drept procesual penal

163
Universitatea din Craiova Facultatea de Drept şi Ştiinte Administrative Anul III Volumul II Cuprins Prof. univ. dr. Adi Oroveanu-Hanţiu Drept procesual penal..................................................... ........................................................... 3 Conf. univ. dr. Manuela Lavinia Istrătoaie Drept civil. Contracte speciale............................................................................................. 163 Craiova 2010

Upload: ana131

Post on 20-Apr-2017

247 views

Category:

Documents


2 download

TRANSCRIPT

Page 1: Drept Procesual Penal

Universitatea din Craiova Facultatea de Drept şi Ştiinte Administrative

Anul III Volumul II

Cuprins

Prof. univ. dr. Adi Oroveanu-Hanţiu Drept procesual penal..................................................... ...........................................................3 Conf. univ. dr. Manuela Lavinia Istrătoaie Drept civil. Contracte speciale............................................................................................. 163

Craiova 2010

Page 2: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

2

Page 3: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

3

I. Informa ţii generale Date de contact ale titularului de curs Nume Adi Oroveanu-Hanţiu Birou: Str. A. I. Cuza, nr. 13, Craiova, Dolj, sala 437, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea din Craiova Telefon: 0251-419.900 Fax: 0251-419.900 E-mail: [email protected] Consultaţii: Joi 12-14

Date de identificare curs şi contact tutori Numele cursului: Drept procesual penal Codul cursului: FR3103 An, semestru: An III, Sem. I, II Tipul cursului: Obligatoriu Pagina web a cursului: Tutore: Moraru Ana Maria E-mail tutore: [email protected] Consultaţii: Marţi 12-14

II. Suport curs

Modulul I.

Noţiuni introductive generale privind sistemul procesului penal

Unitatea de învăţare: 1. Definiţia procesului penal 2. Trăsăturile procesului penal 3. Fazele procesului penal 4. Noţiunea şi obiectul dreptului procesual penal

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009 Definiţia procesului penal Respectarea legii penale fiind o obligaţie a fiecărui cetăţean al ţării, a tuturor cetăţenilor, încălcarea legii penale prin săvârşirea de infracţiuni dă dreptul statului să intervină şi să pedepsească persoanele care au comis asemenea încălcări. Legea penală nu se aplică însă în mod automat, nu funcţionează fără constatarea, fără determinarea raportului de drept penal pe cale judiciară, fără recurgerea la justiţie, dreptul penal neputându-şi îndeplini funcţiunea sa socială decât prin funcţiunea procedurii penale de a valorifica sau realiza justiţia penală în procesul penal. De aceea, între săvârşirea infracţiunii şi aplicarea unei sancţiuni penale autorului ei se situează procesul penal ca o activitate organizată în vederea adoptării unei soluţii corecte, corespunzătoare datelor concrete ale fiecărei cauze penale, procesul penal trebuind să funcţioneze ca un instrument de înfăptuire a justiţiei şi de reintegrare a ordinii de drept prin mijloace de drept penal. Faţă de toate aceste elemente definim procesul penal ca fiind activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod concret a faptelor ce constituie infracţiuni şi justa pedepsire a infractorilor, astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală urmărindu-se prin aceasta apărarea ordinii sociale şi a celei de drept, apărarea persoanei, a drepturilor şi a libertăţilor acesteia, prevenirea infracţiunilor, precum şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii. Tr ăsăturile procesului penal a)Termenul de proces derivă din cuvântul latin "processus" care înseamnă înaintare, progres. În cazul dreptului procesual penal această noţiune indică mişcarea, acţiunea, activitatea ce trebuie să se desfăşoare pentru aplicarea dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea, cercetarea şi judecarea persoanelor care săvârşesc infracţiuni.

Page 4: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

4

În vorbirea curentă, noţiunea de "proces" are, în mod neştiinţific, semnificaţia de "cauză penală" sau "pricină penală". b) Procesul penal este o activitate reglementată de lege. Deşi reglementarea de către lege nu caracterizează doar procesul penal, precizarea acestei trăsături este justificată de faptul că, mai mult decât în alte sectoare de activitate judiciară, în procesul penal legiuitorul, prin reglementarea pe care o face, menţionează în cele mai mici amănunte cum să se procedeze în rezolvarea cauzelor penale; astfel, uneori legea prevede chiar orele între care poate să fie efectuat un act procedural, cum ar fi cazul percheziţiei domiciliare care, potrivit dispoziţiilor articolului 103 din Codul de procedură penală, se poate efectua între orele 600 - 2000. În reglementarea activităţii procesuale legea intră în detalii privind modul în care urmează să se desfăşoare o anumită activitate şi această reglementare amănunţită este impusă de faptul că există instituţii procesuale cu caracter de constrângere, spre exemplu, măsurile de prevenţie, măsurile asiguratorii, care dacă ar fi folosite în afara legii ar putea aduce vătămări drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. În cazul încălcării legalităţii în procesul penal pot să fie aplicate subiecţilor procesuali, care au realizat activitatea procesuală cu nerespectarea legii, sancţiuni de ordin administrativ, civil sau penal. De asemenea, actele procesuale şi procedurale neconforme cu legea sunt invalidate prin sancţiuni procedurale, cum ar fi, inexistenţa, decăderea, inadmisibilitatea şi nulitatea. c) Procesul penal se desfăşoară cu participarea părţilor şi a altor persoane. Organele competente să desfăşoare activitatea procesuală sunt organele judiciare, adică organe de stat care prin prepuşii lor acţionează ca subiecţi oficiali în anumite faze ale procesului penal. Organele judiciare sunt: organele de cercetare ale poliţiei judiciare, procurorul şi instanţele judecătoreşti. Organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi procurorul îşi desfăşoară activitatea în faza de urmărire penală, procurorul fiind cel care are rolul de organ de supraveghere a întregii activităţi de urmărire penală şi competenţa exclusivă de a dispune una dintre soluţiile prevăzute de lege la terminarea urmăririi penale ca fază a procesului penal. Instanţele de judecată îşi desfăşoară activitatea în faza de judecată şi, de regulă, este prezent şi procurorul. Păr ţile participante la desfăşurarea procesului penal sunt persoane fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii de ordin penal sau civil ce se nasc în activitatea procesual penală. Sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Alte persoane participante la procesul penal sunt: martorul, expertul, interpretul, grefierul, etc. d) Definiţia procesului penal cuprinde precizarea scopului pentru care se desfăşoară activitatea respectivă, procesul penal având atât un scop specific, imediat, cât şi un scop general, mediat. Scopul imediat al oricărui proces penal rezidă în constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni şi în justa pedepsire a infractorilor. Scopul general al procesului penal este de a contribui la apărarea ordinii sociale şi a celei de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Fazele procesului penal sunt diviziuni ale procesului penal în care îşi desfăşoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuţiilor, activitatea desfăşurându-se în mod succesiv, progresiv şi coordonat. În procesul penal se disting trei faze: 1) urmărirea penală, în cadrul căreia se desfăşoară activitatea în vederea identificării autorului unei infracţiuni, prinderii acestuia şi administrării probelor necesare pentru stabilirea faptei şi vinovăţiei şi pentru trimiterea în judecată a inculpatului sau inculpaţilor prin rechizitoriul procurorului; 2) judecata, care începe cu sesizarea instanţei de judecată prin înaintarea rechizitoriului procurorului şi a întregului dosar cuprinzând probele administrate şi continuă cu soluţionarea cauzei penale în condiţii de publicitate, deplină contradictorialitate, de exercitare plenară a dreptului de apărare, astfel încât hotărârea instanţei, rămasă definitivă, să exprime adevărul cu privire la fapta săvârşită şi gradul de vinovăţie al făptuitorului sintetizate în sancţiunea penală aplicată acestuia; 3) punerea în executare a hotărârilor judec ătoreşti , care are ca scop traducerea în viaţă a hotărârii penale, realizarea practică a scopului legii penale şi a legii procesual penale. În prima fază a procesului penal îşi desfăşoară activitatea organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi procurorul şi, doar în mod excepţional, instanţa de judecată (spre exemplu, în cazul în care i se solicită de către procuror arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului); în a doua fază îşi desfăşoară activitatea

Page 5: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

5

instanţa de judecată cu participarea, de regulă, a procurorului; în cea de-a treia fază îşi desfăşoară activitatea instanţa de judecată, procurorul, organe de cercetare ale poliţiei judiciare şi ale Ministerului de Justiţie. Trecerea procesului penal prin cele trei faze reprezintă schema sa tipică, dar este posibil ca procesul penal să nu parcurgă toate aceste trei faze. Astfel, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, ca soluţii de netrimitere în judecată ce pot fi dispuse de către procuror, întrerup continuarea procesului penal în celelalte faze; de asemenea, pronunţarea de către instanţă a achitării inculpatului înlătură faza de punere în executare a hotărârii judecătoreşti. În toate aceste situaţii ne aflăm în prezenţa formelor atipice ale procesului penal. Noţiunea şi obiectul dreptului procesual penal Activitatea procesuală este reglementată în mod amplu de anumite norme juridice, ansamblul acestor norme formând dreptul procesual penal. Dreptul procesual penal român, ramură a sistemului de drept, cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea organelor judiciare şi a părţilor, precum şi raporturile care se stabilesc între ele, în vederea constatării tuturor faptelor ce constituie infracţiuni şi a aplicării pedepselor şi a măsurilor prevăzute de legea penală celor care le-au săvârşit. Prin urmare, obiectul de reglementare a dreptului procesual penal român este procesul penal. Codul de procedură penală actual este împărţit în două mari părţi, şi anume: partea generală şi partea specială. Partea generală a Codului de procedură penală cuprinde următoarele titluri: ♦ regulile de bază şi acţiunile în procesul penal; ♦ competenţa; ♦ probele şi mijloacele de probă; ♦ măsurile preventive şi alte măsuri procesuale; ♦ acte procesuale şi procedurale comune. Partea specială a Codului de procedură penală cuprinde următoarele titluri: ♦ urmărirea penală; ♦ judecata; ♦ executarea hotărârilor penale; ♦ proceduri speciale.

Test de evaluare

1. Întrebare: Care este scopul imediat al procesului penal?

Răspuns: Scopul imediat al oricărui proces penal rezidă în constatarea la timp şi în mod complet a

faptelor ce constituie infracţiuni şi justa pedepsire a infractorilor

2. Întrebare: Care este scopul general al procesului penal?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………………

3. Gril ă rezolvată

Organele judiciare în procesul penal sunt:

a)procurorul şi instanţele judecătoreşti; b)organele de cercetare ale poliţiei judiciare, procurorul şi instanţele judecătoreşti; c)organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi instanţele judecătoreşti.

4. Gril ă de

rezolvat Structura tipică a procesului penal cuprinde:

a)trei faze, respectiv: cercetarea penală, urmărirea penală şi judecata; b)două faze, respectiv: urmărirea penală şi judecata; c)trei faze, respectiv: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor

penale. 5. Speţă

rezolvată Inculpatul A.B. fa ţă de care s-a dispus măsura arestării preventive are în ocrotire un minor, astfel încât organul judiciar care a luat măsura arestării preventive aduce la

Page 6: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

6

cunoştin ţa autorităţii competente situaţia în vederea dispunerii unei măsuri de ocrotire cu privire la minor. Identificaţi cu ce ramură de drept are legătură dreptul procesual penal prin intermediul instituţiei măsurilor de ocrotire. Instituţia măsurilor de ocrotire aparţine dreptului familiei, iar prin identificarea şi aplicarea unei asemenea măsuri în cadrul procesului penal se manifestă legătura dreptului procesual penal cu ramura dreptului familiei.

6. Speţă de rezolvat

Faţă de învinuitul A.B. procurorul întocmeşte, la finalul urmăririi penale, rechizitoriu de trimitere în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de viol. În cursul judecăţii se dovedeşte că fapta nu a fost comisă de inculpatul A.B., astfel încât instanţa de judecată pronunţă achitarea. Identificaţi câte faze are procesul penal prezentat în speţa mai sus-menţionată. Distingeţi schema tipică de formele atipice ale procesului penal.

Page 7: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

7

Modulul II. Aplicarea legii procesual penale române în spaţiu şi timp

Unitatea de învăţare:

1. Aplicarea legii procesual penale în spaţiu 2. Aplicarea legii procesual penale în timp 3. Interpretarea normelor de drept procesual penal 4. Izvoarele dreptului procesual penal

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

1.Aplicarea legii procesual penale în spaţiu În spiritul principiului suveranităţii statului nostru, înscris în articolele 1 şi 2 din Constituţie şi respectând suveranitatea altor state, autoritatea dispoziţiilor legii procesual penale se manifestă deplin şi exclusiv pe teritoriul statului român. Aplicarea în spaţiu a legii procesual penale este guvernată de principiul teritorialităţii în sensul că dispoziţiile legii de procedură penală sunt exclusiv teritoriale nefiind posibilă aplicarea lor decât actelor procesuale sau procedurale efectuate în ţară. Prin urmare, legea procesual penală română se aplică pe întreg teritoriul ţării noastre, ea nu se aplică pe teritoriul altui stat, după cum nici legea străină de procedură nu acţionează pe teritoriul nostru. Respectarea principiilor teritorialităţii dispoziţiilor legii de procedură penală este asigurată de îndeplinirea a două cerinţe esenţiale, şi anume: ♦ dispoziţiile legii de procedură penală se aplică doar activităţii procesuale desfăşurate pe teritoriul statului român şi nu are aplicabilitate în afara acestui teritoriu, chiar în situaţia în care activitatea judiciară vizează un cetăţean român; ♦ activitatea judiciară desfăşurată pe teritoriul statului român nu se poate efectua decât în baza dispoziţiilor legii de procedură penală română şi nu sunt aplicabile pe teritoriul nostru normele străine, chiar în situaţia în care activitatea procesuală ar viza un străin. Noţiunea de teritoriu la care se raportează aplicarea legii de procedură penală nu are sensul geografic, ci sensul juridic, şi anume, cel definit în articolul 142 din noul Cod penal, respectiv: "întinderea de pământ şi ape cuprinse între frontierele de stat, inclusiv apele maritime interioare, subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia". De asemenea, este necesar să se aibă în vedere şi precizarea cuprinsă în articolul 143 din Codul penal şi care în lămurirea expresiei “infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării include şi navele şi aeronavele româneşti”; prin urmare, în cazul actelor procesuale efectuate pe o navă aflată în largul mării sau pe o aeronavă aflată în zbor, se aplică dispoziţiile legii de procedură penală română dacă nava se află sub pavilion românesc sau aeronava este românească. Spre deosebire de domeniul dreptului penal unde cu privire la aplicarea în spaţiu a legii se are în vedere locul săvârşirii infracţiunii, în privinţa aplicării în spaţiu a legii de procedură penală ceea ce interesează este locul unde se desfăşoară activitatea procesuală; prin urmare, actele procesuale şi procedurale au eficienţă juridică doar dacă sunt realizate în conformitate cu legea procesual penală de la locul efectuării lor, fapt exprimat în mod obişnuit în adagiul "locus regit actum". De la principiul teritorialităţii ce guvernează aplicarea în spaţiu a legii de procedură penală sunt admise unele derogări determinate, în principal, de necesitatea cooperării între state în cadrul activităţii care se desfăşoară pe plan mondial pentru reducerea infracţionalităţii. Asemenea derogări permit ca unele acte procedurale efectuate într-o ţară străină, cu respectarea legislaţiei acelei ţări, să producă efecte juridice într-un proces penal ce se desfăşoară în ţara noastră şi invers.

Page 8: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

8

2.Aplicarea legii procesual penale în timp

Tuturor normelor juridice le este aplicabilă regula generală potrivit căreia ele sunt active, adică se aplică din momentul intrării în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare. Această regulă generală se aplică şi legii de procedură penală a cărei acţiune în timp este cuprinsă între momentul intrării în vigoare a legii şi momentul ieşirii ei din vigoare. Regula activităţii, a imediatei aplicări a legii de procedură penală, se materializează în faptul că toate activităţile procesuale se realizează numai în conformitate cu legea în vigoare în momentul efectuării actului. Momentul intrării în vigoare a legii este consacrat expres în Constituţia României care în articolul 78, astfel cum a fost modificat prin Legea de revizuire, prevede că "legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei". Articolul 78 din Constituţie conţine şi precizarea că legea poate intra în vigoare şi la o dată ulterioară prevăzută în textul ei, ceea ce înseamnă că există şi posibilitatea ca legea să nu devină obligatorie la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, ci la un termen ulterior care să fie prevăzut în textul acelei legi. Această modalitate de intrare în vigoare a legii se utilizează mai ales în cazul legilor de o deosebită importanţă sau de mare întindere pentru care este necesară o perioadă mai mare de timp pentru a fi cunoscute şi a se lua măsurile organizatorice în vederea aplicării lor. O excepţie de la regula potrivit căreia legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial o reprezintă în sistemul nostru ordonanţele de urgenţă care, conform articolului 114 alin. 4 din Constituţie, intră în vigoare după depunerea lor spre aprobare la Parlament. De asemenea, tratatele şi convenţiile internaţionale devin obligatorii după ratificarea lor de către organul legislativ şi publicare. Modalităţile de ieşire din vigoare a legii de procedură penală sunt aceleaşi ca şi în cazul altor legi, şi anume: prin ajungerea la termen (în cazul legilor temporale), prin modificare şi prin căderea legii în desuetudine (prin dispariţia împrejurărilor excepţionale pentru care legea a fost adoptată). Spre deosebire de legea penală la a cărei aplicare se are în vedere data săvârşirii infracţiunii, la aplicarea în timp a legii de procedură penală se are în vedere data la care se efectuează actul sau lucrarea procesuală sau procedurală. Respectarea principiului activităţii sau imediatei aplicări a legii de procedură penală este asigurată de îndeplinirea următoarelor cerinţe: a) efectuarea tuturor actelor procesuale sau procedurale în conformitate cu legea în vigoare, chiar şi în cauzele începute anterior; b) recunoaşterea ca valabile a actelor procesuale şi procedurale efectuate anterior intrării în vigoare a legii; c) după ieşirea ei din vigoare, legea procesual penală nu se mai aplică, nu mai produce efecte nici chiar în cauzele începute sub imperiul ei. Fiind de imediată aplicare, legea procesual penală, de regulă, nu poate fi nici retroactivă, nici ultraactivă, adică o anumită procedură, reglementată de legea în vigoare nu se aplică actelor procedurale anterior îndeplinite, după cum nu este posibil nici ca o lege ieşită din vigoare să producă efecte în continuare, aplicându-se pentru viitor. Problemele privind retroactivitatea sau utraactivitatea legii procesual penale apar în situaţiile tranzitorii, adică, în momentele în care dispoziţiile unei legi sunt înlocuite cu dispoziţiile unei alte legi noi şi când pe rolul organelor judiciare se găsesc în curs de rezolvare numeroase cauze penale. Rezolvarea unor asemenea situaţii tranzitorii se face prin norme speciale, numite dispoziţii tranzitorii, care pot fi cuprinse în conţinutul legii noi sau pot fi cuprinse într-o lege aparte. Este de precizat că normele tranzitorii au un caracter particular, în sensul că ele sunt limitate la cazul de tranziţie expres prevăzut de lege şi nu pot avea caracter de aplicare generală. Principiul activităţii, al imediatei aplicări al legii de procedură penală, face ca în materie procesual penală, spre deosebire de dreptul penal, să nu se pună problema aplicării legii mai blânde (mitior lex), deşi uneori este posibil ca implicaţiile procesuale să ducă, într-o cauză penală, la aplicarea legii mai favorabile inculpatului. În legătură cu aplicarea în timp a legii de procedură penală, probleme deosebite pot să apară în situaţia concursului de legi procesuale, şi anume atunci când raporturile procesuale cad sub incidenţa concomitentă a unei legi generale (Codul de procedură penală) şi a unei legi speciale. În soluţionarea problemei aplicării uneia sau alteia dintre aceste legi trebuie avute în vedere două importante reguli, şi anume: ♦ legea specială derogă de la legea generală şi se aplică cu prioritate în cazurile tipice din domeniul special de reglementare (lex specialis derogat generali);

Page 9: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

9

♦ legea specială se completează cu legea generală în toate cazurile şi împrejurările pe care nu le reglementează; în literatura de specialitate această regulă a fost formulată şi în sensul că legea generală este izvor suplimentar pentru legea specială.

3.Interpretarea normelor de drept procesual penal

În literatura de specialitate interpretarea a fost definită ca fiind operaţiunea prin care se caută sensul exact al legii. În cazul normelor procesual penale interpretarea urmăreşte lămurirea formei, conţinutului, scopului, a tuturor aspectelor esenţiale ale dispoziţiilor legii. În interpretarea normelor procesual penale se aplică toate regulile generale de interpretare şi se pot folosi toate modurile, procedeele şi mijloacele pe care le recomandă teoria generală a dreptului. Două sunt criteriile esenţiale în raport de care se poate formula o clasificare a interpretării normei procesual penale, şi anume, în raport de subiectul care face interpretarea şi în raport de metodele folosite pentru interpretare. I. În raport de subiectul care face interpretarea, aceasta poate fi: legală, judiciară şi doctrinară. Interpretarea legală, numită şi autentică, este acea interpretare a normei procesual penale pe care o face chiar organul care a edictat legea. Subiectul care face interpretarea fiind însuşi legiuitorul, interpretarea legală este obligatorie, normele juridice de interpretare având aceeaşi forţă obligatorie ca şi norma pe care o interpretează. Legiuitorul poate proceda la interpretarea normei în chiar conţinutul legii respective, situaţie în care interpretarea este concomitentă şi contextuală, dar poate interpreta norma şi ulterior printr-o lege aparte de interpretare; în acest ultim caz, a legii posterioare de interpretare, aplicarea normei interpretative se face retroactiv, şi anume din momentul apariţiei normei interpretate. Interpretarea judiciară, numită şi cauzală, este acea interpretare pe care o fac organele judiciare competente să aplice legea. Fiind făcută de organele judiciare cu ocazia aplicării legii, interpretarea judiciară nu are caracter general obligatoriu, în sensul că modul în care, spre exemplu, o instanţă a interpretat, în soluţionarea unei cauze, o normă procesual penală nu este obligatorie pentru celelalte instanţe de judecată. Explicaţia neobligativităţii interpretării judiciare constă în faptul că organele judiciare sunt chemate doar să aplice legea, nu să o edicteze; de aceea, interpretarea judiciară este obligatorie doar pentru cazul care a făcut obiectul soluţionării. Interpretarea doctrinară, numită şi ştiinţifică sau neoficială este interpretarea pe care o fac teoreticienii dreptului procesual penal prin tratate de drept, cursuri, manuale, etc. O atare interpretare nu este obligatorie, iar valoarea ei este dată de forţa argumentelor ştiinţifice folosite, cercetătorii reuşind, prin convingătoare argumente ştiinţifice, să impună interpretarea lor practicii judiciare şi chiar să influenţeze noile reglementări legislative. II. În raport de metodele, procedeele folosite pentru lămurirea înţelesului normelor procesual penale, interpretarea poate fi: gramaticală, sistematică şi logică. Interpretarea gramaticală, numită şi literară, este utilizată atunci când dispoziţia legii este precisă şi clară şi constă în explicarea conţinutului normei juridice prin cercetarea înţelesului termenilor folosiţi, urmărindu-se în acest scop legăturile gramaticale, elementele de morfologie, sintaxă, topică, ortografie, etc; astfel, într-o interpretare gramaticală folosirea conjuncţiilor "sau", "ori", "fie" determină întotdeauna o alternanţă, ceea ce înseamnă că situaţiile prevăzute într-o normă procesual penală în care se folosesc asemenea conjuncţii sunt alternative, pe când folosirea lui "şi" înseamnă că situaţiile prevăzute în norma procesual penală sunt cumulative. Normele procesual penale trebuie exprimate prin termeni tehnici, ştiinţifici şi, de aceea, ori de câte ori cuvintele au un sens comun şi un sens ştiinţific, trebuie reţinut sensul ştiinţific. Interpretarea sistematică este utilizată atunci când norma procesual penală este insuficient de precisă şi constă în explicarea înţelesului unei norme juridice prin corelarea ei cu alte dispoziţii din aceeaşi ramură de drept sau din alte ramuri de drept. Interpretarea logică, numită şi raţională, se utilizează atunci când dispoziţia legală lasă îndoială în privinţa unor situaţii şi constă în explicarea înţelesului unor norme juridice cu ajutorul raţionamentelor logice, iar modalităţile cele mai frecvent folosite sunt a fortiori şi per a contrario. Raţionamentul a fortiori admite că în mai mult se cuprinde şi mai puţin sau unde legea permite mai mult, automat permite şi mai puţin. Potrivit raţionamentului per a contrario, dispoziţia aplicabilă unei anumite situaţii, aşadar, cu aplicare limitată, nu poate fi extinsă la alte situaţii, cazuri neprevăzute de lege.

Page 10: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

10

4.Izvoarele dreptului procesual penal Noţiunea de izvor de drept poate fi utilizată, conform teoriei generale a dreptului, atât în sens formal, cât şi în sens material. Prin izvor de drept, în sens material, se înţeleg condiţiile materiale de existenţă a societăţii, condiţii care determină conţinutul voinţei poporului, voinţă care, la rândul său, se exprimă prin intermediul Parlamentului, în norme juridice. În sens formal sau juridic, prin izvor de drept se înţeleg formele specifice de exprimare a normelor juridice. Normele care reglementează procesul penal au ca principală sursă Codul de procedură penală, această principală sursă putând fi completată cu oricare alte legi conţinând dispoziţii procesual penale sau dispoziţii având aplicare în desfăşurarea procesului penal. Dintre cele mai importante izvoare de drept procesual penal reţinem următoarele: a) Constituţia, ca lege fundamentală, constituie izvor de drept procesual penal, întrucât conţine numeroase norme cu caracter general care au relevanţă directă asupra dreptului procesual penal prin intermediul unor instituţii pe care le reglementează. b) Codul de procedură penală este sediul materiei dreptului procesual penal, legea de bază în domeniul activităţii procesuale în cauzele penale; cuprinzând majoritatea normelor juridice procesual penale care reglementează întreaga desfăşurare a procesului penal, activitatea organelor judiciare penale de tragere la răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni, Codul de procedură penală reprezintă cel mai important izvor al dreptului procesual penal. c) Codul penal este izvor al dreptului procesual penal, întrucât cuprinde unele norme cu conţinut procedural, cum ar fi normele care prevăd modul în care se pune în mişcare acţiunea penală în cazul unor anumite infracţiuni sau normele care prevăd condiţiile în care se stinge acţiunea penală, precum şi normele care privesc lipsa plângerii prealabile ori împăcarea părţilor. d) Codul de procedură civilă constituie izvor al dreptului procesual penal, întrucât lacunele Codului de procedură penală sunt completate cu dispoziţii ale Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea nu derogă de la dispoziţiile legii procesual penale. Dispoziţiile Codului civil, ca de altfel şi dispoziţiile Codului familiei sunt izvoare ale dreptului procesual penal şi în materia rezolvării chestiunilor prealabile în procesul penal. e) Legile de organizare a organelor judiciare pot fi reţinute ca izvoare ale dreptului procesual penal prin dispoziţiile lor care prevăd structura organizatorică a instanţelor judecătoreşti şi a Ministerului Public, modul de constituire a completelor de judecată, competenţa generală a organelor de judecată şi atribuţiile parchetelor. f) Tratatele şi convenţiile internaţionale care cuprind norme procesual penale şi prin care diferite state îşi acordă reciproc asistenţă juridică constituie izvoare de drept procesual penal în măsura în care sunt ratificate de organul legislativ român. În articolul 11 aliniat 2 din Constituţie se prevede în mod expres că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Potrivit acestei dispoziţii constituţionale, normele procesual penale cuprinse în tratate şi convenţii internaţionale pentru a deveni obligatorii este necesar să fie ratificate de Parlament şi doar din momentul ratificării ele capătă putere de lege; în acest fel, în cele din urmă, izvor al dreptului procesual penal este legea aşa cum, de altfel, este firesc într-un stat de drept şi într-un domeniu atât de important cum este activitatea de înfăptuire a justiţiei penale. Legea fiind singurul izvor de drept procesual penal, organele judiciare au obligaţia să desfăşoare procesul penal conform legii, potrivit normelor juridice adoptate de organul legislativ, de Parlament. Drept consecinţă a acestui principiu nu pot fi considerate izvoare ale dreptului procesual penal nici practica judiciară şi nici cutuma sau obiceiul.

Test de evaluare

1. Întrebare: Ce principiu guvernează aplicarea în spaţiu a legiiprocesual penale?

Răspuns: Aplicarea în spaţiu a legii procesual penale este guvernată de principiul teritorialităţii.

2. Întrebare: Ce principiu guvernează aplicarea în timp a legii procesual penale?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………………

Page 11: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

11

3. Gril ă

rezolvată Interpretarea legală a normelor de drept procesual penal este:

a)obligatorie; b)nu este obligatorie; c)nu este obligatorie dar se poate impune prin forţa argumentelor.

4. Gril ă de

rezolvat Momentul intrării în vigoare a legii de procedură penală este:

a)data publicării legii în Monitorul Oficial al României; b)la trei zile de la data publicării; c)la cinci zile de la data publicării. 5. Speţă

rezolvată Într-un proces penal care se desfăşoară în România este necesară declaraţia unui martor, cetăţean străin aflat în străinătate. Poate fi ascultat martorul în ţara sa de către organele competente? Declaraţia luată va fi folosită ca mijloc de probă în procesul penal desfăşurat în România? Da, cetăţeanul străin poate fi ascultat în ţara sa de către organele competente şi declaraţia luată va fi trimisă organelor judiciare române şi folosită ca mijloc de probă în procesul penal. Această situaţie reprezintă o excepţie de la principiul teritorialităţii legii procesual penale.

6. Speţă de rezolvat

Dacă la data pronunţării unei hotărâri de către prima instanţă, legea în vigoare la acea dată stipulează că termenul de introducere a apelului este de 10 zile, însă până la rămânerea definitivă a hotărârii intervine o nouă lege care prevede că termenul de apel este de 3 zile, care lege se va aplica?

Page 12: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

12

Modulul III. Principiile fundamentale ale procesului penal român

Unitatea de învăţare:

1. Principiul legalităţii procesului penal 2. Principiul oficialităţii procesului penal 3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie 4. Principiul aflării adevărului 5. Principiul rolului activ al organelor judiciare 6. Principiul garantării libertăţii persoanei 7. Principiul respectării demnităţii umane 8. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal 9. Principiul garantării dreptului de apărare 10. Principiul operativităţii procesului penal 11. Principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

1.Principiul legalităţii procesului penal

În sistemul nostru constituţional, supremaţia Constituţiei este obligatorie conform articolului 1 alin. 5 unde se arată că "respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". Ca regulă de bază a procesului penal principiul legalităţii este înscris în articolul 2 aliniat 1 din Codul de procedură penală, articol având următorul conţinut "procesul penal se desfăşoară, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege". Principiul legalităţii procesului penal presupune îndeplinirea următoarelor cerinţe: a) Pe plan normativ, politica penală se înfăptuieşte de către Parlament, iar cu ocazia soluţionării cauzelor penale de către organele judiciare care realizează în concret politica penală în temeiul dreptului conferit de lege. Competenţa de a desfăşura activitatea procesual penală revine doar organelor judiciare prevăzute de lege în compunerea şi în limitele prevăzute de lege, iar normele care reglementează modul de organizare şi funcţionare a organelor judiciare şi competenţa lor sunt norme imperative a căror respectare este obligatorie atât de către organele judiciare, cât şi de către părţile din proces şi de celelalte persoane care participă la realizarea justiţiei penale. b) Realizarea scopului procesului penal se întemeiază pe aplicarea promptă a legii împotriva oricărei persoane vinovate de săvârşirea unei infracţiuni. Respectarea condiţiilor şi formelor prevăzute de lege în activitatea de urmărire penală şi judecată este obligatorie, procurorul şi judecătorul fiind chemaţi nu să decidă în locul legii, ci să decidă conform legii, acţionând liber, independent şi subordonându-şi soluţiile potrivit numai legii; în acest fel, procesul penal desfăşurându-se în întregul său conform legii, îşi poate atinge scopul, iar soluţiile pronunţate vor corespunde legii, atât sub aspectul legalităţii incriminării, cât şi a legalităţii pedepselor aplicate. c) Pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor penale este necesară participarea, alături de organele judiciare, a părţilor din proces şi, de aceea, organele judiciare au obligaţia ca, pe întreg parcursul activităţii procesual penale să respecte drepturile procesuale ale părţilor şi să le asigure deplina exercitare a lor. Respectarea principiului legalităţii procesului penal este asigurată prin instituirea, în Codul de procedură penală, de garanţii juridice, şi anume: � actele procesuale şi procedurale dispuse sau efectuate cu încălcarea legii, în situaţia în care încălcarea legalităţii procesuale a produs o vătămare, atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, după caz, şi anularea actelor întocmite cu nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal.

Page 13: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

13

� organele judiciare, subiecţii oficiali care au încălcat legea cu ocazia desfăşurării activităţii procesual penale, pot fi supuse unor sancţiuni procesuale, care, în raport cu gravitatea încălcării săvârşite, vor îmbrăca forma unor sancţiuni administrative, civile sau penale şi vor angaja, după caz, răspunderea disciplinară, civilă sau penală a persoanelor vinovate de încălcarea legalităţii procesului penal. � O garanţie eficientă a respectării legalităţii procesului penal o constituie reglementarea unui control sistematic, încrucişat, între organele judiciare, control ce este de natură să asigure descoperirea şi înlăturarea oricăror ilegalităţi. Fiecare dintre organele judiciare care constată încălcarea legalităţii activităţii procesual penale desfăşurată de organul anterior este obligat să ia măsuri pentru înlăturarea încălcărilor de lege şi, în acest sens, fie restituie cauza organului judiciar anterior pentru a reface activitatea procesuală cu respectarea dispoziţiilor legii, fie, în cazul instanţelor de control judiciar, casează hotărârea judecătorească nelegală şi desfăşoară o nouă judecată în condiţiile prevăzute de lege.

2.Principiul oficialit ăţii procesului penal

Principiul oficialităţii este consacrat expres în articolul 2 alin. 2 din Codul de procedură penală potrivit căruia "actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel". Principiul oficialităţii obligă, aşadar, organele judiciare penale să pornească din oficiu procesul penal fără a fi nevoie de o solicitare anume în acest sens, să înfăptuiască, de asemenea, din oficiu, toate actele necesare desfăşurării procesului penal, însă aplicarea acestui principiu se referă şi la stingerea procesului penal care, intrând exclusiv în atribuţiile organelor judiciare, poate avea loc doar prin soluţionarea cauzei, fiind exclusă posibilitatea pentru părţile din proces de a opri continuarea procesului penal. Prin dispoziţiile cuprinse în alin. 2 al articolului 2, potrivit cărora actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu "afară de cazul când prin lege se dispune altfel", Codul de procedură penală formulează o rezervă la principiul oficialităţii limitând activitatea organelor judiciare, limitare impusă în unele situaţii de necesitatea manifestării de voinţă din partea unei persoane sau organ considerat, potrivit legii, interesat în activitatea de tragere la răspundere penală. Aceste situaţii sunt prevăzute atât în Codul de procedură penală, cât şi în Codul penal, precum şi în Constituţie sau în alte legi, spre exemplu: lipsa plângerii prealabile a persoanei atunci când legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de introducerea unei asemenea plângeri, lipsa sesizării organului competent al căilor ferate, lipsa autorizaţiei prealabile a procurorului general, lipsa încuviinţării Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a Preşedintelui României în situaţia în care activitatea procesuală vizează, după caz, un deputat, un senator, pe preşedintele României, ori un membru al Guvernului. Prin textele sus-menţionate este consacrat principiul disponibilităţii în procesul penal în legătură cu unele categorii de infracţiuni. Garanţia juridică a desfăşurării din oficiu a procesului penal o constituie instituirea de sancţiuni disciplinare şi chiar penale pentru cei care nu-şi îndeplinesc obligaţia legală de a efectua din proprie iniţiativă actele necesare desfăşurării procesului penal; prin nerespectarea acestui principiu subiecţii oficiali pot comite grave infracţiuni, cum ar fi, spre exemplu, infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile articolului 246 Cod penal sau infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile articolului 264 Cod penal. Tot o garanţie juridică a respectării acestui principiu fundamental o constituie şi împrejurarea că excepţiile de la principiul oficialităţii au un caracter absolut, în sensul că organul judiciar nu poate proceda împotriva voinţei persoanelor sau organelor prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, a lipsirii de efecte a actelor juridice pe care le efectuează în afara sau peste voinţa acestor persoane sau organe.

3.Principiul prezumţiei de nevinovăţie

Prin Legea nr. 281/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, prezumţia de nevinovăţie a fost înscrisă printre principiile fundamentale ale procesului penal cu următorul conţinut prevăzut în articolul 52 "orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă". În dreptul nostru învinuitul sau inculpatul nu trebuie să-şi dovedească nevinovăţia, dar fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei în cursul activităţii de probaţiune. Sub raport procesual, din regula prezumţiei de nevinovăţie rezultă că organul de urmărire penală, pentru a-l trimite în judecată pe inculpat, are obligaţia de a strânge probele necesare cu privire la existenţa infracţiunii,

Page 14: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

14

la săvârşirea ei de către inculpat şi la stabilirea răspunderii acestuia. În ceea ce priveşte instanţa de judecată, aceasta trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului. Prezumţia de nevinovăţie nu poate fi răsturnată decât prin probe certe, sigure de vinovăţie şi, ca urmare, atunci când din probele administrate se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei, prezumţia nu este răsturnată, regula fiind că îndoiala profită învinuitului sau inculpatului in dubio pro reo; în cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

4.Principiul afl ării adevărului

Codul de procedură penală consacră principiul aflării adevărului în articolul 3 în care se prevede că "în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana făptuitorului". Principiul aflării adevărului în procesul penal presupune îndeplinirea următoarelor cerinţe: a) Obligaţia organelor judiciare de a administra toate probele necesare lămuririi cauzei atât sub aspect penal, cât şi sub aspect civil, obligaţie ce este prevăzută expres în dispoziţii ale Codului de procedură penală care impun organelor judiciare ca, manifestându-şi deplin rolul activ să stabilească adevărul în cauzele penale doar pe bază de probe administrate în mod complet şi apreciate prin coroborarea lor astfel încât să formeze convingerea că exprimă adevărul. b) Respectarea drepturilor procesuale ale părţilor din proces şi obligaţia organelor judiciare de a le asigura deplina lor exercitare; numai în acest fel, fiindu-le asigurată respectarea şi exercitarea drepturilor procesuale, părţile din proces pot să contribuie la soluţionarea cauzelor penale în spiritul adevărului. Principala garanţie juridică a aplicării stricte a principiului aflării adevărului o constituie instituirea în cadrul procesului penal a unui sistem permanent de verificare a modului cum organele judiciare au stabilit situaţia de fapt şi au respectat dispoziţiile legii de a afla adevărul în cauză; în acest sens, legea prevede obligaţia fiecărui organ judiciar în faţa căruia se desfăşoară cauza de a verifica concordanţa cu realitatea a concluziilor trase de organul judiciar ce a instrumentat anterior cauza, după care trebuie să tragă propriile concluzii.

5.Principiul rolului activ al organelor judiciare

Principiul rolului activ al organelor judiciare este înscris în Codul de procedură penală în articolul 4 având următorul conţinut "organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal". În conformitate cu acest principiu organele judiciare care participă la desfăşurarea procesului penal trebuie să manifeste rol activ atât în iniţierea procesului penal, realizând astfel cerinţele oficialităţii, cât şi în realizarea activităţilor cerute de urmărirea penală, judecată şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Prin urmare, organele judiciare nu trebuie să se limiteze la o simplă atragere de atenţie adresată părţilor şi altor persoane care participă la desfăşurarea procesului penal, ci au îndatorirea de a interveni activ şi eficient ori de câte ori este necesar pentru buna desfăşurare a procesului penal şi pentru realizarea scopului acestuia. Principiul rolului activ al organelor judiciare presupune îndeplinirea următoarelor cerinţe: a) Organele judiciare sunt obligate să examineze cauza sub toate aspectele prevăzute de legea penală, independent de poziţia pe care o au părţile din proces. b) Organele judiciare au obligaţia de a explica învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi din proces drepturile lor procesuale şi să le ajute în exercitarea lor pentru a putea fi lămurită cauza sub toate aspectele. c) Organele judiciare sunt obligate să pună în discuţia părţilor, din oficiu, toate chestiunile de a căror lămurire depinde corecta soluţionare a cauzei şi să le ceară să-şi exprime punctul de vedere asupra acestora. Garanţiile juridice ale respectării principiului rolului activ al organelor judiciare sunt: � sancţionarea cu nulitatea, cu lipsirea de efecte juridice, a actelor efectuate şi a hotărârilor pronunţate cu încălcarea acestui principiu, încălcare care duce la lipsa de temeinicie a soluţiilor adoptate în cauzele penale; � existenţa controlului sistematic, organizat de legea de procedură penală între organele judiciare şi care obligă organele judiciare de a se supraveghea, de a se controla între ele şi de a sancţiona lipsa de rol activ prin retrimiterea cauzei organului judiciar care a încălcat principiul pentru a-şi îndeplini obligaţia prevăzută de lege.

6.Principiul garantării libert ăţii persoanei

Page 15: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

15

Dintre toate drepturile cetăţeneşti, acela faţă de care se pot lua cele mai grave măsuri de constrângere este libertatea individuală Garantarea libertăţii împotriva oricărei măsuri abuzive sau greşite ridicată de dispoziţiile noastre legale la grad de comandament, de regulă de bază, constituie un principiu fundamental al procesului penal. Principiul fundamental al garantării libertăţii persoanei a căpătat o nouă reglementare şi în Codul de procedură penală, în noua sa redactare articolul 5 din Codul de procedură penală având următorul conţinut: "În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul în tot cursul procesului, să se adreseze instanţei competente potrivit legii. Orice persoană care a fost în cursul procesului penal privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite în condiţiile prevăzute de lege. În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune". Dispoziţiile din Codul de procedură penală privind organele competente să dispună luarea măsurilor de prevenţie, durata acestor măsuri, cazurile în care pot fi dispuse măsurile, precum şi dispoziţiile referitoare la verificarea legalităţii măsurilor de prevenţie se constituie în garanţii privind libertatea persoanei.

7.Principiul respectării demnit ăţii umane

Prin Legea nr. 19/1990 ţara noastră a aderat la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse, tratamente cu cruzime, inumane sau degradante adoptată la New York la 10 dec. 1984, ceea ce a avut rezonanţă pe planul legislaţiei penale şi procesual penale în sensul că prin Legea nr. 20/1990 a fost introdus în Codul penal art. 2671 care prevede şi sancţionează infracţiunea de tortură ca infracţiune împotriva înfăptuirii justiţiei, iar prin Legea nr. 32/1990 a fost introdus în Codul de procedură penală, în art. 51, principiul respectării demnităţii umane conform căruia "orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane; supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane sau degradante este pedepsită prin lege". Există dispoziţii cuprinse în Codul de procedură penală care vin direct în sprijinul acestui principiu, şi, în acest sens pot fi date ca exemplu dispoziţiile înscrise în art. 68 al. 1 care interzic a se întrebuinţa violenţe, ameninţări, ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe, asemenea mijloace fiind de natură a aduce atingere atât respectului demnităţii umane şi integrităţii fizice a celor cercetaţi, cât şi demnităţii justiţiei a cărei prestigiu este pătat prin folosirea acestor procedee ilegale. În Codul de procedură penală sunt înscrise, de asemenea, dispoziţii care conduc în mod indirect la aplicarea acestui principiu şi în acest sens ne putem referi la dispoziţiile privind suspendarea urmăririi penale, dispoziţiile privind dreptul de a face plângere împotriva actelor de urmărire penală, dispoziţiile privind suspendarea judecăţii, amânarea sau întreruperea executării pedepsei închisorii. O garanţie a respectării acestui principiu o reprezintă incriminarea în Codul penal a faptelor comise împotriva înfăptuirii justiţiei prin care subiecţii oficiali, chemaţi să desfăşoare procesul penal, sunt traşi la răspundere penală în cazul în care încalcă principiul respectării demnităţii umane şi în acest sens avem în vedere mai ales prevederile art. 267 şi ale art. 2671din Codul penal.

8.Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal

Caracterul democratic al statului de drept se bazează pe egalitatea reală şi deplină a tuturor cetăţenilor pe toate planurile. Principiul general al egalităţii cetăţenilor se referă la dreptul acestora, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială, de a exercita, în condiţii de deplină egalitate, toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, de a participa în egală măsură la viaţa politică, economică, juridică, socială şi culturală. Astfel, în art. 16 al. 1 din Constituţie se prevede că "cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări", iar în al. 2 al aceluiaşi articol 16 este înscris principiul supremaţiei legii precizându-se că "nimeni nu este mai presus de lege".

Page 16: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

16

De asemenea, în titlul II intitulat "Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale", Constituţia României reglementează, prin art. 21 "accesul liber la justiţie", textul prevăzând că "orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor sale legitime" şi "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". În Codul de procedură penală român, principiul egalităţii persoanelor nu este consacrat în mod expres ca principiu fundamental, însă el se manifestă în mod real prin modul în care este reglementată administrarea justiţiei în ţara noastră. Astfel, procesul penal se desfăşoară de aceleaşi organe judiciare penale, fără ca anumite persoane să fie privilegiate şi fără să se facă vreo discriminare. Un alt element al egalităţii persoanelor în procesul penal îl constituie faptul că procesul penal se desfăşoară pentru toate persoanele după aceleaşi reguli procesuale. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal este evidenţiat şi de faptul că părţile au aceleaşi drepturi în faţa organelor judiciare, neexistând drepturi procesuale mai numeroase pentru anumite persoane şi drepturi mai restrânse pentru alte persoane. Garantarea respectării principiului egalităţii persoanelor în procesul penal este asigurată şi prin dispoziţiile Codului penal; astfel, în art. 248 din Codul penal este prevăzută şi sancţionată infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi având următorul conţinut: "Îngrădirea de către un funcţionar a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a unei situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani".

9.Principiul garantării dreptului de apărare

Noua Constituţie a României a înscris în articolul 24 dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, iar Codul de procedură penală a înscris la rândul său printre regulile de bază ale desfăşurării procesului penal, garantarea dreptului de apărare, în noua sa redactare articolul 6 din Codul de procedură penală conţinând dispoziţii detaliate şi anume: "Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze de îndată şi mai înainte de a-l audia pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales".

10.Principiul operativităţii procesului penal

Principiul operativităţii procesului penal obligă organele judiciare să procedeze fără întârziere la soluţionarea cauzelor penale, să desfăşoare într-un timp util procesul penal pentru realizarea lui în condiţii cât mai bune, desfăşurarea fără întârziere a procesului penal fiind un element încorporat în scopul pe care-l urmăreşte activitatea procesual penală. Principiul operativităţii procesuale se regăseşte şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care în articolul 6 prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială instituită prin lege; instanţele supreme au considerat că noţiunea de termen rezonabil reprezintă o noţiune subiectivă. Respectarea principiului operativităţii procesului penal este asigurată prin numeroase dispoziţii ale Codului de procedură penală, astfel: � prima şi cea mai importantă garanţie a respectării principiului operativităţii procesului penal o reprezintă instituţia termenelor în procesul penal, instituţie reglementată de dispoziţiile articolelor 185-188 din Codul de procedură penală. � Constituie o garanţie a respectării principiului operativităţii şi dispoziţiile articolului 347 din Codul de procedură penală care reglementează rezolvarea separată a acţiunii civile în cadrul procesului penal şi

Page 17: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

17

prevede că, în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă. Principiul operativităţii procesului penal nu are încă o reglementare expresă în lege, în sensul că nu este înscris printre principiile fundamentale ale procesului penal, însă, având în vedere importanţa sa manifestată pe tot parcursul procesului penal şi numeroasele dispoziţii din Codul de procedură penală care fac referire la acest principiu, se impune considerarea sa ca principiu de bază al procesului penal şi înscrierea expresă în lege, în acest sens exprimându-se, în literatura de specialitate, majoritatea autorilor.

11.Principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal

În România, limba română este limba oficială în care se desfăşoară întreaga activitate socială şi de stat şi, prin urmare, pentru activitatea desfăşurată în faţa organelor judiciare Constituţia a prevăzut expres, în articolul 127 aliniat 1 că "procedura judiciară se desfăşoară în limba română". Principiul fundamental al folosirii limbii române în cadrul procesului penal este înscris în articolul 7 aliniat 1 din Codul de procedură penală având următorul conţinut "în desfăşurarea procesului penal se foloseşte limba română". Constituţia a luat în considerare şi a reglementat şi situaţia persoanelor care nu cunosc limba oficială în care se desfăşoară procesul penal şi care, pe cale de consecinţă, se află într-o situaţie de inegalitate faţă de celelalte părţi din proces, fiind în imposibilitate de a-şi face o apărare eficientă. Pentru rezolvarea unor asemenea situaţii, în Constituţie s-a prevăzut expres în articolul 127 aliniat 2 că "cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată în condiţiile legii organice". Dispoziţia constituţională referitoare la persoanele care nu vorbesc limba în care se desfăşoară procesul penal a fost reluată de legea procesual penală fiind înscrisă în articolul 8 din Codul de procedură penală având următorul conţinut "părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă, prin interpret". Folosirea limbii române este obligatorie, atât în activitatea orală în faţa organelor judiciare, cât şi în actele procedurale scrise, cum ar fi cereri, memorii, ordonanţe, hotărâri judecătoreşti, etc.

Test de evaluare

1. Întrebare: Ce sancţiune procesuală se aplică actelor procesuale şi procedurale dispuse sau efectuate cu încălcarea legii?

Răspuns: Sancţiunea într-o atare situaţie este nulitatea absolută sau relativă, după caz şi anularea actelor întocmite cu nerespectarea dispoziţiilor legale.

2. Întrebare: Îndeplinirea căror cerinţe presupune aplicarea principiului rolului activ al organelor judiciare?

Răspuns: ………………………………………………………………………………………………

3. Gril ă rezolvată

Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc:

a)numai din oficiu; b)din oficiu; c)din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

4. Gril ă de

rezolvat Prezumţia de nevinovăţie presupune:

a)că orice persoană este considerată nevinovată până în momentul în care s-a luat faţă de aceasta măsura arestării preventive;

Page 18: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

18

b)că orice persoană trebuie să-şi probeze nevinovăţia; c)că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o

hotărâre penală definitivă. 5. Speţă

rezolvată Inculpatul A.B. este cetăţean străin şi afirm ă în faţa instanţei de judecată că vorbeşte româneşte, însă nu ştie să citească şi să scrie în limba română. Situaţia inculpatului A.B. impune folosirea unui interpret?Motivaţi. În situaţia în care inculpatul A.B. vorbeşte româneşte, nu se impune folosirea unui interpret, întrucât oralitatea constituie unul din principiile fazei de judecată.

6. Speţă de rezolvat

Inculpatul A.B. este judecat pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere. În cauză sunt administrate probe, însă probele referitoare la vinovăţie nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoială cu privire la vinovăţia inculpatului. Identificaţi care este regula aplicabilă în speţă.

Page 19: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

19

Modulul IV. Participanţii în procesul penal

Unitatea de învăţare: 1. Noţiunea de participant în procesul penal 2. Părţile în procesul penal

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

1.Noţiunea de participant în procesul penal

Desfăşurarea activităţii procesual penale are loc prin intervenţia unor organe şi persoane care sunt obligate sau interesate să asigure efectuarea sa. Aceste organe şi persoane se numesc participanţi sau subiecţi în procesul penal şi se caracterizează prin faptul că au capacitate juridică de a acţiona în vederea îndeplinirii scopului procesului penal. La activitatea procesuală participă ca organe de stat instanţele judecătoreşti, procurorii şi organele de cercetare penală, denumite şi organe judiciare, şi care au rolul de a porni şi desfăşura procesul penal din oficiu pentru înfăptuirea justiţiei penale. În procesul penal iau parte şi anumite persoane care fie răspund pentru faptele lor, fie urmăresc realizarea unor drepturi născute din comiterea infracţiunii; aceste persoane sunt părţile din procesul penal. În fine, în procesul penal iau parte şi alte persoane care nu sunt interesate în cauză şi duc doar o activitate care ajută la înfăptuirea justiţiei, cum sunt martorii, experţii, interpreţii, etc. Apărătorul în procesul penal are o situaţie aparte, deoarece nu acţionează în interes propriu în cauza penală, ci de pe poziţiile părţii căreia îi oferă asistenţă juridică. Participanţii în procesul penal, în sens larg, sunt organele judiciare, părţile şi alte persoane care sunt chemate să ia parte la desfăşurarea urmăririi penale sau a judecăţii. Noţiunea de participanţi în dreptul procesual penal este diferită de noţiunea de participanţi pe care o cunoaşte dreptul penal unde această noţiune reuneşte persoanele care au conlucrat la săvârşirea infracţiunii (coautori, complici, instigatori), iar în dreptul procesual penal în această noţiune intră subiecţii care îşi desfăşoară activitatea împreună în vederea realizării procesului penal.

2.Păr ţile în procesul penal Potrivit dispoziţiilor articolelor 23 şi 24 din Codul de procedură penală sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Inculpatul şi partea vătămată sunt implicate ca părţi în latura penală a procesului, iar în latura civilă sunt implicaţi inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.

Inculpatul Întreaga activitate procesuală se desfăşoară în jurul persoanei care a săvârşit o infracţiune, urmărindu-se tragerea acesteia la răspundere penală pentru fapta comisă. Persoana care a comis o infracţiune, desemnată în dreptul penal sub denumirea de infractor, capătă pe parcursul procesului penal diferite calităţi procesuale, cu semnificaţii distincte, fiecare dintre calităţi corespunzând unei anume etape procesuale şi conferă persoanei care a comis infracţiunea anumite drepturi şi obligaţii. O primă calitate pe care o primeşte în cadrul procesului penal persoana care a comis o infracţiune este aceea de făptuitor. Această calitate o are persoana din momentul în care a comis infracţiunea şi pe tot parcursul primelor verificări, a actelor premergătoare efectuate de organul de urmărire penală, până în momentul începerii urmăririi penale în cauză, moment în care persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală capătă calitatea de învinuit. Făptuitorul nu este parte în procesul penal, nu este subiect de drepturi şi obligaţii. Persoana care a săvârşit o infracţiune pierde calitatea de făptuitor şi capătă calitatea de învinuit în momentul în care împotriva sa a început urmărirea penală. Conform dispoziţiilor articolului 229 din Codul de procedură penală, persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit ; în literatura de specialitate,

Page 20: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

20

învinuitul este definit ca fiind persoana căreia, printr-o plângere, denunţ sau din oficiu, i s-a adus o învinuire şi faţă de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Actele procesuale prin care făptuitorul capătă calitatea de învinuit sunt rezoluţia sau procesul-verbal prin care organul de urmărire penală începe în cauză urmărirea penală. Învinuitul, ca şi făptuitorul, nu este nici el parte în procesul penal, însă este subiect procesual şi are drepturi şi obligaţii procesuale care îi permit o participare activă în procesul penal. Persoana care a săvârşit o infracţiune păstrează calitatea de învinuit până în momentul în care împotriva sa este pusă în mişcare acţiunea penală, moment din care devine parte în procesul penal şi se numeşte inculpat, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 23 din Codul de procedură penală. Inculpatul păstrează această calitate până în momentul pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare, moment în care devine condamnat şi nu mai este parte în procesul penal, ci subiect al executării; condamnatul se poate întoarce în poziţia de inculpat atunci când exercită o cale extraordinară de atac, împotriva hotărârii definitive de condamnare, şi, într-o asemenea situaţie, cauza fiind rejudecată, recăpătarea calităţii de inculpat este justificată de necesitatea folosirii drepturilor sale procesuale pentru apărarea intereselor sale legale. Actele procesuale prin care persoana care a comis o infracţiune capătă calitatea de inculpat sunt ordonanţa procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul procurorului şi declaraţia orală a procurorului în faţa instanţei de judecată. Condiţia esenţială pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, adică pentru inculparea persoanei împotriva căreia s-a formulat învinuirea constă în existenţa unor probe temeinice din care să rezulte cu certitudine că acea persoană este autoarea infracţiunii pe care a comis-o cu vinovăţie; de asemenea, este necesar să se constate că nu există nici unul dintre cazurile legale care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale prevăzute expres şi limitativ în articolul 10 din Codul de procedură penală. Trecerea persoanei care a comis o infracţiune prin toate cele trei calităţi - făptuitor, învinuit şi inculpat - nu este obligatorie în toate cazurile. Astfel, în cazul infracţiunilor flagrante, făptuitorul poate căpăta direct calitatea de inculpat, fiind posibilă administrarea urgentă a probelor certe de vinovăţie şi, prin urmare, este posibilă punerea în mişcare a acţiunii penale imediat după comiterea infracţiunii; de asemenea, calitatea de învinuit a persoanei ce a comis infracţiunea lipseşte şi în situaţiile prevăzute de articolele 336 şi 337 din Codul de procedură penală, când acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia orală a procurorului sau prin încheierea instanţei în cazul extinderii, în cursul judecăţii, a procesului penal cu privire la alte fapte sau la alte persoane. În calitatea sa de parte în procesul penal, inculpatul are o serie de obligaţii şi de drepturi. Dintre obligaţiile pe care le are inculpatul în cursul procesului penal, enumerăm: ♦ să se prezinte la organul de urmărire penală ori de câte ori este chemat şi să se prezinte la toate termenele fixate de instanţa de judecată; ♦ să se supună măsurilor de constrângere procesuală dispuse împotriva sa de către organele judiciare, cum ar fi aducerea silită, măsurile preventive, îndepărtarea din sala de şedinţă. Dintre drepturile pe care inculpatul le are în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii, menţionăm: ♦ inculpatul poate să propună administrarea de probe pentru a contradovedi probele de vinovăţie pe care organele judiciare le administrează contra sa; ♦ poate să formuleze cereri, memorii prin care să explice şi să argumenteze apărările pe care înţelege să le facă; ♦ poate participa la efectuarea unor acte de urmărire penală şi la şedinţele de judecată; unele acte de urmărire penală pot fi efectuate numai în prezenţa inculpatului, cum ar fi, ascultarea sa, reconstituirea, confruntarea; ♦ are dreptul să formuleze plângeri împotriva oricărui act de urmărire penală şi oricărei măsuri luate contra sa pe care o consideră nelegală şi netemeinică şi poate folosi atât căile ordinare de atac, cât şi căile extraordinare de atac împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate faţă de el; ♦ are dreptul ca la finalul urmăririi penale să i se prezinte materialul de urmărire penală, iar dacă este arestat să i se trimită o copie a actului de sesizare a instanţei şi, are dreptul, la finalul dezbaterilor judiciare, să i se acorde ultimul cuvânt. Inculpatul poate să-şi exercite drepturile procesuale fie personal, fie printr-un apărător şi poate fi reprezentat în cursul judecăţii. Legea procesual penală prevede expres în articolul 174 că învinuitul şi inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, în cursul judecăţii, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie; în cazurile în care legea admite reprezentarea învinuitului sau inculpatului, instanţa de judecată, când apreciază necesară prezenţa învinuitului sau inculpatului, dispune aducerea lui.

Page 21: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

21

Respectarea drepturilor procesuale ale inculpatului este deosebit de importantă, asigurând respectarea principiului garantării dreptului de apărare, şi, de aceea, nesocotirea lor poate atrage nulitatea în condiţiile prevăzute de către lege. Partea vătămată Persoana care suportă direct o vătămare prin infracţiunea comisă este denumită persoană vătămată. Noţiunea de persoană vătămată nu trebuie confundată cu noţiunea de victimă a infracţiunii, pentru că persoană vătămată poate să fie orice persoană fizică sau juridică aflată în postura de subiect pasiv al infracţiunii, în timp ce victimă a infracţiunii poate fi doar o persoană fizică ce a suferit o vătămare de natură fizică. Potrivit dispoziţiilor articolului 24 aliniat 1 din Codul de procedură penală persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă la procesul penal se numeşte parte vătămată. Declaraţia de participare în proces ca parte vătămată se poate face în scris sau oral, în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare, pentru ca inculpatul să aibă timpul necesar să-şi pregătească apărarea; după acest moment, constituirea de parte vătămată poate avea loc numai dacă inculpatul acceptă. Persoana vătămată îşi desfăşoară activitatea în legătură cu latura penală a cauzei, nevalorificând pretenţii materiale, şi poate fi ascultată, are cuvântul în cadrul dezbaterilor din şedinţa de judecată, fiind în măsură să se folosească de calea de atac a apelului atunci când acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă, dar numai în ceea ce priveşte latura penală a cauzei. În caz de deces partea vătămată nu poate fi înlocuită, pentru că exercită un drept personal care se stinge odată cu titularul său. Aceasta nu înseamnă însă că dispariţia părţii vătămate ar împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale care va fi exercitată de către organul judiciar învestit cu rezolvarea cauzei penale.

Partea civilă Pentru repararea pagubelor materiale sau morale pricinuite prin infracţiune, persoana vătămată foloseşte acţiunea civilă pe care, potrivit dreptului său de opţiune o poate exercita în faţa instanţei civile, într-un proces civil sau o poate exercita în faţa instanţei penale, în cadrul procesului penal, în acest ultim caz, alăturând acţiunea civilă celei penale. În articolul 24 aliniat 2 din Codul de procedură penală, partea civilă este definită ca fiind persoana vătămată care exercită acţiune civilă în cadrul procesului penal. Pentru dobândirea calităţii de parte civilă este necesar, sub aspect substanţial, să se constate că paguba materială sau morală, a cărei reparare se urmăreşte de către persoana prejudiciată, provine din săvârşirea unei infracţiuni, între infracţiunea comisă şi paguba produsă existând legătură de cauzalitate. Întrucât acţiunea civilă are caracter patrimonial şi este transmisibilă, este posibilă constituirea ca părţi civile în procesul penal a moştenitorilor victimei care au suferit un prejudiciu material sau moral prin comiterea infracţiunii. Sub aspect formal, pentru dobândirea calităţii de parte civilă în procesul penal se cere ca persoana prejudiciată prin infracţiune să declare că pune în mişcare acţiunea civilă pe care o alătură acţiunii penale. Declaraţia de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal se poate face în scris, printr-o cerere, sau oral, în faţa organelor judiciare care vor consemna constituirea de parte civilă într-un act, şi anume într-un proces-verbal sau într-o încheiere de şedinţă, după cum consemnarea este realizată de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată. Potrivit articolului 15 aliniat 2 din Codul de procedură penală, constituirea de parte civilă se poate face oricând în cursul urmăririi penale, iar în faza de judecată cel mai târziu până la citirea actului de sesizare. Citirea actului de sesizare a instanţei a fost stabilit ca ultim moment al constituirii de parte civilă, întrucât este necesar ca inculpatul să cunoască, de la începutul cercetării judecătoreşti, pretenţiile civile ale persoanei prejudiciate prin infracţiune, pentru a-şi putea pregăti şi a-şi putea face apărarea în latura civilă a cauzei. După momentul citirii actului de sesizare constituirea de parte civilă se mai poate face doar dacă inculpatul, prezent fiind în instanţă în momentul în care partea civilă face declaraţia de constituire ca parte civilă în mod tardiv, acceptă, fie în mod expres, fie tacit. Partea civilă are o poziţie procesuală diferită faţă de partea vătămată şi, de aceea, atât dobândirea calităţii de parte civilă prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, cât şi renunţarea de către partea civilă la acţiunea civilă, nu înseamnă pierderea calităţii de parte vătămată în aceeaşi cauză penală. În cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, partea civilă are o serie de drepturi, şi anume: are dreptul de a indica probe şi mijloace de probă şi poate cere administrarea lor pentru a dovedi existenţa prejudiciului care i-a fost produs şi întinderea acestuia; are dreptul de a formula cereri, memorii, plângeri; poate lua parte la efectuarea unor acte procedurale; poate cere obligarea

Page 22: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

22

inculpatului la acoperirea prejudiciului care i-a fost produs şi poate folosi căile de atac cu privire la latura civilă a procesului penal.

Partea responsabilă civilmente În conformitate cu dispoziţiile articolului 24 alin. 3 din Codul de procedură penală "persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente". Sunt considerate părţi responsabile civilmente, potrivit dispoziţiilor articolului 1000 din Codul civil, următoarele categorii de persoane: ♦ părinţii pentru faptele ilicite comise de copii lor minori ce locuiesc cu ei; premisa răspunderii părinţilor pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori constă în neîndeplinirea corespunzătoare de către părinţi a îndatoririlor lor părinteşti; ♦ comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate; în cazul comitentului premisa răspunderii sale pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale prepuşilor săi constă în greşita alegere a prepuşilor sau în insuficienta lor îndrumare şi supraveghere institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii, respectiv, ucenicii aflaţi sub supravegherea lor; premisa răspunderii institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale elevilor şi ucenicilor lor o constituie lipsa de supraveghere a acestora. Persoana care răspunde civil pentru fapta săvârşită de învinuit sau inculpat devine parte responsabilă civilmente în procesul penal pe două căi instituite de legea procesual penală, şi anume, prin introducerea ei în cauză şi prin intervenţia sa în cauză din proprie iniţiativă. La rândul său, introducerea părţii responsabile civilmente în cauză se poate face fie la cererea celor interesaţi, fie din oficiu de către organele judiciare. Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este un drept doar al părţii civile, nu şi al inculpatului; prin urmare, partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în cauză doar la cererea părţii civile care urmăreşte astfel să-şi asigure repararea pagubei, atunci când inculpatul este insolvabil sau parţial solvabil. Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este limitată în timp, în sensul că se poate face oricând în cursul urmăririi penale, iar în cadrul judecăţii numai la prima instanţă şi până la citirea actului de sesizare. Partea responsabilă civilmente care intervine din proprie iniţiativă în proces poate face această intervenţie până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă. Partea responsabilă civilmente se bucură de toate drepturile procesuale care se acordă părţilor: poate face cereri, memorii, solicită şi participă la administrarea probelor utile în apărare, pune concluzii, foloseşte căile de atac, chiar dacă inculpatul nu înţelege să le utilizeze.

Test de evaluare

1. Întrebare: Ce condiţie trebuie îndeplinită, sub aspect formal, pentru dobândirea calităţii de parte

civilă în procesul penal?

Răspuns: Sub aspect formal se cere ca persoana prejudiciată prin infracţiune să declare că pune în mişcare acţiunea civilă pe care o alătură acţiunii penale.

2. Întrebare: Până în ce moment al procesului penal partea vătămată se poate constitui parte civilă?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Sunt părţi în procesul penal:

a)învinuitul, inculpatul, partea vătămată şi partea civilă; b)inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente; c)învinuitul, inculpatul şi condamnatul.

4. Gril ă de

rezolvat Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal:

a)până la citirea actului de sesizare; b)până la încheierea dezbaterilor în prima instanţă; c)până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă.

Page 23: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

23

5. Speţă rezolvată

Inculpatul A.B. era minor la data săvârşirii infrac ţiunii. Partea vătămată se constituie parte civilă, solicitând repararea prejudiciului cauzat prin fapta prevăzută de legea penală. Poate fi introdus în procesul penal ca parte responsabilă civilmente părintele căruia nu i-a fost încredinţat minorul? Da, instanţa poate introduce în procesul penal ca parte responsabilă civilmente părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul, întrucât răspunderea sa civilă derivă din calitatea sa de părinte, în temeiul căreia avea obligaţia pe care nu şi-a îndeplinit-o de a asigura copilului o educaţie corespunzătoare, atât înainte de divorţ, dar şi după aceea.

6. Speţă de rezolvat

Într-o cauză penală, inculpatul A.B. este judecat pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare. În faza de judecată participă instanţa de judecată, grefierul, procurorul, persoana vătămată ca parte vătămată şi s-a constituit parte civilă, s-a încuviinţat proba cu 2 martori care au fost audiaţi şi s-a efectuat o expertiză. Distingeţi categoria participanţilor de cea a părţilor raportându-vă la speţa prezentată.

Page 24: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

24

Modulul V.

Acţiunea penală

Unitatea de învăţare: 1. Noţiune 2. Obiectul acţiunii penale 3. Subiecţii acţiunii penale 4. Trăsăturile acţiunii penale 5. Momentele desfăşurării acţiunii penale 6. Cauzele de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale 7. Soluţiile procesuale

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

4. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 5. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 6. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009 Noţiune Acţiunea penală este mijlocul procesual prin care cel care a săvârşit o infracţiune, adică infractorul, este adus în faţa instanţei judecătoreşti pentru a fi pedepsit potrivit legii penale. Acţiunea penală constituie o instituţie procesual penală de bază deoarece fără exercitarea ei nu se poate realiza scopul procesului penal. Obiectul acţiunii penaleîl constituie tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, aşa cum rezultă din dispoziţiile articolului 9 din Codul de procedură penală. Subiecţii acţiunii penale sunt subiecţi activi şi subiecţi pasivi. Subiecţii activi sunt subiecţi care pot exercita acţiunea penală. Titular al acţiunii penale este, de regulă, statul care exercită acţiunea prin intermediul procurorului. Subiecţii pasivi sunt persoanele împotriva cărora se exercită acţiunea penală, şi anume, învinuitul sau inculpatul şi partea responsabilă civilmente. Tr ăsăturile acţiunii penale 1. Acţiunea penală aparţine statului, statul fiind singurul care, prin organele sale specializate, are dreptul să tragă la răspundere penală persoanele vinovate de săvârşirea unei infracţiuni. Statul este cel care determină care dintre organele sale pot exercita acţiunea penală. 2. Acţiunea penală este obligatorie, ea trebuie să fie pusă în mişcare în mod necesar ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune. De la caracterul obligatoriu al acţiunii penale fac excepţie, în anumite limite, cauzele privind infracţiunile pentru care sesizarea organelor judiciare se face prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în aceste cazuri exercitarea acţiunii penale depinzând de voinţa părţii vătămate; spre exemplu, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, vătămare corporală din culpă, abandon de familie, etc. 3. Acţiunea penală este indisponibilă, adică odată pusă în mişcare nu poate fi retrasă, ea trebuind continuată până la epuizarea ei, epuizare care are loc prin rămânerea definitivă a soluţiei ce se dă în cauza penală respectivă. Acţiunea penală odată declanşată nu se poate stinge decât în cazurile prevăzute de lege. Disponibilitatea acţiunii penale reprezintă o excepţie şi se manifestă doar în cazurile când se permite părţii vătămate să retragă plângerea prealabilă sau să stingă acţiunea prin împăcare. Statul, ca subiect activ al acţiunii penale, poate oricând, prin lege, să dispună asupra exercitării acţiunii penale manifestând dreptul său de clemenţă pe cale de amnistie. 4. Acţiunea penală este indivizibilă. Exercitarea acţiunii penale nu se poate restrânge numai asupra unora dintre participanţii la infracţiune, ea extinzându-se asupra tuturor celor ce au participat la comiterea infracţiunii; oricând s-ar descoperi ulterior participanţi la infracţiune acţiunea penală se extinde şi asupra acestora.

Page 25: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

25

În cazul participaţiei penale nu vor exista tot atâtea acţiuni penale câţi infractori sunt, ci numai o singură acţiune îndreptată împotriva tuturor participanţilor şi aceasta ca o consecinţă a faptului că infracţiunea este un fapt juridic indivizibil. 5. Acţiunea penală este individuală, ea neputând să fie exercitată decât împotriva persoanelor vinovate de comiterea unui fapt ilicit, de săvârşirea unei infracţiuni. Trăsătura aceasta este urmare a principiului răspunderii penale personale. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia. Caracterul individual al acţiunii penale are o serie de consecinţe, printre care: - succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale în locul celui decedat; - dacă inculpatul este incapabil (minor, interzis judecătoresc) nu este necesar pentru exercitarea acţiunii penale ca reprezentantul său legal să participe alături de acesta; - nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză alături de inculpat, fie pentru a-i asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul lui sau alături de el. Momentele desfăşurării acţiunii penale În vederea realizării obiectivului acţiunii penale se desfăşoară o multitudine de activităţi procesuale care gravitează în jurul a trei momente principale, şi anume: punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea acţiunii penale şi stingerea acţiunii penale. 1.Punerea în mişcare a acţiunii penale A pune în mişcare acţiunea penală înseamnă a efectua actul procesual prevăzut de lege prin care se formulează învinuirea împotriva unei persoane determinate şi se declanşează astfel activitatea de tragere la răspundere penală a acesteia. Punerea în mişcare a acţiunii penale se face, potrivit articolului 9 din Codul de procedură penală, prin actul de inculpare. Pot pune în mişcare acţiunea penală procurorul şi, prin excepţie, instanţa de judecată. Procurorul, ca titular principal al exerciţiului acţiunii penale, are dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală în toate cazurile când o persoană a săvârşit o infracţiune. În faza de urmărire penală, procurorul pune în mişcare acţiunea penală prin două modalităţi: - prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, atunci când în cursul urmăririi penale s-a stabilit că învinuitul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat; - prin rechizitoriu, atunci când o astfel de concluzie se trage la terminarea urmăririi penale. În cursul judecăţii, procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală numai în cazul când se descoperă în sarcina inculpatului şi alte infracţiuni decât cele cuprinse în rechizitoriu sau se descoperă participarea şi a altor persoane la săvârşirea infracţiunii judecate sau comiterea de către alte persoane a unei infracţiuni în legătură cu cea care se judecă. În toate aceste cazuri acţiunea penală se pune în mişcare printr-o declaraţie orală făcută de procuror în şedinţa de judecată. Instanţa de judecată are dreptul, în cazul în care în cursul cercetării judecătoreşti se descoperă şi alte fapte săvârşite de inculpat în legătură cu cea care se judecă, de a pune în mişcare acţiunea penală şi pentru aceste infracţiuni dacă procurorul nu participă la judecată; actul procesual prin care instanţa pune în mişcare acţiunea penală este încheierea de extindere a procesului penal. Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu trebuie confundat cu începerea urmăririi penale, între cele două momente existând deosebiri, şi anume: a) - începerea urmăririi penale se face "in rem", adică, ori de câte ori organele competente au date în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni, ele pot trece la declanşarea procesului penal; - punerea în mişcare a acţiunii penale se face "in personam", adică, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea persoanei care urmează a fi trasă la răspundere penală; b) - începerea urmăririi penale, deci declanşarea procesului penal, poate avea loc în momentul în care există date sau informaţii în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni; - pentru punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie să existe temeiuri, probe certe, că o anumită persoană poate să fie învinovăţită de săvârşirea infracţiunii, nefiind suficientă simpla bănuială că o persoană a comis infracţiunea. 2. Exercitarea acţiunii penale Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere penală a inculpatului. Sarcina exercitării acţiunii penale revine, în principiu, subiecţilor activi ai acesteia, care au posibilitatea să administreze probe de vinovăţie, pot formula cereri instanţei, pot susţine învinuirea, punând concluzii în sensul condamnării inculpatului, pot folosi căile de atac, etc.

Page 26: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

26

Procurorul exercită acţiunea penală în cursul urmăririi penale prin trimiterea în judecată a inculpatului sesizând astfel instanţa penală cu judecarea acestuia. În cursul judecăţii, exercitarea acţiunii penale se efectuează de către procuror prin susţinerea învinuirii în faţa instanţei, dovedirea vinovăţiei inculpatului, cererea de condamnare, folosirea căilor de atac. Subiecţii îndreptăţiţi să exercite acţiunea penală pot, în anumite condiţii, să renunţe la acest drept; astfel, procurorul poate pune concluzii de achitare dacă, în cursul cercetării judecătoreşti, constată că învinuirea nu este confirmată; partea vătămată, în situaţiile în care are dreptul să dispună de acţiunea penală, poate şi să renunţe la exercitarea ei retrăgându-şi plângerea prealabilă sau împăcându-se cu făptuitorul. 3. Stingerea acţiunii penale nu se realizează prin simpla neexercitare, fiind nevoie de o manifestare formală şi expresă de voinţă care să ducă la încetarea ei. Datorită oficialităţii procesului penal şi caracterului de obligativitate al acţiunii penale este necesar ca asupra stingerii acţiunii penale să se pronunţe numai organul care are conducerea procesului penal în faza respectivă. Astfel, în faza de urmărire penală, procurorul dispune încetarea procesului penal sau scoaterea de sub urmărire penală, stingând astfel acţiunea penală. În faza de judecată, instanţa este obligată să judece şi să soluţioneze cauza, acţiunea stingându-se numai prin pronunţarea soluţiei definitive. Partea vătămată, în cazurile în care legea permite, poate stinge acţiunea prin voinţa sa, retrăgându-şi plângerea prealabilă sau împăcându-se cu inculpatul, iar organul competent luând cunoştinţă de manifestarea de voinţă a părţii vătămate este obligat să dispună încetarea acţiunii penale.

Cauzele de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale Acţiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal, însă pot apare situaţii când promovarea acţiunii penale este împiedicată. Dacă aceste impedimente, cauze survin înainte de declanşarea acţiunii au drept rezultat împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii, iar când apar în cursul exercitării acţiunii duc la stingerea acesteia. Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea ei sunt prevăzute expres în lege în articolul 10 Cod procedură penală, după cum urmează: lit. a) fapta nu există. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, iar existenţa unei infracţiuni implică existenţa unei fapte şi ca urmare inexistenţa faptei presupune şi inexistenţa infracţiunii şi apare imposibilitatea tragerii la răspundere penală. Când spunem că fapta nu există, înseamnă că ea nu există în materialitatea sa, adică nu a fost săvârşită nici o faptă care să fi produs modificări fizice în lumea înconjurătoare. Constatarea inexistenţei faptei îşi produce efecte şi asupra posibilităţii de exercitare a acţiunii civile, pentru că, neexistând fapta, ea nu poate fi izvor de prejudiciu şi deci inculpatul fiind achitat pentru inexistenţa faptei, instanţa va trebui să respingă şi cererea de despăgubiri civile. lit. b) fapta nu este prevăzută de legea penală. În acest caz, fapta există în mod obiectiv, dar nu figurează printre faptele prevăzute de legea penală. În măsura în care nu este prevăzută de legea penală, nu este nici infracţiune, şi nu există temeiul tragerii la răspundere penală, deci acţiunea penală nu se poate exercita. Astfel de fapte sunt considerate faptele de natură disciplinară sau faptele de natură civilă sau de natură contravenţională. De asemenea, în această categorie intră şi faptele dezincriminate. lit. b 1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Fapta constituie infracţiune numai dacă este prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie. În cazul în care se constată că fapta aduce o atingere minimă valorilor sociale, deci nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, ea nu va putea atrage aplicarea unei sancţiuni penale, pentru că-i lipseşte pericolul social. Concluzia în legătură cu existenţa sau inexistenţa pericolului poate fi trasă de organele judiciare după analiza tuturor împrejurărilor cauzei respective, în raport de gravitatea faptei şi de persoana făptuitorului. lit. c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat. În acest caz, fapta există în materialitatea ei, constituie infracţiune, dar nu a fost săvârşită de persoana împotriva căreia s-a îndreptat acţiunea penală. Răspunderea penală fiind personală, acţiunea penală nu se poate exercita decât împotriva persoanei ce a comis infracţiunea. Această cauză care împiedică exercitarea acţiunii penale operează numai în raport cu o anumită persoană, deci privitor la cel care nu este autorul infracţiunii, însă acţiunea se poate exercita faţă de adevăratul făptuitor şi persoanele participante la comiterea faptei. lit. d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. O faptă constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită în împrejurări expres prevăzute de lege şi care formează elementele sale constitutive. Absenţa oricărui element constitutiv împiedică exercitarea acţiunii penale. Astfel, în cazul în care lipseşte intenţia la o infracţiune care se comite numai intenţionat nu poate fi pusă în mişcare acţiunea penală sau dacă lipseşte caracterul repetat al faptei în cazul în care repetarea este element constitutiv, nu poate fi exercitată acţiunea penală.

Page 27: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

27

lit. e) există vreuna din cauzele care înlătur ă caracterul penal al faptei. În Codul penal în art. 44-51 se prevăd cauzele generale care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea şi eroarea de fapt. În toate aceste cazuri lipsind vinovăţia fără de care nu poate exista infracţiune, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată. lit. f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Acest caz cuprinde mai multe situaţii cu reglementări diferite, însă cu efect comun de a paraliza punerea în mişcare a acţiunii penale. Lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate constituie potrivit art. 131 Cod penal o cauză care înlătură răspunderea penală atunci când legea prevede expres acest lucru. Se asimilează cu lipsa plângerii prealabile şi introducerea ei de o altă persoană decât persoana vătămată sau în alte condiţii decât cele legale sau peste termenul de 2 luni pe care îl prevede legea. Atunci când legea cere pentru punerea în mişcare a acţiunii penale autorizarea organului competent, lipsa unei astfel de autorizaţii împiedică exercitarea acţiunii. Astfel, în art. 5 din Codul penal se precizează că pentru infracţiunile comise în afara teritoriului ţării contra siguranţei statului român sau contra vieţii, integrităţii corporale a unui cetăţean român, infracţiunii comise de un cetăţean străin, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea Procurorului General. Acelaşi efect de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale îl produce şi lipsa sesizării organului competent (de exemplu, lipsa sesizării organului competent al căilor ferate în cazul infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate). lit. g) a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor. Amnistia este prevăzută în art. 119 Cod penal ca o cauză care înlătură răspunderea penală şi în consecinţă lipseşte de obiect acţiunea penală care astfel nu mai poate fi pusă în mişcare sau exercitată. Amnistia nu produce efecte asupra acţiunii civile şi nici asupra cheltuielilor judiciare făcute de partea civilă. Învinuitul sau inculpatul pot cere continuarea procesului penal în caz de amnistie. Prescripţia este o altă cauză care înlătură răspunderea penală prevăzută în articolul 121 Cod penal şi ea operează în cazul tuturor infracţiunilor mai puţin în cazul infracţiunilor contra umanităţii care sunt imprescriptibile. Şi în caz de prescripţie învinuitul poate cere continuarea procesului penal. Decesul făptuitorului înlătură pe cale naturală răspunderea penală care este personală şi deci acţiunea penală nu mai poate fi exercitată. Decesul părţii vătămate nu atrage încetarea urmăririi penale, deci nu împiedică exercitarea acţiunii penale. lit. h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori păr ţile s-au împăcat. Retragerea plângerii operează numai în cazul infracţiunilor pentru care legea penală prevede necesitatea plângerii prealabile ca o condiţie în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale. În partea specială a Codului penal nu se prevede în nici un caz că retragerea plângerii prealabile are ca efect înlăturarea răspunderii penale şi aceasta pentru că potrivit articolul 131 Cod penal retragerea plângerii este posibilă în toate cazurile în care s-a introdus o asemenea plângere. Pentru a fi de natură a împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale retragerea plângerii trebuie să se refere la toţi participanţii la infracţiune sau să provină de la toate persoanele vătămate. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală numai în cazurile expres prevăzute de lege şi numai cu privire la acel inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat, ceea ce înseamnă că împăcarea îşi produce efecte in personam. Împăcarea părţilor are un caracter independent în raport cu retragerea plângerii. Pentru a fi o cauză care împiedică exercitarea acţiunii penale, împăcarea trebuie să fie totală şi necondiţionată. Împăcarea părţilor stinge şi acţiunea civilă. Împăcarea trebuie să aibă loc în faţa organului judiciar, pentru că instanţa nu poate să ia act de declaraţia unilaterală a părţii vătămate că s-a împăcat cu inculpatul. Potrivit articolului 132 Cod penal, împăcarea produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii şi ea poate interveni în orice fază a procesului penal. lit. i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale. Dispoziţiile articolelor 90-91 din Codul penal reglementează instituţia înlocuirii răspunderii penale, instituţie cu efecte şi în domeniul dreptului procesual penal în sensul că reprezintă o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării acesteia. Înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă numai în faza de judecată, instanţa fiind singurul organ judiciar abilitat să decidă în acest sens. Soluţia ce poate fi pronunţată în cazul înlocuirii răspunderii penale este încetarea procesului penal.

Page 28: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

28

lit. i 1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege. Prin Legea nr. 281/2003 printre cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării ei a fost introdusă şi existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzute de lege. Sunt cazurile în care Codul penal prevede nepedepsirea sau apărarea de pedeapsă a făptuitorului, de exemplu, desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului în caz de tentativă ori împiedicarea consumării acţiunii în caz de complicitate, denunţarea faptei mai înainte de a fi descoperită sau tăinuirea, favorizarea comise de soţ, rude apropiate. În aceste cazuri apare o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale pentru fapte care există şi au fost comise. Un caz special care decurge din calitatea făptuitorului îl constituie imunitatea de jurisdicţie care împiedică exercitarea acţiunii penale împotriva persoanei ce se bucură de o asemenea imunitate. lit. j) există autoritate de lucru judecat. Hotărârile judecătoreşti rămase definitive capătă autoritate de lucru judecat. Prin hotărârile definitive se rezolvă acţiunea penală ceea ce constituie o cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale împotriva aceloraşi persoane şi cu privire la aceeaşi faptă chiar sub o încadrare juridică diferită. Pentru a exista autoritate de lucru judecat în materie penală se cere să existe două elemente identice între cauza judecată şi cea care urmează a fi soluţionată: identitate de persoane şi identitate de obiect. În materie civilă se cere o triplă identitate: de persoane, de obiect şi de cauză. Cazurile prevăzute în art. 10 C.proc.pen. lit. a-j operează fie in rem, fie in personam, după cum au în vedere situaţii legate de faptă sau de făptuitor. Astfel, operează in rem cazurile prevăzute în art. 10 lit. a, b, d, e, f, g, i, j, iar in personam operează cazurile art. 10 li. b1, c, h. Soluţiile procesuale în cazurile când acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată sunt prevăzute în art. 11 din Codul de procedură penală. Cazurile prevăzute în art. 10 din Codul de procedură penală atrag soluţii procesuale diferite în raport de momentul când se face constatarea existenţei unuia dintre cazuri, moment care se poate situa înainte de începerea urmăririi penale, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii. A. Soluţia procesuală în cazul în care se constată existenţa unuia dintre cazurile prevăzute de art. 10 înainte de începerea urmăririi penale este de a se dispune de către procuror neînceperea urmăririi penale . Fac excepţie de la această soluţie cazurile prevăzute de art. 10 lit. b1, i, pentru că în aceste cazuri organul de urmărire penală este obligat să înceapă urmărirea penală şi apoi să dea soluţia corespunzătoare. B. În cazul în care se constată existenţa unui impediment prevăzut de art. 10 în cursul urmăririi penale, art. 11 C.proc.pen. prevede trei soluţii: a) clasarea; b) scoaterea de sub urmărire penală; c) încetarea urmăririi penale. Clasarea se dispune de către procuror atunci când există un caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale şi dacă nu există învinuit în cauză. Nu există învinuit în cauză în două situaţii: - când se constată că urmarea rezultată nu este imputabilă nici unei persoane (de exemplu, în caz de moarte naturală); - când nu se cunoaşte cine este făptuitorul, cauza rămânând cu autor necunoscut. Soluţia de clasare se adoptă dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii: nu există învinuit şi se constată existenţa unui caz de la art. 10 C.proc.pen, lit. a-j. Dacă se cunoaşte făptuitorul ca persoană fizică, dar nu se cunoaşte încă identitatea sa, atunci există învinuit în cauză şi nu operează clasarea. Scoaterea de sub urmărire penală se dispune de către procuror atunci când există învinuit sau inculpat în cauză şi se constată că există un caz de la art. 10 C.proc.pen. de la lit. a-e. Prin această soluţie se constată inexistenţa infracţiunii, deci nevinovăţia învinuitului sau inculpatului. Încetarea urmăririi penale se dispune de către procuror atunci când există învinuit sau inculpat în cauză şi se constată existenţa unui caz de la art. 10 de la lit. f-j. Prin adoptarea acestei soluţii se constată că începerea urmăririi penale era justificată pentru că s-a săvârşit o infracţiune, însă continuarea ei nu mai are temei, pentru că este înlăturată răspunderea penală. C. Soluţiile procesuale în cazul în care se constată un impediment de la art. 10 Cod procedură penală în cursul judecăţii sunt: a) achitarea; b) încetarea procesului penal. Achitarea se pronunţă atunci când se constată de către instanţă că există un caz de la art. 10 lit. a-e. Încetarea procesului penal se pronunţă atunci când instanţa de judecată constată că este prezent un caz de la art. 10 lit. f-j. Soluţiile adoptate de instanţă corespund soluţiilor date de procuror cu excepţia clasării, pentru că în cursul judecăţii există întotdeauna inculpat.

Page 29: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

29

Când procurorul pronunţă scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut de art. 10 lit. b1, atunci trebuie să aplice şi sancţiunea cu caracter administrativ, pentru că fapta chiar dacă nu constituie infracţiune, este o faptă ilicit ă şi trebuie sancţionată. Când într-o cauză se constată că există mai multe cazuri prevăzute de art. 10 C.proc.pen. operează mai întâi cazurile de la lit. a-e în ordinea pe care o prevede legea şi apoi operează cazurile de la lit. f-j în ordinea cronologică în care s-au ivit şi aceasta pentru că odată stinsă acţiunea penală dintr-o cauză legală, celelalte nu mai au ce stinge. Continuarea procesului penal în caz de amnistie prescripţie sau retragerea plângerii prealabile, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire este reglementată de articolul 13 Cod procedură penală. Scoaterea de sub urmărire penală şi achitarea inculpatului sunt soluţii prin care se recunoaşte inexistenţa infracţiunii, şi, prin urmare, nevinovăţia penală a inculpatului. În cazul în care a intervenit amnistia, prescripţia sau retragerea plângerii prealabile, precum şi o cauză de nepedepsire, procurorul, respectiv instanţa pronunţă încetarea urmăririi penale, respectiv încetarea procesului penal. Aceste soluţii costată numai înlăturarea răspunderii penale, nu şi inexistenţa răspunderii, deci nu şi nevinovăţia inculpatului. În asemenea situaţii învinuitul sau inculpatul, nu şi partea vătămată, pot să ceară să se continue procesul penal pentru a se stabili nevinovăţia sa. Prin articolul 13 Cod procedură penală se acordă învinuitului sau inculpatului un mijloc de apărare pentru dovedirea nevinovăţiei sale. La solicitarea învinuitului sau inculpatului de a se continua procesul penal, procurorul sau instanţa desfăşoară în continuare procesul şi dacă se constată existenţa unui caz de la art. 10 lit. a-e se va pronunţa scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea, recunoscându-se nevinovăţia învinuitului sau inculpatului. Dacă în urma continuării procesului penal nu se constată un caz de la art. 10 lit. a-e, se va dispune încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal, după caz pentru amnistie, prescripţie sau retragerea plângerii prealabile, precum şi pentru existenţa unei cauze de nepedepsire.

Test de evaluare

1. Întrebare: Care este obiectul acţiunii penale?

Răspuns: Obiectul acţiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, aşa cum rezultă din dispoziţiile articolului 9 din C.p.p.

2. Întrebare: Care sunt momentele principale în jurul cărora gravitează întreaga activitate procesuală în vederea realizării obiectivului acţiunii penale?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Punerea în mişcare a acţiunii penale se face prin:

a)in rem; b)in personam; c)in rem sau in personam.

4. Gril ă de

rezolvat Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare dacă:

a)a intervenit amnistia; b)a intervenit graţierea; c)a intervenit decesul părţii vătămate. 5. Speţă

rezolvată Inculpatul A.B. este trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de furt. În cursul judecăţii este efectuată o expertiză medicală psihiatrică şi se constată lipsa discernământului în momentul comiterii infrac ţiunii. Ce soluţie va pronunţa instanţa de judecată cu privire la acţiunea penală şi în baza cărui temei legal? Instanţa de judecată va pronunţa achitarea în baza art.10 litera e) Cod procedură penală, întrucât în speţă a intervenit o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, adică iresponsabilitate.

Page 30: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

30

6. Speţă de rezolvat

Inculpatul A.B. este judecat pentru săvârşirea infracţiunii de furt între rude apropiate. În faza de judecată, partea vătămată îşi retrage plângerea prealabilă formulat ă. Inculpatul cere, conform art.13 Cod procedură penală, continuarea procesului penal, iar din probele administrate rezultă vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii. Ce soluţie va pronunţa instanţa de judecată cu privire la acţiunea penală şi în baza cărui temei legal?

Page 31: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

31

Modulul VI. Acţiunea civilă în procesul penal

Unitatea de învăţare:

1. Noţiune 2. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal 3. Obiectul acţiunii civile 4. Subiecţii acţiunii civile 5. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile 6. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal 7. Exercitarea din oficiu a acţiunii civile 8. Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal 9. Exercitarea acţiunii civile în faţa instanţei civile

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

Mijlocul legal prin care persoana păgubită material cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat este acţiunea civilă care, în principal, este o instituţie a dreptului civil, ea devenind instituţie a dreptului procesual penal dacă se exercită în cadrul unui proces penal, dacă persoana vătămată o pune în mişcare în faţa organelor judiciare

penale. Acţiunea civilă în procesul penal are acelaşi izvor ca şi acţiunea penală, şi anume, infracţiunea săvârşită şi în raport cu această trăsătură, acţiunea civilă în procesul penal nu poate avea ca obiect decât repararea prejudiciilor cauzate prin infracţiune.

Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în cadrul procesului penal se cer a fi îndeplinite cumulativ anumite condiţii, şi anume: 1) Infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral.

Această condiţie face ca nu în toate procesele penale să poată fi exercitată şi acţiunea civilă, deoarece unele infracţiuni, prin natura urmărilor lor, nu pot genera prejudicii materiale şi, în consecinţă, exclud de plano posibilitatea exercitării acţiunii civile; astfel, infracţiunile de pericol nu pot genera în mod direct prejudicii materiale, spre exemplu, în cazul infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu are permis de conducere, constituirea de parte civilă nu este posibilă, eventualele prejudicii putând fi recuperate de către persoana vătămată pe calea unei acţiuni civile exercitată în faţa instanţei civile. 2) Între infrac ţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe legătur ă de cauzalitate. O persoană poate fi trasă la răspundere juridică în general şi la o răspundere civilă în special numai dacă între fapta sa şi efectul produs există, în mod obiectiv, un raport de cauzalitate. 3) Prejudiciul să fie cert. Această condiţie impune ca exercitarea acţiunii civile să fie posibilă doar pentru recuperarea unui prejudiciu cert, sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul posibilităţilor de evaluare. Prejudiciul este cert în cazul în care este constatat şi deci este actual. Poate fi cert şi un prejudiciu viitor în situaţia în care este susceptibil de evaluare. Când cererea de despăgubire se întemeiază pe un fapt viitor şi nesigur, acţiunea civilă trebuie respinsă. 4) Prejudiciul să nu fi fost reparat. Această condiţie este cerută pentru că există posibilitatea ca, înainte de exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune să fi fost acoperit total sau parţial de către alte persoane decât inculpatul.

Noţiune

Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal

Page 32: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

32

Repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune nu exclude de plano posibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal, ci trebuie avut în vedere dacă prejudiciul a fost acoperit integral sau parţial şi trebuie văzut titlul cu care a fost acoperit prejudiciul. În cazul în care prejudiciul a fost reparat integral sau parţial de terţe persoane, cărora nu le revenea această obligaţie, acţiunea civilă poate fi exercitată sau nu poate fi exercitată în procesul penal în funcţie de titlul cu care a fost acoperit prejudiciul. Astfel, în cazul în care terţe persoane au contribuit la acoperirea prejudiciului din dorinţa de a ajuta victima infracţiunii, şi nu pentru a degreva pe inculpat, partea civilă poate exercita acţiunea civilă în procesul penal şi poate pretinde acoperirea integrală de către inculpat a prejudiciului produs prin infracţiune; spre exemplu, inculpatul urmează să fie obligat la plata cheltuielilor de înmormântare chiar dacă acestea au fost suportate de colegii victimei cu titlu de ajutor pentru partea civilă. În cazul în care terţii au acoperit prejudiciul cauzat prin infracţiune din dorinţa de a ajuta pe inculpat, partea civilă nu mai poate exercita acţiunea civilă în procesul penal decât, eventual, pentru partea din prejudiciu neacoperită prin liberalitatea făcută de terţi. 5) Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei juridice sau a persoanei fizice cu capacitate deplină de exerciţiu de a fi despăgubită. Această condiţie este realizată prin constituirea de partea civilă.

Sub aspect substanţial obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare. Sub aspect procesual, potrivit dispoziţiilor articolului 14 alin. 1 din Codul de procedură penală, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere

civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente în vederea obligării lor la repararea justă şi integrală a pagubelor cauzate prin infracţiune. În articolul 14 alin. 3 din Codul de procedură penală se arată expres că repararea pagubei se face, potrivit dispoziţiilor legii civile, în natură şi prin despăgubiri băneşti. În natură repararea pagubei se obţine prin: restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunii, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau prin orice alt mod de reparare în natură. Repararea în natură a pagubei cauzată prin infracţiune are prioritate faţă de repararea prin despăgubiri băneşti; când însă prin repararea în natură nu s-a acoperit integral paguba, atunci se acordă în completare şi despăgubiri băneşti. Prin dauna produsă prin infracţiune se înţelege atât paguba reală suferită de partea civilă, cât şi folosul sau câştigul de care aceasta a fost lipsită prin infracţiune; astfel, în cazul sustragerii unei sume de bani, autorul infracţiunii va fi obligat să acopere atât prejudiciul efectiv cauzat, cât şi dobânda legală aferentă, plătibilă pe toată perioada de timp de la data săvârşirii infracţiunii şi până la achitarea sumei datorate. Câştigul nerealizat trebuie să fie urmarea directă a săvârşirii infracţiunii şi să nu se datoreze unor cauze neimputabile inculpatului. Despăgubirea constă într-o sumă de bani ce reprezintă valoarea pagubei cauzate, atât a pierderii suferite, cât şi a folosului de care a fost lipsită partea civilă, aşa cum rezultă din dispoziţiile aliniatului ultim al articolului 14 din Codul de procedură penală. Despăgubirea bănească poate fi stabilită într-o sumă globală sau în sume plătibile periodic (în special în cazul pagubelor produse prin moartea sau vătămarea victimei). La calculul despăgubirilor se ţine seama, în caz de culpă comună a inculpatului şi a victimei, de gravitatea celor două culpe. Despăgubirea bănească trebuie calculată în raport de valoarea integrală a pagubei, neputându-se lua în considerare criterii subiective, cum ar fi situaţia materială a inculpatului sau a victimei. În cazul pagubelor aduse avutului particular sau personal, valoarea pagubei trebuie dovedită, partea civilă având dreptul să folosească în acest scop orice mijloc legal de probă. În cazul avutului public evaluarea pagubelor se face potrivit actelor normative cu caracter special în ceea ce priveşte calculul valorii unor bunuri sustrase prin infracţiune. Autorii, instigatorii şi complicii, dacă sunt traşi la răspundere în faţa instanţei de judecată, răspund solidar pentru paguba pe care au cauzat-o prin fapta lor. Tăinuitorul răspunde solidar cu autorul numai până la valoarea bunurilor pe care le-a tăinuit, iar favorizatorul răspunde civil solidar cu autorul numai în cazul în care a dat ajutor pentru asigurarea folosului infracţiunii şi în limitele acestuia. Răspunde solidar cu inculpatul pentru întreaga pagubă cauzată şi partea responsabilă civilmente; spre exemplu, răspunderea solidară a inculpatului minor şi a părinţilor săi ca părţi responsabile civilmente.

Obiectul acţiunii civile

Page 33: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

33

Făptuitorul (învinuit sau inculpat), precum şi partea responsabilă civilmente sunt subiecţi pasivi ai acţiunii civile, iar persoana vătămată, persoana în dauna căreia a fost produs prejudiciul material, este subiect activ al acţiunii civile, calitate în care este numită parte civilă.

Atât persoana păgubită, cât şi făptuitorul sunt subiecţi primari ai acţiunii civile. În caz de deces a oricăruia dintre ei vor deveni subiecţi ai acţiunii civile prin succesiune moştenitorii respectivi. După decesul părţii civile, acţiunea civilă rămâne mai departe alăturată procesului penal şi deci vor fi introduşi în cauză moştenitorii, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 21 alin. 2 din Codul de procedură penală. Ca şi succesorii părţii civile, succesorii învinuitului sau inculpatului, precum şi ai părţii responsabile civilmente pot să apară ca subiecţi în latura civilă a procesului penal. Moştenitorii unei persoane învinuită de săvârşirea unei infracţiuni pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii civile exercitată în faţa instanţei penale numai în cazul în care decesul s-a produs după sesizarea instanţei cu judecarea acţiunii penale. În situaţia în care persoana învinuită a decedat mai înainte ca instanţa să fi fost sesizată, introducerea în procesul penal a moştenitorilor celui decedat nu este posibilă; această concluzie se desprinde din interpretarea articolului 14 alin. 2 din Codul de procedură penală în care se arată că poate fi exercitată acţiunea civilă în faţa instanţei penale numai dacă este alăturată acţiunii penale, în acest fel existând învestirea legală a instanţei cu judecarea ambelor acţiuni; într-o asemenea situaţie, valorificarea pretenţiilor civile este posibilă numai pe calea unei acţiuni separate la instanţa civilă.

Persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni are dreptul de a alege, pentru valorificarea pretenţiilor civile decurgând dintr-o infracţiune, calea penală sau calea civilă. Acest drept poartă denumirea de drept de opţiune. Pentru ca persoana vătămată să-şi poată exercita dreptul de opţiune este necesar să fie deschise, în acelaşi timp, ambele căi prin care pot fi cerute despăgubiri civile. Trebuie, aşadar, să existe atât procesul penal declanşat şi

acţiunea penală pusă în mişcare, cât şi, în acelaşi timp, posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă. Chiar în cazul în care sunt deschise ambele căi, dreptul de opţiune are unele îngrădiri. Astfel, când paguba este produsă persoanelor fără capacitate de exerciţiu sau cu această capacitate restrânsă, dreptul de opţiune este îngrădit, întrucât acţiunea civilă se exercită din oficiu în procesul penal. Dreptul de opţiune este irevocabil în sensul că persoana vătămată, prejudiciată material prin infracţiune, odată ce a exercitat dreptul de opţiune, alegând una dintre căi, nu mai poate părăsi calea aleasă pentru a se îndrepta spre cealaltă cale. Consecinţele acestei reguli sunt foarte importante, pentru că partea civilă care renunţă la acţiunea civilă pe care o exercită în faţa instanţei de judecată penală pierde dreptul de a se mai adresa instanţei civile ceea ce înseamnă pierderea dreptului de a obţine pe cale judiciară repararea pagubei. Irevocabilitatea dreptului de opţiune are şi unele excepţii determinate fie de ivirea unor piedici în continuarea valorificării unei căi, fie de înlăturarea lor pe parcurs; aceste excepţii de la caracterul irevocabil al dreptului de opţiune sunt prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile articolelor 19 şi 20 din Codul de procedură penală.

Potrivit dispoziţiilor articolului 15 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, acţiunea civilă se pune în mişcare în procesul penal de către persoana vătămată prin constituirea de parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente. Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul procesului penal, fie în faţa organelor de urmărire penală, fie în faţa instanţei de judecată, dar numai până la citirea actului de sesizare la prima instanţă.

Constituirea de parte civilă se face prin declaraţie scrisă sau orală; în declaraţia de constituire nu este necesar să se precizeze cuantumul pretenţiilor persoanei vătămate, acestea putând fi formulate şi mai târziu, dar înainte de începerea judecăţii la prima instanţă. În faţa instanţei penale nu poate fi primită constituirea de parte civilă în următoarele cazuri: a) când paguba a cărei reparare se cere nu a fost cauzată prin infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul; b) când acţiunea civilă se îndreaptă împotriva unei persoane care nu a fost trimisă în judecată; astfel, persoana faţă de care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi deci nu a fost trimisă în

Subiecţii acţiunii civile

Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile

Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal

Page 34: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

34

judecată nu poate fi obligată la despăgubiri în cadrul procesului penal, ci numai pe calea unei acţiuni civile la instanţa civilă; c) când acţiunea civilă este stinsă printr-o cauză legală; spre exemplu, tranzacţia între părţi având puterea unei hotărâri definitive, instanţa de judecată este obligată să ţină seama în hotărârea sa de tranzacţia intervenită. După punerea în mişcare a acţiunii civile, partea civilă o exercită în faţa organelor judiciare prin dovedirea pagubei suferite şi a despăgubirilor pretinse şi prin cererea de a fi obligat inculpatul şi partea responsabilă civilmente la repararea pagubei cauzate.

Potrivit articolului 17 din Codul de procedură penală, acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu atunci când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Dacă persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau are această capacitate restrânsă, procurorul este obligat să-i susţină interesele

civile, chiar dacă ea nu se constituie parte civilă (art. 18 C.proc.pen.). Acţiunea civilă se exercită din oficiu şi în alte situaţii decât cele prevăzute de articolul 17 C.proc.pen. În articolul 346 C.proc.pen. se arată că instanţa rezolvă din oficiu acţiunea civilă atunci când acţiunea are drept obiect restituirea lucrurilor, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Potrivit dispoziţiilor art. 346 C.proc.pen. instanţa penală are patru posibilităţi în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii civile: nu acordă despăgubiri civile; admite acţiunea civilă total sau în parte; respinge acţiunea civilă; nu soluţionează acţiunea civilă. Soluţionarea acţiunii civile este influenţată de modul cum a fost rezolvată

acţiunea penală. Astfel, dacă în acţiunea penală s-a pronunţat achitarea în temeiul art. 10 lit. a, c, instanţa penală va respinge acţiunea civilă îndreptată împotriva inculpatului, pentru că fără faptă şi fără vinovăţie este exclusă şi răspunderea civilă. Acţiunea civilă este admisă total sau în parte indiferent de soluţia pronunţată în acţiunea penală atunci când instanţa constată comiterea unei fapte prevăzută de legea penală de către inculpat şi care a avut ca urmare producerea unei pagube. În toate cazurile în care pronunţă condamnarea inculpatului şi se constată că infracţiunea a produs un prejudiciu, instanţa va obliga pe inculpat la plata despăgubirilor civile. În cazul în care se pronunţă achitarea în baza art. 10 lit. b, d şi e, dacă fapta a produs prejudicii, instanţa va admite acţiunea civilă şi va acorda despăgubiri părţii civile. De asemenea, dacă s-a pronunţat încetarea procesului penal în baza articolului 10 lit. g şi dacă infracţiunea a produs pagube, instanţa admite acţiunea şi acordă despăgubiri. În situaţia în care achitarea se pronunţă pentru că există un caz care înlătură caracterul penal al faptei, dacă se constată că celui achitat îi revine totuşi o culpă în producerea prejudiciului, instanţa va admite acţiunea civilă şi va dispune repararea prejudiciului. Atunci când achitarea s-a pronunţat pentru lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, este posibilă, în general, obligarea inculpatului la repararea prejudiciului. Sunt însă şi situaţii când instanţa nu poate acorda despăgubiri (infracţiuni neintenţionate când achitarea se pronunţă pentru lipsă de culpă). În cazul încetării procesului penal datorită împăcării părţilor, potrivit articolului 132 C.pen., acţiunea civilă se stinge, pentru că împăcarea fiind totală conduce la stingerea totală a procesului, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă. De asemenea, retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea civilă, pentru că retragerea este totală, trebuie să privească atât latura penală, cât şi cea civilă. Soluţia instanţei penale în rezolvarea acţiunii civile este în asemenea situaţie de o lăsa nesoluţionată, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 346 alineat 4 din Codul de procedură penală modificat prin Legea 356/2006. Atunci când în rezolvarea acţiunii penale se pronunţă achitarea pentru temeiul juridic prevăzut de art. 10 lit. b sau se pronunţă încetarea procesului penal pentru temeiul juridic prevăzut de art. 10 lit. f, j , acţiunea civilă este lăsată nerezolvată de către instanţa penală pentru că în primul caz nu este urmarea unei fapte prevăzute de legea penală, iar în celelalte două cazuri acţiunea penală a fost nelegal exercitată. Lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală nu trebuie confundată cu posibilitatea soluţionării separate a acţiunii civile tot de către instanţa penală, pentru că în primul caz instanţa se dezinvesteşte, pe când în al doilea caz ca urmare a disjungerii amână numai rezolvarea acţiunii civile.

Exercitarea din oficiu a acţiunii civile

Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal

Page 35: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

35

Atâta timp cât nu a fost începută urmărirea penală şi persoana vătămată a introdus acţiune civilă la instanţa civilă, procesul civil se desfăşoară după normele prevăzute de Codul de procedură civilă. Din momentul în care există şi proces penal cu privire la aceeaşi faptă, judecarea acţiunii civile în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a

acţiunii penale. Raţiunea acestei reguli, numită şi "penalul ţine în loc civilul", se explică prin necesitatea de a se lua în prealabil o hotărâre definitivă în penal căreia să i se conformeze şi hotărârea instanţei civile. Hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă. Legea limitează însă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale pentru instanţa civilă numai cu privire la trei aspecte: a) existenţa faptei; b) persoana care a săvârşit fapta; c) vinovăţia acesteia; aşadar, nu se admite autoritatea de lucru judecat a hotărârii cu privire la orice împrejurare stabilită de instanţa penală, instanţa civilă urmând să se ocupe de existenţa pagubei, de întinderea ei, de cuantumul despăgubirilor civile, de modalitatea de despăgubire, aspecte asupra cărora nu s-a pronunţat instanţa penală. Regula potrivit căreia hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile are drept consecinţă faptul că instanţa civilă nu poate admite acţiunea civilă dacă instanţa penală a hotărât că fapta nu există sau nu a fost săvârşită de inculpat, după cum nu poate respinge acţiunea civilă pe temeiul inexistenţei faptei sau a vinovăţiei inculpatului dacă acesta a fost condamnat în acţiunea penală. Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia; hotărârea instanţei civile poate avea însă autoritate de lucru judecat în penal cu privire la alte chestiuni, spre exemplu, cu privire la cuantumul pagubei; totuşi, dacă de cuantumul pagubei depinde încadrarea juridică a faptei intr-o formă agravantă hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat şi cu privire la acest aspect.

Test de evaluare

1. Întrebare: Care este, sub aspect procesual, obiectul acţiunii civile în procesul penal?

Răspuns: Acţiunea civilă are drept obiect tragerea la răspundere a inculpatului precum şi a părţii

responsabile civilmente în vederea obligării lor la repararea justă şi integrală a pagubelor cauzate prin infracţiuni.

2. Întrebare: Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a putea fi exercitată acţiunea civilă în procesul penal?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Repararea pagubei în cazul acţiunii civile din cadrul procesului penal se face:

a)numai în natură; b)prin plata unei despăgubiri; c)în natură sau prin plata unei despăgubiri băneşti în măsura în care repararea în

natură nu este posibilă.

4. Gril ă de rezolvat

În cazul în care a intervenit decesul părţii civile în timpul judecăţii:

a)acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale numai cu acordul inculpatului; b)acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale introducându-se în cauză

moştenitorii; c)acţiunea civilă trebuie introdusă obligatoriu la instanţa civilă. 5. Speţă

rezolvată Inculpatul A.B. este judecat pentru săvârşirea infracţiunii de furt. În cursul judecăţii, inculpatul decedează. Partea vătămată s-a constituit parte civilă şi solicită despăgubiri civile. Dar dacă decesul survine în cursul urmăririi penale, ce se întâmpla cu cererea de despăgubiri civile? Ce soluţie va pronunţa instanţa de judecată cu privire la acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal?

Exercitarea acţiunii civile în faţa instanţei civile

Page 36: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

36

Instanţa de judecată va introduce în cauză moştenitorii inculpatului, va admite acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal şi îi va obliga pe moştenitori la repararea prejudiciului dovedit. Dacă decesul survine în faza de urmărire penală, partea civilă are posibilitatea de a se adresa cu acţiune civilă la instanţa civilă pentru acoperirea prejudiciului.

6. Speţă de rezolvat

Inculpatul A.B. este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de omor, victima fiind căsătorit şi tată a 2 copii minori, în vârstă de 7, respectiv 9 ani. Soţia victimei nu se constituie parte civilă nici în cursul urmăririi penale, nici în faţa instanţei de judecată. Inculpatul este condamnat pentru omor, iar instanţa luând act de neconstituirea ca parte civilă, lasă nesoluţionată acţiunea civilă. Este legală soluţia instanţei cu privire la acţiunea civilă?Motivaţi.

Page 37: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

37

Modulul VII. Competenţa în materie penală

Unitatea de învăţare:

1. Consideraţii generale şi formele competenţei 2. Prorogarea de competenţă 3. Dispoziţii comune referitoare la competenţă 4. Incompatibilitatea şi strămutarea judecării cauzelor în procesul penal

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

1.Consideraţii generale şi formele competenţei

A. Noţiunea şi importan ţa competenţei penale. Potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, statul prin autoritatea judecătorească organizează instanţele judecătoreşti şi prin intermediul legilor veghează la respectarea ordinii juridice; pentru respectarea ordinii juridice în cazul săvârşirii de infracţiuni s-a acordat prin lege organelor judiciare puterea de a cerceta, de a judeca şi de a soluţiona cauzele penale. Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege, fiind interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Instanţelor judecătoreşti cărora le-a fost încredinţată jurisdicţia penală, deci prin lege au primit puterea de a judeca anumite cauze penale, totuşi pentru o bună administraţie a justiţiei această putere le-a fost limitată la un anumit cadru prin competenţa penală. Competenţa penală este prevăzută în dispoziţiile articolelor 25-61 ale Codului de procedură penală şi în titlul II al Legii nr. 92/1992 (cu ultimele modificări) pentru organizarea judecătorească. Din dispoziţiile Codului de procedură penală, rezultă că instituţia competenţei ordonează de fapt repartizarea cauzelor penale pe fiecare organ în parte, în funcţie de atribuţiile funcţionale ale acestuia, de natura infracţiunii, de persoana făptuitorului, de raza teritorială de competenţă a respectivului organ. Competenţa are o importanţă deosebită în cadrul procesului penal, întrucât sfera atribuţiilor fiecărui organ este delimitată la actele specifice fiecărei faze a procesului penal. Astfel, datorită naturii şi gravităţii infracţiunilor, locurilor unde au fost săvârşite sau au fost prinşi făptuitorii, precum şi calităţii acestora, se face o delimitare a atribuţiilor organelor judiciare, asigurându-se o repartizare raţională a cauzelor penale la organele de urmărire penală şi la instanţele de grad diferit, în scopul soluţionării lor în cele mai bune condiţii. Totodată, prin această delimitare a atribuţiilor, se împiedică imixtiunea unor organe în sfera de activitate a altora. B. Formele competenţei penale. Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care se diferenţiază capacitatea organelor judiciare de a urmări sau judeca diversele cauze penale. Astfel, în raport cu factorii privind natura şi gravitatea faptelor savârşite, locul unde au fost comise, calitatea făptuitorului, atribuţiile organelor judiciare, întâlnim următoarele forme fundamentale de competenţă: funcţională, materială, teritorială şi personală. Competenţa funcţională (ratione oficii) este determinată de atribuţiile funcţionale pe care un organ judiciar penal le îndeplineşte pe parcursul desfăşurării unui proces penal. Astfel, fiecare organ de urmărire penală şi fiecare instanţă îndeplinesc un fascicol de atribuţii constituind conţinutul competenţei funcţionale. În acest sens, se poate exemplifica modul cum fiecare organ judiciar are atribuţii funcţionale: organele de urmărire penală vor efectua activitatea de cercetare penală, iar instanţele de judecată vor judeca în primă instanţă, în apel şi în recurs. Poate exista şi o competenţă funcţională exclusivă, cum este cazul soluţionării cererilor de strămutare care sunt numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Competenţa materială (ratione materiae) este determinată de obiectul cauzei penale, şi anume, infracţiunea săvârşită. Aşa cum prevede Codul de procedură penală organele judiciare sunt organizate ierarhic într-un sistem de mai multe trepte. Prin competenţa materială în funcţie de fapta săvârşită se realizează o delimitare

Page 38: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

38

pe linie verticală a competenţei, repartizându-se cauza penală organului judiciar care e considerat cel mai potrivit pentru soluţionarea cauzei respective. La stabilirea competenţei materiale se ţine cont atât de natura şi gravitatea infracţiunii, cât şi de complexitatea cauzei penale. Nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială atrage sancţiunea nulităţii, prevăzută de articolul 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, iar excepţia de necompetenţă materială poate fi ridicată în tot cursul procesului penal şi se ia în considerare chiar din oficiu. Competenţa teritorial ă (ratione loci) determină care dintre organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită cauză, realizând împărţirea cauzelor între organele judiciare pe linie orizontală. Criteriul care stă la baza acestei împărţiri este cel teritorial. Conform acestui criteriu, organele judiciare de acelaşi grad îşi exercită atribuţiile, fiecare în parte în cadrul unei anumite circumscripţii teritoriale din suprafaţa ţării. În acest sens, Codul de procedură penală arată care sunt organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi circumscripţiile teritoriale în care ele urmează să-şi exercite atribuţiile. Competenţa după teritoriu pentru infracţiunile săvârşite în ţară este determinată conform articolului 30 alin. 1 din Codul de procedură penală de: a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea, adică locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia; b) locul unde a fost prins făptuitorul; c) locul unde locuieşte făptuitorul; d) locul unde locuieşte persoana vătămată. Când nici unul din locurile arătate în articolul 30 alineatul 1 nu este cunoscut, competenţa revine organului de urmărire penală care a fost mai întâi sesizat. În caz de sesizări simultane, precăderea se stabileşte în ordinea enumerării prevăzute de articolul 30 alin. 1 (preferinţă legală). Dacă în raport cu vreunul dintre criteriile arătate în articolul 30 alin. 1 sunt competente mai multe organe de urmărire penală, competenţa revine organului mai întâi sesizat. Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente, potrivit articolului 30 alin. 1, în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală. Dacă urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în articolul 30 alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport de împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal. Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în străinătate conform articolului 31 din Codul de procedură penală se judecă, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, şi fapta este de competenţa judecătoriei, ea se judecă de Judecătoria Sectorului 2, iar în celelalte cazuri de instanţa competentă, după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite în condiţiile prevăzute de articolul 31 se efectuează de către organul de urmărire penală în raza teritorială a instanţei competente să judece cauza. Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competenţa este cea prevăzută de alin. 1, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Nerespectarea normelor de competenţă teritorială se sancţionează cu nulitatea relativă, iar excepţia poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată, de către procuror, de către oricare din părţi sau pusă în discuţia părţilor din oficiu. Competenţa personală (ratione personae) este determinată de calitatea făptuitorului. La momentul săvârşirii infracţiunii, făptuitorul poate avea calitatea de: militar, magistrat, notar, demnitar, personalul marinei civile, controlor financiar al Camerei de Conturi, şeful unui cult religios, etc. Legea prevede că se are în vedere calitatea făptuitorului în momentul comiterii faptei, iar instanţa rămâne competentă a judeca cauza chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii nu mai are această calitate, în cazurile când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului sau s-a dat o hotărâre în prima instanţă (articolul 40 alin. 1 din Codul de procedură penală). Tot în acelaşi articol, în alineatul 2, se prevede că dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute în articolul 29 pct. 1 (persoanele judecate în primă instanţă

Page 39: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

39

de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -senatori, deputaţi, judecători ai Curţii Constituţionale, generali şi chestori etc). Nerespectarea normelor de competenţă personală este sancţionată cu nulitatea absolută, iar excepţia de necompetentă după calitatea persoanei poate fi ridicată în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive (articolul 39 alin 1 din Codul de procedură penală).

2.Prorogarea de competenţă

A. Noţiunea de prorogare. Între două sau mai multe infracţiuni săvârşite în acelaşi timp sau succesiv, pot exista, deseori, anumite legături, de aşa fel încât fiecare faptă serveşte ca un mijloc de reciprocă caracterizare a activităţilor infracţionale prin care au fost realizate, atât sub raportul gradului de pericol social pe care îl reprezintă în concret, cât şi al cauzelor criminogene care au determinat sau au contribuit la săvârşirea acestor activităţi. Luate fiecare în parte şi examinate izolat, infracţiunile între care există o legătură cu relevanţă penală ar fi incomplet cunoscute şi evaluate, în timp ce prin confruntarea şi cercetarea lor corelată s-ar asigura o mai bună înfăptuire a justiţiei. Din motivele arătate mai sus în Codul de procedură penală s-a prevăzut posibilitatea reunirii cauzelor penale, dar numai dacă între aceste cauze există legături substanţiale necesare aflării adevărului, în cadrul aceluiaşi proces penal. Astfel, organele judiciare (atât organele de urmărire penală, cât şi instanţele de judecată) îşi pot extinde competenţa asupra unor cauze care, în mod normal, revin altor organe judiciare egale sau inferioare în grad; aceasta poartă numele de prorogare de competenţă. Prorogarea de competenţă se poate face numai în cazurile prevăzute de lege şi în materie penală o întâlnim în cazurile de indivizibilitate, conexitate, disjungerea chestiunilor prealabile şi în cazul schimbării încadrării juridice sau a calificării faptei ce face obiectul judecăţii. B. Competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate. În dispoziţiile articolului 32 din Codul de procedură penală se prevede că în caz de indivizibilitate sau conexitate, judecata în primă instanţă a cauzelor penale între care există o legătură de indivizibilitate sau conexitate se efectuează de aceeaşi instanţă atunci când această judecată are loc în acelaşi timp pentru toate cauzele şi toţi făptuitorii infracţiunilor care fac obiectul cauzelor respective. Indivizibilitatea se caracterizează prin unicitatea infracţiunii. În cazul indivizibilităţii, legătura care impune reunirea infracţiunii într-un singur tot a diverselor aspecte este mult mai puternică decât la conexitate. Având în vedere legăturile interne ale cauzei caracterizate de o singură faptă penală, nu este posibilă disjungerea decât când legea o admite expres. Situaţiile de indivizibilitate nu sunt facultative pentru organul judiciar, ele produc obligatoriu efectele prevăzute de lege. Cauzele de indivizibilitate sunt enumerate expres în articolul 33 din Codul de procedură penală, şi anume: a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane (participaţia penală - autori, complici, instigatori - la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni); b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act (cazul priveşte concursul ideal sau formal de infracţiuni, când două sau mai multe fapte au material cauzalitate comună, iar subiectiv vinovăţii distincte); c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune, cum ar fi cazul infracţiunilor complexe şi a infracţiunilor de obicei. Conexitatea implică o pluralitate de acte care constituie fiecare în parte o faptă penală, acte care îşi păstrează autonomia spre deosebire de indivizibilitate, la care pluralitatea de acte constituie o unitate juridică. Conexitatea este acea stare a mai multor cauze penale care impune reunirea lor spre a fi rezolvate împreună. Conexitatea este posibilă dacă există o legătură reală între două sau mai multe fapte, iar reunirea lor este posibilă în cazul când cauzele se află în aceeaşi fază procesuală. Conform articolului 34 din Codul de procedură penală, cazurile de conexitate sunt: a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori; c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspunderea penală a făptuitorului altei infracţiuni; d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea lor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.

Page 40: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

40

Aşa cum se arată în articolul 35 din Codul de procedură penală, în caz de indivizibilitate sau de conexitate, dacă în raport cu diferiţii făptuitori sau cu diferitele fapte competenţa aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă după natura faptelor sau după calitatea persoanelor competenţa aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca cauzele reunite revine instanţei superioare în grad. Dacă una dintre instanţe este civilă, iar alta militară, competenţa revine instanţei civile; dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad cu instanţa militară. Reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa căreia îi revine competenţa de judecată conform articolului 35, competenţă care rămâne dobândită instanţei, chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea. Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar dacă competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad. În cazurile de indivizibilitate prevăzute în articolul 33 litera a) şi b), precum şi în cele de conexitate, cauzele sunt reunite dacă ele se află în faţa primei instanţe, chiar după desfiinţarea hotărârii cu trimitere de către instanţa de apel sau după casarea cu trimitere de către instanţa de recurs. Cauzele se reunesc şi la instanţele de apel şi la cele de recurs, de acelaşi grad, dacă se află în acelaşi stadiu de judecată. În cazul de indivizibilitate prevăzut în articolul 33 litera c) cauzele trebuie să fie reunite întotdeauna. C. Competenţa în caz de disjungere. Disjungerea este prevăzută în articolul 38 din Codul de procedură penală care arată că în cazul de indivizibilitate prevăzut în articolul 33 lit. a, precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat. Pentru a opera disjungerea trebuie fie să existe mai multe persoane participante la săvârşirea unei infracţiuni, fie să existe unul dintre cazurile de conexitate, deci cauzele trebuie să fie reunite. Disjungerea în cazurile de conexitate nu este obligatorie (organul judiciar va aprecia dacă este necesară) şi se dispune numai pentru cauzele obiective (starea de boală a inculpatului, sustragerea unui inculpat de la urmărirea penală şi de la judecată în cazul concursului de infracţiuni - unele flagrante, altele obişnuite). Atât indivizibilitatea, conexitatea, cât şi disjungerea se aplică şi în faza de urmărire penală.

3.Dispoziţii comune referitoare la competenţă

A. Declinarea şi conflictele de competenţă, excepţiile de necompetenţă. După sesizare, instanţa de judecată este obligată să verifice dacă este competentă şi în caz afirmativ va proceda la judecarea cauzei. În cazul în care instanţa constată că nu este competentă să judece cauza, din momentul sesizării sau pe parcursul desfăşurării procesului penal, aceasta trebuie să-şi decline competenţa. Conform articolului 42 din Codul de procedură penală, instanţa de judecată care îşi declină competenţa trimite dosarul instanţei de judecată arătate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare. Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată. În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă apelului sau recursului. Este inadmisibil recursul declarat de inculpat împotriva hotărârii prin care instanţa care soluţionează cauzele privind infracţiunile flagrante, potrivit articolului 465 şi următoarele din Codul de procedură penală, şi-a declinat competenţa în favoarea instanţei de drept comun, întrucât nici o hotărâre de declinare a competenţei nu este supusă recursului. Partea nemulţumită poate ridica excepţia de necompetenţă la instanţa sesizată prin această hotărâre şi poate indica instanţa pe care o consideră a fi competentă. Conflictul de competenţă. În practică se pot ivi cazuri când două sau mai multe instanţe se consideră competente a judeca o cauză sau îşi declină reciproc competenţa. ducând la situaţii inadmisibile pentru desfăşurarea procesului penal. Astfel, există un conflict de competenţă pozitiv când două sau mai multe instanţe se recunosc concomitent competente să soluţioneze o cauză. În situaţia în care două sau mai multe instanţe îşi declină reciproc competenţa există un conflict negativ de competenţă. Atât cazul conflictului pozitiv, cât şi cel negativ se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună. Când conflictul de competenţă se iveşte între o instanţă militară şi una civilă, soluţionarea sa este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Page 41: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

41

B. Dispoziţii care se aplică la urmărirea penală. Pentru a determina competenţa materială şi competenţa după calitatea persoanei, a organelor de urmărire penală se au în vedre dispoziţiile care stabilesc competenţa în astfel de cazuri a instanţelor de judecată - articolele 25-29 din Codul de procedură penală (dispoziţii ce se completează cu articolele 207-209 din Codul de procedură penală). În dispoziţiile articolului 45 alin. 1 din Codul de procedură penală se arată că articolele 30-36 şi 38 referitoare la competenţa teritorială, competenţa în caz de indivizibilitate ori conexitate, disjungere, precum şi dispoziţiile prevăzute în articolele 40, 42 şi 44 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale. Declinarea de competenţă se dispune prin ordonanţă.

4.Incompatibilitatea şi strămutarea judecării cauzelor în procesul penal

A. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea. Incompatibilitatea este instituţia prin intermediul căreia o anumită persoană care face parte dintr-un anumit organ judiciar este împiedicată să participe la activitatea procesuală dintr-o cauză penală concretă, în vederea înlăturării suspiciunilor care planează asupra obiectivităţii şi imparţialităţii modului de rezolvare a cauzei de către persoana respectivă. Sunt incompatibile următoarele persoane: judecătorul, procurorul, magistratul asistent, grefierul, organul de cercetare penală, expertul şi interpretul. În articolele 46-48 din Codul de procedură penală se arată cazurile în care judecătorii sunt incompatibili. Dispoziţiile articolului 46 se aplică procurorului sau magistratului asistent, sau, după caz, grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei şi unul dintre membrii completului de judecată (articolul 49 alin. 1 din Codul de procedură penală. De asemenea, dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute în articolul 48 lit. b-i şi alin. 2 se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea penală, magistratului asistent şi grefierului de şedinţă (articolul 49 alin. 2 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea 356/2006). Abţinerea este modalitatea prin care una dintre persoanele aflate în stare de incompatibilitate solicită a nu participa în cauza respectivă. Conform dispoziţiilor articolului 50 din Codul de procedură penală, persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior, că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate. Recuzarea este instituţia prin care dacă persoana incompatibilă nu a făcut declaraţia de abţinere, aceasta poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii de către oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat de existenţa cazului de incompatibilitate. Recuzarea se formulează oral sau scris cu arătarea pentru fiecare persoană în parte a cazului de incompatibilitate invocat şi a tuturor temeiurilor de fapt cunoscute la momentul recuzării. Cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată. Procedura de soluţionare. Atât abţinerea, cât şi recuzarea se soluţionează în funcţie de faza în care se află procesul penal. În cursul urmăririi penale (articolul 53), asupra abţinerii sau recuzării se pronunţă procurorul care supraveghează cercetarea penală sau procurorul ierarhic superior. În cursul judecăţii, abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau care este recuzat. Examinarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul, când este prezent în instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se cere. B. Strămutarea judecării cauzelor penale. Strămutarea este un remediu procesual (articolele 55-61 din Codul de procedură penală) în vederea înlăturării situaţiilor care pun în pericol normala desfăşurare a unui proces penal, în care obiectivitatea şi imparţialitatea sunt grav ameninţate, fiind necesară strămutarea la o altă instanţă de acelaşi grad. Instituţia strămutării nu priveşte faza de urmărire penală, ci numai faza judecăţii. Conform dispoziţiilor articolului 55 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, singura instanţă care judecă aceste cereri, strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, în cazul în care, imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită

Page 42: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

42

împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor, când există pericol de tulburare a ordinii publice ori când una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul al IV-lea inclusiv printre judecători sau procurori, asistenţii judiciari sau grefierii instanţei. Procedura strămutării. Strămutarea poate fi cerută de partea interesată (inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente), de procuror sau de ministrul justiţiei (articolul 55 alin. 2 din Codul de procedură penală) şi se adresează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cererea trebuie motivată, iar înscrisurile pe care se sprijină trebuie alăturate acesteia, când sunt deţinute de partea care cere strămutarea (articolul 56 alin. 1 din Codul de procedură penală). Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică. Când părţile se înfăţişează se ascultă şi concluziile acestora. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheiere motivată, admite sau respinge cererea. În caz de admitere, hotărăşte în ce măsură actele îndeplinite anterior strămutării rămân valabile şi va înştiinţa instanţa de admiterea cererii. Dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare. Strămutarea cererii nu se poate face din nou, afară de cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute sau ivite după soluţionarea cererii anterioare. Potrivit articolului 611 din Codul de Procedură penală, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-a revenit competenţa să judece în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care va emite rechizitoriul. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile şi dispune prin încheiere motivată fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-a revenit competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

Test de evaluare

1. Întrebare: Care sunt formele fundamentale de competenţă în materie penală?

Răspuns: Competenţa funcţională, competenţa materială şi competenţa teritorială.

2. Întrebare: Care sunt cauzele de indivizibilitate expres prevăzute de lege?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Nerespectarea normelor de competenţă personală este sancţionată cu:

a)nulitatea absolută; b)nulitatea relativă; c)nu este sancţionată.

4. Gril ă de

rezolvat Hotărârea de declinare a competenţei este:

a)supusă apelului; b)supusă recursului; c)nu este supusă nici apelului şi nici recursului. 5. Speţă

rezolvată Într-o cauză penală, inculpatul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale după începerea cercetării judecătoreşti. Instanţa a apreciat întemeiată excepţia şi a declinat judecata cauzei în favoarea altei instanţe, considerate a fi competentă. Este corectă admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale?Motivaţi. Nu, instanţa în mod greşit a admis excepţia necompetenţei teritoriale, întrucât art.39 alin.(2) Cod procedură penală stipulează ,,excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată’’, iar art.322 Cod procedură penală prevede cercetarea judecătorească începe după citirea actului de sesizare. Astfel, instanţa a admis în mod greşit excepţia invocată ulterior citirii

Page 43: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

43

actului de sesizare.

6. Speţă de rezolvat

Identificaţi dacă există cazul de incompatibilitate prevăzut în art.47 alin.(1) Cod procedură penală (judecător care s-a pronunţat anterior) în situaţia judecătorului care a luat parte la judecata în primă instanţă la trei termene în cadrul cărora au fost admise probe şi s-a procedat la administrarea unor probe, cauza nefiind soluţionată în fond la niciunul dintre aceste termene, iar acest judecător particip ă la judecarea aceleiaşi cauze în calea de atac a apelului.

Page 44: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

44

Modulul VIII. Probele

Unitatea de învăţare:

1. Noţiunea de probă 2. Importanţa probelor 3. Clasificarea probelor 4. Sarcina probei 5. Aprecierea probelor

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

Sarcina justiţiei este în cadrul procesului penal, de a descoperi, de a stabili adevărul obiectiv în cauzele care sunt supuse spre rezolvare organelor judiciare. În realizarea acestei sarcini un rol de mare însemnătate revine probaţiunii

judiciare care constituie axul esenţial într-un proces întrucât prin mijlocirea probelor organele judiciare au posibilitatea stabilirii adevărului obiectiv şi întemeindu-se pe acesta pot să dea soluţii juste în cauzele cercetate sau judecate. În materie penală, aşa cum am arătat, noţiunea de probă este definită chiar în lege şi anume în articolul 63 aliniat din Codul de procedură penală, potrivit căruia constituie probă "orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei". În principiu norma de drept, legea, nu poate forma obiectul probaţiunii judiciare, nu poate fi probantă întrucât "jura novit curia", cu excepţia aplicării unor norme legale străine care atunci când este necesar a fi cunoscute devin chestiuni de fapt şi trebuie dovedite. Există însă şi fapte materiale care nu se pot proba şi anume: - fapte în legătură cu care legea instituie prezumţii absolute cum ar fi de exemplu, prezumţia de adevăr rezultată din puterea lucrului judecat sau prezumţia lipsei de discernământ a minorului sub vârsta de 14 ani; - fapte contrare concepţiei noastre despre lume şi societate, cum ar fi de exemplu, faptul că moartea unei persoane s-a datorat stafiilor, farmecelor etc. Pentru o serie de fapte legea instituie degrevarea de a fi probate şi asemenea fapte nu trebuie, nu este nevoie să fie probate, intrând în această categorie: a) faptele pentru care legea stabileşte prezumţii relative şi care nu trebuie dovedite de cei care le invocă, de exemplu, prezumţia relativă că minorul între 14 şi 16 ani nu are discernământ; b) faptele evidente şi notorii; c) faptele necontestate, adică acceptate de toate părţile din proces. În ceea ce priveşte faptele negative, astfel de fapte, de regulă, se pot proba prin fapte pozitive contrare, nefiind însă posibilă probarea faptelor negative indefinite cum ar fi de exemplu, faptul că o persoană nu a fost niciodată într-o localitate sau că nu a condus niciodată un autovehicul. Atât în materie civilă, cât şi în materie penală legea prevede anumite condiţii procedurale, numai cu respectarea cărora, proba fiind admisibilă şi anume: a) proba să nu fie oprită de lege, condiţie denumită în literatura de specialitate şi legalitatea probei; b) proba să fie verosimilă adică să aibă ca scop dovedirea unor fapte credibile; c) proba să fie utilă, o probă fiind considerată inutilă atunci când tinde să dovedească fapte incontestabile sau fapte deja dovedite; d) proba să fie pertinentă adică să aibă legătură cu obiectul cauzei şi să fie concludentă, adică să fie relevantă, esenţială pentru rezolvarea cauzei.

Procesul penal este un proces de cunoaştere în care organul judiciar trebuie să ajungă la aflarea adevărului, iar în activitatea de stabilire a adevărului elementele care contribuie esenţial la realizarea cunoaşterii sunt dovezile.

Noţiunea de probă

Importan ţa probelor

Page 45: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

45

Sistemul probator este o parte din dreptul procedural care reglementează normele după care se desfăşoară procesul în toate aspectele sale. Actele de procedură care compun un proces urmăresc toate acelaşi scop şi anume asigurarea probelor, strângerea, cercetarea şi aprecierea lor, în vederea stabilirii cât mai corecte a faptelor, a realităţii, a adevărului obiectiv. Adevărul nu poate fi stabilit decât prin dovezi şi de aici concluzia că numai pe baza probelor organele judiciare pot deosebi adevărul de eroare, adoptând soluţii doar după ce au stabilit întocmai realitatea faptelor. Importanţa probelor judiciare rezultă din legătura acestora cu temeinicia şi legalitatea hotărârii, a soluţiei adoptată de organul judiciar pentru că nu poate fi temeinică decât acea soluţie care se sprijină pe probe, probe care trebuie să fie atât suficiente, cât şi verificate.

În literatura juridică probele au fost şi sunt clasificate după diferite criterii, clasificarea lor constituind o parte integrantă a dreptului procesual. 1. Luând drept criteriu izvorul din care provin, originea lor, probele se împart în probe imediate şi probe mediate. Probele imediate, numite şi nemijlocite sau primare, sau originare, sunt

probele obţinute din "prima sursă", deci dintr-un izvor direct. Intră în această categorie de probe de exemplu, declaraţia unui martor care relatează faptele înregistrate prin simţuri proprii, originalul unui înscris, rezultatul examinării directe de către organul judiciar a probelor materiale etc. Probele mediate, numite şi derivate, mijlocite, secundare, sunt probele care nu provin direct de la izvorul lor, fiind obţinute dintr-o sursă mai îndepărtată "din a doua mână", adică sunt probe care ajung la cunoştinţa organului judiciar printr-un factor intermediar. Intră în această categorie de probe, de exemplu, copiile de pe înscrisuri, declaraţia unui martor care relatează fapte pe care le-a auzit de la o altă persoană, conţinutul procesului verbal de examinare a probelor materiale, fotografia amprentelor digitale etc. 2. În funcţie de criteriul legăturii lor cu obiectul proba ţiunii probele se împart în probe directe şi probe indirecte. Probele directe sunt cele care se află într-o legătură nemijlocită cu faptul principal care formează obiectul cauzei. Intră în această categorie de probe, de exemplu, înscrisul care constată actul juridic din care izvorăsc drepturile şi obligaţiile părţilor, probele materiale, prinderea făptuitorului în flagrant, recunoaşterea făptuitorului, declaraţiile martorilor oculari etc. Probele indirecte sunt acelea care nu au o legătură nemijlocită cu faptul principal ele dovedind fapte probatorii din ansamblul cărora se poate trage concluzia existenţei sau inexistenţei faptului principal. 3. Există formulată şi o clasificare a probelor specifică procesului penal şi care are drept criteriu obiectul probei în raport de care probele se împart în probe în acuzare şi probe în apărare. Probele în acuzare sunt probele în defavoarea învinuitului sau inculpatului fiind administrate în vederea susţinerii acuzării şi au ca obiect confirmarea învinuirii şi stabilirea circumstanţelor agravante. Probele în apărare sunt probele în favoarea învinuitului sau inculpatului, sunt administrate în apărare adică în vederea înlăturării acuzării, deci au ca obiect înlăturarea învinuirii şi stabilirea circumstanţelor atenuante.

În literatura de specialitate sarcina probei a fost definită ca fiind obligaţia procesuală ce revine participanţilor la activitatea judiciară de a dovedi împrejurările ce formează obiectul probaţiunii. A cunoaşte cui revine sarcina probaţiunii constituie una din problemele

fundamentale ale dreptului, având o importanţă de prin ordin în practică. În procesul penal, sarcina probaţiunii prezintă două laturi, după cum se referă la obligaţiile ce revin organelor judiciare sau părţilor. Organele judiciare penale au obligaţia aflării adevărului din oficiu, pe baza rolului lor activ şi independent de atitudinea, de voinţa părţilor, rolul activ al organelor judiciare penale şi obligativitatea pentru acestea de a afla adevărul fiind reguli de bază, principii fundamentale ale procesului penal, ceea ce impune ideea că sarcina probaţiunii revine în toate cazurile organelor de urmărire penală, respectiv instanţei judecătoreşti, regulă consfinţită expres în articolul 65 din Codul de procedură penală.

Clasificarea probelor

Sarcina probei

Page 46: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

46

Această sarcină a probaţiunii este de fapt pentru organele judiciare, o obligaţie legală deoarece conform articolelor 62, 202 aliniatele 1 şi 2 şi 287 din Codul de procedură penală, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluţionări a acesteia. De aceea Codul de procedură penală prevede şi sancţiuni pentru neîndeplinirea sarcinii probaţiunii din partea organelor judiciare, sancţiuni constând în reluarea cercetării în cauză din acea fază sau etapă procesuală în care nu au fost descoperite şi administrate toate probele necesare. În realizarea sarcinii lor de a administra probele în procesul penal, organele judiciare trebuie să fie ajutate de către cei care cunosc probe sau deţin mijloace de probă. În acest sens în articolul 65 aliniat 2 din Codul de procedură penală se arată că la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. Sarcina probaţiunii prezintă şi o a doua latură cu aspect subsidiar derivat din dreptul părţilor de a propune şi cere administrarea probelor. În Codul de procedură penală, în articolul 67, se precizează că părţile pot propune probe şi pot cere administrarea lor, rezultând deci fără echivoc că părţile nu au, sub sancţiune procesuală, sarcina probării faptelor pe care le invocă; părţile deci nu au obligaţia de a administra probe, acesta fiind un drept al lor. Este bine cunoscută regula generală că în justiţie obligaţia de a dovedi împrejurările care formează obiectul acţiunii revine celui care susţine o cerere sau un punct de vedere. Inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie înscrisă în articolul 66 din Codul de procedură penală şi care a fost ridicată la rangul de principiu fundamental, prezumţie în baza căreia o persoană nu poate fi considerată vinovată de comiterea unei infracţiuni până ce vinovăţia sa nu a fost dovedită potrivit procedurii legale. Profitând de prezumţia de nevinovăţie inculpatul nu e obligat să dovedească nevinovăţia sa, proba vinovăţiei revenind celui care îl acuză, iar în lipsa acestei dovezi inculpatului nu i se poate reţine în sarcină obligaţia producerii probei de descărcare. Prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin dovedirea de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată a vinovăţiei inculpatului iar când organele judiciare au strâns probe de vinovăţie inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie căci înlăturând probele de vinovăţie operează din nou prezumţia de nevinovăţie.

Aprecierea probelor este elementul esenţial al întregii activităţi probatorii, pentru corecta rezolvare a cauzei nefiind suficientă doar existenţa elementelor materiale obiective, care să constituie baza reflectării în conştiinţa organului judiciar, fiind necesară şi aprecierea corespunzătoare a acestor elemente de fapt. În dreptul modern s-a adoptat principiul liberei aprecieri a probelor,

caracterizat prin faptul că legea nu tarifează probele, organele judiciare fiind libere să primească orice dovezi şi să le aprecieze numai după convingerea pe care şi-o formează în urma examinării ansamblului lor, fără nici o îngrădire sau amestec al legii. Codul de procedură penală român consacră expres această concepţie în articolul 63 unde se precizează că "probele nu au o valoare dinainte stabilită". Toate probele având, după lege, aceeaşi valoare probantă, organele judiciare sunt obligate să aprecieze fiecare probă în parte, nu în raport de elemente abstracte prestabilite ci în raport de încrederea pe care le-o produce că stabileşte adevărul în cauza cercetată sau judecată, în raport de toate împrejurările cunoscute. În acest sens Codul de procedură penală, în articolul 63 aliniat 2, prevede că "aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate in scopul aflării adevărului". De asemenea, potrivit articolului 62 aliniat 2 şi a articolului 378 din Codul de procedură penală, organele judiciare au obligaţia să aprecieze complet şi just toate probele administrate ceea ce înseamnă că în operaţiunea de apreciere nu trebuie să fie omisă nici o probă administrată iar fiecare probă şi toate în ansamblul lor trebuie apreciate în mod just. O excepţie de la principiul liberei aprecieri a probelor o constituie doar prezumţiile legale absolute care nu pot fi combătute dar care sunt reduse ca număr şi îşi găsesc deplina justificare în scopul pe care îl urmăresc şi anume ocrotirea ordinii sociale, economice şi de drept.

Aprecierea probelor

Page 47: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

47

Test de evaluare

1. Întrebare: Cum se clasifică probele în funcţie de criteriul legăturii lor cu obiectul probaţiunii?

Răspuns: Se clasifică în probe directe şi indirecte.

2. Întrebare: Ce fapte nu trebuie, nu este nevoie să fie probate într-o cauză penală?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă

rezolvată Cine are sarcina, obligaţia administrării probelor în procesul penal:

a)organele judiciare penale; b)inculpatul; c)organele judiciare penale şi părţile din proces.

4. Gril ă de

rezolvat În cursul procesului penal aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată:

a)potrivit convingerii lor, conducându-se după conştiinţa lor; b)în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului; c)conducându-se după conştiinţa lor. 5. Speţă

rezolvată În cazul în care în aceeaşi cauză penală au fost efectuate două sau mai multe expertize cu concluzii diferite, cum vor fi apreciate acestea de către instanţă de judecată, pe care o va reţine instanţa?Motivaţi. Instanţa va reţine acea expertiză pe care o consideră mai fundamentată sub aspect ştiinţific, mai concordantă cu realitatea şi mai ales care se coroborează cu probele din dosar.

6. Speţă de rezolvat

Inculpatul A.B. este judecat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prin aplicarea unor multiple lovituri de cu ţit. Din ansamblul probelor administrate în cauză, rezultă vinovăţia sa, însă nu s-a găsit cuţitul cu care a acţionat. Ce valoare probantă este acordată instrumentului cu care se săvârşeşte infracţiunea, este aceasta determinantă pentru reţinerea vinovăţiei sau nevinovăţiei?

Page 48: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

48

Modulul IX. Mijloacele de probă

Unitatea de învăţare:

1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului 2. Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente 3. Declaraţiile martorilor 4. Înscrisurile 5. Probele materiale 6. Mijloace şi procedee auxiliare de administrare a probelor 7. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale 8. Expertizele 9. Interceptările şi înregistrările audio sau video

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

În procesul penal probele necesare justei soluţionări a cauzelor ajung la cunoştinţa organelor judiciare prin anumite mijloace şi anume prin mijloacele de probă care reprezintă mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probe. În materie penală noţiunea de mijloc de probă a fost definită în articolul 64 din Codul de procedură penală, potrivit căruia mijloacele de probă

sunt acele mijloace prin care se constată elemente de fapt ce pot servi ca probe. Legea penală prevede limitativ mijloacele de probă în sensul că nu se pot folosi pentru obţinerea de probe decât mijloacele de probă prevăzute de lege, fiind interzisă, ilegală, utilizarea altor mijloace de obţinere, de administrare a probelor decât cele prevăzute de lege. În materie penală mijloacele de probă sunt reglementate unitar fiind prevăzute expres şi limitativ în articolul 64 din Codul de procedură penală şi sunt următoarele: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale precum şi expertizele.

1.Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului constituie un mijloc de probă specific dreptului penal înscris între mijloacele de probă enumerate limitativ în articolul 64 din Codul de procedură penală. Poziţia de figură centrală, de subiect primar pe care învinuitul sau inculpatul o are în procesul penal determină specificul acestui mijloc de probă, îi imprimă un

caracter aparte şi situează acest mijloc de probă printre cele mai importante mijloace de probă care se utilizează în activitatea de probaţiune în procesul penal. Importanţa acestui mijloc de probă este subliniată şi de obligaţia pe care o au organele judiciare de a-l asculta pe învinuit sau inculpat în cele mai importante momente ale desfăşurării procesului penal iar nerespectarea acestei obligaţii constituie un motiv de nulitate a hotărârii.

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului constituie atât un mijloc de probă cât şi un mijloc de apărare, deci au atât o funcţie probatorie cât şi o funcţie de apărare. Ca mijloc de probă. declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, la fel ca toate celelalte mijloace de probă reglementate de Codul de procedură penală, furnizează informaţii organelor judiciare, necesare aflării adevărului. Funcţia de mijloc de probă a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului obligă

Noţiunea şi importan ţa mijloacelor de probă

Noţiune şi importan ţă

Funcţiile declaraţiilor învinuitului şi inculpatului

Page 49: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

49

organele judiciare penale să verifice cu multă atenţie, amănunţit atât relatările prin care se recunoaşte fapta cât şi cele prin care se neagă fapta, această obligaţie derivând din regulile de bază ale procesului penal şi anume din principiile aflării adevărului şi rolului activ al organelor judiciare, principii care sunt incidente sistemului probator. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului constituie şi un mijloc de apărare, prin intermediul său punându-se în lumină un sistem de garanţii ale dreptului de apărare, consacrat de articolul 6 din Codul de procedură penală. Prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală îşi exercită personal dreptul de apărare o constituie declaraţiile învinuitului sau inculpatului prin care se aduc la cunoştinţa organelor judiciare fapte şi împrejurări de natură a-l dezvinovăţi sau de a reduce din vinovăţie.

Ascultarea învinuitului şi inculpatului este reglementată printr-o serie de dispoziţii legale şi anume articolele 70, 71, 72, 74, 150, 160 alin. 3, 237, 251, 323, 324, 467, 473, 481, 485 din Codul de procedură penală, dispoziţii care se coroborează cu dispoziţiile care reglementează regimul juridic special în cauzele cu infractori minori. Ca o primă normă comună reţinem că pentru ascultarea sa

învinuitul sau inculpatul trebuie să se prezinte în faţa organului judiciar, ascultarea efectuându-se de regulă la sediul organului judiciar, iar în ipoteza în care învinuitul sau inculpatul se află în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află. În cadrul momentului procedurii prealabile, deci înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţia, adresa, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale. Aceste date au un dublu rol, şi anume de a stabili identitatea învinuitului sau inculpatului şi de a furniza organului judiciar o primă imagine a personalităţii celui audiat. Tot în cadrul procedurii prealabile învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei şi i se pune în vedere se declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. Pentru învinuit sau inculpat darea de declaraţii nu constituie o obligaţie, el nu este supus jurământului, ca martorul, şi nici nu poate fi forţat să facă declaraţii, ceea ce înseamnă că el nu este obligat să relateze tot ceea ce ştie sau să nu denatureze adevărul întrucât învinuitul sau inculpatul are dreptul şi nu obligaţia de a da declaraţii. Înainte de a se trece la momentul ascultării propriu-zise, i se cere învinuitului sau inculpatului să dea o declaraţie scrisă personal cu privire la învinuirea care i se aduce, această regulă privind numai faza urmăririi penale şi are ca scop să asigure învinuitului sau inculpatului, de la începutul urmăririi penale, posibilitatea de a relata ceea ce consideră el că trebuie să relateze în legătură cu învinuirea care i se aduce. A doua etapă este consacrată ascultării propriu-zise a învinuitului sau inculpatului în legătură cu învinuirea ce i se aduce şi în această etapă învinuitul sau inculpatul este mai întâi lăsat să declare liber tot ceea ce ştie în cauză, legea instituind două interdicţii şi anume interdicţia ca ascultarea să înceapă cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză, precum şi interdicţia ca învinuitul sau inculpatul să prezinte sau să citească o declaraţie scrisă de mai înainte, dar permite folosirea unor însemnări pentru redarea amănuntelor greu de reţinut. O parte dintre dispoziţiile privind modul de ascultare a învinuitului sau inculpatului au atât caracter procesual cât şi un caracter tactic, articolul 71 din Codul de procedură penală, în aliniatele 1 şi 2, fixând reguli tactice de luare a declaraţiilor. Aceste reguli tactice sunt diferite după cum ascultarea învinuitului are loc în cursul urmăririi penale sau are loc în faza de judecată. Astfel, în faza de urmărire penală, în ipoteza în care sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi în cauză, fiecare este ascultat separat adică fără să fie de faţă ceilalţi. În faza de judecată legea permite prezenţa celorlalţi inculpaţi la ascultarea fiecăruia dintre aceştia şi numai dacă interesul general al aflării adevărului reclamă, instanţa este îndrituită să dispună ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fără ca ceilalţi să fie de faţă, însă în această situaţie instanţa este obligată să dispună ca declaraţiile luate separat să fie citite celorlalţi inculpaţi, după ascultarea lor. Atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, după ce învinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei ca şi la învinuirea ce i se aduce, întrebările putând fi de control, de precizare, de completare sau ajutătoare.

Procedura obţinerii declaraţiilor învinuitului sau ale inculpatului

Page 50: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

50

Învinuitul sau inculpatul este de asemenea întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună şi eventual la mijloacele de probă, această obligaţie a organelor judiciare decurgând din funcţia de apărare pe care o au declaraţiile învinuitului sau inculpatului. Spre deosebire de urmărirea penală, unde numai organul de urmărire poate pune întrebări, la judecată, întrebările se pot pune, prin intermediul preşedintelui completului, de oricare judecător-membru al completului, de procuror, de părţi, de ceilalţi inculpaţi, de apărătorul celui ascultat. Numai în timpul în care inculpatul are dreptul la ultimul cuvânt, dat de preşedintele completului înainte de a se încheia dezbaterile, nu se pot pune întrebări, dar dacă inculpatul, chiar în ultimul cuvânt, relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa poate dispune reluarea cercetării judecătoreşti. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris iar declaraţia scrisă se citeşte acestuia sau i se dă să o citească, dacă cere, şi în situaţia în care este de acord cu conţinutul declaraţiei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit; dacă învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, aceste împrejurări sunt menţionate în declaraţia scrisă. Pentru a i se conferi caracter oficial declaraţia scrisă se semnează şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului, respectiv de către preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret, când declaraţia s-a luat prin interpret. În situaţia în care învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declaraţiile sale, ori doreşte să facă completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează ca şi declaraţiile date iniţial. În articolul 68 din Codul de procedură penală legea prevede în mod expres interdicţii în ceea ce priveşte procedeele probatorii de obţinere a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, statornicind că "este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări sau alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine probe; de asemenea este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale în scopul obţinerii unei probe". Deci, ceea ce interzice legea procesual penală sunt procedeele care implică constrângerea în obţinerea declaraţiilor învinuitului sau ale inculpaţilor şi nerespectarea acestei interdicţii poate constitui, după caz, fie infracţiunea de purtare abuzivă, fie infracţiunea de cercetare abuzivă, fie infracţiunea de tortură, infracţiuni prevăzute şi sancţionate de Codul penal în vigoare. Interzicerea folosirii ameninţărilor, violenţelor, promisiunilor şi îndemnurilor în obţinerea de probe prin intermediul declaraţiilor învinuitului sau inculpatului este determinată, deci, de faptul că astfel de procedee aduc atingere atât respectului demnităţii umane şi integrităţii fizice sau psihice a celor ascultaţi dar, în egală măsură, aduc atingere şi demnităţii justiţiei a cărui prestigiu este pătat prin folosirea acestor procedee ilegale. În doctrina modernă sunt ample referiri la folosirea în practica judiciară a unor mijloace tehnice socotite eficiente în aflarea adevărului. Apreciem că astfel de procedee speciale de ascultare a învinuitului sau inculpatului, cum ar fi procedeele tehnice mai sus prezentate, hipnotismul, narcoza, sunt de natură să aducă atingere demnităţii umane, înfrâng rezistenţa conştientă a celui ascultat şi de aceea constituie procedee degradante în obţinerea de informaţii ori de recunoaşteri ale învinuitului sau inculpatului. Asemenea procedee înfrâng totodată regula loialităţii procesuale, dar şi principiul fundamental al respectării demnităţii umane. Din aceste motive considerăm că astfel de procedee se încadrează în "alte mijloace de constrângere" interzise de articolul 68 din Codul de procedură penală.

În principiu legea procesual penală română nu conferă o forţă probantă deosebită declaraţiilor învinuitului sau inculpatului ca mijloc de probă şi aceasta indiferent de conţinutul declaraţiilor, adică indiferent dacă prin aceste declaraţii se recunoaşte comiterea faptei şi vinovăţia sau, dimpotrivă, se tăgăduieşte săvârşirea infracţiunii. De aceea legea, în articolul 69 din Codul de procedură penală, a admis

că declaraţiile învinuitului sau inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Aşadar, declaraţiile învinuitului sau inculpatului constituie un mijloc de probă necesar şi util pentru aflarea adevărului în procesul penal, dar un mijloc de probă supus liberei aprecieri a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, apreciere care are la bază examinarea tuturor probelor administrate în cauză.

Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului sau ale inculpatului

Page 51: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

51

Ceea ce particularizează şi deosebeşte procesul penal de procesul civil în materia probaţiunii este caracterul divizibil şi retractabil al declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, caracter care decurge din dispoziţiile articolului 69 din Codul de procedură penală. Caracterul divizibil al declaraţiilor învinuitului sau inculpatului permite organelor judiciare să le accepte în totul sau în parte după cum sunt confirmate sau nu de celelalte probe. Astfel, organele judiciare pot să considere ca adevărată acea parte din declaraţie prin care se recunoaşte săvârşirea faptei, dacă este confirmată de celelalte probe şi să înlăture ca necorespunzătoare adevărului, partea din declaraţie care se referă la provocare, legitimă apărare, neconfirmată de ansamblul probelor administrate.

2.Declaraţiile păr ţii vătămate, ale păr ţii civile şi ale păr ţii responsabile civilmente

Importanţa pe care o au declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, importanţă ce decurge din rolul deosebit al informaţiilor pe care le furnizează organelor judiciare au determinat includerea lor în rândul celorlalte mijloace de probă, Codul de procedură penală enumerându-le expres printre mijloacele de probă în articolul 64 şi consacrându-le în articolele 75-77 o

reglementare specială. Dispoziţiile care disciplinează desfăşurarea urmăririi penale şi judecării cauzelor penale prevăd obligaţia organelor judiciare de a chema în faţa lor pentru a fi ascultată persoana vătămată prin infracţiune, persoană care poate deveni parte vătămată şi parte civilă, precum şi persoana civilmente responsabilă. Chemarea şi ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente fiind deci o obligaţie pentru organele judiciare, nechemarea acestor persoane pentru a fi audiate denotă lipsa de rol activ a organului judiciar, constând în lipsa de preocupare pentru strângerea probelor necesare soluţionării cauzei şi pentru îndrumarea părţilor în promovarea intereselor legitime, neaudierea acestor persoane conducând la desfiinţarea sentinţei deoarece declaraţiile lor, în măsura coroborării cu alte probe în cauză, constituie mijloc de probă.

Procedura de ascultare propriu-zisă a părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente este precedată de o procedură prealabilă în cadrul căreia organul judiciar are obligaţia să dea acestor persoane câteva explicaţii privind drepturile pe care le au în procesul penal. Organele judiciare trebuie de asemenea să aducă la cunoştinţă persoanei

vătămate prin infracţiune că are dreptul de a participa ca parte vătămată în procesul penal sau dacă a suferit o pagubă materială sau morală prin infracţiune are dreptul de a se constitui ca parte civilă. Există totodată pentru organele judiciare şi obligaţia să încunoştinţeze persoana vătămată prin infracţiune cu privire la momentul până la care se poate constitui parte vătămată sau parte civilă precizându-i că participarea sau constituirea se poate face în tot cursul urmăririi penale iar în faţa primei instanţe de judecată până la citirea actului de sesizare. Numai după ce aceste dispoziţii sunt îndeplinite organele judiciare pot proceda la ascultarea propriu-zisă a părţii vătămate, a părţii civile sau a părţii responsabile civilmente, ascultare care se desfăşoară, atât sub raportul declanşării cât şi al efectuării, după aceleaşi reguli procesuale şi procedurale care se aplică la ascultarea învinuitului sau inculpatului, reguli care se aplică în mod corespunzător. Prin urmare organele judiciare vor proceda mai întâi la stabilirea identităţii, a stării civile a părţii vătămate, a părţii civile sau a părţii responsabile civilmente, după care partea este ascultată cu privire la faptele cauzei, la vătămarea sau paguba suferită, la persoana făptuitorului şi la legăturile lor cu acesta; cu ocazia ascultării organul judiciar poate pune părţii întrebări de control, de precizare sau de completare.

Declaraţiile părţii vătămate şi ale părţii civile sunt, de regulă, prima sursă de informaţie a organelor de urmărire penală, datele furnizate servind la strângerea probelor despre faptă şi făptuitor şi în cazul în care relatările sunt exacte şi complete, pot servi la lămurirea cauzei.

Interesul pe care partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente îl au în rezolvarea cauzei penale a fost avut în vedere de legiuitor în determinarea forţei probante a declaraţiilor acestor părţi şi ca urmare în lege s-a prevăzut expres, ca şi în cazul declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, că declaraţiile făcute de părţile vătămate, civile şi responsabile civilmente în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Noţiune şi importan ţă

Procedura de ascultare

Valoarea probantă

Page 52: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

52

3.Declaraţiile martorilor

Legea procesual penală defineşte această noţiune prevăzând în articolul 78 din Codul de procedură penală că martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea

adevărului în procesul penal. A fi martor este o obligaţie legală prevăzută atât de legea procesual civilă cât şi de legea procesual penală şi din această obligaţie a martorului de a depune mărturie şi de a declara tot ce ştie cu privire la faptele cauzei decurge şi sancţionarea martorului în cazul neprezentării la citarea legală a organelor judiciare, precum şi sancţionarea sa pentru afirmaţiile mincinoase pe care le face în declaraţiile date, conform articolului 260 din Codul penal care incriminează şi sancţionează infracţiunea de mărturie mincinoasă. Atât legea civilă cât şi cea penală înscriu ca regulă generală că orice persoană poate fi ascultată ca martor dacă, cu privire la obiectul cauzei, cunoaşte, fie personal, fie din relatările altor persoane, fapte sau împrejurări de fapt. Regula că orice persoană fizică poate fi chemată, de organele judiciare, ca martor este întărită şi de faptul că şi persoanele cu deficienţe fizice - persoanele mute, surde sau surdo-mute, dar şi persoanele cu anumite deficienţe neuropsihice - lipsite de discernământ din cauza debilităţii mintale sau care se află în aceste stări în mod vremelnic -, pot fi ascultate ca martori, legea lăsând la latitudinea organelor judiciare să aprecieze depoziţiile unor asemenea persoane, ţinând seama de "situaţia specială a martorului". În mod expres legea se ocupă de situaţia minorului prevăzând că şi minorul, chiar sub vârsta de 14 ani, poate fi ascultat ca martor, cu condiţia ca la ascultarea minorului sub 14 ani să fie prezenţi şi unul dintre părinţi, ori tutorele sau persoana căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare şi cu precizarea că minorii din această categorie nu depun jurământul, evident din raţiuni care ţin de maturitatea lor. Codul de procedură penală instituie două derogări de la regula că orice persoană poate fi martor stabilind două categorii de persoane care nu pot fi audiate ca martori, deci afectate de incapacitatea de a fi ascultate ca martori şi o categorie de persoane scutite, degrevate, de obligaţia de a depune ca martori. Categoriile de persoane afectate de incapacitatea de a fi ascultate ca martori sunt prevăzute în articolele 79 şi 81 din Codul de procedură penală. Astfel, conform articolului 79 din Codul de procedură penală, nu pot fi ascultate ca martori persoanele care sunt obligate a păstra secretul profesional cu privire la fapte şi împrejurări de care au luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanelor sau organizaţiei faţă de care sunt obligate a păstra secretul. Legea nu nominalizează sfera persoanelor obligate a păstra secretul profesional dar în doctrină este unanim admis că intră în această categorie orice persoană fizică care se află sub jurisdicţia legii penale române şi care îndeplineşte un serviciu public sau privat în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite fapte sau împrejurări de fapt care constituie secrete de stat, de serviciu ori profesionale şi a căror destăinuire, fără drept, este interzisă sub sancţiune disciplinară, sau penală. Astfel de persoane sunt de exemplu medicii, preoţii, avocaţii, notarii şi orice alte persoane care exercită o însărcinare într-un serviciu public sau privat în care iau cunoştinţă de fapte, date ce constituie secret de stat, de serviciu sau profesional. Dacă persoana fizică sau juridică faţă de care martorul este obligat a păstra secretul încuviinţează divulgarea secretului, atunci încetează obligaţia păstrării secretului iar persoana astfel dezlegată de obligaţia de a păstra secretul poate fi audiată ca martor. Legea face referire expresă la profesia de avocat prevăzând în aliniatul 2 al articolului 79 din Codul de procedură penală că are întâietate calitatea de martor faţă de calitatea de apărător, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care acesta le-a cunoscut înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreuneia dintre părţile din proces. În articolul 82 din Codul de procedură penală este prevăzută a doua categorie de persoane afectate de incapacitatea de a depune ca martori şi anume părţile din proces. În raport cu dreptul internaţional mai există o categorie de persoane care nu pot fi ascultate ca martori şi anume membrii Corpului Diplomatic, această incapacitate fiind absolută datorită calităţii funcţiilor exercitate de o atare categorie de persoane şi se întemeiază pe reciprocitate. Categoria de persoane legalmente degrevate, scutite, de obligaţia de a depune ca martori este prevăzută în articolul 80 din Codul de procedură penală şi se referă la soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului care nu sunt obligate să depună ca martori, putând fi ascultate ca martori doar dacă ele îşi dau consimţământul în acest sens. Este de observat că legea procesual penală nu obligă persoana care este soţ sau rudă apropiată să depună ca martor dar nici nu o înlătură afectând-o cu incapacitatea de a

Noţiunea de martor

Page 53: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

53

depune ca martor şi justificarea acestei situaţii constă în prezumţia de afecţiune existentă între atare persoane pe care legiuitorul a voit să o menajeze instituind scutirea unor asemenea persoane de a fi martori. În situaţia în care martorul ce are calitatea de soţ sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul decide să depună ca martor are obligaţia de a relata adevărul, tot ceea ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale asupra cărora este întrebat iar dacă depune mincinos este susceptibil de a fi tras la răspundere penală şi pedepsit în temeiul articolului 260 din Codul penal.

Procedura de ascultare a martorilor se desfăşoară potrivit dispoziţiilor înscrise în articolele 79-86 din Codul de procedură penală. Fiecare dintre martorii din aceeaşi cauză este ascultat separat, fără ca ceilalţi martori încă neaudiaţi să fie de faţă, această măsură urmărind să evite ca martorii să se influenţeze unul pe altul.

Ascultarea propriu-zisă a martorilor este precedată de o etapă în care persoana chemată în calitate de martor este identificată prin nume, adresă, vârstă, ocupaţie etc. Martorul este apoi întrebat dacă este rudă cu părţile din proces ori cu învinuitul sau inculpatul, raporturile sale cu acestea, adică dacă se află în relaţii de duşmănie sau de prietenie, de interese cu vreuna din părţi. Cunoaşterea acestor date personale ale martorului de către organele judiciare prezintă interes din mai multe puncte de vedere şi anume pentru identificarea martorului, pentru a se verifica dacă martorul nu se află în categoriile de persoane a căror audiere este interzisă sau care sunt scutite de a depune mărturie, pentru a cunoaşte legăturile martorului cu părţile din proces, elemente necesare la aprecierea sincerităţii, obiectivităţii declaraţiei martorului. Ascultarea martorului în procesul penal are loc sub prestare de jurământ. Jurământul a cărui prestare este obligatorie, are de regulă o natură complexă şi anume laică şi religioasă şi doar jurământul martorilor aflaţi în situaţia prevăzută de articolul 85 aliniat 5 din Codul de procedură penală înfăţişează o natură exclusiv laică. Conform articolului 85 din Codul de procedură penală, înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ:” Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să îmi ajute Dumnezeu.” În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului. Martorului de altă religie decât cea creştină nu i se aplică dispoziţiile privind ţinerea mâinii pe cruce sau pe biblie. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.” Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.” Minoul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ însă i se atrage atenţia să spună adevărul. Pentru a exista posibilitatea de a se verifica dacă a fost îndeplinită procedura privind depunerea jurământului precum şi în vederea verificării realizării obligaţiei de încunoştinţare a martorului despre necesitatea de a spune adevărul şi consecinţele pe care le are de suportat în cazul în care face declaraţii cu caracter mincinos, în declaraţia scrisă, se va face menţiune în acest sens. Codul de procedură penală conţine dispoziţii cu privire la modul cum trebuie să se ia depoziţia martorului. Martorul este lăsat mai întâi să declare tot ceea ce ştie în cauza în care este ascultat după care i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate. Instanţa de judecată ascultă martorii într-o anumită ordine şi în mod firesc se ascultă mai întâi martorii propuşi pentru probă şi apoi cei în contraprobă, însă stabilirea ordinii de ascultare a martorilor fiind lăsată la hotărârea preşedintelui completului acesta poate schimba ordinea dacă socoteşte de cuviinţă. Declaraţiile martorilor se iau oral şi se consemnează în scris fiind obligatorie semnarea lor pe fiecare pagină şi la sfârşit de către martor şi de către organul judiciar. Consemnarea în scris a depoziţiilor martorilor prezintă o importanţă deosebită, o consemnare fidelă, exactă, precisă a celor relatate de martor fiind o garanţie a adoptării de către organul judiciar a unei soluţii temeinice. Prin legea nr. 281/2003, Codul de procedură penală a fost completat cu articolele 861-865 în care este reglementată protecţia datelor de identificare a martorului, modalităţile speciale de ascultare a martorului, protejarea deplasărilor martorului şi audierea martorilor sub 16 ani în anumite cauze.

Principiul liberei aprecieri a probelor care guvernează procesul probaţiunii judiciare în dreptul nostru se răsfrânge şi asupra valorii probante a mărturiei care

Administrarea probei cu martori

Valoarea probantă a declaraţiilor martorilor

Page 54: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

54

este lăsată de libera apreciere a organelor judiciare şi valoarea ei probantă depinde de măsura în care poate determina intima convingere a organelor judiciare că reflectă realitatea, indiferent de numărul martorilor care confirmă o mărturie. Puterea doveditoare a depoziţiilor martorilor ca mijloc de probă depinde prin urmare de convingerea pe care şi-o formează organul judiciar despre veridicitatea şi concludenţa acestor depoziţii. Aprecierea veridicităţii depoziţiei martorului este o operaţiune dificilă care solicită organului judiciar ca, pe lângă cunoştinţe de specialitate, să aibă şi un ridicat nivel de cultură generală dar şi temeinice cunoştinţe de psihologie, logică, teoria cunoaşterii. Veridicitatea depoziţiilor martorilor depinde de mai mulţi factori, de mai multe împrejurări din care unele obiective şi altele subiective şi care trebuie cunoscute şi avute în vedere cu prilejul aprecierii probei testimoniale. De elementele, împrejurările obiective şi subiective depind toate cele trei faze prin care trece martorul şi anume perceperea faptului, memorizarea faptului perceput şi reproducerea faptului perceput şi memorizat. Operaţiunea de apreciere a depoziţiilor martorilor se finalizează, se desăvârşeşte prin motivarea de către organul judiciar, în soluţia pe care o adoptă, a rezultatului aprecierii sale. Motivarea rezultatului aprecierii probei testimoniale este mijlocul care asigură buna îndeplinire, de către organul judiciar, a sarcinii sale de justă apreciere a depoziţiei martorului şi constă în explicarea modului în care organul judiciar a ajuns la rezultatul aprecierii sale, a elementelor care au determinat acordarea unei anumite valori probante unei mărturii. Pe de altă parte organul judiciar apreciind declaraţiile martorilor nu poate, nu are dreptul să înlăture fără motiv o anumită depoziţie, nefiind permisă înlăturarea nemotivată a unei depoziţii cu justificarea că proba testimonială este apreciată de organul judiciar conform convingerii sale intime.

4.Înscrisurile

În materie penală înscrisurile ca mijloc de probă sunt reglementate în Codul de procedură penală în articolele 89-91. Înscrisurile au, de regulă, un conţinut obiectiv, în materia înscrisurilor fiind rare eroarea involuntară, eroarea voluntară precum şi simulaţia, împrejurare care conferă avantaj acestui mijloc de probă faţă de celelalte mijloace de probă şi în

principal faţă de depoziţiile martorilor unde elementul, factorul de subiectivitate joacă un rol important. Alte avantaje ale înscrisurilor constau în faptul că înscrisurile nu se alterează, nu se pierd cu trecerea timpului şi sunt uşor de păstrat, de conservat. Legea penală acordă un loc deosebit în sfera mijloacelor de probă scrise şi reglementează expres procesele verbale, înscrisuri pe care le vom analiza pe scurt în continuare reţinând elementele lor esenţiale care le caracterizează şi le conferă importanţă în raport cu celelalte înscrisuri. Procesele verbale au, în materie penală, un loc deosebit în sfera mijloacelor de probă scrise, fiind expres reglementate în Codul de procedură penală în articolele 90 şi 91. În raport de obiectul constatării procesele verbale se pot deci împărţi în procese verbale de constatare a infracţiunii şi procese verbale de constatare a actelor procedurale. Tot în raport de obiectul constatărilor consemnate în procesele-verbale se pot distinge două funcţii importante ale poceselor-verbale şi anume: a) procesele-verbale pot servi ca mijloace de probă atunci când în conţinutul lor se consemnează elemente de fapt care pot servi la aflarea adevărului în cauza penală respectivă; b) procesele-verbale pot servi ca dovezi procedurale atunci când în ele se consemnează constatarea îndeplinirii dispoziţiilor legale cu ocazia efectuării actelor procedurale. Cerinţa esenţială, prevăzută de lege, pentru folosirea pocesului-verbal ca mijloc de probă în procesul-penal, se referă la organul care încheie procesul-verbal, acesta putând fi în primul rând organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, iar în al doilea rând pot încheia procese-verbale organele prevăzute de lege cum ar fi organele de constatare extrajudiciară precum şi oricare alte organe cărora li se conferă atribuţii de constatare prin legi speciale cu dispoziţii penale. În ceea ce priveşte conţinutul lor procesele-verbale cuprind, de regulă, constatări pe care organul ce le încheie le face personal - propriis sensibus, însă procesele-verbale pot să conţină şi declaraţii sau observaţii pe care le fac, cu ocazia constatării, diferite persoane. Numai pentru constatările făcute personal de organul care încheie procesul-verbal acesta face dovadă ca înscris, iar pentru relatările unor persoane consemnate în procese-verbale acestea fac dovada ca declaraţii de martor, de învinuit etc.

Importan ţa înscrisurilor

Page 55: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

55

Potrivit legii, procesele-verbale trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi formă Condiţiile de fond pe care trebuie să le îndeplinească procesele-verbale se referă la menţiunile pe care trebuie să le cuprindă procesele-verbale, menţiuni prevăzute expres în articolul 91 din Codul de procedură penală. În mod concis, orice proces-verbal trebuie să conţină menţiuni cu privire la locul unde a fost încheiat, legea cerând în anumite cazuri ca procesul-verbal să fie încheiat la faţa locului, la timpul când s-a încheiat, în unele cazuri legea fixând termene limită pentru încheierea procesului verbal şi pentru trimiterea acestuia organului competent, menţiuni cu privire la organul care îl încheie şi la persoanele care asistă la încheierea sa, precum şi descrierea amănunţită a constatărilor făcute şi a măsurilor luate de către organul constatator, dar şi menţionarea oricăror alte date care sunt prevăzute de lege pentru unele cazuri speciale. În privinţa condiţiilor de formă, legea arată că procesul-verbal trebuie întocmit în limba română şi trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către organul care îl încheie precum şi de martorii asistenţi şi de către persoanele la care se referă cele constatate în procesul-verbal. Neîndeplinirea condiţiilor de fond şi formă ale proceselor-verbale poate conduce la nulitatea relativă sau la nulitatea absolută în raport de neregularitatea pe care o conţin. Astfel, dacă procesul-verbal a fost încheiat de către un organ necompetent sancţiunea va fi nulitatea absolută prevăzută de articolul 197 aliniat 2 din Codul de procedură penală iar în cazul în care viciile conţinute în procesul-verbal nu privesc încălcarea unor dispoziţii legale prevăzute în articolul 197 aliniat 2, nulitatea procesului-verbal se pronunţă doar dacă s-a cauzat vreuneia dintre părţi o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod, deci operează nulitatea relativă. În situaţia în care procesul-verbal este declarat nul ca mijloc de probă, pentru că prezintă vicii esenţiale, cele consemnate se pot dovedi cu alte mijloace de probă. Procesele-verbale sunt acte oficiale în sensul articolului 150 aliniat 2 din Codul penal şi de aceea orice consemnare inexactă, orice contrafacere atrage răspunderea penală pentru fals în acte oficiale.

În general, în procesul penal, înscrisurile sunt produse în faţa organelor judiciare de către partea care le deţine şi care are interes să se servească de ele. În acelaşi timp, în situaţia în care părţile nu deţin înscrisuri sau nu au interes să le prezinte, organele judiciare pot proceda la

descoperirea lor prin percheziţii, cercetări la faţa locului. În situaţia în care organul judiciar are cunoştinţă despre existenţa unor înscrisuri, care pot servi ca mijloc de probă, are obligaţia de a dispune ca organizaţia sau persoana care deţine acele înscrisuri să le prezinte şi să le predea, legea prevăzând pentru orice unitate din cele prevăzute în articolul 145 din Codul penal sau pentru orice persoană, în posesia căreia se află un înscris ce poate servi ca mijloc de probă, obligaţia de a prezenta sau preda înscrisul, iar dacă înscrisul nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ridicarea silită. În mod special este reglementată în lege ridicarea înscrisurilor care se află la unităţi poştale sau de transport. Prin derogare de la principiul garantării secretului corespondenţei, prevăzut în Constituţie, legea prevede că, dacă interesul urmăririi sau al judecăţii o cere, se poate dispune de către instanţa de judecată, ca unităţile poştale sau de transport să reţină şi să predea scrisorile, telegramele şi orice altă corespondenţă, trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect. Pentru organele judiciare există obligaţia ca, atunci când ridică înscrisuri, să asigure păstrarea secretului actelor care au acest caracter. În situaţia în care un înscris este redactat într-o limbă străină, organul judiciar trebuie să dispună traducerea acestuia printr-un interpret astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 128 aliniat 2 din Codul de procedură penală.

În materie penală, în reglementarea prevăzută de Codul de procedură penală actual nu există o ierarhizare a valorii probelor în general şi deci nici a înscrisurilor. Înscrisurile neavând deci, în materie penală, o valoare probantă preferenţială faţă de celelalte mijloace de probă, teoretic cele cuprinse într-un înscris pot fi

înlăturate pe baza declaraţiilor unor martori. Putem deci, concluziona că în materie penală valoarea probatorie a înscrisului este determinată doar de valoarea elementelor pe care înscrisul le relevă, înscrisurile putând contribui la formarea convingerii organelor judiciare, fie ca probe directe, fie ca probe indirecte în raport de natura elementelor pe

Administrarea probei prin înscrisuri

Forţa probantă a înscrisului

Page 56: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

56

care le relevă şi, aşa cum pe bună dreptate s-a afirmat în literatura de specialitate, înscrisurile vor fi apreciate de organele judiciare, fie ca probe evidente, fie ca probe necomplete care urmează să fie completate cu alte probe pentru a se ajunge la o soluţie temeinică.

5.Probele materiale

Probele materiale constituie unul din mijloacele de probă comune procesului civil şi procesului penal fiind prevăzute expres şi reglementate numai în legea procesual penală şi anume în Codul de procedură penală în articolele 94 şi 95 sub denumirea de "mijloace materiale de probă". În articolele mai susmenţionate legea defineşte mijloacele materiale de probă ca fiind obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului, precum şi obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni şi obiectele care sunt produsul infracţiunii. Definiţia pe care legea o dă mijloacelor materiale de probă este o definiţie amplă care cuprinde infinita varietate a obiectelor ce pot constitui şi pot fi folosite ca mijloace materiale de probă în procesul penal. Infinita varietate a obiectelor care pot constitui probe materiale în procesul penal a determinat necesitatea grupării, împărţirii probelor materiale după anumite criterii. Considerăm că cea mai edificatoare clasificare este cea care are drept criteriu însuşi conţinutul articolelor 94 şi 95 din Codul de procedură penală, deci criteriu legal, în raport de care au fost stabilite următoarele patru grupe de probe materiale: a) obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii; b) obiecte care reprezintă produsul infracţiunii, atât ca rezultat material al faptei, cât şi ca beneficiu obţinut din infracţiune; c) obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite; d) orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei. Obiectele din grupele a şi b sunt denumite de lege, aşa cum am mai arătat, corpuri delicte şi au o deosebită importanţă ca probe materiale întrucât prin ele se dovedeşte, uneori direct, săvârşirea infracţiunii. În ceea ce priveşte valoarea probantă a probelor materiale în procesul penal, reiterăm importanţa deosebită a acestor mijloace de probă, ele putând furniza informaţii cu valoare probatorie deosebită, unele obiecte fiind izvorul unor probe directe care dovedesc infracţiunea, cum ar fi corpurile delicte. Fără a diminua sau nega importanţa probelor materiale pentru cunoaşterea adevărului în cauzele penale trebuie reţinut faptul că în unele cazuri probele materiale nu pot furniza decât simple indicii, deci probe indirecte care numai în măsura în care se coroborează cu ansamblul probelor administrate pot forma convingerea despre existenţa sau inexistenţa faptei ori a vinovăţiei făptuitorului. Consecventă principiului liberei aprecieri a probelor, legea procesual penală acordă probele materiale ca mijloc de probă o forţă doveditoare, probatorie, egală cu a celorlalte mijloace de probă şi de aceea evaluarea datelor pe care le pot furniza probele materiale se face de către organele judiciare prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.

6.Mijloace şi procedee auxiliare de administrare a probelor

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi percheziţia sunt două procedee auxiliare de probaţiune, specifice procesului penal şi reglementate în Codul de procedură penală în titlul III capitolul II secţiunea VIII, în articolele 96-99 şi respectiv 100-111. Cele două procedee probatorii constau în activităţi diferite, de sine stătătoare şi care au ca scop strângerea mijloacelor materiale de probă şi

înscrisurilor, fie prin predarea lor de bunăvoie de către cei la care se află sau prin ridicarea lor forţată când se refuză predarea, fie prin căutarea şi descoperirea lor atunci când se tăgăduieşte existenţa acestora. Ceea ce deosebeşte cele două procedee probatorii este faptul că în cazul ridicării de obiecte şi înscrisuri organul judiciar cunoaşte că obiectele sau înscrisurile, care au legătură cu obiectul cauzei, există şi se află într-un anumit loc, pe când în cazul percheziţiei organul judiciar, în prezenţa tăgăduirii existenţei sau deţinerii obiectelor sau înscrisurilor de către persoana căreia i se cere să le predea, le caută la domiciliu persoanei sau asupra persoanei şi în situaţia în care le găseşte le ridică. Cerinţa necesităţii folosirii procedeului probatoriu constând în ridicarea de obiecte şi înscrisuri rezultă din dispoziţiile legii care obligă organele judiciare să ridice obiecte şi înscrisuri care servesc ca

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi percheziţia

Page 57: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

57

mijloace de probă, organele judiciare având facultatea de a stabili dacă un obiect sau un înscris este într-adevăr un mijloc de probă. Potrivit articolului 100 din Codul de procedură penală când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris dintre cele arătate în articolul 98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală. Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii. Percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie. Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător. Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale. Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de judecător. Conform dispoziţiilor articolului 103 din Codul de procedură penală ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se pot face între orele 600-2000, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local public. Percheziţia începută între orele 600-2000 poate continua şi în timpul nopţii.

Cercetarea la faţa locului este un mijloc de probă comun atât procesului civil cât şi procesului penal, fiind prevăzută şi reglementată în Codul de procedură civilă în articolele 215-217 şi în Codul de procedură penală în articolul 129. În materie penală cercetarea la faţa locului este mai frecvent folosită în vederea aflării adevărului, cu privire la săvârşirea infracţiunii şi la identificarea

infractorului, în condiţii mai lesnicioase şi pentru a avea o imagine mai fidelă asupra împrejurărilor concrete ale cauzei. Importanţa acestui procedeu probatoriu este relevată prin chiar obiectul său complex fixat în dispoziţiile articolului 129 din Codul de procedură penală, unde se arată că se poate efectua această activitate când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită. În practica organelor judiciare penale cercetarea la faţa locului se efectuează cu mai mare frecvenţă în cazul infracţiunilor de omor, în caz de moarte suspectă, în cazul infracţiunilor de sustragere din patrimoniu, în cazul infracţiunilor comise cu ocazia accidentelor de circulaţie precum şi în cazul infracţiunilor la protecţia muncii. Cu ocazia cercetării la faţa locului se pot efectua şi alte acte procedurale cum ar fi ascultarea părţilor, a unor martori, un experiment judiciar, o constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală, mai ales atunci când efectuarea lor este strâns legată de împrejurările locului cercetat. Admiterea folosirii acestui procedeu probatoriu se dispune motivat de către organele judiciare şi anume organul de urmărire penală dispune efectuarea cercetării la faţa locului printr-o rezoluţie motivată, iar instanţa de judecată printr-o încheiere. În cuprinsul rezoluţiei sau încheierii prin care se dispune efectuarea cercetării la faţa locului trebuie precizate, pe lângă motivele care justifică luarea acestei măsuri şi modul de efectuare a ei adică termenul la care se va efectua, citarea părţilor, problemele care urmează a fi clarificate prin cercetarea la faţa locului etc. În timpul efectuării cercetării la faţa locului organele judiciare pot să interzică persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane pentru a nu se influenţa reciproc în privinţa relatărilor pe care le au de făcut, putând totodată să le interzică acestor persoane să plece înaintea terminării cercetării, pentru a nu stânjeni buna desfăşurare a acesteia. Rezultatele cercetării la faţa locului, inclusiv actele efectuate se consemnează într-un proces verbal care trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile obişnuite, comune oricărui proces verbal, şi o descriere precisă şi completă a operaţiunilor care s-au făcut în cadrul cercetării la faţa locului şi a constatărilor la care s-a ajuns, adică arătarea situaţiei locului faptei, a urmelor, a obiectelor examinate, a poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă precum şi susţinerile părţilor, lămuririle experţilor etc. Pentru o ilustrare fidelă a împrejurărilor se pot întocmi schiţe, desene, fotografii ori alte asemenea lucrări care se anexează la procesul verbal.

Cercetarea la faţa locului

Page 58: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

58

Rezultatele cercetării la faţa locului capătă valoare probatorie în corelare cu celelalte probe administrate în cauză, convingerea organelor judiciare trebuind să fie rezultatul întregii activităţi întreprinse în cercetarea unei cauze, concretizată în primul rând prin administrarea probelor necesare şi în al doilea rând prin aprecierea acestor probe în raport direct cu obiectul cauzei.

Noţiunea şi condiţiile de efectuare a reconstituirii. Neprevăzută fiind printre mijloacele de probă limitativ enumerate de articolul 64 din Codul de procedură penală, reconstituirea nu poate fi considerată mijloc de probă însă constituie procedeu auxiliar de probaţiune întrucât prin intermediul reconstituirii nu numai

că se întăresc probele administrate în cauză şi se pot transforma în probele temeinice simplele elemente de probă sau indiciile, dar prin reconstituire se obţin chiar noi probe ce pot servi în mod esenţial soluţionării cauzei. Reconstituirea poate fi definită ca mijlocul auxiliar de probaţiune care are ca scop verificarea şi precizarea modului şi condiţiilor în care a fost comisă infracţiunea şi care constă în reproducerea în întregime sau în parte a activităţii infracţionale şi a împrejurărilor comiterii faptei. Chiar legea a reglementat reconstituirea distinct, în articolul 130 din Codul de procedură penală, acordându-i astfel, considerăm, statut de procedeu auxiliar de probaţiune de sine stătător, independent de alte procedee probatorii. Reconstituirea, pentru a-şi atinge scopul, trebuie efectuată numai la locul săvârşirii infracţiunii. Reconstituirea trebuie efectuată în aceleaşi condiţii ca şi fapta reală adică în aceleaşi condiţii de loc, timp, distanţă, condiţii meteorologice, de vizibilitate, etc. în care a fost săvârşită şi fapta la a cărei reconstituire se procedează. Aceasta nu înseamnă însă că ar fi permis să se reproducă cu ocazia reconstituirii împrejurării care, prin natura lor, pot prezenta pericol pentru viaţa şi sănătatea persoanelor ce participă la reconstituire sau pentru bunurile acestora. De asemenea, prin reconstituire nu este permis să se reproducă împrejurări care lezează onoarea şi demnitatea persoanei, ori încalcă drepturile personale ale acesteia şi nu este permis a se reproduce în public fapte cu caracter intim sau care sunt contraindicate datorită unor considerente de ordin moral, ca de exemplu în cazul infracţiunii de viol. La efectuarea reconstituirii este obligatorie prezenţa învinuitului sau inculpatului, această obligaţie decurgând firesc din faptul că reconstituirea înseamnă tocmai reproducerea de către învinuit sau inculpat a modului în care a procedat la săvârşirea infracţiunii. Rezultatul reconstituirii se fixează într-un proces verbal în care se consemnează toate împrejurările şi detaliile referitoare la această activitate, procesul verbal trebuind să cuprindă pe lângă datele comune tuturor proceselor verbale şi unele menţiuni speciale şi anume: scopul reconstituirii, ce anume s-a reprodus, cine a participat, ce mijloace tehnice s-au utilizat, dacă s-au întocmit schiţe şi s-au făcut fotografii, care sunt rezultatele fiecărei variante a reconstituirii. Uneori rezultatele reconstituirii sunt deosebit de valoroase însă consecvent principiului liberei aprecieri a probelor sistemul nostru ce drept nu acordă reconstituirii o valoarea probantă deosebită ci forţa sa probantă se apreciază în raport de ansamblul probelor administrate în cauză.

Noţiune şi condiţii de efectuare a confruntării. Confruntarea nu este enumerată în articolul 64 din Codul de procedură penală printre mijloacele de probă prevăzute limitativ de lege însă prin efectuarea confruntării se urmăreşte şi uneori se realizează completarea unor mijloace de probă sau obţinerea unor

mijloace de probă suplimentare întrucât cu ocazia confruntării se fac noi declaraţii, se obţin noi date utile care prin conţinutul lor constituie mijloace de probă. Pentru aceste motive considerăm confruntarea ca fiind un mijloc, un procedeu de probaţiune auxiliar utilizabil atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. O primă condiţie care se cere a fi îndeplinită pentru a fi posibilă confruntarea este aceea ca persoanele chemate la confruntare să fi fost deja ascultate, ceea ce înseamnă că persoanele confruntate trebuie să fi fost anterior ascultate în calitate de învinuit, inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente, martor, expert sau interpret. O altă condiţie, care practic decurge din prima condiţie, este ca efectuarea confruntării să privească declaraţiile făcute anterior de persoanele confruntate, declaraţii în cuprinsul cărora există contradicţii.

Reconstituirea

Confruntarea

Page 59: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

59

Desprindem de aici concluzia că nu este posibilă efectuarea confruntării între persoane care nu au dat anterior declaraţii în cauză, după cum nu este admisă confruntarea unor persoane, chiar audiate anterior, însă cu privire la alte fapte sau împrejurări decât cele ce fac obiectul declaraţiilor anterioare. Legea impune să se procedeze la efectuarea confruntării numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Pentru a fi posibilă confruntarea, persoanele care urmează a fi confruntate trebuie să fie prezente şi ascultate împreună, ceea ce înseamnă că procedeul confruntării constituie, din acest punct de vedere, o excepţie de la regula audierii separate a persoanelor, regulă cu caracter absolut în faza de urmărire penală şi cu caracter parţial în faza de judecată. Procedura confruntării. Legea procesual penală reglementând expres confruntarea, ca mijloc auxiliar de probaţiune, stabileşte în articolul 88 şi regulile, procedura de efectuare a confruntării, precum şi modul de consemnare, de valorificare a rezultatului confruntării. Organul judiciar competent să dispună efectuarea confruntării este acel organ judiciar, (fie organul de urmărire penală, fie instanţa de judecată), în faţa căruia se află în desfăşurare procesul penal şi care constată existenţa contradicţiilor între declaraţiile persoanelor ascultate, contradicţii pentru a căror lămurire se impune efectuarea confruntării. Persoanele chemate la confruntare pot să aibă poziţii procesuale diferite ceea ce înseamnă că pot fi confruntaţi doi martori, un martor şi un învinuit sau inculpat, doi învinuiţi sau inculpaţii între ei, un martor şi partea vătămată, două părţi vătămate între ele, un martor şi un expert etc. Este obligatoriu ca persoanele confruntate să dea declaraţii una în prezenţa celeilalte răspunzând pe rând la întrebările formulate de organul judiciar şi care privesc acele părţi din declaraţiile lor anterioare care se contrazic. Persoanele confruntate nu îşi pot pune reciproc întrebări însă legea dă posibilitatea organului judiciar, ca atunci când apreciază că este util cauzei, să încuviinţeze ca părţile să-şi adreseze una alteia întrebări, dar şi în această situaţie întrebările sunt puse de persoanele confruntate prin intermediul organului judiciar care mijloceşte şi conduce discuţia între cei a căror declaraţii se contrazic. Declaraţiile pe care le dau persoanele confruntate, răspunsurile lor la întrebări se consemnează într-un proces verbal care trebuie semnat de persoanele confruntate şi, în raport de faza procesuală în care se află cauza, de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi de grefier. Dacă nepotrivirile iniţiale persistă şi după confruntare, rezultatul confruntării este considerat total negativ, organul judiciar urmând să lămurească contradicţiile printr-o nouă evaluare a ansamblului probelor administrate în cauză, precum şi prin administrarea, în situaţia în care este posibil, de alte probe suplimentare.

7.Constatările tehnico-ştiin ţifice şi medico-legale

Codul de procedură penală înscrie în articolul 116 regula potrivit căreia atunci când sunt necesare cunoştinţe tehnice sau ştiinţifice pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei organele judiciare trebuie să recurgă la efectuarea unei expertize. În procesul penal se pot ivi însă situaţii când există pericol de dispariţie a

unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări de fapt. În asemenea cazuri urgente se poate recurge şi la cunoştinţele unui specialist, care nu are calitate de expert, efectuându-se în cauză în loc de expertiză o constatare, fie tehnico-ştiinţifică, fie medico-legală. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale sunt mijloace de probă specifice dreptului penal, prevăzute expres printre mijloacele de probă enumerate limitativ în articolul 64 din Codul de procedură penală şi reglementate în articolele 112-113 şi respectiv 114 din Codul de procedură penală. Când folosirea cunoştinţelor unor specialişti este impusă de nevoia clarificării urgente a unor fapte sau împrejurări de fapt pe baza unor mijloace de probă, recurgerea la ajutorul specialiştilor se înfăţişează sub forma constatării tehnico-ştiinţifice, astfel de constatări putând fi: dactiloscopice - care au ca obiect ridicarea amprentelor digitale şi identificarea persoanei căreia îi aparţin; chimice - având ca obiect stabilirea compoziţiei chimice a unor substanţe; traseologice având ca obiect identificarea şi ridicarea urmelor; tehnice având ca obiect stabilirea uzurii unui bun, stabilirea cauzelor unei coleziuni între autovehicule care trebuie ridicate de pe şosea etc.

Noţiune şi importan ţă

Page 60: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

60

Când folosirea cunoştinţelor specialiştilor este necesară pentru stabilirea cauzelor morţii unei persoane sau pentru a se constata urmele infracţiunii pe corpul învinuitului sau persoanei vătămate, contribuţia specialiştilor se înfăţişează sub forma constatării medico-legale. Ca regulă, constatările tehnico-ştiinţifice, precum şi constatările medico-legale nu sunt obligatorii, ele au un caracter facultativ, dispunându-se şi efectuându-se numai în situaţiile în care organul de urmărire penală consideră necesar. De la această regulă există o excepţie constând în obligativitatea efectuării unei constatări medico-legale în cazurile prevăzute de articolul 114 din Codul de procedură penală şi anume; în caz de moartea violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte, ori este suspectă, precum şi atunci când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului, inculpatului ori persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii.

Organul de urmărire penală, dacă constată că se află într-una din situaţiile prevăzute în articolul 112 aliniat 1 sau 114 aliniat 1 din Codul de procedură penală, dispune prin rezoluţie efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale. Instanţa de judecată dispune prin încheiere refacerea sau completarea constatării tehnico-

ştiinţifice sau medico-legale şi în acest scop procedează la restituirea către procuror a raportului de constatare, fie tehnico-ştiinţific, fie medico-legal, ceea ce nu echivalează cu o dezinvestire a instanţei de judecarea cauzei. În rezoluţia prin care dispune efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, organul de urmărire penală are obligaţia să stabilească obiectul constatării, adică împrejurarea ce trebuie lămurită şi prin ce cunoştinţe de specialitate, să formuleze întrebările la care specialistul trebuie să răspundă şi să fixeze un termen în care urmează a fi efectuată lucrarea. Constatările tehnico-ştiinţifice denumite uneori tehnice, mecanice, tehnologice, după numele ramurii ştiinţei ale cărei date interesează în cauză - constau în cercetarea unui complex de probleme cu caracter tehnic. Constatarea tehnico-ştiinţifică este des întrebuinţată în cauzele judiciare în care se pun probleme de construcţii, transporturi, de tehnica securităţii şi protecţia muncii, accidente de circulaţie etc. De pildă, o constatare tehnică în legătură cu transporturile are o deosebită importanţă pentru stabilirea împrejurărilor şi cauzelor accidentelor, pentru determinarea stării tehnice a mijloacelor de transport, pentru stabilirea poziţiei autovehiculelor, aderenţa părţii carosabile, condiţiile de vizibilitate etc.; foarte adesea în practică s-a constatat că nu este suficientă, în cazul accidentelor de circulaţie, numai o constatare tehnică-auto, de multe ori fiind necesară şi o constatare ori o expertiză medico-legală sau o expertiză criminalistică. Constatarea tehnico-ştiinţifică este de asemenea des utilizată în legătură cu producerea incendiilor stabilindu-se, de exemplu, dacă au existat posibilităţi de autoaprindere ca rezultat al unor procese chimice, dacă se poate constata greşita folosire a unor instalaţii şi aparate, dacă s-a greşit în ce priveşte modul de întrebuinţare a diferitelor dispozitive şi materiale uşor inflamabile; în raport de natura şi amploarea incendiilor, specialiştii desemnaţi pentru efectuarea constatării pot fi ofi ţeri pompieri, chimişti, ingineri, constructori, electrotehnicieni, mecanici, specialişti navali etc. Des utilizată este, aşa cum am arătat, constatarea tehnico-ştiinţifică în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii, comise prin încălcarea regulilor de tehnica securităţii şi protecţia muncii. La terminarea lucrărilor specialistul sau tehnicianul întocmeşte un raport scris în care consemnează operaţiunile efectuate şi concluziile rezultate în urma constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale efectuate.

Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, precum şi raportul de constatare medico-legală constituie mijlocul de probă propriu-zis şi cuprinde concluziile specialistului sau tehnicianului, care sunt probe. Concluziile trase de specialişti, prin rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice sau medico-legale nu trebuie acceptate fără rezerve, ca reprezentând adevărul, ci trebuie să fie verificate în raport cu ansamblul probelor administrate în cauză şi numai în măsura în care se coroborează cu ansamblul probelor administrate pot fi

acceptate ca reprezentând adevărul. Se poate concluziona că legislaţia noastră, consecventă principiului liberei aprecieri a probelor, nu acordă o forţă probantă privilegiată constatărilor tehnico-ştiinţifice şi constatărilor medico-legale, ca mijloace de probă, ele făcând dovada doar prin coroborarea cu celelalte probe administrate în cauza penală.

Procedura de efectuare

Valoarea probantă a constatărilor tehnico-ştiin ţifice şi medico-legale

Page 61: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

61

8.Expertizele În situaţiile în care organele judiciare sunt puse în faţa unor probleme pe care nu le pot rezolva singure fiind necesare pentru lămurirea unor împrejurări cunoştinţele specialiştilor din domeniile ştiinţei, tehnicii sau artei, legea, pentru a le înlesni descoperirea adevărului, le îngăduie, iar uneori chiar le obligă să recurgă la concursul specialiştilor.

De aceea, ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări, necesare soluţionării cauzei, organele judiciare au nevoie de părerea unor persoane având cunoştinţe de specialitate, vor numi unul sau mai mulţi experţi, stabilind totodată punctele nelămurite asupra cărora aceştia să se pronunţe, de exemplu în probleme industriale, agricole, mecanice, medicale etc. şi aceasta pentru că nu se poate cere judecătorului sau procurorului să aibă o instrucţie universală. Considerăm că într-o formulare succintă şi completă expertiza poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării, de către un expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi, activitate desfăşurată la cererea organului judiciar în situaţia în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt.

Expertizele ca mijloc de probă se aseamănă cu constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale prin aceea că ambele categorii de mijloace de probă sunt efectuate de către specialişti, obiectul atât a expertizelor, cât şi a constatărilor este fixat de organele judiciare, iar concluziile, în ambele cazuri, sunt cuprinse într-un raport. În acelaşi timp expertizele se deosebesc de constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale în primul rând prin faptul că în timp ce expertizele pot fi dispuse, atât de către organul de urmărire penală, cât şi de către instanţa de

judecată, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale determinate fiind de caracterul de urgenţă a efectuării constatării, nu pot fi dispuse decât în faza de urmărire penală. Întrucât expertizele folosesc date ştiinţifice pentru dovedirea împrejurărilor de fapt şi sunt efectuate de specialişti cu pregătire superioară şi competenţă deosebită, ele constituie o garanţie importantă a obiectivităţii probaţiunii în cele mai dificile situaţii şi în acelaşi timp exercită o influenţă favorabilă asupra activităţii organelor judiciare prin contribuţia pe care o au la rezolvarea rapidă şi obiectivă a cauzelor. Confirmând importanţa expertizelor ca mijloc de probă, legiuitorul a prevăzut în anumite situaţii chiar obligativitatea pentru organele judiciare de a recurge la expertize, iar pe de altă parte utilitatea şi importanţa deosebită a folosirii acestui mijloc de probă rezultă din însăşi tendinţa de oficializare a expertizei, în sensul că ea este încredinţată spre efectuarea unor instituţii sau servicii de stat specializate în care funcţionează specialişti de înaltă calificare.

Considerăm că cel mai potrivit criteriu de clasificare a expertizelor îl constituie domeniul de aplicare a expertizei, natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză şi în acest sens expertizele cele mai frecvent dispuse de organele judiciare sunt: expertizele tehnice, expertizele medicale, expertizele contabile şi expertizele criminalistice, pe care le vom analiza pe scurt în continuare.

Expertizele tehnice constau în cercetarea unui complex de probleme cu caracter tehnic, ele putând fi la rândul lor de mai multe feluri şi anume tehnico-ştiinţifice, mecanice, tehnologice, după domeniu în care sunt solicitate. Expertizele tehnice sunt des întrebuinţate în cauzele judiciare în care se pun probleme de construcţii, transporturi, incendii, de tehnica securităţii şi protecţia muncii, accidente de circulaţie ş.a. Adeseori, datorită complexităţii problemei supusă examinării, expertizele tehnice se efectuează în strânsă legătură, se completează, cu expertize contabile, economice, medicale sau de alt gen, căpătând astfel un caracter complex, mixt. Expertizele medicale constau în folosirea datelor ştiinţei medicale pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări necesare soluţionării cauzei şi au o largă aplicabilitatea ca mijloc de probă. Expertizele medicale îmbracă diferite aspecte, forme, în raport de domeniul medical în care se efectuează, cele mai frecvente forme de expertiză medicală utilizate în practică fiind expertizele medico-legale, utilizate pentru examinarea aspectelor legate de cauza morţii, de vătămarea integrităţii corporale a persoanei, de determinarea grupei de sânge, de stabilirea filiaţiei etc., expertizele psihiatrice, expertizele toxicologice, veterinare, sanitar alimentare etc.

Noţiunea de expertiză

Importan ţa expertizelor ca mijloc de probă în procesul penal

Clasificarea expertizelor

Page 62: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

62

Expertizele contabile constau în cercetarea situaţiei economice a unor societăţi, a concordanţei dintre documentele primare ale evidenţei contabile şi realitate, fiind des utilizate atât în materie civilă, cât şi în materie penală şi în materie comercială, importanţa lor fiind subliniată, atât în practica judiciară, cât şi în literatura de specialitate. Expertizele contabile se efectuează frecvent în concurs cu alte expertize mai ales cu expertizele tehnice. Expertizele criminalistice constau în cercetarea ştiinţifică a probelor materiale judiciare în scopul identificării persoanelor, obiectelor, substanţelor, pentru determinarea anumitor însuşiri ale acestora. Expertizele criminalistice îmbracă mai multe forme şi anume: expertize criminalistice ale scrisului, expertize tehnice ale documentelor, expertize dactiloscopice, expertize traseologice, expertize balistice.

Termenul de expert este folosit pentru a desemna persoana care deţinând cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei, este numită de organul judiciar, ca pe baza cunoştinţelor sale de specialitate, să lămurească fapte sau împrejurări de fapt necesare soluţionării cauzei supusă

judecării. Într-un mod concis dar cuprinzător putem defini expertul ca fiind persoana fizică care are cunoştinţe de specialitate într-un domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei şi care este abilitată oficial în calitate de expert de a lămuri chestiuni care în procesul judiciar necesită asemenea cunoştinţe. Expertul este aşadar un auxiliar al justiţiei, un consultant care ajută organul judiciar să lămurească anumite împrejurări de fapt necesare soluţionării cauzei, pe baza datelor şi cunoştinţelor de specialitate pe care le are într-un anumit domeniu. Sarcina de expert are un caracter obligatoriu fiind în legătură cu îndatorirea de a înlesni descoperirea adevărului. De aceea, persoana chemată să îndeplinească această îndatorire nu are dreptul să o refuze în mod neîntemeiat şi din acest punct de vedere, sub aspectul caracterului lor de obligaţie juridică, procesuală, îndatorirea de a fi expert este asemănătoare cu îndatorirea de a fi martor.

Din însăşi definiţia dată expertizei se desprinde concluzia că obiectul expertizei îl constituie lămurirea unor împrejurări de fapt a căror cunoaştere necesită o competenţă specială, fie ştiinţifică, fie tehnică, fie artistică iar expertul are sarcina de a examina aceste împrejurări de fapt şi de a formula concluzii motivate ştiinţific. Admiterea sau dispunerea expertizei este în principiu facultativă, organul

judiciar putând liber să aprecieze dacă în cauza respectivă este sau nu este admisibilă şi concludentă o expertiză. Facultatea pe care o are organul judiciar cu privire la admiterea expertizei este însă limitată în sensul că în unele situaţii legiuitorul a făcut chiar el această apreciere asupra necesităţii folosirii acestui mijloc de probă şi a prevăzut cazuri de expertiză obligatorie. În materie penală, legea prevede în articolul 117 din Codul de procedură penală cazurile în care este obligatorie efectuarea expertizei şi anume a expertizei medico-legale psihiatrice, aceste cazuri fiind: în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, în cazul când organul judiciar are îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului şi pentru stabilirea cauzelor morţii în ipoteza în care nu s-a întocmit un raport medico-legal. În procesul penal, în conformitate cu dispoziţiile articolului 116 şi următorii din Codul de procedură penală expertiza se poate dispune atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecării cauzei. Actul prin care se dispune efectuarea expertizei este diferit după cum expertiza se dispune în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii. Astfel, în cursul urmăririi penale expertiza se dispune de către organul de urmărire penală printr-o ordonanţă motivată iar în cursul procedurii de judecată efectuarea expertizei se dispune printr-o încheiere, care trebuie să fie de asemenea motivată. Articolul 118 aliniatul 2 din Codul de procedură penală prevede că "expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată" ceea ce înseamnă că cel ce desemnează expertul este organul judiciar. Aliniatul 3 al articolului 118 din Codul de procedură penală prevede că pe lângă expertul desemnat de organul judiciar fiecare din părţi are dreptul să ceară ca un expert recomandat de ea să participe la efectuarea expertizei însă, în mod evident, în cazul expertizelor efectuate în instituţii specializate, acest drept al părţilor de a desemna experţi nu se mai aplică.

Noţiunea de expert

Efectuarea expertizei

Page 63: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

63

În actul procesual prin care se dispune efectuarea expertizei - ordonanţă respectiv încheiere - organul judiciar este obligat să precizeze obiectul expertizei, întrebările la care trebuie să răspundă expertul şi data până la care trebuie depus raportul de expertiză precum şi onorariul provizoriu cuvenit expertului. Organele judiciare trebuie să pună la dispoziţia expertului toate actele care ar putea interesa pentru lucrările ce urmează a se executa şi aceasta întrucât luând cunoştinţă de obiectivele expertizei este necesar ca expertul să ia cunoştinţă de întregul material din dosarul cauzei util pentru efectuarea expertizei. În această privinţă Codul de procedură penală conţine un text expres şi anume articolul 121 în care se prevede că "expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar efectuării expertizei" cu precizarea cuprinsă în acelaşi text că cercetarea dosarului se face numai cu încuviinţarea organului de urmărire penală. Activitatea de cercetare pe care o efectuează expertul se finalizează în întocmirea unui raport de expertiză prin care expertul comunică rezultatul acestei activităţi organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei. Raportul de expertiză constituie un mijloc de probă cu trăsături caracteristice care îi dau individualitate proprie şi el nu se rezumă doar la concluziile expertului ci cuprinde toate etapele activităţii de cercetare care l-au condus pe expert la concluzia finală. Este la fel de important ca opinia expertului să fie motivată în mod temeinic dar şi ca raportul de expertiză să fie clar şi concis, acestea fiind trăsături absolute necesare pentru înţelegerea opiniei expertului şi a motivelor care l-au condus la concluzia respectivă. De regulă raportul de expertiză îmbracă forma scrisă, raportul de expertiză oral nefiind prevăzut în legislaţia noastră penală. În Codul de procedură penală se prevede în articolul 122 că "după efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris", deci în materie penală raportul de expertiză trebuie în mod obligatoriu prezentat în formă scrisă. Cu privire la modul de alcătuire a raportului de expertiză în Codul de procedură penală există un text expres consacrat modului de alcătuire al raportului de expertiză şi anume articolului 123. În situaţia în care pentru efectuarea unei expertize au fost numiţi mai mulţi experţi se alcătuieşte un singur raport de expertiză şi în acest sens articolul 122 aliniat 2 din Codul de procedură penală conţine prevederi exprese.

Expertizei, ca mijloc de probă, i se acordă o mare importanţă în procesul penal şi aceasta pentru că este fundamentată pe o cercetare ştiinţifică efectuată de persoane competente. În acelaşi timp însă dreptul românesc, în care funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, nu recunoaşte vreo ierarhizare a mijloacelor de

probă, adică acordarea vreunei preferinţe prestabilite cu privire la valoarea lor, neadmiţându-se existenţa unor mijloace de probă care să fie cu anticipaţie "mai bune" sau "mai puţin bune", iar organele judiciare au obligaţia ca în fiecare cauză concretă să verifice valoarea mijloacelor de probă folosite în cauza respectivă. Ca urmare, expertiza, deşi in abstracto i se acordă o deosebită autoritate dat fiind fundamentul său ştiinţific, în mod practic este considerată ca oricare alt mijloc de probă nefiindu-i deci recunoscută o forţă probantă absolută ci concluziile expertului sunt lăsate la aprecierea liberă a organului judiciar, conform principiului aprecierii probelor prin coroborarea lor cu ansamblul probelor administrate în cauză. Este unanim acceptat că expertizele reprezintă mijlocul de probă în care, cu privire la anumite aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale, sunt expuse opiniile unor specialişti care dovedesc respect faţă de adevăr şi obiectivitate ştiinţifică şi de aceea ele produc de regulă încredere în exactitatea concluziilor pe care le conţin. Este posibil însă ca uneori aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea, fie datorită lipsurilor în pregătire, fie datorită altor cauze şi, în consecinţă, valoarea lor probatorie este validată prin apreciere în întreg ansamblul probelor existente în cauză. Concluzionăm cu privire la forţa probantă a expertizei că aceasta reprezintă în procesul penal, un mijloc de probă important care de regulă exercită o influenţă însemnată şi favorabilă asupra activităţii organelor judiciare, fără a constitui însă un mijloc de probă privilegiat, fără a avea o forţă probantă absolută şi deci fără a limita libertatea de apreciere a organelor judiciare. Forţa probantă a expertizei trebuie validată de organele judiciare prin aprecierea concluziilor sale în întreg ansamblul probelor administrate în cauză şi numai în măsura în care concluziile expertizei sunt fundamentate ştiinţific şi se coroborează cu celelalte probe existente în cauză, concordând astfel cu realitatea, expertiza se va putea impune organelor judiciare ca un mijloc convingător de probă care poate fi avut în vedere la adoptarea soluţiei în cauza supusă judecării.

Valoarea probantă a expertizei

Page 64: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

64

9.Interceptările şi înregistrările audio sau video

Prin Legea nr. 141/ 1996, modificată ulterior prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus şi reglementat un nou mijloc de probă, şi anume, înregistrările audio sau video în secţiunea V1 din capitolul referitor la mijloacele de probă în procesul penal. Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 911 din Codul de procedură penală interceptările şi înregistrările efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare a unor convorbiri ori comunicări se vor realiza cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Autorizaţia se dă de către preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în prima instanţă, în camera de consiliu. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pot fi autorizate în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie ori al unor alte infracţiuni grave ori în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. Autorizarea se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 de zile, în camera de consiliu, de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 911 aliniatul 3 modificat prin O.U.G. nr 60/2006. Autorizarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă a interceptărilor şi a înregistrărilor autorizate este de 120 de zile. Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni grave dintre cele prevăzute în aliniatele 1 şi 2 ale articolului 911. Măsurile dispuse de instanţă vor fi ridicate înainte de expirarea duratei pentru care au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le-au justificat. Înregistrările prevăzute în alin. 1 pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate, cu autorizarea judecătorului. Condiţiile şi modalităţile de efectuare a interceptărilor şi înregistrărilor prevăzute în art. 911 -913 sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, localizării sau urmăririi prin G.P.S. ori prin alte mijloace electronice de supraveghere. Dispoziţiile privitoare la înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, precum şi la interceptarea acestora se aplică în mod corespunzător şi în cazul înregistrării de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevăzută în art. 913, cu excepţia redării în forma scrisă, după caz. Înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane pot servi ca mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloc de probă dacă nu sunt interzise de lege.

Test de evaluare

1. Întrebare: Care persoane nu sunt obligate să depună ca martori într-o cauză penală?

Răspuns: Soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului.

2. Întrebare: Care sunt categoriile de obiecte ce pot constitui probe materiale în procesul penal?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă Nu depune jurământ când este audiat ca martor:

Page 65: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

65

rezolvată a)preotul; b)minorul sub 14 ani; c)minorul sub 16 ani.

4. Gril ă de

rezolvat Reconstituirea:

a)se face numai la faţa locului; b)se face şi în laborator; c)se face numai în faza de urmărire penală. 5. Speţă

rezolvată Inculpatul A.B. a fost judecat şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt. În motivarea hotărârii, s-a reţinut că fapta şi împrejur ările în care a fost comisă rezultă din declaraţia inculpatului, care s-a autodenunţat la 4 ani dupa săvârşirea infrac ţiunii. Este legală, întemeiată soluţia şi motivarea hotărârii instanţei de judecată? Nu, soluţia de condamnare a inculpatului exclusiv pe baza declaraţiei acestuia nu este corectă, întrucât art. 69 Cod procedură penală stipulează ,,declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză’’, astfel încât nu este posibilă condamnarea bazată exclusiv pe baza declaraţiei persoanei, sunt necesare probe suplimentare cu care să fie coroborate declaraţiile făptuitorului.

6. Speţă de rezolvat

Într-o cauză penală persoana vătămată s-a constituit parte vătămată şi parte civilă, însă ulterior renun ţă la pretenţiile civile. Este posibilă ascultarea ca martor a persoanei care renunţă la pretenţiile civile, dar păstrează calitatea de parte vătămată?

Page 66: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

66

Modulul X. Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale

Unitatea de învăţare:

1. Noţiunea şi clasificarea măsurilor procesuale penale 2. Măsurile preventive 3. Măsurile de ocrotire 4. Măsurile de siguranţă 5. Măsurile asiguratorii

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

1.Noţiunea şi clasificarea măsurilor procesuale penale

Măsurile procesuale sunt mijloace de prevenţie sau de constrângere pe care legea le pune la îndemâna organelor judiciare şi prin care se asigură normala desfăşurare a procesului penal, adică îndeplinirea obligaţiilor procesuale, garantarea executării pedepsei şi garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune. Măsurile procesuale au caracter adiacent faţă de activităţile procesuale, de aceea astfel de măsuri apar ca posibilităţi, aplicarea lor este eventuală, nefiind caracteristică oricărei cauze penale, ci organele judiciare dispun luarea unei astfel de măsuri în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei cauze. Măsurile procesuale au şi caracter provizoriu, ele pot fi revocate oricând în momentul în care dispar împrejurările ce au impus luarea lor. Luarea măsurilor de constrângere este permisă numai după începerea urmăririi penale şi are caracter de excepţie. Regimul juridic al măsurilor procesuale este reglementat amănunţit în titlul IV din partea generală a Codului de procedură penală. Codul de procedură penală prevede trei categorii de măsuri procesuale: ♦ măsurile preventive; ♦ măsurile de ocrotire şi siguranţă; ♦ măsurile asiguratorii.

2.Măsurile preventive Măsurile preventive sunt o categorie a măsurilor procesuale care au atât caracter de constrângere, cât şi preventiv, ele urmărind să prevină orice încercare a învinuitului, inculpatului de a împiedica normala desfăşurare a procesului penal. În art. 136 C.proc.pen. se arată că măsurile preventive se pot lua pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului, inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la

executarea pedepsei. Codul de procedură penală prevede patru măsuri de prevenţie dintre care două privative de libertate (reţinerea şi arestarea preventivă) şi două neprivative de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara). În alin. 2 al articolului 136 din Codul de procedură penală se precizează că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

O condiţie generală pentru luarea măsurii preventive este aceea ca infracţiunea care constituie obiectul procesului penal să fie sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoare ; măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii. Se cere de asemenea să existe probe, indicii temeinice că învinuitul sau

inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Termenul de probă este cel definit de articolele 63, 64

Condiţiile în care poate fi dispusă o măsură preventivă

Scopul şi natura măsurilor preventive

Page 67: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

67

din Codul de procedură penală, iar prin indicii temeinice se înţelege existenţa unor date prin care rezultă presupunerea că învinuitul, inculpatul a săvârşit fapta. Pentru a se lua măsura arestării se mai cere să existe unul din următoarele cazuri prevăzute de articolul 148 Codul de procedură penală de la litera a) la f): a) învinuitul sau inculpatul a fugit sau s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei ; a1) inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea ori ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri ; b) când există date că inculpatul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert, prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă ; c) există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni ; d) inculpatul a comis cu intenţie o nouă infracţiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni ; e) există date că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta. f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. În cazurile prevăzute la literele a)-e), măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa închisorii prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de doi ani. Potrivit articolului 143 Codul de procedură penală, măsura reţinerii se ia în toate cazurile prevăzute de articolul 148 precum şi în caz de infracţiune flagrantă oricare ar fi limitele pedepsei prevăzută de lege. În articolul 136 din Codul de procedură penală se prevăd şi criteriile după care trebuie aleasă măsura de prevenţie cea mai potrivită: scopul urmărit prin care se înţelege pericolul ce trebuie prevenit sau înlăturat, gradul de pericol social al infracţiunii privit prin prisma unor circumstanţe concrete ale cauzei (de exemplu: frecvenţa infracţiunilor într-o anumită rază teritorială, starea de tulburare a publicului), situaţia personală a învinuitului sau inculpatului (starea de sănătate, vârsta, antecedentele, situaţia familială).

Legislaţia noastră prevede, în scopul garantării libertăţii persoanei, că măsurile de prevenţie se iau, de regulă, de procuror şi de instanţa de judecată. Singura măsură pe care o pot lua organele de cercetare penală este reţinerea pe cel mult 24 de ore. Măsura arestării poate fi luată doar de judecător. Din dispoziţiile legale rezultă că măsurile preventive pot fi dispuse prin: ♦ ordonanţă de către organul de cercetare penală; ♦ ordonanţă sau rechizitoriu de către procuror;

♦ hotărârea instanţei de judecată. Indiferent de măsura de prevenţie luată şi indiferent de organul care ia măsura, conform articolului 137 Cod procedură penală actul prin care se dispune această măsură trebuie să cuprindă fapta ce face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care fapta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită, temeiurile concrete ce au determinat luarea măsurii preventive.

este prevăzută în articolul 139 Cod procedură penală. În situaţia în care temeiurile ce au impus luarea măsurii se schimbă, măsura poate fi înlocuită cu o altă măsură preventivă mai uşoară sau mai gravă. Înlocuirea are loc numai dacă este necesară şi posibilă. Astfel, măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi înlocuită cu oricare din celelalte măsuri preventive, reţinerea poate fi înlocuită cu arestarea, iar arestarea poate fi

înlocuită cu orice măsură neprivativă de libertate. Când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se în cazul reţinerii şi arestării preventive punerea în libertate a învinuitului sau a inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.

Dacă înlocuirea şi revocarea măsurilor de prevenţie este lăsată la aprecierea

Înlocuirea şi revocarea măsurilor de prevenţie

Încetarea de drept a măsurilor de prevenţie

Organele judiciare care pot dispune măsurile preventive

Page 68: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

68

organului judiciar, încetarea de drept este obligatorie şi de aceea organul judiciar trebuie să se conformeze şi să pună imediat în libertate persoana împotriva căreia s-a dispus măsura preventivă. Măsurile preventive încetează de drept în următoarele cazuri: 1. la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare (de exemplu, la expirarea termenului de 30 de zile atunci când măsura arestării a fost dispusă pe un asemenea termen); 2. atunci când înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata măsurii arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea ce face obiectul învinuirii, fără a putea depăşi în cursul urmăririi penale, un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile; 3. atunci când inculpatul este condamnat de prima instanţă la o pedeapsă egală cu durata arestării; 4. în cazul în care inculpatul este condamnat la o pedeapsă cu suspendarea executării pedepsei sau cu executarea la locul de muncă sau la o pedeapsă în întregime graţiată; 5. în situaţia în care a fost pronunţată o soluţie ce absolvă de răspundere pe învinuit, inculpat (soluţia de scoatere de sub urmărire penală, de achitare, de încetare a urmăririi penale sau a procesului penal). Atunci când măsura preventivă încetează de drept, instanţa de judecată din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitiv sau ordonanţă ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni : datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al liberării.

este reglementată de articolele 143-144 din Codul de procedură penală şi este cea mai uşoară măsură privativă de libertate în sensul că are cea mai scurtă durată de timp. Această măsură se ia în faza iniţială a procesului penal, deci se utilizează numai în faza de urmărire penală atât faţă de învinuit, cât şi faţă de inculpat ;

măsura reţinerii poate fi luată numai după ascultarea învinuitului sau inculpatului, în prezenţa apărătorului. Măsura poate fi dispusă de organul de cercetare penală sau de procuror pe maxim 24 de ore, putând fi luată şi pe o perioadă mai scurtă şi poate înceta şi înainte de expirarea termenului. Reţinerea constă în restricţia impusă persoanei de a nu pleca din locul în care se desfăşoară cercetarea şi ea nu trebuie confundată cu prinderea şi reţinerea infractorului, nici cu reţinerea în sala de judecată a martorilor şi nici cu reţinerea unei persoane de organul de poliţie în vederea verificării identităţii. Reţinerea poate fi dispusă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege: ♦ când există probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; ♦ când legea prevede pentru fapta respectivă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii; ♦ când există unul din cazurile prevăzute de articolul 148 Cod procedură penală, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele de pedeapsă prevăzute de lege. Luarea măsurii este facultativă şi devine obligatorie în cazul infracţiunilor flagrante supuse procedurii speciale de urmărire şi judecare. Conform articolului 144 din Codul de procedură penală, măsura reţinerii se dispune prin ordonanţă în care trebuie menţionate ora şi ziua la care a început măsura, iar în ordonanţa de punere în libertate trebuie menţionate ora şi ziua la care a încetat măsura preventivă. Dacă organul de cercetare penală consideră că este necesară, în continuarea măsurii reţinerii, măsura arestării trebuie să înainteze procurorului în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului un referat motivat cu propunerea de a se lua măsura arestării faţă de învinuit. Când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit articolului 146 din Codul de procedură penală.

este o măsură preventivă neprivativă de libertate, ci doar restrictivă de libertate, măsura impunând restricţii privitoare la posibilitatea de mişcare a învinuitului sau inculpatului atunci când organul judiciar competent apreciază că, în raport de împrejurările concrete privitoare la învinuit sau inculpat, nu este necesară privarea acestuia de libertate însă, pentru buna desfăşurare a procesului penal,

este necesară stabilirea unor restricţii privitoare la libertatea sa. Conform dispoziţiilor articolului 145 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/1 iulie 2003 şi prin Legea nr. 356/2006 măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător în cursul urmăririi penale, ori

Obligarea de a nu părăsi localitatea

Reţinerea

Page 69: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

69

de instanţa de judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. În faza de urmărire penală măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă de procuror, prin ordonanţă, numai dacă există probe, indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi dacă pentru fapta săvârşită legea prevede pedeapsa închisorii. Legea limitează în timp durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea în cursul urmăririi penale, precizând în alin. 2 al articolului 145 din Codul de procedură penală că această durată nu poate depăşi 30 de zile. Legea nr. 281/1 iulie 2003 a adus o noutate cu privire la durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea completând alin. 2 al articolului 145 din Codul de procedură penală cu dispoziţia conform căreia această măsură poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat, prelungirea putând fi dispusă de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, însă fiecare prelungire nu poate depăşi la rândul său 30 de zile. Durata maximă a acestei măsuri, în cursul urmăririi penale, este de un an şi doar în mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani. În ceea ce priveşte dreptul instanţei de a dispune faţă de inculpat, în cursul judecăţii, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, legea nu limitează în timp durata acestei măsuri, instanţa nefiind obligată să determine în dispoziţia sa durata măsurii, însă poate să stabilească prin încheiere o limitare în timp pe care o poate prelungi sau o poate scurta dacă este nevoie Pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea organul judiciar trebuie să-l oblige pe învinuit sau inculpat să respecte una din următoarele obligaţii : a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat ; b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat ; c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura ; d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. De asemenea, organul judiciar care a dispus măsura poate să impună învinuitului sau inculpatului ca pe durata măsurii să respecte una sau mai multe din următoarele obligaţii : a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere ; b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite ; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane stabilite de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect ; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite ; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate ; f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta. În caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii aplicate sau a obligaţiilor, măsura obligării de a nu părăsi localitatea va fi înlocuită cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.

este o nouă măsură preventivă introdusă în Codul de procedură penală, în categoria măsurilor de prevenţie. Măsura obligării de a nu părăsi ţara este o măsură restrictivă de libertate prin care organele judiciare competente obligă pe învinuit sau inculpat să nu părăsească ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.

Conform dispoziţiilor articolului 1451 din Codul de procedură penală, măsura obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător în cursul urmăririi penale sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Cu privire la condiţiile şi procedura de luare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara alin. 2 al articolului 1451 din Codul de procedură penală face trimitere la dispoziţiile articolului 145 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 281/1 iulie 2003, Ordonanţa de Urgenţă nr. 109/24 octombrie 2003, Legea 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006, dispoziţii ce reglementează măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi care se aplică în mod corespunzător. Prin urmare, măsura obligării de a nu părăsi ţara poate fi dispusă atât de procuror sau judecător în cursul urmăririi penale, cât şi de instanţa de judecată în cursul judecăţii, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de articolele 143 şi 136 din Codul de procedură penală.

Obligarea de a nu părăsi ţara

Page 70: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

70

Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei rămasă definitivă se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului şi secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, precum şi jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii în vederea asigurării respectării obligaţiilor care îi revin. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau după caz ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii.

este cea mai gravă măsură preventivă privativă de libertate şi constă în deţinerea persoanei faţă de care s-a luat măsura în anumite locuri destinate celor privaţi de libertate în cauzele penale. În raport de cele două situaţii în care se poate găsi succesiv o persoană faţă de care se efectuează urmărirea penală, şi anume, situaţia de învinuit, cât

timp nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, şi situaţia de inculpat după punerea în mişcare a acţiunii penale, Codul de procedură penală reglementează arestarea preventivă în două modalităţi: arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului. Cele două modalităţi de arestare preventivă au o reglementare diferenţiată atât în privinţa condiţiilor în care poate fi dispusă fiecare dintre aceste două modalităţi de arestare preventivă, cât şi în privinţa duratei lor în timp. În ceea ce priveşte condiţiile în care pot fi dispuse cele două modalităţi de arestare preventivă este de precizat că o parte din condiţii sunt comune atât arestării preventive a învinuitului, cât şi arestării preventive a inculpatului, iar altele sunt specifice arestării inculpatului. Astfel, condiţiile comune arestării preventive a învinuitului şi arestării preventive a inculpatului sunt: − să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; − să existe probe din care să rezulte vreunul dintre cazurile prevăzute în articolul 148 din Codul de procedură penală; − privarea de libertate să fie considerată necesară în interesul cauzei; − învinuitul sau inculpatul să fie ascultat în prezenţa apărătorului înainte de a se lua împotriva sa măsura arestării preventive. Pentru a se putea dispune măsura arestării preventive a inculpatului se mai cere îndeplinită o condiţie specifică, şi anume, existenţa unui inculpat în cauză ceea ce implică punerea în mişcare a acţiunii penale. Măsura arestării preventive a învinuitului. Conform dispoziţiilor articolului 146 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 109/24 octombrie 2003 şi prin Legea 356/2006, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în articolul 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute în articolul 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului, preşedintelui sau judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-a revenit competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzută de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. La prezentarea dosarului de către procuror preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta trebuie să fixeze ora şi ziua de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, iar în cazul în care învinuitul este reţinut ora şi ziua de soluţionare a propunerii de arestare preventivă trebuie fixate până la expirarea celor 24 de ore de la reţinere. Judecătorul are obligaţia ca după ascultarea învinuitului să soluţioneze, de îndată, propunerea de arestare preventivă, fie prin admitere, fie prin respingere. În situaţia în care, constatând că sunt întrunite condiţiile legii, judecătorul admite propunerea de arestare preventivă trebuie să dispună, prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului şi să fixeze durata acesteia. Arestarea preventivă a învinuitului poate fi dispusă de judecător pe o durată ce nu poate depăşi 10 zile; termenul de 10 zile este, aşadar, un termen maxim, ceea ce înseamnă că judecătorul poate dispune arestarea preventivă a învinuitului şi pe o perioadă mai scurtă; pe de altă parte, legea nu prevede posibilitatea prelungirii acestui termen. Odată ce a dispus arestarea preventivă a învinuitului, judecătorul este obligat să emită, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului, mandat ce trebuie să conţină atât menţiunile prevăzute în articolul 151 din Codul de procedură penală, cât şi durata de timp pentru care s-a dispus arestarea preventivă a învinuitului.

Arestarea preventivă

Page 71: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

71

Împotriva încheierii prin care judecătorul a dispus măsura arestării preventive a învinuitului se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. În caz de respingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau aceea de a nu părăsi ţara. Măsura arestării preventive a învinuitului poate fi dispusă de judecător şi în faza de judecată în două situaţii, şi anume, în cazul infracţiunilor de audienţă, adică a infracţiunilor comise în faţa completului de judecată, şi în cazul în care instanţa extinde procesul penal cu privire la alte persoane, aceste două situaţii fiind singurele în care făptuitorul are în faza de judecată calitatea de învinuit. Măsura poate fi dispusă pe o durată de cel mult 10 zile şi după ce a dispus măsura arestării, preşedintele completului de judecată are obligaţia de a emite mandatul de arestare a învinuitului şi de a trimite, de îndată, învinuitul arestat împreună cu mandatul de arestare procurorului competent a efectua urmărirea penală în cauză. Măsura arestării preventive a inculpatului este reglementată de dispoziţiile articolelor 148-160 din Codul de procedură penală. Această măsură, ca de altfel toate măsurile preventive, are caracter facultativ în sensul că, odată întrunite condiţiile legii pentru luarea măsurii, organului judiciar nu îi incumbă obligaţia de a dispune măsura preventivă, ci măsura este dispusă doar dacă, întrunite fiind condiţiile legii, organul judiciar consideră că, în interesul urmăririi penale, respectiv, în interesul judecăţii, este necesară luarea măsurii arestării preventive a inculpatului; există o singură situaţie în legislaţia noastră procesual penală în care dispunerea acestei măsuri preventive este obligatorie, şi anume, în cazul procedurii speciale de urmărire şi judecată a unor infracţiuni flagrante. Având în vedere faptul că măsura arestării preventive a inculpatului este cea mai gravă măsură preventivă privativă de libertate, se poate afirma că această măsură are nu numai un caracter facultativ, ci chiar un caracter de excepţie, regula fiind că inculpatul trebuie cercetat şi judecat în stare de libertate. Procedura de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, precum şi procedura de prelungire a acestei măsuri conţine numeroase şi amănunţite referiri la factorul timp care urmăresc, pe de o parte, să limiteze în timp starea de privare de libertate a inculpatului, iar, pe de altă parte, să asigure respectarea principiului celerităţii în procesul penal mai ales în cauzele în care urmărirea penală sau judecata se desfăşoară faţă de inculpatul aflat în stare de arestare preventivă. Armonizând dispoziţiile legii de procedură penală cu dispoziţiile constituţionale, legiuitorul a prevăzut expres, în articolul 149 alin. 1 din Codul de procedură penală, că durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. În articolul 159 alin. 13 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 109/2003, se precizează că, în situaţia în care măsura arestării preventive a inculpatului este prelungită, durata totală a acestei măsuri în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile. Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă, conform dispoziţiilor articolului 136 alin. 5 din Codul de procedură penală, numai de către judecător, iar pentru a putea dispune arestarea preventivă a inculpatului, în cursul urmăririi penale, judecătorul trebuie să primească propunerea în acest sens de la organul de urmărire penală la care se află în acel moment cauza spre cercetare. Astfel, organul de cercetare penală când consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive a inculpatului înaintează procurorului un referat motivat în acest sens înainte de expirarea duratei arestării învinuitului, dacă faţă de învinuit este dispusă măsura arestării preventive. Procurorul, la sesizarea organului de cercetare penală sau din oficiu, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în articolul 143 şi există un caz din cele prevăzute în articolul 148 din Codul de procedură penală, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, preşedintelui sau judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Cu ocazia prezentării dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta trebuie să fixeze ora şi ziua de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea mandatului de arestare preventivă a învinuitului devenit inculpat sau, dacă acesta este reţinut, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. Dacă inculpatul, aflat în stare de reţinere sau arestare, din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului, în prezenţa apărătorului căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii.

Page 72: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

72

În cazul în care sunt întrunite condiţiile prevăzute în articolul 143 din Codul de procedură penală şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în articolul 148 din Codul de procedură penală, judecătorul dispune, prin încheiere motivată, arestarea preventivă a inculpatului, fixând durata acesteia care nu poate depăşi 30 de zile. Prelungirea arestării preventive a inculpatului este specifică măsurii arestării preventive luate în cursul urmăririi penale şi poate fi dispusă doar de judecător în caz de necesitate şi numai dacă au intervenit elemente noi care să justifice privarea de libertate sau dacă cele care au determinat privarea iniţială impun în continuare privarea de libertate, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 155 din Codul de procedură penală aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003. Propunerea de prelungire a arestării se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător, iar participarea procurorului este obligatorie. În cazul în care judecătorul acordă prelungirea aceasta nu poate depăşi 30 de zile, judecătorul putând să acorde şi alte prelungiri, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile, iar durata totală a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 159 alin. 13 din Codul de procedură penală, aşa cum au fost modificate prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 109/2003. Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă şi în cursul judecăţii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în articolul 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute de articolul 148 din Codul de procedură penală. Instanţa, în cursul judecăţii, trebuie să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, atât în situaţia în care arestarea a fost dispusă în cursul urmăririi penale, cât şi în situaţia în care arestarea a fost dispusă în cursul judecăţii şi să o revoce sau să o menţină, după cum constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau, dimpotrivă, impun în continuare privarea de libertate. Este de observat că legea nu prevede o durată maximă pentru care instanţa poate dispune sau menţine măsura arestării preventive, aşa cum este prevăzută o astfel de durată în cazul în care se dispune arestarea preventivă în cursul urmăririi penale; pe de altă parte, dispoziţiile articolului 160b din Codul de procedură penală prevăd că instanţa trebuie să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive; din corelarea celor două observaţii rezultă că în cursul judecăţii măsura arestării preventive a inculpatului poate fi dispusă pe o durată ce poate depăşi 30 de zile, dar nu mai mult de 60 de zile, cu precizarea că o atare măsură nu este prelungită de către instanţă în cursul judecăţii, ci este fie revocată, fie menţinută în condiţiile prevăzute de alin. 2, 3 ale articolului 160b din Codul de procedură penală. Legea nr. 281/1 iulie 2003 modificată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 109/24 octombrie 2003 a completat Codul de procedură penală cu dispoziţii speciale privind arestarea preventivă a minorului, reglementând în mod diferenţiat situaţia minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani şi situaţia inculpatului minor mai mare de 16 ani. În mod amănunţit legea a prevăzut duratele de timp pentru care poate fi dispusă măsura arestării preventive a fiecăreia dintre aceste categorii de inculpaţi minori, precum şi durata de timp pentru care poate fi prelungită măsura arestării preventive a minorilor, în general aceste perioade de timp fiind mult mai scurte decât cele prevăzute pentru aceeaşi măsură preventivă dispusă faţă de inculpaţii majori. Reţinerea şi arestarea preventivă a minorului se fac potrivit dispoziţiilor procedurii comune cu derogările şi completările din această secţiune. La stabilirea dispoziţiilor aplicabile cu privire la măsura reţinerii şi arestării preventive se are în vedere vârsta învinuitului sau inculpatului la data la care se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii măsurii preventive. În mod cu totul excepţional, minorul între 14 şi 16 ani, care răspunde penal poate fi reţinut la dispoziţia procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înştiinţarea şi sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate depăşi 10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mare. Reţinerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanţă motivată, de procuror, pe o durată de cel mult 10 ore. Minorul între 14 şi 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare şi o altă măsură preventivă nu este suficientă. Conform dispoziţiilor articolului 160h introdus în Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/ 1 iulie 2003 şi modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 109/24 octombrie 2003, durata arestării preventive a inculpatului minor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani este, în cursul urmăririi penale, de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai

Page 73: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

73

târziu de 30 de zile; prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional. În total, arestarea preventivă a minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, în cursul urmăririi penale, nu poate să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile; această dispoziţie obligă pe judecător ca din 15 în 15 zile să verifice dacă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului minor mai există ori au încetat sau dacă există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate în continuare. În mod excepţional, şi anume, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani, în cursul urmăririi penale, poate fi prelungită până la 180 de zile. În ceea ce priveşte inculpatul minor mai mare de 16 ani, conform dispoziţiilor articolului 160h alin. 3 din Codul de procedură penală, acesta poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii arestării preventive poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, fiecare prelungire putând fi dispusă pe o perioadă de 20 de zile. În total durata măsurii arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani, în cursul urmăririi penale, nu poate să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor, în cursul urmăririi penale, poate fi prelungită până la 180 de zile. În cursul judecăţii verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării inculpatului minor mai mare de 16 ani trebuie efectuată periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile; aceasta înseamnă că instanţa are obligaţia ca la cel mult 40 de zile să verifice dacă temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate ori dacă există temeiuri noi care justifică privarea de libertate şi, în caz afirmativ trebuie să dispună, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive, iar în caz contrar trebuie să dispună revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile.

Aceste măsuri preventive neprivative de libertate au fost introduse prin Legea nr. 32/1990 şi potrivit articolului 1601 din Codul de procedură penală, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere în tot cursul procesului penal punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care

există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. În articolul 1602 , astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 60/2006 se prevede că în timpul liberării provizorii organul judiciar trebuie să impună inculpatului respectarea uneia sau mai multor obligaţii dintre cele prevăzute în lege: a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă; b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat ; d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura ; e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. De asemenea, organul judiciar care a dispus măsura poate să impună învinuitului sau inculpatului ca pe durata măsurii să respecte una sau mai multe din următoarele obligaţii : a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere ; b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite ; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane stabilite de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect ; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite ; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate ; f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta.

Liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea pe cauţiune

Page 74: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

74

Liberarea provizorie sub control judiciar se dispune, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în timpul judecăţii, de instanţa de judecată. Liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de către instanţa de judecată atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii când s-a depus cauţiunea şi sunt îndeplinite condiţiile necesare liberării provizorii sub control judiciar mai sus menţionate. Pe durata liberării pe cauţiune a învinuitului sau inculpatului, i se stabileşte acestuia obligaţia de a se prezenta la chemarea instanţei şi de a comunica orice schimbare de domiciliu sau reşedinţă şi de a respecta obligaţiile prevăzute în alin. 3 şi 31 al articolului 160 privitoare la liberarea sub control judiciar. Cauţiunea reprezintă suma de bani ce trebuie depusă de către inculpat în scopul de a se garanta că acesta îşi va realiza obligaţiile în timpul liberării provizorii. Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 1000 lei. Cauţiunea se consemnează pe numele învinuitului sau inculpatului şi la dispoziţia instanţei ce a stabilit cuantumul cauţiunii. Consemnarea se poate face fie prin depunerea sumei de bani stabilită de către instanţă, fie prin constituirea unei garanţii reale imobiliare la dispoziţia instanţei care a stabilit cauţiunea. Cauţiunea se restituie inculpatului în următoarele cazuri prevăzute de articolul 1605 aliniat 4 din Codul de procedură penală: a) atunci când se revocă liberarea provizorie pentru că s-au descoperit fapte sau împrejurări care n-au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare şi care justifică arestarea inculpatului; b) atunci când se constată de instanţă prin încheiere că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive; c) atunci când se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal; d) atunci când se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendare condiţionată a executării sau pedeapsa cu executare prin muncă; e) când se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii ; f) cererea de liberare provizorie a fost respinsă în cazul în care a fost neîntemeiată sau când a fost făcută de o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau inculpat. Cauţiunea nu se restituie în cazul în care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii atunci când liberarea provizorie s-a revocat pentru că inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile ce i-au fost fixate sau a încercat să zădărnicească aflarea adevărului ori a săvârşit o altă infracţiune cu intenţie, infracţiune pentru care este urmărit şi judecat. În cazurile prevăzute la literele b)-e) se dispune şi încetarea stării de liberare provizorie. Cauţiunea se face venit la bugetul statului în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Procedura de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Potrivit articolului 1606 din Codul de procedură penală, cererea de liberare provizorie poate fi făcută de către învinuit sau inculpat, soţul acestuia şi de rudele apropiate. Cererea se adresează instanţei de judecată care a luat măsura arestării preventive şi ea poate fi formulată în tot cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Cererea trebuie să cuprindă potrivit articolului 1606 din Codul de procedură penală numele, prenumele, domiciliul şi calitatea celui care o face şi menţionarea cunoaşterii dispoziţiilor legale privind cazurile de revocare a liberării provizorii, iar în cazul liberării pe cauţiune cererea mai cuprinde şi obligaţia depunerii cauţiunii şi menţionarea cunoaşterii situaţiilor legale privind cazurile de nerestituire a cauţiunii. Potrivit articolului 1607 din Codul de procedură penală instanţa verifică dacă cererea de liberare provizorie cuprinde menţiunile prevăzute în art. 1606 alin. 2 si 3 si, daca este cazul, ia masuri pentru completarea acesteia. Când cererea este făcută de o altă persoană decât învinuitul sau inculpatul, instanţa îl întreabă pe acesta dacă îşi însuşeşte cererea, iar declaraţia acestuia se consemnează pe cerere. Instanţa examinează, de urgenţă, cererea, verificând dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia. În cazul în care se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată, instanţa admite cererea şi dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau inculpatului. Instanţa, în cazul admiterii cererii de liberare provizorie, stabileşte şi obligaţiile ce urmează a fi respectate de învinuit sau inculpat. În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cererea este neîntemeiată sau când aceasta a fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau de inculpat, instanţa respinge cererea. Împotriva încheierii prin care s-a admis ori s-a respins cererea de liberare provizorie se poate face recurs de către învinuit sau inculpat ori de către procuror, la instanţa superioară.

Page 75: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

75

Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judeca in termen de doua zile. Potrivit dispoziţiilor 16010 din Codul de procedură penală liberarea provizorie poate fi revocata daca: a) se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea învinuitului sau inculpatului; b) învinuitul sau inculpatul nu respectă, cu rea-credinţă, obligaţiile ce-i revin potrivit art. 1602 alin. 3 si alin 31 şi art. 1604 alin. 2 sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat. Revocarea liberării provizorii se dispune de instanţă, prin încheiere, cu ascultarea învinuitului sau inculpatului asistat de apărător. Revocarea se dispune şi în lipsa învinuitului sau inculpatului, când acesta, fără motive temeinice, nu se prezintă la chemarea făcută. În caz de revocare a liberării provizorii, instanţa dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului şi emite un nou mandat de arestare. Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs.

3.Măsurile de ocrotire Măsurile de ocrotire sunt reglementate de articolul 161 Cod procedură penală. Luarea acestor măsuri urmăreşte să apere persoanele ce ar avea de suferit în urma dispunerii unor măsuri preventive privative de libertate sau a unor măsuri de siguranţă ce implică restrângerea libertăţii persoanei. Potrivit articolului 161 Cod procedură penală atunci când măsura reţinerii sau arestării preventive a fost luată faţă de un învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie judecătorească, o persoană căreia i s-a instituit tutela, curatela, sau o persoană care datorită vârstei, bolii sau altor cauze are nevoie de ajutor, organul judiciar care a luat măsura reţinerii sau arestării are obligaţia să înştiinţeze autoritatea competentă pentru a dispune măsurile de ocrotire necesare ce constau în desemnarea unui tutore, curator, încredinţarea în grija unei alte persoane, internarea într-un spital. Se cer, aşadar, întrunite cumulativ două condiţii pentru a putea fi dispuse măsurile de ocrotire: - în îngrijirea învinuitului, inculpatului se află o persoană care are nevoie de ocrotire; - în lipsa învinuitului, inculpatului privat de libertate, aceste persoane rămân fără nici o ocrotire. Măsurile de ocrotire se iau deci cu privire la alte persoane decât învinuitul, inculpatul şi ele nu trebuie confundate cu măsurile de ocrotire ce pot fi luate faţă de alte categorii de minori, de exemplu, faţă de cei care săvârşesc fapte penale, dar nu răspund penal sau cei care sunt predispuşi să comită astfel de fapte.

4.Măsurile de siguranţă Măsurile de siguranţă sunt reglementate în articolul 162 Cod procedură penală şi constau în obligarea la tratament medical şi în internarea într-un institut medical de specialitate. Aceste măsuri pot fi dispuse în tot cursul procesului penal, în mod provizoriu, de către instanţă atunci când se constată că învinuitul sau inculpatul se află într-una dintre situaţiile pe care le prevede articolul 113 Cod penal şi articolul 114 Cod penal, şi anume: - situaţia în care făptuitorul din cauza unei boli ori a intoxicaţiei cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe prezintă pericol pentru societate; - situaţia în care făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate. Pentru a putea fi dispuse măsurile de siguranţă se cer întrunite cumulativ două condiţii: 1. starea de boală sau intoxicaţie cronică; 2. existenţa pericolului pentru societate. În cazul în care făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman, însă nu prezintă pericol pentru societate măsurile de siguranţă nu pot fi luate. Măsura de siguranţă a internării nu este aplicabilă minorilor şi faţă de făptuitorul minor care din cauza stării fizice sau psihice are nevoie de tratament medical trebuie dispuse măsurile prevăzute în articolul 101 lit. d Cod penal, adică internarea într-un institut medical educativ. Dacă se dispune măsura internării medicale se iau aceleaşi măsuri de ocrotire ca şi în cazul reţinerii sau arestării. Hotărârea instanţei prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată cu recurs, iar recursul nu suspendă executarea.

5.Măsurile asiguratorii Măsurile asiguratorii, reglementate în articolele 163-168 Cod procedură penală, sunt măsuri procesuale cu

Page 76: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

76

caracter real şi ele constau în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile ale învinuitului sau inculpatului sau ale părţii responsabile civilmente, indisponibilizare ce se realizează prin instituirea unui sechestru pentru a se asigura repararea pagubei şi pentru a garanta executarea pedepsei amenzii. Măsurile asiguratorii nu pot fi dispuse pentru a garanta acordarea cheltuielilor judiciare către stat. Măsurile asiguratorii au deci funcţionalitate numai asiguratorie, nu şi reparatorie. Ele pot fi luate pentru a garanta acordarea despăgubirilor civile, executarea pedepsei amenzii şi ele nu reprezintă acoperirea pagubei, instanţa trebuind să oblige prin hotărâre pe inculpat la repararea pagubei produse prin infracţiune. Măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se dispun numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, deoarece răspunderea penală este personală. În cazul în care măsura asiguratorie se ia pentru repararea pagubei, atunci ea poate fi dispusă şi asupra bunurilor părţii responsabile civilmente. În aliniatul 4 al articolului 163 Cod procedură penală se arată că nu pot fi sechestrate bunurile ce fac parte din avutul public şi cele exceptate de lege. Potrivit legii nu pot fi sechestrate bunurile arătate în articolele 406-409 Cod procedură civilă. Luarea măsurilor asiguratorii în vederea reparării pagubei este facultativă şi ea poate fi cerută de partea civilă sau poate fi dispusă din oficiu de organul judiciar. Luarea acestor măsuri este obligatorie în cazul în care partea vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Măsurile asiguratorii se dispun prin ordonanţă de către procuror în faza de urmărire penală şi prin încheiere de către instanţă în faza de judecată. Aducerea la îndeplinire a acestor măsuri se face, de regulă, de organul de urmărire penală ce a dispus măsura, iar în faza de judecată de executorul judecătoresc şi prin organele proprii de executare ale unităţii păgubite în cazul în care aceasta este una dintre cele la care se referă articolul 145 din Codul penal. Codul de procedură penală prevede în articolele 165-167 norme distincte pentru sechestrul propriu-zis, poprire şi inscripţia ipotecară.

este măsura asiguratorie cea mai frecvent întâlnită. Organul judiciar ce aplică această măsură este obligat să efectueze trei operaţii asupra bunurilor ce urmează a fi sechestrate: identificarea, evaluarea, declararea ca sechestrate a bunurilor. De regulă, bunurile sechestrate se lasă în posesia celui căruia îi aparţin,

iar dacă există pericol că vor fi înstrăinate, atunci sunt sigilate sau sunt ridicate total sau în parte şi încredinţate unui custode. Anumite categorii de bunuri dacă sunt sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu: - bunurile perisabile ce se predau societăţilor comerciale potrivit cu specialitatea acestora, societăţi ce sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată; - metalele sau pietrele preţioase ca şi mijloacele de plată străine ce trebuie predate în termen de 48 de ore la cea mai apropiată unitate bancară competentă; - sumele de bani care se consemnează pe numele învinuitului, inculpatului şi la dispoziţia organului judiciar ce a instituit sechestrul. Organul judiciar care instituie sechestrul încheie un proces-verbal despre actele efectuate descriind în mod amănunţit bunurile sechestrate şi indicând valoarea acestora.

este o măsură asiguratorie, o formă specială de indisponibilizare ce se aplică asupra sumelor de bani, sume datorate persoanei contra căreia s-a luat măsura. Conform articolului 167 Cod procedură penală sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de o a treia

persoană ori de către persoana sau instituţia păgubită sunt poprite în mâinile acestora în limitele pe care le prevede legea. Aceste sume vor fi consemnate de debitor la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea, urmând să fie predată recipisa de depunere a sumei în termen de 5 zile de la scadenţă. Aşadar, subiecţii implicaţi în luarea măsurii popririi sunt instanţa, părţile, organul de urmărire penală, terţii şi organele de executare.

este o formă specială a sechestrului aplicată în cazul bunurilor imobile şi prin îndeplinirea formalităţilor de publicitate se dă eficienţă inscripţiei în raport cu terţele persoane.

Inscrip ţia ipotecară

Poprirea

Sechestrul penal

Page 77: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

77

Persoanele ale căror bunuri au fost indisponibilizate ca şi orice persoană interesată pot cere pe calea contestaţiei restituirea bunurilor ce le-au fost luate nelegal. Conform articolului 168 Cod procedură penală pot face contestaţie învinuitul, inculpatul, partea responsabilă civilmente şi orice persoană interesată. În cursul urmăririi penale, contestaţia se adresează organului de urmărire penală, iar în faza de judecată instanţei. Dacă măsura sechestrului a fost luată de instanţă,

hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs, recurs ce nu suspendă executarea. Acestea sunt măsuri de reparare imediată, în natură, a pagubei produse părţii vătămate. Restituirea are prioritate faţă de celelalte modalităţi de reparare a pagubei. Pentru a se putea proceda la restituirea lucrurilor trebuie îndeplinite două condiţii: 1. lucrurile ridicate de la învinuit, inculpat sau de la o altă persoană trebuie să fie proprietatea părţii vătămate sau să-i fi fost luate pe nedrept din posesie sau

detenţie; 2. restituirea lucrurilor nu trebuie să stingherească aflarea adevărului şi corecta rezolvare a cauzei. Restituirea se dispune prin rezoluţie de către organul de urmărire penală şi de instanţă prin încheiere. În ceea ce priveşte restabilirea situaţiei anterioare, în articolul 170 din Codul de procedură penală se prevede că procurorul sau instanţa de judecată poate lua această măsură atunci când schimbarea situaţiei a rezultat în mod vădit din săvârşirea infracţiunii şi când restabilirea este posibilă. Această măsură se foloseşte mai frecvent în cazul infracţiunii de bigamie, tulburare de posesie, sustragerea unor sume de bani.

Test de evaluare

1. Întrebare: Care dintre organele judiciare penale poate dispune măsura arestării preventive?

Răspuns: Numai judecătorul la propunerea procurorului sau din oficiu.

2. Întrebare: Care sunt cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Măsura reţinerii învinuitului sau inculpatului durează:

a)cel mult 3 zile; b)cel mult 24 ore; c)cel puţin 12 ore.

4. Gril ă de

rezolvat Durata măsurii preventive a arestării învinuitului major, nu poate depăşi:

a)4 zile, în cazul în care învinuitul a fost reţinut anterior pe perioadă de 24 ore; b)3 zile; c)10 zile, perioadă în care se include şi măsura reţinerii, dacă aceasta a fost luată faţă de

învinuit. 5. Speţă

rezolvată Inculpatul A.B. solicită revocarea măsurii arestării preventive, motivând că a intervenit decesul fratelui său, coinculpat in proces, deces care a condus către existenţa unei puternice suferinţe psihice. Împrejurarea prezentată în speţă poate justifica înlocuirea măsurii arestării preventive? Nu, împrejurarea decesului fratelui inculpatului nu poate fi privită ca o schimbare a temeiurilor care au determinat arestarea şi nu justifică înlocuirea ei.

6. Speţă de rezolvat

Inculpatul A.B. face o nouă cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive, deşi nu s-au schimbat temeiurile de fapt şi de drept care au condus la luarea acestei măsuri, iar inculpatul invocă exact aceleaşi motive şi împrejur ări pe care instanţa de recurs le considerase nerelevante pentru admiterea cererii. Este posibilă reiterarea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive? Noua cerere

Contestarea măsurilor asiguratorii

Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare

Page 78: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

78

va fi admisă sau respinsă?Motivaţi.

Page 79: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

79

Modulul XI. Actele procesuale şi procedurale comune

Unitatea de învăţare:

1. Noţiune 2. Asistenţa juridică 3. Cererea 4. Citarea 5. Comunicarea actelor procedurale 6. Mandatul de aducere 7. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009 Actele procesuale şi procedurale sunt mijloace juridice prin care se impulsionează şi se realizează activitatea procesual penală. Actele procesuale sunt definite ca fiind manifestări de voinţă ale participanţilor la proces. Prin ele se exercită drepturi şi obligaţii, se îndeplinesc

dispoziţii legale, fiind producătoare de efecte juridice. În acest sens sunt acte procesuale punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, trimiterea în judecată, dezbaterile judiciare, hotărârile prin care se rezolvă cauza, ş.a.m.d. Actele procedurale sunt mijloacele prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale. Sunt acte procedurale, spre exemplu, ascultarea unui martor, executarea mandatului de arestare, efectuarea unei percheziţii, a unei cercetări la faţa locului. În procesul penal, fiecărui act procesual îi corespunde un anumit act procedural. Spre exemplu, actul prin care se dispune arestarea este pus în executare prin intermediul unui act procedural - mandatul de arestare. Dispunerea actelor procesuale şi efectuarea actelor procedurale se consemnează în anumite acte scrise numite şi acte de documentare procedurală. Spre exemplu, rezoluţia de începere a urmăririi penale, ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, rechizitoriul, procesele-verbale de percheziţie, de cercetare la faţa locului, hotărârile instanţei.

Constituţia României a rezervat un loc deosebit dreptului de apărare, precizând în articolul 24 că dreptul la apărare este garantat şi în tot cursul procesului penal părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau din oficiu. Asistenţa juridică constă în acordarea de consultaţii, întocmirea de cereri sau alte acte cu caracter juridic, apărarea sau, după caz, reprezentarea

persoanelor fizice sau juridice, precum şi susţinerea prin mijloace juridice a drepturilor, intereselor legitime ale acestora în raporturile cu organele puterii, administraţiei de stat, a instituţiilor şi a altor persoane. În principiu, asistenţa juridică a părţilor în procesul penal este facultativă, în sensul că cei interesaţi sunt lăsaţi să decidă dacă îşi aleg sau nu un avocat care să le acorde asistenţă juridică. De la această regulă există derogări în sensul că în unele situaţii expres prevăzute de către lege asistenţa poate fi şi obligatorie. Asistenţa juridic ă obligatorie a învinuitului, inculpatului este reglementată de articolul 172 aliniatul 2 Cod procedură penală şi a fost extinsă prin dispoziţiile Legii nr. 32/1990, modificată ulterior prin Legea 281/2003 şi Legea 356/2006. Asistenţa juridică este obligatorie atunci când învinuitul, inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reţinut sau arestat chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză şi oricând organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Cu privire la asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului minor trebuie precizat că aceasta este obligatorie atât în cursul urmăririi penală cât timp învinuitul, inculpatul nu a devenit major, cât şi în cursul

Asistenţa juridic ă

Noţiune

Page 80: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

80

judecăţii, dacă învinuitul, inculpatul este minor în momentul sesizării instanţei, chiar dacă a devenit major în cursul judecăţii. La situaţiile în care asistenţa juridică a învinuitului, inculpatului este obligatorie în tot cursul procesului penal se adaugă pentru faza de judecată situaţia în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa cu închisoarea de 5 ani sau mai mare. Asistenţa juridică obligatorie priveşte în principal pe învinuit, inculpat, însă în mod excepţional legea prevede asistenţa juridică obligatorie a celorlalte părţi. În articolul 173 alin. 3 Cod procedură penală se prevede că instanţa dacă apreciază că din anumite motive partea (oricare alta decât inculpatul) nu şi-ar putea face singură apărarea, trebuie să dispună din oficiu luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător. Atât în cazul asistenţei facultative, cât şi în cazul asistenţei obligatorii, legea a lăsat posibilitatea celor interesaţi să-şi aleagă apărătorul pe care îl preferă. Apărătorul poate fi numit din oficiu atunci când asistenţa juridică este obligatorie dacă învinuitul, inculpatul nu şi-a ales apărător. Această dispoziţie este urmarea faptului că în cazul în care activitatea procesuală se desfăşoară fără prezenţa apărătorului atunci când este obligatorie, această judecată ar fi lovită de nulitate absolută. Posibilitatea de a alege apărătorul are prioritate faţă de numirea acestuia din oficiu şi de aceea legea precizează că obligaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului. Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se amână. În cursul urmăririi penale apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii. În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală se face menţiune despre aceasta, iar actul este semnat şi de apărător. Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se confidenţialitatea convorbirilor. Apărătorul are dreptul de a se plânge dacă cererile sale nu au fost acceptate, iar procurorul este obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 de ore. În cursul judecăţii apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, iar în cazul în care inculpatul este arestat să ia contact cu acesta. Reprezentarea. În cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie. În cazul în care legea admite reprezentarea învinuitului sau inculpatului instanţa de judecată, când apreciază necesară prezenţa acestuia, dispune aducerea sa.

este un act procedural comun prin care orice persoană interesată poate cere sprijinul organelor judiciare pentru recunoaşterea unor drepturi, pentru satisfacerea unor pretenţii sau pentru intervenţia organului judiciar. În cursul procesului părţile pot cere administrarea de probe, aplicarea de măsuri

asiguratorii, recuzarea unei persoane incompatibile. Legea procesual penală nu are dispoziţii care să privească conţinutul şi forma unei cereri la modul general, dar reglementează amănunţit cuprinsul anumitor cereri în situaţii speciale: de exemplu, reglementează cererea în cazul plângerii prealabile, cererea pentru revizuire, cererea pentru reabilitare, cererea pentru liberare provizorie pe cauţiune, sub control judiciar. În general, în cuprinsul unei cereri trebuie să existe următoarele menţiuni: numele, prenumele şi adresa solicitantului, organul solicitat, pretenţia sau obiectul cererii, motivele pe care se întemeiază, semnătura solicitantului şi data. Orice cerere trebuie adresată organului competent, dar această nu este o condiţie de valabilitate sau de nulitate a actului.

este actul procedural prin care o persoană este chemată să se prezinte în faţa organului judiciar într-un anumit loc şi la o anumită dată cu indicarea calităţii sale procesuale şi cu indicarea sancţiunii în caz de neprezentare. Dispoziţia de citare se consemnează, de regulă, într-un act scris numit citaţie, dar citarea se

poate face şi telefonic sau telegrafic. Pentru valabilitatea citării trebuie îndeplinite următoarele condiţii: - procesul penal să fie început; - chemarea persoanei să fie necesară sau obligatorie; - dispoziţia de chemare să fie luată prin rezoluţie sau prin ordonanţă în faza de urmărire penală şi prin încheiere în faza de judecată. Conform articolului 176 Cod procedură penală, citaţia trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: a) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;

Citarea

Cererea

Page 81: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

81

b) numele şi prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei. Atunci când inculpatul judecat fiind în lipsă a fost citat sub un nume şi prenume greşit, chiar dacă locul de citare este corect, hotărârea judecătorească pronunţată în aceste condiţii este lovită de nulitate; c) adresa celui citat care trebuie să cuprindă localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul; d) ora, ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, precum şi invitaţia de prezentare cu precizarea consecinţelor legale în caz de neprezentare. e) menţiunea că partea citată are dreptul la un apărător cu care să se prezinte la termenul fixat; f) menţiunea că potrivit articolului 171 C.p.p. apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu-şi poate alege un apărător i se va desemna un apărător din oficiu; g) menţiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul aflat la arhiva instanţei. Citaţia se semnează de cel care o emite. Locul de citare este reglementat de articolul 177 Cod procedură penală în raport de diferite situaţii concrete şi posibile. De regulă, învinuitul sau inculpatul se citează la adresa la care locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută se citează la adresa locului său de muncă prin serviciul de personal. Nu este legală citarea prin afişare la sediul unităţii. Citarea nu se face la domiciliul legal, ci la adresa unde învinuitul sau inculpatul se află efectiv. Dacă în cursul procesului, învinuitul sau inculpatul indică un alt loc unde se află, trebuie citat în acel loc. Nu este legală citarea la adresa pe care o indică partea vătămată. Dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte învinuitul, inculpatul şi nici locul de muncă, citaţia se afişează la sediul primăriei în a cărei rază teritorială s-a comis infracţiunea. Dacă infracţiunea s-a desfăşurat în mai multe locuri, atunci citaţia se afişează la sediul primăriei în a cărei rază teritorială se efectuează urmărirea penală. Bolnavii ce sunt internaţi în spitale sau într-o casă de sănătate se citează la administraţia acestor instituţii. Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia acestui loc. Militarii se citează la unitatea din care fac parte prin comandantul acesteia. Dacă învinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face potrivit normelor de drept internaţional penal aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în condiţiile legii, iar în lipsa unei asemenea norme citarea se face prin scrisoare recomandată; este necesar ca citaţia în vederea înfăţişării să fie primită cel mai târziu cu 40 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare. Dispoziţiile ce privesc locul de citare a învinuitului, inculpatului se aplică şi celorlalte părţi din procesul penal. Procedura de înmânare a citaţiei este reglementată în articolele 178-179 Cod procedură penală. Înmânarea citaţiei se face, de regulă, persoanei citate care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia, sau primind-o nu vrea sau nu poate să semneze, agentul însărcinat cu predarea citaţiei trebuie să întocmească un proces-verbal, iar în caz de refuz de primire, să afişeze citaţia pe uşa locuinţei. În lipsa celui citat, citaţia poate fi înmânată şi altor persoane, soţului, unei rude, persoanei ce locuieşte cu persoana citată sau care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane fără capacitate de exerciţiu. Consemnarea îndeplinirii actului de citare se face prin dovada de primire, dovadă ce se depune la organul ce a emis citaţia, şi face dovada îndeplinirii procedurii de citare.

constituie un mijloc prin care se aduce la cunoştinţa unui participant la proces un document procedural ori prin care este înştiinţat asupra unui anumit eveniment procesual care a avut loc sau care urmează să aibă loc. Comunicarea se poate face prin două modalităţi: ♦ prin transmiterea unei copii integrale sau parţiale a actului procedural; ♦ prin înştiinţare despre efectuarea actului sau data când are loc.

Comunicarea are loc, de regulă, în scris, după regulile de înmânare a citaţiei, însă se poate face şi oral de organul judiciar celui interesat.

este reglementat de articolele 183, 184 din Codul de procedură penală. Dacă persoana invitată prin citaţie nu se prezintă şi este necesară prezenţa sa se poate proceda la aducerea cu mandat de aducere a persoanei anterior citate. Aducerea cu mandat este o măsură de constrângere ce constă în obligaţia impusă persoanei de a se lăsa condusă în faţa organului judiciar de către persoana ce a primit

ordinul să execute măsura. Dispoziţia de aducere cu mandat este un act procedural care poate fi efectuat în

Mandatul de aducere

Comunicarea actelor procedurale

Page 82: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

82

tot cursul procesului penal, iar mandatul de aducere se execută prin organele de poliţie, jandarmerie sau poliţie comunitară. Pot fi aduşi cu mandat învinuiţii, inculpaţii şi martorii. Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală cel însărcinat cu exercitarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal care se înaintează de îndată organului de urmărire penală ori instanţei de judecată. Condiţiile necesare emiterii unui mandat de aducere sunt următoarele: ♦ neprezentarea la chemarea prin citaţie să nu fie justificată; ♦ prezenţa persoanei chemate să fie necesară. O excepţie de la condiţia citării anterioare o constituie cazul infracţiunilor flagrante şi cazul învinuitului sau inculpatului care poate fi adus cu mandat fără a fi citat anterior atunci când este în interesul cauzei aducerea

sa silită. Modificarea actelor procedurale este reglementată de articolul 194 din Codul de procedură penală, poate avea loc în tot cursul procesului penal şi constă în completarea lipsurilor, corectarea greşelilor şi suprimarea datelor adăugate în actele procedurale.

Modificarea poate avea loc numai în cursul întocmirii actului sau imediat după aceasta, iar competenţa de efectuare a modificării revine organului ce a întocmit actul. Modificarea trebuie confirmată în scris printr-o menţiune în cuprinsul sau la sfârşitul actului, menţiune ce trebuie făcută de cei ce au semnat actul. Organul judiciar ce primeşte o declaraţie trebuie să bareze locurile nescrise astfel încât să nu se mai poată face adăugiri ulterioare. Îndreptarea erorilor materiale este prevăzută de articolul 195 din Codul de procedură penală şi constă în îndreptarea erorilor materiale evidente din cuprinsul unui act procedural. Îndreptarea se face de organul judiciar ce a întocmit actul fie la cererea celui interesat, fie din oficiu. Se cere ca eroarea ce trebuie să fie îndreptată să fie materială, adică să fie o simplă greşeală scriptică ce nu vizează conţinutul actului, şi să fie evidentă adică să reiasă fără dubiu şi fără a fi nevoie de probaţiune. Spre exemplu, în dispozitivul hotărârii se indică un alt text din Codul penal decât cel care priveşte calificarea faptei desprinsă din conţinutul hotărârii. Nu se pot îndrepta ca erori materiale omisiunea de a aplica o pedeapsă complimentară sau stabilirea greşită a despăgubirilor. Despre îndreptarea erorii materiale se consemnează într-un act de constatare ce poate fi un proces-verbal sau o încheiere. Înlăturarea unor omisiuni vădite este reglementată de articolul 196 din Codul de procedură penală şi constă în înlăturarea absenţei unor menţiuni pe care poate să le cuprindă actul. Sunt considerate omisiuni vădite situaţiile în care organul de urmărire penală sau instanţa nu s-au pronunţat cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asiguratorii. Omisiunea trebuie să se refere la chestiuni adiacente şi nu la chestiunile de fond ale cauzei. Procedura înlăturării omisiunilor vădite este aceeaşi ca şi în cazul îndreptării erorilor materiale.

Test de evaluare

1. Întrebare: Care sunt condiţiile necesare emiterii unui mandat de aducere?

Răspuns: Condiţiile necesare sunt: neprezentarea la chemarea prin citaţie să nu fie justificată şi prezenţa persoanei chemate să fie necesară.

2. Întrebare: În ce cazuri este obligatorie asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Asistenţa juridică în procesul penal este, de regulă:

a)obligatorie; b)facultativă; c)se asigură din oficiu de către organul judiciar.

Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite

Page 83: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

83

4. Gril ă de

rezolvat Citaţia trebuie înmânată inculpatului:

a)cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat pentru judecată; b)cu cel puţin 3 zile înaintea termenului fixat pentru judecată; c)cu cel puţin 2 săptămâni înaintea termenului fixat pentru judecată. 5. Speţă

rezolvată Precizaţi clasificarea termenelor în raport de natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc şi calculaţi când se va împlini termenul de 24 de ore referitor la măsura preventivă a reţinerii dispusă la data de 17 august ora 10. În raport de natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc, termenele se clasifică în termene procedurale şi termene substanţiale. Termenele privind luarea, menţinerea şi revocarea măsurilor preventive sunt termene substanţiale şi se calculează pe unităţi pline, în sesnul că atât prima unitate de timp, cât şi ultima unitate de timp intră în calcul, astfel încât măsura reţinerii pe 24 de ore dispusă la data de 17 august ora 10.00 va expira pe 18 august ora 10.00.

6. Speţă de rezolvat

Cum se calculează şi când se va împlini un termen procedural de o lună care începe să curgă la data de 25 august?

Page 84: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

84

Modulul XII. Termenele în procesul penal

Unitatea de învăţare:

1. Definirea termenelor. Rolul termenelor 2. Clasificarea termenelor 3. Calcului termenelor 4. Sancţionarea nerespectării termenelor

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

1.Definirea termenelor. Rolul termenelor În dreptul procesual penal termenele reprezintă elementele cele mai importante care dau conţinut ideii curgerii timpului fără însă a fi singura formă de manifestare a curgerii timpului pe plan procesual. În materie procesual penală rareori noţiunea de termen este înţeleasă în sensul de dată fixă, o zi anume în care trebuie să se întâmple un anumit fapt, cum ar fi, ziua fixată pentru ca părţile sau martorii să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată. În marea majoritate a cazurilor prin termen, în sensul procesual al cuvântului, se înţelege intervalul de timp înăuntrul căruia sau după epuizarea căruia pot sau trebuie îndeplinite acte, măsuri procesuale şi procedurale, interval ce trebuie astfel fixat încât procesul să păstreze ritmul accelerat fără a se împiedica aflarea adevărului şi realizarea drepturilor părţilor. În unele cazuri, legea procesual penală, deşi nu prevede o limitare în timp a unor activităţi procesuale impune totuşi o obligaţie care se referă la timp şi atunci utilizează expresia "de îndată" sau "de urgenţă" ori "imediat". În dreptul procesual penal, în rare situaţii, legea nu prevede, precis sau generic, un termen în privinţa unor acte procesuale sau procedurale ceea ce înseamnă că acele acte pot fi îndeplinite sau efectuate oricând, în raport de aspectele concrete ale cauzei. Importanţa deosebită a termenelor în procesul penal este evidenţiată şi de faptul că în Codul de procedură penală un întreg capitol este dedicat termenelor şi anume capitolul III din Titlul V, capitol în care, în articolele 185-188, este reglementat în mod amănunţit modul de calcul al termenelor procedurale şi substanţiale, precum şi sancţiunile procedurale aplicate actelor efectuate cu încălcarea termenelor prevăzute de lege.

2.Clasificarea termenelor În literatura juridică, în raport de diferite criterii, termenele se clasifică astfel: a) În raport de organul care le stabileşte, termenele sunt legale şi judiciare. Termenele legale sunt acelea pe care legea le stabileşte în mod expres, de exemplu, termenul de apel, termenul de recurs, termenul privind măsura preventivă a reţinerii, termenul privind măsura preventivă a arestării, etc. Termenele legale nu pot fi supuse regimului aprecierii de fapt, în sensul că nu pot fi modificate prin prelungirea sau scurtarea lor. Termenele judiciare sunt acelea pe care le fixează organul judiciar în faţa căruia se află cauza, pentru prezentarea părţilor, a martorilor, pentru o cercetare la faţa locului, pentru o reconstituire, etc. Fiind stabilite de organele judiciare aceste termene pot suferi modificări, în sensul că sunt susceptibile de a fi prelungite sau scurtate fără însă a se aduce atingere intereselor părţilor. Este posibil ca termenele să fie stabilite şi de părţile din proces, spre exemplu, pentru realizarea împăcării, însă în cele din urmă aceste termene fiind încuviinţate de către instanţă şi consemnate în încheierea de şedinţă devin termene judiciare. b) După criteriul efectelor pe care le produc sau al caracterului lor, termenele au fost clasificate în trei categorii: termene dilatorii sau prohibitive, termene peremptorii sau imperative şi termene orânduitoare sau de recomandare.

Page 85: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

85

Termenele dilatorii sau prohibitive sunt cele care nu permit îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după ce a expirat durata sa. Este un asemenea termen, spre exemplu, intervalul de timp care desparte momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de momentul rămânerii definitive a acesteia, întrucât numai după expirarea duratei acestui interval de timp hotărârea judecătorească poate fi pusă în executare. Efectuarea sau îndeplinirea actului înainte de expirarea duratei termenului prohibitiv atrage nulitatea actului, adică anularea efectelor sale juridice în condiţiile în care a produs o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată şi partea interesată invocă, în termenul prevăzut de lege, efectuarea actului cu încălcarea termenului prohibitiv. Termenele peremptorii sau imperative sunt cele înlăuntrul cărora trebuie efectuat un act. Aceste termene urmăresc ca unele măsuri, acte procesuale sau procedurale ori drepturile părţilor să fie îndeplinite, efectuate, respectiv exercitate, numai până la împlinirea lor. Un asemenea termen este, spre exemplu, termenul de apel care obligă la introducerea căii de atac într-un interval maxim de 10 zile de la pronunţarea sau comunicarea hotărârii judecătoreşti a primei instanţe. Termenele orânduitoare sau de recomandare sunt acelea care prevăd o durată de timp în interiorul căreia este recomandabil să fie îndeplinit actul procesual sau procedural. Este un asemenea termen, spre exemplu, termenul de cel mult 20 de zile de la pronunţare în care trebuie redactată hotărârea judecătorească potrivit dispoziţiilor articolului 310 alin. 2 din Codul de procedură penală. Fiind vorba despre termene cu caracter de recomandare, încălcarea lor nu atrage sancţiuni procesuale cum ar fi, nulitatea actului sau decăderea din exerciţiul unui drept subiectiv procesual, ci eventual, sancţiuni disciplinare c) În raport cu factorul timp, cu conţinutul timp, termenele pot fi fixe, maxime şi minime. Termenul este fix atunci când prevede o durată de timp invariabilă pentru efectuarea actului; este un termen fix, spre exemplu, termenul pentru introducerea apelului care este de 10 zile. Termenul este maxim atunci când indică durata maximă de timp în care trebuie efectuat actul, spre exemplu, cel mult 15 zile pentru întocmirea rechizitoriului de către procuror după primirea dosarului de la organul de cercetare penală. Termenul este minim atunci când are o durată determinată minimă care după ce a fost atinsă permite efectuarea valabilă a unui act; astfel, înmânarea citaţiei se face cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. d) În raport de modul de calcul, termenele pot fi de succesiune şi de regresiune. Termenele de succesiune se calculează în sensul curgerii normale a timpului, iar termenele de regresiune se calculează în sensul invers curgerii timpului, adică de la un moment dat înapoi; spre exemplu, este un termen de regresiune termenul de 5 zile de înmânare a citaţiei care se calculează de la data fixată pentru judecată înapoi. e) În raport de durata lor, de unitatea de timp în care se exprimă termenele pot fi stabilite pe ore, pe zile, pe luni şi pe ani. Se poate exemplifica cu: termenul de 24 de ore pentru măsura preventivă a reţinerii; termenul de 10 zile pentru exercitarea apelului; termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile de către persoana vătămată. f) În raport de natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc, termenele se clasifică în termene procedurale şi termene substanţiale. Termenele procedurale sunt intervale de timp fixate de lege pentru a ocroti drepturi şi interese ale persoanei conferite în cadrul procesului penal; prin urmare, termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale şi ele sunt stabilite în vederea sistematizării şi disciplinării activităţii procesuale, urmărindu-se astfel realizarea în mod just a scopului procesului penal. Majoritatea termenelor prevăzute în Codul de procedură penală au caracter de termene procedurale şi exemplificăm în acest sens cu termenul de apel, termenul de recurs, termenul de exercitare a căilor extraordinare de atac, termenul în care procurorul trebuie să sesizeze instanţa de judecată după ce a terminat urmărirea penală şi a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, termenul de rezolvare de către procuror a plângerilor formulate împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, etc. Termenele substanţiale, numite şi materiale, sunt intervale de timp fixate de lege pentru a ocroti drepturi şi interese extraprocesuale care vizează, spre exemplu, protecţia libertăţii persoanei, a patrimoniului acesteia ori aplicarea unor norme de drept penal material. Practic, termenele substanţiale sunt acelea care stabilesc, limitează în timp măsurile procesuale pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce priveşte drepturile conferite persoanei în afara procesului penal, cum ar fi privarea sau restrângerea libertăţii persoanei. În această accepţiune sunt termene substanţiale, spre exemplu, termenele care fixează durata măsurilor preventive, termenele referitoare la liberarea condiţionată, la amânarea executării pedepsei, precum şi termenele care privesc măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor, etc. Între termenele substanţiale ponderea o reprezintă cele referitoare la luarea, menţinerea sau revocarea măsurilor preventive.

Page 86: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

86

Importanţa clasificării termenelor în aceste două categorii este determinată de raţiunea, funcţia şi interesele diferite care dictează stabilirea lor. Pe de altă parte, legea de procedură penală stabileşte modul de calcul al termenelor după cum acestea sunt procedurale sau substanţiale.

3.Calculul termenelor Codul de procedură penală stabileşte un sistem de calcul comun pentru toate termenele procedurale, reglementat de dispoziţiile articolelor 186-187, şi un sistem de calcul special pentru termenele substanţiale, reglementat de dispoziţiile articolului 188 din Codul de procedură penală şi de dispoziţiile articolelor 87-89 şi 154 din Codul penal. Toate termenele au un moment iniţial, de la care încep să curgă, un moment final în care se împlinesc şi o durată în timp. Modul de calcul al termenelor, fie procedurale, fie substanţiale, este diferit după cum termenele sunt stabilite pe ore şi zile ori sunt stabilite pe luni şi ani. a) Conform dispoziţiilor articolului 186 alin. 1 din Codul de procedură penală la calculul termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul în care legea dispune altfel. Pentru calcularea termenelor procedurale pe ore şi zile alin. 2 al articolului 186 din Codul de procedură penală consacră sistemul de calculare pe unităţi libere de timp, sistem care constă în faptul că ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, precum şi ora sau ziua când acesta se împlineşte nu se socotesc în durata termenului; în acest fel durata termenelor procedurale pe ore şi zile este mai mare cu două unităţi de timp decât termenul procedural propriu-zis; în raport de acest sistem de calcul un termen de 24 de ore care începe să curgă luni la ora 1000 se împlineşte marţi la ora 1200, iar un termen de 3 zile care începe să curgă luni se împlineşte vineri. Pentru calcularea termenelor procedurale pe luni şi ani, alin. 3 al articolului 186 din Codul de procedură penală consacră sistemul calendaristic, în sensul că aceste termene se împlinesc la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an; în acest fel în calculul termenelor procedurale pe luni sau pe ani intră în durata termenului ziua când acesta se împlineşte; în raport de acest sistem de calcul un termen de o lună care începe să curgă la data de 14 ianuarie se va sfârşi la data de 14 februarie. În cazul termenelor procedurale există posibilitatea legală a modificării lor prin abreviere sau prin prorogare. Este posibilă modificarea termenului prin abreviere atunci când ultima zi a termenului pe luni sau ani cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, situaţie în care termenul expiră în ultima zi a acelei luni; astfel un termen de o lună care începe să curgă pe data de 31 martie se va împlini pe 30 aprilie, durata termenului fiind astfel micşorată cu o zi. Termenele procedurale pot fi modificate prin prorogare atunci când ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, situaţie în care termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează; în acest fel durata termenului se prelungeşte cu cel puţin o zi, cu precizarea că prelungirea este posibilă doar dacă ultima zi a termenului este nelucrătoare, iar zilele nelucrătoare din interiorul termenului nu au nici o relevanţă asupra modului de calcul al termenului şi, prin urmare, nu conduc la prelungirea termenului; se produce o prorogare a termenului procedural când, spre exemplu, instanţa de judecată pronunţă o hotărâre la data de 22 decembrie, cu drept de apel în 10 zile, termenul de apel se prelungeşte până la data de 3 ianuarie, întrucât atât data de 1 ianuarie când termenul ar fi expirat în mod normal, cât şi următoarea zi de 2 ianuarie sunt zile nelucrătoare. b) Pentru termenele substanţiale, legea procesual penală stabileşte, aşa cum am mai subliniat, un sistem de calcul special reglementat de dispoziţiile articolului 188 din Codul de procedură penală, dar şi de dispoziţiile articolelor 87-89 şi 154 din Codul penal. Necesitatea corelării normelor de drept procesual penal cu normele de drept penal material în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor substanţiale se impune, întrucât importante aspecte ale termenelor substanţiale se referă la pierderea stării de libertate potrivit dispoziţiilor de drept penal material. Modalitatea de calcul a termenelor substanţiale, ca şi în cazul termenelor procedurale, este diferită după cum termenul este stabilit pe ore sau zile ori este stabilit pe luni sau ani. La calculul termenelor substanţiale pe ore şi zile se foloseşte, potrivit prevederilor articolului 188 din Codul de procedură penală, sistemul de calcul pe unităţi pline de timp, în sensul că ora şi ziua de la care începe să curgă termenul şi ora şi ziua când se împlineşte termenul intră în durata acestuia; astfel, măsura preventivă a reţinerii pe 24 de ore dispusă la data de 16 februarie ora 900, va expira la data de 17 februarie ora 900, iar un termen substanţial de 5 zile care începe să curgă la data de 16 februarie se împlineşte la data de 20 februarie. Acest mod de calcul, care vizează în principal termenele care privesc luarea, menţinerea ori

Page 87: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

87

revocarea măsurilor preventive, corespunde modalităţii de calcul a executării pedepsei închisorii reglementată de dispoziţiile articolului 87 alin. 2 din Codul penal şi potrivit căruia ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc în durata executării. Termenelor substanţiale stabilite pe luni sau ani li se aplică un sistem de calcul calendaristic, însă diferit de cel al termenelor procedurale. Calculul duratei acestor termene se face ţinând seama de dispoziţiile articolului 154 din Codul penal, potrivit cărora luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă termenul; astfel, un termen substanţial de o lună care a început să curgă la data de 10 martie se va socoti împlinit la data de 9 aprilie. Pentru termenele substanţiale nu există posibilitatea legală a modificării lor prin abreviere sau prorogare, ca în cazul termenelor procedurale.

4.Sancţionarea nerespectării termenelor Dispoziţiile procedurale cu privire la termene ar fi ineficiente în lipsa unor sancţiuni specifice, care să intervină în cazul nerespectării lor. Nerespectarea termenelor prevăzute de legea procesual penală au drept consecinţe sancţiunile enumerate de articolul 185 din Codul de procedură penală, şi anume, decăderea din exerciţiul dreptului, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea de drept a efectelor măsurii procesuale. Decăderea. Conceptul de decădere are o frecventă utilizare în practica judiciară, exprimând ideea de sancţiune determinată de neexercitarea unui drept într-un anumit interval de timp. Decăderea este o sancţiune specifică ce constă în pierderea exerciţiului unui drept subiectiv ca urmare a nerespectării termenului imperativ şi, în acest caz, actul efectuat peste termen este nul. O condiţie esenţială a decăderii este, aşadar, existenţa unui termen imperativ care să impună obligaţia exercitării dreptului înăuntrul acelui termen. Literatura de specialitate a circumscris aplicarea decăderii numai cu privire la termenele imperative sau peremptorii. Noţiunea de termen imperativ evocă posibilitatea părţilor de a exercita un drept procesual, iar nu obligaţia de a proceda astfel; prin urmare, noţiunea de termen imperativ nu se raportează cu necesitate la o conduită impusă participanţilor în procesul penal şi nici la existenţa unor norme obligatorii, ci termenele sunt obligatorii în sensul că respectarea lor se impune doar dacă participanţii la procesul penal doresc să-şi exercite anumite drepturi procesuale. Decăderea determină stingerea tuturor posibilităţilor de punere în valoare a dreptului neexercitat în termen legal. Cel decăzut din dreptul de a face un act de procedură este oprit să mai facă acel act şi dacă totuşi îl face actul este nul, ceea ce înseamnă că decăderea nu este decât o stare de drept care precede şi provoacă nulitatea. Articolul 185 din Codul de procedură penală prevede expres că în situaţia în care "pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen". Spre deosebire de nulitate care se referă la actele procedurale, decăderea se referă la drepturile procesuale şi are în vedere un act care nu mai poate lua fiinţă pentru că a expirat termenul prevăzut de lege. Decăderea poate să intervină în următoarele cazuri: a) când legea procesuală stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unui act procesual, iar partea a lăsat să expire acel termen fără a beneficia de el; spre exemplu, declararea apelului trebuie să aibă loc, ca regulă generală, în interval de 10 zile de la pronunţarea sau comunicarea hotărârii; b) când legea procesuală stabileşte că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-o anumită etapă a procesului ori într-un anumit moment procesual; astfel, constituirea de parte civilă în procesul penal este permisă în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe până la citirea actului de sesizare. Este necesară sublinierea faptului că decăderea, ca sancţiune procedurală, duce doar la pierderea dreptului procesual şi nu se răsfrânge asupra dreptului subiectiv substanţial, adică nu conduce, decât eventual indirect, la pierderea dreptului la acţiune; astfel, nerespectarea limitei de timp până la care poate avea loc constituirea de parte civilă în procesul penal duce la decăderea celui vătămat din dreptul de a mai avea în procesul penal această calitate, însă nu conduce la pierderea dreptului de a mai pretinde despăgubiri pe calea unei acţiuni civile separate, la instanţa civilă. Nulitatea: Potrivit dispoziţiilor articolului 185 alin. 2 din Codul de procedură penală în caz de nerespectare a termenelor procedurale se aplică dispoziţiile referitoare la nulităţi. Prin urmare, în privinţa nulităţii actului procedural efectuat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege, dispoziţiile articolului 185 din Codul de procedură penală trebuie completate cu reglementările referitoare la materia nulităţilor înscrise în articolul 197 din Codul de procedură penală.

Page 88: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

88

Ca sancţiune procedurală, nulitatea decurge din neîndeplinirea actelor procedurale potrivit legii şi are drept efect ineficienţa acestora. De aceea, actele procedurale efectuate sau îndeplinite cu nerespectarea condiţiei de timp prevăzute de lege trebuie declarate nule cu consecinţa lipsirii lor de valoare juridică. Încetarea de drept a efectelor măsurii procesuale. Conform dispoziţiilor articolului 185 alin. 2 din Codul de procedură penală "când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii". Este de observat că în privinţa încetării de drept a efectelor măsurii procesuale dispoziţiile articolului 185 alin. 2 din Codul de procedură penală trebuie completate cu dispoziţiile articolului 140 din Codul de procedură penală referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive. Articolul 140 din Codul de procedură penală prevede expres cazurile în care măsurile preventive încetează de drept, şi anume: a) a expirat termenul stabilit pentru măsura preventivă luată; spre exemplu, a expirat termenul de 24 de ore pentru care, conform dispoziţiilor articolului 136 alin. 1 litera "a", procurorul a dispus măsura preventivă a reţinerii faţă de învinuit şi nu s-a dispus în continuare, de către instanţă, măsura arestării preventive; b) s-a dispus în cauză de către procuror soluţia scoaterii de sub urmărire penală sau soluţia încetării urmăririi penale ori s-a dispus de către instanţa de judecată soluţia achitării sau a încetării procesului penal; aceste soluţii de netrimitere în judecată, respectiv de nepedepsire a învinuitului sau inculpatului aflat în stare de reţinere sau de arestare preventivă conduc automat la încetarea măsurilor preventive, momentul încetării fiind data la care s-a dispus sau s-a pronunţat una dintre soluţiile mai sus menţionate; c) durata arestării preventive a atins, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în articolul 159 alineat 13; este de observat că în acest caz de încetare a măsurilor de prevenţie legea prevede necesitatea îndeplinirii cumulative a două condiţii, şi anume, pe de o parte durata măsurii preventive să fi atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea ce face obiectul învinuirii şi, pe de altă parte durata măsurii preventive dispuse în cursul urmăririi penale de către instanţa de judecată nu poate depăşi, potrivit dispoziţiilor alin. 13 al articolului 159 din Codul de procedură penală, un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile; d) a intervenit vreunul dintre cazurile expres prevăzute de lege, cum ar fi: inculpatul faţă de care a fost luată măsura preventivă a fost condamnat la o pedeapsă egală cu durata măsurii preventive sau a fost condamnat la o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau la o pedeapsă în întregime graţiată, etc.

Test de evaluare

1. Întrebare: Ce se înţelege prin termen în sensul procesual al cuvântului?

Răspuns: Intervalul de timp înăuntrul căruia sau după epuizarea căruia pot sau trebuie îndeplinite acte, măsuri procesuale sau procedurale.

2. Întrebare: Cum se clasifică termenele după criteriul efectelor pe care le produc sau al caracterului lor?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Termenul procedural de 3 zile început miercuri expiră:

a)duminică; b)vineri; c)luni.

4. Gril ă de

rezolvat În cazul unui termen procedural de o lună început la 7.02.2010 acesta se sfârşeşte:

a)la 6.03.2010; b)la 7.03.2010; c)la 8.03.2010.

Page 89: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

89

5. Speţă rezolvată

Precizaţi dacă constituie viciu de procedură omisiunea de a trece în procesul-verbal de afişare a citaţiei etajul, în condiţiile în care avem indicate strada, numărul, blocul şi apartamentul, dar fără etaj. Argumentaţi. Nu, omisiunea de a trece în procesul-verbal de afişare a citaţiei etajul nu constituie viciu de procedură, întrucât avem indicate strada, numărul, blocul şi apartamentul, iar pe aceeaşi scară a unui bloc nu pot exista apartamente cu acelaşi număr, la etaje diferite.

6. Speţă de rezolvat

Într-o cauză penală, se prezintă consilierul juridic al p ăr ţii responsabile civilmente, însă fără a prezenta delegaţie scrisă semnată de directorul general sau de şeful oficiului juridic. Instan ţa de judecată menţionează în încheierea de şedinţă că partea responsabilă civilmente a fost prezentă prin consilier juridic, f ără a se indica numele acestuia sau concluziile sale cu privire la soluţionarea cauzei. Având în vedere cele menţionate, partea responsabilă civilmente nu a mai fost citată pentru termenele ulterioare. Este corectă reţinerea reprezentării în situaţia expusă? Care sunt condiţiile pentru a putea fi reţinută reprezentarea părţii responsabile civilmente prin consilier juridic?

Page 90: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

90

Modulul XIII. Sancţiuni procesuale

Unitatea de învăţare:

1. Noţiuni generale privind sancţiunile procesuale 2. Nulităţile

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

1.Noţiuni generale privind sancţiunile procesuale Orice act viciat prin nesocotirea condiţiilor legale este lovit de nulitate, nulitatea fiind o sancţiune procedurală cu caracter general. Legea prevede şi alte sancţiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită a actelor, cum ar fi: decăderea şi inadmisibilitatea, iar doctrina recunoaşte şi sancţiunea inexistenţei.

este o sancţiune specifică ce constă în pierderea exerciţiului unui drept subiectiv ca urmare a nerespectării termenului imperativ, şi, în acest caz, actul efectuat peste termen este nul. Spre deosebire de nulitate, decăderea se referă la drepturile procesuale şi are în vedere un act ce nu mai poate lua fiinţă, pentru că

a expirat termenul prevăzut de lege. Este totuşi posibilă repunerea în termen, situaţie în care actul procesual devine valabil şi produce efectele prevăzute de lege. De exemplu, decăderea operează în situaţia în care persoana vătămată printr-o infracţiune nu s-a constituit parte civilă până la citirea actului de sesizare în primă instanţă, situaţie în care pierde exerciţiul dreptului său procesual.

spre deosebire de decădere, atrage întotdeauna nulitatea actului efectuat cu încălcarea legii, act care fiind declarat inadmisibil nu mai poate fi refăcut. De exemplu, este lovit de inadmisibilitate apelul făcut de partea civilă cu privire la latura penală a cauzei, sau repetarea cererii de strămutare a cauzei, dacă se

întemeiază pe aceleaşi împrejurări. se referă la împrejurarea că actul inexistent, spre deosebire de ce nul, care este totuşi o realitate juridică, constituie numai o realitate de fapt. Inexistenţa priveşte numai actele care au doar aparenţa unei existenţe juridice. Spre exemplu, poate fi socotită ca inexistentă o hotărâre judecătorească întocmită de o persoană care nu

are competenţa de a o întocmi (de exemplu, procuror).

2.Nulităţile

Nulitatea este prevăzută şi reglementată de articolul 197 din Codul de procedură penală şi reprezintă cea mai importantă sancţiune procedurală. Prin nulitate sunt desfiinţate actele întocmite cu încălcarea legii, iar anularea actului are ca urmare considerarea lui ca lipsit de valoare juridică, indiferent de natura încălcării prin care a fost viciat. Conform articolului 197 C.proc.pen. încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează procesul penal atrage nulitatea actului numai atunci când s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nu orice încălcare a legii conduce automat la anularea actului (de exemplu, nu este lovită de nulitate citaţia atunci când nu s-a menţionat denumirea străzii în acea citaţie, dar agentul procedural a identificat domiciliul respectiv şi a îndeplinit procedura de citare). Nulitatea ca sancţiune procedurală poate fi îndreptată atât împotriva actelor procesuale, cât şi împotriva actelor procedurale. Pentru anularea unui act procesual sau procedural se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: ♦ să se constate o încălcare a dispoziţiilor legale;

Inexistenţa

Inadmisibilitatea

Decăderea

Page 91: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

91

♦ prin încălcare să se producă o vătămare care trebuie să fie de natură procesuală. Încălcarea poate viza fie drepturile părţilor, fie modul de administrare a probelor; ♦ vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

După modul de reglementare, nulităţile se clasifică în: - nulităţi exprese, prevăzute în lege pentru fiecare încălcare; - nulităţi virtuale, ce rezultă implicit din lege. Sunt nulităţi exprese sancţiunile ce se aplică în cazul încălcării normelor prevăzute în articolului 197 alin. 2 Cod procedură penală, cum ar fi încălcări ale

dispoziţiilor privind competenţa, publicitatea şedinţei de judecată, etc. Baza legală a nulităţilor virtuale o reprezintă articolul 2 şi articolul 197 alin. 1, 4 Cod procedură penală. În cadrul dreptului procesual penal, nulităţile exprese reprezintă excepţia, iar cele virtuale regula. În funcţie de întinderea lor, nulităţile se clasifică în: - nulităţi totale, care atrag anularea întregului act viciat; - nulităţi parţiale, ce se aplică numai la o parte a actului. În funcţie de felul în care legea permite acoperirea lor prin voinţa părţilor sau prin trecerea unui interval de timp util în care să fie invocate, nulităţile pot fi: - nulităţi acoperibile, care îşi pierd efectul dacă nu sunt invocate în timp util; - nulităţi neacoperibile, ce pot fi invocate oricând. În raport de natura, modul de aplicare şi de efectele pe care le produc, nulităţile se împart în: - nulităţi absolute; - nulităţi relative. Nulităţile absolute sunt cele prevăzute expres de lege, care pot fi invocate oricând şi chiar din oficiu, iar nulităţile relative sunt nulităţile virtuale şi pot fi invocate numai în timp util de cel interesat şi care trebuie să justifice o vătămare.

Nulit ăţile relative îşi au cadrul legal conturat în dispoziţiile articolului 2 şi articolului 197 alin. 1, 4 Cod procedură penală. Trăsăturile specifice nulităţilor relative rezultă din dispoziţiile de principiu ale aliniatului 4 al articolului 197 care arată că încălcarea oricăror dispoziţii legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, altele decât cele prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute

atrage nulitatea actului numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului, atunci când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată dacă partea a lipsit la întocmirea actului. Instanţa poate lua din oficiu în considerare aceste încălcări numai, în mod excepţional, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi corecta rezolvare a cauzei. Pe lângă condiţiile generale comune nulităţilor, în cazul nulităţilor relative există şi condiţii speciale: ♦ nulităţile relative pot fi acoperite prin voinţa părţilor ceea ce atrage valabilitatea actului întocmit cu încălcarea legii; de exemplu, cazul în care inculpatului nu i se acordă ultimul cuvânt în cadrul dezbaterilor judiciare şi acceptă o astfel de omisiune; ♦ nulităţile relative trebuie să fie invocate, pentru că ele nu operează din oficiu decât în mod excepţional, iar invocarea trebuie să o facă partea interesată cu condiţia să nu fi provocat ea însăşi nulitatea relativă. Cel care invocă nulitatea are obligaţia să dovedească existenţa vătămării, vătămare ce poate consta în atingerea unui drept sau interes procesual, sau poate fi o vătămare de ordin material; ♦ nulitatea trebuie invocată într-un anumit timp, în timpul efectuării actului, dacă cel interesat este prezent sau până la primul termen de judecată dacă cel interesat a lipsit de la efectuarea actului. Neîncadrarea în timp atrage tardivitatea excepţiei de nulitate, nulitatea fiind considerată acoperită şi nu mai poate fi ridicată de partea interesată prin alt mijloc sau în altă fază a procesului; ♦ invocarea din oficiu a nulităţii relative este posibilă numai în caz excepţional, adică numai dacă se ajunge la constatarea că anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului. Invocarea din oficiu se poate face în orice stare a procesului, ceea ce se explică prin gravitatea vătămării produse. De exemplu, situaţia în care datorită nelegalităţii procedurii de citare, inculpatul a lipsit şi a fost lipsit de posibilitatea de a se apăra. În literatura şi practica judiciară se consideră că pot atrage nulitatea relativă încălcarea oricăror dispoziţii ce reglementează procesul penal cu excepţia celor care atrag nulitatea absolută. Sunt astfel de dispoziţii cele care privesc condiţiile şi formele actelor procesuale şi procedurale, dispoziţii privind prezentarea materialului de urmărire penală unui inculpat major aflat în stare de libertate, cele privind competenţa teritorială, cele

Clasificarea nulit ăţilor

Tr ăsăturile nulit ăţilor

Page 92: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

92

privind citarea părţilor, administrarea probelor, dezbaterile judiciare, dreptul inculpatului la ultimul cuvânt, comunicarea actelor procedurale, etc. Nulit ăţile absolute prevăzute în articolul 197 alin. 2 C.proc.pen. intervin în cazul în care se încalcă cele mai importante dispoziţii ce reglementează desfăşurarea procesului penal. Se caracterizează prin următoarele trăsături specifice: ♦ în cazul nulităţilor absolute, vătămarea pe care o produc se prezumă de către lege, fără a putea fi contradovedită, iar cel care o invocă nu trebuie să facă dovada vătămării; ♦ nulităţile absolute nu pot fi înlăturate în nici un mod şi pot fi invocate în orice stare a procesului penal, chiar şi prin folosirea căilor extraordinare de atac; ♦ nulitatea absolută poate fi invocată de oricare din părţile din proces, de procuror, şi poate fi luată în considerare chiar şi din oficiu. Cazurile de nulitate absolută sunt prevăzute expres de articolul 197 alin. 2 Cod procedură penală, şi anume: ♦ dispoziţiile privind competenţa după materie şi după calitatea persoanei; nu operează nulitatea absolută în caz de încălcare a competenţei teritoriale. O excepţie de la regula generală privind nulitatea absolută în materie de competenţă există în situaţia în care încălcarea normelor de competenţă materială este acoperită şi anume atunci când constatarea efectuării cercetării de către un alt organ decât cel competent are loc după începerea dezbaterilor judiciare sau atunci când instanţa după efectuarea cercetării judecătoreşti schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru cercetarea căreia competenţa ar reveni altui organ; ♦ dispoziţiile privitoare la sesizarea instanţei; legea are în vedere atât sesizarea primară care se face prin rechizitoriu, cât şi sesizarea ulterioară care se face prin extinderea acţiunii penale la acte noi, fapte noi sau cu privire la alte persoane; ♦ dispoziţiile privitoare la compunerea instanţei, deci a completului de judecată care este reglementată prin Legea de organizare judecătorească; ♦ dispoziţiile referitoare la publicitatea şedinţei de judecată; ♦ dispoziţiile referitoare la participarea procurorului, atunci când participarea este obligatorie, privitoare la prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de apărător când sunt obligatorii conform legii; ♦ dispoziţii privind efectuarea referatului de evaluare în cazurile cu infractori minori. Declararea şi efectele nulităţii. Nulitatea se invocă pe cale de excepţie de nulitate. Efectul direct este ineficienţa actului, lipsirea lui de valoare juridică din momentul efectuării lui şi nu din momentul constatării nulităţii. Acest efect se produce atât în cazul nulităţii relative, cât şi în cazul nulităţii absolute. Nulitatea produce şi un efect indirect care constă în anularea actelor anterioare, concomitente şi posterioare care se află în legătură cu actul anulat. Organul care constată nulitatea trebuie să dispună şi refacerea actului dacă este posibilă şi necesară. Refacerea actului se efectuează de chiar organul judiciar care l-a întocmit cu încălcarea legii atâta timp cât actul se află în faţa sa.

Test de evaluare

1. Întrebare: Ce sancţiuni procedurale sunt prevăzute de lege pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită a actelor?

Răspuns: Nulitatea, decăderea şi inadmisibilitatea.

2. Întrebare: Care sunt trăsăturile specifice nulităţilor absolute?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage:

a)nulitatea actelor în toate cazurile; b)nulitatea actului, numai atunci când s-a produs o vătămare care nu poate fi

Page 93: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

93

înlăturat ă altfel decât prin anularea acelui act; c)inopozabilitatea actului.

4. Gril ă de

rezolvat Sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute:

a)dispoziţiile referitoare la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori;

b)dispoziţiile referitoare la competenţa teritorială; c)dispoziţiile referitoare la acordarea ultimului cuvânt inculpatului, în cadrul dezbaterilor

judiciare. 5. Speţă

rezolvată Inculpatul A.B. era minor la data săvârşirii infrac ţiunii, însă nici organul de urmărire penală şi nici instanţa de judecată nu au reţinut acest aspect, astfel încât soluţia a fost pronunţată fără a fi efectuată ancheta socială/referatul de evaluare. Ce sancţiune procesuală intervine pentru această situaţie, inculpat minor cercetat ca major? Situaţia potrivit căreia nici organul de urmărire penală şi nici instanţa de judecată nu au reţinut că inculpatul era minor la data comiterii faptei penale, astfel încât nu a fost efectuată ancheta socială/referatul de evaluare conduce la constatarea nulităţii absolute a hotărârii pronunţate în asemenea condiţii.

6. Speţă de rezolvat

Identificaţi care este sancţiunea procesuală aplicabilă următoarei situaţii: partea civilă C.D. formulează apel cu privire la latura penală a cauzei, în care inculpatul este A.B. Precizaţi care este distincţia între sancţiunea procedurală identificată şi sancţiunea decăderii.

Page 94: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

94

Modulul XIV. Cheltuielile judiciare şi amenda judiciară

Unitatea de învăţare:

1. Cheltuielile judiciare 2. Amenda judiciară

Timp alocat: 1 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

1.Cheltuielile judiciare

Cheltuielile judiciare sunt reglementate de articolele 189-193 Cod procedură penală şi sunt reprezentate de toate cheltuielile prilejuite de desfăşurarea procesului penal şi efectuate fie de organele judiciare, fie de către părţi, fie de alte persoane ce participă la procesul penal. Cheltuielile judiciare se pot clasifica în cheltuieli avansate de către stat şi cheltuieli făcute de părţi sau alte persoane. Cheltuielile avansate de către stat se fac pentru efectuarea actelor dispuse de organele judiciare, de exemplu, cheltuielile necesare administrării probelor, necesare unei reconstituiri, etc. Cheltuielile efectuate de către părţi pot privi, de exemplu, angajarea unui apărător, deplasarea în timpul procesului, cheltuieli pentru întocmirea de cereri sau memorii. Cheltuielile efectuate de alte persoane participante la proces (martori, experţi, etc.) pot intra în sarcina statului, a părţilor sau chiar a lor proprie. Astfel, cheltuielile făcute de martori cu deplasarea, întreţinerea pe perioada cât au stat la dispoziţia organului judiciar sau pierderea pe care au suferit-o veniturile lor în această perioadă pot fi recuperate de la cei care au obligaţia de a plăti cheltuielile judiciare. Cheltuielile avansate de către stat trebuie ulterior recuperate şi legea instituie regula potrivit căreia obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare revine părţii în defavoarea căreia s-a soluţionat cauza. Suportarea cheltuielilor judiciare se face diferenţiat în raport de soluţia dată în cauză: Inculpatul în caz de condamnare este obligat să restituie integral cheltuielile efectuate cu procesul penal, cheltuieli efectuate de la începerea urmăririi penale şi până în momentul punerii în executare a sentinţei de condamnare; temeiul juridic îl constituie culpa infracţională, pentru că săvârşirea infracţiunilor duce la începerea urmăririi penale şi ocazionează cheltuieli. Dacă inculpatul sau o altă parte din proces face apel sau recurs sau orice altă cerere care provoacă cheltuieli, atunci aceştia vor suporta cheltuielile în temeiul culpei procesuale în situaţia în care apelul, recursul ori cererea au fost respinse sau au fost retrase. Dacă într-o cauză există o pluralitate de inculpaţi, instanţa va hotărî partea de cheltuieli ce revine fiecăruia ţinând cont de măsura în care fiecare a provocat cheltuielile. La stabilirea obligaţiei de plată nu are relevanţă starea materială a condamnatului. În caz de achitare, inculpatul va suporta cheltuielile avansate de către stat dacă a fost obligat să repare paguba produsă prin infracţiune. În caz de încetare a procesului penal inculpatul va suporta cheltuielile avansate de către stat ca urmare a împăcării părţilor sau ca urmare a amnistiei, prescripţiei, retragerii plângerii, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire dacă cere continuarea procesului penal. Partea responsabilă civilmente în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, va fi obligată solidar cu inculpatul la plata cheltuielilor judiciare, şi aceasta ca o consecinţă a răspunderii sale civile. Temeiul juridic îl reprezintă culpa procesuală, pentru că astfel de cheltuieli puteau fi evitate prin repararea de bunăvoie a pagubei fără intervenţia organului judiciar. Partea vătămată suportă cheltuielile judiciare în caz de achitare a inculpatului dacă cheltuielile au fost determinate de partea vătămată. Partea vătămată va fi obligată la plata cheltuielilor şi în cazul încetării procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, în caz de introducere tardivă a plângerii şi ca urmare a împăcării părţilor. Temeiul juridic rezultă din culpa părţii vătămate de a fi introdus plângerea fără temei. Partea civilă suportă cheltuielile avansate de către stat în situaţia în care i s-au respins total sau în parte pretenţiile civile în măsura în care cheltuielile au fost determinate de partea civilă.

Page 95: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

95

În toate situaţiile în care plata cheltuielilor avansate de către stat nu poate fi reţinută în sarcina vreunei părţi, cheltuielile vor fi suportate de către stat în cadru cheltuielilor de administrare a justiţiei (amnistie, prescripţie, etc); de asemenea, cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, pentru asistarea părţilor, rămân în toate cazurile în sarcina statului. Corespunzător este reglementată obligaţia de plată a cheltuielilor şi în cursul urmăririi penale. Cheltuielile judiciare făcute de părţi se suportă tot în funcţie de felul în care s-a rezolvat cauza. Partea obligată la plata cheltuielilor avansate de către stat şi care este în culpă infracţională sau procesuală va fi obligată şi la plata cheltuielilor făcute de celelalte părţi, instanţa având dreptul să aprecieze necesitatea cheltuielilor efectuate de către părţi, atunci când cererile de plată sunt exagerate ori făcute din şicană sau rea-credinţă. Legea prevede că martorul, expertul, interpretul au dreptul să le fie restituite cheltuielile de transport, întreţinere sau alte cheltuieli determinate de chemarea la organul judiciar, indiferent dacă sunt chemate în acuzare sau în apărare. Totodată, au dreptul la veniturile pierdute pe durata cât au fost chemate la organul judiciar. Expertul şi interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării primite.

2.Amenda judiciară Amenda judiciară este prevăzută de articolele 198-199 din Codul de procedură penală. Constituie o instituţie procesuală ce constă într-o sancţiune bănească cuprinsă între 100 lei şi 1.000 lei ce se aplică abaterilor judiciare prevăzute de articolul 198 din Codul de procedură penală: a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal; b) neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere. Lipsa nejustificată a martorului se sancţionează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei. Lipsa nejustificată a apărătorului, ales sau desemnat din oficiu, când asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie potrivit legii, se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei. Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei: a) împiedecarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor ce revin organelor judiciare; b) lipsa nejustificata a martorului, expertului sau interpretului legal citat; c) tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; d) neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii; e) nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută în articolul 109 alin. 5 din Codul de procedură penală; f) neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei; g) nerespectarea de către oricare dintre părţile şi persoanele care asistă la şedinţa de judecată a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit articolului 298 din Codul de procedură penală; h) manifestările ireverenţioase ale părţilor, apărătorilor acestora, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane faţă de judecător sau procuror; i) nerespectarea de către învinuit sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris în termen de 3 zile organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal; j) neîndeplinirea de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta. Amenzile judiciare aplicate de procuror sau de instanţa de judecată constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind distinct în bugetul Ministerului Public sau Ministerului Justiţiei, potrivit legii. Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune. Rolul amenzii judiciare este acela de a contribui la efectuarea la timp şi corectă a obligaţiilor ce revin subiecţilor procesuali cu privire la procedura de citare, prezentarea în faţa organelor judiciare şi cu privire la respectarea altor obligaţii procesuale şi procedurale.

Page 96: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

96

Test de evaluare

1. Întrebare: În ce situaţie partea civilă suportă cheltuielile avansate de stat?

Răspuns: În situaţia în care i s-au respins total sau în parte pretenţiile civile în măsura în care cheltuielile au fost determinate de partea civilă.

2. Întrebare: Care este rolul amenzii judiciare?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Instanţa de judecată aplică amenda judiciară:

a)prin proces-verbal; b)prin încheiere; c)prin ordonanţă.

4. Gril ă de

rezolvat Statul suportă cheltuielile judicare:

a)în cazul încetării procesului penal pentru amnistie; b)în cazul în care inculpatul a făcut apel şi acesta a fost admis parţial; c)în cazul retragerii plângerii prealabile. 5. Speţă

rezolvată Persoana vătămată participă în procesul penal ca parte vătămată şi se constituie parte civilă solicitând repararea pagubei. În cauză intervine şi partea responsabilă civilmente în latura civilă. Instanţa de judecată pronunţă hotărârea prin care obligă inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente la repararea pagubei, iar referitor la plata cheltuielilor judiciare îl oblig ă doar pe inculpat. Este legală această hotărâre a instanţei de judecată? Motivaţi. Nu, hotărârea instanţei de judecată nu este legală, întrucât în condiţiile în care inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente la repararea pagubei, şi referitor la plata cheltuielilor judiciare ar fi trebuit să prevadă obligarea în solidar a inculpatului cu partea responsabilă civilmente.

6. Speţă de rezolvat

Persoana vătămată participă în procesul penal ca parte vătămată, fără a se constitui parte civilă. Având în vedere această situaţie, precizaţi dacă partea responsabilă civilmente poate fi obligată la plata cheltuielilor judiciare în solidar cu inculpatul. Argumentaţi şi precizaţi cine va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare.

Page 97: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

97

Modulul XV. Urmărirea penală

Unitatea de învăţare:

1. Obiectul, scopul, sarcinile şi trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale 2. Competenţa organelor de urmărire penală 3. Sesizarea organelor de urmărire penală

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

1.Obiectul, scopul, sarcinile şi trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale

Procesul penal constituie o activitate complexă care se desfăşoară progresiv şi coordonat străbătând trei faze procesuale: urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârilor penale. Parcurgerea tuturor celor trei faze procesuale (urmărirea penală, judecata şi executarea hotărârilor penale) constituie structura, forma tipică a procesului penal, iar lipsa uneia sau unora dintre aceste faze reprezintă forme atipice ale procesului penal. Urmărirea penală, primă fază a procesului penal, este reglementată în titlul I din partea specială a Codului de procedură penală în articolele 200-286. Urmărirea penală are rolul să pună la dispoziţia instanţei judecătoreşti materialul probator necesar pentru stabilirea vinovăţiei infractorilor şi sancţionarea lor. Prin urmărire penală se înţelege activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală prin care se strâng probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor, la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este cazul sau nu să se dispună trimiterea în judecată. Urmărirea penală are deci ca obiect, potrivit dispoziţiilor articolului 200 din Codul de procedură penală, strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora precum şi efectuarea tuturor activităţilor procesuale prevăzute de lege în legătură cu învinuirea care i se aduce învinuitului sau inculpatului. Scopul urmăririi penale este de a se constata dacă este cazul sau nu să se dispună trimiterea în judecată în vederea sancţionării persoanelor vinovate de comiterea infracţiunii. Sarcinile specifice urmăririi penale sunt: a) elucidarea prin probe a cauzei sub toate aspectele sale şi în mod complet, aflându-se adevărul cu privire la infracţiunea comisă (cercetare in rem); b) identificarea făptuitorului şi dovedirea vinovăţiei sale (cercetare in personam); c) identificarea victimei infracţiunii; d) elucidarea aspectelor privind latura civilă a cauzei penale. Tr ăsăturile caracteristice, proprii ale urmăririi penale sunt: 1. lipsa de publicitate a urmăririi penale, care se explică prin necesităţi de ordin practic, secretul informaţiilor şi a probelor strânse trebuind asigurat, atât faţă de public cât şi faţă de părţi, pentru a împiedica astfel zădărnicirea aflării adevărului şi pentru a crea condiţiile necesare desfăşurării cu operativitate a urmăririi penale; în cursul urmăririi penale sunt unele elemente de publicitate deoarece părţile pot participa la unele acte de urmărire penală, materialul probator nefiind însă cunoscut în întregime de către învinuit sau inculpat decât la terminarea urmăririi penale, şi anume, în momentul prezentării materialului de urmărire penală, moment plasat după efectuarea tuturor actelor de urmărire penală; această trăsătură deosebeşte activitatea de urmărire penală de activitatea de judecată în care părţile cunosc materialul probator din primul moment şi în tot cursul desfăşurării ei; 2. caracterul necontradictoriu al urmăririi penale, care este determinat de lipsa de publicitate a urmăririi penale; organul de urmărire penală strânge probe fără prezenţa părţilor care nu sunt chemate decât separat; prezenţa părţilor este obligatorie cu ocazia ascultării lor, dar separat; părţile pot fi prezente, fiind asistate de apărător, numai atunci când se efectuează unele acte procedurale cum ar fi: cercetarea la faţa locului, reconstituirea, percheziţia etc.; caracterul necontradictoriu imprimă urmăririi penale operativitatea şi mobilitatea pe care nu le are judecata, în sensul că, organul de urmărire penală efectuează actul de urmărire

Page 98: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

98

penală în momentul cel mai potrivit, nu la o anumită dată anunţată dinainte, ci la data şi locul corespunzător, nu neapărat la sediul său; 3. caracterul preponderent al formei scrise, în sensul că părţile nu pot acţiona oral în faţa organelor de urmărire penală, spre exemplu, prin punerea de întrebări martorilor, prin concluzii orale, ci numai în scris prin cereri şi memorii scrise. Dispoziţiile generale privind urmărirea penală sunt prevăzute în articolele 201-205 din Codul de procedură penală. Conform articolului 201 din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de cercetare penală. Organele de cercetare penală sunt: organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale. Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrătorii specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca organe de cercetare speciale funcţionează: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, ofiţerii poliţiei de frontieră şi căpitanii porturilor. Organele de urmărire penală trebuie să aibă rol activ, să dea dovadă de iniţiativă în activitatea judiciară prin descoperirea tuturor infracţiunilor săvârşite, prin strângerea tuturor probelor necesare pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea soluţionării sale corecte, aşa cum prevăd dispoziţiile articolului 202 din Codul de procedură penală. Organele de urmărire penală dispun asupra actelor sau măsurilor procesuale necesare desfăşurării urmăririi penale prin ordonanţă, dacă legea prevede expres, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată. Ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă următoarele menţiuni, prevăzute de articolul 203 din Codul de procedură penală: data şi locul întocmirii; numele, prenumele şi calitatea celui care a întocmit-o; cauza la care se referă; obiectul actului sau măsurii procesuale; temeiul legal al acesteia şi semnătura celui ce a întocmit-o. Unele ordonanţe cuprind şi alte menţiuni speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri. Organul de cercetare penală, în cazul în care consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, care nu sunt de atribuţia sa, are dreptul şi obligaţia să facă propuneri motivate, în acest sens, procurorului (spre exemplu, pentru dispunerea măsurii de suspendare a urmăririi penale).

2.Competenţa organelor de urmărire penală

Reglementarea competenţei organelor de urmărire penală priveşte competenţa după materie şi calitatea persoanei precum şi competenţa funcţională, şi anume, cadrul atribuţiilor ce revin fiecărui organ de urmărire penală. Conform dispoziţiilor articolului 207 din Codul de procedură penală, organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o competenţă generală şi efectuează cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare penală; deci organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt în acest domeniu organe de cercetare de drept comun. Competenţa organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare nu este condiţionată de competenţa unei anumite instanţe de a judeca o cauză penală şi, de aceea, organele de cercetare ale poliţiei judiciare au în competenţă atât fapte care revin spre soluţionare Judecătoriei, cât şi fapte care intră în competenţa Tribunalului judeţean sau a Curţii de Apel. Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi penale este reglementată de dispoziţiile articolului 209 din Codul de procedură penală. Procurorul are în competenţa sa exclusivă dreptul de a exercita supravegherea actelor de urmărire penală; în exercitarea acestei atribuţii, procurorii conduc şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale. În acelaşi timp, procurorul care exercită supravegherea urmăririi penale poate efectua orice activitate de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează. Urmărirea penală se efectuează în mod exclusiv şi obligatoriu de către procuror în cauzele prevăzute expres în articolul 209 aliniat 3 din Codul de procedură penală. Potrivit dispoziţiilor legii procurorul poate, aşadar, să efectueze urmărirea penală în orice cauză penală, atât în cauzele care îi sunt date în competenţă exclusivă de cercetare, cât şi în cele în care supraveghează activitatea de cercetare penală efectuată de organele de cercetare ale poliţiei judiciare.

Page 99: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

99

Nu trebuie însă confundată efectuarea de către procuror a urmăririi penale în cadrul activităţii de supraveghere a urmăririi penale cu situaţiile, prevăzute expres şi limitativ în articolul 209 aliniat 3 din Codul de procedură penală, în care procurorul are în competenţa sa exclusivă şi obligatorie efectuarea urmăririi penale. Conform dispoziţiilor articolului 209 aliniat 3 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea 104 din 22 septembrie 1992, Legea 141 din 14 noiembrie 1996, Legea nr. 281 din 1 iulie 2003 şi prin O.U.G. nr. 60/2006 infracţiunile care atrag obligativitatea efectuării urmăririi penale exclusiv de către procuror sunt: − infracţiunile contra siguranţei statului (prevăzute în articolele 155-173 din Codul penal); − omorul cu formele sale agravate (prevăzute în articolele 174-176 din Codul penal); − pruncuciderea (prevăzută în articolul 177 din Codul penal); − determinarea la sinucidere (articolul 179 din Codul penal); − lipsirea de libertate în formele agravate (articolul 189 aliniat 3-6 din Codul penal); − sclavia (articolul 190 din Codul penal); − supunerea la muncă forţată (articolul 191 din Codul penal); − tâlhăria în formă agravată (articolul 211 aliniat 3 din Codul penal); − pirateria (articolul 212 din Codul penal); − ofensă adusă unor însemne (articolul 236 din Codul penal); − ultrajul (articolul 239 din Codul penal şi articolul 2391 din Codul penal); − purtarea abuzivă (articolul 250 din Codul penal); − neglijenţa în păstrarea secretului de stat (articolul 252 din Codul penal); − luarea de mită (articolul 254 din Codul penal); − darea de mită (articolul 255 din Codul penal); − traficul de influenţă (articolul 257 din Codul penal); − omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare (articolul 265 din Codul penal); − cercetarea abuzivă (articolul 266 din Codul penal); − supunerea la rele tratamente (articolul 267 din Codul penal); − tortura (articolul 2671 din Codul penal); − represiunea nedreaptă (articolul 268 din Codul penal); − infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe calea ferată (articolele 273-276 din Codul penal); − nerespectarea regimului materialelor nucleare şi a altor materiale radioactive (articolul 2791 din Codul penal); − nerespectarea regimului materialelor explozive (articolul 280 din Codul penal); − nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri (articolul 2801 din Codul penal); − nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri sau reziduuri (articolul 3022 din Codul penal); − propaganda naţionalist - şovină (articolul 317 din Codul penal); − asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (articolul 323 din Codul penal); − infracţiuni contra păcii şi omenirii (articolele 356 - 361 din Codul penal). Urmărirea penală se efectuează, de asemenea, obligatoriu de către procuror şi în cazul infracţiunilor arătate în: articolul 27 pct.1 lit.b-e (infracţiuni săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane, judecate de tribunal, infracţiunile privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale, infracţiunea de spălare a banilor, precum şi infracţiunile privind traficul şi consumul ilicit de droguri, infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar); articolul 281 pct.1 lit.b şi pct. 5 (infracţiuni săvârşite de către judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, de notarii publici, precum şi de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai camerelor de conturi judeţene); articolul 282 pct. 1 lit.b (infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe); articolul 29 pct.1 din Codul penal (infracţiuni săvârşite de persoanele judecate în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi anume: parlamentari, membrii ai Guvernului, judecătorii de la Curtea Constituţională, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ, mareşali, amirali, generali, şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii, membrii ai Înaltului Cler care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia, judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorii de la Curţile de Apel şi Curtea Militară de Apel, şi procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe), precum şi în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii şi în cazul altor infracţiuni date prin lege în competenţa sa.

Page 100: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

100

În aceste situaţii, prevăzute de articolul 209 aliniat 3, competenţa revine procurorului de la parchetul corespunzător instanţei căreia îi revine spre judecare cauza în primă instanţă, potrivit legii; astfel, în cazul infracţiunii de omisiune de a încunoştiinţa organele judiciare care este de competenţa de judecată a judecătoriei, urmărirea penală se efectuează de procurorul de la parchetul de pe lângă judecătorie, iar în cazul infracţiunii de omor, care este de competenţa de judecată a tribunalului, urmărirea penală se efectuează de procurorul de la parchetul de pe lângă tribunalul. Prin O.U.G. nr. 60/2006 au fost introduce în Codul de procedură penală în art. 209 alin. 41 şi 42. Conform alin. 41 procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic superior, când: a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor; b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul 4 inclusiv printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii instanţei; c) există pericol de tulburare a ordinii publice; d) urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Conform alin. 42 în cauzele preluate în condiţiile prevăzute în alin. 41, procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot infirma actele şi măsurile procurorilor din parchetele ierarhic inferioare, dacă sunt contrare legii, şi pot îndeplini oricare dintre atribuţiile acestora. Dispoziţiile articolului 209 aliniat 3 din Codul de procedură penală - potrivit căruia, în cazul infracţiunilor enumerate în cuprinsul său, "urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror" - sunt categorice; ele nu permit ca, în cazul acestor infracţiuni, să se recunoască eficienţa unor acte de urmărire penală efectuate de un alt organ decât procurorul; excepţiile sunt, desigur, posibile, dar ele trebuie să fie în mod expres indicate în dispoziţiile legale care reglementează competenţa în faza urmăririi penale (spre exemplu, articolul 213 din Codul de procedură penală). În cazuri urgente, pentru a se împiedica dispariţia unor mijloace de probă prin neintervenirea în timp util, organul de cercetare al poliţiei judiciare are obligaţia să efectueze orice acte de cercetare ce nu pot fi amânate, chiar dacă privesc o cauză ce nu este de competenţa sa; lucrările efectuate în astfel de cazuri de urgenţă se trimit de îndată organului competent prin procurorul care supraveghează efectuarea urmăririi penale; în situaţia în care procurorul primind dosarul constată că efectuarea urmăririi penale este de competenţa sa va proceda la administrarea probelor, reinterând, atunci când este posibil, şi pe cele efectuate de organul de cercetare necompetent; de altfel, din dispoziţiile articolului 209 aliniat 3 din Codul de procedură penală nu rezultă că, în cazurile prevăzute în acest text, urmărirea penală trebuie efectuată în întregime de procuror şi că probele administrate de acesta nu ar putea fi coroborate cu alte dovezi efectuate anterior de către organele de cercetare ale poliţiei judiciare, iar uneori nici nu ar fi posibil ca procurorul să efectueze în întregime urmărirea penală, motiv pentru care organele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt abilitate, conform articolului 214 din Codul de procedură penală, să efectueze acte de cercetare chiar şi într-o cauză de competenţa exclusivă de cercetare a procurorului, actele efectuate de organul de cercetare penală fiind pe deplin valabile şi rămânând câştigate cauzei. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală. Este competent să exercite supravegherea asupra activităţii organelor de cercetare ale poliţiei judiciare procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza. Căile prin care procurorul exercită supravegherea activităţii de urmărire penală sunt, conform articolului 218 din Codul de procedură penală, următoarele: a) procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale; b) procurorul poate să asiste la efectuarea oricăror acte de cercetare sau să le efectueze personal, ceea ce evidenţiază caracterul de conducere şi îndrumare a activităţii de urmărire penală de către procuror; c) procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare al poliţiei judiciare, care este obligat să îl trimită cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta ce formează obiectul cercetării; verificarea dosarului de cercetare de către procuror poate avea loc în tot cursul urmăririi penale, atât la sediul organului de cercetare al poliţiei judiciare, periodic, cât şi prin punerea la dispoziţia procurorului, la cererea acestuia, a oricărui dosar spre verificare; verificarea dosarului este obligatorie la terminarea urmăririi penale; d) rezolvarea de către procuror a plângerilor formulate împotriva actelor de cercetare penală; când procurorul constată, cu ocazia rezolvării plângerii sau din oficiu, că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare al poliţiei judiciare nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale o infirmă motivat,

Page 101: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

101

lipsind astfel de efecte juridice actul sau măsura procesuală nelegală. Supravegherea activităţii de urmărire penală de către procuror se concretizează, se materializează, şi în acordarea de către procuror organelor de cercetare ale poliţiei judiciare a anumitor aprobări prealabile denumite de lege "încuviinţare", "autorizare", "confirmare". Asemenea aprobări prealabile sunt puse de lege la îndemâna procurorului pentru a-i conferi o posibilitate în plus a veghea asupra legalităţii actelor de urmărire penală pe care le efectuează organele de cercetare penală.

3.Sesizarea organelor de urmărire penală

Pentru începerea urmăririi penale este necesar ca organele de urmărire penală să aibă cunoştinţă despre comiterea infracţiunii şi să fie sesizate conform legii, sesizarea reprezentând punctul de plecare a urmăririi penale, fără de care aceasta nu poate începe; actul de sesizare constituie, aşadar, mijlocul prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvârşirea unei infracţiuni. Sesizarea organelor de urmărire penală este prevăzută şi reglementată de dispoziţiile articolelor 221-227 din Codul de procedură penală. În articolul 221 sunt prevăzute principalele moduri de sesizare: plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu, care pot fi denumite moduri generale de sesizare. Legea prevede şi moduri speciale de sesizare şi anume: plângerea prealabilă, sesizarea sau autorizarea organului prevăzut de lege, exprimarea dorinţei guvernului străin, moduri prevăzute în aliniatele 2 şi 3 ale articolului 221 din Codul de procedură penală; în aceste situaţii începerea urmăririi penale este permisă numai după intervenirea modului special de sesizare, nefiind suficient un mod general de sesizare. Plângerea, ca mod de sesizare, este reglementată de dispoziţiile articolului 222 din Codul de procedură penală şi constă în încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau o persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune. Ca formă plângerea se face în scris sau oral; plângerea făcută oral se consemnează într-un proces verbal de către organul care o primeşte; dacă, dintr-un motiv sau altul, persoana care face plângerea nu poate să semneze procesul verbal, persoanele prezente la întocmirea actului vor face menţiune expresă despre existenţa acestei situaţii, arătând şi motivul pentru care semnarea nu a fost posibilă ; în situaţia în care plângerea a fost formulată în scris trebuie să fie semnată de către persoana vătămată, însă lipsa semnăturii nu împiedică organul de urmărire penală să ţină seama de ea, putând fi considerată fie denunţ anonim, fie sesizare din oficiu. Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, şi indicarea mijloacelor de probă; persoana vătămată nu este obligată să indice în plângere şi încadrarea juridică a faptei pe care o reclamă, dar dacă a indicat încadrarea juridică a faptei însă aceasta este greşită, o atare împrejurare nu constituie o condiţie de valabilitate a plângerii, organul judiciar urmând să stabilească corecta încadrare juridică. Plângerea se poate face personal sau prin mandatar şi, în acest din urmă caz, procura trebuie să fie specială şi să rămână ataşată plângerii. Plângerea poate fi făcută de unul din soţi pentru celălalt sau de copilul major pentru părinţi dar persoana vătămată poate să nu-şi însuşească plângerea făcută de soţ sau de copilul major; această dispoziţie se explică prin faptul că plângerea este un act ce atrage o anumită răspundere, chiar o răspundere penală, a celui care a formulat-o, în cazul în care se dovedeşte neîntemeiată. Pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu plângerea se face de reprezentantul său legal; dacă reprezentantul legal nu a introdus plângere sau nu a confirmat plângerea persoanei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, o atare plângere va fi luată în considerare ca denunţ. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă; nu este valabilă plângerea făcută de reprezentantul legal în numele persoanei cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Plângerea poate fi adresată organului de urmărire penală fie direct, fie expediată prin poştă; în situaţia în care organul căruia îi este adresată plângerea constată că aceasta nu cuprinde toate datele necesare trebuie să cheme persoana vătămată şi să îi ceară completarea plângerii. Plângerea trebuie adresată organului competent să o soluţioneze, însă aceasta nu constituie o condiţie de valabilitate şi, de aceea, dacă plângerea este adresată unui organ necompetent partea vătămată sau mandatarul va fi îndrumat către organul competent, fiind însă posibilă şi îndreptarea, din oficiu, a plângerii către organul competent a o soluţiona. Denunţul, ca mod de sesizare, este prevăzut şi reglementat de dispoziţiile articolului 223 din Codul de procedură penală.

Page 102: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

102

Denunţul este modalitatea cea mai frecventă de sesizare a organelor de urmărire penală şi constă în încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Oricine poate face un denunţ, chiar şi o persoană incapabilă. Dacă plângerea se cere a fi făcută de către o persoană care are o anumită calitate - aceea de persoană căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune-, în privinţa denunţului, acesta poate fi făcut de orice persoană care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Denunţul trebuie să cuprindă aceleaşi date, menţiuni, ca şi plângerea şi trebuie să fie scris şi semnat de către denunţător, iar denunţul oral se consemnează într-un proces verbal de către organul de urmărire penală în faţa căruia s-a făcut. Dacă denunţul nu este semnat, sesizarea nu mai are caracter de denunţ, ci de informare şi în baza ei organul de urmărire penală poate să se sesizeze din oficiu. Persoana care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni nu este obligată, de regulă, să aducă aceasta la cunoştinţa organelor de urmărire penală, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În ceea ce priveşte autodenunţul trebuie precizat că, în situaţia în care cel care a săvârşit fapta încunoştiinţează organul de urmărire penală despre fapta comisă, dar după ce aceasta s-a consumat şi s-a produs rezultatul socialmente periculos, autodenunţul nu are nici un efect în privinţa vinovăţiei inculpatului; în acest caz autodenunţul echivalează cu o recunoaştere a faptei şi va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei, în sensul că va putea opera ca o circumstanţă atenuantă. Autodenunţul nu se confundă cu desistarea întrucât, în timp ce în cazul autodenunţului inculpatul a comis fapta şi aceasta întruneşte toate trăsăturile unei infracţiuni consumate, în cazul desistării a început doar executarea infracţiunii, renunţând ulterior, din proprie iniţiativă, la continuarea executării acesteia; nu trebuie confundat autodenunţul nici cu împiedicarea producerii rezultatului pentru că în acest caz, după ce executarea infracţiunii a luat sfârşit fără însă să producă rezultatul, făptuitorul ia măsuri şi împiedică efectiv producerea rezultatului. Legea prevede în unele cazuri, în mod expres, că autodenunţul înlătură răspunderea penală a făptuitorului, acesta nemaifiind pedepsit dacă denunţă fapta, chiar consumată, mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune; spre exemplu, dispoziţiile articolului 255 din Codul penal (care incriminează infracţiunea de dare de mită) prevăd că mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru infracţiunea de dare de mită. Sesizarea din oficiu, este un mod de sesizare internă. Activitatea organelor de urmărire penală, având ca scop strângerea probelor necesare dovedirii existenţei unei infracţiuni, identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii penale a acestora, nu ar putea fi dusă la bun sfârşit dacă aceste organe s-ar limita numai la cazurile cu privire la care au fost încunoştiinţate prin plângere sau denunţ; de aceea, legea prevede posibilitatea de a începe urmărirea penală nu numai la sesizarea anumitor persoane, ci şi din oficiu, adică fără intervenţie din afară. În lege nu au fost precizate modalităţile de sesizare din oficiu a organelor de urmărire penală, acest lucru nefiind de altfel posibil datorită marii diversităţi a modalităţilor de sesizare din oficiu. În cazul în care organul de urmărire penală află pe orice cale, afară de plângere sau denunţ, despre săvârşirea unei infracţiuni, poate proceda la sesizarea din oficiu. Astfel, organul de urmărire penală poate lua cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni printr-un denunţ anonim, prin constatarea unei infracţiuni flagrante sau prin informaţiile pe care le aduce la cunoştinţă presa, radioul, televiziunea, ori ca urmare a unor controale efectuate, etc. Nu este posibilă sesizarea din oficiu a organelor judiciare în cauzele în care este necesară, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau o altă sesizare specială prevăzută anume de lege. Sesizarea la cererea organului competent are loc atunci când legea prevede că începerea urmăririi penale se face numai în baza unei sesizări speciale care trebuie scrisă şi semnată de organul competent şi trebuie să cuprindă datele prevăzute de lege pentru plângere. Codul penal cere, spre exemplu, o sesizare specială din partea organului competent al căilor ferate pentru infracţiunile privind siguranţa circulaţiei pe calea ferată. Autorizarea organului prevăzut de lege şi exprimarea dorinţei guvernului străin, se cere în situaţiile prevăzute de articolul 5 din Codul penal şi respectiv articolul 171 din Codul penal. Infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, li se aplică legea penală română, în cazul acestor infracţiuni punerea în mişcare a acţiunii

Page 103: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

103

penale făcându-se numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general; în cazul în care acţiunea penală s-a pus în mişcare fără autorizarea prealabilă, şi aceasta se constată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, procurorul va dispune încetarea urmăririi penale, respectiv instanţa va pronunţa încetarea procesului penal. În cazul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii săvârşite împotriva reprezentantului unui stat străin, începerea urmăririi penale se face întotdeauna la dorinţa exprimată de guvernul străin; dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin ci se constituie doar într-o infracţiune contra persoanei, punerea în mişcare a acţiunii penale va putea avea loc fără îndeplinirea condiţiei mai sus menţionată. Plângerea prealabilă este un mod special de sesizare de către partea vătămată, prin care se aduce la cunoştinţă organului de urmărire penală săvârşirea unei infracţiuni şi se cere tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este posibilă punerea în mişcare a acţiunii penale numai printr-o asemenea plângere. Plângerea prealabilă se deosebeşte de plângerea obişnuită deoarece este nu numai un mod de sesizare, ci constituie şi o condiţie specială, în cazurile prevăzute de lege, pentru tragerea la răspundere a celui ce a săvârşit infracţiunea. Legea prevede în mod expres infracţiunile pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale, cum ar fi spre exemplu: infracţiunea de lovire sau alte violenţe (prevăzută de articolul 180 din Codul penal), infracţiunea de vătămare corporală (articolul 181 Cod penal), infracţiunea de ameninţare (articolul 193 Cod penal), infracţiunea de viol (articolul 197 aliniat 1 Cod penal), infracţiunea de violare de domiciliu (articolul 192 aliniat 1 Cod penal), infracţiunea de distrugere (articolul 217 aliniat 1 Cod penal), infracţiunea de abandon de familie (articolul 305 Cod penal) etc. Actele premergătoare sunt prevăzute şi reglementate de dispoziţiile articolului 224 din Codul de procedură penală şi reprezintă mijloace de investigaţie prin care se verifică sesizarea cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. Actele premergătoare au ca scop formarea convingerii organelor de urmărire penală asupra temeiniciei sesizării primite şi pentru a hotărî dacă este cazul sau nu să dispună începerea urmăririi penale. Legea nu prevede pentru organele de urmărire penală obligaţia de a efectua acte premergătoare, acestea fiind facultative; de aceea, dacă informaţiile organului de urmărire penală, în urma sesizării, nu impun completări sau verificări fiind suficiente pentru a dispune începerea urmăririi penale, actele premergătoare nu se mai efectuează. În ordine logică şi cronologică actele premergătoare se situează după sesizarea organului de urmărire penală dar înainte de a se dispune începerea urmăririi penale, deci, preced începerea urmăririi penale şi sunt efectuate în acest scop, şi, de aceea, ele nu sunt acte de urmărire penală. Prin actele premergătoare nu se strâng probe ci doar date necesare confirmării sau infirmării sesizării primite, cum ar fi, relaţii luate de la diferite persoane, verificări în teren, confruntarea unor înscrisuri, examinarea unor corpuri delicte etc. Actele premergătoare sunt efectuate de organele de urmărire penală şi de lucrătorii operativi ai Ministerului de Interne, precum şi de celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnate în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Prin Legea nr. 281 din 1 iulie 2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală a fost introdus în Codul de procedură penală un nou concept şi anume acela al investigatorilor sub acoperire, fiind reglementate în mod amănunţit în articolele 2241 - 2244 actele premergătoare ce pot fi efectuate de aceştia, condiţiile legale în care pot fi folosiţi investigatorii sub acoperire, modalităţile de folosire a datelor obţinute de aceştia şi măsurile de protecţie a investigatorilor sub acoperire.

Test de evaluare

1. Întrebare: Care sunt modurile generate de sesizare a organelor judiciare?

Răspuns: Plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu.

2. Întrebare: Care este deosebirea dintre plângere si denunţ?

Page 104: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

104

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă

rezolvată Sesizarea organelor de urmărire penale se poate face:

a)numai prin plângerea prealabilă; b)prin denunţ; c)din oficiu, în anumite cazuri.

4. Gril ă de

rezolvat În momentul punerii în mişcare a acţiunii penale:

a)este obligatorie prezenţa inculpatului; b)este obligatorie ascultarea inculpatului; c)este absolut necesar să se cunoască persoana celui ce urmează a fi inculpat.

5. Speţă

rezolvată Într-o cauză penală în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, au fost totuşi efectuate de organele de cercetare ale poliţiei judiciare acte de urmărire penală urgente, precum constatare la locul faptei, schiţe, fotografii. Precizaţi dacă aceste acte de urmărire penală urgente rămân valabile. Da, aceste acte de urmărire penală urgente efectuate de organele de cercetare ale poliţiei judiciare într-o cauză în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, rămân valabile şi vor putea fi luate în considerare de către procuror prin coroborarea cu informaţiile obţinute personal.

6. Speţă de rezolvat

Plângerea penală a fost adresată în mod greşit direct instanţei de judecată, deşi trebuia îndreptată către organul de urmărire penală. Cum va proceda instanţa de judecată cu plângerea greşit îndreptată?Poate fi atacată sentinţa prin care instanţa de judecată se desesizează?

Page 105: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

105

Modulul XVI. DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE

Unitatea de învăţare:

1. Începerea urmăririi penale 2. Punerea în mişcare a acţiunii penale 3. Suspendarea urmăririi penale 4. Încetarea urmăririi penale 5. Scoaterea de sub urmărirea penală 6. Procedura prezentării materialului de urmărire penală

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009 Începerea urmăririi penale constituie momentul iniţial al procesului penal şi are o deosebită importanţă pentru că permite exercitarea drepturilor procesuale recunoscute participanţilor la activitatea de urmărire penală. Pentru începerea urmăririi penale legea, prin articolul 228 aliniat 1 din Codul de procedură penală, prevede că este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: 1) existenţa unei sesizări a organelor de urmărire penală, prin unul din modurile prevăzute de lege; 2) din cuprinsul actului de sesizare sau din cuprinsul actelor premergătoare efectuate în cauză să nu rezulte vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de articolul 10 din Codul de procedură penală, cu excepţia cazului prevăzut la litera b1 a articolului 10. Începerea urmăririi penale va avea loc chiar dacă în actul de sesizare nu este indicată persoana făptuitorului sau aceasta nu este cunoscută; urmărirea penală poate, deci, să înceapă in rem, cu privire la faptă, dar din momentul în care se cunoaşte făptuitorul urmărirea se va efectua in personam. Începerea urmăririi penale se dispune de către organul de urmărire penală, prin rezoluţie pusă pe actul de sesizare, în situaţia în care organul de urmărire penală este sesizat printr-o formă de sesizare externă (plângere, denunţ) dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în articolul 10 cu excepţia celui de la lit. b1); în cazul arătat în articolul 10 lit. b1), organul de urmărire penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a dispune scoaterea de sub urmărire penală. Rezoluţia de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei. În cazul prevăzut de articolul 10 lit."b1" organul de cercetare al poliţiei judiciare începe întotdeauna urmărirea penală şi apoi înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a se dispune scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea sancţiunii administrative prevăzută de lege. Din momentul începerii urmăririi penale persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit şi păstrează această calitate până la punerea în mişcare a acţiunii penale; învinuitul nu este parte în procesul penal, nefiind menţionat ca atare de dispoziţiile articolelor 23 - 24 din Codul de procedură penală, însă el este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale. Punerea în mişcare a acţiunii penale. După începerea urmăririi penale, în cursul desfăşurării ei, organul de cercetare penală poate ajunge la constatarea că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi în acest caz face propuneri în acest sens şi le înaintează procurorului, iar dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului face propuneri procurorului, procedând în acelaşi mod. Organul de urmărire penală poate formula propunerea pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi procurorul poate dispune această măsură, dacă se întrunesc cumulativ următoarele condiţii: 1. făptuitorul să fie cunoscut; 2. să existe probe temeinice cu privire la săvârşirea infracţiunii şi la vinovăţia învinuitului; 3. să nu existe vreunul din cazurile prevăzute în articolul 10 din Codul de procedură penală care împiedică

Page 106: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

106

punerea în mişcare a acţiunii penale. Procurorul, primind propunerea, examinează dosarul cauzei şi dacă este de acord cu punerea în mişcare a acţiunii penale, o dispune prin ordonanţă motivată, care este deosebit de importantă pentru că reprezintă actul de inculpare în baza căruia învinuitul devine inculpat, adică parte în procesul penal; ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă toate menţiunile generale indicate în articolul 203 din Codul de procedură penală şi în plus date referitoare la persoana inculpatului, la fapta pentru care este învinuit şi la încadrarea juridică a faptei. Când procurorul nu este de acord cu propunerea de a pune în mişcare acţiunea penală, restituie dosarul organului de cercetare penală, dacă apreciază că este necesară continuarea cercetărilor, iar dacă apreciază că nu mai este necesară continuarea cercetărilor, dă soluţie în cauză, dispunând, după caz, clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau suspendarea urmăririi penale. Suspendarea urmăririi penale este reglementată de dispoziţiile articolelor 239-241 din Codul de procedură penală. De regulă, activitatea de urmărire penală se desfăşoară cu participarea învinuitului sau inculpatului, a cărui prezenţă este necesară atât pentru elucidarea cauzei, cât şi pentru realizarea deplină a dreptului său de apărare. În situaţia în care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să participe la proces datorită unor cauze obiective care nu îi sunt imputabile, se întrerupe desfăşurarea procesului penal. Potrivit dispoziţiilor articolului 239 din Codul de procedură penală, urmărirea penală se suspendă în situaţia în care învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care nu îi permite să ia parte la procesul penal, dacă se constată existenţa bolii grave printr-o expertiză medico-legală. În situaţia în care există în cauză mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi şi doar unul dintre ei suferă de o boală gravă, iar disjungerea este posibilă, procurorul trebuie să dispună suspendarea urmăririi penale numai faţă de învinuitul sau inculpatul grav bolnav, urmând ca faţă de ceilalţi inculpaţi să ia măsura trimiterii în judecată; într-o astfel de situaţie este greşită suspendarea urmăririi penale faţă de toţi învinuiţii sau inculpaţii, chiar dacă există unul din cazurile de conexitate sau indivizibilitate. Organul de cercetare penală nu poate lua măsura suspendării ci face propuneri corespunzătoare procurorului căruia îi înaintează dosarul cauzei, urmând ca procurorul să se pronunţe prin ordonanţă asupra suspendării. Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale trebuie să cuprindă menţiunile generale prevăzute de articolul 203 din Codul de procedură penală, precum şi date referitoare la persoana învinuitului sau inculpatului, fapta pentru care este învinuit, cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate în vederea însănătoşirii celui în cauză. În timpul suspendării organul de cercetare penală are obligaţia să efectueze toate actele de urmărire penală a căror îndeplinire nu este împiedicată de luarea măsurii suspendării, adică actele a căror efectuare nu impune prezenţa personală a învinuitului sau inculpatului şi aceasta în scopul evitării pierderii, dispariţiei probelor. Organul de cercetare penală este obligat, de asemenea, să se intereseze periodic dacă mai persistă cauza care a impus suspendarea urmăririi penale, pentru ca, în caz contrar, să ceară procurorului reluarea urmăririi penale. Încetarea urmăririi penale este reglementată de dispoziţiile articolelor 242-248 din Codul de procedură penală şi se dispune de către procuror atunci când sunt îndeplinite cumulativ două condiţii şi anume: 1. există în cauză învinuit sau inculpat; 2. este prezent vreunul din cazurile care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, cazuri prevăzute în articolul 10 literele "f-h", "i1" şi "j" din Codul de procedură penală. Dacă în cauză nu există învinuit sau inculpat şi este prezent vreunul din cazurile prevăzute de articolul 10 literele "f "- "h","i1" şi "j"din Codul de procedură penală se va dispune de către procuror clasarea, potrivit articolului 11 pct.1 litera "a" din Codul de procedură penală. Încetarea urmăririi penale poate să fie totală, atunci când duce la stingerea în întregime a cauzei penale, şi poate să fie parţială, atunci când se dispune cu privire la o parte dintre învinuiţi sau inculpaţi, ori numai cu privire la faptele pentru care există cazuri de încetare a urmăririi penale, pentru ceilalţi învinuiţi sau inculpaţi ori pentru celelalte fapte urmărirea fiind continuată. Ordonanţa prin care se dispune încetarea urmăririi penale trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor obligatorii prevăzute de articolul 203 din Codul de procedură penală, şi date privind persoana şi fapta la care se referă precum şi precizarea, arătarea, temeiurilor de fapt şi de drept în baza cărora s-a dispus încetarea urmăririi penale.

Page 107: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

107

Ordonanţa poate să cuprindă şi dispoziţii complementare prevăzute în articolul 245 din Codul de procedură penală, şi anume: revocarea măsurilor asiguratorii luate în vederea executării pedepsei amenzii; confiscarea lucrurilor care urmează a fi supuse confiscării speciale; restituirea celorlalte lucruri ridicate de la învinuit sau inculpat; se mai dispune asupra restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, precum şi asupra cheltuielilor judiciare, stabilind cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte şi ordonând încasarea lor; restituirea cauţiunii în cazurile stabilite de lege. Scoaterea de sub urmărire penală este reglementată de dispoziţiile articolelor 249-2491 din Codul de procedură penală şi se dispune, de către procuror, atunci când sunt întrunite cumulativ două condiţii şi anume: 1. există învinuit sau inculpat în cauză; 2. există vreunul din cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acţiunii penale, cazuri prevăzute în articolul 10 din Codul de procedură penală, de la litera "a" la litera "e". În aceste situaţii acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată pentru că nu există răspundere penală şi, deci, legea penală nu este incidentă, situaţie în care învinuitul sau inculpatul trebuie scos de sub urmărire penală. Dacă există vreunul din cazurile prevăzute de articolul 10 literele "a - e" din Codul de procedură penală dar nu există învinuit sau inculpat în cauză, se pronunţă soluţia clasării cauzei. Procurorul se pronunţă asupra scoaterii de sub urmărire penală prin ordonanţă în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, iar în cauzele penale în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală prin rezoluţie. Procedura scoaterii de sub urmărire penală este aceeaşi ca şi în cazul încetării urmăririi penale, deci, se aplică corespunzător dispoziţiile articolelor 242-246 şi 248 din Codul de procedură penală. Procedura prezentării materialului de urm ărire penală este reglementată de dispoziţiile articolelor 250-254 din Codul de procedură penală. Actul procedural al prezentării materialului de urmărire penală se situează la sfârşitul cercetării penale şi constituie o garanţie în plus pentru asigurarea dreptului de apărare a inculpatului, întrucât creează posibilitatea ca inculpatul să cunoască în întregime materialul probator strâns împotriva sa şi, astfel, în cunoştinţă de cauză, poate da explicaţii, poate face completări şi poate propune administrarea de noi probe; această activitate procedurală are loc, aşadar, numai faţă de învinuit sau inculpat. Omisiunea de a prezenta materialul de urmărire penală atrage nulitatea absolută dacă inculpatul este minor, militar sau arestat, chiar şi în altă cauză, şi nulitatea relativă în celelalte cazuri. Prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie în situaţiile în care a fost pusă în mişcare, în cauză, acţiunea penală, iar în situaţiile în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare împotriva învinuitului, prezentarea materialului de urmărire penală are caracter facultativ şi rămâne la aprecierea procurorului. Pentru a se proceda la prezentarea materialului de urmărire penală trebuie să fie întrunite cumulativ două condiţii şi anume: 1. să fie posibil contactul organului de urmărire penală cu inculpatul; 2. urmărirea penală să fie terminată cu concluzia că există material probator suficient pentru trimiterea în judecată a inculpatului. Prezentarea materialului de urmărire penală se face de către organul de cercetare penală şi de către procuror, după următoarea procedură: − inculpatului i se pune în vedere că are dreptul să ia cunoştinţă de întreg materialul de urmărire penală şi i se arată încadrarea juridică a faptei pentru care este învinuit; − i se asigură inculpatului posibilitatea să ia cunoştinţă efectiv de materialul probator iar dacă nu poate citi i se face lectura materialului de către organul de urmărire penală sau de către apărător. − organul de urmărire penală îl întreabă pe inculpat dacă are de formulat probe noi sau dacă vrea să facă declaraţii suplimentare. Despre îndeplinirea acestor dispoziţii organul de urmărire penală întocmeşte un proces verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, în care se înscriu şi declaraţiile, cererile şi răspunsurile inculpatului. Dacă inculpatul formulează cereri noi privind urmărirea penală, organul de urmărire penală trebuie să le examineze şi să se pronunţe, fie prin respingerea lor, fie prin admitere, în acest ultim caz dispunând completarea urmăririi penale conform cererilor formulate. După ce efectuează noi cercetări sau constată că trebuie să fie schimbată încadrarea juridică a faptei, organul de urmărire penală este obligat să procedeze din nou la prezentarea materialului de urmărire penală.

Page 108: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

108

Dacă nu poate proceda la prezentarea materialului de urmărire penală, pentru că inculpatul este dispărut sau s-a sustras de la chemarea înaintea organelor de cercetare penală, organul de urmărire penală trebuie să întocmească un referat în care să menţioneze împrejurările concrete din care rezultă cauza ce a împiedicat prezentarea materialului de urmărire penală.

Test de evaluare

1. Întrebare: Ce condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se dispune de către procuror soluţia încetării urmăririi penale?

Răspuns: Trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii şi anume: există în cauză învinuit sau inculpat şi este prezent vreunul din cazurile care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, cazurile prevăzute în articolul 10 literele „f-h”, „i1” şi „j” din C.p.p.

2. Întrebare: Care este procedura de prezentare a materialului de urmărire penală efectuată de către organul de cercetare penală şi de către procuror?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art 10 lit b1 din C.p.p., se aplică una din sancţiunile prevăzute în art 91 C.p.p.:

a)numai de instanţă; b)de procuror; c)de instanţă sau procuror.

4. Gril ă de

rezolvat Suspendarea urmăririi penale se poate dispune:

a)când se constată, printr-o expertiză medicală legală, că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal;

b)când învinuitul sau inculpatul este plecat în străinătate; c)când învinuitul sau inculpatul este dispărut.

5. Speţă

rezolvată Precizaţi ce sancţiune intervine în cazul neîntocmirii rezoluţiei de începere a urmăririi penale şi argumentaţi. Neîntocmirea rezoluţiei de începere a urmăririi penale nu este sancţionată cu nulitatea absolută, întrucât această situaţie nu este prevăzută printre cazurile expres enumerate în art.197 alin.(2) Cod procedură penală. Dacă se susţine că există o nulitate relativă, atunci trebuie invocată ,,în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedură completă, când partea a lipsit la efectuarea actului’’, iar dacă prin neîntocmirea rezoluţiei de începere a urmăririi penale nu s-a prejudiciat aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, iar nulitatea nu a fost invocată în termenul precizat anterior, atunci se consideră că a fost acoperită.

6. Speţă de rezolvat

Urmărirea penală a fost începută in rem şi in personam, întrucât a fost stabilită identitatea unuia dintre cei doi participanţi la săvârşirea infracţiunii. Ulterior, a fost stabilită identitatea şi pentru cel de-al doilea participant. Este necesar a se redacta un act distinct de începere a urmăririi penale faţă de cel de-al doilea participant?Argumentaţi.

Page 109: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

109

Modulul XVII. TERMINAREA URM ĂRIRII PENALE ŞI TRIMITEREA ÎN JUDECAT Ă

Unitatea de învăţare:

1. Terminarea urmăririi penale 2. Trimiterea în judecată 3. Rezolvarea cauzelor de către procuror 4. Rechizitoriul 5. Reluarea urmăririi penale 6. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009 Terminarea urmăririi penale este reglementată de dispoziţiile articolelor 255-260 din Codul de procedură penală şi reprezintă etapa urmăririi penale în care organul de cercetare penală, după ce a constatat că împotriva învinuitului sau inculpatului există suficiente probe de vinovăţie, pregăteşte dosarul şi îl înaintează procurorului pentru ca acesta să se pronunţe cu privire la trimiterea în judecată a inculpatului. Urmărirea penală este considerată terminată şi atunci când există unul din cazurile prevăzute de articolul 10 din Codul de procedură penală, deci, când există vreunul din cazurile care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, şi în această situaţie organul de cercetare penală propune procurorului, după caz, adoptarea soluţiei clasării cauzei, scoaterii de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului sau încetării urmăririi penale faţă de învinuit sau inculpat. Terminarea urmăririi penale nu se confundă cu momentul final al fazei de urmărire penală care este trimiterea în judecată a inculpatului, acestea reprezentând două momente diferite, două operaţiuni distincte de apreciere asupra activităţii de urmărire penală ; prima operaţiune constă în aprecierea organului care a efectuat cercetarea că aceasta este terminată şi că există suficiente probe pentru a se dispune asupra rezultatelor cercetării penale, iar a doua operaţiune constă în aprecierea pe care o face procurorul când dispune asupra trimiterii în judecată a inculpatului. Terminarea urmăririi penale este reglementată diferit, în funcţie de modul în care s-a desfăşurat urmărirea penală, adică, după cum urmărirea penală s-a desfăşurat cu punerea în mişcare a acţiunii penale, ori s-a desfăşurat fără punerea în mişcare a acţiunii penale. Când urmărirea penală s-a desfăşurat fără punerea în mişcare a acţiunii penale, după efectuarea activităţii de cercetare penală este necesar să se procedeze la o nouă ascultare a învinuitului înainte de terminarea cercetării, ceea ce presupune un ultim contact cu învinuitul, contact în cadrul căruia i se aduce la cunoştinţă învinuirea şi este întrebat dacă are probe noi, iar dacă nu a propus probe noi în apărare sau le-a propus şi nu au fost acceptate de organul de cercetare penală, atunci, se consideră încheiată cercetarea penală; obligaţia ascultării învinuitului înainte de terminarea urmăririi penale este înlăturată atunci când există cauze obiective care împiedică luarea contactului cu învinuitul, acesta fiind, spre exemplu, dispărut sau se sustrage urmăririi penale. Imediat după terminarea urmăririi penale, organul de cercetare are obligaţia să trimită dosarul procurorului împreună cu un referat în care să menţioneze rezultatul cercetării şi să propună adoptarea soluţiei corespunzătoare probelor admninistrate. Referatul trebuie să cuprindă indicarea faptei reţinute în sarcina inculpatului, probele administrate şi încadrarea juridică a faptei, precum şi date suplimentare referitoare la: măsurile luate în legătură cu mijloacele materiale de probă, măsurile asiguratorii luate pentru garantarea reparaţiilor civile sau executarea pedepsei amenzii şi cheltuielile judiciare avansate de către stat în cursul urmăririi penale; dacă au fost efectuate în cauză cercetări cu privire la mai multe fapte sau la mai mulţi învinuiţi, referatul va cuprinde menţiuni separate pentru fiecare faptă şi pentru fiecare învinuit. Procurorul, după ce primeşte, de la organul de cercetare penală, dosarul cauzei şi îl examinează, va chema pe învinuit şi va proceda la prezentarea materialului de urmărire penală. Dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare, procedura prezentării materialului de urmărire penală este obligatorie, dacă inculpatul se prezintă sau este adus în acest scop de către organul de cercetare penală în

Page 110: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

110

faţa procurorului. După verificarea lucrărilor de urmărire penală, procurorul va rezolva cauza potrivit legii şi adevărului, fără a avea obligaţia, în cazul în care efectuează personal urmărirea penală, să întocmească referat de terminare a urmăririi penale, urmând ca în rechizitoriul sau ordonanţa pe care o va întocmi, la terminarea urmăririi penale, să facă precizările necesare. Trimiterea în judecată este momentul final al fazei de urmărire penală, în care se epuizează urmărirea penală şi are loc dezinvestirea organului de urmărire penală; terminarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată sunt momente procesuale distincte care se înscriu însă în faza de urmărire penală ca fază a procesului penal. Trimiterea în judecată este, în reglementarea Codului nostru de procedură penală, o prerogativă exclusivă a procurorului ca titular al exercitării acţiunii penale şi a funcţiei de învinuire. Rezolvarea cauzelor de către procuror este reglementată de dispoziţiile articolelor 262-269 din Codul de procedură penală. După verificarea lucrărilor de urmărire penală, procurorul rezolvă cauza în raport de constatările la care ajunge, fiind posibile două constatări generale şi anume: 1. procurorul poate ajunge la concluzia că au fost respectate dispoziţiile care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, că există probele necesare şi legal administrate; 2. procurorul poate ajunge la concluzia că urmărirea penală nu este completă sau nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului. În prima situaţie (1) procurorul rezolvă cauza în raport de convingerea pe care şi-o formează în urma aprecierii probelor, astfel: a) când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi acesta răspunde penal, iar acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, procurorul dă rechizitoriul prin care dispune punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului; în această situaţie rechizitoriul este deci un act procedural complex, care cuprinde atât dispoziţia prin care se pune în mişcare acţiunea penală cât şi dispoziţia de trimitere în judecată; dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, procurorul dă rechizitoriul prin care dispune numai trimiterea în judecată a inculpatului şi în acest caz rechizitoriul are numai funcţia de act de sesizare a instanţei, nu şi pe aceea de act de inculpare; b) când din materialul de urmărire penală rezultă existenţa vreunui caz din cele prevăzute de articolul 10 din Codul de procedură penală şi nu există învinuit în cauză, procurorul dă ordonanţă prin care dispune soluţia de clasare a cauzei iar dacă există învinuit sau inculpat în cauză şi este prezent unul din cazurile prevăzute de articolul 10 literele a-e sau literele "f - h", "i1" şi "j", procurorul dispune prin ordonanţă soluţia scoaterii de sub urmărire penală, sau soluţia încetării urmăririi penale; dacă dispune prin ordonanţă soluţia scoaterii de sub urmărire penală în baza articolului 10 literea "b1" din Codul de procedură penală, procurorul trebuie să facă şi aplicarea articolului 181 aliniat 3 din Codul penal, aplicând învinuitului sau inculpatului una dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de dispoziţiile articolului 91 din Codul penal; c) procurorul dă ordonanţă prin care suspendă urmărirea penală, dacă constată, pe baza expertizei medico-legale, că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal. În a doua situaţie (2) procurorul, ajungând la concluzia că urmărirea penală nu este completă sau nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, este obligat să dispună, fie restituirea cauzei la organul care a efectuat urmărirea penală, fie trimiterea cauzei la un alt organ de urmărire penală, pentru completarea sau refacerea actelor de urmărire penală, conform dispoziţiilor articolului 265 din Codul de procedură penală. Ordonanţa prin care procurorul dispune restituirea cauzei la organul de cercetare penală, pentru completarea sau refacerea actelor de urmărire penală, trebuie să cuprindă menţiuni speciale, precum: indicarea actelor de cercetare penală care trebuie să fie efectuate sau refăcute, arătarea faptelor sau împrejurărilor care urmează a fi lămurite şi indicarea mijloacelor de probă ce urmează a fi folosite. Organul de cercetare penală are obligaţia să îndeplinească dispoziţiile, îndrumările date de procuror prin ordonanţa de restituire. Rechizitoriul este reglementat de dispoziţiile articolelor 263-264 din Codul de procedură penală şi reprezintă actul procedural emis de procuror prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi este sesizată instanţa cu judecarea unei fapte şi unei persoane. Rechizitoriul cuprinde, după caz, fie numai dispoziţia de trimitere în judecată a inculpatului, fie şi dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii penale, dacă aceasta nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale. Într-o cauză penală se întocmeşte un singur rechizitoriu, chiar dacă urmărirea penală a privit mai

Page 111: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

111

multe fapte ori mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă s-au dat acestora soluţii diferite; altfel, dacă într-o cauză au fost cercetaţi trei inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi cu ocazia cercetărilor efectuate a rezultat, din probele administrate, că unul dintre inculpaţi nu a participat la săvârşirea infracţiunii, iar altul a decedat după comiterea faptei, procurorul va dispune prin rechizitoriu trimiterea în judecată a inculpatului vinovat de săvârşirea infracţiunii, dispunând, prin acelaşi rechizitoriu, şi soluţia de scoatere de sub urmărire penală a inculpatului care nu a participat la comiterea infracţiunii (faţă de care operează cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut la litera "c" a articolului 10 din Codul de procedură penală), precum şi soluţia încetării urmăririi penale faţă de inculpatul decedat (faţă de care operează cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut la litera "g" a articolului 10 din Codul de procedură penală). Pentru valabilitatea rechizitoriului legea impune o serie de condiţii şi anume: rechizitoriul trebuie să se realizeze printr-un act scris şi trebuie să se limiteze la faptele şi persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală; trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile generale prevăzute în articolul 203 din Codul de procedură penală şi menţiuni speciale, precum: date privind persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică a faptei, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată. Reţinerea unei fapte în expunerea rechizitoriului fără a fi trecută, din neglijenţă, în dispoziţia de trimitere în judecată este considerată ca făcând parte dintre faptele cu care a fost sesizată instanţa de judecată. Încadrarea juridică greşită a faptei nu împiedică sesizarea instanţei de judecată care însă are obligaţia de a o schimba în încadrarea corespunzătoare. Rechizitoriul este întocmit de procurorul care supraveghează efectuarea urmăririi penale şi trebuie verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior; când urmărirea penală se efectuează de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. Reluarea urmăririi penale este reglementată de dispoziţiile articolelor 270-274 din Codul de procedură penală şi are loc în situaţiile în care a intervenit anterior o cauză de suspendare a urmăririi penale ori de rezolvare a cauzei, iar ulterior se constată că aceasta este neîntemeiată. Conform articolului 270 din Codul de procedură penală modalităţile de reluare a urmăririi penale sunt următoarele: a) Încetarea cauzei de suspendare a urmăririi penale, situaţie în care procurorul dispune, prin ordonanţă., reluarea urmăririi penale; încetând starea de boală gravă a inculpatului, care l-a împiedicat pe acesta să participe la procesul penal, este firesc ca urmărirea penală să fie reluată. b) În cazul în care instanţa de judecată dispune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale; fiind o reluare a urmăririi penale în baza unor indicaţii ale instanţei de judecată, procurorul este obligat să aducă la îndeplinire aceste indicaţii, dar poate să efectueze şi alte acte procesuale sau procedurale necesare în cauză; refacerea urmăririi penale poate fi efectuată personal de către procuror sau acesta poate dispune trimiterea cauzei la organul de cercetare penală pentru a proceda la refacerea cercetărilor; este incompatibilă să refacă urmărirea penală persoana din cadrul organului de cercetare penală care a efectuat anterior cercetarea în acea cauză; c) Urmărirea penală este reluată în caz de redeschidere a urmăririi penale, iar această măsură, a redeschiderii, poate fi luată numai dacă anterior a fost luată măsura încetării urmăririi penale sau a scoaterii de sub urmărire penală şi ulterior se ajunge la constatarea că nu a existat în fapt cazul care a determinat darea acestor soluţii, sau a dispărut împrejurarea pe care s-a întemeiat încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală este reglementată de dispoziţiile articolelor 275-278 din Codul de procedură penală. Atât părţile din proces cât şi orice alte persoane pot face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin efectuarea acestora s-a adus o vătămare intereselor lor legitime. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală nu este supusă îndeplinirii unor anumite condiţii speciale de formă şi de fond; cuprinsul ei este identic cu acela al oricărei cereri, cu obligaţia de a se indica expres actul sau măsura împotriva căreia se face plângerea, precum şi motivarea din care să rezulte vătămarea care a fost cauzată prin actul încheiat sau prin măsura luată. Pentru a se evita întreruperea nejustificată a soluţionării cauzei, legea prevede că introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a actelor şi măsurilor luate. Plângerea se poate face împotriva actelor şi măsurilor oricărui organ de urmărire penală şi se

Page 112: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

112

adresează procurorului care supraveghează activitatea organelor de cercetare penală; ea se poate depune fie direct la procuror, fie la organul de cercetare al poliţiei judiciare, care însă este obligat să o înainteze, în termen de 48 de ore, spre rezolvare procurorului care supraveghează urmărirea penală. Plângerea trebuie rezolvată de către procuror în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi modul de rezolvare trebuie comunicat de îndată persoanei care a introdus plângerea; modul de rezolvare a plângerii trebuie să fie comunicat şi organului interesat, întrucât hotărârea procurorului este obligatorie şi executorie pentru acest organ. După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă; plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiilor de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu. În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului iniţial de 20 de zile. Dosarul va fi trimis de parchet instanţei în termen de 5 zile de la primirea adresei prin care se cere dosarul. Persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi, precum şi persoana care a făcut plângerea se citează. Neprezentarea acestor persoane legal citate nu împiedică soluţionarea cauzei. Când instanţa consideră că este absolut necesară prezenţa persoanei lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia. La judecarea plângerii, prezenţa procurorului este obligatorie. Judecătorul pronunţă una dintre următoarele soluţii: a) respinge plângerea, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, menţinând soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată; b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale, după caz. c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac, aplicându-se în mod corespunzător. Instanţa este obligată să rezolve plângerea în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia.

Test de evaluare

1. Întrebare: Ce reprezintă rechizitoriul?

Răspuns: Reprezintă actul procedural emis de procuror prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi este sesizată instanţa cu judecarea unei fapte şi a unei persoane.

2. Întrebare: Cum rezolvă procurorul cauza în situaţia în care ajunge la concluzia că urmărirea penală nu este completă sau nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

La terminarea urmăririi penale, acţiunea penală este pusă în mişcare de procuror prin:

a)rezoluţie; b)ordonanţă; c)rechizitoriu.

Page 113: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

113

4. Gril ă de rezolvat

Urmărirea penală este reluată:

a)în cazul încetării cauzei de suspendare; b)în cazul restituirii cauzei de către instanţa de judecată, în vederea refacerii urmăririi

penale; c)în cazul în care partea vătămată solicită în mod expres acest lucru. 5. Speţă

rezolvată Inculpatul A.B. este trimis în judecată prin rechizitoriu, care este datat anterior terminării cercetării penale. Precizaţi dacă sesizarea instanţei în această situaţie este legală, raportându-vă la momentul când se consideră terminată cercetarea penală şi când se întocmeşte rechizitoriul. Nu, sesizarea instanţei de judecată nu este legală, întrucât rechizitoriul este datat anterior terminării cercetării penale. Cercetarea penală se consideră terminată după îndeplinirea dispoziţiilor privitoare la prezentarea materialului de urmărire penală, iar ulterior dacă procurorul constată că urmărirea penală este completă, terminată, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată.

6. Speţă de rezolvat

Rechizitoriul , ca act de sesizare a instanţei de judecată conţine în partea expozitivă circumstanţa atenuantă a scuzei provocării însă în partea dispozitivă această circumstanţă este omisă. Există obligativitate pentru instanţa de judecată de a se învesti cu soluţionarea în întregime a cauzei penale, aşa cum este descrisă în rechizitoriu, inclusiv cu privire la circumstanţa atenuantă a scuzei provocării, reţinută în partea expozitivă a rechizitoriului, dar omisă în partea dispozitivă?

Page 114: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

114

Modulul XVIII. Judecata

Unitatea de învăţare:

1. Scopul judecăţii 2. Participanţii la judecată şi poziţia lor procesuală 3. Regulile de bază specifice judecăţii 4. Etapele de desfăşurare a judecăţii 5. Norme comune privind luarea măsurilor de pregătire a şedinţei de judecată 6. Norme comune privind desfăşurarea şedinţei de judecată 7. Norme comune privind deliberarea şi darea hotărârii.

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

STRUCTURA ŞI REGULILE DE BAZ Ă ALE JUDECĂŢII Judecata este faza principală a procesului penal, fiind încadrată de celelalte două faze procesuale, din care una - urmărirea penală - pregăteşte judecata, iar cealaltă - executarea hotărârilor penale - aduce la îndeplinire ceea ce a hotărât judecata. Judecata este o fază procesuală distinctă, deosebită de urmărirea penală şi de executarea hotărârilor penale, care se desfăşoară, ca întindere, din momentul sesizării instanţei de judecată prin rechizitoriul procurorului până la pronunţarea hotărârii definitive; ea poate cuprinde uneori şi activitatea de judecată desfăşurată după începerea executării pedepsei sau chiar după executarea în întregime a pedepsei, dacă abia în acest moment se constată producerea unei erori judiciare şi, în baza exercitării unei căi extraordinare de atac, trebuie rejudecată cauza. Judecata constă din activitatea procesuală şi procedurală desfăşurată de instanţa de judecată, cu participarea activă a procurorului şi a părţilor din proces, în vederea aflării adevărului cu privire la infracţiunea şi inculpatul cu care a fost sesizată, precum şi în vederea soluţionării cauzei în raport de cele constatate, fie prin aplicarea sancţiunii prevăzută de legea penală inculpatului vinovat, fie prin excluderea sau înlăturarea răspunderii penale a inculpatului atunci când acesta nu este vinovat sau nu răspunde penal. Scopul judecăţii coincide cu scopul procesului penal, şi anume, ca orice persoană ce a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Participanţii la judecată şi poziţia lor procesuală. Organul judiciar care conduce activitatea de judecată este instanţa de judecată. La judecată participă şi procurorul care pierde poziţia de conducător al procesului, poziţie pe care a avut-o în faza de urmărire penală, şi capătă poziţie procesuală subordonată instanţei de judecată, egală cu a părţilor din proces. Organul de cercetare penală nu participă la judecată. La judecată sunt chemate şi părţile din proces şi anume inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, părţile putând fi şi reprezentate, atunci când legea permite. Părţile pot fi întotdeauna asistate de un apărător, în unele cazuri asistenţa lor fiind obligatorie; apărătorul participă la toate activităţile de judecată care se desfăşoară în prezenţa părţilor. Regulile de bază specifice judecăţii Potrivit dispoziţiilor articolului 289 din Codul de procedură penală judecata are loc în faţa instanţei constituită potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţa publică, oral, nemijlocit şi în contradictoriu. Regulile de bază, specifice, ale judecăţii sunt, aşadar, următoarele: 1. Judecata are loc în faţa instanţei legal constituită, adică a instanţei constituită potrivit legii din: completul de judecată, aflat în compunerea legală, corespunzător etapei în care se desfăşoară judecata şi instanţei judecătoreşti în faţa căreia se află cauza, grefierul de şedinţă şi procurorul, când participarea acestuia este obligatorie; modul în care se compune completul de judecată, numărul judecătorilor care compun completul, este prevăzut în Legea nr. 92/1992 privind organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti (în articolele 22, 26 şi 29), în Legea nr. 54/1993 privind organizarea instanţelor şi parchetelor militare (în articolele 10, 13

Page 115: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

115

şi 16) şi în Legea nr. 56/1993 privind organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Constituirea legală a completului de judecată este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute. 2. Instanţa judecă în şedinţă, adică în sala destinată judecăţii. De regulă, judecata are loc la sediul instanţei dar pentru motive temeinice instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc, spre exemplu, în instituţii, comune, societăţi comerciale, unde dezbaterile pot avea un rol educativ mai larg, mai puternic, şi prin impactul pe care îl au asupra publicului pot contribui într-o mai mare măsură la prevenirea săvârşirii de infracţiuni; judecata se poate desfăşura şi la locul unde a fost comisă infracţiunea (aşa numita "judecată la faţa locului"), atunci când se apreciază că poate să producă o rezonanţă cel puţin egală cu cea produsă de săvârşirea faptei. 3. Şedinţa de judecată este publică, în sensul că, la aceasta poate asista orice persoană, deci şi persoanele care nu au o calitate procesuală în cauza care se judecă; importanţa deosebită a publicităţii şedinţei de judecată rezultă din însăşi înscrierea acestei reguli în Constituţie unde, în articolul 126, se precizează că şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. De la accesul liber al publicului la judecată există două limitări, care nu infirmă regula publicităţii, şi anume: a) nu sunt admişi minorii sub 16 ani; b) nu sunt admise persoanele care ar depăşi capacitatea de cuprindere a sălii de judecată. Prin derogare de la regula publicităţii şedinţei de judecată, regulă stabilită prin dispoziţiile articolului 290 din Codul de procedură penală, în acelaşi articol 290 se prevăd şi cazurile în care judecata se poate desfăşura în şedinţă secretă, şi anume, când publicitatea ar aduce atingere unor interese de stat (este cazul, spre exemplu, a infracţiunilor comise contra siguranţei statului) şi când ar aduce atingere moralităţii, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane (este cazul, spre exemplu, a infracţiunilor comise contra demnităţii persoanei ori a infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală); de asemenea, conform articolului 485 din Codul de procedură penală, şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor nu este publică. Şedinţa de judecată este secretă numai faţă de public, la desfăşurarea ei participând părţile din proces, apărătorii şi celelalte persoane chemate în instanţă în interesul cauzei. Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu şi poate fi declarată secretă judecata pentru întreaga desfăşurare a procesului penal sau numai pentru efectuarea unor acte de judecată, cum ar fi ascultarea părţii vătămate, ascultarea unor martori etc. Pronunţarea hotărârii se face întotdeauna în şedinţă publică, chiar dacă judecata a fost secretă. În hotărârea judecătorească trebuie să se menţioneze dacă şedinţa de judecată a fost publică sau secretă şi aceasta pentru a se putea verifica respectarea dispoziţiilor legale privind publicitatea şedinţei de judecată. Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, dispoziţii care reprezintă o garanţie a obiectivităţii şi imparţialităţii judecăţii, atrage sancţiunea nulităţii absolute, în conformitate cu dispoziţiile aliniatului 2 al articolului 197 din Codul de procedură penală; sancţiunea nulităţii operează chiar dacă numai o parte a judecăţii s-a desfăşurat cu nerespectarea principiului publicităţii. 4. Şedinţa se desfăşoară oral, prin viu grai. Oralitatea şedinţei de judecată este asigurată prin dispoziţiile care prevăd strigarea cauzei şi apelul celor citaţi, ascultarea părţilor din proces şi a martorilor, formularea de cereri, ridicarea de excepţii şi punerea de concluzii, acordarea ultimului cuvânt inculpatului personal, pronunţarea hotărârii în şedinţă publică. Oralitatea şedinţei de judecată are drept scop ca publicul să poată lua cunoştinţă despre cauza care se judecă, despre concluziile părţilor din proces, ale procurorului, despre activitatea instanţei de judecată. Nerespectarea oralităţii atrage nulitatea judecăţii, dacă s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, deci, atrage sancţiunea nulităţii relative. Actele de judecată desfăşurate oral se consemnează, în ceea ce priveşte efectuarea şi conţinutul lor, în documente procedurale scrise, precum: declaraţii, procese-verbale, încheieri de şedinţă. 5. Judecata se desfăşoară nemijlocit, în sensul că, instanţa de judecată, care urmează a soluţiona cauza, trebuie să perceapă direct probele precum şi susţinerile făcute de procuror şi de părţile din proces, pentru a da soluţia legală şi temeinică. Principiul nemijlocirii impune administrarea din nou, în faţa instanţei, a probelor efectuate de organul de urmărire penală, precum şi a tuturor probelor noi. 6. Judecata se desfăşoară în contradictoriu. La judecată se înfruntă de pe poziţie procesuală egală funcţia de învinuire cu funcţia de apărare; aşadar, procurorul şi partea vătămată, pe de o parte, şi inculpatul asistat de apărător, de altă parte, au drepturi procesuale egale în administrarea probelor, în formularea de cereri, ridicarea de excepţii şi punerea de concluzii; are loc, astfel, între procuror şi părţile din proces o dispută legal organizată şi care are ca scop

Page 116: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

116

adoptarea de către instanţă a soluţiei care să corespundă adevărului. Regula contradictorialităţii acţionează atât în raporturile care se stabilesc între părţi, cât şi în raporturile părţilor cu instanţa şi se materializează, spre exemplu, în opunerea probelor în apărare celor în acuzare, combaterea cererilor şi excepţiilor ridicate de una dintre părţi de către celelalte părţi din proces, exprimarea poziţiei proprii a fiecăreia dintre părţi în legătură cu chestiunile puse în discuţie etc. Etapele de desfăşurare a judecăţii sunt, potrivit sistematizării Codului de procedură penală, două şi anume: judecata în primă instanţă şi căile de atac; aceste două etape sunt reglementate în două capitole distincte ale Titlului II din partea specială a Codului de procedură penală. Judecata în primă instanţă are în vedere verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de sesizare a instanţei de judecată şi pronunţarea uneia dintre soluţiile ce pot fi date cauzei penale, şi anume: condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Căile de atac declanşează un control judecătoresc al hotărârii pronunţate, desfiinţarea ei în caz de nelegalitate şi netemeinicie şi pronunţarea unei soluţii conforme legii şi adevărului. În fiecare etapă a judecăţii se efectuează următoarele activităţi de judecată: luarea măsurilor de pregătire a şedinţei de judecată, desfăşurarea şedinţei de judecată, deliberarea şi darea hotărârii. Fiecare dintre aceste activităţi are o reglementare deosebită în raport de etapa de judecată căreia îi aparţine, dar sunt şi norme comune care reglementează aceste activităţi indiferent de etapa din care fac parte. Norme comune privind luarea măsurilor de pregătire a şedinţei de judecată În vederea desfăşurării în bune condiţii a şedinţei de judecată se iau următoarele măsuri de pregătire: 1. Fixarea termenului de judecată, care se face de către preşedintele instanţei sau delegatul său, după înregistrarea dosarului. În cauzele cu inculpaţi arestaţi se fixează termene scurte, de urgenţă şi judecata va avea loc cu precădere, înaintea celorlalte cauze din aceeaşi zi. 2. Citarea părţilor, adică chemarea părţilor din proces, care se face prin citaţie. Citarea se face după regulile prevăzute în partea generală a Codului de procedură penală şi este atribuţia personalului auxiliar al instanţelor de judecată. 3. Asigurarea apărării obligatorii. Dacă potrivit legii asistenţa juridică este obligatorie judecătorul cauzei, odată cu fixarea termenului de judecată, cere Baroului de avocaţi să delege un apărător din oficiu; în cazul inculpatului arestat preventiv legea a prevăzut în mod expres, în aliniatul 3 al articolului 294 din Codul de procedură penală, obligaţia pentru judecătorul cauzei de a lua măsurile necesare pentru exercitarea deplină a dreptului de apărare prin accesul la dosar şi prin asigurarea posibilităţii inculpatului deţinut de a lua contact cu apărătorul său. 4. Afi şarea listei cauzelor ce urmează a se judeca la termenul fixat. Lista cuprinde cauzele ce urmează a se afla pe rolul instanţei în aceeaşi zi, în ordinea lor de precădere şi se afişează cu 24 de ore înainte de termenul de judecată. 5. Verificarea îndeplinirii măsurilor pregătitoare, care constă în verificarea făcută de către preşedintele completului de judecată cu privire la legalitatea citării părţilor din proces, a asigurării asistenţei juridice obligatorii, a întocmirii şi afişării listei de procese. Norme comune privind desfăşurarea şedinţei de judecată În cursul desfăşurării şedinţei de judecată în primă instanţă, în căile ordinare de atac sau în căile extraordinare de atac, se respectă următoarele reguli comune: 1. Preşedintele completului de judecată conduce şedinţa de judecată şi asigură normala desfăşurare a acesteia. Întreaga activitate din şedinţa de judecată se desfăşoară prin intermediul preşedintelui completului de judecată, care deschide şedinţa, ia măsuri de ordine, procedează la administrarea probelor, dă şi ia cuvântul părţilor din proces, închide şedinţa de judecată şi pronunţă hotărârea. 2. Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată asupra căreia veghează preşedintele completului de judecată, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 298 din Codul de procedură penală. În scopul asigurării ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată preşedintele completului poate lua următoarele măsuri: limitarea accesului publicului la şedinţa de judecată în raport de mărimea sălii de şedinţă; atragerea atenţiei tuturor persoanelor aflate în sala de şedinţă de a păstra disciplina şedinţei şi în caz de nesupunere îndepărtarea lor din sala de şedinţă. 3. Constatarea infracţiunilor de audienţă. Este posibil ca în timpul desfăşurării şedinţei de judecată să fie comisă o faptă prevăzută de legea penală şi în acest caz preşedintele completului de judecată constată fapta - denumită infracţiune de audienţă - îl identifică pe făptuitor şi întocmeşte un proces verbal de constatare a infracţiunii, proces verbal pe care îl trimite

Page 117: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

117

procurorului pentru a lua măsuri. 4. Deschiderea şedinţei de judecată, care se face de către preşedintele completului, acesta anunţând cauza a cărei judecare este la rând şi dispunând efectuarea apelului părţilor din proces şi a celorlalte persoane citate; în articolul 291 din Codul de procedură penală este stabilită regula potrivit căreia judecata poate avea loc dacă părţile sunt legal citate şi procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Verificările prealabile făcute de instanţa de judecată. Aceste verificări se fac de către instanţă cu privire la regularitatea actului de sesizare. Legea permite ca lipsurile pe care le prezintă actul de sesizare al instanţei să fie înlăturate fie de îndată, fie la termenul care se acordă în acest scop; dacă aceste lipsuri nu pot fi înlăturate în instanţă se procedează la restituirea dosarului cauzei organului judiciar care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii lui. 6. Drepturile procurorului şi ale părţilor din proces sunt prevăzute şi reglementate de dispoziţiile articolului 301 din Codul de procedură penală. Mijloacele prin care acţionează procurorul şi părţile din proces, în faza de judecată la care participă, sunt: formularea de cereri, ridicarea de excepţii şi punerea de concluzii în legătură cu chestiuni care se ivesc în timpul judecăţii, precum şi în legătură cu chestiunile de fond şi anume: existenţa faptei, vinovăţia inculpatului, răspunderea sa penală. 7. Suspendarea judecăţii este prevăzută şi reglementată de dispoziţiile articolului 303 din Codul de procedură penală şi are loc pentru aceleaşi motive pentru care se poate suspenda şi urmărirea penală, şi anume, pentru motivul de boală gravă a inculpatului, constatată printr-o expertiză medico-legală, şi care îl împiedică pe inculpat să participe la judecată. Instanţa dispune suspendarea procesului penal prin încheiere motivată, iar măsura suspendării durează până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată, moment în care se reia judecata, reluarea judecăţii dispunându-se, de către instanţă, din oficiu. 8. Încheierea de şedinţă este prevăzută şi reglementată de dispoziţiile articolelor 304 şi 305 din Codul de procedură penală. Norme comune privind deliberarea şi darea hotărârii. Deliberarea este activitatea prin care completul de judecată chibzuieşte asupra soluţiei pe care urmează să o dea cauzei judecate. Această activitate se situează imediat după încheierea dezbaterilor judiciare în şedinţă publică. După luarea hotărârii, ca urmare a deliberării, hotărârea trebuie pronunţată în şedinţă publică. Procedura deliberării este prevăzută şi reglementată de dispoziţiile articolelor 306-307 din Codul de procedură penală. Legea recomandă ca deliberarea şi pronunţarea hotărârii să se facă de îndată, după încheierea dezbaterilor judiciare şi doar pentru motive temeinice pot fi amânate cel mult 15 zile, acest termen fiind numai de recomandare şi, de aceea, pentru încălcarea lui nu este prevăzută vreo sancţiune procesuală. O primă condiţie a deliberării constă în desfăşurarea ei numai între membrii completului de judecată, la deliberare participând toţi membrii completului şi lipsa unuia dintre ei atrage nevalabilitatea hotărârii, întrucât se consideră că nu a fost constituit legal completul de judecată. Fiecare membru al completului de judecată are vot egal, indiferent că este preşedintele completului de judecată sau judecător, membru al completului. Deliberarea se desfăşoară în secret, fiind interzisă orice influenţă din afară, precum şi divulgarea celor discutate şi a părerilor formulate. Deliberarea are ca obiect chestiunile asupra cărora trebuie să se pronunţe instanţa de judecată şi, în final, trebuie să se ajungă la o soluţie pentru cauza judecată; prima instanţă poate adopta soluţia condamnării, achitării sau încetării procesului penal, iar instanţa de apel sau recurs poate admite sau respinge apelul sau recursul. Preşedintele completului de judecată pune în discuţie fiecare chestiune şi, în final, soluţia ce trebuie dată cauzei judecate, luând acordul membrilor completului, iar el, preşedintele completului, îşi spune părerea cel din urmă. Luarea hotărârii este reglementată de dispoziţiile articolelor 308-309 din Codul de procedură penală. Rezolvarea fiecărei chestiuni supusă deliberării trebuie să fie rezultatul acordului celor care compun completul de judecată. Dacă unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate, iar cel care se află în minoritate face opinie separată, pe care trebuie să o motiveze şi care se va consemna în hotărârea ce se va redacta. Dacă din deliberare rezultă mai mult de două păreri, şi, deci, nu se poate obţine o majoritate, legea obligă judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă să se alăture soluţiei celei mai apropiate de

Page 118: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

118

părerea sa, prevalând, aşadar, opinia mai favorabilă inculpatului. În situaţia în care completul de judecată este format din doi judecători şi nu s-a ajuns la unanimitate de păreri asupra soluţiei ce urmează a fi dată cauzei, se produce divergenţă de deliberare şi se reia judecarea cauzei în faţa unui complet de divergenţă care se completează cu preşedintele sau vicepreşedintele instanţei judecătoreşti (al Judecătoriei, al Tribunalului sau al Curţii de Apel) sau cu un judecător desemnat de preşedinte. Când s-a obţinut unanimitatea sau majoritatea de păreri, hotărârea este luată şi se consemnează într-un act procedural denumit minută. Pronunţarea hotărârii se face, în conformitate cu dispoziţiile articolului 310 din Codul de procedură penală, în şedinţă publică, de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier. La şedinţa în care se pronunţă hotărârea părţile se pot prezenta dar nu sunt citate, considerându-se că au cunoştinţă de data pronunţării. Data pronunţării hotărârii este deosebit de importantă pentru că, în cazul primei instanţe, de la această dată începe să curgă termenul de apel sau recurs, iar pentru judecata în căile de atac, această dată poate constitui momentul în care hotărârea devine definitivă. Potrivit dispoziţiilor articolului 311 din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti pot pronunţa trei feluri de hotărâri şi anume: sentinţe, decizii şi încheieri. Sentinţa este hotărârea pronunţată în primă instanţă. Sentinţele pot fi de două feluri şi anume: a) sentinţe prin care se soluţionează cauza, adică, sentinţe de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal sau prin care se admite sau se respinge o cale de atac extraordinară (spre exemplu revizuirea), ori prin care s-a admis sau s-a respins o cerere prin care s-a deschis o procedură judiciară (spre exemplu, reabilitarea, revocarea suspendării executării pedepsei, contestaţia la executare etc.); b) sentinţe prin care prima instanţă se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza (spre exemplu, sentinţe de declinare a competenţei, de restituire a dosarului la procuror pentru refacerea sau completarea urmăririi penale, de trimitere a cauzei la organul competent). Decizia este hotărârea prin care instanţa de control judecătoresc se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei. Decizia este, aşadar, hotărârea prin care se pronunţă instanţa de control judecătoresc asupra căilor de atac exercitate. Aceeaşi denumire de decizie o au şi hotărârile prin care se rezolvă conflictele de competenţă sau cererile de strămutare ori se rezolvă contestaţiile în anulare de competenţa instanţelor de control judecătoresc. Încheierea este hotărârea luată de instanţa de judecată în cursul judecăţii, prin care se rezolvă cererile formulate, ori se iau sau se revocă măsurile necesare normalei desfăşurări a judecăţii; prin încheieri instanţa nu soluţionează fondul cauzei ci toate celelalte probleme, altele decât cele rezolvate prin sentinţe sau decizii, pronunţându-se asupra diverselor cereri, incidente sau excepţii care se ivesc în cursul judecăţii; spre exemplu, prin încheieri instanţa poate dispune luarea, revocarea sau înlocuirea măsurilor de prevenţie, admiterea sau respingerea probelor propuse, amânarea cauzei, la cererea părţii sau din oficiu, pentru lipsă de apărare, etc. Redactarea şi semnarea hotărârii sunt reglementate de dispoziţiile articolului 312 din Codul de procedură penală. Sentinţa sau decizia se redactează în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare, redactarea urmând să fie făcută de către unul dintre judecători, membru al completului de judecată şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier.

Test de evaluare

1. Întrebare: Ce limitări prevede legea de la regula publicităţii şedinţei de judecată?

Răspuns: Nu sunt admişi minorii sub 16 ani şi nu sunt admise persoanele care ar depăşi capacitatea de cuprindere a sălii de judecată.

2. Întrebare: Care sunt normele comune privind deliberarea şi darea hotărârii judecătoreşti într-o cauză penală?

Page 119: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

119

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Copia actului de sesizare a instanţei se comunică:

a)militarului; b)inculpatului aflat în stare de deţinere; c)celui grav bolnav care nu se poate deplasa.

4. Gril ă de

rezolvat Dintre măsurile premergătoare sedinţei de judecată fac parte:

a)asigurarea apărării; b)citirea actului de sesizare; c)îndepărtarea minorilor din sală.

5. Speţă

rezolvată Într-o cauză penală, după închiderea dezbaterilor, în timpul amânării pronun ţării, sunt depuse înscrisuri, care nu sunt discutate în contradictorialitate cu păr ţile din proces. Este legală soluţia instanţei de judecată întemeiată inclusiv pe aceste înscrisuri depuse ulterior cuvântului pe fond? Nu, soluţia instanţei de judecată întemeiată inclusiv pe înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor, în timpul amânării pronunţării nu este legală, întrucât este încălcat principiul contradictorialităţii, aceste înscrisuri nu au fost discutate în contradictorialitate cu părţile din proces.

6. Speţă de rezolvat

Precizaţi dacă greşita denumire a hotărârii judec ătoreşti (încheiere în loc de sentinţă) atrage nulitatea acesteia, dacă în respectiva cauză nu se constată existenţa unei vătămări care să nu poată fi înlăturat ă decât într-un asemenea mod. Avem situaţia hotărârii prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată.

Page 120: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

120

Modulul XIX. JUDECATA ÎN PRIM Ă INSTANŢĂ

Unitatea de învăţare:

1. Cercetarea judecătorească 2. Restituirea cauzei la procuror 3. Schimbarea încadrării juridice a faptei 4. Extinderea obiectului judecăţii 5. Dezbaterile judiciare 6. Deliberarea şi hotărârea primei instaţe

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009 Reglementată de dispoziţiile articolelor 313-360 din Codul de procedură penală, judecata în primă instanţă este etapa iniţială şi obligatorie a judecăţii şi cuprinde întreaga activitate ce se desfăşoară în faţa instanţei judecătoreşti, de la sesizarea ei prin rechizitoriul procurorului până la pronunţarea sentinţei penale prin care se soluţionează cauza. La şedinţa de judecată în primă instanţă participă procurorul, părţile şi toate persoanele a căror prezenţă este necesară pentru soluţionarea cauzei, şi anume, apărătorii, martorii, experţii, interpreţii, etc; instanţa de judecată este obligată să îndeplinească procedura de citare în conformitate cu dispoziţiile legii iar absenţa părţilor legal citate nu împiedică efectuarea judecăţii, cu excepţia cazului în care legea prevede altfel. Cercetarea judecătorească este activitatea prin care instanţa îşi exercită rolul activ pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele şi în acest scop instanţa administrează în faţa ei, în condiţii de publicitate, oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, probele strânse de organul de urmărire penală şi administrează, de asemenea, orice probe noi necesare soluţionării cauzei. Cercetarea judecătorească se efectuează în ordinea prevăzută de lege, şi anume: 1. Preşedintele dispune ca, grefierul să dea citire sau să facă o prezentare succintă a actului de sesizare a instanţei, după care explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce; totodată, înştiinţează pe inculpate cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti când socoteşte necesar. 2. Se trece apoi la ascultarea inculpatului, după ce se verifică identitatea sa, iar ascultarea are loc după regulile stabilite în capitolul despre mijloacele de probă din partea generală a Codului de procedură penală. Ascultarea inculpatului prezintă şi unele particularităţi determinate de specificul fazei de judecată. Astfel, după ce inculpatul este lăsat să relateze tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, i se pun întrebări de către preşedintele completului de judecată şi în mod nemijlocit de către ceilalţi membri ai completului, precum şi de către procuror, părţile din proces, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul său; întrebările se pun prin intermediul preşedintelui completului de judecată, care poate respinge întrebările ce nu sunt concludente şi utile cauzei; darea declaraţiilor fiind un drept care se poate exercita numai personal, apărătorului nu i se poate permite să răspundă la întrebările puse inculpatului. Când inculpatul face declaraţii care nu corespund cu cele declarate anterior i se cer explicaţii asupra acestor contraziceri, iar dacă refuză să facă declaraţii preşedintele completului de judecată dispune citirea declaraţiilor anterioare, care sunt puse, astfel, în discuţia procurorului şi a părţilor din proces. Declaraţiile orale ale inculpatului sunt consemnate în scris de către grefier la dictarea preşedintelui completului de judecată iar declaraţia scrisă este semnată, după lecturare, de către inculpat. În cauzele cu mai mulţi inculpaţi regula este că fiecare inculpat se ascultă în prezenţa celorlalţi, dar instanţa de judecată, dacă apreciază ca fiind necesar, îi poate asculta separat, iar după terminarea ascultării, în mod obligatoriu, sunt citite declaraţiile celorlalţi inculpaţi, sau se poate proceda la ascultarea, din nou, a unora în prezenţa celorlalţi pentru lămurirea contradicţiilor existente între declaraţiile lor. Judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului când acesta se află în stare de deţinere şi aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie. Regulile de ascultare a inculpatului se aplică corespunzător şi la ascultarea celorlalte părţi din proces,

Page 121: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

121

aşadar, la ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. 3. În continuarea cercetării judecătoreşti martorii care s-au prezentat sunt chemaţi pe rând, separat, şi sunt ascultaţi după regulile prevăzute în capitolul despre mijloacele de probă din partea generală a Codului de procedură penală, cu anumite particularităţi determinate de specificul fazei de judecată. O particularitate a ascultării martorilor în cursul cercetării judecătoreşti constă în ordinea punerii întrebărilor, şi anume, martorului i se pun întrebări mai întâi de către membrii completului de judecată şi de către procuror, apoi de către partea care l-a propus şi apoi de celelalte părţi. Potrivit dispoziţiilor articolului 328 din Codul de procedură penală, după ascultarea lor martorii trebuie să rămână în sala de şedinţă până la terminarea cercetării judecătoreşti care se efectuează în şedinţa aflată în curs; instanţa poate însă, dacă apreciază că este necesar şi cu acordul procurorului şi a părţilor, să permită plecarea martorilor, care au fost ascultaţi, din sala de şedinţă. Când experţii sau interpreţii sunt chemaţi în instanţă pentru a da lămuriri, ascultarea acestora se face după aceleaşi reguli prevăzute pentru ascultarea martorilor. 4. Dacă în cauză există mijloace materiale de probă ce trebuie examinate de către completul de judecată şi de către procuror, sau care trebuie să fie recunoscute de părţile din proces, de martori, de experţi, ele se aduc în şedinţa de judecată şi se prezintă iar rezultatul examinării sau recunoaşterii lor se consemnează în declaraţii scrise sau în încheierea de şedinţă. 5. Legea permite ca prima instanţă să se deplaseze la faţa locului pentru a face o cercetare, o reconstituire, ori, cu ocazia acestora, chiar o percheziţie domiciliară; aceste activităţi se desfăşoară ca o continuare a şedinţei de judecată şi, de aceea, instanţa trebuie să le îndeplinească în condiţii proprii fazei de judecată, şi anume, cu deplasarea întregului complet, a grefierului, cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când prezenţa acestuia este obligatorie potrivit legii. 6. După administrarea, în cursul cercetării judecătoreşti, a probelor strânse în cursul urmăririi penale, preşedintele completului de judecată întreabă pe procuror şi părţile din proces dacă au de propus probe noi, adică probe care nu au fost încă administrate şi în baza rolului ei activ instanţa are obligaţia să dispună administrarea probelor necesare. 7. După epuizarea administrării probelor admise, preşedintele completului de judecată întreabă pe procuror şi părţile din proces dacă mai au de dat explicaţii sau de formulat cereri noi şi dacă se formulează cereri şi sunt admise se continuă cercetarea judecătorească, iar dacă nu s-au formulat cereri sau au fost respinse, preşedintele completului de judecată declară terminată cercetarea judecătorească şi se trece la dezbaterile judiciare. Deşi ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este prevăzută expres de lege şi, ca atare, trebuie respectată, dispoziţiile aliniatului 3 al articolului 321 din Codul de procedură penală permit instanţei să dispună unele schimbări ale ordinii atunci când se apreciază că asemenea schimbări sunt necesare pentru buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti. Restituirea cauzei la procuror este reglementată de dispoziţiile articolului 332 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006. Instanţa de judecată poate restitui cauza la procuror pentru refacerea urmăririi penale atunci când constată, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat urmărirea penală de un alt organ decât cel competent (spre exemplu, urmărirea penală a fost efectuată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare în locul procurorului, în cazul infracţiunii de luare de mită). Cerinţa refacerii urmăririi penale decurge din faptul că normele de competenţă materială şi personală sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute. Restituirea produce următoarele efecte: a) urmărirea penală se reia; b) actul iniţial de sesizare a primei instanţe încetează să mai producă efecte, iar după refacerea urmăririi penale procurorul întocmeşte un nou rechizitoriu prin care se sesizează instanţa cu faptele şi persoanele la care se referă, chiar dacă diferă de rechizitoriul iniţial; după reîntoarcerea procesului în faza de urmărire penală se aplică reglementările proprii acestei faze, instanţa desesizată încetând să mai fie subiect procesual. Schimbarea încadrării juridice a faptei este prevăzută şi reglementată de dispoziţiile articolului 334 din Codul de procedură penală şi are loc atunci când se constată, în timpul judecăţii, ca urmare a aprecierii probelor, că trebuie să se dea faptei o nouă încadrare juridică, alta decât cea reţinută prin actul de sesizare a instanţei. Propunerea de schimbare a încadrării juridice a faptei se poate face de către procuror şi de către părţile din proces, în tot cursul judecăţii, dar şi instanţa poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor noua încadrare juridică. Odată cu schimbarea încadrării juridice a faptei prima instanţă trebuie să adapteze judecata în raport

Page 122: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

122

de noua infracţiune, care poate să atragă schimbarea competenţei materiale pentru o altă instanţă, poate atrage o nouă compunere a completului de judecată, sau, poate atrage necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate; astfel, în situaţia în care schimbarea încadrării juridice are loc până la terminarea cercetării judecătoreşti şi se constată că, în raport cu noua încadrare, s-a efectuat urmărirea penală de un organ necompetent, instanţa se va desesiza şi va restitui cauza procurorului pentru a proceda la refacerea urmăririi penale, iar dacă schimbarea încadrării juridice s-a făcut după terminarea cercetării judecătoreşti, cu aceleaşi consecinţe, instanţa, după caz, menţine cauza spre soluţionare sau îşi declină competenţa în favoarea instanţei superioare în grad. Schimbarea încadrării juridice trebuie să se refere la aceeaşi faptă, pentru că, atunci când fapta este diferită are loc extinderea procesului penal cu privire la acea faptă şi nu schimbarea încadrării juridice. Extinderea obiectului judecăţii este prevăzută şi reglementată de dispoziţiile articolelor 335, 336 şi 337 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006. Extinderea constituie o instituţie procesuală prin intermediul căreia se lărgeşte obiectul judecăţii cu privire la aspecte noi, la faptele şi persoanele nou descoperite în cursul judecăţii. Extinderea obiectului judecăţii are loc atunci când, în cursul cercetării judecătoreşti, în urma administrării probelor, se constată elemente de fapt noi, pe care nu le-a avut în vedere procurorul la întocmirea rechizitoriului, depăşind in rem şi in personam obiectul judecăţii, dar care, pentru aplicarea corectă a legii, trebuie luate în considerare la soluţionarea cauzei cu judecarea căreia instanţa a fost sesizată. Elementele de fapt noi ce pot să apară în cursul cercetării judecătoreşti se pot referi la: a) acte materiale aparţinând infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul; pot să constituie acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, spre exemplu, actele materiale nou descoperite ca făcând parte dintr-o infracţiune continuată sau complexă; b) alte infracţiuni săvârşite de inculpat şi aflate în legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată; c) alte persoane participante la săvârşirea infracţiunii care formează obiectul judecăţii. Extinderea obiectului judecăţii este atributul procurorului pentru că extinderea este în realitate o trimitere în judecată iar trimiterea în judecată constituie un atribut al procurorului. Din momentul în care a extins, prin încheiere, obiectul judecăţii, prima instanţă este obligată să procedeze astfel: − dacă apreciază că adevărul poate fi aflat prin cercetare judecătorească, instanţa procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei, asigurând inculpatului dreptul la apărare; − dacă, în legătură cu unele dintre actele ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţa reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii, şi desfiinţează hotărârea anterioară; Dezbaterile judiciare sunt reglementate de dispoziţiile articolului 340 din Codul de procedură penală. După ce preşedintele completului de judecată a declarat terminată cercetarea judecătorească, judecata continuă cu dezbaterile judiciare, care, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, reprezintă punctul culminant al procesului penal, dezbaterile având ca obiect fondul cauzei pentru că ele se referă la existenţa faptei, la vinovăţia inculpatului, la stabilirea circumstanţelor personale sau reale, la rezolvarea laturii civile a cauzei, etc. În cadrul dezbaterilor judiciare procurorul şi părţile din proces pun concluzii orale cu privire la chestiunile de fapt şi de drept ale cauzei, prezentând instanţei punctul de vedere al învinuirii şi al apărării asupra existenţei sau inexistenţei faptei, a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, a încadrării juridice, a soluţiei ce trebuie pronunţată, a aprecierii asupra pedepsei ce trebuie aplicată în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite, de posibilităţile de îndreptare ale inculpatului. Ordinea de desfăşurare a dezbaterilor este prevăzută de articolul 340 din Codul de procedură penală, cuvântul acordându-se mai întâi procurorului, apoi părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente, şi în final inculpatului. Procurorul pune concluzii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. El trebuie să demonstreze instanţei legalitatea şi temeinicia învinuirii, periculozitatea socială a faptei săvârşite, împrejurările ce se referă la persoana inculpatului, cerând aplicarea pedepsei corespunzătoare. În cuvântul său procurorul are obligaţia să facă o analiză profundă a probelor administrate, trebuie să indice încadrarea juridică corespunzătoare faptei săvârşite şi să facă propuneri concrete cu privire la soluţia ce trebuie dată, iar în caz de condamnare, trebuie să facă propuneri asupra pedepsei ce trebuie aplicată, a cuantumului acesteia şi a modalităţii ei de executare.

Page 123: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

123

Partea vătămată se limitează în cuvântul său la latura penală a cauzei, având obligaţia să examineze aceleaşi condiţii de fond ca şi procurorul. Partea civilă are cuvântul numai cu privire la latura civilă, cu privire la pretenţiile civile pe care le are pentru paguba suferită şi cheltuielile judiciare făcute. Partea responsabilă civilmente are cuvântul numai cu privire la răspunderea sa civilă, dar poate să demonstreze şi inexistenţa răspunderii civile a inculpatului sau existenţa unei răspunderi diminuate a inculpatului, dacă aceasta îi profită. Inculpatul , având ultimul cuvântul, face o expunere a împrejurărilor care stabilesc nevinovăţia sa penală, ori a împrejurărilor care o atenuează, precum şi a împrejurărilor care exclud, înlătură sau restrâng răspunderea sa civilă. Părţile, când sunt asistate de apărători, participă la dezbateri prin cuvântul pe care îl au apărătorii lor în susţinerea intereselor lor legitime. Ultimul cuvânt al inculpatului personal, este prevăzut şi reglementat de dispoziţiile articolului 341 din Codul de procedură penală. Înainte de a încheia dezbaterile judiciare preşedintele completului de judecată dă ultimul cuvânt inculpatului personal. Dacă, în cadrul dezbaterilor judiciare, concluziile au fost puse de apărătorul său, inculpatul poate, cu această ocazie, să aducă noi argumente, să facă noi precizări, să arate instanţei ultima sa apărare. În timp ce inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebări. Neacordarea ultimului cuvânt inculpatului personal atrage nulitatea dezbaterilor, în măsura în care se constată existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel, deci atrage nulitatea relativă. Închiderea şedinţei de judecată se declară după terminarea dezbaterilor judiciare, prima instanţă trecând la deliberarea şi soluţionarea cauzei. În vederea deliberării instanţa poate dispune ca părţile să depună concluzii scrise cuprinzând susţinerile făcute oral, concluziile scrise putând fi depuse şi din iniţiativa părţilor; depunerea concluziilor scrise urmăreşte să ajute instanţa în reţinerea şi înţelegerea aspectelor, cererilor, argumentelor susţinute oral în cursul şedinţei de judecată. Deliberarea şi hotărârea primei instanţe Deliberarea este reglementată de dispoziţiile articolului 343 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, după închiderea şedinţei de judecată, instanţa procedează, în camera de consiliu şi separat, la deliberare asupra cauzei, urmând să dea răspuns atât chestiunilor de drept, cât şi chestiunilor de fapt. Deliberarea se constituie, aşadar, în actul final al judecăţii în urma căruia instanţa adoptă şi pronunţă o hotărâre prin care soluţionează cauza penală cu a cărei judecare a fost sesizată prin rechizitoriul procurorului. Luarea hotărârii . După încheierea dezbaterilor, în momentul în care s-a ajuns la unanimitate sau la majoritate de păreri cu privire la soluţia ce urmează a se da în cauză, deci, după ce s-a luat hotărârea, se redactează minuta, în care se consemnează rezultatul deliberării. Urmează pronunţarea sentinţei penale, care se efectuează de preşedintele completului de judecată asistat de grefier iar după pronunţare preşedintele completului explică părţilor din proces, prezente, că pot folosi căile de atac, dacă nu sunt mulţumite de hotărârea dată, dacă o socotesc nelegală sau netemeinică. Hotărârea primei instanţe este actul procesual prin care se înfăptuiesc sarcinile justiţiei în cauzele penale. Hotărârea penală se pronunţă în numele legii şi dacă rămâne definitivă capătă puterea obligatorie a legii, faţă de organele de stat, instituţii şi faţă de persoanele la care se referă. Hotărârea penală trebuie să îndeplinească două calităţi fundamentale şi anume: legalitatea şi temeinicia. Este legală hotărârea atunci când este rezultatul unei activităţi procesuale desfăşurată potrivit legii şi cuprinde o soluţie corespunzătoare legii penale şi legii civile. Este temeinică hotărârea atunci când cuprinde adevărul despre faptele cauzei, când aplică o pedeapsă just individualizată şi argumentează corect şi convingător soluţia adoptată. Instanţa hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului pronunţând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal şi prin aceeaşi sentinţă prima instanţă rezolvă şi acţiunea civilă. 1. Condamnarea inculpatului se pronunţă de prima instanţă atunci când aceasta constată că inculpatul a săvârşit, cu vinovăţie, infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată şi că răspunde penal. Hotărârea de condamnare trebuie să cuprindă motivarea temeinică a vinovăţiei inculpatului, încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa, care trebuie să fie individualizată potrivit criteriilor prevăzute de lege

Page 124: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

124

atât pentru pedeapsa principală, cât şi pentru pedeapsa complementară. Dacă instanţa dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau executarea pedepsei la locul de muncă, preşedintele completului de judecată, cu ocazia pronunţării hotărârii, atrage atenţia celui condamnat asupra obligaţiilor pe care le are şi a căror nerespectare are drept consecinţă revocarea suspendării executării pedepsei sau revocarea executării pedepsei la locul de muncă, Instanţa trebuie să se pronunţe, dacă este cazul, asupra luării măsurii de siguranţă corespunzătoare, precum şi asupra luării, menţinerii sau revocării măsurii arestării preventive. În toate cazurile instanţa este obligată să deducă durata reţinerii sau arestării preventive din durata închisorii. Cu ocazia rezolvării unei cauze instanţa poate să constate şi vinovăţia unor persoane care nu au fost trimise în judecată, însă nu poate dispune condamnarea lor întrucât, pe de o parte, nu a fost sesizată cu judecarea acestor persoane, iar, pe de altă parte, asemenea persoane neparticipând în cauză nu şi-au putut apăra interesele; menţionarea contribuţiei la săvârşirea infracţiunii şi a unor persoane netrimise în judecată poate avea loc în considerentele hotărârii, dar nu şi în dispozitivul acesteia. Cu privire la latura civilă a cauzei, prima instanţă o admite în situaţia în care a reţinut că paguba este urmarea săvârşirii infracţiunii pentru care inculpatul a fost condamnat. Odată cu admiterea acţiunii civile instanţa este obligată să stabilească despăgubirile ce urmează să fie plătite de inculpat solidar cu partea responsabilă civilmente, ce lucruri trebuie restituite, precum şi situaţia de fapt ce trebuie restabilită etc. Instanţa respinge acţiunea civilă dacă nu este întemeiată, adică, dacă nu există pagubă, dacă paguba a fost acoperită etc. 2. Achitarea inculpatului se pronunţă când se constată existenţa unuia din cazurile prevăzute de art.10 literele "a-e" din Codul de procedură penală, întrucât în aceste cazuri acţiunea penală este lipsită de temei. Prin soluţia achitării instanţa recunoaşte nevinovăţia penală a inculpatului care este repus în toate drepturile sale. În situaţia în care instanţa constată, din materialul probator administrat în cauză, că există cazul prevăzut de articolul 10 litera"b1 "din Codul de procedură penală (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni), odată cu achitarea face şi aplicarea articolului 181 alin. 3 din Codul penal. Pronunţând achitarea instanţa poate lua una dintre măsurile de siguranţă, adică măsura internării medicale, sau măsura obligării la tratament medical, ori măsura confiscării speciale. În situaţia în care pronunţă achitarea, instanţa, în mod obligatoriu, trebuie să revoce, dacă este cazul, măsura preventivă luată faţă de inculpat. În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei instanţa va proceda astfel: − admite acţiunea civilă dacă pronunţă achitarea inculpatului pe temeiurile prevăzute de articolul 10 literele "b1, d" şi "e" din Codul de procedură penală şi poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale potrivit legii civile; − respinge acţiunea civilă dacă pronunţă achitarea pe temeiurile prevăzute de articolul 10 literele "a" şi "c" din Codul de procedură penală; − lasă nerezolvată acţiunea civilă dacă pronunţă achitarea inculpatului în temeiul articolului 10 litera "b" din Codul de procedură penală, pentru a lăsa astfel posibilitatea părţii civile să se adreseze instanţei civile în vederea obţinerii reparării pagubei pe care a suferit-o; explicaţia acestei soluţii constă în faptul că, fiind subsidiară în procesul penal, acţiunea civilă se poate exercita numai în măsură în care instanţa penală rămâne competentă să judece cauza; de aceea, dacă s-a pronunţat achitarea pentru că fapta nu cade sub incidenţa legii penale, paguba nemaifiind generată de o infracţiune, rezolvarea aspectului civil iese din competenţa instanţei penale. 3. Încetarea procesului penal se pronunţă de către instanţa de judecată atunci când se constată existenţa unuia din cazurile prevăzute de articolul 10 literele "f-j" din Codul de procedură penală. În aceste cazuri nu mai intervine răspunderea penală a inculpatului, situaţie în care instanţa trebuie, dacă este cazul, să revoce măsura preventivă luată împotriva inculpatului, dar poate lua măsura de siguranţă corespunzătoare. Instanţa soluţionează şi latura civilă admiţând-o sau respingând-o, după cum sunt sau nu întrunite elementele răspunderii civile. Cuprinsul sentinţei este reglementat de dispoziţiile articolelor 354-357 din Codul de procedură penală. Sentinţa prin care prima instanţă soluţionează fondul cauzei penale are trei părţi şi anume: 1. Partea introductivă, care cuprinde menţiunile prevăzute de articolului 305 din Codul de procedură penală pentru încheierea de şedinţă, şi anume: denumirea instanţei, data pronunţării hotărârii, locul unde a

Page 125: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

125

fost judecată cauza, numele şi prenumele membrilor completului de judecată, a procurorului, a grefierului; în hotărârile instanţei militare se indică şi gradul militar al fiecărui membru al completului de judecată şi al procurorului, iar când inculpatul este militar se menţionează şi gradul acestuia; partea introductivă a sentinţei este cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de "practicaua" sau "expozeul hotărârii". 2. Expunerea, denumită şi considerente sau partea demonstrativă a hotărârii, cuprinde: date privind identitatea părţilor din proces, descrierea faptei judecate, încadrarea juridică a faptei, analiza probelor administrate, cu arătarea motivată a probelor reţinute şi a celor înlăturate. În caz de condamnare a inculpatului, hotărârea trebuie să cuprindă în expunere fapta sau faptele reţinute de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante şi atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată. În situaţia în care condamnarea priveşte doar unele fapte, se arată faptele pentru care s-a pronunţat achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal. Expunerea cuprinde şi menţionarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. 3. Dispozitivul hotărârii cuprinde ceea ce a hotărât instanţa şi anume: date privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se în caz de condamnare denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau încetare a procesului penal, temeiul din articolul10 din Codul de procedură penală care justifică soluţia, precum şi soluţia dată cu privire la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale, deci soluţia dată în rezolvarea laturii civile a cauzei. Dispozitivul hotărârii mai cuprinde, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la deducerea reţinerii şi arestării preventive, la măsurile preventive, la măsurile asiguratorii, la cheltuielile judiciare, la restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării, iar în caz de condamnare cu executarea pedepsei la locul de muncă, dispozitivul trebuie să cuprindă şi menţionarea condiţiilor în care se va presta această muncă, cu precizarea dacă cel condamnat va executa pedeapsa în unitatea unde îşi desfăşoară activitatea sau la o altă unitate. Este obligatoriu ca dispozitivul hotărârii să cuprindă întotdeauna menţiunea că hotărârea este supusă apelului sau recursului, arătarea termenului în care poate fi exercitată calea de atac, menţionarea datei când hotărârea a fost pronunţată şi faptul că pronunţarea a fost făcută în şedinţă publică; omisiunea de a se menţiona în dispozitivul hotărârii că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică nu atrage nulitatea hotărârii dacă prin această omisiune nu s-a cauzat părţii care o invocă nici o vătămare. Între expunere şi dispozitiv trebuie să existe concordanţă, soluţia din dispozitiv fiind susţinută de argumentarea din expunere; între dispozitiv şi minută trebuie să existe identitate. Efectele hotărârii penale. După pronunţare, sentinţa penală fiind supusă apelului sau recursului este nedefinitivă, dar, deşi are acest caracter, ea produce următoarele efecte: a) prima instanţă se dezinvesteşte de judecarea cauzei şi nu mai are dreptul să dispună asupra ei sau să revină asupra soluţiei adoptată; instanţei desesizate îi rămâne totuşi în continuare dreptul de a îndrepta erorile materiale evidente cuprinse în hotărâre sau de a înlătura omisiunile vădite în conformitate cu dispoziţiile articolelor 195 şi 196 din Codul de procedură penală. b) de la data pronunţării sentinţei penale în şedinţă publică începe să curgă termenul de apel sau recurs pentru părţile prezente la dezbateri sau la pronunţarea hotărârii, curgerea termenului de apel sau recurs suspendând executarea sentinţei pe întreaga sa durată; c) sentinţa penală, chiar nedefinitivă este executorie în ceea ce priveşte arestarea inculpatului aflat în stare de libertate, sau revocarea arestării preventive, luarea măsurilor asiguratorii şi confirmarea măsurii de siguranţă a internării medicale. Sentinţa penală devine definitivă în următoarele situaţii: − în cazul în care împotriva sentinţei penale nu există drept de apel sau de recurs; − când nu s-a declarat apel sau recurs împotriva sentinţei în termenul prevăzut de lege; − când apelul sau recursul declarat a fost retras sau respins; dacă apelul sau recursul a fost admis şi instanţa de apel sau recurs a soluţionat fondul cauzei, devine definitivă decizia acestei instanţe. Hotărârea penală definitivă este irevocabilă, desfiinţarea ei şi înlocuirea cu altă hotărâre fiind posibilă doar în cazul exercitării uneia dintre căile extraordinare de atac. Hotărârea penală definitivă are autoritate de lucru judecat şi este executorie. Autoritatea de lucru judecat trebuie înţeleasă în sensul că hotărârea penală definitivă are efecte nu numai între părţi ci erga omnes - faţă de toată lumea, adică se impune prin dispozitivul ei atât părţilor din proces cât şi persoanelor şi organelor care nu au luat parte la proces dar care, pe cale penală sau pe cale civilă, încearcă să repună în discuţia organelor judiciare chestiuni definitiv rezolvate prin hotărârea penală.

Page 126: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

126

Test de evaluare

1. Întrebare: Care sunt efectele restituirii cauzei la procuror de către instanţa de judecată?

Răspuns: Urmărirea penală se reia şi actul iniţial de sesizare a primei instanţe încetează să mai producă efecte.

2. Întrebare: Care sunt elementele de fapt noi ce pot să apară în cursul cercetării judecătoreşti şi care pot să conducă la extinderea obiectului judecăţii?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Ultimul cuvânt al inculpatului se acordă acestuia:

a)după terminarea cercetării judecătoreşti şi anterior începerii dezbaterilor; b)după declararea, de către preşedintele instanţei, a încheierii dezbaterilor; c)în timpul dezbaterilor.

4. Gril ă de

rezolvat Ceea ce se pronunţă în şedinţă publică este:

a)partea introductivă şi expozitivul unei hotărâri; b)partea introductivă şi expozitivul unei hotărâri; c)dispozitivul unei hotărâri.

5. Speţă

rezolvată Participarea procurorului la şedinţele de judecată ale judecătoriilor este obligatorie în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare. Precizaţi dacă subzistă această obligaţie în cazul în care judecata se desfăşoară cu privire la o infracţiune rămasă în faza tentativei şi care este sancţiunea nerespectării. Da, obligativitatea participării procurorului la judecata desfăşurată cu privire la o infracţiune rămasă în faza tentativei subzistă, iar sancţiunea hotărârii pronunţate fără participarea procurorului este nulitatea absolută.

6. Speţă de rezolvat

Precizaţi dacă dispoziţiile referitoare la aducerea inculpatului arestat la judecată sunt imperative sau comportă derogări. Are relevanţă în privin ţa aducerii inculpatului deţinut la judecată, voinţa acestuia sau poate fi adus şi silit, în contra voinţei lui?

Page 127: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

127

Modulul XX. Apelul

Unitatea de învăţare:

1. Hotărârile penale supuse apelului 2. Persoanele care pot face apel 3. Termenul de apel 4. Declararea apelului 5. Efectele apelului 6. Motivele de apel 7. Judecarea apelului 8. Soluţiile la judecata în apel 9. Decizia instanţei de apel

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009 Apelul, reintrodus în legislaţia noastră prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, este reglementat ca o cale de atac de reformare în fapt şi în drept. Este o cale de reformare pentru că declanşează activitatea de judecată a instanţei ierarhic superioară, care are dreptul de a desfiinţa (a casa) hotărârea atacată, a o înlocui fără rejudecare printr-o altă hotărâre sau a pronunţa o nouă hotărâre după rejudecarea cauzei. Apelul declanşează un control în fapt şi în drept din partea instanţei de apel pentru că permite înlăturarea tuturor lipsurilor din hotărârea primei instanţe. Judecata în apel are ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, deci atât a lipsurilor cu privire la situaţia de fapt, cât şi a celor privitoare la respectarea şi aplicarea corectă a legii. Condiţiile de exercitare a apelului sunt reglementate de dispoziţiile articolelor 361-369 din Codul de procedură penală. 1. Hotărârile penale supuse apelului Fiind o cale ordinară de atac, apelul nu poate fi exercitat decât împotriva hotărârilor judecătoreşti nedefinitive, aşadar, împotriva hotărârilor primei instanţe. Conform dispoziţiilor articolului 361 din Codul de procedură penală pot fi atacate cu apel: Sentinţele prin care prima instanţă soluţionează cauza sunt întotdeauna supuse apelului asigurându-se astfel un control judecătoresc asupra hotărârilor de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Nu pot fi atacate cu apel următoarele sentinţe pronunţate de prima instanţă: a) sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a părţii vătămate; b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; c) sentinţele pronunţate de Curţile de Apel şi Curtea Militară de Apel; d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; e) sentinţele de dezinvestire; f) sentinţele pronunţate în material executării hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea. Aceste sentinţe care, potrivit dispoziţiilor legii, nu pot fi atacate cu apel, ca derogare de la regula generală conform căreia sentinţele pot fi atacate cu apel, sunt susceptibile, de regulă, de atacare cu recurs dacă sunt viciate prin încălcări ale legii anume prevăzute pentru exercitarea acestei căi de atac; există însă şi sentinţe care nu pot fi atacate cu nici o cale de atac ordinară, spre exemplu, sentinţele de declinare a competenţei. − Încheierile sunt, de regulă, supuse apelului dar numai odată cu sentinţa şi, ca urmare, apelul declarat

Page 128: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

128

împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii (spre exemplu, încheierea de înlăturare a unei omisiuni vădite). În categoria încheierilor care pot fi atacate cu apel odată cu fondul cauzei intră majoritatea încheierilor ce se dau în cursul judecăţii în scopul pregătirii soluţionării cauzei, cum ar fi; încheierile prin care s-a dispus asupra apărărilor formulate de părţi şi a probelor prin care acestea se dovedesc; încheierile prin care se iau măsuri pentru buna desfăşurare a procesului penal (spre exemplu, dispunerea reuniunii cauzelor în caz de conexitate); încheierile prin care se iau unele măsuri procesuale (spre exemplu, aplicarea unei măsuri asiguratorii. 2. Persoanele care pot face apel, sunt procurorul şi părţile din proces, organele şi persoanele interesate în obţinerea unei soluţii legale şi temeinice şi ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei. Apelul poate fi declarat împotriva aceleiaşi hotărâri de un singur titular, de unii sau de toţi titularii dreptului de apel. Procurorul este titular deplin al dreptului de apel, el putând declara apel împotriva oricărei hotărâri supusă apelului, chiar dacă acest drept nu este recunoscut altor titulari şi indiferent dacă a participat sau nu la judecată în prima instanţă. Apelul declarat de procuror se poate referi fie la latura penală, fie la latura civilă a cauzei. Prin apelul său procurorul poate atrage examinarea cauzei atât în favoarea cât şi în defavoarea părţilor din proces. Apelul se declară de către procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care a pronunţat hotărârea sau de procurorul ierarhic superior. Procurorul are nu numai dreptul dar şi obligaţia de a declara apel atunci când are convingerea că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică. Inculpatul are dreptul că declare apel împotriva hotărârilor prin care se soluţionează cauza în ceea ce priveşte atât latura penală, cât şi latura civilă a procesului penal. Inculpatul poate declara apel şi împotriva sentinţelor de achitare sau încetare a procesului penal, dacă temeiul pentru care s-a dat una din aceste soluţii este necorespunzător, putând, spre exemplu, să ceară ca în loc de achitare pentru lipsa unui element constitutiv al infracţiunii să se pronunţe achitarea pentru inexistenţa faptei; inculpatul poate ataca cu apel numai sentinţa prin care s-a hotărât achitarea sa sau s-a hotărât încetarea procesului penal faţă de el, neputând formula apel cu motivarea, spre exemplu, că un coinculpat a fost greşit achitat. Partea vătămată poate declara apel numai cu privire la latura penală a cauzei. Partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt titulare ale unui drept de apel în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei. Martorul, expertul, interpretul şi apărătorul sunt titulari ai unui drept de apel restrâns la modul în care au fost soluţionate cererile de cheltuieli judiciare cuvenite lor şi faţă de care prima instanţă s-a pronunţat fie prin sentinţă, fie prin încheiere; fără a fi părţi în proces, asemenea persoane sunt subiecţi procesuali ale căror drepturi sau interese legitime pot să fie nesocotite cu ocazia soluţionării cauzei în primă instanţă; apărătorul formulând apel, în acest cadru, acţionează în nume propriu pentru că îşi apără propriile interese şi nu declară apel în calitate de apărător al unei părţi, ca substituit procesual. Orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanţei, cum este, de exemplu, persoana care, deşi nechemată în proces, a fost obligată să predea un lucru sau s-a dispus confiscarea unui bun pe care instanţa a socotit, în mod greşit, că este al inculpatului, deşi în realitate aparţinea apelantului, ori persoanele cărora li s-a aplicat o amendă judiciară ce a fost menţinută în urma cererii de scutire sau reducere introdusă potrivit dispoziţiilor articolului 199 din Codul de procedură penală. Titularii dreptului de apel, cu excepţia procurorului, pot exercita acest drept fie personal, fie prin reprezentanţi sau substituiţi procesuali. 3. Termenul de apel este prevăzut şi reglementat de dispoziţiile articolului 363 din Codul de procedură penală. Apelul trebuie declarat în termenul prevăzut de lege, termenul general de apel fiind de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel. În unele cazuri urgente, şi anume, în cazul încheierilor referitoare la măsurile preventive, în procedura infracţiunilor flagrante şi în materie de liberare condiţionată, termenul de apel este de 3 zile. Termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii ce se atacă, pentru părţile care au fost prezente la dezbaterile judiciare sau la pronunţare, inclusiv pentru procurorul care a participat la judecată. Termenul de apel are un caracter legal şi imperativ astfel că nerespectarea sa atrage decăderea din dreptul de a declara apel şi nulitatea oricărei cereri de apel după expirarea termenului.

Page 129: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

129

Deoarece decăderea din dreptul de a declara apel este o sancţiune gravă, ce poate avea drept consecinţă menţinerea unei hotărâri nelegale şi netemeinice, Codul de procedură penală a prevăzut şi două remedii ale acestei situaţii, şi anume: repunerea în termen şi apelul peste termen. Repunerea în termen este reglementată de dispoziţiile articolului 364 din Codul de procedură penală şi constituie mijlocul procesual prin care o parte, care nu a putut declara apel din cauze ce nu îi sunt imputabile, este repusă în dreptul din care fusese decăzută, după expirarea termenului de apel. Pentru a opera repunerea în termen se cer întrunite cumulativ două condiţii: a) să fi existat o cauză temeinică care a împiedicat partea să declare apel în termen, spre exemplu, inundaţie care a împiedicat deplasarea părţii la instanţă, ori pierderea facultăţilor mintale în acea perioadă etc; este neîntemeiată cererea de repunere în termen pe motiv, de exemplu, că partea a fost în eroare cu privire la momentul când începe să curgă termenul de apel; netemeinicia cauzei de împiedicare a declarării apelului conduce la respingerea cererii de repunere în termen; b) cererea de apel să fie introdusă după expirarea termenului legal de apel, dar înainte de trecerea a 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile; termenul de 10 zile este termen limită, declararea apelului fiind posibilă chiar înainte de începerea executării. Repunerea în termen se hotărăşte de instanţa de apel, în faţa căreia trebuie dovedită cauza de împiedicare, şi instanţa de apel, dacă apreciază cererea temeinică, o admite şi apelul este considerat în termen. Apelul peste termen este prevăzut şi reglementat de dispoziţiile articolului 365 din Codul de procedură penală şi el suplineşte eventualitatea nedeclarării apelului în termen, de către partea care nu a luat cunoştinţă nici de judecată şi nici de hotărârea pronunţată. Pentru a opera, pentru a se admite apelul peste termen, se cer întrunite cumulativ două condiţii: a) partea care îl declară să fi lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare; b) cererea de apel trebuie să fie introdusă după expirarea termenului legal de apel, dar înainte de trecerea a 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile. Apelul peste termen, ca şi repunerea în termen, nu suspendă executarea hotărârii atacate, dar instanţa de apel o poate acorda. 4. Declararea apelului, este reglementată de dispoziţiile articolelor 366 şi 367 din Codul de procedură penală, potrivit cărora declararea apelului se face printr-o cerere scrisă şi semnată de persoana care face cererea, iar în cazul în care persoana nu poate semna cererea trebuie atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de apărător; cererea poate fi atestată şi de primarul sau secretarul consiliului local, ori de funcţionarul desemnat de aceştia din localitatea unde domiciliază persoana care face cererea; în cazul în care cererea nu e semnată sau atestată, ea poate fi confirmată în instanţa de apel de către parte sau de reprezentantul ei. Procurorul şi părţile din proces, prezente la pronunţarea hotărârii, pot declara apel şi oral, în şedinţă în care s-a pronunţat hotărârea iar declaraţia orală se consemnează în scris, de către instanţă, într-un proces verbal. Cererea se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, deci, la prima instanţă. Persoana aflată în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la administraţia locului de deţinere, care trebuie să o înainteze primei instanţe. Persoanele aflate în alte localităţi pot trimite cererea de apel şi prin poştă, recomandat. Renunţarea la calea de atac a apelului, este reglementată de dispoziţiile articolului 368 din Codul de procedură penală. După ce s-a născut dreptul la apel, partea în favoarea căreia s-a deschis această cale de atac poate renunţa expres la introducerea ei. Renunţarea la calea de atac a apelului se face printr-o declaraţie scrisă, depusă la instanţa care a pronunţat hotărârea, depunerea declaraţiei putând fi făcută personal de către parte sau prin mandatar special; pentru a fi valabilă renunţarea trebuie să fie totală, necondiţionată, neputându-se renunţa la calea de atac sub condiţia, spre exemplu, ca o altă parte din proces să nu declare apel. Renunţarea expresă poate avea loc până la expirarea termenului de apel şi are drept efect rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe la expirarea termenului de apel. Asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului, revenirea putând fi făcută personal de către parte sau prin mandatar special; revenirea asupra renunţării poate interveni numai până la expirarea termenului de apel, deci, doar în interiorul acestui termen. Retragerea apelului declarat este reglementată de dispoziţiile articolului 369 din Codul de procedură penală.

Page 130: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

130

După declararea apelului partea îşi poate retrage apelul dar numai până la încheierea dezbaterilor în faţa instanţei de apel; nu pot fi retrase decât apelurile declarate şi, de aceea, retragerea, spre deosebire de renunţarea la apel, presupune în mod obligatoriu o prealabilă introducere a apelului; după încheierea dezbaterilor în instanţa de apel nu se mai poate proceda la retragerea apelului declarat, instanţa fiind obligată să se pronunţe în cauză. Orice parte din proces poate retrage apelul declarat, printr-o cerere scrisă de retragere, făcută personal sau prin mandatar special, şi depusă la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sau la instanţa de apel. În faţa instanţei de apel partea poate face şi oral declaraţia de retragere a apelului. Se poate retrage apelul atât în totalitatea sa cât şi parţial, cu privire fie la latura penală, fie la latura civilă, sau cu privire la unele persoane. 5. Efectele apelului sunt următoarele: a) Efectul suspensiv de executare, prevăzut de dispoziţiile articolului 370 din Codul de procedură penală. Introducerea apelului în termenul legal suspendă executarea hotărârii pronunţate de prima instanţă în dispoziţiile care privesc partea din proces care l-a declarat; astfel, apelul inculpatului suspendă executarea, atât a condamnării penale cât şi a celei civile, dar apelul părţii responsabile civilmente suspendă executarea numai a laturii civile a cauzei; apelul procurorului, fără rezerve, suspendă executarea tuturor dispoziţiilor din hotărârea atacată. Pentru părţile care nu au declarat apel hotărârea este executorie la data expirării termenului de apel. De la efectul suspensiv al apelului există şi unele derogări care fac ca apelul să nu suspende executarea unor dispoziţii din hotărârea atacată, dispoziţii care se referă la: luarea prin încheiere a unei măsuri preventive; luarea, revocarea sau menţinerea acestei măsuri prin sentinţă; suspendarea judecăţii; hotărârea asupra contestării măsurii asiguratorii. Explicaţia acestor derogări constă în necesitatea punerii imediate în executare a măsurii preventive sau a menţinerii ei când este necesar sau, dimpotrivă,în necesitatea liberării de îndată a inculpatului când revocarea s-a dispus prin sentinţă. Efectul suspensiv al apelului are ca scop să împiedice ca hotărârea pronunţată de prima instanţă să devină definitivă, să capete autoritatea de lucru judecat şi, pe cale de consecinţă, să poată fi pusă în executare până la soluţionarea căii de atac. b) Efectul devolutiv şi limitele sale, prevăzut şi reglementat de dispoziţiile articolului 371 din Codul de procedură penală, reprezintă transmiterea cauzei de la prima instanţă la instanţa de apel spre o nouă judecată care are drept obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate fără o desfiinţare prealabilă a acesteia. Apelul nu promovează o reeditare a judecăţii ce a avut loc în prima instanţă, ci constă într-o examinare a hotărârii atacate în raport de materialul probator din dosar. c) Neagravarea situaţiei în propriul apel este prevăzută şi reglementată de dispoziţiile articolului 372 din Codul de procedură penală şi presupune că instanţa de apel soluţionând cauza nu poate crea o situaţie mai grea pentru partea care a declarat apel, efect exprimat în adagiul "non reformatio in pejus". În propriul apel inculpatului nu i se poate agrava situaţia prin: schimbarea încadrării juridice a faptei într-o infracţiune mai gravă. În apelul său părţii civile nu i se poate agrava situaţia, de exemplu, prin înlăturarea sau reducerea despăgubirilor acordate de prima instanţă; părţii responsabile civilmente nu i se poate agrava situaţia în propriul apel, de exemplu, prin obligarea la despăgubiri sau la despăgubiri mai mari. În apelul părţii vătămate se poate pronunţa orice soluţie chiar şi achitarea inculpatului pentru că stabilirea adevărului şi aplicarea corectă a legii, nu poate fi considerată o agravare a situaţiei părţii vătămate, care poate apăra doar interese legitime. În apelul procurorului situaţia tuturor părţilor la care se referă poate fi schimbată în defavoarea lor, cu excepţia cazului când procurorul a făcut precizarea, în declaraţia de apel, că apelul este declarat în favoarea unei părţi şi în acest caz nu i se poate agrava acelei părţi situaţia; se poate agrava situaţia inculpatului în cazul în care în apelul declarat de procuror s-au invocat motive atât în favoarea sa cât şi în defavoarea sa, întrucât un astfel de apel nu poate fi considerat ca fiind exercitat în favoarea părţii. Neagravarea situaţiei părţii în propriul său apel este aplicabilă doar în cazul în care există numai apelul unei părţi ori a mai multor părţi care formează un grup cu aceeaşi poziţie procesuală (spre exemplu, mai mulţi inculpaţi, mai multe părţi responsabile civilmente etc.); când există şi apelul unei părţi cu interese contrare (de exemplu, inculpatul şi partea vătămată sau partea responsabilă civilmente şi partea civilă) şi întotdeauna când există apelul procurorului, fără rezerve, se poate agrava situaţia oricărei părţi, pentru că, agravarea situaţiei este urmarea admiterii apelului procurorului sau a părţii cu interese contrare şi nu o consecinţă a apelului declarat de parte, apel care poate fi respins.

Page 131: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

131

d) Efectul extensiv al apelului este prevăzut şi reglementat de dispoziţiile articolului 373 din Codul de procedură penală şi obligă instanţa de apel să examineze cauza şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestora o situaţie mai grea. Acest efect este aplicabil numai atunci când într-o cauză penală sunt mai mulţi inculpaţi, mai multe părţi vătămate, părţi responsabile civilmente sau părţi civile, din care numai unele au declarat apel sau numai la unele se referă apelul declarat, această extindere fiind însă limitată, în sensul că, ea se face într-o singură direcţie, şi anume, atenuarea situaţiei acestor persoane şi se face extinderea numai faţă de persoanele din acelaşi grup procesual (spre exemplu, apelul unui inculpat se poate extinde asupra altui inculpat etc.). Efectul extensiv al apelului se aplică exclusiv părţilor şi nu poate viza situaţia altor apelanţi, cum ar fi, martorii, experţii, interpreţii, etc. 6. Motivele de apel se formulează în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de apel cel mai târziu până în ziua judecăţii; motivele de apel se pot formula şi oral, în ziua judecăţii; în practica judiciară s-a arătat că până la încheierea dezbaterilor în faţa instanţei de apel procurorul poate formula şi alte motive decât cele invocate prin adresa de motivare a apelului înaintată instanţei, chiar dacă motivele orale nu coincid cu cele scrise. 7. Judecarea apelului are loc potrivit dispoziţiilor generale privind judecata în primă instanţă la care se adaugă dispoziţiile speciale prevăzute de articolele 375 - 378 din Codul de procedură penală. Judecata în apel are, ca şi judecata în primă instanţă, aceleaşi trei mari diviziuni: o etapă premergătoare şedinţei de judecată în apel, judecarea propriu-zisă a apelului şi deliberarea şi luarea hotărârii. Instanţa judecând apelul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror probe noi administrate în faţa instanţei de apel. În vederea soluţionării apelului, instanţa poate da o nouă apreciere probelor administrate în faţa primei instanţe. Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate. 8. Soluţiile la judecata în apel Soluţiile de bază la judecata în calea ordinară de atac a apelului, prevăzute în articolul 379 din Codul de procedură penală, sunt: respingerea apelului şi menţinerea hotărârii atacate şi admiterea apelului şi casarea hotărârii apelate. Respingerea apelului are drept urmare menţinerea hotărârii atacate şi dispoziţiile acesteia se pun în executare. Această soluţie intervine în două situaţii: a) Dacă apelul este tardiv sau inadmisibil; apelul este tardiv când a fost introdus după termenul legal şi nu sunt întrunite condiţiile pentru repunerea în termen sau considerarea lui ca apel peste termen; apelul este inadmisibil când legea exceptează anumite hotărâri de la atacarea lor cu apel (spre exemplu, sentinţa de declinare de competenţă) sau nu admite dreptul de apel unor părţi împotriva anumitor hotărâri (spre exemplu, partea civilă în ceea ce priveşte latura penală) sau cererea de apel este introdusă de o persoană fără calitate (spre exemplu, părintele pentru inculpatul major). b) Dacă hotărârea atacată este nefondată; în acest caz, apelul fiind neîntemeiat, nefondat, hotărârea trebuie să rămână în fiinţă şi să fie executată; într-o asemenea situaţie instanţa, pentru a ajunge la concluzia că este fondată hotărârea atacată, trebuie să examineze fondul cauzei, contrar situaţiei în care respinge apelul din motive de tardivitate sau inadmisibilitate şi când nu efectuează o judecată asupra fondului cauzei. Admiterea apelului înseamnă constatarea de către instanţa de apel a nelegalităţii şi netemeiniciei hotărârii atacate, ceea ce implică şi desfiinţarea ei, casarea ei, hotărârea atacată putând fi desfiinţată în întregime sau numai parţial. Legea prevede după casare două soluţii pentru instanţa de apel, şi anume: A) Admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instan ţe şi pronunţarea unei noi hotărâri de către însăşi instanţa de apel. La judecarea în fond a cauzei instanţa de apel trebuie să procedeze potrivit dispoziţiilor articolului 345 şi următoarele din Codul de procedură penală, adică, după regulile privitoare la judecarea cauzei în primă instanţă, putând să pronunţe, în rezolvarea cauzei, oricare dintre soluţiile pe care le poate pronunţa şi prima instanţă, şi anume: condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. B) Admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instan ţe şi dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată. Această soluţie se adoptă în cazurile limitativ prevăzute de lege în aliniatul 2 al articolului 379 din Codul de procedură penală, şi anume: a) judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate; b) judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în absenţa părţii care, deşi legal citată, a fost în

Page 132: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

132

imposibilitate de a se prezenta şi a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; aceste prime două cazuri au în vedere încălcări ale dispoziţiilor esenţiale ale legii în asigurarea dreptului de apărare a părţilor, sancţionate cu nulitatea relativă; c) atunci când există vreunul din cazurile d enulitate prevăzute în art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală, cu excepţia cazului de necompetenţă când se dispunde rejudecarea de către instanţa competentă; d) hotărârea primei instanţe a fost desfiinţată pentru caz de necompetenţă; în acest caz, instanţa de apel nu va dispune rejudecarea cauzei de către instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată, ci va trimite cauza pentru rejudecare instanţei competente potrivit legii; cazul de necompetenţă al instanţei care a judecat iniţial cauza penală se referă la competenţa după materie sau după calitatea persoanei. Instanţa de apel poate desfiinţa hotărârea primei instanţe şi pentru motivul constatării existenţei vreuneia dintre situaţiile arătate în articolul 332 din Codul de procedură penală, şi anume, a constatării, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti a faptului că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât cel competent. Într-o asemenea situaţie instanţa de apel dispune restituirea cauzei la procuror pentru a lua măsuri în vederea refacerii urmăririi penale; în acest caz, procesul se reia din faza de urmărire penală trecând apoi, dacă este cazul, prin judecata în primă instanţă şi apoi din nou în judecata în apel. 9. Decizia instanţei de apel cuprinde aceleaşi părţi, ca şi sentinţa: partea introductivă, care trebuie să conţină aceeaşi menţiuni ca şi partea introductivă a sentinţei; expunerea, care trebuie să cuprindă temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute în articolul 379 punctul 2 din Codul de procedură penală; dispozitivul, care trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării deciziei şi menţionarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. În cazul când inculpatul s-a aflat în stare de deţinere, în expunere şi dispozitiv trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă. Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil, de la care procesul penal trebuie să-şi reia cursul.

Test de evaluare

1. Întrebare: Care este termenul general în care trebuie declarat apelul?

Răspuns: 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.

2. Întrebare: Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru a se admite apelul peste termen?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Participarea procurorului la judecarea apelului:

a)este obligatorie; b)nu este obligatorie; c)este obligatorie numai în cazul infracţiunilor ce prevăd pedeapsa închisorii mai mare de

2 ani.

4. Gril ă de rezolvat

Partea vătămată poate face apel:

a)în ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei; b)numai în ce priveşte latura penală; c)numai în ce priveşte latura civilă. 5. Speţă

rezolvată Într-o cauză penală avem parte civilă constituită, persoană fizică majoră. Împotriva hotărârii pronun ţate de instanţa de judecată, formulează apel tatăl păr ţii civile. Ce se va întâmpla cu apelul formulat de tatăl părţii civile, persoană fizică majoră? Calea de atac a apelului nu poate fi exercitată de tatăl părţii civile, în situaţia în care partea civilă este o persoană fizică majoră, tatăl neavând calitatea de reprezentant legal. Apelul astfel formulat va fi respins ca inadmisibil, fiind declarat de o persoană fără calitatea procesuală.

6. Speţă de Precizaţi dacă este obligatoriu ca apelantul să-şi motiveze apelul în scris în cererea

Page 133: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

133

rezolvat de apel sau există posibilitatea ca motivele de apel să fie formulate printr-un memoriu separat, depus la instanţa de apel cel mai târziu până în ziua judecăţii. Dar formularea orală a motivelor de apel în ziua judecăţii este posibilă?

Page 134: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

134

Modulul XXI. Recursul

Unitatea de învăţare:

1. Titularii dreptului de a declara recurs 2. Termenul de recurs 3. Cazurile în care se poate face recurs 4. Judecarea recursului 5. Soluţiile pronunţate de instanţa de recurs

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009 Reglementat de dispoziţiile articolelor 3851 - 38519 din Codul de procedură penală, recursul este o cale de atac ordinară, de anulare, parţial devolutivă şi în mod excepţional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanţele de fond în hotărârile date. Conform dispoziţiilor articolului 3851 din Codul de procedură penală hotărârile ce pot fi atacate cu recurs sunt: a) sentinţele pronunţate de judecătorii, în cazurile prevăzute de lege; b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; c) sentinţele pronunţate de Curţile de Apel şi Curtea Militară de Apel; d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; d1) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; e) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, Curţile de Apel şi Curtea Militară de Apel; f) sentinţele pronunţate în material executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum şi cele privind reabilitarea. Încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în articolul 362 din Codul de procedură penală nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute la articolul 362 din Codul de procedură penală pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare. Titularii dreptului de a declara recurs sunt persoanele arătate în articolul 362 din Codul de procedură penală, articol care se aplică corespunzător şi anume: a) procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei; b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei; c) partea vătămată numai în ce priveşte latura penală a cauzei; d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi civil ă; e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora; f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei. Cu excepţia procurorului, pentru celelalte persoane recursul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal, de apărator, iar pentru inculpat şi de către soţul acestuia. Termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel; legea prevede, pentru cazuri urgente, un termen de trei zile pentru introducerea recursului, spre exemplu, împotriva încheierilor referitoare la măsurile preventive, în procedura infracţiunilor flagrante, în materie de liberare condiţionată, etc. Dispoziţiile articolelor 363-365, care reglementează termenul de apel, referitoare la data de la care curge termenul, repunerea în termen şi declararea peste termen a căii de atac, se aplică în mod corespunzător.

Page 135: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

135

Recursul se declară în condiţiile prevăzute în articolele 366 şi 367, adică, în condiţiile în care se declară şi apelul; cererea de recurs se depune fie la prima instanţă, fie la instanţa de apel, în funcţie de instanţa care, judecând în fond cauza, a pronunţat hotărârea atacată. Părţile pot renunţa la recurs sau pot retrage recursul declarat în aceleaşi condiţii în care pot renunţa sau pot retrage apelul . Recursul are aceleaşi efecte ca şi apelul, şi anume: a) recursul este suspensiv de executare, atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă a cauzei, afară de cazul când legea dispune altfel; b) instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport de calitatea pe care recurentul o are în proces; instanţa de recurs nu poate să examineze cauza sub toate aspectele ei ci numai în limitele motivelor de casare prevăzute expres în articolul 3859; c) instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă (dar care fac parte din acelaşi grup procesual cu recurentul), putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea, efectul extensiv putând constitui numai un beneficiu de care se bucură membrii unui grup procesual şi niciodată un dezavantaj pentru aceştia; d) instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recurs; în recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acesteia; instanţa trebuie să respecte regula neagravării situaţiei părţii în propriul recurs numai în cazul în care împotriva hotărârii atacate este declarat doar recursul unei părţi sau al mai multor părţi, care formează un grup cu aceeaşi poziţie procesuală, regula nefiind aplicabilă în cazul în care există şi recursul unei părţi contrare, precum şi în cazul când există recursul procurorului; este vorba, deci, de efectul neagravării situaţiei în propriul recurs. Cazurile în care se poate face recurs, aşadar, motivele de recurs, sunt prevăzute expres şi limitativ în articolul 3859 din Codul de procedură penală, fiind următoarele: 1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei; 2. instanţa nu a fost sesizată legal; 3. instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile articolului 292 aliniatul 2 din Codul de procedură penală sau a existat un caz de incompa-tibilitate; 4. şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; 5. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; 6. urmărirea penală sau judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie; 7. judecata s-a făcut fără întocmirea referatului de evaluare în cazurile cu infractori minori; 8. când nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi în condiţiile prevăzute de articolul 117 aliniatele 1 şi 2 din Codul de procedură penală; 9. hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii şi acesta nu se înţelege; 10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului; 11. instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv; 12. când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în articolele 334-337; 13. când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 14. când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile articolului 72 din Codul penal, sau în alte limite decât cele prevăzute de lege; 15. când persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul inculpatului; 16. când în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost graţiată; 17. când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică; 18. când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare; 19. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri

Page 136: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

136

constituite în stat; 20. când a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului; 21. când judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau care, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate. Din examinarea cazurilor, prevăzute limitativ de lege, în care poate fi declarat recursul, rezultă că motivele de recurs nu pot consta în erori de fapt ci numai în erori de drept, cu excepţia cazului când s-a comis o eroare gravă de fapt, caz prevăzut la punctul 18 al aliniatului 1 din articolul 3859. Judecarea recursului este reglementată de dispoziţiile articolelor 38510-38514 din Codul de procedură penală. Recursul trebuie motivat şi motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată; recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii; termenul de 5 zile prevăzut de lege pentru depunerea motivelor de recurs este un termen procedural şi se calculează pe unităţi libere de timp; nu se consideră ca fiind depuse în termen motivele de recurs dacă depunerea lor are loc, în interiorul termenului de 5 zile, însă la instanţa de fond sau la oficiul poştal, fiind obligatorie primirea lor efectivă de către instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înainte de primul termen de judecată. Judecarea recursului se face cu citarea părţilor şi nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului când acesta se află în stare de deţinere, cu excepţia cazului în care se judecă recursul împotriva încheierilor privind măsurile preventive iar participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile. Judecata în recurs are aceeaşi structură ca şi judecata în primă instanţă, şi anume: luarea măsurilor pregătitoare, desfăşurarea şedinţei de judecată propriu-zise, deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Soluţiile pronunţate de instanţa de recurs sunt prevăzute în articolul 38515 din Codul de procedură penală, potrivit căruia, judecând recursul, instanţa pronunţă una dintre următoarele soluţii. 1. Respinge recursul, menţinând hotărârea atacată, în următoarele situaţii: a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil; b) dacă recursul este nefondat. 2. Admite recursul, casează hotărârea atacată şi dispune: a) Menţine hotărârea primei instanţe când apelul a fost greşit admis; b) Achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de articolul 10 din Codul de procedură penală; c) Dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată în cazurile prevăzute în articolele 3859 alin. 1 pct. 3-5, pct. 6 teza a 2-a, pct. 7-10 şi pct. 21 şi rejudecarea de către instanţa competentă în cazul prevăzut în articolul 3859 alin. 1 pct. 1. Când recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea instanţei de apel, cauza se trimite spre rejudecare la prima instanţă, dacă ambele hotărâri au fost casate şi la instanţa de apel când numai hotărârea acesteia a fost casată. În cazul în care admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţată în apel, instanţa de recurs desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată. Înalta Curte de Casaţie şiJustiţie, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată. În instanţa căreia i se trimite cauza spre rejudecare, ca urmare a admiterii recursului, nu poate să participe judecătorul care, în recurs, a casat hotărârea atacată, acesta constituind un caz de incompatibilitate prevăzut expres de lege; d) Dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 11-20, precum şi în cazul prevăzut în articolul 3856 alin. 3. Instanţa de recurs se pronunţă prin decizie care trebuie să cuprindă: în partea introductivă menţiunile prevăzute în articolul 355; în expunere, temeiurile de fapt şi cele de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea recursului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea soluţiei; dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de recurs, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi timpul care se deduce din pedeapsă, în cazul în care inculpatul s-a aflat în stare de deţinere. Dacă instanţa reţine cauza spre rejudecare, în decizie trebuie menţionate probele ce urmează a fi administrate. Partea din hotărâre care nu a fost casată rămâne definitivă şi devine executorie la data pronunţării hotărârii instanţei de recurs. Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor privind judecata în primă instanţă şi judecata în instanţa de apel, iar instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii

Page 137: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

137

instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului. Hotărârea instanţei de recurs are caracter definitiv, se bucură de autoritate de lucru judecat şi, ca urmare, poate fi pusă în executare. Împotriva hotărârii instanţei de recurs nu se mai poate acţiona pe cale ordinară ci doar prin intermediul uneia dintre căile extraordinare de atac, dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru folosirea căilor extraordinare de atac.

Test de evaluare

1. Întrebare: În ce situaţii instanţa de recurs pronunţă respingerea recursului şi menţinerea hotărârii

atacate?

Răspuns: Dacă recursul este tardiv sau inadmisibil şi dacă recursul este nefondat.

2. Întrebare: Care sunt efectele recursului?

Răspuns: ………………………………………………………………………………………. 3. Gril ă

rezolvată Termenul de recurs este de 3 zile:

a)în cazul condamnărilor pentru infracţiuni de corupţie; b)în procedura infracţiunilor flagrante; c)în materie de liberare condiţionată.

4. Gril ă de

rezolvat Motivele de recurs trebuie depuse:

a)cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată; b)numai odată cu cererea de recurs; c)numai printr-un memoriu separat cu cel puţin 3 zile înaintea judecăţii. 5. Speţă

rezolvată Partea civilă depune la registratura instanţei de recurs o cerere de retragere a căii de atac a recursului, cerere semnată de aceasta, însă nu se prezintă în instanţă, deşi este legal citată. Instanţa de recurs va lua act de retragerea recursului pe baza cererii semnate depuse la registratura instanţei, dacă partea civilă nu se prezintă în instanţă, deşi a fost legal citată? Nu, instanţa de judecată nu poate admite cererea de retragere a recursului, dacă partea civilă nu se prezintă pentru a confirma semnătura din cererea depusă la registratură, întrucât nu există certitudinea că declaraţia exprimă voinţa părţii de a-şi retrage recursul.

6. Speţă de rezolvat

Într-o cauză penală a fost luată măsura preventivă privind obligarea de a nu părăsi ţara. Prin încheiere instanţa de apel respinge cererea de revocare a măsurii preventive privind obligarea de a nu părăsi ţara. Împotriva acestei încheieri, a fost declarat recurs. Pronunţaţi-vă asupra admisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a măsurii preventive.

Page 138: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

138

Modulul XXII. CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

Unitatea de învăţare: 1. Necesitatea şi trăsăturile căilor extraordinare de atac 2. Contestaţia în anulare

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009 Necesitatea şi tr ăsăturile căilor extraordinare de atac. Modul în care este reglementat controlul judiciar efectuat de instanţele de apel şi de recurs creează condiţiile înlăturării greşelilor comise de prima instanţă, rămânând în autoritatea lucrului judecat numai hotărârile legale şi temeinice. Codul de procedură penală a reglementat un sistem de căi extraordinare de atac care asigură desfiinţarea hotărârilor nelegale şi netemeinice; aceste căi se numesc extraordinare nu pentru că pot fi folosite în cazuri rare, excepţionale, ci, pentru a le deosebi de căile ordinare de atac, întrucât, spre deosebire de acestea, pot fi exercitate numai împotriva hotărârilor definitive, care au căpătat deci autoritate de lucru judecat; fiecare dintre căile extraordinare de atac urmăreşte să remedieze erorile existente în hotărârile definitive, erori imputabile fie instanţelor, fie părţilor, prin reluarea unui proces penal epuizat integral în privinţa fazei de judecată şi uneori chiar în privinţa fazei de executare a hotărârii definitive; aceasta presupune că, în caz de admitere în principiu a unei căi extraordinare de atac se repetă faza judecăţii existând posibilitatea parcurgerii din nou a tuturor gradelor de jurisdicţie, adică, a judecării cauzei în primă instanţă, în apel şi în recurs. Din caracterul derogatoriu de la autoritatea de lucru judecat decurg unele tr ăsături ale căilor extraordinare de atac, care le deosebesc de căile ordinare de atac, şi anume: a) pentru asigurarea autorităţii lucrului judecat legea prevede limitativ cazurile în care o hotărâre definitivă poate fi atacată printr-o cale extraordinară de atac; cazurile prevăzute pentru căile extraordinare de atac sunt de strictă interpretare; b) dacă apelul şi recursul pot fi declarate de procuror, de părţile din proces şi de alte persoane interesate, într-un termen scurt, căile extraordinare de atac au, de regulă, titulari într-un număr restrâns şi nu sunt limitate de un anumit termen sau termenul prevăzut este de o durată mai mare; căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate, în nici o situaţie, de către martori, experţi, interpreţi sau apărători în nume propriu; în ceea ce priveşte termenul de exercitare a unei căi extraordinare de atac, există posibilitatea exercitării oricând a acestor căi de atac, iar în situaţia în care legea limitează în timp exercitarea lor sunt stabilite termene lungi, spre exemplu, un an în cazul revizuirii. c) spre deosebire de căile ordinare de atac a căror declarare obligă instanţa de apel sau de recurs să procedeze la controlul judiciar, în cazul căilor extraordinare de atac s-a instituit o procedură prealabilă, de verificare a regularităţii introducerii ei, care opreşte declanşarea reexaminării cauzei atunci când nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege; d) exercitarea căilor extraordinare de atac nu suspendă executarea hotărârii atacate, care este executorie, dar instanţa competentă a judeca în calea extraordinară de atac poate suspenda executarea, dacă consideră necesar; în cazul căilor extraordinare de atac suspendarea executării are, aşadar, un caracter judiciar şi nu legal, putând fi dispusă de instanţa competentă, şi are, de asemenea, un caracter facultativ. Codul de procedură penală în vigoare, aşa cum a fost completat şi modificat prin Legea nr. 45/1993, Legea nr.141 din 14 noiembrie 1996, Legea nr. 576/2004 şi Legea nr. 356/2006 reglementează trei căi extraordinare de atac: contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii, fiecare având domenii diferite de aplicare; în aceeaşi cauză cele trei căi extraordinare de atac nu se suprapun şi nici nu se exclud, fiind posibil, spre exemplu, ca o hotărâre dată în soluţionarea unei revizuiri, şi în care se menţin încălcările de lege, să fie atacată cu o altă revizuire.

Page 139: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

139

Contestaţia în anulare

Prevăzută şi reglementată de dispoziţiile articolelor 386 - 394 din Codul de procedură penală contestaţia în anulare reprezintă o cale de atac mixtă, de anulare şi retractare a hotărârii definitive pronunţată cu încălcarea unor drepturi procesuale esenţiale ale părţilor sau a unor obligaţii esenţiale ale instanţei de judecată. Codul de procedură penală prevede în articolul 386 cinci cazuri de contestaţie în anulare, şi anume: A) Când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii. În acest caz se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: 1. partea nu a fost prezentă la judecata în recurs sau la judecarea cauzei după casare de către instanţa de recurs; 2. procedura de citare a părţii pentru termenul de judecată nu a fost îndeplinită potrivit legii (spre exemplu, partea nu a fost citată sau nu există dovada îndeplinirii procedurii de citare ori procedura de înmânare a citaţiei este viciată). B) Când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedicare. Pentru acest caz se cer întrunite cumulativ următoa-rele condiţii: 1. partea nu a fost prezentă la judecata în recurs sau la judecarea cauzei după casare de către instanţa de recurs; 2. partea trebuie să facă dovada că a fost în imposibilitate de a se prezenta la termenul când s-a judecat cauza, dintr-o împrejurare de neînvins (spre exemplu, o boală gravă, deţinerea într-un loc de deţinere, întreruperea circulaţiei); comoditatea în deplasare nu constituie motiv de contestaţie. 3. partea trebuie să facă dovada imposibilităţii de a încunoştiinţa instanţa despre împiedicarea intervenită şi care a constituit motiv de neprezentare. C) Când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în articolul 10 alin. 1 literele "f-i1" din Codul de procedură penală, cu privire la care existau probe în dosar; este, deci, un caz care pune în discuţie o greşeală a instanţei de recurs în aplicarea dispoziţiilor articolului 10 literele "f-i1" şi din Codul de procedură penală. În acest caz se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii: 1. contestaţia să fie îndreptată împotriva unei decizii a instanţei de recurs; 2. să fie la dosar probe din care să rezulte existenţa unuia din cazurile prevăzute la literele "f-i1" ale articolului 10 din Codul de procedură penală; spre exemplu, instanţa de recurs nu a pronunţat încetarea procesului penal deşi la dosar exista actul de deces al inculpatului, sau nu a pronunţat încetarea procesului penal deşi la dosar exista înscrisul care atesta că partea vătămată s-a împăcat cu inculpatul, etc; 3. instanţa să nu se fi pronunţat asupra acestui caz; instanţa de recurs este obligată să analizeze şi să se pronunţe asupra cazului de încetare a procesului penal, despre care cunoştea din probele existente la dosar, indiferent dacă motivul de încetare a procesului penal a fost sau nu invocat de părţi. D) Când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă; este evident că, în acest caz, a doua hotărâre este nelegală, pentru că s-a pronunţat împotriva efectului pe care-l produce autoritatea de lucru judecat; aşadar, prin acest caz de contestaţie în anulare se urmăreşte desfiinţarea ultimei hotărâri definitive şi recu-noaşterea efectului autorităţii de lucru judecat al primei hotărâri definitive. Pentru a opera acest caz de contestaţie în anulare este necesară existenţa a două hotărâri definitive privitoare la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, însă cele două hotărâri trebuie să fie ambele hotărâri penale; de aceea, în situaţia în care se pronunţă împotriva unei persoane o hotărâre civilă de sancţionare contravenţională şi ulterior se pronunţă împotriva aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă, o hotărâre penală de condamnare, nu va opera acest ultim caz de contestaţie în anulare. E) Când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs inculpatul present nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie. Titularii exerciţiului contestaţiei în anulare sunt părţile din proces, care, în toate cele cinci cazuri, au interesul să desfiinţeze hotărârea definitivă. Poate face contestaţie în anulare doar partea din proces faţă de care s-a produs încălcarea legii, nefiind posibil să se invoce în propria contestaţie viciul care a afectat interesele altei părţi din proces. Pentru cazurile de la literele "c" şi "d", care interesează justiţia, deci, care depăşesc un interes de parte în proces, este titular al exerciţiului contestaţiei în anulare şi procurorul; în primele două cazuri de contestaţie în anulare, precum şi în cazul prevăzut la lit. e) a articolului 386 din Codul de procedură penală, procurorul nu poate folosi această cale de atac, nici în defavoarea şi nici în favoarea vreuneia dintre părţi,

Page 140: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

140

întrucât, pe de o parte, motivele înscrise în articolul 386 literele "a", "b" şi "e" pot să fie invocate numai de partea interesată, iar, pe de altă parte, procurorul nefiind citat în cauză nu se pot produce faţă de el încălcări ale legii privitoare la procedura de citare. Cererea de contestaţie în anulare se face în scris şi trebuie să cuprindă, pe lângă datele de identificare a părţii şi a hotărârii atacate, şi cazul prevăzut de articolul 386 care a fost invocat, la cerere alăturându-se şi toate înscrisurile necesare pentru dovedirea cazului invocat; în situaţia în care se invocă cazul de contestaţie în anulare prevăzut la litera "d" a articolului 386, acest caz poate fi dovedit numai prin înscrisuri oficiale, adică, prin copiile hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă. Termenul de introducere a contestaţiei în anulare variază în raport de partea care introduce contestaţia de anulare şi în raport de cazul invocat, astfel: − pentru cazurile prevăzute de articolul 386 literele "a" - "c" şi "e" se prevăd două termene: un termen de maxim 10 zile de la începerea executării pentru persoana împotriva căreia se face executarea (condamnat, parte responsabilă civilmente) şi un termen de 30 de zile, de la pronunţarea hotărârii a cărei anulare se cere, pentru celelalte părţi din proces; pentru procuror legea nu are o prevedere specială, termenul fiind tot de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii a cărei anulare se cere invocându-se motivul prevăzut la litera "c" a articolului 386 din Codul de procedură penală; − pentru cazul prevăzut la litera "d" contestaţia în anulare se poate introduce oricând, fiind justificată de interesul rămânerii în vigoare numai a primei hotărâri definitive. Instanţa la care se introduce contestaţia în anulare este reglementată de dispoziţiile articolului 389 din Codul de procedură penală, astfel: − pentru cazurile prevăzute de articolul 386 literele "a"- "c" şi "e" contestaţia în anulare se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere; − pentru cazul prevăzut la litera "d" contestaţia se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. În ambele cazuri instanţa competentă cu judecarea contestaţiei în anulare este, aşadar, instanţa care a rezolvat pentru ultima dată cauza cu nerespectarea dispoziţiilor legale; titularul contestaţiei în anulare nu are dreptul să aleagă instanţa la care să introducă cererea de contestaţie în anulare, nici măcar în cazul prevăzut la litera "d", întrucât instanţa competentă cu soluţionarea acestei căi extraordinare de atac este prevăzută de lege; completul de judecată care procedează la judecarea contestaţiei în anulare trebuie constituit în acelaşi fel ca şi completul care a pronunţat hotărârea supusă anulării. Judecarea contestaţiei în anulare. În faţa instanţei sesizată cu judecarea unei contestaţii în anulare cauza trece obligatoriu printr-o procedură prealabilă, denumită examinare în principiu, după care, dacă este cazul,se procedează la judecata propriu-zisă. Examinarea în principiu se face fără citarea părţilor, în camera de consiliu, fără obligativitatea participării procu-rorului şi constă în verificarea încadrării cererii în termenul legal, întemeierea ei pe unul din cazurile prevăzute de lege, existenţa dovezilor pe care se sprijină. Dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, instanţa, printr-o decizie, respinge contestaţia ca tardiv sau neregulat introdusă, iar dacă sunt întrunite condiţiile legale instanţa, prin încheiere, admite în principiu contestaţia în anulare, fixând termen pentru şedinţa publică şi dispunând citarea părţilor; admiterea în principiu are efectul investirii instanţei cu examinarea legalităţii unei hotărâri definitive. Instanţa ce judecă contestaţia în anulare este compusă ca instanţă de recurs, participarea procurorului fiind obligatorie şi se aplică dispoziţiile generale privitoare la judecată, cu privire la prezenţa părţilor şi a inculpatului deţinut, a asistenţei juridice obligatorii, a normelor comune de judecată. Pentru cazul menţionat la articolul 386 litera "d" nu este prevăzută procedura prealabilă a admiterii în principiu, fixându-se direct termen pentru judecarea contestaţiei în anulare, cu citarea părţilor; dacă cererea de contestaţie în anulare s-a introdus la prima instanţă, aceasta se pronunţă prin sentinţă cu drept de apel, iar dacă judecata a avut loc la instanţa de apel, aceasta se pronunţă prin decizie supusă recursului. În cazurile prevăzute de articolul 386 literele "a" - "c" şi "e", dacă admite contestaţia în anulare, instanţa desfiinţează hotărârea dată în recurs, repune cauza în ciclul ordinar de judecată, şi anume, la judecata în recurs şi procedează la judecarea şi soluţionarea recursului, putând pronunţa aceeaşi soluţie ca şi cea dată prin hotărârea desfiinţată sau poate da altă soluţie. În cazul în care admite contestaţia în anulare pentru cazul prevăzut la litera "c", instanţa va pronunţa încetarea procesului penal, iar dacă admite contestaţia în baza literei "d" a articolului 386 instanţa desfiinţează ultima hotărâre, rămânând în vigoare doar prima hotărâre definitivă. Dacă instanţa apreciază că nu este întemeiată contestaţia în anulare o respinge şi hotărârea atacată îşi

Page 141: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

141

produce în continuare efectul executoriu. Sentinţa dată în contestaţie este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului.

Test de evaluare

1. Întrebare: Care este instanţa la care se introduce contestaţia în anulare?

Răspuns: Pentru cazurile prevăzute în articolul 386 lit „a” – „c” şi „e” contestaţia în anulare se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere iar în cazul prevăzut la litera „d” la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre.

2. Întrebare: Care este termenul de introducere a contestaţiei în anulare?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Pe timpul soluţionării contestaţiei în anulare instanţa:

a)poate suspenda executarea hotărârii; b)nu poate suspenda executarea hotărârii; c)suspendă obligatoriu executarea hotărârii. 4. Gril ă de

rezolvat Cazul de contestaţie în anulare prevăzut în art 386 lit d din C.p.p. poate fi probat:

a)prin orice mijloc de probă; b)prin proba cu înscrisuri, indiferent de natura lor; c)numai prin înscrisuri oficiale. 5. Speţă

rezolvată Într-o cauză penală parte vătămată este un minor care a împlinit vârsta de 14 ani. Instanţa de recurs nu a îndeplinit procedura de citare a mamei minorului şi se formulează contestaţie în anulare, fundamentată pe această neîndeplinire de către instanţa de recurs a procedurii de citare a mamei minorului de 14 ani. Constituie situaţia prezentată un caz de contestaţie în anulare? Argumentaţi. Nu, situaţia menţionată nu constituie un caz de contestaţie în anulare, întrucât minorul de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă, iar mama sa nu îl reprezintă în procesul penal, ci îl asistă, astfel încât nu se situează în prevederile art.386 lit.a) Cod procedură penală care stipulează că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare, când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.

6. Speţă de rezolvat

Inculpatul a indicat prin declara ţia de recurs, alături de domiciliul stabil şi o altă adresă la care locuieşte în fapt, fără forme legale. Instanţa de recurs a judecat cauza în lipsa inculpatului, inculpat citat doar la una din cele două adrese. Pentru această situaţie, inculpatul introduce contestaţie în anulare. Este fondată contestaţia în anulare?

Page 142: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

142

Modulul XXIII. Revizuirea

Unitatea de învăţare:

1. Cazurile de revizuire 2. Procedura revizuirii 3. Recursul în interesul legii

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

Prevăzută şi reglementată de dispoziţiile articolelor 393-408 din Codul de procedură penală revizuirea reprezintă o cale de atac de retractare, prin care aceeaşi instanţă care a dat soluţia rămasă definitivă revine asupra acesteia, în baza unor situaţii noi, necunoscute la data pronunţării hotărârii, înlocuind-o cu altă soluţie corespunzătoare acestora. În cazul revizuirii eroarea nu se datorează instanţei de judecată ci necunoaşterii unor împrejurări care au fost descoperite ulterior, şi, de aceea, instanţa îşi poate retracta propria hotărâre pe baza unor elemente noi. Cazurile de revizuire sunt prevăzute în articolul 394 literele "a-e" din Codul de procedură penală şi sunt următoarele: A) Când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; Se consideră că instanţa nu a cunoscut fapta sau împrejurarea invocată în revizuire (chiar dacă a fost cunoscută de părţile din proces), când aceasta nu a format obiect de discuţie şi de probaţiune în cadrul judecăţii în primă instanţă sau în căile ordinare de atac; dacă faptele sau împrejurările invocate prin cererea de revizuire au fost cunoscute de instanţă, nu poate fi admisă revizuirea, fiind evident că revizuentul urmăreşte să prelungească, pe calea revizuirii, probaţiunea, prin folosirea de noi mijloce de probă pentru fapte stabilite anterior. Faptele şi împrejurările noi trebuie să fie de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare; este necesar, aşadar, ca faptele noi invocate să determine un dubiu serios cu privire la temeinicia hotărârii supuse revizuirii, de natură a zdruncina încrederea în justeţea soluţiei pronunţate. Nu constituie caz de revizuire invocarea unor fapte sau împrejurări de natură să uşureze sau să agraveze situaţia condamnatului, prin schimbarea încadrării juridice, prin modificarea pedepsei, prin înlăturarea stării de recidivă, prin reţinerea stării de provocare, sau prin reducerea despăgubirilor la care a fost obligat, etc. B) Când un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere. Este obligatoriu ca mărturia mincinoasă să fi dus la darea unei hotărâri nelegale şi netemeinice. De asemenea, mărturia mincinoasă trebuie să fie dovedită prin hotărâre judecătorească definitivă, care să fi reţinut comiterea faptei, sau prin ordonanţa procurorului, în cazul în care nu se poate ajunge la judecată datorită unei cauze de împiedicare a exercitării acţiunii penale; dacă nu se poate examina fondul cu privire la mărturia mincinoasă, existând unul din cazurile prevăzute de articolul 10 din Codul de procedură penală, dovada mărturiei mincinoase se poate face prin orice mijloc de probă, în cadrul procedurii de revizuire; în situaţia în care dovada mărturiei mincinoase nu se face prin hotărâre judecătorească sau ordonanţa procurorului, cererea de revizuire nu se poate întemeia exclusiv pe retractarea de către martor a declaraţiei, fiind necesare şi alte elemente probatorii din care să rezulte caracterul mincinos al declaraţiei. C) Când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals. Condiţia cerută de lege este ca înscrisul fals să fi servit drept mijloc de probă, să fi atras darea unei hotărâri nelegale şi netemeinice şi dovedirea falsului să se facă prin aceleaşi mijloace ca şi în cazul analizat la litera "B", adică, prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului. D) Când un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat actele de cercetare penală, a comis o infracţiune privind cauza a cărei revizuire se cere (spre exemplu, a săvârşit

Page 143: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

143

infracţiunile de luare de mită, purtare abuzivă, fals, reţinerea sau distrugerea de înscrisuri, etc.). E) Când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia. În acest caz revizuirea se îndreaptă împotriva mai multor hotărâri ce cuprind dispoziţii contrare, situaţie în care una dintre hotărâri trebuie să fie nelegală şi netemeinică. Pentru a opera acest caz de revizuire este necesar ca toate hotărârile, al căror caracter ireconciliabil se invocă, să fie hotărâri definitive şi să fie toate pronunţate de instanţe penale; de asemenea, este necesar să rezulte caracterul ireconciliabil din dispozitivul hotărârilor a căror revizuire se cere, iar imposibilitatea de conciliere a hotărârilor să fie determinată de situaţii de fapt şi nu de drept. Dacă hotărârile definitive privesc aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană operează unul dintre cazurile de contestaţie în anulare. Procedura revizuirii începe cu o procedură prealabilă în faţa procurorului, care are drept obiect verificarea seriozităţii cererii de revizuire a unei cauze penale, în scopul de a nu încărca rolul instanţelor judecătoreşti cu cereri neîntemeiate; pe de altă parte, procedura prealabilă are ca obiect strângerea probelor noi, invocate în revizuire, această strângere de probe putând fi realizată cu cea mai mare operativitate în faţa organelor de urmărire penală. Cererea de revizuire poate fi făcută, conform articolului 396 din Codul de procedură penală, de oricare parte din proces în limitele calităţii sale procesuale (spre exemplu, partea civilă şi partea responsabilă civilmente doar cu privire la latura civilă a cauzei), precum şi de soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia; soţul sau rudele apropiate nu au dreptul să se substituie inculpatului achitat sau faţă de care s-a pronunţat încetarea procesului penal şi nici altor părţi, putând să exercite această cale de atac extraordinară numai împotriva hotărârii prin care inculpatul a fost condamnat. Procedura revizuirii poate fi iniţiată, din oficiu, de către procuror, atât în favoarea, cât şi în defavoarea unei părţi din proces şi în legătură cu oricare dintre laturile procesului; procurorul poate fi sesizat pentru a declanşa procedura revizuirii şi de către organele de conducere ale unităţilor la care se referă articolul 145 din Codul penal, care, dacă au cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare ce ar motiva revizuirea, sunt obligate a le aduce la cunoştinţa procurorului. Cererea de revizuire se adresează procurorului şi se face în scris, indicându-se identitatea persoanei care o face, hotărârea a cărei revizuire se cere, cazul de revizuire pe care se întemeiază şi mijloacele de probă în dovedirea acestuia; dacă cererea nu îndeplineşte aceste condiţii, procurorul e obligat să cheme persoana care a făcut-o, în vederea completării sau precizării acesteia. Termenul de revizuire, este reglementat de dispoziţiile articolului 398 din Codul de procedură penală, fiind diferenţiat după cum cererea de revizuire s-a introdus în favoarea sau în defavoarea condamnatului. Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei, sau după moartea condamnatului, deoarece niciodată nu este prea târziu pentru a se reveni asupra unei erori judiciare. În defavoarea condamnatului, a celui achitat sau faţă de care a încetat procesul penal, cererea de revizuire poate fi introdusă într-un termen de maxim 1 an şi acest termen curge de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea, în cazul revizuirii întemeiată pe articolul 394 litera "a" sau în cazurile de la literele "b", "c" şi "d", când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă; în cazurile prevăzute de articolul 394 literele "b", "c", "d", dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, termenul curge de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea; termenul de un an curge în aceleaşi condiţii şi pentru procuror, astfel cum prevăd dispoziţiile aliniatului 3 al articolului 398 din Codul de procedură penală. Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, adică, dacă a intervenit vreuna din cauzele prevăzute, expres şi limitativ de lege, în articolul 10 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte cazul prevăzut de articolul 394 litera "e",legea nu prevede nici un termen întrucât, fiind vorba despre hotărâri definitive care nu se pot concilia, o atare situaţie trebuie remediată prin desfiinţarea ambelor hotărâri, revizuirea unor asemenea hotărâri impunându-se cu necesitate şi se poate realiza oricând. Procedura prealabilă, caracteristică acestei căi de atac extraordinară, se desfăşoară de către procuror, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 399 din Codul de procedură penală. Cererea de revizuire se judecă la Judecătoria sau Tribunalul care a judecat cauza în primă instanţă iar judecata în revizuire se desfăşoară în două etape: examinarea în principiu şi rejudecarea cauzei. Examinarea în principiu se face cu participarea procurorului şi a părţilor din proces; când persoana în favoarea sau defavoarea căreia s-a cerut revizuirea se află în stare de deţinere, preşedintele instanţei este

Page 144: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

144

obligat să încunoştiinţeze persoana arestată despre termenul de judecată fixat şi să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu; persoana arestată este adusă la judecată. În etapa admiterii în principiu instanţa poate verifica oricare dintre probele pe care se întemeiază cererea, poate să examineze probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror şi poate, atunci când este necesar, să administreze probe noi. În baza celor constatate, în urma examinării cererii de revizuire şi a concluziilor procurorului, instanţa poate, după caz, să respingă prin sentinţă cererea sau poate, prin încheiere, să admită în principiu cererea de revizuire. Rejudecarea în fond a cauzei are loc după admiterea în principiu şi se desfăşoară potrivit regulilor de procedură privind judecata în primă instanţă, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 405 din Codul de procedură penală. În această etapă este obligatorie aducerea inculpatului arestat la judecată. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa după rejudecarea cauzei a cărei revizuire se cere sunt admiterea sau respingerea revizuirii. Respingând revizuirea instanţa menţine hotărârea atacată şi dispune executarea ei în continuare; instanţa poate respinge revizuirea, chiar dacă a admis-o în principiu, pentru că din reaprecierea tuturor probelor administrate poate ajunge la concluzia că nu s-a produs nici o eroare judiciară. Admiţând revizuirea instanţa anulează hotărârea atacată, după care dă o nouă soluţie. Sentinţele instanţei de revizuire, prin care se respinge admiterea în principiu a revizuirii sau se admite revizuirea, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea, iar deciziile date în apel sunt supuse recursului. Odată rămasă definitivă, hotărârea dată în revizuire are autoritate de lucru judecat, în sensul că, nu se mai poate face cerere de revizuire întemeiată pe cazul care a fost soluţionat, dar este posibilă o nouă cerere de revizuire întemeiată pe alt caz, descoperit ulterior. Prin Legea nr. 576/2004 modificată apoi prin Legea nr. 356/2006 a fost introdus în Codul de procedură penală articolul 4081 care reglementează revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul în interesul legii

Reglementat de dispoziţiile articolului 4142 din Codul de procedură penală, recursul în interesul legii este o cale de atac extraordinară cu un conţinut şi o natură juridică cu totul aparte. Procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, direct, sau ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea au obligaţia, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Cererile de recurs în interesul legii se soluţionează de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care se pronunţă prin decizie. Deciziile se publică în Monitorul Oficial al României partea I, precum şi pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se aduc la cunoştinţă instanţelor şi de Ministerul Justiţiei. Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese; dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. Recursul în interesul legii este, aşadar, un instrument de îndrumare a jurisprudenţei în genere, prin intermediul căruia instanţa supremă îşi manifestă punctul de vedere teoretic cu privire la interpretarea corectă a unor chestiuni de drept care au primit o soluţionare diferită din partea celorlalte instanţe. Prin instituirea acestei căi de atac extraordinare legiuitorul a urmărit să asigure o interpretare şi, pe cale de consecinţă, o aplicare unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg teritoriul ţării, de către toate instanţele judecătoreşti.

Test de evaluare

1. Întrebare: Cine poate face cererea de revizuire?

Răspuns: Oricare parte din proces în limitele calităţii sale procesuale precum şi soţul şi rudele

Page 145: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

145

apropiate ale condamnatului.

2. Întrebare: Ce soluţii poate pronunţa instanţa după rejudecarea cauzei a cărei revizuire se cere?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Procurorul trebuie să efectueze acte de cercetare asupra unei cereri de revizuire într-un termen de:

a)două luni de la data introducerii cererii de revizuire; b)15 zile de la data introducerii cererii de revizuire; c)30 de zile de la introducerea cererii de revizuire.

4. Gril ă de

rezolvat Introducerea cererii de revizuire în favoarea condamnatului se poate face:

a)oricând; b)în termen de 7 ore; c)oricând, dar numai până la moartea condamnatului. 5. Speţă

rezolvată Poate fi exercitată revizuirea fundamentată pe existenţa a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive care nu se pot concilia în următoarea situaţie: există o hotărâre prin care instanţa s-a desesizat şi a restituit cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale şi o hotărâre prin care s-a soluţionat fondul cauzei? Nu, în situaţia prezentată nu poate fi exercitată revizuirea fundamentată pe existenţa a două hotărâri inconciliabile, întrucât este necesar ca prin hotărârile penale definitive inconciliabile să se fi soluţionat fondul cauzei, iar în exemplu dat prima hotărâre prin care instanţa s-a desesizat şi a restituit cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale nu a soluţionat fondul cauzei.

6. Speţă de rezolvat

Condamnatul A.B. formulează cerere de revizuire, în care relatează fapte şi împrejur ări care au fost cunoscute de instanţă la data soluţionării cauzei în fond şi în apel, aceste fapte şi împrejur ări constituind elementele pe care condamnatul şi-a susţinut apărarea, apărare înlăturat ă motivat de către instanţă. Este întemeiată, justificată cererea de revizuire în situaţia prezentată?

Page 146: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

146

Modulul XXIV. Executarea hotărârilor penale

Unitatea de învăţare:

1. Hotărârile primei instanţe 2. Hotărârile instanţei de apel 3. Hotărârile instanţei de recurs 4. Punerea în executare a dispoziţiilor din hotărârile penale

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009 Punerea în executare a hotărârilor penale constituie ultima etapă a procesului penal şi este reglementată de dispoziţiile articolelor 415 - 464 din Codul de procedură penală, care formează Titlul III al părţii speciale a Codului de procedură penală. Faza procesuală a punerii în executare a hotărârilor penale este cuprinsă între momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi momentul începerii executării efective a sancţiunilor sau a dispoziţiilor cuprinse în hotărâre. La executarea hotărârilor penale legea stabileşte regula potrivit căreia hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive; prin excepţie, unele hotărâri nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta, de exemplu, unele dispoziţii din sentinţe şi încheieri supuse apelului sau recursului când se precizează că apelul sau recursul nu suspendă executarea. Hotărârile primei instan ţe rămân definitive în momente diferite, în raport de diverse situaţii concrete, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 416 din Codul de procedură penală: 1. La data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici recursului; spre exemplu, hotărârea prin care instanţa îşi declină competenţa este definitivă din momentul pronunţării, întrucât articolul 42 aliniat ultim din Codul de procedură penală nu permite atacarea acestei sentinţe prin nici o cale ordinară de atac. 2. La data expirării termenului de apel: a) când nu s-a declarat apelul în termen; în situaţia în care nici unul dintre titularii dreptului de apel nu şi-a manifestat voinţa de a exercita această cale de atac este firesc ca la epuizarea termenului prevăzut de lege hotărârea să fie considerată definitivă; b) când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului. 3. La data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel; retragerea apelului fiind o manifestare de voinţă irevocabilă nu mai permite declararea unei noi căi de atac şi, de aceea, hotărârea va rămâne definitivă la data când titularul dreptului de apel a retras apelul declarat şi nu la data când instanţa de apel a luat act de această retragere. 4. La data expirării termenului de recurs, în cazul hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins: a) când nu s-a declarat recurs în termen; b) când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului. 5. La retragerea recursului declarat împotriva hotărârilor menţionate la punctul 4, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs. 6. La data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârilor menţionate la punctul 4, adică a hotărârilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins. Hotărârile instanţei de apel rămân definitive în momente diferite, în raport de diverse situaţii concrete, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 4161 din Codul de procedură penală. 1. La data expirării termenului de recurs: a) când apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare şi nu s-a declarat recurs în termen; b) când recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la litera "a" a fost retras înăuntrul termenului. 2. La retragerea recursului declarat împotriva hotărârii menţionate la litera "a", dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs. 3. La data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la litera "a".

Page 147: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

147

Hotărârile instanţei de recurs rămân definitive la data pronunţării lor atunci când : a) recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare; b) cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului; c) hotărârile cuprind obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului. În toate celelalte situaţii, altele decât cele trei ipoteze prevăzute expres de Codul de procedură penală în articolul 417, hotărârea instanţei de recurs nu rămâne definitivă, deci, nu este executorie, la data pronunţării ei, ci, rămâne definitivă în momente diferite în raport de diferite situaţii concrete, asemenea hotărârii primei instanţe şi a instanţei de apel. Punerea în executare a dispoziţiilor din hot ărârile penale rămase definitive la prima instanţă de judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs, constituie actul procesual dat în competenţa instanţei de executare, care este prima instanţă de judecată, şi se realizează prin judecătorul delegat cu efectuarea punerii în executare; excepţia o constituie cauzele în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă, întrucât, conform articolului 418 alin. 2, acest organ nu pune în executare hotărârile sale, hotărârile pronunţate în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind puse în executare, după caz, de Tribunalul municipiului Bucureşti sau Tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti. Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de executare, care se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul şi data hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de deţinere, precum şi semnătura judecătorului delegat şi ştampila instanţei de executare. În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească ţara. Pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă se pune în executare prin emiterea mandatului de executare, care se întocmeşte în patru exemplare şi cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute pentru mandatul de executare a pedepsei închisorii, şi următoarele date: denumirea, sediul unităţii unde se execută pedeapsa, dispoziţia de executare a pedepsei către conducerea unităţii şi dispoziţia de reţinere şi vărsare la bugetul statului a cotei prevăzute de lege. Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii; când cel condamnat se află în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul de 3 luni, instanţa de executare, la cererea condamnatului, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii, pe cel mult 2 ani, în rate lunare. Pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare prin trimiterea, de către instanţa de executare, a unei copii de pe dispozitivul hotărârii consiliului local în a cărui rază îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi. Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărâre, după caz, comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul, în scopul realizării efective a degradării militare, potrivit normelor prevăzute în regulamentele militare; degradarea militară constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă şi se aplică obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă. Degradarea militară poate fi aplicată condamnaţilor militari şi reservişti pentru infracţiuni pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală stabilită este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani. Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, luată printr-o hotărâre definitivă, se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură; direcţia sanitară judeţeană trebuie să comunice, de îndată, persoanei faţă de care s-a luat măsura, unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratament. Persoana la care se referă măsura are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei de judecată. Măsura de siguranţă a internării medicale, luată printr-o hotărâre definitivă, se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură; direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea, încunoştiinţând despre aceasta instanţa de executare. Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pun în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul

Page 148: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

148

hotărârii organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor; organul competent să aducă la îndeplinire măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi, este organul de poliţie din localitatea în care este interzisă prezenţa făptuitorului. Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă a expulzării, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la efectuarea expulzării; de regulă, executarea măsurii expulzării se realizează prin trimiterea celui expulzat în ţara de origine, cu excepţia situaţiei în care se apreciază că există riscul expunerii la tortură în statul în care urmează să fie expulzat, caz în care nu se va efectua expulzarea. Măsura de siguranţă a confiscării speciale, luată prin ordonanţă sau hotârâre, se execută astfel: a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii; dacă lucrurile faţă de care s-a luat măsura confiscării nu se găsesc, se va dispune înlocuirea lor cu contravaloarea obiectelor. b) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se un proces-verbal care se depune la dosarul cauzei. Executarea interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de siguranţă prevăzută în art. 1181 din Codul penal, a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, o copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică organului de poliţie în a cărui rază teritorială se află locuinţa familiei. Organul de poliţie are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate prin supravegherea respectării interdicţiei de a nu reveni în locuinţa familiei şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii. Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals, în totul sau în parte, se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat; când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul; înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei; la cererea persoanelor interesate instanţa poate dispune, când constată existenţa unui interes legitim, eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnătură privată declarat fals. Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în stare de deţinere, de instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. Liberarea condiţionată se dispune, la cererea condamnatului sau la propunerea făcută de comisia de liberare condiţionată, potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere; când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere a cererii sau a propunerii fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de 1 an şi curge de la rămânerea definitvă a hotărârii; hotărârea instanţei este supusă recursului, iar termenul de recurs este de 3 zile; recursul declarat de procuror este suspensiv de executare. Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se poate dispune în următoarele cazuri: a) când se constată pe baza unei expertize medico-legale că cel condamnat suferă de o boală gravă care face imposibilă executarea pedepsei, iar instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică; îacest caz executarea pedepsei se amână până când starea de sănătate a condamnatului se va ameliora, astfel încât pedeapsa să poată fi pusă în executare. b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de 1 an; în aceste cazuri executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea; c) când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează; în acest caz executarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată; în practica judiciară s-a considerat că obţinerea amânării executării pedepsei pentru un caz din cele prevăzute în articolul 453 litera "b", nu împiedică acordarea pentru persoana condamnată a încă unei amânări a executării pedepsei în temeiul articolului 453 litera "c" din Codul de procedură penală. Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror, de condamnat, de persoanele arătate în articolul 362 aliniat ultim din Codul de procedură penală, iar în cazul în care amânarea s-a dispus din cauza unor împrejurări speciale de natură a produce consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează (litera "c") cererea poate fi făcută şi de conducerea unităţii la care lucrează condamnatul.

Page 149: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

149

Cererea poate fi retrasă de cel care a formulat-o. Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa de executare . Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate avea loc în aceleaşi cazuri şi condiţii în care poate fi amânată executarea pedepsei sau a detenţiunii pe viaţă. Cererea de întrerupere a executării pedepsei poate fi făcută de aceleaşi persoane care pot cere şi amânarea executării pedepsei. Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de executare sau instanţa corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă. Înl ăturarea sau modificarea pedepsei. Atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege nouă care nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa trebuie să ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor articollelor 12, 14 şi 15 din Codul penal. Aplicarea castor dispoziţii se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei de către instanţa corespunzătoare în grad în a cărtei rază teritorială se află locul de deţinere. Contestaţia la executare reprezintă o cale jurisdicţională de soluţionare a incidentelor care intervin în cursul executării, în articolul 461 din Codul de procedură penală fiind prevăzute patru cazuri de contestaţie la executare, şi anume: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă (cu excepţia cazului când astfel de hotărâri sunt executorii potrivit legii); b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când apare vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare (spre exemplu, contestatorul poate invoca faptul că în hotărâre nu se arată explicit durata timpului de prevenţie care urmează să se deducă din pedeapsă); d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei ori alt incident ivit în cursul executării (spre exemplu, pot fi invocate dezincriminarea faptei printr-o lege nouă). Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia, în cazurile arătate la literele "a", "b" şi "d" este instanţa de executare sau instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau de executare a muncii corecţionale, iar în cazul prevăzut la litera "c" competenţa revine instanţei care a pronunţat hotărârea care se execută. Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile din hotărâre, care se întemeiază pe cazurile prevăzute la literele "a" şi "b", se adresează instanţei de executare, iar când se întemeiază pe cazul prevăzut la literele "a", se adresează instanţei care a pronunţat hotărârea care se execută; contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă potrivit legii civile. În ceea ce priveşte contestaţia împotriva executării amenzilor judiciare, acestea se rezolvă de către instanţa care a pus în executare amenda judiciară, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 264 din Codul de procedură penală.

Test de evaluare

1. Întrebare: Care este instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei?

Răspuns: Instanţa de executare. 2. Întrebare: Când rămân definitive hotărârile primei instanţe de judecată în procesul penal?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă

rezolvată Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei poate fi:

a)numai instanţa de executare; b)instanţa în a cărei rază se află unitatea unde se execută pedeapsa la locul de

Page 150: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

150

muncă corespunzătoare în grad instanţei de executare; c)instanţa în a cărei rază se află locul de deţinere.

4. Gril ă de

rezolvat Durata amânării executării pedepsei în cazul intervenirii unor împrejurări speciale ce ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familia sa sau unitatea în care lucrează este de:

a)maxim 3 luni, putând fi reînoită pe încă o lună; b)maxim 6 luni; c)maxim 3 luni.

5. Speţă

rezolvată Condamnatul A.B. formulează cerere de amânare a executării pedepsei, justificată de starea sănătăţii părintelui paralizat, aflat în îngrijirea exclusiv ă a condamnatului. Constituie starea sănătăţii părintelui paralizat aflat în îngrijirea exclusivă a condamnatului o împrejurare specială ce justifică amânarea executării pedepsei? Da, starea sănătăţii părintelui paralizat aflat în îngrijirea exclusivă a condamnatului constituie o împrejurare specială ce justifică amănarea executării pedepsei pe timpul necesar demersurilor în vederea internării bolnavului într-o instituţie de asistenţă socială.

6. Speţă de rezolvat

Poate fi întreruptă executarea pedepsei în cazul în care condamnata solicit ă aceasta în vederea îngrijirii noului-n ăscut, ţinând cont de faptul că petentei i-a fost aplicată şi pedeapsa complementară a interzicerii tuturor drepturilor prev ăzute în art.64 Cod penal, prin urmare şi a drepturilor p ărinteşti?

Page 151: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

151

Modulul XXV. Proceduri speciale

Unitatea de învăţare:

• Hotărârile primei instanţe Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009 Pentru realizarea scopului procesului penal legea prevede un ansamblu unitar de dispoziţii procesuale care se aplică tuturor cauzelor penale, formând procedura de drept comun sau obişnuită. În anumite cazuri speciale, cum ar fi, infracţiunea flagrantă, starea de minoritate a infractorului sau chestiuni ce se cer soluţionate distinct, legea prevede derogări de la procedura obişnuită, derogări ce asigură procesului penal un ritm corespunzător, necesar fie pentru soluţionarea mai rapidă a cauzelor, fie pentru ocrotirea unor interese importante, fără însă a aduce atingere garanţiilor necesare justei soluţionări a cauzei. Procedurile speciale sunt modalităţi de desfăşurare a procesului penal, diferite de procedura comună şi se constituie dintr-un complex de norme cu caracter completator şi derogatoriu, ceea ce înseamnă că, în cazul aplicării procedurii speciale, procesul penal se desfăşoară după norme comune numai în măsura în care nu există dispoziţii speciale , care au prioritate.

URMĂRIREA ŞI JUDECAREA UNOR INFRAC ŢIUNI FLAGRANTE

Prevăzută şi reglementată fiind de dispoziţiile articolelor 465 - 479 din Codul de procedură penală, instituirea acestei proceduri se explică prin condiţiile manifeste în care se săvârşesc infracţiunile flagrante, condiţii care fac mai uşoară probaţiunea, permit descoperirea rapidă a faptei şi a făptuitorului, stabilirea vinovăţiei sale pe bază de probe certe şi tragerea sa la răspundere într-un timp mai scurt. Caracteristica acestei proceduri constă în stabilirea unor termene scurte de desfăşurare a urmăririi şi judecăţii, motiv pentru care este denumită şi procedură urgentă. Condiţiile de efectuare a urmăririi şi judecării infrac ţiunilor flagrante conform procedurii speciale. Urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante se poate desfăşura după procedura de drept comun ori după procedura specială, după cum sunt sau nu îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru procedura specială; procedura specială, de urgenţă, nu se aplică, aşadar, tuturor infracţiunilor flagrante, adică tuturor infracţiunilor constatate în momentul săvârşirii lor, pentru aplicarea acestei proceduri nefiind suficient modul flagrant de săvârşire a infracţiunii. Pentru ca o infracţiune flagrantă să fie urmărită şi judecată după procedura specială se cer întrunite cumulativ trei condiţii, şi anume: a) Infracţiunea să fie flagrantă, adică să fie descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după aceasta. Legea consideră flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor este urmărit imediat după săvârşire, de către persoana vătămată, de martorii oculari, de strigătul public sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune; în aceste cazuri orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii, dispoziţie care se justifică prin caracterul manifestat în care au avut loc faptele; b) Infracţiunea flagrantă să aibă o anumită gravitate, şi anume, să fie pedepsită cu închisoare mai mare de 1 an şi de cel mult 12 ani; explicaţia stabilirii de către lege a acestei condiţii constă în faptul că pedeapsa sub 1 an se aplică pentru fapte simple, a căror urmărire şi judecare se poate realiza cu operativitate; c) Infracţiunea să fie comisă în anumite locuri, şi anume: în municipii şi oraşe (inclusiv comune arondate acestora), în mijloacele de transport în comun, în bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice loc aglomerat oriunde s-ar afla. Urmărirea penală a infracţiunilor flagrante. Dacă sunt întrunite condiţiile de flagranţă şi cele privind pedeapsa şi locul săvârşirii infracţiunii, urmărirea penală se va desfăşura după normele prevăzute de articolele 467 - 470 din Codul de procedură penală, şi anume: - Constatarea infracţiunii se face prin întocmirea unui proces verbal, în care se descrie fapta comisă

Page 152: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

152

şi se consemnează declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate. - Reţinerea învinuitului este obligatorie, fără a putea depăşi 24 de ore; în cadrul procedurii urgente reţinerea, ca măsură preventivă, este obligatorie şi aceasta ca excepţie de la regula generală potrivit căreia măsurile preventive nu sunt obligatorii, dispunerea lor fiind lăsată la aprecierea organelor judiciare; -În cazul când judecătorul a emis mandat de arestare a învinuitului şi procurorul a restituit cauza, organul de cercetare este obligat să continue cercetarea şi să înainteze dosarul procurorului odată cu învinuitul, cel mai târziu în 3 zile de la arestarea acestuia; procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă în cel mult 2 zile de la primire, putând dispune trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale potrivit art. 262, ori restituirea cauzei, potrivit art. 265. -Când procurorul dispune trimiterea în judecată întocmeşte rechizitoriul şi înaintează de îndată instanţei de judecată dosarul cauzei. - Dacă procurorul restituie cauza pentru refacerea sau completarea urmăririi penale atunci urmărirea se desfăşoară potrivit procedurii obişnuite. - Dacă învinuitul sau inculpatul este bolnav grav, boala fiind constatată printr-o expertiză medico-legală, suspendarea urmăririi penale este posibilă dar, în acest caz, urmărirea se face potrivit procedurii obişnuite. Judecarea infracţiunilor flagrante. În faza judecăţii se remarcă urgenţa pentru judecarea cauzei, care are loc în cel mult 5 zile de la primirea dosarului de către instanţă şi cercetarea judecătorească este simplificată, desfăşurându-se pe baza declaraţiilor date de persoanele prezente la judecată şi a lucrărilor aflate la dosar; instanţa dispune aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate; inculpatul arestat este adus la judecată şi va fi asistat, în mod obligatoriu, de către apărător; celelalte părţi din proces nu se citează; nu este absolut necesar, precum în cazul procedurii obişnuite, ca toate probele administrate în cursul urmăririi penale să fie readministrate în faţa instanţei de judecată. În situaţia în care, pentru aflarea adevărului, este necesară administrarea de noi probe, instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, în acest sens şi poate acorda termene care să nu depăşească 10 zile în total. Participarea procurorului la judecată este obligatorie. Deliberarea nu poate dura mai mult de 2 zile de la încheierea dezbaterilor şi pronunţarea hotărârii se face în prezenţa inculpatului arestat, care va fi adus în acest scop la instanţa de judecată, astfel cum prevăd dispoziţiile aliniatului 2 al articolului 475 din Codul de procedură penală; redactarea hotărârii se face în cel mult 24 de ore. Termenele de apel şi de recurs sunt reduse la 3 zile şi curg de la pronunţarea hotărârii. Judecata în apel şi recurs se face de urgenţă. Conform dispoziţiilor art. 478 din Codul de procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni, dacă procedura specială se aplică numai unora dintre infracţiunile concurente, se procedează la disjungerea cauzei iar urmărirea şi judecarea infracţiunilor se vor face separat, potrivit procedurii corespunzătoare. În caz de indivizibilitate şi conexitate, dacă procedura specială se aplică numai unora dintre fapte ori unora dintre infractori iar disjungerea nu este posibilă, urmărirea şi judecata se fac după procedura comună; într-o asemenea situaţie, procedura obişnuită se extinde, deci, asupra tuturor aspectelor cauzei. În articolul 479 din Codul de procedură penală sunt prevăzute două cazuri în care procedura specială nu se poate aplica şi anume: − în caz de infracţiune comisă de un minor, deoarece este interesul acestuia să i se aplice procedura specială prevăzută pentru minori; − în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă acestea sunt flagrante şi săvârşite în condiţiile prevăzute de art. 466, constatarea săvârşirii lor este obligatorie şi se face potrivit art. 267. Procedura de urmărire şi judecare prevăzută în acest capitol se aplică numai dacă persoana vătămată a introdus în termen de 24 de ore de la săvârşirea infracţiunii flagrante plângerea prealabilă la organul de urmărire penală. În acest scop persoana vătămată este chemată şi întrebată de organul de urmărire penală dacă înţelege să facă plângerea în termenul arătat mai sus.

Test de evaluare

1. Întrebare: Care sunt termenele de apel şi de recurs împotriva hotărârii penale pronunţată în urma judecării unei infracţiuni potrivit procedurii speciale de urgenţă (flagrantă)?

Page 153: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

153

Răspuns: Termenele de apel şi de recurs sunt de 3 zile şi curg de la pronunţarea hotărârii.

2. Întrebare: Care sunt condiţiile de efectuare a urmăririi şi judecării infracţiunilor flagrante conform

procedurii speciale?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Procedura specială a urmăririi şi judecării unor infracţiuni flagrante se aplică infracţiunilor pedepsite prin lege cu închisoare:

a)mai mare de 12 ani; b)mai mică de 3 ani; c)mai mică de 5 ani.

4. Gril ă de

rezolvat Procedura specială a urmăririi şi judecării unor infracţiuni flagrante:

a)nu se aplică infracţiunilor săvârşite de minori; b)se poate aplica şi în cazul infracţiunilor comise de minori; c)nu se aplică în cazul infracţiunilor comise de militari.

5. Speţă

rezolvată Codul de procedură penală dispune că în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Precizaţi dacă aceste prevederi sunt aplicabile în următoarea situaţie: persoana condamnată a fost prezentă la judecata în primă instanţă şi la judecata în apel, însă doar la primele termene, astfel încât a lipsit la celelalte termene ale apelului şi la toate termenele recursului. Nu, situaţiei prezentate nu îi sunt aplicabile prevederile referitoare la rejudecarea în caz de extrădare, întrucât dreptul de apărare al persoanei condamnate a fost asigurat, aceasta a fost asistată sau reprezentată prin apărător pe parcursul întregului proces penal.

6. Speţă de rezolvat

Precizaţi dacă avem o situaţie de rejudecare în caz de extrădare dacă persoana condamnată a lipsit pe întreaga durată a judecăţii, fiind plecată în străinătate chiar înainte de începerea urmăririi penale. Prezintă relevanţă pentru reţinerea stării de persoană judecată şi condamnată în lipsă faptul că aceasta a avut cunoştin ţă despre efectuarea unor acte premergătoare începerii urmăririi penale?

Page 154: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

154

Modulul XXVI. Procedura în cauzele cu infractori minori

Unitatea de învăţare:

1. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori 2. Judecarea infractorilor minori 3. Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauzele cu infractori minori.

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009 Pentru cazul când făptuitorul este un minor între 14 şi 18 ani s-a instituit o procedură specială de urmărire şi judecată, care se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege. Această procedură specială, prevăzută şi reglementată de dispoziţiile articolelor 480 - 493 din Codul de procedură penală, se aplică în cazurile în care minor este învinuitul sau inculpatul; participarea minorilor în cauză în altă calitate (spre exemplu, martori, părţi vătămate) nu atrage aplicarea procedurii speciale. În ceea ce priveşte procedura specială în cauzele cu infractori minori, spre deosebire de procedura specială în cazul infracţiunilor flagrante, avem de a face mai mult cu o procedură obişnuită, în cadrul căreia se aplică unele dispoziţii speciale, deoarece, dacă pentru infracţiunile flagrante accentul cade pe dispoziţiile speciale care se completează cu cele obişnuite, în cauzele cu infractori minori articolul 480 din Codul de procedură penală prevede că este aplicabilă procedura obişnuită la care se adaugă completările şi derogările procedurii speciale, precum şi completările şi derogările din secţiunea a IV1 a Capitolului I din Titlul IV al părţii generale a Codului de procedură penală, adică dispoziţiile speciale pentru reţinerea şi arestarea preventivă a minorilor. Dispoziţiile speciale aplicabile în cauzele cu infractori minori nu se limitează la reglementări deosebite numai în ceea ce priveşte urmărirea penală şi judecata, ci cuprind şi norme deosebite referitoare la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori. În această fază a procesului penal activitatea se desfăşoară conform procedurii obişnuite, fiind avute în vedere, în principal, două dispoziţii speciale, şi anume: una referitoare la chemarea anumitor persoane la ascultarea minorului de către organul de urmărire penală şi cealaltă referitoare la obligativitatea efectuării referatului de evaluare, astfel: a) Când învinuitul sau inculpatul este un minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, organul de urmărire penală poate, dacă apreciază ca fiind necesar, să citeze la orice ascultare sau confruntare a minorului Serviciul de protecţie a victimelor şi reîncadrare socială a infractorilor d ela domiciliul minorului, precum şi pe părinţi, iar când este cazul pe tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul; citarea acestor persoane este obligatorie la efectuarea procedurii prezentării materialului de urmărire penală şi, în acest caz, citarea trebuie îndeplinită faţă de toate persoanele şi nu numai faţă de unele dintre ele; omisiunea citării tuturor persoanelor poate atrage nulitatea actelor efectuate, în condiţiile nulităţii relative; o atare încălcare a legii se poate acoperi prin neinvocarea ei de către persoana vătămată în interesele sale sau prin neinvocarea ei în termenul prevăzut de lege ori prin îndeplinirea, de către prima instanţă, a procedurii de citare a persoanelor prevăzute în articolul 481 din Codul de procedură penală. Neprezentarea persoanelor citate la ascultări şi confruntări sau la prezentarea materialului de urmărire penală nu împiedică efectuarea acestor acte. b) Pentru a avea o reprezentare corectă asupra dezvoltării psihice şi intelectuale a minorului, reprezentare ce poate servi la aplicarea tratamenului juridic penal cel mai potrivit, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea de către Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor a referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori. Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana minorului şi perspectivele de reintegrare socială a acestuia. Referatul de evaluare trebuie să fie atestat în formă scrisă. Obligativitatea efectuării referatului de evaluare există în toate cazurile cu învinuiţi sau inculpaţi

Page 155: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

155

minori, chiar dacă în cursul urmăririi penale aceştia au devenit majori; aşadar, obligativitatea efectuării referatului de evaluare este raportată la momentul comiterii infracţiunii, adică, dacă se stabileşte că la data săvârşirii infracţiunii făptuitorul era minor este obligatorie efectuarea referatului de evaluare, chiar dacă urmărirea penală faţă de un asemenea făptuitor se efectuează după încetarea stării sale de minoritate Judecarea infractorilor minori. În sistemul nostru judiciar nu există organizate instanţe speciale pentru minori şi această stare a inculpatului nici nu atrage reguli deosebite de competenţă; cauzele cu inculpaţi minori se judecă potrivit regulilor de competenţă obişnuite. Cu privire la compunerea instanţei există totuşi o dispoziţie specială, prevăzută de articolul 483 din Codul de procedură penală, conform căreia judecătorii care intră în completul de judecată trebuie să fie desemnaţi potrivit legii, ceea ce înseamnă o abilitare deosebită de a lua parte la judecarea cauzelor cu inculpaţi minori. Nerespectarea acestei dispoziţii atrage nulitatea hotărârii în conformitate cu prevederile articolului 197 aliniat 2 din Codul de procedură penală, deci nulitatea absolută, completul de judecată nefiind constituit potrivit legii. Pentru că procesul penal are o durată în timp este posibil ca infractorul minor să împlinească vârsta de 18 ani în cursul desfăşurării procesului. Conform articolului 483 aliniat 3 din Codul de procedură penală, inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor va fi judecat potrivit procedurii speciale privitoare la minori. Sub sancţiunea nulităţii absolute, inculpatul minor trebuie, întotdeauna, să fie asistat de apărător; obligativitatea asistenţei juridice încetează în momentul în care inculpatul a devenit major înainte de sesizarea instanţei de judecată; dacă inculpatul minor devine major după sesizarea instanţei, asigurarea apărării sale rămâne obligatorie. Şedinţa de judecată în cauzele cu inculpaţi minori nu este publică şi se desfăşoară separat de celelalte şedinţe, conform dispoziţiilor articolului 485 din Codul de procedură penală; nerespectarea dispoziţiilor referitoare la lipsa de publicitate a şedinţei de judecată în cauzele cu inculpaţi minori atrage nulitatea hotărârii, pronunţată în asemenea condiţii, numai în măsura în care a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel şi dacă este invocată de persoana interesată, aşadar, atrage nulitatea relativă. Dacă inculpatul minor nu a împlinit vârsta de 16 ani, instanţa poate dispune îndepărtarea acestuia din sala de şedinţă, după ce îl ascultă, dacă apreciază că fie cercetarea judecătorească, fie dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra minorului. Când sunt în cauză implicaţi împreună inculpaţi majori şi minori, dacă disjungerea este posibilă nu se ridică probleme deosebite, întrucât pentru fiecare din cele două aspecte disjunse se aplică procedura corespunzătoare; dacă disjungerea nu poate opera, instanţa judecă în compunerea prevăzută pentru cauzele cu minori, dar după procedura obişnuită şi prin aplicarea pentru inculpaţii minori a dispoziţiilor din procedura specială. Punerea în executare a hotărârilor judec ătoreşti pronun ţate în cauzele cu infractori minori. Potrivit legii penale inculpatului minor i se poate aplica, după caz , fie o pedeapsă, fie o măsură educativă. În ce priveşte modul de punere în executare a pedepselor, legea de procedură penală nu cuprinde dispoziţii speciale, fiind aplicabile normele obişnuite, însă, dacă s-a dispus luarea unor măsuri educative punerea acestora în executare este reglementată prin dispoziţii speciale cuprinse în articolele 487 - 491 din Codul de procedură penală.

Test de evaluare

1. Întrebare: La ce moment se raportează obligativitatea efectuării referatului de evaluare în cazurile cu învinuiţi sau inculpaţi minori?

Răspuns: Obligativitatea efectuării referatului de evaluare este raportată la calitatea de minor a învinuitului sau inculpatului în momentul comiterii infracţiunii.

2. Întrebare: Care sunt dispoziţiile speciale aplicabile în cauzele cu infractori minori?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă Procedura specială în cazurile cu infractori minori se aplică:

Page 156: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

156

rezolvată a)în cazurile în care minor este învinuitul sau inculpatul; b)în cazurile în care minor este partea vătămată; c)în cazurile în care minor este învinuitul sau inculpatul şi partea vătămată.

4. Gril ă de

rezolvat Şedinţa de judecată în cauzele cu inculpaţi minori:

a)este publică; b)nu este publică; c)este parţial publică. 5. Speţă

rezolvată Inculpatul A.B. era minor la data săvârşirii faptei, însă pe parcursul derulării activităţii de tragere la răspundere penală, inculpatul devine major. Care va fi procedura de judecare a cauzei? Şedinţele de judecată vor fi publice sau judecarea cauzei se va realiza în şedinţă nepublică? Pentru derularea procedurii are importanţă vârsta inculpatului la data săvârşirii faptei, astfel încât dacă inculpatul era minor la data săvârşirii infracţiunii, şedinţa de judecată nu va fi publică, deşi intervine majoratul.

6. Speţă de rezolvat

Inculpatul A.B. era minor la data săvârşirii faptei, de aceea judecata în primă instanţă are loc în prezenţa acestuia, însă apelul este soluţionat în lipsa acestuia fără a se face dovada că inculpatul s-a sustras de la judecată. Pentru acest motiv, este promovat recursul. Este fondat recursul promovat, judecarea cauzei pentru o infracţiune săvârşită de un minor în prezenţa acestuia se referă la toate fazele pe care le parcurge procesul penal sau numai la judecata în primă instanţă?

Page 157: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

157

Modulul XXVII. Procedura dării în urm ărire şi procedura plângerii prealabile

Unitatea de învăţare:

1. Procedura dării în urmărire 2. Procedura plângerii prealabile

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

1.PROCEDURA DĂRII ÎN URM ĂRIRE

Potrivit art. 493 din Codul de procedură penală, darea în urmărire se solicită şi se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei personae în scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătoreşti. Darea în urmărire se solicită şi se dispune în următoarele cazuri: a) nu s-a putut executa un mandate de arestare preventivă, un mandate de executare a unei pedepse privative de libertate, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, măsura internării medicale sau măsura expulzării, întrucât persoana faţă de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită; b) persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-un centru de reeducare sau din unitatea în care executa măsura internării medicale; c) în vederea depistării unei personae urmărite internaţional despre care există date că se află în România. Darea în urmărire se solicită de: a) organul de poliţie care a constatat imposibilitatea executării măsurilor prevăzute în alin. anterior la lit. a); b) administraţia locului de deţinere, centrul de reeducare sau unitatea medicală prevăzută în alin. anterior la lit. b); c) procurorul competent potrivit legii în cazul prevăzut în alin. anterior lit. c). Darea în urmărire se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei Române. Ordinul de dare în urmărire se comunică în cel mai scurt timp organelor competente să elibereze paşaportul, care au obligaţia să refuse eliberarea paşaportului sau, după caz, să ridice provizoriu paşaportul pe durata măsurii, precum şi organelor de frontieră pentru darea în consemn. Ordinul de dare în urmărire se comunică în copie şi celui în faţa căruia urmează să fie adusă persoana urmărită în momentul prinderii, precum şi parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire. Ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către structurile competente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. Activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventive, desfăşurată de organelle de poliţie, este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei competente care a soluţionat în fond propunerea de arestare preventivă. În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire pot să fie efectuate în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi: a) interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, precum şi alte înregistrări; b) reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor; c) percheziţia; d) ridicarea de obiecte şi înscrisuri; e) punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora. Procurorul care supraveghează activtiatea de urmărire a persoanei dată în urmărire dispune, de îndată, încetarea activităţilor de supraveghere luate conform articolelor 4934 – 4936 din Codul de procedură penală.

Page 158: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

158

2.PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE Codul de procedură penală reglementează procedura plângerii prealabile în articolele 279-286, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 193 din 19 septembrie 1992 pentru modificarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi de abrogare a Legii nr. 59/1968, privind comisiile de judecată şi a Decretului 218/1977, privind cercetarea şi sancţionarea infractorilor minori, prin Legea nr. 281/1 iulie 2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi prin Legea nr. 356/2006. Punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acţiunii penale, precum şi sesizarea instanţei de judecată prin rechizitoriu de către procuror, are loc, de regulă, din oficiu. Pentru unele infracţiuni, ca excepţie de la principiul oficialităţii specific procesului penal, punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în baza principiului disponibilităţii, astfel cum prevăd dispoziţiile articolului 279 din Codul de procedură penală; în asemenea situaţii procesul penal nu se poate desfăşura împotriva voinţei celui vătămat. Când legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acesteia, de asemenea acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar atunci când acţiunea penală a fost totuşi pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă lipseşte plângerea prealabilă sau a fost retrasă; în astfel de cazuri plângerea prealabilă reprezintă nu numai o modalitate de sesizare a organului judiciar, ci constituie şi o condiţie indispensabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, o condiţie de pedepsibilitate şi de procedibilitate. În Codul penal sunt prevăzute infracţiunile pentru care este necesară plângerea prealabilă în vederea exercitării acţiunii penale, astfel de infracţiuni fiind socotite că prezintă un grad de pericol social mai redus şi prin natura lor privesc relaţii sociale referitoare la interesele personale ale părţilor. Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului potrivit legii. În situaţia comiterii unei infracţiuni flagrante, organul de urmărire penală este obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatrea infracţiunii flagrante organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală sau, în caz contrar, procurorul dispune încetarea urmăririi penale. O condiţie generală de valabilitate a sesizării prin plângere prealabilă se referă la persoana care o poate face, adică persoana vătămată prin infracţiune, deoarece, în cazul infracţiunilor urmărite la plângerea prealabilă, punerea în mişcare a acţiunii penale este un drept exclusiv al persoanei vătămate; ea nu este valabilă dacă este exercitată prin substituiţi procesuali; plângerea prealabilă este valabilă dacă este exercitată prin mandatar cu mandat special. În situaţia în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea prealabilă poate fi introdusă de reprezentantul său legal, adică, părinte, tutore, curator. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate introduce şi personal plângerea prealabilă, însă cu încuviinţarea reprezentantului legal; dacă plângerea este introdusă de reprezentantul legal, persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să însuşească plângerea în termenul legal prevăzut pentru formularea plângerii prealabile. Plângerea prealabilă produce efecte in rem şi nu in personam şi, de aceea, dacă infracţiunea a vătămat mai multe persoane, este suficientă plângerea unei singure persoane vătămate pentru a subzista răspunderea penală cu privire la infracţiune în totalitatea sa, adică, şi sub aspectul faptelor prin care s-au adus vătămări persoanelor care nu au introdus plângerea prealabilă; în situaţia în care la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi plângerea prealabilă se face doar cu privire la unul dintre ei, acţiunea penală se exercită împotriva tuturor, aşadar, şi împotriva acelora pe care plângerea nu îi vizează. Fiind un act de sesizare, plângerea prealabilă trebuie să se facă printr-un act scris, care trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de articolul 283 din Codul de procedură penală. Termenul pentru introducerea plângerii prealabile este de două luni de la data la care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul; aşadar, termenul de două luni nu începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii ci de la data când făptuitorul a fost cunoscut de către persoana vătămată. Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de două luni curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama, adică reprezentantul legal, a ştiut cine este făptuitorul. Termenul de două luni pentru introducerea plângerii prealabile este un termen procedural şi se calculează conform dispoziţiilor articolului 186 aliniat 3 din Codul de procedură penală, adică, termenul expiră la sfârşitul zilei corespunzătoare datei când a început să curgă iar dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare termenul expiră în ultima zi a acelei luni. Având un caracter imperativ, încălcarea acestui termen are drept consecinţă decăderea persoanei

Page 159: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

159

vătămate din dreptul de a mai introduce plângerea prealabilă; în situaţia în care plângerea prealabilă a fost introdusă în termen însă, în mod greşit, la un alt organ decât cel competent să o primească potrivit legii, ea se consideră valabilă, legal introdusă, chiar dacă a fost trimisă organului competent după expirarea termenului de două luni. Introducerea plângerii prealabile peste termenul legal de două luni atrage înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului, operând dispoziţiile articolului 10 litera "f" din Codul de procedură penală; aşadar, introducerea plângerii prealabile peste termenul legal echivalează cu lipsa ei, plângerea fiind considerată, în aceste condiţii, ca inexistentă, ceea ce constituie o cauză ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi conduce la soluţia încetării urmăririi penale.

Test de evaluare

1. Întrebare: Ce consecinţă are introducerea plângerii prealabile peste termenul legal?

Răspuns: Introducerea plângerii prealabile peste termenul legal atrage înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului, operând dispoziţiile art.10 lit „f” din C.p.p.

2. Întrebare: Cine poate solicita darea în urmărire a unei persoane potrivit procedurii speciale a dării în urmărire?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Plângerea prealabilă poate fi făcută:

a)de şot pentru soţie, fără a avea mandat special; b)de o persoană pusă sub interdicţie; c)de reprezentantul legal al minorului.

4. Gril ă de

rezolvat Termenul pentru introducerea plângerii prealabile este de:

a)două luni de la data la care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul; b)două luni de la data săvârşirii infracţiunii; c)o lună de la data săvârşirii infracţiunii.

5. Speţă

rezolvată Este legală autorizaţia procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire privitor la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare? Nu, autorizaţia privind interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare este dispusă doar de instanţa de judecată, la propunerea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire.

6. Speţă de rezolvat

În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autoriz ării ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire a persoanei date în urmărire, poate dispune procurorul interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor? Cum se numeşte actul prin care procurorul dispune cu titlu provizoriu interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor şi care este durata acestei măsuri de urgenţă?

Page 160: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

160

Modulul XXVIII. Procedura reabilitării judecătoreşti şi repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul

condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal

Unitatea de învăţare: 1. Procedura reabilitării judecătoreşti 2. Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori

restrângerii de libertate în mod nelegal 3. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare

Timp alocat: 0,5 h Bibliografie:

1. Adi Oroveanu-Hanţiu, Drept procesual penal – partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 2. Adi Oroveanu Hanţiu, Horia Diaconescu, Gheorghe Dănişor, Ruxandra Răducanu, Timpul şi legea

penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007 3. Ion Neagu, Mircea Damaschin, Codul de procedură penală adnotat cu legislaţie şi jurisprudenţă,

Universitul Juridic, Bucureşti, 2009

1.PROCEDURA REABILIT ĂRII JUDECĂTOREŞTI Reabilitarea, este o instituţie de drept penal care atrage încetarea decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor care rezultă din condamnare; prin reabilitare se înţelege, aşa cum pe bună dreptate s-a precizat în literatura de specialitate, reinserarea socială completă a unui fost condamnat, prin repunerea lui, din punct de vedere moral şi social, în situaţia pe care o avea înainte de condamnare. Reabilitarea este de două feluri: de drept şi judecătorească; în primul caz reabilitarea produce efecte de drept iar în cel de al doilea caz reabilitarea se pronunţă la cerere, de către o instanţă, în condiţiile prevăzute de legea penală şi în cadrul stabilit de Codul de procedură penală. Competenţa de a judeca cererea de reabilitare revine fie instanţei care a judecat cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţei corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul; cererea poate fi adresată de condamnat uneia dintre aceste instanţe, la alegerea sa. Cererea de reabilitare trebuie să cuprindă menţiuni necesare pentru identificarea petiţionarului, a condamnării pentru care se cere reabilitarea, a activităţii desfăşurate de condamnat după executarea pedepsei, temeiurile cererii, precum şi orice alte date necesare pentru soluţionarea ei, menţiuni prevăzute expres în aliniatul 2 al articolului 495 din Codul de procedură penală. La cerere se anexează şi actele din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de fond ale reabilitării, prevăzute în articolele 135 - 137 din Codul penal. Conform articolului 137 din Codul penal, cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) condamnatul nu a suferit o nouă condamnare; b) condamnatul are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste şi în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă; c) a avut o bună conduită; d) a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri, sau când instanţa constată că cel condamnat şi-a îndeplinit obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărârea de condamnare ori constată că nu este îndeplinită această condiţie dar lipseşte reaua voinţă a condamnatului. Constatând îndeplinite condiţiile de fond şi de formă ale reabilitării instanţa admite cererea formulată de petiţionar, iar dacă apreciază că aceste condiţii nu sunt îndeplinite respinge cererea ca neîntemeiată sau nelegal introdusă. Hotărârea prin care se soluţionează cererea de reabilitare este supusă căii de atac a apelului. iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă căii de atac a recursului; după rămânerea definitivă, hotărârea de reabilitare trebuie menţionată pe hotărârea de condamnare pentru care s-a cerut reabilitarea şi trebuie comunicată organului de poliţie pentru a face menţiuni în cazierul judiciar. Anularea reabilitării judecătoreşti se face, la cererea procurorului, de către instanţa de judecată, în cazul în care se descoperă, ulterior reabilitării, că cel reabilitat mai suferise o condamnare care dacă ar fi fost cunoscută ar fi dus la respingerea cererii de reabilitare; în cazul anulării reabilitării se aplică procedura prevăzută pentru soluţionarea cererii de reabilitare.

Page 161: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

161

2.REPARAREA PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE Î N CAZUL CONDAMN ĂRII

PE NEDREPT SAU AL PRIVĂRII ORI RESTRÂNGERII DE LIBERTATE ÎN MOD NELEGAL Această procedură specială este prevăzută şi reglementată de dispoziţiile articolelor 504 - 507 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 281/1 iulie 2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală. În situaţia în care o persoană a fost condamnată definitiv şi ulterior, în urma rejudecării cauzei, se stabileşte, prin hotărâre definitivă, că nu a săvârşit fapta imputată, ori că fapta pentru care a fost condamnat nu există, acea persoană are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite. Este aplicabilă procedura specială de reparare a pagubei în cazul unei erori judiciare numai în măsura în care hotărârea de condamnare este definitivă; de aceea, nu poate cere repararea pagubei persoana care a fost condamnată în primă instanţă şi ulterior, în exercitarea căii de atac a apelului sau recursului, constatându-se că a fost pe nedrept condamnată, a fost achitată. Titular al procedurii speciale de reparare a pagubei în cazul unei erori judiciare poate fi, aşadar, orice persoană condamnată pe nedrept printr-o hotărâre definitivă, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Calcularea pagubei se face ţinând seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere sau în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertatea sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă medicală şi socială. Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate. Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice. Termenul prevăzut de lege pentru pornirea acţiunii de reparare a pagubei suferite este, conform dispoziţiilor articolului 506 aliniatul 2 din Codul de procedură penală, de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de reparare a pagubei în cazul condamnării pe nedrept sau a luării unei măsuri preventive în mod ilegal, este tribunalul în a cărei circumscripţie domiciliază persoana îndreptăţită la obţinerea reparaţiei. Pentru obţinerea reparaţiei persoana îndreptăţită trebuie să cheme în judecată civilă statul; statul este citat prin Ministerul Finanţelor Publice; acţiunea este scutită de taxă judiciară de timbru.

3.PROCEDURA ÎN CAZ DE DISPARIŢIE A ÎNSCRISURILOR JUDICIARE Această procedură specială este prevăzută şi reglementată de dispoziţiile articolelor 508-512 din Codul de procedură penală şi se aplică în cazul în care un dosar judiciar sau un act care aparţine unui dosar a dispărut, în sensul că fie s-a pierdut, fie s-a degradat, fie a fost sustras, etc. Constatarea dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui astfel de dosar se face de către organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se găsea dosarul sau înscrisul dispărut, prin întocmirea unui proces verbal, în care se menţionează şi măsurile luate pentru găsirea dosarului judiciar dispărut sau a înscrisului care aparţinea unui astfel de dosar. În situaţia în care dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat şi nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul, prin ordonanţă, sau instanţa de judecată, prin încheiere, dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori înscrisului dispărut; procedura specială nu se mai aplică în situaţia în care refacerea actului dispărut este posibilă pe calea procedurii obişnuite, spre exemplu, declaraţia unui martor, declaraţie care a dispărut din dosar, poate fi refăcută prin reaudierea martorului potrivit procedurii obişnuite, ori înscrisul rupt, ars, poate fi refăcut prin metode criminalistice. Încheierea instanţei de judecată, prin care se dispune înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori

Page 162: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

162

înscrisului dispărut, se dă fără citarea părţilor, afară de cazul când instanţa consideră necesară chemarea acestora; încheierea nu este supusă nici unei căi de atac. Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel înscris, copii care ţin locul înscrisului original până la găsirea acestuia; persoanei care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta. Reconstituirea înscrisului dispărut are loc atunci când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut; reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea. Pentru efectuarea reconstituirii se pot folosi orice mijloace de probă iar rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa organului de urmărire penală, confirmată de procuror, sau prin hotărârea instanţei dată cu citarea părţilor; hotărârea de reconstituire este supusă apelului iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului, exercitarea apelului şi respectiv a recursului făcându-se în conformitate cu dispoziţiile din procedura obişnuită.

4.ASISTENŢA JUDICIAR Ă INTERNAŢIONAL Ă Relaţiile internaţionale, diplomatice şi consulare, pe care România le are cu alte state sunt numeroase şi un mare procent din tratatele la care ţara noastră este parte privesc asistenţa judiciară în cauzele civile şi penale; în cadrul asistenţei judiciare internaţionale un loc important îl ocupă asistenţa judiciară în materie penală, a cărei necesitate este determinată de combaterea fenomenului infracţional prin măsuri de colaborare între organele judiciare şi pe plan internaţional. Dispoziţiile privind asistenţa judiciară internaţională, cuprinse în articolele 513, 519 - 522 din Codul de procedură penală, conţin o reglementare generală cu caracter subsidiar ce se aplică în cazurile în care nu s-a stabilit altfel prin convenţii internaţionale. Formele de asistenţă judiciară internaţională prevăzute de legea de procedură penală sunt executarea dispoziţiilor civile şi rejudecarea în caz de extrădare. Conform art. 513 din Codul de procedură penală, condiţiile şi modalităţile de realizare a asistenţei judiciare internaţionale în matreie penală sunt cele stabilite prin dispoziţiile cuprinse în legea specială şi în Codul de procedură penală, dacă prin convenţiile internaţionale nu se prevede altfel. Potrivit art. 522 din Codul de procedură penală executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină se face potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor civile străine. Rejudecarea în caz de extrădare are în vedere rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare. Potrivit articolului 5221, introdus în Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/1 iulie 2003, în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Dispoziţiile art. 405-408, care reglementează rejudecarea şi soluţionarea cauzei în calea de atac extraordinară a revizuirii, se aplică în mod corespunzător.

Test de evaluare

1. Întrebare: Cine este titular al procedurii speciale de reparare a pagubei în cazul unei erori judiciare?

Răspuns: Orice persoană condamnată pe nedrept printr-o hotărârea definitivă, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

2. Întrebare: Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru admiterea cererii de reabilitare judecătorească?

Răspuns: ……………………………………………………………………………………….

3. Gril ă rezolvată

Hotărârea prin care prima instanţă rezolvă cererea de reabilitare:

a)este supusă apelului; b)este supusă numai recursului; c)nu este supusă nici unei căi de atac.

4. Gril ă de

rezolvat Acţiunea în repararea pagubei, în cazul condamnării sau a luării unei măsuri preventive pe nedrept, poate fi introdusă:

Page 163: Drept Procesual Penal

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996

163

a)în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; b)în termen de 1 an de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală; c)în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau de la

data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.

5. Speţă rezolvată

Precizaţi care sunt căile de atac împotriva hotărârii prin care se rezolvă cererea de reabilitare, dacă avem hotărâre pronunţată anterior intr ării în vigoare a Legii nr. 356/2006. Dar dacă hotărârea a fost pronunţată după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006? Împotriva hotărârii prin care se rezolvă cererea de reabilitare, hotărâre pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 se poate formula atât apel, cât şi recurs. Dacă, însă hotărârea a fost pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 atunci ea este supusă numai căii ordinare de atac a recursului.

6. Speţă de rezolvat

Având în vedere caracterul autonom al reabilitării în raport de condamnarea penală, identificaţi care este instanţa competentă să soluţioneze cererea de reabilitare, dacă sunt modificate normele de competenţă? Va fi instanţa competentă să judece în primă instanţă infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat, potrivit legii în vigoare la momentul pronunţării condamnării sau la momentul introducerii cererii?