UNIVERSITATEA ANDREI SAGUNA CONSTANȚA

DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

NOTE DE CURS

Lect. univ. drd. Elena Manea

2012

5

CUPRINS

PARTEA I – DREPTUL DIPLOMATIC

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE1.1. Noţiunea, definirea şi caracteristicile dreptului diplomatic ………………………….41.2. Izvoarele dreptului diplomatic ……………………………………………………….41.3. Codificarea dreptului diplomatic …………………………………………………….61.4. Interacţiunea dintre dreptul diplomatic, diplomaţie, politică externă şi morala internaţională ……………………………………………………………..7

2. RELAŢIILE DIPLOMATICE2.1. Noţiunea de relaţii diplomatice ……………………………………………………..102.2. Stabilirea şi încetarea relaţiilor diplomatice ……………………………………….. 112.3. Misiunile diplomatice – categorii, structură, organizare …………………………...122.4. Înfiinţarea şi încetarea unei misiuni diplomatice …………………………………...162.5. Membrii misiunii diplomatice ………………………………………………………172.6. Numirea membrilor misiunii diplomatice …………………………………………..18

3. FUNCŢIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE3.1. Precizări preliminare ………………………………………………………………...203.2. Funcţia de reprezentare ………………………………………………………………203.3. Funcţia de negociere …………………………………………………………………213.4. Funcţia de observare şi informare ……………………………………………………213.5. Funcţia de realizare a cooperării internaţionale ……………………………………...213.6. Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor acestuia ……….21

4. IMUNITĂŢI, PRIVILEGII ŞI FACILITĂŢI DIPLOMATICE4.1. Imunităţile diplomatice ………………………………………………………………224.2. Privilegiile diplomatice ………………………………………………………………264.3. Facilităţile diplomatice ……………………………………………………………….28

PARTEA A II-A - DREPTUL CONSULAR

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE1.1. Noţiunea, definirea şi caracteristicile dreptului consular ……………………………291.2. Izvoarele dreptului consular …………………………………………………………291.3. Codificarea dreptului consular ………………………………………………………31

2. RELAŢIILE CONSULARE 2.1. Noţiunea de relaţii consulare, stabilirea şi încetarea relaţiilor consulare …………...352.2. Subiectele relaţiilor consulare ………………………………………………………362.3. Istoria relaţiilor consulare romaneşti ………………………………………………..392.4. Reprezentarea consulară a cetăţeanului european …………………………………..41

5

3. OFICIILE CONSULARE3.1. Înfiinţarea şi încetarea oficiilor consulare …………………………………………433.2. Rangul, categoria şi clasele oficiilor consulare ……………………………………473.3. Personalul oficiilor consulare ……………………………………………………...493.4. Numirea şi admiterea membrilor oficiului consular ……………………………….543.5. Patenta consulară şi exequaturul consular …………………………………………56

4. FUNCŢIILE CONSULARE4.1. Caracterizarea noţiunii de funcţii consulare ……………………………………….584.2. Trăsăturile funcţiilor consulare ……………………………………………………594.3. Clasificarea funcţiilor consulare …………………………………………………..604.4. Conţinutul funcţiilor consulare ……………………………………………………61

5. IMUNITĂŢILE ŞI PRIVILEGIILE OFICIILOR CONSULARE ŞI ALE MEMBRILOR ACESTORA5.1. Enumerarea imunităţilor şi privilegiilor potrivit convenţiei de la Viena din 1963 …………………………………………………………………….675.2. Conţinutul imunităţilor şi privilegiilor consulare ………………………………….685.3. Beneficiarii privilegiilor şi imunităţilor consulare ………………………………...715.4. Începutul şi încetarea privilegiilor şi imunităţilor consulare ………………………73

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………74

5

PARTEA I – DREPTUL DIPLOMATIC

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. NOŢIUNEA, DEFINIREA ŞI CARACTERISTICILE DREPTULUI DIPLOMATIC

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept internațional care se referă la organizarea, sarcinile, competența și statutul organelor pentru relațiile externe. Dreptul diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului internațional public care are ca obiect normele și practica ce reglementează relațiile externe ale statelor și ale altor subiecți de drept internațional sau ca fiind acea parte a dreptului internațional care stabileşte regulile practicii relațiilor externe ale statelor între ele, ori ca o ramură a dreptului internațional public care reglementează înființarea, funcționarea și statutul juridic, precum și desființarea organelor relațiilor internaționale.

Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activității diplomaticedesfăşurate de organele interne ale statelor, ca și de organele externe ale acestora, create în acest scop – misiunile diplomatice permanente și misiunile diplomatice ad-hoc –, precum și anumite laturi ale activității conferințelor și organizațiilor internaționale.De aici rezultă că:- dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internațional, ci constituie o ramură a acestuia;- în comparație cu celelalte norme ale dreptului internațional în ansamblu, normele dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea obiectivelor de politică externă și oferă modalitățile de stabilire și de ducere a relațiilor dintre state și, într-un fel, contribuie direct efectiv la asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului internațional;- dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului internațional pentru că se ocupă de însuşi mecanismul care face să existe și să se desfăşoare relațiile dintre state;- la baza dreptului diplomatic stau aceleaşi principii fundamentale și generale pe care se sprijină și dreptul internațional contemporan; principiile fundamentale ale dreptului internațional constituie criteriul suprem în aprecierea legalității activității diplomatice, ele constituie călăuza activității diplomatice și trebuie să fie respectate cu strictețe;- fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii și dezvoltării unor relații normale între state, de menținere a contactelor și de realizare a unei colaborări între ele – ceea ce presupune prezența și funcționarea într-un stat străin a organelor de reprezentare – precum și în dezideratul pe care-l au statele ca relațiile diplomatice să funcționeze pe o bază stabilă și ordonată.

1.2. IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATICPrin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, înțelegem mijloacele juridice prin

care statele exprimă și consacră normele formate prin acordul lor de voințe cu privire la domeniul relațiilor diplomatice.

Caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic:- precizările cu privire la izvoarele dreptului internațional sunt valabile și în ce priveşte dreptul diplomatic;- izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului internațional, cât și în cel al dreptului intern: normele referitoare la înființarea, funcționarea și încetarea misiunilor

5

diplomatice sunt, în primul rând, norme care țin de ordinea juridică internațională; în legislația internă a statelor există norme care reglementează un aspect sau altul în legătură cu organele diplomatice (numirea lor, statutul juridic etc.). Sunt, aşadar, surse ale dreptului diplomatic: cutuma, tratatul, principiile generale ale dreptului recunoscute de națiuni, legile interne, jurisprudența și doctrina.

a) Cutuma – reprezintă o repetare constantă a unor comportamente determinate, bazate pe convingerea îndeplinirii unei obligații juridice, o exprimare tacită a consimțământului statului cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită obligatorie. Dat fiind modul în care s-au format, normele dreptului diplomatic au avut un caracter precumpănitor cutumiar; cutuma constituie sursa cea mai veche a dreptului diplomatic și continuă să joace încă un rol important. Pe plan internațional, sursele dreptului diplomatic puteau fi găsite, în principal, în regulile cutumiare ale dreptului internațional; numărul convențiilor multilaterale era foarte mic.

Toate regulile privind inviolabilitatea agenților diplomatici, a sediului misiunii diplomatice și a reşedinței agenților diplomatici, exceptarea de la jurisdicția statului de reşedință sunt exemple de reguli de drept diplomatic de natură cutumiară. Până la codificarea din 1961 a dreptului diplomatic, nu a existat în dreptul internațional un tratat general la care statele să fi aderat sau vreun alt act formal prin care acestea să fi acceptat regulile care alcătuiesc dreptul diplomatic. Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice afirmă că regulile dreptului internațional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care n-au fost reglementate în mod firesc în dispozițiile ei, învederându-se prin aceasta importanța cutumei internaționale ca sursă a dreptului diplomatic.

b) Tratatul internațional – constituie unul dintre izvoarele fundamentale ale dreptului internațional, în general și ale dreptului diplomatic, în mod implicit, având o însemnătate normativă primordială.

Primele convenții de codificare a normelor dreptului diplomatic sunt:- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentanților diplomatici, completat prin Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie 1818 privind clasificarea agenților diplomatici;- La 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a Conferințe panamericane, s-a încheiat la Havana o convenție multilaterală cu privire la funcționarii diplomatici. Instituția reprezentării diplomatice ale în prezent o bază convențională ca urmare a adoptării Convenției de la Viena din 1961; principalul merit al codificării din 1961 este acela de a fi plasat definitiv dreptul diplomatic din sfera cutumiară în cea convențională.

Tratatul constituie în prezent principala sursă a dreptului diplomatic. În afara acordurilor multilaterale care au ca scop reglementarea relațiilor diplomatice dintre state, norme convenționale privitoare la acest domeniu pot fi stabilite și în tratate bilaterale precum cele relative la acordarea de privilegii și imunități trimişilor statelor respective, angajamente generale pe care două state și le asumă între ele cu privire la misiunea diplomatică etc.

c) Principiile generale de drept – constituie un alt izvor al dreptului diplomatic, cu caracter subsidiar (a se vedea art. 38 alin 1 din Statutul Curții Internaționale de Justiție), în această categorie înscriindu-se reguli cu relevanță și aplicabilitate în domeniul dreptului diplomatic: egalitatea, reciprocitate, obligația de despăgubire etc.

d)Jurisprudența – sentințe ale unor instanțe internaționale, în special cele ale Curții Internaționale de Justiție și alte sentințe pronunțate ex aequo et bono; normele statutare ale unui organism internațional, care atribuie deliberărilor în materie de statut al delegaților permanenți ai statelor străine la organizația respectivă etc.

e) Doctrina – adică studiile juridice au o valoare subsidiară, ele nefiind o sursă independentă de drept; uneori se ține seama de opiniile specialiştilor în dreptul internațional la elaborarea normelor dreptului internațional.

5

f) Normele dreptului intern – constituie sursă a dreptului diplomatic în măsura în care reglementează instituții ale dreptului diplomatic: dispoziții legislative și statutare prin care statele reglementează funcționarea reprezentanțelor lor diplomatice în străinătate, procedura de numire a şefilor de misiune și a celorlalți membri ai misiunii, desfăşurarea activității interne a unei misiuni diplomatice, relațiile dintre misiunea diplomatică și administrația internă etc.

g)Curtoazia internațională – nu reprezintă un izvor propriu-zis al dreptului diplomatic, nu este o normă juridică, nerespectarea ei nu constituie un fapt ilicit și nu angajează răspunderea juridică a statului, ci, de obicei, un comportament similar din partea statului afectat. Ea oferă criterii și reguli care pot favoriza relațiile diplomatice. Regulile de curtoazie sunt de natură să releve atitudinea reciprocă de respect față de personalitatea statelor, a reprezentanților acestora, a cetățenilor lor, ca reflectare a unor raporturi între puteri suverane, ele rezultând însa din acte unilaterale. Pot fi citate ca reguli de curtoazie cele întâlnite în protocol, în ceremonialul diplomatic etc. Unele din regulile de curtoazie au devenit treptat, fie pe cale cutumiară, fie pe cale convențională, norme de drept internațional (cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la imunitate și privilegii diplomatice).

1.3. CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC

Codificarea normelor juridice internaționale destinate reglementării lor a apărut destul de târziu, deşi relațiile diplomatice au însoțit statele de la apariția lor, iar relațiile diplomatice s-au bazat pe uzanțe și cutume internaționale, cu toate că uzanțele internaționale, care alcătuiesc aşa-numita curtoazie internațională, nu au valoare de izvor de drept. Încercări de codificare a regulilor referitoare la relațiile diplomatice există din secolul al XIX-lea, codificări care, dezvoltându-se, au dus la apariția unei ramuri distincte a dreptului internațional public – dreptul diplomatic. Astfel, pornindu-se de la un drept cutumiar, dreptul diplomatic a evoluat astăzi către un drept preponderent convențional.

Anexa a XVII-a a Actului final al Congresului de la Viena din 1815 privind anumite reguli de clasificare și de precădere a agenților diplomatici a fost primul acord multilateral care a realizat o codificare a dreptului diplomatic. Acest acord a înlocuit vechile criterii de precădere între agenții diplomatici, bazate pe rațiuni istorice și de prestigiu, printr-un criteriu obiectiv: acela al apartenenței agentului diplomatic la una din cele patru clase, iar în cadrul unei clase, de vechimea agentului în statul respectiv.

Scopul Regulamentului de la Viena, adoptat de Congresul din 1815 și modificat trei ani mai târziu la Aix-de-Chapelle, era să elimine în viitor dificultățile care generaseră aşa de des conflicte de precădere, tratând în detaliu chestiunea agenților diplomatici. Societatea Națiunilor a decis în 1924 să numească un Comitet de experți pentru a studia problema codificării progresive a dreptului internațional; printre subiectele aflate pe lista privilegiilor și imunităților diplomatice. Problema a fost examinată între anii 1924-1928, dar în afară de strângerea materialului privind practica statelor, cercetările întreprinse nu au depășit nivelul unui comitet de experți și una din propuneri era aducerea la zi a regulamentului din 1815.

Cea de-a VI-a Conferință internațională americană întrunită în 1928 la Havana a adoptat Convenția privind agenții diplomatici, la care au aderat un număr însemnat de state latino-americane.

În sesiunea pe care a ținut-o la Cambridge în 1895, Institutul de drept internațional s a ocupat de elaborarea unui regulament privind imunitățile diplomatice și a adoptat un text format din 17 articole; în sesiunea de la New York din 1929 au fost examinate regulile privind imunitatea diplomatică.

După cel de-Al doilea război mondial, primul instrument adoptat în cadrul O.N.U. a fost „Convenția cu privire la imunitățile și privilegiile ONU”, care va avea un rol important în

5

evoluția diplomației multilaterale. Evoluțiile produse în practica diplomatică după 1815 impuneau o nouă și cuprinzătoare codificare a dreptului și uzanțelor care priveau pe trimisul diplomatic, fapt ce a fost realizat la Conferința de la Viena din 1961. Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relațiile diplomatice a fost adoptată de Conferința plenipotențiarilor, convocată și ținută la Viena între 2 martie și 4 aprilie 1961 și a intrat în vigoare la 24 aprilie 1964. Pentru reglementarea celorlalte relații diplomatice, altele decât cele bilaterale permanente, au fost adoptate ulterior încă două convenții. Prima, adoptată în anul 1969, la Viena, „Convenția privind misiunile speciale”, vizează diplomația ad-hoc, iar cea de-a doua, adoptată în anul 1975, tot la Viena, „Convenția privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile cu caracter universal”, vizează diplomația multilaterală.

Preocupări de codificare a regulilor de drept diplomatic au existat și în plan regional. De exemplu: „Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei”, adoptat la Paris, la 2 septembrie 1949. Deşi procesul de codificare nu s-a încheiat, deoarece dreptul diplomatic este astăzi o ramură distinctă a dreptului internațional public, ramură care poate fi apreciată ca una centrală, pentru că, fără dreptul diplomatic celelalte norme internaționale ar rămâne fără efect.

Prin intermediul dreptului diplomatic întregul sistem de norme al dreptului internaționalpublic este viabil ca drept al păcii, al relațiilor paşnice, de colaborare dintre subiecteledreptului internațional, dintre state.

Deşi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internațional public, se întâlnesc numeroase reguli care aparțin dreptului intern al statelor, care stabileşte competența, normele referitoare la multe aspecte ale diplomației (numirea agenților diplomatici, a misiunilor diplomatice, structura acestora, organizarea, funcționarea și statutul organelor de stat interne pentru relațiile internaționale). Dreptul diplomatic are, însă, un rol determinant asupra legislației interne, aceasta trebuind să fie în concordanță cu angajamentele asumate de state prin tratatele internaționale.

1.4. INTERACŢIUNEA DINTRE DREPTUL DIPLOMATIC, DIPLOMAȚIE, POLITICĂ EXTERNĂ ŞI MORALA INTERNAŢIONALĂ

a) Diplomaţia şi dreptul diplomatic

Etimologic, cuvântul diplomație vine din grecescul „diploma”, folosit în Grecia antică pentru a desemna tăblițele încredințate solilor, ca semn al împuternicirii lor. Diplomația a primit mai multe definiții în literatura de specialitate.

În Dicționarul diplomatic, diplomația este prezentată ca fiind o formă distinctă a raporturilor bilaterale și multilaterale dintre state, caracterizată prin întreținerea unor raporturi și activități oficiale și căutarea, prin intermediul negocierilor a intereselor statelor prin înțelegeri directe, dar și ca arta de asigura, conduce și practica negocierile în numele unui stat cu alt stat sau state.

Nicolae Titulescu, cunoscut diplomat român, considera că „diplomația sintetizează mai multe ştiințe” pe care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajați”.

Morton A. Kaplan, pe care Dumitru Mazilu îl consideră unul dintre cei mai reputați analişti ai relațiilor internaționale, la fel ca și Harold Nicholson, numesc diplomația o profesiune foarte veche, distinctă, de o complexitate deosebită, implicând mânuirea cu inteligență a celor mai multe concepte elaborate de ştiințele sociale și, îndeosebi, de ştiința dreptului și relațiile internaționale, iar diplomații de valoare au fost dintotdeauna oameni

5

instruiți, cunoscători ai domeniului și ai domeniilor conexe. Henry Kissinger, raportând termenul de diplomație la domeniul ştiințific pe care-l foloseşte, aprecia că istoricii desemnează, de regulă, prin acest termen relațiile externe ale statului; în jurnalistică, termenul se foloseşte pentru a desemna ministerul de externe, atunci când este implicat în promovarea unei poziții față de un eveniment extern; în vorbirea curentă, noțiunea desemnează o abilitate de a rezolva o situație conflictuală.

Termenul „diplomație” este de origine greacă (diploo) și, inițial, desemna acțiunea de redactare a actelor oficiale în două exemplare (diplome).

Un exemplar reprezenta actul (scrisoarea) de împuternicire a trimisului oficial și cel de-al doilea exemplar era păstrat la arhivă. De aici, numele dat purtătorului dubletului a fost acela de diplomat, iar activitatea acestuia s-a numit diplomație, deşi aceşti termeni s-au utilizat ca atare mult mai târziu, începând cu sec. al XVIII-lea în prezent, expresia diplomație a dobândit mai multe sensuri, utilizate în funcție de contextul concret determinat, mai larg sau mai restrâns.

Diplomația într-un sens mai direcționat poate desemna și unul sau mai multe organe ale statului (de exemplu ministerul de externe, misiunile diplomatice ale unui stat etc.).

Diplomație în limbajul comun poate semnifica politețea, tactul, răbdarea, o bună judecată însoțită de un interes precis și curtoazie, dar și, într-un sens peiorativ, poate desemna duplicitatea, manipularea negativă, înşelătoria, sens pe care, evident, nu-l vom reține în contextul analizelor care urmează.

Diplomația desemnează într-un sens foarte larg politica externă a unui stat (diplomația românească), sau a unui grup de state (diplomația Uniunii Europene), ori a unei epoci (diplomația contemporană) sau a unei regiuni geografice (diplomația Orientului Mijlociu).

Diplomația mai poate desemna și funcțiile îndeplinite de un diplomat sau o misiune diplomatică și acest sens îl vom avea în vedere în continuare. Diplomația trebuie privită și definită în contextul relațiilor internaționale, pentru că, din perspectiva politicii externe a statului, acestea constituie obiectul diplomației. Astfel, diplomația se înfățişează ca o instituție politico-juridică importantă, respectiv ca o sumă de acțiuni și reguli juridice stabilite atât prin legile interne, cât și prin tratate internaționale, adoptate cu scopul de a reglementa relațiile dintre state și organizațiile internaționale pentru realizarea politicii lor internaționale.

Diplomația, având în vedere domeniul extrem de important în care acționează – politica externă – poate fi privită ca o adevărată artă a administrării relațiilor internaționale, dar și ca o ştiință, într-o dublă perspectivă: mai întâi, pentru că diplomația este o activitate care trebuie să fie desfăşurată pe baza unor principii și reguli fundamentate ştiințific și apoi, pentru că ea constituie o disciplină de studiu care are ca obiect relațiile dintre state și interesele acestora. De aceea, diplomația a devenit o adevărată profesiune care exclude prin definiție amatorismul. Diplomația veritabilă este apanajul profesioniştilor, adică a funcționarilor publici special pregătiți să facă față sarcinilor deosebit de complexe ale politiciiexterne – diplomații.

O definiție a Diplomației poate fi dată, ca fiind: conducerea raporturilor unui stat cu alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale și cuprinde acțiunea proprie a agenților diplomatici și activitatea specifică a organelor interne ale statului (şeful statului, ministerul afacerilor externe etc.) în domeniul politicii externe, reprezentând astfel un instrument de bază al relațiilor externe ale statului pentru apărarea drepturilor și intereselor acestuia în raport cu alte state și cu organizațiile internaționale.

Se poate constata că, în multitudinea relațiilor dintre state și organizații internaționale, o mare parte și cea mai importantă este cea a relațiilor diplomatice, ca formă superioară și stare de normalitate a legăturilor dintre state, pentru că nu pot exista decât în condiții de pace, ele însele fiind instrumente ale păcii.

5

Potrivit altor definiții date diplomației în literatura de specialitate, aceasta constă în „conducerea raporturilor unui stat cu altul prin mijloace oficiale, urmărindu-se acomodarea intereselor lor prin mijloace paşnice și, îndeosebi, prin negocieri”.

Putem spune, în concluzie, că diplomația este un complex de acte și manifestări cu caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept internațional, exprimate prin autoritățile desemnate de legea internă sau structurile desemnate de statutele organizațiilor internaționale cu gestionarea politicii externe ale acestora; este mijlocul prin care se nasc, se modifică sau se sting raporturi juridice în cadrul comunității internaționale.

Activitatea diplomatică se desfăşoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu observarea normelor dreptului internațional, într-un cadru juridic instituțional extern. Dreptul diplomatic este cel care oferă cadrul juridic al stabilirii și derulării relațiilor dintre state, dintre acestea și organizațiile internaționale, fapt ce-l deosebeşte de diplomația, care reprezintă un instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor.

În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internațional public alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea relațiilor diplomatice dintre state, respectiv dintre acestea și organizațiile internaționale.

b) Dreptul diplomatic și politica externă

Dreptul diplomatic, parte a dreptului internațional public, constituie un mijloc de orientare și de influențare a politicii externe a statelor în direcția unor obiective și valori stabilite de acestea prin principiile și normele de drept diplomatic. Politica externă a statelor trebuie să fie formulată și realizată în deplină concordanță cu principiile și normele de dreptului diplomatic.

Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului diplomatic, la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale evoluției societății umane.

Diplomația este de cele mai multe ori confundată cu “politica externă” sau cu “relațiile externe”, dar termenii nu sunt sinonimi. Diplomația este principalul, dar nu singurul instrument al politicii externe (politică ce este condusă de liderii politici, prin diplomați, oficiali civili sau militari). Politica externă, pe de altă parte, stabileşte scopuri, prescrie strategii și impune măsurile ce trebuie folosite pentru îndeplinirea lor.

c) Dreptul diplomatic și morala

O mare parte a principiilor și normelor de drept internațional public își au originea în normele morale, dreptul internațional fiind în esența sa bazat pe regulile moralei. Dreptul internațional, la rândul său, influențează regulile morale ale raporturilor interstatale, contribuind la dezvoltarea acestora în raport cu cerințele vieții internaționale bazate pe drept. Dreptul diplomatic, ca parte a dreptului internațional public, presupune la rândul său, existența unor legături de influențare și intercondiționare reciprocă cu morala.

2. RELAŢIILE DIPLOMATICE

2.1. NOŢIUNEA DE RELAŢII DIPLOMATICE

Relațiile diplomatice sunt o parte a relațiilor internaționale și „alcătuiesc o categorie specială de raporturi între state, de o calitate superioară și de o importanță deosebită”. (Ion M. Anghel). Michael Hardy aprecia că relațiile diplomatice reprezintă „conducerea, prin

5

intermediul organelor reprezentative și prin mijloace paşnice, a relațiilor externe ale unui anumit subiect al dreptului internațional cu oricare alt subiect sau alți subiecți”. Relațiile diplomatice sunt proprii statelor, care îşi admit reciproc, stabilind relațiile diplomatice, personalitatea juridică internațională. (Ion Mazilu)

Dicționarul diplomatic din 1979 defineşte astfel relațiile diplomatice: raporturi politice cu caracter oficial și de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voință reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele și le trimit în scopul dezvoltării colaborării internaționale și al apărării intereselor fiecărui stat și ale cetățenilor săi pe teritoriul celuilalt stat. Relațiile diplomatice reprezintă forma superioară a legăturilor dintre state; ele contribuie la lărgirea și intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile de activitate (politic, economic, cultural - ştiințifice, consular etc.).

Evoluția relațiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariția unor noi raporturi, nu numai între state, ci și între acestea și organizațiile internaționale, realizându-se nu numai prin misiuni permanente, ci și prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a creării acestui nou tip de relații, diplomația cunoaşte la ora actuală mai multe forme de manifestare:• diplomația permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin intermediul organizațiilor internaționale;• diplomația ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale; Pentru stabilirea relațiilor diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor condiții care, deocamdată, scapă reglementărilor de drept internațional.

Totuşi, din practica statelor rezultă că cel puțin următoarele condiții trebuie îndeplinite:• entitatea care stabileşte relații diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept internațional, deoarece principalele subiecte sunt statele;• când două state stabilesc relații diplomatice, este necesară recunoaşterea lor reciprocă, deoarece relațiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar atunci când este doar o recunoaştere de facto. Uneori, prin actul recunoaşterii se exprimă și intenția de a stabili relații diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoaşterii nu implică și existența obligatorie a relațiilor diplomatice între cele două state;• stabilirea relațiilor diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc, prin exprimarea liberă a consimțământului părților, acord care poate lua forma unui tratat solemn sau a unui schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă formă potrivit practicii diferite a statelor.

Deși relațiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate ca stare de normalitate, există posibilitatea încetării acestora, aceasta putând fi:• totală – ceea ce presupune ruperea relațiilor diplomatice;• temporară – ceea ce presupune suspendarea relațiilor diplomatice.

Ruperea relațiilor diplomatice poate avea loc din motive diverse, cel mai adesea aplicată ca măsură de constrângere fără folosirea forței, sau ca rezultat al stării conflictuale armate. Această modalitate de încetare a relațiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al statelor, care se poate manifesta:• expres (declarație oficială, motivată sau nu) sau• tacit, caz în care deseori sunt ascunse adevăratele intenții.

Suspendarea relațiilor diplomatice este rezultatul unor împrejurări temporare care fac imposibilă menținerea lor pentru perioade determinate, cum ar fi, de exemplu, ocuparea teritoriului statului (debelatio).

Dreptul internațional public actual oferă posibilitatea uzitării instituției puterii protectoare, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a ONU, nr. 22AM, din 13 februarie 1946 ceea ce înseamnă reprezentarea intereselor unui stat chiar în timp de conflict armat.

5

2.2. STABILIREA ȘI ÎNCETAREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

Relațiile diplomatice constituie cea mai însemnată formă a relațiilor dintre state și dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai importante cerințe ale securității internaționale.

a) Stabilirea relațiilor diplomaticeStabilirea relațiilor diplomatice constituie un act internațional politic și juridic în

acelaşi timp, pentru stabilirea cărora fiind necesar un acord între cele două state interesate. Stabilirea relațiilor diplomatice necesită îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:- entitățile între care se stabilesc relațiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică internațională, adică să aibă calitatea de subiect de drept internațional, titular de drepturi și obligații internaționale;

- cele două state sau guvernele celor două state trebuie să se fi recunoscut; recunoaşterea statelor și a guvernelor reprezintă punctul de plecare în stabilirea de relații diplomatice și o premisă a relațiilor diplomatice; prin stabilirea de relații diplomatice se declanşează acțiunea prin care statele îşi recunosc în mod reciproc personalitatea juridică internațională, nu se pot stabili relații diplomatice decât între două state care se recunosc;

- trebuie să existe un acord în acest sens între cele două state; stabilirea de relații diplomatice are loc pe baza consimțământului lor mutual, în temeiul unui acord de voințe între statele implicate în acest proces. (Ion M. Anghel)

Art. 2 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice stipulează în mod expres că: „Stabilirea de relații diplomatice între state și trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimțământ mutual”. Acordurile prin care se stabilesc relații diplomatice pot fi tratate, clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între miniştrii de externe. Relațiile diplomatice se stabilesc pe termen nedefinit, întrucât semnifică permanența conlucrării permanente. (Traian Chebeleu) Este necesar ca acordul dintre cele două state să se refere explicit la stabilirea relațiilor diplomatice. Stabilirea de relații diplomatice și trimiterea de misiuni permanente sunt două acte diferite. Statele pot stabili între ele relații diplomatice fără a trimite reprezentanți și fără a înființa misiuni permanente, ci prin misiuni temporare sau prin intermediul misiunilor diplomatice ale unui stat terț. Acordul prin care se înființează o misiune diplomatică poate avea forma unui tratat special sau poate să facă parte dintr-un tratat general; el poate fixa data în care vor fi înființate misiunile diplomatice sau să prevadă numai în general; poate stabili rangul şefului misiunii diplomatice. De obicei, după stabilirea relațiilor diplomatice, precum și după încheierea acordului cu privire la înființarea de misiuni diplomatice permanente, statele părți publică un comunicat.

b) Încetarea relațiilor diplomaticeÎncetarea relațiilor diplomatice poate fi:- temporară- definitivă.

În prima situație, relațiile diplomatice sunt suspendate, în cea de-a doua, relațiile diplomatice se rup.

Suspendarea și ruperea relațiilor diplomatice sunt două instituții juridice distincte, împrejurări specifice conducând fie la suspendarea, fie la ruperea relațiilor diplomatice. Efectele generate de fiecare sunt diferite. În cazul suspendării, relațiile diplomatice se mențin în forma în care existau la data suspendării, nefiind necesară prezentarea unor noi scrisori de acreditare de către şeful de misiune diplomatică. Prin ruperea relațiilor diplomatice, raporturile oficiale dintre cele două state sunt întrerupte, misiunile diplomatice se închid, agenții diplomatici și ceilalți membri ai misiunii diplomatice trebuie să părăsească teritoriul

5

statului acreditar. (Ion M. Anghel). Ruperea relațiilor diplomatice este urmată de retragerea reciprocă a misiunilor diplomatice. Ea poate fi cauzată de o politică duşmănoasă a unui stat împotriva celuilalt, de comiterea unor acțiuni care exclud posibilitatea desfăşurării normale a misiunii diplomatice etc. Restabilirea relațiilor diplomatice care au fost rupte se face printr-un acord între cele două state interesate.

2.3. MISIUNILE DIPLOMATICE – CATEGORII, STRUCTURĂ, ORGANIZARE

a) Organele de stat interne pentru relațiile diplomatice

Activitatea de politică externă a statului se realizează atât de autoritatea legislativă, cât și de autoritățile administrației publice centrale, pe baza prevederilor legislației interne referitoare la organizarea și funcționarea acestora. Parlamentul, ca autoritate legislativă, este cel care adoptă legile de ratificare și aderare la tratatele internaționale, precum și alte legi prin care se transpun în plan normativ strategiile de politică externă a statului. El poate stabili chiar relații directe, cu pronunțat caracter diplomatic, sau poate să-și exprime poziția față de anumite aspecte internaționale cu implicații directe în politica externă a statului. De asemenea, el este cel care desemnează reprezentanții statului pentru unele organizații internaționale, de exemplu, în Parlamentul Consiliului Europei.

Şeful statului este reprezentantul statului în raporturile cu alte state și, în virtutea acestei calități, poate încheia tratate internaționale, adresează mesaje Parlamentului cu privire la problemele politicii naționale, inclusiv cele de politică externă, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici, aprobă, înființează, desființează sau schimbă rangul misiunilor diplomatice. De asemenea, reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă şeful statului. Când se află în străinătate, şeful statului beneficiază de toate imunitățile și privilegiile diplomatice. El poate negocia încheierea tratatelor internaționale fără a prezenta deplinele puteri.

şeful guvernului, ca și şeful statului, exercită atribuții de reprezentare a statului în relațiile externe, poate negocia și încheia tratate internaționale fără a prezenta deplinele puteri, numeşte negociatorii acordurilor internaționale care sunt supuse aprobării lui, numeşte și recheamă unele categorii de diplomați. Ca și şeful statului, când se află în străinătate, se bucură de toate imunitățile și privilegiile diplomatice. Ministerul Afacerilor Externe reprezintă organul central de specialitate al administrației de stat, creat special pentru a organiza și desfăşura direct relațiile de politică externă ale statului. Ministrul afacerilor externe îndeplineşte aceste funcții împreună cu personalul ministerului și cu personalul diplomatic din străinătate, menținând o legătură strânsă cu şefii misiunilor diplomatice străine acreditați în statul său. Ministerul Afacerilor Externe, ca organ de specialitate în domeniul relațiilor externe, pregăteşte proiectele tratatelor care urmează a fi încheiate cu alte state, poate încheia anumite acorduri, notifică statelor străine numirea sau rechemarea unor agenți diplomatici și îndeplineşte alte atribuții pentru realizarea generală a politicii externe a statului. Ministrul de externe reprezintă guvernul în străinătate și poate negocia și încheia acorduri internaționale fără a prezenta deplinele puteri. El îndeplineşte atribuții directe cu privire la toate aspectele politicii externe a statului și are competența de a controla misiunile diplomatice și consulare ale statului său, iar când se află în străinătate, beneficiază de toate imunitățile și privilegiile diplomatice. Și alte autorități ale administrației publice centrale de specialitate au atribuții în realizarea politicii externe a statului, precum ministerele din domeniul comerțului, apărării naționale, afacerilor interne, culturii, educației etc.

b) Organele de stat externe pentru relațiile diplomatice

5

Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei entități cu personalitate internațională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau altă entitate cu personalitate internațională, cu consimțământul acestora, cu scopul de a asigura realizarea și menținerea relațiilor diplomatice. Statul care trimite misiunea diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte se numeşte stat acreditar.

Practica statelor și a organizațiilor a dus în timp la apariția mai multor categorii de misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomației bilaterale (mai ales), cât și în cadrul diplomației multilaterale. Misiunile diplomatice pot fi clasificate în mai multe categorii, astfel:

a) misiunea diplomatică permanentă și misiunea diplomatică temporară – prima categorie nu are existența fixata în timp, cea de-a doua ființând pentru o anumită perioadă;b) misiunea diplomatică cu sarcini generale și misiunea diplomatică trimisă cu însărcinare precisă – prima este, de regulă, o misiune permanentă, cea de-a doua categorie, o misiune temporară, având sarcini determinate, precum participarea la anumite solemnități, la negocierea unui tratat etc.;c) după rangul misiunii diplomatice, nivelul de reprezentare și al calității pe care o are subiectul de drept internațional al cărui organ este, în cadrul diplomației bilaterale, deosebim între:

- Ambasadă – care constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel mai înalt, condusă de un ambasador;- Nunțiatura apostolică – care reprezintă misiunii a Sfântului Scaun într-un stat, condusă de nunțiul apostolic;- Legație – misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un ministru sau ministru rezident (astăzi în număr redus);- Internunțiatura apostolică – reprezintă Sfântul Scaun în țările unde nu există nunțiatură, corespunde ca rang legației și este condusă de un internunțiu;- Înaltul Comisariat – misiune diplomatică a unui stat cu care acesta are relații și interese deosebit de strânse – statele Commonwealth-ului britanic (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Ceylon), condusă de un Înalt Comisar, de acelaşi rang cu ambasada; Comunitatea francofonă prezintă varianta Înaltelor Reprezentanțe conduse de un Înalt Reprezentant;

d) o altă categorie de misiuni diplomatice o constituie aceea a delegațiilor permanente ale statelor la organizațiile internaționale și misiunilor internaționale în diferite state sau la diferite organizații internaționale.În cadrul diplomației multilaterale întâlnim următoarele categorii de misiuni

diplomatice:a) reprezentanțele permanente sau delegațiile permanente acreditate de un stat pe lângă o organizație internațională guvernamentală;b) misiunile permanente ale organizațiilor internaționale pe lângă state.

Aceste misiuni pot fi conduse de către reprezentanți diplomatici din prima clasă/rang, respectiv ambasadori (de exemplu Misiunea României la ONU, Misiunea României pe lângă Uniunea Europeană, Misiunea României la NATO, Misiunea României pe lângă Consiliul Europei, Misiunea României la UNESCO s.a.), din cea de-a doua clasă/rang de agenți diplomatici (miniştri plenipotențiari, trimişi extraordinari) sau din cea de-a treia clasă/rang de agenți diplomatici, cea a însărcinaților cu afaceri, cei cu titlu permanent (en pied), respectiv, însărcinați cu afaceri ad interim (a.i.).

Structura misiunilor diplomatice diferă de la țară la țară și de la misiune la misiune. R.G. Feltham consideră că structura unei misiuni diplomatice reflectă funcțiile acesteia și prezintă ca valabil următorul exemplu:

5

şeful misiunii Cancelaria Departamentul politic Administrația și coordonarea Secretariatul și arhivele Securitatea Comunicațiile și celelalte servicii tehnice Personalul localnic Contabilitatea Departamentul comercial Departamentul consular Serviciul militar, naval, aerian și alte servicii specializate

a) Şeful misiunii este coordonatorul Secției politice a misiunii diplomatice Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice prevede că şeful misiunii diplomatice este „diplomatul însărcinat de statul acreditant pentru a acționa în această calitate”. Şefii misiunilor diplomatice aparțin unor ranguri sau clase diferite. Ei sunt numiți și acreditați de statul căruia îi aparține misiunea diplomatică (statul acreditant) în statul de reşedință (statul acreditar) potrivit unei proceduri speciale. Şeful misiunii este răspunzător pentru toate problemele legate de misiune. El poate să delege diferite funcții personalului misiunii, dar este singurul responsabil, atât față de propriul guvern, cât și față de guvernul pe lângă care este acreditat, pentru conducerea misiunii. Şeful misiunii acordă atenție deosebită următoarelor aspecte:

– îndeplinirea obiectivelor politico-diplomatice care revin misiunii;– transmiterea către guvernul țării gazdă a opiniilor propriului guvern asupra problemelor importante de interes comun sau implicând o politică comună; în asemenea cazuri acționează drept canal de comunicație între cele două guverne;– elaborarea pentru propriul guvern de rapoarte asupra evenimentelor politice și economice s.a. semnificative din țara de reşedință;– informarea guvernului și a altor instituții și organisme din țara de reşedință asupra unor aspecte ale politicii interne și externe ale țării sale;– cunoaşterea și stabilirea de relații cu persoane cu influență în statul în care este acreditat;– frecventarea unui cerc de relații cât mai larg și cât mai variat posibil, pentru a putea îndeplini sarcinile prezentate mai sus.

b) CancelariaÎn statele care au adoptat acest sistem, şeful cancelariei este în mod obișnuit

responsabil pentru două funcții importante:a) coordonarea activității misiuniib) supravegherea administrării misiunii.

În alte state, aceste sarcini revin adjunctului şefului de misiune (primului colaborator), sau sunt încredințate altor membri ai personalului diplomatic al misiunii. Şeful cancelariei asigură, totodată, rezolvarea cu promptitudine a corespondenței. Una dintre cele mai importante sarcini ale şefului Cancelariei este întocmirea unor fise documentare conținând toate informațiile locale pe care orice nou sef de misiune sau membru al personalului ar trebui să le cunoască la sosirea la post.

c) Secția economică

5

Se ocupă, în mod deosebit, de dezvoltarea relațiilor economice și a celor comerciale dintre cele două țări. Sarcina diplomatului responsabil cu activitatea economică a misiunii diplomatice este aceea de a susține prin toate mijloacele posibile interesele economice ale propriului stat; de a-i sprijini pe oamenii de afaceri aflați pe teritoriul statului acreditar, de a răspunde cu promptitudine la toate întrebările specifice și, în general, de a furniza toate informațiile de bază care să permită țării sale să elaboreze o strategie și o politică economică și comercială adecvate, iar oamenii de afaceri să poată evalua avantajele pieții locale.

d) Secția cultură-presăDiplomația culturală a devenit astăzi unul dintre mijloacele cele mai eficiente de

cunoaştere și apropiere a statelor fapt pentru care diplomații responsabili cu problemele de cultură și presă trebuie să cunoască bine situația din țara de reşedință în aceste domenii, pentru a putea să fie în măsură să identifice canale de comunicare eficiente. De asemenea, diplomații cu sarcini culturale și de presă trebuie să fie experți în domeniile lor de activitate din propria țară. Diplomatul responsabil cu activitatea culturală este principalul coordonator al acțiunilor culturale majore desfăşurate de misiunea diplomatică în statul acreditar (expoziții tematice – din domeniul istoriei, literaturii, artei s.a).

e) Secția consularăConform prevederilor art. 3 din Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile

diplomatice, „nici o dispoziție a prezentei Convenții nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare.” Zona de competență teritorială a Secției consulare nu coincide, întotdeauna cu întregul teritoriu al statului acreditar, datorită faptului că în anumite zone statul acreditant are înființate, cu acordul autorităților competente, consulate generale, consulate, viceconsulate sau agenții consulare. De asemenea, este posibil ca pe teritoriul statului acreditar să funcționeze unul sau mai multe consulate onorifice ale statului acreditant.

Diplomaților încadrați la secția consulară îndeplinesc două mari categorii de funcții:a) ale misiunii diplomatice – de reprezentare și ocrotire a intereselor statului și conaționalilor săi, de promovare a relațiilor prieteneşti și de cooperare între statul trimițător și statul de reşedință și de informare prin mijloace licite cu privire la evoluția vieții politice, economice, comerciale, culturale și ştiințifice din statul acreditar;b) funcții specifice – privind reprezentarea, protecția și asistența acordată conaționalilor aflați pe teritoriul statului de reşedință și în unele domenii cu caracter civil sau comercial.

f) Birourile ataşaților militariÎn funcție de importanța misiunilor diplomatice acestea se pot subdivide în birou

militar propriu-zis, birou naval și al aerului. Birourile militare sunt conduse de un ataşat militar, care face parte din cadrele Ministerului apărării statului acreditant, dar care, indiferent de gradul său, este subordonat ierarhic şefului misiunii diplomatice. Această subordonare ierarhică nu împiedică pe ataşații militari să comunice direct cu ministerele în privința problemelor strict militare și în special acelora care se referă la secrete militare.

Ataşații militari îndeplinesc funcții:a) de observare și informare asupra situației militare din țara de reşedință;b) de cooperare cu autoritățile militare ale țării de reşedință, în cadrul acordurilor

stabilite între cele două state;c) de reprezentare a statului acreditant la ceremoniile oficiale care au loc în țara de

reşedință (asistă la defilări cu ocazia sărbătorilor naționale, participă la exerciții și manevre militare la care sunt invitați etc.);

5

d) de consilier tehnic al şefului misiunii diplomatice, în domeniile de specialitate tehnico-militară, a căror cunoaştere este necesară pentru o justă apreciere a situațiilor care fac obiectul analizelor politico-diplomatice.

g) Birourile ataşaților de afaceri interne constituie modalitatea de realizare a activității de reprezentare externă a Ministerului Internelor și Reformei Administrative. Biroul ataşatului de afaceri interne constituit în cadrul unei misiuni diplomatice a României în străinătate cuprinde ansamblul personalului și mijloacelor afectate postului de ataşat de afaceri interne în statul acreditar.

2.4. ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNCETAREA UNEI MISIUNI DIPLOMATICE

Misiunea diplomatică este definită în doctrină ca fiind „organ al unui subiect de drept internațional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internațional și însărcinat cu asigurarea relațiilor diplomatice ale acestui subiect”. (Philippe Cahier).

Un alt autor consideră misiunea diplomatică „agenția ori instituția pe care un stat o înființează într-un alt stat cu consimțământul acestuia, în scopul de a menține cu el relațiile diplomatice” (J. Perez de Cuellar)

Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc și se mențin relațiile diplomatice, contribuind direct și nemijlocit la realizarea colaborării dintre ele. (Ion M. Anghel)

Înființarea unei misiuni diplomatice necesită existența relațiilor diplomatice între două state și acordul lor de voință pentru schimbul de misiuni diplomatice. Dreptul de a stabili și întreține relații diplomatice, de a primi și trimite misiuni diplomatice aparține în esență statelor, dar există și alte subiecte de drept, alte entități, cărora dreptul internațional le recunoaşte această facultate: Sfântul Scaun și Ordinul Suveran al cavalerilor de la Malta.

Evoluția vieții internaționale a făcut să se recunoască dreptul de legație (adică de a primi și trimite misiuni diplomatice) și mişcărilor de eliberare națională. În doctrină se menționează că mişcările de eliberare națională obişnuiau să trimită reprezentanțe permanente în anumite capitale, precum și la organizații internaționale, denumite birouri sau oficii; în ultimul timp, acestea s-au transformat în adevărate misiuni diplomatice, iar trimişii lor se bucură de acelaşi tratament acordat ambasadorilor statelor suverane. Au, de asemenea, drept de legație, organizațiile internaționale cu vocație generală (O.N.U. și instituțiile ei specializate), organizațiile regionale etc. Condiția existenței consimțământului celor două state pentru înființarea unei misiuni diplomatice este consfințită de art. 2 din Convenția de la Viena din 1961 în următoarea formulare: „stabilirea unei misiuni diplomatice între state și trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimțământ mutual”.

Încheierea acordului pentru înființarea unei misiuni diplomatice permanente este precedată de tratative politice pentru discutarea acestui lucru.

Acordul de înființare a misiunii diplomatice poate îmbrăca forma juridică a unui tratat de-sine-stătător sau poate face parte dintr-un tratat cu un conținut mai larg. Statul care trimite misiunea diplomatică poartă denumirea de stat acreditant. Statul pe al cărui teritoriu se înființează misiunea diplomatică se numeşte stat acreditar. Acordul cuprinde clauze referitoare la rangul efectivul, competența misiunii diplomatice, la faptul dacă este vorba de un schimb de misiuni diplomatice sau de înființarea numai a unei singure misiuni etc. Cauze de ordin politic, precum dezvoltarea sau intenția de a dezvolta relațiile dintre state, conduc la schimbarea rangului misiunii diplomatice, de regulă, în sens superior. Transformarea necesită, de asemenea, acordul reciproc și expres al statelor. Atunci când, din diferite motive, misiunea diplomatică nu mai este în măsură să funcționeze și să reprezinte interesele statului acreditant în statul acreditar intervine suspendarea acestei misiuni, deşi relațiile diplomatice se mențin. În doctrină sunt menționate, ca exemple care ilustrează această situație, cazurile statelor care,

5

fiind ocupate de forțele germane, și-au transferat guvernele lor în alte state (mai ales la Londra). Încetarea misiunii diplomatice înseamnă întreruperea completă a funcțiilor misiunii diplomatice, încetarea automată a sarcinilor care revin membrilor misiunii diplomatice.

Încetarea misiunii diplomatice poate avea drept cauze:a) ruperea, din diferite cauze, a relațiilor diplomatice; statul acreditar este obligat să

respecte și să asigure protecția localurilor reprezentanței împreună cu bunurile și arhiva ei (art. 45 din Convenția de la Viena). Se poate apela la un stat terț agreat de cele două părți pentru reprezentarea intereselor pe timpul cât relațiile diplomatice sunt rupte;

b) dispariția unuia dintre state (fuziune sau dezmembrare) constituie un alt mod de încetare a activității unei misiuni diplomatice;

c) refuzul de recunoaştere a guvernelor nou instalate în unul din cele două state;d) suprimarea din motive bugetare,etc.

2.5. MEMBRII MISIUNII DIPLOMATICE

Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice clasifică membrii misiunii diplomatice în trei categorii:

- şeful misiunii,- membrii personalului misiunii,- personalul privat al misiunii.

Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificați în trei categorii:- membrii personalului diplomatic,- membrii personalului administrativ și tehnic,- membrii personalului de serviciu.

Convenția de la Viena defineşte astfel categoriile menționate (art.1):- şeful misiunii diplomatice este persoana însărcinată de către statul său să acționeze în această calitate;- membrii misiunii diplomatice sunt şeful misiunii și membrii personalului misiunii diplomatice;- membrii personalului misiunii diplomatice sunt membrii personalului diplomatic, cărora li se adaugă personalul administrativ și de deservire;- membrii personalului diplomatic sunt membrii personalului misiunii diplomatice care au rang diplomatic;- agentul diplomatic este şeful misiunii diplomatice sau un membru al personalului diplomatic al misiunii;- un membru al personalului administrativ și tehnic este un membru al misiunii diplomatice angajat în serviciul administrativ sau tehnic al misiunii diplomatice;- un membru al personalului de deservire este un membru al misiunii diplomatice din departamentul de servicii interne al misiunii diplomatice,- un funcționar particular este o persoană care se află în serviciul particular al unui membru almisiunii diplomatice și care nu este angajat al statului trimițător.

La categoriile menționate este necesar să adăugăm și categoria membrilor de familie a membrilor misiunii, cărora statul acreditar le acordă un statut special.

Corpul diplomaticEste format din totalitatea agenților diplomatici, împreună cu membrii familiei lor

aflați pe teritoriul statului de reședință, dar în sens restrâns din corpul diplomatic fac parte numai șefii reprezentanțelor diplomatice.

Decan al corpului diplomatic devine diplomatul cu cea mai mare vechime în post pe teritoriul statului acreditar, diplomat care aparține clasei întâi de reprezentare. În țările

5

catolice, nunțiul papal este considerat de drept decan al corpului diplomatic, indiferent dacă îndeplinește sau nu condiția referitoare la vechime.

2.6. NUMIREA MEMBRILOR MISIUNII DIPLOMATICEConform art. 14 din convenția de la Viena din 1961, șefii misiunilor diplomatice pot

face parte din una din categoriile următoare, în funcție de acordul mutual stabilit de guvernele interesate:

1. ambasadori, nunții apostolici și alți șefi de misiuni având un rang echivalent (de exemplu, înalți comisari schimbați între țările membre ale unei comunități) care sunt acreditați pe lângă șefii de stat;

2. trimiși diplomatici, miniștri și nunții papali interimari care sunt acreditați pe lângă șefii de stat (această categorie este acum practic inexistentă);

3. însărcinați cu afaceri (en titre, en pied sau titulari) care sunt acreditați pe lângă Ministerele de Afaceri Externe (și această categorie este rar întâlnită. Nu se poate face nici o discriminare între șefii misiunilor diplomatice pe baza categoriei din care fac parte, cu excepția chestiunilor de prioritate și de protocol, iar în această privință dreptul de primire de către şeful statului este rezervat acelora cu rang de ambasador. (R.G. Feltham) Fiecare stat are dreptul de a-și alege agenții diplomatici și pe ceilalți membri ai misiunii diplomatice. Desemnarea și numirea lor se face de statul acreditant potrivit normelor aparținând dreptului intern, în temeiul atributului de suveranitate.

Şeful de misiune este responsabil de toate problemele legate de misiunea sa. El poate și chiar însărcinează cu diferite funcții personalul, dar este singur răspunzător față de ambele guverne (al statului acreditant și al celui acreditar) de modul în care își conduce misiunea. Şeful de misiune este însărcinat să reprezinte interesele statului acreditant și trebuie să fie recunoscut ca atare de statul acreditar. Potrivit art. 5 pct.2 al Convenției de la Viena din 1961 „Dacă statul acreditant acreditează un sef de misiune în unul sau mai multe state, el poate înființa o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în care şeful de misiune nu-și are reședința sa permanentă”.

Numirea şefului de misiune se face de către și în numele şefului de stat, în conformitate cu prevederile constituționale din fiecare țară. (Ion M. Anghel) Rangul şefului de misiune acreditat constituie o înțelegere între guvernele în cauză. Deși statul acreditant are prerogativa numirii agentului său diplomatic, va trebui să țină seama în alegerea lui de punctul de vedere al statului acreditar. În acest sens, art. 4 din Convenția de la Viena din 1961 prevede că nici un stat nu poate fi constrâns să primească un agent diplomatic care i se pare impropriu pentru îndeplinirea misiunii sale.

Procedura prin care un stat se informează dacă persoana aleasă de el este persona grata pentru a ocupa postul de sef al misiunii diplomatice pe teritoriul statului acreditar, constituie agrearea, iar procedura acceptării unui sef de misiune al statului trimițător poartă denumirea de agrement.

Convenția de la Viena din 1961 înscrie în art.4 pct.1 faptul că „Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenționează să o acrediteze ca sef al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat”. Numirea unui sef de misiune se perfectează în mod formal prin procedura acreditării și nu din momentul acordării agrementului.

Acreditarea este procedura specială prin care dreptul internațional reglementează afirmarea definitivă a calității de sef de misiune a unei persoane fizice care a primit deja agrementul. Această procedură presupune existența a două declarații de voință distincte:- voința statului acreditant referitoare la numirea agentului diplomatic- declarația expresă a statului acreditar de acceptare a numirii respective.

Dreptul internațional atribuie acestor declarații unilaterale distincte efectul juridic de perfectare a raportului de misiune diplomatică. Declarația de voință prin care statul acreditant

5

participă la procedura acreditării este cuprinsă într-un document formal – scrisorile de acreditare. Declarația de voință prin care statul acreditar își exprimă consimțământul la numirea şefului de misiune este implicită, rezultă din primirea solemnă a scrisorilor de acreditare efectuată de organul destinatar al acestora.

Scrisorile de acreditare constituie instrumentul diplomatic prin care se constată calitatea oficială a şefului de misiune, prin care se constată calitatea oficială a şefului de misiune, prin care se face dovada că această persoană este abilitată de către guvernul său să exercite funcțiile încredințate; sunt semnate de către şeful statului acreditant și adresate şefului statului acreditar. Prezentarea scrisorilor de acreditare este esențială pentru recunoașterea calității de sef de misiune și are loc în cadrul unei solemnități speciale. Odată cu încheierea ceremoniei prezentării scrisorilor de acreditare, şeful de misiune dobândește în mod definitiv funcția sa de sef de misiune, fiind învestit cu exercițiul deplin al funcțiilor sale.

Se consideră că şeful de misiune diplomatică trebuie să considere priorități fundamentale următoarele:

- formularea politicii diplomatice;- transmiterea către statul acreditar a punctelor de vedere ale propriului guvern în

probleme importante de interes comun și de politică comună, el constituind un canal de comunicare între cele două guverne în astfel de probleme;

- să raporteze ministerului său evenimentele cu semnificații politice sau economice importante și să comenteze punctele de vedere ale unor țări terțe;

- să fie la curent în ce privește persoanele cu influență și sursele puterii naționale în statul în care se află în misiune,

- să facă dovada unui comportament oficial, cât și neoficial de o manieră care să sporească reputația țării sale;

- să cultive un cerc de prieteni suficient de larg și variat pentru a fi capabil să și îndeplinească funcțiile.

Spre deosebire de cazul şefului de misiune, nu este necesar, în cazul altor membri ai personalului diplomatic, procedura de numire este mult simplificată; consimțământul statului acreditar nu trebuie exprimat în mod obligatoriu expres. Procedura este constituită dintr-o notă oficială transmisă M.A.E. al statului acreditar și nota de răspuns. Diplomatul nu se va prezenta la post înainte de a avea loc schimbul de note.

Dreptul statului acreditant de a numi membrii personalului diplomatic este limitat de statul acreditar de a solicita menținerea efectivului misiunii diplomatice în ceea ce el consideră rezonabil. Statul acreditant poate refuza să admită funcționari de o anumită categorie (art.11 Convenția de la Viena, 1961).

În ce privește numirea personalului tehnico-administrativ, precum și a celui de serviciu trebuie să avem în vedere următoarele: ca structură, personalul tehnic și administrativ este alcătuit din: secretari tehnici, translatori, dactilografi, arhivari, contabili, referenți de specialitate etc, iar personalul de serviciu cuprinde soferi, curieri, portari, oameni de serviciu, grădinari, mecanici, muncitori calificați etc. Trebuie să se facă distincție între oamenii de serviciul ai misiunii diplomatice și persoanele din serviciu agentului diplomatic: menajerele, personalul care a fost angajat la reședința diplomatului de către acesta. În cazul acestor categorii de personal, se vor îndeplini aceleași reguli ca în cazul personalului diplomatic cu următoarele diferențe:- apartenența la cetățenia statului acreditant nu este o condiție ce trebuie îndeplinită;- nu mai apare nici condiția ca această persoană să aibă calitatea de persona grata.

3. FUNCŢIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE

3.1. Precizări preliminare

5

3.2. Funcția de reprezentare3.3. Funcția de negociere3.4. Funcția de observare și informare3.5. Funcția de realizare a cooperării internaționale3.6. Funcția de protejare a intereselor statului acreditant și acetățenilor acestuia

3.1. PRECIZĂRI PRELIMINARE

Potrivit alin.1 al art.3 al Convenției de la Viena, din anul 1961, funcțiile misiunilor diplomatice constau, în special, în:- a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;- a ocroti în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional;- a duce tratative cu guvernul statului acreditar;- a informa prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și de a raporta cu privire la acestea statului acreditant;- promovare a relațiilor de prietenie și de dezvoltare a relațiilor economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar.În alineatul 2 al aceluiași articol se face precizarea potrivit căreia nici o dispoziție a Convenției nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare.

Enumerarea funcțiilor misiunii diplomatice făcută în cuprinsul art.3 nu este una exhaustivă; consimțământul pe care un stat îl dă pentru înființarea misiunii diplomatice presupune permisiunea de a îndeplini cel puțin funcțiile enumerat de Convenție.

3.2. FUNCŢIA DE REPREZENTAREFuncția de a reprezenta statul acreditant în statul acreditar este cea mai veche funcție a

misiunilor diplomatice, şeful misiunii fiind cel care reprezintă statul său în plenitudinea relațiilor sale diplomatice, prin modalități foarte variate de participare la viața publică a statului acreditar.

Formele prin care se realizează funcția de reprezentare sunt multiple:- participarea la viața publică a statului acreditar;- negocierea în numele statului acreditant;- promovarea politicii statului acreditant etc.

3.3. FUNCŢIA DE NEGOCIEREFuncția de a duce tratative cu guvernul statului acreditar, denumită și funcția de

negociere, reprezintă aspectul esențial al activității misiunii diplomatice în apărarea intereselor statului acreditar; în rezolvarea diferendelor dintre state. Negocierea este cel mai la îndemână și cel mai eficient mijloc diplomatic de soluționare a diferendelor; negocierile pot fi oficioase (doar contacte de cunoaștere a intențiilor părților, fără a le angaja) sau oficiale (constituie un început de angajare), directe (între şeful misiunii și şeful statului) sau indirecte (între şeful misiunii și ministerul afacerilor externe ori alte autorități ale statului acreditar).

Potrivit dreptului tratatelor, şeful misiunii diplomatice poate negocia și autentifica textul unui tratat fără a fi nevoit să prezinte deplinele puteri. Funcția de negociere nu se limitează doar la soluționarea diferendelor și încheierea unor acorduri internaționale, ci ea presupune o activitate intensă a şefului misiunii pentru explicarea politicii guvernului pe care îl reprezintă, pentru consultări în legătură cu diferitele aspecte ale vieții internaționale etc.

5

3.4. FUNCŢIA DE OBSERVARE ȘI INFORMAREFuncția de informare prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția

evenimentelor din statul acreditar și de a raporta cu privire la acestea statului acreditant presupune urmărirea și studierea aspectelor vieții politice, sociale, culturale etc. din statul acreditar, efectele evenimentelor internaționale în acest stat, precum și derularea relațiilor dintre cele două state.

Funcția de informare nu se realizează numai într-un singur sens, înspre statul acreditant, ci și înspre statul acreditar, pentru o cât mai bună cunoaștere de către acesta a realităților din statul reprezentat.

3.5. FUNCŢIA DE REALIZARE A COOPERĂRII INTERNAȚIONALEFuncția de promovare a relațiilor de prietenie și de dezvoltare a relațiilor economice,

culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar, denumită și funcția de cooperare, poate fi definită ca scop al întregii activități a misiunii diplomatice. Misiunea diplomatică are rolul de a cultiva, promova, extinde și diversifica relațiile dintre statul acreditant și statul acreditar, pe diferite planuri: politic, economic, cultural, juridic etc.

3.6. FUNCŢIA DE PROTEJARE A INTERESELOR STATULUI ACREDITANT ŞI A CETĂŢENILOR ACESTUIA

Funcția de ocrotire în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional este o funcție tradițională a misiunilor diplomatice, realizată prin cereri de informare și asistență, prin proteste și prin invocarea răspunderii internaționale, ori chiar prin îndeplinirea unor funcții consulare.

Principala instituție creată în realizarea acestei funcții este protecția diplomatică, respectiv dreptul statului acreditant de a proteja proprii cetățeni și dreptul acestora, când se află în străinătate, de a cere protecție, dar în limitele impuse de dreptul internațional, adică fără ca aceste acte să constituie amenințări la adresa statului acreditar și fără folosirea forței sau a amestecului în treburile interne. Aceasta se fundamentează printr-o regulă generală a dreptului internațional, potrivit căreia, statul are dreptul de a apăra interesele cetățenilor săi aflați pe teritoriul altor state, prin mijloace diplomatice și juridice adecvate raporturilor internaționale.

4. IMUNITĂŢI, PRIVILEGII ŞI FACILITĂŢI DIPLOMATICE

4.1. Imunităţile diplomatice4.2. Privilegiile diplomatice4.3. Facilitățile diplomatice

4.1. IMUNITĂŢILE DIPLOMATICEConvenția de la Viena din 1961 stabilește o sumă de reguli care acordă un statut

juridic specific atât misiunii diplomatice, cât și personalului misiunii, cu precizarea că în practica statelor sunt aplicabile și alte reguli, în funcție de particularitățile concrete ale acestora.

Imunitățile diplomatice reprezintă tratamentul pe care statul acreditar îl acordă misiunilor diplomatice și personalului acestora, exprimat prin exceptarea de la jurisdicția penală și civilă a acestui stat. Sunt prevăzute și enumerate în conținutul articolelor 29-39 din Convenția de la Viena. Aceste imunitățile și privilegiile recunoscute membrilor misiunilor diplomatice, care au ca obiect să permită exercitarea funcțiilor lor fără ca autoritățile locale să poată să le aducă îngrădiri. Articolul 41 din Convenția de la Viena prevede în contrapartidă, obligații față de statul acreditar.

5

Membrii misiunilor diplomatice au datoria de a respecta legile și reglementările statului acreditar și de a nu se amesteca în treburile sale interne, iar localurile misiunilor nu trebuie utilizate în scopuri incompatibile cu regulile și obligațiile activității diplomatice. De asemenea, în conformitate cu conținutul articolului 42 al Convenției, agenții diplomatici nu trebuie să exercite profesii sau alte activități remunerate în vederea obținerii unui câstig personal pe teritoriul statului acreditar.

De asemenea, statul acreditar are obligații precise stabilite de Convenția de la Viena prin articolele 25-27. Potrivit acestor reglementări el trebuie să acorde misiunii toate facilitățile pentru îndeplinirea funcțiunilor sale. El trebuie, în mod special, să asigure membrilor misiunii toată libertatea de deplasare și de circulație. O rezervă există totusi pentru zonele unde accesul este reglementat sau interzis din rațiuni de securitate națională. Articolul 47 al Convenției prevede interdicția unor măsuri discriminatorii între state. El admite totusi ca nediscriminatoriu dreptul statului acreditar de a aplica restrictiv o dispoziție determinată, pentru că ea este în acelasi mod aplicată misiunii sale de statul acreditant, ca și practica urmată de unele state de a se face beneficiarele, prim cutumă sau pe cale de acord, ale unui tratament reciproc mai favorabil decât îl cer dispozițiile Convenției. În fine, statul acreditar trebuie să asigure securitatea localurilor misiunii, să evite ca linistea acesteia să fie tulburată sau să-i fie afectată demnitatea (art. 22).

Regulile privind privilegiile și imunitățile sunt precizate în mod detaliat de către Convenția de la Viena, făcându-se, o distincție între diversele categorii de personal al misiunilor diplomatice (diplomați, personal tehnico-administrativ și de serviciu). În conformitate cu art. 17 din convenție aceste imunități sunt recunoscute diplomaților și familiilor lor, dar și personalului administrativ și de serviciu. Personalul organizațiilor internaționale beneficiază, de asemenea, de imunități acordate prin convențiile aplicabile acestor organizații. (O.N.U., Consiliul Europei, Comunitățile europene etc.). Articolele 29-41 din Convenție fac referire la Dispozițiile privind imunitățile diplomatice. Imunitățile diplomatice sunt concretizate în trei categorii:

a) Imunitatea de jurisdicție;b) Inviolabilitățile;c) Exceptarea de la obligația de a depune ca martor

Imunitatea de jurisdicție, adică scoaterea de sub acțiunea legii penale sau civile a statului acreditar a misiunii diplomatice, personalului misiunii și a membrilor lor de familie. Misiunea diplomatică se bucură de imunitate de jurisdicție civilă și administrativă, pentru că nu se poate pune problema răspunderii penale a unei persoane morale (juridice). Agenții diplomatici se bucură de imunitate absolută de jurisdicție penală și de imunitate de jurisdicție civilă, cu excepția acțiunilor imobiliare când proprietatea este cu titlu privat, acțiunilor referitoare la succesiune, acțiunilor privind activitatea profesională sau comercială privată a agentului și față de nici o cerere reconvențională direct legată de cererea principală când agentul diplomatic însuși înaintează o acțiune civilă (pentru a asigura egalitatea părților în proces). De asemenea, agenții diplomatici se bucură de imunitate de executare, dar la care se poate renunța expres. Imunitatea de jurisdicție a unui agent diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicția statului acreditant. Prin urmare, agentul diplomatic nu este scos de sub jurisdicție totală, ci numai de sub jurisdicția statului acreditar. Totusi, statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici, dar ea trebuie să fie expresă. Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu determină automat și înlăturarea imunității privind executarea hotărârilor, pentru aceasta fiind necesară o renunțare deosebită.

Inviolabilitățile, care înseamnă imunitatea față de constrângerea prevăzută de lege. Este vorba despre:

5

– inviolabilitatea misiunii, respectiv obligația statului acreditar de a nu permite funcționarilor săi să pătrundă și să îndeplinească acte de autoritate în localurile misiunii, mijloace de transport și terenuri ale acesteia, mai puțin în cazuri excepționale, cum ar fi legitima apărare. De precizat că această inviolabilitate operează chiar și în timp de conflict armat; localurile misiunii, mobilierul lor și celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum și mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziții, rechiziții, sechestru sau măsuri executorii;

– inviolabilitatea arhivelor, care operează asupra tuturor documentelor diplomatice, inclusiv corespondența, indiferent de locul unde se află, fiind absolută;

– inviolabilitatea diplomatului, concretizată în exceptarea acestuia de la orice formă de reținere sau detenție; statul acreditar trebuie să-1 trateze cu respectul care i se cuvine și să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității sale;

– inviolabilitatea reședinței diplomatului, care este aceeași cu inviolabilitatea localurilor misiunii.

Inviolabilitatea care îi este recunoscută unui diplomat are ca obiect săi permită să se bucure, pe teritoriul unde își exercită misiunea, în orice moment și oriunde s-ar afla, de libertate fără restricție și de intangibilitate personală în toate ocaziile, iar inviolabilitatea personală este garanția esențială a agenților diplomatici, acesta înainte de toate fiind exceptat de la orice măsură de arestare sau de detenție. Articolul 29 al Convenției de la Viena garantează agenților diplomatici respectul statului acreditar, care este dator să ia toate măsurile adecvate pentru a împiedica orice atingere ce ar putea fi adusă persoanei, libertății sau demnității lor.

Inviolabilitatea are ca scop să permită diplomatului de a-și exercita, fără nici un impediment, sarcina sa de reprezentant al unei țări străine. Ea acoperă, deci, toate actele pe care le îndeplinește pentru reprezentarea statului trimițător și promovarea intereselor acestuia. Acest privilegiu începe în ziua în care diplomatul a intrat pe teritoriul țării unde a fost acreditat, dacă misiunea sa a fost anunțată. El durează pe tot timpul misiunii sale, până când va părăsi teritoriul statului de reşedinţă. Inviolabilitatea persistă și în situația ruperii relațiilor diplomatice și chiar a stării de război. Dacă diplomatul înlocuit se stabilește în țara în care și-a exercitat funcțiile, el nu poate continua să beneficieze de inviolabilitate după ce și-a încheiat misiunea.

Inviolabilitatea acoperă toate persoanele care fac parte din personalul oficial sau neoficial al misiunii, sub rezerva articolului 39 paragraful 2 al Convenției de la Viena. Convenția de la Viena distinge anumite categorii de personal. Şeful misiunii și personalul său diplomatic, înțelegând și membrii de familie ai agenților diplomatici (art. 37-1), beneficiază de toate imunitățile enumerate în articolele 29-36 ale Convenției. Numele acestor persoane figurează pe lista diplomatică care este stabilită în fiecare Capitală, de Serviciul de Protocol pe baza indicațiilor furnizate de fiecare misiune. Imunități sunt, de asemenea, recunoscute și altor membri ai misiunii, fie că este vorba de personalul administrativ și tehnic (art. 37-2 și 38-1), de personalul de serviciu care nu are naționalitatea statului de reşedinţă (art.27-3si 38-2) sau de personalul de serviciu particular al misiunii (art. 37-4 și 38-2). Aceste imunități se extind asupra bunurilor personale ale diplomaților, reședinței, vehiculelor și documentelor acestora, corespondența lor trebuie să fie liberă și inviolabilă. Statele acordă, în general, automobilelor diplomaților plăci speciale care permit poliției să-i deosebească de ceilalți posesori de automobile. Articolul 27 al Convenției de la Viena garantează comunicarea liberă a misiunilor prin toate mijloacele adecvate. Ea condiționează totusi instalarea de posturi emițătoare de radio de asentimentul statului acreditar.

Art. 40 al Convenției de la Viena admite ca un agent diplomatic să beneficieze de inviolabilitate când traversează o țară terță pentru a se prezenta sau pentru a se reîntoarce de la

5

post – este un act de curtoazie din partea statelor al căror teritoriu este traversat. Inviolabilitatea agentului diplomatic îl protejează pe acesta în toate circumstanțele. Ea este de ordin public și diplomatul nu poate renunța la ea. Chiar dacă ar comite acte de natură să lezeze demnitatea şefului de stat pe lângă care este acreditat, el nu poate fi supus de acest stat la măsuri care ar aduce atingere persoanei sale. Acesta din urmă nu este, de altfel, lipsit de mijloace de apărare. El poate cere rechemarea diplomatului sau chiar să-i impună plecarea. Inviolabilitatea protejează pe diplomat împotriva atacurilor oricărei persoane, indiferent de unde ar proveni ele. Dacă un membru al autorităților publice ale statului de reşedinţă, acționând în calitate oficială, a ofensat un agent diplomatic, guvernul statului acreditar este obligat să acorde reparații statului ofensat. Dacă sediul misiunii diplomatice sau drapelul care este arborat fac obiectul unui atentat, guvernul statului acreditar trebuie, dacă nu și-a îndeplinit îndatoririle de protecție, să prezinte scuze și, de la caz la caz, să acorde reparațiile adecvate. Dacă autorul infracțiunii este o persoană particulară, statul trebuie să dispună urmărirea penală și judecarea acestuia.

Reședința diplomatului nu poate constitui obiectul investigațiilor poliției, justiției sau oricărui alt organ administrativ, care nu au dreptul să pătrundă în imobil fără autorizația expresă, după caz, a diplomatului sau a şefului misiunii. Articolul 22 al Convenției de la Viena garantează, de asemenea, inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice. Se prevede în sarcina statului acreditar obligația specială de a lua măsurile pentru a asigura protecția acestora. Se garantează nu numai localurile, ci și mobilierul acestora, precum și mijloacele de transport ale misiunii împotriva oricăror măsuri ale autorităților statului de reşedinţă.

Articolul 12 permite misiunii să deschidă birouri în afara sediului numai pe baza consimțământului expres al statului acreditar. Articolul 20 permite arborarea drapelului și emblemei statului acreditant pe localurile misiunii, reședinței și pe mijloacele de transport ale şefului misiunii. Articolul 21 prevede obligația pentru statul acreditar de a facilita statului acreditant achiziționarea sau închirierea de localuri necesare deschiderii misiunii și pentru locuințele membrilor săi. Arhivele diplomatice se bucură, de asemenea, de aceeași inviolabilitate ca și sediul misiunii și reședința, chiar în cazul ruperii relațiilor diplomatice. De asemenea, corespondența diplomatică, este declarată inviolabilă.

Dreptul la libera circulație a valizelor diplomatice este recunoscut fără rezerve. Imunitățile curierilor sunt recunoscute și sunt precizate în documentele pe care aceștia trebuie să le dețină, precum și dreptul statelor și misiunilor diplomatice de a recurge la curieri ad-hoc. Statele au dreptul de a încredința curierul diplomatic comandanților de aeronave civile și de a prelua, direct și liber, de la aceștia, valiza diplomatică. Valizele nu pot conține decât documente diplomatice și obiecte destinate uzului oficial.

Imunitatea de jurisdicțieConvenția de la Viena, în articolul 31, definește imunitatea civilă și penală a agenților diplomatici. Diplomații nu pot fi chemați în justiție decât de guvernul sau de tribunalele țării lor. Aceasta este o garanție indispensabilă pentru ca diplomații să poată promova în deplină libertate și independență interesele statului acreditant.Această imunitate are ca scop să retragă întreaga competență de la magistrații locali pentru a o transfera, dacă este cazul, la cei ai statului trimițător. Convenția de la Viena, în articolul 38, limitează imunitățile de jurisdicție ale membrilor personalului care au naționalitatea statului acreditar numai la actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcțiilor lor. Diplomatul are dreptul și nu poate renunța la imunitatea de jurisdicție penală, întrucât nu are dreptul de a lăsa să se aducă atingere independenței statului pe care-l reprezintă. Acest gen de imunitate este acordată agentului diplomatic în interesul guvernului țării sale, numai acesta din urmă poate să renunțe la ea.

Un agent diplomatic trebuie să respecte legislația țării unde este acreditat, dar nu poate fi tras la răspundere decât de autoritățile din propria țară. Această imunitate de jurisdicție

5

funcționează chiar dacă agentul diplomatic este vinovat de o infracțiune contra statului pe lângă care este acreditat. Guvernul statului acreditar poate, doar să solicite pe cale diplomatică aplicarea pedepsei prevăzute de lege.

Atât timp cât agentul diplomatic străin se află pe teritoriul statului pe lângă care este acreditat, imunitatea de jurisdicție penală este totală. Imunitatea de jurisdicție față de tribunalele statului acreditar nu înseamnă că diplomatul străin este absolvit de răspundere pentru infracțiunile pe care le-ar putea comite, dar acest stat nu-l poate aresta și nici judeca prin tribunalele proprii. Dacă infracțiunile comise de agentul diplomatic sunt de mică importanță, este la latitudinea guvernului statului acreditar să facă plângere pe cale diplomatică. Exceptarea de la obligația de a depune ca martor în fața instanțelor de judecată și în procedurile administrative. Imunitatea este absolută, dar diplomatul poate depune ca martor dacă acceptă expres. Un agent diplomatic nu poate fi obligat să compară ca martor în fața unei instanțe a statului acreditar. I se poate cere să-și trimită mărturia în scris, dar dacă refuză, nu există mijloc de a-l constrânge în acest sens. Organul de anchetă trebuie să se deplaseze la sediul misiunii diplomatice pentru a primi mărturiile. Imunitatea de jurisdicție penală se aplică și personalului administrativ și tehnic al misiunii și membrilor lui de familie. Convenția de la Viena (art. 32) prevede că statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a membrilor familiilor agenților diplomatici, a membrilor personalului administrativ și tehnic al misiunilor, precum și a familiilor lor, a membrilor personalului de serviciu, însă, Convenția precizează că această renunțare trebuie să fie întotdeauna expresă .

Personalul de serviciu beneficiază de imunități numai pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor sale. În art. 37 al Convenției de la Viena se precizează că personalul de serviciu particular al membrilor misiunii care nu sunt resortisanți ai statului acreditar, sunt scutiți de impozite și taxe pe salarii, dar nu beneficiază de privilegii și imunități decât în măsura admisă de acesta din urmă. Totuși, se prevede că acest stat va trebui să-și exercite jurisdicția sa de asemenea manieră, încât să nu împiedice în mod excesiv îndeplinirea funcțiilor misiunii. Dacă misiunea are un agent diplomatic de naționalitatea statului acreditar sau dacă acesta locuiește permanent în statul respectiv, el nu beneficiază decât de imunitatea de jurisdicție și de inviolabilitate pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiunilor sale. Pentru ceilalți membri ai personalului misiunilor și personalul de serviciu particular care se găsesc în aceleași raporturi față de statul acreditar, ei nu beneficiază decât de privilegiile și imunitățile care le sunt recunoscute de statul respectiv. Însă se precizează că acesta nu va exercita asupra lor jurisdicția sa, decât de o asemenea manieră încât să nu împiedice în mod excesiv îndeplinirea funcțiilor misiunii. În cazul unui accident de automobil, indiferent dacă diplomatul este conducător sau proprietar al unui autovehicul în urma căruia s-ar putea angaja responsabilitatea civilă, trebuie avute în vedere următoarele:

– să invoce imunitățile sale diplomatice la care el nu poate renunța fără autorizarea expresă a statului acreditant;

– în timpul anchetei el nu trebuie să împiedice mersul justiției, punând la dispoziție informațiile cerute în legătură cu circumstanțele accidentului;

– imunitatea de jurisdicție nu permite eludarea plății despăgubirilor datorate victimelor accidentului.

Imunitatea de jurisdicție în materie civilă este recunoscută diplomaților străini. Articolul 31 al Convenției de la Viena prevede că agenții diplomatici beneficiază de imunitatea de jurisdicție în materie civilă și administrativă, cu excepția cazurilor când este vorba despre:

1) o acțiune reală care se referă la un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii;

5

2) o acțiune privind o succesiune în care agentul diplomatic figurează cu titlu particular și nu în numele statului acreditant;

3) o acțiune privind o activitate profesională sau comercială exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar și în afara funcțiilor sale oficiale.

În aceste cazuri pot fi luate unele măsuri de executare față de diplomat, cu condiția să nu se aducă atingere inviolabilității persoanei sau locuinței sale. Diplomatul care devine reclamant în fața unei instanțe locale nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicție în ceea ce priveste orice cerere reconvențională legată direct de acțiunea principală. Totusi, renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunțarea la măsurile de executare a hotărârii, care nu poate fi aplicată nici asupra persoanei, nici asupra bunurilor sale, o renunțare distinctă din partea sa fiind necesară.

4.2. PRIVILEGIILE DIPLOMATICEPrivilegiile diplomatice reprezintă tot un tratament acordat de statul acreditar misiunii

diplomatice și personalului acesteia, prin care li se fac unele înlesniri excepționale.Libertatea de comunicare.

Misiunea diplomatică are dreptul să comunice liber cu guvernul său, cu celelalte misiuni și consulate ale statului acreditant, putând să folosească toate mijloacele de comunicație potrivite. Aceasta presupune obligația statului acreditar de a oferi facilități pentru corespondență și de a respecta secretul corespondenței. Pentru comunicare, misiunea diplomatică poate utiliza numai mijloace legale, fie publice (postă, telefon, fax etc.), fie specifice, precum curierul diplomatic și valiza diplomatică, toate acestea beneficiind de inviolabilitate. În ultimii ani, în cadrul ONU s-au manifestat preocupări pentru codificarea statutului curierului diplomatic și al valizei diplomatice. Astfel, în anul 1991, Adunarea Generală a hotărât să includă pe ordinea de zi a celei de-a 47-a sesiuni, Proiectul de articole asupra statutului curierului diplomatic și valizei diplomatice neînsoțite de un curier diplomatic, precum si protocoalele adiționale facultative la acest statut, proiect adoptat de Comisia de Drept Internațional la sesiunea sa din anul 1989.

Mijloacele de radio-emisie pot fi utilizate numai cu autorizația statului acreditar. Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor și nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial. De asemenea, curierul diplomatic trebuie să poarte un document oficial care să-i ateste calitatea și să precizeze numărul de colete care constituie valiza diplomatică, el bucurându-se de inviolabilitatea persoanei sale, neputând fi arestat sau reținut. Se pot folosi și curieri diplomatici ad-hoc. De asemenea, valiza diplomatică poate fi încredințată comandantului unei aeronave comerciale, acesta trebuind să poarte un document oficial care să indice numărul coletelor care alcătuiesc valiza diplomatică, dar el nu are calitatea de curier diplomatic.

Libertatea de mișcareEste dreptul agentului diplomatic de a circula liber pe teritoriul statului acreditar, cu

posibilitatea acestuia de a declara anumite zone interzise, din motive de securitate a agentului diplomatic sau a statului acreditar;

Privilegii de ordin fiscalReprezintă dreptul misiunii și a diplomaților de a fi scutiți de taxe și impozite, cu excepția impozitelor indirecte sau a celor aplicabile bunurilor imobile particulare, veniturilor particulare și taxelor corespunzătoare dreptului de succesiune;

Privilegii de ordin vamalConstau în scutirea de taxele vamale care se percep cu ocazia importurilor de bunuri și

vizează bunurile destinate uzului oficial și chiar personal al misiunii, al diplomaților și membrilor familiilor acestora. Este inclusă în acest privilegiu și scutirea de la controlul

5

bagajelor, cu excepția cazului când există motive serioase să se creadă că acestea conțin obiecte care nu beneficiază de scutiri vamale sau al căror import sau export este interzis.

Într-un asemenea caz, controlul se va face numai în prezența agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

Scutirea de impoziteConvenția de la Viena stabilește o serie de reguli codificând practica existentă în

această materie. Articolul 23 scutește de impozite localurile misiunii ai căror proprietari sau locatari sunt reprezentanții statului acreditant sau şeful misiunii, cu excepția impozitelor sau taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate. Această scutire nu se aplică atunci când, potrivit legislației statului acreditar, acestea cad în sarcina persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu şeful misiunii.

Articolul 34 scutește agentul diplomatic de orice impozite și taxe, personale sau reale, naționale, regionale și locale, în afară de: impozitele indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în prețul mărfurilor și al serviciilor; impozitele și taxele asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, cu excepția cazului în care agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii; impozitele și taxele pe veniturile particulare, care-și au sursa în statul acreditar și impozitele pe capital prelevate asupra investițiilor; impozitele și taxele percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate; drepturile de înregistrare, grefă, ipotecă și de timbru în ceea ce privește bunurile imobiliare, sub rezerva dispozițiilor articolului 23 (localuri ale misiunilor). Membrii familiilor diplomaților, personalul administrativ și tehnic și personalul de serviciu beneficiază de aceleași privilegii fiscale ca și diplomații.

În materie de succesiuni, articolul 39 precizează la paragraful 4 că, în caz de deces al unui membru al misiunii sau al unui membru al familiei sale, care nu este cetățean al statului acreditar sau nu are reședința permanentă în acesta, statul acreditar va permite recuperarea bunurilor mobile ale defunctului, cu excepția celor care au fost achiziționate în țară și care fac obiectul unei interdicții de export. Nu se vor percepe taxe de succesiune asupra bunurilor mobile a căror prezență în statul acreditar nu se datora decât funcției defunctului.

În materie vamală, articolul 36 acordă scutirea de taxe vamale și alte drepturi conexe, în conformitate cu dispozițiile legislative și reglementările statului acreditar, asupra obiectelor destinate uzului oficial și obiectelor destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal. Dacă acesta din urmă trebuie să fie examinat deoarece există suspiciuni că ar putea să conțină obiecte care nu beneficiază de scutire de taxe vamale, deschiderea acestuia nu se poate face decât în prezența agentului diplomatic sau a unui reprezentant autorizat.

În termenii articolului 36, familiile agenților diplomatici beneficiază integral de scutirile de taxe vamale, în timp ce personalului administrativ și tehnic i se acordă aceste exonerări numai pentru obiectele importate cu ocazia primei lor instalări. Articolul 35 al Convenției de la Viena interzice obligarea agenților diplomatici la orice prestație personală, serviciu public de orice natură ar fi el și la orice sarcină militară (rechiziționări, contribuții și încartiruiri).

Dreptul de a arbora drapelul național și stema națională, pe localul misiunii diplomatice, la reședința şefului misiunii și pe mijloacele de transport ale acestuia.

Facilități de şedere - sunt concretizate în dreptul agentului diplomatic de a fi scutit de la obligațiile de a obține permis de şedere pe teritoriul statului acreditar și de a anunța organele de poliție locale despre prezența sa.

Scutirea de prestații personale, precum serviciul militar, rechiziții militare etc. Scutirea de la obligațiile privind asigurările sociale, pentru cazuri de accident, boală, deces etc., ceea

5

ce nu exclude posibilitatea diplomatului de a participa voluntar la asemenea sisteme de protecție.

4.3. FACILITĂŢILE DIPLOMATICESunt posibilități ale misiunii diplomatice și ale personalului diplomatic de a li se

înlesni de către statul acreditar desfășurarea activităților lor specifice. Printre acestea, menționăm obligația statului acreditar de a înlesni obținerea de localuri pentru misiunea diplomatică, de a acorda ajutor la obținerea de locuințe pentru membrii misiunii, de a pune la dispoziția acestora mijloacele de transport necesare părăsirii teritoriului statului acreditar. Persoanele care beneficiază de imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice încep să se bucure de acestea la intrarea pe teritoriul statului acreditar pentru a-și lua în primire postul, sau, dacă se află deja pe acest teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată ministerului afacerilor externe.

Privilegiile și imunitățile încetează după încetarea funcțiilor diplomatice ale persoanei, respectiv în momentul în care persoana părăsește teritoriul statului acreditar sau la expirarea unui termen rațional care i-a fost dat în acest scop, chiar și în timp de conflict armat. Totusi, imunitatea de jurisdicție continuă în ceea ce priveste actele îndeplinite de către această persoană în exercitarea funcțiilor sale ca membru al misiunii. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei sale continuă să se bucure de privilegiile și imunitățile respective până la părăsirea statului acreditar, într-un termen potrivit care să le permită aceasta. Trebuie precizat că toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii și imunități sunt obligate să respecte legile și regulamentele statului acreditar și să nu se amestece în treburile interne ale acestui stat. De asemenea, localurile misiunii nu vor fi utilizate în alte scopuri, incompatibile cu funcțiile misiunii

PARTEA A II-A - DREPTUL CONSULAR

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Noţiunea, definirea şi caracteristicile dreptului consular1.2. Izvoarele dreptului consular1.3. Codificarea dreptului consular

1.1. NOŢIUNEA, DEFINIREA ŞI CARACTERISTICILE DREPTULUI CONSULAR

Dreptul consular este acea parte a dreptului internațional public care reprezintă totalitatea normelor și regulilor care reglementează relațiile consulare dintre state, organizarea și funcționarea oficiilor consulare, precum și cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare și a personalului acestora. Această definiție descriptivă cuprinde, de fapt, trei mari caracteristici :- normele generale care guvernează relațiile consulare în general;- regulile și normele care privesc organizarea și funcționarea oficiilor consulare;- normele referitoare la statutul juridic al oficiilor consulare și a personalului lor, respectiv, imunitățile și privilegiile consulare.

Din punct de vedere istoric, relațiile și activitatea consulară au apărut înainte de activitatea diplomatică, pentru că, din momentul în care au început să se dezvolte relațiile comerciale și oamenii au început să călătorească în alte țări, unii dintre ei stabilindu-și chiar

5

reședințe într-o altă țară, au apărut probleme legate de statutul lor, de protecția lor și de promovarea intereselor lor în țările în care trăiau.

Caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabilește mecanismele care funcționează pentru a realiza un obiectiv foarte precis, acela de protejare a cetățenilor și a intereselor lor, precum și a intereselor statului trimițător.

Deosebirea fundamentală care există între activitatea oficiilor diplomatice și a celor consulare este aceea că, în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune principală, promovarea intereselor statului acreditant și a instituțiilor sale în țările în care sunt acreditate, oficiile consulare reprezintă acea parte a serviciului exterior al unei țări care se ocupă, pe lângă aceste aspecte, și de protejarea și reprezentarea intereselor cetățenilor din țara respectivă în străinătate.

A doua deosebire importantă între dreptul consular și cel diplomatic este aceea că, în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care reglementează activitatea oficiilor diplomatice sunt reguli de drept internațional , în timp ce în cazul dreptului consular, o parte importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură internă ale statelor care sunt implicate în deschiderea oficiilor consulare, atât statul trimițător cât și statul primitor.

1.2. IZVOARELE DREPTULUI CONSULARAcțiunea de definire a conceptului de izvor de drept se supune celor două mari

orientări din doctrina de specialitate: pozitivistă, pură (Anzilotti s.a.), potrivit căreia, acordul de voințe constituie singura sursă a dreptului internațional (care poate îmbrăca forma expresă – tratatul, ori forma tacită – cutuma) și obiectivistă (Scelle, Ch. De Visscher, Bourquin) care face distincție între surse creatoare și sursele formale, ultimele necreând dreptul, ci limitându-se să le formuleze ori să le constate. Aceste precizări făcute în legătură cu izvoarele dreptului internațional sunt valabile și pentru dreptul consular, ca parte a întregului.

În sens material, sintagma „izvor de drept” desemnează condițiile sociale, elemente extrajudiciare, care conduc la apariția unei norme de drept, iar în sens formal, forma de exprimare a normelor juridice.

În cele ce urmează vom avea în vedere doar cel de-al doilea sens, cel formal. Relațiile consulare, fiind parte a relațiilor internaționale, sunt dirijate de către normele de drept internațional. Considerăm, asadar, categoriile de izvoare ale dreptului internațional (care constituie genul) ca aparținând și dreptului consular (care reprezintă specia). Prin izvoare ale dreptului internațional se înțeleg acele „mijloace juridice prin care se exprimă normele acestui drept”.

Statutul Curții Internaționale de Justiție (1945) a definit în art. 38 izvoarele dreptului internațional într-o anumită ordine în care ar urma să fie aplicate de judecătorul internațional:„1. Curtea, a cărei funcție este să soluționeze, în conformitate cu dreptul internațional, diferendele ce-i vor fi supuse, va aplica:a) convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de statele în litigiu;b) cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca reprezentând dreptul;c) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;d) hotărârile judecătorești și doctrina specialiștilor cei mai calificați ai diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept.2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauză ex aequo et bono, dacă părțile sunt de acord cu aceasta.”.

Constituie, deci, izvoare ale dreptului consular acele mijloace juridice de exprimare a normelor rezultate din acordul de voință al statelor în cadrul relațiilor consulare. Izvoarele principale ale dreptului consular sunt cutuma și tratatul. Izvoare auxiliare sunt doctrina și jurisprudența. Diferența dintre izvoarele principale și cele auxiliare constă în faptul, că numai

5

primele au efect juridic obligatoriu, ultimele fiind utilizate doar în calitate de instrumente de clarificare și interpretare a normelor de drept consular. În doctrină a fost exprimată opnia potrivit căreia dreptul consular, ca parte a dreptului internațional, are aceleasi izvoare, mai puțin rezoluțiile organizațiilor internaționale Cutuma a apărut și a jucat rol de prim ordin ca izvor al dreptului internațional.

Domenii importante ale dreptului internațional s-au format, au existat și s-au îmbogățit pe cale cutumiară, cum sunt dreptul mării, dreptul diplomatic, dreptul consular etc. Considerată ca fiind cel mai vechi ea continuă și în prezent să fie un izvor de norme generale care reglementează anumite aspecte ale relațiilor consulare. Aşa cum rezultă din art. 38 alin. 1, pct. b al Statutului C. I. J. și după cum s-a precizat în doctrină, cutuma este o „o dovadă a unei practici generale”, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forță juridică obligatorie, adică a unei reguli de drept. În esență, cutuma implică un element material: o practică generalizată, uniformă și concordantă, care se întinde pe o anumită perioadă de timp și un element subiectiv, opinio juris: acceptarea de către state a valori juridice a acestei practici.

Aceste elemente diferențiază cutuma de curtoazia internațională, care nu are caracter obligatoriu, fiind lipsită de recunoaștere juridică și, deci, neatrăgând răspunderea internațională a statelor. Dar trebuie să precizăm că unele uzanțe s-au transformat în timp, în reguli cutumiare, cum fi cele din dreptul diplomatic și consular privitoare la imunități și privilegii, după cum unele norme privind ceremonialul diplomatic și consular au devenit simple uzanțe.

Deși dreptul consular a fost codificat, cutumei i-au rămas încă importante aspecte de rezolvat și, ori de câte ori există o lacună în reglementarea pe care o cuprinde aceasta convenție, se va face apel la soluțiile din dreptul cutumiar, după cum se precizează în Preambulul acesteia „regulile dreptului internațional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care nu au fost prevăzute în mod expres în dispozițiile prezentei Convenții”.

Altfel spus, cutuma, cel mai vechi izvor de drept, în general, dar și al dreptului consular, apărut în practica îndepărtată а statelor, reglementează astăzi numai anumite aspecte ale relațiilor consulare, deoarece majoritatea normelor cutumiare au fost preluate de convențiile multilaterale și bilaterale prin care s-a codificat dreptul consular.Cutuma, de fapt, are un spațiu larg de aplicare guvernând:

relațiile dintre statele care nu sunt părți la Convenția de la Viena din 1963; relațiile dintre statele care nu sunt legate prin acorduri bilaterale; domeniile nereglementate convențional; relațiile dintre statele care au denunțat Convenția de la Viena din 1963 și nu au

reglementări bilaterale în materie.Tratatul este definit de Convenția privind dreptul tratatelor încheiate între state, semnată la

Viena la 23 mai 1969, ca fiind un acord internațional încheiat în scris între state sau alte subiecte de drept internațional. Mai precis, în formularea articolului 2.1. din convenția pe care am menționat-o, tratatul reprezintă: „un acord internațional scris între state și reglementat de dreptul internațional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice și consemnat într-un instrument juridic unic sau în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa.”

El este considerat cel mai important izvor al dreptului internațional contemporan „atât datorită clarității cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate și precise folosite, cât și frecvenței utilizării sale”. Din punct de vedere formal, poate avea diferite denumiri: tratat, convenție, pact, acord, cartă statut, protocol etc.

Tratatele, atât cele bilaterale cât și cele multilaterale, constituie izvorul principal al dreptului consular. Pe lângă Convenția de la Viena din 1963, privind relațiile consulare, convenție fundamentală, care cuprinde reglementările de bază în materie consulară, există și o

5

convenție europeană cu privire la funcțiile consulare, încheiată în 1967, și care a urmărit să adapteze prevederile generale ale Convenției de la Viena la cutuma, la practica europeană. Convenția europeană asupra funcțiilor consulare din 1967, spre deosebire de Convenția de la Viena din a1963 este mai limitată, în primul rând pentru faptul că părți la această convenție sunt numai statele europene, și în al doilea rând pentru faptul că obiectul său de reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă doar la funcțiile consulare și nu tratează problemele generale, în ansamblul lor, ale activității consulare.

1.3.CODIFICAREA DREPTULUI CONSULARÎn prezent, există o convenție de codificare a dreptului internațional, mai multe

convenții multilaterale cu caracter regional și numeroase acorduri bilaterale între statele care întrețin relații consulare.

Trecând în revistă principalele momente ale evoluției reglementărilor scrise aparținând dreptului consular, considerăm necesar să amintim tratatul de prietenie și comerț semnat în februarie 1535 de Franța și Imperiul Otoman. În numele acestui tratat, a amendamentelor și extinderii sale sau a tratatelor similare semnate ulterior între alte puteri europene și Imperiul Otoman, se recunoștea dreptul de stabilire a comercianților europeni în principalele orașe ale imperiului; mai mult, europenii rezidenți în imperiu erau supuși numai legilor europene, obținând un statut privilegiat de extrateritorialitate, tribunalele otomane neputând judeca un litigiu între un european și un supus al sultanului.

În anul 1911 a fost încheiat la Caracas de către Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru și Venezuela primul acord multilateral în domeniul relațiilor consulare. A urmat apoi Convenția de la Havana din 1928 cu privire la agenții consulari, care a fost ratificată de Brazilia, Columbia, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, Statele Unite ale Americii, Statele Unite Mexicane, Nicaragua, Panama, Peru, și Uruguay. Convenția reglementează relațiile consulare și regimul de drept al agentului consular în cazurile absenței unui acord special între state.

Procesul de codificare a normelor de drept consular a continuat și după al doilea război mondial, concentrându-se în cadrul Organizației Națiunilor Unite. La 18 decembrie 1961 Adunarea Generală a O.N.U., îndeplinind sarcina sa "de a încuraja dezvoltarea progresivă și codificarea dreptului internațional" prevăzută de Carta Națiunilor Unite (art.13), a hotărât convocarea la Viena, pentru anul 1963, a unei conferințe a O.N.U. în scopul elaborării unei convenții privind relațiile consulare. Conferința plenipotențiarilor din 92 de state a avut loc la palatul Hofburg din Viena între 4 martie și 24 aprilie 1963. La Conferință a fost adoptată Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 24 aprilie 1963. Această convenție a fost adoptată la Viena la 24 aprilie 1963, iar România a ratificat-o prin Decretul Consiliului de Stat nr. 481/1972, publicat în Buletinul Oficial nr. 10/28 ianuarie 1972.

Comisia care a lucrat la elaborarea Convenției a ținut cont de reglementările privitoare la relații și imunități diplomatice. Convenția privitoare la relațiile consulare adoptată la Viena în 1963 cuprinde 78 de articole împărțite în cinci capitole, precedate de primul articol ce cuprinde definiții:

1. primul capitol este consacrat Relațiilor consulare în general, care se împarte la rândul său în două secțiuni denumite Stabilirea și conducerea relațiilor consulare (art.2-24) și Încetarea funcțiilor consulare (art.25-27);

2. al doilea capitol, denumit Înlesniri, privilegii și imunități privind posturile consulare, funcționarii consulari de carieră și alți membri ai unui post consular, reuneste articolele privind Înlesniri, privilegii și imunități ale postului consular, pe de o parte și Facilități, privilegii și imunități privind funcționarii consulari de carieră și ceilalți membri ai postului consular, pe de altă parte, fiind divizat în secțiuni corespunzătoare celor două aspecte (art.28-39, respectiv art.40-57);

5

3. al treilea capitol cuprinde dispoziții care reglementează Regimul aplicabil funcționarilor consulari onorifici și posturilor consulare conduse de ei (începând cu art.58);

4. capitolul IV (de la art.69) cuprinde Dispoziții generale;5. capitolul V, Dispoziții finale (de la art.74)Toate capitolele, secțiunile și articolele poartă titluri care corespunzătoare dispozițiilor pe

care le conțin, facilitând orientarea în text și găsirea rapidă a dispozițiilor căutate. Preambulul Convenției de la Viena din 1963, al cărui conținut a fost inspirat după cel al Convenției de la Viena din 1961, privind relațiile diplomatice, a fost adoptat în următoarea formă:

„Statele părți la prezenta Convenție, Amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, între popoare s-au stabilit relații consulare, conștiente de scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite privind egalitatea suverană a statelor, menținerea păcii și a securității internaționale și dezvoltarea relațiilor amicale între națiuni, ținând seama de faptul că Conferința Națiunilor Unite asupra relațiilor și imunităților diplomatice a adoptat Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice care a fost deschisă pentru semnare la 18 aprilie 1961, convinse că o convenție internațională asupra relațiilor, privilegiilor și imunităților consulare va contribui, de asemenea, la favorizarea relațiilor de prietenie între țări, indiferent de diversitatea regimurilor lor constituționale și sociale, convinse că scopul acestor privilegii și imunități nu este de a avantaja pe indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcțiilor lor de către posturile consulare în numele statelor lor respective, afirmând că regulile dreptului internațional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care n-au fost prevăzute în mod expres în dispozițiile prezentei Convenții, au convenit asupra celor ce urmează:”

Acest Preambul ne indică fundamentele juridice, politice și filosofice pe care se sprijină construcția convenției, dar nu are valoare obligatorie. Amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, între popoare s-au stabilit relații consulare și considerată a fi principalul document internațional care reglementează relațiile consulare, Convenția semnată la Viena în 1963, menționează în Preambul că obiectul de reglementare al acesteia îl constituie "relațiile, privilegiile și imunitățile consulare” celelalte "probleme care nu au fost prevăzute în mod expres în dispozițiile prezentei Convenții” urmând să fie rezolvate prin aplicarea regulilor dreptului cutumiar.

Convenția din 1963 reprezintă dreptul comun în materie, dar nu înlătură posibilitatea reglementării activității consulare și prin alte instrumente juridice internaționale, în acest sens art.73 pct. 1 precizând că "Dispozițiile prezentei Convenții nu aduc atingere celorlalte acorduri internaționale în vigoare în relațiile dintre statele părți la aceste acorduri”, iar pct.2 din același articol: "nici о dispoziție din prezenta Convenție nu poate împiedica statele să încheie acorduri internaționale care să confirme, să completeze sau să extindă sfera lor de aplicare ".

Adoptarea unor astfel de acorduri este limitată, aşa cum rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor menționate, de imposibilitatea prevederii în acestea a unor clauze care să contrazică principiile fundamentale ale Convenției de la Viena din 1963. Articolul 1, intitulat “Definiții” a fost introdus pentru a facilita interpretarea și aplicarea convenției. Primul paragraf al acestui articol conține definiții ale expresiilor utilizate în cuprinsul Convenției și care nu au fost definite prin articole speciale: post consular, circumscripție consulară, sef de post consular, funcționar consular, angajat consular, membru al personalului de serviciu, membrii postului consular, membrii personalului consular, localuri consulare, arhive consulare. Paragraful al doilea a fost inclus pentru a indica existența a două categorii de funcționari: funcționari consulari de carieră și funcționari consulari onorifici, fiecare din aceste două categorii beneficiind de un statut juridic diferit. Paragraful al treilea semnalează că acei membri ai consulatului care sunt cetățeni sau rezidenți permanenți ai statului de reşedinţă au o situație specială care este reglementată de art. 71 al Convenției.

5

Au fost, de asemenea, adoptate două Protocoale adiționale, care reglementează jurisdicția obligatorie și, respectiv, cetățenia membrilor personalului consular. Convențiile consulare bilaterale reglementează relațiile consulare dintre statele respective, prevăzând regulile de înființare a posturilor consulare, statutul și condițiile de numire și acceptare a personalului acestora, imunitățile și privilegiile consulare, funcțiile consulare etc. Convențiile menționate creează un regim juridic special pentru aceste state, dezvoltând prevederile Convenției de la Viena din 1963 și creând norme noi de drept consular.

În anul 1967 Consiliul Europei a adoptat Convenția Europeană cu privire la funcțiile consulare, care poate fi calificată ca o convenție multilaterală regională. Acordurile și convențiile internaționale încheiate în scopul reglementării unei anumite materii (de exemplu, acordurile de comerț și navigație, convențiile de asistență juridică etc.), pot servi, de asemenea, ca izvor al dreptului consular în cazul în care ele conțin norme cu privire la atribuțiile și prerogativele consulilor. Prin Legea nr.177/1997, Parlamentul României a ratificat Tratatul dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală semnat la Chișinău la 6 iulie 1996. Dintre prevederile acestui tratat menționăm pe cele cuprinse în art.19 ("Fiecare parte contractantă poate să transmită sau să înmâneze acte judiciare și extrajudiciare și să ia mărturii cetățenilor proprii care se află pe teritoriul celeilalte părți contractante prin intermediul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare, cu condiția ca acești cetățeni să consimtă și să nu fie supuși unei măsuri de constrângere” – s.n.) și art.25 ("1.Forma încheierii căsătoriei este determinată de legea părții contractante pe al cărei teritoriu se încheie căsătoria. 2. Pentru căsătoria care se încheie la misiunea diplomatică sau la oficiul consular, forma încheierii căsătoriei este determinată de legea părții contractante căreia îi aparține misiunea diplomatică sau oficiul consular" – s.n.).

Activitatea consulară este, incontestabil, obiect de reglementare pentru dreptul internațional, dar numeroase și importante aspecte ale acestei activități sunt reglementate de câtre dreptul intern al fiecărui stat. Acest fapt este ilustrat de unul dintre principiile care stă la baza dreptului consular: "Normele care reglementează relațiile consulare coexistă cu normele interne ale statelor”. În acest sens, Ion M. Anghel sublinia: „dreptul consular reprezintă locul unde normele internaționale coexistă împreună cu cele ale ordinii juridice interne a statelor, iar sub influența primelor, se stabilesc punctele de contact și se produce armonizarea dintre acestea din urmă”.

Analiza reglementării activității consulare dintr-un anumit stat, în speță al României, trebuie făcută, așadar, luând în considerare atât izvoare aparținând dreptului internațional, cât și izvoarele dreptului intern. Legislația României cuprinde numeroase acte normative care fac referire la activitatea consulară. Hotărârea Guvernului României nr. 100/29 ianuarie 2004, privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, de exemplu, stabilește în chiar primul articol (pct. 9) că: „apără în străinătate drepturile și interesele statului român, ale cetățenilor și ale persoanelor juridice române, în baza legislației române și în conformitate cu practica internațională și cu acordurile bilaterale și multilaterale la care România este parte”, iar potrivit art. 11, M.A.E. este încadrat cu personal diplomatic și consular, cu funcționari publici, precum și cu personal contractual; personalul diplomatic și consular are drepturile și obligațiile stabilite prin Statutul corpului diplomatic și consular. Statutul Corpului Diplomatic și Consular instituit prin Legea nr. 269/2003 cuprinde în cele nouă capitole reglementări cu privire la admiterea în Corpul Diplomatic și Consular al României, drepturile și obligațiile personalului diplomatic și consular, trimiterea lor în misiune permanentă în străinătate, incompatibilități și interdicții, încetarea calității ne membru al Corpului Diplomatic și Consular și răspunderea juridică a personalului diplomatic și consular.

Legătura dintre dreptul intern și dreptul internațional în materia activității consulare se manifestă și prin aceea că în privința anumitor funcții consulare dreptul internațional face trimitere la dreptul național. Norme aparținând dreptului românesc pozitiv relative la

5

activitatea consulară în materia încheierii căsătoriei cuprinde Legea nr.105/1992, privind raporturile de drept internațional privat, Legea nr. 119/1996, cu privire la actele de stare civilă etc. Pe plan intern mai semnalăm existența unui regulament de organizare а oficiilor consulare de carieră și a consulatelor onorifice.

Articolul unic al Legii nr.37/1991, privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, dispune că acestea se fac prin decret al Președintelui României, la propunerea Guvernului. În detalierea acestei legi Guvernul României a emis H.G.nr.760/1999, prin care а aprobat Regulamentul consular. Potrivit acestuia activitatea consulară are drept scop acordarea de asistență și de protecție pentru apărarea în străinătate a drepturilor și intereselor statului român, ale cetățenilor români, persoane fizice, și ale persoanelor juridice române, potrivit practicii internaționale și în limitele admise de normele și principiile dreptului internațional.

2. RELAŢIILE CONSULARE

2.1. Noţiunea de relaţii consulare, stabilirea şi încetarea relaţiilor consulare2.2. Subiectele relaţiilor consulare2.3. Scurt istoric al evoluţiei instituţiei consulare în România2.4. Reprezentarea consulară a cetăţeanului european

2.1. NOŢIUNEA DE RELAŢII CONSULARE, STABILIREA ŞI ÎNCETAREA RELAŢIILOR CONSULARE

Relațiile consulare presupun o sferă foarte largă de atribuțiuni ce revin oficiilor consulare și funcționarilor consulare, presupunând, practic, vocația generală de a se ocupa de orice problemă care interesează statul trimițător și contribuind, în esență, la dezvoltarea multilaterală, diversificată a relațiilor dintre statul trimițător și statul de reşedinţă (comercială, economică, culturală, științifică etc.), potrivit practicii internaționale și în limitele admise de normele și principiile dreptului internațional și, nu în ultimul rând, la realizarea politicii externe a statului.

Relațiilor consulare se caracterizează prin aceea că ele se derulează, în principal, prin instituții specializate: oficiile consulare sau serviciile consulare din cadrul misiunilor diplomatice. Reprezentarea intereselor consulare ale unui stat poate fi încredințată numai posturilor (oficiilor) consulare proprii acelui stat. Cu caracter de excepție ea poate fi exercitată de consulate ale unor state terțe, pe baza unor înțelegeri tripartite, Convenția de la Viena din 1963 făcând referire la această situație în art. 8: „După notificarea corespunzătoare către statul de reşedinţă și afară de cazul când acesta nu se opune, un post consular al statului trimițător poate exercita funcții consulare în statul de reşedinţă în numele unui stat terț”. Observăm că satisfacerea intereselor consulare ale unui stat nu presupune neapărat și înființarea de oficii consulare.

Specific relațiilor consulare este și faptul că ele sunt destinate ca finalitate persoanelor fizice și juridice ca subiecte de drept intern, acest lucru nealterând, însă, caracterul interstatal al acestor raporturi, care cad sub incidența dreptului internațional. Necesitatea unei asemenea activități rezultă din diferențele existente între sistemele juridice naționale și din interferențele care apar între jurisdicția personală a unui stat și jurisdicția teritorială a altui stat. Având de-a

5

face cu două ordini juridice diferite, cărora le sunt supuse persoanele fizice și juridice, naționali ai unui stat și rezidenți în alt stat, se pune problema realizării unei cooperări internaționale care să echilibreze regimul acestora și să înlăture, pe cât posibil, concurența de competențe ale autorităților celor două state, care în lipsa relațiilor consulare ar fi adesea conflictuală, cu repercusiuni negative asupra drepturilor și libertăților persoanei.

Considerăm că ar veni în sprijinul mai bunei înțelegeri a noțiunii de relații consulare analiza comparativă a acestora în raport cu relațiile diplomatice, evidente fiind interacțiunile care există între activitatea diplomatică și cea consulară, funcțiile oficiilor consulare cunoscând numeroase zone de interferență cu cele ale misiunilor diplomatice. Se consideră că asemănările dintre cele două categorii de relații ar fi următoarele:

• ambele sunt relații interstatale, subiecții lor fiind state suverane, ceea ce evidențiază caracterul lor internațional;• atât relațiile diplomatice, cât și cele consulare se stabilesc sub condiția acordului mutual din partea celor două state;• competența realizării lor aparține, și într-un caz și în celălalt, unor organe specializate;• misiunile diplomatice pot exercita și funcții consulare, iar funcționarul consular poate îndeplini acte diplomatice, atunci când în statul de reşedinţă nu există misiune diplomatică și numai cu consimțământul statului de reşedinţă.Dar, relațiile consulare au și elemente specifice, iar ceea ce le deosebește în mod

esențial de relațiile diplomatice considerăm că ar fi următoarele aspecte:• faptul că relațiile consulare urmăresc cu preponderență realizarea unui scop

economic, pe când cele diplomatice sunt relații de reprezentare politică generală;• finalitatea activității diplomatice se produce în planul relațiilor internaționale, iar cea

a activității consulare în ordinea juridică internă a statelor părți ale relațiilor consulare;• subordonarea oficiilor consulare misiunilor diplomatice ale statului cărora aparțin, în

statul de reşedinţă;• reglementarea într-o măsură mai mare a relațiilor diplomatice de dreptul

internațional;• relațiile diplomatice se stabilesc între state și guverne care s-au recunoscut reciproc,

această condiție nefiind necesară pentru stabilirea relațiilor consulare;• oficiile consulare se află în raporturi directe cu autoritățile locale ale statului de

reşedinţă, misiunile diplomatice fiind acreditate pe lângă organele centrale ale statului acreditar (şeful statului, ministrul afacerilor externe).

Putem concluziona că relațiile consulare reprezintă raporturi bilaterale ce se stabilesc între state prin acord mutual, al căror conținut este asigurat de exercitarea funcțiilor consulare de instituții specializate, oficii consulare sau servicii consulare din cadrul misiunilor diplomatice, care au drept scop reprezentarea intereselor consulare ale celor două state.

Stabilirea relațiilor consularePotrivit articolului 2 al Convenției de la Viena, stabilirea relațiilor consulare între state

se face pe baza consimțământului mutual al acestora. Acordul se realizează pe baza notificării de către un stat a interesului său de a deschide un oficiu consular în cealaltă țară, notificare acceptată de celălalt stat, constituind astfel împreună, acordul pentru stabilirea de relații consulare între cele două țări.

Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două țări au decis să stabilească relații diplomatice între ele, în afară de situația în care în înțelegerea respectivă se specifică altfel, acordul lor reciproc pentru stabilirea de relații diplomatice implică și consimțământul acestora pentru relațiile consulare și nu este necesară încheierea unui acord special pentru stabilirea de relații consulare.

5

Întreruperea sau încetarea relațiilor diplomatice între două state nu atrage după sine în mod obligatoriu și ruperea relațiilor consulare. În numeroase cazuri, chiar dacă statele au decis să rupă relațiile lor diplomatice, relațiile consulare au continuat, pentru că ele sunt relații între două state concepute să servească interesele cetățenilor acestor țări. Relațiile consulare pot ajunge să înceteze în momentul în care dispare unul dintre state sau în cazul în care, pe baza aceluiasi acord, statele hotărăsc să nu mai întrețină asemenea relații.

2.2. SUBIECTELE RELAŢIILOR CONSULARERelațiile consulare constituie, după cum am stabilit în secțiunea anterioară, parte a

relațiilor care se stabilesc în sânul comunității internaționale, prin consensul părților care participă la dialogul internațional. Lato sensu, relațiile internaționale sunt relații care depășesc limitele unui singur stat, se plasează în cadrul societății internaționale, se desfășoară între entități care acționează în cadrul comunității internaționale. Într-un sens mai restrâns, relațiile internaționale sunt relațiile stabilite între subiecte de drept internațional. Noțiunea de subiect de drept este comună oricărei ordini juridice, fie ea internă sau internațională, ea desemnează entitățile care au calitatea de a participa la raporturi juridice guvernate de normele specifice respectivei ordini juridice și de a fi titulare de drepturi și obligații în cadrul acesteia. Subiectul de drept internațional este „titularul de drepturi și de obligații internaționale, participant la relațiile reglementate de normele dreptului internațional.”

În literatura de specialitate și în practica internațională s-a recunoscut calitatea de subiect al dreptului internațional statele și, în anumite condiții, organizațiile internaționale, mișcările de eliberare națională și insurgenții.

Relațiile consulare se desfășoară în cadrul ordinii juridice internaționale, fiind reglementate de norme aparținând dreptului consular, ca parte a dreptului internațional public. Acest fapt impune concluzia că „subiecții acestor relații pot fi doar subiecții de drept internațional și, mai precis, nu oricare dintre aceștia, ci numai statele” în temeiul competenței personale, definită ca fiind „capacitatea lor de a acționa față de cetățenii lor, naționalii lor, în vederea reglementării cetățeniei lor, a protecției lor în străinătate – protecția diplomatică - și să le dea dispoziții.” Subiecți ai relațiilor consulare pot fi, așadar, numai titularii suveranității personale care, pe baza legăturilor de cetățenie, au dreptul și obligația de а asigura tutela juridică a naționalilor lor.

Potrivit Convenției de la Montevideo din anul 1933, încheiată între S.U.A. și statele latino-americane, cu privire la drepturile și obligațiile statelor, pentru ca un stat să aibă personalitate internațională, sunt necesare următoarele condiții: populația, teritoriul, un guvern și capacitatea de a intra în relații cu alte state. Populația reprezintă o colectivitate permanentă, organizată și relativ numeroasă, pentru a putea subzista prin resurse proprii și forma rațiunea și substanța unui stat; populația, ca element constitutiv la statului, cuprinde masa indivizilor legați de stat prin cetățenie, așadar, totalitatea cetățenilor unui stat, din care majoritatea locuiesc pe teritoriul acelui stat, dar o parte dintre ei se pot afla și în alte state.Teritoriul determinat asigură cadrul spațial de așezare a populației, care cuprinde teritoriul terestru, râurile, fluviile, canalele, mările interioare și marea teritoriale, precum și spațiul aerian, subsolul terestru, solul și subsolul maritim. Autoritatea guvernamentală independentă în luarea deciziilor, guvernul, trebuie să dispună de atributele puterii asupra populației și teritoriului, să asigure statului integritate teritorială și independență politică.

În ce privește capacitatea de a intra în relații cu alte state, aceasta implică și suveranitatea ca trăsătură a puterii politice, baza politică și juridică a calității statului de subiect de drept internațional; ca element al existenței unui stat presupune și capacitatea de a stabili relații consulare cu alte state. În același sens este și avizul nr.1 al Comisiei de arbitraj a Conferinței de pace pentru fosta Iugoslavie din 29 noiembrie 1991, în care statul este definit

5

ca „o colectivitate care se compune dintr-un teritoriu, o populație supusă unei puteri politice organizate”.

Statele sunt cele care dețin prerogativele ce le permit, în virtutea legăturilor de cetățenie, să asigure protecție consulară naționalilor lor, persoane fizice sau juridice. Cetățenia reprezintă legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică determinantă și un anumit stat, în temeiul căreia iau naștere drepturi și obligații reciproce atât pentru persoana respectivă, cât și pentru statul al cărei cetățean este; această legătură este reflectată pe plan extern, păstrată și prelungită oriunde s-ar afla persoana, în statul său de origine sau în alt stat, pe mare, în aer sau în cosmos. Într-o hotărâre a Curții Internaționale de Justiție s-a precizat că „...cetățenia est legătura juridică care se bazează pe atașament, solidaritate efectivă a existenței, intereselor, sentimentelor, alăturate drepturilor și obligațiilor. Ea este expresia juridică a faptului că individul căruia îi este conferită (...) este, în fapt, mai strâns atașat de populația statului care i-o acordă decât de populația oricărui stat.”

În principiu, statul are competență exclusivă în edictarea legilor și reglementărilor privind cetățenia. Dreptul internațional poate determina condițiile opozabilității cetățeniei sale ale altor state. În doctrină, cetățenii sau resortisanții au fost definiți ca fiind „acea categorie de persoane a căror legătură cu un stat exprimă apartenența persoanei la respectivul stat caracterizată, pe de o parte, prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor garantate sau impuse de constituția și legile acelui stat și, pe de altă parte, prin caracterul său de permanență”, iar termenul resortisant „nu este folosit în tratate sau în alte acte internaționale în mod uniform. Uneori „cetățean” sau „resortisant” au același înțeles. Alteori, cuvântul „resortisant” are un sens mai larg cuprinzând și persoane legate de un stat în afară de cetățenie și prin alte raporturi juridice.”

Am precizat că protecția consulară privește și persoanele juridice ale unui stat. Dacă persoanele fizice sunt legate de un anumit stat prin cetățenie, în cazul persoanelor juridice (sau morale) această legătură îmbracă forma naționalității. Atunci când conducătorii și acționarii unei persoane juridice au cetățenia unui stat, iar sediul persoanei juridice respective se află pe teritoriul său, persoana juridică va avea naționalitatea acelui stat,. Probleme se ridică atunci când intervin elemente de extraneitate, dar ele au fost rezolvate în practica statelor fie după criteriul înregistrării, persoana juridică dobândind, așadar, naționalitatea statului unde s-a făcut înregistrarea societății, fie dobândind naționalitatea statului pe teritoriul căruia își are sediul; alteori se au în vedere ambele aceste criterii.

Element sine-qua-non pentru existența unui stat în ordinea juridică internațională, suveranitatea sa este identificată cu „independența”. Suveranitatea de stat este acea calitate a puterii de stat „de a fi supremă în raport cu oricare altă putere socială existentă în limitele sale teritoriale și independentă față de puterea oricărui alt stat sau organism internațional, calitatea exprimată ăn dreptul statului de a-și stabili în mod liber, fără nici o imixtiune din afară, scopul activităților sale pe plan intern și extern, sarcinile fundamentale pe care le are de îndeplinit și mijloacele necesare realizării lor, respectând suveranitatea altor state și normele dreptului internațional”.

În literatura de specialitate, cu precădere cea franceză, s-a arătat că noțiunea „complexă” de suveranitate poate fi privită din punct de vedere internațional, ca și din punct de vedere intern, în termeni politici și juridici, urmărindu-se argumentarea necesității limitării suveranității sau a limitării competențelor statale în favoarea unor organisme internaționale. Pe plan internațional are relevanță existența suveranității concurente, care are drept consecință „egalitatea juridică a suveranității”, conformă adagiului „libertatea unora se opreste acolo unde începe libertatea altora”; fiecare stat dispune de aceeasi putere suverană în gestionarea relațiilor internaționale.

Din interpretarea dispozițiilor art.2, alin.2 al Convenției de la Viena din 1963, privind relațiile consulare: „Consimțământul dat pentru stabilirea relațiilor diplomatice între două

5

state implică, dacă nu există o indicație contrară, consimțământul pentru stabilirea de relații consulare”(s.n.), precum și a altor prevederi din acest instrument juridic internațional care fac trimitere la statul trimițător și statul de reşedinţă (art. 4, 5, 10, 23 etc.), considerăm că aceste două state reprezintă titularii dreptului de consulat:

„1. Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consimțământul acestui stat.

2. Sediul postului consular, rangul și circumscripția sa sunt fixate de către statul trimițător și supuse aprobării statului de reşedinţă.

3. Statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consimțământul statului de reşedinţă.

4. Consimțământul statului de reşedinţă se cere, de asemenea, dacă un consulat general sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară într-o altă localitate decât aceea în care este stabilit el însuși.

5. Consimțământul expres și prealabil al statului de reşedinţă se cere, de asemenea, pentru deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat existent, în afara sediului acestuia.”

Dreptul de consulat constituie pentru relațiile consulare ceea ce reprezintă dreptul de legație pentru relațiile diplomatice, și anume, capacitatea statelor de a numi consuli într-un alt stat și de a primi, la rândul său, consulii altui stat. Putem spune că dreptul la consulat are două ipostaze: dreptul de consulat activ și drept de consulat pasiv. Prima ipostază presupune aptitudinea juridică unui stat de a numi și de a trimite proprii săi consuli pe teritoriul altor state, iar a doua, capacitatea de permite înființarea de oficii consulare aparținând unor state străine pe teritoriul său. De menționat că, spre deosebire de exercitarea dreptului de legație, dreptul de consulat poate fi exercitat și de statele care nu sunt recunoscute internațional. Ceea ce trebuie reținut este faptul că atât dreptul de primi, cât și cel de a trimite consuli nu pot exista decât dacă există și consimțământul reciproc al celor două state implicate în raportul consular, aşa cum rezultă din art. 2 alin.2. din convenția de la Viena din 1963, dar și, de dată mai recentă, din reglementări aparținând dreptului comunitar, art.8 C din Tratatul da la Maastricht și art. J 10 din Tratatul de la Amsterdam).

Dreptul de consulat poate fi cedat convențional (vezi cazul Andorei care a cedat acest drept Franței și al statului Lichtenstein, care l-a cedat Elveției). În doctrină s-a analizat problema calității de subiect de drept internațional (deci, și de drept consular) a Vaticanului, centrul Bisericii catolice, desființat ca stat în anul 1870 și inclus în cadrul Regatul Italiei (cu toate acestea el și-a menținut consulatele în S.U.A.). În anul 1929, prin Tratatul de la Laterano din 11 februarie încheiat de statul italian cu Vaticanul, s-a recunoscut jurisdicția suverană a Vaticanului asupra unui spațiu teritorial din orașul Roma, dreptul de proprietate exclusivă asupra acestui spațiu precum și dreptul de reprezentare în străinătate. Vaticanul exercită ambele drepturi, de legație și de consulat, întreținând relații diplomatice și consulare cu alte state. România a stabilit relații diplomatice cu Vaticanul la 1 iunie1920; acestea au fost întrerupte în 1950 și reluate în 1990.

Dacă ne referim la cazul insurgenților, trebuie să spunem că aceștia au drept de consulat pasiv în cazul în care aceștia exercită controlul asupra unei părți din teritoriul unui stat. Dreptul internațional garantează personalitatea juridică internațională națiunilor care luptă pentru eliberare, din momentul în care acestea și-au creat organe proprii.

Insurgenții au dreptul la consulat activ numai în măsura în care personalitatea lor juridică internațională este recunoscută. În privința organizațiilor internaționale, care au drept de legație, dar nu dispun de dreptul de consulat, s-a stabilit că aceasta se datorează faptului că organizațiile internaționale, neavând proprii cetățeni, nu pot primi și trimite consuli și nici stabili relații consulare. Relațiile întreținute de organizațiile internaționale (O.N.U., instituțiile

5

specializate ale O.N.U. s.a.) nu sunt relații consulare, ci relații specifice diplomației multilaterale.

2.3. ISTORIA RELAŢIILOR CONSULARE ROMÂNEŞTIRelațiile consulare au apărut ca urmare a dezvoltării unor relații economice active cu

caracter internațional, a dezvoltării comerțului, în primul rând, a circulației de persoane. România a fost una dintre țările care au intrat imediat în acest sistem internațional, datorită și faptului că era cea mai importantă țară riverană la Dunăre. Până la apariția căilor ferate, schimburile economice și circulația de persoane, se realizau în mare parte pe Dunăre. După dezvoltarea sistemului de căi ferate, a șoselelor și autostrăzilor, rolul transportului fluvial s-a redus, însă, la începutul secolului al XIX-lea, Dunărea era una dintre cele mai importante artere de circulație, atât pentru transportul de mărfuri, cât și pentru cel de persoane.

Un alt argument care a făcut ca România să se implice foarte rapid în aceste schimburi internaționale a fost și faptul că în acea perioadă ea reprezenta o țară exportatoare de materii prime (grâu, cherestea, minereu, animale, etc.), interesul față de ea fiind însemnat. În același timp, pentru un număr semnificativ de țări, mai ales din Europa Centrală, Dunărea reprezenta și ieșirea la Marea Neagră și din acest punct de vedere interesul pentru circulația pe fluviu era foarte mare. Relațiile consulare încep practic să aibă un regim juridic în România odată cu semnarea regimului de capitulație între țările occidentale și Imperiul Otoman, care au fost primele acorduri conținând dispoziții concrete în materie consulară referitoare la tratamentul și regimul străinilor. Regimul capitulațiilor avea ca obiectiv crearea unui regim mai favorabil pentru străini decât regimul naționalilor din Imperiul Otoman.

Practica cea mai democratică în relațiile cu străinii vine din partea țărilor care acceptă să ofere străinilor un regim identic cu regimul naționalilor, ei putând astfel să se bucure de aceleași drepturi și obligații. În general, în orice lege privind regimul străinilor, inclusiv în legile românești, există anumite clauze care restrâng drepturile străinilor față de cetățenii naționali. Regimul capitulațiilor din Imperiul Otoman stabilea pentru străini drepturi mai mari decât erau cele de care beneficiau naționalii turci, de fapt îi scotea pe străini din jurisdicția imperiului, consulii care erau numiți în Imperiul Otoman aveau drept de jurisdicție asupra cetățenilor lor, și în consecință, regimul stabilit pentru cetățenii străini din acest imperiu, era unul foarte favorabil pentru ei. O situație asemănătoare a existat și în China, unde puterile occidentale au încheiat acorduri asemănătoare, pe anumite zone, cu guvernul chinez și care au pornit de la aceeași abordare, urmărind crearea unui statut privilegiat pentru străini, față de cetățenii naționali.

Istoria relațiilor consulare ale României este strâns legată de istoria luptei pentru independență a statelor românești și ea urmează într-un fel, eforturile care s-au făcut pentru câștigarea independenței de stat a României.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, după Tratatul de la Adrianopol din 1829, încep să apară și în România consulatele străine, pe baza prevederilor acestui tratat, care încep să deschidă Imperiul Otoman în fața expansiunii economice a țărilor occidentale într-un proces înglobat, în care intră și România. Primele două consulate din România au fost deschise de Rusia în anul 1781 în capitalele celor două țări românești, la București și la Iași, după care au fost deschise consulate la Galați și Brăila. La momentul respectiv, Rusia a avut un rol însemnat în apărarea credinței ortodoxe în provinciile care făceau parte din Imperiul Otoman.

Peste numai doi ani, respectiv în 1783, în România s-a deschis consulatul austriac, urmat de o serie de consulate deschise de Prusia în 1785, Franța în 1798, Anglia în 1803, Belgia și Olanda în 1838 și respectiv în 1841, ultimele două țări deschizându-și consulatele la Galați. Acestea erau de fapt țările care s-au implicat în perioada respectivă în reglementarea raporturilor cu provinciile creștine din Imperiul Otoman. România a avut o relație specială în

5

materie consulară cu Grecia care și-a deschis primul consulat în anul 1835 la Iași, după care au urmat consulatele deschise la Galați, Focșani, Bârlad, Brăila, Ploiești Craiova și Giurgiu. Grecia a fost una dintre țările cele mai active în relațiile cu România în acea perioadă, consulatele ei erau deschise pe baza unor interese economice concrete, dar, pornind și de la existența diasporei grecești în diferite zone ale României. În anul 1859, SUA își deschide consulate la București, Iași, Galați și Brăila.

Începuturile activităților consulare în România dovedesc interesul mare care a existat pentru țara noastră, interesul economic în primul rând, dar și interesul politic al acestor țări de a-și proteja și de a promova interesele cetățenilor străini în România. România și-a început activitatea de deschidere de consulate în exterior după realizarea Unirii și înainte de Războiul de Independență, primele consulate le-a deschis în anul 1880 la Patras și Corfu în Grecia de Nord. După primul război mondial România și-a deschis consulate la New-York, Chicago și Washington, unde funcționează și astăzi. Alte consulate au mai fost deschise de țara noastră în anul 1905 la Cairo, în 1919 la Alexandria și Port-Said (Egipt).

Toate aceste consulate reprezintă de fapt oficii consulare speciale separate deschise de România; în toate aceste țări și în multe altele, existau ambasade, oficii diplomatice, care potrivit prevederilor dreptului diplomatic au posibilitatea să îndeplinească și activități cu caracter consular. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial înseamnă și împărțirea Europei între două blocuri antagonice, unul occidental, sub protecția și tutela Statelor Unite, celălalt – oriental – sub cea a U.R.S.S. Semnificativ din punct de vedere al dreptului consular este că în țara noastră, care se îndrepta spre comunism, anul 1948 să se caracterizeze nu numai prin abdicarea regelui, ci și prin faptul că România adopta o atitudine restrictivă față de activitatea consulară, manifestată prin încetarea activității tuturor consulatelor din România (cu excepția celui sovietic și celui turc de la Constanța), și prin restrângerea folosirii consulatelor românești în străinătate.

Evoluția relațiilor internaționale a făcut ca problema consulatelor să fie reconsiderată. Colaborarea internațională a României se realiza, potrivit Decretului nr.589/21.08.1969, privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, și prin Consulatele Generale de la Alexandria (Republica Arabă Unită), Sidney (Australia), Istanbul (Turcia) și Reprezentanța consulară și comercială de la Madrid (Spania). Decretul nr.94/1984, pentru modificarea unor prevederi din Decretul nr.589/1969, prevedea în art. 2 existența în structura organizatorică a Administrației centrale a Ministerului Afacerilor Externe și а unei direcții consulare. Acestea au fost abrogate prin Legea nr. 7/1998. La 24 februarie 1972 România aderă la Convenția cu privire la relațiile consulare semnată la Viena la 24 aprilie 1963. Trebuie precizat că România a participat alături de alte 91 de state la Conferința plenipotențiarilor de la Viena din 1963 la care a fost adoptată această convenție precum și două protocoale facultative cu privire la dobândirea cetățeniei și la reglementarea obligatorie a diferendelor.

După adoptarea Convenției de la Viena din 1963, care stabilea un cadru de reglementare foarte precis, România a continuat să încheie convenții consulare bilaterale Perioada de după 1989 poate fi caracterizată prin intensificarea relațiilor europene și extraeuropene generată de evoluția proceselor social-economice, comerciale, culturale, științifice dintre România și alte state, luarea în considerare a noilor mutații în plan internațional au dus la abordare novatoare a activității consulare reflectată și în actele normative adoptate în acest sens, menite să asigure un cadru legal modern desfășurării relațiilor consulare. Dintre acestea menționăm numai cu titlu de exemplu:

H.G. nr. 1070/1990, pentru aprobarea Statutului Corpului Diplomatic și Consular al României;

Legea nr.37/1991, privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare;

5

Hotărârile Guvernului privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe;

Statutul Corpului diplomatic și consular al României; legile pentru ratificarea convențiilor consulare dintre România și alte state-părți (vezi,

de exemplu, Legea nr.18/1993, Legea nr. 19/1994, Legea nr.100/1994, Legea nr.14/1998, Legea nr.56/1998, Legea nr. 177/1997 etc.).

2.4. REPREZENTAREA CONSULARĂ A CETĂŢEANULUI EUROPEANNașterea și formarea Comunității europene, arhitectura instituțională, sistemul de drept

ce guvernează relațiile comunitare, politicile practicate constituie subiecte de preocupări pentru cei interesați. Construirea Europei unite și instituirea unei cetățenii europene fac pertinentă întrebarea: care va fi direcția dezvoltării instituției consulare în spațiul european? Cetățenia europeană a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht, care a introdus în Tratatul CE art. 8-8E. Articolul 8, paragraful 1 din Tratatul da la Maastricht, prevede că se instituie o cetățenie a Uniunii, iar în continuare se precizează că cetățean al Uniunii este orice persoană având naționalitatea unui stat membru.

Tratatul de la Amsterdam a dat o mai bună definiție cetățeniei europene, paragraful 9 al articolului 2 (care înlocuiește paragraful 1 al articolului 8 din Tratatul de la Maastricht) prevăzând că „Se instituie o cetățenie a Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are naționalitatea unui stat membru. Cetățenia Uniunii completează, dar nu înlocuiește cetățenia națională”. Altfel spus, numai dacă o persoană are naționalitatea unuia dintre statele membre este cetățean al Uniunii. În temeiul cetățeniei unionale se recunosc în mod expres cetățenilor Europei patru drepturi specifice:

• dreptul de a circula și de şedere în mod liber pe teritoriul statelor membre;• dreptul de vot și de eligibilitate la alegerile locale și la alegerile europene;• dreptul la protecție diplomatică și consulară în terțe țări;• dreptul la protecția juridică – dreptul de petiționare și dreptul de a se adresa mediatorului.Potrivit art. 8 C, orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei terțe țări în

care statul membru al cărui resortisant este nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleasi condiții ca naționalii acelui stat, iar art. J 10 include în alineatul 1 următoarele: „Misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre și delegațiile Comisiei în state terțe și la conferințele internaționale, precum și reprezentanțele lor pe lângă organizațiile internaționale cooperează pentru a asigura respectarea și implementarea pozițiilor comune și a acțiunilor comune adoptate de Consiliu”. Dacă interpretăm aceste prevederi vom constata că nu poate fi vorba de o protecție diplomatică sau consulară europeană care să permită o substituire sau un adaos la protecția exercitată de fiecare stat membru a protecției asigurate de Comunitate sau de Uniune, chiar dacă s-ar fi vrut, deoarece o protecție prin Uniune nu este posibilă, întrucât aceasta nu are personalitate internațională. În același timp, considerăm că formularea aceasta nu se referă nici la o protecție comună, a cărei exercitare, subsidiară sau complementară, ar fi putut fi încredințată colectivității statelor membre.

Chiar dacă articolul J 10 din Tratatul de la Amsterdam stipulează cooperarea statelor în acest domeniu, misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre, delegațiile Comisiei în terțe țări și la conferințele internaționale având obligația de a-și concerta acțiunile, considerăm că se are în vedere numai ca reprezentanții Comunității și ai statelor membre să contribuie la punerea în aplicare a dispozițiilor pe care le menționează articolul 8 din Tratatul de la Maastricht („Ele își intensifică cooperarea procedând la schimburi de informații, la realizarea de evaluări comune și contribuind la aplicarea dispozițiilor articolului 8 C din Tratatul instituind Comunitatea Europeană” – Articolul J 10 alineatul 2). Referindu-se la

5

dreptul la protecție diplomatică și consulară al cetățeanului Uniunii Europene, un autor român face trimitere la Decizia nr. 95/553/CE din 19 decembrie 1995 (publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 314/73 din 28 decembrie 1995) a reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți în Consiliu, care prevede că fiecare cetățean al Uniunii Europene beneficiază de protecție consulară din partea reprezentanței diplomatice sau consulare a unui stat membru, dacă pe teritoriul unde se află nu există nici o reprezentanță permanentă accesibilă, nici consul onorific accesibil și competent din partea statului membru propriu sau al altui stat care îl reprezintă în mod permanent. Reprezentanții diplomatici și consulari solicitați sunt obligați să dea curs cererii de protecție făcute de persoana interesată, dacă s-a stabilit că aceasta posedă cetățenia unui stat membru al Uniunii europene. Reprezentanța diplomatică sau consulară care acordă protecție trebuie să trateze solicitantul ca pe un resortisant al statului pe care îl reprezintă.

Protecția acoperă în mod obligatoriu:• asistența în caz de deces;• asistența în caz de boală sau accident grav;• asistența în caz de arestare sau detenție;• asistența acordată victimelor unor violențe;• ajutorul și repatrierea cetățenilor Uniunii aflați în dificultate.

Reprezentanții diplomatici și consulari ai statelor membre ale Uniunii vor putea acorda asistență și în alte cazuri cetățenilor europeni pentru că decizia menționată mai sus prevede că „orice alt tip de ajutor poate fi acordat cetățenilor care fac cerere în acest sens”.

În afară de caz de extremă urgență, nu poate fi acordat un ajutor pecuniar, un avans sa acoperirea unei cheltuieli făcute de cetățeanul solicitant fără autorizarea prealabilă a autorităților competente ale statului membru a cărui cetățenie o are persoana care solicită asistență. În cazul acordării unor sume de bani, solicitantul este obligat să se angajeze să ramburseze integral ajutorul pecuniar precum și cheltuielile făcute de reprezentanța diplomatică sau consulară respectivă. Guvernul statului membru a cărui cetățenie o are solicitantul asistenței este obligat să ramburseze toate cheltuielile, la cererea statului membru care a acordat asistență. Protecția diplomatică și consulară acordată cetățenilor Uniunii Europene constă, de fapt, numai într-o lărgire a sferei celei clasice, prin intermediul unui mecanism interstatal, dar care menține, totuși, monopolul statelor membre privite individual în exercitarea acestei funcții pentru că „…Cetățenia Uniunii completează, dar nu înlocuiește cetățenia națională”. Această soluție presupune, totodată, și acordul statului terț respectiv. Putem conchide, deci, că instituția reprezentării consulare își manifestă necesitatea în plan european în condițiile actuale, iar existența unui viitor stat federal Europa nu o exclude, deoarece interesele consulare ale cetățenilor europeni vor trebui ocrotite în raporturile Europei cu celelalte state ale lumii.

3. OFICIILE CONSULARE

3.1. Înfiinţarea şi încetarea oficiilor consulare3.2. Rangul, categoria şi clasele oficiilor consulare3.3. Personalul oficiilor consulare3.4. Numirea şi admiterea membrilor oficiului consular3.5. Patenta consulară şi exequaturul consular

3.1. ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNCETAREA OFICIILOR CONSULARE

5

Convenția de la Viena din 1963 prevede că prin expresia „post consular” se înțelege „orice consulat general, consulat, viceconsulat sau agenție consulară” – art.1 lit.a) și reglementează problematica stabilirii unui post consular în art. 4:

„1. Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consimțământul acestui stat.

2. Sediul postului consular, rangul și circumscripția sa sunt fixate de către statul trimițător și supuse aprobării statului de reşedinţă.

3. Statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular,rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consimțământul statului de reşedinţă.

4. Consimțământul statului de reşedinţă se cere de asemenea dacă un consulat general sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară într-o altă localitate decât aceea în care este stabilit el însuși.

5. Consimțământul expres și prealabil al statului de reşedinţă se cere de asemenea pentru deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat existent, în afara sediului acestuia.”

Dicționarul diplomatic menționează că expresia „post consular” din Convenția privind relațiile consulare este tradus în limba română prin „oficiu consular”. Oficiul (postul) consular este organul permanent și de factură complexă înființat pentru o perioadă de durată în vederea întreținerii, realizării și dezvoltării relațiilor consulare. În doctrina de specialitate s-a reținut că „instituția oficiului consular, înțeleasă ca organ a relațiilor consulare, ocupă o poziție centrală în dreptul consular, reprezentând punctul de gravitate în jurul căruia se grupează și din care derivă majoritatea aspectelor sistemului relațiilor consulare”, iar funcțiile consulare sunt cele care „determină esența activității proprii și specifice a oficiului consular, iar îndeplinirea lor apare ca manifestarea lui firească și obligatorie, oficiul consular oferind calea normală și deplină de statornicie, întreținere și realizare a relațiilor consulare”.

Se consideră că oficiul consular, reprezentanță oficială a unui stat stabilită într-un oras sau o regiune din altă țară pentru a asigura protecția intereselor consulare ale acestuia, este independent în ceea ce privește existența sa de prezența efectivă a funcționarului consular, el existând deja în momentul în care își începe misiunea sa individuală funcționarul consular însărcinat cu conducerea oficiului după cum subzistă independent de încheierea misiunii acestuia sau a înlocuirii persoanei lui etc. Înființarea oficiilor consulare se poate face numai după stabilirea de relații consulare, ca regulă – art. 4, pct. 1 din Convenția din 1963: un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consimțământul acelui stat; obținerea consimțământului presupune ca cele două state să relaționeze, să încheie un anumit acord; dar înființarea unui post consular poate determina nașterea relațiilor consulare.

Trebuie precizat, însă, că stabilirea relațiilor consulare, nu naște, automat, și dreptul de a înființa oficii consulare. Paragraful 1 al articolului 4 stabilește regula potrivit căreia consimțământul statului de reşedinţă este indispensabil pentru crearea unui consulat (indiferent de rangul acestuia: consulat general, consulat vice-consulat sau agenție consulară) pe teritoriul său.

Această regulă decurge din puterea suverană pe care fiecare stat o exercită asupra teritoriului său și vizează atât cazul în care consulatul este creat la momentul stabilirii relațiilor consulare, cât și cazul în care consulatul este creat mai târziu. În primul caz, consimțământul statului de reşedinţă pentru stabilirea unui consulat va fi dat în reguli generale în acordul privind stabilirea relațiilor consulare, dar poate fi conținut de un acord ulterior care să privească doar stabilirea consulatelor.

Acordul privind stabilirea unui consulat presupune că cele două state interesate au convenit asupra delimitării circumscripției consulare și asupra sediului consulatului. În practică, acordul asupra sediului consulatului intervină, de cele mai multe ori, înaintea celui

5

referitor la delimitarea circumscripției consulare. Acordul privind sediul consulatului și circumscripția consulare poate fi prevăzut expres, dar poate fi, de asemenea, convenit în mod tacit, prin acordarea exequaturului pe patenta consulară în care sediul consulatului și circumscripția consulară sunt fixate, aşa cum prevede articolul 11, presupunându-se că statul de reşedinţă și-a dat consimțământul nu numai în ce privește persoana ce urmează a exercita funcția de sef de post consular, ci și asupra sediului consulatului și circumscripției consulare. Sediul consulatului va fi cel prevăzut în patenta consulară, iar circumscripția consulară va fi cea menționată în acest document. Circumscripția consulară determină limitele teritoriale în care un consulat este autorizat să-și exercite funcțiile în statul de reşedinţă. Conținutul acestui articol nu privește și condițiile în care acordul privind stabilirea unui consulat poate fi modificat. Se prevede doar că „statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consimțământul statului de reşedinţă”.

Considerăm, de asemenea, că prin această formulare s-a avut în vedere respectarea suveranității statului de reşedinţă, protejarea intereselor acestuia; aceasta nu înseamnă, însă, că statul de reşedinţă are dreptul de a modifica în mod unilateral circumscripția consulară sau sediul oficiului consular; el poate cere, în circumstanțe excepționale, statului trimițător să-și schimbe sediul consulatului sau circumscripția consulară. Enunțarea în cuprinsul paragrafului 3 al articolului 4 a acestor dispoziții referitoare la eventualele modificări ulterioare ce se pot aduce sediului oficiului consular ori circumscripției consulare, nu limitează în nici un fel dreptul statului trimițător de a închide consulatul cu titlu temporar ori permanent, dacă această situație corespunde intereselor sale.

Paragraful al patrulea face referire la situația în care un consulat deja stabilit dorește să deschidă un vice-consulat sau o agenție consulară în limitele circumscripției sale. Este, de asemenea, necesar să amintim existența indispensabilă a consimțământului statului de reşedinţă și în această situație; paragraful al patrulea face referire, așadar, la stabilirea unui post consular nou, vice-consulat sau agenție consulară, impunând respectarea regulii privitoare la existența absolut necesară a consimțământului statului de reședință. Acordul statului de reşedinţă este cerut și de regula prevăzută în paragraful al cincilea, referitoare la cazul în care se dorește deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat deja stabilit, dar în afara acestuia.

Consimțământul statului de reşedinţă trebuie să fie „expres și prealabil”. Circumscripția consulară determină limitele teritoriale în care un consulat este autorizat să-și exercite funcțiile în statul de reşedinţă. Conținutul acestui articol nu privește și condițiile în care acordul privind stabilirea unui consulat poate fi modificat. Se prevede doar că „statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consimțământul statului de reşedinţă”. Considerăm, de asemenea, că prin această formulare s-a avut în vedere respectarea suveranității statului de reşedinţă, protejarea intereselor acestuia; aceasta nu înseamnă, însă, că statul de reşedinţă are dreptul de a modifica în mod unilateral circumscripția consulară sau sediul oficiului consular; el poate cere, în circumstanțe excepționale, statului trimițător să-și schimbe sediul consulatului sau circumscripția consulară.

Enunțarea în cuprinsul paragrafului 3 al articolului 4 a acestor dispoziții referitoare la eventualele modificări ulterioare ce se pot aduce sediului oficiului consular ori circumscripției consulare, nu limitează în nici un fel dreptul statului trimițător de a închide consulatul cu titlu temporar ori permanent, dacă această situație corespunde intereselor sale. Paragraful al patrulea face referire la situația în care un consulat deja stabilit dorește să deschidă un vice-consulat sau o agenție consulară în limitele circumscripției sale. Unele legislații naționale autorizează consulii generali sau consulii să numească vice-consulii sau agenții consulari. În

5

virtutea acestei autorizări, consulii generali și consulii ar putea stabili noile posturi consulare pe teritoriul statului de reşedinţă.

Este, de asemenea, necesar să amintim existența indispensabilă a consimțământului statului de reşedinţă și în această situație; paragraful al patrulea face referire, așadar, la stabilirea unui post consular nou, viceconsulat sau agenție consulară, impunând respectarea regulii privitoare la existența absolut necesară a consimțământului statului de reședință. Acordul statului de reşedinţă este cerut și de regula prevăzută în paragraful al cincilea, referitoare la cazul în care se dorește deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat deja stabilit, dar în afara acestuia. Consimțământul statului de reşedinţă trebuie să fie „expres și prealabil”.

Faptul că oficiul consular este un organ de relații externe care mijlocește stabilirea, menținerea și dezvoltarea relațiilor interstatale în anumite domenii precum și împrejurarea că oficiul consular, deși aparține unui stat își desfășoară activitatea pe teritoriul altui stat, fac să existe reguli speciale referitoare la modul în care este creat, organizat și funcționează, precum și asupra statutului său juridic. Oficiul consular este un organ de-sine-stătător cu o organizare proprie, cu atribuții bine delimitate și statut special.

În ce privește competența stabilirii acestor reguli trebuie spus că înființarea, modul de organizare și funcționare, structura internă a oficiului consular aparțin în mod exclusiv statului trimițător și pe care-l reprezintă. În țara noastră înființarea, desființarea și schimbarea rangului oficiilor consulare de carieră, de exemplu, se fac prin decret al Președintelui României, la propunerea Guvernului, iar Decretul se publică în Monitorul Oficial al României (art. 2 alin 2 din Regulamentul consular al României).

Dar înființarea unui oficiu consular și exercitarea funcțiilor consulare presupun o derogare de la principiul suveranității pe întreg teritoriul al unui stat, oficiul consular al statului trimițător existând și activând în cadrul jurisdicției teritoriale a statului de reşedinţă, ceea ce face necesar acordul de voință a statelor care se află în „raporturi de consulat.” Art. 4 alin.2 al Convenției de la Viena din 1963 stabilește că statul trimițător este cel care fixează sediul postului consular, rangul și circumscripția sa, dar statul de reşedinţă este cel care decide în ce privește aprobarea lor, la fel cum statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consimțământul statului de reşedinţă – (alin.3).

Consimțământul statului de reşedinţă este, de asemenea, necesar dacă un consulat general sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară într-o altă localitate decât aceea în care este stabilit el însuși, după cum este obligatoriu să existe consimțământul expres și prealabil pentru deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat deja existent, în afara sediului acestuia - (alin. 4-5). Normele dreptului cutumiar determină situații, din care reiese că statul primitor are dreptul de a refuza cererea privind deschiderea de consulate străine pe teritoriul său, fără a fi obligat să motiveze decizia sa. Refuzul de a accepta cererea de deschidere a unui post consular, fiind un drept al statului de reşedinţă, În temeiul suveranității sale, nu atrage nici о răspundere internațională din partea acestuia. Desigur, un răspuns nejustificat poate avea urmări negative în ceea ce privește evoluția relațiilor dintre cele două state.

Consimțământul pentru înființarea de oficii consulare poate fi cuprins într-o convenție consulară, prin care se detaliază toate aspectele referitoare la postul consular; dar poate fi prevăzut și într-o anexă la о convenție consulară, prin care se stabilesc circumscripția consulară, rangul postului consular, categoria acestuia sau printr-un protocol adițional unei convenții consulare ori o notă a ministerului afacerilor externe al statului primitor. România și Croația, de exemplu, au convenit în cuprinsul convenției consulare încheiate între cele două state, în art.2, că „statul trimițător poate înființa un oficiu consular pe teritoriul statului de reședința, numai cu consimțământul acestuia”, iar „sediul oficiului consular, rangul și

5

circumscripția sa consulară sunt stabilite de statul trimițător și sunt supuse aprobării statului de reşedinţă; statul trimițător poate aduce modificări ulterioare sediului oficiului consular, rangului sau ori circumscripției consulare numai cu consimțământul statului de reşedinţă”.

S-a stabilit în doctrină că ceea ce caracterizează consimțământul necesar înființării oficiilor consulare sunt următoarele:a) consimțământul statului de reşedinţă este general, în sensul că el este necesar pentru toate posturile (oficiile) consulare, indiferent de categoria lor, de rangul lor, de gradul lor de independență;b) consimțământul statului de reşedinţă este continuu, deoarece el trebuie să fie solicitat pe toată durata de funcționare a unui oficiu consular, chiar când acestuia i se aducmodificări ulterioare; c) consimțământul este cuprinzător, întrucât el trebuie să fie acordat pentru toate componentele de bază ale unui oficiu consular;d) consimțământul statului de reşedinţă nu este revocabil atâta timp cât funcționează regula rebus sic stantibus (în împrejurări justificate, statul de reşedinţă poate cere închiderea unui oficiu consular;e) statul trimițător, la rândul său, nu are dreptul discreționar de а solicita, unilateral, modificări ale consimțământului inițial, dat de statul de reşedinţă, întrucât normele dreptului internațional stabilesc principiul că nimeni nu poate abuza de un drept.

Sfera consimțământului exprimat în vederea înființării oficiului consular cuprinde:- natura lui - adică caracterul de consulat de carieră (condus de un funcționar de carieră) sau de consulat onorific (condus de un funcționar consular onorific) – această clasificare are la bază vechea împărțire care se făcea între consulii aleși (consules electi) și consulii trimiși (consules missi) distincție păstrată și în Convenția de la Viena 1963, cap. II și III;- rangul acestuia - oficiile consulare se împart în mai multe clase – consulate generale, consulate, viceconsulate și agenții consulare, aceeași clasificare există și în practică; - circumscripția consulară reprezintă parte din teritoriul statului de reşedinţă, atribuită prin înțelegerea dintre două state în scopul exercitării funcțiilor consulare; în același sens este și definiția cuprinsă de Convenția din 1963 – art.1 lit. b); sediul consulatului va fi stabilit în localitatea situată pe teritoriul statului de reşedinţă, unde oficiul consular a fost înființat și își desfășoară activitatea; alegerea unei localități (de obicei în oraș) se face în funcție de importanța și interesul, din punct de vedere consular, pe care le prezintă acea localitate; prin definiție am stabilit că circumscripția consulară constituie delimitarea teritoriului pe care oficiul consular are competența de a-și desfășura activitatea de unde rezultă că aceasta are un caracter de exclusivitate, atât în sensul ca oficiul consular este competent numai în limitele entității teritoriale stabilite (deci nu este admis ca oficiul și funcționarii lui să desfășoare activități decât în limitele acesteia), cât și în sensul că un alt oficiu din afara circumscripției nu este în drept să-și extindă competența și asupra acesteia.

În împrejurări speciale și în concordanță cu dispozițiile art. 6 (intitulat Exercitarea funcțiilor consulare în afara circumscripției consulare) din Convenția de la Viena din 1963, statul de reşedinţă poate admite funcționarului consular al statului trimițător să-și exercite atribuțiile și în afara circumscripției consulare. Este absolută nevoie și în acest caz de consimțământul statului de reşedinţă:„În împrejurări speciale, un funcționar consular poate, cu consimțământul statului de reşedinţă, să-și exercite funcțiile în afara circumscripției sale consulare.”

3.2. RANGUL, CATEGORIA ŞI CLASELE OFICIILOR CONSULARERangul oficiilor consulare este determinat de rangul funcționarilor consulari care le

conduc. Dacă ținem cont că potrivit art. 9 al Convenției de la Viena din 1963 (intitulat Clasele

5

șefilor de post consular), șefii de post consular se împart în patru clase, și anume: consulii generali, consulii, viceconsulii, agenții consulari:„ 1. Șefii de post consular se împart în patru clase, și anume:a) consuli generali;b) consuli;c) viceconsuli;d) agenți consulari.2. Paragraful 1 al prezentului articol nu limitează cu nimic dreptul oricăreia din părțile contractante de a fixa denumirea funcționarilor consulari care nu sunt sefi de post consular.”

Rezultă că oficiile consulare pot fi: consulate generale consulate viceconsulate agenții consulare.

Această clasificare este dată și de de art.2 pct.3 din Hotărârea Guvernului României nr.760/1999, pentru aprobarea Regulamentului consular, potrivit căruia oficiilor consulare li se atribuie următoarele clase:

clasa I - consulatului general; clasa II - consulatului; clasa III - viceconsulatului; clasa IV - agenției consulare.

Între aceste categorii de consulate există anumite raporturi de egalitate sau de subordonare pe baza diferențelor de rang; de regulă, consulatele generale și consulatele sunt oficii consulare independente, iar viceconsulatele și agențiile consulare sunt subdiviziuni subordonate consulatelor generale sau consulatelor.

Consulatul general se înființează, de obicei, într-o regiune importantă a statului de reşedinţă, unde există o comunitate importantă de naționali și probleme consulare mai complexe; consulatul are o sferă mai restrânsă de probleme consulare, putând fi înființat într-o anumită localitate; viceconsulatele au o circumscripție consulară mai redusă, iar agențiile consulare funcționează în centre secundare și au competențe mai restrânse: în sistemul elvețian, de exemplu, nu înregistrează pe naționali, nu pot elibera vize sau reînnoi pașapoarte, nu prelungesc livretele militare și nu pot face acte privind statutul personal al cetățenilor etc.Articolul unic al Legii nr. 37/1991, privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, prevede că acestea pot avea loc numai prin decret al Președintelui României, la propunerea Guvernului; se reiterează obținerea consimțământului prealabil al statului de reşedinţă. Astfel, Consulatul României la Sao Paulo - Brazilia, înființat prin Decretul nr. 29/1994, s-a ridicat la rangul de consulat general prin Decretul nr.153/1994 publicat în Monitorul Oficial al României nr.191/1994. Consulatele se diferențiază și prin faptul că sunt conduse de un consul de carieră sau un consul onorific în: consulate de carieră și consulate onorifice, încadrarea într-o categorie sau alta categoria influențând exercitarea funcțiilor consulare, consulatele onorifice, de regulă, neputând acorda vize sau face autentificări de acte.

Hotărârea Guvernului României nr. 760/1999, pentru aprobarea Regulamentului consular, reglementează oficiile consulare onorifice și stabilește atribuțiile și condițiile în care-și poate exercita funcțiile consulul onorific în Capitolul III, iar Statutul consular al Republicii Moldova stabilește în art. 81 că recunoaște instituția funcționarilor onorifici, pentru ca în art. 82 să precizeze necesitatea obținerii prealabile a consimțământului statului de reşedinţă: în cadrul Oficiului Consular onorific al Republicii Moldova, în cazul în care este

5

recepționat acordul prealabil al statului de reşedinţă, pentru efectuarea atribuțiilor consulare poate fi delegat un funcționar consular din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Oficiile consulare sunt competente să-și exercite funcțiile ce-i sunt încredințate doar pe teritoriul unei circumscripții consulare, cadrul spațial al activității consulare, pentru că înființarea unui oficiu consular presupune în mod obligatoriu o competență care trebuie delimitată în spațiu. Aceasta este mai întinsă sau mai restrânsă în funcție de rangul oficiului consular: desigur că un consulat general va avea o sferă de competență asupra unei circumscripții consulare mai largi decât celelalte categorii de posturi consulare. Practica arată că statele cuprind în dispozițiile referitoare la acordul lor de voință exprimat prin convenții consulare (sau un alt document, aşa cum am menționat mai sus) și definiția expresiei circumscripției consulară (vezi, de exemplu, Convențiile consulare dintre România și Macedonia, Ucraina, Croația, Belarus, Republica Polonă etc. - art.1 pct.2). Oficiile consulare, indiferent de rangul lor, stabilesc legături directe doar cu autoritățile locale și nu cu guvernul și sunt subordonate în activitatea lor şefului misiunii diplomatice din țara de reşedinţă.

3.3. PERSONALUL OFICIILOR CONSULAREÎn funcție de natura sarcinilor lor, de gradul de participare la realizarea scopurilor

activității consulare, membrii oficiului consular se împart în mai multe categorii: personalul consular, personalul tehnico-administrativ și personalul de serviciu.

Practica statelor, codificată prin Convenția de la Viena din 1963, distinge în cadrul membrilor postului consular între: funcționarii consulari - persoanele care îndeplinesc funcțiile consulare; angajații consulari - persoanele care îndeplinesc în cadrul consulatului funcții cu caracter tehnico-administrativ; membrii personalului de serviciu - persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc (art.1, pct. g).

În ce privește expresia membrii personalului consular, Convenția stabilește că aceasta se referă la funcționarii consulari, cu excepția şefului postului consular, angajații consulari și membrii personalului de serviciu (art.1 pct. h). Şeful de oficiu consular, persoana însărcinată să acționeze în această calitate, desfășoară o activitate oficială și o activitate de reprezentare. El are un anumit rang și face parte dintr-o clasă consulară. Numirea şefului de oficiu consular se face potrivit unei proceduri speciale, eliberându-i-se o patentă consulară. În privința funcționarilor consulari este de menționat că, la fel ca şeful de oficiu consular, ei sunt chemați să îndeplinească funcții consulare (art.1 pct. d din Convenția din 1963), în sensul restrâns al cuvântului, adică să efectueze acte consulare; ei nu au responsabilitatea conducerii oficiului consular.

Clasele șefilor de post consular sunt stabilite de dispozițiile Convenției de la Viena din 1963: consuli generali, consuli, viceconsuli, agenți consulari (art. 9 pct. 1) și determină categoriile de oficii consulare pe care le conduc:

consulul general, cel mai înalt funcționar al serviciului consular, exercită o supraveghere generală asupra tuturor funcționarilor consulari și conduce un consulat general sau mai multe circumscripții consulare;

consulul conduce numai o circumscripție consulară și este subordonat consulului general;

viceconsulul conduce un viceconsulat și este un funcționar consular subordonat consulului general sau consulului;

agentul consular conduce o agenție consulară și are atribuții mai restrânse fiind, de regulă, subordonat consulului.

Până la momentul adoptării Convenției de la Viena din 1963, clasele consulilor nu fuseseră codificate, spre deosebire de clasele agenților diplomatici care au fost stabilite prin Congresul de la Viena, în 1815 și Aix-la-Chapelle, în 1818, înainte de Convenția de la Viena

5

din 1961 privind relațiile diplomatice. De-a lungul secolelor, de când instituția consulilor a apărut în cadrul relațiilor internaționale, au fost folosite titulaturi foarte variate: comisari, rezidenți, agenți comerciali etc. De altfel, sintagma „agent comercial” a fost aleasă pentru a desemna agentul consular în cadrul Convenției de la Havana din 1928 privind funcționarii consulari (art. 4, paragraful 2).

Unele state foloseau titlul de viceconsul sau de agent consular pentru a desemna funcționarii consulari onorifici. Enumerarea celor patru clase de șefi de post consular nu semnifică și faptul că statele sunt obligate să utilizeze în practica lor toate cele patru clase. Singura obligație ar fi să numească șefii de post consular într-una din clasele enumerate în art.9. Dacă această reglementare (art.9 alin.1) determină clar ce denumiri pot purta șefii de post consular, în alin.2 se lasă deplină liberate statelor pentru fixarea denumirii funcționarilor consulari care nu sunt șefi de post consular. Statele pot stabili ce denumiri vor purta ceilalți funcționari consulari, în afara şefului de post consular, prin reglementări de drept intern: legi, regulamente etc. Denumirile cel mai frecvent întâlnite în practica statelor pentru a desemna ceilalți funcționari consulari sunt: consul adjunct, atașat consular, cancelar, consul economic, secretar consular, interpret etc. Doctrina menționează cancelarul - un secretar al consulului, care îl asistă în lucrările curente.

Totalitatea șefilor instituțiilor consulare dintr-o circumscripția consulară se numește corpul consular. Referitor la șefii de post consular se pune și problema precăderii, pe care Convenția de la Viena din 1963 o rezolvă în art. 16. Corpul consular este condus de un decan, care este superior după clasă și primul după data primirii exequaturului; el îndeplinește funcția de reprezentare a corpului consular în probleme de ordin protocolar.

Totalitatea membrilor oficiului consular, adică toate persoanele care desfășoară activitatea la consular - de conducere consulară, tehnico-administrativă și de serviciu reprezintă efectivul oficiului consular. Convenția de la Viena din 1963 statuează cu privire la acesta că, în lipsa unui acord explicit al statului asupra efectivului personalului postului consular, statul de reşedinţă poare cere ca acest efectiv să fie menținut în limitele considerate de el ca fiind rezonabile și normale, având în vedere circumstanțele și condițiile din circumscripția consulară și nevoile postului consular în cauză – art.20. Așadar, dreptul statului trimițător de încadra oficiul consular cu un număr de persoane pe care îl consideră necesar pentru a duce la îndeplinire atribuțiile care îi revin, fie ele consulare, tehnico-administrative sau de întreținere a localului ori alte servicii auxiliare, în funcție de volumul de muncă, nu trebuie exercitat în mod abuziv, ci potrivit unei desfășurări normale a activității consulare, corelativ existând dreptul statului de reşedinţă de a cere reducerea efectivului oficiului consular .

Trebuie precizat că s-au stabilit reguli – art.22 din Convenția de la Viena din 1963 – și în ce privește naționalitatea funcționarilor consulari. Aceștia trebuie să aibă, în principiu, naționalitatea statului trimițător, ei neputând fi aleși dintre cetățenii statului de reşedinţă decât cu consimțământul expres al acelui stat, care poate oricând să-l retragă. Același drept există, în ce privește statul de reşedinţă, referitor la cetățenii unui stat terț care nu au și cetățenia statului trimițător.

În Statutul Corpului Diplomatic și Consular al României sunt prevăzute și condițiile ce se cer îndeplinite pentru ca о persoană să aibă calitatea de membru al Corpului Diplomatic și consular al României. Art. 17 enumeră în alin(1) condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o persoană să aibă calitatea de membru al Corpului diplomatic și consular al României:

a) are dreptul să ocupe o funcție publică, conform prevederilor Constituției și legilor în vigoare;

b) se bucură de toate drepturile politice și civile prevăzute în Constituție și în legile în vigoare;

c) nu face parte din partide politice;

5

d) a urmat studii superioare de lungă durată la o instituție de învățământ superior din țară sau din străinătate, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă, recunoscută de Ministerul Educației și Cercetării;

e) cunoaște cel puțin o limbă străină;f) are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de act medical de specialitate,

emis de centrul medical care deservește Ministerul Afacerilor Externe;g) a absolvit Academia Diplomatică sau a promovat concursul de admitere în Corpul

diplomatic și consular al României, organizat potrivit regulamentului de organizare și desfășurare a concursului de admitere în Ministerul Afacerilor Externe;

h) nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni.Acest act normativ asigură o reglementare unificată, același statut juridic pentru funcționarii diplomatici și consulari și asigură cadrul unei pregătiri de specialitate comune.

Dar, ordinea juridică internațională, practica internațională a statelor demonstrează că statutul juridic al misiunii diplomatice este diferit de cel al reprezentanței consulare, ceea ce face ca și activitatea funcționarilor diplomatici să presupună atribuții diferite de cele ale consulilor. În plan internațional deja s-au conturat ca ramuri distincte ale dreptului internațional dreptul diplomatic și dreptul consular, iar ceea ce în doctrină a fost numit „statut mixt” ar putea genera confuzie. Iată de ce considerăm necesară reglementarea distinctă a celor două categorii într-o viitoare modificare legislativă, oportună, din punctul nostru de vedere, care ar duce și la creșterea eficacității pregătirii și desfășurării activității funcționarilor consulari.

Exigențele sporite impuse prin acest Statut unui segment profesional de elită impun nu numai o înaltă competență profesională, ci și o conduită morală și un atașament corespunzător față de valorile democratice. Diversitatea funcțiilor consulare pe care le îndeplinește un funcționar consular scoate în evidență multilateralitatea cunoștințelor pe care trebuie să le posede în diferite domenii, pe lângă cunoașterea până la detaliu a caracteristicilor statelor și popoarelor în cadrul cărora exercită aceste funcții.

Convenția din 1963 distinge între două categorii de funcționari consulari: funcționari consulari de carieră și funcționari consulari onorifici - art. 1 pct.2. Distincția, relevantă mai ales din punctul de vedere al beneficiului drepturilor, facilităților, privilegiilor și imunităților care este acordat diferențiat pentru cele două categorii de funcționari consulari, este reluată de state în cuprinsul convențiilor bilaterale: art. 12 din Convenția consulară dintre România și Republica Polonă statuează: fiecare dintre cele două părți contractante poate numi și primi funcționari consulari onorifici în cadrul relațiilor lor bilaterale, aplicând în privința acestor funcționari dispozițiile cap. III din Convenția de la Viena asupra relațiilor consulare și, atunci când contextul permite,dispozițiile prezentei convenții. Funcționarii consulari onorifici pot avea cetățenia statului trimițător, a statului de reședința sau a unui stat terț.

Convenția de la Viena din 1963 tratează separat statutul juridic, regulile privind exercitarea funcțiilor consulare, drepturile, privilegiile și imunitățile funcționarilor consulari (În anul 2005, prin H.G. nr.880 a fost înființat Institutul Diplomatic Român, ca instituție publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Externe, prin comasarea prin fuziune a Academiei Diplomatice și a Institutului de Studii Internaționale Nicolae Titulescu, care s-au desființat.) de carieră și ale celor onorifici, stabilind de la început regula:

- dispozițiile capitolului II al prezentei Convenții se aplică posturilor consulare conduse de funcționari consulari de carieră;

- dispozițiile capitolului III se aplică posturilor consulare conduse de funcționari consulari onorifici (art.1 pct.2).

5

Structurat în cinci capitole, Regulamentul consular al României a rezervat tot prima parte a reglementărilor funcționarilor consulari de carieră, pentru ca în capitolul III să se refere la consulii onorifici.

Interpretarea normelor juridice referitoare la cele două categorii ne conduce la concluzia potrivit căreia încadrarea într-una dintre acestea are importanță mai ales din punctul de vedere al beneficiului drepturilor, privilegiilor și imunităților ce le sunt acordate sau, după cum opinează Ion M. Anghel într-o lucrare, “Consulii de carieră sunt funcționari publici ai statului trimițător care n-au permisiunea de a se angaja în afaceri private de nici un fel și ca funcționari publici ei se bucură de anumite privilegii și imunități prescrise. Consulii comercianți sunt aleși de stat dintre proprii săi cetățeni, angajați în afaceri într-o țară străină sau din naționalii străini”.

R.G. Feltham caracterizează astfel cele două categorii:- funcționarii consulari de carieră sunt cei care servesc guvernul propriu și sunt numiți de către şeful statutului sau de către ministrul de externe;- funcționarii consulari onorifici, nu sunt funcționari de carieră, iar pentru ei funcțiile consulare nu constituie o ocupație permanentă.Elementele definitorii desprinse din practica statelor referitoare la consulii onorifici sunt:- consulul onorific poate avea cetățenia statului de reşedinţă sau cetățenia unui stat terț;- poate fi o persoană privată;- poate exercita activități cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă, în paralel cu activitatea consulară;- poate fi o persoană privată.

Art. 7 al Regulamentului consular al României statuează că șefii oficiilor consulare onorifice sunt numiți dintre persoanele cu poziții importante în statul de reşedinţă – oameni politici reputați, personalități remarcabile în domeniile economiei, finanțelor, bancar, cultural, științific, avocați de prestigiu cu independență financiară și comportament la nivelul funcției ce li se încredințează, apropiați de România, care pot să contribuie la promovarea intereselor românești, la dezvoltarea relațiilor de prietenie cu statul de reşedinţă și care doresc să îți asume astfel de însărcinări.

Capitolul III al Convenției de la Viena din 1963 este dedicat în întregime regimului aplicabil funcționarilor consulari onorifici și posturilor consulare conduse de ei Astfel, în art. 58 se precizează că posturilor consulare conduse de consuli onorifici li se aplică dispozițiile articolelor 28 (înlesniri acordate postului consular), 29 (folosirea drapelului și a stemei naționale), 30 (obținerea de localuri), 34 (libertatea de deplasare), 35(libertatea de comunicare), 36 (comunicarea cu cetățenii statului trimițător), 37 (informații în caz de deces, tutelă sau curatela, de naufragiu sau accident aerian), 38 (comunicarea cu autoritățile statului de reşedinţă), 39 (drepturi și taxe consulare), paragraful 3 din 54 (obligațiile statelor terțe), paragrafele 2 și 3 din 55 (respectarea legilor și regulamentelor statului de reşedinţă). În articolele 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67 se prevede protecția localurilor consulare, scutirea fiscală a localurilor consulare, inviolabilitatea arhivelor și documentelor consulare, scutirea vamală, procedura penală și protecția funcționarului consular onorific, scutirea de înmatriculare a străinilor și de permise de şedere, scutirea de prestații personale.

Convenția de la Viena din 1963 prevede în art. 68 că "fiecare stat este liber să hotărască dacă va numi sau va primi funcționari consulari onorifici" de unde rezultă caracterul facultativ al instituției funcționarilor consulari.

În unele state (spre exemplu în Germania) se consideră că există o legătură permanentă între şeful de post consular onorific și instituția ca atare (postul consular onorific), din care reiese că acordul pentru înființarea unui consulat onorific este strâns legat de acceptarea persoanei concrete în calitate de consul onorific, relevant fiind și faptul că în caz de terminare a misiunii consulului onorific (decedare, renunțare la serviciul său, retragerea

5

patentei sau exequaturului etc.) nu se admite geranța interimară, procedura de numire a unui nou consul onorific echivalând cu procedura de înființare a unui nou consulat onorific, pe când în alte state (Spania, România) se consideră că stabilirea posturilor consulare onorifice este independentă de procedura numirii și admiterii şefului de post consular și că la un post consular onorific, odată înființat, va putea fi numit un alt sef de post consular, fără a relua întreaga procedură de înființare a postului consular onorific, momentul principal care dirijează acceptul sau neacceptul menționat fiind legat de determinarea statutului juridic al posturilor consulare conduse de consuli onorifici.

Articolul 58 (p.3) al Convenției de la Viena din 1963 dispune că "privilegiile și imunitățile prevăzute în prezenta convenție nu sunt acordate membrilor familiei unui funcționar consular onorific sau unui angajat consular care este angajat într-un post consular condus de un funcționar consular onorific".

În ce privește schimbul de valize consulare între două posturi consulare situate în țări diferite și conduse de funcționari consulari onorifici este admis numai sub rezerva consimțământului celor două state de reşedinţă.

Atitudinea reticentă a României față de instituția consulului onorific, mai ales după 1948, a condus chiar la desființarea consulatelor onorifice străine din România și la desființarea celor românești din străinătate pentru o anumită perioadă. În perioada de după 1990 s-a acordat o importanță deosebită activității pe care o desfășoară consulii onorifici în domeniile de acțiune ce țin de reprezentarea intereselor României în mediile politice, economice și culturale în care activează, de stimularea dezvoltării relațiilor și facilitarea contactelor economice și comerciale între companii românești și străine, precum și recomandarea de agenți economici din circumscripția consulară și sprijinirea încheierii de contracte comerciale, de oferirea de informații privind mediul de afaceri și oportunitățile din România, de promovarea fenomenului cultural românesc etc.

Instrumente juridice de drept național și de drept internațional prevăd condițiile cerute pentru înființarea de oficii consulare onorifice ale României. Temeiul juridic consistă în reglementările Convenției de la Viena din 1963, dar și ale convențiilor bilaterale în domeniu, precum și ale Regulamentului consular al României și H.G.nr. 100/2004, privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, cu modificările și completările ulterioare. Structurat în cinci capitole, Regulamentul consular al României a rezervat, la fel ca și Convenția de la Viena din 1963, tot prima parte reglementărilor funcționarilor consulari de carieră, pentru ca în capitolul III să se refere la consulii onorifici. Art. 24 pct.7 al Regulamentului consular al României statuează că șefii oficiilor consulare onorifice sunt numiți dintre persoanele cu poziții importante în statul de reşedinţă - oameni politici reputați, personalități remarcabile în domeniile economiei, finanțelor, bancar, cultural, științific, avocați de prestigiu cu independență financiară și comportament la nivelul funcției ce li se încredințează, apropiați de România, care pot să contribuie la promovarea intereselor românești, la dezvoltarea relațiilor de prietenie cu statul de reşedinţă și care doresc să îți asume astfel de însărcinări. Ei pot fi cetățeni români cu domiciliul permanent în statul de reşedinţă, cetățeni ai statului de reşedinţă sau cetățeni ai unui stat terț cu domiciliul în statul de reşedinţă.

Șefii oficiilor consulare onorifice suportă din bugetul propriu toate cheltuielile privind îndeplinirea atribuțiilor oficiale de reprezentare, potrivit pct.4 al art.24 din Regulamentul consular al României. Potrivit acelorași reglementări, ei își desfășoară activitatea în localuri consulare proprietatea lor sau închiriate pe cheltuială proprie. Ei nu sunt salarizați de statul român și nu primesc indemnizații sau alte venituri. (art.24 pct.8) Consulii onorifici ai României beneficiază de o serie de facilități, privilegii și imunități, în conformitate cu reglementările Convenției de la Viena din 1963, privind relațiile consulare, ce pot fi restrânse sau lărgite prin acorduri între statul român și statul de reşedinţă sau prin aplicarea principiului

5

reciprocității: sprijin din partea autorităților statului de reşedinţă pentru obținerea localului oficiului consular onorific; arborarea drapelului național al României la sediul oficiului consular onorific și pe mijloacele de transport, atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu; plasarea pe clădirea în care funcționează oficiul consular onorific stema de stat a României și aplicarea inscripției corespunzătoare cu denumirea și rangul oficiului consular, în limba română și în limba statului de reşedinţă;

Libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul statului de reşedinţă, sub rezerva legilor și a regulamentelor referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate națională; libertatea de comunicare a oficiului consular onorific pentru orice scopuri oficiale îi permite acestuia să comunice cu guvernul, cu misiunile diplomatice și cu celelalte oficii consulare ale României prin folosirea tuturor mijloacelor de comunicație, inclusiv valiza diplomatică sau consulară; libertatea de a comunica cu cetățenii români aflați pe raza circumscripției consulare; libertatea de a comunica cu autoritățile locale competente din circumscripția consulară etc.

3.4. NUMIREA ŞI ADMITEREA MEMBRILOR OFICIULUI CONSULARProcedura de numire a funcționari consulari comportă distincții, după cum aceștia sunt

sefi de oficiu consulari sau fac parte din categoria membrilor personalului consular. Vom face referire, în cele ce urmează și la exercitarea funcției de sef de oficiu consular de către un diplomat.

Am văzut că un oficiu consular, în funcție de clasa pe care о deține, este condus de un consul general, consul, viceconsul, agent consular, împuternicit cu funcții consulare, care are responsabilități de reprezentare și coordonează întreaga activitate a instituției pe care о conduce. Articolul 10 al Convenției enunță un principiu fundamental, dezvoltat în articoleleurmătoare:

„ 1. Șefii de post consular sunt numiți de statul trimițător și sunt admiși pentru exercitarea funcțiilor lor de către statul de reşedinţă.

2. Sub rezerva dispozițiilor prezentei convenții, modalitățile de numire și de admitere a şefului de post consular sunt fixate prin legile, regulamentele și uzanțele statului trimițător și respectiv ale statului de reşedinţă.”

În cuprinsul acestuia se indică faptul că, pentru a avea statutul de sef de post consular, o persoană trebuie să îndeplinească două condiții: mai întâi trebuie să fie numită de autoritatea competentă a statutului trimițător în calitatea de consul general, consul, vice consul sau agent consular,dintre cetățenii proprii, apoi trebuie să fie admisă să exercite funcțiile ce-i revin de către statul de reşedinţă. Intră în competența fiecărui stat de a stabili modalitățile de numire și de admitere a şefului de post consular, în conformitate cu legile, regulamentele și uzanțele statului trimițător și, respectiv, ale statului de reşedinţă.

Numirea și admiterea unui sef de post consular se realizează, deci, prin acte unilaterale ale fiecărui stat (eliberarea și transmiterea patentei consulare și, corelativ, acceptarea numirii prin exequaturul); scopul final al procedurii are valență internațională, raportul bilateral al numirii și admiterii consulare purtând numele în doctrina de specialitate de "raport de numire consulară".

Structural raportul numirii consulare este constituit din două laturi:a) numirea prin patenta consulară și transmiterea acesteia în vederea admiterii

persoanei concrete la exercițiul funcțiilor consulare;b) hotărârea statului de reşedinţă de a-l admite pe consulul străin la exercitarea

funcțiilor consulare, care poartă denumirea de exequatur.Patenta consulară are caracterul unei scrisori de acreditare (prin care se atestă calitatea

oficială a şefului misiunii diplomatice). Ea este, în fapt, un document special cu care este

5

învestită persoana desemnată în cuprinsul acesteia de către statul trimițător pentru a îndeplini funcția de sef de oficiu consular în statul de reşedinţă.

Dicționarul diplomatic definește pe larg acest document de atestare a şefului de oficiu consular, reguli privind patenta consulară și conținutul ei fiind fixate de chiar reglementările Convenției din 1963(art.11).

Exequatur-ul reprezintă autorizația pe care statul de reşedinţă o eliberează pentru admiterea şefului de post consular și prin care îi recunoaște această calitate(art.12 din Convenție de la Viena din 1963) .

Potrivit practicii internaționale și reglementărilor în domeniu, Ministerul Afacerilor Externe solicită, pe cale diplomatice, acordul prealabil al statului de reşedinţă privind numirea şefului oficiului, dacă prin tratatele internaționale la care România și statul de reşedinţă sunt parte, nu se prevede altfel (art. 6 pct. 1 al Regulamentului consular al României). După obținerea acordului statului de reşedinţă, Ministrul Afacerilor Externe semnează patenta consulară, prin care atestă numele și prenumele şefului Oficiului Consular, categoria și rangul său, circumscripția consulară și sediul Oficiului Consular, punând sigiliul de stat. Ministerul Afacerilor Externe transmite, prin canale diplomatice, Ministerului Afacerilor Externe al statului în care a fost numit şeful Oficiului Consular patenta consulară în vederea obținerii exequaturului. Şeful Oficiului Consular este admis să-și exercite funcțiile printr-o autorizație numită exequatur, emisă de către autoritățile statului de reşedinţă. Această procedură urmată în practica României, conformă dispozițiilor din art. 6 alin. 2, 3 și 4 din Regulamentul consular al României. În cazul admiterii unui diplomat la exercitarea de funcții consulare există două modalități:

a) pentru admiterea diplomatului în calitate de sef al cancelariei consulare a misiunii diplomatice este necesară o simplă notificare, făcută la ministerul afacerilor externe al statului de reşedinţă;

b) pentru admiterea diplomatului la conducerea temporară a unui post consular este necesar de obținut geranța consulară, care este eliberată în baza unei notificări la ministerul afacerilor externe al statului de reşedinţă.Convenția din 1963 cu privire la relațiile consulare tratează geranța consulară în art. 15 intitulat „Exercitarea cu titlu temporar a funcțiilor şefului de post consular”. Art. 6 pct. 5 din Regulamentul consular al României prevede următoarea procedură:

dacă şeful oficiului consular de carieră este împiedicat să-și exercite funcțiile sau dacă postul său a devenit vacant, Ministerului Afacerilor Extern va numi un gerant interimar care va acționa cu titlu provizoriu, în calitate de sef al oficiului consular de carieră. Ca gerant interimar poate fi numit un funcționar consular al oficiului consular respectiv, un agent diplomatic de la misiunea diplomatică română din același stat sau de la Ministerului Afacerilor Externe al României. Ministerului Afacerilor Externe va lua măsuri ca numele și prenumele garantului interimar să fie notificate Ministerului Afacerilor Externe al statului unde se află oficiul consular de carieră.

În ce priveste consulii onorifici, Regulamentul consular al României cuprinde în art. 24 pct. 3 următoarea reglementare: procedura privind înființarea de oficii consulare onorifice, numirea și admiterea șefilor de oficii consulare onorifice sunt supuse regulilor prevăzute la art.2 pct. (1), (3), (4), (5) și la art. 6 alin. (1), (2), (3), și (4) din prezentul Regulament consular. Pct. 5 al aceluiasi articol prevede obligativitatea încheierii unui Protocol între șefii oficiilor consulare onorifice, după primirea exequaturului sau după admiterea provizorie și şeful misiunii diplomatice române acreditat în acea țară, împuternicit în acest scop de Ministerul Afacerilor Externe, care trebuie să conțină atribuțiile consulare pe care aceștia le pot exercita, drepturile de care se bucură și obligațiile ce le revin, în timp ce pct. 6 face referire la cetățenia pe care o pot avea șefii oficiilor consulare onorifice: „Șefii oficiilor consulare onorifice pot fi cetățeni români cu domiciliul permanent în statul de reşedinţă,

5

cetățeni ai statului de reşedinţă sau cetățeni ai unui stat terț cu domiciliul în statul de reşedinţă”. În ce-i priveste pe funcționarii consulari trebuie precizat că numirea oricărui funcționar consular, în afară de şeful de post consular, necesită doar procedura notificării numirii, statul de reşedinţă fiind în drept să ceară statului trimițător ca notificarea să fie efectuată cu suficient timp până la numire și prezentarea la post, iar admiterea oricărui funcționar consular, în afară de şeful postului consular, este bazată în declararea funcționarului consular numit ca persoana acceptabilă de către statul de reşedinţă.

Dacă statul de reşedinţă declară explicit sau lasă de înțeles că funcționarul consular numit nu este persona grata (expresie latină cu sensul de „persoană agreată”), ia ființă în sarcina statului trimițător obligația de a revoca numirea funcționarului respectiv. Declararea funcționarului consular ca persoană acceptabilă poate fi efectuată, în unele cazuri, sub formă de eliberare a vizelor de intrare în țara de reşedinţă. Convenția de la Viena reglementează și admiterea angajaților consulari și ai membrilor personalului de serviciu, ținând cont de sarcinile care le revin, sfera de acțiune a criteriilor după care se face fiind mai restrânsă decât în cazul funcționarilor consulari.

3.5. PATENTA CONSULARĂ ŞI EXEQUATURUL CONSULARPatenta consulară, documentul pe care îl primește o persoană numită ca sef de oficiu

consular de guvernul său sau de la un agent autorizat, o legitimează să acționeze în această calitate la un post consular în străinătate. Obligativitatea emiterii patentei consulare este consacrată în art. 11 pct. 1 al Convenției de la Viena: «Şeful de post consular primeste de la statul trimițător un document, în formă de patentă sau de un act similar».

Reglementarea specificată nu limitează modalitatea de atestare a numirii unui sef de oficiu consular la patenta consulară, ci prevede posibilitatea existenței unui „act similar”, care să ateste această calitate. În practica statelor se folosesc denumiri precum lettre patente, commission consulaire decret, licență etc. În conformitate cu Convenția de la Viena art. 11 alin.3 «dacă statul de reşedinţă este de acord, statul trimițător poate înlocui patenta consulară sau actul similar printr-o notificare», dar simplificarea procedurii de autorizare a şefului de oficiu consular rămâne cu totul irelevantă în ceea ce priveste necesitatea acordării exequaturului sau autorizației provizorii, precum și în ceea ce priveste dreptul statului de reşedinţă de a refuza acordarea acestuia.

Patenta consulară (sau actul similar) reprezintă act de stat, ea relevă expresia voinței unui titular de suveranitate. Atributul de suveranitate al unui stat îi conferă acestuia dreptul de a-și organiza relațiile externe, de a fi reprezentat în raport cu alte state. Potrivit sistemului constituțional și formei de organizare a fiecărui stat, se stabileste cărui organ de stat îi revine competența de a face actul de numire a unui sef de oficiu consular.

Din punct de vedere structural, patenta consulară trebuie să conțină următoarele elemente: numele și prenumele persoanei numite în calitatea de sef de oficiu consular; oficiul pe care această persoană îl va conduce și pentru care se face numirea; categoria funcționarilor căreia aparține persoana numită (de carieră sau onorific) sediul oficiului circumscripția consulară.România și Croația, punând în practică reglementările Convenției de la Viena din 1963,

au stabilit în articolul 4 pct. 1 din Convenția consulară încheiată între ale, elementele pe care trebuie să le conțină patenta consulară sau notificarea numirii ”Statul trimițător eliberează şefului oficiului consular un document, sub forma de patentă, sau un act similar, întocmit pentru fiecare numire, atestând calitatea sa și indicând, ca regulă generală, numele și prenumele său, categoria și clasa sa, circumscripția consulară și sediul oficiului consular”. Reglementări similare conțin și celelalte convenții încheiate de România cu alte state.

5

Patenta consulară are caracterul de act strict personal (intuitu persoane), ea priveste o anumită persoană fizică care este chemată să conducă un anumit oficiu consular, este emisă numai pentru persoana numită în această calitate și constituie un act dat pentru o durată nedeterminată. Din acest caracter rezultă obligativitatea ca în cuprinsul patentei consulare să se prevadă elementele de identificare strict necesare ce trebuie aduse la cunoștința statului de reşedinţă îndrituit să admită sau nu persoana respectivă. Regulamentul consular al României stabileste în art. 6 pct.2 că: „după obținerea acordului statului de reședința, ministrul afacerilor externe semnează patenta consulară, prin care atestă numirea şefului oficiului consular de carieră, rangul său, sediul oficiului consular și circumscripția consulară, purtând sigiliul de stat” – s.n.

Doctrina și practica au stabilit în privința conținutului patentei trei părți: declarația solemnă și mențiunea despre scopul general al numirii, cuprinse în formula

clasică «în dorința de a promova și de a consolida relațiile de prietenie și comerț dintre cele două state»;

ordinul către cetățeni de al recunoaște pe acel funcționar consular în calitate de consul al statului trimițător

invitația către guvernul și autoritățile locale ale statului de reşedinţă de a-i permite exercitarea funcțiilor și ai acorda prerogativele consulare.

Comunicarea patentei consulare se face pe cale diplomatică, Ministerul de Externe a statului trimițător, dând dispoziție misiunii sale diplomatice din statul de reşedinţă să facă notificarea respectivă acestuia din urmă. De exemplu, Convenția consulară dintre România și Croația prevede în alin. 2 al art. 4: statul trimițător transmite guvernului statului de reşedinţă, pe cale diplomatică sau pe orice altă cale potrivită, patenta consulară sau actul similar. Patenta consulară reprezintă, deci, propunerea pe care statul trimițător o face statului de reşedinţă în cadrul raportului de numire consulară, cealaltă latură a acestui raport fiind autorizarea prin exequatur a şefului de oficiu consular.

Exequatur-ul, pe care-l definim ca fiind un act al guvernului care recunoaște caracterul oficial al funcționarului consular și-i acordă privilegiile și imunitățile conferite prin tratate, cutumă și reglementările naționale și-i permite să-și exercite funcțiile sale oficiale, se eliberează în cazul admiterii persoanei numite prin patenta consulară în această calitate. Obligativitatea obținerii lui este prevăzută în Convenția de la Viena din 1963 și în convențiile consulare bilaterale. Convenția consulară dintre România și Croația, de exemplu, face referire la acesta în art. 5. În convenția de la Viena din 1963 art.12 se prevede «Şeful de post consular este admis să-și exercite funcțiile printr-o autorizație a statului de reşedinţă, denumit exequatur oricare ar fi forma acestei autorizații.” Această reglementare definește exequaturul ca o autorizație prin care şeful de oficiu este admis de către statul de reşedinţă la exercitarea funcțiilor sale, dar trebuie precizat că nu există nici o obligație din punct de vedere a dreptului internațional care să impună statului de reşedinţă acest lucru, fiecare stat fiind liber să hotărască dacă acordă sau refuză eliberarea exequaturului, în virtutea suveranității sale. Mai trebuie precizat că admiterea unui consul străin constituie, incontestabil, un atribut suveran al statului de reşedinţă, iar libertatea de apreciere este dreptul său discreționar.

Statul de reşedinţă are un drept indiscutabil de a refuza un exequatur unui consul străin, fără a fi ținut să explice motivele refuzului său (art. 11 pct.2 din Convenția de la Viena, art. 5 pct. 2 din Convenția consulară dintre România și Croația). Exercitarea acestui drept de refuz este excepțională deși refuzul nu poate fi considerat ca o violare a dreptului internațional, cu toate că prin acest refuz se poate pune în pericol sau întârzia considerabil dezvoltarea comercială normală cu statul respectiv. Faptul că admiterea consulului este un drept al statului de reşedinţă are drept consecință și că forma exequaturului să fie reglementată prin legea sau practica acestui statul, Convenția de la Viena din 1963 lăsându-i această libertate atunci când folosește în art. 12 formula „oricare ar fi forma acestei autorizații”.

5

În practică, cel mai frecvente forme pe care le îmbracă exequaturul sunt următoarele: ordonanță a şefului de stat, semnată de el, contrasemnată de către ministrul afacerilor

externe și eliberată în original şefului de oficiu consular; ordonanță semnată în aceleași condiții, dar din care nu mai o copie certificată de către

ministerul afacerilor externe, este remisă şefului de oficiu consular; transcriere a patentei consulare, care poate la rândul său să îmbrace mai multe forme; notificare pe calea diplomatică făcută statului trimițător.Dreptul internațional nu prevede, însă, care este autoritatea competentă aparținând statului

de reşedinţă care să elibereze exequaturul, aceasta fiind stabilită de legislația internă a fiecărui stat. În practică aceasta emană de la şeful statului sau de la şeful guvernului acelui stat. Exequatur-ul eliberat şefului de oficiu își extinde efectele și asupra membrilor oficiului consular care lucrează sub îndrumarea și responsabilitatea sa, nefiind necesar ca aceștia să prezinte patente consulare și să obțină exequaturul. În cazul lor este suficientă notificarea numirii (art. 19 din Convenția de la Viena). În afara cazurilor prevăzute în art.13 și 15 (care fac referire la admiterea provizorie a șefilor de post consular, respectiv, exercitarea cu titlu temporar a funcțiilor şefului de post consular), şeful de post consular nu poate intra în funcție înainte de a fi primit exequaturul (Convenția de la Viena din 1963, art. 12 pct. 3).

Exequatur-ul poate fi retras în cazul în care consulul depășește atribuțiunile ce i-au fost conferite, dar în practică se recurge rar la retragerea exequaturului, dându-se posibilitatea statului trimițător să-și recheme consulul.

4. FUNCŢIILE CONSULARE

4.1. Caracterizarea noţiunii de funcţii consulare4.2. Trăsăturile funcţiilor consulare4.3. Clasificarea funcţiilor consulare4.4. Conţinutul funcţiilor consulare

4.1. CARACTERIZAREA NOŢIUNII DE FUNCŢII CONSULAREFuncțiile consulare reprezintă totalitatea activităților oficiilor consulare și ale personalului

acestora. Din punct de vedere al conținutului acestor funcții, ele pot fi împărțite în două categorii:

funcții care sunt conferite de către statul trimițător oficiului consular respectiv; funcții care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul căruia își

desfășoară activitatea.Aşa cum rezultă din enumerarea făcută de art. 5 din Convenția de la Viena, principale

funcții ale misiunilor consulare sunt:- de a proteja în statul de reşedinţă interesele statului acreditat și altor persoane fizice și juridice ale acestuia;- de a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale, economice, științifice și culturale între cele două state, în vederea promovării unor relații de prietenie între ele;- de a informa prin mijloace licite asupra condițiilor și evoluției vieții comerciale, economice, culturale și științifice din statul acreditar și de a transmite aceste informații guvernului propriu;- de a exercita controlul și inspecția asupra navelor maritime și fluviale, precum și asupra aeronavelor și echipajelor lor, aparținând statului acreditat;

5

- de a exercita atribuții în materia intereselor cetățenilor statului acreditat (eliberarea de pasapoarte și acordarea de vize, acordarea de asistență cetățenilor statului acreditant, care au reşedinţă în circumscripția consulară respectivă);- instrumentarea de acte notariale și de acte de stare civilă de reprezentare în justiție, în materie succesorală. În doctrină s-a încercat clasificarea lor în funcție de mai multe criterii.

Ca regulă generală, conținutul acestor funcții consulare este negociat și inclus în convențiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte importantă a acestor convenții consulare se concentrează tocmai pe funcțiile asupra cărora cele două state își dau acordul să fie îndeplinite de către oficiile consulare.

4.2. TRĂSĂTURILE FUNCŢIILOR CONSULARESunt trăsături ale funcțiilor consulare următoarele:

- funcțiile consulare au caracter de excepție de la principiul exercitării jurisdicției exclusive de către statul de reşedinţă pe teritoriul său;- efectele juridice ale actelor realizate de îndeplinirea funcțiilor consulare se produc, în principal, pe teritoriul statului trimițător;- exercitarea funcțiilor consulare este supusă, în practică, condiției reciprocității.

Exercitarea funcțiilor consulare asigură îndeplinirea mandatului pe care l-a primit funcționarul consular la numirea sa în funcție, îndeplinirea sarcinilor care i-au fost încredințate de statul al cărui cetățean este.

Cadrul normativ al exercitării funcțiilor consulare este asigurat de legile statelor, în sensul general al termenului, de Convenția de la Viena privind relațiile consulare, de convențiile consulare bilaterale, de cutumă. Dacă Convenția de la Viena din 1963 stabileste cadrul juridic general al reglementărilor în materie, convențiile bilaterale reiau, în general, aceste reglementări și le adaptează la necesitățile, la interesele celor două state; ele pot să prevadă exercitarea oricăror alte funcții încredințate unui post consular de către statul trimițător, care nu sunt interzise de legile și regulamentele statului de reşedinţă sau la care statul de reşedinţă nu se opune, sau care sunt menționate în acordurile internaționale în vigoare între statul trimițător și statul de reşedinţă (art. 5. pct. m din Convenția de la Viena din 1963).

În plan național, Regulamentul consular al României prevede că atribuțiile consulare sunt exercitate de oficiile consulare de carieră prin:

a) funcționarii consulari care pot fi consuli generali, consuli, viceconsuli sau agenți consulari;

b) diplomați cu atribuții consulare la misiunile diplomatice, numiți și notificați ca atare la autoritățile țarii de reşedinţă.(art. 8 pct. 1).

Aceste atribuțiile consulare se exercită în cadrul circumscripției consulare. Cu toate acestea, în împrejurări speciale, un funcționar consular poate, cu consimțământul statului de reşedinţă, să exercite atribuțiile și în exteriorul circumscripției consulare (art. 8 pct.2). Potrivit pct.3 din același articol, Statul român, prin Ministerul Afacerilor Externe, poate, după notificarea către statele interesate și dacă nici unul dintre ele nu se opune îți mod expres la aceasta, să însărcineze un oficiu consular de carieră stabilit într-un stat să-și asume exercitarea de atribuții consulare într-un alt stat.

Exercitarea atribuțiilor consulare prin secțiile consulare sau prin diplomați desemnați în acest scop de misiunile diplomatice face obiectul art. 9 al articolului menționat mai înainte, care stabileste următoarele reguli:

în capitalele țărilor unde există concomitent о misiune diplomatică și un oficiu consular de carieră al României, atribuțiile consulare sunt exercitate în exclusivitate de către respectivul oficiu consular de carieră, m cadrul circumscripției sale;

5

secția consulară a misiunii diplomatice exercită atribuțiile consulare pentru cei din exteriorul circumscripției oficiului consular, dacă acesta nu acoperă integral teritoriul statului de reşedinţă;

oficiile consulare nu vor soluționa cererile persoanelor domiciliate în alte circumscripții consulare decât în cazuri deosebite și urgente.

Exercitarea funcțiile consulare de către posturile consulare și, de asemenea, de către misiunile diplomatice are drept scop în îndeplinirea, în esență, a ceea ce Convenția de la Viena din 1963 a prevăzut în art.5.

4.3. CLASIFICAREA FUNCŢIILOR CONSULAREO clasificare, considerată a fi cea mai importantă, împarte funcțiile consulare pe baza criteriului naturii lor intrinseci, a obiectului lor și cuprinde:- funcții cu caracter politic;- funcții economice;- funcții privind relațiile culturale;- funcții de protejare și asistență în favoarea conaționalului;- funcții administrative în sensul strict al cuvântului;- funcții de stare civilă;- funcții notariale;- funcții jurisdicționale; - funcții în materie de marină comercială;- funcții în materie de obligații militare.

Clasificarea funcțiilor consulare se mai poate face luând în considerare criterii precum:1. surselor normale a dreptului internațional funcțiile consulare (deosebind funcții care

rezultă din dreptul convențional și care pot fi exercitate chiar în lipsa unei norme convenționale între statele în cauză - de exemplu funcția de protecție și asistență consulară pentru cetățenii statului trimițător - și funcții consulare care, dimpotrivă, nu pot fi îndeplinite decât dacă sunt prevăzute de o normă convențională - celebrarea căsătoriei, funcții notariale);

2. localul unde își produc efectele actele îndeplinite de funcționarii consulari în funcție de care deosebim funcții consulare care își produc efectele numai pe teritoriul statului căruia îi aparține consulul și funcții care tind a-și produce efectele numai în cadrul ordinii juridice a statului de reşedinţă (reprezentarea unui conațional absent pentru apărarea intereselor acestuia în statul de reşedinţă în cadrul unei proceduri care-l priveste);

3. beneficiarii funcțiilor consulare, în raport cu care există: funcții consulare care sunt exercitate numai în favoarea persoanelor ce sunt cetățeni ai statului trimițător și funcții care pot fi îndeplinite în favoarea cetățenilor statului de reşedinţă sau ai statelor terțe.

4. modul în care se pun în miscare, se declanșează exercitarea lor, funcțiile consulare putând fi: cele pe care consulul le îndeplineste ex-oficii (informații generale, protecție consulară) și cele pe care le îndeplineste la cererea conaționalului său (eliberare de certificate sau de pasapoarte, oficierea unei căsătorii);

5. modul în care legislația statului de reşedinţă intervine în stabilirea unei funcții consulare și în determinarea limitelor în care se poate exercita funcții consulare pe care consulul le poate exercita, situație în care deosebim între: funcții consulare pe care consulul le poate exercita, numai dacă legea statului de reşedinţă nu se opune (funcția de ofițer de stare civilă și de notar) și funcții consulare care pot fi exercitate în limitele și în conformitate cu dispozițiile legilor din statul de reşedinţă (apărarea intereselor cetățenilor statului trimițător în succesiunile pe teritoriul statului de reşedinţă).

5

4.4. CONŢINUTUL FUNCŢIILOR CONSULARE

a) Funcţia de protejare a drepturilor şi intereselor cetăţenilor

Atât doctrină, cât și în practică, activitatea consulară în domeniul apărării intereselor cetățenilor a fost tratată destul de vast și ea se asociază cu apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor de către reprezentanțele diplomatice. Protecția consulară, ca și cea diplomatică, are scopul de restabilire a drepturilor încălcate sau recuperarea pagubei cauzate cetățeanului statului său prin înaintarea pretențiilor corespunzătoare faptului dat sau protestului.

Funcțiile consulilor în domeniul apărării drepturilor și intereselor statului reprezentat, al persoanelor sale fizice și juridice, sunt codificate în legislația statelor și în Convenția de la Viena din 1963, în care este indicată realizarea dreptului statului de eliberare a pasapoartelor și vizelor, îndeplinirea unor acțiuni notariale, înregistrarea actelor stării civile, apărarea drepturilor cetățenilor săi în caz de deces, în cazul minorilor sau pierderea parțială a capacității de exercițiu, reprezentarea intereselor lor în instanțele judiciare, supravegherea și acordarea ajutorului echipajelor vaselor maritime, vaselor aeriene și altor persoane. Îndeplinind aceste atribuțiuni și alte funcții, în limitele stabilite în legislația statului de reşedinţă, consulul acționează și în interesele cetățenilor statului de reşedinţă sau a statelor terțe.

Asigurarea și apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor reiese din însăsi esența noțiunii de „cetățenie”, care este tratată ca „o legătură juridică stabilă a persoanei fizice ca statul și exprimă în întregime drepturile și obligațiile reciproce a acestor subiecte.” Ea presupune influența puterii suverane a statului, dreptul persoanei la tutelă și apărare indiferent de locul aflării ei. Totodată, intră în capacitatea oricărui cetățean de a cere apărarea și protecția statului său, acest drept fiind garantat în mod egal alături de alte drepturi și libertăți de către actul fundamental – Constituția statului, în speță, Constituția României, dar și de documente internaționale precum Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția privind drepturile copilului, Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, Pactul internațional privind drepturile civile și politice etc. Încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor este prevăzut în dreptul internațional ca un atentat asupra puterii suverane a statului. În practica activității consulare apare un număr foarte mare de situații ce necesită acordarea serviciilor de apărare a intereselor și drepturilor cetățenilor de către organele consulare, și au un caracter destul de divers și diferite grade de dificultate, caracter rezultat din multilateralitatea atribuțiilor ce-i revin consulului, ca reprezentant oficial al statului său în statul de reşedinţă. Destul de important în soluționarea acestor probleme apar următoarele acțiuni:

- determinarea gradului de corespondență între situația creată ce necesită rezolvare prin intervenția consulului cu reglementările prevăzute de legislația internă referitor la încălcarea drepturilor și intereselor persoanelor fizice și juridice a statului de reşedinţă;

- analiza situației conformitate cu regulile dreptului internațional și legislației locale;- luarea măsurilor necesare, adecvate situației formate; totodată se ia în considerație

faptul că statul de reşedinţă, în orice circumstanță, va adopta poziția de apărare a persoanelor sale;

- consolidarea hotărârilor luate prin intermediul diferitor măsuri diplomatice neoficiale: întâlniri, discuții. în cazul rezolvării pozitive a situațiilor formate este de dorit de a se aduce mulțumiri statului de reşedinţă, apreciind totodată acest fapt ca un pas în dezvoltarea și întărirea relațiilor bilaterale.

Exercitarea acestei funcții își manifestă importanța cu atât mai pregnant cu cât deschiderea granițelor a facilitat unui număr mare de cetățeni să călătorească, să inițieze

5

afaceri în alte state. Aceste persoane se pot afla în situația de a necesita protecție consulară. Drepturile consulului în privința protecției consulare drepturilor și intereselor cetățenilor aparținând statului său sunt limitate referitor de aflarea sa în țara de reşedinţă; doar ca excepție un funcționar consular poate exercita funcțiile în exteriorul circumscripției sale consulare (art. 6 din Convenția de la Viena din 1963).

b) Funcția de reprezentare a cetățenilorReprezentarea consulară este funcția specifică pe care о exercită funcționarul consular în favoarea cetățeanului statului trimițător care, fiind absent în statul de reşedinţă, nu a dat о împuternicire expresă pentru a fi reprezentat legal în fața autorităților acestui stat și nu poate să-și apere singur interesele. Art.5 al Convenției de la Viena din 1963 prevede două acțiuni pentru reprezentarea intereselor cetățenilor statului trimițător:

a) acțiunea de reprezentare propriu zisă, directă, a cetățenilor statului trimițător;b) luarea măsurilor în scopul asigurării reprezentării lor adecvate în fața tribunalelor

sau în fața altor autorități ale statului de reşedinţă.Reprezentarea consulară rezultă în mod direct din calitatea consulului de trimis oficial

al statului trimițător, exercitarea ei având la bază normele de drept public intern, care stabilesc consulului sarcina de a apăra, în străinătate, drepturile cetățenilor statului trimițător.

Este exclus a se considera că între consul și cetățeanul statului trimițător se naste un raport de mandat, a cărui bază să fie normele dreptului civil. De aici rezultă că reprezentarea consulară se realizează ex officio, în sensul că beneficiarul nu trebuie să exprime, în prealabil, consimțământul său și nici să dea о procură specială pentru consul de a acționa în numele său.

Reprezentarea consulară încetează la data la care cetățeanul este în măsură să-și protejeze singur interesele și să-și apere drepturile fie direct, fie angajându-și un mandatar al său. În asemenea cazuri, reprezentarea consulară se poate transforma în asistență consulară sau, după caz, în protecție consulară. Obiectul reprezentării consulare se limitează la actele de conservare sau de administrare a bunurilor cetățenilor statului trimițător; actele de dispoziție nu se pot face fără о procură specială din partea titularului de drept (pentru o mai bună înțelegere, amintim că: după importanța lor, actele juridice civile se împart în acte de conservare, de administrare și de dispoziție; actele juridice de conservare sunt actele prin care se urmăreste preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil; actele juridice de administrare sunt acele acte prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu; actele de dispoziție sunt acele acte prin care se înstrăinează bunuri, se constituie drepturi reale principale sau accesorii asupra bunurilor ori se renunță la drepturi).

Ea se exercită numai în fața autorității de stat din statul de reşedinţă, nu și față de particulari. În cadrul funcției de reprezentare, consulul protejează pe cetățenii săi în cauze referitoare la autoritățile statului de reşedinţă, în baza unui drept propriu, conferit de normele dreptului consular.

Serviciile consulare care se prestează pentru cetățenii statului trimițător de către oficiul consular nu intră în noțiunea de reprezentare consulară. Faptul primirii și transmiterii cererilor cetățenilor proprii către autoritățile statului trimițător nu este о reprezentare consulară în adevăratul sens al cuvântului, întrucât funcționarii consulari nu pot reprezenta cetățenii proprii, pe lângă autoritățile statului lor. De menționat că normele de drept consular prevăd și posibilitatea ca funcționarul consular să recomande un apărător ales de el, fie el avocat, fie о altă persoană calificată, în scopul asigurării protecției cetățeanului statului trimițător în fața autorităților statului de reşedinţă. În acelasi timp vom arăta că dreptul de apărare este reglementat în majoritatea statelor în sensul restrângerii acestei activități și limitării ei doar la instituția avocaților și, ca excepție, în unele state se permite participarea la apărare persoanelor cu pregătire specială în domeniu, dar care nu sunt avocați.

5

Convenția consulară încheiată între România și Belarus stabileste privitor la reprezentarea intereselor legale ale cetățenilor în fața autorităților statului de reşedinţă că funcționarul consular are dreptul să întreprindă măsuri, în conformitate cu legile statului de reşedinţă, pentru asigurarea reprezentării intereselor legale ale cetățenilor statului trimițător în fata instanțelor judecătoresti și a altor autorități ale statului de reşedinţă. El poate, în conformitate cu legile statului de reşedinţă, să solicite adoptarea de măsuri temporare pentru apărarea drepturilor și intereselor legale ale cetățenilor statului trimițător, dacă acestia absentează sau, din alte cauze credibile, nu sunt în măsura să-și apere drepturile și interesele lor. Funcționarul consular are, de asemenea, dreptul să solicite instanțelor judecătoresti sau autorităților amânarea examinării cauzei, care priveste pe cetățeanul statului trimițător, până când acesta nu va fi informat și va avea posibilitatea de a se apăra, singur sau prin reprezentant. Reprezentarea încetează când persoanele reprezentate numesc împuternicitul lor sau preiau, personal, apărarea drepturilor și intereselor lor. (art. 36) În ce priveste tutela și curatela, aceeasi convenție conține următoarele prevederi: funcționarul consular are dreptul să solicite autorităților statului de resedința instituirea tutelei sau curatelei pentru cetățenii statului trimițător, aflați în statul de reşedinţă, și să propună persoana care să fie numită tutore sau curator. Dacă autoritățile statului de reşedinţă au cunostință că trebuie instituită o tutelă sau o curatelă pentru un cetățean al statului trimițător, ele vor informa funcționarul consular despre aceasta, într-un termen cât mai scurt posibil (art.40).

c) Funcția economică a consululuiFuncția consulară în materie economico-comercială a constituit una din premisele

apariției instituției consulare. Astfel, în evul mediu este menționată existența a ceea ce s-a denumit cu termenul general de „consules mercantorum”, consul cu atribuțiuni de arbitru în disputele comerciale, care putea să aplice în litigiile dintre membrii coloniilor care îl alegeau, regulile lor cutumiare de drept comercial și maritim.

Stadiul actual al relațiilor internaționale stimulează această funcție aparținând consulului prin dinamica relațiilor economico-comerciale. Instrumentul juridic internațional cadru care face referire expresă la funcția economică a consulului este Convenția de la Viena din 1963, care în art. 5 pct. b înscrie favorizarea dezvoltării „relațiilor comerciale, economice… între statul trimițător și statul de reşedinţă…” Această reglementare este cuprinsă și în numeroase convenții consulare bilaterale prin care statele înțeleg să concretizeze aceste relații. Astfel, în Convenția consulară încheiată între România și Suedia se menționează că funcționarul consular are dreptul „să urmărească dezvoltarea relațiilor dintre statul trimițător și statul de reşedinţă în domeniile comercial, economic, cultural și stiințific și să promoveze în alt mod relații de prietenie între cele două state”(s.n.) – art.13 alin.2 pct. b. În mod asemănător Convenția consulară încheiată între România și Austria cuprinde reglementarea potrivit căreia „prin activitatea lor, funcționarii consulari contribuie la întărirea relațiilor de prietenie și favorizează dezvoltarea relațiilor comerciale și economice dintre cele două părți contractante” – art.13. Art. 8 pct. b și c din Convenția consulară dintre România și Franța prevede că prin exercitarea funcțiilor consulare se urmăreste favorizarea relațiilor comerciale, economice, culturale și stiințifice între statul de reşedinţă și statul trimițător, informarea prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția vieții comerciale, economice, culturale și stiințifice din statul de reşedinţă. Ceea ce este de remarcat este faptul că în timp ce Convenția de la Viena din 1963 enumără funcția economico-comercială printre celelalte funcții consulare, în convențiile bilaterale pe care România le-a încheiat cu alte state aceste aspecte au fost concepute ca scop al funcțiilor consulare, concepție considerată superioară în literatura de specialitate.

Potrivit art.11 din Regulamentul consular al României funcționarii consulari vor favoriza dezvoltarea relațiilor bilaterale în domeniile economic, comercial, cultural, stiințific,

5

turistic, vor apăra și promova drepturile și interesele statului român și ale cetățenilor români în statul de reşedinţă (s.n.).

Exercitarea acestei funcții se concretizează prin mai multe acțiuni precum:- urmărirea și observarea atentă a fenomenelor care au legătură cu relațiile economico-

comerciale;- informarea și îndrumarea agențiilor comerciale, reprezentanțelor și oamenilor de

afaceri din țară despre tendințele de pe piața locală;- consilierea organelor naționale competente în legătură cu inițiativa intensificării

schimburilor economice;- înlesnirea publicității și participării la expoziții cu produse naționale etc.În acest sens, Regulamentul consular al României menționează în art.13 că

funcționarul consular va sprijini comerțul și cooperarea economică prin acțiuni de prospectare, propagandă și promovare în mediile de afaceri sau de comunicare în masă a intereselor românesti, asigurând condiții favorabile agenților economici români, dezvoltării ansamblului relațiilor cu țara de reşedinţă. Îi este interzis, însă, să acționeze ca agent economic ori să desfăsoare activități cu caracter lucrativ. De asemenea, în activitatea sa funcționarul va sprijini cercurile de afaceri, firmele și companiile străine să facă investiții de capital în România, să înființeze reprezentanțe, firme sau birouri ale acestora, să încurajeze exporturile de produse românesti, să dezvolte cooperarea economică și tehnico-stiințifică.

Una dintre sarcinile consulilor români este activitatea de informare prin toate mijloacele licite asupra condițiilor economice, comerciale, stiințifice etc. în scopul promovării și apărării intereselor și apărarea intereselor naționale, înfăptuirii obiectivelor politicii externe și interne ale statului, precum și promovarea participării României la viața internațională (art.12 din Regulament).

De menționat că, dacă dreptul de protecție permite consulului să se adreseze numai autorităților, dreptul de informare îi permite să se adreseze, pentru a primi date, și particularilor. Consulul poate solicita un expert pentru a-i face un raport într-o problemă economică a statului de reşedinţă, poate cere date despre о firmă interesată să negocieze cu о firmă din statul trimițător. În acelasi timp, subliniem faptul că aceste informații nu trebuie să depăsească un interes legitim și, mai ales, procedeele trebuie să fie acceptate de legea statului de reşedinţă

d) Funcția de control și de sprijin a navelor maritime, fluviale și a avioanelor Convenția de la Viena din anul 1963 prevede în art. 5, lit. k și l următoarele funcții pentru postul consular:

“k) exercită dreptul de control și de inspecție, prevăzute de legile și regulamentele statului trimițător, asupra navelor maritime și a navelor fluviale;

l) acordă asistență navelor și aeronavelor menționate la alineatul k din prezentul articol precum și echipajelor lor, primeste declarațiile asupra curselor acestor nave, examinează și vizează documentele de bord și, fără а prejudicia prerogativele autorităților statului de reşedinţă, face anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei și reglementează, în măsura în care legile și regulamentele statului trimițător autorizează aceasta, divergențele de orice natură între căpitan, ofițeri și marinari”. Atribuțiile funcționarului consular în probleme de transporturi navale, aeriene, rutiere

și feroviare sunt prevăzute în art. 20 al Regulamentului consular al României. Conform prevederilor acestui articol, funcționarii consulari își vor exercita funcțiile în conformitate cu legea română și convențiile internaționale la care România este parte. Atribuțiile funcționarului consular în materie de navigație maritimă și fluvială se exercită în legătură cu navele comerciale de mărfuri și pasageri care navighează sub pavilion românesc, echipajul și încărcătura de la bordul acestora și pasagerii lor.

5

De asemenea, funcționarul consular va exercita atribuții privind navele de război, navele de stat, navele scoală pentru pregătirea personalului navigant, navele pentru cercetare stiințifică și altele. Atribuțiile funcționarului consular vor consta și în eliberarea sau prelungirea valabilității, după caz, în condițiile legii și reglementărilor în materie, а documentelor de navigabilitate a navelor, a carnetelor de marinar, acordarea de asistență și protecție navelor sub pavilion românesc, echipajului, încărcăturii sale, precum și pasagerilor cetățeni români, în caz de avarie, esuare sau naufragiu al navei; el va sprijini repatrierea acestora, inclusiv a membrilor echipajului dacă continuarea călătoriei nu mai este posibilă. De asemenea, funcționarul consular va obține aprobările necesare pentru intrarea navelor de stat și a navelor militare în apele teritoriale și în porturile statului de reşedinţă.

În materie de navigație aeriană, funcționarul consular va obține pe cale diplomatică, de la autoritățile țării de reşedinţă, autorizații prealabile pentru survolarea spațiului aerian sau aterizarea pe teritoriul acestuia în cazul aeronavelor române care execută zboruri necomerciale - prezidențiale, parlamentare, guvernamentale, transporturi de trupe, tehnică militară, armament și altele asemenea. De asemenea, funcționarul consular acordă asistență și protecție aeronavelor, echipajului și pasagerilor ori de câte ori împrejurările о cer. Funcționarii consulari vor sprijini personalul, pasagerii și încărcătura în transporturile internaționale feroviare și rutiere de mărfuri și călători în caz de accidente de circulație și vor interveni la autoritățile țării de reşedinţă pentru a le acorda primul ajutor în funcție de situația în care se află.

e) Funcția de ofițer al stării civileFuncțiile consulare prevăzute la art. 5 al Convenției de la Viena din anul 1963

stabilesc domeniile în care un oficiu consular își poate exercita sarcinile stabilite de către statul trimițător. Prevederea menționată constituie, totodată, norma juridică de drept consular prin care se consacră obligația statului de reşedinţă de a permite, pe bază de reciprocitate, îndeplinirea sarcinilor aşa cum le stabileste statul trimițător în domeniul respectiv, dacă nu are prevederi legale contrare.

În materia înregistrării actelor și faptelor de stare civilă, statele au interese majore, care influențează și sarcinile privind îndeplinirea funcției de ofițer al stării civile, încredințate, de regulă, sefilor oficiilor consulare. Statul în care se produc actele și faptele de stare civilă poate avea, uneori, principii juridice fundamental diferite de cele ale statului trimițător. Statele trimițătoare au, de aceea, interesul de a avea un sistem propriu de constatare și înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă petrecute în străinătate, întrucât din acestea se nasc situații juridice anume pentru persoanele aflate în statul de reşedinţă;

În unele țări actele de stare civilă sunt încheiate numai de autoritățile locale, ceea ce rezultă că funcționarii consulari străini nu pot îndeplini funcții în materie de înregistrare a actelor de stare civilă. Regula este imperativă potrivit principiului locus regit actum (de exemplu, Anglia, Columbia Argentina ). Art. 5, lit. f din Convenția de la Viena din anul 1963 stipulează funcționarii consulari au dreptul de a acționa în calitate de notar și de ofițer de stare civilă și a exercita funcții similare, ca și unele funcții de ordin administrativ, în măsura în care legile și reglementările statului de reşedinţă nu se opun la aceasta. Statele pot stabili prin acorduri bilaterale conținutul acestei funcții, pe care о pot limita sau condiționa.

f) Funcția notarialăActivitatea notarială a consulului este reglementată de normele dreptului internațional

și de normele dreptului intern al statului trimițător.Convențiile internaționale multilaterale, care se referă la activitatea consulară, lucrările

doctrinare, atât ale institutelor de cercetări pe probleme internaționale cât și operele unor teoreticieni, tratează activitatea notarială а consulului, mai mult sau mai puțin detaliat.

5

Convenția de la Viena din anul 1963 prevede la art. 5, lit. f funcția notarială împreună cu funcția administrativă și cu cea de ofițer de stare civilă. Funcționarul consular are dreptul, potrivit acestui articol, să acționeze în calitate de notar sub rezerva ca legislația și reglementările statului de reşedinţă să nu se opună la aceasta. Regulile referitoarele la cazurile în care acționează un consul în calitate de notar sunt:

a) dreptul la întocmirea, legalizarea sau autentificarea de documente pentru cetățenii statului trimițător este general pentru funcționarul consular, funcția notarială a consulului este limitată pentru cetățenii statului de reşedinţă la activitățile notariale care conferă putere actelor ce urmează să fie folosite la autoritățile publice ale statului trimițător, adică este restrânsă la operațiunile de legalizare, cu cele trei componente ale ei, cum vom vedea;

b) documentele încheiate să nu se refere la bunuri imobile situate pe teritoriul statului de reşedinţă, oricare ar fi finalitatea actelor încheiate: transferarea, restrângerea sau grevarea dreptului de proprietate asupra acestora, indiferent de natura actelor ce se încheie (acte între vii sau pentru cauze de moarte);

c) funcționarul consular nu poate primi și autentifica contracte între cetățenii statului de reşedinţă sau între cetățeni ai unui stat terț, chiar dacă acestea sunt destinate a fi folosite în statul trimițător;

d) funcționarul consular onorific poate primi, înregistra și legaliza acte și copii sau extrase de pe documente, dar nu poate autentifica înscrieri de orice fel.

Conform prevederilor stipulare în art. 16 al Regulamentului consular al României, activitatea notarială se va desfăsura pe baza legii române și a înțelegerilor internaționale la care România este parte, precum și potrivit uzanțelor internaționale. Actele notariale se îndeplinesc, după caz, la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare, precum și la bordul navelor și aeronavelor sub pavilion românesc care se află staționate în raza de activitate a acestor organe, precum și la domiciliul cetățeanului român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convențiile internaționale la care România și statul de reşedinţă sunt parte ori legea locală nu se opune. Forma și condițiile în care se îndeplinesc actele notariale sunt prevăzute de legea română. Art.13 din Legea nr.36/1995, a notarilor publici și activității notariale, prevede că activitatea notarială a misiunilor diplomatice și consulare ale României se desfăsoară pe baza legii române și a înțelegerilor internaționale la care România este parte, precum și potrivit uzanțelor internaționale. Acelasi articol menționează în alineatul 2 că, la cererea persoanelor fizice având cetățenia română, precum și a persoanelor juridice române, misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României îndeplinesc următoarele acte notariale:

- redactarea de înscrieri în vederea autentificării sau legalizării semnăturii;- autentificarea înscrisurilor;- legalizarea sigiliilor și semnăturilor;- darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părți;- certificarea unor fapte;- legalizarea de copii de pe înscrisuri;- efectuarea și legalizarea traducerilor;- primirea în depozit a înscrisurilor și documentelor prezentate de părți;- eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice sau oficiile consulare.Unele activități consulare pot fi îndeplinite de către misiunile diplomatice și oficiile

consulare ale României și la cererea persoanelor fizice sau juridice străine, în măsura în care legile sau reglementările statului de reşedinţă nu se opun (art.13, alin.3, Legea nr.36/1995). În privința locului unde se îndeplinesc actele notariale alineatul 4 al aceluiasi articol prevede că:

"Actele notariale se îndeplinesc la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare, precum și la bordul navelor și aeronavelor sub pavilion românesc care se

5

află staționat în raza de activitate a acestor organe, precum și la domiciliul cetățeanului român ori în alt loc, dacă acest lucru este prevăzut în convențiile internaționale la care România și statul de reşedinţă sunt părți sau legea locală nu se opune."

Actul notarial îndeplinit de funcționarul consular, purtând semnătura sa și sigiliul oficial, este autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege. Actele notariale întocmite de funcționarul consular pot fi atacate de părți sau de orice persoană interesată prin acțiune în anulare la instanța judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului român de procedură civilă.

g) Îndeplinirea de acte diplomatice și politiceOficiul consular poate îndeplini acte diplomatice, în conformitate cu art.17 din

Convenția de la Viena asupra relațiilor consulare, în următoarele condiții:- să nu existe misiunea diplomatică a statului trimițător în statul de reşedinţă sau să nu fie reprezentat printr-un stat terț;- este necesar ca statul de reşedinţă să-și fi exprimat consimțământul în acest sens;- să nu fie afectat statutul consular.

Alte funcții consulare:- funcții administrative;- funcții consulare în materie jurisdicțională;- funcții consulare în materie de pasapoarte etc.

5. IMUNITĂŢILE ŞI PRIVILEGIILE OFICIILOR CONSULARE ŞI ALE MEMBRILOR ACESTORA

5.1. Enumerarea imunităților și privilegiilor potrivit Convenției de la Viena din 19635.2. Conținutul imunităților și privilegiilor consulare5.3. Beneficiarii privilegiilor și imunităților consulare5.4. Începutul și încetarea privilegiilor și imunităților consulare

5.1. ENUMERAREA IMUNITĂŢILOR ŞI PRIVILEGIILOR POTRIVIT CONVENŢIEI DE LA VIENA DIN 1963Imunitățile și privilegiile consulare sunt acele drepturi, înlesniri și facilități acordate

unui post consular și membrilor acestuia de către statul de reşedinţă în scopul asigurării îndeplinirii eficiente a funcțiilor lor. Dumitru Mazilu menționează, citându-l pe G.H. Hackwort, că pentru a-și putea îndeplini atribuțiile, consulii și ceilalți membri ai Oficiului consular se bucură de facilități, privilegii și imunități, care „constituie statutul lor consular”.Potrivit prevederilor Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963, imunitățile și privilegiile consulare pot fi clasificate în trei grupuri de norme juridice și anume:

a) înlesniri, privilegii și imunități privind postul consular – art. 28-39;b) facilități, privilegii și imunități privind funcționarii consulari de carieră și ceilalți

membri ai postului consular – art. 40-57;c) facilitățile, privilegiile și imunitățile aplicabile funcționarilor consulari onorifici și

posturilor consulare conduse de ei – art. 58-68.În literatura de specialitate este dată clasificarea și specificarea imunităților, inviolabilităților, privilegiilor, drepturilor și facilităților consulare.

5

Membrii personalului oficiilor consulare au un statut internațional special, fiind exceptați de la jurisdicția statelor în conformitate cu dispozițiile Convenției consulare din 1963. Deși beneficiază de un statut special recunoscut de state pentru a le facilita exercitarea funcțiilor lor, ei trebuie să respecte permanent legile și ordinea de drept din statele respective. Generic, prin sintagma „imunități consulare” trebuie să înțelegem, potrivit teoriei și practicii dreptului internațional „tratamentul pe care dreptul internațional îl prevede, pentru a fi acordat, oficiilor consulare ale statelor străine și personalului lor în scopul ca acestea să-și poată îndeplini funcțiile ce le revin”.

Convenția de la Viena din 1963, privind codificarea relațiilor consulare, izvor de drept internațional ce constituie dreptul comun în materia dreptului consular, a rezervat întreg Capitolul II materiei înlesnirilor, privilegiilor și imunităților privind posturile consulare, funcționarii consulari de carieră și alți membri ai unui post consular. Reglementarea acestor probleme s-a realizat în două secțiuni distincte: prima este afectată înlesnirilor, privilegiilor și imunităților ce se acordă postului consular (art. 28.39), cea de-a doua secțiune cuprinde prevederi referitoare la facilitățile, privilegiile și imunitățile privind funcționarii consulari de carieră și ceilalți membri ai postului consular (art. 40-57).

5.2. CONŢINUTUL IMUNITĂŢILOR ŞI PRIVILEGIILOR CONSULAREEnumerate și reglementate de Convenția din 1963, aceste imunități și privilegii au fost

clasificate și amplu analizate în literatura de specialitate.În cele ce urmează, ne vom referi cu precădere la imunitatea de jurisdicție încercând să cuprindem următoarele aspecte: definiția și reglementarea imunității consulare, formele de imunitate de jurisdicție, beneficiarii acestei imunități, caracterul și limitele imunității de jurisdicție.

În doctrină s-au dat mai multe definiții imunităților consulare. În opinia unui autor român, imunitățile consulare sunt „acele drepturi acordate unui oficiu consular și membrilor acestuia de către statul de reşedinţă, potrivit cărora acestia sunt exceptați de la jurisdicția autorităților judiciare sau de la constrângerea exercitată de autoritățile administrative ale acestui stat”. Alt autor consideră că imunitățile consulare sunt „drepturi acordate unui post consular și membrilor acestuia de statul de reşedinţă, potrivit cărora acestia sunt exceptați de la jurisdicția locală”.

Convenția de la Viena din 1963 afirmă în art. 43, intitulat „Imunitatea de jurisdicție”, că:

„ 1. Funcționarii consulari nu pot fi chemați în fața autorităților judiciare și administrative ale statului de reşedinţă pentru actele săvârsite în exercitarea funcțiilor consulare.

2. Totusi, prevederile paragrafului 1 din prezentul articol nu se aplică în caz de acțiune civilă:

a) care rezultă din încheierea unui contract de către un funcționar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în mod expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimițător;

b) intentată de un terț pentru o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat în statul de reşedinţă de un vehicul, o navă sau de un avion.”Având în vedere cele menționate mai sus, putem defini imunitatea de jurisdicție ca

fiind beneficiul acordat unor categorii de personal al oficiilor consulare în temeiul reglementărilor internaționale și care constă în exceptarea acestora de la jurisdicția statului de reşedinţă.

Deși unii autori tratează inviolabilitatea ca făcând parte din conținutul imunității, în privința oficiilor consulare, aşa cum rezultă din Convenție, se prevede doar inviolabilitatea localurilor acestora - art. 31( și nu imunitatea lor).

5

Din interpretarea prevederilor art. 43 din Convenția de la Viena din 1963 rezultă că trei sunt formele de imunitate de jurisdicție:

- imunitatea de jurisdicție penală;- imunitatea de jurisdicție civilă;- imunitatea de jurisdicție administrativă.

Imunitatea de jurisdicție penală. Funcționarii și angajații consulari nu pot fi chemați în fața autorităților judiciare și administrative pentru „actele săvârsite în exercitarea funcțiilor consulare”. În legătură cu expresia subliniată se cuvine să facem unele precizări, având în vedere că, aşa cum a fost formulată în art. 43 din Convenție, ar putea crea confuzii. Astfel, pentru ca un act să aibă caracterul de act îndeplinit în exercitarea funcțiilor consulare el trebuie să fie legitim și legal, să rezulte exclusiv din exercitarea funcțiilor consulare; mai este necesar, apoi, ca actul să fie calificat ca atare atât de statul trimițător, cât și de statul de reşedinţă.

Imunitatea de jurisdicție civilă. Convenția de la Viena din 1963 exclude din categoria actelor îndeplinite în exercitarea funcțiilor consulare încheierea unui contract de către un funcționar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în mod expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimițător, în caz de acțiune civilă; de asemenea, prevederile paragrafului 1 al art. 4 3 nu se vor aplica nici în cazul unei acțiuni civile introduse de un terț pentru o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat în statul de reşedinţă de un vehicul, o navă sau aeronavă.

Așadar, instanțele civile ale statului de reşedinţă nu au competența de a judeca acțiunile civile rezultate din contracte ce au fost încheiate de funcționarii consulari și de angajați consulari, în mod expres sau implicit, în calitatea lor de mandatari ai statului trimițător.

Imunitatea de jurisdicție administrativă. Funcționarii consulari și angajații consulari se bucură în statul de reşedinţă de imunitate de jurisdicție administrativă, aceasta însemnând că autoritățile judiciare sau administrative ale acestui stat nu au competența de a constata și sancționa faptele de natură contravențională. Ei nu beneficiază da această imunitate într-un stat terț (art.54). Imunitatea de jurisdicție nu este absolută în ce-i priveste pe funcționarii consulari și pe angajații consulari (precum în cazul diplomaților), ci are un caracter funcțional, ea existând numai cu privire la actele săvârsite în exercitarea funcțiilor consulare.

Nu toți membrii postului consular beneficiază de imunitate de jurisdicție, ci, după cum prevede art. 43, doar funcționarii consulari și angajații consulari. Rezultă că vor fi exclusi de la imunitatea de jurisdicție membrii personalului de serviciu.

Făcând parte din ceea ce un autor numea „un complex de tratament favorabil”, imunitățile consulare, în general, și imunitatea de jurisdicție, în special, alături de celelalte privilegii, drepturi și diferite înlesniri, vin să contribuie la îndeplinirea în bune condițiuni de către consuli și ceilalți membri ai oficiilor consulare a atribuțiunilor ce le revin. Trebuie să menționăm, însă, că statutul consular cuprinde, de asemenea, anumite obligații ce incumbă consulului și pe care trebuie să le îndeplinească față de statul de reşedinţă (art.55 din Convenția din 1963).

Inviolabilitățile consulare sunt totalitatea drepturilor acordate unui post consular și personalului acestuia de normele dreptului internațional, potrivit cărora statul de reşedinţă trebuie să interzică autorităților sale de a dispune, în situații anume determinate, luarea măsurilor de constrângere față de sediul postului consular sau față de personalul consular, care ar afecta funcționalitatea postului sau libertatea personală a funcționarilor consulari sau care ar aduce atingere drepturilor personale, necesare îndeplinirii oficiale a funcțiilor.

5

a) Inviolabilitatea personală a funcționarului consular constă în faptul, că în cazurile când nu beneficiază de imunitatea de jurisdicție, el nu poate fi pus în stare de arest sau detențiune preventivă, doar decât în caz de crimă gravă și în urma unei hotărâri a autorității judiciare competente (art. 41). Angajații consulari nu beneficiază de inviolabilitate, întrucât Convenția de la Viena recunoaste inviolabilitatea doar funcționarului consular;

b) Inviolabilitatea curierului consular este absolută. Conform prevederilor Convenției de la Viena (art. 35 p.5) el nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detențiune chiar în cazul săvârsirii unei "crime grave", sau luării unei hotărâri definitive a autorității judiciare competente. Curierul consular nu se bucură de imunitate de jurisdicție.

c) Inviolabilitatea sediului postului consular. Localurile consulare, noțiune care include clădirile sau părțile de clădiri și terenul aferent, indiferent în a cărui proprietate se află, dar care sunt folosite exclusiv pentru postul consular, sunt inviolabile (art. 31). Spre deosebire de locuința particulară a agentului diplomatic, care se bucură de aceeasi ocrotire și de aceeasi inviolabilitate ca și localurile misiunii diplomatice, resedința şefului de post consular și locuințele angajaților consulari nu sunt inviolabile.

d) Inviolabilitatea bunurilor postului consular. Mobilierul, bunurile și mijloacele de transport ale postului consular nu pot fi rechiziționate.(art. 31, p.4);

e) Inviolabilitatea arhivelor și documentelor consulare este absolută. Ele sunt inviolabile în orice moment și în orice loc s-ar găsi. (art. 33). Arhiva cuprinde toate hârtiile, documentele, corespondența, cărțile, filmele, benzile de magnetofon, registrele postului consular, cifrul, fisierele și mobilierul destinat să le protejeze sau să le păstreze (art. 1).

f) Inviolabilitatea valizei consulare. Valiza consulară nu trebuie să fie nici deschisă și nici reținută (art. 35, p. 3). Totusi, dacă autoritățile competente ale statului de reşedinţă au motive serioase să creadă că valiza conține alte obiecte decât corespondența, ele pot cere ca valiza să fie deschisă în prezenta lor de către un reprezentant autorizat al statului trimițător. Dacă autoritățile statului trimițător refuză să satisfacă cererea, valiza este înapoiată la locul de origine.

Privilegiile consulare sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul de reşedinţă unui post consular sau personalului acestuia și constau în posibilitatea juridică de a se bucura de anumite beneficii și de a primi anumite onoruri. În categoria privilegiilor se încadrează scutirea de taxe și impozite, scutirea de taxe vamale, dreptul de a folosi comunicarea prin cifru, dreptul de a se servi de curieri speciali și de valiza consulară etc.

a) Privilegiile fiscale sunt exprimate sub formă de scutiri de impozite și taxe. Beneficiază de aceste privilegii atât localurile consulare, cât și funcționarii consulari și angajații consulari (art. 32).

b) Privilegiile vamale sunt desemnate sub forma scutirii de control și taxe vamale. De aceste privilegii beneficiază postul consular și funcționarii consulari. Angajații consulari nu sunt scutiți de taxe și control vamal, decât cu ocazia primei instalări (art. 50).c) Scutirea de înmatriculare a străinilor și de permisul de şedere este un privilegiu de care se bucură funcționarii consulari și angajații consulari (art. 46). Scutirea de înmatriculare nu înseamnă scutirea de obligația de a obține viza, în statele unde există această procedură, și nici dreptul de a rămâne pe teritoriul statului de reşedinţă fără a fi notificați ministerului afacerilor externe al statului de reşedinţă. Funcționarilor consulari și angajaților consulari li se eliberează, de regulă, carte de identitate care identifică statutul lor și dau dreptul de şedere în țara de reşedinţă.

d) Scutirea de permise de muncă este un privilegiu acordat tuturor membrilor postului consular. Acest privilegiu nu înseamnă altceva decât faptul, că nu este necesar de a obține autorizație pentru a desfăsura activitate la postul consular. Unele state eliberează permise de muncă membrilor familiei funcționarilor consulari și angajaților consulari, în caz dacă acestia

5

doresc să lucreze pe teritoriul statului de reşedinţă. În aceste cazuri, persoanele care au primit permise de muncă nu beneficiază de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă.

e) Scutirea de prestații personale și de orice serviciu de interes public (art. 52) și de obligația de asigurare socială (art. 48).

Drepturile consulare sunt permisiuni juridice acordate de statul de reşedinţă unui post consular sau personalului consular, care constau în garantarea exercitării unor acțiuni, prevăzute de legea statului trimițător, dar care produc efecte juridice fie în statul de reşedinţă, fie în statul trimițător.

a) Dreptul la arborarea drapelului național și asezarea scutului cu stema de stat peclădirea ocupată de către postul consular și pe mijloacele de transport ale postului consular, atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu (art. 29);

b) Dreptul de a încasa taxe consulare stabilite de către statul trimițător (art. 39);c) Dreptul de a exporta fără taxe bunurile succesorale, în caz de deces al unui membru

al postului consular (art. 51).Facilitățile consulare sunt acele garanții și obligațiuni generale pe care le acordă statul

de reşedinţă posturilor consulare și personalului consular în scopul susținerii și înlesnirii desfăsurării activității care le este proprie în condiții cât mai bune. În categoria facilităților se încadrează obligațiunea statului de reşedinţă de a facilita postului consular dobândirea de terenuri sau clădiri sau procurarea lor în alt mod (art. 30 al Convenției de la Viena).

5.3. BENEFICIARII PRIVILEGIILOR ŞI IMUNITĂŢILOR CONSULAREConvenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963 determină beneficiarii

privilegiilor și imunităților consulare. Postul consular este principalul beneficiar al imunităților și privilegiilor consulare, indiferent de rangul acestuia: consulat general, consulat, viceconsulat, agenție consulară. Şeful de post consular nu are imunități și privilegii speciale. El beneficiază doar de două privilegii:

a) dreptul de precădere în cadrul corpului consular șib) dreptul de a arbora drapelul național al statului trimițător pe clădirea resedinței sale și pe mijloacele de transport cu ocazia folosirii lor oficial. Toate categoriile de personal consular beneficiază de următoarele imunități și

privilegii:a) imunitatea de a depune mărturie, care este legată de faptele oficiale;b) scutirea de permise de muncă;c) scutirea de regimul de securitate socială;d) scutirea de prestații personale.Funcționarii consulari beneficiază în plus de inviolabilitate. Funcționarii consulari și

angajații consulari mai beneficiază de:a) imunitățile de jurisdicție;b) scutirea de înmatriculare a străinilor și de permis de şedere;c) scutiri fiscale;d) scutirea de taxe vamale și de control vamal.Angajații consulari beneficiază în plus de scutirea de taxe vamale și de control vamal

numai cu ocazia primei lor instalări.Membrii de familie, care locuiesc împreună cu funcționarii consulari beneficiază

numai de privilegiile următoare:a) scutirea de impozite și taxe fiscale;b) scutirea de taxe vamale și control vamal;c) scutirea de regimul de securitate socială;d) scutirea de prestații sociale;e) scutirea de înmatriculare a străinilor și de permisele de şedere.

5

Membrii de familie care exercită în statul de reşedinţă o activitate particulară cu caracter lucrativ, precum și titularii care exercită ei însăsi în statul de reşedinţă o asemenea activitate, nu vor beneficia de privilegii și imunități. Persoanele folosite exclusiv în serviciul particular al unui membru al postului consular, în caz dacă el nu este cetățean al statului de reşedinţă, beneficiază de:

a) scutirea de permis de munca;b) scutirea de obligațiile privind asigurarea securității sociale.Membrii misiunilor diplomatice în cazul exercitării funcțiilor consulare ale misiunii își

păstrează statutul lor, iar privilegiile și imunitățile continuă să fie determinate de regulile dreptului internațional privind relațiile diplomatice.

În cazul când un membru al personalului diplomatic al misiunii diplomatice a statului trimițător în statul de reşedinţă este numit gerant interimar, el continuă să se bucure de privilegiile și imunitățile diplomatice, dacă statul de reşedinţă nu se opune la aceasta. Gerantului interimar, numit în funcție dintre funcționarii consulari, îi sunt aplicabile dispozițiile Convenției de la Viena din 1963 cu privire la relațiile consulare în aceeasi măsură ca și şefului de post consular în cauză.

Totusi, în Convenție se precizează: "Statul de reşedinţă nu este obligat să acorde unui gerant interimar înlesnirile, privilegiile și imunitățile de care şeful de post consular se bucura numai în baza unor condiții pe care gerantul interimar nu le îndeplineste" (art. 15, pct. 3).

Postul consular condus de un funcționar consular onorific beneficiază de următoarele înlesniri, privilegii și imunități, de care se bucură și posturile consulare de carieră:

a) înlesniri acordate postului consular pentru activitatea sa (art. 28);b) folosirea drapelului și stemei naționale (art.29);c) obținerea de localuri (art. 30);d) libertatea de deplasare (art. 34);e) libertatea de comunicare (art.35);f) comunicarea cu cetățenii statului trimițător (art. 36);g) accesul la informații în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu și de accident aerian (art. 37);h) comunicarea cu autoritățile statului de reşedinţă (38);i) perceperea de drepturi și taxe consulare (art. 39);k) libertatea mijloacelor de comunicare, inclusiv a curierilor speciali și a cifrului (art.54);

Posturile consulare conduse de funcționari consulari onorifici beneficiază în plus de:a) dreptul la protecție pentru localurile consulare (art. 59);b) scutirea fiscală a localurilor consulare (art. 60);c) inviolabilitatea arhivelor (art.61);d) scutiri vamale (art. 62);

Funcționarii consulari onorifici se bucură de înlesniri, privilegii și imunități de care beneficiază și funcționarii consulari de carieră:

a) notificarea cazurilor de arestare, detențiune sau urmărire (art. 42);b) imunitatea funcțională de jurisdicție (art. 43);c) imunitatea de a depune ca martor (art. 44);d) renunțarea la privilegii și imunități (art. 45);

Funcționarii consulari onorifici beneficiază în plus de:a) protecția din partea statului de reşedinţă (art. 64);b) scutirea de înmatriculare a străinilor și de permis de şedere (art. 65);c) scutiri fiscale (art. 66);d) scutirea de prestații personale (art. 67).

5

Funcționarii consulari onorifici sunt obligați să respecte legile și regulamentele statului de reşedinţă (art. 55).

Potrivit prevederilor Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963, pentru ca o persoana să nu fie exclusă din beneficiul privilegiilor și imunităților consulare, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

1. să aibă calitatea de cetățean al statului trimițător;2. să nu aibă domiciliu pe teritoriul statului de reşedinţă;3. să nu exercite o ocupație privată cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă;4. să nu fie consul onorific.

5.4. ÎNCEPUTUL ŞI ÎNCETAREA PRIVILEGIILOR ŞI IMUNITĂŢILOR CONSULARE

Conform art. 53 al Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963, orice membru al postului consular beneficiază de privilegiile și imunitățile respective de la intrarea sa pe teritoriul statului de reşedinţă pentru a ajunge la post sau, dacă se găseşte deja pe acest teritoriu, din momentul intrării sale în funcție la postul consular.

Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc împreună cu el, precum și membrii personalului său particular, beneficiază de privilegiile și imunitățile respective, începând cu una din datele următoare:

- aceea de când membrul respectiv al postului consular se bucură de privilegiile și imunitățile prevăzute de Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare;

- aceea a intrării lor pe teritoriul statului de reşedinţă;- aceea la care ei au devenit membri ai acestei familii sau ai personalului particular

respectiv.Imunitățile și privilegiile încetează în momentul în care persoana în cauză părăseşte

teritoriul statului de reşedinţă sau, după caz, din momentul încetării calității de membru al familiei.

Actele oficiale, săvârsite de un funcționar consular sau un angajat consular în exercitarea funcțiilor sale, se bucură de imunitatea de jurisdicție fără limită de timp.

În cazul declarării unui funcționar consular persona non grata sau ca persoana inacceptabilă sau în caz de conflict armat, statul de reşedinţă acordă un termen rezonabil, la finele căruia încetează privilegiile și imunitățile (art. 23 din Convenția de la Viena). În caz de deces al unui membru al postului consular, membrii familiei sale care locuiau împreună cu el continuă să se bucure de privilegiile și imunitățile de care beneficiază, până la prima din datele următoare:

- aceea la care ei părăsesc teritoriul statului de reşedinţă;- la expirarea unui termen rezonabil care le va fi fost acordat în acest scop.Potrivit prevederilor art.53 al Convenției de la Viena din anul 1963, privilegiile și

imunitățile membrilor oficiului consular se nasc din momentul intrării lor pe teritoriul statului de reşedinţă; dacă se află pe acest teritoriu, din momentul intrării în funcție. Imunitățile și privilegiile încetează la părăsirea teritoriului statului de reşedinţă sau, după caz, la încetarea calității de membru al familiei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ RECOMANDATĂ

Anghel, Ion M. - Dreptul diplomatic și consular - Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996

5

Anghel, Ion M. - Drept diplomatic și consular - vol.II, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002Bonciog, Aurel - Drept consular - Ed. Fundației „România de Mâine”Bucuresti, 1996Feltham, R.G. - Introducere în dreptul și practica diplomației - Bucuresti, Editura ALL, 1996Iacob, Gh. - Introducere în diplomație - Editura Fundației "AXIS", lasi, 1998Mazilu, Dumitru – Diplomația. Drept diplomatic și consular – Ed. LUMINA LEX, Bucuresti, 2003Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan; Gâlea, Ion – Drept diplomatic și consular. Sinteze pentru examen – Ed. All Beck, 2002Năstase, Dan – Drept diplomatic și consular Ed. Fundației România de Mâine, Bucuresti, 2006