drept diplomatic si consular sinteze

57
Universitatea “Spiru Haret” Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Constanţa Specializarea: Drept Titular de disciplină: Lect. Univ. drd. Cristina Boroiu DREPT DIPLOMATIC SI CONSULAR-SINTEZE DIPLOMAŢIA SI EVOLUTIA SA ISTORICA I . Mediul internaţional actual şi evoluţia uzanţelor diplomatice Studiul activităţii diplomatice şi consulare, precum şi al uzanţelor protocolare pot fi mai bine înţelese raportat la mediul diplomatic internaţional. Acest mediu este alcătuit din ansamblul relaţiilor internaţionale, care mai este denumit şi ―scena internaţională‖ sau ―arena mondială‖. 1. Caracteristicile mediului diplomatic internaţional : - Democratizarea relaţiilor internaţionale , începută încă în perioada dintre cele două războaie mondiale prin enunţarea principiului naţionalităţilor de către preşedintele american W. Wilson. drept urmare a proceselor istorice care au avut loc , astăzi mediul diplomatic internaţional se caracterizează printr-un număr foarte mare de actori –state independente (e semnificativă creşterea numărului de state membre ONU de la 51 de semnatari ai Cartei în 1945 la 184 de membri), ceea ce indică clar procesul continuu de democratizare a relaţiilor internaţionale. - Indivizibilitatea păcii în condiţiile de azi când un conflict într-o zonă sau alta are un impact, direct sau indirect, asupra tuturor statelor( conflictul din fosta Iugoslavie, războiul din Golf , Irak, Afganistan etc.). Astfel, indivizibilitatea păcii a condus la o continuă şi permanentă preocupare a statelor de a analiza evenimentele şi a lua decizii, împreună, în colectiv, vizând protejarea securităţii lor naţionale şi de a găsi sisteme de securitate colectivă. - Un nou mediu de securitate s-a conturat, la nivel global, printr-o amplă redefinire a raporturilor internaţionale, cu implicaţii asupra securităţii tuturor statelor. In Europa, acest proces are ca principal rezultat pozitiv reducerea sensibilă a riscului unei confruntări majore. - Interdependenţa cresândă dintre state stimulată de revoluţia ştiinţifică şi tehnică, care a creat un sistem de dependenţe reciproce şi, totodată, o intensificare a interacţiunilor între state de o amploare enormă.

Upload: vasiledc734

Post on 14-Aug-2015

72 views

Category:

Documents


4 download

DESCRIPTION

s

TRANSCRIPT

Page 1: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Universitatea “Spiru Haret”

Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Constanţa

Specializarea: Drept

Titular de disciplină: Lect. Univ. drd. Cristina Boroiu

DREPT DIPLOMATIC SI CONSULAR-SINTEZE

DIPLOMAŢIA SI EVOLUTIA SA ISTORICA

I . Mediul internaţional actual şi evoluţia uzanţelor diplomatice

Studiul activităţii diplomatice şi consulare, precum şi al uzanţelor protocolare pot fi mai bine

înţelese raportat la mediul diplomatic internaţional. Acest mediu este alcătuit din ansamblul

relaţiilor internaţionale, care mai este denumit şi ―scena internaţională‖ sau ―arena mondială‖.

1. Caracteristicile mediului diplomatic internaţional :

- Democratizarea relaţiilor internaţionale , începută încă în perioada dintre cele două războaie

mondiale prin enunţarea principiului naţionalităţilor de către preşedintele american W.

Wilson. drept urmare a proceselor istorice care au avut loc , astăzi mediul diplomatic

internaţional se caracterizează printr-un număr foarte mare de actori –state independente (e

semnificativă creşterea numărului de state membre ONU de la 51 de semnatari ai Cartei în

1945 la 184 de membri), ceea ce indică clar procesul continuu de democratizare a relaţiilor

internaţionale.

- Indivizibilitatea păcii în condiţiile de azi când un conflict într-o zonă sau alta are un impact,

direct sau indirect, asupra tuturor statelor( conflictul din fosta Iugoslavie, războiul din Golf ,

Irak, Afganistan etc.). Astfel, indivizibilitatea păcii a condus la o continuă şi permanentă

preocupare a statelor de a analiza evenimentele şi a lua decizii, împreună, în colectiv, vizând

protejarea securităţii lor naţionale şi de a găsi sisteme de securitate colectivă.

- Un nou mediu de securitate s-a conturat, la nivel global, printr-o amplă redefinire a

raporturilor internaţionale, cu implicaţii asupra securităţii tuturor statelor. In Europa, acest

proces are ca principal rezultat pozitiv reducerea sensibilă a riscului unei confruntări majore.

- Interdependenţa cresândă dintre state stimulată de revoluţia ştiinţifică şi tehnică, care a creat

un sistem de dependenţe reciproce şi, totodată, o intensificare a interacţiunilor între state de o

amploare enormă.

Page 2: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

- Globalizarea unor probleme majore care, în prezent, se materializează prin apariţia unei

întregi categorii de chestiuni interesând ansamblul umanităţii şi devenind, deci, o preocupare

internaţională. Rezolvarea lor nu mai poate fi abordată decât global.

Globalizarea economiei constituie una dintre cele mai frapante trăsături ale mediului

internaţional. Firmele şi oamenii de afaceri se orientează spre locurile de pe mapamond cele

mai profitabile, cu maximum de eficienţă economică. Economiile statelor devin tot mai

dependente unele de altele. Se creează, astfel, o economie mondială care operează simultan pe

toate continentele.

- Impactul mediului internaţional asupra diplomaţiei a produs o adaptare a metodelor,

mijloacelor şi regulilor care o guvernează, oferind actului diplomatic o nouă calitate şi

relevanţă. Renunţând la ceea ce era caduc, dreptul şi uzanţele diplomatice s-au întărit, normele

cutumiare transformându-se în norme contractuale în raporturile dintre state. Răspunzând

sfidărilor civilizaţiei moderne, diplomaţia şi-a lărgit orizontul de cuprindere şi şi-a diversificat

activităţile tocmai pentru a sluji mai bine obiectivul său esenţial de promovare a înţelegerii şi

colaborării între state. Astfel, s-a înregistrat o vădită extindere a atât a diplomaţiei bilaterale

cât şi multilaterale.

- Extinderea diplomaţiei la nivel înalt ( la nivelul şefilor de stat sau de guvern şi al miniştrilor

de externe ). Creşterea în complexitate şi în implicaţii a problematicii internaţionale,

conjugată cu facilităţile moderne de transport şi şi comunicaţii, a generat un nou tip de acţiune

diplomatică denumită ―de nivel înalt‖ sau ― la vârf‖. Ea constă în participarea directă a şefilor

de stat sau guvern, a miniştrilor de externe, la reuniunile cu caracter bilateral sau multilateral

între state.

2. Noţiunea de diplomaţie

a ) Evoluţia noţiunii de diplomaţie

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „diplomaţie‖ se consideră că vine de la grecescul

„dyploo‖ (a plia), cuvânt care desemna acţiunea suveranilor de a elabora copii de pe actele

oficiale. Înţelesul este acela că actele respective oficiale erau redactate în două exemplare,

dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimişilor iar celălalt se

păstra la arhivă. Majoritatea autorilor care s-au ocupat de studierea acestui domeniu sunt însă

de acord să-i atribuie filologului şi filosofului francez Emile Littre (1801-1881) stabilirea

faptului că noţiunea de ―diplomaţie‖, chiar dacă are o origine mai veche, a început să se

generalizeze abia în secolul XVII, fiind aplicată la început în mod restrictiv pentru a defini un

Page 3: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

ansamblu de documente şi tratate privind relaţiile internaţionale. Diplomatul englez Ernest

Satow localizează acest cuvânt pentru prima dată în Anglia în 1645. Filosoful german

Gottfried Leibnitz(1646-1712) şi cărturarul francez Dumont folosesc cuvântul „diplomatic‖ în

lucrările lor Codex Juris Gentium Diplomaticus(l693) şi, respectiv, Corps Universel

Diplomatique du Droit des Gens (1726). Este evident că, în titlurile acestor lucrări, sensul

cuvântului „diplomaticus‖ şi respectiv „diplomatique‖ este legat de ideea de înţelegeri sau

contracte internaţionale.

Termenul de „diplomaţie” este utilizat în mai multe sensuri. El desemnează mai ales arta

diplomaţiei, dar şi cariera de diplomat sau persoanele care îmbrăţişează această carieră,

precum şi politica externă a unui stat. In limba română, ca termen de drept internaţional şi de

politică externă, îl întâlnim spre sfârşitul secolului al XIX-lea, împrumutat din limba franceză.

În sensul de document în accepţia veche (diplomă = „hrisov‖) îl întâlnim în Hronicul româno-

moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea. Termenii de astăzi

sunt adoptaţi în perioada premergătoare revoluţiei de la 1848, fiind întâlniţi, de exemplu, în

Vocabularul franţezo-românesc, publicat la Bucureşti în anii 1840—1841 de Aaron Florian,

G. Hill şi Petrache Poenaru. În acest dicţionar, termenul francez „diplomaţie‖ este definit de

cărturarii vremii drept „ştiinţa care învaţă a cunoaşte interesele şi raporturile statelor şi ale

suveranilor între sine; chiar aceste interese şi raporturi; miniştrii, ambasadorii ş.a. care pun la

orânduială, tractează despre dînsele‖. Cuvântul românesc „diplomaţie‖ nu intrase încă în

limbă. Cuvântul „amassade‖ se explică prin „deputăţie trimisă la un stat suveran. Potrivit

celor afirmate cel mai bun mijloc descoperit de civilizaţie pentru a preveni ca relaţiile dintre

state să fie guvernate numai de forţă îl reprezintă diplomaţia. Altfel spus, negocierile politice,

negocierile diplomatice, sunt singura alternativă la politica de forţă pe plan internaţional.

În lucrarea de referinţă a lui Sir Ernest Satow, „Guide to diplomatic practice‖, acesta

defineşte diplomaţia ca fiind aplicarea inteligenţei şi tactului în conducerea relaţiilor oficiale

dintre guvernele statelor independente, care se extind uneori de asemenea la relaţiile lor cu

statele vasale sau, mai pe scurt, conducerea afacerilor dintre state prin mijloace paşnice.

Dintre definiţiile cele mai apropiate de sensul originar al cuvântului „diplomaţie‖ se poate cita

cea a lui De Flassan, la începutul secolului al XIX-lea : „Diplomaţia este expresia prin care

este desemnată de un număr de ani încoace ştiinţa raporturilor exterioare, care are la bază

diplome sau acte scrise emanate de suverani. Ferdinand de Cussy, în lucrarea sa „Dictionnaire

ou manuel-lexique du diplomate et du consul‖, spune că diplomaţia este „totalitatea

cunoştinţelor şi principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între

state‖.

O altă definire a diplomaţiei care a fost făcută la o dată mai recentă (1866), îi aparţine unui

reputat autor de drept internaţional, Charles de Martin, care spunea că diplomaţia este ştiinţa

Page 4: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

relaţiilor externe sau a afacerilor străine dintre state şi într-un sens mai precis, ştiinţa sau arta

negocierii.

II. Istoria diplomaţiei

În lucrarea sa ―Le droit diplomatique contemporain‖ publicată în anul 1962 la Geneva şi

Paris, Phillipe Cahier face o periodizare a evoluţiei diplomaţiei, aceasta urmând în timp mai

multe etape.

Originea diplomaţiei

a) Diplomaţia antichităţii

Prima perioadă din istoria diplomaţiei, conform celor susţinute de el, începe din antichitate şi

durează până în secolul XV, în această fază, a originii diplomaţiei, Phillipe Cahier face o serie

de consideraţii, inclusiv încercări de subdivizări pentru perioada respectivă. Ceea ce el

apreciază ca fiind specific diplomaţiei în perioada ei de origine este caracterul itinerant.

Ambasadorii, diplomaţii, erau trimişi numai când exista un obiectiv precis de rezolvat şi era

nevoie, fie de o declaraţie de război, de încheierea unui tratat de pace, de o alianţă sau de un

acord de comerţ. În perioada respectivă nu existau reguli foarte precise care să se aplice

activităţii diplomatice, care de altfel, nu era suficient de bine organizată. Existau documente

cu caracter diplomatic, existau demersuri şi acţiuni diplomatice, însă nu exista noţiunea de

ambasador sau diplomat rezident şi, neexistând reguli foarte precise, activitatea diplomatică

avea în mare măsură un caracter ad-hoc.

În această perioadă de început a diplomaţiei un rol deosebit îl au şcolile antice,

egipteană şi asiriană. Cel mai important document diplomatic antic cunoscut este Tratatul de

pace încheiat între faraonul egiptean Ramses II şi Hattushil III, regele hitiţilor, la 1278 î.Ch,

redactat în limbile egipteană şi hitită, şi gravat pe tăbliţe de argint.

Tratatul are un preambul în care se declară că prietenia tradiţională dintre egipteni şi hitiţi,

alterată doar în vremea de tristă domnie a predecesorului lui Hattushil, care a declarat război

marelui rege Ramses al Egiptului, se restabileşte pentru eternitate. Textul tratatului conţine o

alianţă ofensivă şi defensivă nu numai împotriva inamicilor externi, ci şi împotriva unor

Page 5: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

eventuale răzvrătiri interne. Tratatul se încheie cu jurăminte de loialitate şi îndeplinire fidelă,

precum şi cu invocarea mărturiei miilor de zei şi zeiţe ale ţării hitiţilor, care se angajează în

faţa miilor de zei si zeiţe a1e Egiptului să îndeplinească în calitate de martori tot ceea ce

fusese înscris în tăbliţele de argint şi cu blestemele cele mai grave pentru cei care ar viola

tratatul. Un rol deosebit are şi şcoala greacă, bazat pe necesitatea statelor-cetăţi (polis) de a

stabili legături între ele. Menţiuni despre trăsăturile diplomaţiei greceşti avem încă din

secolele VII-VIII î.Ch. Ele se referă la desemnarea de soli de către cetăţenii cetăţii, misiunile

de încheiere a unor alianţe şi înţelegeri şi chiar a unor alianţe, cunoscute sub numele de

amficţionii, grupări religioase care pe lângă rolul de a asigura buna desfăşurare a unor serbări

religioase, erau şi o formă de solidaritate a oraşelor care intrau în componenţa lor. Acestea pot

fi considerate şi ca precursoare ale organizaţiilor internaţionale de mai târziu. Tot în şcoala

greacă apar şi primele forme de protecţie pentru cetăţenii străini, care aveau să devină mai

târziu instituţiile consulare.

Şcoala romană are trăsături caracteristice care derivă din faptul că diplomaţia era un element

secundar, faţă de forţa militată, pentru un imperiu cu ambiţii universale cum era imperiul

roman. Romanii au folosit pe scară largă tratatele ca instrumente de expansiune politică, chiar

şi pe cele cu denumiri dintre cele mai inocente: de capitulare (dedito), de alianţă (societas sau

foedus), de prietenie (amicitia), de egalitate (foedera aequa), de inegalitate (foedera minus

aeaua), de ospitalitate (hospitum). Principiul juridic constant proclamat, chiar dacă nu

întotdeauna respectat, a fost acela că în orice împrejurare cuvântul dat trebuie onorat. Din

acest punct de vedere, se consideră că principiul pacta sunt servanda a apărut în perioada

romană. Conflictul dintre tendinţa romanilor de a reglementa totul prin reguli juridice (jus

civile - aplicabil însă numai cetăţenilor romani) şi tendinţa lor de a nu admite nici o egalitate

între drepturile lor şi cele ale popoarelor supuse, a condus la apariţia unui drept special

denumit jus gentium, pe care unii autori îl consideră a fi la originea Dreptului Internaţional.

Acest drept reglementa conduita cetăţenilor romani în raporturile cu străinii, întrucât, până la

reforma lui Caracalla, nu toţi locuitorii Imperiului roman aveau calitatea de cetăţeni. Pe

măsură ce Roma a început să decadă, acest jus gentium a dat treptat naştere concepţiei

„dreptului natural‖, adică a unor norme ce există independent de un tratat sau o altă înţelegere

privind raporturile reciproce între indivizi sau grupuri, si deasupra acestora, având un conţinut

etic. De asemenea, în Imperiul roman încep să apară reguli pentru diplomaţie, care aveau în

foarte mare măsură o aureolă de sacralitate (spre exemplu, la Roma problemele de protocol

reveneau colegiului preoţesc, preoţii respectivi, pe lângă serviciile religioase, se ocupau şi cu

servicii de protocol, de ceremonial şi diplomaţie).

Page 6: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Faza diplomaţiei permanente.

A doua perioadă din istoria diplomaţiei.

Potrivit celor consemnate de Phillipe Cahier în cartea sa, începe din secolul XV şi durează

până la Congresul de la Viena din anul 1815.

În secolul al XV-lea, în spaţiul republicilor italiene, are loc o schimbare radicală a

caracteristicilor diplomaţiei, din itinerantă, ea devine permanentă. Originea diplomaţiei

permanente este fixată de majoritatea autorilor la Veneţia, această republică, considerată ca

fiind o putere maritimă şi militară însemnată, avea o prosperitate care era bazată în mare

măsură pe expansiunea sa comercială. Aceste interese comerciale erau la început promovate

prin ambasadori şi diplomaţi, care executau misiuni temporare, dar, destul de repede

veneţienii au realizat faptul că pentru promovarea intereselor economice nu sunt suficiente

deplasările limitate în timp pentru a rezolva o problemă, ci este nevoie de urmărirea lor cu un

caracter de continuitate, astfel, ei au stabilit primele misiuni diplomatice permanente la

Constantinopol şi Roma, după aceea şi în alte republici italiene. Veneţienii sunt consideraţi ca

fiind întemeietorii diplomaţiei permanente şi prin faptul că au adoptat reguli foarte precise de

desfăşurare a activităţii diplomatice, existând în arhive rapoartele pe care le întocmeau; sunt

consemnate de asemenea sarcinile pe care le aveau diplomaţii, de observare şi informare. Spre

lauda lor, ei au fost primii care au păstrat în ordine arhivele de stat. Documentele lor

diplomatice acoperă o perioadă de nouă secole, din 883 pînă în 1797, şi cuprind atât

instrucţiunile către ambasadorii trimişi în ţări străine, cît şi rapoartele acestor ambasade.

Asemenea rapoarte au fost minuţios rezumate şi catalogate în registre numite rubricarii.

―Mentorii‖ Veneţiei în materie de diplomaţie au fost bizantinii, primii care au organizat un

departament specializat destinat afacerilor externe, au pregătit diplomaţi de profesie pentru

serviciul de ambasadori la curţile străine. Solii primeau instrucţiuni scrise şi recomandarea de

a se arăta invariabil curtenitori în relaţiile cu străinii si de a nu critica, ba mai degrabă a elogia

cele văzute peste graniţă. La încoronarea unui nou împărat erau trimise misiuni speciale spre a

vesti evenimentul. Pentru acoperirea spezelor acestor misiuni, solilor li se îngăduia să ia cu ei

baloturi de marfă, pe care le vindeau la sosire contra valută locală. Acest expedient economic,

deşi imitat de veneţieni în anumite cazuri, nu s-a transmis ulterior în practica diplomatică. A

ieşit la iveală că ambasadorii misiunilor finanţate prin asemena procedee înclinau să dea mai

multă atenţie profiturilor comerciale decât tratativelor. Alte obiceiuri bizantine însă au viciat

metodele diplomaţiei în decursul multor veacuri. In primul rînd, extrema importanţă acordată

Page 7: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

în Bizanţ chestiunilor de protocol şi ceremonial, împăratul Constantin Porfirogenetul a scris

un voluminos tratat pe această temă, care pare să fi făcut oficiul de manual pentru succesori.

b) Faza diplomaţiei permanente este faza în care se adoptă primele documente ce fixează

statutul diplomatic. Convenţia de la Viena, printre alte decizii, a adoptat şi una referitoare la

rangul şi precăderea trimişilor diplomatici.

În această fază, caracteristicile diplomaţiei sunt următoarele:

- regulile de drept diplomatic sunt imprecise; existau privilegii şi imunităţi diplomatice, dar de

multe ori ele nu se respectau;

- diplomatul este considerat ca fiind îndeosebi reprezentantul unui suveran şi nu al unei ţări;

c) - nu exista încă o veritabilă carieră diplomatică, diplomaţii nu sunt profesionişti;

ambasadorii, trimişii, solii, sunt aleşi de către suveran dintre oamenii cu un anumit renume la

curtea lui (nobili sau alte persoane care se bucură de o imagine remarcabilă, negustori,

magistraţi de excepţie, etc.). De asemenea, nu exista un personal diplomatic în sensul modern

al cuvântului, colaboratorii ambasadorului erau de fapt angajaţii lui proprii;

d)- trimişii diplomatici, pe lângă reprezentarea suveranului şi a intereselor statului, acordau o

atentie deosebită activităţii de informare, intrigile de curte erau de multe ori alimentate de

diplomaţii străini.

Faza dezvoltării diplomaţiei.

A treia fază din istoria diplomaţiei are deja caracteristicile unei diplomaţii moderne prin faptul

că dreptul diplomatic devine un ansamblu coerent de reguli care reglementează activitatea

diplomatică, bazat pe o cutumă, pe obiceiurile care s-au creat în cele două faze de început ale

diplomaţiei, această fază fiind de fapt rezultatul unei aplicări şi a unei folosiri îndelungate a

mijloacelor diplomatice care stabileşte şi un anumit obicei. Congresul de la Viena din 1815 a

marcat începutul fazei a treia din istoria diplomaţiei, la acest congres adoptându-se primele

documente care fixează statutul diplomatului. Congresul de la Viena şi o serie de conferinţe

care au avut loc după el, stabilesc deja reguli clare şi precise în desfăşurarea activităţii

diplomatice, ierarhia diplomatică, ordinea de precădere.

În opinia lui Phillipe Cahier,caracteristicile celei de-a treia faze a istoriei diplomaţiei sunt:

diplomaţii devin reprezentanţii statelor suverane şi independente şi nu a unui suveran;

membrii ambasadei fac parte din administraţia de stat, sunt funcţionari, au un statut bine

precizat şi se bucură de imunităţi şi privilegii diplomatice;

regulile de bază ale dreptului diplomatic care se referă la etichetă şi la protocol, la ordinea de

precădere, la ierarhie, la deschiderea şi închiderea misiunilor diplomatice, privilegiile şi

imunităţile, încep să devină reguli foarte clare şi bine stabilite, iar rolul de ―spion‖ şi de

Page 8: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

―conspirator‖ al ambasadorului începe să se diminueze, fiind preluat de persoane de

specialitate şi începe să crească rolul său în reprezentare, negociere, în dezvoltarea şi

menţinerea unor relaţii între ţări;

diplomaţia este realizată aproape exclusiv prin diplomaţi; deciziile de politică externă sunt

adoptate de organele care au această competenţă, însă punerea lor în practică este atributul

diplomaţilor;

creşterea importanţei opiniei publice în folosirea instrumentelor diplomatice. Deşi diplomaţia

este încă în această fază o diplomaţie secretă şi de foarte multe ori iniţiativele diplomatice,

negocierile, demersurile diplomatice nu ajung la cunoştinţa marelui public, începe şi opinia

publică să aibă o anumită pondere, devine un element care să fie luat în calcul în activitatea

diplomatică.

Faza de decădere a rolului diplomaţiei tradiţionale .

A patra fază a istoriei diplomaţiei se caracterizează, pe de-o parte printr-o anumită decădere,

reducerea rolului diplomaţiei tradiţionale, a diplomaţiei bilaterale, a ambasadorilor care sunt

acreditaţi în diverse ţări şi pe de altă parte, prin apariţia unei noi diplomaţii, bazată pe

conferinţe şi reuniuni internaţionale, opinia publică începând să joace un rol foarte important.

Decăderea mijloacelor tradiţionale şi scăderea rolului diplomaţilor sunt legate şi de creşterea

rapidă a rolului pe care-l au mijloacele de informare în masă, a comunicării. Informaţiile

privitoare la diferite evenimente ajung mult mai rapid pe calea mijloacelor de informare în

masă decât pe calea rapoartelor de la ambasade care urmează o procedură complicată: fie o

procedură de transmitere cifrată care conduce la anumite decalaje, fie prin curierul diplomatic,

ceea ce produce un anumit dezavantaj diplomaţiei tradiţionale din punct de vedere al

transmiterii informaţiei faţă de mijloacele de informare în masă care sunt mult mai rapide.

Apariţia structurilor de state care încep să promoveze printr-o diplomaţie comună anumite

obiective care le sunt comune, reprezintă a doua caracteristică a acestei faze a diplomaţiei.

Începe să apară o diplomaţie care este rezultanta unor structuri, fie integratoare, fie colective,

al căror rol este mai important decât cel pe care-l pot avea statele în mod individual.

A treia caracteristică a acestei faze este legată de faptul că, pe lângă rolul clasic pe care-l avea

sistemul diplomatic, încep să se implice tot mai multe structuri în materie diplomatică, şefii de

stat şi de guverne încep să aibă un rol activ în diplomaţie prin întâlnirile pe care le au, prin

contactele pe care le stabilesc, devin diplomaţi activi prin promovarea intereselor statelor lor.

De asemenea, la nivel parlamentar, la nivel sportiv, încep să apară mijloace noi de promovare

a intereselor prioritare ale statelor prin alte sisteme decât sistemul diplomatic. Uneori

asemenea instrumente pot să devină instrumente foarte importante, chiar mai importante decât

Page 9: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

cele care ţin de diplomaţia tradiţională, cum ar fi diplomaţia militară (ajutoarele militare care

se dau unor ţări) sau diplomaţia economică (fondurile pentru dezvoltarea unor state),

diplomaţia culturală (promovarea anumitor valori), sunt instrumente folosite direct pentru

promovarea unor interese specifice.

III. Diplomaţia românească.

Pentru România, ţară cu un potenţial militar şi economic mijlociu, diplomaţia a fost

întotdeauna unul din mijloacele cele mai importante de promovare a intereselor sale naţionale

fundamentale. Situaţia pe care a avut-o România, ţară aflată la încrucişarea unor mari interese

ale imperiilor vecine, a făcut ca diplomaţia să fie unul dintre instrumentele cele mai necesare

pentru realizarea obiectivelor naţionale. În „Învăţăturile „lui Neagoe Basarab‖, în secolul al

XVI-lea, există numeroase referiri la alegerea solilor, în capitolele VII şi IX, atât în ce

priveşte alegerea lor, cât şi modul de comportament. Sunt incluse, de asemenea, reguli de

protocol şi comportament extrem de avansate pentru epoca respectivă, demonstrând o reală

influenţă a sistemului bizantin asupra protocolului Curţilor domneşti de la noi. Pe lângă solii

ocazionale, ţările române au avut şi misiuni cu caracter permanent. Este vorba, mai ales de

aşa-zisele capuchehăi, acreditate de domni pe lângă Poartă, la Constantinopol. Sediul

capuchehăilor Ţării Româneşti se numea Vlad-serai şi se afla în Fanar, în cartierul

Tahtaminare, cel al capuchehăilor Moldovei era Bogdan-serai şi se găsea în cartierul

Duraman, iar sediul capuchehăilor Transilvaniei era situat în cartierul Balata.

Rolul diplomaţiei româneşti în momente importante din istoria României.

1. Unirea Principatelor a fost realizată în mare măsură prin intermediul diplomaţiei. După

războaiele ruso-turce, Conferinţa de la Paris şi Conferinţa de la Berlin, problema care se

punea pentru ţările române era aceea de recunoaştere a dublei alegeri a domnitorului A.I.Cuza

în Moldova şi Ţara Românească, la data de 5 şi 24 ianuarie 1859, care a avut consecinţe

deosebite şi pentru diplomaţia românească. Pentru România, singura modalitate de obţinere a

acestei recunoaşteri pe plan internaţional a fost folosirea instrumentului diplomatic. Una

dintre primele măsuri care au fost adoptate de către A.I.Cuza a fost crearea Ministerului

Afacerilor Externe, una dintre primele instituţii comune, care a fost folosită pentru

promovarea ideii de uniune naţională. Prima acţiune a acestui minister a fost înfiinţarea unei

ambasade la Constantinopol şi transformarea reprezentantului român de aici în trimis

diplomatic (1859), urmată de deschiderea a trei oficii diplomatice ale României în Franţa,

Rusia şi Germania.

Page 10: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

2. După primul război mondial,în tratatele de pace încheiate la Versailles, România a avut

în această perioadă o politică concentrată pe două mari direcţii de acţiune: lupta împotriva

revizionismului (schimbarea frontierelor create după primul război mondial) şi crearea unor

sisteme colective de securitate. Combaterea revizionismului era combinată şi cu organizarea

Balcanilor.

Diplomaţia românească a fost reprezentată în această perioadă de Nicolae Titulescu, numit la

6 iulie 1927 ministrul afacerilor externe, care a avut un rol deosebit de important pentru

ambele obiective, atât în combaterea revizionismului, cât şi în crearea Micii Antante şi a

Antantei Balcanice. Două mari personalităţi ale diplomaţiei româneşti, Tache Ionescu şi

I.G.Duca, care au avut un rol însemnat în evoluţia României şi în promovarea unor interese

fundamentale ale ei şi au contribuit la formarea marelui diplomat Nicolae Titulescu.

3. Un alt moment important în care diplomaţia românească a avut un rol însemnat îl

reprezintă istoria celui de-al doilea război mondial, negocierile de pace de la Paris,

încheiate cu Tratatul de pace cu România din 1947, negocieri care au constituit un semieşec

pentru România prin faptul că nu i-a fost recunoscut statutul de ţară beligerantă, cu toate

consecinţele care au decurs din această nerecunoaştere, una dintre ele fiind obligaţia României

de a plăti reparaţiile de război, ceea ce a însemnat o lovitură importantă pentru economia ţării

noastre. În al doilea rând, clauzele Tratatului de pace de la Paris au fost nefavorabile şi în ceea

ce privea dezarmarea României, impunând limitări extrem de stricte ale forţelor armate.

4. În perioada cuprinsă între anii 1970-1980, diplomaţia românească a început să aibă un

rol activ din momentul în care s-a preluat ideea naţionalismului comunist şi când politica

externă a servit ca unul dintre mijloacele concrete pentru afirmarea acestui tip de politică.

5. După 1989, s-a produs o schimbare de reorientare profundă a politicii externe promovate

de statul român, o reorientare care a avut ca obiect revenirea la valorile tradiţionale ale

diplomaţiei româneşti specifice perioadei de dinaintea celui de-al doilea război mondial,

respectiv, conceptul de Românie, ţară central-europeană cu interese în Balcani. In al doilea

rând, asumarea rolului de factor de securitate, de stabilitate, a responsabilităţii pe care

România o are în această zonă, precum şi ideea de Românie –ţară care în mod tradiţional este

o punte de comunicare cu zona Orientului Apropiat, Marea Neagră şi Asia. Reorientarea

politicii externe are drept urmare ca obiectiv fundamental integrarea europeană şi euro-

atlantică - obiectiv a cărui materializare va duce la dobândirea de către România a unui nou

statut internaţional important.

Page 11: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Notiunea, definirea şi caracteristicile dreptului diplomatic

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează

statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept international care

se referă la organizarea, sarcinile, competenta şi statutul organelor pentru relaţiile

externe.

Dreptul diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului international public

care are ca obiect normele şi practica ce reglementează relaţiile externe ale statelor şi ale altor

subiecţi de drept international sau ca fiind acea parte a dreptului internaţional care stabileşte

regulile practicii relaţiilor externe ale statelor între ele, ori ca o ramură a

dreptului international public care reglementează înfiinţarea, funcţionarea şi statutul juridic,

precum şi desfiintarea organelor relaţiilor internaţionale.

Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activitătii diplomatice

desfăşurate de organele interne ale statelor, ca şi de organele externe ale acestora, create în

acest scop – misiunile diplomatice permanente şi misiunile diplomatice ad-hoc –, precum şi

anumite laturi ale activitătii conferinţelor şi organizaţiilor internationale.

De aici rezultă că:

- dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului international, ci constituie o ramură

a acestuia;

- în comparatie cu celelalte norme ale dreptului international în ansamblu, normele

dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea

obiectivelor de politică externă şi oferă modalitătile de stabilire şi de ducere a relaţiilor dintre

state şi, într-un fel, contribuie direct efectiv la asigurarea aplicării celorlalte norme ale

dreptului international;

- dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului international pentru că se ocupă

de însuşi mecanismul care face să existe şi să se desfăşoare relaţiile dintre state;

- la baza dreptului diplomatic stau aceleaşi principii fundamentale şi generale pe care se

sprijină şi dreptul international contemporan; principiile fundamentale ale dreptului

international constituie criteriul suprem în aprecierea legalitătii activitătii diplomatice, ele

constituie călăuza activitătii diplomatice şi trebuie să fie respectate cu strictete;

- fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii şi dezvoltării unor

relaţii normale între state, de mentinere a contactelor şi de realizare a unei colaborări între ele

Page 12: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

– ceea ce presupune prezenta şi functionarea într-un stat străin a organelor de reprezentare –

precum şi în dezideratul pe care-l au statele ca relaţiile diplomatice să funcţioneze pe o bază

stabilă şi ordonată.

IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC

Prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, întelegem mijloacele juridice prin care

statele exprimă şi consacră normele formate prin acordul lor de vointe cu privire la

domeniul relaţiilor diplomatice.

Caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic:

- precizările cu privire la izvoarele dreptului international sunt valabile şi în ce priveşte

dreptul diplomatic;

- izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului international, cât şi în

cel al dreptului intern: normele referitoare la înfiintarea, functionarea şi încetarea

misiunilor diplomatice sunt, în primul rând, norme care tin de ordinea juridică

internatională; în legislatia internă a statelor există norme care reglementează un aspect

sau altul în legătură cu organele diplomatice (numirea lor, statutul juridic etc.). Sunt, aşadar,

surse ale dreptului diplomatic:

cutuma,

tratatul,

principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiuni,

legile interne,

jurisprudenta

şi doctrina.

RELAŢIILE DIPLOMATICE

Page 13: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Relaţiile diplomatice sunt o parte a relaţiilor internaţionale şi „alcătuiesc o categorie specială

de raporturi între state, de o calitate superioară şi de o importantă deosebită‖.

Dictionarul diplomatic din 1979 defineşte astfel relaţiile diplomatice: raporturi politice cu

caracter oficial şi de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de vointă reciproc,

prin misiuni diplomatice permanente pe care statele şi le trimit în scopul dezvoltării

colaborării internationale şi al apărării intereselor fiecărui stat şi ale cetătenilor săi pe

teritoriul celuilalt stat. Relaţiile diplomatice reprezintă forma superioară a legăturilor

dintre state; ele contribuie la lărgirea şi intensificarea raporturilor bilaterale în toate

domeniile de activitate (politic, economic, cultural-ştiintifice, consular etc.).

Evolutia relaţiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la aparitia unor noi raporturi, nu

numai între state, ci şi între acestea şi organizaţiile internationale, realizându-se nu numai prin

misiuni permanente, ci şi prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a

creării acestui nou tip de relaţii, diplomaţia cunoaşte la ora actuală mai multe forme

de manifestare:

• diplomaţia permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin

intermediul organizaţiilor internationale;

• diplomaţia ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale;

Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor conditii

care, deocamdată, scapă reglementărilor de drept international. Totuşi, din practica

statelor rezultă că cel putin următoarele conditii trebuie îndeplinite:

• entitatea care stabileşte relaţii diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept

international, deoarece principalele subiecte sunt statele;

• când două state stabilesc relaţii diplomatice, este necesară recunoaşterea lor

reciprocă, deoarece relaţiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar

atunci când este doar o recunoaştere de facto. Uneori, prin actul recunoaşterii se exprimă

şi intentia de a stabili relaţii diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoaşterii nu

implică şi existenta obligatorie a relaţiilor diplomatice între cele două state;

• stabilirea relaţiilor diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc, prin

exprimarea liberă a consimţământului părtilor, acord care poate lua forma unui tratat

solemn sau a unui schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă

formă potrivit practicii diferite a statelor.

Deşi relaţiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate ca stare de normalitate, există

posibilitatea încetării acestora, aceasta putând fi:

Page 14: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

• totală – ceea ce presupune ruperea relaţiilor diplomatice;

• temporară – ceea ce presupune suspendarea relaţiilor diplomatice.

Ruperea relaţiilor diplomatice poate avea loc din motive diverse, cel mai adesea

aplicată ca măsură de constrângere fără folosirea fortei, sau ca rezultat al stării conflictuale

armate. Această modalitate de încetare a relaţiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al

statelor, care se poate manifesta:

• expres (declaratie oficială, motivată sau nu) sau EX GEORGIA SI RUSIA, COLUMBIA SI

NICARAGUA, RWNDA SI FRANTA

• tacit, caz în care deseori sunt ascunse adevăratele intentii.

Suspendarea relaţiilor diplomatice este rezultatul unor împrejurări temporare care fac

imposibilă mentinerea lor pentru perioade determinate, cum ar fi, de exemplu,

ocuparea teritoriului statului (debelatio).

Dreptul international public actual oferă posibilitatea uzitării institutiei puterii

protectoare, adoptată prin Rezolutia Adunării Generale a ONU, nr. 22AM, din 13 februarie

1946 ceea ce înseamnă reprezentarea intereselor unui stat chiar în timp de conflict armat.

Relaţiile diplomatice constituie cea mai însemnată formă a relaţiilor dintre state şi

dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai importante cerinte ale securitătii internationale.

a) Stabilirea relaţiilor diplomatice

Stabilirea relaţiilor diplomatice constituie un act international politic şi juridic în acelaşi

timp, pentru stabilirea cărora fiind necesar un acord între cele două state interesate.

Stabilirea relaţiilor diplomatice necesită îndeplinirea cumulativă a următoarelor

conditii:

- entitătile între care se stabilesc relaţiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică

internatională, adică să aibă calitatea de subiect de drept international, titular de drepturi şi

obligatii internationale;

- cele două state sau guvernele celor două state trebuie să se fi recunoscut; recunoaşterea

statelor şi a guvernelor reprezintă punctul de plecare în stabilirea de relaţii diplomatice şi o

premisă a relaţiilor diplomatice; prin stabilirea de relaţii diplomatice se declanşează actiunea

prin care statele îşi recunosc în mod reciproc personalitatea juridică internatională,

nu se pot stabili relaţii diplomatice decât între două state care se recunosc;

Page 15: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

- trebuie să existe un acord în acest sens între cele două state; stabilirea de relaţii

diplomatice are loc pe baza consimţământului lor mutual, în temeiul unui acord de

vointe între statele implicate în acest proces.

Art. 2 din convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice stipulează în mod expres că:

„Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice

permanente se fac prin consimţământ mutual‖. Acordurile prin care se stabilesc relaţii

diplomatice pot fi tratate, clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între miniştrii de

externe. Relaţiile diplomatice se stabilesc pe termen nedefinit, întrucât semnifică permanenTa

conlucrării permanente. (Traian Chebeleu) Este necesar ca acordul dintre cele două state să se

refere explicit la stabilirea relaţiilor diplomatice.

Stabilirea de relaţii diplomatice şi trimiterea de misiuni permanente sunt două acte

diferite. Statele pot stabili între ele relaţii diplomatice fără a trimite reprezentanţi şi

fără a înfiinta misiuni permanente, ci prin misiuni temporare sau prin intermediul

misiunilor diplomatice ale unui stat terţ. Acordul prin care se înfiintează o misiune

diplomatică poate avea forma unui tratat special sau poate să facă parte dintr-un tratat

general; el poate fixa data în care vor fi înfiinţate misiunile diplomatice sau să prevadă numai

în general; poate stabili rangul şefului misiunii diplomatice. De obicei, după stabilirea

relaţiilor diplomatice, precum şi după încheierea acordului cu privire la înfiinţarea de

misiuni diplomatice permanente, statele părti publică un comunicat.

Page 16: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

b) Încetarea relaţiilor diplomatice

Încetarea relaţiilor diplomatice poate fi:

- temporară VENEZUELA SI SPANIA, VENEZUELA SI COLUMBIA

- definitivă.

În prima situaţie, relaţiile diplomatice sunt suspendate, în cea de-a doua, relaţiile

diplomatice se rup.

Suspendarea şi ruperea relaţiilor diplomatice sunt două instituţii juridice distincte,

împrejurări specifice conducând fie la suspendarea, fie la ruperea relaţiilor diplomatice.

Efectele generate de fiecare sunt diferite. În cazul suspendării, relaţiile diplomatice se menţin în

forma în care existau la data suspendării, nefiind necesară prezentarea unor noi scrisori de

acreditare de către şeful de misiune diplomatică.

Prin ruperea relaţiilor diplomatice, raporturile oficiale dintre cele două state sunt

întrerupte, misiunile diplomatice se închid, agenţii diplomatici şi ceilalţi membri ai misiunii

diplomatice trebuie să părăsească teritoriul statului acreditar.

Ruperea relaţiilor diplomatice este urmată de retragerea reciprocă a misiunilor

diplomatice. Ea poate fi cauzată de o politică duşmănoasă a unui stat împotriva celuilalt, de

comiterea unor acţiuni care exclud posibilitatea desfăşurării normale a misiunii diplomatice etc.

Restabilirea relaţiilor diplomatice care au fost rupte se face printr-un acord între cele două state

interesate.

MISIUNILE DIPLOMATICE – CATEGORII, STRUCTURĂ, ORGANIZARE

Page 17: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

a) Organele de stat interne pentru relaţiile diplomatice

Activitatea de politică externă a statului se realizează atât de autoritatea legislativă, cât şi de

autoritătile administratiei publice centrale, pe baza prevederilor legislatiei interne referitoare

la organizarea şi functionarea acestora.

Parlamentul, ca autoritate legislativă, este cel care adoptă legile de ratificare şi aderare la

tratatele internationale, precum şi alte legi prin care se transpun în plan normativ strategiile de

politică externă a statului. El poate stabili chiar relaţii directe, cu pronuntat caracter

diplomatic, sau poate să-şi exprime pozitia fată de anumite aspecte internationale cu implicatii

directe în politica externă a statului. De asemenea, el este cel care desemnează reprezentanţii

statului pentru unele organizaţii internationale, de exemplu, în Parlamentul Consiliului

Europei.

Şeful statului este reprezentantul statului în raporturile cu alte state şi, în virtutea acestei

calităti, poate încheia tratate internationale, adresează mesaje Parlamentului cu privire la

problemele politicii nationale, inclusiv cele de politică externă, acreditează şi recheamă

reprezentanţii diplomatici, aprobă, înfiintează, desfiintează sau schimbă rangul misiunilor

diplomatice. De asemenea, reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditati pe lângă

şeful statului. Când se află în străinătate, şeful statului beneficiază de toate imunitătile şi

privilegiile diplomatice. El poate negocia încheierea tratatelor internationale fără a prezenta

deplinele puteri.

Şeful guvernului, ca şi şeful statului, exercită atributii de reprezentare a statului în

relaţiile externe, poate negocia şi încheia tratate internationale fără a prezenta deplinele puteri,

numeşte negociatorii acordurilor internationale care sunt supuse aprobării lui, numeşte şi

recheamă unele categorii de diplomati. Ca şi şeful statului, când se află în străinătate, se

bucură de toate imunitătile şi privilegiile diplomatice.

Ministerul Afacerilor Externe reprezintă organul central de specialitate al

administratiei de stat, creat special pentru a organiza şi desfăşura direct relaţiile de politică

externă ale statului.

Ministrul afacerilor externe îndeplineşte aceste functii împreună cu personalul

ministerului şi cu personalul diplomatic din străinătate, mentinând o legătură strânsă cu

şefii misiunilor diplomatice străine acreditati în statul său. Ministerul Afacerilor Externe, ca

organ de specialitate în domeniul relaţiilor externe, pregăteşte proiectele tratatelor care urmează

a fi încheiate cu alte state, poate încheia anumite acorduri, notifică statelor străine

numirea sau rechemarea unor agenti diplomatici şi îndeplineşte alte atributii pentru

realizarea generală a politicii externe a statului.

Page 18: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Ministrul de externe reprezintă guvernul în străinătate şi poate negocia şi încheia acorduri

internationale fără a prezenta deplinele puteri. El îndeplineşte atribuTii directe cu privire la

toate aspectele politicii externe a statului şi are competenta de a controla misiunile diplomatice şi

consulare ale statului său, iar când se află în străinătate, beneficiază de toate imunitătile şi

privilegiile diplomatice.

b) Organele de stat externe pentru relaţiile diplomatice

Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei entităti cu

personalitate internatională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau altă entitate cu

personalitate internatională, cu consimţământul acestora, cu scopul de a asigura realizarea

şi mentinerea relaţiilor diplomatice.

Statul care trimite misiunea diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte se

numeşte stat acreditar.

Practica statelor şi a organizaţiilor a dus în timp la aparitia mai multor categorii de

misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomatiei bilaterale (mai ales), cât şi în

cadrul diplomatiei multilaterale.

Misiunile diplomatice pot fi clasificate în mai multe categorii, astfel:

a) misiunea diplomatică permanentă şi misiunea diplomatică temporară – prima categorie

nu are existenta fixata în timp, cea de-a doua fiintând pentru o anumită perioadă;

b) misiunea diplomatică cu sarcini generale şi misiunea diplomatică trimisă cu însărcinare

precisă – prima este, de regulă, o misiune permanentă, cea de-a doua categorie, o misiune

temporară, având sarcini determinate, precum participarea la anumite solemnităti, la negocierea

unui tratat etc.;

c) după rangul misiunii diplomatice, nivelul de reprezentare şi al calităţii pe care o are subiectul

de drept international al cărui organ este, în cadrul diplomaţiei bilaterale, deosebim între:

ᄋ Ambasadă – care constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel

mai înalt, condusă de un ambasador;

ᄋ Nunţiatura apostolică – care reprezintă misiunii a Sfântului Scaun într-un stat, condusă

de nunţiul apostolic;

ᄋ Legaţie – misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un ministru sau

ministru rezident (astăzi în număr redus);

ᄋ Internunţiatura apostolică – reprezintă Sfântul Scaun în Tările unde nu există

Page 19: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

nunţiatură, corespunde ca rang legaţiei şi este condusă de un internunţiu;

ᄋ Înaltul Comisariat – misiune diplomatică a unui stat cu care acesta are relaţii şi

interese deosebit de strânse – statele Commonwealthului britanic (Canada, Australia,

Noua Zeelandă, Ceylon), condusă de un Înalt Comisar, de acelaşi rang cu ambasada;

Comunitatea francofonă prezintă varianta Înaltelor Reprezentanţe conduse de un Înalt

Reprezentant;

d) o altă categorie de misiuni diplomatice o constituie aceea a delegaţiilor permanente ale statelor

la organizaţiile internationale şi misiunilor internationale în diferite state sau la diferite

organizaţii internationale.

În cadrul diplomaţiei multilaterale întâlnim următoarele categorii de misiuni

diplomatice:

a) reprezentanţele permanente sau delegaţiile permanente acreditate de un stat pe lângă o

organizaţie internatională guvernamentală;

b) misiunile permanente ale organizaţiilor internationale pe lângă state.

Structura misiunilor diplomatice diferă de la Tară la Tară şi de la misiune la misiune. R.G.

Feltham consideră că structura unei misiuni diplomatice reflectă funcţiile acesteia şi

prezintă ca valabil următorul exemplu:

ᄋ Şeful misiunii

ᄋ Cancelaria

Departamentul politic Administraţia şi coordonarea Secretariatul şi arhivele Securitatea

Comunicaţiile şi celelalte servicii tehnice

Personalul localnic

Contabilitatea

ᄋ Departamentul comercial

ᄋ Departamentul consular

ᄋ Serviciul militar, naval, aerian şi alte servicii specializate

ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNCETAREA UNEI MISIUNI DIPLOMATICE

Page 20: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Misiunea diplomatică este definită în doctrină ca fiind „organ al unui subiect de drept

international, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept international şi

însărcinat cu asigurarea relaţiilor diplomatice ale acestui subiect‖.

Un alt autor consideră misiunea diplomatică „agenţia ori instituţia pe care un stat o

înfiinTează într-un alt stat cu consimţământul acestuia, în scopul de a menţine cu el relaţiile

diplomatice‖

Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc şi se menţin

relaţiile diplomatice, contribuind direct şi nemijlocit la realizarea colaborării dintre ele.

Încheierea acordului pentru înfiinTarea unei misiuni diplomatice permanente este precedată

de tratative politice pentru discutarea acestui lucru.

Acordul de înfiinTare a misiunii diplomatice poate îmbrăca forma juridică a unui tratat de-sine-

stătător sau poate face parte dintr-un tratat cu un conTinut mai larg.

Statul care trimite misiunea diplomatică poartă denumirea de stat acreditant.

Statul pe al cărui teritoriu se înfiinţează misiunea diplomatică se numeşte stat acreditar.

Acordul cuprinde clauze referitoare la rangul efectivul, competenta misiunii

diplomatice, la faptul dacă este vorba de un schimb de misiuni diplomatice sau de înfiinţarea

numai a unei singure misiuni etc.

Cauze de ordin politic, precum dezvoltarea sau intenţia de a dezvolta relaţiile dintre state,

conduc la schimbarea rangului misiunii diplomatice, de regulă, în sens superior.

Transformarea necesită, de asemenea, acordul reciproc şi expres al statelor.

Atunci când, din diferite motive, misiunea diplomatică nu mai este în măsură să

funcţioneze şi să reprezinte interesele statului acreditant în statul acreditar intervine

suspendarea acestei misiuni, deşi relaţiile diplomatice se menţin. În doctrină sunt menţionate, ca

exemple care ilustrează această situaţie, cazurile statelor care, fiind ocupate de forţele

germane, şi-au transferat guvernele lor în alte state (mai ales la Londra).

Încetarea misiunii diplomatice înseamnă întreruperea completă a funcţiilor misiunii

diplomatice, încetarea automată a sarcinilor care revin membrilor misiunii diplomatice.

Încetarea misiunii diplomatice poate avea drept cauze:

a) ruperea, din diferite cauze, a relaţiilor diplomatice; statul acreditar este obligat să respecte şi

să asigure protecţia localurilor reprezentanţei împreună cu bunurile şi arhiva ei (art. 45 din

Convenţia de la Viena). Se poate apela la un stat terţ agreat de cele două părţi pentru

reprezentarea intereselor pe timpul cât relaţiile diplomatice sunt rupte;

Page 21: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

b) dispariţia unuia dintre state (fuziune sau dezmembrare) constituie un alt mod de

încetare a activităţii unei misiuni diplomatice;

c) refuzul de recunoaştere a guvernelor nou instalate în unul din cele două state;

d) suprimarea din motive bugetareetc.

MEMBRII MISIUNII DIPLOMATICE

convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice clasifică membrii

misiunii diplomatice în trei categorii:

- şeful misiunii,

- membrii personalului misiunii,

- personalul privat al misiunii.

Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificaTi în teri categorii:

- membrii personalului diplomatic,

- membrii personalului administrativ şi tehnic,

- membrii personalului de serviciu.

NUMIREA MEMBRILOR MISIUNII DIPLOMATICE

Conform art. 14 din convenţia de la Viena din 1961, şefii misiunilor diplomatice pot face parte

din una din categoriile următoare, în funcţie de acordul mutual stabilit de guvernele interesate:

1. ambasadori, nunţii apostolici şi alţi şefi de misiuni având un rang echivalent (de

exemplu, înalţi comisari schimbaţi între Tările membre ale unei comunităţi) care sunt acreditaţi

pe lângă şefii de stat;

2. trimişi diplomatici, miniştri şi nunţii papali interimari care sunt acreditaţi pe lângă

şefii de stat (această categorie este acum practic inexistentă);

3. însărcinaţi cu afaceri (en titre, en pied sau titulari) care sunt acreditaţi pe

lângă Ministerele de Afaceri Externe (şi această categorie este rar întâlnită. Nu se poate

face nici o discriminare între şefii misiunilor diplomatice pe baza categoriei din care fac parte, cu

Page 22: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

excepţia chestiunilor de prioritate şi de protocol, iar în această privinTă dreptul de primire

de către şeful statului este rezervat acelora cu rang de ambasador.

FUNCŢIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE

In acceptiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri

de state, prin mijloace sau cai oficiale, diplomatia indeplineste o multitudine de functiuni, care ar

putea fi sintetizate dupa cum urmeaza:

A. Reprezentarea

Dreptul de reprezentare este inerent suveranitatii. Prin urmare numai statele suverane pot

trimite agenti diplomatici care sa le reprezinte in raporturile cu alte state sau cu alte institutii cu

personalitate juridica internationala. Pierderea suveranitatii duce automat la pierderea dreptului

de reprezentare. De altfel, inca Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranitatii pot trimite

soli, adica sa se faca reprezentati, si ca

,,regii care au fost insa biruiti intr-un razboi solemn, si li s-a rapit domnia, au pierdut, impreuna

cu celelalte prerogative ale acestuia, si dreptul de a trimite soli".

Vechiul concept dupa care agentii diplomatici erau reprezentantii personali ai suveranului

a fost in mare masura depasit astazi, atat de practica relatiilor intemationale contemporane, cat si

de evolutia stiintei politice. Astazi, agentii diplomatici nu mai sunt identificati cu persoana fizica

a guvernantilor; ei reprezinta statele care i-au acreditat.

Conventia de la Viena din 1961 privind relatiile diplomatice plaseaza pe primul loc intre

functiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a reprezenta statul acreditant in statul acreditar"

(articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci cand statele intra in legaturi

reciproce, asigurarea mentinerii acestor legaturi, dezvoltarea unor relatii normale, de colaborare,

presupune in primul rand existenta unor reprezentanti ai lor care trebuie sa intre in interactiune.

Ca principala functie a misiunii, aceasta este incredintata in primul rand sefului de

misiune, desi si alti agenti diplomatici pot indeplini functii de reprezentare. Dat fiind ca

reprezentarea inseamna in practica substituirea celui care a dat mandatui de reprezentare, este

evident ca diplomatia reclama oameni bine pregatiti, cu simt de responsabilitate si daruire totala

indeplinirii instructiunilor primite.

Page 23: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de

curtoazie si politete, menite sa asigure un cadru propice dialogului intre reprezentantii statelor, ca

si respectarea egalitatii in drepturi dintre state.

B. Aplicarea si infaptuirea politicii externe a statului

Politica externa a unui stat este totalitatea obiectivelor si metodelor pe care guvernul

acelui stat le elaboreaza in relatiile cu alte state, inclusiv atitudinea fata de problemele

internationale. Diplomatia are functia de a servi aceste scopuri, metode si mijioace. Diplomatia

nu elaboreaza politica externa; ea este o tehnica sau un instrument de punere in practica a acestei

politici.

O consecinta a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat - ministerul de

externe, misiunile diplomatice - nu fixeaza scopurile politicii externe ale acelui stat. El este

chemat ca, prin intreaga sa activitate, folosind instrumentele si specificul activitatii diplomatice,

sa realizeze si sa puna in valoare politica externa a statului pe care il reprezinta.

C. Protectia intereselor statului si ale cetatenilor sai

Si aceasta functie este expres definita in Conventia de la Viena din 1961, care, la

articolul 3, aliniatul b, prevede functia misiunii diplomatice de ,,a ocroti in statul acreditar

interesele statului acreditant si ale cetatenilor sai, in limitele admise de Dreptul International".

Protectia cetatenilor unui stat in strainatate a fost in mod traditional considerata ca fiind

o functie a consulilor. Cu amalgamarea administrativa crescanda in tot mai multe state a

serviciilor consulare cu cele diplomatice, aceasta distinctie rigida se estompeaza din ce in ce mai

mult. De aceea, Conventia de la Viena privind relatiile diplomatice stabileste in mod explicit ca o

misiune diplomatica poate indeplini si functii consulare, care includ eliberarea de pasapoarte,

inregistrari de nasteri, casatorii si decese, alte functii notariale, in limitele permise de legislatia si

practica statului acreditar.

In ceea ce priveste protectia pe care diplomatia este chemata sa o asigure intereselor

statului acreditant in statul acreditar, ea trebuie exercitata in termeni generali, urmarindu-se in

principal aspecte privind:

• pastrarea bunului renume, a demnitatii si onoarei statului acreditant in statul acreditar;

• urmarirea indeplinirii intocmai, cu buna credinta, a intelegerilor incheiate intre statul acreditant

si cel acreditar.

In aceasta categorie de indatoriri intra, spre exemplu, efectuarea de demersuri si proteste,

daca este cazul, atunci cand se produc violari ale frontierei, spatiului aerian sau marii teritoriale

din partea statului acreditar, pronuntarea de discursuri de catre oficialitati ori publicarea de carti,

Page 24: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presa susceptibile a fi atribuite unor oficialitati,

si care prin tonul lor violent, agresiv sau tendentios pot aduce prejudicii statului acreditant si

relatiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernamant a sefului

misiunii diplomatice sau a agentilor diplomatici, pentru a deosebi un act tendentios de actele de

libera expresie a persoanelor, in conditiile libertatii presei si a separarii puterilor in statele

democratice.

In ceea ce priveste persoanele si bunurile lor, protectia diplomatica porneste de la temeiul

ca cetatenia este legatura care uneste o persoana cu un stat anume, ceea ce genereaza obligatii si

drepturi reciproce, intre care si acela de a pretinde protectia persoanei, atunci cand aceasta se afla

in afara teritoriului tarii sale.

Protectia diplomatica este actiunea prin care un stat preia pe contul sau o revendicare a

unui cetatean al sau si o prezinta ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar ameninta sau

viola dreptul acelui cetatean iar acesta s-ar afla in imposibilitatea de a-si valorifica singur

drepturile.

Protectia diplomatica a cetatenilor statului acreditant in statul acreditar trebuie sa se

execute in limitele admise de Dreptul International. Principalele conditii ca aceasta protectie sa

se poata executa sunt:

• actul impotriva caruia cetateanul solicita protectie sa aiba un caracter international ilicit;

• cetateanul sa nu aiba si cetatenia statului acreditar;

• cetateanul sa faca dovada ca a epuizat toate posibilitatile oferite de legislatia statului

acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul impotriva caruia se

plange.

Motivele pentru care o persoana se poate afla pe teritoriul unui stat strain sunt multiple. In

general, aceasta se datoreste desfasurarii unor activitati economice, comerciale, industriale,

stiintifice, turistice, legaturi familiale etc. Indiferent de motiv, insa, iesind de sub jurisdictia sa

nationala, din momentul in care intra pe teritoriul unui alt stat, un cetatean se supune jurisdictiei

acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaste propriilor

cetateni, cu exceptia drepturilor politice.

Acest regim de tratament este acceptat astazi, practic, la scara universala. De aceea,

eventualele discriminari in prejudiciul strainilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea

accesului in justitie, daune care nu au primit reparatiile cuvenite s.a. inceteaza de a tine de

jurisdictia interna a statului vizitat si intra in domeniul Dreptului International, dand posibilitatea

statului de origine sa actioneze pentru restabilirea legalitatii.

Demersurile diplomatice pentru exercitarea protectiei pot fi oficiale sau oficioase, adica

neoficiale, in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient.

Page 25: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Daca pe nici una din aceste cai nu se ajunge la o solutionare satisfacatoare, ne aflam in prezenta

unui diferend international intre statul acreditar si cel acreditant, care se cere solutionat potrivit

mijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnica a diferendelor dintre state.

Uneori, protectia diplomatica a drepturilor cetatenilor a dat nastere la complicatii

internationale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de

catre persoana lezata a tuturor cailor de recurs interne, juridice si administrative, pe care

legislatia statului in care s-a produs lezarea le pune la dispozitia persoanelor fizice. Principiul, de

origine cutumiara, a fost consacrat intr-una din sentintele Curtii Internationale de Justitie. De

asemenea, tarile latino-americane au inclus o clauza in acest sens in Tratatul american pentru

reglementarea pasnica a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. Declaratia

Adunarii Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale pasnica a diferendelor

cuprinde si ea clauza epuizarii cailor de recurs interne.

In conditiile de astazi, recurgerea la protectia diplomatica a co-nationalilor devine din ce

in ce mai putin frecventa, datorita perfectionarii legislatiei si avansului pe care statul de drept il

cunoaste in tot mai multe tari ale lumii.

D. Negocierea

Printre functiile misiunii diplomatice, Conventia de la Viena o prevede pe aceea de ,,a

duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3, aliniatui c).

Negocierea este poate una din cele mai importante functii ale diplomatiei, in indeplinirea

menirii sale de a pune in practica politica externa. Dintre toate procedeele, negocierea este fara

indoiala cea care se identifica cel mai mult cu diplomatia, in asa masura incat, adesea, un ,,bun

negociator" este sinonim cu un ,,bun diplomat".

In esenta, negocierea este confruntarea dintre vointele suverane cu scopul de a ajunge la

un acord in problemele de interes comun, pe cale pasnica si pe calea compromisurilor de o parte

si de alta. Unul din marii juristi romani care s-au ocupat de teoria si metodologia negocierilor,

distinge trei faze:

• prima faza a pre-negocierilor, care incepe prin stabilirea contactului intre parti - o faza extrem

de importanta in special in situatiile de tensiune in care partile au suspendat orice raporturi intre

ele; in aceasta faza intre reprezentantii partilor au loc intalniri, discutii, schimburi de pareri,

astfel incat partile sa ajunga sa-si cunoasca reciproc pozitiile;

• faza a doua a negocierilor propriu-zise - in care partile se angajeaza efectiv in identificarea

acordului in problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza in care

,,o actiune politica se transforma intr-un act de drept international;

• faza a treia a post-negocierilor - in care se discuta textul acordului care reglementeaza

diferendul sau intelegerea intervenita intre parti in problema negociata.

Page 26: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Este o certa evolutie in conceptul de negociere, in raport cu cel enuntat de Machiavelli,

pentru care obiectul negocierii era obtinerea pe toate caile a avantajului maxim, fara a tine seama

de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealalta parte. De aici si faima proasta a diplomatilor, care

mai are si astazi reverberatii, ca experti in arta inducerii in eroare, in ascunderea adevarului in

fraze mestesugite, oameni cu doua fete s.a.

Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzactie, de acomodare si

salvgardare a intereselor ambelor parti, cu scopul de a se obtine rezultate durabile. Rezultatele

unei negocieri in care o parte profita de o pozitie momentana mai puternica sau de o conjunctura

favorabila, pentru a impune acceptarea de catre cealalta parte a unei anumite rezolvari,

nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decat precare. Este de asteptat ca la proxima

ocazie care se va ivi, partea lezata sa repuna in discutie rezultatele negocierii. Ori, un asemenea

tip de negocieri nu poate decat sa conduca la instabilitate in relatiile Internationale.

Desigur, nu exista o formula pentru succesul negocierii, care sa fie aplicabila ca un

panaceu negocierilor in general, data fiind varietatea extrema a subiectelor de negociere, ca si a

partilor care intra in negociere. Maniera de negociere depinde in mare masura de negociator; ea

este eminamente personala si subiectiva. Cu toate acestea, un negociator trebuie sa intruneasca

un numar de conditii esentiale pentru a incheia cu succes o negociere, intre care:

• stapanirea temeinica a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecarei probleme, prin

studierea amanuntita a dosarului problemelor ce urmeaza a fi negociate;

• cunoasterea intentiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge intre

pretexte si dificultati reale ale acestuia, ca si informarea cat mai completa asupra personalitatii

celui cu care se poarta negocierea - temperament, reactii previzibile, orizont cultural, argumente

la care este sensibil s.a.;

• asigurarea unei documentari corespunzatoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus

negocierii;

• asigurarea serviciilor unor consilieri si experti pentru diversele aspecte ale subiectului de

negociere;

• prezentarea cu claritate a pozitiilor propriului guvern; apararea lor cu fermitate, atunci

cand sunt in joc interese majore, si capacitatea de a discerne pozitiile susceptibile de compromis

si concesii, pentru a veni in intampinarea aspiratiilor legitime ale celeilalte parti.

Rezultatele negocierii se consemneaza, de regula, intr-un document. Daca negociatorii au

imputernicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la incheierea negocierii. Daca nu au asemenea

imputerniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adica sub

rezerva aprobarii lui de catre fiecare dintre guverne.

Page 27: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Ar mai trebui facuta distinctia intre negocieri si discutii. Negocierile presupun un acord

prealabil intre parti de a cauta impreuna solutia unei probleme date. Discutiile diplomatice sunt

doar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de pareri, care nu urmaresc neaparat

realizarea unui acord.

E. Observarea si informarea

Aceasta functie a misiunii diplomatice este sintetizata de Conventia de la Viena din 1961

in urmatorii termeni: ,,a se informa prin toate mijioacele licite despre conditiile si evolutia

evenimentelor din statul acreditar si a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant"

(articolul 3, aliniatuild).

Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substantiate intre statul acreditant si

cel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatica sa cunoasca bine realitatea

politica, sociala si economica locala, sa fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvemului

statului acreditar, precum si cu obiectivele si metodele sale de politica externa si, in general, sa

identifice orice evolutii din statul acreditar care ar putea influenta, in bine sau in rau, relatiile cu

statul acreditant.

In lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agentilor diplomatici sunt in principal:

• convorbiri cu oficialitatile statului acreditar, centrale si locale;

• vizite speciale in scopuri de informare, la Ministerul de Externe;

• urmarirea dezbaterilor parlamentare si a altor manifestari publice la care particira

oficialitati ale statului acreditar, in care acestea iau

cuvantul sau iau parte la lucrari;

• stirile si comentariile din mijloacele de informare in masa din

statul acreditar – agentii de presa, ziare, reviste, radio, televiziune;

• intalniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de

informatii.

In statele democratice, sunt firesti contactele agentilor diplomatici si cu reprezentamtii

formatiunilor politice de opozitie, dat flind ca acestea fie ca au fost, fie pot venii oricand la

guvemare, si, in consecinta. sunt interesate in relatiile internationale ale statului

acreditar.

O indatorire de baza a misiunii diplomatice in exercitarea functiei de observare si

informare este aceea de a raporta informatiile

Page 28: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

obtinute cu maxima obiectivitate, chiar daca ele ar fi neplacute pentru

autoritatile statului acreditant, astfel incat sa permita acestora evaluari asupra unor date reale.

Daca procedeele folosite pentru obtinerea de informatii sunt anormale, indeosebi

pentru date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea incepe sa semene cu

spionajul. Pentru o misiune diplomatica, o asemenea practica este ilegala si ilicita. Este insa

adevarat ca, in perioade internationale mai tulburi, cum a fost perioada Razboiului Rece,

adeseori statele aflate in tabere opuse au folosit acoperirea diplomatica pentru agentii lor

secreti, dat fiind ca, in aceasta postura, riscul pe care il au agentii prinsi este doar acela de a fi

expulzati din statul acreditar.

Ceea ce nu este acceptabil in activitatea normala a exercitarii functiilor diplomatice

este culegerea clandestina de informatii, inclusiv obtinerea de informatii de la agenti platiti.

F. Protejarea relatiilor dintre state

Avand ca obiectiv statornicirea unor relatii prietenesti intre state, diplomatia are, de

asemenea, functia de a aborda intotdeauna de o maniera pozitiva problemele care apar si de a

inlatura dificultatile si obstacolele care survin in relatiile dintre doua sau mai multe state.

Aceasta functie se poate realiza punandu-se in valoare toate mijioacele specifice si

avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agentilor diplomatici, care trebuie sa

colaboreze si sa caute solutii chiar si atunci cand statele lor se afla pe pozitii diametral opuse

sau chiar pe picior. de razboi. Mai mult decat atat, diplomatia poate juca un rol preventiv

extrem de important, sesizand din timp evolutiile care ar putea determina deteriorarea

raporturilor dintre state si cautand solutii care sa aplaneze divergentele si neintelegerile inca

din faza lor incipienta.

Diplomatia preventiva capata astazi un loc tot mai important in preocuparile statelor,

indeosebi in cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizatia Natiunilor Unite,

Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa, Uniunea Europeana si Alianta

Atlanticului de Nord. Ea isi propune ca, prin masuri practice de bune oficii si mediere, ca si

prin incheierea unor acorduri intre statele interesate sa preintampine evolutii care ar putea

degenera in confruntari militare.

Page 29: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

IMUNITĂŢI, PRIVILEGII ŞI FACILITĂŢI DIPLOMATICE

I. Evoluţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

II.Noţiunea de imunităţi şi privilegii diplomatice.

III.Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

IV.Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

V.Tipurile de imunităţi şi privilegii diplomatice recunoscute pe plan internaţional, din punct

de vedere juridic, rolul şi funcţiile lor.

I.Evoluţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile

diplomaţiei, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfăşoare relaţiile

dintre state, prin intermediul unor trimişi speciali, riscurile pentru aceştia fiind inacceptabile.

Atât în orânduirea sclavagistă cât şi la inceputul orândurii feudale, solii se bucurau de

inviolabilitatea personală, ca să poată fi puşi la adăpost de orice primejdii, ameninţări sau

presiuni.

În acelaşi spirit, trebuie menţionat că la Roma, cât timp solii ţărilor prietene se aflau pe

teritoriul roman, se bucurau de o atenţie deosebită. Persoana solilor era considerată sacră şi

inviolabilă, chiar dacă ei veneau dintr-o ţară duşmană.

Dacă cineva aducea prejudicii solului unei ţări duşmane, faptul trebuia socotit ca o încălcare a

dreptului ginţilor, deoarece solii sunt consideraţi persoane sfinte (sancti habentur legati) –

afirma jurisconsultul Pomponius în Digesta (L, 7, 17).

Chiar şi la popoarele migratoare se încetăţenise ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel,

Attila, conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe Vigilo, solul bizantin, deşi aflase că

acesta venise cu misiunea să-l asasineze (episod petrecut in anul 448 d. Hristos).

Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia plătită uriaşa sumă de

răscumpărare – wergheld – de 1800 solizi, în timp ce pentru asasinarea unui ostaş din armata

regelui francilor se plătea numai 600 de solizi.

Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea persoanei s-a

adăugat inviolabilitatea domiciliului şi imunitatea de jurisdicţie.

Astfel, în anul 1670, Adunarea generală a Provinciilor Unite – Ţările de Jos – a emis un decret

prin care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum şi membrii suitei lor, în timpul şederii în

ţară, nu pot fi arestaţi, iar averea lor nu poate fi sechestrată pentru datorii contractate in

Olanda, iar în 1708, mergând pe aceeaşi linie, Petru I, într-o scrisoare adresată moştenitorului

tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone organelor statului să nu îndrăznească să aducă vreo

Page 30: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

atingere onoarei ambasadorilor, să nu reţină sau să aresteze oamenii acestora şi să nu le

confişte sau sechestreze bunurile. În 1709, parlamentul englez a votat legea intitulată ―Actul

de garanţie a privilegiilor ambasadorilor şi miniştrilor faţă de suveranii şi demnitarii străini‖,

prin care se stabilea ca toate măsurile judecatoreşti luate împotriva agenţilor diplomatici

acreditaţi, indiferent de rangul acestora, vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de

luarea unor asemenea măsuri vor fi pedepsite; în timp ce , în anul 1794, Convenţia franceză a

adoptat o lege conform căreia, organelor publice li se interzicea săvârşirea oricăror acte care

ar putea constitui atingeri împotriva reprezentanţilor statelor străine.

În această primă etapă a diplomaţiei, regulile referitoare la imunităţi şi privilegii erau de

natură cutumiară şi se bazau pe practica statelor, astfel cum aceasta era reglementată pe plan

intern.

Dar, evoluţia progresivă a relaţiilor internaţionale a făcut necesară elaborarea şi codificarea

unor norme privitoare la imunităţile şi privilegiile diplomatice care să răspundă noii realităţi.

Primele încercări de codificare s-au realizat prin anexa a XVII-a la Actul final al Congresului

de la Viena din 1815, modificat trei ani mai târziu la Aix-la Chapelle.

Astfel, cea de-a V-a Conferinţă internaţională americană întrunită la Havana în 1928, a

adoptat Convenţia privind agenţii diplomatici; iar Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961

privind relaţiile diplomatice a realizat codificarea normelor cutumiare deja existente, la care s-

a adăugat dimensiunea novatoare; de dezvoltare progresivă, luând act de noile realităţi ce se

manifestaseră în viaţa diplomatică. internaţională şi a exigenţelor acestora, introducând noi

reguli ce nu fuseseră încă universal acceptate.

Faptul că imunităţile şi privilegiile sunt în primul rând de natură cutumiară şi mai apoi

consacrate în textul Convenţiei de la Viena, a fost recunoscut de Curtea Internaţională de

Justiţie, care într-o decizie din data de 24 mai 1980, referitoare la activitatea personalului

diplomatic şi consular al SUA la Teheran, ca urmare a unei crize care a apărut atunci, a

recunoscut în mod expres în motivarea deciziei sale că aceste imunităţi şi privilegii sunt de

natură cutumiară, consacrate şi în Convenţia de la Viena şi ele nu pot fi modificate prin

acţiuni unilaterale ale unui stat. Deşi este o instituţie veche, consacrată în dreptul internaţional

cutumiar şi în convenţiile internaţionale (Convenţia de la Viena), asta nu înseamnă că

domeniul imunităţilor şi privilegiilor diplomatice nu ridică şi astăzi probleme de recunoaştere

şi de aplicare în practică şi o dovada că acest domeniu rămâne un domeniu de preocupare, este

faptul că şi în prezent, pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU există un punct special,

„Examinarea de măsuri eficiente pentru protecţia şi securitatea misiunilor diplomatice şi a

reprezentanţilor diplomatici‖, punct care se dezbate anual şi în care se discută despre

problemele care apar în legătură cu aplicarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice şi cu

măsurile care ar urma să fie adoptate pentru a permite desfăşurarea în bune condiţii a

activităţii acestor misiuni diplomatice, pentru asigurarea protecţiei şi securităţii lor.

Page 31: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

II. Noţiunea de imunităţi şi privilegii diplomatice.

Imunităţile şi privilegiile diplomatice decurg din principiul fundamental potrivit căruia statele

au controlul asupra teritoriului şi persoanelor care locuiesc pe acest teritoriu. Acest principiu

fundamental al dreptului internaţional creează şi nevoia pentru imunităţi şi privilegii, pentru

că în cazul în care nu ar exista o asemenea instituţie, agenţii diplomatici ar fi şi ei supuşi

controlului statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea generând dificultăţi în

desfăşurarea activităţii lor. Dar, în atare condiţii, o misiune diplomatică nu şi-ar mai putea

exercita funcţiile şi deci, justifica existenţa ei1; ca atare, trebuie să i se creeze, ei şi membrilor

ei, minimum necesar de condiţii – acele imunităţi şi privilegii care alcătuiesc ceea ce în mod

curent se înţelege prin ―statut diplomatic‖. Acest statut are ca efect scoaterea diplomaţilor de

sub autoritatea şi competenţa judiciară a statului acreditar şi le oferă condiţiile necesare pentru

functionarea lor.

Obligaţiile statului primitor de a asigura securitatea personală diplomaţilor şi de a-i excepta de

la urmărire penală sunt esenţiale şi inerente caracterului reprezentativ al trimisului diplomatic

şi funcţiilor sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenţie a unui stat sau altul.

Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice constituie garanţia activităţii diplomatice

însăşi pentru că, fără acordarea de imunităţi şi privilegii, care crează pentru agenţii

diplomatici acea condiţie juridică de natură să le asigure libertatea deplină şi securitatea

necesară, exercitarea funcţiilor de către aceştia nu ar avea loc; constituind aşadar instituţia ce

ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic.

Această poziţie ocupată de instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este confirmată

de apariţia simultană a acesteia cu dreptul diplomatic; deoarece nu a existat trimis diplomatic

şi deci, nici diplomaţie, decât atunci când s-a admis ca acestui reprezentant trebuie să i se

acorde anumite garanţii.

Asigurarea tratamentului pe care-l presupun imunităţile şi privilegiile diplomatice constituie o

premisă necesară, nu numai pentru relaţiile normale dintre cele două state între care s-a

stabilit raportul de misiune, ci şi pentru comunitatea internaţională în ansamblul ei. Deci,

importanţa existenţei unei misiuni diplomatice, este data şi de implicaţiile asupra relaţiilor

normale dintre statul acreditar, influenţând relaţiile comunităţii internationale însăşi.

a) Definirea noţiunii de imunitate

Imunitatea reprezintă în mod indiscutabil cel mai expresiv element al statutului diplomatic.

În accepţiunea cea mai largă, prin imunitatea diplomatică se înţelege tratamentul pe care, în

dreptul internaţional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate

în acestea.

În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele

diplomatice de sarcinile şi obligaţiile2 la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau

străini) care se află pe teritoriul acelui stat3; exceptarea de la o obligaţie juridică generală,

scoaterea lor de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar4.

Page 32: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Aşadar, imunitatea diplomatică apare ca o excepţie de la principiul general de supunere faţă

de jurisdicţia locală a individului rezident pe teritoriul statului; drept5 acordat de statul

acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său precum şi a bunurilor lor în baza cărora

sunt exceptaţi de la jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la care ar putea să o exercite

autorităţile administrative ale statului acrditar; cu alte cuvinte de la jurisdicţia penală, civilă şi

administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

Imunităţile reprezintă elementul cel mai important pentru activitatea diplomatică şi consulară;

ele constituie ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat diplomaţilor şi care se

bazează pe dreptul internaţional, care obligă statele să acorde organelor diplomatice

imunităţile necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii lor.

În literatura de specialitate, când se defineşte noţiunea de imunitate, se insistă asupra faptului

că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicţiei şi nu imunitatea de la

jurisdicţia insăşi, adică de la răspunderea legală.

b ) Definirea noţiunii de privilegii diplomatice

Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat agenţilor

diplomatici, conţinutul lor constând în acordarea accesului la unele facilităţi determinate de

prestaţii speciale şi se exprimă în acordarea de către statul de reşedinţă a unor înlesniri

excepţionale şi care au un conţinut, în principal, pozitiv, neimplicând în mod necesar, o

activitate specială din partea beneficiarilor.

În consecinţă, privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul acreditar

unei misiuni diplomatice şi agenţilor diplomatic2, un tratament juridic aparte, favorabil,

aplicat acestora, atât în raport cu străiniii obişnuiţi, cât şi chiar faţă de proprii cetăţeni ai

statului acreditar1.

c) Diferenţierea imunităţii de privilegii

Trebuie arătat că în Convenţia de la Viena, deşi sunt tratate ca noţiuni distincte nu se face

distincţie între imunităţi şi privilegii şi acestea nu sunt definite în mod separate. Nu există

nici criterii care să conducă la separarea lor.

Din practică, apare evident însă faptul că imunitatea de jurisdicţie, de exemplu, este altceva

decât un privilegiu oarecare.

Alegerea criteriilor pentru a diferenţia imunităţile de privilegii s-a făcut în funcţie de epoca

istorică şi de stadiul evoluţiei acestor instituţii, un rol impotant fiind atribuit temeiului pe care

acestea au fost acordate – temeiul legal sau ideea de curtoazie. În prezent însă, atât imunităţile

cât şi privilegiile au un caracter convenţional, după cum ambele apar ca o exceptare de la

aplicarea unor prevederi legale. Ceea ce le diferenţiază, în primul rând, este gradul sporit de

importanţă pe care imunităţile par să-l aibă pentru funcţionarea misiunii dipomatice,

implicaţiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activităţii diplomatice.

Page 33: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

În al doilea rând, poziţia imunităţilor şi privilegiilor faţă de ordinea juridică din statul

acreditar nu este identică, în veme ce imunităţile ţin de dreptul procesual – neexistând

posibilitatea de a sancţiona neobservarea unei norme de drept material, privilegiile ţin de

dreptul material. În cazul privilegiilor, nu există o obligaţie pentru agentul diplomatic într-un

domeniu în care pentru orice altcineva există o asemenea obligaţie.

Diferenţele dintre imunităţi şi privilegii sunt mai degrabă de natură teoretică, pentru că în

realitate ele reprezintă un ansamblu de condiţii favorabile, necesare pentru desfăşurarea

activităţii diplomatice şi consulare.

III. Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice.

a) Imunităţile de jurisdicţie şi de executare:

-imunitatea de jurisdicţie, penală, civilă şi administrativă, înseamnă că misiunile

diplomatice şi agenţii diplomatici sunt scutiţi de aplicarea legilor penale, civile şi

administrative care este prevăzută de dreptul intern al statului în care îşi desfăşoară activitatea.

-imunitatea de executare a sentinţelor prevede faptul că, în cazul în care se ajunge ca

împotriva unei misiuni diplomatice sau a unui agent diplomatic să se obţină o hotărâre penală,

civilă sau administrativă, imunitatea de jurisdicţie nu permite ca această decizie să fie pusă în

aplicare faţă de agenţii diplomatici sau faţă de misiunile diplomatice.

b) Inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor misiunilor diplomatice şi agenţilor

diplomatici:

-inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor misiunilor diplomatice;

-inviolabilitatea agenţilor diplomatici.

c) Libertăţile agentului diplomatic şi ale misiunii diplomatice:

-libertatea de mişcare care înseamnă că misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici au

dreptul să circule liber în interiorul ţării de reşedinţă;

-libertatea de comunicare înseamnă că misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici pot

comunica liber cu autorităţile care i-au acreditat.

d) Scutirea de taxe, asistenţă socială, anumite impozite şi taxe, inclusiv a taxelor

vamale.

e) Dreptul misiunilor diplomatice şi a agenţilor lor de a folosi însemnele naţionale care

identifică statul care i-a trimis.

IV. Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Există mai multe teorii privind fundamentarea sau justificarea imunităţilor şi privilegiilor de

care se bucură un agent diplomatic. Această fundamentare teoretică a variat de la o epocă la

alta. Teoria extrateritorialităţii ambasadorului, aceea a caracterului său reprezentativ, aceea a

interesului funcţiunii, precum şi cea a ―convenţiei tacite‖ între guvernul acreditant şi cel

Page 34: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

acreditar au fost invocate, când separat, când împreună, pentru justificarea imunităţii de

jurisicţie1.

a) Teoria extrateritorialităţii.

Prima şi cea mai veche pare să fie doctrina ―extrateritorialităţii‖. În sensul originar şi cel mai

cuprinzător, extrateritorialitatea – expresia provine de la Hugo Grotius care spunea despre

agentul diplomatic; fingitur extra territorium – constituia ficţiunea juridică în virtutea căreia

persoanele, locuinţa şi bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca

existând, nu pe teritoriul statului în care materialmente se aflau, ci pe teritoriul statului căruia

îi aparţinea agentul diplomatic. Ele s-ar fi aflat în afara teritoriului statului acreditar, iar

clădirile ocupate de misiune erau considerate ca fiind o porţiune din teritoriul străin în

teritoriul statului de reşedinţă2.

Teoria extrateritorialităţii reprezintă teoria cea mai importantă din istoria doctrinelor, care a

fundamentat imunităţile şi privilegiile diplomatice. Timp de aproape trei secole – secolul

XVII – începutul secolului XX – această teorie a inspirat practica statelor dar şi marea

majoritate a proiectelor de codificare.

Teoria aparţine lui Hugo Grotius1 şi se bazează pe observaţia că ambasadorul nu este ţinut să

respecte legea ţării unde el îndeplineşte o misiune, întrucât, susţine el, acesta este considerat

că n-a părăsit niciodată ţara sa, întrucât funcţiile pe care le exercită în statul acreditar pot fi

considerate ca şi cum le-ar îndeplini în propria sa ţară. Ambasada este considerată ca o parte

din teritoriul naţional şi, ca atare, ambasadorul nu face decât să respecte legea ţării pe

teritoriul căreia se află, care este cea a statului său2.

Aplicarea acestei ficţiuni a dat însă naştere şi la abuzuri din parte reprezentanţilor

diplomatici3. Ea reprezintă aşadar o ficţiune care ar putea justifica arbitrariul, întrucât o

misiune diplomatică ar putea îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său – cum ar fi

spionajul – fără a încălca legea statului acreditar. Doctrina fost serios criticată, fiind ulterior

abandonată.

b).Caracterul reprezentativ (teoria reprezentării)

O altă teorie care a fost pusă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este aceea a

―caracterului reprezentativ‖ al trimisului diplomatic sau aceea a substituirii de suveranitate –

trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului. Conform acestei teorii, agentul

diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran, se substituie statului trimiţător şi deci,

imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată4.

Diplomatul îl reprezintă pe suveran, este agentul acestuia, iar statul primitor este obligat să

trateze trimisul într-un mod corespunzător cu caracterul lui reprezentativ5.

―Teroria reprezentării‖, considerată de unii autori prima concepţie cu privire la fundamentul

imunităţilor6 a fost susţinută de Montesquieu, care afirma că ―ambasadorii sunt cuvântul

prinţului care îi trimite şi acest cuvânt trebuie să fie liber‖, şi Burlamaqui, fiind fundamentată

Page 35: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

prin formula ―par in parem non habet jurisdictionem‖. Pe baza acestei teorii, se considera că

orice ofensă dusă diplomatului era o ofensă adusă suveranului, şi pentru că un stat nu poate fi

supus legilor altuia, se ajungea la concluzia că nici diplomatul nu poate fi supus legislaţiei

statului de reşedinţă.

Părerea nu mai poate fi susţinută în timpurile moderne, întrucât diplomaţii nu mai reprezintă

pe şeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiţi de acesta – ci statul, a cărui politică sunt

obligaţi să o urmeze.

Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi statul pe care îl reprezintă

nu este de subrogare, cum în mod implicit o presupune teoria reprezentării. Diplomatul are,

într-adevăr dreptul de reprezentare generală a statului, în numele căruia acţionează, dar el

îndeplineşte sarcini concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor reguli care sunt de

drept administrativ, nefiind vorba deci de o substituire.

Paul Fauchille dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, din

care deduce nevoia de asigurare a independenţei sale faţă de statul acrediatar, ca premisă

necesară exercitării funcţiei sale.

Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu respinge complet aceată

teorie, astfel că în textul final este luată în considerare şi teoria caracterului reprezentativ -

recunoscând că misiunea diplomatică ―reprezintă statele‖-

Dar, aşa cum am mai spus, nici teoria caracterului reprezentativ – în formularea actuală – nu

asigură o explicaţie corespunzătoare, fiind uneori ilogică sau inaplicabilă (potrivit acestei teze,

s-ar ajunge, să se acorde un statut mai larg decât este necesar) şi dacă în mod logic uneori,

aceasta s-ar putea justifica, în schimb în alte cazuri, s-ar nega minimum de tratament care s-ar

cuveni acordat, pe motiv că persoana respectivă nu are caracter reprezentativ. Potrivit acestei

teorii, ar trebui să existe un statut special pentru şeful de misiune în raport cu ceilalţi agenţi

diplomatici – ceea ce nu se întâmplă în realitate.

c) Necesitatea funcţională (teoria funcţiei)

Vattel a elaborat o teorie denumită funcţională1 care se bazează pe ideea că un reprezentant

diplomatic nu va putea exercita funcţiile sale dacă nu este independent faţă de statul de

reşedinţă.

Tendinţa modernă este să se acorde imunităţi şi privilegii unui trimis pe baza ―necesităţii

funcţionale‖ (functional necessity), respective, imunităţile sunt acordate diplomaţilor pentru

că aceştia nu ar putea să-şi exercite funcţiile lor în mod deplin decât dacă se bucură de

asemenea imunităţi. Această teorie a fost denumită şi teoria serviciului public (fundamentul

privilegiilor şi imunităţilor constând în scopul urmărit de misiune).

Apare evident că, dacă agenţii diplomatici ar fi supuşi în mod obişnuit intervenţiei legale şi

politice din partea statului sau a indivizilor şi astfel, ar deveni mai mult sau mai puţin

dependenţi de bunăvoinţa guvernului statului în care sunt acreditaţi, ei ar fi influenţaţi de

Page 36: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

considerente de securitate şi confort într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-şi

exercite funcţiile.

Această teorie a necesităţii funcţionale este astăzi larg admisă în doctrină şi în lucrările

Institului de drept internaţional şi ale lui Harvard Law School. Ea este acceptată de

jurisprudenţă şi practică şi consacrată în preambulul Convenţiei de la Viena.

Acest element din preambulul Convenţiei de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic

poate fi regăsit, de altfel în Modus Vivendi al Societăţii Naţiunilor, iar prevederi similare au

apărut, în mod frecvent, în cele mai moderne acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale,

precum şi în alte protocoale şi convenţii încheiate în domeniul privilegiilor şi imunităţilor

încheiate înaintea Convenţiei de codificare de la Viena.

Pe această bază, a fost elaborat şi proiectul Comisiei de drept internaţional a ONU care a

precedat conferinţa de codificare de la Viena, cu privire la dreptul diplomatic. Pe aceeaşi linie

s-a plasat şi Convenţia de la Viena din 1961 privitoare la relaţiile diplomatice atunci când, în

Preambul, se stipulează că ―Statele Părţii la prezenta Convenţie, convinse că scopul acestor

privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea

eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice…‖

Teoria necesităţii funcţionale, mai simplă şi mai raţională, corespunde mult mai bine stadiului

actual al relaţiilor internaţionale; legând acordarea privilegiilor şi imunităţilor de îndeplinirea

funcţiilor misiunilor diplomatice. Din punct de vedere practic, această reglementare, reluată în

doctrina şi practica internaţională are şi avantajul de a nu permite anumite abuzuri.

Teoria nu este insă pe deplin satisfăcătoare şi la adăpost de orice critică, pentru că dă naştere

la interpretări restrictive care pot fi dăunătoare relaţiilor internaţionale. Acest aspect se poate

exemplifica prin faptul că practica de a face diferenţieri între activităţile oficiale şi cele private

ale agenţilor diplomatic şi refuzul de a acorda imunităţile şi privilegiile pentru aceasta din

urmă, are la bază tocmai această teorie a necesităţii funcţionale.

Conceptul imunităţii funcţionale nu constituie o bază pe deplin satisfăcătoare şi pentru că

prilejuieşte diferenţe de vederi şi de atitudini cu privire la faptul de a şti care acte

jurisdicţionale din partea unui stat ar constitui o interferenţă cu funcţiile legitime ale unui

agent diplomatic.

Cu toate acestea, doctrina ―imunităţii funcţionle‖ pare să fie singura bază practicabilă pentru

imunităţile diplomaţilor în special, dacă avem în vedere practica modernă a statelor. În ciuda

lacunelor sale, teoria necesităţii funcţionale este considerată ca fiind cea mai convenabilă ca

bază a unei convenţii internaţionale multilaterale menite să consacre minimul de imunităţi şi

privilegii de care agentul diplomatic trebuie să beneficieze.

Se poate considera că teoria functională, completată cu cea a reprezentării explică în bună

măsură, dar nu în totalitate, ansamblul de imunităţi şi privilegii. Imunităţile şi privilegiile apar

ca o consecinţă necesară a dreptului fundamental la independenţă, la suveranitate şi respect

mutual al statelor. Pe aceste principii şi pentru aceste raţiuni, este necesar să se recunoască

Page 37: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

privilegiile şi imunitatea de la jurisdicţia penală şi civilă pentru agentul diplomatic în statul în

care el funcţionează2.

d) Principiul reciprocităţii în acordarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Este bine ştiut că relaţiile internaţionale au constituit un domeniu în care reciprocitatea a

jucat dintotdeauna un rol important. Se pune, aşadar, problema dacă imunităţile şi privilegiile

diplomatice nu au la bază unul din principiile cu aplicaţie fundamentală în relaţiile

internaţionale şi în dreptul internaţional, şi anume, principiul reciprocităţii sau, cel puţin, dacă

principiul reciprocităţii nu are vreun efect în această materie. S-a subliniat ideea că recursul la

reciprocitate intervine, de regulă, în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este

prevăzut pe alte temeiuri. Un asemenea avantaj nu se acordă însă sau nu se poate explica

acordarea sa decât în condiţii de reciprocitate. În lipsa obligaţiei, singurul temei care poate

explica acordarea tratamentului special îl constituie primirea la rândul său a unui tratament

echivalent – deci ideea de reciprocitate. Cu toate acestea, se considera că reciprocitatea nu ar

trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată faţă de organele

străine, pentru a răspunde la măsurile analoage edictate de statutul de apartenenţă al acelor

orgne ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea o finalitate pozitivă, generând sau extinzând un

tratament.

Unii autori au susţinut că, de vreme ce imunităţile şi privilegiile sunt oferite pornind de la

faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta într-un

sens defavorabil pe reprezentanţii proprii în străinătate1.

Convenţia de la Viena din 1961 permite o asemenea practică – atât în sens negativ, deci o

aplicare restrictivă, cât şi în sens pozitiv, deci o extindere a regimului de imunităţi şi

privilegii.

Potrivit articolului 47 din Convenţia de la Viena 1961 nu se consideră discriminare2: faptul că

statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile prevăzute în Convenţie pentru

motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant (punctul 2a) şi

posibilitatea să unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un

tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei convenţii.

Rezultă că imunităţile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului diplomatic, minimul

acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961, cele care depăşesc acest minimum

devin obligatorii pe baza de reciprocitate.

Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât cele cuprinse în

Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot însă hotărî restrângerea lor, numai daca nu este

asigurată reciprocitatea; aşa cum, statele în condiţii de reciprocitate, pot restrânge unele

imunităţi şi privilegii dacă o situatie de excepţie ar impune-o.

Page 38: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Trebuie să menţionăm însă că această aplicaţie care s-a dat principiului reciprocităţii conduce

la grave consecinţe; din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la

maximum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile

pe care le acordă diplomaţilor străini şi care sunt cele pe care le pot refuza. Concluzia este că

se poate ajunge la practici dicriminatorii supărătoare, diplomaţii dintr-o ţară bucurându-se de

privilegii diferenţiate.

Doctrina a criticat o asemenea soluţie, arătând că ―în contextul modern al societăţii

internaţionale, aplicarea principiului reciprocităţii în ceea ce priveşte drepturile minime ale

unui trimis nu pare să contribuie la menţinerea unor mai bune relaţii internaţionale‖. Dacă s-ar

adopta principiul reciprocităţii ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea

―variate seturi de reguli‖ care privesc imunităţile trimişilor acreditaţi de ele, or, aceasta ar

duce la confuzie şi incertitudine, atât pentru autorităţile administrative, cât şi pentru instanţele

judecătoreşti naţionale.

Trebuie spus ca , ideea de reciprocitate ar putea fi avută în vedere, dar numai ca unul dintre

elementele secundare, complementare, care stau la baza imunităţilor şi privilegiilor

diplomatice, deoarece rolul pe care acest concept l-a avut în trecut nu mai poate subzista

astăzi, când statutul diplomatic constituie o regulă generalmente recunoscută şi înscrisă în

Convenţia de codificare a dreptuli diplomatic – devenind o regulă convenţională recunoscută

şi practicată de toate statele. Ca urmare, principiului reciprocităţii nu i se poate contesta unu

anumit rol regulator;dar acesta nu trebuie admis a funcţiona într-un sens distructiv.

IV.Tipurile de imunităţi şi privilegii diplomatice recunoscute pe plan internaţional, din

punct de vedere juridic, rolul şi funcţiile lor.

a) Imunitatea de jurisdicţie.

Imunitatea de jurisdicţie a misiunilor diplomatice şi a agenţilor diplomatici face obiectul

prevederilor art. 31 şi articolelor următoare din Convenţia de la Viena. Această imunitate de

jurisdicţie are un caracter procedural, în sensul că nu aduce atingere responsabilităţii pe care o

au agenţii diplomatici şi misiunile diplomatice de a respecta regulile şi de a nu le încălca. Ea

se referă doar la faptul că agenţii diplomatici sunt exceptaţi de la aplicarea procedurală a

jurisdicţiei locale.

Articolul 31 al Convenţiei de la Viena prevede că agentul diplomatic beneficiază de imunitate

de jurisdicţie penală în statul acreditar. Acesta este cel mai important element pentru că

imunitatea de jurisdicţie penală, aşa cum este prevăzută de Convenţia de la Viena este

generală, nu conţine nici un fel de excepţii sau limitări. Privarea de libertate, arestarea,

condamnarea, executarea unor sentinţe privative de libertate, pentru un agent diplomatic, este

situaţia cea mai gravă în care s-ar putea afla şi care ar conduce la negarea funcţiei sale ca

Page 39: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

agent diplomatic, de aceea, în mod evident, imunitatea de jurisdicţie penală este cea mai

importantă imunitate de jurisdicţie pentru că este şi mijlocul cel mai direct de a face presiuni,

mai ales fizice, asupra unui agent diplomatic.

În continuare, Convenţia de la Viena se referă şi la imunitatea de jurisdicţie civilă şi

administrativă, situată însă pe un plan secundar faţă de cea penală, conţinând şi anumite

clauze care o completează. Articolul 31 menţionează faptul că agentul diplomatic beneficiază

de imunitate de jurisdicţie civilă şi administrativă, în afară de trei cazuri:

–în cazul în care este vorba de un imobil privat situat pe teritoriul statului acreditar, de

la imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă, fac excepţie situaţiile legate de

proprietatea imobiliară pe care o are. Dacă un agent diplomatic îşi cumpără proprietăţi într-un

alt stat, nu în interesul misiunii diplomatice ci al său personal, imunitatea de jurisdicţie civilă

nu i se aplică, el trebuie să se conformeze regulilor care guvernează proprietatea imobiliară în

statul respectiv şi de asemenea, dispoziţiilor administrative care se referă la obligaţiile sale în

calitate de proprietar.

–în cazul în care este vorba de o succesiune şi agentul diplomatic figurează ca

executor testamentar, ca administrator, ca moştenitor sau legatar, cu titlu privat şi nu în

calitatea sa de reprezentant al unui stat (dacă un agent diplomatic are o moştenire pe teritoriul

statului unde îşi desfăşoară activitatea, el nu se poate prevala de imunitatea de jurisdicţie

civilă şi administrativă, legile privind moştenirea i se vor aplica şi lui, în afară de cazul în care

un cetăţean român îşi lasă prin testament proprietatea lui statului român);

–a treia excepţie prevăzută în Convenţia de la Viena la imunitatea de jurisdicţie civilă

şi administrativă se referă la o acţiune legată de activitatea profesională sau comercială,

indiferent care ar fi aceasta şi care este exercitată de agentul diplomatic din statul acreditant în

afara funcţiilor sale oficiale (agentul diplomatic, în afara activităţii sale profesionale, poate

avea şi o activitate lucrativă cu caracter comercial).

Din cadrul unei ambasade, persoanele care beneficiază de imunitatea de jurisdicţie penală,

civilă şi administrativă sunt: şeful misiunii diplomatice; personalul diplomatic şi membrii

familiilor lor; personalul administrativ şi tehnic; angajaţii personali ai şefului misiunii

diplomatice. Această extindere a imunităţilor asupra personalului ambasadei se explică prin

faptul că nu numai trimisul diplomatic trebuie să fie protejat în acţiunile sale faţă de orice fel

de presiuni care se pot face direct asupra lui, dar, datorită faptului că aceste presiuni pot fi

exercitate şi asupra membrilor de familie sau asupra angajaţilor ambasadei, ei trebuie la

rândul lor să fie protejaţi.

Ca aplicabilitate, imunitatea de jurisdicţie este valabilă în toate tribunalele din ţara respectivă,

iar misiunile diplomatice beneficiază şi ele la rândul lor, de toate imunităţile de jurisdicţie,

penală, civilă şi administrativă, care sunt aplicabile.

Page 40: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

b) Imunitatea de execuţie se referă la faptul că agentul diplomatic nu poate fi obligat să

fie martor într-un proces. Chiar dacă este o acţiune în instanţă independentă de

persoana lui, el nu poate fi chemat în faţa justiţiei pentru a depune mărturie.

Chemat ca martor în justiţie (martor la o crimă sau la un accident de circulaţie), agentul

diplomatic nu poate fi obligat să depună mărturie. Numai în cazul în care el acceptă să renunţe

la imunitatea sa de execuţie poate să fie chemat în calitate de martor în instanţă sau, în cazul

în care imunitatea de jurisdicţie i-a fost ridicată de statul care l-a trimis (el nu este scutit de

responsabilitate dacă a săvârşit o faptă gravă).

Potrivit art. 32 din Convenţia de la Viena, statul acreditant poate renunţa la imunitatea de

jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a celorlalte persoane care beneficiază de imunitate (art.

37), numai că această renunţare trebuie să fie expresă, nu implicită, şi ea este comunicată

printr-o declaraţie oficială, în care statul trimiţător anunţă retragerea imunităţii de jurisdicţie a

persoanelor respective.

În situaţia în care un agent diplomatic deschide un proces civil sau administrativ, el nu se mai

poate prevala de imunitatea lui de jurisdicţie.

Atât în cazul în care agentul diplomatic renunţă la imunitate, cât şi în cazul în care el porneşte

un proces şi nu se mai poate prevala de imunitate, el rămâne totuşi cu imunitatea de execuţie,

astfel încât, chiar dacă în final tribunalul adoptă o decizie, el nu este obligat să execute decizia

respectivă.

Pe lângă faptul că agenţii diplomatici şi personalul diplomatic beneficiază de imunităţile de

jurisdicţie şi de execuţie, ei sunt scutiţi în statul în care îşi desfăşoară activitatea şi de

dispoziţiile ce privesc securitatea socială, de dispoziţiile legate de codul muncii. Această

imunitate de sarcini sociale (scutiri de la plata la asigurările sociale, fondul de pensii, şomaj,

sănătate) se aplică atât agenţilor diplomatici cât şi personalului ambasadei, care nu este însă

scutit de aceste obligaţii sociale în ţara de origine. În cazul în care se doreşte participarea la

regimul de securitate socială din ţara respectivă, Convenţia de la Viena nu interzice acest

lucru prin dispoziţiile sale.

Pe lângă dispoziţiile Convenţiei de la Viena şi aceste reguli generale, statele au posibilitatea

să încheie acorduri bilaterale în care să decidă asupra unor reglementări diferite de cele

prevăzute în Convenţie (România a încheiat asemenea acorduri cu Marea Britanie, unde

personalul diplomatic, membrii familiei, pot exercita diverse funcţiuni, fiind bineînţeles

supuşi legilor din statul respectiv).

Potrivit Convenţiei de la Viena există obligaţia de principiu generală, care cere agenţilor

diplomatici să respecte legile şi reglementările din statul în care îşi desfăşoară activitatea.

c) Cazuri în care imunitatea poate fi ridicată:

-În cazul în care se constată încălcarea grava a legislaţiei, există posibilitatea ridicării

imunităţii agenţilor diplomatici de către statul acreditant, urmând ca ei să fie judecaţi şi

Page 41: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

condamnaţi pentru infracţiunile comise, conform legilor în vigoare din ţara respectivă deşi, în

principiu, ei beneficiază de imunitate.

-Imunităţile de care beneficiază agenţii diplomatici încetează în momentul în care ei îşi

încheie misiunea şi îşi pierd calitatea de diplomaţi.

–Există şi situaţii în care agentul diplomatic renunţă la imunitatea de care beneficiază în

calitatea sa de trimis diplomatic, moment în care el poate fi acţionat în justiţie.

–Potrivit articolului 9, paragraful 1, din Convenţia de la Viena, statul acreditar poate în orice

moment şi fără să fie obligat să motiveze în vreun fel hotărârea sa să informeze statul

acreditant că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este „persona

non grata‖. Statul acreditant va chema în această situaţie persoana în cauză sau va decide

încetarea funcţiunilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată „non

grata‖ (neacceptată), chiar înainte de a sosi pe teritoriul statului acreditar.

În esenţă, instituţia „persona non grata‖ este unul dintre mijloacele prin care se previne o

folosire abuzivă a instituţiei privilegiilor şi imunităţilor diplomatice. Acest lucru se poate

întâmpla în trei cazuri:

–se numeşte persoana respectivă dar ea nu a ajuns să-şi preia postul; chiar dacă este încă pe

teritoriul ţării ei, ea poate fi declarată „persona non grata‖ şi, în consecinţă, i se poate refuza

viza (dacă există sistem de vize) şi astfel, respectiva persoană nu mai poate să vină să-şi ia în

primire postul;

–dacă un diplomat din cadrul unei misiuni este declarat „persona non grata‖ în timp ce nu se

află la post din diferite motive (concediu, vizite, etc.), el nu se mai poate întoarce la misiunea

diplomatică respectivă;

–dacă un agent diplomatic care este prezent în cadrul misiunii este declarat „persona non

grata‖, el trebuie să părăsească teritoriul ţării în care îşi desfăşoară activitatea, împreună cu

familia, în termen de maxim 48 de ore.

d) Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice, a persoanei agentului diplomatic, a

mijloacelor de transport şi a corespondenţei.

Inviolabilitatea sediilor şi persoanei, reprezintă unul dintre privilegiile cele mai vechi care au

fost acceptate. Ea face obiectul art. 22 din Convenţia de la Viena în care se spune că

„localurile misiunii sunt inviolabile, nu este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în

afară de cazul în care au consimţământul şefului misiunii‖.

Statul acreditar, pe teritoriul căruia se află ambasada, are obligaţia specială de a adopta toate

măsurile corespunzătoare pentru a împiedica invadarea localurilor misiunii sau prejudicierea

acestora şi pentru a preveni orice acte care ar împiedica desfăşurarea activităţii în cadrul ei.

Localul misiunii, împreună cu toate dotările lui, precum şi mijloacele de transport ale

misiunii, nu pot face obiectul unor percheziţii, rechiziţii, exproprieri sau alte măsuri de

execuţie.

Page 42: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice cuprinde atât imobilele, cât şi mijloacele de

transport, documentele şi corespondenţa, arhivele şi apartamentele personale ale personalului

diplomatic. Există un principiu cutumiar legat de această inviolabilitate, care precizează faptul

că acestea nu pot fi folosite într-un mod incompatibil cu statutul diplomatic şi cu sarcinile

misiunii diplomatice.

Referitor la inviolabilitatea corespondenţei diplomatice, a documentelor şi a arhivei, art. 24

din Convenţia de la Viena, prevede că arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în

orice moment şi indiferent de locul în care s-ar afla, iar în art. 27, alin. 1 din Convenţie, se

prevede faptul că statul acreditar trebuie să permită şi să protejeze libera comunicaţie a

misiunii diplomatice în toate scopurile oficiale, pentru aceasta misiunea putând folosi

mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate.

Securizarea corespondenţei diplomatice se asigură în general prin sistemul „valizelor

diplomatice‖, valize care conţin documente cu caracter confidenţial şi sunt transmise, fie prin

intermediul curierilor diplomatici, fie, mai frecvent, utilizând sistemul de transmitere

neînsoţită, cu aeronave, prin liniile aeriene obişnuite.

Convenţia de la Viena prevede posibilitatea ca dreptul de comunicare şi inviolabilitatea

comunicărilor, să fie protejat inclusiv prin folosirea unor sisteme de criptare a convorbirilor

sau a corespondenţei, care, în principiu asigură securitatea comunicărilor. În ceea ce priveşte

însă modalităţile de comunicare, în Convenţia de la Viena există o limită, în sensul că

mijloacele radio de comunicare nu sunt permise decât cu acordul statului respectiv.

e) Inviolabilitatea personală a agenţilor diplomatici este prevăzută în art. 29 al

Convenţiei de la Viena, care precizează faptul că persoana agentului diplomatic este

inviolabilă, el nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detenţie, fiind tratat de către

statul acreditar cu respectul care i se cuvine, stat care adoptă toate măsurile necesare pentru a

împiedica orice atingere adusă persoanei sale, libertăţii sau demnităţii sale. Inviolabilitatea

personală a agentului diplomatic este completată cu inviolabilitatea reşedinţei sale, potrivit

dispoziţiilor Convenţiei de la Viena, apartamentul privat al agentului diplomatic beneficiază

de aceeaşi inviolabilitate şi protecţie ca şi localurile misiunii, de asemenea, documentele şi

corespondenţa sa, sunt inviolabile.

Instituţia „azilului diplomatic‖ este legată de principiile de inviolabilitate, de principiul

imunităţii de jurisdicţie şi care decurge de fapt din teoria extrateritorialităţii emisă de Hugo

Grozius. În Europa, practic, această instituţie a dispărut începând cu secolul XIX, cazurile de

exercitare a dreptului la azil diplomatic fiind izolate şi nesemnificative. Există însă dispoziţii

convenţionale care reglementează azilul diplomatic, o Convenţie de la Havana din 1928,

modificată la Caracas în 1954 şi o Convenţie de la Montevideo din 1933, care consacră

dreptul la azil diplomatic, care este aplicată şi recunoscută mai ales în zona Americii Latine.

În plus, tema protecţiei diplomatice şi a azilul diplomatic, se află şi în atenţia Comisiei de

drept internaţional a ONU, care urmează să codifice reguli referitoare la azilul diplomatic.

Page 43: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

f) Condiţiile în care se exercită azilul diplomatic sunt:

-să fie acceptat; zona în care este cel mai larg acceptată această

instituţie este America Latină, în Europa practic nu mai este folosită;

-să fie cazuri legate de probleme politice; azilul diplomatic nu poate fi acordat

infractorilor, celor care au comis acte penale;

-să se supună anumitor reguli; interdicţia statului de a viola ambasada pentru a urmări o

persoană şi obligaţia de principiu, ca pe baza unor negocieri, să permită celui care a beneficiat

de azil diplomatic să părăsească teritoriul ţării cu toate garanţiile de securitate din partea

autorităţilor.

În cazul unor mişcări revoluţionare, sociale, de mare anvergură, dacă din motive politice, o

persoană îşi vede pusă în primejdie viaţa, demnitatea, el se poate refugia într-o ambasadă,

după care, ambasada negociază cu guvernul statului condiţiile în care el poate părăsi teritoriul

respectiv.

DREPTUL CONSULAR

1.PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE DREPTULUI CONSULAR

a) Definiţia dreptului consular este acea parte a dreptului internaţional public

care reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare

dintre state, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, precum şi cele care se referă

la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului acestora.

Această definiţie descriptivă cuprinde, de fapt, trei mari caracteristici :

- normele generale care guvernează relaţiile consulare în general;

- regulile şi normele care privesc organizarea şi funcţionarea oficiilor

consulare;

Page 44: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

- normele referitoare la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului

lor, respectiv, imunităţile şi privilegiile consulare.

Din punct de vedere istoric, relaţiile şi activitatea consulară au apărut înainte de

activitatea diplomatică, pentru că, din momentul în care au început să se dezvolte

relaţiile comerciale şi oamenii au început să călătorească în alte ţări, unii dintre ei

stabilindu-şi chiar reşedinţe într-o altă ţară, au apărut probleme legate de statutul lor,

de protecţia lor şi de promovarea intereselor lor în ţările în care trăiau.

Caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabileşte mecanismele

care funcţionează pentru a realiza un obiectiv foarte precis, acela de protejare a cetăţenilor şi a

intereselor lor, precum şi a intereselor statului trimiţător.

b) Deosebirile dintre activitatea oficiilor diplomatice şi cele consulare

Deosebirea fundamentală care există între activitatea oficiilor diplomatice şi a

celor consulare este aceea că, în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune principală,

promovarea intereselor statului acreditant şi a instituţiilor sale în ţările în care sunt acreditate,

oficiile consulare reprezintă acea parte a serviciului exterior al unei ţări care se ocupă, pe

lângă aceste aspecte, şi de protejarea şi reprezentarea intereselor cetăţenilor din ţara respectivă

în străinătate.

A doua deosebire importantă între dreptul consular şi cel diplomatic este aceea că,

în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care reglementează activitatea

oficiilor diplomatice sunt reguli de drept internaţional , în timp ce în cazul dreptului

consular, o parte importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură internă ale

statelor care sunt implicate în deschiderea oficiilor consulare, atât statul trimiţător cât şi

statul primitor.

2. IZVOARELE DREPTULUI CONSULAR

Ca în toate domeniile de reglementare a dreptului internaţional public, unul din

izvoarele principale ale dreptului consular îl reprezintă cutuma internaţională, care s-a

creat de fapt, chiar înainte de apariţia unor cutume referitoare la activitatea oficiilor

diplomatice.

Cutuma internaţională are un rol important, mai ales din momentul în care a început

să fie codificată, luând forma unor convenţii internaţionale scrise, tratate bilaterale sau

multilaterale, care constituie al doilea izvor important al dreptului consular. Cea mai

însemnată convenţie de codificare a dreptului consular este Convenţia de la Viena, cu

privire la relaţiile consulare, semnată la 24 aprilie 1963, cu ocazia Conferinţei Naţiunilor

Unite asupra relaţiilor consulare, care s-a reunit la Viena în perioada 4 martie-22 aprilie

1963. În conformitate cu art. 77, Convenţia de la Viena a intrat în vigoare la 19 martie 1967,

cea de-a treizecia zi potrivit regulilor, după data depunerii la Secretariatul General al ONU al

Page 45: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

celui de-al 22-lea instrument de ratificare. Este o convenţie internaţională fundamentală

pentru că ea codifică toate regulile în materie consulară şi, este de asemenea importantă

pentru faptul că România a ratificat această convenţie prin Decretul 481 din data de 20

decembrie 1971.

În cea de-a doua categorie de izvoare ale dreptului consular, pe lângă tratatul

multilateral (Convenţia de la Viena care a codificat regulile cutumiare), există şi un număr

însemnat de acorduri bilaterale încheiate de ţările care doresc să-şi deschidă oficii consulare.

Deschiderea de oficii consulare se face pe baza unor acorduri care se încheie între statul

acreditant şi statul acreditar, acorduri care conţin reguli şi norme referitoare la

organizarea, funcţionarea, imunităţile şi privilegiile oficiilor consulare. Această a doua

categorie de izvoare, cele care se referă la tratatele internaţionale, sunt compuse din convenţii

multilaterale (Convenţia de la Viena) şi din convenţii bilaterale, pe care statele (inclusiv

România) le încheie pentru a-şi deschide oficiile lor consulare.

Pe lângă Convenţia de la Viena, convenţie fundamentală, care cuprinde reglementările

de bază în materie consulară, există şi o convenţie europeană cu privire la funcţiile consulare,

încheiată în 1967, şi care a urmărit să adapteze prevederile generale ale Convenţiei de la

Viena la cutuma, la practica europeană. Convenţia europeană asupra funcţiilor consulare

din 1967, spre deosebire de Convenţia de la Viena este mai limitată, în primul rând

pentru faptul că părţi la această convenţie sunt numai statele europene, şi în al doilea

rând pentru faptul că obiectul său de reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă

doar la funcţiile consulare şi nu tratează problemele generale, în ansamblul lor, ale activităţii

consulare.

3. ISTORIA RELATIILOR CONSULARE ROMANESTI

Relaţiile consulare au apărut ca urmare a dezvoltării unor relaţii economice

active cu caracter internaţional, a dezvoltării comerţului, în primul rând, a circulaţiei de

persoane. România a fost una dintre ţările care au intrat imediat în acest sistem internaţional,

datorită şi faptului că era cea mai importantă ţară riverană la Dunăre. Până la apariţia căilor

ferate, schimburile economice şi circulaţia de persoane, se realizau în mare parte pe Dunăre.

După dezvoltarea sistemului de căi ferate, a şoselelor şi autostrăzilor, rolul transportului

fluvial s-a redus, însă, la începutul secolului al XIX-lea, Dunărea era una dintre cele mai

importante artere de circulaţie, atât pentru transportul de mărfuri, cât şi pentru cel de

persoane.

Un alt argument care a făcut ca România să se implice foarte rapid în aceste

schimburi internaţionale a fost şi faptul că în acea perioadă ea reprezenta o ţară

exportatoare de materii prime (grâu, cherestea, minereu, animale, etc.), interesul faţă de ea

fiind însemnat. În acelaşi timp, pentru un număr semnificativ de ţări, mai ales din Europa

Page 46: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Centrală, Dunărea reprezenta şi ieşirea la Marea Neagră şi din acest punct de vedere interesul

pentru circulaţia pe fluviu era foarte mare.

Relaţiile consulare încep practic să aibă un regim juridic în România odată cu

semnarea regimului de capitulaţie între ţările occidentale şi Imperiul Otoman, care au fost

primele acorduri conţinând dispoziţii concrete în materie consulară referitoare la tratamentul

şi regimul străinilor. Regimul capitulaţiilor avea ca obiectiv crearea unui regim mai favorabil

pentru străini decât regimul naţionalilor din Imperiul Otoman. Practica cea mai democratică

în relaţiile cu străinii vine din partea ţărilor care acceptă să ofere străinilor un regim

identic cu regimul naţionalilor, ei putând astfel să se bucure de aceleaşi drepturi şi

obligaţii. În general, în orice lege privind regimul străinilor, inclusiv în legile româneşti,

există anumite clauze care restrâng drepturile străinilor faţă de cetăţenii naţionali. Regimul

capitulaţiilor din Imperiul Otoman stabilea pentru străini drepturi mai mari decât erau cele de

care beneficiau naţionalii turci, de fapt îi scotea pe străini din jurisdicţia imperiului, consulii

care erau numiţi în Imperiul Otoman aveau drept de jurisdicţie asupra cetăţenilor lor, şi în

consecinţă, regimul stabilit pentru cetăţenii străini din acest imperiu, era unul foarte favorabil

pentru ei. O situaţie asemănătoare a existat şi în China, unde puterile occidentale au încheiat

acorduri asemănătoare, pe anumite zone, cu guvernul chinez şi care au pornit de la aceeaşi

abordare, urmărind crearea unui statut privilegiat pentru străini, faţă de cetăţenii naţionali.

Istoria relaţiilor consulare ale României este strâns legată de istoria luptei pentru

independenţă a statelor româneşti şi ea urmează într-un fel, eforturile care s-au făcut pentru

câştigarea independenţei de stat a României.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, după Tratatul de la Adrianopol din

1829, încep să apară şi în România consulatele străine, pe baza prevederilor acestui tratat,

care încep să deschidă Imperiul Otoman în faţa expansiunii economice a ţărilor occidentale

într-un proces înglobat, în care intră şi România.

Primele două consulate din România au fost deschise de Rusia în anul 1781 în

capitalele celor două ţări româneşti, la Bucureşti şi la Iaşi, după care au fost deschise

consulate la Galaţi şi Brăila. La momentul respectiv, Rusia a avut un rol însemnat în apărarea

credinţei ortodoxe în provinciile care făceau parte din Imperiul Otoman. Peste numai doi ani,

respectiv în 1783, în România s-a deschis consulatul austriac, urmat de o serie de consulate

deschise de Prusia în 1785, Franţa în 1798, Anglia în 1803, Belgia şi Olanda în 1838 şi

respectiv în 1841, ultimele două ţări deschizându-şi consulatele la Galaţi. Acestea erau de fapt

ţările care s-au implicat în perioada respectivă în reglementarea raporturilor cu provinciile

creştine din Imperiul Otoman.

România a avut o relaţie specială în materie consulară cu Grecia care şi-a deschis

primul consulat în anul 1835 la Iaşi, după care au urmat consulatele deschise la Galaţi,

Focşani, Bârlad, Brăila, Ploieşti Craiova şi Giurgiu. Grecia a fost una dintre ţările cele mai

active în relaţiile cu România în acea perioadă, consulatele ei erau deschise pe baza unor

Page 47: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

interese economice concrete, dar, pornind şi de la existenţa diasporei greceşti în diferite

zone ale României. În anul 1859, SUA îşi deschide consulate la Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi

Brăila.

Începuturile activităţilor consulare în România dovedesc interesul mare care a existat

pentru ţara noastră, interesul economic în primul rând, dar şi interesul politic al acestor ţări

de a-şi proteja şi de a promova interesele cetăţenilor străini în România.

România şi-a început activitatea de deschidere de consulate în exterior după

realizarea Unirii şi înainte de Războiul de Independenţă, primele consulate le-a deschis

în anul 1880 la Patras şi Corfu în Grecia de Nord. După primul război mondial

România şi-a deschis consulate la New-York, Chicago şi Washington, unde funcţionează

şi astăzi. Alte consulate au mai fost deschise de ţara noastră în anul 1905 la Cairo, în

1919 la Alexandria şi Port-Said (Egipt). Toate aceste consulate reprezintă de fapt oficii

consulare speciale separate deschise de România; în toate aceste ţări şi în multe altele, existau

ambasade, oficii diplomatice, care potrivit prevederilor dreptului diplomatic au posibilitatea să

îndeplinească şi activităţi cu caracter consular.

4. REGLEMENTAREA ACTIVITATII CONSULARE ROMANESTI IN

STRAINATATE.

Una dintre primele măsuri care au fost adoptate după Unirea Principatelor, a

fost şi promulgarea de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unui Decret pentru

reorganizarea Ministerului Afacerilor Externe, decret adoptat la data de 27 iulie 1862 şi

al cărui obiectiv principal a fost crearea unei instituţii unice din cele două ministere de

externe existente în Moldova şi în Ţara Românească după Unirea din anul 1859.

Acest decret era compus din trei părţi, una dintre ele fiind dedicată

problemelor consulare, ceea ce dovedeşte importanţa pe care guvernul român de atunci o

acorda activităţii consulare. El este urmat la scurt timp de adoptarea unui ansamblu de legi

organice referitoare la organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, în anul

1873, care conţin dispoziţii speciale referitoare la activitatea consulară, aceste legi fiind

urmate de adoptarea primului Regulament consular al României, în anul 1880.

Cel de-al doilea regulament consular adoptat în 1937 a avut un conţinut relativ

mai complet, cuprinzând 176 de articole care acopereau atât probleme cu caracter

general, care se refereau la activitatea consulară, cât şi dispoziţii în legătură cu funcţiile

consulare şi activitatea oficiilor şi a agenţilor consulari.

România a folosit intens activitatea consulară pentru promovarea intereselor

cetăţenilor ei, a societăţilor şi a firmelor româneşti şi de asemenea, în ţara noastră exista o

reţea importantă de oficii consulare din partea altor state, inclusiv numeroase consulate

Page 48: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

onorifice, consulate care nu sunt conduse de diplomaţi de carieră sau de funcţionari, ci de

cetăţeni care trăiesc pe teritoriul ţării respective şi care acceptă să reprezinte benevol

interesele unei categorii de cetăţeni.

După al doilea război mondial, în România a avut loc o scădere a activităţii

consulare, generată de concepţia că oficiile diplomatice şi consulare sunt structuri care

permit desfăşurarea unor activităţi contrare intereselor statului şi alimentată de prezenţa

numeroasă a ruşilor care au avut întotdeauna rezerve faţă de străini. Măsurile restrictive

adoptate de guvernul românesc de atunci au dus practic la lichidarea majorităţii consulatelor

care îşi desfăşurau activitatea pe teritoriul românesc şi la desfiinţarea consulatelor onorifice

care nu au mai fost acceptate în România după cel de-al doilea război mondial şi care au

reintrat în practica consulară a ţării noastre abia după decembrie 1989. Cu excepţia

consulatului Rusiei şi cel al Turciei de la Constanţa, toate consulatele au fost închise.

Începând cu anul 1989, activitatea consulară a fost reluată, astăzi existând

disponibilitate totală pentru orice ţară care doreşte să-şi deschidă consulate în România,

din cele mai recente făcând parte consulatele Spaniei şi Germaniei de la Constanţa.

Există de asemenea, un număr important de consulate româneşti în străinătate.

Localizarea acestor consulate urmăreşte ca amplasarea lor, să fie în zone în care cetăţenii

români au interese economice deosebite (multe dintre ele sunt situate în zone portuare) sau, să

fie în zone unde există o populaţie etnic legată de ţara trimiţătoare, pentru a le facilita accesul

la serviciile consulare pe care le oferă aceste oficii.

Pentru reglementarea activităţii noastre consulare, autorităţile române au

încheiat o serie de convenţii bilaterale, în care se reglementează deschiderea de consulate,

organizarea şi funcţionarea lor, circumscripţiile pe care le au, atribuţiile, imunităţile şi

privilegiile funcţionarilor şi a diplomaţilor consulari.

Printre primele convenţii consulare pe care le-a încheiat România, au fost cele

semnate cu SUA şi Belgia în 1881, precedate de convenţii bilaterale încheiate cu Italia şi

Elveţia, la sfârşitul anului 1880.

După adoptarea Convenţiei de la Viena din 1963, care stabilea un cadru de

reglementare foarte precis, România a continuat să încheie convenţii consulare

bilaterale, astfel încât, astăzi există în jur de 30 de convenţii de acest tip.

5. MODUL DE STABILIRE SI FUNCTIONARE A RELATIILOR CONSULARE

Relaţiile consulare reprezintă un raport între state, dar un raport care se stabileşte în interesul

cetăţenilor acestor state şi a dezvoltării relaţiilor economice dintre ele, un raport care are

caracter convenţional, este bazat pe acordul statelor (al statului trimiţător şi al statului

Page 49: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

primitor) şi sunt caracterizate de principiile reciprocităţii, caracterului direct şi al celui

bilateral.

a - Stabilirea relaţiilor consulare.

Potrivit articolului 2 al Convenţiei de la Viena, stabilirea relaţiilor consulare

între state se face pe baza consimţământului mutual al acestora. Acordul se realizează pe

baza notificării de către un stat a interesului său de a deschide un oficiu consular în cealaltă

ţară, notificare acceptată de celălalt stat, constituind astfel împreună, acordul pentru stabilirea

de relaţii consulare între cele două ţări.

Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două ţări au decis să stabilească

relaţii diplomatice între ele, în afară de situaţia în care în înţelegerea respectivă se specifică

altfel, acordul lor reciproc pentru stabilirea de relaţii diplomatice implică şi consimţământul

acestora pentru relaţiile consulare şi nu este necesară încheierea unui acord special pentru

stabilirea de relaţii consulare.

b - Întreruperea sau încetarea relaţiilor diplomatice între două state nu atrage

după sine în mod obligatoriu şi ruperea relaţiilor consulare. În numeroase cazuri, chiar

dacă statele au decis să rupă relaţiile lor diplomatice, relaţiile consulare au continuat, pentru

că ele sunt relaţii între două state concepute să servească interesele cetăţenilor acestor ţări.

Relaţiile consulare pot ajunge să înceteze în momentul în care dispare unul dintre state sau în

cazul în care, pe baza aceluiaşi acord, statele hotărăsc să nu mai întreţină asemenea relaţii.

6. OFICIUL CONSULAR(CONSULATUL)

Oficiul consular este un organ autonom, care se creează pentru a permite

exercitarea funcţiilor consulare prevăzute în Convenţia de la Viena şi în acordurile

bilaterale încheiate de statele respective.

Fiecare oficiu consular are un sediu, o circumscripţie şi de asemenea, un anumit

rang, de precădere o clasă, care sunt fixate de către statul trimiţător şi supuse aprobării statului

de reşedinţă.

a - Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând, prezentarea unei

cereri în care se specifică oraşul în care se doreşte înfiinţarea lui, în al doilea rând, există

obligaţia de a propune o anumită zonă (circumscripţie) din teritoriul ţării care va fi arondată

la postul consular respectiv şi clasa consulatului, iar toate acestea împreună, trebuie să obţină

aprobarea statului de reşedinţă. Orice modificare ulterioară în legătură cu clasa oficiului

consular, cu locul său de reşedinţă şi cu circumscripţia în care îşi desfăşoară activitatea nu se

poate face decât cu consimţământul statului de reşedinţă, care este necesar şi în cazul în care

un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenţie consulară, într-o altă localitate

decât cea în care şi-a stabilit sediul.

Page 50: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcţii consulare, din acest punct de

vedere existând două mari categorii de oficii consulare, cele care funcţionează în cadrul

misiunilor diplomatice din capitalele ţărilor şi în cadrul cărora este desemnat un diplomat şi se

creează o structură care se ocupă de relaţii consulare şi a doua categorie, consulatele speciale,

care se înfiinţează în alte oraşe decât capitala, cu circumscripţii foarte bine stabilite şi

încadrate cu personal corespunzător.

b – Personalul oficiului cosular este compus din şeful consulatului, din

funcţionari consulari şi angajaţi, împreună cu personalul de serviciu. Acest personal al

oficiului consular este numit de către statul trimiţător care notifică statului de reşedinţă

numele şi prenumele, categoria şi clasa funcţionarilor consulari şi circumscripţia în care

urmează să funcţioneze.

Potrivit articolului 9 din Convenţia de la Viena, şefii posturilor consulare sunt

repartizaţi pe patru clase care cuprind: consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi

consulari. Şeful unui post consular ocupă o poziţie deosebită în cadrul oficiului consular,

indiferent de modul în care este el definit, de clasa pe care o are şi este numit de către statul

trimiţător, dar, pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea, are nevoie de acordul statului

primitor, pe teritoriul căruia urmează să funcţioneze. Modalităţile prin care sunt numiţi şefii

oficiilor consulare, sunt fixate prin legi şi regulamente care ţin atât de statul trimiţător,

cât şi de cele ale statului primitor. Şeful unui oficiu consular, în momentul în care este

numit, primeşte un document din partea celui care l-a numit sub forma unei scrisori sau

a unui act similar care atestă calitatea în care a fost trimis. Acest document este trimis pe

cale diplomatică sau pe orice altă cale corespunzătoare, guvernului din statul pe teritoriul

căruia şeful postului consular urmează să-şi exercite funcţiunile şi dacă statul de reşedinţă îl

acceptă, el poate să-şi ia în primire postul respectiv.

Exequatorul este o autorizaţie specială pe care statul de reşedinţă o acordă

şefului oficiului consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi exercita funcţiile

sale. Statul de reşedinţă care refuză să elibereze un exequator nu este obligat să comunice

statului trimiţător care sunt motivele refuzului său. Se consideră că exequatorul este un act

discreţionar pe care orice stat de reşedinţă are dreptul să-l adopte sau nu, şi care nu trebuie

motivat în nici un fel de către funcţionarii săi.

Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat, statul pe teritoriul

căruia îşi desfăşoară el activitatea are obligaţia să informeze imediat autorităţile

competente din circumscripţia sa consulară şi, de asemenea, potrivit prevederilor articolului

14 din Convenţia de la Viena, are obligaţia să adopte toate măsurile necesare pentru a-i

permite să-şi realizeze sarcinile şi obligaţiile care îi revin în această calitate.

Există şi posibilitatea exercitării temporare a funcţiei de şef de post consular, în condiţiile

în care şeful numit este împiedicat să-şi îndeplineasă funcţiunile sale, sau, în cazul în care

Page 51: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

postul său este vacant, se poate numi un „gerant‖ interimar care acţionează cu titlul

provizoriu de şef al postului consular respectiv.

Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat care

funcţionează în cadrul lui, se poate face prin retragere de către statul care l-a trimis, statul

respectiv având posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i încheie astfel misiunea. În foarte multe

servicii diplomatice există perioade fixe de timp în care un diplomat lucrează în serviciul

diplomatic exterior sau în cadrul unui oficiu consular, de 4-5 ani. O altă posibilitate de

încetare a activităţii este aceea de a fi declarat „persona non grata‖ şi toate celelalte situaţii

prin care activitatea poate înceta (cazuri de îmbolnăviri, decese, etc.).

7. FUNCTIILE OFICIILOR CONSULARE

Funcţiile consulare reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor consulare şi ale

personalului acestora. Din punct de vedere al conţinutului acestor funcţii, ele pot fi împărţite

în două categorii:

–funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului consular respectiv;

–funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul căruia

îşi desfăşoară activitatea.

Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare este negociat şi inclus în

convenţiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte importantă

a acestor convenţii consulare se concentrează tocmai pe funcţiile asupra cărora cele

două state îşi dau acordul să fie îndeplinite de către oficiile consulare.

a) Clasificarea funcţiilor consulare.

După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează, funcţiile consulare

pot fi:

– funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile diplomatice;

- funcţii economice importante: promovarea schimburilor economice dintre statul

trimiţător şi statul primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul activitatea;

– funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează minicentre

culturale, având o activitate culturală intensă (Consulatele de la Veneţia, Canal Grande,

etc.) şi unde funcţia consulară de promovare a culturii este de fapt una dintre cele mai

importante;

- funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre deosebire de ambasade, care se

concentrează în principal pe promovarea intereselor statelor, a autorităţilor de stat,

consulatele se preocupă de problemele cetăţenilor. Ele includ de asemenea, funcţii

administrative, funcţii de stare civilă, notariale, jurisdicţionale şi funcţii care se referă la

marina comercială, nave şi aeronave şi la obligaţii militare.

Page 52: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

Funcţiile consulare sunt prevăzute în Convenţia de la Viena, de asemenea, convenţiile

bilaterale încheiate de state au capitole importante care se referă la funcţiuni şi totodată, există

o practică internaţională a statelor care stabileşte funcţiile unui oficiu consular.

Articolul 5 din Convenţia de la Viena, care prezintă funcţiile consulare, începe cu cea

mai importantă funcţie în viziunea consulatului, aceea de a proteja în statul de reşedinţă,

interesele statului trimiţător şi a cetăţenilor săi, persoane fizice şi juridice, în limitele admise

de dreptul internaţional. La paragraful 2, acest articol prezintă cea de-a doua funcţie

consulară, favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale, economice, culturale şi

ştiinţifice, în general, promovarea de relaţii prieteneşti între statul trimiţător şi statul

primitor. A treia funcţie consulară prevăzută în Convenţia de la Viena la articolul 5,

paragraful c, similară cu funcţiile pe care le au şi ambasadele, se referă la informarea

prin mijloace licite asupra situaţiei din circumscripţia consulară respectivă. Sunt

prevăzute în continuare la acest articol şi alte funcţii care se referă la practica generală

care există în materie.

b) Funcţiile specifice ale oficiilor consulare româneşti în străinătate.

- Prima funcţie pe care o au toate consulatele româneşti este şi aceea de a îndeplini

acte diplomatice, cu excepţia cazului în care există rezerve. Articolul 17 al Convenţiei de

la Viena, pornind de la practica existentă în materie, are următoarea formulare: „Într-

un stat, unde statul trimiţător nu are misiune diplomatică şi nu este reprezentat de către

o misiune diplomatică a unui stat terţ, un funcţionar consular poate, cu consimţământul

statului de reşedinţă şi fără ca statutul său consular să fie afectat, să fie însărcinat să

îndeplinească acte diplomatice”. Se precizează imediat în paragraful 1 al acestui articol

faptul că, îndeplinirea acestor acte de către un funcţionar consular, nu-i conferă acestuia

dreptul de a beneficia de imunităţile şi privilegiile diplomatice.

Exercitarea de funcţii diplomatice de către oficiile consulare are un caracter

excepţional şi derogatoriu. Ea priveşte numai cazul în care un stat nu dispune de misiune

diplomatică în ţara respectivă sau, dintr-un motiv sau altul, misiunea diplomatică nu

funcţionează.

Convenţia de la Viena are o referire la aceste situaţii introducând ideea „poate,

cu consimţământul statului primitor”, fiind vorba deci de o posibilitate care are nevoie

să fie acceptată de către statul care primeşte agentul consular şi mai ales, acest caz nu

transformă agentul consular într-o persoană care dispune de imunităţile şi privilegiile

diplomatice.

- A doua categorie de activităţi le cuprinde pe cele cu caracter politic, altele decât cele

diplomatice. Oficiile consulare au ca obiectiv dezvoltarea relaţiilor prieteneşti, promovarea

cooperării în diverse domenii, apărarea intereselor statului trimiţător şi activitatea de

informare asupra situaţiei economice, politice şi sociale din ţara în care funcţionează

Page 53: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

consulatul respectiv. În toată practica românească, care de fapt urmează practica

internaţională în materie, sarcina promovării relaţiilor pe diverse planuri dintre

România şi ţara respectivă este una dintre sarcinile pe care le au consulatele. De

asemenea, apărarea intereselor statului român în străinătate, inclusiv prin încheierea de

convenţii, tratate internaţionale, este unul dintre obiectivele activităţii consulare,

precum şi activitatea de informare prin toate mijloacele licite asupra condiţiilor şi

evoluţiei vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice, rapoartele întocmite pe

aceste teme fiind prezentate guvernului român şi chiar persoanelor interesate de aceste

informaţii. Misiunea de informare a consulatelor, nu urmăreşte doar să transmită

evaluări ale situaţiilor din ţara pe teritoriul căreia îşi desfăşoară activitatea, guvernului

de la Bucureşti ci, urmăreşte să pună la dispoziţia cetăţenilor care călătoresc în ţara

respectivă toate informaţiile care le sunt necesare pentru a evita problemele care se

creează în asemenea cazuri.

- Cea de-a treia funcţie importantă a consulatului român, care decurge din practica

internaţională în materie şi din prevederile Convenţiei de la Viena (art. 5; pct. b), o

reprezintă promovarea relaţiilor economice şi comerciale, o sarcină esenţială, alături de

apărarea intereselor cetăţenilor români.

Oficiile consulare sunt plasate în general în zone portuare, de interes economic şi, în

mod firesc, promovarea relaţiilor economice şi comerciale este nu numai o sarcină importantă

ci şi posibilă în condiţiile respective. Ca urmare, pe lângă tot ceea ce înseamnă activitate

de contact, de sprijinire, de propunere a unor „afaceri” pentru cetăţenii ţării

trimiţătoare, oficiile consulare pot pregăti şi negocia acorduri economice şi comerciale în

materie care să fie încheiate între statele lor, pot propune măsuri de dezvoltare a

schimburilor comerciale prin sugestii directe în legătură cu domeniile şi persoanele care

urmează să fie contactate, coordonează activitatea reprezentanţilor economici ai

firmelor, ai instituţiilor româneşti care se ocupă de promovarea relaţiilor economice şi

se preocupă de asigurarea unui tratament favorabil pentru toţi întreprinzătorii români

în străinătate.

Această activitate de promovare este una dintre activităţile cele mai importante

nu numai pentru consulatele româneşti ci şi pentru consulatele altor ţări, iar consulii au

această preocupare prioritară de a recomanda, de a descoperi posibilităţile concrete de

dezvoltare ale schimburilor şi de a recomanda parteneri în ţara respectivă. Acest lucru

se datorează şi faptului că în România nu există multe firme specializate care să poată

asigura prezentarea unor rapoarte în legătură cu bonitatea unor parteneri. Orice firmă

românească care intenţionează să dezvolte o relaţie economică într-o altă ţară, este pusă

uneori în faţa unei alegeri dificile, de a accepta un partener pe care nu-l cunoaşte. În

statele care au o economie de piaţă funcţională există societăţi speciale care verifică

bonitatea oricărei firme şi contra unei taxe, se întocmeşte un raport privind firma

Page 54: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

respectivă, dând astfel posibilitatea unei evaluări şi, pe această bază, putându-se aprecia

dacă firma respectivă poate fi un partener de afaceri sau nu.

În sistemul nostru şi al altor ţări, o mare parte din această funcţie este preluată de

oficiul consular, pentru că personalul acestuia intră în contact cu autorităţile locale, cu

întreprinzătorii locali, îi cunoaşte direct şi poate să funcţioneze ca un fel de consilier al celor

care doresc să pornească o relaţie de afaceri şi să dezvolte o anumită operaţiune în zona lui

consulară.

- Cea de-a patra categorie de funcţii importante pe care le dezvoltă consulatele

româneşti din străinătate o constituie funcţiile de promovare a relaţiilor culturale.

Promovarea relaţiilor culturale pentru o ţară ca România are o importanţă mai

mare decât pentru alte ţări, pentru faptul că, dacă România nu-şi poate propune să

devină o mare putere economică sau militară datorită resurselor limitate pe care le

deţine, România poate aspira însă la titlul de mare putere în domeniul cultural, fiind o

ţară care pe teme culturale poate să promoveze imaginea unei ţări care are o contribuţie

de care trebuie să se ţină seama în acest domeniu al colaborării culturale. România a

fost una dintre ţările care a dat în domeniul cultural oameni care s-au bucurat de o

apreciere însemnată pe plan internaţional, de aceea promovarea relaţiilor culturale este

una dintre modalităţile foarte bune de a promova pe plan internaţional o imagine favorabilă

despre România. Acest lucru face ca sarcina oficiilor consulare şi a ambasadelor să fie

foarte importantă, ele desfăşurând o intensă activitate în scopul promovării unei imagini

despre România ca ţară culturală, cu tradiţii, cu contribuţii importante în domeniul

culturii. Avantajul pe care îl au oficiile consulare este faptul că ele pot crea un interes

mai mare pentru activităţile culturale datorită amplasării lor în afara capitalelor. În

capitala oricărei ţări, sunt foarte multe evenimente culturale şi este mult mai greu de

pătruns pe o asemenea piaţă, în schimb, într-un oraş de provincie, interesul pentru

asemenea evenimente este mai mare şi de aceea foarte multe dintre oficiile consulare au

succes în realizarea acţiunilor de acest fel.

b) Elementele activităţilor de promovare în domeniul cultural:

- Organizarea de acţiuni: expoziţii, turnee, spectacole, concerte, pe scurt, tot ceea

ce ţine de organizarea unor evenimente care să permită proiectarea unei imagini despre

dezvoltarea şi evoluţia culturală a României pe un domeniu specific de activitate.

Preocuparea este de a organiza aceste acţiuni pe domeniile în care mesajul trece uşor

pentru că este într-un limbaj universal: artele plastice şi muzica clasică.

- Menţinerea relaţiei cu artiştii naţionali care trăiesc în zona respectivă constituie

una dintre obligaţiile consulatului român din străinătate. Există o tradiţie şi în cultura

noastră, ca şi în alte culturi, ca mulţi artişti să migreze spre zone în care din punct de

vedere al artei pe care ei o practică, consideră că au mai mari şanse de afirmare

internaţională. Menţinerea acestui contact cu artiştii valoroşi este extrem de importantă

Page 55: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

şi pentru a vedea în ce măsură, lucruri care fac parte din patrimoniul naţional pot fi

recuperate şi să-şi găsească locul firesc (exemplu: opera lui Constantin Brâncuşi).

- Negocierea acordurilor culturale, acorduri care se încheie între state, care prevăd

acţiuni, schimburi comune de expoziţii, de trupe, inclusiv probleme financiare, etc.

Este foarte important în promovarea relaţiilor şi a imaginii culturale să se

asigure un echilibru între promovarea culturii tradiţionale (folclorul românesc) şi

promovarea culturii culte, împletirea armonioasă a acestor două tipuri de culturi

trebuie să ne reprezinte peste tot în lume.

- O altă funcţie a consulatelor este funcţia care se referă la paşapoarte. Este o funcţie

administrativă şi intră în competenţa consulatelor să elibereze anumite tipuri de paşapoarte

provizorii şi de vize. Regula generală în sistemul românesc este că paşapoartele turistice

sunt eliberate de Ministerul de Interne, iar paşapoartele de serviciu şi cele diplomatice se

eliberează de către Ministerul Afacerilor Externe. De asemenea, şi vizele se pot acorda

de către Ministerul de Interne, însă pentru politica de vize consulatele au o competenţă

foarte dezvoltată.

Pe lângă elaborarea acestor documente provizorii de identitate şi de călătorie, funcţia

principală a consulatelor este aceea de a elibera vize pentru cetăţenii care au obligaţia de a

deţine o viză pentru a putea călători în România. Au fost diferite perioade în sistemul

nostru în care vizele se acordau şi la frontieră, pentru a facilita călătoriile, însă, odată cu

liberalizarea regimului de călătorii în acelaşi timp cu înăsprirea condiţiilor pentru

acordarea de vize cetăţenilor din ţările cu mare tentaţie la emigraţie, s-a renunţat la

acest sistem şi în momentul de faţă consulatele sunt cele care au dreptul exclusiv de a

elibera vize pentru cetăţenii străini care doresc să călătorească în România.

După renunţarea la vize pentru cetăţenii români, sistemul de acordare a vizelor pentru

cetăţenii din ţările care au obligaţia de a deţine vize s-a înăsprit simţitor pentru că în mod

evident, România a devenit o ţară „de frontieră‖ a Uniunii Europene, folosită ca o ţară de

frontieră mai ales pentru trecerile ilegale şi în consecinţă, a trecut la aplicarea unei politici

severe de acordare a vizelor, ceea ce înseamnă în foarte multe cazuri, solicitarea unei invitaţii

pentru a veni în România, prezentarea biletului de călătorie dus-întors, dovada că se deţine

suma de bani necesară pentru întreţinere în perioada respectivă, asigurarea medicală pentru

cei care călătoresc în România. Noile condiţii de acordare a vizelor a creat şi anumite

dificultăţi României în relaţiile tradiţionale.

Page 56: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze
Page 57: Drept Diplomatic Si Consular Sinteze

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel, Ion M. - Dreptul diplomatic şi consular - Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996

2. Anghel, Ion M. - Drept diplomatic şi consular - vol.II, Ediţia a II-a revăzută şi

adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

3. Bonciog, Aurel - Drept consular - Ed. Fundaţiei „România de Mâine‖Bucureşti, 1996

4. Feltham, R.G. - Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei - Bucureşti, Editura

ALL, 1996

5. Iacob, Gh. - Introducere în diplomaTie - Editura Fundaţiei "AXIS", laşi, 1998

6. Mazilu, Dumitru – Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular – Ed. LUMINA LEX,

Bucureşti, 2003

7. Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan; Gâlea, Ion – Drept diplomatic şi consular. Sinteze

pentru examen – Ed. All Beck, 2002

8. Năstase, Dan – Drept diplomatic şi consular Ed. FundaTiei România de Mâine,

Bucureşti, 2006