drept civil examen subiecte rezolvate
DESCRIPTION
drept civilTRANSCRIPT
Subiecte examen drept civil I-rezolvate dupa cartea
Drept civil. Parte Generala-Danut Cornoiu
1-4. Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală,
impersonală şi obligatorie, care poate fi îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă
a statului.
Structura logică a normei juridice cuprinde următoarele elemente: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea.
a) Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează
împrejurările concrete în care urmează să se aplice norma, categoria de persoane
cărora li se aplică, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea normei;
b) Dispoziţia reprezintă cel mai important element al normei. Ea cuprinde
conduita impusă subiectelor de drept: ce anume trebuie să facă, ce anume nu
trebuie să facă, ce anume pot să facă acestea;
c) Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării comandamentului
(prescripţiei) din dispoziţie. Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă
organul de aplicare nu are de făcut o individualizare a sancţiunii (spre exemplu,
cazul nulitaţii, sancţiune foarte frecventă în dreptul civil) sau relativ determinată,
dacă organul de aplicare trebuie să aprecieze care este, în raport cu împrejurările
concrete ale faptei, sancţiunea potrivită. În acest caz, norma nu cuprinde decât
limita minimă şi cea maximă a sancţiunii.
5.Raportul juridic civil este o relaţie socială – patrimonială ori nepatrimonială –
reglementată de norma de drept civil.
În primul rând, raportul juridic civil este o relaţie socială ce intervine între
oameni, fie în calitatea lor de persoane fizice, fie organizaţi în anumite colective,
sub forma persoanei juridice.
În al doilea rând, relaţia socială devine raport juridic prin reglementarea ei de
către norma juridică.
În al treilea rând, din sfera raporturilor juridice fac parte relaţiile sociale
patrimoniale şi nepatrimoniale, reglementate de o normă juridică, iar părţile se
găsesc pe poziţie de egalitate juridică.
6-9.Raportul juridic civil are caracter social. Asemănător tuturor raporturilor
juridice, raportul de drept civil este un raport social, adică un raport ce se
stabileşte între oameni, priviţi fie în mod individual – în calitatea lor de persoane
fizice –, fie organizaţi în anumite colective – în calitatea lor de persoane juridice.
În realitate, raportul juridic de proprietate nu este un raport social dintre
proprietar şi bunul său, ci o relaţie socială dintre proprietar – ca titular al
dreptului de proprietate – şi toate celelalte personae (fizice sau juridice), care
sunt obligate să respecte dreptul proprietarului şi să nu facă nimic de natură a
stânjeni exercitarea normală a acestui drept.
Raportul juridic are caracter voliţional. Caracterul volitional al raportului
juridic civil se exprimă prin aceea că, pe de o parte, el este rezultatul
reglementării relaţiei sociale prin lege, iar pe de altă parte, naşterea unora dintre
raporturile juridice civile presupune şi voinţa exprimată în condiţiile legii de către
părţi.
Prin urmare, primul aspect care evidenţiază caracterul volitional al oricărui raport
juridic civil rezultă din norma de drept civil, normă ce exprimă voinţa de stat.
Al doilea aspect ce evidenţiază caracterul voliţional, dar numai pentru raporturile
juridice civile care izvorăsc din actele juridice civile, se concretizează prin aceea
că, pe lângă voinţa exprimată în norma de drept civil, există voinţa exprimată a
părţilor actului juridic civil. Acest lucru a determinat pe unii autori să vorbească
de caracterul dublu voliţional.
Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a
părţilor.
Nu este vorba aici de egalitatea tuturor în faţa legii, care se aplică în toate
ramurile şi domeniile dreptului, ci este vorba de poziţia juridică de egalitate a
unei părţi a raportului faţă de cealaltă, în sensul că nici una din părţi nu poate
impune celeilalte părţi voinţa sa, ci numai împreună, de comun acord, părţile pot
stabili, modifica sau stinge raportul juridic dintre ele. Totodată, acest caracter al
raportului juridic civil nu trebuie înţeles ca o egalitate reală materială între părţi,
ci ca o egalitate juridică a voinţelor celor două părţi, fiecare bucurându-se în
egală măsură de dreptul de a încheia sau nu un act juridic. În esenţă este vorba
de lipsa oricărei subordonări a uneia dintre părţi faţă de cealaltă.
10.Structural, raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente:
a) subiectele sau părţile raportului juridic civil, care sunt persoanele fizice ori
juridice, în calitate de titulare de drepturi subiective sau obligaţii civile;
b) conţinutul raportului juridic civil, care este constituit din drepturile şi
obligaţiile părţilor ce participă la raportul juridic civil;
c) obiectul raportului juridic civil, ce constă în conduit părţilor, adică în acţiunile
la care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.
Cele trei elemente – care sunt esenţiale – trebuie să fie întrunite cumulativ pentru
a fi în prezenţa unui raport juridic civil.
11.Părţile sunt persoanele care participă la raportul juridic civil fie în calitate de
subiect activ, fie în calitate de subiect pasiv.
Subiectul activ este cel care, în baza raportului juridic, pretinde un drept civil
subiectiv, iar subiectul pasiv este cel care se obligă să respecte acel drept.
Părţile pot fi totodată persoane fizice, adică omul privit ca titular de drepturi şi
obligaţii civile, sau persoane juridice, adică un colectiv de oameni care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile.
12.Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil
În general, raportul juridic civil se stabileşte între două persoane, şi anume între
titularul drepturilor civile, numit subiect activ, şi persoana care îşi asumă
obligaţiile civile, numit subiect pasiv.
În raporturile juridice civile născute din contracte în care drepturile civile sunt
însoţite de obligaţii corelative, fiecare parte are o dublă calitate – respectiv atât
de subiect activ, cât şi de subiect pasiv.
Sunt însă situaţii în care raporturile juridice se stabilesc între mai multe persoane,
fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, raporturile juridice respective
caracterizându-se printr-o pluralitate de subiecte active, pasive sau mixte.
În funcţie de situaţia concretă, distingem: pluralitate activă, când în cadrul
aceluiaşi raport juridic civil participă mai multe persoane ca subiecte active;
pluralitate pasivă, când partea pasivă a raportului juridic civil se compune din mai
multe persoane; pluralitate mixtă, când atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv
sunt formate din mai multe persoane.
13-14,18.Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
În conformitate cu art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice este aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea
drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea
persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia.
Regula este că persoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă la naştere. Din
acel moment ea va putea lua parte la raporturile juridice civile.
Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte posibilitatea
dobândirii anticipate a capacităţii de folosinţă pentru copilul conceput dar încă
nenăscut.
Capacitatea de folosinţă se sfârşeşte, fireşte, la moartea persoanei fizice. Dacă
moartea este fizic constatată, adică dacă există corpul neînsufleţit al persoanei,
capacitatea de folosinţă ia sfârşit la data trecută în certificatul de deces.
Dacă însă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a dispărut, astfel
încât moartea sa nu poate fi constatată direct, legea prevede o procedură
specială. Este procedura declarării judecătoreşti a morţii.
15-16, 19.Capacitatea de exerciţiu a persoanei este aptitudinea omului de
a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea de
acte juridice – art.5 alin.3 din Decretul nr.31/1954.
Toate persoanele fizice au capacitate de folosinţă, însă nu toate persoanele fizice
au capacitate de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu = capacitate de folosinţă + discernământ
Din punct de vedere juridic, discernământul se defineşte ca fiind posibilitatea
persoanei de a înţelege şi de a-şi reprezenta efectele actelor pe care le încheie.
Cu privire la acest aspect, distingem trei categorii de personae fizice: persoane
lipsite de capacitate de exerciţiu, personae cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi
persoane cu capacitate de exerciţiu deplină.
• Din categoria persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu fac parte
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie –
art.11 din Decretul nr. 31/1954. Pentru aceste
persoane, actele juridice se întocmesc de reprezentanţii legali.
• Capacitatea de exerciţiu restrânsă o are minorul care a împlinit vârsta de
14 ani – art.9 din Decretul nr.31/1954. Acesta participă personal la încheierea
actelor juridice, dar cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal – părinte sau
tutore.
• Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la vârsta de 18 ani, când
persoana devine majoră – art.8 din Decretul nr.31/1954. Femeia care se
căsătoreşte înainte de această vârstă dobândeşte, prin căsătorie, capacitate de
exerciţiu deplină.
17.Persoana fizică reprezintă omul privit individual, ca titular de
drepturi şi obligaţii. Participarea sa la raporturile juridice civile este
pusă în lumină de instituţia capacităţii civile.
Capacitatea civilă cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
20-21.În mod normal, capacitatea de exerciţiu deplină începe la vârsta de 18 ani
şi durează întreaga viaţă. Dacă însă la un moment dat o persoană îşi pierdere
discernământul ea va putea fi pusă sub “interdicţie judecătorească”. Interzişii
judecătoreşti sunt complet lipsiţi de capacitate de exerciţiu, ei încheind acte
juridice prin reprezentant, ca şi minorii de 14 ani.
22. Conţinutul raportului juridic civil este definit ca totalitatea drepturilor
subiective civile şi a obligaţiilor pe care le au părţile în acest raport.
Conţinutul raportului juridic civil cuprinde drepturile subiectului activ şi obligaţiile
subiectului pasiv.
23. Dreptul subiectiv civil se poate defini ca fiind posibilitatea subiectului activ
de a avea o anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, în limita legilor şi a bunelor moravuri, iar în caz de nevoie de a
apela la forţa coercitivă statală.
Definim dreptul subiectiv civil ca fiind posibilitatea juridical a titularului unui drept
de a desfăşura, în limitele legii, o anumită conduită, în virtutea căreia poate
pretinde persoanei obligate să aibă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă,
ori să nu facă ceva –, ce poate fi impusă, iar în caz de nevoie să apeleze la forţa
coercitivă a statului.
24-25.Drepturile subiective civile se clasifică după mai multe criterii: în raport cu
gradul lor de opozabilitate, drepturile subiective civile sunt absolute şi relative; în
raport cu conţinutul lor, drepturile subiective civile sunt patrimoniale şi
nepatrimoniale; în raport cu corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile sunt
principale şi accesorii; în raport cu gradul de certitudine conferit titularilor,
drepturile subiective civile sunt pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv în temeiul căruia titularul său are
posibilitatea de a-l exercita singur, celelalte persoane având obligaţia generală
de a nu face nimic de natură a aduce atingere dreptului absolut.
Spunem că dreptul absolut este opozabil tuturor, în sensul că orice membru al
comunităţii poate deveni subiect pasiv într-un raport juridic în conţinutul căruia
se găseşte un drept absolut.
Dreptul relativ reprezintă acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul
activ (denumit creditor) are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv (denumit
debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Dreptul patrimonial este acel drept subiectiv care are un conţinut economic, fiind evaluabil în bani.
Sunt patrimoniale drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv care nu are conţinut economic
şi nu este evaluabil în bani.
Există trei categorii de drepturi civile subiective nepatrimoniale:
1. Drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei, cum
sunt: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică, dreptul la
libertate, dreptul la onoare, dreptul la cinste, dreptul la reputaţie, dreptul la
secretul vieţii personale etc.
2. Drepturi care privesc elementele sau atributele de identificare a persoanei,
cum sunt: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la denumire, dreptul la
domiciliu, dreptul la sediu şi stare civilă.
3. Drepturi care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie
intelectuală, cum sunt: dreptul de autor, dreptul de inventator şi dreptul de
inovator.
26.Prin obligaţia civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului
juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului civil
subiectiv corelativ (cerinţei subiectului activ), conduită care poate consta în a da,
a face, ori a nu face şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului.
27.În funcţie de obiectul lor, distingem: obligaţia de a da, obligaţia de a face şi
obligaţia de a nu face; obligaţia pozitivă şi obligaţia negativă; obligaţia de
rezultat (determinată) şi obligaţia de diligenţă (de mijloace).
Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau transmite un drept real.
Astfel, constituie obligaţie de a da: obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul
de proprietate asupra bunului vândut în patrimoniul cumpărătorului; îndatorirea
pe care şi-a asumat-o împrumutatul de a constitui un drept de ipotecă în
favoarea împrumutătorului pentru a-i garanta creanţa etc.
Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un
serviciu ori de a preda un bun. Sunt obligaţii de a face: aceea a vânzătorului de a
preda bunul vândut cumpărătorului; aceea de a presta întreţinere, în virtutea
contractului de vânzare-cumpărare, pentru a-i garanta creanţa etc.
Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit, în funcţie de modul în care este
corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face,
corelativă unui drept absolut, înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic
de natură a aduce atingere acelui drept absolut. Obligaţia de a nu face, corelativă
unui drept relativ, înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu
s-ar fi obligat la abţinere. Sunt asemenea obligaţii: obligaţia pe care şi-o asumă
autorul unei piese de teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare în public a
piesei sale timp de un număr de ani de la prima reprezentaţie realizată de teatrul
căruia i-a transmis dreptul de a fi jucată piesa, către vreun alt teatru; obligaţia pe
care şi-o asumă nepoata faţă de un unchi, printr-un contract de donaţie, de a nu
se căsători până la absolvirea facultăţii; obligaţia de a nu planta la o distanţă mai
mică de 2 m de gardul despărţitor etc.
28.Obligaţia de rezultat (sau determinată) este aceea care constă în
îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat.
Exemplu: obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul vândut.
29.Obligaţia de diligenţă (de mijloace) este aceea care constă în îndatorirea
debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat,
fără a se putea obliga la însăşi obţinerea rezultatului. Exemplu: cazul medicului
de a-l vindeca pe pacient de o anumită maladie, sau obligaţia avocatului faţă de
clientul său.
30.După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau imperfecte.
31.Cele perfecte beneficiază de sancţiune în sensul că creditorul poate să
apeleze la forţa de constrângere a statului pentru a-l determina pe debitor să-şi
execute obligaţia.
32.În cazul celor imperfecte (care se mai numesc morale/naturale) apelul la
forţa de constrângere a statului nu este cu putinţă.
De exemplu, titularul unui drept de creanţă se poate adresa instanţei pentru a-l
constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia numai înlăuntrul unui anumit
termen denumit termen de prescriptive extinctivă. Despre prescripţia extinctivă
vom vorbi într-un capitol special destinat acesteia. Deocamdată ceea ce
interesează este faptul că, după expirarea acestui termen de prescripţie
extinctivă, creditorul nu mai poate apela la forţa de constrângere a statului.
Obligaţia însă nu a dispărut. Ea subzistă sub forma unei obligaţii imperfecte sau
morale. Ca urmare, dacă debitorul îşi execută de bună voie obligaţia, el nu va
putea solicita restituirea plăţii, chiar dacă termenul de prescripţie extinctivă
expirase.
Un alt exemplu de obligaţii imperfecte îl constituie cele născute din contractul de
joc sau prinsoare (pariuri). Ele nu pot fi executate silit, creditorul nu poate să îl
constrângă pe debitor să şi le execute,
dar dacă debitorul le execută de bună voie, plata este perfect valabilă.
33.Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic
• Bunurile determinate individual (res certa) sunt acele bunuri care, prin
însuşirile lor specifice, se deosebesc de alte bunuri asemănătoare. Astfel de
bunuri sunt: bunuri – unicate (tablouri, sculpturi, lucrări ştiinţifice etc.), sau cele
individualizate (o casă identificată prin localitate, stradă, număr, un televizor
individualizat prin marcă şi serie, un autoturism individualizat prin numărul de
motor, de şasiu şi de înmatriculare etc.).
• Bunurile determinate generic (res genera) sunt acele bunuri care se
individualizează prin caracterele comune categoriei din care fac parte şi se
individualizează prin diferite procedee, cântărire, măsurare, numărare etc. Sunt
asemenea bunuri: banii, cerealele, combustibilul, alimentele, medicamentele etc.
Această clasificare are la bază criteriul naturii bunurilor sau al voinţei părţilor,
exprimată în actul juridic încheiat.
34.Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
Clasificarea bunurilor în fungibile şi nefungibile are în vedere numai bunurile
mobile, iar nu şi pe cele imobile.
• Bunurile fungibile sunt acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele în
executarea unei obligaţii. De exemplu: banii, titlurile de valoare etc.
• Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care nu se pot înlocui unele cu altele
în executarea unei obligaţii. De exemplu: o casă, un tablou, o sculptură etc.
Fungibilitatea este un raport de echivalenţă între două sau mai multe lucruri
generice în temeiul căruia unul poate fi înlocuit cu altul în executarea unei
obligaţii.
În principiu, bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile
determinate individual sunt bunuri nefungibile.
35.Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
• Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care nu pot fi folosite, potrivit
destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma substanţa, ori fără a fi înstrăinate la
prima lor utilizare. De exemplu: alimentele, medicamentele, combustibilul, banii
etc.
• Bunuri neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi întrebuinţate în mod
continuu, fără ca prin aceasta să se consume substanţa lor sau să fie necesară
înstrăinarea lor. De exemplu: terenurile, clădirile, maşinile etc.
36.Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de posibilitatea de a fi împărţite,
fără ca prin aceasta să li se schimbe destinaţia.
• Bunurile divizibile sunt acele bunuri susceptibile de a fi împărţite fără urmări
asupra destinaţiei lor. De exemplu: o bucată de tablă metalică, o bucată de stofă,
alimentele, medicamentele etc.
• Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu sunt susceptibile de a fi
împărţite fără a-şi schimba prin aceasta destinaţia lor economică. De exemplu:
un animal viu, un costum confecţionat dintr-o bucată de stofă, o masă etc.
37-38.Fructele sunt produsele periodice ale bunului frugifer, adică acelea care se
produc din acel bun, fără a-i mişca substanţa, fie prin singura putere a naturii, fie
cu ajutorul activităţii omului.
Fructele sunt de trei feluri:
• Fructele naturale sunt acelea care se produc fără vreo intervenţie a omului, ca,
de exemplu, fructele de pădure, plantele medicinale necultivate, sporul
animalelor, vânatul, ciupercile dintr-o pădure etc.
• Fructele industriale sunt acelea care se produc ca urmare a activităţii omului,
ca, de exemplu, recoltele, plantele medicinale, laptele etc.
• Fructele civile constituie echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui
bun, ca, de exemplu, chiriile, dobânzile, rentele, arendele etc. Fructele se
deosebesc de producte care sunt foloase trase dintr-un bun a cărui substanţă se
consumă, cum sunt, de exemplu, marmura dintr-o carieră, piatra
extrasă dintr-un munte etc. În materie de uzufruct, fructele aparţin
uzufructarului, pe când productele aparţin nudului proprietar. În materie de
posesie, posesorul de bună-credinţă dobândeşte, prin efectul legii, toate fructele
bunului aflat în posesia sa, pe când productele aparţin proprietarului.
39.Ca negotium, prin act juridic civil înţelegem manifestarea de voinţă a
subiectelor de drept, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile,
respectiv de creare, modificare sau stingere a unor raporturi juridice civile în
temeiul dreptului civil obiectiv.
După numărul părţilor, distingem acte unilaterale, acte bilaterale şi acte
multilaterale.
• Sunt unilaterale actele juridice civile care constituie rezultatul voinţei unei
singure părţi.
Din categoria actelor juridice civile unilaterale distingem: testamentul,
promisiunea publică de recompensă, acceptarea succesiunii, renunţarea la
moştenire, denunţarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc.
Sunt bilaterale actele juridice civile care reprezintă voinţa concordantă a două
părţi. Din această categorie fac parte: actul de vânzare-cumpărare, donaţia,
mandatul, împrumutul, depozitul etc.
Sunt multilaterale actele juridice civile ce implică acordul de voinţă a trei sau mai
multe părţi care urmăresc acelaşi scop. Un asemenea act este contractul civil de
societate.
46.Sunt constitutive actele juridice civile care creează raporturi juridice ce au în
conţinutul lor drepturi şi
obligaţii noi, care nu au existat anterior. De exemplu: actul de constituire a unui
uzufruct, amanetul, ipoteca convenţională.
45.Sunt declarative actele juridice civile care au ca efect consolidarea sau
definitivarea între părţi a unor drepturi preexistente. De exemplu: partajul,
împărţeala convenţională, tranzacţia etc.
După importanţa lor, distingem: acte de conservare, acte de administrare şi acte
de dispoziţie.
40.Sunt acte de conservare acele acte juridice civile care au ca efect
preîntâmpinarea pierderii unui drept civil subiectiv.
Acest tip de act este întotdeauna avantajos pentru autorul său, deoarece
presupune cheltuieli mult mai mici decât valoarea bunului salvat. Fac parte din
această categorie: întreruperea unei prescripţii prin acţiunea în justiţie, înscrierea
unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia, punerea peceţilor etc.
42.Sunt acte de administrare acele acte juridice civile prin care se realizează o
normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. De exemplu,
culegerea fructelor, executarea unor reparaţii de întreţinere, asigurarea unui bun
etc.
41.Sunt acte de dispoziţie acele acte juridice civile care au ca rezultat ieşirea din
patrimoniul unei persoane a unui drept ori grevarea unui bun cu o sarcină reală
(ipotecă, gaj etc.). De exemplu: vânzarea, schimbul, donaţia, renunţarea la un
drept etc.
După legătura lor cu modalităţile – termen, condiţie, sarcină –, distingem: acte
juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.
43.Sunt pure şi simple acele acte juridice civile care nu sunt afectate de vreo
modalitate – termen, condiţie, sarcină. De exemplu, actul de opţiune succesorală
(acceptarea sau renunţarea la moştenire), actul de recunoaştere a filiaţiei,
adopţia, căsătoria etc.
44.Sunt acte afectate de modalităţi acele acte juridice civile care cuprind
modalităţi – termen, condiţie, ori sarcină. Astfel de acte sunt: contractul de
asigurare, contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de
întreţinere, contractul de donaţie etc.