Drept Diplomatic şi Consular

- note de curs -

Cuprins

CURS 1 Diplomaţia: noţiune, caracteristici, definiţie. Dreptul diplomatic: rol, caractere, izvoare CURS 2 Reguli aplicabile diplomaţiei bilaterale. Relaţiile diplomatice: noţiune, specific, elemente definitorii. Stabilirea relaţiilor diplomatice. Încetarea relaţiilor diplomatice. Suspendarea relaţiilor diplomatice. Reprezentarea intereselor unui alt stat CURS 3 Misiunile diplomatice permanente: noţiune, clasificare, raportul de misiune diplomatică, categorii de misiuni diplomatice permanente, structură şi organizare CURS 4 Misiunile diplomatice permanente. Înfiinţare, încetare, transformare, suspendare. Membrii. Corpul diplomatic CURS 5 Procedura numirii membrilor misiunii diplomatice CURS 6 Funcţiile şi activitatea misiunii diplomatice CURS 7 Imunităţile, privilegiile şi facilităţile diplomatice CURS 8 Reguli care se aplică în cazul diplomaţiei ad-hoc CURS 9 Reguli care se aplică diplomaţiei multilaterale CURS 10 Dreptul consular. Relaţiile consulare CURS 11 Înfiinţarea oficiilor consulare. Membrii oficiilor consulare. Ordinea de precădere consulară CURS 12 Funcţiile consulare. Elemente referitoare la regimul consulilor onorifici

CURS 1

Diplomaţia: noţiune, caracteristici, definiţie. Dreptul diplomatic: rol, caractere, izvoare

1.1. Diplomaţia. Noţiune, caracteristici, definiţie

1.1.1. Noţiunea de diplomaţie a) Înţelesurile termenului: 1. politică externă: - a unui stat; - a unei epoci (ex.: diplomaţie tradiţională, diplomaţie modernă); - a unei regiuni (ex.: diplomaţia Orientului Mijlociu); 2. desemnează organul de stat competent a întreţine relaţii externe; 3. desemnează o activitate specifică din cadrul aparatului statului. b) Originea termenului se regăseşte în cuvântul din limba greacă „diploô”, însemna „a duplica”. Astfel,

trimisul care purta un act oficial, întocmit în dublu exemplar (originalul fiind păstrat în arhivă) era numit „diplomat”.

c) Apariţia termenului cu sensul de astăzi: 1. primii trimişi permanenţi: - Veneţia trimite încă din secolul al XIII-lea „ambasadori” însărcinaţi cu misiuni temporare în statele vecine.

Treptat, aceştia tind a deveni trimişi permanenţi (în secolul al XV-lea). Exemplul Veneţiei este urmat curând de Florenţa.

- sec. al XV-lea - în 1455 ducele de Milano, Francesco Sforza, trimite primul reprezentant permanent la Genova.

2. potrivit lui Ernest Satow, termenul a început să fie folosit în Anglia, în 1645. 3. folosire ulterioară: - în 1693, în cartea publicată de Leibnitz - „Codex Juris Gentium Diplomaticus”. - în 1726, în lucrarea lui Jean Dumont, „Corps universel diplomatique du droit des gens”.

NOTĂ: Aceste documente reprezentau culegeri de tratate şi alte documente de drept internaţional. Prin urmare, se poate

trage concluzia că termenul „diplomatic” era folosit într-un sens restrâns, fiind strâns legat de ideea de document.

• în Ţările Române, termenul apare pentru prima dată în opera lui Dimitrie Cantemir, „Hronicul romano-moldo-vlahilor”;

• consacrarea termenului: în anul 1787, în Annual Register al Marii Britanii, termenul apare pentru prima dată folosit cu sensul de astăzi. Ulterior, termenul se răspândeşte în întreaga Europă o dată cu consacrarea misiunilor permanente şi a funcţionarilor de carieră.

• în Ţările Române, termenul este consacrat la începutul secolului al XIX-lea - apare pentru prima dată în Dicţionarul francez-român editat de Colegiul Sf. Sava în 1840

1.1.2. Caracteristicile diplomaţiei a) categorie politico-juridică al cărei obiect este reprezentat de relaţiile pe care un stat le întreţine cu alte

state; b) conceptul diplomaţiei: dialogul - identificarea acordului, a unui interes comun, prin mijloace paşnice; c) metodele specifice: - negocieri, consultări, schimb de vederi, corespondenţă; - acomodarea unor conflicte de interese - formularea termenilor de soluţionare a acestui conflict; - manifestarea continuă a disponibilităţii spre dialog - „refuzul de a închide uşa”; - flexibilitate în identificarea soluţiilor; d) finalitatea diplomaţiei: atingerea unor obiective ale statului legate de relaţiile cu alte state.

1.1.3. Definirea diplomaţiei a) Definirea diplomaţiei trebuie făcută din perspectiva binomului ştiinţă/artă: 1) Ştiinţă - studierea relaţiilor politico-juridice dintre state; 2) Artă - administrarea afacerilor externe; - aptitudinea de a ordona şi conduce negocierile politice. b) La sfârşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea, diplomaţia apare definită ca „ştiinţa

raporturilor exterioare ce au la bază diplome sau acte scrise emanând de la suverani” (De Flessan). c) Binomul ştiinţă/artă este reluat de Guillaume de Garden: „ştiinţa raporturilor şi intereselor respective ale

statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”.

d) Se observă legătura strânsă dintre diplomaţie şi ideea de „negociere” – în acest sens, Harold Nicolson defineşte diplomaţia ca „folosirea tactului, subtilităţii şi îndemânării în orice negociere sau tranzacţie”.

e) Întreţinerea de relaţii cu caracter permanent a condus la apariţia unor organe de stat cu competenţe specifice în domeniul relaţiilor externe:

- s-a format o categorie profesională distinctă; - diplomaţia capătă caracterul de activitate oficială; - „diplomatul” apare definit, din această perspectivă, ca „funcţionar public folosit în afacerile externe ale

statului” (E. Satow). f) Definiţia diplomaţiei reţinută de doctrina contemporană: Activitate oficială a organelor de stat pentru relaţii externe şi în primul rând a diplomaţilor, desfăşurată

prin negocieri, corespondenţă şi alte mijloace specifice, în scopul realizării obiectivelor de politică externă ale statului şi a apărării drepturilor şi intereselor statului şi cetăţenilor săi în străinătate.

1.2. Dreptul diplomatic

1.2.1. Definiţie, rol, caractere a) Crearea dreptului diplomatic a fost determinată, în mod istoric, de necesitatea apariţiei unor reguli, la

început sub formă de uzanţe, care să reglementeze activitatea diplomatică. - iniţial, aplicarea acestor reguli avea la bază curtoazia – comitas gentium; - cu timpul aceste uzanţe au căpătat caracter de norme de drept internaţional cutumiar - normele cutumiare au făcut ulterior obiectul codificării. b) Dreptul diplomatic reprezintă o ramură a dreptului internaţional public. În acest sens, apariţia

dreptului diplomatic s-a datorat într-o mare măsură şi cristalizării unor reguli de drept internaţional public, a căror aplicare impunea crearea unor mecanisme prin care să fie menţinute relaţiile între state.

Definiţia dreptului diplomatic: totalitatea normelor juridice care guvernează statutul, sarcinile şi atribuţiile organelor de stat competente a întreţine relaţiile externe.

c) Obiectul reglementării: - toate aspectele activităţii diplomatice; - misiunile diplomatice. d) Dreptul diplomatic are un rol instrumental: - ajută la atingerea obiectivelor de politică externă a statului; - oferă modalităţi concrete de stabilire şi menţinere a relaţiilor între state; - contribuie direct la aplicarea celorlalte norme ale dreptului internaţional public. e) Dreptul diplomatic prezintă un caracter dinamic – acesta ajută ca principiile şi normele dreptului

internaţional să prindă viaţă şi să se dezvolte progresiv, fiind ramura cea mai mobilă a dreptului internaţional. f) Fundamentul dreptului diplomatic constă în imperativul stabilirii şi menţinerii relaţiilor normale între

state.

1.2.2. Izvoarele dreptului diplomatic a) Fiind o ramură a dreptului internaţional public, izvoarele dreptului diplomatic sunt identice cu ale

acestuia:

- tratatul; - cutuma; - principiile generale de drept; - în mod subsidiar jurisprudenţa şi doctrina.

• tratatul şi cutuma sunt considerate izvoarele principale ale dreptului diplomatic; • în cazul diplomaţiei multilaterale, actele interne ale organizaţiilor internaţionale deţin un loc important în

rândul izvoarelor; • o caracteristică a dreptului diplomatic este aceea că legile interne pot constitui izvor al dreptului

diplomatic, în măsura în care acestea regle-mentează procedurile interne de înfiinţare a misiunilor diplomatice, de numire a agenţilor diplomatici etc.

b) Cutuma – a reprezentat primul izvor al dreptului diplomatic, datorită faptului că modul de formare a normelor dreptului diplomatic (practică, uzanţe) le-a impus acest caracter.

• până la codificarea prin Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice din 1961, nu a existat, practic, un corp de ansamblu de norme scrise ale dreptului diplomatic.

c) Tratatul - codificarea dreptului diplomatic Anexa a XVII-a la Actul Final al Congresului de la Viena din 1815, privind anumite reguli de clasificare şi

precădere a agenţilor diplomatici, a reprezentat primul acord multilateral de codificare. Prin acest document s-au înlocuit vechile criterii de precădere (istorice, de prestigiu statal sau personal) cu:

- trei clase de şefi de misiune - vechimea în post a agentului respectiv. Stabilirea acestor criterii obiective a eliminat posibilitatea apariţiei unor „diferende” legate de ordinea de

precădere de la curţile suveranilor, care, uneori, erau susceptibile de a degenera chiar în conflicte interstatale. Protocolul de la Aix la Chapelle (1818) a modificat regulile de precădere stabilite în Regulamentul din

1815, introducând o nouă clasă de şefi de misiune. Prin urmare, clasele de şefi de misiune erau reprezentate de: - clasa I: ambasadorii (trimişi de obicei numai de marile puteri pe lângă alte mari puteri), nunţii apostolici,

legaţii (ambasadori papali extraordinari); - clasa a II-a: miniştrii plenipotenţiari, trimişii extraordinari şi internunţii; - clasa a III-a: miniştrii rezidenţi; - clasa a IV-a: însărcinaţii cu afaceri (permanenţi sau temporari). Alte încercări de codificare: 1924 – înfiinţarea unui Comitet de experţi în cadrul Societăţii Naţiunilor; 1928 – Convenţia de la Havana privind agenţii diplomatici – la care au aderat unele state sud-americane. • Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice din 1961 Convenţia se caracterizează prin următoarele idei directoare: - conceptul fundamental al Convenţiei este misiunea diplomatică; - imunităţile şi privilegiile nu mai sunt legate doar de persoana ambasadorului, fiind extinse şi la ceilalţi

membri ai misiunii diplomatice; - Convenţia a consacrat un echilibru de interese între statul acreditar şi statul acreditant, creând dreptul

statului acreditar de a împiedica o creştere excesivă a efectivului personalului misiunii; - a transformat unele reguli de curtoazie (de exemplu cu privire la procedura agrementului) în reguli

juridice.

Bibliografie minimală

I.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996, p. 5-21; A. Bonciog, Drept diplomatic, Ed. „Paideia”, Bucureşti, 1997, p. 7-39; N. Ciachir, Istoria Relaţiilor Internaţionale de la Pacea Westfalică (1648) până în contemporaneitate (1947), Ed. „Oscar Print”, Bucureşti, 1998, p. 7-23, p. 82-125, p. 262-345.

CURS 2

Reguli aplicabile diplomaţiei bilaterale. Relaţiile diplomatice: noţiune, specific, elemente definitorii. Stabilirea relaţiilor diplomatice. Încetarea relaţiilor

diplomatice. Suspendarea relaţiilor diplomatice. Reprezentarea intereselor unui alt stat

2.1. Noţiunea relaţiilor diplomatice

2.1.1. Definiţie: - În condiţiile în care, în reglementările internaţionale existente nu există o definiţie a relaţiilor

internaţionale, doctrina a fost aceea care a definit acest termen. - Relaţiile diplomatice apar definite ca fiind: „conducerea, prin intermediul organelor reprezentative şi prin

mijloace paşnice, a relaţiilor externe ale unui subiect de drept internaţional cu oricare alt subiect sau subiecte.”

2.1.2. Specificul relaţiilor diplomatice constă în faptul că: - ele apar ca un rezultat al evoluţiei de ansamblu a relaţiilor dintre două state şi - constituie o premisă pentru dezvoltarea generală a relaţiilor şi pentru aprofundarea colaborării între state. Relaţiile diplomatice constituie expresia generală a existenţei unor relaţii normale între state. • lipsa relaţiilor diplomatice poate fi dovada unor tensiuni politice între două state; • unii autori au susţinut punctul de vedere că lipsa relaţiilor diplomatice ale unui anumit stat sau existenţa

unor relaţii foarte restrânse pot pune sub semnul întrebării independenţa acelui stat; • acest punct de vedere nu poate fi acceptat, în dreptul internaţional considerându-se că: - caracterul restrâns sau lipsa relaţiilor diplomatice ale unui stat nu poate constitui un argument pentru

neprimirea acelui stat într-o organizaţie internaţională; - lipsa relaţiilor internaţionale nu constituie un obstacol în încheierea unui tratat internaţional.

2.1.3. Din elementele definitorii ale relaţiilor diplomatice reţinem: - părţile în relaţiile internaţionale sunt statele şi alte subiecte de drept internaţional (mişcările de

eliberare naţională, Sfântul Scaun etc.); - relaţiile diplomatice au caracter permanent.

2.2. Stabilirea relaţiilor diplomatice

a) Este necesară sublinierea distincţiei între „stabilirea relaţiilor diplomatice” şi „înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente într-un anumit stat”.

b) Dreptul internaţional nu reglementează expres condiţiile stabilirii relaţiilor diplomatice, însă din practica statelor şi din doctrină s-a desprins ideea că pentru stabilirea acestor relaţii este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- entităţile între care se stabilesc relaţiile diplomatice să aibă personalitate juridică în dreptul internaţional; - cele două state sau guvernele celor două state să se fi recunoscut reciproc; - să existe un acord în sensul stabilirii relaţiilor diplomatice.

2.2.1. Existenţa personalităţii juridice de drept internaţional a) Calitatea de subiect de drept internaţional (existenţa personalităţii juridice de drept internaţional) are

drept consecinţă capacitatea unei entităţi de a fi titular de drepturi şi obligaţii în dreptul internaţional (capacitatea juridică internaţională).

Subiectul de drept internaţional primar este statul. Alături de acesta, au această calitate: organizaţiile internaţionale, popoarele – ca titulare ale dreptului la autodeterminare, mişcările de eliberare naţională, alte entităţi (Sfântul Scaun, Ordinul Suveran Militar de Malta).

b) Nu toate subiectele dreptului internaţional sunt privite pe acelaşi plan din punctul de vedere al stabilirii relaţiilor diplomatice.

- Ceea ce este esenţial este ca aceste entităţi, subiecte de drept internaţional să aibă capacitatea de a-şi exprima valabil consimţământul pentru actul juridic prin care se creează relaţiile diplomatice.

- De aici se deduce concluzia că nu orice subiect de drept internaţional este în mod necesar şi subiect de relaţii diplomatice.

c) Se admite în dreptul internaţional că pot întreţine relaţii diplomatice (au drept de legaţie): - statele; - organizaţiile internaţionale; - mişcările de eliberare naţională; - Sfântul Scaun; - Ordinul Militar Suveran de Malta.

2.2.2. Recunoaşterea reciprocă a) Recunoaşterea reprezintă o premisă şi un punct de plecare în stabilirea relaţiilor diplomatice. În acelaşi timp, recunoaşterea este o condiţie a exercitării dreptului de legaţie, şi nu al existenţei acestuia (el

născându-se o dată cu apariţia statului ca subiect de drept internaţional). b) Este necesar ca recunoaşterea să fie de jure şi nu numai de facto. c) Actul juridic al recunoaşterii constituie o ofertă adresată statului recunoscut de a întreţine relaţiile care

sunt obişnuite între state, inclusiv relaţii diplomatice. - Stabilirea de relaţii diplomatice constituie efectul normal al recunoaşterii unui stat; - În numeroase cazuri, stabilirea relaţiilor diplomatice şi recunoaşterea au loc simultan şi se realizează prin

acelaşi document. d) În cazul mişcărilor de eliberare naţională, recunoaşterea are un rol constitutiv, constituind un factor

decisiv pentru stabilirea relaţiilor diplomatice.

2.2.3. Acordul între cele două subiecte de drept internaţional a) Această condiţie este prevăzută de art. 2 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice, care

prevede că „Stabilirea de relaţii diplomatice între state […] se face prin consimţământul mutual”. b) Dacă recunoaşterea reprezintă un act politico-juridic, Acordul prin care se exprimă consimţământul

statelor reprezintă un act eminamente juridic; c) Forma în care se poate exprima acest acord de voinţă poate fi: - un tratat solemn; - un acord prin schimb de note sau scrisori. d) În doctrină se susţine existenţa unei obligaţii generale a statelor de a stabili relaţii diplomatice cu

celelalte state, argumentul fiind reprezentat de principiul dreptului internaţional constând în îndatorirea statelor de a coopera între ele, stipulat de Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 2625 din 24 octombrie 1970.

2.3. Încetarea relaţiilor diplomatice

Relaţiile diplomatice pot înceta prin: - dispariţia unuia dintre cele două subiecte de drept internaţional; - ruperea relaţiilor diplomatice; - apariţia stării de război.

2.3.1. Ruperea relaţiilor diplomatice a) Reprezintă un act unilateral prin care un stat decide să pună capăt relaţiilor sale diplomatice cu alt stat. b) Motivele ruperii relaţiilor diplomatice pot fi reprezentate de: - reacţia împotriva unui act ilicit sau faţă de violarea unui drept;

- reacţia provocată de comportarea inamicală a unui stat sau de strângerea relaţiilor cu anumit terţ stat (doctrina Hallstein);

- decizia unei organizaţii internaţionale; Ruperea relaţiilor diplomatice poate constitui, de asemenea, un act discreţionar al statului. c) Pe scurt, se poate afirma că ruperea relaţiilor diplomatice se poate datora: - unor cauze politice; - unor cauze juridice; d) Ruperea relaţiilor diplomatice reprezintă un act cu o dublă natură: pe de o parte reprezintă un act

juridic, pe de altă parte un act politic. e) În doctrină s-a acreditat ideea că ruperea relaţiilor diplomatice ar fi incompatibilă cu principiile Cartei

Naţiunilor Unite, în condiţiile în care, articolul 33 din Cartă prevede obligaţia statelor de a supune orice diferend unor proceduri de soluţionare paşnică.

Această opinie ar putea fi susţinută cu mai multă fermitate în cazul în care printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate s-a cerut părţilor în litigiu să recurgă la un anumit mecanism de soluţionare a diferendelor. În această situaţie, ruperea relaţiilor diplomatice ar fi contrară recomandării.

f) Modul în care are loc ruperea relaţiilor diplomatice îmbracă, de obicei, forma unei declaraţii exprese. În practică, însă, aceasta poate avea loc şi tacit, condiţia esenţială fiind aceea ca manifestarea de voinţă să fie neechivocă.

2.3.2. Războiul a) De regulă, războiul antrenează automat ruperea relaţiilor diplomatice. Este necesară precizarea distincţiei

între „starea de război”, ca stare de drept, rezultată în urma declarării războiului, şi „acţiunea de război”, ca situaţie de fapt.

b) Starea de război antrenează ruperea relaţiilor diplomatice, chiar dacă nu este urmată de acţiune de război (exemplu: între România şi Bulgaria, în 1913, a existat stare de război, fără acţiune de război).

c) Acţiunea de război, antrenează, de regulă, ruperea relaţiilor diplomatice, însă există situaţii când acestea pot fi menţinute (de exemplu, conflictul chino-japonez din 1931-1932 sau conflictul între India şi Pakistan din 1965).

d) Armistiţiul reprezintă o categorie juridică aparte, datorită faptului că relaţiile diplomatice între beligeranţi sunt reluate, fără ca starea de război să înceteze.

2.3.3. Ruperea relaţiilor diplomatice ca act concertat în cadrul unei alianţe sau a unui bloc politic a) Ruperea relaţiilor diplomatice poate fi cerută de o organizaţie internaţională – în acest caz ea capătă

forma unei sancţiuni colective. În opinia unor autori, legitimitatea acestei măsuri se bazează pe o normă de drept internaţional (decizia

organizaţiei respective); alţi autori sunt însă de părere că fundamentarea trebuie căutată într-o obligaţie cu caracter convenţional.

b) Elementele caracteristice ale ruperii colective a relaţiilor diplomatice cerute de o organizaţie internaţională sunt:

- preeminenţa respectivei organizaţii faţă de fiecare stat; - existenţa unei obligaţii juridice care incumbă statelor membre; - caracterul de sancţiune al măsurii aplicate în mod colectiv. c) Ruperea relaţiilor diplomatice în mod colectiv poate căpăta însă şi forma unei acţiuni politice concertate.

În această situaţie, nu se poate vorbi despre o obligaţie juridică.

NOTĂ: Un exemplu de astfel de acţiune concertată a fost ruperea de către statele arabe a relaţiilor diplomatice cu Franţa şi

Marea Britanie, ca urmare a intervenţiei acestora împotriva Egiptului în timpul crizei Canalului Suez din octombrie-noiembrie 1956.

2.3.4. Schimbarea radicală a situaţiei politice interne

• În cazul unei schimbări politice fundamentale (de exemplu: trecerea de la monarhie la republică sau schimbarea pe căi revoluţionare), practica dreptului internaţional impunea ca noul guvern să notifice schimbarea produsă şi să ceară recunoaşterea.

• În cazul în care recunoaşterea nu intervenea imediat, se producea o suspendare sau o rupere a relaţiilor diplomatice, pe perioada în care statele analizau decizia cu privire la recunoaşterea noului guvern.

2.3.5. Efectele ruperii relaţiilor diplomatice constau în: a) întreruperea raporturilor oficiale între cele două state; b) închiderea misiunilor diplomatice ale statelor respective; c) statutul juridic al agentului diplomatic nu încetează; de asemenea, se menţine inviolabilitatea localului

misiunii diplomatice şi a arhivelor acesteia; d) drepturile şi bunurile cetăţenilor unuia dintre state pe teritoriul celuilalt stat rămân neafectate; e) în temeiul principiului pacta sunt servanda, ruperea relaţiilor diplomatice nu produce efect asupra

tratatelor bilaterale între cele două state (regulă consacrată şi prin art. 63 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice), decât dacă acestea se pot executa numai în prezenţa relaţiilor diplomatice;

f) ruperea relaţiilor diplomatice atrage, de regulă, şi ruperea relaţiilor consulare.

2.3.6. Suspendarea relaţiilor diplomatice a) Atât suspendarea, cât şi ruperea relaţiilor diplomatice sunt forme de încetare (temporară sau definitivă) a

acestora fiind necesar acordul de voinţă al statelor pentru reluarea lor. b) Suspendarea relaţiilor diplomatice se individualizează prin următoarele trăsături: - spre deosebire de ruperea relaţiilor diplomatice, suspendarea poate interveni ca urmare a unui fapt

neaşteptat sau a unor impedimente temporare; - spre deosebire de ruperea relaţiilor diplomatice, care este completă, suspendarea este temporară sau

momentană; - ipotezele menţionate de doctrină pentru suspendarea relaţiilor diplomatice pot fi: 1) intervenirea unei stări de tensiune; 2) ocuparea teritoriului unui stat; 3) intervenirea unei lovituri de stat. - în privinţa efectelor, relaţiile se menţin în forma în care se prezentau la data suspendării, nefiind nevoie de

noi scrisori de acreditare în cazul revenirii la post a vechiului şef de misiune.

2.4. Reprezentarea intereselor unui stat

a) Instituţia „puterii protectoare” a căpătat caracter cutumiar în secolul al XIX-lea, fiind codificată prin Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice în art. 45.

b) Condiţiile constituirii „puterii protectoare” sunt reprezentate de: - Alegerea „puterii protectoare” de către statul care doreşte să asigure protecţia intereselor sale. În acest

context, este necesară definirea mandatului de protecţie, care poate fi diplomatic şi consular sau exclusiv diplomatic;

- Existenţa acordului „puterii protectoare”; - Obţinerea consimţământului statului primitor cu privire la puterea aleasă. c) Natura juridică a instituţiei protecţiei intereselor unui alt stat nu este bine definită în doctrină: - Una dintre opinii susţine existenţa unui mandat încredinţat de un guvern altuia pentru protecţia intereselor

sale şi ale cetăţenilor statului său. - O a doua teză se fundamentează pe o substituire de competenţe. - De asemenea, există şi opinia conform căreia această instituţie juridică are la bază o colaborare ad-hoc. d) Fundamentarea juridică a instituţiei protecţiei intereselor altui stat se regăseşte în faptul că nu există nici

o regulă de drept internaţional care să interzică unui stat să recurgă la procedeul reprezentării. Astfel, reprezentarea este rezultatul acordului de voinţă al statului reprezentat şi al „puterii protectoare”.

Bibliografie minimală

I.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996, p. 22-42; A. Bonciog, Drept diplomatic, Ed. „Paideia”, Bucureşti, 1997, p. 39-57.

CURS 3 Misiunile diplomatice permanente: noţiune, clasificare, raportul de misiune

diplomatică, categorii de misiuni diplomatice permanente, structură şi organizare

3.1. Reprezentanţele sau misiunile diplomatice – precizări preliminare

a) Datorita faptului că persoanele însărcinate cu conducerea afacerilor externe ale unui stat - şeful statului, ministrul afacerilor externe – nu pot realiza, nici chiar printr-o implicare activă în viaţa internaţională a statului, totalitatea contactelor şi legăturilor necesare relaţiilor internaţionale ale respectivului stat, în evoluţia istorica a relaţiilor internaţionale au apărut anumiţi mandatari.

b) Aceşti mandatari, la început desemnaţi sub numele generic de agenţi diplomatici sau miniştri publici, au fost înlocuiţi, treptat, de reprezentanţe sau misiuni diplomatice, aveau ca sarcină să acţioneze pentru reglementarea problemelor cotidiene politico-juridice existente între statele respective, să întreţină o stare normală a relaţiilor bilaterale.

- aceste reprezentanţe erau organe de stat cu rol direct în întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale; - reprezentanţi ai statului au funcţionat încă din antichitate, sub diferite denumiri: Grecia – presbeis, Roma –

legati.

3.2. Clasificarea reprezentantelor diplomatice

3.2.1. În funcţie de durata lor, distingem: - reprezentanţele diplomatice permanente; - reprezentanţele diplomatice temporare.

NOTĂ: Apărută în secolul al XV-lea în Italia – in principal in Veneţia – reprezentanţa permanentă a devenit, treptat, forma

principală de reprezentare diplomatică. Ea s-a generalizat după Pacea Westphalică (1648), când, instituirea unui echilibru european a „obligat” statele europene să se supravegheze reciproc.

Reprezentanţele ad-hoc – misiunile speciale pot funcţiona în statele în care nu funcţionează misiune diplomatică permanentă sau atunci când caracterul problemei ce se tratează impune prezenţa unei misiuni speciale, de exemplu, pentru numirea unui reprezentant pentru a îndeplini o anumită sarcină sau pentru a participa la o acţiune ceremonială (aniversare, încoronare etc.).

De asemenea, o altă categorie de reprezentanţe temporare este reprezentată de misiunile conduse de persoane cu responsabilitate politică directă.

3.2.2. În funcţie de scopul sau obiectul lor, distingem: - reprezentanţa pentru negocieri politice (mission ŕ caractčre politique); - reprezentanţa trimisă pentru scop de ceremonial (de cérémonie); - reprezentanţa trimisă pentru a comunica un gest (d’obédience) sau pentru a comunica schimbări

intervenite în conducerea unui stat (d’étiquette). Reprezentanţa sau misiunea diplomatică reprezintă termenul generic pentru desemnarea organelor de stat

permanente însărcinate cu întreţinerea relaţiilor diplomatice.

3.3. Noţiunea de „misiune diplomatică” (permanentă)

3.3.1. În literatura de specialitate, termenul „misiune diplomatică” poate avea sensul de: - raport juridic bilateral de drept internaţional (raportul de misiune diplomatică); - sarcină încredinţată de statul trimiţător agentului diplomatic; - grup constituit din totalitatea persoanelor cu funcţie diplomatică; - organ al statului trimiţător.

3.3.2. Definiţie: Misiunea diplomatică este organul unui subiect de drept internaţional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat cu întreţinerea relaţiilor diplomatice cu acel subiect

Misiunea diplomatică reprezintă instituţia centrală a Convenţiei de la Viena asupra relaţiilor diplomatice - Convenţia stipulează expres că misiunea diplomatică se bucură de privilegii şi imunităţi proprii.

De asemenea, misiunea diplomatică dă coeziune şi unitate organică actelor întreprinse de membrii acesteia.

Misiunea diplomatică nu trebuie confundată cu membrii acesteia, din următoarele motive: - înfiinţarea unei misiuni diplomatice este rezultatul unei proceduri cu totul diferite de cea a numirii

membrilor misiunii diplomatice; - cele mai multe documente ale misiunii, prin care aceasta îşi realizează activitatea sunt emise în numele ei

şi nu în numele şefului misiunii sau a altui membru al său; - existenţa misiunii nu poate fi afectată de schimbările ce intervin în personalul său; - misiunea are privilegii şi imunităţi proprii, distincte de cele acordate membrilor acesteia.

NOTĂ: Scurt istoric Instituţia legaţiei, ca misiune de negociere între state este cunoscută din cele mai vechi timpuri, apărând o dată cu

formarea primelor state. Totuşi misiunile diplomatice nu au fost cunoscute până în secolul al XIV-lea. Faptul că Sfântul Scaun avea reprezentanţi permanenţi pe lângă regii Franţei şi pe lângă Împăratul de la Constantinopole (apocrisarii sau responsales), până la marea schismă, nu poate fi considerat un început al diplomaţiei permanente, datorită faptului că aceşti trimişi aveau o misiune esenţialmente religioasă.

În secolul al XIII-lea, Veneţia trimite primii agenţi diplomatici în celelalte state italiene. Aceşti trimişi, numiţi oratores sau ambasciatori continui, devin permanenţi în secolul al XIV-lea. Exemplul Veneţiei a fost urmat la scurt timp de Milano (Ducele Francesco Sforza întreţinea o misiune permanentă pe lângă Cosimo de Medicis), Ducatul de Savoia şi alte state italiene, care au început să trimită reprezentanţi pe lângă regii Angliei, Franţei şi Spaniei.

Misiunile permanente se extind rapid în secolul al XVI-lea, mai ales după pacea de la Virvins (1598) care a facilitat relaţiile între statele catolice şi cele protestante. Astfel, în jurul anului 1600, Anglia, Franţa, Spania şi statele componente ale Imperiului romano-german aveau relaţii permanente.

Instituţia s-a generalizat în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, sub impulsul dat de Ludovic al XIV-lea şi Richelieu diplomaţiei franceze şi, prin aceasta, diplomaţiei tuturor statelor europene.

Existenţa instituţiilor diplomatice româneşti este atestată de la începutul existenţei statale a Ţărilor Române. Astfel, în 1457, Veneţia a acreditat un ambasador pe lângă Curtea din Suceava, cea dintâi misiune diplomatică permanentă instituită în Ţările Române. Primul reprezentant diplomatic a fost capuchehaia, agentul acreditat pe lângă Înalta Poartă. Unii domni aveau agenţi diplomatici în marile capitale europene. Astfel, Constantin Brâncoveanu avea trimişi la Viena şi Veneţia, iar domnii Moldovei aveau reprezentanţi în Polonia şi Ungaria.

O dată cu anul revoluţionar 1848 se poate vorbi de o diplomaţie românească unitară. Chiar înainte de a-şi fi câştigat independenţa, statul român a avut numeroase agenţii oficioase, care, în anii 1877-1878, s-au transformat în legaţii.

3.4. Raportul de misiune diplomatică

3.4.1. Definiţie Raportul de misiune diplomatică reprezintă raportul juridic de drept internaţional care dă expresia

acordului de voinţă al statelor cu privire la schimbul de reprezentanţe diplomatice permanente, efectuat în scopul de a întreţine şi dezvolta relaţiile diplomatice.

3.4.2. Elementele raportului de misiune diplomatică sunt: - Subiectele raportului de misiune diplomatică: statul acreditant (trimiţător) şi statul acreditar (primitor); - Obiectul raportului de misiune diplomatică: relaţiile diplomatice dintre cele două state; - Conţinutul raportului de misiune diplomatică: totalitatea drepturilor şi obligaţiilor legate de crearea,

funcţionarea şi încetarea misiunilor diplomatice ale celor două state.

3.5. Categoriile de misiuni diplomatice

Ne vom opri asupra clasificării misiunilor diplomatice pe baza unui criteriu dublu: - un criteriu evolutiv; - în funcţie de subiecţii între care se întreţin relaţiile diplomatice: operăm distincţia între misiunile între state

(diplomaţie bilaterală) şi misiunile între alte subiecte de drept internaţional - între state şi organizaţii internaţionale, între organizaţii internaţionale (diplomaţia multilaterală).

3.5.1. În cadrul diplomaţiei bilaterale sunt cuprinse: - ambasada; - nunţiatura apostolică; - legaţia; - internunţiatura; - Înaltul Comisariat. a) Ambasada este misiunea diplomatică cea mai importantă atât ca rang (având rangul cel mai înalt), cât şi

ca frecvenţă (fiind cel mai des folosită şi tinzând spre exclusivitate).

NOTĂ: În trecut, ambasadele funcţionau numai în relaţiile dintre marile puteri; astăzi, peste 99% din misiunile diplomatice

între state sunt ambasade (România este reprezentată în relaţiile diplomatice numai la nivel de ambasadă începând cu 9 mai 1974, când nivelul de reprezentare între România şi Brazilia a fost ridicat de la nivel de legaţie la nivel de ambasadă).

Şeful titular al acestei misiuni diplomatice are titlul de ambasador şi face parte din prima clasă în ierarhia diplomatică. Totuşi, foarte puţini din cei care conduc ambasade au rangul de ambasador şi în ierarhia administrativă internă (aceştia au, în majoritatea cazurilor, rang de ministru-consilier sau consilier, funcţionând ca ambasadori în statul acreditar numai pe durata misiunii lor).

În mod excepţional, ambasada poate fi condusă de un însărcinat cu afaceri en pied sau ad-interim.

b) Nunţiatura apostolică este misiunea diplomatică de cel mai înalt rang a Sfântului Scaun într-un stat, stabilită în vederea întreţinerii relaţiilor cu acesta.

NOTĂ: Nunţiaturile întreţin atât relaţii diplomatice, cât şi ecleziastice – întreţin relaţii oficiale cu statul acreditar, guvernate

de dreptul internaţional, dar şi relaţii cu organul naţional catolic din acest stat, guvernate de dreptul canonic; Nunţiatura apostolică este condusă de un nunţiu, care face parte, ca şi ambasadorul, din prima clasă a şefilor de

misiune.

c) Legaţia este o misiune diplomatică de rang inferior ambasadei (rangul al doilea).

NOTĂ: Aceasta este condusă de un ministru (care poartă, de obicei, titlul de „trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar”)

sau un ministru rezident – care fac parte din clasa a doua a şefilor de misiune, sau de un însărcinat cu afaceri ad-interim sau permanent;

Legaţia este o misiune diplomatică „pe cale de dispariţie”. În 1968 existau în capitalele lumii mai puţin de 100 de legaţii. „Dispariţia” acestei categorii de misiuni diplomatice este explicabilă în contextul în care practica din trecut de a se acredita ambasade numai între marile puteri (în relaţiile dintre statele mici funcţionând legaţiile) a fost abandonată treptat, sub imperiul principiului fundamental al dreptului internaţional care este egalitatea suverană a statelor;

Deosebirea între legaţie şi ambasadă apare numai în ceea ce priveşte unele probleme de precădere şi ceremonial.

d) Internunţiatura apostolică este misiunea Sfântului Scaun care corespunde ca rang legaţiei. Ea este condusă de un internunţiu, care corespunde ca rang trimisului extraordinar şi ministrului plenipotenţiar.

e) Înaltul Comisariat este misiunea diplomatică a unui stat trimisă într-un alt stat cu care acesta este legat prin relaţii speciale, deosebit de strânse.

NOTĂ: Această misiune diplomatică se practică între statele ale căror relaţii prezintă anumite particularităţi: de exemplu,

între Marea Britanie şi statele din Commonwealth; Aceste misiuni sunt conduse de un Înalt Comisar (High Commissioner), care este egal în rang cu ambasadorul;

O astfel de practică – de dată mai recentă – există şi în relaţia dintre Franţa şi unele dintre fostele sale colonii (membre ale Comunităţii francofone). Aceste misiuni poartă denumirea de Înalte Reprezentanţe (Hautes Représentations), fiind egale în rang cu ambasadele;

Practic, diferenţele dintre aceste misiuni diplomatice şi ambasade nu se regăsesc decât la nivelul protocolului.

3.5.2. În cadrul diplomaţiei multilaterale întâlnim: - reprezentanţele permanente sau delegaţiile permanente; - misiunile organizaţiilor internaţionale în diferite state. a) Reprezentanţele permanente sau delegaţiile permanente sunt misiunile diplomatice ale unui stat pe

lângă o organizaţie internaţională.

NOTĂ: Ele se deosebesc de misiunile diplomatice tradiţionale prin următoarele trăsături: - funcţiile acestei misiuni diplomatice prezintă anumite trăsături distincte, determinate de natura subiectului pe

lângă care sunt acreditate; - există unele diferenţe faţă de misiunile clasice în ceea ce priveşte organul care emite acreditarea şi organul care

primeşte acreditarea; - procedura numirii şefului de misiune nu necesită solicitarea agrementului; - reprezentanţa permanentă are sediul pe teritoriul unei entităţi suverane, care este net distinctă de subiectul de drept

internaţional pe lângă care este acreditată.

b) Misiunea unei organizaţii internaţionale într-un stat este categoria cea mai recentă a misiunilor diplomatice şi poate fi, în principiu, acreditată fie într-un stat membru, fie într-un stat nemembru al organizaţiei.

3.6. Structura şi organizarea misiunii diplomatice

Structura şi organizarea internă a unei misiuni diplomatice este de competenţa exclusivă a statului acreditant. În majoritatea situaţiilor, ele sunt determinate de mărimea, capacitatea şi interesele statului acreditant şi de importanţa pe care o prezintă statul acreditar pentru acesta.

În absenţa unor norme generale şi a unei practici uniforme, se poate totuşi evidenţia o schemă generală a structurii misiunii diplomatice, care cuprinde următoarele subdiviziuni:

- cancelaria; - secţia politică; - secţia economică şi comercială; - secţia culturală; - secţia consulară; - biroul de presă; - biroul ataşatului militar; - biroul ataşatului de afaceri interne.

3.6.1. Cancelaria este compartimentul cel mai important al misiunii diplomatice, unde sunt primite, pregătite şi transmise actele care sunt de competenţa şefului de misiune.

Cancelaria coordonează activitatea celorlalte secţii ale misiunii şi păstrează arhivele şi codurile diplomatice.

Cancelaria este condusă de un consilier sau de un secretar I, funcţionari diplomatici cu rang imediat inferior şefului de misiune, care răspund direct în faţa acestuia şi care îl înlocuiesc în caz de absenţă (ca însărcinat cu afaceri a.i.).

3.6.2. Secţia politică are rolul de a gestiona problemele politice şi cele de ordin general: atât cele interne, ale statului acreditar, cât şi cele internaţionale (care în prezent ocupă un rol din ce în ce mai important în activitatea unei misiuni diplomatice).

Problemele politice sunt în mod normal tratate cu autorităţile statului acreditar, în primul rând cu M.A.E., însă nu se poate face abstracţie de necesitatea întreţinerii unor relaţii cu membrii cercurilor politice locale sau străine: membrii partidelor politice, presa, diferite grupuri de influenţă, corpul diplomatic străin acreditat în acel stat etc.

3.6.3. Secţia economică şi comercială se ocupă cu dezvoltarea relaţiilor economice, în general, şi a celor comerciale, în special, între statul acreditant şi statul acreditar. Principalele funcţii ale secţiilor comerciale pot fi rezumate astfel:

- funcţia de informare cu privire la situaţia economică şi raporturile comerciale ale statului acreditar şi de studiere a pieţei – sub principalele ei aspecte: producţia, consumul, situaţia financiară;

- funcţia de asistenţă: misiunea pregăteşte şi negociază sau participă la negocierea acordurilor comerciale; - funcţia de prospectare a posibilităţilor concrete de amplificare şi diversificare a schimburilor comerciale; - funcţia de promovare a comerţului, care merge de la realizarea publicităţii până la participarea la târguri,

expoziţii, relaţii cu cercurile de afaceri etc. În structura unor misiuni diplomatice intră un birou financiar, care are ca sarcină studierea politicii

financiare locale (politica valutară, investiţii străine etc.).

3.6.4. Secţia (biroul) ataşatului cultural are ca principal rol: - promovarea în statul de reşedinţă a culturii naţionale a statului acreditant; - dezvoltarea colaborării în domeniul cultural-ştiinţific; - participarea la elaborarea acordurilor culturale şi supravegherea aplicării lor; - difuzarea de materiale, organizarea de manifestări artistice, expoziţii etc.

3.6.5. Secţia (biroul) de informare şi presă a căpătat un rol din ce în ce mai important, în condiţiile creşterii rolului şi importanţei informaţiei sub un triplu aspect: obiect, audienţă şi tehnica de transmitere. În aceste condiţii, obiectul informaţiei care face obiectul activităţii biroului de presă s-a lărgit continuu.

Activitatea biroului de presă se desfăşoară în două direcţii principale: - spre interior, spre statul acreditant: biroul de presă studiază presa locală din statul acreditar, redactând

rapoarte şi buletine informative trimise instituţiilor statului acreditant; - spre exterior, spre statul acreditar: biroul de presă stochează şi transmite date utile presei locale din statul

acreditar cu privire la situaţia din statul trimiţător, organizează conferinţe de presă etc.

3.6.6. Secţia consulară se organizează în cadrul misiunii atunci când în capitala statului respectiv nu există un consulat al statului acreditant. Posibilitatea exercitării funcţiilor consulare de către misiunea diplomatică este recunoscută expres de art. 3 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice din 1961.

Secţia consulară îndeplineşte activităţi specifice oficiilor consulare: emiterea de paşapoarte şi vize, emiterea de acte administrative, notariale, exercitarea asistenţei şi protecţiei consulare.

3.6.7. Biroul ataşatului militar îşi găseşte raţiunea în necesitatea statului acreditant de a cunoaşte instituţiile militare ale statului acreditar şi capacitatea militară a acestuia şi de a colabora pe plan militar cu acesta.

Funcţiile ataşaţilor militari au în vedere îndeplinirea următoarelor patru categorii de sarcini: - funcţia de observare a situaţiei militare a statului acreditar; - funcţia de colaborare cu autorităţile militare locale în vederea efectuării schimbului de informaţii,

realizarea unor acţiuni comune etc. - funcţia de reprezentare în cursul unor ceremonii militare ale statului acreditar; - funcţia de a acorda asistenţă de specialitate şefului de misiune.

Este de reţinut faptul că ataşatul militar este subordonat, în primul rând, şefului de misiune, dar şi Ministerului Apărării din statul acreditant.

3.6.8. În practica recentă, misiunile diplomatice pot avea în componenţă un birou al ataşatului de afaceri interne, care are rolul facilitării cooperării în acest domeniu între statul acreditant şi statul acreditar şi al informării statului acreditant cu privire la acţiunile şi capacităţile statului primitor în domeniul afacerilor interne.

Şi în cazul ataşatului pentru afaceri interne funcţionează o dublă subordonare, faţă de şeful misiunii şi faţă de Ministerul de Interne al statului acreditant.

Bibliografie minimală

I.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996, p. 42-56; A. Bonciog, Drept diplomatic, Ed. „Paideia”, Bucureşti, 1997, p. 57-81.

CURS 4

Misiunile diplomatice permanente. Înfiinţare, încetare, transformare, suspendare. Membrii.

Corpul diplomatic

4.1. Înfiinţarea unei misiuni diplomatice

4.1.1. Condiţiile înfiinţării unei misiuni diplomatice a) Pentru înfiinţarea unei misiuni diplomatice este necesară întrunirea următoarelor două condiţii

cumulative: - să existe relaţii diplomatice între cele două subiecte de drept internaţional; - să intervină un acord între cele două subiecte de drept internaţional pentru efectuarea schimbului de

misiuni diplomatice. b) Sunt premise ale înfiinţării misiunii diplomatice următoarele elemente: personalitatea juridică şi

recunoaşterea. Aceste elemente nu vor mai fi analizate, datorită faptului realizarea lor este cuprinsă automat în existenţa relaţiilor diplomatice între cele două subiecte.

c) În ceea ce priveşte condiţia existenţei relaţiilor diplomatice, precizăm faptul că este posibil ca momentul stabilirii relaţiilor diplomatice să coincidă cu cel al înfiinţării misiunilor diplomatice.

NOTĂ: În literatura de specialitate s-a afirmat că o altă premisă a înfiinţării misiunilor diplomatice este existenţa dreptului

de legaţie – activă pentru subiectul acreditant şi pasivă pentru cel acreditar. Dreptul de legaţie apare în doctrina de drept internaţional ca prerogativă a unui subiect de a trimite o misiune

diplomatică pe lângă alt subiect, respectiv de a primi o misiune diplomatică a unui alt subiect. Unii autori contestă existenţa unui drept de legaţie, considerându-l superflu, ca fiind rezultatul unei greşite

interpretări a condiţiei şi noţiunii de personalitate juridică în dreptul internaţional. Totuşi, majoritate doctrinei consideră, fără a nega existenţa dreptului de legaţie, că acesta reprezintă „expresia tipică

a personalităţii juridice internaţionale” (A. Maresca), fiind parte a conţinutului acesteia. Se consideră, totuşi, că dreptul de legaţie reprezintă o competenţă, şi nu un drept subiectiv propriu, căruia să-i corespundă o obligaţie corelativă de a primi misiunea diplomatică a statului acreditant. Argumentul fundamental în acest sens îl constituie necesitatea existenţei acordului celor două subiecte în vederea deschiderii de misiuni diplomatice.

4.1.2. Necesitatea încheierii unui acord între cele două state pentru înfiinţarea misiunilor diplomatice

a) Articolul 2 al Convenţiei de la Viena asupra relaţiilor diplomatice prevede că „stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni permanente se fac prin consimţământ mutual”.

Din textul acestei prevederi rezultă expres că este necesară distincţia între acordul statelor în vederea stabilirii relaţiilor diplomatice şi acordul în vederea înfiinţării misiunilor diplomatice;

Încheierea acordului în vederea înfiinţării misiunilor diplomatice este supusă tuturor regulilor dreptului tratatelor.

b) Dreptul statelor de a refuza primirea unei misiuni diplomatice nu poate fi contestat. Totuşi, se consideră că în societatea contemporană există o obligaţie a statelor de a primi în mod reciproc agenţi diplomatici, fără însă ca această obligaţie să aibă caracter juridic.

c) Prin acordul dintre cele două state, se va stabili rangul misiunilor şi clasa din care vor face parte şefii misiunilor (art. 15 din Convenţia de la Viena). De asemenea, statele pot stabili efectivul maxim al misiunilor (art. 11 din Convenţie) şi funcţionarii care pot face parte din aceasta.

4.2. Transformarea misiunii diplomatice

a) Transformarea misiunii diplomatice constă, în esenţă, în schimbarea rangului său. De obicei, schimbarea are loc în sens superior (însă poate apă-rea şi în sens inferior – de exemplu, în 1938 misiunile diplomatice între România şi Sfântul Scaun au fost coborâte de la rangul de ambasadă la cel de legaţie).

b) Ca şi înfiinţarea misiunii diplomatice, schimbarea rangului acesteia nu poate avea loc în mod unilateral, fiind necesar un acord între statul acreditant şi statul acreditar.

c) Modificarea rangului misiunii va opera din momentul intrării în vigoare a acordului, şi nu in momentul numirii noului titular.

Va fi necesar, însă, ca modificarea să se reflecte în scrisorile de acreditare ale noului şef de misiune. În cazul în care aceeaşi persoană este menţinută în post, va fi necesară transmiterea de noi scrisori de

acreditare.

4.3. Suspendarea misiunii diplomatice

a) Suspendarea misiunii diplomatice intervine în contextul menţinerii relaţiilor diplomatice, când misiunea nu mai este, din diferite motive, în măsură să funcţioneze şi să reprezinte interesele statului acreditant în statul acreditar.

Principiul reciprocităţii suspendării nu se aplică în mod automat, relevantă fiind situaţia care a determinat imposibilitatea funcţionării unei misiuni, de exemplu, în ipoteza ocupării teritoriului unui stat (cazul statelor ocupate de forţele germane în al doilea război mondial, ale căror guverne au funcţionat la Londra).

b) Pentru reinstalarea misiunii diplomatice nu este necesar un nou acord, datorită faptului că efectul suspendării este numai întreruperea temporară a funcţionării misiunii diplomatice.

În ipoteza menţinerii aceleiaşi persoane în funcţia de şef al misiunii, reluarea funcţionării misiunii nu impune emiterea de noi scrisori de acreditare.

4.4. Încetarea misiunii diplomatice

a) Încetarea misiunii diplomatice reprezintă întreruperea completă a funcţionării misiunii diplomatice şi a existenţei acesteia ca organ de stat.

b) Încetarea misiunii diplomatice poate fi efectul deciziei unilaterale a statului acreditant, dar poate fi şi rezultatul unor împrejurări cum ar fi ruperea relaţiilor diplomatice sau dispariţia unuia dintre subiectele raportului de misiune diplomatică.

c) Este necesară o efectuare a distincţiei între ruperea relaţiilor diplomatice şi încetarea misiunii diplomatice. Astfel, dacă ruperea relaţiilor diplomatice atrage automat încetarea misiunii, regula reciprocă nu este valabilă.

d) Independent de ruperea relaţiilor diplomatice, încetarea misiunii poate avea drept cauze (în principal cu caracter politic, ce atrag decizia unilaterală a statului acreditant):

- un act inamical din partea statului acreditar (situaţie în care desfiinţarea misiunii are semnificaţia unui gest politic);

- modificarea formei de guvernământ a statului acreditar sau acreditant; - abdicarea sau decesul unui suveran; - declararea şefului de misiune ca persona non grata şi expulzarea acestuia; - raţiuni de economie bugetară a statului acreditant; e) Spre deosebire de suspendare, în cazul încetării misiunii va fi necesar acordul celor două state pentru

reînfiinţarea acesteia.

4.5. Membrii misiunii diplomatice

4.5.1. Noţiunea de membri ai misiunii diplomatice a) Diplomaţi = şeful de misiune şi membrii personalului diplomatic al misiunii b) Membrii personalului misiunii = personal diplomatic, personal tehnico-administrativ şi personal de

serviciu.

NOTĂ: Primele misiuni au constat în persoana ambasadorului şi suita sa personală, căreia i se extindeau privilegiile şi

imunităţile şefului de misiune.

c) La aceste categorii de membri propriu-zişi ai personalului misiunii, mai trebuie adăugate două categorii: membrii de familie ai personalului misiunii şi membrii personalului privat (angajaţi ai unor membri ai personalului misiunii).

NOTĂ: Distincţia de la pct. b are la bază un criteriu funcţional şi se reflectă într-un regim juridic distinct de privilegii şi

imunităţi pentru fiecare categorie.

4.5.2. Şeful de misiune a) Definiţie – agentul diplomatic împuternicit cu conducerea misiunii diplomatice, fiind învestit cu

răspunderea pentru activitatea acesteia în raport cu statul acreditar şi, pe plan intern, în raport cu statul acreditant.

b) Şeful de misiune este: - superior ierarhic faţă de toţi membrii misiunii, indiferent de gradul diplomatic al acestora; - titular al unor prerogative speciale: o serie de atribuţii de ordin administrativ, disciplinar, de coordonare şi

îndrumare generală a tuturor oficiilor consulare din statul acreditar etc. c) Atribuţiile şefului de misiune sunt cuprinse, într-o formulă generală, în scrisorile de acreditare. d) Clasificare: 1. în funcţie de caracterul misiunii: - titular (conduce misiunea cu titlu propriu, fiind învestit cu mandat misional direct de organul competent

intern şi este chemat a îndeplini acest mandat pe termen nedeterminat). - interimar (nu conduce misiunea în nume propriu, ci cu titlu temporar, provizoriu, până la revenirea

titularului). 2. în funcţie de durata misiunii: - permanent; - cu o misiune specială (nepermanent). 3. în funcţie de întinderea sarcinii: - cu misiune generală (permanentă); - cu misiune specială (misiune de negocieri sau de ceremonial); 4. în funcţie de rangul lor (clasa), conform art. 14 din Convenţia de la Viena din 1961: - ambasadorii sau nunţii acreditaţi pe lângă şefii de stat şi ceilalţi şefi de misiune cu rang echivalent;

- trimişii, miniştrii sau internunţii acreditaţi pe lângă şefi de stat; - însărcinaţii cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele de externe.

NOTĂ: Conform Regulamentului de la Viena din 19 martie 1815, amendat la Aix-la-Chapelle la 21 noiembrie 1818,

existau patru clase de şefi de misiuni: - ambasadorii, legaţii şi nunţii; - miniştrii plenipotenţiari, trimişii extraordinari şi internunţii; - miniştrii rezidenţi; - însărcinaţii cu afaceri. Se considera, iniţial, că numai cei din prima categorie aveau caracter reprezentativ (reprezentau persoana şefului de

stat – monarhul). Ulterior, s-a apreciat că şeful de misiune reprezintă, mai degrabă, interesele statului trimiţător, indiferent de clasa din care face parte.

După primul, dar mai ales după al doilea război mondial, s-a generalizat practica trimiterii de ambasadori. Conform alin. (2) al. art. 14 din Convenţia din 1961, „în afară de precădere şi etichetă, nu se face nici o deosebire

între şefii de misiune în raport cu clasa lor”.

e) Ambasadorul – cel mai răspândit şef de misiune din prima clasă - Termenul provine din vechiul cuvânt francez „ambaxadeur”, ce derivă, la rândul său, din „ambactiare”,

„ambactia”, din legile salice şi burgundiene, cu semnificaţia de „misiune, sarcină, folosire”. - În titulatură se mai foloseşte sintagma „extraordinar şi plenipotenţiar” care evocă, din punct de vedere

istoric, scopul de a avea precădere asupra tuturor celorlalte misiuni diplomatice din statul acreditar (în primul caz) şi, respectiv, funcţia de negociere a ambasadorului, care avea depline puteri. Astăzi cele două cuvinte sunt un simplu calificativ rămas în uz.

- În aceeaşi clasă cu ambasadorul se mai află şi nunţii (sau pronunţii), Înalţii Comisari, Înalţii Reprezentanţi. f) Trimişii, miniştrii şi internunţii - Primele două denumiri au acelaşi sens, al doilea fiind mai frecvent. - Singurele diferenţe faţă de ambasador se referă la precădere şi etichetă. g) Însărcinaţii cu afaceri - Însărcinatul cu afaceri este, spre deosebire de ambasador şi ceilalţi şefi de misiune, acreditat pe lângă

ministrul de externe. Clasificare: 1. însărcinatul cu afaceri titular sau ordinar (permanent, en titre, en pied, avec lettres) – care este un şef

de misiune titular, conducând misiunea în nume propriu şi permanent; 2. însărcinatul cu afaceri ad interim (a.i.) sau în funcţie; - îl înlocuieşte pe titularul postului care este temporar absent sau în imposibilitatea materială de a-şi

exercita funcţiile, conform art. 19 din Convenţia de la Viena din 1961. - Însărcinatul cu afaceri a.i. este, automat, diplomatul cu rangul imediat inferior şefului de misiune care se

găseşte efectiv în misiune şi a fost notificat ca atare la M.A.E. al statului acreditar. - Notificarea este obligatorie, cu excepţia decesului şefului de misiune, când înlocuirea funcţionează

automat. - Nu este necesară o acceptare specială din partea statului acreditar, cu excepţia cazului când, neexistând în

misiune un agent diplomatic care să poată fi numit, statul acreditant trimite un diplomat din ţară pentru a îndeplini această funcţie.

- Misiunea acestui şef de misiune interimar ia sfârşit prin revenirea sau acreditarea şefului de misiune titular.

- Însărcinatul cu afaceri a.i. nu poate să delege, la rândul său, funcţia, fiind necesar un mandat în acest sens la M.A.E. acreditant, notificat la M.A.E. acreditar.

- Conform art. 19 alin. (2) din Convenţia de la Viena, „în cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al misiunii nu este prezent în statul acreditar, un membru al personalului administrativ şi tehnic poate, cu consimţământul statului acreditar, să fie desemnat de către statul acreditant pentru a gera afacerile administrative curente ale misiunii”. Nu e vorba despre un însărcinat cu afaceri a.i., ci despre un gerant al afacerilor administrative curente, ce nu poate desfăşura funcţiile diplomatice ale unui şef de misiune.

4.5.3. Personalul diplomatic al misiunii a) Agentul diplomatic este definit ca persoana însărcinată cu îndeplinirea activităţii diplomatice, cu

exercitarea funcţiilor diplomatice.

NOTĂ: Iniţial, termenul desemna – conform Regulamentului din 1815, numai pe şeful de misiune. Conform Convenţiei de la Viena (art. 1 ), agentul diplomatic reprezintă şeful misiunii sau un membru al

personalului diplomatic al misiunii (care are calitatea de diplomat, conform art. 1, litera d). Agentul diplomatic este, totodată, un funcţionar public şi un mandatar al statului acreditant faţă de statul acreditar,

statutul său fiind reglementat, din punct de vedere al numirii şi carierei, de dreptul administrativ intern al statului acreditant şi, din punctul de vedere al activităţii sale în domeniul relaţiilor externe, de dreptul internaţional.

b) Categorii de diplomaţi: - ministrul-consilier; - consilierul; - secretarul I; - secretarul II; - secretarul III; - diferiţi ataşaţi: diplomatici, militari, comerciali, de presă, culturali, financiari, de afaceri interne sau de

emigraţie etc.

NOTĂ: Există, în prezent, tendinţa tot mai largă de numire de ataşaţi specializaţi, incluşi ca atare pe lista Corpului

Diplomatic.

4.5.4. Personalul nediplomatic al misiunii a) Personalul administrativ şi tehnic [art. 1 lit. f) din Convenţia de la Viena]: secretare, dactilografe,

cifrori, contabili, intendenţi etc. b) Personalul de serviciu [art. 1 lit. g)]: menajere, şoferi, portari, bucătari, grădinari, îngrijitori etc. c) Membri de familie ai membrilor misiunii - au aceleaşi tratament ca şi membrul misiunii „din al cărui

menaj” fac parte. d) Membrii personalului privat [art. 1 lit. h)] – persoanele folosite în serviciul casnic al unui membru al

misiunii, nefiind angajaţi ai statului acreditant.

4.5.5. Efectivul misiunii diplomatice a) Situaţia sub-echipării: un şef de misiune, un al doilea diplomat, personal administrativ şi de serviciu. b) Situaţia supra-echipării apare: - ca modalitate de a „forţa” creşterea influenţei statului acreditant în stat acreditar. Exemplu: S.U.A., Franţa,

Marea Britanie, Germania, Rusia etc.; - poate fi motivată de „strecurarea” de agenţi de informaţii sub „acoperire” diplomatică. c) Conform art. 11 din Convenţia de la Viena, „în lipsa unui acord explicit asupra efectivului misiunii,

statul acreditar poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele a ceea ce el consideră ca rezonabil şi normal, având în vedere împrejurările şi condiţiile existente în acest stat şi sarcinile misiunii în cauză”. De asemenea, prevede că „statul acreditar poate, de asemenea în aceleaşi limite fără să facă discriminare, să refuze a admite funcţionari de o anumită categorie”.

NOTĂ: Este vorba de o limitare a dreptului discreţionar al statului acreditant de a stabili dimensiunile misiunii sale. De regulă, funcţionează o anume reciprocitate şi metoda negocierilor, în funcţie de criteriul subiectiv indicat (ceea

ce apreciază statul acreditar ca rezonabil şi normal).

4.6. Corpul Diplomatic

4.6.1. Definiţie – totalitatea personalului diplomatic al misiunilor străine acreditate într-un stat şi înscris pe lista diplomatică, alcătuind singurul organ colectiv al agenţilor diplomatici.

4.6.2. Trăsături a) Include şi membrii de familie ai agenţilor diplomatici. b) Lista Corpului Diplomatic se întocmeşte şi se publică, de regulă anual, de M.A.E. al statului acreditar. c) Această instituţie este creată şi funcţionează pe baze cutumiare, neavând personalitate juridică. d) Are o funcţie reprezentativă (protocolară) şi, ca scop, asigură protecţia membrilor săi şi a privilegiilor

acestora; poate interveni şi în situaţii de încălcări manifeste ale dreptului internaţional. Uneori, în mod excepţional, poate îndeplini şi o funcţie administrativă (exemplu: art. 49 din Convenţia de la Haga din 1907 – Corpul diplomatic din Olanda formează Consiliul administrativ permanent al Curţii Permanente de Arbitraj).

4.6.3. Decanul Corpului Diplomatic este: - şeful de misiune din clasa cea mai ridicată ce are vechimea cea mai mare în acreditare în statul de

reşedinţă sau - nunţiul apostolic (în unele state foste colonii britanice sau franceze, ambasadorii englez sau francez sunt

decanii Corpului Diplomatic). - Decanul are funcţii de tip onorific şi reprezentative, participând la ceremonii şi reprezentând întregul Corp

Diplomatic, inclusiv în exercitarea unor sarcini concrete sau administrative.

NOTĂ: În România, din anul 1998, s-a revenit la practica interbelică potrivit căreia decanul corpului diplomatic este nunţiul

apostolic.

4.6.4. Ordinea de precădere a) Definiţie – Precăderea este preferinţa în ordine şi în rang ce trebuie respectată cu prilejul ceremoniilor

oficiale sau evenimentelor/acţiunilor diplomatice. b) Conform art. 16 din Convenţia de la Viena, şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi

ora la care şi-au asumat funcţiile (criteriul vechimii).

NOTĂ: Conform Convenţiei, modificările scrisorilor de acreditare nu afectează rangul de precădere, dacă nu implică

schimbări de clasă. Aceste reguli nu afectează uzanţele din statul de acreditare legate de precăderea reprezentantului papal. Lista diplomatică indică ordinea de precădere pe baza celor două criterii: clasa şi vechimea în cadrul clasei.

c) Alte reguli cutumiare: - Însărcinaţii cu afaceri en pied au precădere faţă de cei a.i. - În raport cu alţi demnitari ai statului acreditar, şefii de misiune vin după şeful de stat, primul ministru,

ministrul de externe, preşedinţii Camerelor legislative şi preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, dar înaintea celorlalţi miniştri.

- Ordinea de precădere între membrii Corpului Diplomatic, alţii decât şefii de misiune este: ministru-consilier, consilier, secretarii I, II, III, ataşat diplomatic. În cadrul clasei lor, funcţionarii diplomatici sunt în ordinea de precădere dată de vechimea şederii la post în statul acreditar.

Bibliografie minimală

I.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996, p. 56-89; A. Bonciog, Drept diplomatic, Ed. „Paideia”, Bucureşti, 1997, p. 81-86.

CURS 5 Procedura numirii membrilor misiunii diplomatice

5.1. Dreptul statului acreditant de a numi membrii misiunii diplomatice

5.1.1. Consideraţii generale a) Dreptul de a desemna agenţii diplomatici aparţine în mod exclusiv statului acreditant. Prin urmare,

organizarea misiunii diplomatice şi procedura de numire a membrilor misiunii vor fi reglementate de dreptul intern al statului acreditant.

b) Temeiul juridic al dreptului statului acreditant de a desemna membrii misiunii diplomatice este suveranitatea.

c) Dreptul statului acreditant de a desemna membrii misiunii diplomatice este recunoscut expres de Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice, în art. 7: „Statul acreditant numeşte la alegerea sa pe membrii personalului misiunii”.

5.1.2. Proceduri interne de numire a) În România, numirea reprezentanţilor diplomatici este reglementată de art. 91 alin. (2) din Constituţie: „Preşedintele României, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai

României.” Este de reţinut faptul că Preşedintele numeşte doar şefii de misiune acreditaţi pe lângă şeful de stat

(ambasadorii). Ceilalţi membri ai misiunii, inclusiv însărcinaţii cu afaceri, sunt numiţi de M.A.E. b) Sistemul altor state: - Statele Unite ale Americii: ambasadorii sunt numiţi de preşedinte prin şi cu avizul şi acordul („by and with

the advice and consent”) al Senatului (articolul II, par. 2 (2) din Constituţie). - Franţa: ambasadorii şi trimişii extraordinari sunt numiţi de guvern şi primesc acreditarea preşedintelui (art.

13 din Constituţie). - Marea Britanie: numirea ambasadorilor se face de către guvern. c) Din prevederile Convenţiei de la Viena şi din practica statelor, se pot desprinde următoarele criterii

generale: - Condiţie esenţială pentru numirea în serviciul diplomatic este cetăţenia statului acreditant (art. 8 din

Convenţia de la Viena). - Orice membru al reprezentanţei diplomatice trebuie să fie în momentul numirii persona grata [art. 9 alin.

(1) din Convenţia de la Viena]. - Există anumite trăsături generale pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi numită în

serviciul diplomatic: limită de vârstă, înfăţişare potrivită, studii etc.

5.2. Procedura numirii şefului de misiune

5.2.1. Agrementul 5.2.1.1. Precizări preliminare a) Deşi în mod normal, statele nu refuză trimişii unei naţiuni prietene, nici un stat nu poate fi obligat să

accepte un agent diplomatic pe care nu îl consideră indicat pentru exercitarea funcţiei. Astfel, dreptul statului acreditar de a refuza primirea unui agent diplomatic este considerat ca un principiu

al dreptului diplomatic. b) Prin urmare, înainte de numirea efectivă a şefului de misiune, statul acreditant va solicita consimţământul

- agrementul - statului acreditar. c) Dreptul statului acreditar de a acorda/refuza agrementul corespunde dreptului suveran al statului

acreditant de a numi şeful de misiune. d) Riscul nerespectării acestei cerinţe constă în crearea posibilităţii intervenirii unui refuz public al primirii

şefului de misiune.

Raţiunea regulii agrementului se bazează pe: - suveranitatea statului acreditar; - înalta misiune pe care şeful de misiune este chemat să o îndeplinească; - natura confidenţială a sarcinilor. 5.2.1.2. Definiţie. Agrementul este procedura prin care un stat solicită confirmarea altui stat că persoana

aleasă de el pentru a îndeplini funcţia de şef de misiune pe teritoriul acestuia din urmă este persona grata, împreună cu răspunsul prin care se dă asentimentul la numirea făcută de statul trimiţător.

Solicitarea agrementului reprezintă o regulă consacrată de Convenţia de la Viena (art. 4 pct. 1): „Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o acrediteze ca şef de misiune în statul acreditar a primit agrementul acestui stat.”

5.2.1.3. Trăsături ale procedurii agrementului. a) Procedura agrementului cuprinde: - întrebarea (comunicarea intenţiei de a acredita o anumită persoană în calitate de şef de misiune); - răspunsul. b) Cererea de agrement: 1. poate fi făcută de: - ultimul şef de misiune înainte de a-şi părăsi postul; - însărcinatul cu afaceri a.i.; - ministerul afacerilor externe al statului acreditant către misiunea statului acreditar. 2. cuprinde date biografice detaliate ale şefului de misiune şi orice alte informaţii utile pentru a facilita

decizia statului acreditar; 3. este supusă spre decizie şefului de stat (în cazul primelor două clase de şefi de misiune) sau ministerului

afacerilor externe (în cazul însărcinaţilor cu afaceri). 4. este transmisă în formă confidenţială. c) Răspunsul va fi comunicat statului acreditant prin ministerul afacerilor externe sau prin misiunea

diplomatică a statului acreditar. 5. Datorită faptului că solicitarea agrementului constituie o obligaţie juridică, răspunsul nu poate fi decât

expres. 6. Forma în care este dat răspunsul afirmativ –> notă diplomatică. 7. În caz de refuz, răspunsul se va comunica pe cale verbală. 8. În practică, amânarea unui răspuns la solicitarea de agrement echivalează cu un refuz tacit. d) Acordarea agrementului reprezintă un drept discreţionar al statului acreditar. Pe cale de consecinţă: - refuzarea agrementului nu obligă statul acreditar a furniza explicaţii.

NOTĂ: În practică, motivele de refuz sunt de cele mai multe ori de ordin politic: atitudine inamicală, desemnarea ca şef de

misiune a unei persoane cunoscute a avea sentimente neprieteneşti faţă de statul acreditar etc. - inexistenţa unei obligaţii de a motiva refuzul este recunoscută expres de Convenţia de la Viena asupra relaţiilor

diplomatice (art. 4 pct. 2): „Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele unui refuz de agrement”.

5.2.1.4. Efectele acordării agrementului a) procedura agrementului creează premisele necesare procedurii acreditării; b) prin primirea agrementului, şeful de misiune dobândeşte calitatea de agreat („agrée”). Ca urmare, acesta

poate sosi în capitala statului acreditar. c) agrementul nu este suficient pentru învestirea în funcţie a şefului de misiune. 5.2.1.5. Retragerea agrementului. După acordarea agrementului, în cazul în care statul acreditar consideră

că şeful de misiune nu (mai) este persoana potrivită a îndeplini această funcţie, statul acreditar are două posibilităţi:

- retragerea agrementului; - declararea persona non grata a şefului de misiune. În practică, ambele variante au acelaşi efect, deosebirea fiind strict formală.

5.2.2. Acreditarea 5.2.2.1. Definiţie. Acreditarea reprezintă procedura specială prin care dreptul diplomatic reglementează

afirmarea definitivă a calităţii de şef de misiune a unei persoane care a primit deja agrementul, care constă în punerea de acord reciprocă a două declaraţii de voinţă: voinţa statului acreditant de a numi şeful de misiune şi declaraţia expresă a statului acreditar de a accepta această numire.

NOTĂ: Deşi cele două declaraţii se pun în concordanţă, ele nu apar însă ca un acord internaţional, ci rămân declaraţii

unilaterale distincte; Efectul juridic al celor două declaraţii este perfectarea raportului juridic de misiune diplomatică.

5.2.2.2. Scrisorile de acreditare a) Noţiune: Declaraţia prin care statul acreditant îşi exprimă voinţa de a numi o anumită persoană ca şef

de misiune în statul acreditar este cuprinsă într-un document formal, numit scrisori de acreditare. b) Scrisorile de acreditare constituie documentul prin care se atestă calitatea oficială a şefului de misiune

şi se face dovada că această persoană este abilitată de guvernul său să exercite funcţiile diplomatice. c) Scrisorile de acreditare sunt semnate de: - şeful statului acreditant şi sunt adresate şefului statului acreditar, în cazul şefilor de misiune din primele

două clase; - ministrul afacerilor externe al statului acreditant şi sunt adresate ministrului afacerilor externe al statului

acreditar în cazul însărcinatului cu afaceri; d) Cuprinsul scrisorilor de acreditare: - numele, titlurile şi calitatea specială a agentului; - obiectul general al misiunii sale; - menţiunea că este abilitat să acţioneze şi vorbeşte în numele şefului statului şi guvernului său; - dorinţa de a i se acorda o primire binevoitoare. e) În cazul Înaltului Comisar, scrisorile de acreditare sunt înlocuite de scrisorile de prezentare (Letters of

Introduction). De asemenea, nunţiul apostolic nu primeşte scrisori de acreditare, bula prin care este numit constituind şi

actul de acreditare. 5.2.2.3. Prezentarea scrisorilor de acreditare a) Data sosirii viitorului şef de misiune va fi notificată M.A.E. al statului acreditar, în scopul asigurării

faptului că viitorul şef de misiune se va bucura de privilegiile şi imunităţile diplomatice. b) Sosirea şefului de misiune pe teritoriul statului acreditar are un caracter privat, datorită faptului că acesta

nu şi-a început misiunea în mod oficial. c) Sosirea şefului de misiune va fi notificată M.A.E., împreună cu o copie a scrisorilor de acreditare. De asemenea, se va stabili data audienţei pentru prezentarea scrisorilor de acreditare, care, de obicei, are loc

la un interval de 1-2 săptămâni de la sosire. d) În perioada cuprinsă între momentul sosirii şi cel al prezentării scrisorilor de acreditare şeful de misiune

trebuie să se abţină de la orice activitate diplomatică. e) Scrisorile de acreditare sunt predate personal de şeful de misiune organului statului căruia îi sunt

adresate: - şeful de stat, în cadrul şefilor de misiune din primele două clase; - ministrul afacerilor externe în cazul însărcinatului cu afaceri.

NOTĂ: Predarea scrisorilor de acreditare către şeful de stat are loc în cadrul unei ceremonii speciale, care are la bază

anumite uzanţe care sunt uniforme în orice sistem de protocol: prezentarea în ţinută de gală, venirea şefului protocolului pentru a-l întâmpina pe viitorul ambasador, acordarea de onoruri militare etc. De obicei, ambasadorul rosteşte cu ocazia acestui eveniment o alocuţiune.

În cazul însărcinatului cu afaceri, ceremonia predării scrisorilor de acreditare este mult mai simplă, acesta fiind primit în audienţă de ministrul afacerilor externe.

f) Acceptarea scrisorilor de acreditare echivalează cu o declaraţie tacită în sensul acceptării numirii şefului de misiune.

În unele cazuri, această declaraţie se poate regăsi şi într-un document scris, similar ca formă şi redactare scrisorilor de acreditare.

5.2.2.4. Efectul prezentării scrisorilor de acreditare a) Efectul prezentării scrisorilor de acreditare se manifestă din punctul de vedere al: - învestirii în calitatea sa oficială a şefului de misiune; - ordinii de precădere. b) Din punctul de vedere al momentului în care şeful de misiune îşi asumă funcţia oficială, se disting două

concepţii: - Concepţia tradiţională, potrivit căreia şeful de misiune îşi poate asuma funcţia oficială numai după

prezentarea scrisorilor de acreditare. - Concepţia modernă – mai puţin rigidă – potrivit căreia data intrării în funcţie a şefului de misiune coincide

cu momentul remiterii copiei scrisorilor de acreditare către M.A.E.

NOTĂ: În sensul celor de mai sus, art. 13 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice prevede că: „şeful

misiunii este considerat că şi-a asumat funcţiile în statul acreditar de îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce şi-a comunicat sosirea şi o copie a scrisorilor de acreditare a fost prezentată M.A.E. a statului acreditar, sau altui minister asupra căruia se va fi convenit, conform practicii în vigoare în statul acreditar, care trebuie să fie aplicată în mod uniform.

c) În ceea ce priveşte ordinea de precădere între şefii de misiune din aceeaşi clasă, aceasta este determinată de ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau de momentul transmiterii unei copii de pe acestea către M.A.E.

5.2.2.5. Reînnoirea scrisorilor de acreditare a) Cu toate că, în mod obişnuit, şeful de misiune continuă să fie titular al scrisorilor de acreditare pe toată

durata misiunii sale, diferite împrejurări pot face necesară reînnoirea acreditării şefului de misiune. b) Cauza reînnoirii este reprezentată de o modificare profundă în raportul juridic între cele două state, cum

ar fi o modificare în personalitatea juridică internaţională a unuia dintre state, o mişcare revoluţionară, modificare de regim constituţional etc.

c) Efect juridic: prin prezentarea noilor scrisori de acreditare, şeful de misiune continuă aceeaşi misiune diplomatică.

d) Este necesară distincţia între reînnoirea scrisorilor de acreditare şi: - acreditarea succesivă: caz în care, prin prezentarea noilor scrisori de acreditare, aceeaşi persoană începe

o nouă misiune diplomatică; - reacreditarea: care reprezintă actul prin care şeful statului de la care ambasadorul îşi ia rămas bun în

momentul părăsirii postului declară şefului statului acreditant satisfacţia pentru modul în care şeful de misiune şi-a îndeplinit misiunea.

5.2.3. Numirea şefului de misiune interimar a) Procedura numirii însărcinatului cu afaceri a.i. este mult simplificată. Astfel, la procedura urmată în cazul

numirii oricărui membru al misiunii diplomatice, se adaugă obligaţia ca numele însărcinatului cu afaceri a.i. să fie comunicat de şeful de misiune cu ocazia plecării sale.

b) Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să fie numită ca însărcinat cu afaceri sunt: - să fie membru al personalului diplomatic al misiunii: şi anume diplomatul cu grad imediat inferior şefului

de misiune; - persoana respectivă să fie desemnată în această funcţie de statul acreditant şi notificată statului acreditar. c) În cazul în care nu este posibilă desemnarea unui diplomat din cadrul misiunii ca însărcinat cu afaceri a.i.,

statul acreditant va trimite un diplomat în această calitate. Procedura numirii este similară cu cea a însărcinatului cu afaceri a.i. – diplomat din cadrul misiunii.

d) Situaţia însărcinatului cu afaceri a.i. este diferită de cea a gerantului afacerilor administrative curente, care nu face parte din personalul diplomatic.

5.3. Numirea membrilor misiunii diplomatice

5.3.1. Numirea membrilor personalului diplomatic a) Numirea personalului diplomatic presupune atât decizia statului acreditant în acest sens, cât şi

consimţământul statului acreditar. Totuşi, datorită faptului că importanţa membrilor personalului diplomatic nu este atât de ridicată precum cea

a şefului de misiune, procedura de numire este mult simplificată, astfel încât consimţământul statului acreditar nu trebuie exprimat în mod obligatoriu expres.

b) Elemente ale procedurii numirii membrilor personalului diplomatic: - nu se solicită agrementul şi nici nu se întocmesc scrisori de acreditare; - procedura este constituită dintr-o notă oficială transmisă M.A.E. al statului acreditar şi nota de răspuns; - diplomatul nu se va prezenta la post înainte de a fi avut loc schimbul de note; - noul membru al personalului diplomatic va face o vizită de prezentare la M.A.E.; - în cazul ataşatului militar, Convenţia de la Viena (art. 7) prevede că statul acreditar poate cere ca numele

lor să-i fie supuse înainte spre aprobare. c) Dreptul statului acreditant de a numi membrii personalului diplomatic este limitat de dreptul statului

acreditar de a solicita menţinerea efectivului misiunii diplomatice în limitele a ceea ce el consideră rezonabil sau poate refuza să admită funcţionari de o anumită categorie (Convenţia de la Viena, art. 11).

5.3.2. Numirea personalului tehnico-administrativ, precum şi a celui de serviciu În cazul acestei categorii, se vor îndeplini aceleaşi reguli ca în cazul personalului diplomatic, cu următoarele

diferenţe: - apartenenţa la cetăţenia statului acreditant nu mai reprezintă o condiţie; - nu mai apare cerinţa ca această persoană să aibă calitatea de persona grata; în cazul acestei categorii de

personal, procedura declarării persona non grata este înlocuită cu informarea faptului că o anumită persoană este indezirabilă.

5.4. Încetarea funcţiei unui membru al misiunii diplomatice

5.4.1. Cauze care depind de voinţa statului acreditant a) Statul acreditant pune capăt misiunii unui agent diplomatic prin rechemarea acestuia. b) Motivele care pot determina rechemarea: - demisia; - atingerea unei limite de vârstă; - mecanismul de rotaţie a posturilor care funcţionează în majoritatea statelor; - marcarea unor tensiuni dintre cele două state care determină coborârea reprezentării la nivel de însărcinat

cu afaceri; - conduita necorespunzătoare a diplomatului; - rechemarea se poate datora unei solicitări a statului acreditar. c) În cazul în care rechemarea nu se datorează unor acte neprieteneşti, trimisul diplomatic primeşte o

scrisoare de rechemare pe care o prezintă fie şefului de stat (în cazul şefilor de misiune din primele două clase) fie ministrului afacerilor externe. În schimbul acesteia, diplomatul primeşte scrisoarea de reacreditare (Lettre de récréance), prin care se exprimă satisfacţia pentru modul îndeplinirii funcţiei.

5.4.2. Cauze care depind de voinţa statului acreditar a) Statul acreditar are dreptul de a declara şeful misiunii sau orice alt membru al personalului diplomatic

persona non grata. Motivele acestei acţiuni sunt din cele mai diverse: - incorectitudinea în conduita profesională; - comportamentul membrilor familiei; - comiterea unei infracţiuni grave;

- comiterea unui act privat incompatibil cu funcţia sa. b) Acţiunea are trei faze: - sugestia de rechemare - demers informal şi confidenţial, făcut de ambasada statului acreditar în statul

acreditant, de obicei pe cale orală; - cererea de rechemare - demers oficial şi solemn comunicat printr-o notă verbală, care cuprinde hotărârea

de a declara diplomatul respectiv persona non grata; - expulzarea - reprezintă măsura extremă şi intervine în urma respingerii cererii de rechemare sau a

neîndeplinirii ei în termenul impus.

5.5. Acreditarea multiplă

5.5.1. Acreditarea aceleiaşi persoane în mai multe state a) Acreditarea concurentă a unei persoane în mai multe state priveşte ipoteza în care două state pot

conveni ca relaţiile lor diplomatice să se desfăşoare prin intermediul misiunilor lor diplomatice acreditate în state terţe.

În astfel de situaţii se acreditează o singură persoană ca ambasador în mai multe state, cu posibilitatea: - înfiinţării unei singure misiuni, cu reşedinţa într-unul din aceste state; - înfiinţării de misiuni în fiecare stat, conduse de însărcinaţi cu afaceri a.i. b) Acreditarea multiplă nu înseamnă o simplificare a raportului de misiune între statul acreditant, pe de o

parte, şi statele acreditare în bloc, pe de altă parte. Se stabilesc tot atâtea raporturi de misiune câte state acreditare sunt.

c) Pentru această formă a acreditării multiple este necesar consimţământul tuturor statelor interesate. În acest sens, art. 5, pct. 1 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice dispune: „Statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului său diplomatic, după caz, în mai multe state, afară dacă unul dintre statele acreditare se opune expres la aceasta.”

5.5.2. Cazul în care mai multe state acreditează aceeaşi persoană în calitate de şef de misiune a) Această formă a acreditării multiple a apărut ca urmare a intereselor unor state mici, cu resurse financiare

reduse şi ale căror obiective de politică externă erau relativ convergente, de a fi reprezentate în comun în anumite state.

Această practică a apărut în America Latină la începutul secolului XX, fiind recunoscută de art. 5 din Convenţia de la Havana din 1928.

b) Condiţiile acestei forme de acreditare multiplă: - numirea ca şef de misiune a aceleiaşi persoane de mai multe state - consimţământul statului acreditar. Nu este cerută exprimarea în mod expres a consimţământului statului acreditar, în condiţiile în care art. 6

din Convenţia de la Viena dispune: „Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în calitate de şef de misiune într-un alt stat, afară dacă statul acreditar nu se opune la aceasta.”

Bibliografie minimală

I.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996, p. 89-118; A. Bonciog, Drept diplomatic, Ed. „Paideia”, Bucureşti, 1997, p. 86-91.

CURS 6 Funcţiile şi activitatea misiunii diplomatice

6.1. Precizări preliminare

6.1.1. Misiunea diplomatică este înfiinţată în vederea atingerii unui scop politic precis, determinat de obiectivele de politică externă ale statului acreditant. Materializarea acestui scop presupune desfăşurarea unui ansamblu de acţiuni specifice, studiate sub noţiunea de funcţii şi activităţi ale misiunii diplomatice.

6.1.2. Noţiunea de funcţie a misiunii diplomatice reprezintă expresia politico-juridică acţiunilor pe care le realizează misiunea diplomatică în îndeplinirea scopurilor acesteia - având o sferă generală, conturată şi determinată şi un grad ridicat de abstractizare.

6.1.3. Activitatea misiunii diplomatice desemnează ansamblul acţiunilor concrete pe care le realizează misiunea diplomatică în exercitarea funcţiilor.

6.1.4. În determinarea funcţiilor şi activităţilor misiunii diplomatice au fost luate în considerare următoarele coordonate:

- caracterul statal al funcţiilor exercitate; - conţinutul complex al relaţiilor dintre statul acreditant şi statul acreditar; - scopurile urmărite de misiunea diplomatică; - înţelegerile intervenite între cele două state cu privire la funcţiile şi activităţile pe care le vor exercita

misiunile diplomatice.

6.2. Funcţiile misiunii diplomatice

6.2.1. Reglementarea în Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice din 1961.

NOTĂ: Articolul 3 din Convenţie prevede că: „1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în: a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar; b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul

internaţional; c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar; d) a informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţiile evenimentelor în statul acreditar şi a raporta

cu privire la aceasta guvernul statului acreditant; e) a promova relaţiile de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice, culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi

statul acreditar. 2. Nici o dispoziţie a prezentei Convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea

funcţiilor consulare.”

a) Faţă de enumerarea din art. 3 al Convenţiei, sunt necesare următoarele precizări: - enumerarea funcţiilor nu este exhaustivă; - în enumerare, s-a ţinut cont de importanţa tradiţională a funcţiilor misiunii diplomatice; - consimţământul pe care un stat l-a dat pentru înfiinţarea misiunii reprezintă o permisiune de a îndeplini

cel puţin funcţiile enumerate de Convenţie; - funcţiile misiunii diplomatice sunt supuse transformărilor determinate de evoluţia relaţiilor

internaţionale contemporane. b) Doctrina examinează următoarele funcţii ale misiunii diplomatice, rezultate din sintetizarea dispoziţiilor

Convenţiei: - funcţia de reprezentare; - funcţia de negociere;

- funcţia de observare şi informare; - funcţia de realizare a cooperării internaţionale; - funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor acestuia

6.2.1. Analiza funcţiilor misiunii diplomatice 6.2.2.1. Funcţia de reprezentare a) Este considerată în doctrină a fi funcţia principală, primordială a misiunii diplomatice, având în vedere

faptul că scopul esenţial al misiunii diplomatice este realizarea contactelor oficiale între statul acreditant şi statul acreditar.

b) Deşi şeful de misiune este, de obicei, acreditat pe lângă şeful de stat, misiunea diplomatică nu reprezintă numai şeful statului sau guvernul acestuia, ci însuşi statul acreditant.

Este de reţinut, de asemenea, faptul că funcţia de reprezentare operează nu numai în raport cu statul acreditar, ci faţă de toate statele.

c) Funcţia de reprezentare a misiunii diplomatice constă, în primul rând, în atestarea faptului că statul acreditant este interesat de ceea ce se întâmplă în viaţa politică internă şi internaţională a statului acreditar.

d) Natura juridică a reprezentării diplomatice este dată de faptul că misiunea diplomatică şi agenţii diplomatici sunt mandatari ai statului acreditant în statul acreditar.

e) Funcţia de reprezentare are caracter general. În doctrină se afirmă că aceasta subsumează toate celelalte funcţii ale misiunii diplomatice.

Formele în care aceasta se realizează sunt multiple: - participarea la viaţa publică a statului acreditar; - negocierea în numele statului acreditar; - exprimarea voinţei, punctului de vedere al statului acreditar, valorificarea drepturilor, apărarea intereselor

şi promovarea imaginii acestuia; - promovarea politicii statului acreditant. 6.2.2.2. Funcţia de negociere a) Constă în apărarea intereselor statului propriu prin încercarea de a pune de acord interesele statului

acreditar cu cele ale statului acreditant, de a identifica punctele convergente ale acestor interese. În această accepţiune, negocierea apare sinonimă cu diplomaţia.

b) Negocierea se exercită de fiecare dată când unul dintre cele două state aduce în atenţia celuilalt o anumită sugestie, întrebare, problemă, reclamaţie etc. În acest sens, termenul de negociere este interpretat în sensul cel mai larg.

c) Negocierile pot fi: - oficiale – se realizează în numele celor două state şi constituie un început de angajament; - oficioase (sau consultări informale) – prin care părţile îşi sondează intenţiile în mod reciproc fără a se

angaja. De obicei acestea preced negocierile oficiale. d) O componentă esenţială a funcţiei de negociere este reprezentată de faptul că aceasta constituie prima

etapă din procesul de elaborare a unui tratat internaţional. În acest sens, este recunoscut în dreptul internaţional [art. 7 pct. 2 b) din Convenţia de la Viena cu privire

la dreptul tratatelor] că şefii de misiune diplomatică nu au nevoie de depline puteri pentru negocierea şi convenirea/adoptarea textului unui tratat bilateral între statul acreditant şi statul acreditar.

Misiunea diplomatică are un rol important şi atunci când în scopul negocierii unui tratat este trimisă o delegaţie din ţară (ceea ce, în mod practic, se întâmplă de cele mai multe ori). În aceste condiţii, membrii misiunii diplomatice au rolul de a:

- pregăti cadrul rundei de negocieri; - sonda atitudinea statului acreditar; - efectua schimbul de proiecte de text; - participa efectiv la negocieri, în cadrul delegaţiei oficiale; - sonda impactul pe care l-a avut rezultatul rundei în statul acreditar. e) Este necesar ca în pregătirea şi desfăşurarea negocierilor, cu implicarea misiunii, să se urmeze anumite

reguli (valabile, în general, pentru orice negociere, nu doar cele purtate de misiunea diplomatică cu caracter permanent).

Cunoaşterea temeinică, în profunzime şi sub toate aspectele a problemei care urmează a face obiectul tratatului supus negocierii, în acest sens, misiunea având un rol foarte important.

Stabilirea obiectivelor ce urmează a fi atinse în negocieri – sugestiile misiunii fiind relevante pentru această etapă. Astfel, obiectivele vor fi structurate pe trei categorii, în funcţie şi de informaţiile primite de la misiune:

- obiective fundamentale, care nu pot face obiectul unor concesii; - obiective secundare, care, în mod excepţional, pot face obiectul unor concesii, dar numai pentru atingerea

obiectivelor fundamentale; - obiective de importanţă redusă, ce pot fi utilizate pentru a face obiectul unor concesii. În stabilirea obiectivelor se vor lua în calcul atât raportul dintre puterea de negociere a statului propriu şi cea

a partenerului cât şi contextul politic al relaţiilor bilaterale. Obiectivele de atins vor fi consemnate în mandatul delegaţiei, care va fi supus spre aprobare instituţiilor în

numele cărora se negociază tratatul (în cazul unui tratat între state – preşedintelui, în cazul unui tratat între guverne – primului-ministru etc.)

Realizarea unei convergenţe în cadrul delegaţiei: este foarte important ca membrii acesteia – între care se află şi membrii misiunii – să exprime o aceeaşi poziţie.

Este necesar ca, în cadrul negocierilor, delegaţia să manifeste o atitudine flexibilă, moderată şi rezonabilă, să manifeste tact, simţul oportunităţii, răbdare şi perseverenţă, să dea dovadă de putere de convingere şi să argumenteze temeinic fiecare punct prezentat în cadrul negocierilor.

De asemenea, orice negociere va fi urmată de o evaluare a rezultatului atins şi a perspectivelor de continuare (cel mai frecvent consemnate într-un raport, la redactarea căruia se iau în considerare şi opiniile exprimate de misiune).

6.2.2.3. Funcţia de observare şi informare a) Această funcţie operează în dublu sens: informarea statului acreditant cu privire activitatea pe plan

intern şi internaţional din statul acreditar şi informarea statului de reşedinţă cu privire la anumite aspecte relevante din statul acreditant.

b) Informarea statului acreditant are ca obiect: - aspectele vieţii interne ale statului acreditar (politic, economic, cultural, juridic etc.) - acţiunile de politică externă ale acestui stat faţă de statele terţe; - actele statului acreditar cu relevanţă în relaţiile bilaterale; c) Misiunea diplomatică are, de asemenea, rolul de a aduce la cunoştinţa statului acreditar acţiunile sau

măsurile luate de statul acreditant care pot prezenta interes pentru primul. d) Funcţia de observare şi informare cunoaşte anumite limite: - sfera problemelor care pot face obiectul informaţiei; - mijloacele prin care se pot obţine informaţii: Convenţia de la Viena precizează că informaţia poate fi

obţinută doar prin mijloace licite. Se consideră că sunt mijloace licite: contactele oficiale şi oficioase, studierea presei şi a celorlalte publicaţii,

contactele cu personalităţi politice, contactele cu alţi membri ai Corpului diplomatic etc. 6.2.2.4. Funcţia de realizare a cooperării internaţionale a) Misiunea diplomatică are rolul de a cultiva, promova, extinde şi diversifica relaţiile dintre statul

acreditant şi statul acreditar; b) Cooperarea între cele două state se poate manifesta pe diverse planuri: - politic; - economic; - cultural; - juridic. c) Un rol din ce în cel mai ridicat îl are cooperarea economică, devenită un imperativ în contextul

fenomenului contemporan al globalizării. Astfel, misiunea diplomatică va contribui la: - facilitarea contactelor comerciale între companiile statului acreditant şi cele ale statului acreditar; - atragerea de investiţii în statul acreditant şi identificarea unor oportunităţi de a se investi în statul acreditar;

- dezvoltarea cadrului juridic bilateral în vederea facilitării schimburilor comerciale: încheierea de acorduri comerciale, vamale, acorduri privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, acorduri privind evitarea dublei impuneri ş.a.

d) Un mijloc utilizat în vederea întăririi cooperării internaţionale este pro-movarea, prin variate mijloace, a imaginii statului acreditant în statul acreditar.

6.2.2.5. Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor acestuia: a) Protejarea intereselor statului acreditant reprezintă, de fapt, o formulare sintetică a tuturor funcţiilor misiunii diplomatice.

Protecţia intereselor cetăţenilor statului acreditant se realizează prin: - exercitarea de funcţii consulare; - protecţia diplomatică. b) Exercitarea de funcţii consulare Art. 3 alin. (2) din Convenţia de la Viena prevede că: „Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi

interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare”. Totuşi, exercitarea funcţiilor consulare nu poate fi concepută în absenţa consimţământului statului acreditar.

Astfel, se admite că lipsa relaţiilor consulare constituie un impediment în exercitarea de funcţii consulare de către o misiune diplomatică.

c) Protecţia diplomatică Definiţie: Protecţia diplomatică reprezintă ficţiunea juridică prin care o reclamaţie sau un litigiu care

opune un cetăţean al statului acreditant statului acreditar este preluată de statul de cetăţenie, transformându-se într-o reclamaţie/litigiu între state.

Exercitarea protecţiei diplomatice este supusă unor condiţii: 1) actul prin care sunt lezate drepturile sau interesele cetăţeanului statului acreditant să reprezinte o violare

a dreptului internaţional - norma de drept internaţional încălcată poate fi: - a unui tratat; - cutumiară – regula standardului minim de tratament. 2) condiţia cetăţeniei - cetăţenia trebuie să fie reală şi efectivă (Cazul Nottebohm, C.I.J. – 1955) Excepţii de la această condiţie: - membrii forţelor armate şi a echipajelor navelor; - situaţia protecţiei funcţionale acordată de o organizaţie internaţională (Avizul consultativ Reparation for

Injuries in Service of the U.N., C.I.J., 1949); - excepţii consacrate prin tratate. - în cazul persoanelor juridice, protecţia diplomatică se acordă după condiţia naţionalităţii, determinate pe

baza următoarelor criterii: - criteriul înregistrării şi al sediului social (Cazul Barcelona Traction, C.I.J., 1970); - criteriul controlului (naţionalitatea persoanei juridice este determinată de cetăţenia acţionarilor majoritari); - criteriul sediului real. 3) epuizarea căilor de atac interne - este necesar ca recursul intern să existe nu numai în drept, ci şi în fapt. - este necesar ca aceste căi de atac să fie efective, susceptibile de a conduce la o soluţionare a plângerii

cetăţeanului (cazul Ambatielos, C.I.J., 1956) 4) regula „clean hands” – este necesar ca încălcarea drepturilor sau intereselor cetăţeanului statului

acreditant să nu fie rezultatul propriei conduite ilicite. 6.2.2.5. Alte funcţii ale misiunii diplomatice: - adresarea de proteste; - protecţia intereselor unui stat terţ; - în cazul nunţiaturii apostolice – funcţii ecleziastice.

6.3. Activitatea misiunii diplomatice

Activitatea misiunii diplomatice se desfăşoară în două direcţii: în relaţia cu statul acreditant şi în relaţia cu statul acreditar.

6.3.1. Relaţia cu statul acreditant a) În relaţia cu statul acreditant, activitatea misiunii se concretizează în primirea de instrucţiuni din partea

ministerului afacerilor externe şi elaborarea de rapoarte de către misiunea diplomatică. b) Instrucţiunile sunt directive date de ministerul afacerilor externe al statului acreditant agentului

diplomatic în scopul de a-l face să cunoască intenţiile guvernului său în ceea ce priveşte misiunea ce urmează să o îndeplinească şi pentru a-l îndruma cu privire la conduita ce o va urma.

Instrucţiunile pot fi scrise sau orale, secrete sau ostensibile. c) Rapoartele au rolul de a informa guvernul statului acreditant cu privire la rezultatul demersurilor

întreprinse în baza instrucţiunilor. Din punctul de vedere al regularităţii lor, pot fi ordinare şi extraordinare; din punctul de vedere al

conţinutului lor, pot fi descriptive, narative sau deliberative. d) Comunicarea între misiunile diplomatice şi ministerul afacerilor externe se realizează prin mijloace

specifice: telegrame (prin care se comunică informaţii cu caracter secret), infograme, radiograme sau comunicări fax (prin care se comunică informaţii fără caracter secret), serviciul de curier diplomatic (prin care se pot transmite originalele unor documente, materiale cu un volum mai mare etc.)

6.3.2. Relaţia cu statul acreditar a) Demersul diplomatic este acţiunea desfăşurată de o misiune diplomatică pe lângă guvernul statului

acreditar în scopul de a îndeplini funcţiile şi sarcinile care îi sunt încredinţate de statul acreditant. Demersurile diplomatice pot fi scrise, orale sau mixte. b) Notele diplomatice sunt comunicări oficiale trimise de o misiune diplomatică ministerului afacerilor

externe al statului acreditar şi invers, care exprimă voinţa organului care le transmite, fiind redactate într-un anumit stil diplomatic.

1) Nota verbală este o comunicare scrisă, ce emană de la misiunea diplomatică sau de la ministerul afacerilor externe al statului acreditar.

Este redactată la persoana a III-a, şi cuprinde formule tip de început şi de încheiere („Ambasada… prezintă salutul/complimentele sale M.A.E. şi are onoarea de a-i comunica…”). Pe ea se aplică sigiliul şi parafa (iniţialele). De regulă, are ca obiect probleme de importanţă secundară, dar poate fi folosită şi pentru problemele mai importante.

2) Nota semnată este un document solemn, adresat ministrului afacerilor externe sau personal şefului de misiune. Începe cu o formulă tip („Domnule Ministru” sau „Domnule Ambasador”) şi se încheie cu o formulă de politeţe („Primiţi, vă rog, Domnule Ministru, asigurările înaltei mele consideraţii”); este întotdeauna semnată de expeditor.

3) Scrisoarea personală are un caracter mai puţin protocolar decât nota semnată şi este folosită pentru comunicări cărora li se conferă caracter personal.

4) Nota colectivă este o notă, cu caracter solemn, adresată unui guvern de reprezentanţii mai multor state, care au de comunicat în comun observaţiile lor.

5) Notele identice şi notele paralele sunt note cu acelaşi conţinut, prezentate în mod simultan de mai multe misiuni.

6) Aide-mémoire este un document folosit în mod curent paralel cu demersul oral care are ca scop să prezinte succint aspectele unei anumite probleme pendinte între două state, să expună chestiunile discutabile şi să redea în scris punctul de vedere al statului respectiv. Documentul emană, de regulă, de la misiunea diplomatică şi este adresat ministerului afacerilor externe al statului acreditar. Nu este semnat, nu conţine formule de curtoazie şi poartă data emiterii.

7) Nota circulară este o notă cu conţinut identic înaintată de ministerul afacerilor externe mai multor misiuni acreditate în statul de reşedinţă prin care se comunică o poziţie, se solicită sprijin pentru o candidatură a statului acreditar etc.

8) Memorandumul este un document cu întrebuinţare limitată, similar ca formă aide-mémoire-ului, dar mult mai complet din punctul de vedere al conţinutului.

9) Ultimatumul reprezintă o notă sau un memorandum prin care guvernul sau reprezentantul diplomatic prezintă condiţiile asupra cărora statul în numele căruia se face declaraţia insistă; de obicei, ultimatumul implică ameninţarea cu anumite măsuri îndreptate împotriva statului căruia i se adresează în cazul nesatisfacerii cererii. Ultimatumul conţine o cerere expresă pentru un răspuns prompt şi categoric şi, adesea, se fixează un interval de timp pentru remiterea răspunsului.

Bibliografie minimală

I.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996, p. 119-148; A. Bonciog, Drept diplomatic, Ed. „Paideia”, Bucureşti, 1997, p. 91-103.

CURS 7 Imunităţile, privilegiile şi facilităţile diplomatice

7.1. Noţiunea imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor

7.1.1. Imunitatea diplomatică a) În sens larg, prin imunitate diplomatică se înţelege tratamentul pe care, în baza dreptului internaţional,

statele sunt obligate să-l acorde organelor străine acreditate în aceste state. b) În sens restrâns, imunitatea diplomatică reprezintă scutirea de care se bucură organele diplomatice de

sarcinile şi obligaţiile de care sunt ţinute alte subiecte de drept care se află pe teritoriul statului acreditar, precum şi scoaterea lor de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar.

Imunitatea apare, astfel, ca o excepţie de la principiul teritorialităţii (supunerea faţă de jurisdicţia locală a individului aflat pe teritoriul statului).

7.1.2. Privilegiile diplomatice reprezintă scutirea organelor diplomatice de anumite obligaţii, concretizată în beneficiul unor anumite prestaţii speciale şi exprimată în acordarea de către statul acreditar a unor înlesniri cu caracter pozitiv, care nu implică o activitate specială din partea beneficiarilor.

7.1.3. Facilităţile diplomatice reprezintă posibilitatea juridică a organului diplomatic de a desfăşura o activitate care îi este proprie. Facilităţile au conţinut cu caracter pozitiv şi de natură activă (de exemplu: procurarea localului misiunii, dreptul şefului de misiune de a fi primit de şeful de stat).

7.1.4. Enumerarea principalelor imunităţi şi privilegii a) În categoria imunităţilor sunt incluse: imunitatea de jurisdicţie (penală, civilă şi administrativă),

imunitatea de executare, inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor diplomatice, precum şi inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, a reşedinţei şi a bunurilor sale, exceptarea de la obligaţia de a depune ca martor.

b) Privilegiile diplomatice sunt: libertatea de comunicare, libertatea de mişcare, privilegiile de ordin fiscal, privilegiile de ordin vamal, dreptul la arborarea drapelului naţional, facilităţile de şedere, scutirea de prestaţiile personale, scutirea de obligaţiile prevăzute de legislaţia asigurărilor sociale, dreptul la capelă, exceptarea de la legislaţia privind dobândirea cetăţeniei, privilegiul administrării justiţiei.

7.1.5. Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor a) Din punctul de vedere al obiectului lor, imunităţile şi privilegiile pot fi reale (privesc un anumit bun) sau

personale (privesc persoana agentului diplomatic). b) Din punctul de vedere al sferei de aplicare, acestea pot fi funcţionale (privesc actele îndeplinite în

exerciţiul funcţiei) sau extrafuncţionale (care nu sunt condiţionate de acest element).

c) Din punctul de vedere al beneficiarului, imunităţile şi privilegiile sunt acordate misiunii diplomatice ca organ al statului sau acordate agenţilor diplomatici.

7.1.6. Persoanele care beneficiază de imunităţi, privilegii şi facilităţi sunt: - şeful de misiune şi membrii personalului diplomatic – beneficiază de integralitatea imunităţilor şi

privilegiilor; - membrii personalului tehnico-administrativ – beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală, de jurisdicţie

civilă şi administrativă numai în ceea ce priveşte actele îndeplinite în exercitarea funcţiei lor şi de privilegii vamale în ceea ce priveşte obiectele importate cu ocazia primei lor instalări;

- membrii personalului de serviciu, care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar şi nu au reşedinţa permanentă pe teritoriul acestuia – beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiei, de scutire de impozite şi taxe pe salarii şi de scutirea prevăzută de art. 33 ;

- membrii de familie primesc acelaşi tratament ca membrii misiunii din menajul cărora fac parte.

7.1.7. Fundamentarea teoretică a imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice a) Teoria extrateritorialităţii Reprezintă cea mai veche fundamentare teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, constând în

ficţiunea juridică în virtutea căreia persoanele, locuinţa şi bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau considerate ca existând nu pe teritoriul statului unde se aflau în mod concret, ci pe teritoriul statului trimiţător.

Deşi s-a bucurat o perioadă considerabilă de timp de succes, soluţia a fost criticată şi, treptat, abandonată. b) Teoria substituirii de suveranitate (caracterul reprezentativ) Această teorie considera trimisul diplomatic ca fiind un reprezentant al suveranului său, un „alter ego” al

acestuia. Prin urmare, imunitatea unui diplomat ar fi chiar imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată. Teoria a stat la baza codificării prin Regulamentul din cadrul Actului Final al Congresului de la Viena din

1815. A fost criticată datorită faptului că pe baza ei nu puteau fi explicate anumite imunităţi şi privilegii care nu erau strict legate de persoana şefului de misiune.

c) Teoria necesităţii funcţionale Reprezintă fundamentarea modernă a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, în sensul că acestea sunt

acordate pentru că agenţii diplomatici nu ar putea să-şi exercite funcţiile în mod deplin şi corespunzător în lipsa acestora.

Deşi corespunde stadiului relaţiilor internaţionale contemporane, este necesară completarea acestei teorii, în anumite privinţe, cu teoria caracterului reprezentativ (în sensul nu se poate face abstracţie de ideea că agentul diplomatic reprezintă statul acreditant în raporturile cu statul acreditar şi cu ceilalţi actori ai vieţii internaţionale).

d) Reciprocitatea reprezintă temeiul pe baza căruia se poate acorda un tratament special acordat misiunii şi agenţilor diplomatici, în lipsa unei obligaţii juridice. Prin urmare, reciprocitatea nu poate avea decât o finalitate pozitivă, extinzând tratamentul existent.

7.2. Imunităţile diplomatice. Imunitatea de jurisdicţie

7.2.1. Noţiune. Consideraţii introductive a) Imunitatea de jurisdicţie constituie exceptarea organelor diplomatice de la aplicarea principiului

conform căruia toate subiectele de drept aflaţi pe teritoriul unui stat sunt supuse legilor statului respectiv şi exercitării jurisdicţiei acestuia.

Scopul în care este acordată imunitatea de jurisdicţie este garantarea organelor diplomatice a unei independenţe şi libertăţi depline pentru a-şi putea exercita corespunzător funcţiile.

b) Din punctul de vedere al naturii juridice, imunitatea de jurisdicţie are un caracter procedural, în sensul că ea nu înlătură aplicarea legii şi răspunderea legală, ci numai exercitarea jurisdicţiei locale, judecarea de către instanţele statului acreditar.

c) În ceea ce priveşte sfera de aplicare a imunităţii de jurisdicţie, precizăm următoarele: - se consideră că agentul diplomatic poate beneficia de imunitate de jurisdicţie şi în afara statului acreditar;

- imunitatea operează de manieră generală, în sensul că ea nu se limitează doar la domeniile penal, civil şi administrativ, extinzându-se la orice litigii ar putea apărea: comerciale, de muncă etc.

d) Subiectele raporturilor juridice de drept internaţional 1) Titularul dreptului subiectiv al imunităţii de jurisdicţie este statul acreditant. Agenţii diplomatici sunt

numai beneficiari (terţi beneficiari) ai unei situaţii juridice create de dreptul internaţional. Ei sunt titularii unui drept subiectiv numai în dreptul intern al statului acreditar.

2) Obligaţia juridică de a acorda imunitate de jurisdicţie revine statului acreditar.

7.2.2. Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice a) Problema imunităţii de jurisdicţie se ridică, din perspectiva legii civile şi administrative, în legătură cu

anumite categorii de acte juridice ale misiunii diplomatice, ca persoană juridică. b) Referitor la aceste actele misiunii care intră în sfera de aplicare a imunităţii de jurisdicţie, precizăm: - actele îndeplinite în calitate de organ de relaţii externe al statului acreditant cad sub incidenţa dreptului

internaţional, neavând legătură cu dreptul intern al statului acreditar; - actele îndeplinite în calitate de organ de stat, ce ţin de dreptul intern al statului acreditant (de exemplu,

concedierea unui funcţionar), sunt supuse legilor acestui stat, motiv pentru care nu se pune problema imunităţii; - actele care intră în sfera de aplicare a imunităţii de jurisdicţie sunt acele acte îndeplinite de misiune în

calitate de persoană juridică în dreptul statului acreditar, acte care nu ţin de calitatea sa de organ de relaţii externe, ci de dreptul privat (de exemplu: contracte pentru procurarea de materiale şi servicii, pentru repararea clădirii etc.).

c) Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice este dublată de imunitatea de execuţie. Astfel, chiar în ipoteza în care, printr-o eroare, s-ar da o hotărâre judecătorească împotriva misiunii, nu este posibilă folosirea forţei coercitive a statului pentru punerea în executare a acestei hotărâri.

d) În condiţiile în care misiunea nu poate fi urmărită în justiţie, particularii ar avea următoarele posibilităţi de acţiune:

- o acţiune în justiţie în instanţele statului acreditant; - solicitarea protecţiei diplomatice din partea propriului stat; - inserarea în contracte a unei clauze de arbitraj.

7.2.3. Imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic 7.2.3.1. Jurisdicţia penală a) Exceptarea de la jurisdicţia penală a statului acreditar are ca efect faptul că agentul diplomatic nu poate fi

urmărit în faţa instanţelor penale ale acestui stat şi nu poate fi împiedicat în activitatea sa de o autoritate judiciară sau de poliţia acestuia.

Astfel, dacă agentul diplomatic comite o infracţiune, el nu va putea fi urmărit penal, judecat sau condamnat. Statul acreditar poate doar atrage atenţia statului acreditant, solicita rechemarea sau recurge la declararea persona non grata.

De asemenea, agentul diplomatic nu poate face obiectul măsurilor de poliţie. b) Imunitatea unui agent diplomatic este absolută, aplicându-se atât actelor săvârşite în exercitarea funcţiilor

diplomatice, cât şi pentru actele private.

NOTĂ: Există o serie de tendinţe în doctrina contemporană în sensul eliminării imunităţii de jurisdicţie pentru actele private

sau, în opinia unor autori (Ch. Rousseau) cel puţin în cazul infracţiunilor flagrante sau infracţiuni cu o gravitate deosebită (trafic de stupefiante, infracţiuni vamale, crime de război etc.).

c) Imunitatea de jurisdicţie nu împiedică însă judecarea agentului diplomatic în statul acreditant. 7.2.3.2. Jurisdicţia civilă şi administrativă a) Regula imunităţii de jurisdicţie civilă impune obligaţia statului acreditar de a nu exercita jurisdicţia civilă

în cauzele în care agentul diplomatic ar figura ca pârât.

NOTĂ: Prin urmare, nu pot fi intentate acţiuni cu privire la datoriile agentului diplomatic, bunurile nu îi pot fi urmărite

pentru datorii, nu poate fi împiedicat să părăsească statul acreditar pentru motivul neplăţii datoriilor.

b) „Reclamantul” are doar posibilitatea de a intenta o acţiune în instanţele statului acreditant sau de a solicita intervenţia diplomatică a statului propriu pe lângă statul acreditant.

c) Deşi în doctrina clasică (Pasquale Fiore) s-a propus o distincţie între actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor oficiale şi actele private, este general admis că imunitatea de jurisdicţie are o sferă de aplicare generală.

d) Imunitatea de jurisdicţie, atât penală cât şi civilă, este dublată de imunitatea de executare. Astfel, bunurile agentului diplomatic nu pot face obiectul executării silite sau sechestrului, nici chiar atunci când s-a renunţat la imunitatea de jurisdicţie.

e) Excepţii de la imunitatea de jurisdicţie civilă - Acţiunile imobiliare – excepţie întemeiată din principiul suveranităţii statelor asupra teritoriului; - Acţiunile succesorale – în care agentul diplomatic apare ca persoană privată: executor testamentar, erede

sau legatar; - Acţiunile legate de activităţile profesionale sau comerciale exercitate în afara funcţiilor oficiale; - Ipoteza în care agentul diplomatic intentează el însuşi o acţiune.

7.2.4. Renunţarea la imunitate - Pentru a atenua dificultăţile rezultate din aplicarea regulii imunităţii, practica a impus soluţii sub forma fie

a ridicării imunităţii, fie a renunţării la imunitate. a) Ridicarea imunităţii de jurisdicţie a unui agent diplomatic reprezintă o decizie a statului acreditant, luată

la solicitarea statului acreditar, în situaţia în care nu s-a ajuns la o solicitare amiabilă a unui litigiu. b) Renunţarea la imunitate apare ca un act al agentului diplomatic, care acceptă să apară în faţa instanţei. Distincţia dintre ridicarea imunităţii şi renunţarea la imunitate este formală, deoarece şi în cazul renunţării

statul acreditar are competenţa de a aproba cererea agentului diplomatic de a renunţa la imunitatea de jurisdicţie.

- Referitor la forma ridicării imunităţii şi a renunţării la imunitate, se impune precizarea că voinţa statului acreditant trebuie să fie întotdeauna expresă.

7.3. Inviolabilitatea

7.3.1. Noţiune a) În sens larg, inviolabilitatea desemnează situaţia pe care un agent diplomatic o are în raport cu

jurisdicţia statului acreditar, fiind echivalentă cu imunitatea. b) În sens restrâns, inviolabilitatea reprezintă acel tratament la care este îndreptăţit agentul diplomatic,

care implică ideea că statul acreditar este răspunzător faţă de statul acreditant pentru asigurarea celei mai depline protecţii a persoanei agentului diplomatic şi a misiunii diplomatice faţă de orice acte ale autorităţii sau ale particularilor.

Inviolabilitatea presupune că statul acreditar este obligat la acţiuni pozitive, mergând până la acţiunea legală împotriva celui care aduce atingere misiunii diplomatice sau persoanei unui agent diplomatic.

7.3.2. Inviolabilitatea misiunii diplomatice a) Inviolabilitatea misiunii diplomatice presupune obligaţia statului acreditar: - de a nu permite funcţionarilor şi agenţilor săi pătrunderea şi îndeplinirea oricărui act de autoritate în

incinta localurilor misiunii; - de a lua toate măsurile care se impun pentru a proteja localurile misiunii împotriva pătrunderii sau

producerii de daune din partea persoanelor particulare sau a oricărui act ce ar duce la tulburarea liniştii localurilor misiunii.

NOTĂ: Inviolabilitatea misiunii diplomatice este reglementată detaliat de Convenţia de la Viena, în art. 22: „1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului acreditant să pătrundă în ele decât cu

consimţământul şefului misiunii. 2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau

deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii acesteia.

3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii.”

b) Obligaţia statului acreditar este privită sub două aspecte: - pasiv – obligaţia de a se abţine de la exercitarea actelor de autoritate; - activ – obligaţia de a lua toate măsurile necesare asigurării protecţiei misiunii. c) O situaţie apărută mai recent este aceea a manifestaţiilor paşnice. În aceste situaţii, s-a arătat că statul

acreditar trebuie să ia măsuri suplimentare de protecţie, însă faptul de a le tolera nu constituie un act ilicit. d) Limitele inviolabilităţii: 1) Se consideră că în anumite situaţii excepţionale, care necesită luarea unor măsuri urgente, autorităţile pot

pătrunde în localul misiunii fără consimţământul şefului de misiune. Exemple de asemenea situaţii: incendiu, cutremur, cazul în care misiunea găzduieşte un complot, localul misiunii nu corespunde standardelor de siguranţă în construcţii etc.

2) Statul acreditant este obligat să nu folosească localurile reprezentanţei diplomatice „într-un mod incompatibil cu funcţiile misiunii”.

e) Sfera de aplicarea a inviolabilităţii misiunii cuprinde: - localul misiunii (imobil, teren, dependinţe); - reşedinţa şefului de misiune; - bunurile misiunii (mobilier, mijloace de transport, conturi bancare) – indiferent dacă se găsesc în interiorul

sau în afara localului misiunii; - arhivele diplomatice – cu privire la care art. 24 din Convenţia de la Viena precizează că „sunt inviolabile

în orice moment şi în orice loc s-ar afla”.

7.3.3. Inviolabilitatea agentului diplomatic 7.3.3.1. Inviolabilitatea personală a) Inviolabilitatea personală presupune obligaţia statului acreditant de a excepta un agent diplomatic de la

orice măsură coercitivă (arest sau detenţie) din partea autorităţilor sale şi de a lua toate măsurile necesare protecţiei persoanei, libertăţii şi demnităţii acestuia.

b) Ca şi inviolabilitatea misiunii, inviolabilitatea personală acţionează în dublu sens: - pasiv: agentul diplomatic nu poate fi supus nici unei măsuri de arestare, detenţie sau percheziţie; - activ: obligaţia luării tuturor măsurilor în scopul de a proteja persoana agentului diplomatic. c) Cu privire la gradul de protecţie activă ce trebuie acordat trimisului, se consideră că acesta trebuie să fie

mai ridicat decât cel acordat unei persoane private. 7.3.3.2. Inviolabilitatea reşedinţei agentului diplomatic se referă la locuinţele agenţilor diplomatici, alţii

decât şeful misiunii (a cărui reşedinţă intră sub incidenţa inviolabilităţii localului misiunii). În conformitate cu art. 30 din Convenţia de la Viena, inviolabilitatea reşedinţei agentului diplomatic este

asimilată inviolabilităţii misiunii diplomatice: „Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii”.

7.4. Privilegiile şi facilităţile misiunii diplomatice şi ale membrilor săi

7.4.1. Libertatea de comunicare presupune, pe de o parte, obligaţia statului acreditar de a pune la dispoziţia misiunii facilităţi pentru corespondenţa sa şi, pe de altă parte, obligaţia de a garanta secretul deplin al corespondenţei misiunii.

Libertatea de comunicare presupune libera alegere a mijloacelor de comunicare. Limită impusă de Convenţia de la Viena: misiunea poate instala un post de radio-emisie-recepţie doar cu consimţământul statului acreditar;

Libertatea de comunicare presupune inviolabilitatea corespondenţei misiunii, a curierilor diplomatici şi a valizei diplomatice.

7.4.2. Libertatea de mişcare presupune dreptul agentului diplomatic de a circula liber pe teritoriul statului acreditar. Limită impusă de Convenţia de la Viena: statul acreditar poate interzice accesul în anumite zone stabilite prin lege, din motive de securitate naţională.

7.4.3. Privilegiile fiscale reprezintă obligaţia statului acreditar de a scuti statul acreditant, misiunea diplomatică şi agenţii diplomatici de plata impozitelor şi taxelor.

Excepţiile sunt prevăzute de art. 34 din Convenţia de la Viena şi se referă la: - impozitele indirecte încorporate în preţul produselor; - impozitele asupra imobilelor deţinute cu titlu particular; - drepturile de succesiune; - impozitele pe veniturile particulare cu sursa în statul acreditar; - impozitele pe remuneraţia pentru serviciile particulare prestate; - drepturile de înregistrare, grefă, ipotecă şi timbru referitoare la imobile.

7.4.4. Privilegiile vamale impun scutirea misiunii diplomatice şi a agenţilor diplomatici de taxe vamale percepute cu ocazia importului de bunuri.

Sfera de aplicare a privilegiilor vamale cuprinde: - obiectele destinate uzului oficial al misiunii; - obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al familiei sale, care fac parte din

gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

7.4.5. Misiunea diplomatică are dreptul de a arbora drapelul naţional şi de a plasa stema statului acreditant pe localul misiunii, reşedinţa şefului de misiune şi mijloacele de transport ale acestuia.

7.4.6. Facilităţile de şedere presupun scutirea agentului diplomatic de a obţine permis de şedere, de a anunţa organele de poliţie locale sau de a le prezenta vreun document.

7.4.7. Statul acreditar are obligaţia de a scuti agenţii diplomatici de prestaţiile personale şi de orice serviciu public stipulate de legislaţia acestuia, cum ar fi sarcinile militare, contribuţii şi încartiruiri militare.

7.4.8. Statul acreditar are, de asemenea, obligaţia de a scuti agenţii diplomatici de obligaţiile prevăzute de legislaţia statului acreditar privind asigurările sociale.

7.4.9. Dreptul de capelă permite membrilor misiunii să organizeze oficierea, în incinta misiunii, de către un preot aparţinând personalului, a religiei oficiale a statului acreditant.

7.4.10. Statul acreditant are obligaţia de a excepta agenţii diplomatici de la legislaţia sa privind dobândirea cetăţeniei.

7.4.11. Facilităţile diplomatice reprezintă înlesniri pe care statul acreditar este obligat să le acorde misiunii diplomatice şi membrilor acesteia, în scopul asigurării îndeplinirii corespunzătoare a sarcinilor acesteia.

Facilităţile cuprind: - obligaţia de a înlesni obţinerea de către statul acreditant a localurilor misiunii sale; - obligaţia de a înlesni misiunii obţinerea de locuinţe adecvate pentru membrii săi; - obligaţia de a asigura protecţie sporită personalului diplomatic în caz de conflict armat şi de a înlesni

părăsirea teritoriului statului acreditar în caz de nevoie.

Bibliografie minimală

I.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996, p. 148-208; A. Bonciog, Drept diplomatic, Ed. „Paideia”, Bucureşti, 1997, p. 104-129.

CURS 8

Reguli care se aplică în cazul diplomaţiei ad-hoc

8.1. Diplomaţia ad-hoc

8.1.1. Instituţia diplomaţiei ad-hoc Ca instituţie, diplomaţia ad-hoc este cunoscută ca fiind „relativ nouă în dreptul internaţional”. Termenul

diplomaţie ad-hoc a fost pentru prima dată folosit în 1960 în cadrul Comisiei de Drept Internaţional şi în cadrul Comisiei a VI-a a Adunării Generale a O.N.U.

NOTĂ: În practică, însă, diplomaţia ad-hoc este prima formă, din punct de vedere istoric, a acţiunii diplomatice.

Se consideră că ne aflăm în prezenţa diplomaţiei ad-hoc atunci când contactele între state se realizează prin intermediul misiunilor speciale sau a delegaţilor speciali.

NOTĂ: În opinia unui autor (prof. M. Bartos), diplomaţia ad-hoc include şi delegaţiile statelor prezente la congrese sau

conferinţe internaţionale.

Există în doctrină două opinii referitoare la importanţa diplomaţiei ad-hoc. Astfel, în mod tradiţional, se consideră că funcţiile diplomaţiei ad-hoc (ca instituţie a relaţiilor internaţionale

„medievale şi moderne”) au fost preluate de misiunile permanente, rolul ei reducându-se doar la misiunile de ceremonie şi vizitele oficiale ale şefilor de stat (Ph. Cahier, Le droit diplomatique contemporain, Geneva, 1964);

Pe de altă parte, tendinţa modernă este de a se considera că în contextul relaţiilor internaţionale moderne, rolul diplomaţiei ad-hoc este în continuă creştere, asistând la o adevărată „renaştere” a acesteia.

Importanţa diplomaţiei ad-hoc este determinată de: - numărul tot mai mare al acţiunilor de politică externă; - diversificarea obiectelor acestor acţiuni; - necesitatea discutării unor probleme şi luării unor decizii la nivel înalt. Diplomaţia ad-hoc continuă totuşi să aibă un caracter auxiliar diplomaţiei permanente, aceasta continuând

să fie principalul mijloc de realizare a contactelor între subiectele de drept internaţional. În ceea ce priveşte determinarea sferei de aplicare a noţiunii de diplomaţie ad-hoc, se consideră că aceasta

este determinată de următoarele criterii: - elementul diplomatic – în sensul că delegaţii trebuie să fie desemnaţi de un stat în scopul de a îndeplini o

sarcină în raport cu alt stat; - elementul temporar – în sensul că misiunea trebuie să se refere la îndeplinirea unei îndatoriri limitate în

timp; - elementul de suveranitate – în sensul că sarcina constă în reprezentarea statului ca titular al suveranităţii,

în raport cu alt stat.

8.1.2. Categorii de diplomaţie ad-hoc a) Delegaţiile care participă la ceremonii şi alte acţiuni protocolare - reprezintă cea mai veche formă a diplomaţiei ad-hoc; - această formă de diplomaţie ad-hoc apare atunci când un stat numeşte trimişi speciali pentru a participa la

anumite ceremonii extraordinare (încoronări, căsătorii, funeralii etc.); - această categorie de misiune mai poartă denumirea de misiune de curtoazie sau misiune de ocazie. b) Delegaţiile care participă la congrese şi conferinţe internaţionale - în practică, de multe ori reprezentantul statului la congrese şi conferinţe internaţionale este chiar şeful

misiunii din statul în care are loc respectiva conferinţă, datorită caracterului reprezentativ al acestei persoane.

c) Diplomatul ad-hoc ca mesager Reprezintă o persoană cu rang sau funcţie importantă în statul său, trimis de şeful statului sau guvernului

său pentru a prezenta sau comunica un mesaj unui înalt funcţionar din statul în care este trimis. Este posibil ca diplomatul mesager să solicite un răspuns la solicitarea transmisă.

Mesagerul se bucură de caracter reprezentativ, urmând a fi tratat nu conform rangului său, ci conform rangului persoanei pe care o reprezintă.

d) Emisarul secret Reprezintă persoana însărcinată de statul pe care îl reprezintă pentru a realiza un contact cu o persoană din

statul în care este trimis, nici una dintre cele două persoane nefiind abilitate să dezvăluie public prezenţa sa sau caracterul funcţiei sale;

Rolul emisarului secret este de a facilita întreţinerea de raporturi între state, în condiţiile în care statele nu doresc divulgarea acestor raporturi;

e) Observatorii confidenţiali Sunt persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat şi sunt însărcinate cu misiunea de a trimite, cu

consimţământul acestui stat, informaţii guvernelor lor; Trăsătura caracteristică a emisarului secret şi a observatorului confidenţial este aceea că au calitatea de

diplomat ad-hoc şi statul pe teritoriul căruia sunt trimişi consimte la prezenţa lor aici; f) Observatorii Sunt diplomaţi ad-hoc care participă la o reuniune sau o conferinţă internaţională în cadrul căreia statul

trimiţător refuză (sau nu i se permite) să participe cu drepturi depline; g) Ambasadorul itinerant („at large”) În practica anumitor state (de exemplu, S.U.A.), ambasadorii itineranţi reprezintă o categorie specifică de

funcţionari diplomatici desemnaţi special pentru misiuni ad-hoc; Pe teritoriul statului primitor, li se acordă acelaşi tratament ca şi celorlalţi ambasadori; h) Suita şefului de stat sau de guvern Se consideră în doctrină că persoanele care fac parte din suita şefului de stat se bucură de calitatea de

diplomat ad-hoc, pentru motivul că persoana pe care o însoţesc are caracterul de reprezentare de stat; În practică, datorită faptului că suita şefului de stat poate fi foarte diversă, se acordă persoanelor cu rang

superior statutul diplomatic, iar persoanelor cu rang inferior statutul personalului tehnico-administrativ; i) În categoria diplomaţiei ad-hoc, doctrina mai include: - agenţii politici; - agenţii particulari ai şefului de stat; - birourile comerciale temporare.

8.2. Misiunile speciale

8.2.1. Consideraţii introductive - Instituţia misiunilor speciale a fost inclusă pe agenda Comisiei de Drept Internaţional în anul 1960. Pe

baza proiectului de articole elaborat de Comisia de Drept Internaţional şi a avizului Comisiei a VI-a Juridice, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat la 16 decembrie 1969 Convenţia cu privire la misiunile speciale (Convenţia a intrat în vigoare în 1983; România nu este încă parte).

- Prin Convenţia din 1969, statutul misiunilor speciale a fost asimilat aproape în totalitate misiunilor permanente. Principala deficienţă a Convenţiei identificată de doctrină a fost aceea că existenţa misiunilor speciale a fost concepută numai în contextul relaţiilor bilaterale.

- Codificarea din 1969 reflectă actualitatea de care se bucură instituţia misiunilor speciale. În doctrină se consideră că trei sunt factorii care au determinat expansiunea acestui gen de misiune diplomatică în contextul relaţiilor internaţionale moderne:

- existenţa unui transport rapid; - extinderea activităţii statelor în toate domeniile; - necesitatea apelării la experţi în diferite domenii tehnice pentru soluţionarea diferitelor probleme.

8.2.2. Definiţia misiunii speciale

a) Convenţia din 1969 defineşte misiunea specială ca o misiune temporară, având caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un alt stat cu consimţământul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinată.

b) În conformitate cu această definiţie, rezultă că elementele caracteristice ale misiunii speciale sunt: - calitatea juridică de organ al statului trimiţător; - obiectul, adică sarcina încredinţată misiunii respective; - poziţia juridică a statului primitor; - caracterul temporar. Definiţia dată de Convenţia din 1969 a fost criticată datortiă faptului că restrânge sfera subiectelor de drept

internaţional care pot trimite misiuni speciale la state. Considerăm că în sfera noţiunii de misiune specială ar trebui incluse, prin analogie, şi misiunile trimise de mişcările de eliberare naţională sau de părţile beligerante.

8.2.3. Condiţiile de trimitere a unei misiuni speciale a) Condiţia esenţială care trebuie îndeplinită pentru trimiterea unei misiuni speciale este acordul dintre

cele două state. Acordul trebuie să existe nu numai cu privire la existenţa misiunii speciale, ci şi cu privire la sarcinile

acesteia. Forma acordului: nu este obligatoriu ca acest acord să fie expres, misiunea specială putând lua naştere şi în

prezenţa unui acord tacit. b) Prin analogie cu dreptul de legaţie, se consideră că dreptului statului de a trimite misiuni speciale nu îi

corespunde o obligaţie corelativă de a primi o misiune specială. Prin urmare, dreptul statului primitor de a refuza o misiune specială nu poate fi contestat. Există însă anumite situaţii în care primirea unei misiuni speciale nu poate fi refuzată, chiar în lipsa unui

acord special în acest sens: - dacă s-au adresat invitaţii generale de a trimite misiuni speciale; - dacă există un aranjament general pentru trimiterea periodică de misiuni speciale. c) Precizăm că nici recunoaşterea, nici existenţa relaţiilor diplomatice nu reprezintă condiţii ale trimiterii

unei misiuni speciale (art. 7 din Convenţie prevede că: „Existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare nu este necesară pentru trimiterea sau primirea unei misiuni speciale”).

De asemenea, reciprocitatea nu este o condiţie pentru trimiterea unei misiuni speciale. d) Se consideră însă că o a doua condiţie a stabilirii unei misiuni speciale este stabilirea prin

consimţământul celor două state a obiectului şi funcţiilor unei astfel de misiuni.

8.2.4. Membrii şi organizarea misiunii speciale a) Acceptarea misiunii speciale nu presupune consimţământul statului primitor pentru persoanele care vor

face parte din această misiune specială. Statul trimiţător are dreptul de a numi membrii misiunii speciale, sub condiţia notificării statului primitor a

tuturor informaţiilor utile cu privire la efectivul şi compunerea misiunii, şi mai ales, cu privire la numele şi calităţile persoanelor pe care le va numi (art. 8 din Convenţie).

b) Dreptul statului trimiţător de a numi membrii misiunii speciale cunoaşte anumite limite: - cetăţenia membrilor misiunii speciale: cetăţenii statului primitor nu pot face parte din misiune decât cu

consimţământul acestui stat, pe care şi-l poate retrage oricând (art. 10 din Convenţie); - declararea unui membru al misiunii ca persona non grata de către statul primitor (art. 12 din Convenţie);

Totuşi, Convenţia precizează că reprezentantul ad-hoc al unui stat la o reuniune internaţională nu poate fi declarat persona non grata de statul de reşedinţă.

Şeful misiunii speciale va remite statului primitor depline puteri. Spre deosebire de scrisorile de acreditare ale unui ambasador permanent, aceste depline puteri nu sunt eliberate obligatoriu cu titlu personal, scrisoarea putând fi colectivă, pentru toată misiunea.

c) Reguli cutumiare cu privire la membrii misiunii speciale: - obligaţia statului trimiţător de a limita efectivul misiunii, în funcţie de obiectul şi scopul acesteia; - principiul simetriei ierarhice, în conformitate cu care se va constitui delegaţia statului primitor care va trata

cu misiunea specială. d) Ordinea de precădere în cazul misiunilor speciale:

- în cazul misiunilor ceremoniale, subzistă clasificarea şefilor misiunilor speciale în funcţie de clase; - în cazul în care mai multe misiuni speciale se întâlnesc pe teritoriul unui stat, ordinea va fi dictată de

ordinea alfabetică a numelor statelor folosite în protocolul statului pe teritoriul căruia se întâlnesc. e) Sediul misiunii speciale este în localitatea în care cele două state au convenit ca trimişii lor să se

întâlnească (art. 17 din Convenţie).

8.2.4. Statutul juridic al misiunii speciale şi a membrilor ei Fundamentându-se pe teoria funcţională, Convenţia din 1969 acordă misiunii speciale imunităţile şi

privilegiile obişnuite ale unei misiuni diplomatice, reglementarea găsindu-şi sediul în art. 21-35 ale Convenţiei. Critica adusă Convenţiei a fost aceea că a asimilat a priori misiunea specială cu misiunile permanente, fără

a ţine seama de necesitatea prevederii minimului indispensabil de imunităţi şi privilegii necesare îndeplinirii funcţiei unei misiuni speciale.

8.2.5. Reguli referitoare la statutul misiunii şi a membrilor acesteia: - membrii misiunii speciale se bucură de inviolabilitate pentru persoana, reşedinţa şi bunurile lor; - misiunea specială se bucură de inviolabilitatea localurilor şi a arhivelor asemenea misiunii permanente; - imunitatea de jurisdicţie penală este absolută şi se acordă nu numai reprezentanţilor statului trimiţător şi

personalului diplomatic, dar şi personalului tehnico-administrativ şi membrilor de familie; - imunitatea de jurisdicţie civilă funcţionează identic cu imunitatea misiunii permanente, la care se adaugă

următoarea excepţie: „cazul unei acţiuni în reparare pentru daunele cauzate de un accident ocazionat de un autovehicul folosit în afara funcţiilor oficiale ale persoanei în cauză” (art. 31);

- este recunoscută inexistenţa obligaţiei de a depune ca martor; În ceea ce priveşte libertatea de comunicare, se recunosc aceleaşi drepturi ca şi misiunii permanente; - libertatea de mişcare este recunoscută numai „în măsura necesară pentru îndeplinirea sarcinilor sale”. - în măsura compatibilă cu funcţiile, natura şi durata misiunii speciale, operează privilegiile fiscale; - dispoziţiile referitoare la exceptarea de la dispoziţiile referitoare la securitatea socială, scutirea de

prestaţii personale, scutire vamală sunt identice cu cele din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice.

- de asemenea, statutul personalului tehnico-administrativ şi de serviciu este asimilat celui din cadrul misiunilor permanente.

8.2.6. Precizări referitoare la statutul şefului de stat aflat pe teritoriul altui stat a) Şeful de stat este considerat a fi organul care are competenţă primară în domeniul relaţiilor

internaţionale, organ reprezentativ suprem al statului în relaţiile cu alte subiecte de drept interanţional. Cu toate limitările aduse de dreptul constituţional al diferitelor state, se consideră că şeful de stat are puteri

depline pentru a angaja statul său, în virtutea prerogativei denumite ius repraesentationis omnimodae. b) În ceea ce priveşte statutul juridic al şefului de stat aflat pe teritoriul altui stat, în dreptul internaţional

clasic se făcea distincţie între monarhi şi preşedinţii de republică, în sensul că celor din urmă li s-ar recunoaşte anumite imunităţi numai în situaţia în care se află în vizită oficială, sau în exercitarea funcţiilor oficiale. În dreptul internaţional contemporan, această distincţie nu poate fi acceptată.

În dreptul clasic, monarhul aflat pe teritoriul altui stat se bucura de extrateritorialitate, în temeiul principiului par in parem non habet imperium.

c) În prezent se consideră că şeful de stat, aflat în vizită oficială pe teritoriul unui alt stat se bucură de totalitatea privilegiilor şi imunităţilor diplomatice, cu următoarele precizări:

- inviolabilitatea persoanei este totală, şeful statului având calitatea de „persoană care se bucură de protecţie internaţională”;

- imunitate de jurisdicţie penală totală; - imunitate de jurisdicţie civilă, excepţie făcând doar acţiunile imobiliare; - inviolabilitatea reşedinţei corespunde, de asemenea, calităţii de „persoană care se bucură de protecţie

internaţională” ; - imunitatea fiscală este, de asemenea totală.

În ceea ce priveşte şeful de stat aflat în fruntea unei misiuni speciale, Convenţia din 1969 prevede că acesta se bucură de facilităţile, privilegiile şi imunităţile recunoscute de dreptul internaţional şefilor de stat în vizită oficială.

Bibliografie minimală

I.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996, p. 211-230; A. Bonciog, Drept diplomatic, Ed. „Paideia”, Bucureşti, 1997, p. 129-133.

CURS 9 Reguli care se aplică diplomaţiei multilaterale

9.1. Diplomaţia realizată prin intermediul organizaţiilor internaţionale

9.1.1. Consideraţii introductive În ultima jumătate de secol a avut loc un fenomen de „proliferare a organizaţiilor internaţionale”, creându-se

un set de norme juridice care formează o nouă subramură a dreptului internaţional public, dreptul organizaţiilor internaţionale.

Noilor mecanisme de stabilire a relaţiilor între state îi corespunde conceptul de diplomaţie multilaterală (denumită şi diplomaţie parlamentară, în cazul organizaţiilor internaţionale cu profil parlamentar, diplomaţie prin organizaţii internaţionale sau „noua diplomaţie).

Din perspectiva dreptului diplomatic, diplomaţia multilaterală este privită din punctul de vedere al următoarelor relaţii:

- relaţiile dintre organizaţia internaţională şi structurile interne ale acesteia; - relaţiile dintre organizaţia internaţională şi statele membre (relaţie privită în amândouă direcţiile: poziţia

organizaţiei faţă de aceste state şi poziţia statelor membre faţă de organizaţie); - relaţiile între statele membre ale organizaţiei; - relaţiile dintre organizaţia internaţională şi alte subiecte de drept internaţional.

9.1.2. Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale Organizaţia internaţională este definită în teoria dreptului internaţional ca prin următoarele elemente: - o asociere de state; - constituită prin tratat; - dispunând de organe proprii; - având o personalitate juridică diferită de a statelor membre. Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale (multilaterale – cu număr mare de membri) are caracter

obiectiv, fiind opozabilă în raport cu toate subiectele dreptului internaţional (inclusiv statele nemembre) – regulă recunoscută de Curtea Internaţională de Justiţie în Avizul consultativ Prejudicii suferite în serviciul Organizaţiei Naţiunilor Unite, 1949.

O altă trăsătură a personalităţii juridice a organizaţiei internaţionale este caracterul specializat.

NOTĂ: În acest sens, Curtea Internaţională de Justiţie, în avizul menţionat mai sus, arăta că: „În timp ce un stat posedă, în

totalitatea lor, drepturile şi obligaţiile recunoscute de dreptul internaţional, drepturile şi obligaţiile unei entităţi ca O.N.U. trebuie să depindă de scopurile şi funcţiile ei, enunţate sau subînţelese în actul constitutiv”.

Personalitatea juridică a organizaţiei funcţionează nu numai în dreptul internaţional, dar şi în dreptul intern al statelor membre.

De asemenea, personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale este considerată a fi baza juridică a acordării imunităţilor şi privilegiilor acesteia.

NOTĂ: În acest sens, Carta O.N.U. prevede următoarele: Art. 104: „Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia dintre Membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru

îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale.” Art. 105: „Organizaţia se va bucura pe teritoriul fiecăruia dintre Membrii săi de privilegii şi imunităţi necesare

pentru realizarea scopurilor sale.”

9.1.3. Statutul juridic al organizaţiei internaţionale a) În mod sintetic, statutul juridic al organizaţiei internaţionale ar fi definit de următoarele elemente: - personalitatea de drept internaţional; - inviolabilitatea sediului; - imunitatea de jurisdicţie locală; - libertatea de comunicare oficială; - scutiri fiscale şi vamale. În cazul O.N.U., sediul materiei imunităţilor şi privilegiilor este reprezentat de Convenţia privind

imunităţile şi privilegiile O.N.U. (1946) şi Convenţia privind imunităţile şi privilegiile instituţiilor specializate ale O.N.U. (1947).

De asemenea, un rol esenţial în reglementarea privilegiilor şi imunităţilor organizaţiilor îl au Acordurile de sediu între fiecare organizaţie şi statul pe teritoriul căreia se găseşte sediul.

b) Imunitatea de jurisdicţie este fundamentată, în principal, pe actele constitutive ale fiecărei organizaţii. Se recunoaşte însă faptul că această regulă operează şi în lipsa unei prevederi exprese în statut, datorită faptului că a dobândit caracter cutumiar.

Imunitatea de jurisdicţie este dublată de imunitatea de executare.

NOTĂ: În cazul organizaţiilor internaţionale cu specific bancar (B.I.R.D., B.E.R.D.), statutul acestora prevede o renunţare

parţială la imunitatea de executare, în scopul de a crea încrederea creditorilor necesară.

c) Inviolabilitatea sediului organizaţiilor internaţionale reprezintă un principiu general recunoscut, fiind reglementat de diferite documente internaţionale în materie.

d) Scutirea fiscală şi scutirea vamală operează, pe bază convenţională şi cutumiară, în mod similar cu privilegiile recunoscute misiunilor diplomatice.

e) Alte elemente relevante pentru statutul juridic al organizaţiei internaţionale: - organizaţia se bucură de locus standi în faţa instanţelor internaţionale (precizăm că în cazul C.I.J.,

organizaţiei îi este accesibilă numai procedura avizului consultativ, în condiţiile în care articolul 34 din Statutul Curţii prevede că părţi într-un litigiu pot fi numai statele);

- organizaţia are dreptul de a edicta regulamente obligatorii şi executorii în districtul administrativ în care este situat sediul său, care derogă de la dreptul intern al statului de sediu (în cazul O.N.U., acest drept este recunoscut de art. 8 din Acordul de sediu). Aceste regulamente se aplică rationae personae funcţionarilor organizaţiei;

- în unele cazuri, „contenciosul intern” al Organizaţiei este supus soluţionării de către un organ special: de exemplu, în cadrul O.N.U. a fost înfiinţat Tribunalul Administrativ al O.N.U., prin Rezoluţia nr. 351 (IV) din 24 noiembrie 1949.

9.2. Reprezentarea la organizaţiile internaţionale

9.2.1. Consideraţii introductive

a) Organizaţiile internaţionale apar ca titulare ale dreptului de legaţie pasivă (pot primi misiuni permanente sau temporare din partea statelor sau organizaţiilor internaţionale) şi ale dreptului de legaţie activă (pot trimite misiuni permanente pe lângă state sau organizaţii internaţionale).

NOTĂ: Nu este recunoscut în doctrină un drept de legaţie reciproc între organizaţiile internaţionale, dar există unele

tendinţe, recente, în practică, mai ales în ceea ce priveşte observatorii.

b) Particularităţi ale reprezentării la organizaţiile internaţionale: - deşi este recunoscut dreptul statelor de a numi persoanele care le vor reprezenta în cadrul organizaţiei

internaţionale, este posibil ca actul constitutiv să impună participarea la un anumit nivel; - delegaţii statelor care participă la lucrările unei reuniuni a organizaţiei internaţionale vor ţine cont, în afară

de interesul statului pe care îl reprezintă, de scopul şi interesul comun al organizaţiei.

9.2.2. Reprezentarea statelor pe lângă organizaţiile internaţionale a) Factorii care au determinat apariţia instituţiei misiunii permanente sunt determinaţi de: - interesul statelor de a-şi asigura o prezenţă permanentă pe lângă o organizaţie internaţională; - necesitatea asigurării tratamentului egal al tuturor statelor membre în cadrul organizaţiei; - necesitatea asigurării sprijinului şi cooperării cu secretariatul organizaţiei; b) Misiunea (delegaţia) permanentă este definită ca fiind un organ de relaţii externe al unui stat, cu rolul

de a-l reprezenta la o organizaţie internaţională, în mod similar cum o misiune diplomatică reprezintă statul acreditant în statul acreditar.

c) Raporturile juridice legate de acreditarea unei misiuni permanente pe lângă organizaţia internaţională sunt trilaterale, având ca subiecte: statul trimiţător, organizaţia internaţională şi statul de sediu – împrejurare determinată de circumstanţa că organizaţia internaţională este lipsită de elementul teritoriu.

d) Funcţiile misiunii permanente: 1) Funcţia principală este determinată de asigurarea legăturii dintre statul trimiţător şi organizaţia

internaţională. Alături de aceasta există funcţiile de reprezentare, negociere, observare şi informare în raport cu organizaţia internaţională;

2) Funcţia specifică este reprezentată de asigurarea participării statului trimiţător la viaţa politică şi juridică a organizaţiei, în vederea realizării scopurilor acesteia;

3) În categoria de funcţii tipice ale misiunii permanente pot fi înscrise: informarea organizaţiei despre nevoile de ajutor pe care statul trimiţător le are, promovarea cooperării internaţionale în domeniul specific al organizaţiei, participarea la adoptarea actelor organizaţiilor etc.

NOTĂ: Realizând o comparaţie între funcţiile misiunii permanente pe lângă o organizaţie internaţională şi funcţiile misiunii

diplomatice clasice, constatăm că, în primul rând, anumite funcţii aparţin numai misiunii diplomatice: acordarea protecţiei diplomatice şi exercitarea de funcţii consulare. În al doilea rând, ordinea importanţei funcţiilor diferă: dacă în cadrul misiunii diplomatice pe primul loc sunt negocierea, informarea şi cooperarea internaţională, misiunea permanentă are ca funcţie principală reprezentarea statului în relaţia cu organizaţia internaţională respectivă.

e) Precizări referitoare la structura misiunii permanente 1) Misiunea permanentă este de obicei condusă de un ambasador – reprezentant permanent. În caz de

absenţă temporară locul acestuia va fi luat de diplomatul cu grad imediat inferior, în calitate de însărcinat cu afaceri a.i.

2) Misiunea permanentă este organizată pe birouri şi secţii în mod asemănător cu misiunea diplomatică. Structura variază în funcţie de domeniul de activitate al organizaţiei respective.

3) Personalul misiunii permanente este clasificat, asemenea misiunii diplomatice, în: - personal diplomatic; - personal tehnico-administrativ; - personalul de serviciu; - membrii de familie.

4) În ceea ce priveşte efectivul misiunii permanente, nu funcţionează regula aplicabilă în cazul misiunii diplomatice referitoare la posibilitatea statului acreditar de a limita efectivul misiunii în anumite limite rezonabile.

5) Nu există o clasificare a misiunilor permanente în funcţie de rang şi nu există o ordine de precădere aplicabilă între misiunile permanente.

f) Înfiinţarea misiunii permanente 1) Elemente care determină posibilitatea înfiinţării: - este necesar ca regulile organizaţiei să permită înfiinţarea de misiuni permanente; - reprezentarea, va opera, în consecinţă, în cadrul limitelor prevăzute de respectivul act constitutiv al

organizaţiei. 2) Înfiinţarea unei misiuni permanente se face prin act unilateral al statului membru, nefiind necesar

acordul între cele două subiecte de drept internaţional. Pentru înfiinţarea unei misiuni permanente a unui stat nemembru al organizaţiei, este necesar acordul

organizaţiei. 3) Este necesar ca înfiinţarea misiunii să fie notificată statului de sediu, fără ca acesta să se poată opune. g) Statutul juridic al reprezentanţei permanente 1) Elementul principal care trebuie luat în considerare este caracterul triangular al raporturilor juridice. - din punctul de vedere al organizaţiei, statutul juridic este privit ca o problemă de reglementare internă; - din punctul de vedere al statului de sediu, statutul este determinat de privilegiile, imunităţile şi facilităţile

acordate misiunii permanente. 2) Sediul materiei este identificat la nivelul: - constituţiei organizaţiei; - Convenţiilor asupra privilegiilor şi imunităţilor din cadrul unor organizaţii internaţionale (O.N.U. şi

instituţiile specializate, Consiliul Europei); - Acordurile de sediu. Nu se recunoaşte (încă) caracterul cutumiar al acestor norme, însă unii autori sunt de părere că ele reprezintă

o cutumă în formare. 3) Practica generală este în sensul acordării imunităţilor şi privilegiilor diplomatice. Dispoziţii în acest

sens sunt prevăzute de: - articolul 15 din Acordul de sediu dintre O.N.U. şi S.U.A.; - Acordul din 1946 dintre O.N.U. şi Elveţia referitor la Oficiul O.N.U. din Geneva, completat cu Decizia

Consiliului Federal din 31 martie 1948; - reglementările interne ale Comunităţii Europene, care prevăd acordarea de „imunităţi şi privilegii

diplomatice cutumiare” reprezentanţelor permanente la Bruxelles şi Luxemburg ale statelor membre şi nemembre.

9.2.3. Reprezentarea la organizaţiile internaţionale prin delegaţii şi reprezentanţi ai statelor a) Noţiune. Delegaţiile sunt organe cu caracter temporar ale diplomaţiei multilaterale prin care statele

participă la reuniuni internaţionale. Din punctul de vedere al acestei definiţii, delegaţiile apar ca o categorie de misiuni speciale. b) Elementul esenţial al delegaţiei este determinat de întrepătrunderea următoarelor două aspecte: - faptul că delegaţia reprezintă statul trimiţător; - faptul că delegaţia contribuie, prin votul său, la formarea voinţei organizaţiei; c) Compunerea şi activitatea delegaţiilor Compunerea delegaţiilor variază în funcţie de specificul organizaţiei. În orice caz, numele reprezentanţilor

va fi comunicat organizaţiei, care le va notifica statului de sediu. - în anumite cazuri, delegaţia poate fi completată cu membrii misiunii permanente. Reprezentanţii care compun delegaţia primesc directive, instrucţiuni, acţionând pe baza unui mandat. De

asemenea, este necesar ca aceştia să primească depline puteri. Desfăşurarea unei sesiuni a organului plenar al organizaţiei, la care participă delegaţiile tuturor membrilor,

presupune: - alegerea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor;

- constituirea birourilor şi comisiilor; - adoptarea ordinii de zi; - dezbaterea generală; - lucrul în comisii; - adoptarea raportului şi a rezoluţiilor. d) Statutul delegaţiilor. În temeiul acordurilor privind privilegiile şi imunităţilor şi a acordurilor de sediu,

membrilor delegaţiilor li se acordă, în general, acelaşi statut ca şi membrilor misiunii permanente.

NOTĂ: Regulile privind reprezentarea statelor în relaţiile cu organizaţiile internaţionale au cunoscut un proces de codificare

prin Convenţia de la Viena privind reprezentarea statelor în relaţiilor lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal (1975). În concepţia Convenţiei, membrii misiunii diplomatice erau asimilaţi membrilor misiunii diplomatice clasice, interesul statului de sediu primind o protecţie limitată. Ca urmare, la adoptarea Convenţiei prin vot, statele de sediu s-au abţinut. Până în prezent, Convenţia nu a intrat în vigoare, nici unul din statele de sediu neexprimându-şi consimţământul cu privire la ea.

9.3. Diplomaţia organizaţiilor internaţionale

9.3.1. Consideraţii generale Constituţiile organizaţiilor internaţionale sau anumite practici agreate de statele membre pot determina ca

anumite persoane sau organe să le reprezinte în relaţiile cu statele membre sau nemembre. În afara organelor trimise de organizaţiile internaţionale pe lângă diferite state, organul cu competenţă

generală de reprezentare este de obicei Secretariatul (sau Secretariatul General), care, uneori, îndeplineşte şi funcţii politice legate de realizarea scopurilor organizaţiei.

9.3.2. Funcţionarii internaţionali a) Noţiune. Termenul official (sau international person, internaţional civil servant) desemnează o persoană

care are calitatea de agent al unei organizaţii internaţionale acţionând în îndeplinirea funcţiilor acesteia şi, prin urmare, îndreptăţită la imunităţi şi privilegii ca orice agent diplomatic.

În sens larg, international civil servant desemnează un membru al personalului unei organizaţii internaţionale, indiferent de atribuţiile sale specifice.

NOTĂ: În accepţiunea Convenţiei privind privilegiile şi imunităţile O.N.U. şi Convenţiei privind privilegiile şi imunităţile

instituţiilor specializate, lista persoanelor cu calitatea de „official” va fi comunicată statelor de Secretariatul General, independent de criteriul funcţional.

b) Funcţionarii internaţionali au calitatea de a fi independenţi faţă de statele membre ale organizaţiei, inclusiv faţă de statul ai cărui cetăţeni sunt.

În cadrul statutului juridic al funcţionarului se întrepătrund: - obligaţia de fidelitate faţă de statul de cetăţenie, care nu presupune însă „ataşament politic”; - obligaţia de loialitate faţă de organizaţie, având la bază conceptul contractual. c) Clasificare În sistemul O.N.U., adoptat de majoritatea organizaţiilor internaţionale, funcţionarii se împart în: 1) Personal ce beneficiază de privilegii şi imunităţi diplomatice: - asimilaţi şefului de misiune; - asimilaţi membrilor personalului diplomatic al unei misiuni clasice. 2) Personal ce beneficiază de privilegii şi imunităţi limitate la exerciţiul funcţiei lor; 3) Experţi. d) Statut juridic Este determinat, în principal, de Convenţii încheiate în cadrul fiecărei organizaţii. În cadrul O.N.U., Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor O.N.U. (1946) reglementează: - imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndeplinite în calitate oficială;

- scutire de impozite pe salarii; - scutire de obligaţiile referitoare la serviciile naţionale; - scutirea aplicării legislaţiei privind imigrarea; - în ceea ce priveşte facilităţile de schimb, se vor bucura de aceleaşi privilegii ca membrii misiunii

diplomatice; - facilităţi de repatriere în caz de criză, ca şi membrii misiunii diplomatice; - scutire vamală asupra mobilierului şi efectelor personale aduse cu ocazia preluării primului post. Alte documente care reglementează statutul juridic al funcţionarilor internaţionali: - Convenţia cu privire la imunităţile şi privilegiile instituţiilor specializate (1947); - Acordurile de sediu; - Acorduri de asistenţă şi ajutorare; - Acordul general asupra privilegiilor şi imunităţilor Consiliului Europei.

Bibliografie minimală

I.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996, p. 230-310; A. Bonciog, Drept diplomatic, Ed. „Paideia”, Bucureşti, 1997, p. 133-141.

CURS 10 Dreptul consular. Relaţiile consulare

10.1. Noţiunea şi caracteristicile dreptului consular

10.1.1. Definiţie: Dreptul consular reprezintă subramura dreptului internaţional formată din totalitatea normelor care reglementează relaţiile consulare, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, regimul juridic al acestora şi al personalului lor.

10.1.2. Scopul dreptului consular constă în realizarea acelor norme ale dreptului internaţional public care au ca obiect colaborarea dintre state în vederea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor proprii.

10.1.3. Obiectul reglementării dreptului consular este activitatea consulară, activitate determinată de necesitatea compatibilizării exercitării jurisdicţiei teritoriale cu exercitarea jurisdicţiei personale asupra unui individ aflat pe teritoriul altui stat decât cel de cetăţenie.

10.1.4. Deşi reprezintă o ramură a dreptului internaţional, dreptul consular îmbină reglementarea din sfera dreptului intern cu cea a dreptului internaţional public. Astfel, dreptul internaţional reglementează condiţiile în care în relaţia dintre două state vor funcţiona organele consulare, în timp ce organizarea consulatelor la nivelul fiecărui stat este reglementată de ordinea juridică internă.

10.1.5. Izvoarele dreptului consular În condiţiile în care dreptul consular este o subramură a dreptului internaţional public, izvoarele sale

principale sunt: a) Cutuma – până la codificarea dreptului consular din 1963, cutuma a reprezentat principalul izvor al

dreptului consular; b) Tratatul – normele dreptului consular pot lua formă convenţională prin: - convenţii generale asupra dreptului consular – Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare, 1963; - tratate bilaterale care reglementează materia relaţiilor consulare (cunoscute sub denumirea de convenţii

consulare);

- tratate asupra unor anumite domenii, cum ar fi comerţul şi navigaţia, asistenţa juridică, ce conţin şi dispoziţii referitoare la relaţiile consulare.

c) Ca şi în cazul dreptului diplomatic, se consideră că în cazul dreptului consular legea internă are calitatea de izvor de drept.

d) S-a arătat că un alt izvor al dreptului consular este analogia. Astfel, ori de câte ori o situaţie nu este reglementată de normele dreptului consular, se va proceda la o analogie cu dreptul diplomatic.

10.1.6. Codificarea dreptului diplomatic Încercări de codificare a dreptului diplomatic au avut loc: - 1896 – Institutul de Drept Internaţional elaborează un proiect; - 1925 – American Institute of International Law promovează proiectul unei convenţii multilaterale; - 1928 – în cadrul Conferinţei Panamericane de la Havana este adoptată o Convenţie. În 1963, a fost elaborată de către Comisia de Drept Internaţional şi adoptată Convenţia de la Viena asupra

relaţiilor consulare. Convenţia a realizat codificarea majorităţii normelor cutumiare existente, dar a creat şi norme noi în ceea ce

priveşte relaţiile consulare. Dispoziţiile Convenţiei se referă la: - Relaţiile consulare în general; - Înlesniri, privilegii şi imunităţi ale oficiilor consulare şi ale membrilor acestora; - Regimul aplicabil funcţionarilor consulari onorifici. În relaţia dintre Convenţie şi dreptul cutumiar, Convenţia îndeplineşte rolul de „drept comun”. Astfel, în

Preambul se arată că „regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care nu au fost în mod expres reglementate de dispoziţiile prezentei convenţii”.

În relaţia dintre Convenţie şi tratatele bilaterale (convenţii consulare), convenţia îndeplineşte rolul de normă generală.

10.2. Relaţiile consulare. Elemente generale

10.2.1. Prin relaţii consulare se înţeleg raporturile stabilite între două state ca urmare a exercitării funcţiilor consulare de către organele unuia dintre acestea pe teritoriul celuilalt.

10.2.2. Apariţia instituţiei relaţiilor consulare a avut la bază următorii factori: - relaţiile consulare, din punct de vedere istoric, sunt strâns legate de dezvoltarea economică, de comerţ, ce

determină circulaţia persoanelor pe teritoriul altor state, fapt care conduce la concurenţa dintre jurisdicţia teritorială a statului de reşedinţă şi jurisdicţia personală a statului de cetăţenie;

- din punctul de vedere al dreptului internaţional public, instituţia relaţiilor consulare are la bază normele dreptului internaţional referitoare la tratamentul acordat străinilor şi respectarea de către statul de reşedinţă a dreptului statului de cetăţenie de a exercita jurisdicţia personală.

NOTĂ: Dezvoltarea vieţii economice a constituit factorul care a determinat înfiinţarea de consulate ale principalelor puteri

europene pe teritoriul Ţărilor Române. Deşi acestea nu aveau, iniţial, dreptul de a întreţine relaţii diplomatice sau consulare, înfiinţarea oficiilor consulare a fost posibilă cu consimţământul Porţii. Astfel, după Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia a înfiinţat consulate la Bucureşti şi Iaşi. Implicarea organelor consulare ruse în viaţa politică internă a crescut progresiv, îndeosebi după afirmarea statului de „putere protectoare” a Rusiei. De asemenea, deschid consulate în Ţările Române: Austria (1783), Prusia (1785), Franţa (1798), Anglia (1803), Belgia (1838) şi Olanda (1856). În 1859 a fost deschis un consulat general al Statelor Unite ale Americii în Principatele Unite, care în 1871 a negociat un tratat de amiciţie, comerţ şi navigaţie între cele două state.

10.2.3. Subiectele relaţiilor consulare În condiţiile în care relaţiile consulare fac parte din relaţiile supuse dreptului internaţional, subiectele

acestora nu pot fi decât subiecte ale dreptului internaţional public. Specificul relaţiilor consulare (scopul lor fiind, în principal, protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor

proprii) determină ca subiecte ale relaţiilor consulare să fie numai statele.

NOTĂ: Au fost susţinute unele opinii în sensul că relaţii consulare ar putea fi întreţinute şi de alte subiecte de drept

internaţional, cum ar fi instituţiile specializate ale O.N.U. În realitate, relaţiile întreţinute de aceste subiecte nu sunt relaţii consulare, ci relaţii specifice diplomaţiei multilaterale.

Se recunoaşte totuşi, insurgenţilor, dreptul de a stabili relaţii consulare, cu caracter provizoriu. Prerogativa unui stat de a numi oficii consulare în alt stat şi de a primi oficii consulare pe teritoriul său

poartă denumirea de drept de consulat. Ca şi dreptul de legaţie, dreptul de consulat nu reprezintă un drept subiectiv. Dreptul de consulat reprezintă

o competenţă a statului, fără a exista o obligaţie corelativă.

10.2.4. Caracteristicile relaţiilor consulare Relaţiile consulare determină coexistenţa a două ordini juridice diferite. Deşi relaţiile consulare sunt relaţii din sfera dreptului internaţional public, fiind stabilite între state şi având

caracter reglementat, aplicabilitatea juridică a acestora se regăseşte în sfera dreptului intern a fiecărui stat – în special a statului trimiţător. Astfel, actele juridice ale organelor consulare produc efecte în special pe teritoriul acestui stat.

În raport cu relaţiile diplomatice, relaţiile consulare pot avea caracter subsidiar sau autonom, în funcţie de modul de stabilire şi de organele care exercită funcţiile consulare.

Relaţiile consulare prezintă caracter bilateral şi direct, desfăşurându-se prin organe ale statului trimiţător înfiinţate pe teritoriul statului primitor.

De asemenea, relaţiile consulare au caracter exclusiv, în sensul că într-o circumscripţie consulară îşi poate exercita competenţa un singur oficiu consular, iar o circumscripţie consulară nu se poate întinde, de regulă, pe teritoriul mai multor state.

10.3. Stabilirea şi încetarea relaţiilor consulare

10.3.1. Stabilirea relaţiilor consulare Art. 2 alin. (1) din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare prevede condiţia de fond esenţială:

„stabilirea relaţiilor consulare se face prin consimţământul părţilor”. Modul de exprimare a consimţământului poate fi: - expres – cuprins într-un acord încheiat special în acest sens, într-o convenţie consulară sau un tratat de

comerţ şi navigaţie; - tacit, însă în toate cazurile cert – de exemplu: notificarea de către un stat a intenţiei de a înfiinţa un

consulat urmată de acceptare; - prezumat – art. 2 alin. (2) din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare prevede că

„consimţământul dat pentru stabilirea relaţiilor diplomatice între două state implică, dacă nu există indicaţie contrară, consimţământul şi pentru stabilirea de relaţii consulare”.

10.3.2. Încetarea relaţiilor consulare poate avea drept cauză: - dispariţia unei condiţii de existenţă a raportului juridic – cum ar fi încetarea personalităţii juridice a unui

stat; - actul de voinţă al unuia dintre state – spre deosebire de acordul de voinţă pentru stabilirea relaţiilor

consulare, care poate fi şi tacit, actul unilateral prin care se decide încetarea acestora poate fi numai expres; - încetarea relaţiilor diplomatice nu conduce automat la încetarea relaţiilor consulare: Convenţia de la Viena

din 1963 prevede în art. 2 alin. (3) că „relaţiile consulare pot continua şi după ruperea relaţiilor diplomatice”.

10.4. Organele însărcinate cu exercitarea funcţiilor consulare

În dreptul internaţional este unanim admis că exercitarea funcţiilor consulare se poate realiza de către: - oficiul consular; - misiunea diplomatică.

Se admite că misiunea diplomatică va îndeplini funcţii consulare doar în lipsa unui oficiu consular. Prin urmare, coexistenţa celor două organe implică o separare de atribuţii.

10.4.1. Oficiul consular Oficiul consular apare definit ca organul permanent, de sine stătător şi dotat cu organizare şi atribuţii

proprii, înfiinţat de un stat pe teritoriul altui stat în vederea întreţinerii, realizării şi dezvoltării relaţiilor consulare.

Clasificare a) În funcţie de natura sa, oficiul consular poate fi: - de carieră (condus de un funcţionar consular de carieră); - onorific (condus de un funcţionar consular onorific). b) În funcţie de clasă şi rang, oficiile consulare se împart în: - consulate generale; - consulate; - viceconsulate; - agenţii consulare. De regulă, consulatele generale şi consulatele sunt oficii independente, în timp ce viceconsulatele şi

agenţiile consulare funcţionează în subordinea unui consulat sau unui consulat general. Organizarea internă a unui oficiu consular cuprinde compartimente şi secţii în funcţie de specificul

activităţii: - secţie economică; - secţie culturală şi de presă; - secţie de stare civilă; - secţie notarială; - secţie de paşapoarte; - secţie de marină comercială etc. Sediul oficiului consular este stabilit prin acordul între cele două părţi prin care acesta este înfiinţat şi

reprezintă localitatea de pe teritoriul statului primitor unde oficiul consular îşi desfăşoară activitatea. Alegerea acesteia poate fi determinată de interesul comercial-economic al acestei localităţi.

Circumscripţia consulară reprezintă spaţiul de pe teritoriul statului primitor în interiorul căruia oficiul consular îşi desfăşoară activitatea.

Circumscripţia consulară se caracterizează prin exclusivitate, determinată de următoarele coordonate: - agenţii consulari ai oficiului respectiv nu pot întreprinde acte în afara circumscripţiei respective; - agenţii consulari ai altor oficii consulare nu au competenţa de a efectua acte pe teritoriul circumscripţiei.

10.4.2. Misiunea diplomatică Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare prevede în art. 3 că „funcţiile consulare sunt exercitate, de

asemenea, de către misiunile diplomatice”. În cadrul unei misiuni diplomatice, compartimentul care preia această sarcină este secţia consulară.

Aceasta se individualizează faţă de oficiul consular prin următoarele elemente: - nu i se aplică clasificarea oficiilor consulare; - sediul ei coincide cu sediul misiunii diplomatice; - limitele teritoriale ale competenţei sale sunt determinate de teritoriul statului acreditar; - în cazul în care există relaţii consulare, nu este necesară obţinerea consimţământului special al statului

acreditar pentru deschiderea acestei secţii. Este posibil ca un diplomat din cadrul misiunii acreditate în capitala statului primitor să fie chemat să

conducă cu titlu provizoriu un oficiu consular (geranţa interimară). Funcţionarul respectiv „va trece în oficiul consular dar îşi va păstra calitatea de membru al misiunii diplomatice” (art. 15 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice).

Este posibil, de asemenea, ca un funcţionar diplomatic din cadrul misiunii diplomatice să îndeplinească funcţii consulare ad-hoc – cu titlu ocazional. În acest caz, nu sunt necesare documente formale (patenta consulară şi exequatur), ci doar o notificare către statul acreditar.

10.4.3. Exercitarea de către oficiul consular a funcţiilor consulare în mai multe state sau pentru mai multe state.

a) Posibilitatea mai multor state de a numi acelaşi funcţionar consular este prevăzută de art. 18 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare: „Două sau mai multe state, cu consimţământul statului de reşedinţă, pot să numească aceeaşi persoană în calitate de funcţionar consular în acest stat.”

În practică, un stat beneficiar apelează la serviciile unui stat trimiţător pentru exercitarea de funcţii consulare în statul primitor.

Condiţii necesare: - acord între statul beneficiar şi statul terţ (trimiţător) pentru exercitarea funcţiilor consulare; - acord între statul beneficiar şi statul primitor pentru exercitarea funcţiilor consulare de către un stat terţ; - acordul între statul trimiţător şi statul primitor. Convenţia de la Viena prevede şi posibilitatea exercitării de funcţii consulare de către un stat trimiţător

pentru un terţ beneficiar care nu întreţine relaţii consulare cu statul primitor. b) Există şi posibilitatea înfiinţării unui oficiu consular cu competenţă pe teritoriul mai multor state. În acest

sens, art. 7 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare dispune: „Statul trimiţător poate, după notificarea către statele interesate şi în afară de cazul când unul din acestea se opune în mod expres la aceasta, să însărcineze un post consular stabilit într-un stat să-şi asume exercitarea de funcţii consulare într-un alt stat.”

Bibliografie minimală

I.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996, p. 321-340.

CURS 11 Înfiinţarea oficiilor consulare. Membrii oficiilor consulare. Ordinea de

precădere consulară

11.1. Înfiinţarea oficiilor consulare

11.1.1. Condiţia esenţială, necesară pentru înfiinţarea unui oficiu consular este consimţământul statelor. - exprimarea consimţământului pentru înfiinţarea oficiului consular este diferită de exprimarea

consimţământului pentru stabilirea relaţiilor consulare; - consimţământul poate fi expres sau implicit, însă este necesar ca acesta să fie neechivoc; - în practică, se aplică uzanţa cunoscută sub numele de „principiul parităţii”, conform căruia numărul de

consulate ale unui stat în alt stat constituie temeiul pentru admiterea de consulate ale celui de-al doilea stat pe teritoriul primului.

11.1.2. Sfera consimţământului cuprinde: - existenţa oficiului consular; - sediul oficiului consular; - rangul; - circumscripţia consulară. Orice modificări referitoare la aceste elemente, ulterioare înfiinţării oficiului consular, pot fi efectuate

numai cu consimţământul celor două state.

11.1.3. Consimţământul poate fi exprimat în forma: - unei convenţii consulare;

- unui protocol (eventual un protocol adiţional la convenţia consulară); - unui acord prin schimb de note; - unei note a ministerului afacerilor externe a statului primitor.

11.2. Personalul oficiilor consulare şi numirea membrilor oficiilor consulare

11.2.1. Membrii oficiului consular a) Membrii oficiului consular sunt, în accepţiunea Convenţiei de la Viena asupra relaţiilor consulare [art. 1

alin. (1) lit. g)]: funcţionarii consulari, angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu. În categoria funcţionarilor consulari, se distinge şeful de post consular, care reprezintă persoana căreia îi

revine responsabilitatea conducerii activităţii oficiului consular. În afară de exercitarea funcţiilor consulare, şeful de post consular îndeplineşte o activitate oficială de

reprezentare, auxiliară acestor funcţii. b) Funcţionarii consulari sunt persoanele însărcinate cu îndeplinirea de acte oficiale ale statului

trimiţător în domeniul relaţiilor consulare (acte consulare). În mod tradiţional, se reţine împărţirea funcţionarilor consulari în: - consuli generali; - consuli; - viceconsuli; - agenţi consulari. c) Celelalte categorii de personal: - angajaţii consulari sunt persoanele întrebuinţate în serviciile tehnice şi administrative ale unui post

consular; - membrii personalului de serviciu reprezintă persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc

sau orice persoană afectată serviciului casnic al unui post consular. d) Efectivul oficiului consular Dreptului statului trimiţător de a numi funcţionarii consulari îi corespunde dreptul statului de reşedinţă de a

solicita menţinerea sau reducerea efectivului postului consular în limitele considerate de el ca rezonabile şi normale având în vedere circumstanţele şi condiţiile din circumscripţia consulară şi nevoile postului consular în cauză.

NOTĂ: În convenţiile consulare încheiate de România, sunt folosite termeni precum „necesităţile unei normale desfăşurări a

activităţii”, sau „volumul de muncă”.

11.2.2. Numirea membrilor oficiilor consulare Numirea şefului de oficiu consular comportă următoarele condiţii: a) Desemnarea şefului oficiului consular - este un act administrativ intern al statului trimiţător.

NOTĂ: În România, consulul general este numit prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor externe, în

timp ce funcţionarii cu rang inferior sunt numiţi prin Ordin al ministrului afacerilor externe.

b) Exprimarea consimţământului statului primitor Procedura numirii şefului oficiului consular presupune următoarele etape: eliberarea patentei consulare şi

acordarea exequaturului.

Patenta consulară a) Patenta consulară reprezintă documentul oficial emis de guvernul statului trimiţător care face dovada

numirii unei persoane în calitate de şef al oficiului consular.

NOTĂ: Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare permite înlocuirea patentei consulare cu un act similar sau, dacă

statul primitor este de acord, cu o notificare.

b) Patenta consulară are caracter intuitu personae în raport cu şeful de post consular desemnat. c) Conţinutul patentei consulare: - numele şi prenumele persoanei numite în calitatea de şef de oficiu consular; - oficiul pe care această persoană îl va conduce; - categoria funcţionarilor din care face parte (de carieră/onorifici); - rangul; - sediul oficiului consular; - circumscripţia consulară. Conţinutul patentei consulare este structurat pe următoarele părţi: - declaraţia solemnă referitoare la desemnarea şefului postului consular şi menţionarea scopului general al

numirii; - ordinul către cetăţenii statului trimiţător de a recunoaşte respectiva persoană drept consul; - invitaţia către guvernul statului trimiţător de a-i permite consulului exercitarea funcţiilor. d) Remiterea patentei consulare se realizează, de regulă, pe cale diplomatică. e) Efecte juridice: patenta consulară reprezintă o propunere adresată statului primitor de a stabili raportul

juridic de consulat. Patenta nu are ca efect începutul misiunii oficiale a şefului de post consular.

Exequaturul a) Exequaturul a fost definit ca o autorizaţie prin care şeful de oficiu consular este admis de statul de

reşedinţă să exercite funcţiile sale. b) Din punct de vedere teoretic, acordarea exequaturului reprezintă un act discreţionar al statului de

reşedinţă – în acest sens, art. 12 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare prevede că: „statul care refuză să elibereze un exequatur nu este obligat să comunice motivele refuzului său”.

c) Autoritatea competentă să elibereze exequaturul nu face obiectul reglementării dreptului internaţional, fiind stabilită de legislaţia internă a fiecărui stat. În practică, aceasta emană fie de la şeful statului, fie de la guvern.

d) Efectul exequaturului: exequaturul conferă consulului recunoaşterea oficială a calităţii sale din partea statului de reşedinţă, conferă efecte juridice actelor îndeplinite de acesta şi îi acordă statutul juridic al funcţionarilor consulari (privilegii şi imunităţi).

e) Publicitatea exequaturului: statul de reşedinţă este obligat să aducă la cunoştinţa autorităţilor locale din circumscripţia consulară numirea şefului de post consular (art. 17 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare).

f) În practică, se procedează la admiterea provizorie a şefului de post consular, până în momentul eliberării exequaturului.

Numirea celorlalţi membri ai oficiului consular a) Condiţiile numirii - desemnarea membrilor oficiului consular este de competenţa exclusivă a statului trimiţător; - deţinerea cetăţeniei statului trimiţător; funcţionarii consulari nu vor putea fi cetăţeni ai statului de

reşedinţă; numirea altor membri ai postului consular având cetăţenia statului primitor este supusă consimţământului expres al acestui stat;

- funcţionarii consulari trebuie să deţină calitatea de persona grata în raport cu statul de reşedinţă. b) Formalitatea cerută pentru numirea funcţionarilor consulari este notificarea numirii, urmată de acordarea

autorizaţiei de exercitare a funcţiilor consulare din partea statului de reşedinţă. c) În cazul angajaţilor consulari şi personalului de serviciu, se menţin condiţiile enunţate mai sus, cu

precizarea că aceştia nu vor trebui să îndeplinească condiţia de persona grata, ci doar de a nu avea calitatea de indezirabil.

În cazul acestor persoane, nu se aplică formalitatea acordării autorizaţiei de către statul de reşedinţă.

11.2.3. Încetarea funcţiilor unui membru al oficiului consular Între cauzele care determină încetarea funcţiilor unui membru al oficiului consular pot fi menţionate, în

primul rând, cauzele legate de împrejurări independente de atitudinea persoanei în cauză, cum ar fi

dispariţia personalităţii juridice a unui stat, încetarea relaţiilor consulare etc. În aceste situaţii, dispare însuşi raportul de consulat.

O altă categorie de cauze sunt cele legate de voinţa unilaterală a unuia dintre cele două state: a) în ceea ce priveşte voinţa statului trimiţător, Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare

menţionează „notificarea de către statul trimiţător a faptului că funcţiile sale au încetat” art. 25 lit. a)] - ca urmare a rechemării, demisiei etc.

b) în ceea ce priveşte voinţa statului de reşedinţă, Convenţia menţionează: - retragerea exequaturului [art. 25 lit. b)]; - notificarea către statul trimiţător a faptului că statul de reşedinţă a încetat să mai considere persoana în

cauză ca membru al personalului consular - declararea persona non grata a funcţionarilor consulari şi indezirabili a celorlalţi membri ai postului

consular.

11.2.4. Geranţa interimară În cazul în care locul şefului de post consular rămâne vacant (fie datorită încetării funcţiilor acestuia, fie

datorită unor cauze obiective care îl împiedică temporar să îndeplinească aceste funcţii), va fi numit un gerant interimar.

Acesta exercită conducerea oficiului consular cu titlu temporar şi delegat, poziţia sa juridică fiind asemănătoare însărcinatului cu afaceri a.i.

Gerantul interimar va fi desemnat de către statul trimiţător, în următoarea ordine de preferinţă: - un agent diplomatic din cadrul misiunii diplomatice din capitala statului de reşedinţă; - un funcţionar consular din cadrul oficiului respectiv; - o altă persoană. Numirea gerantului interimar nu este supusă procedurii patentei consulare şi exequaturului. Este suficientă o notificare din partea misiunii diplomatice sau a şefului oficiului consular înainte de

încetarea funcţiilor sale.

11.3. Ordinea de precădere consulară

În cadrul corpului consular, se aplică următoarele reguli de precădere stipulate de Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare:

- ordinea de precădere între şefii de oficiu consular este determinată de clasa din care fac parte; - în cadrul aceleiaşi clase, ordinea este determinată de data acordării exequaturului; - este asimilată exequaturului autorizarea provizorie; - în cazul obţinerii exequaturului în aceeaşi zi de către doi sau mai mulţi şefi de post consular, ordinea este

determinată de data prezentării patentei consulare; - consulii de carieră vin înaintea consulilor onorifici în ordinea de precădere.

Bibliografie minimală

I.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996, p. 348-373.

CURS 12 Funcţiile consulare. Elemente referitoare la regimul consulilor onorifici

12.1. Consideraţii introductive

12.1.1. Definţie: Funcţiile consulare reprezintă totalitatea atribuţiilor pe care le au oficiile consulare şi personalul consular, având ca scop realizarea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statului trimiţător.

NOTĂ: Practic, oficiul consular sintetizează în raport cu cetăţeanul statului trimiţător, toate organele în a căror competenţă

se află soluţionarea unei probleme legate de relaţia stat-cetăţean.

Funcţiile consulare sunt determinate, în primul rând, de atribuţiile pe care statul trimiţător le conferă organelor consulare, în conformitate cu dreptul său intern.

Este necesar însă ca atribuţiile desemnate de statul trimiţător să fie admise de statul de reşedinţă.

NOTĂ: Cea mai uzuală formă în care se realizează această acceptare a funcţiilor consulare este încheierea de convenţii

consulare.

12.1.2. Trăsături ale funcţiilor consulare: - funcţiile consulare au caracter de excepţie de la principiul exercitării jurisdicţiei exclusive de către statul

de reşedinţă pe teritoriul său; - efectele juridice ale actelor realizate în îndeplinirea funcţiilor consulare se produc, în principal, pe

teritoriul statului trimiţător; - exercitarea funcţiilor consulare, este, în practică, supusă condiţiei reciprocităţii.

12.1.3. Clasificarea funcţiilor consulare a) În raport cu obiectul lor, funcţiile consulare se împart în: - funcţii cu caracter general politic; - funcţii economice; - funcţii referitoare la relaţiile culturale; - funcţii de protecţie şi asistenţă a cetăţenilor proprii; - funcţii de drept administrativ; - funcţii de stare civilă; - funcţii notariale; - funcţii jurisdicţionale. b) După izvorul de drept internaţional în care îşi găsesc originea, funcţiile pot fi de natură cutumiară (de

exemplu, protecţia intereselor cetăţenilor proprii) sau de natură convenţională (acestea din urmă neputând fi exercitate în lipsa unui acord între părţi – ex.: oficierea de căsătorii).

c) După locul în care îşi produc efectele, funcţiile consulare se împart în: - funcţiile care îşi produc efectele numai pe teritoriul statului trimiţător (de exemplu, eliberarea unei procuri

autentice); - funcţiile care îşi produc efectul pe teritoriul statului de reşedinţă (apărarea drepturilor cetăţenilor). d) În raport cu beneficiarii funcţiilor consulare, distingem: - funcţii exercitate numai în favoarea cetăţenilor proprii (protecţia consulară); - funcţii exercitate şi faţă de cetăţeni ai unor state terţe (atribuţii notariale, spre exemplu). e) Din punctul de vedere al modalităţilor de declanşare a acestor funcţii, distingem: - funcţii îndeplinite din oficiu, (cooperarea economică, informarea generală); - funcţii îndeplinite la cererea cetăţeanului (atribuţii notariale, de stare civilă etc.).

12.2. Analiza funcţiilor consulare

Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare a adoptat sistemul reglementării funcţiilor consulare prin enumerarea nelimitativă a acestora.

12.2.1. Îndeplinirea de acte diplomatice şi politice

Oficiul consular poate îndeplini acte diplomatice, în conformitate cu art. 17 din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare, în următoarele condiţii:

- în statul de reşedinţă să nu existe misiune diplomatică a statului trimiţător sau acesta să nu fie reprezentat printr-un stat terţ;

- statul de reşedinţă să-şi fi exprimat consimţământul în acest sens; - să nu fie afectat statutul consular. Una dintre funcţiile oficiilor consulare, precizate de Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare, este

„protejarea în statul de reşedinţă intereselor statului trimiţător” [art. 5 lit. a)]. În conţinutul acestei funcţii intră, în principal: - promovarea relaţiilor de prietenie şi cooperare între statul trimiţător şi cel de reşedinţă; - afirmarea punctului de vedere al statului trimiţător faţă de anumite situaţii, atunci când este cazul; - promovarea imaginii statului trimiţător etc. Tot în categoria funcţiilor de interes general, intră funcţia de observare şi informare, stipulată de art. 5 lit.

c) din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare: „a se informa prin toate mijloacele licite şi a raporta guvernului său asupra condiţiilor evoluţiei vieţii economice, comerciale, culturale şi ştiinţifice din statul de reşedinţă”.

Se observă că, spre deosebire de funcţia de informare a misiunii diplomatice, care funcţiona în ambele sensuri, această funcţie consulară operează dinspre statul de reşedinţă spre statul trimiţător;

Exercitarea acestei funcţii comportă limita folosirii mijloacelor licite.

12.2.2. Funcţia de promovare a relaţiilor economice, ştiinţifice şi culturale Promovarea şi facilitarea relaţiilor economice, recunoscută în mod tradiţional ca una dintre cele mai

importante funcţii consulare, presupune: - observarea vieţii economice din statul de reşedinţă, a tendinţelor acesteia şi a schimburilor comerciale

între cele două state; - consilierea organelor statului trimiţător în ceea ce priveşte politicile economice care vor fi aplicate faţă de

statul de reşedinţă; - consilierea agenţilor economici din statul trimiţător şi a celor din statul de reşedinţă cu privire la

posibilităţile dezvoltării afacerilor între aceştia; - participarea la negocierea unor acorduri economice între cele două state: acorduri comerciale, de liber-

schimb, în domeniul transporturilor etc. Funcţiile ştiinţifice şi culturale se vor exercita în două direcţii: - în raport cu statul de reşedinţă, prin acţiuni de cunoaştere a valorilor culturale şi spirituale ale statului

trimiţător: expoziţii, comitete, asociaţii de prietenie; - în raport cu cetăţenii proprii, domiciliaţi în statul de reşedinţă / în raport cu persoanele din diaspora statului

trimiţător, prin organizarea de manifestări menite să păstreze legătura spirituală între stat şi aceste persoane.

12.2.3. Funcţiile consulare în materie de paşapoarte În raport cu cetăţenii proprii oficiile consulare eliberează anumite tipuri de paşapoarte: în special

paşaportul consular, a cărui valabilitate operează până la sosirea cetăţeanului respectiv în statul trimiţător; În raport cu cetăţenii statului de reşedinţă sau ai altor state terţe, oficiile consulare vor elibera vize sau alte

documente necesare călătoriei în statul trimiţător. NOTĂ: Este de reţinut că oficiile consulare nu îndeplinesc toate atribuţiile statului trimiţător în materie de paşapoarte sau

vize, reprezentând, de multe ori, numai o verigă a sistemului administrativ al acestui stat.

12.2.4. Funcţiile consulare în materie de stare civilă Funcţiile consulare în materie de stare civilă reprezintă o totalitate de acte [funcţionarul consular are dreptul

de „a acţiona în calitate de ofiţer de stare civilă… - art. 5 lit. f) din Convenţie] care asigură relaţia dintre cetăţenii statului trimiţător aflaţi în străinătate şi ordinea juridică a acestui stat, în raport cu evenimente relevante pentru starea civilă a acestora (naşterea, căsătoria, moartea).

Funcţiile în materie de stare civilă sunt exercitate: - numai dacă legislaţia statului de reşedinţă nu se opune la aceasta;

- de regulă, numai în raport cu cetăţenii proprii.

NOTĂ: Este de notat faptul că oficierea căsătoriei de către funcţionarul consular nu reprezintă o regulă cutumiară în dreptul

internaţional, drept pentru care statul de reşedinţă nu va putea fi obligat să recunoască expres efectele unei astfel de căsătorii, în lipsa unei prevederi în acest sens într-un tratat între cele două state.

12.2.5. Funcţiile consulare în materie jurisdicţională În trecut, în practica unor state (de exemplu, în sistemul capitulaţiilor), se recunoştea consulului general şi

consulului dreptul de a efectua acte de jurisdicţie contencioasă între cetăţenii statului trimiţător. Sistemul nu a fost reţinut de Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare, fiind preluat, în prezent, de un număr redus de state.

Prin convenţii bilaterale între state se pot acorda consulilor funcţii referitoare la exercitarea jurisdicţiei graţioase.

Funcţiile consulare în materie jurisdicţională mai presupun [art. 5 lit. j) din Convenţie]: - procurarea şi transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare (funcţie care operează în ambele sensuri în

relaţia dintre cele două state); - efectuarea comisiei rogatorii de către funcţionarii consulari.

12.2.6. Protecţia cetăţenilor statului trimiţător aflaţi în străinătate Oficiile consulare îndeplinesc funcţii referitoare la cetăţenie. În acest sens: - funcţionarii consulari au competenţa, recunoscută de dreptul cutumiar, de a îndeplini acte referitoare la

pierderea şi dobândirea cetăţeniei; - oficiul consular are sarcina de a ţine evidenţa cetăţenilor statului trimiţător care domiciliază în statul de

reşedinţă. În acest sens, legislaţiile unor state prevăd pentru cetăţeni obligaţia de a solicita înregistrarea consulară – actul prin care cetăţeanul respectiv este luat în evidenţa oficiului consular.

O sarcină a funcţionarilor consulari este de a cunoaşte şi a desfăşura activităţi în rândul cetăţenilor statului trimiţător aflaţi în circumscripţia consulară respectivă.

În vederea realizării acestei funcţii, Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare a prevăzut [art. 36 alin. (1)] libertatea de comunicare între funcţionarii consulari şi cetăţenii statului trimiţător şi libertatea de a avea acces la aceştia. Este de reţinut faptul că aceste libertăţi operează în dublu sens.

Cea mai reprezentativă funcţie a oficiului consular este considerată a fi protecţia consulară. a) Protecţia consulară reprezintă totalitatea acţiunilor desfăşurate de funcţionarii consulari pe lângă

autorităţile statului de reşedinţă pentru apărarea drepturilor cetăţenilor statului său, atunci când autorităţile locale încalcă regulile dreptului internaţional privind tratamentul ce trebuie acordat străinilor.

b) Fundamentul juridic al protecţiei consulare este raportul de cetăţenie. c) Conţinutul acţiunilor efectuate în exercitarea protecţiei consulare este determinat de: - demersul consular; - dreptul la petiţie consulară.

Asistenţa consulară a) Asistenţa consulară constă în complexul de sarcini pe care consulul le îndeplineşte în favoarea

cetăţenilor săi în vederea facilitării raporturilor acestora cu autorităţile statului de reşedinţă. b) Asistenţa consulară se materializează prin: - stabilirea de contacte cu cetăţenii şi consilierea acestora; - întreprinderea de acţiuni pe lângă autorităţile statului de reşedinţă pentru facilitarea demersurilor

cetăţenilor proprii. c) În situaţia în care un cetăţean al statului trimiţător suferă o măsură privativă de libertate, autorităţile

statului de reşedinţă au următoarele obligaţii, în vederea facilitării asistenţei consulare: - de a informa oficiul consular cu privire la situaţia creată, dacă cetăţeanul respectiv o cere; - de a informa cetăţeanul cu privire la acest drept; - de a nu reţine şi a nu deschide corespondenţa între cetăţeanul aflat în detenţie şi oficiul consular.

Reprezentarea consulară a) În temeiul acestei funcţii, consulul are dreptul de a efectua acte pentru şi în numele cetăţenilor statului

trimiţător. b) Natura juridică: reprezentarea consulară este diferită de mandat, având fundamentul juridic în raportul

de cetăţenie (raport de drept public). c) Caracteristicile reprezentării consulare: - operează ex officio (nu este nevoie de procură specială); - caracter interimar, provizoriu şi conservator (actele nu tind la rezolvarea situaţiei, ci la apărarea unor

drepturi existente); - caracter subsidiar: reprezentarea consulară acţionează, în principal, dacă cetăţeanul respectiv este absent,

incapabil sau în imposibilitatea de a acţiona; - caracter oficial: funcţionarul consular nu apare ca mandatar al cetăţeanului respectiv, ci ca agent al statului

trimiţător. În ceea ce priveşte cetăţenii statului trimiţător care au calitatea de incapabili, funcţionarii consulari au

atribuţia de a supraveghea toate aspectele legate de instituirea tutelei şi curatelei [art. 5 lit. h) din Convenţia de la Viena asupra relaţiilor consulare].

12.2.7. Funcţii notariale Oficiul consular acţionează ca un birou notarial al cetăţeanului statului trimiţător, îndeplinind acte legate de: a) certificarea consulară, având ca obiect: - autentificarea de înscrisuri; - legalizarea copiilor şi semnăturilor; - datarea înscrisurilor; - certificarea unui fapt constatat. b) depozitul consular, având ca obiect: - înscrisuri; - sume de bani, obiecte de valoare ale statului trimiţător. Limitele activităţii notariale a) sfera actelor este redusă doar la cele compatibile cu calitatea de agent de relaţii externe a funcţionarului

consular; b) sfera persoanelor este determinată de cetăţenii statului trimiţător; c) competenţa teritorială este determinată de circumscripţia consulară; d) efectele juridice se produc: - în principal pe teritoriul statului trimiţător; - în statul de reşedinţă „numai în măsura în care legile şi regulamentele acestui stat nu se opun”.

12.2.8. Funcţii în materie succesorală Dreptul funcţionarului consular de a interveni pe lângă autorităţile statului în materie de succesiuni este

determinat de următoarele criterii: a) criterii referitoare la defunct: decesul să se fi produs pe teritoriul statului de reşedinţă şi, în concluzie,

succesiunea să se fi deschis în acest stat (nu se cere calitatea de cetăţean al de cuius-ului); b) criterii referitoare la succesori: să aibă cetăţenia (pentru persoane fizice) sau naţionalitatea (pentru

persoane juridice) statului trimiţător; c) criterii referitoare la sfera actelor îndeplinite: să aibă ca scop apărarea intereselor acestor persoane legate

de succesiune. Limite ale acestor acţiuni: respectarea legilor şi regulamentelor statului de reşedinţă.

12.2.9. Alte funcţii consulare a) în materie de navigaţie şi aviaţie civilă: - acordarea de asistenţă; - funcţii administrative; - funcţii disciplinare;

- funcţii jurisdicţionale. b) în materie electorală: organizarea exprimării votului de către cetăţenii statului trimiţător aflaţi în

circumscripţia consulară. c) în materia serviciului militar: asigurarea comunicării sau publicităţii actelor de convocare cu privire la

efectuarea serviciului militar pentru cetăţenii statului trimiţător aflaţi pe teritoriul statului de reşedinţă.

12.3. Elemente referitoare la regimul consulilor onorifici

12.3.1. Definiţie. Trăsături a) Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare prevede [art. 1 alin. (2)] posibilitatea înfiinţării în

relaţiile dintre state a oficiilor consulare conduse de funcţionari consulari onorifici. În concepţia Convenţiei, instituţia consulilor onorifici are caracter facultativ, art. 68 al Convenţiei

prevăzând că „fiecare stat este liber să hotărască dacă va numi sau va primi funcţionari consulari onorifici”. b) Deşi Convenţia nu defineşte expres funcţionarul consular onorific, anumite elemente pot fi desprinse din

practica statelor în materie. c) În comparaţie cu funcţionarii consulari de carieră, consulii onorifici prezintă următoarele elemente

definitorii: - este, de regulă, cetăţean al statului de reşedinţă sau cetăţean al unui stat terţ; - nu este remunerat de statul trimiţător; - poate fi o persoană privată; - poate exercita, în paralel, activităţi cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă. d) De regulă, consulii onorifici sunt persoane cunoscute pentru prestigiul şi reputaţia lor în statul de

reşedinţă, care sunt alese de statul trimiţător pentru a promova interesele acestuia şi ale cetăţenilor săi. e) În ceea ce priveşte procedurile de numire şi încetare a funcţiilor, acestea sunt identice cu cele

prevăzute pentru funcţionarii consulari de carieră, Convenţia de la Viena reglementând în mod unitar această materie (Cap. I al Convenţiei).

Totuşi, luând în considerare faptul că, de regulă, consulul onorific este cetăţean al statului de reşedinţă, nu vor primi aplicare dispoziţiile referitoare la declararea persona non grata.

12.3.2. Funcţii a) Funcţionarii consulari onorifici exercită acele funcţii consulare (cuprinse în art. 5 al Convenţiei) pe care

i le încredinţează statul trimiţător. b) Este general admis că funcţionarii consulari onorifici nu pot exercita funcţii consulare care implică

exerciţiul autorităţii de stat a statului trimiţător. Astfel, aceştia nu vor exercita funcţii în materie de vize, paşapoarte, stare civilă etc.

12.3.3. Statut juridic a) Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare reglementează (prin procedeul normelor de

trimitere) un statut juridic mai restrâns pentru funcţionarii consulari onorifici, în comparaţie cu funcţionarii consulari de carieră.

b) În ceea ce priveşte imunitatea de jurisdicţie, art. 63 din Convenţie prevede că în cazul declanşării unei proceduri penale împotriva sa, funcţionarul consular onorific se va prezenta în faţa organelor competente. Statul de reşedinţă are obligaţia de a conduce procedura „cu menajamentele ce se cuvin funcţiei sale, astfel încât exercitarea funcţiilor consulare să fie cât mai puţin stingherită”.

De asemenea, statul de reşedinţă este obligat să asigure consulului onorific protecţia care poate fi necesară în baza funcţiei sale oficiale;

c) În acelaşi timp, consulii onorifici beneficiază, în temeiul Convenţiei, de: - inviolabilitatea arhivelor şi documentelor; - protecţia localurilor consulare; - scutirea fiscală a localurilor consulare; - scutirea vamală restrânsă la anumite obiecte prevăzute de Convenţie; - scutire de anumite prestaţii personale,

- dreptul de arborare a drapelului; - libertate de deplasare; - libertatea de comunicare cu cetăţenii statului trimiţător; - înlesniri pentru desfăşurarea activităţii; - facilităţi pentru obţinerea de localuri; - dreptul de a percepe taxe consulare.

Bibliografie minimală

I.M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Ed. „Lumina Lex”, Bucureşti, 1996, p. 373-414.