drept procesual civil partea speciala

1

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA Facultatea de Drept și Științe Administrative din Timișoara

DREPT PROCESUAL CIVIL PARTEA SPECIALA Suport de curs

TIMIȘOARA, 2012

2

I. Informatii generale Datele de contact ale titularului de curs Date de identificare curs si contact tutori

Nume: Claudia Rosu Numele

cursului:

Drept procesual civil partea

speciala

Cabinet nr: 10 Codul

cursului:

DD4862

Adresa: Blvd. Eroilor 9A Timisoara

300575 Timis, Romania

Tip curs: Obligatoriu

Telefon/fax: 0256-592.400/442 An,

semestru:

Anul IV, semestrul II

E-mail: [email protected] Tutore: Claudia Rosu

E-mail

tutore:

[email protected]

Consultații: Miercuri 18-20

3

Modulul I

Sistemul căilor de atac

Unitatea de învăţare:

1. Apelul

2. Recursul

Timp alocat: 2 h

Bibiliografie:

1. Claudia Roşu, Drept procesual civil, partea specială, ediţia 3, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2010;

2. Claudia Roşu, Alin Speriusi-Vlad, Drept procesual civil. Partea specială. Caiet de

seminar, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2010.

3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I şi vol.

II.

4. I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2010.

5. G. C. Frenţiu, D.-L. Băldean, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2008.

6. M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I şi vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2008.

Unitatea 1.



Căile de atac prevăzute de lege

În prezent sunt instituţionalizate următoarele căi de atac ale hotărârilor judecătoreşti: apelul,

recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii. Aceste căi de atac pot fi

grupate în funcţie de mai multe criterii:

În funcţie de condiţiile de exercitare, căile de atac sunt: ordinare (apelul) şi extraordinare

(recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii). Calea de atac ordinară

poate fi exercitată de oricare dintre părţi, în principiu, în orice materie şi pentru orice motive de

fapt şi de drept. Căile de atac extraordinare pot fi exercitate numai în condiţiile şi pentru motivele

expres şi limitativ prevăzute de lege.

În funcţie de instanţa competentă să soluţioneze calea de atac exercitată, căile de atac sunt:

de reformare (apelul şi recursul) sau de retractare (contestaţia în anulare şi revizuirea). Căile de

atac de reformare sunt acelea care se soluţionează de o instanţă superioară aceleia care a

pronunţat hotărârea atacată. Căile de atac de retractare sunt acelea care se soluţionează de însăşi

instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

În funcţie de situaţia dacă exercitarea căii de atac provoacă sau nu o nouă judecată în fond

a pricinii, căile de atac sunt devolutive şi nedevolutive.

Calea devolutivă de atac este aceea în care limitele a ceea ce s-a cerut la prima instanţă şi a

ceea ce s-a atacat provoacă o nouă judecată în fond. Căile de atac nedevolutive provoacă

4

controlul asupra hotărârii atacate, fără ca, de regulă, să determine o nouă judecată în fond. Ca şi

cale de atac nedevolutivă menţionăm recursul ca o cale de atac ulterioară apelului.

Recursul exercitat potrivit art. 3041 C.proc.civ., considerăm că este o categorie sui generis,

plasându-se, din punct de vedere procedural, între calea de atac a apelului şi recursul prevăzut de

art. 304 C.proc.civ. Acest recurs este o categorie intermediară, care nu se poate încadra în

categoria unei căi de atac devolutive, deoarece probele care se pot administra sunt aceleaşi ca şi

în cazul recursului prevăzut de art. 304 C.proc.civ. Acest recurs nu poate fi calificat drept o cale

de atac nedevolutivă, având în vedere faptul că instanţa poate examina cauza sub toate aspectele.

În funcţie de situaţia dacă părţile pot sau nu să exercite direct calea de atac, acestea pot fi

grupate în căi de atac comune (apelul, recursul, contestaţia în anulare, revizuirea) şi căi de atac

speciale (recursul în interesul legii). Sunt comune pentru că aceste căi de atac sunt la îndemâna

părţilor şi sunt speciale deoarece posibilitatea de a le exercita aparţine în exclusivitate altor

subiecte decât părţilor.

În funcţie de faptul dacă termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac şi exercitarea

însăşi a acelei căi de atac suspendă sau nu executarea hotărârii atacate, căile de atac sunt

suspensive de executare de drept (apelul, cu excepţia apelului exercitat în materie comercială)

sau, în principiu, nesuspensive de executare (recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea).

Unitatea 2

Apelul

Apelul

Caracterizare generală

Apelul este singura cale de atac ordinară prevăzută în prezent de Codul de procedură civilă,

în Titlul IV, în art. 282-298. Această cale de atac reprezintă mijlocul procedural pus la îndemâna

părţii nemulţumite de soluţia dată de prima instanţă, în litigiile civile şi comerciale, prin

intermediul căreia se învesteşte instanţa superioară cu controlul hotărârii primei instanţe.

Legislaţia veche românească a cunoscut apelul, fiind reglementat în Codul de la 1865, în

art. 316-338. Modificări mai substanţiale au fost aduse apelului prin Legea de accelerare a

judecăţilor din anul 1943. În anul 1948, Codul a fost modificat, apelul fiind reglementat de art.

282-298, care însă au fost abrogate ulterior prin Decretul nr. 132/1952.

Prin Legea nr. 59/1993 a fost reintrodus apelul în Codul de procedură civilă, sediul materiei

fiind, din nou, art. 282-298.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, urmărind să înlăture unele neajunsuri şi

contradicţii ale Legii nr. 59/1993, a restructurat radical sistemul căilor de atac, făcându-l mai

coerent şi mai flexibil. Referitor la apel, deşi s-a păstrat ca o cale ordinară de atac, s-a restrâns

câmpul său de aplicare, prin faptul că a fost suprimat în anumite cauze (în cererile introduse pe

cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000

lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, cele referitoare

la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii, precum şi alte cazuri

prevăzute de lege) şi s-au introdus reglementări noi cu privire la formele şi judecata apelului.

Apelul este caracterizat ca fiind o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi

suspensivă de executare.

Apelul este o cale de atac comună şi ordinară, principiul de bază fiind acela că o hotărâre

judecătorească, împotriva căreia o parte are nemulţumiri legate de fondul cauzei sau de aspecte

5

de ordin procesual, trebuie să fie atacată de regulă, prin intermediul acestei căi de atac.

Nepromovarea apelului duce la inadmisibilitatea promovării unei alte căi de atac.

Unitatea 3

Recursul

Recursul

Exercitarea recursului

În prezent, ca urmare a modificării Codului de procedură civilă, recursul a devenit o cale

extraordinară de atac. Recursul este caracterizat ca fiind o cale de atac extraordinară, comună, de

reformare, nedevolutivă şi, în principiu, nesuspensivă de executare.

Recursul suspendă însă executarea hotărârilor care privesc strămutarea de hotare,

desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în

cazurile anume prevăzute de lege. De asemenea, exercitarea recursului suspendă executarea în

cazul hotărârilor adoptate în temeiul Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei. Un alt

caz de suspendare a executării hotărârilor este prevăzut de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, care dispune că recursul este suspensiv de executare.

Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.

Fiecare motiv de recurs va fi arătat şi dezvoltat separat. Cererea de recurs va cuprinde, potrivit

art. 3021 C.proc.civ., următoarele menţiuni:

a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi

sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere

în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul

bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde

urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

b) indicarea hotărârii care se atacă;

c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz,

menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;

d) semnătura.

Nerespectarea cerinţelor de la literele b), c) şi d) este sancţionată cu nulitatea cererii. Cu

privire la cerinţele de la lit. a), prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 176/2005 s-a admis

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. a) C.proc.civ. şi s-a constatat

că textul de lege atacat este neconstituţional în ceea ce priveşte sancţionarea cu nulitate absolută a

omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs „numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor

ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de

înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic

de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar”, precum şi dacă recurentul locuieşte

în străinătate – „domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind

procesul”.

La cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru potrivit legii. Neplata taxei

de timbru atrage sancţiunea nulităţii cererii de recurs. În principiu, taxa de timbru este de 50% din

taxa ce s-ar plăti pentru cererea de chemare în judecată, dar numai în raport cu obiectul juridic

pentru care s-a exercitat recursul. Alături de taxa de timbru se datorează şi timbrul judiciar.

Cererea de recurs are, în principal, următoarele efecte:

6

învestirea instanţei de recurs pentru soluţionarea căii de atac, în lipsa cererii de recurs,

instanţa ierarhică neputând exercita controlul judiciar;

suspendarea executării hotărârii atacate numai în situaţiile prevăzute de art. 300 alin. (1)

C.proc.civ.

Suspendarea executării hotărârii atacate poate fi acordată de instanţă numai în baza unei

cereri exprese şi numai după depunerea unei cauţiuni ce se va stabili prin încheiere, cu ascultarea

părţilor în camera de consiliu, scop în care acestea vor fi citate în termen scurt, înainte de primul

termen de judecată.

Pentru motive temeinice, instanţa poate reveni asupra suspendării acordate, cu ascultarea

părţilor în camera de consiliu, scop în care acestea, de asemenea, vor fi citate.

7

Modulul II

Căile extraordinare de atac


1. Motivele de recurs şi judecata recursului

2. Contestaţia în anulare

3. Revizuirea

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:


Bucureşti, 2010;



3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I şi vol.

II.





2008.

Unitatea 1

Motivele de recurs

Cauza recursului – motivele de recurs

Articolul 304 C.proc.civ. prevede 9 motive de recurs, aceste motive nefiind aplicabile

hotărârilor care, deşi sunt recurabile, nu pot fi atacate cu apel. În acest sens, art. 3041 C.proc.civ.

precizează că „recursul declarat împotriva unei hotărâri, care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu

apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa putând să examineze

cauza sub toate aspectele”.

Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, pentru motivele prevăzute la art. 304

pct. 1-9 C.proc.civ., numai pentru motive de nelegalitate.

1. Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (art. 304 pct. 1 C.proc.civ.)

Instanţa nu este alcătuită potrivit dispoziţiilor legale atunci când completul de judecată nu

este format din numărul de judecători prevăzut de lege, când în completul de judecată s-au aflat

judecători incompatibili sau recuzabili, precum şi atunci când instanţa nu a fost constituită cu

reprezentantul Ministerului Public, deşi legea prevedea obligativitatea concluziilor sale.

2. Hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a

pricinii (art. 304 pct. 2 C.proc.civ.). Acest motiv vizează nerespectarea principiului continuităţii.

Această situaţie intervine în cazul în care hotărârea este luată în urma deliberării, de alţi

judecători decât aceia care au închis dezbaterile părţilor şi au dat părţilor cuvântul în fond,

precum şi atunci când, acordându-se termen pentru continuarea dezbaterilor şi pronunţarea în

fond, participă alţi judecători decât aceia în faţa cărora au început dezbaterile.

3. Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii

(art. 304 pct. 3 C.proc.civ (art. 304 pct. 3 C.proc.civ.).

8

În noua formulare, motivul de casare are în vedere numai necompetenţa absolută (generală, materială şi

teritorială exclusivă), numai aceasta fiind de ordine publică. 4. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C.proc.civ.). Acest

motiv semnifică incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau

legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa

judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi

constituite în stat, decât cea judecătorească.

5. Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea

nulităţii de art. 105 alin. (2) (art. 304 pct. 5 C.proc.civ.). Articolul 105 alin. (2) C.proc.civ.

reglementează regimul de drept comun al nulităţilor procedurale, arătând că „actele îndeplinite cu

neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă

prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul

nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”. De

asemenea, art. 105 alin. (2) C.proc.civ. reglementează un al doilea caz de nulitate al actelor de

procedură care vizează ipotezele în care: îndeplinirea actului de procedură s-a făcut cu

neobservarea formelor legale, deci cu încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil;

îndeplinirea actului de procedură de un funcţionar necompetent.

6. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6

C.proc.civ.). Potrivit principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, instanţa trebuie

să se pronunţe omnia petita, dacă legea, în mod expres şi excepţional, nu o îndreptăţeşte să se

învestească din oficiu cu soluţionarea şi a altor capete de cerere decât cele formulate de

reclamant. Această îngrădire a instanţei rezultă din limitele învestirii ei şi este expres prevăzută în

art. 129 alin. ultim C.proc.civ., care dispune că „judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului

cererii deduse judecăţii.

Articolul 304 pct. 6 C.proc.civ. prevede motivele de recurs în situaţia în care instanţa, în

raport cu obiectul pricinii supuse judecăţii, s-a pronunţat plus sau ultra petita (a acordat mai mult

decât s-a cerut ori a acordat ceea ce nu s-a cerut).

7. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C.proc.civ.).

Motivarea hotărârii trebuie să se facă de instanţa care s-a pronunţat în fond, înfăţişând

considerentele de fapt şi de drept care au condus-o la soluţia dată. Instanţa de control judiciar

poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au

rămas aceleaşi.

8. Instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul

lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C.proc.civ.). Când clauzele unei convenţii

sunt clare şi precise, judecătorii trebuie să le aplice în litera lor, ei neavând dreptul sub motiv de

interpretare să le dea alt înţeles, deoarece convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi. În

situaţia în care clauzele sunt îndoielnice, judecătorii au dreptul ca, pe cale de interpretare, să

stabilească sensul şi scopul urmărit de părţi prin convenţia încheiată.

9. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.). Hotărârea este lipsită de temei legal atunci

când, din modul cum este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu

corect aplicată. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fie cu nesocotirea,

de regulă, a unei norme de drept substanţial, fie cu interpretarea eronată a normei juridice

aplicabile

9

Unitatea 2

Judecata recursului

Deşi pentru recurs nu este prevăzut, termenul de judecată se va fixa, în condiţiile stabilite de

art. 1141 C.proc.civ., ceea ce înseamnă că preşedintele instanţei, după ce va constata că procedura

de comunicare a hotărârii a fost îndeplinită, va fixa termen de judecată şi va dispune citarea

părţilor şi comunicarea motivelor de recurs.

Dacă recursul nu este suficient timbrat, prin citaţie, recurentului i se va pune în vedere să

satisfacă cerinţa timbrării până la primul termen de judecată. Intimatul este obligat să depună

întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată.

Potrivit art. 312 alin. (1) C.proc.civ., instanţa poate admite recursul, îl poate respinge sau

anula ori poate constata perimarea lui.

Unitatea 3

Contestaţia în anulare

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăşi

instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să îşi

desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Părţile contestaţiei în anulare se numesc contestator şi intimat.

Poate avea calitatea de contestator oricare dintre părţile care au participat la judecarea

cauzei a cărei hotărâre se atacă, inclusiv procurorul poate promova această cale extraordinară de

atac.

Nu pot deţine calitatea de contestator terţele persoane în legătură cu care nu s-au folosit

mijloacele procedurale prevăzute de lege pentru a fi atrase în proces, chiar dacă ar fi existat

interesul de a participa la judecată.

Prin contestaţia în anulare se urmăreşte desfiinţarea unor categorii de hotărâri judecătoreşti

despre care se consideră că au fost pronunţate cu încălcarea şi în dispreţul prevederilor art. 317 şi

art. 318 C.proc.civ.

Astfel, potrivit prevederilor legale, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în

anulare, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;

2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică

privitoare la competenţă.

Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când

aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau

nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.

Motivele mai sus enunţate reprezintă temeiurile în baza cărora se poate formula contestaţia

în anulare cunoscută ca şi contestaţia în anulare de drept comun sau obişnuită.

Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este

rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în

parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare (art.

318 C.proc.civ.). Pentru aceste motive se poate promova calea de atac a contestaţiei de anulare

speciale.

10

Unitatea 4

Revizuirea

Revizuirea este calea de atac care are ca obiect cererea adresată, de regulă, instanţei care a

pronunţat hotărârea atacată de a şi-o retracta, în considerarea unei erori involuntare săvârşite la

pronunţarea acesteia. Este reglementată de art. 322 C.proc.civ.

Revizuirea se caracterizează prin următoarele trăsături juridice:

este o cale extraordinară de atac, trăsătură care rezultă din faptul că ea are ca obiect

hotărâri definitive sau irevocabile, înzestrate cu putere de lucru judecat, poate fi exercitată numai

în cazurile limitativ prevăzute de lege şi nu este suspensivă de executare;

este o cale de atac de retractare, în sensul că, în afara unei singure situaţii (art. 322 pct. 7

C.proc.civ., pentru contrarietate de hotărâri definitive, cererea se îndreaptă la instanţa mai mare în

grad, faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice), cererea de revizuire

se adresează instanţei care a soluţionat pricina, cerându-i să revină asupra hotărârii date;

este o cale de atac comună, aflându-se la dispoziţia acelora care au fost ei înşişi părţi în

proces sau care au fost reprezentaţi în proces;

este o cale de atac nesuspensivă de executare, trăsătură care derivă din natura

extraordinară a revizuirii. Cu toate acestea, Codul de procedură civilă prevede că instanţa poate

suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni;

revizuirea se justifică prin aceea că involuntar, instanţa a săvârşit o eroare în legătură cu

starea de fapt stabilită în hotărârea atacată, fie în raport cu materialul existent la data pronunţării

hotărârii, fie în raport cu noile împrejurări apărute ulterior pronunţării hotărârii.

11

Modulul III

Căile de atac în Noul Cod de procedură civilă


1. Recursul în interesul legii

2. Sistemul căilor de atac în Noul Cod de procedură civilă: Apelul. Recursul. Contestaţia în

anulare. Revizuirea.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:


Bucureşti, 2010;



3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I şi

vol. II.





2008.

Unitatea 1

Recursul în interesul legii

Conform modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea privind unele măsuri

pentru accelerarea soluţionării proceselor nr. 202/2010, se fac primii paşi spre transformarea

recursului în interesul legii dintr-o cale extraordinară de atac într-o procedură de unificare a

practicii judiciare, în acord cu natura acestei proceduri şi cu dispoziţiile exprese ale Noului Cod

de procedură civilă.

Prin modificarea art. 329 C.proc.civ. se extinde calitatea persoanelor care pot promova

această procedură la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul

Poporului (art. I pct. 32 din Lege).

Prin introducerea art. 3305–3307 după art. 3304 C.proc.civ. (art. I pct. 33 din Lege) se aduc

multiple precizări cu privire la derularea procedurii recursului în interesul legii. În special se

remarcă faptul că, în scopul încurajării acestei proceduri şi a soluţionării cu celeritate, se modifică

competenţa de soluţionare a recursului în interesul legii, Secţiile Unite fiind înlocuit de un

complet condus de Preşedintele I.C.C.J. şi 20 de judecători.

Astfel, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele

de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri

judecătoreşti irevocabile, care se anexează cererii. Recursul în interesul legii se judecă de un

complet format din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi un număr de 20 de

judecători, din care 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră problema de drept care a

fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii.

12

Preşedintele completului este preşedintele, respectiv vicepreşedintele Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie. În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe

secţii, preşedintele, sau, după caz, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va stabili

numărul judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului prevăzut la

alin. (1), celelalte secţii urmând a fi reprezentate potrivit dispoziţiilor aceluiaşi alineat.

După sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, după caz,

vicepreşedintele acesteia va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din

cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de

instanţele judecătoreşti, precum şi a judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea

completului prevăzut la alin. (1). La primirea cererii, preşedintele completului va desemna un

judecător din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată

diferit de instanţele judecătoreşti, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii.

În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii,

preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul acestor secţii pentru întocmirea

raportului. Raportorii nu sunt incompatibili. În vederea întocmirii raportului, preşedintele

completului poate solicita unor specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra problemelor de drept

soluţionate diferit. Raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele

pe care se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a

Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi opinia specialiştilor consultaţi, dacă

este cazul, precum şi doctrina în materie. Totodată, judecătorul sau, după caz, judecătorii

raportori vor întocmi proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii.

Şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de zile înainte

de desfăşurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului şi a

soluţiei propuse. La şedinţă participă toţi judecătorii completului. Dacă există motive obiective,

aceştia vor fi înlocuiţi cu respectarea regulilor prevăzute la alin. (3). Recursul în interesul legii se

susţine în faţa completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de

colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv al curţii de apel ori de

Avocatul Poporului sau de un reprezentant al acestuia.

Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei, iar

soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit

abţineri de la vot. Asupra cererii, completul se pronunţă prin decizie. Decizia se pronunţă numai

în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la

situaţia părţilor din acele procese. Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la

pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României,

Partea I. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data

publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Unitatea 2

Sistemul căilor de atac în Noul Cod de procedură civilă

Apelul. Recursul. Contestaţia în anulare. Revizuirea

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a schimbat modul de reglementare a

căilor de atac. Înainte de a fi consacrate articole distincte pentru fiecare cale de atac, sunt

prevăzute dispoziţii care stabilesc cadrul general al exercitării căilor de atac.

13

Spre deosebire de Codul de procedură anterior, fiecare articol are un titlu care desemnează

reglementarea la care se referă. Articolele consacrate dispoziţiilor generale ale căilor de atac sunt

cuprinse în art. 450-459 NCPC.

În art. 450 NCPC sunt enumerate căile de atac şi natura lor juridică, astfel încât reiese că

singura cale de atac ordinară este apelul, iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestaţia

în anulare şi revizuirea.

Pentru a se evita promovarea unor căi de atac neprevăzute de lege, cum s-a întâmplat

anterior, art. 451 consacră principiul legalităţii căii de atac, prevăzând că hotărârea judecătorească

este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta,

indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Aceasta înseamnă că, şi dacă în dispozitivul hotărârii instanţa de judecată ar indica în mod

greşit calea de atac sau termenul în care se exercită, solicitantul nu va beneficia decât de calea de

atac pe care legea o recunoaşte pentru respectivul litigiu şi nu cel stabilit nelegal de către instanţa

de judecată.

Dacă cel care exercită calea de atac prevalându-se de menţiunile greşite pierde calea de atac

sau termenul, nu va putea invoca aceste aspecte în favoarea sa, prevederea legală este în acest

sens că menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra

acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Dacă instanţa de judecată este sesizată cu o cale de atac neprevăzută de lege, va pronunţa

soluţia de respingere ca inadmisibilă a acestei căi de atac. În acest caz, hotărârea pronunţată de

instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la

judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată.

Comunicarea din oficiu urmăreşte să creeze posibilitatea ca de la această dată să înceapă să

curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

Această prevedere este menită să acorde posibilitatea de a exercita calea de atac care este

legal prevăzută, însă numai dacă nu a expirat între timp termenul pentru respectiva cale de atac,

deoarece numai în această situaţie s-ar mai putea promova o cale de atac.

Practica judiciară a fost confruntată frecvent cu situaţia ca promovarea căii de atac să fie

realizată de persoane care ar fi fost interesate în litigiu, dar nu au dobândit calitatea de parte,

astfel că pentru a stopa conduita abuzivă a acestor persoane sunt stabilite în art. 452 NCPC

subiectele căilor de atac. În acest sens, căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în

proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte

organe sau persoane.

Este vorba de acele situaţii în care legea prevede expres calitate procesuală unor organisme

sau instituţii care pot acţiona în numele membrilor săi sau în calitate de reprezentant al unor

persoane.

Noul Cod de procedură civilă stabileşte ordinea căilor de atac, dispunând că nu pot fi

exercitate căile extraordinare de atac atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului.

În acest fel, se schimbă optica anterioară în care apelul nu era deschis tuturor tipurilor de

litigii şi se stabileşte regula de exercitare a apelului, iar a căilor extraordinare de atac numai

pentru anumite litigii şi în condiţii strict determinate.

Prin faptul că s-a prevăzut că, în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost

exercitat, recursul este inadmisibil, se dă eficienţă regulii potrivit căreia recursul nu poate fi

exercitat omisso medio. Cu toate acestea, se admite o derogare, astfel încât o hotărâre susceptibilă

de apel poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost

competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin

14

înscris autentic sau prin declaraţie verbală dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi

consemnată într-un proces-verbal.

Considerăm că această posibilitate este o derogare importantă de la principiul legalităţii

căilor de atac, dând expresie principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Totuşi, în cest caz nu pot fi formulate oricare dintre motivele de recurs, ci numai un singur

motiv, cel pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Limitarea se justifică prin faptul că normele de drept substanţial trebuie aplicate

corespunzător, mai ales atunci când nu se mai exercită calea de atac ordinară a apelului.

O noutate o reprezintă posibilitatea de a se exercita concomitent mai multe căi de atac

extraordinare, în condiţiile legii. Aceste ipoteze se pot regăsi dacă se invocă mai multe motive,

care nu se încadrează strict doar într-o singură cale de atac, ci sunt îndeplinite condiţiile şi

motivele pentru a fi promovate mai multe căi de atac extraordinare în acelaşi timp.

Dacă se cumulează mai multe căi de atac, având în vedere că recursul se soluţionează fie de

instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea care se atacă, fie de instanţa supremă,

iar contestaţia în anulare şi revizuirea de instanţa a cărei hotărâre se atacă, nu va opera prorogarea

de competenţă, ci fiecare instanţă va soluţiona calea de atac potrivit competenţei legale.

Chiar dacă se permite cumularea mai multor căi de atac extraordinare, în art. 454 NCPC

este consacrată unicitatea căii de atac. Astfel, o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei

hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate

motivele existente la data declarării acelei căi de atac.

Potrivit regulii că o cerere accesorie urmează soarta cererii principale, dacă prin aceeaşi

hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac

prevăzute de lege pentru cererea principală, aceasta chiar dacă cererea accesorie, dacă ar fi

exercitată separat, ar atrage o altă cale de atac şi un alt termen în care se poate promova

respectiva cale de atac.

Pentru asigurarea unicităţii căii de atac, în cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost

soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar

altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă

recursului.

Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului

şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condiţiile legii.

Aceasta înseamnă că putem fi în situaţia în care soluţia asupra cererii principale sau

incidentale să nu poată fi atacată pe calea apelului sau recursului, dar cererile accesorii, dacă

legea prevede, să poată fi atacate cu aceste căi de atac.

În toate cazurile în care alături de cererea principală sau incidentală sunt soluţionate şi

cereri accesorii, sau dacă sunt cereri care atrag fie calea de atac a apelului, fie a recursului,

termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se

prevede altfel.

Termenul de apel sau de recurs de drept comun este de 30 de zile de la comunicare, dacă

legea nu prevede altfel.

Pentru a clarifica care este partea din hotărâre care face obiectul unei căi de atac, art. 455

NCPC dispune: „Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii”.

Totuşi, deşi este firesc ca dispozitivul hotărârii să fie atacat, deoarece cuprinde soluţia, ceea

ce urmează să fie pus în executare, se permite atacarea numai a considerentelor în anumite

condiţii. Este situaţia în care instanţa de judecată anterioară, prin considerentele hotărârii a

cuprins dezlegări ale unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care

sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Pentru aceste motive, instanţa,

15

admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente,

menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Chiar dacă soluţia rămâne neschimbată, este nevoie de existenţa unor considerente corecte,

care să reflecte premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia cuprinsă în

dispozitiv.

O motivare corespunzătoare nu poate să cuprindă probleme de drept care nu au legătură cu

obiectul dedus judecăţii. De asemenea, nu poate să prejudicieze partea sau considerentele să fie

greşite.

Pentru dezideratul înfăptuirii justiţiei în bune condiţii, toate aceste neconcordanţe trebuie

înlăturate, astfel încât este permisă exercitarea căii de atac, chiar dacă soluţia din dispozitiv nu

este schimbată.

Ca o expresie a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, se permite efectuarea

unei tranzacţii chiar în faţa instanţelor învestite cu soluţionarea unei căi de atac. Articolul 456

NCPC permite instanţei legal învestite cu soluţionarea unei căi de atac să ia act de înţelegerea

părţilor cu privire la soluţionarea litigiului.

În acest sens, sunt aplicabile prevederile de la art. 432-435 NCPC, care reglementează

hotărârea prin care se încuviinţează învoiala părţilor.

Pentru că dă expresie voinţei părţilor şi înţelegerii dintre ele, hotărârea care consfinţeşte

tranzacţia părţilor poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic

superioară. Aceasta chiar şi atunci când, în lipsa existenţei tranzacţiei, hotărârea putea fi atacată şi

cu apel şi cu recurs. Trebuie să subliniem că nici recursul nu poate fi exercitat pentru motivele de

nelegalitate stabilite de art. 482 NCPC, ci doar pentru motive procedurale, care ţin de citarea

corectă a părţilor, de alcătuirea completului de judecată sau alte motive.

După pronunţarea hotărârii judecătoreşti, partea care a pierdut procesul poate să achieseze

la hotărârea judecătorească. Aceasta se poate prezenta sub două forme: fie după pronunţarea

hotărârii partea renunţă la calea de atac pe care o putea folosi, fie renunţă la calea de atac pe care

deja a exercitat-o.

Achiesarea poate fi totală sau parţială, motiv pentru care poate privi, potrivit art. 457

NCPC, hotărârea judecătorească în întregul ei sau doar o anumită parte din hotărâre.

Se poate accepta şi o achiesare condiţionată, însă aceasta produce efecte doar dacă este

acceptată expres de partea adversă. Când suntem în prezenţa achiesării condiţionate, nu este

valabilă acceptarea tacită.

Fiind un act de dispoziţie al părţii, achiesarea se poate face după pronunţarea hotărârii

judecătoreşti sau după promovarea căii de atac.

Şi în caz de achiesare, sunt aplicabile prevederile care reglementează renunţarea la calea de

atac în faţa primei instanţe.

În art. 458 NCPC se prevăd felurile achiesării, care poate fi: expresă, tacită, totală şi

parţială.

Achiesarea expresă se face de parte prin act autentic sau prin declaraţie verbală în faţa

instanţei ori de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale.

Achiesarea tacită, datorită specificului ei, poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise şi

concordante, care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre. Executarea

hotărârii înainte de împlinirea căii de atac reprezintă o astfel de achiesare.

Achiesarea poate fi totală, dacă priveşte hotărârea în întregul ei, sau, după caz, parţială,

dacă priveşte numai o parte din hotărârea respectivă.

16

Datorită existenţei în practica judiciară a unor situaţii când au fost promovate căi de atac

faţă de actele de administrare judiciară, prin art. 459 NCPC s-a prevăzut expres că astfel de

măsuri nu pot face obiectul niciunei căi de atac.

Prin urmare, modul de repartizare al dosarelor nu poate fi contestat de justiţiabili.

17

Modulul 4

Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare în NCPC

Proceduri speciale


1. Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare în NCPC

2. Proceduri speciale: contenciosul constituţional; contenciosul administrativ; ordonanţa

preşedinţială; sechestrul judiciar şi asigurător; poprirea asigurătorie; divorţul.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:


Bucureşti, 2010;




vol. II.





2008.

Unitatea 1

Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare în NCPC

Recursul în interesul legii

Pentru soluţionarea recursului în interesul legii se constituie un complet special format din

preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un număr

de 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată

diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii.

Preşedintele completului este preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cazul în care chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii,

preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va stabili secţiile din care provin cei 20 de

judecători.

Şi pentru alcătuirea acestui complet se păstrează regula desemnării aleatorii. În acest sens,

după sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele acesteia va lua măsurile necesare

pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră

chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a

judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea completului care va soluţiona recursul în

interesul legii.

La primirea cererii, preşedintele completului va desemna 3 judecători din cadrul

secţiei/secţiilor în a cărei/căror competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit

de instanţele judecătoreşti, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii.

18

În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului va putea solicita unor specialişti

recunoscuţi opinia scrisă asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit.

Raportul este necesar pentru că are rolul de a pregăti soluţia care va fi pronunţată.

Raportul cuprinde mai multe părţi:

– soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează;

– jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale;

– jurisprudenţa relevantă a CEDO;

– jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;

– dacă este cazul, doctrina în materie;

– dacă s-a solicit şi opinia specialiştilor consultaţi;

– judecătorii raportori vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată

recursului în interesul legii.

Şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de zile înainte de

desfăşurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului şi a

soluţiei propuse.

La şedinţă participă toţi judecătorii completului. Dacă există motive obiective, aceştia vor fi

înlocuiţi.

În cadrul şedinţei de judecată, recursul în interesul legii se susţine în faţa completului, după

caz:

– de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de

procurorul desemnat de acesta;

– de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

– de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al curţii de apel;

– de Avocatul Poporului sau un reprezentant al acestuia.

Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei, iar

soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Pentru a se

tranşa problema supusă dezbaterii, nu se admit abţineri de la vot.

Hotărârea pronunţată de completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului în

interesul legii este o decizie.

Efectele acestei decizii se vor produce numai pentru viitor, nu şi pentru trecut. Potrivit art.

511 alin. (2) NCPC, decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor

judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

Părţile nu vor fi citate şi nu pot să se prezinte pentru a argumenta soluţia propusă, tocmai

pentru că decizia din recursul în interesul legii nici nu le dăunează, nici nu le favorizează situaţia.

Pentru că decizia este de importanţă majoră în unificarea practicii judiciare, după

pronunţare, se motivează în termen de cel mult 30 de zile şi se publică în cel mult 15 zile de la

motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Tot în acest scop, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţele de judecată.

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

pentru dezlegarea unor probleme de drept

Obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept de care depinde soluţionarea cauzei

respective şi care nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor. Sesizarea se face în cursul

19

judecăţii de un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al

tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Prin urmare, cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile poate fi formulată în faţa

instanţelor care, de regulă, sunt de control judiciar: tribunalul, curtea de apel şi instanţa supremă.

De regulă, judecata în ultimă instanţă este cea din recurs, astfel încât este utilă posibilitatea

de sesizare a secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care să pronunţe o

hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu problemei de drept cu care a fost sesizată.

Pentru sesizarea secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie

îndeplinite anumite condiţii:

– sesizarea se face din oficiu sau la cererea părţilor;

– anterior sesizării au loc după dezbateri contradictorii;

– se constată de instanţa care soluţionează cauza în ultimă instanţă că o problemă de drept

de care depinde soluţionarea cauzei respective nu a fost dezlegată unitar în practica instanţelor.

După dezbaterea necesităţii sesizării, instanţa se pronunţă printr-o încheiere, care nu este

supusă niciunei căi de atac.

Dacă instanţa admite cererea de sesizare, prin aceeaşi încheiere, cauza va fi suspendată până

la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea problemei de drept.

La fel ca în cazul recursului în interesul legii, se va întocmi un raport. La primirea sesizării,

preşedintele secţiei va desemna un judecător pentru a întocmi un raport asupra problemei de drept

supuse judecăţii.

În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului va putea solicita unor specialişti

recunoscuţi opinia scrisă asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit.

Raportul este necesar pentru că are rolul de a pregăti soluţia care va fi pronunţată.

Raportul cuprinde mai multe părţi:

– soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează;

– jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale;

– jurisprudenţa relevantă a CEDO;

– jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;

– dacă este cazul, doctrina în materie;

– dacă s-a solicit şi opinia specialiştilor consultaţi;

– judecătorii raportori vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată

recursului în interesul legii.

Şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de zile înainte de

desfăşurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului şi a

soluţiei propuse.

La şedinţă participă toţi judecătorii completului. Dacă există motive obiective, aceştia vor fi

înlocuiţi.

Fiind în discuţie o problemă de drept de care depinde soluţia în cauză, raportul va fi

comunicat părţilor care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin

avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind problema de drept

supusă judecăţii.

În cazul în care problema de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, preşedintele secţiei care a fost învestită o va transmite preşedintelui Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea problemei de drept,

în vederea sesizării acestora şi a soluţionării problemei de drept, în şedinţă comună.

Şedinţa comună a secţiilor este convocată de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

şi va fi prezidată de preşedintele secţiei iniţial învestite.

20

Sesizarea se judecă fără citarea părţilor în cel mult 3 luni de la data învestirii secţiei, iar

soluţia se adoptă cu jumătate plus unu din numărul judecătorilor prezenţi. Având în vedere că

problema de drept supusă discuţiei trebuie rezolvată, nu se admit abţineri de la vot.

Pentru a nu descuraja iniţiativa de sesizare, ci, dimpotrivă, a încuraja sesizarea, procedura

este scutită de taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.

Asupra sesizării, secţia sau, după caz, secţiile se pronunţă prin decizie, numai cu privire la

problema de drept supusă dezlegării.

Decizia, influenţând soluţia în respectiva cauză, după pronunţare trebuie motivată în termen

de cel mult 30 de zile şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al

României, Partea I.

Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe, inclusiv în cauza în

legătură cu care s-a ridicat problema de drept, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al

României, Partea I.

Modul în care instanţa supremă a rezolvat problema de drept se va aplica în toate litigiile de

acelaşi fel, fără să se mai poată pune în discuţie aceeaşi problemă.

Unitatea 2

Proceduri speciale

Procedurile speciale sunt ansambluri de reguli care, în materiile strict reglementate de lege,

derogă sub mai multe aspecte de la normele generale de procedură civilă, completându-se cu

normele de drept comun în măsura necesară şi compatibilă.

Codul de procedură civilă conţine reguli generale privind desfăşurarea procesului civil, fără

însă a elimina posibilitatea reglementării speciale a unor proceduri care derogă în anumite limite

de la dreptul comun.

În literatura de specialitate, s-a precizat că, pentru a se putea vorbi despre o procedură

specială, se impun a fi reunite mai multe condiţii, şi anume:

să existe un ansamblu de norme procedurale derogatorii de la normele generale de

procedură;

aceste norme derogatorii să constituie un ansamblu, întrucât ele gravitează în jurul

aceluiaşi obiect de reglementare;

ele să se înfăţişeze ca norme derogatorii sub mai multe aspecte, în mai multe privinţe;

deşi alcătuiesc un ansamblu, ele nu reglementează exhaustiv procedura respectivei

materii, desprinzându-se astfel, sub toate aspectele de trunchiul comun al normelor de procedură

civilă, ci, dimpotrivă, în măsura necesară şi compatibilă să se completeze cu normele comune,

generale.

Procedurile speciale reglementate de Codul de procedură civilă sunt cele referitoare la

ordonanţa preşedinţială, refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute, ofertele de plată şi

consemnaţii, măsurile asigurătorii, sechestrul judiciar, procedura divorţului, procedura împărţelii

judiciare, cererile privitoare la posesiune, soluţionarea litigiilor între profesionişti, toate fiind

incluse în Cartea a VI-a.

Pe lângă dispoziţiile din Codul de procedură civilă, întâlnim procedura specială a medierii

reglementată prin Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator,

21

judecăţile în materia restituirii proprietăţii funciare reglementată prin Titlul XIII din Legea nr.

247/2005, contenciosul constituţional şi contenciosul administrativ.

22

Modulul V

Proceduri speciale – continuare


1. Proceduri speciale: Partajul judiciar, Cererile referitoare la posesie, Dispoziţii privind

soluţionarea litigiilor între profesionişti, Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute,

Oferta de plată

2. Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţii funciare

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:


Bucureşti, 2010;




vol. II.





2008.

Unitatea 1

Proceduri speciale – continuare

Partajul judiciar

Proprietatea comună şi indiviziunea pot înceta, cel mai adesea, prin partaj sau împărţeală,

astfel încât bunul sau bunurile sunt împărţite în materialitatea lor între copărtaşi, fiecare devenind

proprietar exclusiv.

Împărţeala poate fi convenţională, realizată prin acordul de voinţă al tuturor copărtaşilor sau

prin bună învoială (art. 730 C.civ.), ori judiciară sau judecătorească, atunci când copărtaşii nu se

înţeleg sau atunci când legea obligă la o asemenea împărţeală.

Împărţeala judecătorească intervine atunci când:

copărtaşii nu se înţeleg cu privire la modul de partajare a bunului comun;

unul dintre proprietarii comuni lipseşte;

printre proprietarii comuni sunt persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu sau cu o

capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu există autorizarea autorităţii tutelare pentru un partaj

voluntar;

unul dintre soţi sau creditorul unuia dintre soţi cere instanţei împărţeala bunurilor

comune.

Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt coproprietăţii sau indiviziunii,

bunurile stăpânite pe cote-părţi fiind trecute, potrivit cu întinderea cotelor cuvenite, în

proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coproprietari sau coindivizari, astfel încât dreptul

23

exclusiv asupra cotei ideale din masa bunurilor comune sau indivize devine un drept exclusiv

asupra unui anumit bun sau asupra unor bunuri determinate în materialitatea lor.

Cererile referitoare la posesiune

Acţiunea posesorie reprezintă mijlocul procedural prin intermediul căruia posesorul, iar în

unele cazuri şi detentorul precar poate solicita instanţei de judecată să-l oblige pe pârât să

înceteze orice act de tulburare ori să-i restituie bunul de care a fost deposedat în mod ilicit.

Scopul cererilor posesorii este de a apăra posesia bunurilor imobile, ca situaţie de fapt, dar

de care legea leagă anumite consecinţe juridice. Reclamantul, tulburat în posesia sa, poate obţine

pe calea unei judecăţi rapide obligarea pârâtului de a înceta orice act de tulburare, fără a interesa

dacă el este şi titularul dreptului de proprietate.

Acţiunile posesorii îşi au justificare datorită interesului de a menţine o stare de fapt

existentă şi de a reprima orice acte de tulburare a posesiunii ori de deposedare. Ceea ce este

specific acţiunii posesorii este tocmai împrejurarea că prin intermediul ei se apără însuşi dreptul

asupra lucrului. Este tocmai nota care conferă acţiunii posesorii o fizionomie proprie în raport cu

orice acţiune petitorie.

Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor între profesionişti

În procesele şi cererile dintre profesionişti evaluabile în bani şi derivate din raporturi

contractuale, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca

soluţionarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte. Termenul de

prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii sau concilierii se suspendă

pe durata acestei proceduri, dar nu mai mult de 3 luni de la începerea ei.

Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute

Potrivit art. 583 C.proc.civ., dosarele sau înscrisurile privitoare la o pricină în curs de

judecată dispărute în orice chip se pot reface de însăşi instanţa învestită cu judecarea pricinii.

Condiţia esenţială a declanşării acestei proceduri este aceea a dispariţiei actelor sau a

dosarului. Această procedură este aplicabilă şi când din cauza unor fapte de distrugere dosarul nu

mai există.

Sesizarea instanţei se face de partea interesată în reconstituirea înscrisurilor sau a hotărârii

dispărute.

Oferta de plată

În scopul realizării ofertei de plată, debitorul va face creditorului, prin mijlocirea unui

executor judecătoresc din circumscripţia tribunalului în care se află domiciliul creditorului sau

domiciliul ales al acestuia, o somaţie, prin care este invitat să primească prestaţia datorată.

În somaţie trebuie să se arate şi locul, data şi ora când suma sau obiectul oferit urmează să îi

fie predat creditorului.

Creditorul are la dispoziţie cele două posibilităţi: de a primi sau de a refuza oferta.

24

Dacă creditorul primeşte suma sau bunul oferit, debitorul este liberat de obligaţia sa.

Executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal prin care va constatat acceptarea ofertei

reale.

În cazul în care creditorul nu se prezintă sau refuză să primească suma ori obiectul oferit,

executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal în care va consemna aceste împrejurări.

Pentru liberarea sa de datorie, debitorul va putea consemna suma sau bunul oferit la C. E.

C. Bank - S. A. sau la orice altă instituţie de credit ori, după caz, la o unitate specializată, iar

recipisa de consemnare se va depune la executorul judecătoresc care a trimis somaţia.

Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţii funciare

Datorită numărului mare de litigii în materie funciară şi ritmului lent se soluţionare,

legiuitorul a adoptat în Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei

precum şi unele măsuri adiacente, Titlul XIII, intitulat „Accelerarea judecăţilor în materia

restituirii proprietăţilor funciare”. Astfel, în scopul accelerării judecării plângerilor, contestaţiilor

şi a altor litigii apărute în urma aplicării Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea

drepturilor de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit

prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 16/1997, cu modificările şi

completările ulterioare, numite în continuare procese funciare, procedura în faţa instanţelor

judecătoreşti se va efectua conform prevederilor acestui titlu, care se vor completa cu cele ale

Codului de procedură civilă.

25

Modulul VI

Medierea

Procedurile speciale în NCPC


1. Medierea

2. Procedurile speciale în NCPC (Divorţul; Procedura punerii sub interdicţie

judecătorească; Procedura de declarare a morţii; Măsurile asigurătorii; Sechestrul

asigurător).

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:


Bucureşti, 2010;



Unitatea 1

Medierea

Medierea – mod alternativ de soluţionare a diferendelor juridice. Răspunzând necesităţii de

a crea o alternativă între arbitraj şi justiţia de drept comun, legiuitorul a adoptat Legea nr.

192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.

Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul

unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi

confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. Din acest prim articol al Legii nr.

192/2006, rezultă principiile care guvernează activitatea de mediere, şi anume: neutralitatea

mediatorul nefiind reprezentantul niciuneia dintre părţi; imparţialitatea – ceea ce trebuie denotă

nepărtinirea cu care acţionează mediatorul şi confidenţialitatea – necesitatea păstrării secretului

celor aflate în cadrul activităţii desfăşurate atât asupra celor discutate, a probelor prezentate, cât şi

a soluţiei la care se ajunge.

Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă

să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea

unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.

În acest fel, mediatorul caută să realizeze un fel de tranzacţie, prin care practic fiecare dintre

părţi va fi îndrumată să cedeze din propriile pretenţii spre a se ajunge la soluţionarea litigiului

fără a mai fi nevoie de intervenţia justiţiei.

Unitatea 2

Procedurile speciale în NCPC

Procedura divorţului

Cererea de divorţ. Trebuie să cuprindă, pe lângă cele prevăzute de lege pentru cererea de

chemare în judecată, numele copiilor minori ai celor doi soţi ori adoptaţi de aceştia. Dacă nu sunt

copii minori, se va menţiona în cerere această împrejurare.

26

La cerere se vor alătura o copie a certificatului de căsătorie şi, după caz, câte o copie a

certificatelor de naştere ale copiilor minori.

Părţile pot, cu privire la desfacerea căsătoriei şi, după caz, la rezolvarea aspectelor accesorii

divorţului, să recurgă la mediere înainte de a se adresa instanţei de judecată, iar înţelegerea lor să

se anexeze cererii de divorţ.

Cererea reconvenţională. Soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, pe calea cererii

reconvenţionale, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal,

pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute însă după această dată,

pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea

reclamantului.

Fiind o cerere incidentală, cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca

împreună cu cererea reclamantului.

Se admite o derogare importantă cu privire la momentul formulării cererii reconvenţionale a

pârâtului.

Astfel, în cazul în care motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra

fondului la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va

putea fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului. Cererea reconvenţională în acest

caz se face direct în apel.

Neintroducerea cererii în aceste termene atrage decăderea soţului pârât din dreptul de a cere

divorţul pentru acele motive. Dacă cererea reclamantului a fost respinsă, soţul pârât poate cere

divorţul pentru motive ivite ulterior.

Calitatea procesuală activă. Calitatea procesuală activă de a cere desfacerea căsătoriei prin

divorţ poate fi cerută numai de persoane care au calitatea de soţi. Cu toate acestea, soţul pus sub

interdicţie judecătorească poate cere divorţul prin reprezentant legal sau personal în cazul în care

face dovada că are capacitatea de discernământ neafectată.

Odată cu cererea principală de divorţ, instanţa de judecată se va pronunţa şi cu privire la

cererile accesorii şi incidentale.

Potrivit art. 907 NCPC, la cerere, instanţa de divorţ se pronunţă şi cu privire la:

a) exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare

a copiilor, locuinţa copilului şi dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta;

b) numele soţilor după divorţ;

c) locuinţa familiei;

d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a

desfacerii căsătoriei;

e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia compensatorie între foştii soţi;

f) încetarea regimului matrimonial şi, după caz, lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul

acestora.

Datorită importanţei stabilirii situaţiei copiilor, atunci când soţii au copii minori născuţi

înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii

părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor,

chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ.

De asemenea, instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii

după divorţ, potrivit prevederilor Noului Cod civil. Potrivit art. 282 NCC, viitori soţi pot conveni

să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite.

De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte

numele lor reunite.

27

Cererea referitoare la nume se pune numai atunci când, urmare a căsătoriei, soţii şi-au

schimbat numele adoptând una din variantele stabilite la art. 282 NCC.

Prevederile din Codul de procedură civilă cu privire la Procedura divorţului trebuie corelate

cu cele din Codul civil nou, Capitolul VII. Desfacerea căsătoriei din Titlul II. Căsătoria.

Potrivit art. 373 NCC, divorţul poate avea loc:

– prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;

– atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi

continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

– la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;

– la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea

căsătoriei.

Divorţul prin acordul soţilor se poate realiza: pe cale judiciară, pe cale administrativă sau

prin procedură notarială.

Procedura punerii sub interdicţie judecătorească

Cererea de punere sub interdicţie judecătorească a unei persoane se soluţionează de instanţa

competentă în a cărei circumscripţie aceasta îşi are domiciliul. În lipsa vreunei alte menţiuni,

instanţa va fi judecătoria în circumscripţia unde îşi are domiciliul persoana pentru care se solicită

punerea sub interdicţie.

Cererea de punere sub interdicţie judecătorească a unei persoane va cuprinde, pe lângă

elementele necesare pentru o cerere de chemare în judecată, faptele din care rezultă alienaţia

mintală sau debilitatea mintală a acesteia, precum şi dovezile propuse.

Înainte de soluţionarea cererii, se dispun anumite măsuri prealabile. Astfel, după primirea

cererii, preşedintele instanţei va dispune să i se comunice celui a cărui punere sub interdicţie

judecătorească a fost cerută copii de pe cerere şi de pe înscrisurile anexate. Aceeaşi comunicare

se va face şi procurorului, atunci când cererea nu a fost introdusă de acesta.

Participarea procurorului este obligatorie atât în luarea măsurilor prealabile, cât şi în

procedura punerii sub interdicţie.

Procurorul, direct sau prin organele poliţiei, va efectua cercetările necesare, va lua avizul

unei comisii de medici specialişti, iar dacă cel a cărui punere sub interdicţie judecătoreasca este

cerută se găseşte internat într-o unitate sanitară, va lua şi avizul acesteia.

Dacă persoana a cărei interdicţie se solicită nu are un curator, preşedintele instanţei

sesizează instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie domiciliază persoana, în vederea numirii

unui curator.

Potrivit art. 167 NCC, în caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub

interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea şi

reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor

acestuia.

Numirea curatorului este obligatorie în vederea reprezentării în instanţă a celui a cărui

punere sub interdicţie judecătorească este cerută, în cazul în care starea sănătăţii lui împiedică

prezentarea sa personală.

Avizul comisiei de medici specialişti este obligatoriu, respectiv al unităţii sanitare atunci

când persoana se găseşte internată. Dacă potrivit acestui aviz se constată că este necesară

observarea mai îndelungată a stării mintale a celui a cărui punere sub interdicţie judecătorească

este cerută şi observarea nu se poate face în alt mod, instanţa, solicitând şi concluziile

28

procurorului, va putea dispune internarea provizorie, pe cel mult 6 săptămâni, într-o unitate

sanitară de specialitate.

Judecata propriu-zisă are loc după primirea tuturor actelor (cererea, înscrisurile anexate,

rezultatul cercetărilor poliţiei, avizul medicilor), când se va fixa termenul pentru judecarea

cererii, dispunându-se citarea părţilor.

Judecata se desfăşoară cu ascultarea obligatorie a celui a cărui punere sub interdicţie se

cere. Pentru constatarea stării mintale, instanţa de judecată îi va pune întrebări persoanei

respective.

Ascultarea persoanei fiind obligatorie, chiar dacă cel a cărui punere sub interdicţie

judecătorească este cerută nu este în stare să se înfăţişeze în instanţă, el va fi ascultat la locul

unde se găseşte.

Dacă după ascultarea persoanei şi administrarea probelor instanţa admite cererea, are

obligaţia comunicării hotărârii de punere sub interdicţie.

Procedura de declare a morţii

Declararea judecătorească a morţii se poate face într-un caz general şi în mai multe cazuri

speciale.

Cazul general are în vedere dispariţia persoanei cu privire la care există indicii că a încetat

din viaţă, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care

rezultă că era în viaţă.

La cererea oricărei persoane interesate, poate fi declarată moartă. Dacă data ultimelor

informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul de cel puţin 2

ani se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul

în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.

Cazurile speciale au în vedere împrejurări deosebite, cum sunt: inundaţii, cutremur,

catastrofă de cale ferată ori aeriană, naufragiul, fapte de război sau altă împrejurare asemănătoare,

ce îndreptăţeşte a se presupune decesul.

Persoana dispărută în astfel de împrejurări poate fi declarată moartă, dacă au trecut cel puţin

6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.

Măsurile asigurătorii

Măsurile asigurătorii sunt reglementate în Titlul IV, din Cartea a VI-a şi cuprinde:

sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie şi sechestrul judiciar.

29

Modulul VII

Procedurile speciale în NCPC – continuare


1. Proceduri speciale în NCPC (Sechestrul asigurător al navelor civile; Poprirea

asigurătorie; Sechestrul judiciar; Procedura partajului judiciar; procedura

ordonanţei preşedinţiale; Cererile posesorii; Procedura ofertei de plată şi

consemnaţiunii; Procedura ordonanţei de plată; Procedura cu privire la cererile de

valoare redusă).

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:


Bucureşti, 2010;



Unitatea 1

Proceduri speciale în NCPC –continuare

Dispoziţii speciale privind sechestrul asigurător al navelor civile

Pe lângă prevederile care-şi găsesc aplicabilitatea de la procedura de drept comun a aplicării

sechestrului asigurător, sunt aplicabile dispoziţii speciale şi trebuie respectate

convenţiile internaţionale asupra sechestrului navelor, la care România este parte.

Cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător asupra navelor civile poate fi introdusă în

cazuri obişnuite şi în cazuri urgente. În această ultimă situaţie, cererea se poate face chiar şi

înaintea introducerii acţiunii de fond.

O derogare importantă în cazurile urgente priveşte competenţa materială de soluţionare a

cererii, care este alternativă, fiind lăsată la latitudinea reclamantului. În cazul competenţei

materiale, regula este că părţile nu pot deroga, însă în acest caz, art. 948 NCPC prevede expres

această posibilitate. Astfel, creditorul care a obţinut instituirea sechestrului asigurător este obligat

să introducă acţiunea la instanţa competentă sau să iniţieze demersurile pentru constituirea

tribunalului arbitral într-un termen de cel mult 20 de zile de la data încuviinţării măsurii

asigurătorii.

Cererea de sechestru se judecă de urgenţă, în camera de consiliu şi prin derogare de la

procedura obişnuită, cu citarea părţilor. Încheierea este executorie.

Reclamantul este obligat să introducă acţiunea de fond, sancţiunea în cazul nerespectării

acestei cerinţe fiind desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător. Termenul în care reclamantul

trebuie să introducă acţiunea de fond este de 20 de zile de la data încuviinţării măsurii

asigurătorii.

Desfiinţarea de drept se constată prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor.

Datorită valorii navelor şi gravităţii măsurii, competenţa de soluţionare a cererii de

sechestru asigurător asupra unei nave aparţine tribunalului locului unde se află nava, indiferent de

instanţa la care s-a introdus sau urmează a fi introdusă acţiunea de fond.

30

Poprirea asigurătorie

Obiectul popririi asigurătorii, îl reprezintă următoarele bunuri mobile:

– sume de bani;

– titluri de valoare;

– alte bunuri mobile incorporale urmăribile.

Pentru înfiinţarea popririi asigurătorii, aceste bunuri mobile trebuie să fie urmăribile şi să

fie datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul

unor raporturi juridice existente.

Condiţiile necesare pentru înfiinţarea popririi asigurătorii sunt cele de la sechestrul

asigurător.

Sechestrul judiciar

Instanţa de judecată va putea să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub

sechestru judiciar a bunului, dacă sunt îndeplinite condiţiile de înfiinţare a acestei măsuri:

– există un proces asupra proprietăţii sau altui drept real principal, asupra posesiei unui bun

mobil sau imobil;

– există un proces asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună;

– măsura este necesară pentru conservarea dreptului respectiv.

Se va putea, de asemenea, încuviinţa sechestrul judiciar, chiar fără a exista proces:

– asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa;

– asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi

sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;

– asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta învederează

insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice de bănuială că debitorul se va

sustrage de la eventuala urmărire silită ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări.

Procedura partajului judiciar

Procedura partajului prin înţelegerea părţilor. Instanţa competentă este judecătoria,

indiferent de valoarea litigiului. Ca la orice alt litigiu, reclamantul trebuie să formuleze o cerere

în care, pe lângă menţiunile cerute pentru orice cerere de chemare în judecată, este obligat să

arate persoanele între care urmează a avea loc partajul, titlul pe baza căruia acesta este cerut,

toate bunurile supuse partajului, valoarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care

le deţine sau le administrează.

Procedura partajului dispusă de instanţa de judecată. Dacă totuşi părţile nu ajung la o

înţelegere sau nu încheie o tranzacţie, revine instanţei rolul de a stabili bunurile supuse împărţelii,

calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de

proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii. În plus, dacă se împarte o

moştenire, instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele

comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii.

31

Procedura ordonanţei preşedinţiale

Cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe în

primă instanţă asupra fondului dreptului. Aceasta este de regulă judecătoria sau uneori tribunalul

şi mai rar curtea de apel.

Condiţiile de admisibilitate pentru ca instanţa de judecată să adopte o ordonanţă

preşedinţială sunt următoarele:

– să existe aparenţa de drept;

– să fie cazuri grabnice;

– pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere;

– pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara;

– pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

În aceste situaţii, instanţa de judecată va putea ordona în favoarea reclamantului măsuri

provizorii.

Deşi provizorie, ordonanţa este executorie, iar dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune

privind durata sa şi nu s-au modificat împrejurările de fapt avute iniţial în vedere, măsurile

dispuse vor produce efecte până la soluţionarea litigiului asupra fondului.

Cererile posesorii

Condiţiile de admisibilitate ale cererilor posesorii sunt următoarele:

– să existe posesia de cel puţin un an asupra bunului;

– acţiunea să fie introdusă în termenul de prescripţie de un an de la data tulburării sau

deposedării;

Tulburarea ori deposedarea bunului poate fi paşnică sau violentă.

Prin excepţie, dacă tulburarea ori deposedarea este violentă, acţiunea poate fi introdusă şi de

cel care exercită o posesie viciată, indiferent de durata posesiei sale. Numai în cazul violenţei nu

se cere existenţa posesiei de cel puţin un an asupra bunului.

Prin cerere, reclamantul poate solicita instanţei de judecată, în funcţie de situaţia concretă:

– prevenirea ori înlăturarea oricărei tulburări a posesie sale;

– restituirea bunului;

– despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

Procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii

Oferta reală se face când creditorul refuză să primească plata de la debitor. Acesta din urma

este în drept să facă oferta reală şi să consemneze ceea ce datorează.

Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel de

obligaţia sa.

Procedura ordonanţei de plată

Domeniul de aplicare cuprinde următoarele creanţe:

– cele care sunt certe, lichide şi exigibile;

– care reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani;

32

– rezultate dintr-un contract, inclusiv din cele încheiate între un întreprinzător şi o autoritate

contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui

înscris;

– înscrisul să fie însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.

Nu sunt incluse în sfera de aplicare a procedurii ordonanţei de plată:

– creanţele înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvenţă. Această excepţie

se justifică prin existenţa legii speciale a insolvenţei care reglementează modul de recuperare a

creanţelor.

– creanţele care izvorăsc din contractele încheiate între întreprinzători şi consumatori. Şi în

acest caz este prevăzută o legislaţie specială cu privire la relaţiile dintre comercianţi şi

consumatori.

Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă

Domeniul de aplicare cuprinde acele cereri a căror valoare, fără a se lua în considerare

dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la

data sesizării instanţei.

Chiar dacă cererile s-ar încadra în această limită, există anumite materii în care nu se aplică

această procedură, fiind alte prevederi specifice care reglementează respectivele materii.

Procedura specială cu privire la cererile de valoare redusă nu este obligatorie, ci dimpotrivă,

are caracter facultativ şi alternativ, reclamantul putând să aleagă între această procedură şi cea de

drept comun.

33

Modulul VIII


Arbitrajul


1. Proceduri speciale în NCPC (Evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept;

Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii; Procedura

refacerii şi înscrisurilor dispărute; Cauţiunea judiciară).

2. Arbitrajul

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:


Bucureşti, 2010;




vol. II.





2008.

Unitatea 1


Evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept

Dispoziţii generale. Procedura evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept este

reglementată de art. 1019-1034 NCPC.

Domeniul de aplicare al acestei proceduri se referă la litigiile privind evacuarea din

imobilele folosite sau, după caz, ocupate fără drept de către foştii locatari sau alte persoane.

situat imobilul ocupat fără drept ori, după caz, închiriat sau arendat, chiar dacă locatarul a

părăsit imobilul sau contractul a încetat. Competenţa teritorială este în acest caz exclusivă, fiind

determinată de locul situării imobilului şi nu de domiciliul pârâtului.

Prin excepţie de la regulile de drept comun ale citării, locatarul şi ocupantul imobilului sunt

socotiţi ca având domiciliul lor obligatoriu la imobilul pe care îl ocupă fără niciun drept.

Dacă însă, imobilul este închis, toate notificările, citaţiile şi celelalte acte de procedură vor

fi afişate la uşa imobilului.

Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii

Procedura uzucapiunii este reglementată de art. 1035-1038 NCPC.

Domeniul de aplicare cuprinde oricare cereri de înscriere în cartea funciară a drepturilor

reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii.

34

Competenţa materială de primă instanţă pentru soluţionarea cererilor de înscriere a

drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii revine judecătoriei. Din punct de vedere al

competenţei teritoriale cererea se depune la judecătoria în circumscripţia căreia este situat

imobilul.

În cererea prin care este sesizată instanţa de judecată, reclamantul va arăta anumite

elemente specifice acestei proceduri: data de la care posedă imobilul sub nume de proprietar,

temeiul uzucapiunii, faptul dacă imobilul posedat este sau nu înscris în cartea funciară, precum şi

numele ori denumirea vechiului proprietar sau a succesorului acestuia, dacă îl cunoaşte.

Procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute

Procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute este reglementată în art. 1039-1041

NCPC.

Refacerea poate privi dosare sau înscrisuri în cauzele în curs de soluţionare, hotărâri

dispărute şi hotărâri definitive.

Dacă cererea priveşte dosare sau înscrisuri privitoare la o pricină în curs de judecată,

dispărute în orice mod, refacerea se dispune de însăşi instanţa învestită cu judecarea cauzei.

Cauţiunea judiciară

Pentru admiterea cererilor de suspendare a executării unei hotărâri, legea prevede uneori

darea unei cauţiuni. Suma datorată de parte cu acest titlu se stabileşte de către instanţă în

condiţiile legii şi se depune la Trezoreria Statului, la C.E.C. Bank – S.A. sau la orice altă

instituţie de credit care efectuează astfel de operaţiuni, pe numele părţii respective, la dispoziţia

instanţei sau, după caz, a executorului judecătoresc.

Limita maximă a cauţiunii, dacă legea nu prevede altfel, este de cel mult 20% din valoarea

obiectului cererii, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, nu va putea

depăşi suma de 10.000 lei.

Unitatea 2

Arbitrajul

Conceptul de arbitraj este folosit cel mai adesea în două accepţiuni foarte precise, respectiv

pentru a desemna organul însărcinat cu soluţionarea unui litigiu pe cale amiabilă şi spre a

determina chiar existenţa unei proceduri speciale de soluţionare a litigiilor de drept privat.

Codul de procedură civilă reglementează arbitrajul privat voluntar. Normele cuprinse în

Codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materie de arbitraj.

Convenţia arbitrală

Convenţia arbitrală cunoscută şi sub denumirea de „compromis” sau clauză compromisorie,

reprezintă acordul dintre părţi cu privire la soluţionarea unui eventual litigiu, care s-ar putea naşte

din derularea unui contract, de un tribunal arbitral.

Ea se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul

principal, fie sub forma unei înţelegeri de sine stătătoare, denumită compromis.

35

Constituirea tribunalului arbitral

Tribunalul arbitral este numit potrivit prevederilor imperative ale legii, care statuează că

arbitrii sunt numiţi, revocaţi sau înlocuiţi conform convenţiei arbitrale. Când arbitrul unic sau,

după caz, arbitrii nu au fost numiţi prin convenţia arbitrală şi nici nu s-a prevăzut modalitatea de

numire, partea care vrea să recurgă la arbitraj invită cealaltă parte, în scris, să procedeze la

numirea lor. În comunicare se arată numele, domiciliul şi, pe cât posibil, datele personale şi

profesionale ale arbitrului unic propus sau ale arbitrului desemnat de partea care vrea să recurgă

la arbitraj, precum şi enunţarea succintă a pretenţiilor şi a temeiului lor (art. 347 C.proc.civ.).

Poate fi arbitru orice persoană fizică de cetăţenie română care are exerciţiul deplin al

drepturilor sale.

Procedura înaintea tribunalului arbitral

În întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părţilor, sub sancţiunea nulităţii

hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare şi a principiului

contradictorialităţii.

Fiecare dintre părţi are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiază în litigiu

pretenţia sau apărarea. În vederea soluţionării litigiului, tribunalul arbitral poate cere părţilor

explicaţii scrise cu privire la obiectul cererii şi faptele litigiului şi poate dispune administrarea

oricăror probe prevăzute de lege.

Hotărârea arbitrală

În toate cazurile, pronunţarea trebuie să fie precedată de deliberarea în secret, cu

participarea tuturor arbitrilor în persoană, consemnându-se în hotărâre această participare.

Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, sub condiţia încadrării în termenul

arbitrajului.

Când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr fără soţ de arbitri, hotărârea se ia cu

majoritatea de voturi. Arbitrul care a avut o altă părere îşi va redacta şi va semna opinia separată,

cu arătarea considerentelor pe care aceasta se sprijină.

Când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr cu soţ de arbitri şi aceştia nu se înţeleg

asupra soluţiei, se va proceda la numirea unui supraarbitru conform înţelegerii dintre părţi sau, în

lipsă, instanţa de judecată va proceda la numirea supraarbitrului. Supraarbitrul numit se va uni cu

una dintre soluţii, o va putea modifica sau va putea pronunţa o altă soluţie, dar numai după

ascultarea părţilor şi a celorlalţi arbitri.

Arbitrajul internaţional

Un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit internaţional dacă s-a născut

dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate. Prin convenţia arbitrală referitoare la un

arbitraj internaţional, părţile pot stabili ca acesta să aibă loc în România sau într-o altă ţară. În

arbitrajul internaţional care se judecă în România sau potrivit legii române, tribunalul arbitral va

fi compus dintr-un număr impar de arbitri, fiecare dintre părţi având dreptul să numească un

număr egal de arbitri. Partea străină poate numi arbitri de cetăţenie străină.

Părţile pot conveni ca arbitrul unic sau supraarbitrul să fie cetăţean al unui al treilea stat.

36

În arbitrajul internaţional, durata termenelor legate de acceptarea însărcinării de arbitru şi

comunicarea acesteia, numirea supraarbitrului, recuzare, cel scurs între data primirii citaţiei şi

termenul de dezbatere şi cel legat de completarea hotărârii arbitrale se dublează.

Dezbaterea litigiului în faţa tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenţia

arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privinţă ori nu a intervenit o înţelegere

ulterioară, în limba contractului din care s-a născut litigiul ori într-o limbă de circulaţie

internaţională stabilită de tribunalul arbitral. Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară

dezbaterea, la cererea şi pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător.

Părţile pot să participe la dezbateri cu traducătorul lor.

Arbitrajul în NCPC

Cartea a IV-a este consacrată arbitrajului. De la început se subliniază în art. 533 NCPC că

arbitrajul este o jurisdicţie alternativă având caracter privat.

Având caracter alternativ la jurisdicţia de stat, părţile vor putea decide dacă apelează la

instanţele de drept comun sau la arbitraj.

Datorită faptului că este o jurisdicţie cu caracter privat, în administrarea ei, părţile litigante

şi tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu

condiţia ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale

legii.

Rezultă din start o mai mare libertate în modul de soluţionare al litigiilor, prin posibilitatea

de a se deroga de la regulile obişnuite, ceea ce face ca arbitrajul să fie o procedură accesibilă,

flexibilă şi mai apropiată de justiţiabili.

În Noul Cod de procedură civilă se extinde obiectul arbitrajului. Regula este că persoanele

care au capacitate deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile

dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea

succesorală, relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună.

Statul şi autorităţile publice au facultatea de a încheia convenţii arbitrale numai dacă sunt

autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la care România este parte.

37

Modulul IX

Executarea silită


1. Noţiunea, natura juridică şi reglementarea executării silite

2. Modalităţile şi formele executării silite

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:


Bucureşti, 2010;




vol. II.





2008.

Unitatea 1

Noţiunea, natura juridică şi reglementarea executării silite

Principiul de bază prevăzut de lege este cel potrivit cu care obligaţia stabilită prin hotărârea

unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la

îndeplinire prin executare silită. Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de

lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu,

achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a

cheltuielilor de executare [art. 3711 alin. (3) C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă].

Executarea silită, cunoscută şi sub denumirea de urmărire silită, este procedura prin care

creditorul, în calitatea sa de titular al dreptului recunoscut printr-un titlu executoriu, îl constrânge,

cu ajutorul organelor de stat competente, pe debitorul său să îşi execute în mod silit obligaţiile

care rezultă din titlul executoriu.

Regula este că titlul în temeiul căruia se face executarea silită este o hotărâre judecătorească

rămasă definitivă sau care a devenit irevocabilă ori o hotărâre dată cu execuţie vremelnică. Există

situaţii în care hotărârea nu este susceptibilă de executare silită, cum este cazul acţiunilor în

constare şi a celor privitoare la starea civilă.

38

Unitatea 2

Modalităţile şi formele executării silite

Obiectul executării silite

Prin obiectul executării silite se înţeleg bunurile urmăribile ale debitorului care pot fi

valorificate pentru acoperirea creanţei băneşti a creditorului.

Veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt

urmăribile şi numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor. Bunurile supuse

unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege

(art. 3713 C.proc.civ.).

39

Modulul X

Executarea silită – continuare

Unitatea de învăţare;

1. Executarea silită directă

2. Executarea silită indirectă

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:


Bucureşti, 2010;




vol. II.





2008.

Unitatea 1

Executarea silită directă

Predarea silită a bunurilor mobile poate opera în următoarele circumstanţe: partea obligată

să predea bunul nu îşi îndeplineşte obligaţia de bunăvoie; ea a fost obligată să predea un bun

mobil determinat prin calitate şi cantitate; a trecut o zi de la primirea somaţiei de a preda bunul;

nu interesează dacă bunul urmărit se află la debitor sau la altă persoană, important fiind doar ca el

să existe.

În prezenţa acestor circumstanţe, executorul judecătoresc ridică bunul urmărit şi îl predă

creditorului, punându-l în drepturile sale, stabilite prin titlu executoriu. Despre măsura luată,

executorul judecătoresc va încheia un proces-verbal cu menţiunile prevăzute de art. 388

C.proc.civ., stabilind totodată cheltuielile de executare pe care urmează să le plătească debitorul.

Procesul-verbal este titlu executoriu în privinţa cheltuielilor de executare stabilite în sarcina

debitorului.

Executarea silită a obligaţiilor de a face sau de a nu face, care implică faptul personal al

debitorului, se realizează, când aceasta se impune ca alternativă, prin mijloace de constrângere:

daunele-interese. Ele presupun însă o pagubă deja existentă. Creditorul poate avea interes să

prevină o asemenea pagubă şi să obţină chiar executarea obligaţiei de a face sau de a nu face. Se

va încerca obţinerea executării prin „daune cominatorii”.

Executarea silită a obligaţiilor de a face sau de a nu face, care nu implică faptul personal

al debitorului, se asigură prin posibilitatea conferită creditorului de a se implica el însuşi sau de a

implica o altă persoană pentru executarea obligaţiei.

40

Unitatea 2

Executarea silită indirectă

Executarea silită indirectă urmăreşte satisfacerea creditorului, care are o creanţă bănească şi

care nu şi-a recuperat-o, doar în baza hotărârii judecătoreşti. Acesta are la îndemână, prin grija

legiuitorului, posibilitatea de a se îndestula prin intermediul procedurii de executare silită

indirectă.

Urmărirea silită mobiliară este reglementată în Capitolul II din Cartea a V-a a Codului

procedură civilă (art. 406 şi urm.).

În cazul urmăririi unui bun imobil, rrocedura de vânzare la licitaţie începe, potrivit art. 500

alin. (1) C.proc.civ., dacă în termen de 15 zile de la primirea somaţiei debitorul nu plăteşte

datoria. Într-o asemenea situaţie, executorul judecătoresc, împreună cu părţile, iar dacă consideră

necesar solicitând părerea unui expert, stabileşte preţul de vânzare la valoarea de circulaţie.

Totodată, el va cere organului care ţine documentele de publicitate imobiliară să-i comunice

drepturile reale şi alte sarcini care grevează imobilul urmărit, înştiinţând pe titularii acestor

drepturi despre executare şi citându-i la termenele fixate pentru vânzarea imobilului.

41

Unitatea XI

Executarea silită - continuare

Unitatea de învăţare;

1. Contestaţia la executare

2. Procedura somaţiei de plată

3. Măsuri pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din

4. Executarea silită în NCPC

Timp alocat: 2 h

Bibliografie;


Bucureşti, 2010;




vol. II.





2008.

Unitatea 1

Contestaţia la executare

Noţiune. Reglementare. Natură juridică

Orice executare poate fi contestată de cei interesaţi în măsura în care aceasta s-a realizat

fără respectarea dispoziţiilor legale.

Contestaţia la executare este un mijloc procedural special, creat pentru procedura de

executare silită, o cale de atac specifică acestei proceduri, prin care se poate obţine anularea sau

îndreptarea unor acte de executare sau chiar anihilarea efectului executoriu al unui titlu

executoriu.

Contestaţia la executare este reglementată de art. 399-4043 C.proc.civ. şi de art. 168-170

C.proc.fisc. Este considerată o cale de atac care are trăsături distincte faţă de alte căi de atac

referitoare la instanţa la care se introduce, subiectele care pot face contestaţie, obiectul

contestaţiei, procedura de judecată şi efectele admiterii contestaţiei.

Sesizarea instanţei şi procedura de judecată

Instanţa competentă să rezolve contestaţia este, după caz: instanţa de executare atunci când

contestaţia are ca obiect executarea silită însăşi sau un alt act de executare; contestaţia priveşte

refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare în condiţiile prevăzute de lege;

contestaţia priveşte lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, care însă nu a

fost emis de un organ de jurisdicţie.

42

Este competentă instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută, dacă prin contestaţie se

urmăreşte lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu emis de un organ de

jurisdicţie.

Unitatea 2

Procedura somaţiei de plată

Ordonanţa nr. 5/2001 privind somaţia de plată instituie o procedură simplificată de realizare

voluntară sau prin executare silită a creanţelor băneşti certe, lichide şi exigibile. Implicând în

această procedură judecătorul unic, Ordonanţa nr. 5/2001 nu exclude exercitarea controlului

jurisdicţional asupra actelor acestuia.

Deşi legiuitorul a instituit procedura somaţiei de plată ca un tip special de cerere,

soluţionată după o procedură derogatorie care însă se completează cu dreptul comun practica

a dovedit că promovarea acestui tip de cerere reprezintă un instrument prin care creditorul obţine

cu celeritate un titlu executoriu.

Unitatea 3

Măsuri pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din

contracte între profesionişti

Pentru transpunerea Directivei 2000/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului

privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale, a fost adoptată Ordonanţa de

urgenţă nr. 119/2007, care stabileşte măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor

de plată rezultate din contracte între profesionişti.

Unitatea 4

Executarea silită în NCPC

În art. 613-622 NCPC sunt reglementate scopul şi obiectul executării silite.

Scopul şi obiectul executării silite îl reprezintă îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul

executoriu. Regula care ar trebui să guverneze etapa executării silite este ca obligaţia stabilită

prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu să se aducă la îndeplinire de

bunăvoie.

Cu toate acestea, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se

aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare,

dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv.

Executarea se realizează până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, inclusiv

achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum şi a

cheltuielilor de executare.

Ca domeniu de aplicare, executarea silită poate fi pornită împotriva oricărei persoane fizice

sau persoane juridice, de drept public sau de drept privat, cu excepţia acelora care beneficiază, în

condiţiile legii, de imunitate de executare.

43

Dispoziţiile din Noul Cod de procedură civilă referitoare la executarea silită constituie

dreptul comun în materie de executare silită, indiferent de izvorul sau de natura obligaţiilor

cuprinse în titlul executoriu ori de calitatea juridică a părţilor.

44

Modulul XII

Executarea silită în NCPC – continuare


1. Efectuarea executării silite în NCPC.

2. Contestaţia la executare în NCPC.

Timp alocat: 2h

Bibliografie:


Bucureşti, 2010;



Unitatea 1

Efectuarea executării silite

Trecerea la executarea silită. Actele de executare se efectuează într-un anumit loc şi timp.

Locul executării diferă după natura bunurilor. Dacă debitorul realizează venituri, executarea

silită se efectuează la acel loc. Pe lângă veniturile cu caracter de continuitate, debitorul poate

realiza şi alte venituri, astfel că executarea se poate realiza la acel loc.

În cazul în care urmărirea priveşte bunuri, locul unde ele se găsesc este locul executării.

Dacă legea dispune altfel, locul executării va fi cel prevăzut în dispoziţiile derogatorii.

Niciun act de executare nu se va putea face înainte de ora 6,00 şi nici după ora 20,00.

Executarea silită nu se va putea face la alte ore decât cele menţionate şi nici în zilele

nelucrătoare, stabilite potrivit legii. Doar prin excepţie se poate dispune efectuarea executării şi în

zilele nelucrătoare, dacă se dispune altfel prin chiar hotărârea judecătorească pusă în executare

sau de cazurile urgente în care executarea poate fi încuviinţată de instanţa de executare.

Cu titlu de excepţie, executarea începută va putea continua în aceeaşi zi, dar nu mai târziu

de ora 22,00, iar în zilele următoare, nu înainte de ora 6 şi nici după ora 20.

În afară de cazul în care legea prevede altfel, executarea silită efectivă nu poate avea loc

decât după expirarea termenului arătat în somaţie sau, în lipsa acesteia, în cel prevăzut în

încheierea prin care s-a încuviinţat executarea.

Executarea împotriva moştenitorilor

Executarea împotriva moştenitorilor este reglementată în art. 677-679 NCPC.

Este posibilă situaţia în care executarea silită a început, iar în timpul acesteia debitorul a

decedat. În acest caz, executarea se suspendă şi nu va fi reluată împotriva succesibililor

acceptanţi decât după 10 zile de la data când aceştia au fost încunoştinţaţi despre continuarea

executării silite.

Numai după ce moştenitorii au devenit acceptanţi, executarea silită se reia şi poate continua

contra lor.

Odată introduşi moştenitorii vor fi aplicabile dispoziţiile art. 678 NCPC referitoare la

începerea executării contra moştenitorilor.

45

În acest sens, dacă debitorul moare înainte de începerea executării silite şi se constată că nu

există niciun moştenitor acceptant şi nici nu este numit un curator al succesiunii, la cererea

creditorului ori a executorului judecătoresc, instanţa de executare va numi de îndată un curator

special, până când va fi numit, în condiţiile legii, curatorul succesiunii.

Potrivit art. 57 NCPC, în caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de

exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va

numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii.

De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de conflict de interese între

reprezentantul legal şi cel reprezentat.

Intervenirea altor creditori

Dreptul de intervenţie. Orice creditor poate interveni în cursul executării silite pornite de un

alt creditor, însă numai în anumite condiţii şi limite.

Astfel, pot interveni în executarea silită:

– creditorii care au deja un titlu executoriu contra debitorului;

– creditorii care au luat măsuri asigurătorii asupra bunurilor acestuia;

– creditorii care au un drept real de garanţie sau, după caz, un drept de preferinţă asupra

bunului urmărit, conservat în condiţiile prevăzute de lege;

– creditorii chirografari titulari ai unor creanţe băneşti rezultate din înscrisuri cu dată certă

ori din registre ţinute cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Procedura de intervenţie a altor creditori trebuie să fie făcută cu respectarea cerinţelor

pentru cererea de executare silită. În cerere se indică în mod expres dacă creanţa este certă,

lichidă şi exigibilă, precum şi dacă este garantată sau negarantată, în tot ori în parte, privilegiată

sau chirografară, după caz.

Incidente în cursul executării silite (perimarea, amânarea, suspendarea şi restrângerea

executării; încetarea executării silite, prescripţia dreptului dea obţine executarea silită)

Perimarea executării silite este prevăzută în art. 687-689 NCPC.

Termenul de perimare este identic, indiferent de natura litigiului. În cazul în care creditorul,

din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act necesar executării silite, cerut, în

scris, de executorul judecătoresc, orice executare se perimă de drept, indiferent de obiectul ei.

Amânarea, suspendarea şi restrângerea executării silite sunt prevăzute în art. 690-692

NCPC.

Toate sunt incidente apărute fie înainte de începerea executării silite, fie în timpul executării

silite.

Cazurile de încetare a executării silite se produc dacă:

– s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de

executare, precum şi alte sume datorate potrivit legii; în acest caz, executorul judecătoresc îi va

preda creditorului titlul executoriu, menţionând pe acesta stingerea totală a obligaţiei, şi îi va

remite debitorului un certificat constatator al îndeplinirii integrale a obligaţiilor;

– nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a

imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri; în aceste cazuri, executorul îi va remite

personal creditorului sau reprezentantului său titlul executoriu, menţionând pe acesta cauza

restituirii şi partea de obligaţie ce a fost executată, precum şi, când este cazul, îi va remite

debitorului un certificat constatator al părţii din obligaţie ce a fost executată;

46

– creditorul a renunţat la executare;

– a fost desfiinţat titlul executoriu;

– a fost anulată executarea.

Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este reglementată de art. 696-700 NCPC.

47

Modulul XIII

Executarea silită în NCPC – continuare


1. Contestaţia la executare în NCPC.

2. Urmărirea mobiliară şi imobiliară în NCPC.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:


Bucureşti, 2010;



Unitatea 1

Contestaţia la executare în NCPC

Contestaţia la executare este reglementată de art. 701-709 NCPC.

Condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei la executare diferă după cum executarea silită se

face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale sau în temeiul unui alt titlu executor.

Astfel, în primul caz, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie motive de fapt sau

de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce

i-a fost deschisă. Aceasta deoarece debitorul a avut deja posibilitatea în judecata în primă instanţă

sau în calea de atac recunoscută de lege să invoce aceste motive.

În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre

judecătorească sau arbitrală, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de

drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în

acest scop o altă cale de atac.

Dacă a mai fost pronunţată o hotărâre într-o contestaţie la executare, aceasta se bucură de

autoritate de lucru judecat, motiv pentru care nu se poate face o nouă contestaţie de către aceeaşi

parte pentru motive care au existat la data primei contestaţii.

Depunerea cu afectaţiune specială

Până la rămânerea definitivă a adjudecării bunurilor scoase la vânzare silită, debitorul sau

terţul garant poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii ori de executare. El trebuie să

consemneze la unitatea prevăzută de lege, la dispoziţia executorului judecătoresc, întreaga

valoare a creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare, şi să depună dovada de

consemnare la executorul judecătoresc.

Asupra cererii debitorului sau a terţului garant, executorul judecătoresc se va pronunţa de

urgenţă, prin încheiere, dată cu citarea părţilor, ce va fi comunicată de îndată părţilor.

48

Unitatea 2

Urmărirea mobiliară şi imobiliară în NCPC

Pentru realizarea creanţelor sale, creditorul va putea urmări bunurile mobile ale debitorului,

aflate la acesta sau la alte persoane. Creditorul, în virtutea principiului disponibilităţii care

guvernează şi etapa executării silite, poate indica bunurile mobile asupra cărora doreşte să se facă

executarea. Dacă executorul judecătoresc apreciază că prin valorificarea acestor bunuri nu se

asigură realizarea drepturilor creditorului, el va urmări şi alte bunuri.

Obiectul urmăririi imobiliare este format din următoarele bunuri:

– bunurile imobile, dreptul de uzufruct asupra unui imobil, precum şi dreptul de superficie;

– dreptul de servitute poate fi urmărit silit numai odată cu fondul dominant căruia îi profită.

– în cazul titlurilor executorii privitoare la creanţe a căror valoare nu depăşeşte 5.000 lei

inclusiv, urmărirea bunurilor imobile ale debitorului poate fi făcută numai dacă acesta nu are alte

bunuri urmăribile sau dacă are bunuri urmăribile, dar nu pot fi valorificate.

Nu sunt supuse urmăririi silite imobilele declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile

prevăzute de lege.

În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară urmărirea se face pe imobile în întregimea lor.

Se pot urmări în mod separat construcţiile ce formează o proprietate distinctă de sol,

drepturile privitoare la proprietatea pe tronsoane, pe etaje sau pe apartamente, precum şi orice

alte drepturi privitoare la bunuri pe care legea le declară imobile.

Imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească nu poate fi

urmărit silit înaintea urmăririi mobilelor sale.

Poate fi însă urmărit silit un imobil aflat în proprietatea comună a minorului sau a persoanei

puse sub interdicţie judecătorească şi a unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă

obligaţia prevăzută în titlul executoriu este comună.

Urmărirea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii imobilului,

prevăzute de Noul Cod civil, precum şi asupra fructelor şi veniturilor acestuia.

49

Modulul XIV

Executarea silită în NCPC- continuare


1. Vânzarea la licitaţie publică a bunurilor imobile în NCPC

2. Executarea silită directă în NCPC.

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:


Bucureşti, 2010;



Modulul 1

Vânzarea la licitaţie publică a bunurilor imobile în NCPC

Scoaterea în vânzare a imobilului este reglementată în art. 824-830 NCPC.

Dacă în termen de 15 zile de la primirea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu

plăteşte datoria, executorul judecătoresc va începe procedura de vânzare.

În cazul în care obiectul executării silite îl formează mai multe bunuri imobile distincte ale

debitorului, procedura de vânzare prin licitaţie publică se va îndeplini pentru fiecare bun în parte.

Evaluarea imobilului urmărit se face de executorul judecătoresc, care va stabili de îndată

valoarea de circulaţie a imobilului, luând în considerare valoarea arătată de creditor în cererea de

urmărire, iar dacă debitorul este nemulţumit de această valoare sau evaluarea de către creditor nu

a fost cu putinţă, cea stabilită de către expert.

Astfel, debitorul nemulţumit de evaluarea imobilului, arătată în cererea de executare, poate

solicita efectuarea unei expertize, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii prin care s-a

încuviinţat executarea, sub sancţiunea decăderii.

Expertiza poate fi cerută şi de terţul dobânditor, de coproprietari, precum şi de creditorii

intervenienţi, în termenul stabilit de executor pentru executarea şi vânzarea imobilului.

Termenul stabilit pentru vânzare nu va fi mai scurt de 20 de zile şi nici mai lung de 40 de

zile de la afişarea publicaţiei de vânzare la locul unde va avea loc licitaţia.

Când se urmăreşte un imobil înscris în cartea funciară, asupra căruia există o înscriere

provizorie cu privire la dreptul de proprietate, în favoarea unui terţ, termenul de vânzare nu se va

putea fixa decât după radierea înscrierii provizorii.

Poate participa la licitaţie orice persoană care este îndeobşte cunoscută ca fiind solvabilă,

are capacitate deplină de exerciţiu, precum şi capacitatea să dobândească bunul ce se vinde.

Debitorul însă, nu poate licita nici personal, nici prin persoane interpuse.

Executorul judecătoresc va aprecia prin verificări sumare solvabilitatea, capacitatea şi

interpunerea, care poate refuza participarea, făcând menţiune despre aceasta în procesul-verbal de

licitaţie.

Dacă participantul nu se prezintă personal, ci prin mandatar, acesta va trebui să prezinte o

procură specială autentică, care se va păstra la dosarul executării.

Creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la o

valoare mai mică de 75% din preţul de pornire a primei licitaţii.

Executorul va întocmi un proces-verbal despre desfăşurarea şi rezultatul fiecărei licitaţii,

care va cuprinde:

50

– locul, data şi ora când s-a ţinut licitaţia;

– numele executorului judecătoresc;

– numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului,

debitorului, terţului dobânditor, dacă e cazul, şi ale reprezentanţilor lor;

– numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul participanţilor, cu

arătarea sumelor oferite de fiecare;

– menţiunea că ofertanţii au depus garanţie şi că aceea a adjudecatarului s-a reţinut, iar

celorlalţi le-a fost restituită;

– numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul adjudecatarului

imobilului, dacă este cazul.

Lista cu numele persoanelor care au luat parte la licitaţie şi sumele pe care le-au oferit,

ofertele de cumpărare şi raportul de expertiză, dacă va fi cazul, se vor anexa la procesul-verbal.

Unitatea 2

Executarea silită directă în NCPC

Dispoziţiile generale cu privire la executarea silită directă sunt prevăzute în art. 877-881

NCPC.

Executarea silită se poate face şi fără somaţie. La cererea creditorului, dacă se justifică o

nevoie urgentă sau există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să ascundă, să

distrugă ori să deterioreze bunurile ce trebuie predate, instanţa va putea să dispună, prin

încheierea de încuviinţare a executării silite, ca executarea silită să se facă de îndată fără somaţie.

Modul de executare diferă după obiectul executării silite directe.

În cazul în care obligaţia debitorului prevăzută în titlul executoriu constă în:

– lăsarea posesiei unui bun;

– predarea unui bun sau a folosinţei acestuia;

– evacuarea debitorului dintr-o locuinţă sau dintr-o altă incintă;

– desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau a altei lucrări;

– îndeplinirea oricărei alte activităţi stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului,

iar debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa în termenul prevăzut în somaţie,

executorul sau, după caz, creditorul, în raport cu împrejurările cauzei şi natura obligaţiei ce se

execută, va proceda astfel:

– fie la executarea silită;

– fie va sesiza instanţa de executare în vederea aplicării unei amenzi judiciare.

Atribuirea prin hotărâre judecătorească a unui imobil sau obligaţia de a-l preda, a-l lăsa în

posesie ori în folosinţă, după caz, cuprinde şi obligaţia de evacuare a imobilului, dacă legea nu

prevede în mod expres altfel.

În acest fel, creditorul nu mai trebuie să se adreseze cu o nouă cerere în judecată, obţinând

şi eliberarea imobilului.

51

Executarea hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori

Executarea hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori este reglementată în art. 898-902

NCPC.

Datorită specificului unor astfel de hotărâri, legiuitorul a trebuit să prevadă dispoziţii

speciale, care să ţină cont de situaţia minorilor, de faptul că aceştia trebuie protejaţi şi să nu

permită forţarea executării silite.

Domeniul de aplicare îl constituie şi măsurile privitoare la minori prevăzute într-un titlu

executoriu, cum sunt stabilirea locuinţei minorului, darea în plasament, înapoierea minorului de

către persoana care îl ţine fără drept, exercitarea dreptului de a avea legături personale cu

minorul, precum şi alte măsuri prevăzute de lege.

drept procesual civil partea speciala

Documents