mai poate cere restituirea ei

- drepturile transmise de către titular pendente conditione se consolidează. În exemplul, îţi vând apartamentul, dacă până la Crăciun mă însor, realizarea condiţiei – dacă până la Crăciun mă însor face ca transmiterea dreptului de proprietate asupra cumpărătorului să se consolideze.

- actele juridice încheiate de înstrăinător se desfiinţează. De exemplu, înstrăinătorul sub condiţie suspensivă (vânzătorul apartamentului) încheie un contract de împrumut şi i se cere o garanţie. El încheie un contract de ipotecă al cărui obiect este apartamentul. Condiţia se îndeplineşte. Înstrăinătorului devenit neproprietar de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare i se desfiinţează contractul de ipotecă, pentru că nu el era proprietarul apartamentului ipotecat.

De la regula conform căreia îndeplinirea condiţiei suspensive produce efecte retroactive, sunt următoarele excepţii:

- prescripţia extinctivă curge numai de la data îndeplinirii condiţiei (art.7 alin.3 din Decretul 167/1958 „dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”)

- fructele culese de către înstrăinătorul sub condiţie până în momentul îndeplinirii condiţiei rămân ale lui, cu toate că bunul frugifer devine proprietatea creditorului, retroactiv de la încheierea actului. În exemplul nostru, îţi vând apartamentul dacă până la Crăciun mă însor, debitorul apartamentului (vânzătorul, înstrăinătorul) până la Crăciun îl închiriază. Condiţia se îndeplineşte. Vânzătorul (înstrăinătorul) păstrează chiria încasată până la Crăciun, deşi va trebui să predea apartamentul, care a intrat în proprietatea creditorului

191

Page 192: Drept Civil

(a cumpărătorului) de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

- actele juridice de conservare şi administrare făcute de înstrăinător (debitorul) sub condiţie rămân valabile. În exemplul nostru, înstrăinătorul (vânzătorul) apartamentului l-a pus în valoare, încheind un act juridic de administrare (contract de închiriere) care este valabil.

- riscurile pendente conditione (atât a pieririi fortuite a lucrului cât şi contractual) sunt în sarcina înstrăinătorului (debitorului). Înstrăinătorul (debitorul) este proprietarul apartamentului (am văzut mai sus că în actele translative de proprietate, pendente conditione nu se produce efectul translativ de proprietate), şi dacă acesta piere într-un cutremur înainte de Crăciun, va suporta paguba: neavând ce preda cumpărătorului, nu poate pretinde preţul.

Deficiente conditione (condiţia nu se îndeplineşte). În această ipoteză părţile revin în situaţia de dinaintea

încheierii actului juridic afectat de condiţie suspensivă. Toate actele juridice încheiate de oricare din părţi pendente conditione se desfiinţează retroactiv. Aşadar

- prestaţiile eventual executate se restituie- garanţiile constituite se desfiinţează- actele juridice încheiate de înstrăinător (debitor) sub condiţie

suspensivă se consolidează. În exemplul nostru înstrăinătorul (debitorul) apartamentului poate încheia un contract de ipotecă, de închiriere, acte juridice ce se consolidează, deoarece neîndeplinirea condiţiei suspensive are ca efect rămânerea apartamentului în patrimoniul înstrăinătorului

- actele juridice încheiate de dobânditor şi drepturile născute în favoarea acestuia (creditor) sub condiţie suspensivă se desfiinţează retroactiv, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Efectele condiţiei rezolutoriiPendente conditione (perioada de timp între momentul

încheierii actului juridic şi data stabilită pentru îndeplinirea condiţiei).

192

Page 193: Drept Civil

În această perioadă actul juridic produce efecte juridice stabilite de părţi. Practic suntem în prezenţa unui act juridic pur şi simplu şi prin urmare se produc următoarele consecinţe:

- ambele părţi ale actului juridic îşi exercită drepturile şi execută obligaţiile. Creditorul are dreptul să ceară executarea prestaţiei de către debitor, acesta are obligaţia să o execute

- actele translative de proprietate sub condiţie rezolutorie produc efectul translativ, dobânditorul devine proprietar şi suportă astfel riscurile (al pieirii fortuite a lucrului şi contractual)

- dobânditorul dreptului sub condiţie rezolutorie, în calitate de titular al acestuia, îl poate transmite sau greva prin acte inter vivos sau mortis causa. Dreptul se transmite tot afectat de condiţia rezolutorie. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui bun (îţi vând televizorul, dar dacă nu-mi plăteşti preţul până la Paşti, contractul se desfiinţează) cumpărătorul sub condiţie rezolutorie, îl poate înstrăina până la Paşti. Subdobânditorul televizorului este şi el ţinut de condiţia rezolutorie (nemo plus iuris al alium transferre potest, quam ipse habet).

Deficiente conditione: (condiţia nu se îndeplineşte). În exemplul dat, condiţia – dacă plata televizorului cumpărat nu se face până la Paşti – nu s-a îndeplinit, plata făcându-se până la Paşti, actul juridic se consolidează definitiv. Se consideră că de la încheiere sa a fost un act juridic pur şi simplu.

Eveniente conditione (condiţia s-a realizat). În exemplul nostru, plata televizorului s-a făcut după Paşti. În acest caz, actul juridic se desfiinţează retroactiv de la data încheierii, considerându-se ca nu a fost încheiat niciodată şi se produc următoarele efecte:

- toate prestaţiile făcute de părţi se restituie- drepturile pe care eventual dobânditorul le-a constituit sub

condiţie rezolutorie în favoarea unor terţe persoane cu privire la bunuri se defiinţează (nimeni nu poate da mai mult decât are) şi invers, drepturile constituite de înstrăinător sub condiţie rezolutorie se consolidează.

De la regula restituirii retroactive a prestaţiilor executate de părţi până în momentul îndeplinirii condiţiei rezolutorii sunt următoarele excepţii:

193

Page 194: Drept Civil

- riscurile (ale pieririi fortuite a lucrului şi ale contractului) realizate pendente conditione se suportă de dobânditor, pentru că a devenit proprietar sub condiţie rezolutorie.

- actele juridice de conservare şi administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân valabile, deşi, prin realizarea condiţiei rezolutorii, actul se desfiinţează şi este obligat să restituie bunul.

- fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân ale sale, deşi va restitui bunul frugifer, pentru că a pierdut calitatea de proprietar.

- în actele juridice cu executare succesivă (de exemplu, contractul de închiriere comodat), îndeplinirea condiţiei rezolutorii produce efecte numai pentru viitor (ex nunc) deoarece prestaţiile deja executate sunt ireversibile.

5. Scurtă comparaţie între termen şi condiţie ca modalităţi ale actului juridic.

Asemănări:- sunt evenimente viitoare- sunt modalităţi ale actului juridic, expresii ale principiului

libertăţii contractuale

Deosebiri:Termen Condiţie

- realizarea evenimentului viitor este sigură

- realizarea evenimentului viitor este incertă

- la termenul incert nesiguranţa priveşte doar ziua îndeplinirii

- nesiguranţa priveşte însăşi realizarea evenimentului viitor

- amână sau stinge exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor

- afectează existenţa drepturilor şi obligaţiilor

- efectele se produc pentru viitor, ex nunc

- efectele se produc de regulă pentru trecut, ex tunc, cu unele excepţii

194

Page 195: Drept Civil

C. Sarcina:1. Noţiunea de sarcină, ca modalitate a actului juridicSarcina ca modalitate a actului juridic este obligaţia de a da, a

face sau a nu face ceva impusă de dispunător gratificatului în contractul de donaţie sau legatul testamentar.

Contractul de donaţie şi legatul testamentar sunt acte juridice cu titlu gratuit liberalităţi. Aşadar, sarcina are un domeniu de aplicare restrâns: acte juridice liberalităţi.

Clasificarea sarcinilor:După persoana care beneficiază de sarcină se disting: sarcina

în favoarea dispunătorului, a gratificatului şi în favoarea unei terţe persoane.

Sarcina în favoarea dispunătorului constă în obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva, ce o impune dispunătorul în favoarea sa. De exemplu, unchiul donează autoturismul nepotului său şi impune acestuia să-l transporte în fiecare toamnă la o staţiune balneo-climaterică.

Sarcina în favoarea gratificatului este obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva, pe care dispunătorul o stabileşte în favoarea celui gratificat. De exemplu, unchiul donează nepotului o sumă de bani pe care acesta să o folosească, în parte pentru o bursă de studii în străinătate.

Sarcina în favoarea unei terţe persoane în care beneficiarul obligaţiei de a da, a face sau a nu face ceva este o terţă persoană. De exemplu de cujus lasă prin testament o casă nepotului cu obligaţia acestuia să plătească o rentă viageră soţiei testatorului.

Clasificarea prezintă importanţă prin regimul juridic propriu fiecărei sarcini mai sus precizate:

- sarcina în favoarea dispunătorului se poate stabili numai în contractele de donaţie, nu şi în testamente. Testamentul produce efecte numai după moartea testatorului. Prevederile legii civile (art.965 alin.2 Cod civil) interzic învoirile asupra unei succesiuni ce nu este deschisă.

195

Page 196: Drept Civil

- în unele situaţii sarcina poate să schimbe natura juridică a donaţiei sau testamentului. Astfel, dacă sarcina egalează sau depăşeşte valoarea donaţiei sau testamentului, actul juridic devine oneros.

- sarcina în favoarea unei terţe persoane este stipulaţie pentru altul. Aşadar raportul juridic se naşte între gratificat şi terţa persoană, aceasta din urmă devine creditor al gratificatului şi în această calitate poate cere executarea sarcinii de către gratificat.

- terţul beneficiar nefiind parte la contractul de donaţie nu poate cere rezoluţiunea actului şi apoi nu ar avea nici un interes. Între terţa persoană şi dispunător nu se stabileşte nici un raport juridic. Numai dispunătorul poate cere revocarea actului de donaţie când gratificatul nu execută sarcina în favoarea terţei persoane.

2. Efectele sarciniiExecutarea sarcinii de către gratificat consolidează actul

juridic afectat de sarcină (contractul de donaţie şi testamentul).Neexecutarea sarcinii de către gratificat permite

dispunătorului fie să ceară executarea silită a sarcinii, fie să revoce actul (să ceară rezoluţiunea). Aşadar, nu se pune problema valabilităţii actului juridic în cazul neexecutării sarcinii, ci numai problema eficacităţii actului.

Acţiunea în rezoluţiunea unei donaţii pentru neexecutarea sarcinii aparţine dispunătorului, ea este transmisibilă moştenitorilor acestuia care fie continuă acţiunea introdusă de autor, fie exercită direct o asemenea acţiune.

3. Condiţia şi sarcină – asemănări şi deosebiriAsemănări:- sancţiunea în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii condiţiei

– desfiinţarea actului juridic şi sancţionarea în cazul neexecutării sarcinii – revocarea actului produc de regulă efecte retroactive.

- excepţiile de la retroactivitatea efectelor desfiinţării actului juridic pentru neîndeplinirea condiţiei şi excepţiei de la revocarea actului juridic în cazul neexecutării sarcinii sunt aceleaşi.

196

Page 197: Drept Civil

Deosebiri:Condiţia Sarcina

- domeniu de aplicare: condiţia afectează actele juridice cu titlu oneros şi actele juridice cu titlu gratuit

- afectează numai actele juridice cu titlu gratuit liberalităţi, donaţia şi testamentul

- efecte: priveşte existenţa dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative

- are ca efect, în caz de neexecutare, lipsa de eficacitate a donaţiei şi testamentului

- condiţia rezolutorie operează de drept. Într-un litigiu instanţa de judecată constată efectele produse de nerealizarea condiţiei

- neexecutarea sarcinii trebuie cerută instanţei de judecată

7. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

A. Definiţia efectelor actului juridic civilEfectele actului juridic civil sunt crearea, modificarea,

transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile şi implicit a drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul acestor raporturi.206

În doctrină, unii autori nu enumeră printre efecte şi transmiterea unor raporturi juridice civile.207

„Prin efectul actului juridic se înţeleg drepturile civile şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act.”

Într-o definiţie: „efectul general al oricărui act juridic constă în legarea anumitor persoane subiecte de drept civil – în şi prin raporturi juridice civile, adică realizarea unor legături juridice (vinculum juris)”208.

Ioan Albu defineşte efectele contractului: „constau în crearea de drepturi şi îndatoriri corelative între părţile contractante, iar uneori şi faţă de anumite alte persoane”.209

206 207 208 209

197

Page 198: Drept Civil

Apreciem necesară cuprinderea în definiţia efectelor actului juridic şi a efectului privitor la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Sunt acte juridice prin care se realizează acest efect: de exemplu, contractul de cesiune de creanţă în care una din părţile raportului juridic transmite dreptul de creanţă (cu titlu oneros sau gratuit) unei alte persoane. O persoană străină de raportul juridic iniţial (cedent – debitor), numită cesionar, preia (i se transmite) de la cedent dreptul acestuia. „Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la cesionar”210 Asemenea, este mijloc de transmitere legală sau convenţională a obligaţiilor subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei. Un terţ la raportul juridic iniţial stabilit între creditor şi debitori plătind creditorului creanţa ce o avea de încasat de la debitor, devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit. În lucrările de specialitate referitoare la obligaţii, un capitol distinct îl formează „Modul de transmitere al obligaţiilor”.211

Codul civil român deşi nu conţine o reglementare expresă a efectelor actului juridic civil, reglementează efectele convenţiilor sau contractelor, în art.969-985 Cod civil şi efectele specifice diferitelor contracte civile: vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune, societate, mandat, comodat, împrumut, depozit, renta viageră, cauţiunea, amanet, tranzacţie, donaţie şi efectele testamentului.

De asemenea, în legi speciale sunt reglementate efectele altor contracte speciale: contractul de arendare în Legea 16/1994; contractul de asigurare în Legea nr.136/1995; contractul de sponsorizare în Legea nr.135/1995 etc.

Actul juridic civil produce efecte:– faţă de părţi. În această materie există două principii:

principiul forţei obligatorii a actului juridic şi principiul irevocabilităţii actului juridic.

– faţă de terţi. Aici întâlnim principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

210 211

198

Page 199: Drept Civil

B. Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil (pacta sunt servanda)

Art.969 alin.1 Cod civil consacră principiul forţei obligatorii a actului juridic: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Textul, cu toate că se referă la contracte, a fost extrapolat la toate actele juridice civile.

Principiul se fundamentează pe teoria libertăţii contractuale.Consecinţele principiului sunt:– contractul este obligatoriu pentru părţile contractante– contractul este obligatoriu şi pentru instanţele de judecată

care, sesizate în litigii privind contractul, trebuie să-l interpreteze astfel încât voinţa comună a părţilor din contract să prevaleze.

Prin sintagma „contractul este obligatoriu pentru părţile contractante” se înţeleg următoarele:

– părţile trebuie să execute întocmai obligaţiile pe care, de regulă, le-au stabilit împreună

– contractul nu poate fi desfăcut prin voinţa unei singure părţi– obligaţiile contractate se impun a fi executate cu bună-

credinţă.A. Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului

juridic civilUrmătoarele situaţii sunt excepţii de la principiul forţei

obligatorii a contractului (împrejurări independente de voinţa părţilor, când efectele se restrâng sau se extind):

Cazuri de restrângere a forţei obligatorii a actului juridic, ca urmare a faptului că pe parcursul executării actului juridic dispare o condiţie de valabilitate a actului.

– contractul de mandat încetează din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii şi falimentului mandantului ori mandatarului (art.1552 Cod civil).

– încetarea contractului de locaţiune când: „lucrul a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuinţa întrebuinţare” (art.1439 alin.1 Cod civil)

– contractul de societate civilă încetează prin trecerea timpului pentru care a fost contractată, prin desfiinţarea obiectului, pierderea lucrului, sau desăvârşirea afacerii; prin moartea, interdicţia sau nesolvabilitatea unuia din asociaţi, prin voinţa expresă (exprimată) de

199

Page 200: Drept Civil

unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea (art.1523 Cod civil).

– contractul de împrumut de folosinţă (comodatul) încetează prin moartea comodatarului (persoana care primeşte bunul spre folosinţă gratuită pe o perioadă de timp, la scadenţă fiind obligată să-l restituie) când împrumutul s-a făcut exclusiv în considerarea persoanei acesteia (art.1563 alin.2 Cod civil).

– actele juridice civile intuitu personae încetează ca urmare a morţii persoanei în considerarea căreia s-a încheiat actul.

– contractul de concesiune când dispare, din cauză de forţă majoră, bunul concesionat, precum şi când concesionarul renunţă la contract datorită imposibilităţii obiective de a exploata bunul concesionat (art.35 lit.e din Legea nr.219/1998).

Cazuri de extindere a forţei obligatorii a actului juridic:- prorogarea legală: legea prelungeşte în timp durata şi

implicit efectele actului juridic peste limita stabilită de părţi. De exemplu, contractul de închiriere a suprafeţei locative (art.1 din Legea nr.17/1994); în cazul suspendării efectelor actului juridic cu executare succesivă în timp ca urmare a intervenţiei unui caz de forţă majoră sau caz fortuit, efectele actului juridic se amână până la încetarea cauzelor de suspendare.

- în cazul teoriei impreviziunii (rebus sic standibus).

B. Teoria impreviziunii are ca punct de plecare un fapt real: părţile încheie actul juridic ţinând cont de împrejurările existente în momentul încheierii actului. De exemplu, la închirierea unui apartament părţile au în vedere nivelul chiriilor de pe piaţă.

Pe parcursul executării contractului, se pot schimba împrejurările existente în momentul încheierii acestuia şi drept urmare apar disproporţii între prestaţiile părţilor; o parte câştigă evident, cealaltă parte pierde. În exemplul dat „pe piaţă” chiria s-a mărit foarte mult, dar locatorul nu primeşte decât chiria nominalizată în contract. În timp ce el este în pierdere, locatarul este în câştig. Teoria impreviziunii susţine că actul juridic trebuie să dăinuiască numai atât timp cât împrejurările din momentul încheierii există (rebus sie stavidibus – aşa stând lucrurile). Modificarea împrejurărilor permite

200

Page 201: Drept Civil

părţii în pierdere să ceară instanţei de judecată să intervină pentru echilibrarea prestaţiilor părţilor.

Adepţii teoriei impreviziunii admit ca actul juridic să producă alte efecte decât acelea pe care părţile le-au prevăzut la încheierea actului.212

Într-o altă opinie se respinge teoria impreviziunii.213

Jurisprudenţa în materie este contradictorie. Recent, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr.21/1994 a Secţiei comerciale, admiţând teoria impreviziunii, a recunoscut posibilitatea revizuirii clauzei privitoare la chirie, într-un contract de locaţiune încheiat pe 5 ani.

După 1989, legiuitorul a elaborat acte normative civile în care a îmbrăţişat teoria impreviziunii. Astfel, în art.43 alin.3 din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor, se dispune: „în cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei.”

În art.60 alin.2 din Ordonanţa nr.42/1997 privind navigaţia civilă se precizează: „organele de jurisdicţie pot majora retribuţia convenţională cuvenită salvatorilor în cazurile în care meritele acestora au fost mai mari decât cele estimate în contract, atunci când condiţiile de salvare au fost mai grele etc...”

În art.32 din Legea nr.219/1998 se prevede: „relaţiile contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalităţi între avantajele care îi sunt acordate concesionarului şi sarcinile care îi sunt impuse. În consecinţă, concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale în cazurile în care această creştere rezultă în urma:

a) unei acţiuni sau unei măsuri dispuse de o autoritate publică

b) unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit.”

212 213

201

Page 202: Drept Civil

Apreciem că admiterea de către legiuitorul român a teoriei impreviziunii este de natură să tranşeze această controversă. Credem că fundamentul poziţiei legiuitorului este ideea de echitate, de realizare a unui posibil echilibru între avantajele acordate uneia din părţi şi sarcinile ce sunt impuse celeilalte părţi.

În contractele cu executare succesivă în timp – legiuitorul pe acestea le-a avut în vedere -, în îndeplinirea prestaţiilor de către părţi, pot să apară factori externi, imprevizibili în momentul încheierii actului (de exemplu, inflaţia, devalorizarea monedei naţionale, forţa majoră, cazul fortuit etc.) care modifică, schimbă, distorsionează voinţa părţilor.

Voinţa juridică exprimată la încheierea actului juridic există, dar în unele condiţii ea s-a modificat.

Dacă actul juridic civil este manifestarea de voinţă a părţilor în scopul producerii de efecte juridice, atunci modificarea, schimbarea voinţei juridice nu poate conduce la modificarea, schimbarea actului juridic?

Răspunsul îl considerăm afirmativ şi instanţa de judecată poate să intervină în modificarea actului juridic pentru a da substanţă schimbărilor suferite de voinţa părţilor.

Obligaţia cunscută sub denumirea de „datorie de valoare” se pare că ilustrează opinia noastră. Exemplul cel mai frecvent citat de “datorie de valoare” este acela al obligaţiei de întreţinere. Obiectul acestei obligaţii îl constituie bunurile necesare traiului creditorului, ca alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, medicamente, obligaţie ce poate fi executată fie în natură, fie prin plata periodică de sume de bani, ce reprezintă valoarea acestor bunuri. Se spune că debitorul are faţă de creditor o datorie de valoare. Această datorie este modificabilă, în funcţie de evoluţia preţurilor bunurilor necesare întreţinerii creditorului.

Admiterea teoriei impreviziunii este o chestiune de fapt, asupra căreia instanţa de judecată trebuie să se pronunţe de la caz la caz, măsura aprecierii fiind criteriul echităţii şi moralităţii. În caz contrar se deschide câmp larg arbitrariului judecătoresc.

Se impune o precizare: când părţile contractului stipulează o clauză prin care se prevede revizuirea lui în anumite împrejurări, printre care şi schimbarea condiţiilor existente în momentul încheierii contractului, nu suntem în prezenţa teoriei impreviziunii.

202

Page 203: Drept Civil

C. PRINCIPIUL IREVOCABILITĂŢII ACTULUI JURIDIC CIVILÎn art.969 Cod civil se prevede: „ ele (n.a. - convenţiile) se pot

revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.”Doctrina formulează principiul irevocabilităţii actului juridic

ca fiind regula de drept potrivit căreia actul juridic bilateral nu poate fi revocat prin voinţa unilaterală a uneia din părţile care l-au încheiat (sau actul juridic unilateral nu poate fi desfiinţat prin revenirea autorului asupra manifestării de voinţă „în sens contrar”).

Textul art.969 Cod civil nu formulează expres principiul irevocabilităţii, ci reglementează două cazuri când încetează efectele unui act juridic:

– revocarea (desfacerea) actului juridic prin consimţământul mutual al părţilor (mutus dissensus).

Este o aplicare a regulii simetriei în actele juridice: se încheie prin consimţământul părţilor (mutuus consensus) se revocă prin consimţământul părţilor (mutuus dissensus).

– revocarea (desfacerea) actului juridic se face în cazurile prevăzute de lege. Pentru a da satisfacţie altor principii şi reguli de drept, legea prevede expres actele juridice ce pot fi desfăcute prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi.

Prin interpretarea per a contrario a textului art. 969 Cod civil se deduce existenţa principiului irevocabilităţii actului juridic. Principiul irevocabilităţii actului juridic este o consecinţă firească a principiului forţei obligatorii a actului juridic. Legătura strânsă între obligativitate şi irevocabilitate se pare că a determinat unii autori de drept să nu considere principiul irevocabilităţii ca un principiu distinct.

Un autor apreciază că „mai degrabă (...) principiul irevocabilităţii poate fi numit principiul încetării forţei obligatorii a actelor juridice”; alţi autori nu îl menţionează printre efectele actului juridic.

Majoritatea autorilor nu contestă existenţa acestui principiu.217

Termenul de revocare este sinonim cu termenul de desfacere a actului juridic. Revocarea trebuie diferenţiată astfel: la actele juridice cu executare instantanee desfacerea acestuia se numeşte revocare şi ea

217

203

Page 204: Drept Civil

echivalează cu încheierea unui nou act juridic prin care părţile consimt să-şi restituie prestaţiile efectuate; la actele juridice cu executare succesivă în timp revocarea înseamnă reziliere şi operează numai pentru viitor.218 Revocarea şi rezilierea nu au efecte retroactive şi produc efecte numai în viitor (ex nunc).

Textul art.969 Cod civil se referă la irevocabilitatea convenţiilor implicit a oricăror acte juridice bilaterale.

Actul juridic unilateral nu se bucură de o asemenea reglementare. Deoarece legea civilă prevede expresis verbis acte juridice unilaterale revocabile prin voinţa autorului, se poate concluziona că principiul irevocabilităţii îşi găseşte aplicarea şi în materia actelor juridice unilaterale.

D. A. Excepţii la principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Legea civilă stabileşte actele juridice (bilaterale, multilaterale şi unilaterale) care se pot revoca prin voinţa unei părţi, a mai multor părţi sau prin voinţa autorului.

– contractul de donaţie între soţi este revocabil; art.937 Cod civil: „Orice donaţie făcută între soţi în timpul mariajului este revocabilă.”

– contracte de locaţie (contractul prin care locatorul asigură locatarului folosinţa temporară a unui bun în schimbul chiriei); Atenţie!, contractul de închiriere a suprafeţelor locative este o varietate a contractului de locaţie încheiat pe o perioadă nedeterminată, poate fi denunţat de oricare parte, art.1436 Cod civil: „Dacă contractul a fost fără termen, denunţarea trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenelendu-se termeneleeiul locului.”

– contractul de societate civilă se poate desface de unul sau mai mulţi asociaţi, art.1523 Cod civil: „societatea încetează prin voinţa expresă (n.a. - exprimată) de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea.”

– contractul de depozit se stinge la cererea deponentului de a i se restitui bunul depozitat; art. 1616 Cod civil: „Depozitul trebuie să

218

204

Page 205: Drept Civil

se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume termen pentru restituţiunea lui.”

– contractul mandat poate înceta prin revocarea mandatului; prin renunţarea mandatarului la mandat; prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul ori a mandatarului, ori a mandantului (art. 1552 Cod civil).

– contractul de închiriere a unei suprafeţe locative poate fi desfăcut unilateral la cererea chiriaşului cu condiţia unui preaviz de 60 de zile sau la cererea proprietarului, numai prin hotărâre judecătorească definitivă, în anumite condiţii (art.24 din Legea locuinţei nr.114/1996).

– contractul de asigurare poate fi desfăcut la cererea unei părţi în condiţiile Legii privind asigurările nr.136/1995 art.19 lit.b şi art.2.

– contractul de editură poate fi denunţat de una din părţi (art.46 alin.2 Legea nr.8/1995).

– contractul de concesiune poate fi denunţat unilateral de către concedent în cazul când interesul public impune o asemenea încetare, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile către concesionar (art.35 lit.b. din Legea nr.219/1998 privind concesionarea....)

B. Excepţiile de la principiul irevocabilităţii actelor juridice unilaterale

– legatul, art.922 Cod civil: „revocarea făcută prin testamentul posterior va avea toată validitatea ei.”

– testamentul este un act juridic unilateral revocabil prin esenţa lui (art.802 Cod civil: „Testamentul este un act revocabil...)”.

– retractarea renunţării la moştenire în cel mult 6 luni de la data deschiderii succesiunii, dacă între timp moştenirea nu a fost acceptată de alţi succesori ai defunctului; art.701 Cod civil.

– revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt (art.1206 alin.2 Cod civil: „ea (n.a. - mărturisirea) nu poate fi revocată de aceasta (n.a. - cel ce o face) afară numai de va proba că a făcut-o din eroare de fapt.”)

– consimţământul părinţilor la adopţia copilului poate fi revocat în 30 de zile de la data întocmirii înscrisului autentic prin care acesta a fost exprimat (art.8 alin.2 din Ordonanţa de urgenţă

205

Page 206: Drept Civil

nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată prin Legea nr.87/1998)

– revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar (art.37 Cod comercial: „Până contractul nu este perfect, propunerea şi acceptarea sunt revocabile”).

D. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil1. NoţiuneEfectele faţă de terţi ale actului juridic civil sunt guvernate de

principiul relativităţii efectelor actului juridic.Principiul relativităţii este consacrat legislativ în textul art.973

Cod civil: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.”Principul este cunoscut prin adagiul latin res inter alios acta,

aliis neque nocere neque prodesse potest (un act încheiat între anumite persoane sau mai exact lucrul convenit între unii nici nu avantajează, nici nu dezavantajează pe cineva).

Principiul stabileşte că actul juridic civil naşte drepturi şi obligaţii corelative numai pentru părţile care l-au încheiat. Nimeni nu poate fi obligat decât prin propria-i voinţă.

Actul juridic nu produce efecte faţă de terţele persoane, în sensul că terţii nu pot deveni creditori sau debitori prin voinţa părţilor actului juridic.

Principiul este definit în doctrină: „regula potrivit căreia (...) actul juridic produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, el neputând să profite ori să dăuneze altor persoane.”

Principiul izvorăşte din voinţa părţilor care au dat naştere actului juridic. Părţile şi-au dat acordul pentru încheierea actului juridic pentru că au dorit ca acesta să producă anumite efecte juridice. Apoi, dacă s-ar admite o soluţie contrară, ar fi încălcată libertatea subiecţilor de drept.

Într-o opinie, principiul relativităţii răspunde la întrebarea cât de întinsă este puterea obligatorie a contractului?

Puterea obligatorie a contractelor (a actelor juridice) se întinde numai asupra părţilor contractuale.220

220

206

Page 207: Drept Civil

2. Noţiunile de părţi, terţi, avânzi-cauzăPrincipiul relativităţii efectelor actului juridic, pentru a fi

înţeles, trebuie delimitate noţiunile de părţi la actul public, de terţi şi de avânzi-cauză.

Părţi: sunt persoanele care au încheiat contractul direct, personal sau care au fost reprezentate în scopul încheierii contractului. În funcţie de natura actului juridic ele se numesc: vânzător, cumpărător, mandant, mandatar, locator, locatar. Termenul de „parte” poate să cuprindă uneori mai multe persoane fizice sau juridice, care au un interes comun în actul juridic încheiat.

Terţi: (penitus extranei) sunt toate celelalte persoane străine de contract şi de contractanţi. De aceea, terţii nu beneficiază, dar nici nu suferă din cauza efectelor actului juridic. Altfel formulat, efectele actului juridic nu aduc profituri terţilor şi nici nu le vatămă interesele.

Avânzi-cauză: (habentes causa) sunt persoanele care nu participă la încheierea actului juridic, nici personal, nici prin reprezentanţi, dar care, prin legăturile pe care le au cu părţile, nu pot fi considerate terţi propriu-zişi. Faţă de ele actul juridic produce, pentru că legea prevede, anumite efecte juridice. Avânzii-cauză se aseamănă cu părţile pentru că actul juridic produce efecte faţă de ei, dar se aseamănă şi cu terţii, pentru că nu participă la încheierea actului juridic.

Următoarele categorii de persoane au calitatea de avânzi-cauză:

a) succesorii universali sunt acele persoane care la moartea lui de cujus dobândesc patrimoniul acestuia. Ele sunt moştenitorii care, în puterea legii, sunt chemaţi să moştenească un patrimoniu, adică o universalitate de drept alcătuită din drepturi şi bunuri.

Persoanele juridice pot dobândi calitatea de succesor universal al unui patrimoniu prin efectul comasării (fuziunii sau absorbţiei).

Sunt succesori universali moştenitorul legal unic şi legatarul universal (persoana care primeşte prin testament întreaga moştenire a testatorului).

b) succesorii cu titlu universal sunt persoanele stabilite prin testament, de testator ce dobândesc o fracţiune dintr-un patrimoniu.

Succesorii universali şi cu titlu universal se caracterizează sub aspectul efectelor pe care le produce actul juridic civil asupra lor prin următoarele:

207

Page 208: Drept Civil

– din punct de vedere juridic ele continuă personalitatea juridică a autorului actului juridic, adică iau locul acestuia în actul încheiat. De exemplu, la decesul tatălui, unicul fiu continuă perso-nalitatea juridică a tatălui său, autorul unui contract de închiriere, şi preia dreptul acestuia de a încasa chiria, dar şi obligaţia de a pune la dispoziţia locatarului apartamentul închiriat.

– devin titularii drepturilor şi obligaţiilor născute din actul juridic încheiat de cel ce a lăsat moştenire. Într-o altă formulare, efectele actului juridic la care ei nu au participat se produc asupra lor, ca şi cum ar fi fost părţi la încheierea lui. Există două excepţii: drepturile şi obligaţiile strâns legate de persoana autorului (intuitu personae), precum şi drepturile şi obligaţiile declarate de părţi netransmisibile se sting la moartea acestuia. De exemplu, autorul (cel ce a lăsat moştenire) este parte la un contract de rentă viageră. Contractul fiind încheiat în consideraţia persoanei lui se stinge la încetarea din viaţă a credirentierului.

Cu privire la răspunderea juridică a succesorilor universali şi a succesorilor cu titlu universal, în cazul neexecutării obligaţiilor din contractele pe care le preiau se impune următoarea distincţie:

– când aceştia au acceptat moştenirea pur şi simplu, ei răspund ca şi autorii actului, cu propriul patrimoniu şi cu patrimoniul dobândit.

– când moştenirea a fost acceptată sub beneficiu de inventar, răspund numai în limitele activului succesoral dobândit.

Atunci când legea prevede, calitatea de avânzi-cauză a succesorilor universali şi cu titlu universal se stinge. De exemplu, moştenitorii legali rezervatari pierd calitatea de avânzi-cauză şi devin terţi faţă de actele juridice ale autorului (ale celui pe care-l moştenesc), care nesocoteşte rezerva succesorală.

c) succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un anumit drept subiectiv sau bun determinat (ut singuli). Este succesor cu titlu particular cumpărătorul, pentru că a dobândit un drept – dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat; donatarul, deoarece a dobândit un bun determinat (de exemplu, un televizor) de la donator; cesionarul, pentru că a dobândit un drept de creanţă de la cesionar etc.

Succesorul cu titlu particular dobândeşte calitatea de având-cauză cu două precizări:

208

Page 209: Drept Civil

– numai faţă de acele acte juridice încheiate de autor (cel de la care a dobândit dreptul sau bunul determinat), anterioare actului prin care a dobândit dreptul sau bunul determinat

– actele juridice faţă de care devine având-cauză privesc dreptul sau bunul determinat dobândit.

Condiţii cumulative cerute pentru ca dobânditorul unui drept subiectiv sau bun să dobândească calitatea de succesor cu titlu particular sunt:

– actul juridic faţă de care are calitatea de succesor cu titlu particular, deci care produce efecte faţă de el să se refere la bunul, dreptul subiectiv dobândit. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, cumpărătorul (succesorul cu titlu particular) dobândeşte calitatea de având-cauză, faţă de contractul de închiriere, încheiat de autor (de vânzător) anterior dobândirii imobilului de către el. Cumpărătorul trebuie să respecte drepturile şi să execute obligaţiile strâns legate de bunul dobândit (de imobilul cumpărat), stabilite de autor în contractul de închiriere deşi nu a fost parte la încheierea actului. Această situaţie este prevăzută în Codul civil art.1441: „Dacă locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât (n.a. - dacă) a fost făcută printr-un act autentic sau prin act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însăşi contractul de locaţiune.”

– actul juridic faţă de care dobândeşte calitatea de având-cauză, de succesor în drepturi să fie anterior (să aibă dată certă anterioară) actului juridic prin care a dobândit dreptul subiectiv sau bunul.

– actul juridic încheiat de autor, faţă de care dobânditorul dreptului sau bunului devine succesor cu titlu particular, să fi îndeplinit condiţiile de publicitate cerute de lege. De exemplu, dobânditorul unei cesiuni de creanţă trebuie să notifice debitorului cesiunea.

În lipsa îndeplinirii uneia din condiţiile de mai sus, dobânditorul dreptului subiectiv sau a bunului are calitatea de terţ.

Succesorul cu titlu particular al unui drept subiectiv sau bun determinat este ţinut de efectele actului juridic strâns legate de dreptul, bunul dobândit, potrivit regulii de drept conform căreia transmiţătorul nu poate transmite dreptul sau bunul decât aşa cum au fost acesta în

209

Page 210: Drept Civil

patrimoniul lui. (Nimeni nu poate transmite altuia mai mult drept decât are el însuşi, în latină „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet.”)

d) creditorii chirografari: sunt creditorii care nu au încheiat contracte de garanţii reale (contract de ipotecă, de gaj) pentru a proteja dreptul lor de creanţă, riscând astfel ca în ipoteza insolvabilităţii debitorului să piardă acest drept. Ei se bucură de un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului pe care-l pot urmări (mai exact, bunurile ce-l compun) pentru realizarea dreptului de creanţă.

În acest sens, art.1718 Cod civil prevede: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”

Creditorii chirografari sunt o categorie specială de avânzi-cauză, deoarece:

– au calitatea de avânzi-cauză faţă de actele juridice încheiate de debitor, prin care acesta îşi măreşte sau micşorează patrimoniul, implicit dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.

Actele juridice încheiate de debitor produc efecte juridice pe de o parte faţă de creditorul chirografar, şi pe de altă parte faţă de persoane străine de contract.

– de exemplu, creditorul chirografar are de primit împrumutul acordat de 100 milioane lei. Debitorul înstrăinează bunuri din patrimoniul său, de 90 de milioane lei, fapt ce influenţează dreptul de gaj general al creditorului chirografar. Creditorul chirografar se vede pus în pericolul de a nu mai recupera împrumutul pentru că valoarea totală a patrimoniului debitorului (dreptului de gaj general) a scăzut.

– au calitatea de terţi faţă de actele juridice încheiate de debitorul lor prin care se provoacă sau agravează starea de insolvabilitate, punându-se astfel în pericol gajul general al creditorilor chirografari.

Creditorii chirografari pierd calitatea de avânzi-cauză şi devin terţi faţă de actele juridice încheiate de debitor în scopul fraudării intereselor creditorilor chirografari. Ei au la îndemână potrivit art.975 Cod civil acţiunea revocatorie (acţiunea pauliană) şi acţiunea în declararea simulaţiei (art.1175 Cod civil).

Se impune o precizare: o persoană poate avea faţă de acelaşi act juridic şi calitatea de terţ şi calitatea de având-cauză, în raport de anumite împrejurări concrete. De exemplu, succesorii universali şi cu

210

Page 211: Drept Civil

titlu universal, când au şi calitatea de moştenitori rezervatari, sunt avânzi-cauză faţă de contractul de donaţie încheiat de autorul pe care-l moştenesc. Dacă însă prin contractul de donaţie a fost afectată rezerva succesorală, succesorii universali şi cu titlu universal ce au calitatea de moştenitori rezervatari devin terţi, îl atacă în justiţie şi obţin reducerea donaţiei în măsura necesară reîntregirii rezervei succesorale. Calitatea de terţ sau având-cauză a unei persoane se analizează concret, în raport cu actul juridic încheiat de părţile cu care sunt legate juridic.

3.Opozabilitatea şi inopozabilitatea actului juridic civil faţă de terţi

Opozabilitatea este particularitatea actului juridic sau a situaţiei juridice create de actul juridic de a da naştere la drepturi şi obligaţii faţă de părţi şi avânzii-cauză ai părţilor şi de a se impune respectului terţilor propriu-zişi.

– opozabilitatea faţă de părţi: actul juridic civil este opozabil părţilor şi avânzilor-cauză ai acestora.

În conţinut, opozabilitatea faţă de părţi constă în exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor de către părţi sau avânzi-cauză ai acestora, aşa cum au fost ele stabilite sau, într-o altă formulare, actul juridic dă naştere la drepturi şi obligaţii numai faţă de părţi şi avânzii lor cauză.

Observăm că opozabilitatea faţă de părţi este sinonimă cu principiul relativităţii efectelor actului juridic.

Afirmaţia că un act juridic este opozabil numai părţilor şi avânzilor cauză ai părţilor este identică cu afirmaţia că actul juridic produce efecte numai faţă de părţi şi avânzii-cauză ai părţilor.

În concluzie, opozabilitatea actului juridic faţă de părţi şi avânzii-cauză ai părţilor se confundă cu relativitatea efectelor actului juridic.

– opozabilitatea faţă de terţii propriu-zişi. Actul juridic încheiat şi situaţia juridică căruia i-a dat naştere nu pot fi indiferente terţilor propriu-zişi. El se impune respectului tuturor.

Sub acest aspect opozabilitatea faţă de terţi are un conţinut propriu: constă în obligaţia generală a tuturor de respecta, de a nu aduce atingere actului juridic civil încheiat, situaţiei juridice căreia i-a dat naştere. De exemplu, actul juridic de vânzare-cumpărare a unui autoturism obligă pe toţi să respecte dreptul de proprietate al

211

Page 212: Drept Civil

cumpărătorului, să nu facă nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului de către cumpărător.

Prin actul juridic încheiat, terţilor nu le revine nici o obligaţie. Situaţia juridică născută din contract (de exemplu, calitatea de proprietar dobândită de cumpărător) se impune respectului tuturor, atât părţilor din contract, cât şi terţilor propriu-zişi.

Opozabilitatea actului juridic faţă de terţii propriu-zişi impune de regulă respectarea formalităţilor de publicitate (vezi „Forma actului juridic) sau după caz de constatarea actului juridic într-un înscris având data certă.

Actul juridic fiind opozabil terţilor, înseamnă că partea din contract are dreptul să invoce existenţa actului, ori de câte ori terţul ar emite pretenţii cu privire la drepturile dobândite de părţi. Când partea actului juridic nu respectă formele de publicitate se afirmă că actul juridic nu este opozabil faţă de terţi, este inopozabil faţă de terţi, adică partea nu are dreptul să opună actul pretenţiilor terţului.

În următoarele situaţii partea poate să invoce opozabilitatea actului juridic faţă de terţi:

– actul juridic este opozabil terţilor pentru că el este titlu pentru dobândirea unui drept subiectiv

– actul juridic este un mijloc de probă împotriva pretenţiilor terţului care ar revendica dreptul de proprietate asupra bunului ce constituie obiectul material, exterior, derivat al actului juridic

– actul juridic este titlu pentru a face dovada dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune

– actul juridic este titlu pentru justificarea sporirii patrimoniului unei persoane şi poate fi opus împotriva celui ce intentează o acţiune (de in rem verso) de îmbogăţire fără just temei.

Importanţa practică a deosebirilor între relativitatea efectelor şi opozabilitatea faţă de terţi constă în materia probaţiunii judiciare şi a răspunderii civile.

În materia probaţiunii judiciare: când părţile ajung în litigiu cu privire la existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor, ele trebuie să facă proba actului juridic, conform regulilor comune de probaţiune judiciară. Dimpotrivă, pentru terţi actul juridic fiind un fapt juridic în sens restrâns, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv prin martori.

212

Page 213: Drept Civil

În materia răspunderii civile: când una din părţi produce un prejudiciu celeilalte părţi prin neexecutarea obligaţiilor sale, se angajează răspunderea civilă contractuală. Alta este situaţia când un terţ propriu-zis printr-o faptă ilicită produce un prejudiciu uneia din părţi prin nesocotirea dreptului dobândit din actul juridic; se angajează răspunderea delictuală.

4. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Excepţiile de la principiul relativităţii sunt acele situaţii când actul juridic civil produce efecte faţă de alte persoane decât părţile actului sau avânzii-cauză ai părţilor. Actul juridic dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii civile în favoarea unor terţi propriu-zişi.

În doctrină, excepţiile de la principiul relativităţii sunt împărţite în două categorii: excepţii reale şi excepţii aparente, după cum efectele actului juridic se produc faţă de persoanele ce n-au participat la încheierea actului juridic, prin voinţa părţilor actului juridic sau în puterea legii.

Excepţii reale sunt situaţiile când părţile actului juridic exclusiv prin voinţa lor stabilesc ca actul juridic să producă efecte (naşte drepturi şi obligaţii) în favoarea/sarcina unei persoane care nu a încheiat actul juridic nici personal, nici prin reprezentant. Singura excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil o constituie „stipulaţia pentru altul” („contractul în favoarea unei a treia persoane”)221.

Excepţiile aparente sunt acele situaţii prevăzute de lege când actul juridic încheiat produce efecte juridice în beneficiul/sarcina unor persoane care nu au calitatea de părţi. Ele sunt:avânzii-cauză; promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe, contractul colectiv de muncă.

Într-o opinie, se adaugă excepţiilor aparente şi cesiunea de creanţă şi gestiunea de afaceri.222

Într-o altă opinie, simulaţia nu este o excepţie de la principiul relativităţii.223

221 222 223

213

Page 214: Drept Civil

În opinia unui autor, acţiunile directe şi contractul colectiv de muncă nu sunt excepţii aparente la principiul relativităţii.224

În doctrină s-a conturat opinia la care ne raliem, potrivit căreia nu are nici o importanţă faptul că producerea efectelor actului juridic şi faţă de persoane care n-au participat la încheierea acestuia a fost stabilită prin voinţa părţilor sau a fost dispusă de lege.225

Definiţia dată de doctrină noţiunii de excepţie de la principiul relativităţii este unanim acceptată: actul juridic încheiat produce efecte şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic.

Finalitatea excepţiilor de la principiul relativităţii este una singură: un terţ dobândeşte drepturi şi execută obligaţiile stabilite într-un act juridic la încheierea căruia nu a participat.

Terţul se bucură de aceleaşi efecte ale excepţiilor de la principiul relativităţii, indiferent că acestea au fost stabilite prin voinţa părţilor actului juridic sau prin voinţa legii. Mai mult, nu există reguli juridice distincte aplicabile excepţiilor reale sau aparente. Criteriul de clasificare, izvorul lor este singurul element de diferenţiere a excepţiilor de la principiul relativităţii fără nici o relevanţă în planul efectelor juridice ale acestora.

Această realitate pune sub semnul întrebării utilitatea clasificării excepţiilor în reale şi aparente. Diversele opinii doctrinare cu referire la apartenenţa sau nu a unor excepţii la una sau alta din categorii, se pare, nu au o finalitate practică.

Vom prezenta succint excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, materie ce urmează a fi detaliată în cursul „Drept civil” „Teoria generală a obligaţiilor”.

a) Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terţe persoane) este un act juridic sau o clauză într-un act prin care una din părţi (promitent), se obligă faţă de cealaltă parte (stipulant) să execute o prestaţie în favoarea unui terţ beneficiar, care nu a participat la încheierea actului juridic între promitent – stipulant.

Actul juridic încheiat dă naştere unui drept propriu, direct şi imediat, al cărui titular este terţul beneficiar. Dreptul se naşte în momentul încheierii actului juridic fără a fi nevoie de consimţământul

224 225

214

Page 215: Drept Civil

terţului beneficiar la perfectarea contractului. Drept urmare terţul beneficiar poate să se adreseze instanţei de judecată şi să ceară obligarea promitentului să execute prestaţia promisă. De exemplu, nepotul (promitentul) primind un autoturism cu titlu de donaţie de la unchiul său (stipulantul) se obligă faţă de acesta să o transporte pe mătuşa sa în fiecare toamnă la tratament în staţiunea Sovata.

Stipulaţia pentru altul este o excepţie de la principiul relativităţii, deoarece o persoană (terţul beneficiar), alta decât părţile, dobândeşte un drept fără să participe la încheierea actului juridic ca urmare a voinţei exprimate în acest scop de părţile actului.

Atenţie, terţul beneficiar dobândeşte dreptul civil subiectiv, exerciţiul dreptului depinzând exclusiv de voinţa lui. În exemplul nostru, s-ar putea ca mătuşa, titulara dreptului civil subiectiv de a cere să fie transportată anual la tratament, să refuze să-şi exercite dreptul, ca urmare, de pildă, a relaţiilor tensionate cu unchiul.

b) Acţiunile directe reprezintă dreptul conferit de lege unor terţe persoane la un act juridic, de a chema în judecată pe una din părţile acestuia în scopul apărării unor drepturi născute din actul la a cărui încheiere nu au participat. În Codul civil se prevăd două asemenea acţiuni directe:

- contractul de antrepriză – art.1488 Cod civil. Zidarii, lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări date în antrepriză pot să se adreseze instanţei de judecată şi să ceară plata sumelor ce li se cuvin pentru munca prestată, de la client, dar numai dacă clientul are obligaţii de plată faţă de antreprenor (constructor) când acesta nu le plăteşte suma prestată.

Contractul de antrepriză încheiat între antreprenor şi client este o excepţie de la principiul relativităţii, deoarece produce efecte juridice, potrivit legii, faţă de muncitorii angajaţi, care nu au încheiat acest contract. În favoarea lor s-a născut un drept civil subiectiv: să cheme în judecată pe client în scopul şi condiţiile arătate.

- contractul de submandat – în art.1542 alin.4 Cod civil se stabileşte dreptul mandantului (persoana care împuterniceşte o altă persoană – mandatar să încheie acte juridice pe seama sa) să se adreseze instanţei de judecată pentru a obliga persoana ce-l înlocuieşte, la plata de despăgubiri, în cazul producerii de pagube.

215

Page 216: Drept Civil

Faţă de contractul de submandat încheiat între mandatar – submandatar, mandantul este terţ, dar în virtutea legii, acest contract produce efecte faţă de el, deşi nu a participat la încheierea contractului.

c) Contractul colectiv de muncă - art. 9 Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă dispune: prevederile contractului colectiv de muncă „produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de data angajării lor.”

Aşadar, un angajat ulterior momentului încheierii contractului colectiv de muncă, terţ la contract, se bucură de efectele contractului de muncă, deşi nu a fost parte la încheierea actului; beneficiază de clauzele contractuale privind condiţiile de muncă, salarizare, concediu de odihnă şi alte drepturi şi obligaţii.

d) Avânzii-cauză. Am arătat că avânzii-cauză, deşi nu sunt părţi la actul juridic, pot deveni titulari ai drepturilor civile subiective şi obligaţiilor civile stabilite în contract. Actul juridic produce efecte nu numai faţă de părţi, ci şi faţă de avânzii-cauză.

Situaţia avânzilor-cauză este considerată de către o parte a doctrinei excepţie de la principiul relativităţii, părerile autorilor fiind diferite după cum ar constitui excepţii aparente sau reale.226

Într-o altă opinie, se neagă apartenenţa situaţiei avânzilor-cauză la excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice. „Producerea efectelor actului juridic civil faţă de avânzi-cauză nu constituie excepţie de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice”.

Argumentul se pare este corect: Avânzii-cauză, terţi la actul juridic, iau locul părţilor şi, adăugăm noi, în această nouă calitate de părţi la actul juridic suportă efectele acestuia. Cu toate acestea, autorul aşază avânzii-cauză în rândul excepţiilor de la principiul relativităţii.

Credem că actul juridic produce efecte faţă de avânzii-cauză numiţi succesori universali şi cu titlu universal în calitatea dobândită de drept, de părţi contractante, adică creditori şi debitori.228

226 228

216

Page 217: Drept Civil

Ne aflăm în prezenţa principiului relativităţii efectelor actului juridic şi nu a unei excepţii de la acest principiu.

e) Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) este actul juridic în care o parte (promitent) se obligă faţă de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine pe o a treia persoană să încheie sau să ratifice un act juridic civil. De exemplu, unul din cei doi coproprietari, după ce vinde partea din coproprietate, încheie un contract de porte-fort cu dobânditorul, prin care se obligă să-l determine pe fratele său să-i vândă cealaltă parte.

Promitentul îşi asumă obligaţia de a face „ce constă în a determina terţul să încheie actul juridic”.

Terţul nu are nici o obligaţie, el va încheia actul prin voinţă proprie dacă va voi. Singurul obligat este promitentul. În ipoteza că nu va reuşi să-l convingă pe terţ să încheie actul juridic, va plăti daune-interese dacă a cauzat un prejudiciu.

Se apreciază că este o excepţie la principiul relativităţii, în sensul că promisiunea faptei altuia ar naşte efecte faţă de terţ. În realitate, terţul este liber să încheie sau nu actul juridic promis de o parte a contractului de porte-fort.

f) Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în două acte juridice încheiate între aceleaşi părţi: actul juridic public, aparent, mincinos (simulat) prin care se creează o situaţie juridică nereală şi altul juridic secret, ascuns, dar real, în care se arată adevărata legătură juridică, între părţi. De exemplu, unchiul urmăreşte să facă un cadou de valoare nepotului preferat, dar nu doreşte să provoace nemulţumirea celorlalţi nepoţi. El încheie în secret contractul de donaţie cu nepotul preferat şi, de „ochii lumii”, pentru toţi ceilalţi, încheie un contract de vânzare-cumpărare cu acesta.

Formele simulaţiei sunt:Fictivitate – actul public, aparent, este fictiv, încheiat de

formă, existenţa lui este înlăturată de actul secret (contrascris). De exemplu, debitorul, pentru a sustrage un bun de valoare de la o eventuală executare silită, ca urmare a neonorării obligaţiei faţă de creditor, încheie în secret un contract de vânzare-cumpărare a bunului respectiv şi precizează că actul public de vânzare-cumpărare ce urmează a fi încheiat nu există.

217

Page 218: Drept Civil

Deghizare – când părţile ascund, „deghizează” natura juridică a actului secret încheiat şi, ulterior, în actul juridic public încheiat, stabilesc clauze diferite de natura actului secret, real.

În exemplul dat, în contractul de donaţie, se stabileşte că actul public va avea forma unui contract de vânzare-cumpărare (a fost „deghizat” în contract de vânzare-cumpărare) pentru a evita nemulţumirea celorlalţi nepoţi.

Interpunerea de persoane – când actul public, aparent, se încheie cu o anumită persoană, dar în actul secret se arată că, în realitate, o altă persoană este parte la contract.

De exemplu, vrei să donezi subalternului tău un autoturism. Contractul de donaţie public se încheie cu un amic, şi în actul secret încheiat înaintea celui public se precizează că cel ce primeşte donaţia este subalternul tău.

În art.1175 Cod civil se precizează două reguli în materie de simulaţie:

- actul secret, real produc efecte numai faţă de părţi şi succesorii universali şi cu titlu universal; el nu este opozabil terţilor de bună-credinţă;

- actul aparent, public, mincinos produce efecte faţă de terţii de bună – credinţă.

Terţii, după cum le dictează interesul, pot invoca în instanţă fie actul public, fie actul secret, dacă fac dovada acestuia.

Simulaţia se consideră excepţie de la principiul relativităţii, pentru că, potrivit art.1175, terţul se bucură de efectele juridice ale actului juridic la încheierea căruia nu a participat: actul secret sau actul public.

g) Reprezentarea – este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană - reprezentant – încheie un act juridic în numele şi în contul (pe socoteala) altei persoane – reprezentat – efectele actului juridic producându-se în anumite condiţii direct faţă de persoana reprezentată.

Se consideră o excepţie de la principiul relativităţii, deoarece actul juridic încheiat de reprezentant şi o terţă persoană naşte efecte juridice faţă de reprezentat, deşi el nu a încheiat actul juridic.

Reprezentarea, după izvorul său, poate fi: legală şi convenţională.

218

Page 219: Drept Civil

Reprezentarea legală: izvorăşte din lege şi intervine în cazul persoanelor incapabile: minorul sub 14 ani (este reprezentat în circuitul civil de către părinţii săi sau în lipsa ambilor părinţi de către tutore) şi interzisul judecătoresc (este reprezentat de tutore).

Legea împuterniceşte pe părinţi şi tutore – în calitatea de reprezentanţi legali să încheie orice act juridic în numele şi pe seama incapabililor pe care-i reprezintă. În cazul actelor juridice de dispoziţie reprezentanţii legali au nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare.

Reprezentarea convenţională este urmarea voinţei părţilor exprimată în contractul de mandat, unde se stabilesc limitele puterilor încredinţate de mandant reprezentantului său (mandatarul).

Cel reprezentat – mandantul – poate conferi mandatarului său o împuternicire specială mandat special (procuratio unicus rei) de a încheia un anumit act juridic sau o împuternicire generală, mandat general (procuratio omnium bonorum) – de a încheia orice act juridic şi cu privire la oricare din bunuri cu excepţia celor strict personale.

Condiţiile reprezentării sunt următoarele:a) să existe împuternicirea de a reprezenta. Împuternicirea

este dată de lege sau de voinţa părţilor. Această condiţie impune următoarele precizări în legătură cu actul cu sine însuşi, reprezentarea aparentă şi împuternicirea de a reprezenta.

Actul cu sine însuşi: este actul juridic încheiat de reprezentant în numele şi pe seama reprezentantului şi el însuşi, în numele său. Actul juridic este practic încheiat de o singură persoană – reprezentant, dar în două calităţi opuse: ca reprezentant al intereselor reprezentantului şi în numele său, pentru sine. De exemplu, reprezentantul primeşte mandat să cumpere un autoturism. În această calitate, încheie un contract cu sine însuşi, când autoturismul procurat este autoturismul său, pe care-l vinde reprezentatului.

În actul cu sine însuşi, există riscul ca reprezentantul să pună pe primul plan, propriile interese (în exemplul dat, să obţină un preţ cât mai bun pe autoturismul ce-l vinde persoanei pe care o reprezintă).

O altă formă a contractului cu sine însuşi este dubla reprezentare. În acest caz, una şi aceeaşi persoană apare în actul juridic şi ca reprezentant al uneia din părţi şi ca reprezentant al celeilalte părţi. De exemplu, o persoană, în calitate de reprezentant, a primit un mandat să cumpere un autoturism. Aceeaşi persoană primeşte calitatea de reprezentant de la o altă persoană pentru a vinde

219

Page 220: Drept Civil

un autoturism. Această persoană are o dublă calitate: reprezintă în actul juridic şi pe cumpărător, şi pe vânzător.

Practica judiciară nu este uniformă în a admite sau nu existenţa contractului cu sine însuşi, deoarece există riscul promovării propriilor interese sau a intereselor uneia sau alteia din părţile pe care le reprezintă.

Într-o opinie, dacă prin contractul de mandat s-au stabilit suficiente detalii ale conţinutului actului juridic ce urmează a fi încheiat, aşa încât reprezentantul să nu poată negocia şi decide împotriva interesului celui reprezentat, actul juridic poate fi valabil.229

Într-o altă opinie, reprezentatul poate cere anularea actului pentru dol prin reticenţă sau, mai pe larg, pentru violarea de către reprezentant a obligaţiei de loialitate faţă de reprezentat.230

Reprezentarea aparentă este situaţia prevăzută de art.1557 Cod civil: „e valid aceea ce face mandatarul în numele mandantului, atât timp cât nu cunoaşte moartea lui, sau existenţa uneia din cauzele ce desfiinţează mandatul (n.a. - revocarea mandatului, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul mandantului)” şi art.1558 Cod civil: „În toate cazurile arătate în articolul precedent sunt valide contractările mandatarului cu al treilea, persoane care sunt de bună-credinţă.”

Practic, reprezentantul încheie actul juridic cu o persoană de bună-credinţă, fără să cunoască că mandatul i-a fost retras sau că mandantul a fost declarat interzis judecătoresc, insolvabil sau în faliment. Actul juridic se consideră valabil încheiat prin reprezentare, împuternicirea de a reprezenta poate lipsi sau uneori este depăşită de reprezentant.

Se disting două ipoteze:- în cazul reprezentării aparente, deşi lipseşte împuternicirea

se produc efectele unei reprezentări potrivit art.1557 Cod civil, actul juridic este valabil când terţul este de bună credinţă.

- în cazul reprezentării, fără sau cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta „actul juridic nu produce efecte faţă de persoana despre care se afirmă că este reprezentată, ci faţă de reprezentant. Actul juridic încheiat poate produce efecte faţă de reprezentat, numai dacă el îl ratifică. Este ceea ce impune art.1546 Cod civil: „Mandantul este

229 230

220

Page 221: Drept Civil

îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date. Nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit.”

Ratificarea este actul juridic unilateral încheiat de persoana reprezentată, prin care acceptă actul încheiat de reprezentant, prin depăşirea împuternicirii primite, terţul devenind astfel parte la actul juridic ratificat.

b) să existe intenţia de a reprezenta, adică să i se aducă la cunoştinţa terţului, de către reprezentant, că actul juridic se încheie prin reprezentare.

În ipoteza când reprezentantul nu îşi declină calitatea, actul juridic încheiat cu terţul va produce efectele faţă de reprezentant, care devine parte la actul juridic. Suntem în prezenţa mandatului fără reprezentare.

c) reprezentantul să exprime o voinţă valabilă, liberă şi neviciată la încheierea actului juridic. Ca urmare, reprezentantul trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu şi consimţământul dat să fie neviciat.

Efectele reprezentării

Faţă de reprezentat actul juridic încheiat prin reprezentare produce aceleaşi efecte ca şi atunci când reprezentatul ar fi încheiat personal actul cu terţul.

Faţă de terţ actul juridic încheiat prin reprezentare produc efectele oricărui act juridic, deoarece terţul este parte la act chiar dacă acesta a fost încheiat prin reprezentare.

Faţă de reprezentant, actul juridic încheiat nu produce efecte juridice, când procura a fost întocmai respectată.

Încetarea reprezentăriiReprezentarea legală încetează în următoarele situaţii:- minorul a împlinit 14 ani, dobândind astfel capacitate

restrânsă de exerciţiu;- la decesul minorului, al interzisului judecătoresc, al

reprezentantului legal;- la ridicarea interdicţiei judecătoreşti;

221

Page 222: Drept Civil

- punerea sub interdicţie a reprezentantului legal;- înlocuirea sau înlăturarea tutorelui sau a curatorului.

Reprezentarea convenţională încetează:- denunţarea (revocarea) mandatului de către mandant- renunţarea mandatarului la mandat- moartea, punerea sub interdicţie, insolvabilitatea sau

falimentul mandantului sau mandatarului

Reprezentarea frauduloasă este împrejurarea în care reprezentantul se înţelege cu terţul şi încheie actul juridic în dispreţul intereselor persoanei reprezentate.

Unii autori apreciază actul juridic astfel încheiat ca fiind lovit de nulitate.

Soluţia o apreciem corectă, deoarece actului juridic încheiat cu terţul îi lipseşte cauza morală.

222

Page 223: Drept Civil

Subcapitolul II

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Definiţia nulităţii actului juridic civil

În dreptul civil nu există o definiţie a nulităţii actului juridic civil.

În doctrină, prof.dr.docent Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch au pus bazele concepţiei româneşti în termeni practici, asupra nulităţii actului juridic, concepţie ce se regăseşte consacrată şi în textele legale.

Ideile fundamentale ale concepţiei sunt următoarele:- preocuparea ca, ori de câte ori este cu putinţă, actul juridic să

fie salvat de la desfiinţare.Nu trebuie să se desfiinţeze decât ceea ce este indispensabil să

se desfiinţeze. Dacă tot ce este contrar legii nu poate să producă efecte, tot ce este în concordanţă cu legea urmează să-şi conserve valabilitatea: Finalitatea “teoriei nulităţilor” este ca prin înlăturarea nesocotirii legii, actul juridic să nu fie desfiinţat ci apărat.

- nulitatea nu mai este o calitate a actului juridic, consecinţă a ideii că actul juridic este ca un organism, ci o sancţiune de drept civil. Nulitatea ca sancţiune intervine, deoarece a fost încălcată o prevedere legală. Ea suprimă doar efectele care contrazic norma legală, rămânând neatinse celelalte efecte ce sunt în concordanţă cu legea. Nulitatea parţială este regula, excepţia fiind nulitatea totală. Ne îndepărtăm aşadar de ideea efectului distructiv al nulităţii:231

Concepţia este îmbrăţişată de legiuitorul român. În art.1 alin.3 din decretul 167/1968 privind prescripţia extinctivă, se dispune: “Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei

231

223

Page 224: Drept Civil

este nulă”. Deci, nu actul juridic în totalitatea lui este nul, ci numai clauza ilegală, o anumită parte din act.

Textul art.1008 Cod civil este un alt exemplu: “condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.” Aşadar, se desfiinţează nu convenţia în totalitate sa ci doar clauza imposibilă, imorală şi ilegală, parte a convenţiei.

Mai înainte, nulitatea actului era considerată o “stare organică” a actului juridic privit ca “un organism” şi de aceea era totală şi iremediabilă, potrivit regulii: “quod nullum est, nullum producit efectum” (“ceea ce este nul, nu produce nici un efect).

Acum, nulitatea este privită ca mijlocul juridic de restabilire a situaţiei existente înainte de încălcarea dispoziţiilor legale, generată de teza proporţionalizării efectelor în raport de cauză, nulitatea fiind de regulă parţială şi remediabilă.

Nulitatea este “sancţiunea civilă care desfiinţează (înlătură) cu efect retroactiv, efectele unui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la condiţiile sale de valabilitate”.232

În doctrină, există unanimitate în definirea nulităţii actului juridic ca fiind sancţiune civilă, formulările diferite subliniind aceleaşi particularităţi juridice ale nulităţii.

Un autor defineşte nulitatea actului juridic ca “aceea sancţiune civilă care intervine după încălcarea normei de drept, lipsind actul juridic de efectele urmărite la încheierea lui”.233

Într-o altă definiţie: ”Nulitatea este o sancţiune prin care actul juridic care nu îndeplineşte condiţiile de validitate – de fond sau de formă – impuse de normele de drept este lipsit de efectele ce contracin legii.”

Prof.dr.docent Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch întemeietorii “teoriei nulităţii” în dreptul românesc, definesc nulitatea astfel: “sancţiunea încălcării prin act juridic – încălcarea la data când actul a fost făcut – a unei dispoziţii a legii, îndreptată exclusiv împotriva acelor efecte ce ar contrazice scopul dispoziţiei legale încălcate.”234

232 233 234

224

Page 225: Drept Civil

Definiţia nulităţii actului juridic civil sintetizează trăsăturile caracteristice nulităţii:

- este o sancţiune civilă;- se aplică numai actelor juridice civile;- intervine când au fost încălcate condiţiile esenţiale de

validitate ale actului juridic civil. Orice altă încălcare a normelor juridice nu atrage sancţiunea nulităţii;

- efectele actului juridic se desfiinţează retroactiv, de la data încheierii actului, ele considerându-se că nu au existat niciodată;

- priveşte momentul încheierii actului, când s-au nesocotit prevederile legale.

2. Funcţiile nulităţii

a) funcţia preventivăActul juridic civil se încheie cu eforturi intelectuale, cheltuieli

materiale, ezitări generatoare de stres.A fi încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale privind

condiţiile de validitate şi astfel, a fi lipsit de efectele dorite de părţi, este un risc greu de acceptat. Tocmai de aceea, părţile, de regulă, diligente se pun la adăpost de efectele nedorite ale nulităţii şi preocupate de interesul care le-a determinat să încheie actul juridic, respectă condiţiile legale de validitate.

“Practic ca o sabie a lui Damocles ea (nulitatea) preîntâmpină în marea majoritate a cazurilor, prin inhibiţie pe care o exercită asupra părţilor, tentaţia de a contraveni dispoziţiilor normative la constituirea actelor juridice.”235

b) funcţia represivă constă în înlăturarea acelor efecte ale actului juridic, care au încălcat prevederile legii. Ea intervine când funcţia preventivă a fost ignorată, actul încheindu-se, totuşi, în dispreţul legii.

c) funcţia reparatorie se materializează în restabilirea situaţiei existente înainte de încheierea actului şi repararea prejudiciului eventual produs prin încălcarea dispoziţiei legale.

235

225

Page 226: Drept Civil

3. Reglementarea nulităţii

Nu există o reglementare unitară a nulităţii actului juridic civil în sensul cuprinderii instituţiei într-un capitol distinct al Codului civil. Normele juridice privind nulitatea se găsesc în cuprinsul întregului Cod civil şi în alte acte normative, izvoare ale dreptului civil. De exemplu, în Codul civil art.5: “Nu se pot deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare (acte juridice unilaterale), la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri” (n.a. - nulitatea este absolută);

Art.790: “Împărţelile pot fi desfiinţate pentru violenţă sau dol” (n.a. - nulitate relativă pentru insuficienţa consimţământului);

Art.803: în materia donaţiei şi a testamentului “substituţiile (…) sunt prohibite; orice dispoziţii prin care donatarul, eredete instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi a remite la a treia persoană, va fi nulă, chiar în privinţa donatorului, a eredetului numit sau a legatarului” (n.a. - nulitate relativă pentru că art.822 prevede: “Este nulă orice donaţie făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului.”

Art.839: “Orice clauze sau convenţii, prin care donatorul ar renunţa la revocarea donaţiunii pentru naştere de fiu, este nulă şi fără efect.”

Art.886: “Formalităţile lor care sunt supuse deosebitele testamente prin dispoziţiile prezentei secţiunii şi acelea ale secţiunii precedente se vor observa sub pedeapsă de nulitate”.

Art.953: “Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol.”

Art.961: “Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol, nu este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii în nulitate.”

Art.965 alin.2: “Nu se poate face renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nici se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune.”

Art.966: “Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect.”

226

Page 227: Drept Civil

Art.1008: “Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.”

Art.1009: “Condiţia de a nu face un lucru imposibil nu face ca obligaţia contractată sub această condiţie să fie nulă.”

Art.1010: “Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie protestativă din partea acelui ce se obligă.”

Art.1067: “Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a clauzei penale.Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligaţiei principale.”

Art.1190: “Actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii, în contra cărei legea admite acţiunea în nulitate, nu este valabil.

Art.1308: “Sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse: 1. Tutorii, ai averii celor de sub a lor tutelă; 2. Mandatarii, ai averii ce sunt însărcinaţi să vânză.”

Art.1309:”Judecătorii, membrii ministerului public şi avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze sau daune-interese.

Art.1311: “Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă.

Art.1689: “Este nulă orice stipulaţie prin care creditorul s-ar autoriza sau a-şi apropia amanetul sau a dispune de dânsul fără formalităţile sus arătate.”

Art.1712:”Este admisibilă acţiunea de nulitate, contra unei tranzacţii, pentru eroarea asupra persoanei sau obiectului în proces.”

Art.1716: “Însă tranzacţia va fi nulă, când ea nu ar cuprinde decât un singur obiect şi s-ar dovedi, din documentele în urmă descoperite, că una din părţi nu ar avea nici un drept asupra acelui obiect.”

Art.1774: “Ipoteca convenţională nu este valabilă, dacă prin actul de constituire al ipotecii, nu se specifică natura şi situaţia fiecărui imobil al debitorului, asupra căruia se consimte ipoteca creanţei.”

Art.1775: “Bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul unei ipoteci.”

227

Page 228: Drept Civil

Art.1776: “Ipoteca convenţională nu poate fi valabilă decât atunci când suma, pentru care ipoteca este constituită, va fi determinată prin act.”

Art.1897: “Un titlu anulabil, nu poate fi opus posesorul care a invocat prescripţia de 10 până la 20 de ani.”

Şi în alte acte normative întâlnim norme juridice care reglementează nulitatea. De exemplu:

- art.20 din decretul 31/1054 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice: “Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.”

- art.34 din acelaşi act normativ: “orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop (n.a. persoana juridică poate avea numai drepturile şi obligaţiile prin care se realizează scopul ei, stabilit prin actul constitutiv sau lege) este nul.

- art.31 din legea nr.18/1991, Legea fondului funciar: “Terenul atribuit (…) nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani (…) sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.”

- art.46 din acelaşi act normativ: “Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea suprafeţei, prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică. În toate cazurile de dobândire, prin acte juridice între vii, proprietatea dobânditorului nu poate depăşi 10 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.” etc.

4. Cauzele nulităţii actului juridic civil

În legislaţia română nu sunt sistematizate şi precizate limitativ cauzele nulităţii actului juridic.

Una din trăsăturile caracteristice nulităţii precizată în definiţia acesteia este că intervine când au fost încălcate condiţiile esenţiale de validitate ale actului juridic civil, în momentul încheierii.

Condiţiile esenţiale pentru validitatea actului juridic sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză ilicită.

Doctrina juridică, în consideraţia premiselor expuse, apreciază ca fiind cauzele nulităţii actului juridic următoarele: (din considerente

228

Page 229: Drept Civil

didactice vor fi prezentate pentru nulitatea absolută şi nulitatea relativă).

Nulitatea absolută Nulitatea relativăLipsa capacităţii de a face, de a încheia actul juridic

Existenţa capacităţii, dar insufi-cienţa ei, deoarece este restrânsă

Lipsa consimţământului la înche-ierea actului juridic

Existenţa consimţământului, dar viciat prin eroare, dol, violenţă sau leziune

Lipsa obiectului actului juridic Existenţa obiectului, dar acesta are un caracter ilicit sau imoral (inexistenţa obiectului atrage nulitatea absolută)

Lipsa cauzei convenţiei sau cauza este ilicită sau imorală

Existenţa cauzei, dar ea este falsă sau imaginară partea fiind în eroare asupra cauzei

Nerespectarea formei actului juridic, cerută ad validitatem

Nesocotirea principiului libertăţii contractuale prin încheierea ac-tului juridic peste limitele acestei libertăţi (încălcarea normelor im-perative, ordinea publică şi bunele moravuri)Lipsa ori nevalabilitatea autori-zaţiei administrativeFrauda legii sau fraudarea inte-reselor unui terţ

Uneori legea nu precizează felul nulităţii. Interpretul are obligaţia să stabilească felul nulităţii potrivit criteriului naturii interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată: interes public, obştesc, general, în cazul nulităţii absolute sau interes personal, individual, în cazul nulităţii relative.

229

Page 230: Drept Civil

În doctrină şi jurisprudenţă, în unele cazuri, nu există unanimitate în a califica nulitatea ca fiind absolută sau relativă.

5. Clasificarea nulităţilor

După natura interesului apărat prin norma juridică încălcată şi regimul juridic aplicabil: nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Nulitatea absolută este sancţiunea civilă luată împotriva actului juridic, la încheierea căruia s-au nesocotit norme legale ce protejează un interes general, obştesc: norme juridice imperative.

Nulitatea absolută intervine în două categorii de ipoteze:a) ipoteze strâns legate de condiţiile esenţiale de validitate

ale actului juridic:- lipseşte capacitatea. Se impune precizarea: “lipseşte

capacitatea de folosinţă”. Este situaţia:• persoanei fizice ce nu a fost concepută sau concepută fiind

nu s-a născut vie; • persoanei juridice nelegal constituite; • persoanei juridice ce încheie acte juridice prin încălcarea

principiului specialităţii capacităţii de folosinţă (art.34 Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice: “orice act care nu este făcut în vederea realizării acestui scop (n.a. - persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut) este nul”;

• persoanelor fizice, numai când este vorba de o incapacitate specială, pentru ocrotirea unui interes general, obştesc (în anumite împrejurări, persoanei fizice, deşi cu deplină capacitate de exerciţiu, i se interzic exercitarea unor drepturi, pentru protejarea unui interes general). De exemplu, interesul general este protejat când i se interzice minorului de 16 ani ca prin testament să dispună în favoarea tutorelui său, sau la 18 ani să facă acelaşi lucru, mai înainte ca socotelile definitive ale tutelei să fi fost încheiate – art.809 Cod civil; se apără interesul obştesc atunci când sunt interzise medicilor, farmaciştilor şi preoţilor, care au tratat pe o persoană de boala din care a murit, să primească donaţii sau să se bucure de testamentul încheiat de persoana îngrijită – art.80 Cod civil; asemenea tot în interesul general, persoanele juridice, nu pot accepta donaţii decât cu încuviinţarea

230

Page 231: Drept Civil

organului tutelar competent – art.811 Cod civil; pentru a proteja un interes general judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari (dobânditori) de drepturi litigioase care sunt de competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiile lor, art.1309 Cod civil).

- lipseşte consimţământul, ca de exemplu, eroarea obstacol (error in negatio şi error in corpore). Această cauză de nulitate absolută, este acceptată în doctrina şi practica judiciară “Lipsa cu desăvârşire a consimţământului face ca actul astfel înfiinţat să fie sancţionat cu nulitatea absolută.”236 )

Într-o propunere, de lege ferenda, ar trebui consacrată, în acest caz, nulitatea relativă (preponderent fiind interesul individual, personal iar nu cel general, obştesc) apreciază un autor consacrat de drept civil. 237)

- lipseşte obiectul- lipseşte cauza sau cauza este ilicită sau imorală. O

precizare: în următoarele două ipoteze privitoare la cauză, actul juridic este lovit de nulitatea relativă: cauza lipseşte pentru că persoana este lipsită de discernământ; cauza este falsă ca urmare a erorii asupra scopului mediat sau imediat.

b) alte ipoteze, unanim acceptate în doctrină- nerespectarea formei cerută ad validitatem- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative- încălcarea unor dispoziţii legale imperative de ordine publică

sau bunele moravuri (reguli de convieţuire socială)- frauda legii. Constă în folosirea anumitor dispoziţii legale în

mod viclean la încheierea actului juridic, în scopul de a încălca alte dispoziţii legale imperative. De exemplu, părţile încheie un contract de vânzare-cumpărare a unei arme şi în acest scop fac trimitere la prevederile Codului civil, nesocotind cu rea credinţă prevederile imperative din textul art.58 din Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc, prin care cumpărătorul este obligat să deţină autorizaţie administrativă de port armă.

Regimul juridic al nulităţii absolute

236 237

231

Page 232: Drept Civil

Regulile juridice aplicabile nulităţii absolute sunt:a) nulitatea absolută poate fi invocată (cerută) de orice

persoană interesată. Persoanele interesate să invoce nulitatea absolută pot fi:1. părţile actului juridic2. avânzii-cauză ai părţilor3. persoane străine de act, dar care au un interes propriu (de

exemplu, un nepot faţă de actul de donaţie încheiat de unchi cu nerespectarea formei ad validitatem, prin care a donat un autoturism, unui alt nepot).

4. instanţa de judecată din oficiu. Instanţa de judecată, fiind sesizată de partea interesată, cu un litigiu în legătură cu executarea unui act juridic, poate refuza părţii pretenţia invovată, pe considerentul că actul juridic este nul absolut. Atenţie!, instanţa nu poate anula actul decât atunci când acest lucru îi este cerut în mod expres, nu o poate face din iniţiativă proprie. Acesta este sensul sintagmei „din oficiu”.

5. procuror6. alte organe prevăzute de lege.Nulitatea absolută prevăzută în textul art.32 alin.1 din Legea

nr.18/1991 privind fondul funciar: “poate fi invocată de primar, prefect, procuror şi de alte persoane care justifică un interes legitim.”

b) acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă. Persoanele interesate se pot adresa oricând instanţei de judecată pentru a cere anularea unui act juridic lovit de nulitate absolută. În art.2 din Decretul nr.167/1958: “Nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.”

Cu privire la explicaţia dată acestei reguli, în literatura şi practica juridică s-au exprimat opinii diferite.

Un autor explică imprescriptibilitatea nulităţii absolute pe temeiul caracterului constatator al acţiunii prin care se cere nulitatea absolută. Instanţa constată nulitatea absolută, faptul că actul juridic nu a luat fiinţă din momentul încheierii lui, ab initio.237

237

232

Page 233: Drept Civil

Această explicaţie a fost însuşită şi de suprema noastră instanţă.238

Într-o altă opinie, imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută are temeiul în caracterul nepatrimonial al acţiunii în nulitate. “ (…) nulitatea se produce pentru că, prin încălcarea dispoziţiei legale, se ajunge la efecte care contrazic scopului dispoziţiei legale încălcate. Nulitatea este edictată în considerarea acestor efecte, nu se pune în general, problema de a se examina consecinţele patrimoniale. Va exista nulitate în general, indiferent dacă se va dovedi sau nu un prejudiciu.”239

Într-o altă opinie, imprescriptibilitatea nulităţii absolute are fundamentul în corelaţia dintre nulitatea absolută şi prescripţia extinctivă: ambele ocrotesc un interes general. De aceea, este inoportun a se subordona instituţia nulităţii absolute, instituţiei prescripţiei extinctive, prin sintagma – imprescriptibilitatea nulităţii absolute. S-a apreciat că: prescripţia extinctivă este chiar mijlocul juridic prin care se realizează această caracteristică a nulităţii absolute, care este în fapt o excepţie a prescripţiei extinctive. Aşadar, între cele două instituţii există corelaţii ce nu pot fi nesocotite.240

Un autor, căruia ne raliem, explică imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută, prin caracterul interesului ocrotit de această instituţie: interesul general, obştesc trebuie ocrotit în fiecare moment, oricând.241 De altfel, analizând teoriile expuse se poate concluziona că interesul general este prezent în fiecare din acestea: diferenţa în stabilirea existenţei nulităţii absolute şi relative stă în interesul ocrotit; la nulitatea absolută interesul general determină constatarea nulităţii absolute din oficiu pentru că nu se poate cere desfiinţarea unui act care, prin efectul legii, nu există, pe când la nulitatea relativă pentru că nu există un interes general, părţile sunt libere să ceară sau nu constatarea existenţei nulităţii relative, mai mult să o ignore şi chiar să execute un act nul relativ.

Apoi, interesul general uneşte instituţia nulităţii absolute şi cea a prescripţiei extinctive. Şi, în sfârşit, caracterul nepatrimonial al

238 239 240 241

233

Page 234: Drept Civil

acţiunii în nulitate absolută trimite la interesul general, în ideea impunerii nulităţii absolute faţă de toţi ceilalţi.

c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarePrin confirmare, înţelegem posibilitatea celor chemaţi să

invoce nulitatea absolută, să renunţe la acest drept. Ori, interesul general ocrotit prin dispoziţia legală încălcată impune regula conform căreia, persoanele îndreptăţite să ceară nulitatea absolută, nu o pot acoperi prin confirmare (le este interzis să accepte actul juridic nul absolut).

Justificarea acestei reguli juridice o găsim în natura obştească a interesului ocrotit de norma juridică încălcată la încheierea actului juridic.

Într-o opinie se adaugă: “cercul larg de persoane având vocaţia de a declara acţiunea în nulitate absolută, care ar trebui să fie chemate să confirme actul, ceea ce ar fi imposibil.”242

Apreciem că acest al doilea fundament este practic, o consecinţă a primului fundament – interesul general, obştesc.

Cu excepţia regulii imprescriptibilităţii acţiunii în constatare a nulităţii absolute consacrată legislativ, celelalte două reguli au aplicaţii practice în textele Codului civil. Regula privind imposi-bilitatea confirmării actului juridic nul absolut este aplicată în materia donaţiilor; art.1168 Cod civil: “donatorul nu poate repara, prin nici un act confirmativ, viciurile unei donaţiuni între vii nulă în privinţa formei: ea trebuie să se refacă cu formele legiuite.”

Excepţiile la regula potrivit căreia nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, sunt anumite situaţii, expres prevăzute de lege, când actul juridic civil încheiat deşi nul absolut, va produce efectele unui act juridic valabil încheiat.

a) art.20 Codul familiei: “căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată.”

Actul căsătoriei – nul absolut, deoarece lipseşte capacitatea de folosinţă (dreptul de a te căsători nu poate fi încheiat prin reprezentant

242

234

Page 235: Drept Civil

legal) este totuşi valabil, dacă până la pronunţarea nulităţii de către instanţă condiţia se îndeplineşte.

b) art.1167 alin.3 Cod civil: “confirmarea sau ratificarea sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare, (n.a.: este o confirmare făcută de moştenitorii sau reprezentanţii donatorului după moartea acestuia),atât în privinţa viciilor de formă cât şi în privinţa oricărei alte excepţii (n.a. - actul de donaţie este nul absolut când nu se încheie în formă autentică).

Astfel, donaţia nulă absolut pentru lipsa formei autentice, produce efectele unui act juridic valabil încheiat când este confirmată de moştenitorii sau reprezentanţii donatorului, singuri interesaţi ca donaţia să nu producă efecte deoarece le afectează patrimoniul.

c) deşi textul de lege nu o prevede, această excepţie este admisă de doctrină şi practică, fiind o extrapolare a primei excepţii; este posibilă confirmarea unui act juridic nul absolut, dacă până la constatarea nulităţii absolute de către instanţa de judecată condiţia cerută se îndeplineşte.

Confirmarea actului juridic nul absolut în cazurile excepţionale în care este posibilă, produce efecte juridice retroactive, de la data încheierii actului.

Nulitatea relativă este sancţiunea civilă aplicată actului juridic civil la încheierea căruia nu se respectă norme juridice care ocrotesc un interes particular, personal, individual.

Precizare: nulitatea relativă în comparaţie cu nulitatea absolută nu produce efecte mai blânde.

Asemănarea nulităţii absolute şi a nulităţii relative constă în faptul că ambele produc acelaşi rezultat: lipsesc actul juridic de acele efecte ce încalcă prevederile legale referitoare la condiţiile de valabilitate necesare în momentul încheierii actului.

Deosebirea între ele constă în izvorul lor şi regimul juridic (regulile juridice) aplicabile fiecăreia.

Nulitatea absolută izvorăşte din nesocotirea unui interes general, nulitatea relativă din nesocotirea unui interes personal, individual.

Sub aspectul terminologiei prin care sunt desemnate cele două nulităţi în practică, doctrină şi legislaţie, noţiunile sunt distincte.

235

Page 236: Drept Civil

Astfel:- pentru nulitatea absolută se folosesc termenii: “nul”, “nul de

drept”, “nul de plin drept”, “nulitate absolută”- pentru nulitate relativă se folosesc termenii: “anulabil”,

“actul poate fi anulat” sau “anulabilitate”.

Cauzele nulităţii relative sunt privitoare la:a) Condiţiile esenţiale de validitate ale actului juridic:- cu privire la capacitate: - lipseşte capacitatea de exerciţiu (este situaţia actelor juridice

încheiate de minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti);- capacitatea de exerciţiu este restrânsă şi actul juridic se

încheie fără încuviinţarea ocrotitorului legal, sau este lezionar, sau a fost încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare;

- la persoana juridică, organele sale au încheiat actul juridic în lipsa sau depăşirea mandatului;

- cu privire la consimţământ; consimţământul a fost viciat prin eroare, dol, violenţă sau leziune.

- cu privire la obiect: întotdeauna nerespectarea acestei condiţii de validitate atrage nulitatea absolută

- cu privire la cauză: cauza este falsă sau imaginară, partea fiind în eroare asupra cauzei.

b) alte ipoteze acceptate în doctrină- lipseşte discernământul uneia din părţi în momentul

încheierii actului juridic- când s-au încălcat normele juridice prin care s-au stabilit

incapacităţi speciale de folosinţă (interdicţii) prevăzute pentru ocrotirea unor interese personale, individuale. De exemplu, interdicţia vânzării între soţi – art.1307 Cod civil: “vânzarea nu se poate face între soţi”; nerespectarea dreptului de preemţiune – art.14 din legea nr.58/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;

Regimul juridic al nulităţii relativeUrmătoarele juridice se aplică nulităţii relative:a) nulitatea relativă poate fi invocată, de regulă, numai de

persoana ocrotită de dispoziţia legală încălcată, şi anume:

236

Page 237: Drept Civil

- părţile actului juridic personal sau prin reprezentant. Credem că, cel puţin din punct de vedere didactic, următoarele ipoteze sunt lămuritoare.

Într-o ipoteză, partea la actul juridic invocă lipsa discernământului în momentul încheierii actului, ca urmare a unei stări de beţie involuntară, a unei stări de hipnoză când consimţământul a fost afectat.

Într-o altă ipoteză, partea la actul juridic este minorul însuşi (între 14-18 ani) care l-a încheiat singur şi acesta are caracter lezionar. El poate invoca singur nulitatea relativă, dar cu încuviinţarea părintelui sau tutorelui.

Într-o altă situaţie, partea la actul juridic este minorul lipsit de capacitate de exerciţiu care a încheiat totuşi singur un act juridic civil. El va cere anularea actului juridic numai prin reprezentantul său legal.

- terţi la actul juridic când norma juridică încălcată la încheierea actului juridic le ocroteşte interesele. De exemplu, titularul dreptului la preemţiune (coproprietarul, vecinii) faţă de actul de vânzare-cumpărare a unui teren agricol situat în extravilan; succesorii părţii ocrotite de norma juridică încălcată la încheierea actului juridic, cu excepţia cazurilor când dreptul la acţiune este intuitu personae; creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunilor oblice, în afara acelora strict personale; procurorul, cu excepţia actelor strict personale (art.45 Cod pr. Civilă). El este apărătorul legii şi în această calitate poate invoca nulitatea relativă.

- reprezentantul legal al persoanei, parte la contract, lipsită de capacitate de exerciţiu. Este persoana care a încheiat actul juridic pentru incapabil (părinte sau tutore).

- autoritatea tutelară, pentru actele juridice încheiate de tutore pentru incapabil.

Reprezentantul legal al minorului care are capacitate de exerciţiu restrânsă, în nume propriu, poate invoca nulitatea relativă?

Legea tace.Într-o soluţie, în şirul persoanelor care pot invoca nulitatea

relativă, reprezentantul minorului între 14-18 ani lipseşte. În această ipoteză, minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, exercită personal

237

Page 238: Drept Civil

acţiunea în nulitate relativă, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal.242

Într-o opinie contrară, pe care ne-o însuşim, nulitatea relativă poate fi invocată şi de reprezentantul legal atunci când persoana al cărui interes a fost nesocotit (…) are capacitate de exerciţiu restrânsă.”243

În sprijinul acestui punct de vedere se aduc două argumente: “interpretarea extensivă şi teleologică (scopul urmărit de legiuitor pentru elaborarea normei juridice) a art.9 alin.2 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul că, dacă prescripţia curge numai de la data când ocrotitorul legal cunoaşte cauza de nulitate, înseamnă, implicit, că acesta o poate şi invoca, fiindcă altfel nu s-ar mai atinge scopul legii de a asigura o protecţie reală celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar, pe de altă parte, cerinţa cunoaşterii de către ocrotitorul legal a cauzei de nulitate relativă ar fi în mare măsură inutilă.”244

Credem că dreptul reprezentantului legal al minorului între 14-18 ani de a invoca nulitatea relativă este prevăzut în art.9 alin.2 din Decretul nr.167/1958: “În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării (…)”. Astfel, apreciem că textul acestui articol se constituie în argumente în sprijinul opiniei noastre.

a) în formularea “în celelalte cazuri de anulare” se include, în opinie majoritară şi cauză de anulare ce priveşte încheierea actului singur de minorul de 14-18 ani (capacitate restrânsă de exerciţiu), fără încuviinţarea ocrotitorului legal, sau fără încuviinţarea acestuia şi fără încuviinţarea autorităţii tutelare (pentru actele juridice de dispoziţie).

b) legiuitorul prin sintagma “reprezentantul său legal” nu face nici o referire după cum acesta reprezintă o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau o persoană cu o capacitate restrânsă de exerciţiu.

242 243 244

238

Page 239: Drept Civil

c) Mai mult, credem că legiuitorul a dorit să se refere expresis verbis la reprezentantul legal al persoanei cu o capacitate restrânsă de exerciţiu, atunci când a folosit expresia: “persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele”. În art.9 alin.2 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice se precizează: ”Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.”

Nulitatea relativă a actului juridic încheiat prin nesocotirea legii privind condiţiile de validitate, nu poate fi cerută de persoana capabilă ce a contractat cu o persoană incapabilă. Este dispoziţia expresă din art. 952 Cod civil: „Persoanele capabile de a se obliga, nu pot impune incapabilului sau interzisului incapacitatea lor”. De exemplu, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul constată că a vândut televizorul unei persoane de 17 ani. În acest caz, el nu poate cere nulitatea relativă a contractului, sub pretextul incapacităţii cocontractantului. Nulitatea relativă o poate invoca numai incapabilii, pentru ca interesul lui este ocrotit prin norma juridică încălcată.

b) nulitatea relativă este prescriptibilăPersoana îndreptăţită poate exercita acţiunea în nulitate

relativă în limita termenului general de prescripţie de 3 ani, când legea nu prevede un termen mai scurt. De exemplu, în art.28 alin.2 Codul familiei, se prevede: “anularea căsătoriei (…) poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a violenţei.”

Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie al acţiunii în nulitate relativă, este potrivit art.9 din Decretul 167/1968 privitor la prescripţia extinctivă: “prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când acesta a încetat”.

În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.”

Invocarea nulităţii relative se poate face şi pe cale de excepţie. Decretul 167/1958 nu reglementează invocarea nulităţii relative pe

239

Page 240: Drept Civil

cale de excepţie.În doctrină, o parte din autori consideră imprescriptibilă

anularea unui act juridic pe cale de excepţie: “nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de excepţie, oricând, întrucât numai dreptul la acţiune se stinge.”245 Autorul menţionează unul din argumentele în favoarea imprescriptibilităţii excepţiei: prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune (art.1 Decretul 167/1958: “dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de de lege.”). Un alt argument: când legiuitorul a înţeles să considere invocarea nulităţii pe cale de excepţie ca fiind imprescriptibilă, a făcut-o expres în cazul nulităţii absolute; în art.2 Decretul 167/1958 se dispune: “Nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.”246

Majoritatea autorilor la care ne raliem, 247apreciază ca fiind supusă prescripţiei invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie.

Următoarele argumente sunt lămuritoare:- scopul prescripţiei extinctive este unul şi acelaşi fie în cazul

nulităţii absolute, fie în cazul nulităţii relative,să nu planeze incertitudinea, îndoiala asupra existenţei unui drept civil subiectiv şi a unei obligaţii civile corelative care nu se exercită şi nu se execută. Sub acest aspect, nu se justifică tratamentul juridic diferit aplicabil mijlocului procedural de realizare a prescripţiei extinctive: acţiunea sau excepţia prin care se invocă nulitatea relativă;

- instituţia nulităţii, în general se disociază de consecinţele patrimoniale care se pot sau nu produce. Actul juridic lovit de nulitate relativă, poate da naştere unor pretenţii patrimoniale, întotdeauna prescriptibile. Aşa stând lucrurile, a considera excepţia ca fiind imprescriptibilă, înseamnă a lipsi nulitatea relativă, de perspectiva realizării unor satisfacţii patrimoniale, prescriptibile.

c) nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare

245 246 247

240

Page 241: Drept Civil

Confirmarea este actul juridic unilateral (act confirmativ) încheiat de persoanele îndreptăţite să invoce nulitatea relativă, prin care se renunţă la dreptul de a cere în instanţă anularea actului juridic.

Fiind act juridic, confirmarea trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale de validitate ale actului civil, precum şi următoarele condiţii speciale:

- se încheie de persoana îndreptăţită să ceară nulitatea relativă;- a dispărut cauza nulităţii relative, actul confirmat devenind

astfel valabil încheiat;- persoana îndreptăţită să confirme actul anulabil să ştie că

actul putea fi declarat de instanţă, anulabil şi să dorească menţinerea lui.

Aceste condiţii sunt prevăzute în dispoziţiile art.1190 Cod civil: “actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii în contra căreia legea admite acţiunea în nulitate nu este valabil decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când fac menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiează aceea acţiune.”

Confirmarea poate fi expresă sau tacită. Confirmarea expresă se face printr-un înscris (act

confirmativ) care trebuie să îndeplinească condiţiile generale şi speciale de mai sus. Conţinutul înscrisului de confirmare cuprinde elementele esenţiale ale noului act juridic (obiectul, cauza şi natura obligaţiei), cauza nulităţii, precum şi intenţia de a renunţa la acţiunea în anulare.

Actul confirmativ ce nu conţine aceste clauze, nu poate face dovada confirmării nulităţii relative, dar poate fi completat cu martori sau prezumţii pentru a dovedi confirmarea actului nul relativ. În acest caz, actul confirmativ are valoarea unui început de dovadă scrisă.

Confirmarea tacită se deduce din actele de executare voluntară a obiectului actului juridic nul relativ. Prof.dr.docent Tudor Popescu-Brăila precizează: “Dar executarea contractului nu este suficientă prin ea însăşi, pentru a învedera confirmarea contractului, ci trebuie ca aceasta să se fi făcut în cunoştinţă de cauză de nulitate şi cu intenţia de a ratifica, fapt ce trebuie dovedite, deoarece confirmarea nu se poate prezuma.”248

248

241

Page 242: Drept Civil

Este tot o confirmare tacită şi neinvocarea nulităţii relative în termenul legal de prescripţie a acţiunii în anulare.249

Într-o opinie contrară, neinvocarea nulităţii relative în termenul legal de prescripţie a acţiunii în anulare, nu constituie o confirmare, ci cel mult o prezumţie simplă de confirmare tacită.250

Confirmarea actului juridic anulabil are ca efect validarea lui retroactivă: actul va produce efecte de la data încheierii ca şi cum ar fi fost valabil, încheiat.

c) Sinteză privind regimul juridic al nulităţii absolute şi nulităţii relative

Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu există deosebiri sub aspectul efectelor: în ambele cazuri, actul juridic civil încheiat fără respectarea normelor juridice privitoare la condiţiile de validitate este lovit de nulitate.

Deosebirile constau în regimul juridic diferit aplicabil nulităţii absolute şi nulităţii relative.

Nulitatea absolută Nulitatea relativă

Cine poate invoca nulitatea?- poate fi invocată de orice persoană interesată, de instanţa de judecată din oficiu

- o poate invoca numai persoana a cărui interes a fost încălcat la încheierea actului

În cât timp persoana îndreptăţită poate invoca nulitatea? (Se prescrie sau nu acţiunea de nulitate?)- este imprescriptibilă - este prescriptibilă

Poate sau nu fi acoperită prin confirmare?- nu, numai în cazurile expres prevăzute de lege

- da, în mod expres sau tacit

249 250

242

Page 243: Drept Civil

Cine stabileşte nulitatea?

- legea, chiar în momentul încheierii actului; operează în puterea legii instanţa de judecată constată existenţa nulităţii

- instanţa de judecată apreciază şi hotăreşte desfiinţarea actului juridic civil

d) După întinderea efectelor produse de nulitate se disting: nulitatea totală şi nulitatea parţială.

Nulitatea totală: desfiinţează în întregime actul juridic încheiat. Acesta nu mai produce nici un efect juridic. De exemplu, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a terenului, neîncheiat în formă autentică.

Nulitatea parţială: desfiinţează o parte a efectelor actului juridic civil şi anume efectele acelor clauze ce contravin legii. Celelalte clauze rămase valabile produc efectele stabilite de părţi la încheierea actului.

Nulitatea parţială este regula, nulitatea totală este excepţia.Nulitatea parţială este consacrată legislativ în art.1 din

Decretul 167/1958 unde se dispune: “orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă.”, şi art.1008 Cod civil: ”condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.”

Problema nulităţii parţiale se pune numai în actele juridice în cuprinsul cărora sunt mai multe clauze, ce produc efecte diferite (contracte-complexe). În practica judiciară cazurile de nulitate parţială sunt puţin numeroase. De exemplu, testamentul este un act juridic complex ce poate fi alcătuit din următoarele acte juridice: legatul testamentar pentru nepot, legatul testamentar pentru un vecin (prin testament se lasă moştenire un bun, unei persoane) actul juridic unilateral de recunoaştere a filiaţiei faţă de un copil născut din afara căsătoriei. Legatul în favoarea vecinului poate fi nul, când vecinul este medicul care l-a tratat în boala din care moare testatorul (art.810).

Uneori se apreciază că într-un anumit sens – este parţială şi:- nulitatea actelor cu executare succesivă, care operează

pentru viitor, menţinând efectele produse în trecut;

243

Page 244: Drept Civil

- nulitatea căsătoriei pretative, ale cărei efecte se menţin, până la pronunţare, faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei, ignorând cauza nulităţii;

- nulitatea oricărei căsătorii, ale căror efecte se menţin faţă de copii rezultaţi din căsătorie (în sensul că ei îşi păstrează situaţia juridică de copii din căsătorie, deşi aceasta este desfiinţată – în privinţa soţilor – cu efect retroactiv)251

Nulitatea parţială lipseşte în următoarele împrejurări:- între două sau mai multe acte juridice aflate în strânsă

legătură şi se anulează numai unul. În exemplul cu testamentul, legatul în favoarea vecinului (medicul) este lovit de nulitate totală, dar testamentul nu este lovit de nulitate parţială;

- actul lovit de nulitate este validat prin confirmare;- actul lovit de nulitate absolută, devine valabil ulterior,

deoarece s-a îndeplinit cerinţa legală încălcată în momentul încheierii actului;

- actul juridic încheiat ad probationem este în întregime lovit de nulitate, în schimb acelaşi act în sensul de negotium este valabil.

Concluzie: nulitatea parţială priveşte numai clauzele din actul juridic şi nu actul juridic în totalitatea sa.

e) După cum legea prevede sau nu expresis verbis nulitatea, distingem: nulitatea expresă (textulă, explicită) şi nulitatea virtuală (tacită, implicită).

Nulitatea expresă (textuală, explicită) – este nulitate, pe care legea o prevede expres, textual.

Nulitatea virtuală (tacită, implicită) – este nulitatea neprevăzută expres, textual, dar care se deduce neîndoielnic din caracterul imperativ al normei juridice încălcate.

Exemplu de nulitate expresă: art.30 Codul familiei: “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă.”

251

244

Page 245: Drept Civil

Exemplu de nulitate tacită: art.813 Cod civil: “toate donaţiile se fac prin act autentic”; art.806 Cod civil: “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune (n.a.: încheia contracte de donaţie) nici într-un fel.”

f) După modul cum operează, se disting: nulitatea de drept şi nulitatea judiciară.

Nulitatea de drept, este nulitatea care loveşte actul de plin drept, în puterea legii – ope legis. Instanţa de judecată este chemată de părţi să o constate. De regulă, nulităţile absolute sunt nulităţi de drept.

Nulitatea judiciară, este nulitatea care operează numai prin intervenţia instanţei, sesizată de părţile în litigiu. De regulă, nulităţile relative se constată de instanţa de judecată.252

Într-o lucrare, nulitatea de drept ar fi aceea care nu implică intervenţia organelor de jurisdicţie, întrucât ar avea caracter evident şi s-ar impune astfel părţilor prin propria lor apreciere.253

Într-o opinie la care anchiesăm, se pune la îndoială această clasificare “care crează impresia că ar putea exista nulităţi independent de vreo hotărâre jurisdicţională sau de înţelegerea părţilor.254 Într-adevăr, părţile sunt libere, şi în cazul nulităţii de drept, să convină, când constată neîndeplinirea condiţiilor ad validitatem, să desfiinţeze actul şi să-şi restituie reciproc, prestaţiile eventual făcute. Numai în caz de litigiu se apelează instanţa de judecată, care fie constată, fie pronunţă nulitatea actului.

După felul condiţiei de validitate nerespectate la încheierea actului juridic, nulităţile sunt de fond şi de formă.

Nulitatea de fond, intervine când a fost încălcată o normă juridică ce instituie o condiţie de fond a actului juridic (capacitate, consimţământ, obiect, cauză).

Nulitatea de formă, intervine în cazul încălcării unei condiţii de validitate privind forma actului juridic (ad validitatem).

6. Efectele nulităţii actului juridic civil

252 253 254

245

Page 246: Drept Civil

A) NOŢIUNEA DE EFECTE ALE NULITĂŢII ACTULUI JURIDIC CIVIL

Prin efecte ale nulităţii înţelegem consecinţele, urmările ce se produc ca urmare a încheierii actului cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de validitate privite sub trei aspecte:

• din punct de vedere al existenţei actului juridic; • sub aspectul prestaţiilor eventual executate de părţi între

momentul încheierii actului şi cel al constatării sau pronunţării nulităţii de către instanţă

• din punct de vedere al valabilităţii actelor juridice încheiate de părţi cu terţii, în baza actului anulat.

Din punct de vedere al existenţei actului juridic, efectul nulităţii este acela de a desfiinţa de regulă, în parte actul juridic, în sensul de a-l lipsi, în parte de acele efecte convenite de părţi, care nesocotesc dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului.

Prin excepţie, actul juridic poate fi desfiinţat şi în totalitatea sa.

Din punct de vedere al prestaţiilor executate de părţi, între momentul încheierii actului şi momentul nulităţii acestuia, efectul nulităţii constă în restituirea reciprocă a acestora între părţi. Se consideră că actul juridic neexistând niciodată, părţile trebuie să revină la situaţia existentă în momentul încheierii actului juridic.

Din punct de vedere al valabilităţii actelor juridice încheiate de părţi cu terţii, în baza actului anulat, efectul nulităţii constă în desfiinţarea acestora deoarece nimeni nu poate da mai mult decât are.

Cele trei aspecte ale efectelor nulităţii actului juridic civil, sunt guvernate în ordine de: principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului juridic (restitutio in integrum) şi principiul desfiinţării (anulării) actului juridic subsecvent ca urmare a anulării actului juridic iniţial (primar).

246

Page 247: Drept Civil

Între aceste principii există o relaţie de determinare reciprocă, în sensul că nu poate exista principiul restitutio in integrum fără să existe principiul retroactivităţii sau principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente este consecinţa existenţei principiului repunerii părţilor în situaţia existentă anterior încheierii actului.

Asemenea, principiul retroactivităţii este izvorul celorlalte două principii.

B) PRINCIPIUL RETROACTIVITĂŢII EFECTELOR NULITĂŢII

Principiul nu are consacrare legislativă.Principiul instituie regula generală potrivit căreia nulitatea

desfiinţează actul juridic încheiat cu nesocotirea condiţiilor de validitate prevăzute de lege, din chiar momentul încheierii. Efectele juridice eventual produse până în momentul nulităţii se desfiinţează retroactiv, ca şi cum actul nu s-ar fi încheiat.

Astfel, se asigură restabilirea ordinii de drept, încălcate prin încheierea actului în dispreţul legii.

Excepţiile de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii sunt acele împrejurări în care actul deşi nul, produce, până la data nulităţii, efectele unui act valabil încheiat, în consideraţia unor alte principii de drept.

În aceste împrejurări, actul produce efecte pentru trecut (ex tunc, de la încheierea actului până la intervenţia nulităţii) şi nu va mai produce efecte pentru viitor (ex nunc).

- cazul căsătoriei putative (este căsătoria nulă în care unul din soţi a fost de bună credinţă la încheierea ei). Căsătoria deşi nulă produce efecte ca şi cum ar fi fost valabil încheiată până la data nulităţii faţă de soţul de bună credinţă. Numai pentru viitor căsătoria produce efecte şi se va desfiinţa şi pentru soţul de bună-credinţă.

Se are în vedere ocrotirea principiului bunei-credinţe. În art.23 alin.1 Codul familiei se dispune: “soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.”

- cazul adopţiunii. Adopţiunea încheiată fără consimţământul părinţilor fireşti ai copilului adoptat este lovită de nulitate absolută. În consecinţă, actul juridic al adopţiunii se desfiinţează retroactiv de la

247

Page 248: Drept Civil

data încheierii lui. Cu toate acestea, adopţiunea va putea fi desfăcută, cu efecte numai pentru viitor, când este în interesul minorului să se reîntoarcă la părinţii săi fireşti (art.22 din O.U. a Guvernului nr.25/1997).

- contractele sinalagmatice cu executare succesivă în timp în ipoteza rezilieri, se desfac numai pentru viitor. Prestaţiile deja efectuate, fiind ireversibile nu mai pot fi restituite. De exemplu contractul de locaţiune (închirierea unui bun) nu poate fi desfiinţat pentru trecut deoarece locatarul s-a folosit de bunul închiriat – prestaţie obiectivă, ireversibilă, imposibil de restituit.

- posesorul de bună-credinţă păstrează fructele culese, produse de un bun, ce constituie obiectul exterior, derivat al actului juridic, până la data nulităţii actului, deşi va trebui să restituie bunul. De exemplu cumpărătorul unui televizor, îl închiriază şi obţine o sumă de bani. El păstrează suma dobândită, în ipoteza anulării contractului de vânzare-cumpărare a televizorului, când va restitui televizorul închiriat. În art.485 Cod civil se dispune: “Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; în cazul contrariu, el este dator a înapoia productele, împreună cu lucrul proprietarului care-l revendică.”

Sunt implicit excepţii de la principiul retroactivităţii, toate excepţiile de la principiul restituirii integrale a prestaţiilor efectuate şi principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente.

c) Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului (restitutio in integrum)

Principiul impune regula de drept ca prestaţiile executate de părţile unui act juridic nul să fie restituite, astfel încât situaţia există la încheierea actului juridic nul să fie restabilită.

Regula este o consecinţă a principiului retroactivităţii; numai prin restituirea reciprocă a prestaţiilor executate se ajunge la situaţia în care actul nu s-ar fi încheiat.

În lipsa înţelegerii părţilor cu privire la restituirea prestaţiilor, se apelează la acţiunea în restituire.

De subliniat că acţiunea în restituire are un conţinut şi regim juridic propriu, diferit de acţiunea în anulare. Astfel, ea are întotdeauna caracter patrimonial şi este întotdeauna prescriptibilă.

248

Page 249: Drept Civil

De regulă, partea interesată introduce o singură acţiune, prin care cere nulitatea actului juridic, şi după admitere şi restituirea prestaţiilor.

Nimic nu împiedică ca mai întâi, prin acţiune separată să se ceară nulitatea şi apoi printr-o nouă acţiune să se pretindă restituirea prestaţiilor.

Cu privire la fundamentul juridic al acţiunii în restituire, în doctrină s-au exprimat opinii diferite.

Într-o opinie, se admite că acţiunea în restituire este fundamentală pe îmbogăţirea fără justă cauză, deoarece prin desfiinţarea actului juridic dispare temeiul juridic al executării prestaţiilor.255

Într-o altă opinie, în cazul contractelor sinalagmatice când ambele părţi şi-au executat prestaţiile înainte de anularea acestuia, nu ar mai fi îndeplinite condiţiile materiale ale intentării acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justa cauză (actio in rem verso), nemaiputându-se vorbi despre mărirea unui patrimoniu şi micşorarea altui patrimoniu; mai degrabă, este vorba, de o plată nedatorată întrucât obligaţia fiecăreia dintre părţile contractului sinalagmatic (desfiinţat retroactiv) apare ca şi când nu ar fi existat vreodată.256

În doctrină, s-a exprimat şi opinia conform căreia acţiunea în restituire are fundamentul în actul juridic nul. Dacă principiul fundamental care guvernează efectele nulităţii este retroactivitatea, iar dacă principiul restabilirii situaţiei anterioare este o consecinţă a retroactivităţii, ni se pare firesc ca acţiunea care dă viaţă acestui principiu să fie întemeiată pe actul juridic nul.257

Credem că, îmbrăţişând această opinie, putem adăuga şi următorul argument; efectele nulităţii se materializează, obiectivizează şi prin restituirea prestaţiilor făcute în temeiul actului nul. Prin restitutio in integrum se simt, în concret, urmările încălcării legii referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, se percep consecinţele sancţiunii civile a nulităţii. Aşa stând lucrurile, nulitatea depăşeşte stadiul de teorie, pentru că efectul ei imediat este restitutio in integrum. A accepta alte fundamente ale acţiunii în restituire,

255 256 257

249

Page 250: Drept Civil

înseamnă a goli de conţinut practic instituţia nulităţii din moment ce efectele ei se justifică prin alte instituţii ale dreptului civil.

Excepţiile de la principiul restitutio in integrum sunt acele situaţii în care, prestaţiile executate de părţi nu se restituie, ci se menţin, urmare a aplicării altor principii de drept:

- minorul între 14-18 ani al cărui act este anulat prin acţiune în resciziune pentru leziune va restitui prestaţia numai dacă se probează că a profitat de ceea ce i s-a dat. Excepţia este prevăzută în textul art.1164 Cod civil: “Când minorii, interzişii sunt admişi, în această calitate, a exercita acţiunea în resciziune în contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urma acestor angajamente, în timpul minorităţii sau interdicţiei, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.” Se dă prioritate principiului ocrotirii minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.

- posesorul de bună credinţă a unui bun frugifer, păstrează pentru sine fructele culese, deşi urmare a anulării actului juridic va restitui bunul care le-a produs (art.485 Cod civil: “Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; în cazul contrariu, el este dator a înapoia productele împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.”).

- principiul nemo auditur propriam turpitudem allegans (nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria sa imortalitate pentru a obţine în justiţie ocrotirea unui drept). Excepţia există numai în ipoteza actelor juridice nule pentru obiect sau cauza ilicită. De exemplu, se încheie un contract de împrumut pentru menţinerea unor relaţii extraconjugale. Contractul se constată că este lovit de nulitate, pentru cauză imorală (menţinerea relaţiei de concubinaj). Dacă împrumutătorul, invocând propria sa imoralitate cere restituirea împrumutului acordat, instanţa va trebui să-i respingă cererea ca inadmisibilă. Această excepţie este o garanţie a prevenirii încălcării bunelor moravuri. Este ceea ce a statuat instanţa noastră supremă: “Acţiunea în restituirea prestaţiei este inadmisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un scop antisocial şi vădit imoral prin încheierea contractului potrivnic legii şi regulilor de convieţuire socială.”

- dobândirea prin uzucapiune a unui drept real principal transmis printr-un act juridic nul.

250

Page 251: Drept Civil

- în cazul intervenirii prescripţiei extinctive, acţiunea în restituire a prestaţiilor executate în baza actului lovit de nulitate nu mai poate introdusă şi drept urmare, prestaţiile restituite.

- în practica judiciară, prin interpretarea extensivă a prevederilor art.1167 alin. Cod civil, (“Confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte excepţii.”) s-a decis că moştenitorul care execută voluntar dispoziţii dintr-un testament nul absolut pentru nerespectarea condiţiilor legale de solemnitate, nu poate pretinde restituirea prestaţiei.

d) Principiul desfiinţării (anulării) actelor juridice subsecvente (rezoluto jure dantis rezolvitur jus accipiens) –“în măsura în care s-a anulat dreptul celui ce dă, se anulează şi dreptul celui ce le dobândeşte.”

Consecinţă a primelor două principii desfiinţarea actelor juridice subsecvente constă în regula potrivit căreia anularea actului juridic iniţial (primar) prin care s-a dobândit un bun, are drept consecinţă şi anularea actelor juridice ulterioare prin care dobânditorul dispune de acel bun.

Prin anularea actului juridic, dobânditorul pierde această calitate şi drept urmare, toate actele încheiate în calitate de dobânditor, sunt lovite de nulitate (nimeni nu poate da mai mult decât are el însuşi).De exemplu, cineva cumpără de la vecinul său o combină muzicală pe care apoi o revinde. Ulterior constatându-se că actul de vânzare-cumpărare încheiat cu vecinul este nul, cumpărătorul combinei muzicale (vecinul) a pierdut calitatea de proprietar. Drept consecinţă, şi vânzarea acesteia este lovită de nulitate.

Excepţiile de la principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente sunt situaţiile în care deşi actul primar, iniţial este nul şi actul subsecvent este strâns legat de acesta, actul subsecvent rămâne valabil. Astfel:

- posesorul cu bună-credinţă al unui bun mobil, devine proprietarul bunului şi nu poate fi de regulă, obligat să-l restituie. Apreciem că se disting două ipoteze:

a) actul juridic subsecvent a fost încheiat de un nuproprietar. De exemplu, prietenul meu încheie un contract de comodat (împrumut

251

Page 252: Drept Civil

de folosinţă) cu un coleg, predându-i spre folosinţă gratuită un televizor timp de 3 luni. Colegul (detentor precar) vinde televizorul unui terţ de bună credinţă. Ulterior, contractul de comodat se constată că este nul, fapt ce nu desfiinţează contractul de vânzare-cumpărare a TV. Terţul de bună credinţă, dobânditor cu titlu oneros nu poate fi obligat la restituire.

În această ipoteză, fundamentul nedesfinţării actului juridic subsecvent îl constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia nimeni nu poate da mai mult decât are (nemo dat quod non habet).

b) actul juridic subsecvent a fost încheiat de un proprietarDe exemplu, colegul meu vinde televizorul unui prieten, care

apoi îl înstrăinează cu titlu oneros unui terţ. După un timp se constată nulitatea contractului de vânzare încheiat de colegul meu cu prietenul lui. Nulitatea contractului nu produce nici un efect asupra actului juridic subsecvent încheiat de prieten cu terţul, care se păstrează. În această ipoteză, apreciem că suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul rezolutio iure dantis rezolvitur jus accipientis (în măsura în care s-a anulat dreptul celui ce dă, se anulează şi dreptul celui ce le dobândeşte.)

- persoana declarată moartă prin hotărâre judecătorească nu poate cere înapoierea bunurilor sale de la dobânditorul cu titlu oneros.

Există două acte juridice: primul, prin care se dobândeşte bunului persoanei declarate moartă prin hotărâre judecătorească şi al doilea între dobânditorul acestuia şi terţa persoană. Primul act juridic este nul, când persoana declarată moartă prin hotărâre judecătorească moartă este în viaţă. Al doilea act juridic, cel subsecvent nu se desfiinţează, terţul dobândind cu titlu oneros. Dobânditorul cu titlu oneros va restitui bunul, dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă. Excepţia este prevăzută în art.20 alin. din Decretul nr.31/1954.

- actele juridice subsecvente de conservare şi de adminis-trare a bunului se menţin, pe considerente de ocrotire a bunei credinţe sau a interesului. De exemplu, dobânditorul unui bun încheie un contract de reparaţii (act juridic de conservare) sau unul de închiriere (act juridic de administrare).Deşi potrivit nulităţii actului de dobândire, bunul se restituie, contractele subsecvente de reparaţii sau de închiriere rămân valabil încheiate.

252

Page 253: Drept Civil

- în literatura şi practica judiciară s-au purtat discuţii cu privire la următoarele situaţii dacă sau nu constituie excepţii de la principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente: cazul subdobân-ditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil; cazul subdobânditorului care a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în condiţiile legii.

e) Principii de drept potrivit cărora actul juridic nul produce efecte

Uneori actul juridic nul produce efectele unui act juridic valabil încheiat, urmare a aplicării unor anumite principii de drept. Este o aplicaţie a concepţiei salvării actului juridic şi a limitării regulii quod nullum est, nullum producit effectum. Efectul distructiv al nulităţii se înlătură prin aplicarea următoarelor principii: principiul conversiunii actului juridic nul, principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius) şi principiul răspunderii civile delictuale.

În cazul principiului conversiunii actului juridic nul, suntem într-adevăr în ipoteza în care actul juridic nul nu produce efecte.

În cazul principiilor validităţii aparenţei în drept şi al răspunderii civile delictuale, actul juridic nu este lovit de nulitate, el produce efectele unui act juridic valabil încheiat.

PRINCIPIUL CONVERSIUNII ACTULUI JURIDIC NULPotrivit regulii de drept instituită de acest principiu, actul

juridic nul se înlocuieşte cu un alt act juridic care îndeplineşte condiţiile esenţiale de validitate. Manifestarea valabilă de voinţă a părţilor la încheierea actului juridic nul este un element de sine stătător, ce poate să se desprindă de aceasta şi să dea naştere unui nou act juridic valabil încheiat. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil este nul pentru lipsa formei autentice. Manifestarea de voinţă a părţilor la contract a fost valabil exprimată. Ea poate să reprezinte acordul de voinţă al părţilor la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare al aceluiaşi imobil, prin care părţile se obligă ca, în viitor, să încheie contractul cu respectarea condiţiilor legii.

253

Page 254: Drept Civil

Legea civilă nu consacră în textele sale principiul conversiunii actului juridic nul, dar reglementează unele aplicaţii practice ale acestuia.

Într-o opinie, s-a susţinut că principiul poate fi dedus din prevederile art.1172 Cod civil care arată că: “actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului sau din lipsa de formă este valabil ca scriptură sub semnătură privată dacă s-a iscălit de părţile contractante.”259

Într-o opinie contrară, pentru argumentele de mai jos: “când un act juridic, nul pentru vicii de formă, ca act autentic, rămâne valabil ca act juridic sub semnătură privată (forma autentică nefiind necesară, ci aleasă doar de părţi, fără a fi făcut din ea o condiţie esenţială de validitate),nu poate fi vorba despre o conversiune, fiind vorba de unul şi acelaşi act juridic, privit ca negotium.”260

Fundamentul conversiunii actului juridic nul este controversat.

Într-o opinie, conversiunea se fundamentează pe concepţia privind nulitatea, caracterizată prin mărginirea efectului distructiv al nulităţii (…), nulitatea este îndreptată numai împotriva efectelor ce ar contrazice scopul dispoziţiei legale încălcate (…) efectele ce nu ar contrazice scopul nici unei dispoziţii legale (…) să li se recunoască, pe deplin, validitatea.

Conversiunea actului juridic (a unui act juridic nul într-un act juridic valabil) trebuie, prin urmare, să fie, în principiu, admisă în dreptul civil.”261

Într-o altă opinie, temeiul conversiunii actului juridic este regula specifică de interpretare a normei juridice civile prevăzută în art.978 Cod civil:” Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul că poate avea un efect, iar nu în acela că n-ar putea produce nici unul.” (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereant).262

Manifestarea de voinţă a părţilor în actul juridic nul, fiind susceptibilă de două înţelesuri (al doilea înţeles este acela ce naşte un

259 260 261 262

254

Page 255: Drept Civil

alt act juridic valabil), trebuie interpretată în cel de-al doilea sene, sens în care se produc efecte juridice. De altfel, părţile când au dorit şi s-au legat din punct de vedere juridic şi-au propus ca scop, producerea de efecte juridice.

În ce ne priveşte, apreciem că fundamentul conversiunii actului juridic nul este atât concepţia privind nulitatea actului cât şi regula specială de interpretare a normei juridice civile dedusă din prevederile art.978 Cod civil. Este greu de ignorat caracterul nedistructiv al nulităţii actului juridic, faptul că sancţiunea nulităţii priveşte numai acele efecte ale actului ce încalcă scopul normei juridice referitoare la condiţiile de validitate ale actului. Admiţând nulitatea ca măsură de distrugere a actului juridic admitem implicit desfiinţarea manifestării de voinţă valabil exprimată de părţi. Astfel în lipsa manifestării de voinţă, interpretul nu ar mai avea ce să interpreteze, în sensul producerii de efecte juridice. De asemenea, în măsura în care manifestarea de voinţă a părţilor valabil exprimată conduce spre un alt act juridic, ar fi lipsit de sens înlăturarea acordului dat de părţi, în scopul producerii efectelor juridice.

Condiţiile conversiunii actului juridic nul într-un act juridic valabil trebuie să se îndeplinească comulativ şi ele sunt:

- actul juridic nul şi actul în care se converteşte, trebuie să aibă aceleaşi părţi.263

Într-o altă opinie, se admite că cel puţin o parte a actului juridic nul trebuie să se regăsească în noul act juridic.264

Într-o altă opinie, condiţia referitoare la părţi nu este menţionată. Cu toate acestea aplicaţiile practice la care trimite autorul îndeplinesc condiţia sus menţionată. Astfel, în cazul art.689 Cod civil, când moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală – act lovit de nulitate deoarece nu se pot înstrăina bunuri dintr-o succesiune viitoare – manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca acceptare a succesiunii. Aşadar, moştenitorul este parte în actul de înstrăinare nul şi în actul de acceptare al moştenirii.

Într-o altă aplicaţie practică a conversiunii amintită de autor, una şi aceeaşi persoană este subiect atât în actul juridic nul, cât şi în noul act juridic: testatorul ce înstrăinează un bun lăsat prin testament,

263 264

255

Page 256: Drept Civil

este parte în actul de înstrăinare (act ce poate fi nul), dar este parte şi în noul act de revocare a legatului (art.923 Cod civil).265

Apreciem că, de regulă, actul juridic nul şi actul juridic în care se converteşte, trebuie să aibă aceleaşi părţi. De altfel, în cazurile de aplicaţie a principiului conversiunii acceptate în doctrină şi în practica judiciară, mai jos enumerate, există îndeplinită condiţia ca în ambele acte să apară aceleaşi părţi. Legea prevede, în mod expres, situaţiile când cel puţin o parte a actului juridic nul trebuie să se regăsească în noul act juridic (De exemplu, în cazul art.628şi 923 Cod civil).

- actul juridic nul şi noul act să se diferenţieze prin: natura diferită a actului juridic, conţinutul acestora, efectele pe care le produc sau condiţiile de formă. De exemplu, actul este nul este un act de înstrăinare, noul act este un antecontract; actul nul este un act juridic bilateral, actul în care s-a convertit este un act unilateral etc.

- actul juridic iniţial să fie anulat total;- noul act juridic să fie valabil încheiat;- actul juridic nul să nu prevadă clauze prin care părţile

refuză convertirea acestuia în alt act juridic;

Cazuri practice de aplicare a principiului conversiunii actului juridic nul:

- manifestarea de voinţă valabil exprimată nulă, ca vânzare-cumpărare dar valabilă ca antecontract de vânzare-cumpărare;

- art.689 Cod civil (în materie succesorală);- art.923 Cod civil (în materie succesorală).

Un autor exemplifică ca fiind cazuri de aplicare a conversiunii situaţia testamentului autentic sau mistic nul pentru vicii de formă, care poate fi valabil ca testament olograf în măsura în care este scris în întregime, semnat şi datat de testator şi cazul înscrisului autentic nul ca atare, dar valabil ca înscris sub semnătură privată, sau al înscrisului sub semnătura privată, nul ca atare, dar valabil ca început de dovadă scrisă.266

Credem, că se impune următoarea precizare. În cazul testamentului autentic sau mistic nul pentru vicii de formă se poate

265 266

256

Page 257: Drept Civil

vorbi de conversiunea în testament olograf în condiţiile sus arătate, deoarece condiţia formei autentice a testamentului este cerută ad validitatem. În cazul înscrisului autentic nul ca atare, dar valabil ca înscris sub semnătură privată nu suntem în prezenţa conversiunii când forma nu este cerută ad validitatem ci numai ad probationem. Suntem în prezenţa unuia şi aceluiaşi act juridic – negotium. Cele două acte juridice nu îndeplinesc condiţia de diferenţiere prin cel puţin un element (natura, conţinutul, efectele, forma actului). Suntem în prezenţa conversiunii numai atunci când forma cerută de lege este ad validitatem.

Principiul validităţii aparenţei în drept (“error communis facit jus” – eroarea obştească şi de neînvins este creatoare de drept -)

Uneori actul juridic nul produce efecte potrivit acestui principiu. Eroarea comună, obştească în care se găsesc părţile sau una din ele la încheierea actului juridic, face ca acesta deşi nul, să producă totuşi efecte.

Consacrarea legislativă a principiului este art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă: “Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă aceea persoană nu avea această calitate.”

În doctrină şi practică se admite aplicarea principiului error communis facit jus în cazul dobândirii unui imobil de la moştenitorul aparent printr-un act cu titlu oneros. Dobânditorul trebuie să fie de bună credinţă, în sensul că poate dovedi existenţa erorii comune privind calitatea de moştenitor a celui care I-a înstrăinat imobilul.

PRINCIPIUL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALEPrincipiul instituie regula juridică potrivit căreia orice

persoană care cauzează altuia din greşeală un prejudiciu este obligată a-l repara (art.998 Cod civil).

În unele situaţii, sancţiunea nulităţii actului juridic lasă loc principiului mai puternic al răspunderii civile delictuale: actul juridic nul se menţine cu titlu de reparare în natură a prejudiciului provocat cocontractantului prin nulitatea actului. De exemplu, un contract este nul. Partea vinovată se adresează instanţei şi solicită nulitatea contractului. Cealaltă parte, prin anularea actului, poate suferi un

257

Page 258: Drept Civil

prejudiciu. Se admite că cea mai bună reparaţie pentru cocontractant o constituie nu anularea actului şi repararea prejudiciului, ci rămânerea în fiinţă a actului juridic nul.

Înlăturarea nulităţii actului juridic ca urmare a principiului răspunderii civile delictuale priveşte numai minorul între 14-18 ani. Când minorul încheie actul juridic prin săvârşirea unui delict (de exemplu prin manevre dolosive lasă impresia că este major) nu va putea cere nulitatea actului juridic. Acesta se menţine pentru a repara în natură prejudiciul provocat cocontractantului.

Potrivit regulii generale, aici neaplicabile, minorul ar cere anularea actului pentru incapacitate şi apoi ar trebui să-l despăgu-bească pe cocontractant pentru eventualul prejudiciu provocat în urma anulării actului. Menţiunea actului nul, dă satisfacţie principiului reparării în natură şi integrale a prejudiciului, considerându-se astfel că se asigură o mai bună reparaţie a prejudiciului provocat prin fapta ilicită a minorului. Este ceea ce dispune art.1162 Cod civil: “Minorul n-are acţiune în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale.”

6. Nulitatea actului juridic şi alte sancţiuni civile

Sancţiunea nulităţii actului juridic, la fel ca şi alte sancţiuni civile, lipseşte de efecte actul juridic. Fiecare sancţiune civilă are un domeniu propriu de aplicabilitate şi un regim juridic distinct. Evitarea confuziilor impune delimitarea nulităţii de alte sancţiuni civile.

Nulitatea Rezoluţiunea

-rezoluţiunea - sancţiunea civilă ce constă în desfiinţarea retro-activă (ex tunc) a unui contract sinalagmatic cu executare instan-

258

Page 259: Drept Civil

tanee – uno actu – la cererea unei părţi, ca urmare a neexecutării obligaţiei de către cealaltă parte

asemănări:- sunt sancţiuni civile ce lipsesc actul juridic de efectele pentru care a fost încheiat;- produc efecte retroactive de la data încheierii actului- de regulă ambele sancţiuni se stabilesc prin hotărâre judecătorească; deosebiri:- se aplică oricărui act juridic civil;

- se aplică numai contractelor sinalagmatice cu executare in-stantane (uno actu);

cauzele care determină sancţiunea- intervine pentru cauze ante-rioare sau concomitente încheierii actului (nerespectarea condiţiilor de validitate cerute de lege);

- actul este valabil încheiat, dar ulterior pe parcursul executării lui, intervine cauza de rezoluţiune (neexecutarea obligaţiei de una din părţi);

modul de aplicare a sancţiunii- nulitatea absolută operează de drept, dar instanţa este chemată să o constate. Nulitatea relativă se pronunţă de instanţă, când sunt îndeplinite cauzele de nulitate.

- rezoluţiunea se pronunţă de instanţa de judecată. Judecătorul are putere de apreciere şi poate acorda mai întâi termen de graţie debitorului, pentru a executa prestarea.

răspunderea pentru eventualele daune provocate ca urmare a desfiinţării actului;. răspundere civilă delictuală - răspundere civilă contractuală

nulitate reziliere-este sancţiunea civilă aplicată contractelor sinalagmatice cu executarea succesivă în timp prin care se desfiinţează efectele contractului numai pentru viitor

259

Page 260: Drept Civil

(ex nunc)- se menţin toate diferenţele dintre nulitate şi rezoluţiune cu două excepţii: domeniul de aplicare al rezoluţiunii este cel al contractelor sinalagmatice cu executare succesivă în timp şi rezoluţiunea nu produce efecte retroactive ci numai pentru viitor (ex nunc)

nulitatea inopozabilitatea

- este sancţiunea civilă aplicată anumitor acte juridice în cazul încălcării dispoziţiilor legale de publicitate faţă de terţi. Actul juridic inopozabil nu produce efecte faţă de terţi, aceştia nu sunt obligaţi să-l respecte.

domeniul de aplicare-se aplică oricărui act juridic civil - se aplică anumitor acte juridic

expres prevăzute de lege, care, pentru a fi valabile, trebuie să îndeplinească unele forme de publicitate, de exemplu, con-tractul de vânzare-cumpărare a unui imobil este valabil încheiat, când s-a realizat publicitatea actului prin sistemul Cărţii funciare sau a Registrului de inscripţiuni şi transcripţiuni de la judecătorie).

- cauzele care determină sancţiunea- neîndeplinirea unor condiţii esenţiale de validitate ale actului juridic

- neîndeplinirea unor condiţii de publicitate faţă de terţi a actului, expres prevăzute de lege;

- actul juridic nu este valabil încheiat

- actul juridic este valabil încheiat şi produce toate efectele faţă de

260

Page 261: Drept Civil

părţi; nu produce efecte faţă de terţi

- nulitatea relativă (uneori şi nulitatea absolută) poate fi confirmată de partea îndreptăţită să o invice

- terţul, prin ratificarea actului, acceptă ca acesta să-i devină opo-zabil (în materia reprezentării)

nulitatea revocarea

- este cauză de ineficacitate a contractului de donaţie prin care se înlătură efectele acestuia datorită ingratitudinii gratifica-tului, a neexecutării sarcinii de către gratificat sau pentru naştere de copil (revocarea nu este în toate cazurile o sancţiune civilă)-se admite fiind tot o revocare şi:- desfacerea prin acordul părţilor a contractului a cărui executare nu a început (mutuus dissensus); art.969 alin.2 Cod civil- denunţare unilaterală în cazurile prevăzute de lege a unui act juridic (de exemplu, revocarea testamentului – art.20 Cod civil)

În ambele cazuri suntem în prezenţa unor cauze de ineficacitate a actului juridic.

deosebiri:- actul juridic nu este valabil încheiat,

- presupune un act juridic valabil încheiat

-cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actu-lui juridic

-cauzele revocării sunt poste-rioare încheierii actului

261

Page 262: Drept Civil

- se aplică oricărui act juridic - de regulă se aplică actelor juri-dice cu titlu gratuit liberalităţii

nulitate caducitate

- constă în lipsa efectelor actului juridic valabil încheiat datorită unui eveniment survenit în timpul executării actului, independent de voinţa sau culpa părţilor. De exemplu, oferta de a contracta (act juridic unilateral) dacă ofertantul a decedat sau a fost pus sub interdicţie judecătorească mai înainte de acceptarea ei; legatul testamentar (se lasă moştenire un bun, prin testament) devine caduc când la data deschiderii succe-siunii se constată că persoana care a primit prin testament a decedat.

deosebiri:- intervine pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii actului juridic

- intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului, pen-tru cauze ce apar în etapa execu-tării prestaţiilor

- de regulă, cauzele de nulitate sunt imputabile părţilor

- cauzele de caducitate nu sunt imputabile părţilor. Ele sunt moartea, punerea sub interdicţie, pierderea totală a bunului legatului etc.

- efectele retroactivează (ex tunc) - efectele nu retroactivează, se produc numai în viitor (ex nunc)

nulitatea reducţiunea

- este sancţiunea de drept civil

262

Page 263: Drept Civil

prin care se desfiinţează retroactiv contractul de donaţie sau legatul testamentar, numai în măsura în care acestea au adus atingere rezervei succesorale. Desfiinţarea contractelor amintite o pot cere doar moştenitorii rezervatari.

263