Introducere în studiul disciplinei

Conferenţiar univ. dr. Sorina Siserman

SUPORT DE CURS

DREPT PROCESUAL PENAL

- partea generală -

CUPRINS

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

Dreptul procesual penal. Noţiunea şi sistemul procesului penal

1. Definiţia dreptului procesual penal. 2. Procesul penal, mijloc de realizare a justiţiei penale.

2A. Definiţia procesului penal 2B. Fazele procesului penal 2C. Forme atipice ale procesului penal

3. Raporturile juridice procesual penale 4. Ştiinţa dreptului procesual penal. Obiectul, metodele şi părţile ştiinţei dreptului procesual penal.

5. Interpretarea normelor juridice procesuale penale 6. Aplicarea legii procesual penale române în timp şi spaţiu.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II Principiile fundamentale care stau la baza procesului penal

1. Noţiunea de principiu. Principiile reglementate de codul de procedură penală 2. Conţinutul principiilor fundamentale ale procesului penal român 2.1. Principiul legalităţii procesului penal 2.2. Principiul oficialităţii procesului penal 2.3. Principiul aflării adevărului 2.4. Principiul rolului activ 2.5. Principiul garantării libertăţii persoanei 2.6. Principiul respectării demnităţii umane. 2.7. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. 2.8. Garantarea dreptului la apărare. 2.9. Limba în care se desfăşoară procesul penal

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III Participanţii în procesul penal

1. Noţiunea de participanţi în procesul penal 2. Organele judiciare.

2.1. Instanţele judecătoreşti. 2.2. Ministerul Public 2.3. Organele de cercetare penală

3. Părţile în procesul penal 3.1. Inculpatul 3.2. Partea vătămată 3.3. Partea civilă 3.4. Partea responsabilă civilmente. 4. Apărătorul în procesul penal.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL

1. Inculpatul 2. Partea vătămată 3. Partea civilă

4. Partea responsabilă civilmente. 4. Apărătorul în procesul penal.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V Acţiunile în procesul penal. Trăsăturile acţiunii penale

1. Noţiunea de acţiune în justiţie 2. Acţiunea penală

2.A. Definirea noţiunii de acţiune penală. Obiectul şi subiecţii acţiunii penale 2.B. Trăsăturile acţiunii penale. 2.C. Etapele desfăşurării acţiunii penale. 2.C.1 Punerea în mişcare a acţiunii penale 2.C.2 Exercitarea acţiunii penale. 2.C.3 Stingerea acţiunii penale.

2.C.4 Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată

2. C. 5 Analiza cazurilor în care acţiunea penală se stinge

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI Acţiunea civilă

1. Noţiune. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal 2. Elementele acţiunii civile

2.1. Obiectul acţiunii civile 2.2. Subiecţii acţiunii civile 2.3. Exercitarea acţiunii civile 2.4. Raportul dintre acţiunea penală şi civilă

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VII Felurile competenţei

1. Noţiunea de competenţă 2. Felurile competenţei

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VIII Competenţa instanţelor judecătoreşti din România

1. Competenţa instanţelor judecătoreşti din România A. Competenţa judecătoriei B. Competenţa tribunalului militar. C. Competenţa tribunalului D Competenţa tribunalului militar teritorial E. Competenţa curţii de apel F Competenţa curţii militare de apel G. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 2. Competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate. A. Noţiunea de prorogare B. Indivizibilitatea C. Conexitatea D. Disjungerea E. Prorogarea de competenţă prin strămutarea cauzei 3. Declinarea de competenţă

1. Conflictele de competenţă. 2. Incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea. A. Incompatibilitatea

B Abţinerea C. Recuzarea D. Procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare în cursul judecăţii

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IX Noţiunea de probă. Clasificarea probelor în procesul penal

1. Probele

1.A Noţiunea de probă. Scurt istoric al evoluţiei probei 1.B Clasificarea probelor 1.C Obiectul probaţiunii

1C.1 Noţiunea de obiect al probaţiunii 1C.2 Faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii 1C.3 Faptele similare, auxiliare, negative 1.C.4 Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiectul probaţiunii 1.C.5 Faptele şi împrejurările care nu trebuiesc dovedite.

1.D Pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor 1.F Sarcina administrării probelor 1.G Procedura administrării probelor 1 2

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE X Probele şi mijloacele de probă în procesul penal

1. Sediul materiei 2. Mijloacele de probă

2. A. Noţiunea de mijloc de probă. 2. B. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor

2.B.1. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului 2.B.2. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabilă

civilmente.

2.B.3. Declaraţiile martorilor 2.B.4. Modalităţi speciale de ascultare a martorilor în situaţia în care

persoana acestora este protejată

2.C. Confruntarea 2.D. Înscrisurile 2.E. Interceptările şi înregistrările audio sau video

2.E.1. Noţiune 2.E.2Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor şi comunicărilor

2.E.3 Procedura de emitere a autorizaţiei. 2.E.4 Procedura de efectuare a înregistrărilor audio-video 2.E.5 Procedura în faţa instanţei 2.E.6 Înregistrările de imagini şi alte înregistrări 2.E.7 Verificarea mijloacelor de probă

2.F. Mijloacele materiale de probă 2.F.1.Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi mijloacelor

materiale de probă

a. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri b. Percheziţia c. Măsuri privind obiectele ridicate.

2.G. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi medică-legală 2.G.1 Constatarea tehnico-ştiinţifică 2.G.2 Constatarea medico-legală 2.G.3. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi medico-legală

2. I. Expertiza. 2.I.1 Noţiune. Clasificarea expertizelor 2.I.2 Procedura expertizei

2.J Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea 1.I. Aprecierea probelor

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE XI Măsurile procesuale

1. Consideraţii cu caracter introductiv. Importanţa măsurilor procesuale.

1.A. Noţiunea şi importanţa măsurilor procesuale 1.B. Clasificarea măsurilor procesuale

2. Măsurile preventive 2.A. Definirea măsurilor preventive 2.B Scopul şi categoriile măsurilor preventive. 2.C. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive.

2.D. Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării sau încetării de drept a măsurilor preventive

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE XII

Analiza măsurilor preventive

1. Analiza măsurilor preventive 1.A. Reţinerea 1.B. Obligaţia de a nu părăsi localitatea 1.C. Obligaţia de a nu părăsi ţara 1.D. Arestarea preventivă 1.D.1. Arestarea învinuitului 1.D.2. Arestarea inculpatului

1.D.3. Condiţiile necesare luării măsurii preventive a arestării inculpatului 1.D.4. Conţinutul mandatului de arestare 1.D.5. Durata arestării şi procedura prelungirii arestării preventive 1.D.6. Menţinerea arestării inculpatului. Verificări privind arestarea

inculpatului în cursul judecăţii.

1.E. Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar 1.E.1. Scurt istoric. 1.E.2. Natura juridică a liberării provizorii 1.E.3. Liberarea provizorie sub control judiciar

a. Condiţiile liberării b. 1.E.4. Liberarea provizorie pe cauţiune

a. Condiţiile liberării şi cauţiunea. 1.E.5. Procedura liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune.

1.E.6. Revocarea liberării provizorii 2. Măsurile preventive care se pot lua împotriva persoanei juridice 3. Alte măsuri procesuale 3.A. Măsurile de ocrotire 3.B. Măsurile de siguranţă 3.C. Măsurile asiguratorii 3.C.1. Noţiune şi importanţă. 3.C.2. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asiguratorii 3.C.3. Procedura de luare a măsurilor asiguratorii a. Aplicarea sechestrului penal propriu - zis

c. Aplicarea inscripţiei ipotecare d. e. Poprirea. f.

3.C.4. Contestarea măsurilor asiguratorii 3.D. Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE XIII Actele procesuale şi procedurale comune

1. Noţiune. Trăsăturile definitorii ale actelor procesuale şi a celor procedurale 2. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale. 3. Acte procedurale comune

3.A.Citaţia 3.A.1. Noţiune 3.A.2. Conţinutul citaţiei 3.A.3. Locul citării 3.A.4. Înmânarea citaţiei

3.B. Comunicarea altor acte procedurale 3.C. Mandatul de aducere

4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite

4.A. Original, duplicat, copie, extras, certificat.

4.B. Îndreptarea erorilor materiale. 4.C. Îndreptarea unor omisiuni vădite.

6. Cheltuielile judiciare şi amenda judiciară 5. Instituţii legate de actele procesuale şi procedurale

5.A. Termenele în procesul penal 5.A.1. Noţiune. 5.A.2. Clasificarea termenelor 5.A.3. Calcului termenelor 5.A.4 Acte considerate ca făcute în termen

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE XIV Sancţiunile procesuale

1. Sancţiunile procesuale

1.1. Categoriile de sancţiuni 1.Noţiune, scurt istoric 2.Clasificarea nulităţilor 3.Nulitatea absolută 4. Nulitatea relativă 2. Cheltuielile judiciare A.1 Acoperirea cheltuielilor judiciare A.2.Plata cheltuielilor avansata de stat în caz de condamnare. A.3 Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri B. Amenda judiciară 6.B.1.Abaterea judiciară 6.B.2 Procedura privitoare la amenda judiciară

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DISCIPLINEI

Stimate student,

Cursul de drept procesual penal este destinat studenţilor facultăţii noastre de drept, forma de învăţământ zi şi fără frecvenţă, iar acest suport de curs vă este destinat dumneavoastră, celor ce aţi ales această formă de pregătire la fără frecvenţă

El cuprinde informaţii referitoare la conţinutul şi modul de asimilare a unor cunoştinţe de drept procesual penal, absolut obligatorii pentru orice absolvent de drept.

La fel ca şi codul de procedură penală, cursul este structurat în două mari părţi, fiecare din ele reprezentând materia de studiu pe parcursul unui semestru.

În semestrul I vor fi abordate următoarele teme mari:

1. Dreptul procesual penal. Noţiunea şi sistemul procesului penal

2. Principiile fundamentale care stau la baza procesului penal

3. Participanţii în procesul penal.

4. Părţile în procesul penal

5. Acţiunile în procesul penal. Trăsăturile acţiunii penale.

6. Acţiunea civilă în procesul penal.

7. Felurile competenţei

8. Competenţa în materie penală

9. Noţiunea de probă. Clasificarea probelor în procesul penal

10. Probele şi mijloacele de probă în procesul penal

11. Măsurile procesuale.

12. Analiza măsurilor preventive

13. Actele procesuale şi procedurale comune.

14. Sancţiunile procesual penale

Pentru o bună înţelegere a problematicii cursului, recomandăm cursanţilor ca, pe lângă acest suport, să apeleze la cursul ,, Drept penal, parte generală”, Editura Albastră, 2009, autor Sorina Siserman, la bibliografia recomandată la sfârşitul fiecărui capitol dar, mai ales, la Codul de procedură penală.

Prezentul suport de curs reprezintă doar o sinteză a unor noţiuni fundamentale, menite să faciliteze un prim contact cu materia dreptului procesual penal. În nici un caz acest suport de curs nu poate servi drept unică sursă de documentare în vederea prezentării la examen. Pentru că, în cuprinsul acestui suport de curs, am alocat un spaţiu aparte problematicii referitoare la introducerea în studiu disciplinei, temele abordate apar sintetizate începând cu capitolul II.

Activităţile tutoriale prevăzute în programa disciplinei nu au caracterul unor cursuri sau lecţii de sinteză, astfel că înainte de prezentarea la aceste activităţi este necesară parcurgerea nu doar a prezentului suport de curs, ci şi a bibliografiei aferente.

Un instrument de lucru indispensabil este Codul de procedură penală. Întrebările de verificare formulate în cuprinsul prezentului material nu se limitează la informaţia furnizată aici, ele găsindu-şi adesea răspunsul numai în bibliografia suplimentară.

OBIECTIVELE CURSULUI

Fiind un curs introductiv în Dreptul procesual penal prin educaţie la fără frecvenţă, obiectivul său central este acela de a-i familiariza pe cursanţi cu problematica generală privind principiile dreptului procesual penal, acţiunile în procesul penal, competenţa în materie penală, actele procesuale şi procedurale comune, astfel încât, la final , aceştia să înţeleagă subtilităţile desfăşurării unui proces penal. După studierea cursului Drept procesual penal, cursantul care a urmat forma de învăţământ la fără frecvenţă va fi capabil:

1. să fie activ într-o discuţie despre principiile dreptului procesual şi să distingă aceste principii de cele specifice doar unei anumite faze a procesului penal;

2. să abordeze mai în detaliu toate aspectele legate de acţiunile procesului penal şi să distingă trăsăturile acţiunii penale faţă de cea civilă 3 să formuleze şi să motiveze anumite cereri specifice dreptului procesual penal, ca de pildă o cerere de amânare a judecăţii, o constituire de parte civilă, o cerere de recuzare, strămutare, etc.

4. să definească şi să analizeze condiţiile în care se poate dispune luarea unei măsuri preventive

Recomandări.

Înainte de a proceda la studierea temeinică a temei propuse vă recomandăm să parcurgeţi acest suport de curs. În cadrul fiecărui capitol sunt tratate câteva probleme care vă vor ajuta să asimilaţi mai uşor.

Procedaţi apoi la lecturarea textelor de lege care reglementează instituţiile de drept ce urmează a fi studiate.

Lecturaţi capitolul de curs care tratează problema în mod amănunţit.

Consultaţi bibliografia recomandată, în condiţiile în care doriţi ca rezultatele dumneavoastră să fie foarte bune

Rezolvaţi grilele de la sfârşitul fiecărui capitol pentru a vă verifica

Atenţie! Acest suport de curs are ca obiectiv introducerea în problematica disciplinei şi nu este suficient pentru a promova examenul .

Metoda de evaluare: Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile şi subiecte în extenso, ţinându-se cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I Dreptul procesual penal. Noţiunea şi sistemul procesului penal

Obiectivele capitolului II- introducerea cursantului în studiul disciplinei. Problematica abordată

1.Definiţia dreptului procesual penal. 2.Procesul penal, mijloc de realizare a justiţiei penale.

2A. Definiţia procesului penal 2B Fazele procesului penal 2C Forme atipice ale procesului penal

3.Raporturile juridice procesual penale 4.Ştiinţa dreptului procesual penal. Obiectul, metodele şi părţile ştiinţei dreptului procesual penal. 5.Interpretarea normelor juridice procesuale penale 6.Aplicarea legii procesual penale române în timp şi spaţiu.

De reţinut: 1. Procesul penal, mijloc de realizare a justiţiei penale. Unitatea indisolubilă dintre dreptul penal şi cel procesual penal reprezintă astăzi un fapt de necontestat. Prin normele sale, dreptul penal contribuie la aplicarea efectivă a normelor dreptului penal substanţial. De altfel, exemplele date de marii penalişti ai secolului trecut au avut menirea să pună in lumină necesitatea studierii dreptului procesual penal într-o perioadă în care atenţia penaliştilor era canalizată spre dreptul penal iar a celor români, în special, spre traducerea unor cursuri publicate în străinătate şi analiza lor. Cuvântul procedură vine de la cuvântul pro-înainte şi cedare-a merge. Cu alte cuvinte,procedura este ştiinţa de a merge înainte. Considerând că nu se impune redarea tuturor definiţiilor date dreptului procesual penal am putea spune că acesta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează procesul penal. De asemenea, trebuie reţinut că elementele definitorii care caracterizează procesul penal sunt următoarele: a. Procesul penal constituie o activitate reglementată de lege. Acesta presupune că, procesul penal, trebuie privit ca pe o activitate complexă, dinamică, progresivă, în cadrul căreia se desfăşoară o serie de activităţi mai restrânse, menite să propulseze procesul spre atingerea scopului său final. Procesul penal se desfăşoară conform dispoziţiilor legale, principiul legalităţii având în procedura penală aceiaşi rezonanţă ca şi în orice ramură a dreptului. b. Procesul penal se desfăşoară într-o cauză penală. c. La desfăşurarea procesului penal participă organele competente, părţile şi alte persoane.

Potrivit dispoziţiilor legale, organele competente să realizeze activitatea procesuală sunt organele judiciare. Acestea acţionează că subiecţi oficiali, în anumite faze a procesului penal, conform atribuţiilor ce le-au fost conferite. Astfel, în faza de urmărire penală îşi desfăşoară activitatea organele de urmărire penală şi procurorul pe când în faza de judecată îşi desfăşoară activitatea instanţele judecătoreşti. Chiar dacă, în această fază, instanţele judecătoreşti au un rol mai mare procurorul este şi el prezent, ştiut fiind că acesta participă la judecarea tuturor cauzelor penale, excepţie făcând cele ce se judecă în primă instanţă la judecătorie şi unde procurorul participă obligatoriu numai în categoriile de cauze prevăzute de art. 315. La desfăşurarea procesului penal participă alături de organele competente şi părţile. Sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea civilmente responsabilă. În afara organelor judiciare şi a părţilor, în procesul penal participă şi alte persoane : martorul, expertul, interpretul, grefierul. d. Activitatea desfăşurată de organele competente, părţi şi alte persoane, are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni. Această finalitate a activităţii reprezintă, de fapt, scopul întregului proces penal, înscris de legiuitor în art. 1 din Codul de procedură penală. El presupune, pe lângă constatarea la timp a faptelor ce constituie infracţiuni, îndeplinirea şi altor două obiective: primul, ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală iar al doilea, ca procesul penal să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii. Constatarea la timp şi în mod complet al faptelor ce constituie infracţiuni, expresie menţionată în definiţie, prefigurează un principiu fundamental al procesului penal, şi anume operativitatea.

2. Fazele procesului penal În structura tipică a procesului penal distingem trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale. Reglementarea legală care orientează şi determină desfăşurarea procesului penal sub aspectele sale generale face obiectul dispoziţiilor cuprinse în partea generală a codului de procedură penală ( art.1-200 ), iar cele referitoare la fiecare fază a procesului penal cel al dispoziţiilor cuprinse în partea specială ( art.201-522). Urmărirea penală, reprezintă prima fază a procesului penal şi are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa

infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este cazul sau nu să se dispună trimiterea în judecată. Judecata începe odată cu sesizarea instanţei cu rechizitoriul procurorului, şi cuprinde toate activităţile procesuale ce se desfăşoară până în momentul rămânerii definitive a hotărârii penale. Executarea hotărârilor penale reprezintă ultima fază a procesului penal, fază în care pedepsele principale, complementare, de siguranţă, aplicate prin hotărârea rămasă definitivă, sunt puse în aplicare.

3. Structura şi trăsăturile raportului juridic procesual penal Privit prin prisma structurii sale, raportul de drept procesual are structura specifică oricărui raport juridic: subiecţii, conţinutul şi părţile. Subiecţii raportului procesual sunt participanţii la realizarea procesului penal. vătămată, partea civilmente responsabilă. Conţinutul raportului procesual penal este format din drepturile, obligaţiile, prerogativele pe care le au, potrivit legii, subiecţii raportului procesual penal. De exemplu, articolul 341 cod procedură penală prevede obligaţia preşedintelui ca, după ce declară închise dezbaterile judiciare, să acorde ultimul cuvânt inculpatului. În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu i se pot pune întrebări. Pe lângă drepturi şi obligaţii, părţile dispun de anumite prerogative, de care se pot folosi sau nu, după cum consideră necesar. De exemplu, articolul 340 aliniat 3 prevede dreptul preşedintelui de a întrerupe pe cei care au cuvântul, dacă susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă, iar articolul 342 cod procedură penală, dreptul instanţei de a solicita părţilor, atunci când consideră necesar, de a depune concluzii scrise. Obiectul raportului procesual penal este reprezentat de raportul de drept penal. După cum se ştie, raportul de drept penal se naşte în momentul săvârşirii unei infracţiuni iar cel de drept procesual penal în momentul în care acest raport este adus spre rezolvare în faţa organelor judiciare. Este momentul în care, simplist, se naşte dreptul statului de a trage la răspundere pe făptuitor şi obligaţia acestuia de a răspunde în faţa legii. Acest raport se dezvoltă progresiv, formând un ţesut de alte raporturi ce se dezvoltă între subiecţii raportului procesual penal. Astfel, relaţia stat-infractor generează drepturi şi obligaţii corelative. De exemplu, dreptul statului, prin persoanele expres prevăzute de lege, de a lua anumite măsuri preventive faţă de învinuit sau inculpat, îi corespunde dreptul inculpatului de a fi asistat de avocat, de a fi audiat, de a folosi căile de atac împotriva încheierilor prin care s-a luat împotriva sa o măsură preventivă. Dacă situaţia normală este aceea ca raportul de drept procesual penal să ia naştere după ce s-a născut raportul de drept penal iar

acesta este adus spre soluţionare organelor judiciare, trebuie arătat că, în practică, există situaţii în care ia naştere raportul procesual penal fără ca, în realitate, să existe raport de drept penal. Este situaţia persoanelor cercetate pentru săvârşirea unor infracţiuni şi care în fapt sunt nevinovate deoarece nu au comis infracţiunea pentru care sunt acuzate. Situaţia se prezintă la fel şi invers. Există situaţii în care anumite persoane comit infracţiuni dând naştere unor raporturi de drept penal dar acestea nu ajung în faţa organelor judiciare pentru ca cei vinovaţi să fie traşi la răspundere şi condamnaţi. Raporturile juridice procesual penale prezintă următoarele trăsături: sunt raporturi juridice de putere, fapt ce rezultă din relaţiile ce se stabilesc între subiecţi; iau naştere, de cele mai multe ori, fără acordul de voinţă a părţilor; marea majoritate a raporturilor procesual penale sunt raporturi de putere deoarece unul dintre subiecţi este un organ al statului. Ca exemplu pentru excepţii, putem aminti raporturile dintre inculpat şi avocatul său, raportul inculpatului cu expertul sau interpretul.

4. Faptele juridice procesual penale Faptele juridice procesual penale sunt acele împrejurări care nasc, modifică sau sting raporturile procesual penale. Faptele juridice procesual penale pot fi clasificate în : acţiuni şi evenimente. Marea majoritate a raporturilor procesual penale se nasc, modifică sau sting ca urmare a acţiunii umane. Aceste acţiuni pot fi manifestări de voinţă licite făcute cu intenţia de a produce consecinţe pe plan procesual penal. De exemplu, introducerea plângerii prealabile, în condiţiile art. 279 cod penal, pentru tragerea la răspundere a făptuitorului, vinovat de săvârşirea unei infracţiuni. Aceiaşi acţiune poate fi de natură ilicită, atunci când introducerea plângerii de către partea vătămată s-a făcut cu rea credinţă, persoana cercetată nefiind vinovată iar partea vătămată cunoştea acest lucru. Evenimentele sunt fapte juridice ce se produc independent de voinţa omului şi care pot crea, modifica sau stinge raporturile procesual penale. Decesul făptuitorului intervenit pe parcursul procesului penal reprezintă un fapt juridic care poate modifica sau stinge raportul procesual penal, după caz. Raportul procesual penal poate fi modificat în situaţia în care partea vătămată solicită introducerea în cauză a moştenitorilor inculpatului pentru a răspunde civil pentru prejudiciile cauzate de acesta şi se stinge în situaţia în care inculpatul este cercetat, de pildă, pentru o infracţiune de pericol. Având în vedere consecinţele pe care le pot produce, faptele juridice procesual penale pot fi clasificate în: constitutive, modificatoare, extinctive şi imperative. Pot fi considerate fapte juridice constitutive: actul prin care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu; plângerea

prealabilă adresată organului de cercetare penală sau procurorului, pentru infracţiunile la care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a părţii vătămate; constituirea de parte civilă; introducerea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. S-a exprimat şi opinia potrivit căreia poate fi considerat drept fapt constitutiv de raport procesual penal săvârşirea unei infracţiuni În ceea ce ne priveşte, considerăm că săvârşirea unei infracţiuni poate da naştere numai raportului de drept penal, nicidecum celui procesual. Argumentele ce se pot aduce sunt numeroase. Zilnic se comit infracţiuni însă, atâta timp cât nu ajung la cunoştinţa organelor judiciare pentru a se sesiza din oficiu, atunci când legea prevede această modalitate de sesizare sau nu se introduce plângere în cazul infracţiunilor urmărite la plângerea prealabilă, nu se naşte nici un raport de drept procesual penal. Pe de altă parte, aspect pe care l-am mai subliniat, există posibilitatea naşterii unui raport de drept procesual penal fără ca persoana cercetată să fi comis vreo infracţiune, deci fără a exista raport de drept penal. Este situaţia persoanelor cercetate penal iar apoi achitate printr-o hotărâre judecătorească. Sunt fapte juridice care modifică raportul de drept procesual penal următoarele: introducerea în cauză a moştenitorilor în cazul decesului inculpatului sau părţii civile pentru rezolvarea laturii civile a cauzei; introducerea în cauză a unităţii succesoare în drepturi atunci când una din părţi este persoană juridică în reorganizare sau a lichidatorilor, în caz de desfiinţare sau dizolvare. Din categoria faptelor ce sting raportul de drept procesual putem aminti: împăcarea părţilor, retragere plângerii, încetarea procesului penal pe motiv că plângerea a fost tardiv introdusă, prescripţia.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II Principiile fundamentale care stau la baza procesului penal

Obiectivele capitolului III: cunoaşterea principiilor dreptului procesual penal Problematica abordată

3. Noţiunea de principiu. Principiile reglementate de codul de procedură penală 4. Conţinutul principiilor fundamentale ale procesului penal român 2.1 Principiul legalităţii procesului penal 2.2 Principiul oficialităţii procesului penal 2.3. Principiul aflării adevărului 2.4.Principiul rolului activ 2.5. Principiul garantării libertăţii persoanei 2.6.Principiul respectării demnităţii umane. 2.7. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. 2.8. Garantarea dreptului la apărare. 2.9. Limba în care se desfăşoară procesul penal

De reţinut: Definite ca fiind idei diriguitoare şi fundamentale, potrivit cărora este organizată şi se desfăşoară procesul penal, aceste principii stau la baza întregii activităţi procesuale, motiv pentru care nu pot fi considerate ca principii fundamentale acele reguli care privesc numai una din fazele procesului penal. Atingerea scopului dreptului procesual penal, astfel cum acesta este definit în articolul 1 din codul de procedură penală, realizare de care societatea este direct interesată, nu se poate concepe fără respectarea unor reguli prescrise de lege. Consacrat în articol 2 cod procedură penală care prevede că procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege, principiul legalităţii nu este decât o transpunere pe plan procesual a principiului general al legalităţii prevăzut în articolul 1 pct.5 din Constituţie. Oficialitatea procesului penal consacrată de art. 2 alin 2 cod procedură penală presupune că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune astfel. Acest lucru presupune că, ori de câte ori, indiferent pe ce cale, organul de urmărire penală află despre săvârşirea unei infracţiuni pentru care punerea în mişcare nu se face la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau autorizarea organului prevăzut de lege, este obligat să se sesizeze din oficiu. Realizarea scopului procesului penal presupune, printre altele, ca orice infracţiune să fie pedepsiră potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Pentru realizarea acestui obiectiv, legiuitorul a prevăzut în mod expres că aflarea adevărului reprezintă o regulă

fundamentală a procesului înscriindu-l printre regulile de bază ale acestuia. Principiul aflării adevărului prevăzut în articolul 3 al codului de procedură penală ca principiu general, este prevăzut şi de alte texte de lege. Consacrat ca principiu independent al dreptului procesual penal, acest principiu trebuie analizat în strânsă legătură cu cel al aflării adevărului Interacţiunea existentă între cele două principii a fost explicată atât de convingător de profesorul T:Pop încât ne permitem să reluăm argumentele prezentate de acesta. În lipsa rolului activ, afirma marele profesor,judecătorul ar fi în imposibilitate ca, din proprie iniţiativă să culeagă toate datele, să administreze toate probele sau să ia toate măsurile pe care le crede necesare descoperirii adevărului. Astfel, judecătorul ar fi la discreţia părţilor care, din nepricepere, neglijenţă, indolenţă sau interes, nu ar lămuri întreg adevărul, sau adevărata realitate. Şi atunci, adeseori, judecătorul nu şi-ar mai forma o convingerea intimă asupra adevărului material, ci ar judeca după aparenţele ce rezultă din probele acuzării şi apărării. Nepriceperea sau indolenţa apărării sau iscusinţa sau zelul acuzării, ar putea conduce la soluţii greşite iar aceasta ar slăbi încrederea în justiţie şi ar primejdui interesele societăţii şi ale cetăţenilor. De aceea, judecătorul nu poate fi redus la un rol pasiv şi pentru a corecta raportul de forţe dintre acuzare şi apărare, pentru a scoate procesul penal din cadru unui simplu duel între părţi şi a-l direcţiona spre ţinta aflării adevărului real, este absolut necesar să i se dea judecătorului, în procesul penal, un rol mai activ, o anumită autonomie. O altă regulă de bază a procesului penal, la fel de importantă ca cele arătate mai sus, este cea care vizează garantarea libertăţii persoanei Potrivit art. 5 cod procedură penală, în tot cursul procesului este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, pe tot parcursul procesului să se adreseze instanţei competente potrivit legii. Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege. În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Potrivit art. 5 indice 1 cod procedură penală, orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită prin lege.

Acest articol a fost introdus prin Legea 32/1990 ca o consecinţă a aderării României la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. În domeniul dreptului penal, prin Legea 20 din 10 octombrie 1990 a fost incriminată infracţiunea de tortură. Constituţia României consacră acest principiu în art.22. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, ,,Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant.” Prezumţia de nevinovăţie Articolul 5 indice 2 a fost introdus în codul de procedură penală prin Legea 281/2003. Potrivit textului indicat ,, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă .” Fiind unul din principiile fundamentale ale procesului penal, garantarea dreptului la apărare a fost înscris şi în articolul 6 din codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea 281/2003. Textul articolului 6 din codul de procedură penală reia, de fapt, ideea constituţională prevăzută de articolul 24 potrivit căreia ,,dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.” Potrivit art. 7 din codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea 281/2003 ,, În procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba română. În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în această limbă.” În conformitate cu principiul constituţional înscris în art. 127, codul de procedură penală, prin articolul 8, asigură părţilor care nu vorbesc limba în care se desfăşoară procesul penal posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi precum şi de a pune concluzii în instanţă prin intermediul unui interpret.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III Participanţii în procesul penal

Obiectivele capitolului IV Problematica abordată

3. Noţiunea de participanţi în procesul penal 4. Organele judiciare.

4.1. Instanţele judecătoreşti. 4.2. Ministerul Public 4.3. Organele de cercetare penală

5. Părţile în procesul penal 3.1. Inculpatul 3.2. Partea vătămată 3.3. Partea civilă 3.4. Partea responsabilă civilmente.

4. Apărătorul în procesul penal.

De reţinut 1. Noţiunea de participanţi în procesul penal După cum s-a subliniat în capitolul anterior, săvârşirea unei infracţiuni dă naştere unui raport de drept penal ai cărui subiecţi sunt statul şi făptuitorul, raport în care aceştia au drepturi şi obligaţii reciproce. Prin aducerea acestui raport în faţa organelor judiciare se naşte un raport de drept procesual penal principal la care participă diferite persoane, obligate sau interesate în rezolvarea conflictului născut prin săvârşirea infracţiunii. Persoanele care acţionează în cadrul procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia, poartă denumirea de participanţi. Profesorul Dongoroz a clasificat aceşti participanţi după mai multe criterii După poziţia lor faţă de acţiunea penală şi civilă, subiecţii au fost împărţiţi în subiecţi activi şi pasivi. Din prima categorie fac parte acei subiecţi care, potrivit legii, sunt titularii dreptului de a pune în mişcare acţiunea penală. Din cea de a doua categorie fac parte inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Potrivit unei alte clasificări, subiecţii au fost împărţiţi în subiecţi oficiali şi particulari. La rândul lor, subiecţii oficiali au fost împărţiţi în subiecţi oficiali judiciari şi subiecţi oficiali extrajudiciari. În prima categorie au fost introduşi judecătorii, procurorii, lucrătorii din aparatul organelor de cercetare penală. În cea de a doua categorie au fost introduse persoanele cu atribuţii de inspecţie, comandanţii de nave sau aeronave. În categoria subiecţilor particulari au fost introduse părţile şi toţi ceilalţi participanţi În partea generală a codului de procedură penală există reglementări cu caracter general privitoare la subiecţii procesuali, atribuţiile , măsurile pe care le pot lua şi actele pe care le pot

încheia În ceea ce ne priveşte considerăm că, din categoria participanţilor, fac parte organele judiciare, părţile, apărătorul. Organele judiciare sunt instanţa de judecată, procurorul şi organul de cercetare penală. Părţile sunt cele definite de art.23-24 cod proc. penală, adică inculpatul, partea civilă, partea civilmente responsabilă. Din categoria ,,alte persoane”care participă la procesul penal, alături de persoane şi părţi, fac parte: grefierii, experţii, interpreţii, martorii; executorii judecătoreşti etc.

2. Organele judiciare 2.1.Organizarea instanţelor judecătoreşti Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; - Curţi de apel; - tribunale; - tribunale specializate; - instanţe militare; - judecătorii Din principiul acestei unităţi derivă faptul că, de regulă, aceleaşi instanţe şi aceiaşi judecători, judecă în materie civilă, penală şi comercială, excepţie făcând instanţele specializate în soluţionarea unui anumit tip de cauze, instanţe ce fac parte din sistemul judiciar În activitatea judiciară Ministerul Public îşi exercită activitatea prin procurori constituiţi în parchete ce funcţionează pe lângă instanţele de judecată. Acesta reprezintă interesele generale ale societăţii , apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti potrivit competenţei sale. În România există o singură instanţă supremă, cu sediul în capitala ţării, compusă dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte, 4 preşedinţi de secţii şi judecători. Este organizată în 4 secţii-secţia civilă şi de proprietate intelectuală, secţia penală, secţia civilă, secţia comercială, secţia de contencios administrativ şi fiscal -, Completul de 9 judecători şi secţiile unite având competenţă proprie. Curţile de apel, sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. Potrivit anexei Legii 304/2004 în momentul de faţă există un număr de 15 curţi de apel care cuprind un număr diferit de tribunale, cea mai mare curte de apel cuprinzând 6 tribunale ( Curtea de Apel Bucureşti), Curtea de Apel Bucureşti funcţionează şi ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală. În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de

familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii. Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. Tribunalul Bucureşti funcţionează şi ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală, potrivit legii. În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti. În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu numărul şi natura cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii. Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. Tribunalele specializate sunt: - tribunale pentru minori şi familie - tribunale de muncă şi asigurări sociale - tribunale comerciale Instanţele militare sunt:

- tribunalele militare; - Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti; - Curtea Militară de Apel Bucureşti;

Instanţele militare au, fiecare, statut de unitate militară cu indicativ propriu. Pe teritoriul ţării funcţionează tribunale militare în municipiile Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara. În Bucureşti funcţionează Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti. Curtea Militară de Apel funcţionează în municipiul Bucureşti, ca instanţă unică, cu personalitate juridică, fiind condusă de un preşedinte ajutat de un vicepreşedinte. Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti. Localităţile care fac parte din circumscripţia judecătoriilor din fiecare judeţ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Fiecare instanţă judecătorească este condusă de un preşedinte. Preşedinţii curţilor de apel şi ai tribunalelor exercită, de asemenea, atribuţii de coordonare şi control ale administrării justiţiei unde funcţionează, precum şi ale instanţelor din circumscripţie. În funcţie de volumul de activitate şi de complexitatea cauzelor, la curţile de apel, tribunale şi tribunale specializate, preşedintele poate fi ajutat de 1-2 vicepreşedinţi, iar la judecătorii, preşedintele poate fi ajutat de un vicepreşedinte. În cadrul fiecărei instanţe funcţionează un colegiu de conducere, format dintr-un număr impar de judecători, care hotărăşte cu privire la problemele generale ale instanţei. Colegiul de conducere a curţii de apel exercită şi acţiunea disciplinară în

condiţiile legii. 2.2. Ministerul Public Potrivit disp. art. 1 alin 3 din Legea 304/2004, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Aceste parchete funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare a poliţiei judiciare în condiţiile legii. Procurorii sunt numiţi de Preşedintele României. Procurorii se bucură de stabilitate ceea ce înseamnă că pot fi mutaţi prin transfer, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor. Ei pot fi delegaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie numai în anumite condiţii, expres prevăzute de Legea 303/2004 În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturilor şi libertăţile cetăţenilor. Procurorii îşi exercită activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Din conţinutul acestor principii rezultă următoarele: - procurorii îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi protejează demnitatea şi apără drepturile persoanei - realizează actul de justiţie imparţial, în mod egal pentru toţi cetăţenii, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă religie sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii. - procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceiaşi circumscripţie. În acelaşi timp, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. Conform art. 63 din Legea 304/2004, Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuţii: - efectuează urmărirea penală în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative; - conduce şi supraveghează activitate de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală - sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale potrivit legii; - exercită acţiunea civilă , în cazurile prevăzute de lege; - participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; - exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege; - apără drepturile şi inter4sele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii; - acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministerului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului; - studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă ministerului justiţiei propuneri în vederea

eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu; verifică respectarea legii la locurile de detenţie preventivă; - exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege. În soluţiile dispuse, procurorul este independent în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiilor. Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi justiţie coordonează activitatea parchetelor din subordine şi este condus de un procuror general, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct şi 3 procurori consilieri. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă Ministerul Public în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi cu orice persoane juridice sau fizice, din ţară sau din străinătate. Pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi familie şi judecătorie funcţionează un parchet. Parchetele au sediul în localităţile în care îşi au sediul instanţele pe lângă care funcţionează şi au aceeaşi circumscripţie cu acestea. Parchetele de pe lângă curţile de apel şi tribunale au în structură secţii, în cadrul cărora pot funcţiona servicii şi birouri Parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de procurori generali iar cele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii sunt conduse de prim-procurori. În funcţie de volumul de activitate, la parchetele de pe lângă curţile de apel şi tribunale, procurorul general sau, după caz, prim-procurorul poate fi ajutat de 1-2 adjuncţi, iar la parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori şi familie şi judecătorii, prim-procurorul poate fi ajutat de un adjunct. 2.3.Organele de cercetare penală Conform dispoziţiilor art. 201 cod proc. pen, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală. Organele de cercetare penală sunt: - organele de cercetare ale poliţiei judiciare; - organele de cercetare speciale; Poliţia judiciară este organizată şi funcţionează în cadrul structurilor specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, potrivit Legii 364 din 15 septembrie 2004 şi este constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie, specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală. Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi de ministrul de administraţiei şi internelor, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Retragerea avizului conform al procurorului general al parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi justiţie conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare. Parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare. În desfăşurarea celorlalte activităţi profesionale decât cele conduse şi controlate, potrivit legii, de către procuror, poliţiştii din cadrul poliţiei judiciare se subordonează ofiţerilor ierarhici numiţi potrivit normelor de competenţă aprobate prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor. Alături de organele de cercetare ale poliţiei judiciare, cercetarea penală se efectuează şi de următoarele organe speciale:

Ofiţeri anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru militarii din subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant.

Ofiţeri anume desemnaţi de şefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană.

Ofiţeri anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandanţii centrelor militare.

La cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare , după care înaintează lucrările comandantului centrului militar;

Ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră,

Căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.

În cazurile prevăzute la lit. a. b. Şi c, cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele speciale acolo prevăzute.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV

PĂRŢILE ÎN PROCESUL PENAL Obiectivele capitolului V- Cunoaşterea părţilor în procesul penal Problematica abordată

1. Inculpatul 2. Partea vătămată

3. Partea civilă 4. Partea responsabilă civilmente.

4. Apărătorul în procesul penal.

De reţinut 1. Inculpatul Prin constituirea raportului procesual penal, părţile între care se leagă acest raport devin subiecţi. Dobândirea calităţii de parte în procesul penal atrage anumite drepturi şi obligaţii şi implică anumite capacităţi. Capacitatea este o noţiune juridică fundamentală, susceptibilă de unele diferenţieri sau diviziuni, cu aplicaţie generală în toate domeniile dreptului. Cea mai elementară calitate a persoanei în viaţa juridică este de a fi subiect de drept. Această aptitudine se numeşte capacitate juridică, adică aptitudinea de a fi subiect de drept , de a se bucura de drepturi. Naşterea, începerea sau constituirea raportului procesual penal se produce prin începerea acţiunii penale, adică prin aducerea conflictului de drept penal substanţial, provocat prin săvârşirea unei infracţiuni, înaintea justiţiei Pe parcursul derulării procesului penal subiectul activ al infracţiunii poartă diferite denumiri, fiecare dintre ele desemnând stadiul în care se află procesul penal Înainte de începerea urmăririi penale, cel care a săvârşit sau este bănuit de săvârşirea unei infracţiuni are calitatea de făptuitor. Această terminologie poate fi găsită în formularea unor texte din codul de procedură penală. Astfel, în articolul 200 ce stabileşte obiectivul urmăririi penale se foloseşte expresia identificarea făptuitorilor, expresie ce poate fi găsită şi în conţinutul art. 214 şi 215 din codul de procedură penală. Făptuitorul dobândeşte calitate de învinuit în momentul în care faţă de el s-a început urmărire penală. Această calitate o găsim definită de articolul 229 cod de procedură penală, text care prevede că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Dobândirea acestei calităţi nu o atrage pe aceea de parte în proces, ştiut fiind că potrivit art. 23 şi 24 cod procedură penală, părţile în procesul penal sunt inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea civilmente responsabilă. Potrivit dispoziţiilor art.228, organul de urmărire penală, sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art.221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau a actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prev. de art. 10, cu excepţia celui de la b1. Actele prin care organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi

penale sunt : rezoluţie sau proces verbal. Dacă împotriva învinuitului s-a pus în mişcare acţiunea penală, el dobândeşte calitatea de inculpat şi, implicit de parte în procesul penal ( art. 23 Cod proc. pen.). Sintetizând aceste drepturi şi obligaţii, astfel cum rezultă ele din ansamblul dispoziţiilor legale, menţionăm că principalele drepturi ale inculpatului sunt următoarele: - dreptul la apărare consfinţit de art. 171 cod procedură penală. Conform textului indicat mai sus, inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. Trebuie precizat că de acest drept beneficiază şi învinuitul. - dreptul de a fi reprezentat în instanţă. În cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul pot fi reprezentaţi , cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Textul articolului 174 a fost redat astfel cum se găseşte el în formularea actuală. Anterior modificării survenite prin Legea 281/2003, reprezentarea era posibilă la judecarea cauzei în primă instanţă ori la rejudecarea ei după desfiinţarea hotărârii în apel sau după casare de către instanţa de recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecăţii era amenda sau închisoarea de cel mult un an. De asemenea, era posibilă la judecarea cauzei în căile de atac. - să fie citat corespunzător dispoziţiilor art.175, pentru a avea cunoştinţă de existenţa procesului. Deţinuţii şi militarii sunt citaţi la fiecare termen. Judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. Aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie - dreptul inculpatului de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală. (art. 250) - dreptul de a lua cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii ( art.294) Când inculpatul se află în stare de deţinere, preşedintele instanţei ia măsuri ca acesta să-şi poată exercita acest drept şi să poată lua contact cu apărătorul său. - dreptul inculpatului arestat de a i se verifica periodic legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive. În cursul urmăririi penale prelungirea arestării preventive nu poate depăşi 30 zile iar în cursul judecăţii această verificare se face periodic, dar nu mai mult de 60 zile. - dreptul inculpatului arestat de a se folosi de căile de atac prevăzute de lege împotriva încheierilor prin care instanţa a luat sau s-a pronunţat cu privire la legalitatea măsurii preventive. - ultimul cuvânt al inculpatului - dreptul inculpatului de a uza de căile de atac. Obligaţiile ce incumbă inculpatului sunt următoarele: - suportarea învinuirii ce se aduce - obligaţia de a se prezenta în faţa organelor judiciare atunci când acestea consideră că prezenţa lui este necesară - suportarea măsurilor preventive ce i se aplică pe parcursul procesului penal. Textul articolului 341 prevede obligaţia preşedintelui instanţei ca înainte de a încheia dezbaterile să acorde ultimul cuvânt inculpatului personal.

În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetării judecătoreşti. Actele procesuale prin care unei persoane i se conferă calitatea de inculpat sunt următoarele: a. Ordonanţa procurorului de punerea în mişcare a acţiunii penale Potrivit art. 203 cod. proc. penală, ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă totdeauna data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o. Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile arătate în art.203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia. b. rechizitoriul Conform dispoziţiilor art. 262 cod procedură penal, dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate, dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată. Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art.203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată. c. declaraţia orală a procurorului dată conform dispoziţiilor art. 336 Când, în cursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată, procurorul poate cere extinderea procesului penal şi cu privire la acea faptă, iar când instanţa o găseşte întemeiată o admite şi, dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală procedează la judecarea cauzei şi cu privire la acea infracţiune. d. plângerea prealabilă a părţii vătămate, formulată în baza dispoziţiilor art279 cod procedură penală Potrivit textului menţionat, punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea părţii vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere. e. plângerea persoanei în cazul admiterii plângerii formulate în baza dispoziţiilor art. 2781 cod procedură După respingerea plângerii formulate conform art.275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror, persoana vătămată , precum şi orice persoană a cărei

drepturi legitime sunt vătămate poate face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării, de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art.277 şi 278, la instanţa căreia i-ar reveni , potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. În text sun precizate trei soluţii ce pot fi adoptate de instanţă: respingere, menţinând soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată; admitere şi trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale; admiterea plângerii şi reţinerea cauzei pentru judecare. În această ultimă situaţie, actul de sesizare a instanţei îl reprezintă plângerea persoanei la care se referă alin.1 2. Partea vătămată Potrivit art.24 alin 1 cod procedură penală, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată. Dacă în cazul infracţiunilor urmărite la plângerea prealabilă a părţii vătămate , în condiţiile art.279 cod procedură penală, prin introducerea plângerii partea vătămată îşi manifestă disponibilitatea de a participa la procesul penal în această calitate, situaţia se prezintă diferit în cazul infracţiunilor din oficiu. În cazul acestor infracţiuni, declaraţia orală sau scrisă, depusă la organul de urmărire penală are semnificaţia unei înştiinţări cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pe care aceste organe trebuie să le cerceteze din oficiu, ea dobândeşte semnificaţie în cadrul procesului penal numai după naşterea acestuia. Astfel, art. 76 cod procedură penală prevede obligaţia organului de urmărire penală sau instanţei de judecată de a chema în vederea ascultării, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana civilmente responsabilă. Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedre că poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, se poate constitui parte civilă în cauză. De asemenea, I se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare. Devenind parte în procesul penal, partea vătămată dobândeşte o serie de drepturi de drepturi şi obligaţii. Intervenind într-un proces a cărui mod de desfăşurare este stabilit de codul de procedură penală, principala obligaţie a părţii vătămate este aceea de a se supune rigorilor acestui proces şi de a respecta, atunci când legea prevede anumite termene pentru formularea anumitor acte, aceste cerinţe. Acceptând această obligaţie cu caracter general, partea vătămată dobândeşte anumite drepturi, dintre care amintim : - dreptul părţii vătămate de a pune în mişcare acţiunea penală în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 cod procedură penală. Valorificarea acestui drept este condiţionată de introducerea plângerii în termen de două luni de la cunoaşterea făptuitorului. Nerespectarea acestui drept are drept consecinţă încetarea procesului penal pe motiv că plângerea a fost tardiv introdusă. - dreptul părţii vătămate de a fi ascultată potrivit dispoziţiilor art. 77 cod procedură penală.

- dreptul părţii vătămate de a da declaraţia de participare în proces în calitate de parte vătămată sau de constituire ca parte civilă în tot cursul urmăririi penale iar în faţa primei instanţe de judecată până la citirea actului de sesizare. - dreptul părţii vătămate de a fi asistată de apărător sau de a fi reprezentată pe tot parcursul procesului penal. - dreptul părţii vătămate de a fi citată în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată conform dispoziţiilor art. 175 şi următoarele din codul de procedură penală. - dreptul părţii vătămate de a formula cereri şi a pune concluzii. - dreptul părţii vătămate de a uza, în limitele impuse de lege, de căile de atac. 3. Partea civilă Potrivit art. 24 cod procedură penală, persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal, se numeşte parte civilă. După cum am mai arătat, din săvârşirea infracţiunii rezultă nu numai dreptul statului de a pedepsi pe infractor ci şi dreptul persoanei vătămate de a fi desdăunată. Acest din urmă drept rezultă din dispoziţiile art. 14 cod procedură penală, potrivit căruia acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Ea rezultă şi din dispoziţiile art. 998 cod civil care dispune că ,, orice faptă a omului, care cauzează altui prejudiţiu, obligă pe acela din a cărui greşeală s,,a ocazionat a-l repara. Pentru ca persoana vătămată să dobândească calitatea de parte civilă, este necesar ca aceasta să se constituie parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente. Conform art. 15 alin. 3 cod procedură penală, calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de parte vătămată în aceiaşi cauză. Constituirea de parte civilă, ca manifestare de voinţă, se poate realiza atât în scris, printr-o cerere adresată organelor judiciare cât, şi oral, formulată direct şi prin viu grai. Ea se poate face în tot cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. Există situaţii în care exercitarea acţiunii civile se face din oficiu. Articolul 17 cod procedură penală prevede că acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite. Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă. În ceea ce-l priveşte pe procuror, acesta poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de partea vătămată. Când cel

vătămat este o persoană lipsită de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul, când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă. Trebuie precizat că legea permite persoanei vătămate să exercite acţiunea civilă, care aşa cum am subliniat are ca obiect tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor, în cadrul procesului penal, situaţie în care acţiunea civilă este alăturată celei penale dar şi separat. Articolul 19 cod procedură penală prevede că persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune. În această situaţie, judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Fiind parte în procesul penal, partea civilă, la fel ca şi celelalte părţi din procesul penal, are a serie de obligaţii şi drepturi. Obligaţiile părţii civile sunt acelea de a se supune rigorilor unui proces penal, de a respecta termenele prevăzute de lege pentru întocmirea unor cereri, de a - şi dovedi pretenţiile cu bună credinţă. Drepturile părţii civile în procesul penal sunt: - dreptul de opţiune a persoanei vătămate prin infracţiune de a-şi valorifica pretenţiile în cadrul procesului penal, situaţie în care acţiunea civilă este alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, sau de a alege să-şi valorifice pretenţiile separat, în faţa instanţei civile. - dreptul persoanei la repararea pagubei în natură, adică prin restituirea lucrului, restabilirea situaţiei anterioare, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi prin orice mijloc de reparare. În situaţia în care repararea în natură nu este cu putinţă, repararea pagubei se face prin plata unor despăgubiri băneşti. - dreptul părţii civile de a fi citată - dreptul părţii civile de a lua cunoştinţă de conţinutul actelor existente în dosar. - dreptul părţii civile de a formula cereri, ridica excepţii şi a folosi căile de atac, în limitele prevăzute de lege. 4. Partea responsabilă civilmente Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin 3, partea chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente. Sub aspect formal, introducerea în procesul penal a părţii responsabilă civilmente se face în aceiaşi formă şi în aceleaşi condiţii ca şi constituirea de parte civilă, adică printr-o cerere scrisă, în care se va indica numele şi prenumele persoanei chemate să răspundă civilmente, domiciliul sau sediul de unde urmează să fie citată şi, dacă este posibil, indicarea motivelor pentru care aceasta trebuie să răspundă, în solidar cu inculpatul, pentru repararea pagubei. Cererea poate fi formulată şi oral, în faţa organului de urmărire sau a instanţei de judecată. Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc şi din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de

sesizare. Conform dispoziţiilor art. 16 alin. 2 cod procedură penală, persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. În cazul în care partea vătămată nu a cerut în termen util introducerea în proces a părţii responsabile civilmente şi nici aceasta din urmă nu a intervenit în termen util, acţiunea civilă împotriva celui responsabil civilmente va putea fi formulată în faţa instanţei civile dar nu va putea fi soluţionată decât după rămânerea definitivă a hotărârii penale. Partea responsabilă civilmente are, în ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat. Dacă în ceea ce priveşte acţiunea penală cel ce va fi tras la răspundere este inculpatul şi celelalte persoane care au participat împreună cu acesta la săvârşirea infracţiunii, sub aspectul laturii civile a cauzei, pentru repararea pagubei produse prin infracţiune, legea defineşte mai multe categorii de persoane care sunt obligate să răspundă alături de inculpat pentru aceasta. Aceste persoane, chemate să răspundă alături de inculpat pentru repararea pagubei, pot fi atât persoane fizice cât şi juridice. Potrivit art.1000cod civil, sunt persoane civilmente responsabile: - părinţii pentru faptele ilicite comise de copii lor minori; - comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate; - institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor; Potrivit art. 30 din Legea 22 din 1969, au calitatea de persoane responsabile civilmente: - persoanele care au funcţii de conducere, precum şi orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu, precum şi a dispoziţiilor referitoare le antecedentele penale ale acesteia; - persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească, faptul că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi că le-au dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri. - persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V Acţiunile în procesul penal. Trăsăturile acţiunii penale

Obiectivele capitolului VII- cunoaşterea trăsăturilor specifice acţiunii penale în cadrul procesului penal Problematica abordată

1. Noţiunea de acţiune în justiţie 2. Acţiunea penală 2.A.Definirea noţiunii de acţiune penală. Obiectul şi subiecţii acţiunii penale 2.B Trăsăturile acţiunii penale. 2.C. Etapele desfăşurării acţiunii penale. 2. C. 1 Punerea în mişcare a acţiunii penale 2.C.2 Exercitarea acţiunii penale. 2.C.3 Stingerea acţiunii penale.

2.C. 4 Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată

2. C. 5 Analiza cazurilor în care acţiunea penală se stinge

De reţinut: 1. Definirea noţiunii de acţiune penală. Obiectul şi subiecţii acţiunii penale Potrivit art. 9 din codul de procedură penală, acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni iar potrivit art. 14 cod procedură penală, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Deşi cele două acţiuni au ca fundament infracţiunea, între ele există deosebiri: 1.Săvârşirea unei infracţiuni dă naştere întotdeauna acţiunii penale dar nu întotdeauna dă naştere acţiunii civile. Exercitarea acţiunii penale, în cazul săvârşirii unei infracţiuni, este un atribut al statului. Împrejurarea că acţiunea penală aparţine statului rezultă nu numai din faptul că acesta stabileşte prin lege condiţiile şi modalităţile concrete de exercitare a acţiunii ci şi din faptul că statul poate dispune de acţiunea penală, uneori în mod sporadic, alteori sub o condiţie stabilită anterior.. Amnistia, ca act de clemenţă aparţinând puterii de stat sau abrogarea unei norme penale încriminatoare, reprezintă cazuri în care statul, ca singur titular, dispune asupra acţiunii penale. Dreptul statului de a dispune de acţiunea penală se învederează chiar când acţiunea se exercită de către partea vătămată. De aceea statul îşi păstrează dreptul de a amnistia sau dezincrimina faptele

care fac obiectul plângerii prealabile a acelui vătămat. De la caracterul obligator al acţiunii penale fac excepţie pricinile de învinuire privată şi privat publică, în care exercitarea acţiunii depinde de voinţa părţii vătămate. Dacă regula este că, exercitarea acţiunii penale este obligatorie şi aparţine statului, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, lucrurile se prezintă altfel: - caracterul facultativ al exercitării acţiunii civile rezultă din chiar modul de formulare a articolului 15 cod procedură penală, care prevede că persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului. - nu întotdeauna săvârşirea unei infracţiuni produce o pagubă. Se cunoaşte că, în cazul infracţiunilor materiale, existenţa unei pagube poate fi constatată în majoritatea cazurilor pe când în cazul infracţiunilor de pericol nu există o astfel de pagubă. 2. Cele două acţiuni se deosebesc în privinţa scopului, a rezultatului pe care îl au în vedere Acţiunea penală are drept scop sancţionarea celor vinovaţi, respectiv în aplicarea unei pedepse pe când cea de a doua are drept scop desdăunarea victimei. Cuvântul desdăunare a fost folosit pentru a sublinia că săvârşirea unei infracţiuni poate produce, pe lângă paguba efectivă şi prejudicii de natură materială sau morală. 3. Cele două acţiuni se deosebesc şi în privinţa persoanelor împotriva cărora aceste acţiuni pot fi îndreptate. Dacă până la modificarea codului penal prin Lege 278/2006, putea fi subiect activ al infracţiunii numai persoana fizică care a împlinit vârsta de 14 ani şi a săvârşit sau a participat cu vinovăţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin noile modificări s-a instituit răspunderea persoanei juridice. Potrivit art. 191Cod penal, persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşire aceleiaşi infracţiuni. Din conţinutul acestor dispoziţii rezultă că, acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva unor astfel de persoane care, aşa cum am mai subliniat, devin subiect pasiv în cadrul raportului procesual penal. În caz de participaţie acţiunea penală este exercitată împotriva tuturor participanţilor. În literatura juridică de specialitate s-a apreciat că răspunderea penală a persoanelor juridice este întru-totul compatibilă cu principiul caracterului personal al răspunderii penale. În ceea ce priveşte acţiunea civilă, aceasta poate fi exercitată împotriva inculpatului dar şi a părţii responsabilă civilmente, care vă răspunde alături de inculpat pentru acoperirea prejudiciului.

4. Cele două acţiuni sun exercitate de titulari diferiţi. Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege iar titularul ei este statul prin organele judiciare, excepţie făcând infracţiunile prevăzute de art. 279 cod procedură penală, la care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Odată pusă în mişcare acţiunea penală nu mai poate fi stopată decât în situaţiile în care legea prevede posibilitatea împăcării sau retragerii plângerii. Indisponibilitatea acţiunii penale este o trăsătură a acesteia ce o diferenţiază de acţiunea civilă care, în principiu, este disponibilă. Titularul acţiunii civile este persoana vătămată care se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente. Conform art. 17 cod procedură penală, acţiunea civilă se porneşte din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. 5. Cele două acţiuni de deosebesc şi în ceea ce priveşte modul lor de stingere. Conform dispoziţiilor art.10 lit. g, combinat cu art. 11 punct 2 lit. b, procesul penal încetează atunci când a intervenit decesul făptuitorului sau radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor. Dacă, într-o astfel de împrejurare, acţiunea penală se stinge, cea civilă îşi urmează cursul. În cauză vor fi introduşi moştenitorii inculpatului pentru a fi obligaţi la desdăunarea victimei. Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză unitatea succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în cauză lichidatorii.

2. Definirea noţiunii de acţiune penală. Obiectul şi subiecţii acţiunii penale. Acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării procesului penal şi a realizării scopului său. Acţiunea penală este mijlocul prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului. Obiectul acţiunii, afirma profesorul Dongoroz, este, din punct de vedere substanţial, conflictul de drept iar din punct de vedere formal, valorificarea dreptului de a cere aplicarea sancţiunii. Acţiunea nu are ca obiect ci ca obiectiv aplicarea sancţiunilor de drept penal. Acţiunea penală nu este un act jurisdicţional, ci administrativ, prin ea se iniţiază însă procesul penal, procedura penală jurisdicţională. Acţiunea dă naştere raportului procesual penal, investeşte organul jurisdicţional, animează şi antrenează procesul penal, în tot cursul său, până la rezolvarea acestuia, sau până la epuizarea sau stingerea ei. Subiecţii acţiunii penale sunt, de fapt, subiecţii raportului juridic de conflict. Mai precis, subiecţii raportului juridic de drept

penal apar ca subiecţi în cadrul raportului juridic procesual penal şi ca subiecţi ai acţiunii penale. Poziţiile lor, însă, în cadrul celor două rapoarte, de drept penal şi de drept procesual, sunt inverse. Subiectul pasiv al infracţiunii devine subiectul activ al acţiunii penale, iar subiectul activ al infracţiunii devine subiectul pasiv al acţiunii penale.

3. Trăsăturile acţiunii penale. Având în vedere comparaţia făcută anterior între acţiunea penală şi cea civilă, ne limităm a preciza, într-o analiză sumară, că trăsăturile acţiunii penale sunt următoarele: a. Acţiunea penală este o acţiune ce aparţine statului şi este exercitată prin intermediul organelor judiciare investite în acest sens. Ea aparţine statului şi în cazurile în care punerea ei în mişcare ar fi subordonată unei condiţii de punibilitate şi de procedibilitate, fiindcă asemenea cerinţe nu sunt de natură să schimbe trăsătura esenţială a acţiunii penale, aceea de a aparţine statului. Situaţia este aceiaşi şi în varianta în care punerea în mişcare a acţiunii penale este lăsată la dispoziţia părţii vătămate pentru că statul este acela care efectuează tragerea la răspundere penală sau dispune asupra acţiunii prin amnistie. b. Acţiunea penală este obligatorie c. Acţiunea penală este indisponibilă, odată pusă în mişcare ea nu mai poate fi retrasă. Excepţie de la această regulă fac excepţie situaţiile în care legea permite părţii vătămate să se împace cu făptuitorul sau să-şi retragă plângerea. În aceste situaţii procesul penal încetează. d. Acţiunea penală este indivizibilă, ea extinzându-de asupra tuturor participanţilor. Săvârşirea unei infracţiuni de către mai multe persoane dă dreptul statului, indiferent de numărul participanţilor şi de calitatea în care au acţionat (autori, instigatori, complici) să procedeze la tragerea acestora la răspundere. Acest drept este unic, într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi participanţi avem, ci efectele acţiunii unice şi indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor. e. Acţiunea penală este individuală, fapt ce presupune că aceasta poate fi exercitată numai împotriva inculpatului, persoană fizică, care a împlinit vârsta de 14 ani şi are discernământ sau împotriva persoanei juridice, în condiţiile răspunderii instituite prin art. 191Cod penal.

4. Etapele desfăşurării acţiunii penale Am subliniat faptul că acţiunea penală, în cursul desfăşurării ei, adică din momentul începerii urmăririi penale şi

până în momentul epuizării, parcurge mai multe etape pe parcursul cărora procesul penal se amplifică şi dobândeşte noi dimensiuni. Aceste etape sunt următoarele: punerea în mişcare a acţiunii penale, exercitarea acţiunii penale şi epuizarea acţiunii penale. 4. 1. Punerea în mişcare a acţiunii penale Conform art. 9 alin 2 şi 3 cod procedură penală, acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege. Acţiunea penală se poate exercita pe tot parcursul procesului penal. Din conţinutul acestei reglementări deducem că legiuitorul nu a stabilit un moment fix în care are loc punerea în mişcare a acţiunii penale ci s-a limitat a preciza un cadrul general şi anume ,, pe tot parcursul procesului penal.” Dacă admitem că procesul penal începe odată cu naşterea raportului de drept procesual, înseamnă că acţiunea penală poate fi exercitată între momentul începerii urmăririi penale şi cel în care pedeapsa este executată, considerată ca executată sau s-a prescris. Având în vedere diversitatea situaţiilor apărute în practică, credem că problema trebuie analizată nuanţat, în funcţie de faza procesului în care ne aflăm. În faza urmăririi penale, declanşarea acţiunii penale este atributul procurorului. Aici trebuie distinse două situaţii: acea în care procurorul pune în mişcare acţiunea penală înainte de emiterea rechizitoriului şi situaţia în care acesta pune în mişcare acţiunea penală prin rechizitoriu. În prima variantă, oricând în cursul urmăririi penale, dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens procurorului, care, dacă este de acord cu propunerea, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă. ( art. 235 cod procedură penală. În a doua variantă, dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare şi legal administrate, dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în judecată. Legat de această fază, cu riscul de a ne repeta, subliniem încă o dată, că momentul începerii urmăriri penale nu trebuie confundat cu cel al punerii în mişcare a acţiunii penale. Începerea urmăririi penale, deci declanşarea procesului penal, se realizează în momentul în care există date sau informaţii în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni Aşadar, începerea urmăriri penale are loc in rem iar persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte învinuit cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea persoanei şi temeiuri suficiente pentru ca persoana respectivă să poată fi acuzată de săvârşirea infracţiunii. Pentru că punerea în mişcare a acţiunii penale se face in personam, simpla bănuială, nu poate constitui motiv pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

În faza judecăţii, punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează în următoarele situaţii - în caz de extindere a procesului penal cu privire la alte fapte şi în caz de extinderea a procesului penal cu privire la alţi făptuitori. Dacă procurorul nu participă la dezbateri, actul prin care se pune în mişcare acţiunea penală este încheierea instanţei iar dacă procurorul este prezent, prin declaraţia orală a acestuia. - în cazul în care, conform disp art. 279 cod procedură penală, punerea în mişcare se face la plângerea prealabilă a părţii vătămate - în situaţia reglementată de art. 2781cod procedură penală când instanţa admiţând plângerea prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele de la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare. 4. 2.Exercitarea acţiunii penale. Având în vedere că acţiunea penală aparţine statului, este obligatorie, indisponibilă şi irevocabilă, sarcina exercitării ei aparţine statului prin organele sale judiciare. Prin exercitarea urmăririi penale se înţelege susţinerea ei pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. În cursul urmăririi penale, sarcina exercitării acţiunii penale este atributul procurorului şi organului de cercetare penală, la care se adaugă şi cel al părţii vătămate, atunci când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate. Această exercitare nu trebuie înţeleasă ca o activitate prin care aceste organe desfăşoară activităţi menite să dovedească vinovăţia inculpatului, pentru simplu motiv că legea le conferă sarcina de a exercita acţiunea penal. Rolul lor este acela de a aduna probe atât în favoarea cât şi în defavoarea inculpatului, care, în toată această perioadă, se bucură de prezumţia de nevinovăţie. În faza de judecată, acţiunea penală este exercitată de: procuror în situaţiile în care operează principiul oficialităţii; de procuror şi de partea vătămată, atunci când acesta participă la dezbateri iar punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut la plângerea prealabilă a părţii vătămate; de partea vătămată, în situaţia în care procurorul nu participă la dezbateri. În cazul situaţiilor în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut la plângerea prealabilă a părţii vătămate, aceasta are dreptul să dispună de acţiunea penală şi să renunţe la exercitarea ei, împăcându-se cu făptuitorul sau retrăgându-şi plângerea. 4.3. Stingerea acţiunii penale. Stingerea acţiunii penale presupune ajungerea acesteia la un moment final, în care intervine o împrejurare prevăzută de lege datorită căreia acţiunea penală nu mai poate fi continuată. Având în vedere multitudinea situaţiilor care conduc la stingerea acţiunii, dar şi varietatea momentelor în care aceasta poate avea loc, vom analiza aceste probleme în funcţie de fiecare fază a procesului penal.

În faza urmăririi penale, stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de începerea urmăririi penale sau după punerea în mişcare a acţiunii penale. La o primă vedere o astfel de distincţie apare lipsită de sens, dacă lecturăm articolul 10 care prevede situaţiile în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare şi coroborăm aceste dispoziţii cu cele ale art. 228 cod procedură penală. Potrivit art. 228 cod procedură penală, organul de urmărire penală, este obligat ca, înainte de începerea urmăririi penale să verifice dacă, din cuprinsul actului de sesizare sau a actelor premergătoare nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10, cu excepţia celui de la lit. b1 iar dacă există, să facă propunere de a nu se începe acţiunea penală. În situaţia reglementată în teza a doua a articolului 10, adică atunci când, totuşi, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, soluţiile prin care se constată stingerea acţiunii penale sunt următoarele: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea. În cursul judecăţii, acţiunea penală pusă în mişcare se stinge în următoarele situaţii: achitare, condamnare, încetare a procesului penal. 4.3.1. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Acest lucru presupune o desfăşurare integrală a procesului penal în urma căruia să se pronunţe în cauză o soluţie de condamnare sau achitare. Există însă cazuri în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată. Aceste cazuri au fost stipulate de legiuitor în art. 10 din codul de procedură penal şi urmează a le analiza în continuare. Având în vedere multitudinea acestor cazuri de împiedicare sau exercitare a acţiunii penale, în literatura juridică de specialitate, au fost grupate în două mari categorii: cazuri în care acţiunea se stinge ca lipsită de temei (art. 10 lit. a-e) şi cazuri în care acţiunea este lipsită de obiect sau este exercitabilă numai în anumite condiţii ( art. 10 lit. f-j). Din punct al efectelor pe care acestea le produc în timp, cazurile pot avea caracter permanent şi temporar. Cele cu caracter permanent, odată constatate, îşi produc efecte pentru totdeauna. Exemplu: amnistia, prescripţia, moartea făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor. Cele cu caracter temporar îşi produce efectele până la dispariţia cazului de împiedicare. De exemplu, lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin Legea 281/ 2003 s-a introdus un nou caz, 10 lit. i1 ( există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege) găsindu-se astfel o soluţie pentru cazurile de împiedicare prevăzute în codul penal, şi care nu se regăseau printre cele prevăzute de art. 10. 4.3.2. Analiza cazurilor în care acţiunea penală se stinge.

1. Fapta nu există ( art. 10 lit. a) În această categorie întră toate situaţiile în care nu există fapta în materialitatea ei. Ex. Nu avem infracţiunea de furt deoarece făptuitorul nu a furat bunul respectiv, acesta a fost uitat de proprietar la o terţă persoană de la care l-a ridicat ulterior. Inexistenţa faptei presupune inexistenţa infracţiunii însă această situaţie nu trebuie confundată cu aceea în care există infracţiunea însă aceasta nu a fost comisă de inculpat. În acest caz soluţiile ce pot fi date sunt următoarele : clasare, dacă nu există învinuit în cauză sau scoatere de sub urmărirea penală, dacă acţiunea se stinge în această fază. In instanţă, constatarea unui astfel de caz are drept consecinţă achitarea inculpatului. 2. Fapta nu este prevăzută de legea penală ( art. 10 lit. b). Într-o astfel de situaţie fapta există în materialitatea ei însă acea faptă nu este incriminată ca infracţiune. Ex. Nu există infracţiunea de vătămare corporală din culpă în situaţia în care numărul zilelor de îngrijiri medicale suferite de partea vătămată sunt în număr de trei. Pentru ca vătămarea corporală din culpă să fie infracţiune, astfel cum a fost incriminată de legiuitor în art. 184 alin 1 cod penal, este necesar ca numărul de zile de îngrijiri medicale să fie mai mare de 10 zile. În această situaţie, în cursul urmăririi penale, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală iar, în cursul judecăţii, instanţa va dispune achitarea. 3. Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni ( art. 10 lit. b1). După cum se ştie, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. În înţelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social este orice acţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse ( art,. 18 Cod penal).. În articolul 181cod penal se prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile ocrotite de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Ex: inculpatul, student, fură dintr-o librărie o carte. În această situaţie avem o faptă care a fost comisă în materialitatea ei, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie dar care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiunii. La aprecierea în concret a gradului de pericol social al faptei s-a ţinut cont de criteriile prevăzute de art.181 alin 2, respectiv împrejurările în care inculpatul a sustras cartea, valoarea acesteia, persoana studentului, conduita sa bună, lipsa antecedentelor penale. În situaţia în care se constată existenţa acestui caz, procurorul poate dispune scoaterea de sub urmărire penală iar instanţa de judecată achitarea. Potrivit dispoziţiilor art. 181 alin ultim procurorul sau instanţa aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 cod penal. 4. Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat.(art.10 lit. c.)

În situaţia prevăzută de cazul de la art. 10 lit. c fapta a fost comisă în materialitatea ei însă de o altă persoană decât inculpatul. În aceste condiţii procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală iar în faza d judecată instanţa va dispune achitarea. 5. Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit. d) După cum se ştie, elementele constitutive ale infracţiunii sunt : obiectul, subiect, latura obiectivă şi latura subiectivă. Fără a intra într-o analiză detailată a acestora, arătăm că lipsa oricăruia dintre ele are drept consecinţă neînceperea sau împiedicarea exercitării acţiunii penale. În situaţia prevăzută de art. 10 lit. d., în faza de urmărire penală procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală iar în cursul judecăţii instanţa dispune achitarea. 6. Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. (art. 10 lit. e) Potrivit disp. art. 44-51 din codul penal, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt următoarele: legitima apărare; starea de necesitate; constrângerea fizică şi constrângerea morală; cazul fortuit; iresponsabilitatea; beţia; minoritatea făptuitorului ; eroarea de fapt. Ori de câte ori se constată că o infracţiune a fost comisă în una dintre aceste situaţii procurorul, în faza de urmărire penale, dispune scoaterea de sub urmărire penală iar instanţa de judecată dispune achitarea. 7. Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale ( art. 10 lit. f). Existenţa plângerii prealabile este o condiţie fără de care, atunci când legea prevede expres acest lucru, fără de care acţiunea penală nu se poate exercita. În capitolul VIII intitulat procedura plângerii prealabile sunt prevăzute organele cărora se adresează plângerea, termenul de introducere a acesteia, procedura în cazul infracţiunilor flagrante şi în caz de conexitate sau indivizibilitate. Lipsa unei asemenea plângeri reprezintă, un caz în care acţiunea penală nu poate fi exercitată. Având în vedre caracterul indivizibil al acţiunii penale, în situaţia în care plângerea a fost formulată numai împotriva unuia dintre participanţi, produce efecte faţă de toţi. ( art. 131 cod penal.) Uneori, punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de existenţa unei autorizaţii sau sesizări din partea unor organe. De exemplu, în cazul infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, art. 273 alin.1, art. 274 alin1 şi art. 275 alin 1 şi 2 , punerea în mişcare a acţiunii se face numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate. La fel, în cazul infracţiunilor contra capacităţii de apărare a României, prev. de art. 331-334 cod penal, acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului. 8. A intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci

când are calitatea de făptuitor ( art. 10 lit. g ). Conform art. 119 cod penal, amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită. În situaţia în care învinuitul sau inculpatul nu se prevalează de dispoziţiile art. 13 cod procedură penală şi nu cere continuarea procesului penal, atunci procurorul, în faza urmăririi penale, dispune încetarea procesului penal, soluţie care este pronunţată şi de instanţa de judecată, atunci când constatarea se face în această fază a procesului. Dacă, în schimb, învinuitul sau inculpatul, solicită continuarea procesului penal, atunci când instanţa va constata nevinovăţia acestuia va dispune achitarea iar în situaţia în care va constata că inculpatul este vinovat va înceta procesul penal pe motiv că a intervenit prescripţia. Dacă amnistia a intervenit după condamnare, ea va înlătura executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Decesul învinuitului sau inculpatului reprezintă, de asemenea un impediment în exercitarea acţiunii penale. Dat fiind caracterul personal al răspunderii penale, moştenitorii inculpatului sau învinuitului vor fi introduşi în cauză pentru a fi obligaţi la recuperarea pagubei, şi nu pentru a fi traşi la răspundere penală. Soluţiile ce pot fi pronunţate în cauză sunt aceleaşi cu cele prezentate anterior. Prescripţia reprezintă o cauză ce înlătură răspunderea penală. Existenţa acesteia împiedică exercitarea acţiunii penale, motiv pentru care, organele judiciare, respectiv procurorul în faza urmăriri penale, sau instanţa în cursul judecăţii, dispun încetarea procesului. La fel ca în cazul amnistiei, retragerii plângerii ori de existenţă a unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul pot solicita continuarea procesului penal. Instanţa va achita pe inculpat atunci când va constata nevinovăţia acestuia şi va înceta procesul penal în situaţia în care va constata că acesta se face vinovat de săvârşirea infracţiunii. 9. A fost retragă plângerea sau părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.(art. 10 lit. h) Conform art. 131 alin2 şi 132 cod penal retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Acest lucru este valabil în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare se face la plângerea prealabilă a părţii vătămate iar împăcarea părţilor sau retragerea plângerii este posibilă. Spre deosebire de retragerea plângerii care îşi produce efectele faţă de toţi participanţii, împăcarea este personală şi produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea definitivă a hotărârii. În caz de retragere a plângerii, învinuitul sau inculpatul pot solicita continuarea procesului. Dacă se va constata vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală iar instanţa de judecată va pronunţa achitarea. Dacă nu se va constata vreunul din cazurile indicate mai sus, cu excepţia cazului prevăzut de art. 10 lit. i, procurorul va dispune încetarea urmăririi iar instanţa încetarea

procesului penal. 10. S-a dispus înlocuirea răspunderii penale. ( art. 10 lit. i) Conform art. 90 din codul penal instanţa poate dispune, în condiţiile prevăzute la lit. a-e, înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ. Înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă numai de instanţa de judecată. Iar când aceasta efectuează această operaţie aplică una din sancţiunile prevăzute de art. 91 cod penal Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat s-au i s-au mai aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ. Condamnarea se consideră inexistentă în condiţiile art. 38 cod penal. 11. Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.( 10 lit. i1 ) Prin introducerea acestei dispoziţii prin Legea 281/ 2003, cauzele de nepedepsire prevăzute în partea specială a codului de procedură penal au fost reunite în această dispoziţie legală dobândind astfel o reglementare şi în plan procesual. Cauzele de impunitate prevăzute de codul penal, parte specială, sunt următoarele: - denunţarea faptei de cel care a săvârşit-o mai înainte de a fi fost descoperită ( art. 167, 170 Cod penal. - promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de cel care a luat mita ( art. 255 cod penal) - mărturia mincinoasă nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage plângerea ( art. 260 alin 3 cod penal) - în cazul nedenunţării unor infracţiuni, nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea acestora.) art.262 cod penal ) Cazul prevăzut de art. 10 lit. i1 nu trebuie confundată cu cea de la lit. e. În primul caz fapta există şi prezintă toate elementele caracteristice unei infracţiuni,însă nu este pedepsită datorită unor dispoziţii exprese ale legii, pe când în cea de a doua situaţie există o împrejurare care înlătură caracterul penal al faptei. 12. Există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică. ( art. 10 lit. j ). Autoritatea de lucru judecat în materie penală presupune existenţa a două condiţii: identitatea de persoane şi identitatea de obiect. Aceasta operează şi în situaţia în care infracţiunilor definitiv judecate li s-a dat o altă încadrare juridică. Proba în cazul situaţiei de la art. 10 lit. j se poate face numai cu o hotărâre definitivă din care să rezulte că persoana trimisă în judecată a fost condamnată pentru aceiaşi faptă, comisă în aceleaşi condiţii, la aceiaşi dată şi împotriva aceleiaşi persoane. Dacă în cursul procesului penal se constată existenţa autorităţii de

lucru judecat , procurorul, în cursul urmăririi penale, va dispune încetarea urmăririi penale iar instanţa de judecată încetarea procesului penal.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI

Acţiunea civilă Obiectivele capitolului VII - cunoaşterea cazurilor în care poate fi exercitată acţiunea civilă în procesul penal Problematica abordată

1. Noţiune. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal 2. Elementele acţiunii civile

2.1. Obiectul acţiunii civile 2. 2. Subiecţii acţiunii civile 2.3. Exercitarea acţiunii civile 2. 4. Raportul dintre acţiunea penală şi civilă

De reţinut: 1. Noţiune. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal. Conform art. 14 cod procedură penală, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal sunt următoarele: infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral; între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut să existe o legătură de cauzalitate; prejudiciul să fie cert; prejudiciul să nu fi fost reparat; în cazul persoanelor cu capacitate deplină de exerciţiu să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul .procesului penal.

2. Elementele acţiunii civile 2.1.Obiectul acţiunii civile. Din formularea art. 14 alin 1 cod procedură penală rezultă că acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului precum şi a părţii civilmente responsabilă. Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile. Introducerea acestei dispoziţii prin Legea 281/2003 a curmat nesfârşitele discuţii existente în literatura de specialitate cu privire la legalitatea acordării de daune morale. Principiul general ce stă la baza soluţionării laturii civile a cauzei este cel al reparării integrale a prejudiciului. Aceasta presupune că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv ( damnum emergens), dar şi

beneficiul nerealizat de victimă ( lucrum cessans). Această reparare se face potrivit dispoziţiilor legii civile, în natură sau prin plata unor despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. Repararea în natură se realizează în următoarele modalităţi: prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare. În stabilirea întinderii despăgubirii nu se ia în considerare nici starea materială a autorului prejudiciului, nici starea materială a victimei. Gravitatea vinovăţiei nu constituie, în principiu, un criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor. Autorul prejudiciului va răspunde integral pentru prejudiciul cauzat, forma de vinovăţie putând fi, eventual, un criteriu de individualizare a pedepsei, alături de celelalte criterii prevăzute de articolul 72 cod penal. Problema se pune altfel atunci când la producerea prejudiciului victima a avut şi ea o culpă. În această situaţie, instanţa va ţine seama de proporţia culpei fiecăruia la producerea prejudiciului. De exemplu, într-un accident de circulaţie, soldat cu vătămarea corporală a părţii vătămate, dacă în urma probatoriului administrat în cauză, se va stabilii o culpă comună, a inculpatului şi a părţii vătămate de 50 % fiecare, instanţa vă obliga pe inculpat să achite părţii vătămate, constituită parte civilă, ½ din valoarea prejudiciului suferit. 2. 2 Subiecţii acţiunii civile. Spre deosebire de acţiunea penală care aparţine statului, titularul acţiunii civile este persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral. Aceasta poate fi o persoană fizică sau juridică, cu capacitate juridică deplină, situaţie în care acţiunea civilă se exercită la cerere sau persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate redusă, situaţie în care acţiunea civilă se exercită din oficiu. În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate redusă, reprezentanţii legali dobândesc calitatea de subiecţi procesuali, ei exercitând acţiunea civilă în interesul părţilor pe care le reprezintă. Deşi participă la proces, aceşti reprezentanţi legali nu dobândesc calitatea de părţi civile, această calitate având-o în continuare persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, în interesul căreia este exercitată acţiunea civilă. În situaţia în care acţiunea civilă este exercitată din oficiu, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate redusă, au calitatea de părţi civile dar şi de subiecţi ai acţiunii civile. Moştenitorii părţii civile exercită acţiunea civilă în numele părţii civile, când moartea s-a datorat unei alte cauze decât săvârşirea infracţiunii şi în nume propriu, dacă prin infracţiunea comisă împotriva antecesorului lor li s-a cauzat un prejudiciu. Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt cei care răspund şi împotriva cărora se exercită acţiunea civilă. Aceste persoane

chemate pentru a fi trase la răspundere civilă sunt inculpatul şi partea responsabilă civilmente. La fel ca şi partea civilă, moştenitorii inculpatului pot fi introduşi în proces pentru a fi traşi la răspundere civilă. Aceasta în situaţia în care decesul s-a produs după sesizarea instanţei, ştiut fiind că acţiunea civilă este exercitată în faţa instanţei penale, numai dacă este alăturată acesteia din urmă. În situaţia în care inculpatul. Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză unitatea succesoare în drepturi iar în caz de desfiinţare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii. 2.3..Exercitarea acţiunii civile Caracterul disponibil al acţiunii civile se menţine ca regulă şi în cadrul procesului penal însă principiul oficialităţii acţiunii penale îi conferă un mod particular în care această acţiune se realizează. Aceasta presupune că, organele judiciare pot lua din oficiu anumite măsuri menite să asigure drepturile părţii civile, cum ar fi restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare sau desfiinţarea unui înscris.( art. 348 C.p.p.). Declanşarea acţiunii civile reprezintă însă atributul exclusiv al persoanei vătămate. Aceasta are posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile civile optând pentru varianta soluţionării acţiunii civile în cadrul procesului penal, sau pentru varianta exercitării acestei acţiuni în faţa instanţei civile. În această ultimă situaţie, judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Dreptul de opţiune a părţii vătămate este irevocabil în sensul că odată alegând calea de exercitare a acţiunii civile nu o poate părăsi decât în anumite situaţii, expres prevăzute de art. 19 cod procedură penală: - poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă. - persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă. La o analiză atentă a dispoziţiilor articolului 19 se poate observa că acesta reglementează dreptul părţii vătămate ca, pe parcursul procesului de recuperare a prejudiciului, să renunţe la calea aleasă şi să opteze spre aceea care-i permite recuperarea rapidă a prejudiciului. Articolul 20 cod procedură penală reglementează trei situaţii în care, după pronunţarea unei hotărâri penale definitive, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei inculpatului, persoana vătămată se

poate adresa instanţei civile. Aceste situaţii sunt următoarele: - persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărâre definitivă a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. - în cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată din probe noi că paguba şi daunele morale nu au fost integral reparate, diferenţa putând fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă - persoana vătămată se adresează cu acţiune la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de primă instanţă. 2. 4.Raportul dintre acţiunea penală şi civilă Având în vedere că unica cauză a celor două acţiuni este infracţiunea săvârşită, iar pe de altă parte faptul că rezolvarea acţiunii civile este condiţionată de rezolvarea acţiunii penale, în raportul dintre cele două acţiuni, cea penală are întâietate. În ceea ce priveşte raportul dintre acţiunea civilă şi penală se impun următoarele precizări:

- În situaţia în care acţiunea penală a fost rezolvată separat, anterior celei civile, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

- În situaţia în care acţiunea civilă a fost rezolvată separat, anterior celei penale, hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

- În situaţia în care cele două acţiuni se rezolvă concomitent, instanţa este datoare să se pronunţe şi asupra acţiunii civile. Astfel, în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceiaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile.

Când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. b1 ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi daunelor morale, potrivit legii civile. Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat. Instanţa penală nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VII Felurile competenţei

Obiectivele capitolului VI- cunoaşterea competenţei în materie penală Problematica abordată

1.Noţiunea de competenţă 2. Felurile competenţei

De reţinut: 1. Noţiunea de competenţă. Felurile competenţei. Repartizarea cauzelor penale şi a activităţilor procesuale între organele judiciare impune folosirea conceptului de formă sau modalitate a competenţei. Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care se diferenţiază capacitatea organelor judiciare de a urmări sau judeca diversele cauze penale. Fundamental, sunt trei forme de competenţă: materială, teritorială şi funcţională. Distincţia se face după trei criterii principale: materie, teritoriu şi funcţiune. Competenţa materială sau ratione materiae este

achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f şi j. Potrivit art. 347 cod procedură penală, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în cazul când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale. De regulă, instanţele penale dispun disjungerea acţiunii civile de cea penală în cauze cu inculpaţi arestaţi, atunci când acţiunea penală este în stadiu de soluţionare pe când acţiunea civilă, din diferite motive, nu poate fi rezolvată în acel moment. Acţiunea civilă rămâne însă în competenţa instanţei penale care o soluţionează separat.

determinată de criteriul materiei sau obiectului procesului. Potrivit acestui criteriu unele infracţiuni sunt judecate în primă instanţă numai de judecătorie, altele numai de tribunal iar altele de curtea de apel. Competenţa materială stabileşte care dintre organele penale de grade diferite este competent să soluţioneze cauza. La stabilirea competenţei materiale legiuitorul a avut în vedere natura, gravitarea infracţiunii, complexitatea cercetării anumitor infracţiuni. În acest sens, legiuitorul a recurs la o determinare generală, dând în competenţa judecătoriei toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor organe. Dacă pentru stabilirea competenţei materiale a judecătoriilor , legiuitorul a folosit această determinare generală, pentru celelalte categorii de instanţe a folosit determinarea concretă. De exemplu, în art. 26 cod procedură penală este reglementată competenţa materială a tribunalului militar, în art. 27 competenţa tribunalului, în art.28 competenţa tribunalului militar teritorial, în art. 281 competenţa curţii de apel, în art. 282 Curţii militare de apel iar în art. 29 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit art. 197 cod procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie sunt sancţionate cu nulitatea absolută. Acest lucru presupune că excepţia de necompetentă materială poate fi ridicată în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive. Competenţa teritorială sau ratione loci reprezintă criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită cauză. În acest sens legiuitorul a stabilit şi nişte criterii cu ajutorul cărora se determină competenţa. Aceste criterii sunt prevăzute în art. 30 şi sunt următoarele: - locul unde a fost săvârşită infracţiunea; - locul unde a fost prins făptuitorul; - locul unde locuieşte făptuitorul; - locul unde locuieşte partea vătămată; Această criterii de determinare îşi au aplicabilitate doar în cazul unor sesizări simultane, în situaţia în care sesizarea s-a făcut la date diferite, competenţa revine organului care a fost mai întâi sesizat iar judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente potrivit art.30 alin 1, în a cărei circumscripţie s-a efectuat urmărirea. Conform disp. art 30 alin ultim cod procedură penală, prin ,,locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.” Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele

prevăzute în alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal. Potrivit art. 31 cod procedură penală, infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, iar fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de Judecătoria Sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentă după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port de aterizare pe teritoriul român. Dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competenţa este cea prevăzută de alin 1, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată. Ea poate fi ridicată da procuror, de oricare dintre părţi, sau puse în discuţia părţilor din oficiu. Nerespectarea dispoziţiilor ce reglementează competenţa teritorială atrage sancţiunea nulităţii relative. Competenţa personală sau ratione personae reprezintă criteriul cu ajutorul căruia competenţa instanţei se stabileşte în funcţie de calitatea făptuitorului. Competenţa personală se determină în funcţie de calitatea pe care făptuitorul o are în momentul săvârşirii infracţiunii. Conform disp. art. 40 cod procedură penală, când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când: - fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului - s-a dat o hotărâre în primă instanţă Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1 ( senatori, deputaţi, membrii ai guvernului, judecătorii Curţii Constituţionale, etc. Competenţa specială reprezintă criteriul cu autorul căruia se stabileşte competenţa materială exclusivă a unui organ judiciar de a soluţiona anumite cauze privind infracţiuni prin care se aduc atingere unor relaţii sociale determinate prin lege.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VIII Competenţa instanţelor judecătoreşti din România

Obiectivele capitolului VIIII- cunoaşterea competenţei în materie penală Problematica abordată

1. Competenţa instanţelor judecătoreşti din România A. Competenţa judecătoriei B. Competenţa tribunalului militar. C. Competenţa tribunalului D Competenţa tribunalului militar teritorial E. Competenţa curţii de apel F Competenţa curţii militare de apel G. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 2. Competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate. A. Noţiunea de prorogare B. Indivizibilitatea C. Conexitatea D. Disjungerea E. Prorogarea de competenţă prin strămutarea cauzei 3. Declinarea de competenţă

2. Conflictele de competenţă. 3. Incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea.

A. Incompatibilitatea B Abţinerea C. Recuzarea

D. Procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare în cursul judecăţii

De reţinut: A. Competenţa judecătoriei ( art.25 C. proc. pen.) Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti. Localităţile care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor din fiecare judeţ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului Justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Din punct de vedere al competenţei funcţionale, judecătoria judecă numai în primă instanţă Conform dispoziţiilor art. 25 alin 1 C. proc. pen., judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. Art. 25 alin 2 C. proc. pen, prevede că judecătoria soluţionează şi alte cazuri anume prevăzute de lege. Prin Decretul nr. 203/1974, în cadrul judecătoriilor Constanţa şi Galaţi au fost înfiinţate secţii maritime şi fluviale care judecă în primă instanţă următoarele categorii de infracţiuni: - infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă, contra disciplinei şi ordinii la bord şi alte infracţiuni în legătură cu activitatea marinei civile prevăzute în Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia civilă; - infracţiunile împotriva protecţiei muncii, infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute de Codul penal, săvârşite de personalul marinei civile, cu excepţia infracţiunii prevăzute de art. 252C.pen. - infracţiunile contra patrimoniului prevăzute în codul penal referitoare la bunurile aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile, ori încredinţate acestora prin expediţie, transport sau păstrare, săvârşite de personalul marinei civile. Infracţiunile contra patrimoniului prevăzute în codul penal referitoare la bunuri aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile, în cazul în care fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol nave, utilaje portuare, instalaţii de încărcare, descărcare şi manipulare a mărfurilor în port sau a creat o stare de pericol pentru siguranţa navigaţiei, ori a avut ca urmare o tulburare în activitatea de transport maritimă sau fluvială. B. Competenţa tribunalului militar (art.26 cod proc. pen.) Sub aspect funcţional această instanţă este egală în grad cu judecătoria şi judecă dosare penale numai în primă instanţă. Potrivit disp. art. 26 cod penal, competenţa acestuia este următoarea: În primă instanţă, tribunalul militar judecă infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de

serviciu, comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe; În cazul săvârşirii de către un militar a unor infracţiuni care nu au legătură cu îndatoririle de serviciu ale acestuia, competenţa de judecată în primă instanţă revine instanţei civile, cu respectarea prevederilor privind competenţa după materie. Aşadar, săvârşirea de către un militar a infracţiunilor de tulburare în posesie şi distrugere de înscrisuri prevăzute de art. 220 şi 272 cod penal, infracţiuni care nu au legătură cu îndatoririle de serviciu ale acestuia, atrage competenţa în primă instanţă a judecătoriei. De asemenea, tribunalul militar judecă şi soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege. C. Competenţa tribunalului ( art. 27 cod proc pen.) Potrivit art. 27 cod proc. pen, tribunalul judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi în alte cazuri anume prevăzute da lege. În primă instanţă, tribunalul judecă următoarele infracţiuni: - infracţiunile prevăzute în codul penal în art. 174-177, 179, 189 alin. 3-5 ,197 alin. 3, 211alin 3, art. 212alin 3, art. 215 alin5, art 254, 255, 257, 266-270, 273-276 , art. 312 şi 317, precum şi infracţiunea de contrabandă, dacă a avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive sau radioactive. - infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea unei persoane; - infracţiunile privind traficul şi consumul ilicit de droguri; - infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunea de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea 241/2oo5 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare; - alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătoriiprivind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate , precum şi recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor asiguratorii, a hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia executării hotărârilor penale sau a reaabilitării, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. D. Competenţa tribunalului militar teritorial ( art. 28 cod. Proc pen.) Potrivit art. 28 cod procedură penală, tribunalul militar teritorial judecă în primă instanţă şi în recurs. De asemenea, soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunale militare din competenţa sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege. În primă instanţă, tribunalul militar teritorial judecă infracţiunile menţionate în art. 27 pct.1 lit. a-e1, săvârşite în

legătură cu îndatoririle de serviciu, de militari până la gradul de colonel inclusiv precum şi alte infracţiuni date în competenţa sa. Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătoriiprivind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate , precum şi recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor asiguratorii, a hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia executării hotărârilor penale sau a reaabilitării, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. E.Competenţa Curţii de Apel ( art. 281 Cod proc. pen.) Conform disp. art. 281 Cod proc. pen, Curţile de apel judecă în primă instanţă, în apel şi recurs şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunale sau între judecătorii şi tribunale din circumscripţia sa ori între judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite aflate în circumscripţia Curţii, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. De asemenea, soluţionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferul persoanelor condamnate în străinătate, precum şi cererile de strămutare , în cazurile prevăzute de lege. În primă instanţă, curţile de apel judecă următoarele infracţiuni: - infracţiunile prevăzute în codul penal în art. 155-173 şi infracţiunile privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale; - infracţiunile prevăzute de codul penal în art. 2531, art. 273-276 când s-a produs o catastrofă pe cale ferată şi art. 356-361; - infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi; - Infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membrii ai înaltului cler, care au cel puţin rengul de arhiereu sau echivalentul acestuia; - Infracţiunile săvârşite de magistraţii asistenţi de la Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curte Militară de Apel, precum şi procuroriide la parchetele de pe lângă aceste instanţe; - Infracţiunile săvâtşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de avocatul Poporului; Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunale în primă instanţă; Ca instanţă de recurs, curţile de apel judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă, u excepţia celor date în

competenţa tribunalului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

F. Competenţa Curţii Militare de Apel (art. 282 Cod proc. pen.)

Din punct de vedre al competenţei funcţionale, Curtea Militară de Apel judecă în primă instanţă, în apel şi recurs. De asemenea, soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare teritoriale sau între tribunale militare şi tribunale militare teritoriale ori între tribunale militare din raza de competenţă a unor tribunale militare teritoriale diferite, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege. În primă instanţă, Curtea Militară de Apel judecă următoarele infracţiuni: - infracţiunile prevăzute în Codul penal în art. 155-173 şi 356-361, săvârşite de militari; - infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe; - alte infracţiuni date de lege în competenţa sa; Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele militare teritoriale; Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare teritoriale în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa tribunalului militar teritorial, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. G. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ( art. 29 cod procedură penală) Conform art. 29 cod procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea 281/2003 şi 356/2006, sub aspectul competenţei funcţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: 1. în primă instanţă; 2. în recurs; 3.recursurile în interesul legii; 4. soluţionează: - Conflictele de competenţă în cazurile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa superioară comună; - Cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt; - Cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege; - Alte cazuri anume prevăzute de lege. În prima instanţă, Înalta Curte de casaţie şi Justiţie judecă:

infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi şi europarlamentari;

infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;

infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale;

infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori;

infracţiunile săvârşite de către membrii Consiliului Superior al Magistraturii;

infracţiunile săvârşite de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

alte cauze date prin lege în competenţa sa; Ca instanţă de recurs, judecă:

recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă, de curţile de apel şi Curtea Militară de apel;

recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţe de apel, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

Potrivit ar. 20 din Legea 303/2004, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă , în primă instanţă procesele şi cererile date prin lege în competenţa sa, precum şi recursurile, în condiţiile prevăzute de lege. Completul de 5 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul de 5 judecători judecă şi alte cauze date în competenţa sa prin lege, precum şi ca instanţă disciplinară. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în secţii unite pentru: - soluţionarea, în condiţiile legii, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; - sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.

2. Competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate

Noţiunea de prorogare este uzitată în literatura de specialitate şi folosită în practica judiciară, deşi în codul de procedură penală acest termen nu este folosit. Prin prorogare se înţelege în general extinderea competenţei unor organe judiciare asupra unor cauze ce sunt de competenţa altor organe judiciare în scopul înfăptuirii în bune condiţii a justiţiei penale. Această prorogare de competenţă, numită de unii autori joncţiune procesual penală, poate avea loc numai în caz de conexitate, indivizibilitate şi numai în favoarea unei instanţe de acelaşi grad sau a unei instanţe superioare. Ea nu poate avea loc niciodată în favoarea unei instanţe inferioare în grad.. Există situaţii în care prorogarea de competenţă are loc ca urmare a schimbării încadrării juridice sau a calificării faptei printr-o lege nouă. Indivizibilitatea

Există situaţii în care între două sau mai multe infracţiuni există o legătură atât de strânsă încât este necesar ca, pentru aflarea adevărului şi buna administrare a actului de justiţie, aceste infracţiuni să fie cercetate şi judecate împreună. Acest lucru se impune cel mai des în cazul indivizibilităţii şi conexităţii. Potrivit art. 33 cod procedură penală, cazurile de indivizibilitate sunt următoarele: - când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane. Este cazul participaţiei penale când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane în calitate de coautori, complici, instigatori. Dacă pentru toţi competenţa aparţine aceleiaşi instanţe situaţia este simplă , respectiva instanţă îi va judeca împreună şi nu ne mai aflăm în prezenţa unei prorogări de competenţă. Dacă competenţa de a judeca pe participanţi aparţine unor instanţe diferite, atunci instanţa competentă să judece pe autor va deveni instanţa competentă să-i judece şi pe participanţi. În situaţia în care avem mai mulţi coautori iar competenţa aparţine unor instanţe diferite, va soluţiona cauza instanţa întâi sesizată. Atunci când competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa da a judeca toate cauzele revine instanţei superioare în grad. Dacă dintre instanţe una este civilă , iar alta militară, competenţa revine instanţei civile. Dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad instanţei militare. Competenţa de a judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanţei, chiar dacă pentru fapta sau făptuitorul care a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea. - când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act. Această situaţie o întâlnim în cazul concursului ideal de infracţiuni ( când o acţiuni sau o inacţiune, săvârşită de aceiaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni). Infracţiunile fiind în indivizibilitate, va fi indivizibilă şi procedura şi unică judecata. Competenţa materială şi teritorială se determină în funcţie de infracţiunea cea mai gravă. - în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune. Acest caz de indivizibilitate operează în cazul infracţiunii în formă continuată, în cazul infracţiunii complexe şi de obicei. Potrivit disp. art. 37 alin 3 cod procedură penală, în această situaţie cauzele se reunesc întotdeauna. Astfel, în cazul infracţiunii continuate, dacă dosarul se află pe rolul unei judecătorii şi aceasta constată că inculpatul a fost condamnat anterior printr-o hotărâre rămasă definitivă pentru o infracţiune ce constituie act material al infracţiunii în formă continuată, va reuni cele două cauze, va

desfiinţa hotărârea rămasă definitivă şi va pronunţa o nouă hotărâre ţinând cont de toate actele materiale comise de inculpat. Judecătoria va putea proceda la desfiinţarea hotărârii chiar dacă aceasta aparţine unei instanţe superioare în grad, cum ar fi tribunalul. Conexitatea Conexitatea reprezintă legătura dintre două sau mai multe infracţiuni care sunt reunite într-un cadru procesual unic. Potrivit disp. art. 37 alin 1, reunirea cauzelor în caz de conexitate este posibilă dacă ele se află în faţa primei instanţe de judecată, chiar după desfiinţare hotărârii cu trimitere de către instanţa de apel sau după casarea cu trimitere de către instanţa de recurs. Conexitatea implică şi ea o pluralitate de acte care constituie fiecare în parte o faptă penală, acte care îşi păstrează autonomia spre deosebire de indivizibilitate la care pluralitatea de acte constituie o unitate juridică. În literatura juridică de specialitate s-a făcut distincţia, în funcţie de elementul constitutiv, între conexitatea subiectivă şi conexitatea obiectivă. La conexitatea subiectivă, infracţiunile sunt reunite în persoana unui infractor unic pe când la cea obiectivă , se reunesc, se leagă între ele, prin raţiunea dintre ele. Astfel, conexitatea este subiectivă, când acelaşi infractor a săvârşit mai multe infracţiuni, în acelaşi timp sau în acelaşi loc şi obiectivă, când mai mulţi infractori au săvârşit mai multe infracţiuni, în acelaşi timp şi loc, sau după o prealabilă înţelegere, sau în raport de instrument şi scop sau legate prin afinitate de probe, sau printr-o legătură care impune conexarea lor din oportunitate procesuală. Există conexitate ori de câte ori între două sau mai multe fapte prevăzute de legea penală apare o legătură cu relevanţă substanţială, care pentru realizarea în bune condiţii a justiţiei penale face necesară reunirea acelor fapte în cadrul aceluiaşi proces penal. Cazurile de conexitate sunt prevăzute de art. 34 Cod. Proc. pen şi sunt următoarele: - când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; Pentru existenţa acestui caz de conexitate se cere o legătură de timp şi de loc între infracţiunile săvârşite. De exemplu, în timp ce inculpatul X sustrage bunuri din locuinţa părţii vătămate, inculpatul Z distruge prin incendiere locuinţa. - când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp sau în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori. Acest caz de conexitate presupune existenţa a două sau mai multe infracţiuni, săvârşite de infractori după o prealabilă înţelegere. În cazul acestei conexităţi timpul sau locul săvârşirii trebuie să fie diferit, ceea ce dă conţinut legăturii dintre infracţiuni fiind înţelegerea prealabilă. De asemenea, nu are relevanţă dacă infracţiunile sunt de acelaşi

fel sau diferite şi nici intervalul de timp care le separă. De exemplu, urmare înţelegerii dintre infractori falsificarea banilor se face de către inculpatul x, la atelierul său din Suceava iar punerea lor în circulaţie este realizată de inculpatul Z în municipiul Cluj-Napoca. - când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni. Specific acestui caz de conexitate este faptul că infracţiunile comise se află în acea formă a concursului de infracţiuni numit în literatura de specialitate concurs caracterizat. De exemplu, X sustrage o armă de foc cu care omoară victima. - când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o mai bună administrare a justiţiei. În acest caz de conexitate nu intră niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 34 lit. a-c, între infracţiunile comise există o coincidenţă întâmplătoare, ceea ce face ca reunirea cauzelor să fie dispusă numai pentru buna administrare a actului de justiţie. Procedura prorogării în caz de conexitate este ce a prevăzută de art. 35 cod procedură penală Astfel, dacă competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate faptele reunite revine instanţei superioare în grad. Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa revine instanţei civile. Dacă instanţa civilă este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad cu instanţa militară.. Dacă instanţa. Competenţa da a judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanţei, chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea. Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care aceasta se referă iar dacă competenţa după calitatea persoanei aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad. Disjungerea Dacă pentru buna administrare a actului de justiţie este necesară uneori reunirea unor cauze penale, tot pentru aceleaşi considerente este necesar ca, uneori, aceste cauze să fie despărţite. Disjungerea este operaţiunea inversă conexării şi constă în separarea uneia sau mai multor cauze din complexul

de cauze sau aspecte reunite în virtutea conexităţiiEa poate fi dispusă din oficiu, la cererea procurorului sau a unei părţi. Potrivit art. 38 cod proc. pen, în cazul de indivizibilitate prev. de art. 33lit. a, precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune , în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat. Disjungerea nu operează ca o declinare de competenţă prin care dosarul este trimis spre soluţionare altei instanţe. Prin încheierea de disjungere se dispune doar scindarea procesului penal, separarea operând numai asupra succesiunii şedinţelor de judecată la aceiaşi instanţă şi asupra momentului soluţionării aspectelor care au necesitat disjungerea. Chestiunile prealabile Există situaţii în care, în cursul procesului penal, se invocă anumite aspecte de care depinde soluţionarea procesului penal dar care sunt de competenţa altei instanţe. După sensul cuvântului, o chestiune este prealabilă alteia, când cea dintâi trebuie rezolvată mai înainte de judecarea celei din urmă. Necesitatea rezolvării anterioare rezidă în faptul că, de soluţionarea ei, depinde existenţa infracţiunii sau calificarea ei. Obiectul chestiunii prealabile poate privi orice ramură a dreptului. Chiar dacă majoritatea chestiunilor prealabile au un caracter extrapenal (civil, comercial, administrativ), există situaţii în care chestiunea prealabilă este de natură penală. Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prorogarea de competenţă în cazul schimbării încadrării juridice sau a schimbării calificării faptei. Există situaţii în care instanţa investită cu soluţionarea unei cauze constată, urmare cercetării judecătoreşti,că faptei respective trebuie să i se dea o altă încadrare juridică şi că infracţiunea respectivă este de competenţa unei alte instanţe. Această instanţă poate fi una superioară celei investite cu soluţionarea cauzei sau una inferioară. În cazul în care noua încadrare nu atrage o altă competenţă, nu putem discuta de o prorogare. Situaţia reglementată de art. 41 cod procedură penală nu-şi are aplicabilitate în situaţia în care, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, instanţa datoare să-şi verifice competenţa poate observa că nu este competentă. Prorogarea de competenţă operează atunci când sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:

necesitatea schimbării încadrării juridice să apară după efectuarea cercetării judecătoreşti;

fapta, conform noii încadrări, să fie de competenţa unei instanţe inferioare

În această situaţie, instanţa de judecată va proceda în felul următor:

- va declina competenţa în favoarea instanţei superioare, atunci când noua încadrare atrage competenţa unei astfel de instanţe. - păstrează cauza spre judecare chiar dacă infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare. Potrivit art. 41 alin 2 cod procedură penală, schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel. Situaţii de acest gen apar atunci când, în cursul judecăţii, apare o lege nouă prin care se schimbă calificarea faptei iar noua calificare atrage o altă competenţă. Dacă prin legea nouă nu se dispune altfel, instanţa investită iniţial îşi păstrează competenţa. Desigur că, în toate situaţiile de trimitere în judecată, după intrarea în vigoare a legii, va fi investită direct instanţa competentă. Prorogarea de competenţă prin strămutarea cauzei penale. Un alt caz de prorogare de competenţă, reglementat de legiuitor prin art. 55-611 cod de procedură penală, este cel ce decurge din admiterea unei cereri de strămutare. Competentă a soluţiona cererea de strămutare este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când este vorba de o cauza aflată pe rolul unei curţi de apel. Când este vorba de o cauză aflată pe rolul unei judecătorii sau tribunal, competenţa aparţine curţii de apel în a cărei circumscripţie se află respectiva instanţă. Până la intrarea în vigoare a Legii 356/2006, Codul nostru de procedură penală nu făcea nici un fel de precizări în legătură cu temeiurile strămutării de unde se poate deduce că puteau fi invocate orice motive cu condiţia ca, acele temeiuri, să conducă la concluzia că numai prin strămutarea cauzei la o instanţă egală în grad se va asigura desfăşurarea normală a procesului penal. În literatura juridică de specialitate şi în practică au fost considerate motive temeinice : faptul că una dintre părţi este rudă cu vreunul dintre judecătorii instanţei; atmosfera creată în localitatea respectivă în urma popularizării modului de săvârşire a infracţiunii; faptul că una dintre părţi este primarul sau prefectul judeţului iar instanţa la care s-a făcut plângerea îşi are sediu în aceiaşi localitate. Articolul 55, în forma actuală, rezultată ca urmare a modificării lui prin Legea 356/2006, prevede următoarele situaţii ce pot constitui temei pentru formularea unei cereri de strămutare: - cazul în care, imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor; - când există pericolul de tulburare a ordinei publice ori când una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre judecători sau procurori, asistenţii judiciari sau grefierii instanţei. Procedura strămutării Cererea de strămutare poate fi formulată, în cursul

judecăţii, de partea interesată, de procuror şi de ministrul justiţiei. Ea se formulează în scris şi trebuie să cuprindă date referitoare la numărul dosarului, obiectul cauzei, denumirea instanţei. De asemenea, trebuie să cuprindă motivele ce au stat la baza formulării cererii şi menţiunea dacă în cauză se găsesc arestaţi. În sprijinul cererii sale, solicitantul trebuie să ataşeze înscrisurile pe care le consideră necesare Art. 56 alin.3 în forma actuală prevede că suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă numai de completul investit cu judecarea cererii de strămutare În vederea soluţionării cererii de strămutare, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cere informaţii de la preşedintele instanţei superioare celei la care se află dosarul a cărei strămutare se solicită, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer Ministerului Justiţiei. În condiţiile în care Ministerul Justiţiei nu mai are atribuţii de verificare a activităţii instanţelor, acestea fiind preluate de către inspecţia judiciară care funcţionează pe lângă plenul Consiliului Superior al Magistraturii, informaţiile ar trebui solicitate de la aceasta şi nu de la minister. Autorul acestei teze pe care o împărtăşim, a apreciat că, în această situaţie, titular al cererii de strămutare ar trebui să devină preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. În cazul introducerii unei noi cereri de strămutare cu privire la aceiaşi cauză, cerea de informaţii este facultativă. Potrivit art. 58 cod proc. pen, preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutate, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii. În informaţiile trimise Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel se face menţiune expresă despre efectuarea încunoştinţărilor, ataşându-se şi dovezile de comunicare a acestora. Când în cauza a cărei strămutare se cere sunt arestaţi, preşedintele dispune desemnarea unui apărător din oficiu. Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică. Atunci când părţile se prezintă, se ascultă şi concluziile acestora. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin încheiere motivată, admiterea sau respingerea cererii. În cazul în care, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, găseşte cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de apel de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzeila una dintre instanţele din circumscripţia sa, de acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită strămutarea. hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin. Această instanţă va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare.

Dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare. Instanţa la care s-a strămutat cauza rămâne competentă şi după refacerea urmăririi penale, consecutivă restituirii cauzei la procuror, conform art. 332 cod proc. penal. În literatura juridică de specialitate s-a apreciat că, în cazul admiterii cererii de strămutare, pot fi desfiinţate toate actele procesuale şi procedurale îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza. În argumentarea acestui punct de vedere s-a plecat chiar de la dispoziţiile art 60 alin 4 care prevăd desfiinţarea hotărârii ca efect al strămutării, atunci când instanţa la care s-a aflat cererea a procedat între timp la judecarea ei. Ori, desfiinţând o hotărâre, este evident faptul că legea a înţeles să supună desfiinţării orice act îndeplinit de către instanţa de la care se strămută cauza Sentinţa prin care Înalta Curte de Casaţie dispune asupra strămutării nu este supusă nici unei căi de atac. Prin Legea 356/2006 de modificare a codului de procedură penală s-a introdus un nou articol, art. 611 care prevede că procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă curte de apel decât celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitorul. Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere curţii apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitorul. Dispoziţiile art. 55 alin 1, referitoare la temeiurile strămutării, 56 alin 1 şi 2, referitoare la menţiunile pe care trebuie să cuprindă cerere, şi cele de la art. 61, ce cuprind condiţiile în care cererea poate fi repetată, se aplică în mod corespunzător. Art. 611Cod procedură penală mai prevede că, Înalta Curte de Casaţie sau curte de apel competentă soluţionează cererea în cameră de consiliu, în termen de 15 zile, se pronunţă prin încheiere motivată iar această încheiere nu este supusă nici unei căi de atac.

3. Declinarea de competenţă După cum am mai arătat, nerespectarea dispoziţiilor vizând competenţa materială sau după calitatea persoanei sunt sancţionate cu nulitate absolută iar cele privind competenţa teritorială cu nulitate relativă. Consecinţele pe care le produce în procesul penal constatarea nulităţii absolute sunt multiple : trimiterea spre judecare a cauzei la instanţa competentă, cheltuieli judiciare mai mari, o stare de

disconfort pentru părţi, aglomerarea rolului instanţelor. Pentru a evita astfel de situaţii, legiuitorul a prevăzut obligaţia instanţei de a-şi verifica din oficiu competenţa dar şi posibilitatea procurorului şi a părţilor de a ridica aceste excepţii în cursul procesului penal. Potrivit disp. art. 39 cod proc. pen., excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului, până la pronunţarea hotărârii definitive. Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe. Astfel, dacă instanţa de judecată constată că nu este competentă îşi declină competenţa şi trimite dosarul instanţei de judecată arătată ca fiind competentă prin hotărârea de declinare. Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia I s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa desesizată În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, actele îndeplinite sau măsurile dispuse se menţin. Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă apelului şi nici recursului.

5. Conflictele de competenţă Apar în situaţia în care, două sau mai multe organe judiciare,care au aceiaşi competenţă funcţională, se declară competente asupra aceleiaşi cauze sau, dimpotrivă, necompetente. În prima ipoteză ne aflăm în prezenţa unui conflict pozitiv de competenţă iar în a două, în prezenţa unui conflict negativ. Fiind vorba de un conflict apărut între două sau mai multe organe judiciare care au aceiaşi competenţă funcţională, soluţionarea conflictului se face de instanţa ierarhic superioară. Astfel, dacă conflictul de competenţă ia naştere între două judecătorii aflate în raza de competenţă a aceluiaşi tribunal, conflictul va fi soluţionat de acesta. Dacă conflictul de competenţă ia naştere între două judecătorii din raza a două tribunale diferite, dar aflate în raza de competenţă a aceleiaşi curţi de apel, competentă de a soluţiona conflictul este acea curte de apel, Dimpotrivă, atunci când conflictul apare între două judecătorii aflate în raza de competenţă a unor curţi de apel diferite, conflictul va fi soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Când conflictul de competenţă se iveşte între o instanţă civilă şi una militară, soluţionarea conflictului este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Sesizarea instanţei superioare pentru soluţionarea conflictului de competenţă se face de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, în caz de conflict pozitiv,

sau de instanţa care s-a declarat cea din urmă necompetentă, în caz de conflict negativ. Instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă. Soluţionarea conflictului de către instanţa superioară se face cu citarea părţilor. Instanţa căreia I s-a trimis dosarul prin hotărârea de stabilire a competenţei, nu se mai poate declara necompetentă, afară de cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune dată prin lege în competenţa altei instanţe. Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară comună, trimite cauza instanţei superioare comune. Potrivit disp. art. 45 cod. Proc. pen, conflictul de competenţă între doi sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea asupra activităţii de cercetare penală a acestor organe.

6. Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea 6.1..Incompatibilitatea Este o instituţie prin intermediul căreia anumite persoane făcând parte din organele care desfăşoară procesul penal sau care ajută la soluţionarea acestuia, sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală. Potrivit art. 46-48 situaţiile în care un judecător este incompatibil sunt următoarele:

o Judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul patru inclusiv, nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. ( art 46 Cod. Proc pen.).

o Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioară, sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casare în recurs.

o De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză.

o Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca , dacă în cauza respectivă :

- a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în fond în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în

cursul urmăririi penale - a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi; - a fost expert sau martor; - există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată.( art. 48 cod. Proc. pen.)

o Judecătorul a cărui soţ, rudă sau afin, până la gradul patru inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale.

o Judecătorul aflat în relaţii de duşmănie, soţul sau una dintre rudele sale până la gradul patru inclusiv şi una dintre părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul trei inclusiv

o Judecătorul care este tutore sau curator al uneia dintre părţi.

Incompatibilitatea procurorului, grefierului, organului de cercetare penală şi a magistratului asistent Potrivit art. 49 cod procedură penală, cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 46 cod proc. pen. se aplică şi procurorului, magistratului-asistent sau, după caz grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei şi unul dintre membrii completului de judecată. Din conţinutul textului redat mai sus rezultă că nu pot face parte din acelaşi complet de judecată persoane care sunt soţi şi rude apropiate, indiferent da calitatea pe care aceştia o au: judecători, procurori sau grefieri de şedinţă. De asemenea, trebuie reţinut faptul că, legiuitorul a interzis participarea în complet a procurorului şi grefierului care sunt rude între ei, deşi atributul deliberării aparţine judecătorului, tocmai în ideea înlăturării oricăror suspiciuni. Alte situaţii de incompatibilitate: - procurorul, persoana care a efectuat urmărirea penală, magistratul asistent şi grefierul de şedinţă sunt incompatibili, dacă în cauza respectivă au avut calitatea de reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi sau dacă există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată (art. 49 alin 2); - procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea cauzei în căile de atac ( art. 43 alin 3); - persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este dispusă de instanţă ( art. 49 alin ); În legătură cu acest ultim caz de incompatibilitate, în practica judiciară s-a statuat că acesta este operant doar în situaţia în care, în baza disp art. 333 cod proc pen, instanţa a dispus restituirea pentru completarea urmăririi penale, nu şi în situaţia prevăzută de art.333 cod proc. pen, când cercetările

sunt efectuate pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire. De asemenea, s-a conchis că procurorul este incompatibil să completeze sau să refacă urmărirea penală doar în situaţiile în care a efectuat el urmărirea penală nu şi în situaţia în care el a desfăşurat o activitate de supraveghere. Incompatibilitatea expertului şi interpretului Potrivit disp. art. 54 cod proc. pen, dispoziţiile art. 48, 50, 51, 52 şi 53 se aplică în mod corespunzător expertului şi interpretului. Din conţinutul acestor reglementări rezultă următoarele incompatibilităţi pentru expert şi interpret: - persoana care a avut calitatea de procuror şi, în aceiaşi cauză a pus în mişcare acţiunea penală, a emis mandatul de arestare, a dispus trimiterea în judecată sau a pus concluzii la instanţa de fond; - a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părţi - calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceiaşi cauză. Calitatea de expert are întâietate. Participarea ca expert sau ca interpret de mai multe ori în aceiaşi cauză nu constituie un motiv de recuzare Abţinerea Abţinerea reprezintă actul propriu, al persoanei aflată în stare de incompatibilitate, prin care aceasta se abţine de la soluţionarea cauzei Ea este o auto-recuzare. Spre deosebire de recuzare care are întotdeauna la bază cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege, motivele de abţinere au un caracter mai larg. Ele nu pot fi circumscrise şi limitate ca şi cazurile de revizuire, fiindcă nu pot fi evaluate sau identificate motivele care ar putea aduce atingere prestigiului şi demnităţii magistratului, pe de o parte, iar pe de altă parte, imparţialităţii şi obiectivităţii actului de justiţie. De exemplu, din punct de vedere legal, judecătorul nu este incompatibil să participe la soluţionarea cauzei în care fosta sa soţie are calitatea de parte, atâta timp cât nu are nici un interes în cauză. Pentru evitarea oricăror speculaţii, credem că, într-o astfel de situaţie, judecătorul va trebui să se abţină iar cererea sa să fie admisă. Potrivit disp. art 50 cod proc. pen, persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior, că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate. Recuzarea Recuzarea reprezintă manifestarea de voinţă, exprimată oral sau scris, prin care oricare dintre părţile din proces solicită înlăturarea organului judiciar aflat în situaţia de incompatibilitate de la judecarea cauzei. În cererea de recuzare trebuie arătat cazul de incompatibilitate ce constituie motivul recuzării şi poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată.

Nerespectarea acestor condiţii sau recuzarea aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de incompatibilitate şi pentru temeiuri cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare care a fost respinsă atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constată de completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat. Completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea celui recuzat, se pronunţă asupra măsurilor preventive. Ea poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor. Procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare în cursul judecăţii. Această procedură este reglementată de art. 52 cod procedură penală. Potrivit acestor dispoziţii, abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui care declară că se abţine sau care este recuzat. Completul desemnat să soluţioneze cerere de abţinere sau recuzare are aceiaşi compunere, adică acelaşi număr de judecători ca şi completul desemnat să soluţioneze cauza. Este inadmisibilă recuzarea judecătorului chemat să decidă asupra recuzării. Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu se poate alcătui un complet de judecată, abţinerea sau recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. În cazul în care instanţa superioară găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea, dar constată că nu se poate constitui un complet de judecată la instanţa competentă, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă, egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat abţinerea sau recuzarea. Examinarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a cărui recuzare se cere. Când abţinerea sau recuzarea a fost admisă pe motiv că membrii completului sunt soţi sau rude între ei, instanţa admiţând recuzarea va stabili care dintre persoane nu va lua parte la soluţionarea cauzei. În caz de admitere a abţinerii sau recuzării, instanţa desemnată să soluţioneze cererea, va stabili în ce măsură se menţin actele sau dispoziţiile date de persoana recuzată. Procedura de soluţionare a cererii de abţinere şi recuzare în cursul urmăririi penale. În cursul urmăririi penale cererea de abţinere sau recuzarea a persoanei care efectuează cercetarea penală se soluţionează de procurorul care supraveghează cercetarea penală iar cererea de abţinere sau recuzare a procurorului de către procurorul ierarhic superior. Cererea de recuzare a persoanei care efectuează

urmărirea penală se adresează fie acestei persoane, fie procurorului. Dacă cererea este adresată persoanei care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 ore, procurorului , fără a întrerupe cursul cercetării penale. Procurorul este obligată soluţioneze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanţă. Cererea de abţinere şi recuzare care priveşte pe procuror se soluţionează de procurorul ierarhic superior.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IX Noţiunea de probă. Clasificarea probelor în procesul penal

Obiectivele: Cunoaşterea probelor ce pot fi administrate în procesul penal Problematica abordată:

1 Probele 1.A Noţiunea de probă. Scurt istoric al evoluţiei probei 1.BClasificarea probelor

1.C Obiectul probaţiunii 1C.1 Noţiunea de obiect al probaţiunii

1C.2 Faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii 1C.3 Faptele similare, auxiliare, negative

1.C.4Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiectul probaţiunii 1.C.5Faptele şi împrejurările care nu trebuiesc dovedite.

1.D Pertinenţa, concludenţa şi utilitatea probelor 1.F Sarcina administrării probelor

1.G Procedura administrării probelor

De reţinut: 1.Sarcina administrării probelor

Potrivit disp. art. 65 cod procedură penală, sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată Această obligaţie a organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată, de a administra probele în procesul penal, se înscrie, de fapt, în prelungirea altei obligaţii, aceea de a strânge probele necesare pentru aflarea adevărului. Această obligaţie a organelor judiciare o găsim stipulată în art. 202 care prevede obligaţia organului de urmărire penală de a strânge probele necesare aflării adevărului şi în art.287 alin. 2 care prevede faptul că, instanţa de judecată, îşi formează convingerea pe baza probelor administrate. În vederea realizării acestor sarcini, legea prevede obligaţia oricărei persoane, care cunoaşte vreo probă sau are date despre vreun mijloc de probă, să le aducă la cunoştinţa organului judiciar sau să le înfăţişeze. Din conţinutul textelor indicate mai sus rezultă că, prin sarcina probaţiunii, se înţelege obligaţia organelor judiciare de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii. Având în vedere caracteristicile procesului penal, această sarcină revine subiecţilor procesuali care exercită acţiunea Principiul care guvernează această activitate este următorul : cel ce afirmă trebuie să facă dovada ( actori incumbit probaţio ). Prin urmare, inculpatul nu are obligaţia să-şi dovedească nevinovăţia, sarcina de a dovedi contrariul aparţinând organelor judiciare. Aceasta nu exclude dreptul inculpatului de a se apăra. El poare propune probe pentru a combate susţinerile acuzării, situaţie în care obligaţia de a face dovada celor afirmate îi revine lui.

2. Procedura administrării probelor După cum rezultă din textele de lege, redate mai sus, în cursul urmăririi penale, organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia. Obligaţia aflării adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele impune organului judiciar şi alte obligaţii: să adune probe atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului şi să-şi îndeplinească îndatoririle chiar dacă învinuitul sau inculpatul nu recunoaşte fapta. Obligaţia de descoperire şi strângere a probelor nu exclude dreptul părţilor de a propune probe şi de a cere administrarea lor. De altfel, pe parcursul procesului penal, există câteva momente în care, potrivit dispoziţiilor legale, părţilor li se pune în vedere faptul că au această posibilitate.

Un astfel de moment este prevăzut de art. 72 cod procedură penal[. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor da temeinicie. Mai mult, dreptul părţilor de a propune probe pe tot parcursul procesului penal, este prevăzut expres în art. 67 cod procedură penală. Acelaşi text prevede că cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă şi utilă. Desigur că, dacă proba nu întruneşte aceste caracteristici, ea va fi respinsă motivat. În cursul judecăţii sarcina administrării probei revine instanţei de judecată, în prezenţa procurorului a părţilor şi a apărătorilor acestora. Această procedură se desfăşoară în şedinţa de judecată cu respectarea principiilor specifice acestei faze, adică : publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea şi oralitatea. Pentru realizarea judecăţii în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate, în şedinţă publică, în prezenţa tuturor părţilor, instanţa readministrează probele care au fost administrate în cursul urmăririi penale. Astfel, părţile pot pune întrebări martorilor propuşi, mai mult toate probele administrate în cauza penală sunt supuse discuţiei procurorului şi părţilor. În codul de procedură penală, sunt prevăzute câteva momente în cursul judecăţii în care părţile au posibilitatea de a propune probe noi. Acestea sunt următoarele: - art. 320 cod proc. pen, prevede obligaţia preşedintelui instanţei de a întreba pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii, cereri sau dacă propun probe noi. În cazul când se propun noi probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Procurorul şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti. - art. 330 prevede că atunci când, în cauza supusă judecăţii există mijloace materiale de probă, instanţa din oficiu sau la cerere, dispune, dacă este necesar, aducerea şi prezentarea acestora. - art. 331 cod. proc. pen. Prevede situaţia în care din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi. - art. 331 cod proc. pen, prevede obligaţia instanţei ca înainte de încheierea cercetării judecătoreşti să verifice dacă există cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti.

3. Aprecierea probelor. Conform disp. art. 63 alin 2 cod proc pen, aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului. Această operaţie presupune o analiză minuţioasă a întregului probatoriu administrat în cauză, astfel încât soluţia finală să reprezinte reflectarea în practică a principiului aflării adevărului. Această cântărire a probelor se face potrivit liberei aprecieri a organului judiciar şi trebuie făcută în aşa fel încât probele să se coroboreze între ele şi să conducă spre soluţia finală. Ca într-un joc de puzzle, orice piesă care nu-şi găseşte locul pe tablă trebuie discutată şi înlăturată motivat.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE X Probele şi mijloacele de probă în procesul penal

Obiectivele capitolului X Cunoaşterea mijloacelor de probă Problematica abordată:

1. Sediul materiei 2. Mijloacele de probă 2. A. Noţiunea de mijloc de probă. 2. B. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor 2.B.1. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului

2.B.2 Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabilă civilmente. 2.B.3. Declaraţiile martorilor 2.B.4.Modalităţi speciale de ascultare a martorilor în situaţia în care persoana acestora este protejată

2.C.Confruntarea 2.D. Înscrisurile 2.E Interceptările şi înregistrările audio sau video 2.E.1. Noţiune

2.E.2Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor şi comunicărilor

2.E.3 Procedura de emitere a autorizaţiei. 2.E.4 Procedura de efectuare a înregistrărilor audio-video

2.E.5 Procedura în faţa instanţei 2.E.6 Înregistrările de imagini şi alte înregistrări

2.E.7 Verificarea mijloacelor de probă 2.F Mijloacele materiale de probă

2.F.1.Procedeele de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi mijloacelor materiale de probă

a. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri b. Percheziţia c. Măsuri privind obiectele ridicate. 2. G. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi medică-legală 2.G.1 Constatarea tehnico-ştiinţifică 2.G.2 Constatarea medico-legală

2.G.3. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi medico-legală 2. I. Expertiza. 2.I.1 Noţiune. Clasificarea expertizelor 2.I. 2 Procedura expertizei 2.J Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea

1.I. Aprecierea probelor

De reţinut:

1. Sediul materiei

2. Noţiunea de mijloc de probă

În vederea strângerii şi administrării probelor necesare aflării adevărului, legiuitorul a stabilit procedeele prin care se poate ajunge la acest rezultat. De aceea, este necesar să nu confundăm aceste căi de investigaţie cu probele ce servesc la aflarea adevărului. Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea de mijloace de probă. Această definiţie se desprinde din dispoziţiile art.64 cod proc. pen, în care se precizează că, mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio şi video, fotografiile, mijloacele materiale da probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele. Importanţa acordată de legiuitor probelor şi modului de administrare a probelor în procesul penal rezultă din dispoziţiile art. 64 alin ultim cod proc. pen, introdus prin Legea 281/ 2003. Potrivit acestor reglementări, mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Din motive didactice, mijloacele de probă au fost grupate în trei categorii: declaraţiile părţilor şi ale martorilor; înscrisuri şi mijloace materiale de probă; rapoarte de constatări ale specialiştilor şi de expertiză.

3. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor 3.1.Declaraţia învinuitului sau inculpatului Chiar dacă, din punct de vedere a valorii probante, declaraţia învinuitului sau inculpatului are aceiaşi valoare ca şi celelalte probe, în realitate aceasta are un rol foarte important în stabilirea adevărului dacă ne gândim că, învinuitul sau inculpatul, este persoana care cunoaşte cel mai bine modul în care s-au derulat faptele. Prevăzând situaţia în care inculpatul ar declara mincinos, fie că se declară vinovat, fie că se declară nevinovat, legiuitorul a prevăzut în art. 69 că, declaraţiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză. Ascultarea inculpatului în legătură cu faptele reţinute în sarcina sa reprezintă un drept şi nu o obligaţie a acestuia. Pe tot parcursul procesului penal, acesta poate să refuze să dea declaraţii, poate ca în anumite momente să consimtă a fi ascultat sau poate ca, încă de la început să-şi formuleze apărarea. Dacă pentru învinuit sau inculpat a da declaraţii reprezintă un drept, pentru organele judiciare a asculta pe inculpat reprezintă o obligaţie. Prin informaţiile furnizate de acesta, organul judiciar are posibilitatea să verifice apărările inculpatului şi să stabilească, coroborând, aceste declaraţii cu celelalte probe din dosar, o stare de fapt ce reflectă adevărul. Este motivul pentru care legiuitorul a sancţionat încălcarea dispoziţiilor legale privind ascultarea învinuitului sau inculpatului cu sancţiunea nulităţii relative. Aceasta nu trebuie să conducă la concluzia că inculpatul poate fi obligat să dea declaraţii. Aceasta reprezintă, după cum am mai arătat, un drept şi nu o obligaţie a acestui. Codul de procedură penale prevede câteva situaţii în care organul de urmărire penală este obligat să procedeze la ascultarea învinuitului sau inculpatului iar acestea sunt următoarele: În cursul urmăririi penale, - art. 70 alin 2 prevede obligaţia organului de urmărire penală ca, la începutul urmăririi penale, să pună în vedere inculpatului drepturile şi obligaţiile pe care le are, printre care şi dreptul de a da declaraţie, atrăgându-i totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta, îi cere să dea o declaraţie, scrisă

personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. - art 143 alin 1 prevede că, în cazul luării măsurii preventive a reţinerii, organul de cercetare penală trebuie să aducă la cunoştinţă învinuitului că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, trebuie să aducă la cunoştinţă învinuitului că are dreptul să nu facă nici o declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. - art 146 alin 1 prevede obligaţia procurorului ca, înainte de a înainta propunerea de arestare preventive, să asculte pe învinuit. - art 146 alin 8, prevede obligaţia judecătorului ca, înainte de a se pronunţa asupra propunerii de arestare preventivă, să procedeze la ascultarea învinuitului. - art. 1491 prevede obligaţia procurorului ca înainte de a înainta propunerea de arestare preventivă, să asculte pe inculpat, - art 149 1alin 5 prevede obligaţia judecătorului de a asculta pe inculpat înainte de a se pronunţa asupra propunerii de arestare preventivă. - art 237 prevede obligaţia organului de cercetare de asculta pe inculpat, după punerea în mişcare a acţiunii penale. - art. 250, 255 şi 257 prevede obligaţia organului de cercetare penală de a asculta pe inculpat înainte de terminarea cercetării. În cursul judecăţii. - art 323 prevede obligaţia instanţei de a proceda la ascultarea inculpatului, la începutul cercetării judecătoreşti. - art. 323 alin ultim, prevede că , în cursul judecăţii, inculpatul poate fi ascultat ori de câte ori este necesar - 341 prevede obligaţia preşedintelui instanţei ca, înainte de a încheia dezbaterile, să acorde, personal inculpatului, ultimul cuvânt. a. Procedura de obţinere a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului Este prevăzută de art. 70-74. Din conţinutul acestor dispoziţii rezultă că această procedură cuprinde o activitate complexă care, din consideraţii didactice ar putea fi împărţită în curmătoarele etape: - etapa identificării inculpatului, are loc înainte de a fi ascultat, în care învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie, adresa la care locuieşte efectiv, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale. În această etapă învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă şi obligaţia să anunţe în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal. - etapa prealabilă ascultării, prevăzută de art. 70 alin 2 , în care inculpatului i se aduc la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a cu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa Dacă inculpatul consimte să dea o declaraţie organului de urmărire penală, înainte de a fi ascultat, i se cere să dea o declaraţie,

scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. - etapa ascultării este reglementată de art. 71 Cod proc. pen. Modul de ascultare diferă în faza de urmărire penală faţă de cea a judecaţii. În cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulţi inculpaţi, fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi. În etapa judecăţii, regula este că ascultarea tuturor inculpaţilor se face în şedinţă publică, nemijlocit, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate. Dacă în timpul ascultării învinuitului sau inculpatului, acesta acuză simptomele unei boli care i-ar putea pune viaţa în pericol, ascultarea se întrerupe, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce medicul decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol. Ori de câte or învinuitul sau inculpatul se găseşte în imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul la care se află, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede altfel. Modul de ascultare şi de consemnare a declaraţiilor. La început inculpatul este lăsat să declare tot ce ştie în cauză, respectiv să expună liber modul de derulare a faptelor, astfel cum au fost percepute de el. Acest moment este foarte important deoarece, din modul de expunere a faptelor, organul judiciar poate să-şi formeze o părere în legătură cu sinceritatea inculpatului, să surprindă eventualele contradicţii între acea declaraţie şi declaraţiile anterioare ale inculpatului sau între declaraţiile inculpatului şi a celorlalte părţi din proces. Art. 71 alin 4 şi 5 prevăd două situaţii care nu pot fi admise cu ocazia ascultării inculpatului. Astfel, ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză. Raţiunea acestei reglementări are la bază faptul că, reamintindu-i-se inculpatului declaraţiile anterioare, este dificilă surprinderea punctelor din declaraţie în care acesta a fost nesincer. De asemenea, învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta sau citi o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor mai greu de reţinut. După această expunere, inculpatului i se pot pune întrebări cu privire la fapta care face obiectul cauzei, de către preşedinte şi ceilalţi membrii ai completului, precum şi de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea civilmente responsabilă, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face. Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt necesare în cauză. Modul de consemnare a declaraţilor este reglementat de art. 73 cod. proc. pen. Potrivit acestui text, declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris. În fiecare declaraţie se vor consemna, totodată, ora începerii şi ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului. Declaraţia scrisă se citeşte acestuia, iar dacă inculpatul cere, I se dă să o citească. Când este de acord cu conţinutul ei, inculpatul o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să

semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de preşedintele completului de judecată, de grefier, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret. Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declaraţiile sale sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile arătate mai sus. 4.2.Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabilă civilmente Portivit disp. art. 75 cod proc. pen., declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ca rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Procedura obţinerii declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabilă, este asemănătoare celei urmate pentru obţinerea declaraţiilor inculpatului dar prezintă şi caracteristici specifice. Astfel, în etapa prealabilă ascultării, potrivit art. 75 cod. proc. pen, persoanei vătămate I se pune în vedere că poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, se poate constitui parte civilă. De asemenea, I se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare. În ceea ce priveşte modul de ascultare, în art. 77 cod proc. pen se precizează că ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător. 4.3.Declaraţiile martorilor În lumina dispoziţiilor art. 78 cod proc. pen., martorul este persoana care are cunoştinţă despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal. Proba cu martori este foarte des folosită în procesul penal. Ea prezintă avantajul că, de cele mai multe ori, martorul prezent la locul infracţiunii, este în măsură să relateze mai obiectiv decât părţile din proces, modul în care s-au desfăşurat faptele. Proba cu martori prezintă însă dezavantajul că, de foarte multe ori, datorită nivelului de cultură a martorului, gradului de percepere a faptelor, timpului scurs de la data infracţiunii, anumitor sentimente pe care le are faţă de o parte sau alta din proces, declaraţiile lor pot conduce organele judiciare pe o pistă falsă. Din conţinutul art. 83 cod penal, rezultă că martorilor le revin următoarele obligaţii: de a se înfăţişa la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi de a declara tot ce cunosc în legătură faptele cauzei. I. Neagu, op. cit., pag 338 În principiu, poate avea calitatea de martor orice persoană. Legea distinge însă între persoanele care nu pot fi ascultate ca martor şi persoanele care nu sunt obligate să declare ca martor.

a. Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor. În această categorie pot fi introduse următoarele persoane: - potrivit art.79, persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care acesta a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau a unităţii faţă de care este obligat a păstra secretul profesional. Intră în această categorie toate persoanele care au luat cunoştinţă de faptele şi împrejurările cauzei, în virtutea atribuţiilor de serviciu. Această interdicţie nu operează în cazul infracţiunilor contra statului sau contra păcii şi omenirii. Având în vedere importanţa probelor în procesul penal, îndeosebi faptul că, de cele mai multe ori, la locul faptei se găsesc puţine persoane, legea a prevăzut expres că prezintă întâietate calitatea de martor faţă de aceea de apărător. - potrivit art. 82 cod pen, persoana vătămată poate fi ascultată ca martor dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată. Din conţinutul acestui articol rezultă c, partea vătămată şi partea civilă nu pot fi ascultate ca martor în cauzele în care au calitatea de parte. Raţiunea acestei interdicţii este una simplă, fiind părţi în procesul penal, acestea sunt tentate să declare în interesul lor. b. Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martor În această categorie intră acele persoane care, în principiu, pot fi ascultate ca martor, însă legea le permite să refuze această calitate . În acest sens, în articolul 80 se prevede că, soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului, nu sunt obligate să depună ca martori. Conform art. 149 cod penal, sunt rude apropiate ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude. Dispoziţiile din legea penală privitoare la rude apropiate, se aplică în caz de înfiere cu efecte depline, persoanei înfiate cât şi descendenţilor acesteia şi în raport cu rudele fireşti, iar în caz de înfiere cu efecte restrânse, înfiatului cât şi descendenţilor acestuia şi în raport cu rudele înfietorului. Raţiunea acestei reglementări rezidă în faptul că aceste persoane, date fiind sentimentele lor faţă de învinuit sau inculpat, sunt tentate să denatureze adevărul pentru a-l ajuta pe inculpat. Pentru a evita astfel de situaţii, legiuitorul a prevăzut obligaţia organelor judiciare de a atrage atenţia acestor persoane că nu sunt obligate să depună ca martori. În situaţia în care martorul nu doreşte să se prevaleze de aceste dispoziţii şi vrea să fie audiat,iar declaraţiile date sunt mincinoase, el pot fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă. c. Procedura ascultării martorului Procedura ascultării martorului este prevăzută de art. 84-86 cod proc. penal şi este asemănătoare celei urmate de organul judiciar cu ocazia luării declaraţiei celorlalte părţi din proces. Astfel, în prima etapă se procedează la identificarea martorului

care este întrebat mai întâi despre nume, prenume, etate, adresă, ocupaţie. În această etapă, martorul este întrebat dacă este soţ sau rudă a vreunei părţi, în ce raporturi se află cu acesta, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii. În funcţie de răspunsurile martorului organul judiciar va proceda în felul următor: va atrage atenţia martorului că, potrivit art. 80 cod proc. pen., nu este obligat să declare ca martor dacă este rudă cu învinuitul, va atrage atenţia martorului că poate participa în proces ca parte vătămată dacă a suferit vreo vătămare şi faptul că, situaţia în care nu participă în această calitate poate fi ascultat ca martor. În etapa a doua, prealabilă ascultării , martorul este pus să depună următorul jurământ: ,, Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.” În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului. Martorului de altă religie decât creştină nu îi sunt aplicabile dispoziţiile ce prevăd ca martorul să ţină mâna pe cruce sau biblie. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: ,, Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.” Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă: ,, mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. “ După depunerea jurământului , organul judiciar pune în vedere martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. În legătură cu persoanele minore se impune următoarea precizare: Potrivit art. 81, minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu depune jurământ; I se atrage însă atenţia să depună adevărul. În ultima etapă se procedează la ascultarea martorului. Acestuia i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce ştie cu privire la aceasta. Ascultarea martorului se face cu respectarea dispoziţiilor art. 71-74 la care face trimitere art. 86 cod proc. pen. Aceasta presupune că martorul este lăsat să declare tot ce ştie în legătură cu obiectul cauzei, după care I se pune întrebări în legătură cu cele declarate. Ascultarea martorilor se face separat, fără să fie de faţă restul martorilor d. Modul de consemnare a declaraţiilor Declaraţiile martorului se consemnează în scris. Declaraţia scrisă se citeşte acestuia, iar dacă cere i se dă să o citească. Când este de acord cu cele consemnate, martorul o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Pentru a evita orice

speculaţii legate de o completare ulterioară, organul judiciar barează spaţiile goale. 2.B.4.Modalităţi speciale de ascultare a părţii vătămate, civile şi a martorilor în situaţia în care persoana acestora este protejată. 1.Modalităţi speciale de ascultare a părţii vătămate şi a părţii civile Aceste modalităţi speciale de ascultare a părţii vătămate şi a părţii civile sunt reglementate în art. 77, introdus în codul de procedură penală prin Legea 366/2006. În cazul în care poate fi periclitată viaţa, itegritaea corporală sau libertatea părţii vătămate, a părţii civile sau ale rudelor apropiate ale acesteia, procurorul ori, după caz, instanţa de judecată poate încuvinţa ca aceasta să fie ascultată fără a fi prezentă fizic la locul în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul unei reţele audio sau video. Organul judiciar are obligaţia să aducă la cunoştinţa părţii vătămate sau civile dreptul de a solicita audierea în prezenţa unui consilier de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor. Acest consilier are obligaţia de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunoştinţă în timpul audierii. În cursul judecăţii, părţile pot adresa întrebări, în mod nemijlocit, părţii vătămate sau părţii civile iar întrebările se pun în ordinea stabilită de art. 323 alin 2. Declaraţia părţii vătămate sau a părţii civile, ascultată în condiţiile arătate, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă, fiind semnată de organul judiciar, de partea vătămată sau partea civilă ascultată, precum şi de consilierul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor prezent la ascultarea acesteia, depunându-se la dosarul cauzei. Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia părţii vătămate sau a părţii civile, în original, sigilat cu sigiliul parchetului ori, după caz, al instanţei de judecată, se păstrează la sediul acestora. Procedura de ascultare este cea obişnuită, prevăzută de art. 75-77 Cod. proc. pen. 2.Modalităţi speciale de ascultare a martorilor în situaţia în care persoana acestora este protejată. Aceste modalităţi sunt reglementate de art. 861-865cod. proc. pen. a. Protecţia datelor de identificare a martorului Potrivit disp. art 861, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în faţa organului judiciar. Această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecăţii de instanţă, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptăţite.

Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat, la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale ori, după caz, la sediul instanţei, într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Procesul-verbal va fi semnat de cel care a înaintat cererea, precum şi de cel care a dispus măsura. Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz, completului de judecată în condiţii de strictă confidenţialitate. În toate cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonanţă sau, după caz, instanţa, prin încheiere a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecţie a martorului. Declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate , redate în procesul-verbal al procurorului potrivit art. 862alin 5, precum şi declaraţia martorului , consemnată în cursul judecăţii şi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată, potrivit art. 862alin. 6, teza I, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Pot fi audiaţi ca martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire. b. Modalităţi speciale de ascultare a martorului În situaţia în care există mijloace corespunzătoare, procurorul sau instanţa de judecată, poate admite ca martorul căruia i s-a atribuit o identitate falsă să fie audiat fără să fie prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul acestor mijloace. Luarea declaraţiei martorului, în condiţiile arătate mai sus, se face în prezenţa procurorului. Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut. Declaraţia martorului va fi înregistrată prin mijloace tehnice video şi audio şi va fi redată integral în formă scrisă. În cursul urmăririi penale se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu exactitate declaraţia martorului şi aceasta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală şi se depune la dosarul cauzei. În cursul judecăţii, părţile şi apărătorii acestora pot adresa întrebări în mod nemijlocit, martorului ascultat în condiţiile arătate mai sus. Întrebările se pun prin intermediul preşedintelui în ordinea stabilită în art. 323 alin 2. În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Casetele video şi audio pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilate cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut

declaraţia, se păstrează în condiţii de maximă siguranţă. Casetele video şi audio înregistrate în cursul urmăririi penale vor fi înaintate la terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi vor fi păstrate în condiţii de maximă. Procedura ascultării martorului este cea obişnuită, dispoziţiile art. 78, 85, 86 alin 1şi 2 se aplică în mod corespunzător. În conformitate cu disp. art. 863 , instanţa de judecată poate admite, la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care au fost audiaţi martorii, în condiţiile prevăzute de art. 862 c. Audierea martorilor sub 16 ani în anumite cauze. Am arătat că minorul poate fi audiat în cauză ca martor şi că până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare. Prin dispoziţiile art. 864 introdus prin Legea 281/ 2003 s-a creat cadrul legal ce permite ca, în anumite cauze, ascultarea minorului să nu se facă în şedinţă de judecată. Potrivit textului indicat, în cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleiaşi familii, instanţa poate dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în şedinţă de judecată, admiţând prezentarea unei audieri efectuate în prealabil, prin înregistrarea audio video, în condiţiile art. 86 2 alin. 2, 4, 5, şi 7. Aceasta presupune că audierea minorului se face în prezenţa procurorului, declaraţia minorului se înregistrează prin mijloace audio şi video şi se redau integral în formă scrisă, declaraţia va fi transcrisă integral, va fi semnată de acesta şi va fi păstrată în condiţii de maximă siguranţă. d. Protejarea deplasărilor martorilor Potrivit disp. art. 865, procurorul care efectuează urmărirea penală ori, după caz, instanţa de judecată poate dispune ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau reşedinţa martorului ori să-i asigure o reşedinţă temporară supravegheată, precum şi să-l însoţească la sediul parchetului sau al instanţei şi înapoi la domiciliu sau reşedinţă. Aceste măsuri sunt ridicate de organul care le-a dispus, când se constată că pericolul care a impus luarea lor a încetat. 2.C.Procedee speciale de obţinere a declaraţiilor părţilor şi ale martorilor 1 Confruntarea Confruntarea este un procedeu probatoriu utilizat de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată în situaţiile în care se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor ascultate în cauză. Persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora se contrazic. Prezintă avantajul pentru organul judiciar că poate verifica reacţiile fiecărei persoane în faţa răspunsurilor celeilalte, mai ales atunci când persoanele confruntate îşi pun întrebări reciproc. Declaraţiile persoanelor confruntate se consemnează într-un proces-verbal.

2.Folosirea interpreţilor. Folosirea interpreţilor a fost înscrisă în literatura juridică de specialitate printre procedeele speciale de obţinere a declaraţiilor părţilor şi a martorilor. Art. 128 precizează că, atunci când una dintre părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată asigură în mod gratuit folosirea unui interpret. Interpretul poate fi desemnat sau ales de părţi; în acest din urmă caz, el trebuie să fie un interpret autorizat potrivit legii. La serviciile unui interpret se apelează şi în care, unele dintre înscrisurile aflate la dosarul cauzei sau prezentate în instanţă, sunt redactate într-o altă limbă decât cea română. Persoana desemnată ca interpret este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria de a asigura exactitatea traducerii. Înainte de a-şi exercita atribuţiile, interpretul este pus să depună jurământul. Dispoziţiile legate de jurământul martorului se aplică şi în cazul interpretului. 3.Înscrisurile. Potrivit art. 89 cod proc. pen, înscrisurile pot servi ca mijloc de probă, dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. În procesul penal înscrisurile care pot servi ca mijloc de probă sunt în genere acele înscrisuri care dovedesc stări, situaţii, raporturi anterioare săvârşirii infracţiunii dar care privesc existenţa acesteia sau calificarea ei. Sunt, de asemenea, mijloace de probă scrisă, înscrisurile care conţin o informaţie, o recunoaştere, o relatare cu privire la făptuitor, la faptă sau la împrejurările comiterii acesteia. Este considerat înscris, în sens de mijloc de probă, orice obiect pe care se află o exprimare scriptică care poate servi la aflarea adevărului în cauza penală. Astfel, pot constitui mijloace de probă registrele din care rezulta că inculpaţii ţineau o evidenţă contabilă dublă sau înscrisul falsificat de inculpată şi folosit pentru obţinerea unor credite. 4. Interceptările şi înregistrările audio sau video Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor. Fiind o măsură cu caracter excepţional, condiţiile necesare pentru acordarea autorizaţiei de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor impuse de art 911

cod proc pen. sunt următoarele: - să existe indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu - stabilirea situaţiei de fapt, identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea este întârziată nu poate fi realizată în baza altor probe. - indiciile temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei fapte penale să privească următoarele infracţiuni: infracţiuni contra siguranţei naţionale prevăzute de codul penal şi de alte legi speciale, trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic

de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea 78/ 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în cazul unor alte infracţiuni grave ori a infracţiunilor care se săvârşesc prin mijloace de comunicare electronică. - să existe autorizarea de interceptare dată de un judecător de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Procedura de emitere a autorizaţiei. Cererea de autorizare se înaintează instanţei căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în fond sau instanţei corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală şi se soluţionează de preşedintele instanţei în cameră de consiliu. În lipsa preşedintelui instanţei autorizaţia se dă de către judecătorul desemnat de acesta. Înainte de a se pronunţa asupra cererii, acesta verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicărilor se va face prin încheiere motivată, care va cuprinde indiciile concrete şi faptele care justifică măsura ; motivele pentru care stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea ori localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi întârziată; persoana, mijlocul de comunicare sau locul supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea şi înregistrarea. Autorizarea se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării, până la cel mult 30 zile Autorizarea poate fi prelungită în acelaşi condiţii şi pentru motive justificate, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata maximă a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate, cu privire la aceiaşi persoană şi aceiaşi faptă, este de 120 zile. În reglementarea anterioară modificării prin Legea 356/2006 autorizarea era dată doar de preşedintele instanţei căreia i-ar fi revenit competenţa să soluţioneze cauza în fond iar durata maximă a interceptărilor era de 4 luni. Prin Legea 356/ 2006 autorizarea interceptărilor a devenit atributul oricărui judecător de la instanţa competentă însă prin O.U.G 60/2006, art. 911 a fost din nou modificat, mai exact adus în forma iniţială, astfel că acest atribut revine preşedintelui instanţei. În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării prevăzute în art. 911 alin. 1 ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire, procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de 48 ore, comunicând aceasta instanţei în termen de 48 ore de la expirarea termenului pentru care a autorizat interceptarea. Instanţa trebuie să se pronunţe în cel mult 24 ore

asupra ordonanţei procurorului şi, dacă o confirmă şi este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării şi înregistrării în condiţiile art. 911alin.1-3. Dacă judecătorul nu confirmă ordonanţa procurorului, el trebuie să dispună încetarea, de îndată, a interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea celor efectuate. După efectuarea acestei operaţii, de ştergere sau distrugere, procurorul va întocmi un proces verbal care se comunică în copie instanţei. Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau nu contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor se arhivează la sediul parchetului în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii şi pot fi transmise judecătorului sau completului investit cu soluţionarea cauzei, la solicitarea acestuia. La soluţionarea definitivă a cauzei acestea vor fi şterse sau, după caz, distruse de către procuror, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Înregistrările pot fi făcute şi la cererea motivată a părţii vătămate privind comunicările cei-i sunt adresate, cu autorizarea instanţei de judecată Pot fi supuse înregistrării următoarele tipuri de aparate: telefoane fixe, telefoanele celulare, telefoanele publice utilizate de făptuitori, pagerele, microfoanele, telecopiatoarele, poşta electronică, fotografiile de urmărire, înregistrările video. Înregistrările de imagini şi alte înregistrări. Procedura examinată mai sus a fost extinsă de legiuitor, prin art. 914 şi 915 şi în cazul înregistrărilor în mediu ambiental, localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere de convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicaţie, autorizate în condiţiile legii, precum şi în cazul înregistrării de imagini. Verificarea mijloacelor de probă. În scopul de a garanta veridicitatea înregistrărilor şi interceptărilor, legiuitorul a prevăzut în art. 916 faptul că, mijloacele de probă prevăzute în prezenta secţiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu. În art. 916 alin 2, se prevede că înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise prin lege.

Percheziţia În literatura juridică de specialitate percheziţia a fost definită ca fiind actul procedural care constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane sau la locuinţa acesteia, cu scopul de a găsi şi ridica obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului judiciar, dar nepredate de bunăvoie, precum şi în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de probă necesare soluţionării cauzei penale. Având în vedere implicaţiile pe care aceasta le are în ceea ce priveşte inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţei unei persoane, consacrat de art. 27 din Constituţie, percheziţia poate fi dispusă

numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Potrivit art. 100 efectuarea unei percheziţii poate fi dispusă atunci când persoana căreia i s-a cerut vreun obiect sau un înscris din cele prevăzute la art. 98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea percheziţiei este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală. Percheziţia domiciliară Poate fi dispusă numai de judecător prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii. În cursul urmăririi penale percheziţia domiciliară se dispune în camera de consiliu, fără citarea părţilor de judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află serviciul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, Prezenţa procurorului este obligatorie. Ea nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale. Autorizaţia poate fi folosită doar o singură dată. În baza încheierii, judecătorul emite de îndată autorizaţia de percheziţie, care trebuie să cuprindă:

a. denumirea instanţei;

b. data, ora şi locul emiterii;

c. numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis autorizaţia de percheziţie;

d. perioada pentru care s-a emis percheziţia;

e. locul unde urmează a se efectua percheziţia;

f. numele persoanei la domiciliul sau reşedinţa căreia se efectuează percheziţia;

g. numele învinuitului sau inculpatului; Percheziţia dispusă în cursul urmăririi penale, potrivit disp. art. 100, se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucrători operativi. În cursul judecăţii, instanţa poate proceda la efectuarea percheziţiei cu ocazia unei cercetări locale. În celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de judecată de a se efectua o percheziţie se comunică procurorului în vederea efectuării acesteia. Percheziţia corporală sau asupra autovehiculelor poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător. Din interpretarea disp. art. 100 alin. ultim rezultă că ea poate fi dispusă şi înaintea începerii urmăririi penale. Percheziţia corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o sau persoana desemnată de acest organ, cu condiţia ca acesta, în prealabil, să se legitimeze şi să prezinte autorizaţia. Percheziţia corporală se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată. Procedura percheziţiei Procedura efectuării percheziţiei este reglementată de disp. art.104-111 cod proc. pen. Potrivit art. 104, organul judiciar care urmează a efectua

percheziţia este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de judecător. Percheziţia domiciliară se face în prezenţa persoanei la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acestuia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu. Aceste operaţiuni se efectuează de organul judiciar în prezenţa unor martori asistenţi. Este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a oricăror acte procedurale în aceiaşi cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziţia să participe la percheziţie. Când persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, va fi adusă la percheziţie. În cazul în care nu poate fi adusă, percheziţia domiciliară se face în prezenţa unui reprezentant ori al unui membru al familiei, iar în lipsa acestora, a unui vecin cu capacitate de exerciţiu. Percheziţia domiciliară se poate face între orele 6,00-20, 00, iar între celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local public. Percheziţia începută între orele 6,00-20, 00 poate continua şi în timpul nopţii. Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta. Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor sau înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârşită, obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie este interzisă se ridică totdeauna. Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia, care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice. Art. 107 prevede procedura de identificare şi păstrare a obiectelor. Astfel, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă, pentru a fi însemnate de către acesta spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează. Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica sigilii se împachetează sau se închid, pe posibil laolaltă, după care se aplică sigilii. Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se las în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode. Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una din probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia din persoanele prezente în locul inculpatului la efectuarea percheziţiei. În legătură cu efectuarea percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri, art 108 prevede obligativitatea consemnării acestora într-un proces-verbal. În afara menţiunilor prevăzute în art. 91, acesta trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: locul, timpul, condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a fi

recunoscute. În procesul-verbal se face menţiune şi despre obiectele care nu au fost ridicate, precum şi acelea care au fost lăsate spre păstrare. O copie a procesului verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele sau înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui. Măsuri privind obiectele ridicate. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ca obiectele ridicate care constituie mijloace de probă să fie, după caz, ataşate la dosar sau păstrate în alt mod. Obiectele sau înscrisurile ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate. În acest caz fotografiile se vizează şi se ataşează la dosar. Până la soluţionarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte dosarul. Obiectele supuse confiscării nu se restituie. Din conţinutul art. 109 rezultă că sunt supuse restituirii: - obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei care nu au legătură cu cauza; - obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparţin, chiar înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, afară de cazul când prin această restituire s-ar stânjeni aflarea adevărului;În această situaţie, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va pune în vedere persoanei căreia I-au fost restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei. Cercetarea la faţa locului şi reconstituirea Cercetarea la faţa locului. Deplasarea organului judiciar la faţa locului prezintă avantajul că, luând contact cu locul săvârşirii infracţiunii, poate să-şi formeze mai uşor o părere în ceea ce priveşte obiectul cauzei. Potrivit art. 129 cod proc. pen, cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită. În literatura juridică s-a făcut distincţie între cercetarea iniţială, realizată cu ocazia constatării sau deplasării iniţiale la locul săvârşirii infracţiunii şi cercetarea complementară, care are loc ulterior, ori de câte ori este necesar. În cursul urmăririi penal, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa unor martori asistenţi, afară de cazul când acest lucru nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se face în prezenţa părţilor, atunci când este necesar. Când învinuitul sau inculpatul este reţinut ori arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi

asigură, la cerere, reprezentarea. Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică cercetarea. În cursul judecăţii, cercetarea la faţa locului este dispusă de către instanţă. Dacă în cazul cercetării efectuate de către organul de urmărire penală participarea procurorului nu este obligatorie, în cazul cele dispuse de instanţă participarea procurorului este obligatorie atunci când participarea sa la judecată este obligatorie. Cercetarea locală se efectuează cu citarea părţilor iar neprezentarea acestora nu împiedică efectuarea cercetării. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării. Despre efectuarea cercetării la faţa locului se încheie un proces verba. Acesta trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 91 cod penal, următoarele: descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective. Se pot face schiţe, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, care se vizează şi se anexează la procesul-verbal.

Reconstituirea

Este o activitate la faţa locului care se dispune de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, atunci când se consideră că aceasta este necesară pentru verificarea şi precizarea unor date. Se poate proceda la reconstituirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta. Reconstituirea se face în prezenţa învinuitului sau inculpatului şi a martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea reconstituirii. Reconstituirea trebuie organizată în aşa fel încât să se obţină o reproducere cât mai fidelă a faptei şi a împrejurărilor în care a fost comisă. Pentru aceasta, trebuiesc păstrate aceleaşi condiţii de loc, timp, distanţă, condiţii meteorologice , vizibilitate. În situaţia în care se reconstituie unele infracţiuni, ca de exemplu un accident de circulaţie soldat cu moartea unor persoane, reconstituirea trebuie organizată în aşa fel încât să nu se producă un nou accident. Nu se pot reconstitui în întregime anumite infracţiuni cum sunt cele prin care se aduce atingere moralei publice, ca de pildă violul. Despre efectuarea reconstituirii se încheie un proces verbal, care conţine aproape aceleaşi menţiuni ca şi procesul verbal de cercetare la faţa locului. În caz de reconstituire a modului în care a fost săvârşită fapta, se consemnează amănunţit şi desfăşurarea reconstituirii. Se pot face schiţe, desene sau fotografi, ori alte lucrări care se vizează şi se anexează la dosar. Constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală.

Constatarea tehnico-ştiinţifică. Practica a dovedit, nu de puţine ori, că rezolvarea multiplelor probleme pe care le ridică săvârşirea unei infracţiuni, reclamă, pe lângă solide cunoştinţe de drept, cunoştinţe din diferite alte domenii. Potrivit art. 112, când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoştinţele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală însă poare fi efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni ce funcţionează în cadrul altor organe. Organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea. Spre deosebire de expertize, termenele stabilite pentru depunerea raportului tehnico-ştiinţifice este mai scurt, dată fiind urgenţa pe care o reclamă acestea din urmă. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală. Celui însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot delega şi nici acesta nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau organ de control. Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socoteşte că materialele puse la dispoziţie ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire penală, în vederea completării lor. Constatarea medico-legală Conform art. 114, constatarea medico-legală se dispune de către organul de urmărire penală în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte sau este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii. Exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului. Raportul de constatare tehnico- ştiinţifică şi medico legală. Operaţiile şi concluziile constatării tehnico ştiinţifice şi medico-legale se consemnează într-un raport. În situaţia în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea unei părţi, apreciază că raportul tehnico-ştiinţific sau medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, poate dispune refacerea sau completarea constatării sau efectuarea unei expertize. Când refacerea sau completarea constatării tehnico - ştiinţifice ori medico-legale este dispusă de instanţa de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui. Expertiza

Procedura expertizei. Etapele acestei proceduri sunt următoarele: 1.Încuviinţarea expertizei Atunci când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei sunt necesare cunoştinţele unui expert, din oficiu sau la cerere, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune efectuarea unei expertize. Ca orice cerere formulată în cursul procesului, această cerere este pusă în discuţia părţilor şi analizează, organul judiciar putând respinge cererea. În cazul în care aceasta a fost admisă, organul judiciar solicită Biroului Local de expertize să-I comunice lista experţilor specializaţi în domeniul care vizează expertiza. În cazuri privitoare la infracţiunea de fals de monedă sau alte valor, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate c4ere lămuriri institutului de emisiune. De asemenea, în cauzele privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate ordona să fie prezentate scripte de comparaţie. Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le elibera iar dacă se găsesc la un particular care nu este rudă apropiată cu inculpatul, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi pune în vedere să le prezinte. Scriptele de comparaţie trebuie vizate de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi semnate de acele care le prezintă. Organul de urmărire penală ori instanţa de judecată poate dispune ca învinuitul sau inculpatul să prezinte o piesă scrisă de mâna sa, ori să scrie după dictarea ce I se face. Dacă inculpatul refuză, se face menţiune în procesul verbal

1. Numirea experţilor. Având în vedere faptul că, la majoritatea instanţelor, desemnarea experţilor se face în sistem aleatoriu, tocmai pentru a se evita orice suspiciuni, instanţa numeşte expertul respectiv, după consultarea unei liste puse la dispoziţie de Biroul local de expertize Instanţa numeşte expertul printr-o încheiere iar procurorul printr-o rezoluţie motivată. Potrivit disp. art. 119 cod proc pen, dacă există experţi medico-legali sau oficiali în specialitatea respectivă, nu poate fi numit expert o persoană, decât dacă împrejurări deosebite ar cere aceasta. Când expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, organul de urmărire penal sau instanţa de judecată se adresează acestora pentru efectuarea expertizei. Prin urmare, în această situaţie desemnarea expertului nu mai reprezintă atributul organului judiciar care , de data aceasta, se adresează unei unităţi de specialitate Când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-şi dea părerea şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora. Conform art. 120 cod proc. pen, , după desemnarea

expertului, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată fixează un termen la care sunt chemate părţile, precum şi expertul. La termenul fixat se aduce la cunoştinţa părţilor şi expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în vedere că au dteptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. Părţile mai sunt încunoştinţate că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. După examinarea obiecţiunilor şi cererilor făcute de părţi şi expert, organul judiciar pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, fixează onorariul provizoriu, avansul la cheltuielile de deplasare şi-l încunoştinţează pe expert dacă la efectuarea acestuia urmează să participe părţile. c. Întocmirea raportului de expertiză şi depunerea lui la instanţă. În vederea efectuării expertizei, expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. În cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviinţarea organului de urmărire. Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei. De asemenea, părţile cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, pot da expertului explicaţiile necesare. După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris. Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului într-o anexă. Raportul de expertiză se depune la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei. Conform disp. art. 123 cod proc pen, conţinutul raportului de expertiză este următorul:

a. partea introductivă, în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţille care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei;

b. descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor consemnate de expert;

c. concluziile, care cuprind răspunsul la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei.

În situaţia în care, organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată, constată, la cererea părţilor sau din oficiu, că expertiza nu este completă, poate dispune completarea ei. De asemenea, când socoteşte necesar, se pot cere expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea lui spre a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiză. În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea martorilor. Lămuriri suplimentare în scris se pot fi cerute şi serviciului medico-legal de specialitate care a efectuat expertiza. Efectuarea unei noi expertize se poate dispune atunci când, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu pricire la exactitatea concluziilor rapotrului de expertiză. Alte instituţii legate de administrarea probelor în procesul penal. Există situaţii în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din diferite motive, nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice act procedural. În aceste condiţii, se poate adresa unui organ de urmărire sau instanţă de judecată, egală în grad cu organul judiciar care instrumentează cauza, care are posibilitatea să le efectueze. Comisia rogatorie. Procedeul prin care organul judiciar competent transmite dreptul său de a efectua un aact procedural unui alt organ judiciar, cu aceiaşi competenţă funcţională, poartă denumirea de comisie rogatorie. Efectuarea comisiei rogatorii se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie iar de către instanţa de judecată prin încheiere. Prin comisie rogatorie pot fi efectuate numai acte procedurale, cum ar fi ascultarea unui martor, percheziţia, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, cercetarea la faţa locului. În acest sens, art. 132 alin. 2 prevede că punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul comisiei rogatorii. Conform disp art. 133 cod. Proc. pen., rezoluţia sau încheierea prin care se dispune comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul în care urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta întrebările care trebuie să i se pună. Cănd comisia rogatorie s-a dispus de instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări , care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua comisia rogatorie. Totodată, oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii. Când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune dsemnarea unui apărătir din oficiu care îl va reprezenta. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă din obiectul ascultării.

2.J.2. Delegarea Spre deosebire de comisia rogatorie, activitatea ce face obiectul delegării este realizată, potrivit legii, de un organ inferior celei care are cauza spre rezolvare. Dispoziţiile referitoare la condiţiile în care se poate dispune comisia rogatorie, conţinutul acesteia şi drepturile părţilor se aplică în mod corespunzător şi în caz de delegare.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE XI Măsurile procesuale

Obiectivele - cunoaşterea măsurilor preventive reglementate de Codul de procedură penală şi a cazurilor în care pot fi dispuse. Problematica abordată:

1. Consideraţii cu caracter introductiv. Importanţa măsurilor procesuale. 1.A. Noţiunea şi importanţa măsurilor procesuale 1.B. Clasificarea măsurilor procesuale 2. Măsurile preventive 2.A. Definirea măsurilor preventive 2.B Scopul şi categoriile măsurilor preventive. 2.C. Luarea, înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive. 2.D. Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării sau încetării de drept a măsurilor preventive

De reţinut:

1. Scopul şi categoriile măsurilor preventive.

Potrivit dispoziţiilor art. 136 cod procedură penală, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta o măsură preventivă. Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de: scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Măsurile preventive prevăzute de codul de procedură penală în art.136 alin.2 sunt următoarele: - reţinerea - ce poate fi luată de organul de cercetare penală şi procuror. - obligarea de a nu părăsi localitatea - se poate lua de procuror sau judecător în cursul urmăririi penale şi de instanţa

de judecată, în cursul judecăţii - obligarea de a nu părăsi ţara-se poate lua de procuror sau de judecător în cursul urmăririi penale şi de instanţa de judecată, în cursul judecăţii. - arestarea preventivă - poate fi luată de judecător şi numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii.

2.Luarea, înlocuirea, revocarea si încetarea de drept a măsurilor de prevenţie. 2.1. Luarea măsurilor de prevenţie

Pentru luarea măsurilor de prevenţie trebuie realizate cumulativ următoarele condiţii generale: - să fie întrunite condiţiile prevăzute de art 143 cod procedură penală, adică să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Potrivit art. 681 , sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătore au acte de urmărire penală a săvârşit fapta. - pentru infracţiunea săvârşită, legea să prevadă pedeapsa închisorii. Condiţia se realizează şi în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa închisorii cu amenda, pentru toate măsurile preventive, cu excepţia arestării preventive. In cazul acestei măsuri operează interdicţia prev. de art. 136 cod procedură penală-măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii. - să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 cod procedură penală: a. inculpatul a fugit ori s-a ascuns , în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei; a1inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri; b. există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă; c. există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; d. inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune; e. există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înţelegere frauduloasă cu acesta; f. inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În cazurile prevăzute la lit a-e, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani În evaluarea acestui pericol nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului ci şi date referitoare la faptă, nu de puţine ori aceasta din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care concură la înfăptuirea ei, nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii. Măsura preventivă a reţinerii se poate lua prin ordonanţă de organul de cercetare penală sau procuror, obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara prin ordonanţa procurorului în cursul urmăririi penale şi prin încheierea instanţei în cursul judecăţii iar arestarea preventivă prin încheiere. 2.2. Înlocuirea şi revocarea măsurilor preventive. Potrivit dispoziţiilor art. 139 Cod procedură penală, măsura preventivă luată se înlocuieşte cu alta măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Din modul de formulare a acestui text rezultă că o măsură preventivă mai blândă poate fi înlocuită cu una mai severă şi invers. Când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. În cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror sau de instanţă, procurorul , dacă apreciază că informaţiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta sau sesizează instanţa. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa, pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când constată el însuşi că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii. Aceste dispoziţii se aplică chiar în situaţia în care organul judiciar urmează să-şi decline competenţa. În cadrul judecării recursului inculpaţilor împotriva încheierii prin care a fost menţinută măsura arestării preventive, instanţa poate dispune, din oficiu, potrivit art. 3002 raportat la art. 139 cod procedură penală, înlocuirea măsurii arestării preventive cu aceea de a nu părăsi localitatea, dacă temeiurile care au determinat luarea măsurii s-au schimbat. 2.3. Încetarea de drept a măsurilor preventive. Potrivit disp. art. 140 cod proc. pen., măsurile preventive încetează de drept în următoarele situaţii: - la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la expirarea termenului de 60 zile prevăzut de art. 160balin 1, dacă instanţa nu a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în acest termen; - în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare. - atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri

definitive de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea ce face obiectul învinuirii, fără a putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art. 159 alin.13, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. În situaţia în care se iveşte un caz de încetare de drept , instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitiv sau ordonanţă ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni:datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al arestării. 2.4. Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării sau încetării de drept a măsurilor preventive.

Conform dispoziţiilor art. 1401 cod procedură penală, împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează urmărirea penală iar împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura arestării se poate f ace plângere în termen de 24 ore de la luarea măsurii, la la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat această măsură se poate face plângere, înainte de expirarea a 24 ore, la prim procurorul parchetului sau, după caz la procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 2781.. Aceştia se pronunţă prin ordonanţă înainte de expirarea celor 24 ore de la luarea măsurii reţinerii iar atunci când consideră că este ilegală sau nu se justifică, procurorul dispune revocarea ei.

Împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în fond. Plângerea se soluţionează în cameră de consiliu, în termen de 3 zile de la primirea dosarului, participarea procurorului şi citarea inculpatului sau învinuitului este obligatorie iar neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii Împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în cursul urmăririi penale,luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul şi procurorul pot face recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale,cererea de revocare, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supus nici unei căi de atac.

Învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în faţa instanţei de recurs şi va fi ascultat în prezenţa apărătorului său. În cazul în care învinuitul sau inculpatul se află internat în spital şi, din cauza stării sănătăţii, nu poate fi adus în faţa judecătorului sau când, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, recursul va fi examinat în lipsa acestuia, dar numai în prezenţa apărătorului său, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie. Conform disp. art. 1403 alin 5 cod proc. pen., dosarul va fi înainat instanţei de recurs în termen de 24 ore, iar recursul se soluţionează în termen de 48 ore, în cazul arestării învinuitului, şi în termen de 3 zile, în cazul arestării inculpatului. Când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanţa dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive sau prin care s-a constatat încetarea de drept a acestei măsuri nu este suspensiv de executare. Potrivit disp. art. 141 cod procedură penală, încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a unei măsuri preventive, precum şi împotriva încheierii prin care se dispune menţinerea arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau inculpat, în termen de 24 ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE XII Analiza măsurilor preventive

Obiectivele: cunoaşterea măsurilor preventive reglementate de Codul de procedură penală şi a cazurilor în care pot fi dispuse. Problematica abordată:

1.Analiza măsurilor preventive 1.A. Reţinerea 1.B Obligaţia de a nu părăsi localitatea 1.C. Obligaţia de a nu părăsi ţara 1.D. Arestarea preventivă 1.D.1. Arestarea învinuitului 1.D.2.Arestarea inculpatului

1.D.3. Condiţiile necesare luării măsurii preventive a arestării inculpatului

1.D.4.Conţinutul mandatului de arestare 1.D.5.Durata arestării şi procedura prelungirii arestării preventive 1.D.6. Menţinerea arestării inculpatului. Verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii. 1.E.Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control judiciar

1.E.1 Scurt istoric. 1.E.2. Natura juridică a liberării provizorii 1.E.3. Liberarea provizorie sub control judiciar

g. Condiţiile liberării 1.E.4. Liberarea provizorie pe cauţiune a. Condiţiile liberării şi cauţiunea.

1.E.5.Procedura liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune.

1.E.6. Revocarea liberării provizorii 2.Măsurile preventive care se pot lua împotriva persoanei juridice 3. Alte măsuri procesuale

3.A. Măsurile de ocrotire 3.B. Măsurile de siguranţă 3.C Măsurile asiguratorii 3.C.1. Noţiune şi importanţă.

3.C.2. Bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asiguratorii 3.C.3. Procedura de luare a măsurilor asiguratorii a. Aplicarea sechestrului penal propriu - zis

h. Aplicarea inscripţiei ipotecare i. Poprirea.

3.C.4 Contestarea măsurilor asiguratorii 3.D Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare

De reţinut:

Retinerea

Între măsurile preventive privative de libertate, reţinerea se înscrie ca cea mai uşoară, aceasta putând fi dispusă de organul de cercetare penală sau de procuror pe o durată de cel mult 24 ore. Ea poate fi luată faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, pentru fapta săvârşită legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii şi se ia în cazurile prevăzute de art. 148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzută de lege pentru fapta săvârşită. Dacă măsura a fost luată de organul de cercetare penală, acesta este obligat să încunoştinţeze de îndată pe procuror cu privire la luarea măsurii. Procurorul sau organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.. Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 ore iar din durata ei se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. lit. b din Legea 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Politiei Române.

Prin Legea 356 /2006 s-a introdus un nou aliniat, 144 alin 11, care prevede că, în situaţia în care reţinerea se dispune după audierea învinuitului citat de către organul de urmărire penală, termenul de 24 de ore se calculează de la ora emiterii ordonanţei. În ordonanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora la care reţinerea a început iar în ordonanţa de punere în libertate, ziua şi ora la care reţinerea a încetat. Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, o dată cu încunoştinţarea la care se referă art. 143 alin 1, un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înlăuntrul termenului prevăzut în alin 1, potrivit art. 146. Când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă acesta consideră necesar a lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii, potrivit art. 146. Obligarea de a nu părăsi localitatea Această măsură constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului ce a luat această măsură. Această măsură poate fi luată numai după ascultarea acestuia în

prezenţa avocatului, dacă există probe sau indicii temeinice că persoana învinuită sau inculpată a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

Articolul 145 alin 11introdus prin Legea 356/2006, modificat prin O.U.G 60/2006, prevede obligaţia celui faţă de care s-a luat măsura de a nu părăsi localitatea şi de a respecta următoarele obligaţii:

a. să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată, ori de câte ori este chemat;

b. să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a luat măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

c. să nu îşi schimbe locuinţa fără încunoştinţarea organului judiciar; d. să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;

Pe lângă acestea, organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului să respecte una sau mai multe din următoarele obligaţii:

a. să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;

b. să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite de organul judiciar;

c. să nu se apropie de persoana vătămată, de membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane stabilite de organul judiciar şi să nu comunice cu acesta, direct sau indirect; d. să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule

stabilite de organul judiciar; e. să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o

categorie de arme; f. să nu se afle în locuinţa părţii vătămate;

h. să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta. În cursul urmăririi penale durata acestei măsuri nu poate depăşi 30 zile, afară de situaţiile în care este prelungită. Prelungirea se dispune de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală numai în caz de necesitate şi motivat, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Împotriva ordonanţei procurorului se poate formula plângere la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în primă instanţă, conform disp. art. 1402,

procedura fiind cea analizată atunci când au fost expuse căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării sau încetării de drept a măsurilor preventive. Durata maximă a măsurii în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de

10 ani sau mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani. Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, se comunică, în aceiaşi zi, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte inculpatul, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse de organul judiciar. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii. În cuprinsul ordonanţei sau încheierii sunt menţionate expres obligaţiile pe care învinuitul sau inculpatul trebuie să le respecte şi se atrage atenţia acestuia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurilor sau a obligaţiilor impuse de organul judiciar, se poate lua faţă de acesta măsura arestării preventive. Dacă pe durata obligării de a nu părăsi localitatea au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie înlocuirea sau încetarea celor existente, procurorul sau instanţa dispune acesta prin ordonanţă sau încheiere motivată. Copia ordonanţei sau a încheierii prin care sunt impuse noile obligaţii sau prin care s-a dispus încetarea celor deja luate se comunică organelor abilitate, prevăzute de art. 21şi 22care se aplică în mod corespunzător. Obligarea de a nu părăsi ţara

Măsura obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau judecător în cursul urmăririi penale, sau de instanţă în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Măsura obligării de a nu părăsi ţara se ia în condiţiile prevăzute lege pentru măsura obligării de a nu părăsi ţara. Copia ordonanţei procurorului sau încheierea instanţei se comunică secţiei de politie în a cărei rază teritorială locuieşte inculpatul, organelor competente să elibereze paşaportul şi organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse de organul judiciar. Arestarea preventivă Arestarea învinuitului Potrivit art. 229 cod procedură penală, învinuitul este persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Condiţiile ce se cer pentru a putea lua această măsură sunt, conform art. 146, următoarele: să fie întrunite condiţiile prevăzute în art. 143, adică să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; pentru infracţiunea săvârşită legea să prevadă pedeapsa închisorii; să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148Cod procedură penală.

Procurorul din oficiu sau la sesizarea organului de urmărire, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta. Soluţionarea cererii este de competenţa instanţei căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, până la expirarea celor 24 ore de reţinere, în cazul în care învinuitul este reţinut. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenta în faţa judecătorului a învinuitului reţinut. Propunerea de arestare se soluţionează în cameră de consiliu, în complet de un judecător, participarea procurorului este obligatorie. Învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător, judecarea cererii în lipsa învinuitului fiind doar atunci când acesta nu poate fi adus în faţa instanţei din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră şi stare de necesitate. După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată. Totodată, judecătorul, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului. Acesta cuprinde în mod corespunzător menţiunile arătate în art. 151 alin. 3 lit. a-c, e şi j, precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusă arestarea preventivă a acestuia. Judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere o dată cu arestatul. În caz de respingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara. Durata arestării învinuitului nu poate depăşi 10 zile. Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Articolul 147 cu denumirea marginală, ,,arestarea învinuitului la instanţa de judecată”, prevede că instanţa de judecată poate dispune, în situaţiile arătate în partea specială, titlul II, arestarea învinuitului în cazurile şi

condiţiile prevăzute de art. 146. Când s-a dispus arestarea, preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului. Învinuitul arestat, este trimis de îndată procurorului împreună cu mandatul de arestare. Arestarea inculpatului Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală, atunci când se consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului. Durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi 30 zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. În această limită, judecătorul, în raport cu complexitatea activităţii de urmărire penală ce trebuie efectuată în cauză, poate stabili o durată mai scurtă a arestării. Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare. Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil. Măsura arestării preventive a inculpatului într-o cauză poate fi luată sau menţinută, chiar dacă inculpatul este arestat şi în altă cauză, întrucât legalitatea şi temeinicia luării şi menţinerii arestării preventive se apreciază distinct în fiecare cauză în parte şi nici o dispoziţie a codului de procedură penală nu interzice ca inculpatul să fie arestat în mai multe cauze. Ca atare, legalitatea măsurii arestării preventive, luată sau menţinută de instanţă într-o cauză, nu este afectată de existenţa unui alt mandat de arestare preventivă a inculpatului, emis în altă cauză. În procedura reglementată de art. 1491 alin 2 se prevede că dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive întocmită de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală se prezintă preşedintelui sau judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în cameră de consiliu de un singur judecător indiferent de natura infracţiunii. Inculpatul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de un judecător. Participarea procurorului este obligatorie. Judecătorul admite sau respinge propunerea prin încheiere motivată. Arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 zile a perioadei în

care acesta a fost anterior reţinut sau arestat. Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate, se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. In cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat. Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului. Împotriva încheierii se poate face recurs, în termen de 24 ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă. Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă şi în cursul judecăţii, prin încheiere motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute în art. 148. Încheierea poate fi atacată separat cu recurs. Termenul de recurs este de 24 ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea este suspensiv de executare. Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceiaşi cauză, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, se poate dispune din nou această măsură, dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea sa de libertate. Procedura prelungirii arestării în cursul urmăririi penale Conform disp. art. 155 cod procedură penală, arestarea inculpatului dispusă de instanţă poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. Prelungirea duratei arestării preventive poate fi dispusă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, instanţei de la locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori de instanţa de la sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, pe baza propunerii motivate a procurorului care, după caz, efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În cazul în care procurorul supraveghează urmărirea penală, acesta va fi sesizat motivat de către organul de cercetare penală, în vederea formulării propunerii de prelungire, cu cel puţin 8 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.

Dacă arestarea a fost dispusă de o instanţă inferioară celei competente să acorde prelungirea, propunerea se înaintează instanţei competente. Propunerea se anexează la adresa de sesizare a instanţei. În cuprinsul adresei se pot arăta şi alte motive care justifică prelungirea arestării decât cele cuprinse în propunere. Când în aceiaşi cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul care sesizează instanţa pentru unul dintre inculpaţi va sesiza, totodată, instanţa şi cu privire la ceilalţi inculpaţi. Art. 159 cod procedură penală, cu denumirea marginală ,,procedura prelungirii arestării dispuse în cursul urmăririi penale”, cuprinde numeroase dispoziţii în acest sens. Astfel, dosarul cauzei va fi depus la procuror, o dată cu sesizarea instanţei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi consultat de apărător. Propunerea de prelungire a arestării se soluţionează în cameră de consiliu, de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii iar participarea procurorului este obligatorie. Inculpatul este adus în faţa instanţei şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, şi comunică încheierea celor lipsă la judecată în acelaşi termen. Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau inculpat în termen de 24 ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte de expirarea duratei arestării preventive iar inculpatul este adus la soluţionarea acestuia. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare. Măsura dispusă de instanţă se comunică administraţiei locului de deţinere, care este obligată să o aducă la cunoştinţă inculpatului. Dacă hotărârea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive nu este atacată cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs. Judecătorul poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 zile, procedura aplicată în

fiecare situaţie fiind cea prezentată mai sus. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 zile. Verificări privind arestarea inculpatului în cursul judecăţii. În faza de judecată, măsura arestării preventive, luate în cursul urmăririi penale, poate fi prelungită. În acest sens, art. 160b introdus prin Legea 281/2003 prevede că în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive. Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată menţinerea arestării preventive. Încheierea poate fi atacată cu recurs. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a menţinut starea de arest, urmare verificării legalităţii şi temeiniciei acesteia, un este suspensiv de executare.

2. MĂSURILE PREVENTIVE CARE POT FI LUATE ÎMPOTRIVA

PERSOANEI JURIDICE Prevăzute în art. 4795 cod procedură penală, aceste măsuri au fost introduse în codul de procedură penală prin Legea 356/2006. Dispoziţiile privind răspunderea persoanei juridice au intrat în vigoare la data intrării în vigoare a normelor corespunzătoare din Codul penal , respective la 90 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a Legii 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal ( M. Of. 601 din 12 iulie 2006) În lumina dispoziţiilor art. 479, judecătorul, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe din următoarele măsuri

preventive: a. suspendarea procedurii de dizolvare sau

lichidare a persoanei juridice; b. suspendarea fuziunii, a divizării sau a

reducerii capitalului social al persoanei juridice;

c. interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;

d. interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul judiciar;

e. interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiu sau cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.

În vederea asigurării respectării primelor trei măsuri, indicate mai sus, instanţa poate oblige persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani sau alte valori fixate de organul judiciar. Cuantumul cauţiunii nu poate fi mai mic de 5000 lei iar cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunţă în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice sau încetarea procesului penal faţă de aceasta . În cazul în care s-a dispus faţă de persoana juridică o soluţie de netrimitere în judecată, restituirea cauţiunii se dispune de procuror. Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurilor preventive, făcându-se venit la bugetul statului la data rămânerii definitive a hotărârii. Măsurile preventive pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 zile, cu posibilitatea prelungirii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 zile. În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecător, prin încheiere motivată, dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice. Participarea procurorului este obligatorie. Încheierea poate fi atacată cu recurs în 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare , pentru cei lipsă.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE XIII Actele procesuale şi procedurale comune

Obiectivele capitolului - cunoaşterea măsurilor preventive reglementate de Codul de procedură penală şi a cazurilor în care pot fi dispuse. Problematica abordată:

4. Noţiune. Trăsăturile definitorii ale actelor procesuale şi a celor procedurale 5. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale. 6. Acte procedurale comune

3.A.Citaţia 3.A.1. Noţiune 3.A.2. Conţinutul citaţiei 3.A.3. Locul citării 3.A.4.Înmânarea citaţiei 3.B.Comunicarea altor acte procedurale 3.C.Mandatul de aducere 4. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea

unor omisiuni vădite 4.A. Original, duplicat, copie, extras, certificat. 4.B. Îndreptarea erorilor materiale. 4.C.Îndreptarea unor omisiuni vădite. 6. Cheltuielile judiciare şi amenda judiciară 5.Instituţii legate de actele procesuale şi procedurale 5.A. Termenele în procesul penal 5.A.1. Noţiune. 5.A.2 Clasificarea termenelor 5.A.3. Calcului termenelor 5.A.4 Acte considerate ca făcute în termen

De reţinut: 1. NOŢIUNE. TRĂSĂTURILE DEFINITORII ALE ACTELOR PROCESUALE ŞI PROCEDURALE COMUNE Desfăşurarea procesului penal presupune însumarea unor activităţi cu conţinut procesual, într-o activitate progresivă, desfăşurată de subiecţii raportului procesual, în termenele şi formele prevăzute de legea de procedură penală. Actele prin care se dinamizează activitatea procesual penală pot fi împărţite în două categorii: acte procesuale şi acte procedurale. Codul de procedură penală nu cuprinde o definiţie a acestor acte însă există numeroase dispoziţii în care se utilizează aceste noţiuni. De exemplu, potrivit art. 182 cod proc. pen, comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în capitolul II, cu denumirea marginală ,, Citarea, comunicarea actelor procedurale, mandatul de aducere.”De asemenea, în art. 189 se face referire la acoperirea cheltuielilor determinate de efectuarea actelor de procedură iar din conţinutul art. 132 ce reglementează comisia rogatorie rezultă că ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, efectuarea unei percheziţii, deci actele procedurale, pot forma obiectul comisiei rogatorii pe când actele procesuale nu pot fi duse la îndeplinire pe calea comisiei rogatorii. În literatura juridică de specialitate, actele procesuale au fost definite ca fiind acele acte ce cuprind manifestări de voinţă ale organelor judiciare şi ale părţilor de care depinde desfăşurarea procesului penal până la punerea în executare a hotărârii penale definitive. Sunt considerate acte procesuale: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată, luarea măsurilor preventive sau asiguratorii, dispunerea administrării unor probe. Alături de organele judiciare, şi părţile pot îndeplini anumite acte procesuale. Introducerea plângerii prealabile de către persoana vătămată, constituirea de parte civilă, introducerea unei căi de atac sau retragerea acesteia, împăcarea părţilor, sunt acte ce intră în această categorie. Aceste acte nu-şi produc efectele decât atunci când sunt îndeplinite în ordinea stabilită de lege, de organul judiciar competent sau de persoana îndreptăţită potrivit legii şi sunt realizate în formele anume prevăzute de lege. Trăsăturile definitorii ale actelor procesuale sunt următoarele: - reprezintă o exteriorizare a unei manifestări de voinţă făcută cu scopul de a produce efectele juridice recunoscute de lege.

Spre exemplu, punerea în mişcare a acţiunii penale reprezintă manifestarea de voinţă a procurorului făcută în scopul tragerii la răspundere penală a inculpatului; declararea de inculpat a unei căi de atac reprezintă manifestarea de voinţă a acestuia de a supune respectiva hotărâre unui control judiciar; cererea formulată de partea civilă pentru a se lua măsura sechestrului asigurator reprezintă manifestarea de voinţă a părţii vătămate făcută în scopul reparării prejudiciului. - actele procesuale trebuie să fie realizate în formele prevăzute de lege, forme ce diferă în funcţie de faza procesuală în care sunt întocmite. Potrivit art. 203 cod proc pen., în desfăşurare urmăririi penale, organul de urmărire dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă, acolo unde legea prevede această, iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată. În cursul judecăţii, instanţa se pronunţă prin hotărâre. În art. 311 cod proc. pen, se prevede că hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă. Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului , recursului, recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei se numeşte decizie. Toate celelalte hotărâri date în cursul judecăţii se numesc încheieri. - actele procesuale trebuie să fie întotdeauna motivate. Această condiţie, necesară pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei actelor procesuale, rezultă din numeroase dispoziţii ale legii: - art. 203 prevede că ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă datele şi menţiunile stipulate de legiuitor . - art. 302 prevede că instanţa se pronunţă prin încheiere motivată asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii. - art. 312 prevede că sentinţa sau decizia se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. - art. 308 alin. 4 prevede că motivarea opiniei separate este obligatorie. Actele procedurale sunt actele îndeplinite de către organele judiciare, părţi sau alte persoane prin care se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele procesuale. Sunt acte procedurale: înmânarea citaţiei, executarea unui mandat de aducere, efectuarea unei percheziţii, ascultarea unui martor. Actele procedurale pot fi realizate şi de către părţi sau de către alte persoane. Astfel, redactarea unui raport de expertiză, reprezintă un act procedural realizat de către un expert, activitatea de traducere realizată de un traducător reprezintă tot un act procedural, depunerea de concluzii scrise reprezintă un act procedural realizat de părţi, atunci când concluziile au fost concepute de ele sau un act procedural întocmit de apărător, atunci când actul procedural a fost întocmit de acesta.

Trăsăturile definitorii ale actelor procedurale sunt următoarele: - Actele procedurale au o natură derivată, existenţa lor depinzând de existenţa şi valabilitatea actelor procesuale. Anularea unui act procesual va avea drept consecinţă anularea actelor procedurale întocmite pentru punerea sa în aplicare. - Actele procedurale sunt acte de executare sau acte de consemnare, după funcţia pe care o au. Actele procedurale sunt destinate, fie să ducă la îndeplinire dispoziţiile actelor procesuale, fie să constituie actul documentar care face dovada activităţilor desfăşurate de organele judiciare sau de persoanele care participă la proces. Ele pot fi îndeplinite de organele judiciare ( întocmirea unei ordonanţe, rezoluţii, întocmirea rechizitoriului sau a unei încheieri de şedinţă ), de părţi (predarea unor înscrisuri sau obiecte) sau de participanţii la proces ( raportul de constatare medico-legală, raportul de expertiză depus de expert sau concluziile scrise depuse de apărător ). - Actele procedurale sunt consemnate în scris. În literatura juridică de specialitate a fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia, aceste acte, pot îmbrăca numai forma scrisă, indiferent dacă această formă este cerută ad validitatem sau numai ca valoare de instrumentum. Consemnarea actelor procedurale în scris se justifică prin: excluderea contestării ulterioare a existenţei sau conţinutului actelor; realizarea corespunzătoare a activităţii de supraveghere şi control asupra actelor; motivarea se face cu atenţie sporită şi poate fi cunoscută. Actele documentar procedurale. Sunt acte scrise prin care organele judiciare constată îndeplinirea unui act procesual sau efectuarea unui act procedural. Valoarea acestor acte documentare este deosebită în procesul penal ele fac dovada conţinutului şi permit verificarea legalităţii actului procesual sau procedural pe care îl consemnează. În vorbirea curentă se foloseşte adeseori acelaşi termen pentru a desemna un act procedural şi documentul care constată îndeplinirea acestuia. De exemplu, prin citaţie se înţelege atât actul de chemare a cuiva în judecată cât şi înscrisul prin care se face chemarea.; hotărârea instanţei reprezintă atât soluţia dată de judecător cât şi înscrisul în care se consemnează această, declaraţia unui martor reprezintă atât declaraţia orală dată de acest cât şi înscrisul în care se consemnează aceasta. Chiar dacă există o identitate de denumire, actele procedurale de efectuare a activităţilor nu trebuie confundate cu actele de constatare a modului de îndeplinire a actelor procdurale.

ACTE PROCEDURALE COMUNE Citaţia

Potrivit dispoziţiilor art. 175 cod proc. pen, chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. În literatura juridică de specialitate, citaţia a fost definită ca fiind acel act procedural prin care o persoană este chemată să se prezinte într-un proces penal, într-o anumită calitate, la locul, la data şi la ora fixată, cu arătarea sancţiunii în cazul neprezentării, dacă legea prevede o astfel de sancţiune. Citarea se poate face prin notă telefonică sau telegrafică. Citaţiile se înmânează prin agenţi anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestor atribuţii sau prin mijlocirea serviciului poştal. Conţinutul citaţiei. Din conţinutul dispoziţiilor art. 176 cod proc. pen, rezultă că citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

- denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată acare emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;

- numele, prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;

- adresa celui citat, care trebuie să cuprindă în oraşe şi municipii:localitatea, judeţul, strada, numărul şi apartamentul unde locuieşte, iar în comune; judeţul, comuna şi satul.

În citaţie se menţionează, când este cazul, orice alte date necesare pentru stabilirea celui citat;

- ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicate, cu arătarea consecinţelor legale în caz de neprezentare.

- că partea citată are dreptul la un apărător care să se prezinte la termenul fixat;

- că potrivit art. 171 alin. 2 şi 2 apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un apărător, cu care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un apărător din oficiu;

- că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul aflat la arhiva instanţei

Citaţia se semnează de cel care o emite. Locul citării Art. 177 cod proc. pen prevede că învinuitul sau inculpatul se citează de la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă, prin serviciu personal al unităţii la care lucrează. Dacă printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul au indicat un alt loc pentru a fi citat, el este citat la noua adresă. În caz de schimbare a adresei arătată în declaraţia învinuitului sau inculpatului, acesta este citat la noua adresă, numai dacă a încunoştinţat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată de schimbarea intervenită, sau dacă

organul judiciar apreciază pe baza datelor obţinute potrivit art. 180 că s-a produs o schimbare de adresă. Dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte învinuitul sau inculpatul şi nici locul de muncă, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea. Când activitatea infracţională s-a desfăşurat în mai multe locuri, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială se află organul care efectuează urmărirea penală. Bolnavii aflaţi în spital sau într-o casă de sănătate se citează prin administraţia acestora. Deţinuţii se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia. Militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia. Dacă învinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face potrivit normelor de drept internaţional penal aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în condiţiile legii. În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandată. În acest caz,avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar sau refuzul de primire a acesteia ţine loc de dovadă de îndeplinirii a procedurii de citare. La stabilirea termenului pentru înfăţişarea învinuitului sau inculpatului aflat în străinătate, se ţine seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia cu statul pe teritoriul căruia se află învinuitul sau inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citaţia în vederea înfăţişării să fie primită cu 40 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare. Citarea altor persoane decât învinuitul sau inculpatul se face potrivit aceloraşi dispoziţii. Unităţile la care se referă art. 145 din codul penal şi alte persoane juridice se citează la sediul acestora iar în cazul neidentificării sediului, citaţia se afişează la consiliul local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea. Înmânarea citaţiei Citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia, sau primind-o nu voieşte sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acestuia, încheind despre aceasta proces-verbal. În situaţia în care persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa. Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de uzul raţiunii. Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa persoanelor arătate mai sus, citaţia se predă administratorului, portarului sau celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte. Dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori

camera în care locuieşte persoana citată, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. În situaţia în care persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei arătate în citaţie şi se informează asupra noi8i adrese, menţionând în procesul-verbal datele obţinute. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei. Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea şi semnătura, încheie proces-verbal. Dacă acesta nu voieşte sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal. În cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un învinuit sau inculpat care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată datorită refuzului primirii ei sau din orice alte motiv, precum şi în cazul în care statul destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz. Atunci când citarea persoanei s-a făcut la locul de muncă, la locul de deţinere, într-un spital sau într-o unitate militară, respectivele unităţi sunt obligate să înmâneze deîndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada este predată agentului procedural, iar acesta o înmânează organului de urmărire sau instanţei de judecată care a emis citaţia. Citaţia destinată unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal sau altei persoane juridice se predă la registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei. În cazul în care se refuză primirea citaţiei sau nu se semnează dovada de primire, agentul lasă citaţia şi consemnează acest fapt în procesul-verbal. Dovada de înmânare a citaţiei trebuie să cuprindă, potrivit art. 181 cod proc pen, următoarele menţiuni:

- numărul dosarului, - denumirea organului de urmărire penală sau a

instanţei care a emis citaţia, - numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, - data pentru care este citată.

De asemenea, dovada de primire a citaţiei, trebuie să cuprindă:

- data înmânării citaţiei, - numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui

ce înmânează citaţia, - certificarea identităţii şi semnăturii persoanei

căreia i s-a înmânat citaţia; - arătarea calităţii acesteia.

Comunicarea altor acte procedurale Mandatul de aducere Potrivit art. 183 cod proc. pen, o persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de

judecată pe baza unui mandat de aducere, ce cuprinde aceleaşi menţiuni ca şi citaţia, dacă fiind citată anterior nu s-a prezentat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară. Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi chemat prin citaţie, dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată motivat că în interesul rezolvării cauzei se impune această măsură. Persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea lor, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora. Persoana adusă cu mandat de aducere este ascultată de îndată de organul judiciar. Mandatul de aducere se execută prin organele poliţiei, jandarmeriei sau poliţiei comunitare. Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală sau instanţei de judecată. Cel însărcinat cu executarea mandatului va încheia proces-verbal şi în situaţia în care persoana arătată în mandat, cu excepţia învinuitului sau inculpatului, nu poate fi adusă din orice altă cauză. În literatura juridică de specialitate s-a pus întrebarea, nu fără temei, care este aria de cuprindere a sintagmei ,, din orice altă cauză”, în legătură cu imposibilitatea aducerii persoanei la care se referă mandatul. Au fost considerate alte cauze: absenţa din localitate, persoana în cauză este încorporată şi satisface stagiul militar iar această împrejurare nu a fost cunoscută de organul judiciar. Dacă cel însărcinat cu executarea mandatului de aducere nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde menţiuni despre cercetările făcute. Textul art. 184 alin 31 introdus prin Legea 281/2003 prevede că dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrâns la aceasta. Modul defectuos în care a fost construit textul de lege a fost criticat în literatura de specialitate, criticile vizând, în special, faptul că expresia constrâns nu răspunde nici unor exigenţe atâta timp cât atribuţiile organul însărcinat să execute mandatul nu sunt reglementate de lege. Pentru evitarea abuzului sau arbitrariului în executarea mandatului dar şi pentru a evita numeroasele suspiciuni şi reclamaţii la adresa organelor poliţiei, ne raliem opiniei potrivit căreia este necesară o reglementare în acest sens iar noua reglementare va trebui să clarifice următoarele aspecte: în ce măsură este posibilă pătrunderea în locuinţa celui chemat cu mandat, imobilizarea persoanei şi aducerea forţată, durata maximă a perioadei care poate curge de la momentul ridicării persoanei şi până la audierea sa, perioadă care implică o lipsire de libertate.

MODIFICAREA ACTELOR PROCEDURALE, ÎNDREPTAREA

ERORILOR MATERIALE ŞI ÎNLĂTURAREA UNOR OMISIUNI VĂDITE

Îndreptarea erorilor materiale. Există situaţii în care, cu ocazia redactării unui act, în cuprinsul acestuia să se strecoare diferite greşeli. Potrivit art. 195 cod pro. penală, erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a întocmit actul, la cererea celui interesat sau din oficiu. Din conţinutul textului mai sus citat rezultă că, această eroare, poate fi îndreptată numai dacă este evidentă iar aceasta evidenţă poate fi constatată, în cele mai multe situaţii, comparând cuprinsul minutei cu cel al hotărârii redactate. În acest sens, se poate afirma că suntem în prezenţa unei erori materiale atunci când din minuta hotărârii rezultă că pedeapsa aplicată este de 2 ani iar în dispozitivul redactat s-a consemnat 2 luni sau când în minută perioada arestului preventiv a fost dedus începând cu 1 iunie iar în considerentele şi dispozitivul hotărârii redactate a fost trecută data de 1 iulie. Nu poate fi admisă cererea de îndreptare a erorii materiale prin care se solicită ca, urmare verificării probelor de la dosar, să se constate că suma supusă confiscării speciale este mai mică decât cea stabilită de instanţă prin hotărârea de condamnare, deoarece aceste aspecte ţin de fondul cauzei şi pot fi modificate doar în căile de atac. Este însă admisibilă cererea de îndreptare a erorii materiale prin care se solicită corectarea unui nume sau prenume, chiar şi în situaţia în care există greşeală şi în minuta hotărârii, atunci când rezultă fără nici un dubiu că eroarea este evidentă. De exemplu, că prenumele persoanei este Ion şi nu Ioan, Manu şi nu Man, Marian şi nu Marin. În vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri. În situaţia în care, instanţa de judecată sau organul judiciar, îndreaptă eroarea materială, întocmeşte un proces-verbal sau o încheiere în care consemnează acest fapt şi face menţiune la sfârşitul actului corectat, comunicând totodată părţilor din proces despre îndreptarea efectuată. Îndreptarea unor omisiuni vădite Dacă în cazul erorilor materiale, organul judiciar trebuie să se pronunţe asupra unor erori existente în cuprinsul unor acte, în acest caz rolul acestuia este de a se pronunţa asupra unor aspecte pe care le-a omis cu ocazia deliberării. Potrivit art. 195 cod proc. pen, dispoziţiile art. 195 se aplică şi în cazul când organul de urmărire penală sau instanţa, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, apărători, potrivit art.

189 sau 190, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asiguratorii. De exemplu, instanţa a omis să se pronunţe asupra onorariului cuvenit apărătorului din oficiu, în condiţiile în care acesta a fost prezent în instanţă, a pus concluzii şi a solicitat acest lucru.

TERMENELE ÎN PROCESUL PENAL Noţiune. Operativitatea şi celeritatea procesului penal impun existenţa unor termene în cadrul cărora să se îndeplinească anumite acte procesuale. Scopul fixării acestor termene este acela de a dinamiza desfăşurarea procesului penal sau, cel puţin de a împiedica stagnarea lui. Prin pre-determinarea termenelor procedurale se fixează anumite limite şi condiţii de timp subiecţilor raportului procesual penal, pentru exerciţiul drepturilor, facultăţilor şi îndatoririlor ce decurg din acest raport, precum şi auxiliarilor sau terţilor care contribuie la dezvoltarea procesului penal, şi în general pentru efectuarea actelor procesuale. În dreptul procesual penal, stabilirea unui termen reprezintă regula iar lipsa termenului reprezintă excepţia. În acest din urmă caz, actul poate fi îndeplinit oricând. Nelimitarea sau necondiţionarea poate fi absolută ( art. 398 prevede că cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după executarea pedepsei sau moartea condamnatului ), sau relativă, atunci când se fixează totuşi un moment limită până la care actul poate fi efectuat ( constituirea de parte civilă se face până la citirea actului de sesizare). În doctrină s-a apreciat că limitele nedeterminate în timp nu reprezintă termene în sens tehnic, chiar dacă pentru a marca accelerarea ritmului procesual, legea prevede uneori că activităţile se efectuează ,, de îndată” ( art 246, 277, 313), de urgenţă şi cu ,,precădere”( art. 293). Clasificarea termenelor În literatura juridică de specialitate, termenele au fost clasificate după mai multe criterii, şi anume: - a. În raport de natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc: - termene substanţiale Reprezintă intervalele de timp reglementate de lege în scopul ocrotirii unor drepturi sau interese extra procesuale. Ele au rolul de a stabili sau disciplina măsurile pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce priveşte privarea sau restrângerea drepturilor şu libertăţilor persoanei. Sunt astfel de termene cele ce stabilesc termenele de prescripţie a răspunderii penale, de reabilitare, liberare condiţionată, ce privesc durata măsurilor preventive, termenul de introducere a

plângerii prealabile etc. - termenele procedurale Reprezintă intervalele de timp fixate pentru a ocroti drepturi şi interese ale persoanei în cadrul procesului penal. De exemplu: termenul de declarare a apelului sau recursului, termenul de 20 zille stabilit pentru procuror de a rezolva plângerile formulate împotriva actelor de neurmărire penală, termenul de 2 luni pentru efectuarea actelor de cercetare stabilit de art. 399 cod proc. pen. b. După autoritatea care le stabileşte: - termenele legale, sunt cele stabilte de lege. Ex: termenul de 10 zile, de apel sau recurs; termenul de 2 luni de introducere a plângerii prealabile; termenul de 20 zile pentru introducerea plângerii formulate potrivit disp. art 2781 Cod proc. pen. - termenele judiciare sunt cele stabilite de organul judiciar pentru desfăşurarea unor activităţi .Ex. termenul fixat, în condiţiile art. 120, de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată; termenul acordat de instanţă la cererea inculpatului pentru comunicarea copiei după actul de inculpare, când comunicarea s-a făcut cu mai puţin de 3 zile înaintea termenului de judecată. c. După efectele pe care le produc - termenele imperative sau peremtorii sunt termenele în interiorul cărora trebuie îndeplinite anumit acte. Conform disp. art. 185 cod proc pen, când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. Reprezintă un astfel de termenul de 10 zile prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac a apelului. - termenele prohibitive sau dilatorii sunt intervalele detimp după expirarea cărora pot fi îndeplinite anumite acte. Timpul scurs între momentul pronunţării hotărârii şi cel al rămânerii definitive a hotărârii reprezintă un astfel de termen, deoarece numai după expirarea lui se poate formula o cerere de revizuire, de amânare sau întrerupere de pedeapsă. - termenele orânduitorii sau de recomandare sunt cele ce fixează o perioadă de timp înăuntru căreia se recomandă să fie efectuat un act procesual sau procedural determinat iar nerespectarea lui nu atrage sancţiuni procedurale. Ex. Termenul de 5 zile prevăzut de art 2781pentru trimiterea dosarului de către parchet la instanţă sau de 20 de zile prevăzut de art. 310 alin. 2 pentru redactarea hotărării. d. După modul cum sunt fixate, termenele pot fi: - termene fixe, adică termene ce au o durată de timp determinată. Ex: termenul de recurs de 3 zile prev de art. 450 alin 4 sau cel de 24 ore prevăzut de art.159alin. 8 cod proc. pen. - termene minime, adică cele ce fixează durata minimă ce trebuie să se scurgă pentru ca un act să fie considerat efectuat în termen. Ex: art. 159 alin 1 prevede că, în cazul prelungirii arestării dispuse în cursul urmăririi penale, dosarul cauzei va fi depus de procuror , o dată cu sesizarea instanţei,

cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi consultat de apărător. De asemenea, art. 313 alin 2 prevede că citaţia trebuie să fie înmânată cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat. e. După sensul în care sunt calculate, termenele pot fi: - termenele de succesiune, se calculează în sensul normal al curgerii timpului, de la trecut spre prezent. - termenele de regresiune se calculează în sens invers, din momentul prezent spre trecut Ex: art. 318 alin 2 prevede că judecata se amână când comunicarea copiei de pe actul de inculpare s-a făcut cu mai puţin de 3 zile înaintea termenului de judecată. Calculul termenelor. Pentru calculul termenelor, legiuitorul a reglementat două modalităţi diferite, una pentru termenele substanţiale iar alta pentru cele procedurale. a. Calculul termenelor substanţiale se face pe unităţi pline de timp, în sensul că ora sau ziua la care începe şi ziua la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia. Acest sistem este folosit numai la calculul termenelor privind măsurile preventive. De exemplu, în cazul arestării unui învinuit pe o durată de 10 zile, măsura luată în data de 1 a lunii expiră la data de 10 a lunii. De asemenea, în cazul reţinerii unei persoane pe 24 ore, termenul ce a început să curgă din 10 ianuarie 2006 ora 10 va expira în 11 ianuarie ora 9. Art. 154 cod pen prevede că la calcularea timpului ziua se socoteşte de 24 de ore şi săptămâna de 7 zile. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care au început să curgă. b. Calculul termenelor procedurale. Conform disp. art. 186 cod proc pen, la calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul menţionat în actul care a provocat curgerea termenului, afară de cazul când legea dispune altfel. Le calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua la care acesta se împlineşte. De exemplu, un termen de 3 zile ce începe să curgă din data de 10 ianuarie ora 10 expiră în data de 14 ianuarie ora 12 Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni. De exemplu, termenul de o lună început în 31 ianuarie, expiră în 28 sau 29 februarie. Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. c. Acte considerate ca făcute în termen. Potrivit art. 187 cod proc. pen, actul depus înlăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea făcută de locul de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de

unitatea militară pe actul depus, servesc ca dovadă a depunerii actului. Cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen, dacă data la care a fost trecut în registru de ieşire a parchetului este înlăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE XIV Sancţiunile procesuale

Obiectivele capitolului - cunoaşterea măsurilor preventive reglementate de Codul de procedură penală şi a cazurilor în care pot fi dispuse. Problematica abordată:

1. Sancţiunile procesuale 11. Categoriile de sancţiuni

a. Decăderea b. Inadmisibilitatea c. Nulitatea 1.Noţiune, scurt istoric

2.Clasificarea nulităţilor 3.Nulitatea absolută 4. Nulitatea relativă

2. Cheltuielile judiciare A.1 Acoperirea cheltuielilor judiciare A.2.Plata cheltuielilor avansata de stat în caz de condamnare.

A.3 Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri B. Amenda judiciară 6.B.1.Abaterea judiciară 6.B.2 Procedura privitoare la amenda judiciară

De reţinut: Sancţiunile reglementate de legea de procedură penală sunt: decăderea (art. 185 alin 3 cod proc. pen), inadmisibilitatea ( art. 379 pct. 1 lit. a şi art. 385 pct. 1 lit. a cod proc. pen) şi nulitatea ( art. 197 Cod proc. pen). Doctrina admite în sfera noţiunii de sancţiuni procedurale şi inexistenţa. Categoriile de sancţiuni a. Decăderea. În codul de procedură penală, decăderea ca sancţiune procedurală este reglementată expres în art. 185. Potrivit textului indicat, atunci când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. De exemplu, partea vătămată care nu s-a constituit parte civilă până la citirea actului de sesizare este decăzută din acest drept, ea putând să solicite repararea pagubei numai prin introducerea unei acţiuni la instanţa civilă. Decăderea operează şi în situaţia în care introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente s-a făcut după citirea actului de sesizare ( art. 16 alin. 1 cod proc. pen.). b. Inadmisibilitatea. Inadmisibilitatea nu este reglementată în mod expres, codul de procedură penală cuprinde însă două situaţii în care se face referire la această sancţiune. În acest sens, în art. 379 pct.1 lit. a şi 38515pct. 1 lit a prevede că apelul, respectiv recursul, poate fi respins dacă este inadmisibil. Inadmisibilitatea ca sancţiune intervine în situaţia în care părţile dintr-un proces efectuează acte pe care legea nu le îngăduie sau exercită drepturi procesuale epuizate prin alte căi procesuale sau neprocesuale. Împărtăşim opinia exprimată în doctrină potrivit căreia inadmisibilitatea poate privi numai actele părţilor din proces, şi nu pe cele ale organelor judiciare, deoarece acestea din urmă îşi respectă limitele competenţei stabilite prin lege, iar în cazul când le depăşesc, poate interveni sancţiunea nulităţii.. De exemplu, este inadmisibil apelul declarat împotriva hotărârii de declinare a competenţei deoarece potrivit art. 42 alin final o astfel de hotărâre nu este supusă nici unei căi de atac. De asemenea, este inadmisibil apelul promovat de partea civilă şi partea civilmente responsabilă cu privire la latura penală a cauzei în condiţiile în care, potrivit art. 362 alin. 1 lit. d prevede că acestea pot face apel numai în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, excepţie făcând cazurile în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut la plângerea prealabilă a părţii vătămate şi în care aceasta poate formula apel cu privire la latura penală a cauzei.

c. Nulitatea Nulitatea absolută Trăsăturile nulităţii absolute Din conţinutul art. 197 alin 2 cod pro. Pen., se poate deduce că trăsăturile caracteristice nulităţii absolute sunt următoarele: - nulitatea absolută nu poate fi înlăturată în nici un mod Acesta presupune că, ori de câte ori se sesizează vreo încălcare din cele expres prevăzute de art. 197 alin 2 sancţiunea constă în anularea actului respectiv. De exemplu, ori de câte ori, cu ocazia soluţionării unei cauze în care inculpatul este minor, se constată în căile de atac, că minorul nu a fost asistat de apărător, consecinţa constă în desfiinţarea hotărârii şi trimiterea ei spre rejudecare la instanţa care a încălcat aceste dispoziţii. Aceasta, chiar în situaţia în care, minorului, în aparenţă, nu i s-a produs nici o vătămare iar soluţia ce se prefigurează este aceiaşi. - nulitatea absolută poate fi invocată în orice stare a procesului. Aceasta presupune faptul că nu există un moment sau o limită până la care poate fi invocată această nulitate. Fiind vorba de o atingere adusă principiilor ce guvernează modul de desfăşurare a procesului penal, este normal ca orice neregularitate să poată fi reclamată pe tot parcursul procesului, până la rămânerea definitivă a hotărârii. Tot legiuitorul a stabilit însă derogări de la această regulă. În acest sens, art. 332 prevede că nulitatea actelor de cercetare efectuate de un organ de cercetare necompetent, deşi absolută, nu poate fi invocată decât cel mai târziu în cursul cercetării judecătoreşti la prima instanţă. nulitatea absolută poate fi invocată şi din oficiu. Aceasta presupune că nulitatea absolută poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţa de judecată din oficiu. Cazurile de nulitate absolută Potrivit disp art. 197 alin2 nulitatea absolută operează în cazul încălcării dispoziţiilor relative referitoare la: - competenţa după materie şi după calitatea persoanei. Acest caz operează atât în situaţia în care a avut loc o încălcare a competenţei după materie sau calitatea persoanei a organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată cât şi în situaţia în care a avut loc o încălcare a competenţei funcţionale. - sesizarea instanţei Legea a avut în vedere atât sesizarea primară, care se face prin rechizitoriu (art. 264) sau plângere prealabilă art. ( art. 279 ) cât şi sesizarea suplimentară ( art. 335, 336 şi 337 ). De asemenea, s-a avut în vedere situaţiile în care sesizarea instanţei s-a făcut ca urmare a unei casări cu trimitere ( art. 379 pct. 2 lit. c), declinare de competenţă ( art. 42 ), regulator de competenţă ( art. 43 alin 9 )sau prin strămutare ( art. 300). - compunerea instanţei. În acest caz, legiuitorul a înţeles să sancţioneze încălcarea dispoziţiilor legale privind compunerea completelor de judecată şi nu modul în care este compusă sau organizată instanţa la care se află înregistrată cauza respectivă. Conform disp. art. 54 din Legea 304/2004, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului

şi curţii de apel sa judecă în complet format dintr-un judecător, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Completul de judecată este prezidat, prin rotaţi de unul dintre membrii acestuia. În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii. Completul de divergenţă se constituie prin includerea , în completul de judecată, a preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă. - publicitatea şedinţei de judecată. Nerespectarea dispoziţiilor art. 290 cod proc. pen, care prevăd că, şedinţa de judecată este publică, este sancţionată cu nulitatea. Aceasta presupune că, ori de câte ori, judecătorul dă curs unei cereri prin care se solicită ca şedinţa să fie secretă , este obligat anterior să verifice dacă motivele pentru care se solicită acest lucru se încadrează în cele prevăzute de art. 290 alin 2. Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi procurorului când participă la judecată. - participarea procurorului. Dispoziţiile ce reglementează participarea obligatorie a procurorului la şedinţa de judecată sunt cele de la art. 315, 376, 413, 460 cod proc. pen. Judecarea oricărei cauze penale în lipsa procurorului, atunci când participarea acestuia este obligatorie potrivit legii, atrage nulitatea absolută. - prezenţa inculpatului. Ca regulă generală, prezenţa inculpatului la dezbateri, atunci când este cercetat în stare de libertate, reprezintă un drept al acestuia şi nu o obligaţie, condiţia impusă de lege fiind aceea de fi legal citat. Există însă situaţii, expres prevăzute de lege, în care prezenţa inculpatului este obligatorie iar judecarea cauzei în lipsă este sancţionată cu nulitatea absolută. Aceste situaţii sunt următoarele: când inculpatul este arestat, chiar în altă cauză ( art. 314, 375 Cod. Proc. pen ), cu anumite excepţii prevăzute de lege şi când este minor, cu excepţia cazului când acesta se sustrage de la judecată ( art. 484 alin1 ). - asistarea inculpatului de către apărător, când este obligatorie. În art. 171 alin2 şi 2 sunt prevăzute situaţiile în care asistenţa juridică este obligatorie. Încălcarea acestor dispoziţii atrage nulitatea chiar dacă inculpatul a solicitat să fie judecat în lipsa unui avocat care să-l asiste sau a cerut să-şi facă singur apărarea. Când asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. - obligativitatea efectuării referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori Nulitatea relativă. Trăsăturile nulităţii relative.

Orice încălcare a dispoziţiilor ce reglementează procesul penal, alta decât cele prevăzute de art. 197 alin. 2 Cod proc. pen, poate atrage nulitatea relativă. Din conţinutul art. 197 cod proc pen, se poate deduce că trăsăturile caracteristice nulităţii relative sunt: - pot fi acoperite prin voinţa părţilor. Aceasta presupune că părţile prin voinţa lor pot acoperi actul procesual care devine în aceste condiţii valabil. De exemplu, faptul că partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal după citirea actului de sesizare reprezintă o încălcare a dispoziţiilor legale dar care poate fi acoperită urmare a faptului că inculpatul nu a formulat nici o opunere, mai mult a solicitat ca pretenţiile acesteia să fie admise doar în parte iar ulterior instanţa a admis probe în acest sens. - nulităţile relative pot fi invocate numai în cursul efectuării actului, când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă. Revenind la exemplul anterior, faptul că inculpatul nu a invocat nulitatea în termenul prevăzut de lege conduce la concluzia că această nulitate a fost acoperită. Invocarea acesteia în calea de atac, în vederea respingerii pretenţiilor formulate de partea civilă, este tardivă atâta timp cât, pe tot parcursul soluţionării cauzei, inculpatul a contestat cuantumul pretenţiilor solicitate de partea civilă şi nu momentul în care aceasta le-a solicitat. - nulităţile relative pot fi invocate numai de partea care a suferit o vătămare ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale. În exemplu folosit, partea civilă nu poate invoca această încălcare a dispoziţiilor legale, nici măcar atunci când o face în favoarea inculpatului. Singurele persoane din proces care au această vocaţie sunt inculpatul şi partea responsabilă civilmente care, în condiţiile în care constituirea de parte civilă s-a făcut după citirea actului de sesizare iar la acelaşi termen instanţa a şi dat cuvântul în dezbateri judiciare, ar putea face dovada unei vătămări. - în mod excepţional, nulitatea relativă poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată în cazurile în care anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. În continuare explicaţiilor date mai sus, arătăm că în situaţia în care inculpatul şi partea responsabilă civilmente responsabilă nu a invocat în calea de atac faptul că, în faţa instanţei fond nu a putut să facă opoziţie şi nici măcar să conteste cuantumul prejudiciului, ci s-a limitat a susţine că despăgubirile acordate părţii civile sunt prea mari, pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa de control judiciar va putea lua din oficiu în considerare aceste încălcări, procedând în consecinţă. Efectele nulităţii Constatarea nulităţii produce două consecinţe : - ineficienţa actelor juridice întocmite cu încălcarea dispoziţiilor legii. Actul este constatat ca fiind lipsit de consecinţe juridice încă de la data întocmirii lui. - refacerea actului de către organul care le-a întocmit. Art. 197 alin. 5 prevede că în situaţiile prevăzute în alin. 1 şi 4, în cazul în care refacerea actului anulabil se poate face în faţa

instnţei care a constatat, prin încheiere, încălcarea dispoziţiilor legale, aceasta acordă un teren pentru refacerea imediată a actului. Dat fiind faptul că în reglementarea Codului de procedură penală nu există dispoziţii referitoare la situaţia actelor anterioare, concomitente sau posterioare actului desfiinţat, împărtăşim opinia potrivit căreia propagarea acestui efect trebuie apreciată în fiecare caz concret de către organele judiciare , care trebuie să precizeze relaţia ce există între actul nul şi celelalte acte procesuale întocmite. Cheltuielile judiciare Acoperirea cheltuielilor judiciare. Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor de probă, retribuirea apărătorilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi. Cheltuielile avansate de stat prin intermediul organelor judiciare poartă denumirea de cheltuieli de procedură. Ele sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, Ministerului Public şi Ministerului Administraţiei şi Internelor. Cheltuielile avansate de părţi se numesc cheltuieli de judecată. În art. 190 cod proc. pen, se prevede că, martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor. Martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul şi la venitul da la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu, pricinuită de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată. Aceste sume se plătesc de cel la care lucrează martorul, expertul sau interpretul. Martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptăţit să primească o compensare. Expertul şi interpretul au dreptul şi la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi condiţiile prevăzute prin dispoziţiile legale. Sumele acordate martorului, expertului şi interpretului se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-au prezentat, din fondul cheltuielilor judiciare special alocat. Aceste sume se plătesc martorului imediat după înfăţişare, iar expertului şi interpretului după ce şi-au îndeplinit însărcinările. Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de condamnare. În caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, precum şi în cazul în care s-a dispus acordarea de asistenţă gratuită, care rămân în sarcina statului. Când sunt mai mulţi condamnaşi, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorată de fiecare. La stabilirea cuantumului acestei sume, se va ţine seama, pentru fiecare

dintre inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare. Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acestea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. 6.A.3. Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri. În caz de achitare, potrivit disp art. 192 alin 1 Cod proc pen, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează: - partea vătămată, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta; - partea civilă căreia i s-a respins în totul pretenţiile civile, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de această parte; - inculpat, în cazul în care, deşi achitat, a fost totuşi obligat la repararea pagubei. -inculpat, în cazul când a fost achitat în temeiul art 10 lit.b1. În caz de încetare a procesului penal, cheltuielile judiciare se suportă după cum urmează: - inculpat, dacă s-a dispus înlocuirea răspunderii penale sau există o cauză de nepedepsire; - ambele părţi, în caz de împăcare; - partea vătămată, în caz de retragere a plângerii sau în cazul în care plângerea a fost tardiv introdusă; În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate după cum urmează: - partea vătămată, atunci când în cauză se face aplicaţia art. 13 alin.2; - inculpat, atunci în cauză se face aplicaţia disp. art. 13 alin 3, respectiv se dispune încetarea procesului pe motiv că nu se constată vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. a-e. În cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori şi-a retras apelul, recursul ori cererea. În toate celelalte cazuri, cheltuielile avansate de stat rămân în sarcina acestuia. În cazul când mai multe părţi sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. Dacă în cursul urmării penale se dispune clasarea, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, obligaţia de suportare a cheltuielilor judiciare se ca face potrivit dispoziţiilor prevăzute în alin. 1 lit. a şi d, precum şi la pct. 2 şi 3, care se aplică în mod corespunzător. Cheltuielile pentru plata interpreţilor desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, pentru asistarea părţilor rămân, în toate cazurile, în sarcina statului. Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi.

În temeiul dispoziţiilor art. 193 cod proc. pen, inculpatul este obligat să plătească părţii vătămate în caz de condamnare, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă, cheltuielile făcute de acestea. Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare. În caz de renunţare la acţiunea civilă, instanţa se pronunţă asupra cheltuielilor la cererea părţilor. În situaţia în care există mai mulţi inculpaţi condamnaţi, instanţa stabileşte partea din cheltuieli datorată de fiecare, iar dacă în cauză a fost şi parte responsabilă civilmente, care a fost obligată în solidar cu inculpatul la despăgubiri civile, aceasta va fi obligată tot în solidar şi la plata cheltuielilor judiciare făcute de partea civilă. În caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului şi părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată. Amenda judiciară Abaterea judiciară Abaterea judiciară reprezintă fapta persoanei care, fiind obligată de o dispoziţie a legii de procedură penală să îndeplinească o anume activitate procesuală, nu a îndeplinit-o sau a îndeplinit-o defectuos. Prin urmare, acest raport juridic cu caracter secundar se naşte între organul judiciar şi subiectul procesual căruia i se aplică amenda şi are ca izvor încălcarea unei obligaţii procesual penale prevăzută de lege şi sancţionată în mod expres prin dispoziţiile art. 198. În acest raport juridic organul judiciar ocupă poziţia subiectului activ dominant, având dreptul de a constata existenţa abaterii judiciare şi de a aplica amenda judiciară în timp ce, în mod corelativ, persoana căreia i se aplică amenda este subiect pasiv.. Din prima categorie fac parte subiecţii oficiali ( organul de urmărire sau instanţa de judecată ) iar din cea de a doua categorie fac parte subiecţii neoficiali ( martori, experţi, interpreţi) şi subiecţii oficiali secundari ( personalul auxiliar) Conform dispoziţiilor art. 198 cod proc. pen, reprezintă abateri judiciare şi se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei( RON) la 1.000 lei ( RON) : - neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, d4e transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin acestea s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal; - neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere. Lipsa nejustificată a martorului se sancţionează cu amenda judiciară de la 250 lei RON la 5000 lei RON. Lipsa nejustificată a apărătorului, ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea în condiţiile legii, ori înlocuirea sau refuzul acestuia de a asigura apărarea se sancţionează cu

amendă judiciară de la 500 lei ( RON) la 5000 lei ( RON): Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amenda judiciară de la 500 lei RON lei 5 000 lei ( RON): - împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor e revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor; - lipsa nejustificată a martorului, expertului sau interpretului legal citat; - tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; - neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor sau înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către conducătorul unităţii sau de cel însărcinat cu aducerea şi îndeplinirea acestei obligaţii; - nerespectarea obligaţiei de păstrare, prevăzută în art. 109 alin 5; - neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii; - nerespectarea de către părţi, apărătorii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată potrivit art. 298; - manifestările ireverenţioase ale părţilor, apărătorilor acestora, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane, faţă de judecător sau procuror; - nerespectarea de către învinuit sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal; - neîndeplinirea de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta; Amenzile judiciare constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprinde distinct în bugetul Ministerului Public sau Ministerului Justiţiei, după caz. Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune. Procedura privitoare la amenda judiciară. Amenda se aplică de organul de urmărire penală, prin ordonanţă, iar de instanţa de judecată prin încheiere. Persoana amendată poate cere scutirea de amendă sau reducerea amenzii. Cererea de scutire sau reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare. Dacă persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligaţia sa, organul de urmărire sau instanţa de judecată, apreciind, dispune scutirea sau reducerea amenzii.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Partea vătămată se poate constitui parte civilă în procesul penal: a. în contra învinuitului sau inculpatului; b. numai împotriva inculpatului; c. contra persoanei responsabile civilmente.

2. Când participă la judecată, procurorul este obligat să susţină interesele părţii civile, chiar dacă aceasta nu se constituie parte civilă în procesul penal:

a. în toate situaţiile; b. când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu; c. când cel vătămat este o persoană cu capacitate restrânsă de exerciţiu.

3. Persoana vătămată este ascultată ca martor, dacă: a. nu este constituită parte civilă; b. dacă nu participă ca parte vătămată în proces; c. nu este rudă sau afin cu inculpaţii.

4. Părţile în procesul penal sunt: a. inculpatul, partea vătămată, partea civilă; partea responsabilă civilmente; b. inculpatul, partea vătămată, partea civilă; partea responsabilă civilmente; procurorul; c. inculpatul, partea vătămată, partea civilă; partea responsabilă civilmente; procurorul;

judecătorul.

5. Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal: a. până la citirea actului de inculpare; b. până la terminarea cercetării judecătoreşti, la prima instanţă, luând procedura din

stadiul în care se află în momentul intervenţiei; c. pe tot parcursul judecăţii, inclusiv în căile atac; luând procedura din stadiul în care se

află în momentul intervenţiei;

6. Principiul contradictorialităţii este un principiu specific: a. întregului proces penal; b. fazei de judecată; c. urmăririi penale.

7. Potrivit dispoziţiilor legale, acţiunea penală nu poate fi exercitată când: a. procurorul a dispus înlocuirea răspunderii penale; b. instanţa a dispus înlocuirea răspunderii penale; c. există autoritate de lucru judecat.

8. Repararea pagubei în cazul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal se face: a. numai în natură; b. prin plata unor despăgubiri băneşti; c. în natură sau prin plata unor despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură

nu este cu putinţă.

9. Parte vătămată în procesul penal poate fi: a. doar victima infracţiunii; b o persoană juridică;

c. o persoană fizică.

10. Partea vătămată care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea unei infracţiuni poate exercita acţiunea civilă la instanţa civilă în cazurile:

a. când s-a dispus de către procuror scoaterea de sub urmărire penală pe motiv că fapta respectivă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; x

b. când s-a dispus suspendarea urmăririi penale iar în cadrul procesului penal partea vătămată s-a constituit parte civilă;

c. când s-a dispus de către procuror încetarea urmăririi penale datorită existenţei unei cauze de nepedepsire.

11. Când în cursul judecăţii a intervenit decesul părţii civile:

a. acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale introducându-se în cauză moştenitorii;

b. acţiunea civilă trece în competenţa instanţei civile; c. acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale numai dacă, inculpatul şi partea

responsabilă civilmente solicită şi ei acest lucru.

12. Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o nouă încadrare juridică pentru care este nevoie de o plângere prealabilă, se procedează după cum urmează:

a. organul de cercetare penală cheamă pe partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere iar în caz afirmativ continuă cercetarea;

b. organul de cercetare propune procurorului încetarea procesului penal; c. organul de cercetare penală cheamă pe partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să

facă plângere iar în cazul în care aceasta arată că nu formulează plângere, transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale.

13. În codul de procedură penală, garantarea dreptului la apărare presupune că:

a. în cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare;

b. organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării;

c. orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.

14. Punerea în mişcare a acţiunii penale se dispune prin: a. ordonanţă; b. proces-verbal; c. rezoluţie:

15. În cursul procesului penal, dreptul la apărare este garantat: a. inculpatului şi asigurat prin desemnarea unui apărător din oficiu, în cazul în care acesta

nu are un apărător ales; b. numai inculpatului şi părţii vătămate; c. tuturor părţilor şi pe întreaga desfăşurare a procesului penal.

16. Punerea în mişcare a acţiunii penale se face: a. in personam; b. in rem; c. in rem sau in personam.

17. Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune:

a. înlătură dreptul acelei persoane de a participa în calitate de parte vătămată în aceiaşi cauză;

b. nu înlătură dreptul acelei persoane de a participa în calitate de persoană vătămată în aceiaşi cauză;

c. se poate dobândi numai cu consimţământul sau încuviinţarea inculpatului.

18. Dacă partea civilă a decedat în timpul judecăţii, acţiunea civilă: a. se soluţionează de instanţa penală, dacă inculpatul nu se opune; b. se soluţionează de instanţa penală sesizată, după introducerea în cauză a

moştenitorilor; c. se disjunge şi se soluţionează de instanţa civilă sesizată de moştenitori.

19. În situaţia în care inculpatul a declarat în faţa instanţei că este de acord cu plata integrală a despăgubirilor civile către victimă, iar după administrarea probelor se reţine culpa concurentă a inculpatului cu a victimei, instanţa procedează după cum urmează:

a. poate reduce despăgubirile acordate victimei, proporţional cu culpa acesteia; b. nu poate reduce despăgubirile acordate victimei, proporţional cu culpa acesteia; c. reduce obligatoriu despăgubirile acordate victimei, proporţional cu culpa acesteia.

20. În cazul săvârşirii unei infracţiuni în condiţiile participaţiei penale introducerea plângerii prealabile doar cu privire la unul dintre participanţi produce următoarele consecinţe:

a. determină tragerea la răspundere a tuturor participanţilor, ca efect al plângerii prealabile;

b. determină tragerea la răspundere penală a celui faţă de care s-a formulat plângerea; c. reprezintă dreptul părţii vătămate de a stabilii pe cine doreşte să tragă la răspundere.

21. În situaţia în care instanţa de fond dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecăţii

acesteia într-o altă şedinţă: a. va pronunţa o sentinţă penală prin care va rezolva acţiunea penală şi o încheiere prin

care rezolvă acţiunea civilă, încheiere ce face parte integrantă din sentinţa penală; b. va pronunţa o sentinţă penală prin care rezolvă acţiunea penală şi o sentinţă civilă prin

care rezolvă acţiunea civilă; c. va pronunţa o sentinţă penală prin care rezolvă acţiunea penală şi o sentinţă penală

prin care rezolvă acţiunea civilă. 22. Sarcina administrării probei în procesul penal aparţine:

a. organelor judiciare, părţii vătămate şi inculpatului; b. organelor judiciare şi părţilor; c. organelor de urmărire penală şi instanţei.

23. Apelul procurorului în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.

a. este admisibil în toate situaţiile; b. admisibil dacă se constată şi apelul părţii civile; c. admisibil în toate cazurile dacă priveşte şi latura penală a cauzei.

24. Atunci când partea vătămată îşi retrage plângerea prealabilă, cheltuielile judiciare sunt

suportate de către: a. partea vătămată şi inculpat; b. numai de către inculpat; c. numai de către partea vătămată.

25. Acţiunea penală este:

a. indivizibilă, dar facultativă; b. divizibilă şi personală;

b. indisponibilă şi obligatorie. 26. Se pot constitui, în nume propriu, părţi civile în procesul penal:

a. soţul părţii decedate, numai dacă dovedeşte că a acceptat succesiunea; x b. numai copii minori ai persoanei decedate; c. moştenitorii majori ai persoanei decedate.

27. Instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă în cazul în care:

a. intervine retragerea plângerii prealabile; b. intervine prescripţia răspunderii penale; c. constată că fapta nu este prevăzută de legea penală.

28. În situaţia în care procesul penal continuă în condiţiile prevăzute de art. 13 C.proc.pen.,

dacă instanţa constată că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat dispune: a. achitarea; b. încetarea procesului penal; c. condamnarea.

29. Când după constituirea de parte civilă aceasta decedează şi nu are moştenitori:

a. acţiunea civilă continuă prin introducerea în cauză a statului, prin Ministerul Finanţelor;

b. se dispune confiscarea sumei în favoarea statului; c. acţiunea civilă se stinge în faţa instanţei penale.

30. Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc:

a. din oficiu; b. la cererea părţii civile; c. la cererea inculpatului.

Rezolvare

1. - a, 2. - b, c 3. - a 4. - a 5. - b 6. - b 7. - b, c 8. - c 9. - b, c 10. - a, c 11. - a 12. - a, c 13. - a 14. - a 15. - a 16. - a 17. - b 18. - b

19. - b 20. - b 21. - c 22. - c 23. - b 24. - c 25. - c 26. - a, c 27. - a, c 28. - b 29. - a 30. - a, b,

BIBLIOGRAFIE

1. Griga, Ioan, Drept procesual penal, Parte generală, Teorie jurisprudenţă şi aplicaţii practice, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2004.

2. Sorina Siserman, Drept procesual penal, partea generală, Editura Albastră,

412 pagini, 2007, ISBN (13) 987 . 973 - 650 - 201 – 9

3. Sorina Siserman, Drept procesual penal, partea specială, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2008, 300 pagini, ISBN 978-973-650-245-3

4. A.Tulbure, Procedura penală română, Curs universitar, Editura ,, Constant”,

Sibiu, 2006

5. Ion Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2004

6. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Vol I şi II, Editura Pandeia, Bucureşti, 1993