Titlul I Introducere în studiul dreptului procesual penal

Capitolul I Dreptul procesual penal, ramură a sistemului de drept român

Secţiunea I. Definiţia, obiectul şi scopul procesului penal

§1. Definiţie

Dreptul procesual penal este o ramură a sistemului de drept şi este format din totalitatea normelor ce reglementează procesul penal.Cuvântul proces provine din latinescul processus care are sensul de înaintare, progres, succes. În drept sensul care poate fi dat este de activitate desfăşurată pentru rezolvarea unui litigiu juridic.Litigiul juridic de drept procesual penal ia naştere în urma sesizării despre comiterea unei infracţiuni şi urmăreşte tragerea la răspundere a persoanelor care au comis infracţiuni.a) Procesul penal este în primul rând o activitate care se încheie cu succes în momentul tragerii la răspundere a celui vinovat de comiterea infracţiunii.b) Această activitate este reglementată de lege fiind consacrat adagiul nullum iudicium sine lege. Legea stabileşte formele în care se manifestă şi se realizează activităţile procesuale.c) Procesul penal se materializează într-o cauză penală. Obiectul material al cauzei îl constituie fapta sesizată, iar conflictul de drept apărut prin posibila încălcare a legii penale constituie obiectul juridic al cauzei.d) O cauză se soluţionează de subiecţii procesuali stabiliţi de lege. În ordinea intrării (de regulă) în proces aceştia sunt: organele de cercetare penală, procurorii din Ministerul Public, instanţele judecătoreşti. Apoi, din proprie iniţiativă sau atraşi, participă: învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Procesul, în majoritatea situaţiilor, nu se poate desfăşura fără participarea: martorilor, experţilor, interpreţilor, apărătorilor, reprezentanţilor sau a substituiţilor procesuali. Toţi aceşti subiecţi sunt titulari de drepturi şi obligaţii recunoscute şi stabilite în vederea tragerii la răspundere a persoanei vinovate de încălcarea legii penale.Se poate defini procesul penal ca fiind activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părţilor şi a celorlalţi

1

subiecţi procesuali, ca titulari de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, asigurându-se, astfel, apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

§2. Obiectul dreptului procesual penal

În cazul sesizării unei încălcări a legii penale, organele de urmărire penală sunt obligate să efectueze acte premergătoare în vederea începerii urmăririi penale şi implicit a procesului penal. Aceste organe sunt organele de cercetare care îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea procurorului ce face parte din Ministerul Public. Procurorii care sunt organizaţi în parchete au dreptul să efectueze urmărirea penală în orice cauză, iar în unele obligaţia de a face urmărire proprie şi de a supraveghea şi finaliza prin adoptarea unei soluţii cauzele instrumentate de lucrătorii de cercetare din Ministerul de Interne. În cazul în care se constată cu certitudine că o persoană este vinovată de comiterea unei infracţiuni este sesizată de către procuror, prin rechizitoriu, instanţa de judecată. Instanţa de judecată nu se va autosesiza. După sesizarea prin rechizitoriu se va stabili existenţa vinovăţiei prin activitatea de judecată şi, după caz, instanţa va pronunţa condamnarea soluţionând şi latura civilă a procesului.Inculpatul va depune eforturi pentru a scăpa de răspunderea penală şi civilă sau va încerca să o minimalizeze. Partea vătămată va urmări tragerea la răspundere penală a inculpatului; partea responsabilă civilmente va acţiona în scopul exonerării de răspundere sau al reducerii despăgubirilor. Părţile pot fi ajutate în acest duel de către apărători sau pot fi reprezentate, în anumite limite.Între organele judiciare se nasc diferite raporturi de drept procesual penal în cursul exercitării obligaţiilor şi drepturilor procesuale. Astfel de raporturi se nasc şi între organele judiciare şi părţi şi ceilalţi subiecţi procesuali, precum şi între părţi şi ceilalţi subiecţi procesuali.Obiectul dreptului procesual penal cuprinde activitatea organelor judiciare şi relaţiile ce se nasc între acestea în vederea soluţionării conflictului de drept penal.

§3. Scopul procesului penal

Activitatea procesual penală se desfăşoară în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să răspundă potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, astfel încât să se asigure ordinea de drept şi să fie apărate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor. Procesul penal trebuie să contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor (art. 1 C. proc. pen.).Vom deduce că prin procesul penal se urmăreşte, în primul rând, tragerea la răspundere penală a persoanei care a comis o infracţiune, deci rezolvarea unui conflict concret de drept penal. Legea impune ca această activitate să se desfăşoare imediat şi cu maximum de eficienţă, astfel încât să se apropie cât mai mult momentul judecăţii şi al tragerii la răspundere a celui vinovat de data comiterii faptei (celeritatea procesului penal). Vinovăţia trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăţie trebuie să fie certă, pentru a fi traşi la răspundere, potrivit vinovăţiei, cei care au comis o infracţiune. Scopul

2

procesului penal trebuie realizat în aşa fel încât să se armonizeze interesele apărării sociale cu ale individului, încât nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.Pe de altă parte, se urmăreşte şi un dublu scop general: apărarea ordinii de drept, a persoanei şi a drepturilor acesteia, prevenirea infracţiunilor şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

Secţiunea a II-a. Dreptul procesual penal, ramură a sistemului de drept

§1. Delimitarea procesului penal de alte procese

În România, dreptul constituie un sistem unitar, rezultat al unei strânse legături între diferitele ramuri. Cu toate că există asemănări şi întrepătrunderi, fiecare ramură are trăsături specifice care o diferenţiază de celelalte.

1. Delimitarea procesului penal de procesul civil

Deşi în cadrul celor două procese se rezolvă un litigiu juridic şi sunt foarte multe asemănări, datorită naturii diferite a litigiului există deosebiri esenţiale:- în procesul penal relaţiile sunt de putere: între stat, care are puterea de a trage la răspundere pe cel ce a încălcat legea penală, prin organele judiciare şi inculpat; în procesul civil relaţiile sunt de egalitate între părţi;- în procesul penal operează principiul oficialităţii şi indisponibilităţii asupra acţiunii penale deoarece organele judiciare sunt obligate să îndeplinească din oficiu actele necesare desfăşurării procesului penal şi nu pot renunţa la tragerea la răspundere penală. În mod excepţional, statul poate renunţa la condamnare prin acte de clemenţă (amnistia, graţierea) sau dezincriminare. În procesul civil operează principiul disponibilităţii asupra declanşării şi desfăşurării procesului;- în procesul penal, de regulă, soluţia este de condamnare şi mai rar părţile se pot împăca; în procesul civil părţile pot tranzacţiona;- sub aspectul consecinţei, în procesul penal pentru fapta comisă se aplică o pedeapsă, pe când în procesul civil, de regulă, consecinţele sunt pecuniare;- după pronunţarea condamnării operează în continuare principiul oficialităţii deoarece pedeapsa se pune în executare din oficiu; în civil operează principiul disponibilităţii şi după pronunţarea hotărârii deoarece beneficiarul poate renunţa la punerea în executare a acesteia.

2. Delimitarea de procesul administrativ

Între dreptul procesual penal şi dreptul administrativ există unele elemente comune. Se diferenţiază prin scopul urmărit şi implicit prin procedura stabilită pentru rezolvarea litigiilor. Contenciosul administrativ este reglementat de Legea nr. 554/2004. Potrivit acestei legi, orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului, precum şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.h Exercitarea acţiunii în cadrul contenciosului administrativ este guvernată de principiul disponibilităţii de unde apar principalele diferenţieri de procesul penal.

3

§3. Tipuri istorice de proces penal

1. Procesul penal acuzatorial

Pentru a înţelege mai bine evoluţia dreptului procesual acuzatorial, trebuie să începem cu apariţia formelor primare ale statului, pentru că multe instituţii care se conturează în această primă epocă vor dăinui peste veacuri. Mai mult decât s-ar putea crede, şi azi unele instituţii sunt inspirate din justiţia privată.O dată cu ajungerea fiinţei umane la stadiul de fiinţă socială, aceasta şi-a găsit sprijin în rândul celor de care era legată prin glasul sângelui, în cadrul familiei. Prin forţa împrejurărilor, familia se lărgeşte până la nivelul clanului, care devine o primă unitate administrativă şi treptat, şi politică.În ce priveşte justiţia internă, aceasta era realizată de şeful clanului, care era simultan conducător politic, războinic, religios. Acesta avea puteri absolute asupra supuşilor şi autoritatea judiciară avea să se menţină mult timp şi după ce deasupra lui îşi va stabili autoritatea cetatea, cu legile şi judecătorii ei. Normele justiţiei familiale vor persista în timp, fiind întâlnite multă vreme în statele antice: Egipt, Grecia şi Roma.Caracterul absolut al puterii şefului nu presupunea arbitrariul, interesul grupului putea să-l oblige să pedepsească sever în ciuda sentimentelor sale personale.Cea mai severă pedeapsă pentru reprimarea crimelor comise de o rudă apropiată împotriva alteia era alungarea din cadrul familiei.Pentru aplicarea pedepselor nu se punea accent pe reguli de formă. Justiţia între clanuri, atâta timp cât vor exista ca grupuri suverane, se va realiza pe calea războiului născut din răzbunare, deoarece protecţia individului în conflictul cu alte ginţi era asigurată de ginta maternă pe baza legăturilor de sânge din cadrul familiei. Cine-l ofensa pe individ, ofensa întreaga gintă. Aici, în legăturile de sânge ale ginţii îşi are obârşia răzbunarea: „Pedeapsa este o reacţiune socială contra actelor antisociale, în vederea ordinii stabilite pentru conservarea tribului şi a păcii”. De aici, unii autori, trag concluzia că „Răzbunarea sângelui se găseşte la originea dreptului penal din toate ţările. Răzbunarea se execută fără nici o restricţie şi nici o fiinţă a clanului advers nu este cruţată, răul poate fi făcut şi însutit, viclenia şi mijloacele cele mai necinstite sunt onorabile de îndată ce este vorba de exterminarea duşmanilor, caracterul sacru al scopului justifică orice mijloace”.La origine, răzbunarea penală a fost colectivă, simpla apartenenţă la un clan în caz de răzbunare prezumând vinovăţia. Deci, în cadrul răzbunării colective se conturează prezumţia de vinovăţie pentru toţi membrii grupului din care face parte vinovatul.Apariţia claselor, a formelor embrionare ale statului, duce treptat la înlocuirea arbitrariului, forţei brutale cu reguli, cu organisme jurisdicţionale. Cristalizarea normelor de drept în perioada de constituire a statului are menirea nu numai de a sancţiona conflictele între membrii gintei sau dintre ginţi diferite, ci şi a acelora care s-ar împotrivi ordinii de drept instaurate. Această justiţie rămâne la început cu resturi gentilice ca „Răzbunarea sângelui, deoarece partea vătămată va rămâne multă vreme iniţiatorul acţiunii pentru tragerea la răspundere, adesea executorul şi totdeauna beneficiarul ei”.O dată cu îngrădirea puterilor şefului clanului şi creşterea rolului puterii centrale, intervine, în reglementarea soluţionării conflictelor, tot mai mult, religia. Pentru întărirea

4

puterii centrale se recurge uneori la instituţii religioase, la precepte religioase şi se dă legilor un caracter divin.Răzbunarea privată este tot mai mult controlată. Statul se va strădui să verifice dreptul răzbunătorului şi să controleze felul în care şi-l exercită. Treptat, se interzice răzbunarea asupra altor persoane decât vinovatul. Se impune puţin câte puţin ideea că este necesară o proporţie între răzbunare şi răul suportat.După modul jurisdicţional de intervenţie a statului, se cunosc două forme: procesul penal privat şi procesul penal public.În cadrul procesului penal privat, urmărirea era exercitată de partea vătămată sau susţinătorii săi.În cadrul procesului penal public, urmărirea se făcea din oficiu pentru cazuri ce interesau statul. Instrucţiunea era orală şi publică.În procesul penal acuzatorial privat, ca reacţie la prezumţia de vinovăţie ce se contura în cadrul răzbunării colective, persoana vătămată trebuia să dovedească vinovăţia, dar din aceasta nu se trage o concluzie de existenţă a prezumţiei de nevinovăţie.În ambele forme se menţin instituţii cu caracteristicile justiţiei private care, cu unele transformări, se vor întâlni, cu titlu de vestigiu, timp îndelungat în unele legislaţii:a) conjuratorii: membrii familiei în loc să-l însoţească în luptă pe acuzat îl însoţesc la tribunal unde îl susţin cu jurământul lor;b) lupta judiciară: se limitează răzbunarea între familii la o luptă singulară;c) jurământul: acuzatul jură că este nevinovat;d) ordaliile: pentru a se dovedi nevinovăţia se recurge la judecata divină. Dintre ordalii amintim: acuzatul era aruncat în valuri şi, dacă scăpa, era nevinovat (Codul lui Hamurabi). În sisteme mai „evoluate” se recurgea la: fierul roşu, apa fiartă, scufundarea în apă adâncă sau la proba sicriului. Se observă că în această judecată divină exista o prezumţie de vinovăţie, căci se aştepta răsturnarea ei prin ordalii;e) abandonul noxal este cunoscut în dreptul roman, în legile franceze, în cutumele scandinave şi saxone. Acesta permite sustragerea familiei ofensatorului de la solidaritatea pasivă a răzbunării.Este un prim pas spre răspunderea personală;f) talionul: constituie o regulă şi aduce un oarecare progres faţă de regulile anterioare deoarece dreptul de răzbunare devine limitat şi represiunea este individualizată la făptuitor.În procesul penal roman, în timpul regalităţii, după modul de intervenţie jurisdicţională a statului se cunosc două forme: procesul penal privat şi procesul penal public.Întrucât acest sistem (privat) era deficitar, deoarece: lăsa libertate oricărui cetăţean de face acuzaţia, se dădeau prea multe garanţii acuzatului, strângerea probelor a devenit tot mai dificilă, s-a constatat că lipsesc acuzatorii şi rămân câteodată fapte neurmărite, pentru reprimarea criminalităţii s-a ajuns la procedura extraordinară, în care acuzarea era din oficiu. Între instituţiile introduse în proces de procedura extraordinară s-a aflat tortura, care era folosită pentru obţinerea mărturiilor de la sclavi. Deţinerea preventivă era regulă, acuzatul putând fi eliberat pe cauţiune. Se menţine legea talionului, cel mutilat având dreptul de a cere, pentru pedepsirea vinovatului, „dinte pentru dinte” şi „ochi pentru ochi”.În procesul penal barbaric care avea caracter prevalent privat, urmărirea era exercitată de partea lezată sau de moştenitorii ei. La vechii germani, cu timpul, s-a constituit o instanţă

5

judiciară formată din judecători aleşi de adunarea populară a războinicilor. Judecătorii însoţiţi de câte 100 de războinici, membrii ai tribului, străbăteau satele, judecau cauzele private şi îl obligau pe cel vinovat să plătească o despăgubire victimei sau urmaşilor acesteia în caz de omor. Dacă învinuitul nu recunoştea fapta, printr-o inversare de roluri, trebuia să facă proba nevinovăţiei sale. Aceasta se făcea prin serment purgatorie sau jurământul purgator, prestat de învinuit, însoţit de conjuratores, care în mod solemn îi afirmau moralitatea. Duelul judiciar consista într-o luptă cu adversarul pentru susţinerea dreptului propriu. Dacă toate acestea nu erau suficiente se aplicau ordaliile: cu fier roşu, cu apă fiartă, cu foc, scufundarea în apă adâncă sau proba sicriului.Iată în ce constau aceste ordalii:- proba apei fierte consta în introducerea braţului până la cot în apă fiartă şi dacă nu rămâneau urme, cercetatul era considerat inocent;- proba fierului roşu consta în ţinerea în mână a unui fier înroşit şi dacă cercetatul nu se ardea era inocent;- proba apei reci se administra prin legarea mâinilor şi picioarelor cercetatului şi aruncarea lui în râu şi dacă nu-l ţinea apa, era vinovat;- proba care a durat cel mai mult a fost proba coşciugului, despre care se găsesc urme până în secolul al XVI-lea. Atunci când nu se puteau descoperi autorii unui asasinat, toţi cei bănuiţi erau obligaţi să atingă corpul victimei expus într-un coşciug. Dacă unul dintre aceştia era criminalul, cadavrul la acest contact trebuia să lase să curgă câteva picături de sânge.Aceste probe iraţionale nu garantau: aflarea adevărului, protecţia persoanei sau a societăţii, pentru că nu asigurau tragerea la răspundere a adevăraţilor vinovaţi. Problema garanţiilor procesuale nu se punea deoarece privaţiunea de libertate, arestarea nu era cunoscută decât în cazul infracţiunilor flagrante la romani, atenieni şi la popoarele germanice.Cu toate că în dreptul sclavagist predomină sistemul acuzatorial şi există o aparenţă de egalitate în faţa judecătorului a părţilor, datorită intereselor represiunii recurgându-se la probe iraţionale pentru a se dovedi vinovăţia chiar atunci când acuzarea nu avea probe, ajungem la concluzia că suntem departe de conturarea prezumţiei de nevinovăţie.Doar printre principiile juridice formulate de jurisconsulţii romani, în numele dreptului natural şi al moralei, exprimând necesitatea statornicirii unor relaţii sociale mai evoluate şi a unei ordini corespunzătoare nivelului atins de forţele de producţie şi de relaţiile de producţie, întâlnim principiul potrivit căruia este mai bine să laşi nepedepsită o crimă decât să pedepseşti un nevinovat.Desigur că în această formulă primitivă, care va rămâne multă vreme ca un adagiu al activităţii judiciare penale, găsim începuturile prezumţiei de nevinovăţie.Procedura acuzatorială va fi dezvoltată în Anglia. Aici asistăm la adoptarea unor acte de legiferare a drepturilor omului şi anume: Magna Charta (1215) care se dezvoltă precizându-se prin „Petition of Rights” (1628), „Habeas Corpus Act” (1679) şi „Bill of Rights” (1689).Cel mai important act a fost, în problema studiată, „Habeas Corpus Act”, prin care se creau mijloace de asigurare a drepturilor cetăţeneşti înscrise în actele constituţionale anterioare: „În virtutea acestui act constituţional, orice deţinut putea să pretindă să i se comunice imediat decizia de arestare şi să obţină punerea în libertate pe cauţiune. În unele cazuri grave, judecarea trebuia să aibă loc în prima sesiune a Curţii de Juraţi, iar

6

dacă deţinutul nu era pus sub acuzare sau condamnat nici în a doua sesiune, el urma să fie pus în libertate. Habeas Corpus Act sancţiona funcţionarii judiciari care nu respectau regulile procedurale, referitoare la libertate.

2. Procesul penal inchizitorial

Realizările materiale şi spirituale ale Evului Mediu au depăşit pe cele ale antichităţii, aducând un element de progres în toate domeniile: economic, cultural, ştiinţific şi, nu în ultimul rând, în domeniul juridic.În Europa, în primele secole ale Evului Mediu, s-au format popoarele şi statele feudale timpurii care au luat naştere prin înlocuirea statelor sclavagiste ale antichităţii. Pentru consolidarea societăţii se legiferează sistemul de norme ce trebuie să asigure funcţionarea noilor organisme. Sunt create instituţii noi şi se adoptă legi în care se mai păstrează urme de instituţii străvechi.Începând cu secolul al XIII-lea, întrucât sistemul acuzatorial dădea prea multe garanţii individului şi prea puţine societăţii, aproape toate ţările din Europa au îmbrăţişat sistemul inchizitorial, excepţie făcând Anglia care a păstrat sistemul acuzatorial.Sistemul inchizitorial a fost împrumutat din justiţia ecleziastică, introducându-se treptat în justiţia laică.Cu privire la modul de administrare a justiţiei ecleziastice vom face câteva trimiteri la diferite lucrări pentru a scoate în evidenţă ce s-a împrumutat în justiţia laică din aceasta. Cea mai teribilă dezvoltare a sistemului o găsim în Inchiziţia spaniolă. O primă constatare este că popoarele Spaniei nu au primit favorabil instituirea procedurii inchizitoriale. „Ceea ce îi contraria cel mai mult pe spanioli era secretul în care erau ţinuţi acuzaţii imediat după arestare. De altfel, închisorile inchiziţiei apar în documente sub denumirea de „închisori secrete”. Acuzaţii nu ştiau nici de ce erau învinuiţi, nici de cine, nu puteau fi vizitaţi de familie şi nici comunica între ei.Mai mult şi martorii erau ţinuţi în anonimat. Pentru confirmarea acuzaţiei se organiza o tortură gradată în funcţie de gravitatea delictului şi de rezistenţa cercetatului, acesta putea fi declarat vinovat sau inocent.Apărarea nu era admisă decât în faza procesului şi avocatul avea obligaţia să exercite presiuni asupra acuzatului pentru ca acesta să facă mărturisiri şi să se căiască precum şi să ceară penitenţe pentru crima comisă.În ce priveşte aprecierea probelor, dominant era sistemul probelor legale sau formale, astfel că sentinţa era adesea rezultatul unui calcul aritmetic arbitrar.În procesul laic inchizitorial, s-a introdus instrucţia care se făcea de judecători de profesie, prin cercetarea secretă şi, pentru obţinerea declaraţiilor, a mărturisirilor se folosea tortura. Instrucţia se fonda pe prezumţia de vinovăţie a acuzatului. Desigur, această prezumţie nu era înscrisă în nici o legiuire, însă se deduce din mijloacele de probă puse în acţiune pentru a se ajunge la soluţionarea cauzei. Procedura aceasta nu avea caracter contradictoriu.În ce priveşte libertăţile individuale în sistemul inchizitorial, reproducerea maximei curente în Franţa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea „cine nu va începe prin capturare îl va pierde pe răufăcător”, este edificatoare pentru a demonstra că judecarea acuzatului în libertate era o excepţie şi arestarea o regulă. Punerea în libertate era foarte rară. După cum a remarcat Garraud „se caută mărturisirea şi se crede că cel mai bun mijloc de a o obţine este menţinerea acuzatului în mâna judecătorului”.Interogarea inculpatului avea drept scop deplasarea sarcinii probelor de la acuzator la

7

acuzat.Regina probelor era mărturisirea şi se organiza o procedură specială pentru a o obţine - tortura - care era rafinat executată. Interogatoriul era un mijloc de instrucţie ce tindea să-l demaşte pe acuzat şi să obţină mărturisirea, motiv pentru care putea fi repetat ori de câte ori era necesar.Observăm că sistemul inchizitorial aducea grave atingeri libertăţii individuale sub masca protejării intereselor sociale.Acest sistem se perfecţionează în Franţa, unde în 1670 se adoptă o ordonanţă criminală, prin care se unifică şi codifică procedura penală, consacrându-se un sistem inchizitorial bazat pe sistemul probelor legale.Sistemul probelor legale, constând în evaluarea de către lege a probelor, care era destinat să protejeze pe acuzat împotriva puterilor judecătorului, în realitate nu a făcut decât să agraveze situaţia. Magistratul care nu-şi forma convingerea decât pe unele indicii sau prezumţii, căuta mărturisirea care putea scuza absenţa probelor şi să pună capăt ezitărilor sale.În acest sistem interogatoriul acuzatului se execută sub jurământ şi tortură. Împotriva jurământului prestat de acuzat, consacrat în acea vreme de aproape toate legislaţiile europene, s-au pronunţat mai mulţi magistraţi ai timpului. Faustin Hélie arăta că această formalitate constituie o violare a principiului de apărare în virtutea căruia nimeni nu trebuie să fie constrâns să se autoacuze, tortura morală este la fel de odioasă ca tortura fizică.Caracteristicile sistemului inchizitorial avansat erau: acuzatul era cercetat de magistraţi speciali, ancheta era scrisă şi fără dezbateri contradictorii, între probe era admisă tortura. În unele legislaţii apare şi ministerul public. Inconvenientele: era favorizată prea mult acuzarea şi era suprimată total apărarea inculpatului.Păstrându-şi vechea procedură favorabilă în ansamblul libertăţii apărării, Anglia a constituit în secolul al XVIII-lea un model spre care îşi vor îndrepta privirea mulţi jurişti progresişti. În condiţiile existenţei a două tipuri de proces penal, total diferite, inspirându-se din sistemul englez, care marca un evident progres, mişcarea de idei a secolului al XVIII-lea din Franţa propune o nouă viziune asupra omului şi, fără a neglija ideea de libertate individuală se atrage atenţia că individul are nevoie de protecţie în faţa abuzurilor autorităţilor acelor vremi.Voltaire ridicându-se împotriva ordonanţei criminale din 1670, spunea: „Ordonanţa criminală în mai multe puncte, pare a nu fi dirijată decât spre pieirea acuzaţilor. Este singura lege care este uniformă în tot regatul, nu ar trebui să fie ea la fel de favorabilă celui nevinovat ca şi celui puternic sau vinovat? Investigarea crimelor cere rigori. Este un război pe care justiţia umană îl duce cu răutatea, dar există generozitate şi compasiune până la război. Cel viteaz este generos. Trebuie oare ca omul legii să fie barbar?”Idei care proclamă încrederea în om, în dreptul lui de a nu fi persecutat, de a nu se abuza de el în lupta cu infracţionalitatea, se regăsesc în operele lui Montesquieu, Jean Jaques Rousseau şi Beccaria. Ridicându-se împotriva sistemului inchiziţional, Beccaria a cerut abolirea probelor formale, publicitatea procesului penal şi introducerea principiului prezumţiei de nevinovăţie până la pronunţarea hotărârii de condamnare. „În această epocă, prin urmare, autoritatea raţiunii înlocuieşte autoritatea tradiţiei şi în numele raţiunii se proclamă principiul libertăţii umane”.Mişcarea filosofică declanşată de ideile lui Beccaria a avut marele merit de a recunoaşte,

8

alături de interesul social, pe cel al individului şi de a demonstra necesitatea de a se pune capăt sacrificării unor persoane nevinovate în numele interesului social, de a se săvârşi alte nedreptăţi pentru a sancţiona pe cele săvârşite.Sub influenţa ideilor lui Beccaria, s-au produs reforme în diferite ţări. Astfel, Joseph al II-lea care i-a urmat a abolit pedeapsa cu moartea într-un nou Cod penal adoptat la 1788, Frederic al II-lea a abolit tortura la urcarea sa pe tron, Ecaterina a II-a a făcut să se redacteze un nou Cod de procedură penală.Puternicele critici aduse Codului penal au creat o atmosferă sufocantă în Franţa, determinând guvernul regal francez la unele reforme, care au provocat însă opoziţia Parlamentului.Marea reformă a dreptului penal şi a procedurii penale care a influenţat apoi legislaţiile tuturor statelor de pe continent, a produs-o Revoluţia franceză din anul 1789. Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în Adunarea Naţională, au adoptat la 26 august 1789 Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. Printre principiile care instituie garanţii de ordin procesual menite să apere în special drepturile mai frecvent violate de regimul absolutist, găsim principiile egalităţii în faţa legii (art. 6) şi al prezumţiei de nevinovăţie, consacrat în art. 9 potrivit căruia „orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilităţii sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege”.O dată afirmate într-o Declaraţie a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, o serie de drepturi şi libertăţi, s-ar părea că ele vor fi şi garantate în legislaţia franceză şi a ţărilor care treceau prin acelaşi proces revoluţionar, dar evenimentele care au urmat în Franţa şi în restul Europei au barat acest drum.

3. Procesul penal mixt-burghez

În efervescenţa revoluţionară din Franţa se adoptă la 8 octombrie 1789 o lege în virtutea principiilor înscrise în Declaraţie, care a reuşit să abolească principalele abuzuri ale procedurii inchizitoriale din ordonanţa de la 1670. Prin această lege s-a menţinut caracterul scris, secret şi necontradictoriu al instrucţiunii, stabilindu-se în faţa tribunalului procedura orală, publică şi contradictorie. Această lege desfiinţează jurământul impus acuzatului, tortura sub toate formele şi stabileşte dreptul acuzatului, după arestare, la un apărător. În faţa tribunalului avocatul putea să pledeze.Datorită inconvenientelor ce le prezentau, aceste reforme, inspirate din sistemul englez, nu au rezistat.Totuşi, sub influenţa ideilor enciclopediştilor, Adunarea Constituantă a încercat să aclimatizeze în Franţa funcţionarea juriului, ca în procedura engleză, ceea ce s-a făcut prin legea din 16/29 septembrie 1791.Până în anul 1793, primei declaraţii îi succed altele, în care sunt precizate, reformulate unele drepturi sau se includ obligaţii pentru cetăţeni. Aceste declaraţii vor dispărea repede în împrejurările epocii o dată cu toate achiziţiile liberale „în răul timpului”. „Trebuie luptat fără încetare pe un front dublu: în interior nu numai împotriva duşmanilor revoluţiei care pun mâna pe arme, ci şi împotriva indiferenţilor care slăbesc rezistenţa împotriva acaparatorilor care îşi caută propria lor chiverniseală în tulburările publice şi ale căror speculaţii contribuie la agravarea crizei de alimente, criză cronică în toţi anii revoluţiei. La Paris s-au produs în februarie dezordini, provocate de scăderea valorii asignatelor. Iar în afară „Europa întreagă - spune Brissot - sau, mai bine zis, tiranii

9

Europei trebuie acum înfruntaţi de către voi pe pământ şi pe mare” .În aceste condiţii se apreciază că nu mai sunt vremurile libertăţilor burgheze la care visa Gironda şi că metodele acestea sunt inapte pentru prevenirea unor asemenea primejdii. Se instalează Teroarea şi primul pas este instituirea Tribunalului revoluţionar la 12 martie 1793. După excluderea girondinilor din Adunarea constituantă, se creează Comitetul siguranţei generale, care are ca armă de acţiune Legea suspecţilor votată la 17 septembrie 1793. Această lege enumera categoriile de cetăţeni care trebuiau consideraţi suspecţi de ostilitate faţă de revoluţie şi care trebuiau judecaţi de Tribunalul revoluţionar. La 10 ianuarie 1794, Robespierre a impus votarea legii ce suspenda aproape toate garanţiile ce le mai deţineau acuzaţii în faţa Tribunalului revoluţionar, întărind în acest mod Teroarea.În aceste condiţii, probarea culpabilităţii acuzaţilor era ultima grijă a tribunalelor revoluţionare. De altfel, problema detenţiilor politice nici nu se mai pune în această perioadă, ea păleşte în faţa abuzurilor condamnărilor la pedeapsa capitală. Se observă cu uşurinţă că Declaraţia de la 1789, până la venirea lui Napoleon la putere în anul 1799, a rămas fără valoare juridică.În vâltoarea marilor prefaceri sociale, ea va rămâne neobservată şi la adoptarea Codului de instrucţie criminală francez de la 1808, cod care va fi luat model de multe naţiuni din Europa. Despre situaţia persoanei cercetate după procedura acestui cod, Faustin Hélie spunea „Acuzatul asupra căruia planează imediat (în stadiul instrucţiei preparatorii) prezumţia de culpabilitate, este protejat (în cursul procedurii de judecată), de o prezumţie de nevinovăţie. Acuzatorul trebuie să facă proba şi apărarea are dreptul să o dezbată”.Secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea nu au adus înscrierea libertăţilor şi inviolabilităţilor persoanei printre valorile fundamentale ce trebuie ocrotite prin mijloace procesual penale în Franţa şi nici în celelalte ţări care şi-au modernizat legislaţia procesual penală.În mod izolat, în favoarea prezumţiei nevinovăţiei, dar fără mare ecou, s-au exprimat reprezentanţii şcolii clasice. Dacă în procesul civil unii au propus ca prezumţia să fie în favoarea reclamantului, nu au înţeles să se adopte o prezumţie de vinovăţie în procesul penal. De altfel, jurisconsultul englez E. Bentham, plecând de la faptul că majoritatea cauzelor civile sunt câştigate de reclamanţi, sugerează ca pretenţiile celor dintâi să fie prezumate întemeiate. Există, apreciază el, „o prejudecată naturală în favoarea celui ce se judecă şi îi revine pârâtului sarcina să risipească această prejudecată”.În materie penală, E. Bentham afirma în mod categoric că dacă această prezumţie de nevinovăţie nu există, trebuie acţionat ca şi cum ea a fost stabilită. Mai târziu, criticând concepţia lui E. Bentham în procesul civil, E. Bonnier s-a pronunţat pentru prezumţia de nevinovăţie în procesul penal în mod categoric. Acesta afirma: „mai ales în materie criminală trebuie considerată ca sacră. De fiecare dată când culpabilitatea nu a fost bine stabilită, ar fi monstruos să se pronunţe o pedeapsă”.Cercetările în domeniul criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, grupate în şcoala antropologică, aduc „argumente” în defavoarea prezumţiei de nevinovăţie, combătându-i pe reprezentanţii şcolii clasice.Preluând cercetări mai vechi ale medicului german Lavater, creatorul fiziognomonie, care încerca să demonstreze că se poate determina caracterul omului după trăsăturile feţei sale, adică după fizionomie, ale medicului german Gall, care a întemeiat frenologia şi care susţinea că în funcţie de depresiunile constatate pe suprafaţa craniului pot fi stabilite calităţile şi defectele omului, faptul dacă acesta este sau nu criminal etc., în a doua

10

jumătate a secolului al XIX-lea a apărut şcoala antropologică. Principalul reprezentant a fost Cesare Lombroso care, în lucrarea sa de început Omul delicvent, (1876) a susţinut teoria criminalului înnăscut. Mai târziu, modificându-şi teoria iniţială, a susţinut că numai o parte din criminali ar fi înnăscuţi.Din punctul de vedere al persoanei acuzate penal, reţine atenţia că Lombroso susţine că omul criminal prezintă stigmate ale criminalităţii şi după acestea ar trebui descoperiţi criminalii.„Constatările şi concluziile lui Lombroso sunt în absolută contradicţie cu tezele liberului arbitru şi responsabilităţii morale. Actele omului sunt determinate de condiţiunile sale organice, sociale, fizice, şi prin urmare ele nu sunt nişte manifestaţiuni, expresiuni ale voinţei libere. Pedeapsa se justifică prin necesitatea apărării sociale. Pedeapsa nu este o compensaţie, o răsplată sau o răzbunare, ci apărare. Pentru aplicarea apărării nu este nevoie de responsabilitate, ci de necesitatea acesteia.”Lombroso susţine că pentru preîntâmpinarea criminalităţii, mai necesară şi mai eficace decât represiunea ar fi prevenţiunea, propunând ca mijloace preventive substitutive penale, deci împotriva celor „stigmatizaţi” ar trebui luate măsuri de apărare socială înainte de comiterea unei fapte, conchidem noi, fără vinovăţie.Sistemul mixt-burghez, cu toate criticile aduse, a fost preluat de majoritatea statelor europene.Se poate reţine, ca principală trăsătură a acestuia, împărţirea procedurii în două faze, şi anume: instrucţia şi judecata. Instrucţia pregăteşte judecata, fiind scrisă şi secretă, iar judecata este orală, publică şi contradictorie. Se admite juriul pentru judecata crimelor. Este criticat caracterul secret al urmăririi penale cerându-se să devină publică şi se cere desfiinţarea juriului datorită numeroaselor erori judiciare săvârşite de acesta.

4. Procesul penal şi drepturile fundamentale ale individului

Aşa cum rezultă din prezentarea istorică de până acum, evoluţia procesului penal nu poate fi despărţită de evoluţia drepturilor omului.În secolul al XX-lea mişcările care încep să pună în discuţie din nou drepturile omului sunt generate de intensificarea conflictelor atât pe plan intern, cât şi extern. Pe fondul mişcărilor democratice, s-au exprimat idei noi. Se constată două tendinţe: de universalizare a problemei drepturilor omului şi a mutării accentului pe libertăţile colective, fiind lăsate pe planul doi libertăţile individuale. Libertăţile individuale îşi vor găsi tot mai puţin locul, până după al doilea război mondial, în declaraţii, acte constituţionale şi internaţionale.Menţinându-se cele două sisteme de drept procesual penal: acuzatorial şi mixt-burghez, saltul în afirmarea libertăţilor individuale pe plan internaţional l-a constituit recunoaşterea unor drepturi fundamentale acuzatului în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948.Trebuie să amintim că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost elaborată la iniţiativa participanţilor la Conferinţa de la San Francisco pentru O.N.U., deschisă la 25 aprilie 1945, unde delegaţii americani, sovietici, englezi şi chinezi au căzut de acord să înfiinţeze o comisie a drepturilor omului. După înfiinţare, Comisiei pentru drepturile omului i s-a stabilit sarcina de a elabora Declaraţia drepturilor omului.Declaraţia constituie expresia dezaprobării practicilor fasciste şi staliniste îndreptate împotriva popoarelor ocupate, dar şi împotriva opoziţiei din interior, prin care s-au desfiinţat şi batjocorit pe lângă valorile etice, culturale, estetice şi „libertăţile individuale

11

clasice” atât cât erau recunoscute. Foarte important este că, în ciuda divergenţelor de ideologie, participanţii la elaborarea Declaraţiei au căzut de acord asupra drepturilor ce trebuiesc consacrate ca drepturi fundamentale ale omului în lumea de azi.Recunoaşterea drepturilor individuale s-a impus pe plan internaţional, acestea fiind incluse în mai multe documente. Printre acestea, amintim ca fiind cele mai importante: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de acelaşi forum la 16 decembrie 1966.În 1950, în baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, membrii Consiliului Europei au adoptat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În aceste documente s-a consacrat dreptul oricărei persoane acuzate în materie penală, de a i se examina cauza de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil. În cadrul procesului s-a recunoscut şi dreptul acuzatului la informare, dreptul de apărare, dreptul la asistenţă juridică şi la interpret gratuit. S-a recunoscut prezumţia de nevinovăţie.Necesitatea garantării libertăţilor individuale a mai fost recunoscută de al VI-lea Congres Internaţional de drept penal, reunit la Roma în 1953, care a adoptat rezoluţiile relative la abuzurile poliţiei, la instrucţie, la detenţia preventivă, bazându-se pe presupunerea de inocenţă. Congresul declară că este „(...) conştient de necesitatea de a stabili, prin regulile procedurii penale şi aplicarea sa, un echilibru necesar, între drepturile societăţii, care cere cercetarea infracţiunilor şi judecarea autorilor în interesul public, şi drepturile, mai ales libertatea şi demnitatea prevenitului, considerat inocent atâta timp cât el n-a fost reţinut vinovat după căile regulate ale justiţiei”. Şi rezoluţia Congresului continuă: „asupra celui de-al treilea punct, Congresul crede că poate recomanda următoarele:12. Problema detenţiei preventive este importantă şi delicată, orice inculpat fiind considerat nevinovat până la condamnarea definitivă.”În Actul final al celei de-a 8-a Conferinţe Internaţionale a Statelor Americane de la Bogota - Columbia, 1948, s-a adoptat Declaraţia americană a drepturilor şi obligaţiilor omului, în care în art. 26 s-a recunoscut ca drept fundamental al omului prezumţia de nevinovăţie.Apoi, America Latină s-a orientat spre întocmirea unui cod-model pentru întregul continent. Astfel, reuniunea organizată de către Institutul de Ştiinţe Juridice al statului Chile (Santiago, 4-16 noiembrie 1964), a formulat principiile fundamentale ce trebuie să inspire şi să orienteze elaborarea şi aplicarea ulterioară a legilor penale ale Americii Latine.În Convenţia americană asupra drepturilor omului, 1969, se consacră drepturile şi inviolabilităţile persoanei. La fel în „Convenţia americană relativă a drepturilor omului” semnată la 22 decembrie 1966 la San Jose în Costa Rica şi la cel de-al XII-lea Congres Internaţional de drept penal (Hamburg, 16-22 septembrie 1973). Mai amintim şi Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei din 29 iunie 1990, care stabileşte principiile justiţiei esenţiale pentru expresia completă a demnităţii inerente persoanei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile a tuturor fiinţelor umane.

Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal şi scopul procesului penal

12

Secţiunea I. Sistemul de principii fundamentale şi scopul procesului penal

§1. Principiile fundamentale şi sistemul de principii

Procesul penal este o activitate organizată pentru atingerea unui anumit scop, realizarea justiţiei penale. Organizarea se realizează, în primul rând de legiuitor şi, în al doilea rând, de organul judiciar abilitat să conducă, într-o anumită fază, procesul penal.Legiuitorul organizează şi ordonează procesul penal prin norme juridice; organele judiciare, în cazurile concrete, îşi vor stabili activităţile ce trebuiesc efectuate respectând ordonarea, condiţiile, drepturile şi garanţiile procesuale stabilite de legiuitor.Activitatea organelor judiciare este strict subordonată cadrului legal, nici o acţiune în afara acestui cadru legal nefiind permisă, chiar dacă, aparent, ar duce la realizarea scopului procesului penal în mai bune condiţii.Normele care ordonează desfăşurarea procesului penal pot avea o întindere mai mare sau mai restrânsă. Unele norme au valoare de principiu, iar altele reglementează doar unele activităţi sau raporturi judiciare. Principiile pot şi ele să determine desfăşurarea întregului proces penal sau numai a unor instituţii de drept, etape procesuale sau chiar a unei faze procesuale.Principiile fundamentale sunt consacrate în actualul Cod de procedură penală ca reguli de bază în procesul penal (Codul de procedură penală, Partea Generală, Titlul I şi, Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal).Principiile fundamentale ale procesului penal ar putea fi definite ca fiind regulile generale care guvernează toate instituţiile procesuale şi fazele procesului penal.Întrucât unele din aceste principii consacră şi garantează drepturi şi libertăţi cetăţeneşti recunoscute în legea fundamentală, recunoaşterea şi aplicarea lor va trebui să fie raportată şi la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la pactele şi la celelalte tratate la care România este parte [art. 20 alin. (1) din Constituţia României]. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României ” Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”. Prin aderarea României la Consiliul Europei, semnarea şi ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, inclusiv a dispoziţiilor facultative ale art. 25 (dreptul la protecţie individuală) şi art. 46 (judecata obligatorie a Curţii), principiile vor trebui coroborate şi completate cu dispoziţiile Convenţiei.Principiile de bază se constituie într-un sistem care asigură desfăşurarea procesului penal spre atingerea scopului în mod armonios, eficient, demn pentru un stat de drept, civilizat, cu excluderea represiunii inutile şi care să apere persoana nevinovată.Înainte de adoptarea noii Constituţii a României, pornindu-se de la reglementarea dată de Codul de procedură penală unii autori au adoptat sistemul de principii fundamentale din cod, iar alţii au considerat că această opţiune nu este obligatorie, putând fi înscrise în rândul principiilor fundamentale şi altele care se desprindeau din economia legii.Apreciem că între regulile de bază ale procesului penal trebuie reţinute numai cele consacrate în mod expres de lege, dar nu numai de legea procesual penală ci şi de Constituţie care recunoaşte şi alte principii sau drepturi şi libertăţi cu efecte asupra întregului proces penal sau asupra unor etape, faze sau instituţii ale acestuia. De asemenea, vor trebui avute în vedere şi principiile din pactele şi tratatele internaţionale la

13

care a aderat şi România.Cunoaşterea acestor principii are în primul rând valoare teoretică pentru că ele dau orientarea necesară pentru explicarea şi justificarea doctrinară a menţinerii, modificării sau abrogării normelor de drept procesual penal. Studierea mai aprofundată, în raport de dispoziţiile procesual penale, a principiilor cuprinse în Constituţie va modifica conţinutul unor norme, va da un nou sens unor activităţi şi instituţii proceual penale. Pentru practicieni cunoaşterea tuturor regulilor procesual penale, inclusiv a celor din Constituţie, umplând golurile sau imperfecţiunile existente în reglementarea unor instituţii, etape sau faze ale procesului penal, va duce la o explicare şi aplicare corectă a dispoziţiilor procesuale, în conformitate cu cerinţele aplicării legii într-un stat de drept.Ideal ar fi ca toate drepturile şi libertăţile din Constituţie şi în Convenţia Europeană a drepturilor Omului, care sunt ocrotite prin dispoziţiile dreptului procesual penal, să-şi găsească ocrotirea prin principii procesual penale consacrate în mod expres, fiind mai la îndemâna poliţiştilor şi magistraţilor, în Codul de procedură penală, dar acest deziderat este realizabil în timp.Acţiunea principiilor fundamentale nu este nelimitată, ele acţionează în limitele stabilite de lege. Aceste limitări sunt date de: necesitatea îmbinării armonioase a intereselor generale cu interesele particulare (limitarea principiului oficialităţii în cazul în care acţiunea penală este lăsată la dispoziţia persoanei vătămate), exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, intervenţia legiuitorului (principiul aflării adevărului poate fi limitat de adoptarea unei legi de amnistie sau dezincriminare ş.a.). Pot apărea situaţii când legea nu acordă unui principiu o acţiune nelimitată, ci stabileşte cazurile şi condiţiile în care se aplică - cum se procedează pentru principiul garantării libertăţii persoanei şi al dreptului de apărare. Acţiunea unui principiu fundamental poate fi limitată de acţiunea unui alt principiu. Astfel, aflarea adevărului şi rolul activ nu pot acţiona decât în condiţiile respectării cerinţelor principiilor legalităţii, respectării demnităţii umane şi garantării dreptului de apărare, precum şi a celor consacrate de Constituţie ce apără libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi se poate face strict în condiţiile şi situaţiile prevăzute de lege (art. 49 din Constituţie).

§2. Scopul procesului penal

Un loc aparte în studierea sistemului de principii a procesului penal îl ocupă studierea scopului procesului penal. S-a arătat că toate regulile de procedură penală au ca finalitate realizarea scopului procesual penal.Cunoaşterea scopului procesual penal are o deosebită importanţă atât pentru teoreticieni cât şi pentru practicieni pentru determinarea sensului justiţiei penale şi a limitărilor sale.Potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. pen., procesul penal are funcţiunea de a se constata la timp şi în mod complet faptele ce constituie infracţiuni iar ca finalitate înfăptuirea justiţiei penale, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.Pentru a se realiza finalitatea procesului penal în prima fază este necesar să se adune probele necesare pentru stabilirea existenţei faptei prevăzute de legea penală, a

14

împrejurărilor în care a fost comisă fapta, a persoanei care a comis-o sau a participanţilor, a vinovăţiei, dar şi a inexistenţei faptei sau a nevinovăţiei sau a cazurilor care exclud caracterul penal al faptei sau răspunderea penală.Deci, procesul penal, trebuie subliniat de la început că, nu trebuie privit în mod exclusiv, ca o activitate de represiune, ci ca o activitate desfăşurată pentru tragerea la răspundere doar a celor vinovaţi. În situaţia în care se impune o „triere” a posibililor vinovaţi, trebuie respectate drepturile şi libertăţile individuale pentru ca nici un nevinovat să nu sufere o vătămare a acestora.La rândul său orientarea de ordin finalistic este însoţită în ipoteza condamnării de perceptul complimentar ca pedeapsa să fie potrivită vinovăţiei făptuitorului.În alin. (2) al art. 1 C. proc. pen. se arată rolul procesului penal. Astfel „Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.Nu vom insista asupra explicării acestei laturi a procesului penal pentru că vom observa în cele ce urmează că atât principiile fundamentale, cele cu o acţiune mai restrânsă, cât şi celelalte reguli orientează spre realizarea acestor deziderate organele judiciare abilitate să participe la procesul penal.

§3. Sistemul de principii fundamentale consacrate de Codul de procedură penal, Constituţia României , pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului internaţionale la care România a aderat

În mod firesc, dată fiind supremaţia Constituţiei României şi cercetarea ar trebui să înceapă cu principiile înscrise aici. Dar, din motive de: sistematizare a materiei, prioritate în cadrul disciplinei a principiilor înscrise în Codul de procedură penală şi, nu în ultimul rând, datorită împrejurării că principiile ce se desprind din Constituţie nu sunt formulate expres, ci rezultă din consacrarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, vom face o prezentare distinctă. Astfel, vom prezenta în prima parte principiile consacrate de Codul de procedură penală şi în a doua parte, principiile deduse din Constituţia României şi pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România a aderat.Principiile de bază consacrate de Codul de procedură penală sunt: legalitatea şi oficialitatea procesului penal, aflarea adevărului, rolul activ, garantarea libertăţii per-soanei (cu un conţinut modificat prin Legea nr. 32/1990), respectarea demnităţii umane (a fost introdus prin Legea nr. 32/1990), garantarea dreptului de apărare (cu un conţinut modificat prin Legea nr. 32/199 şi tratatele internaţionale la care a aderat România.). În final, în Codul de procedură penală se consacră două principii privitoare la limba în care se desfăşoară procesul penal şi folosirea limbii oficiale prin traducător (art. 7 şi 8). Deşi recenta modificare a Codului de procedură penală nu a pus de acord dispoziţiile din aceste articole cu dispoziţiile Constituţiei României şi ale Legii pentru organizarea judecătorească, apreciem că textele celor două articole au fost unificate într-un singur principiu: „Folosirea limbii oficiale prin interpret” (art. 127 din Constituţia României şi art. 6 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească).Din Constituţia României, apreciem că, trebuie garantate prin transcrierea ca principii fundamentale ale procesului penal, următoarele drepturi şi libertăţi: principiul egalităţii persoanelor în procesul penal (art. 26 din Constituţie consacră egalitatea în drepturi),

15

dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art. 26 din Constituţie), inviolabilitatea domiciliului (art. 27 din Constituţie), secretul corespondenţei (art. 28 din Constituţie) şi prezumţia de nevinovăţie (art. 23 pct. 8 din Constituţie).Un alt drept ce se desprinde din Constituţie, cu valoare de principiu de bază în procesul penal ar putea primi denumirea de „asigurarea controlului actelor, măsurilor şi hotărârilor organelor judiciare”. El se desprinde din „dreptul de petiţionare” (art. 47 din Constituţie), care obligă autorităţile publice să răspundă la petiţii în termenul şi în condiţiile stabilite de lege, din dispoziţiile art. 131 Constituţie - care pun activitatea procurorilor sub control ierarhic şi din art. 128 din Constituţie care dă dreptul părţilor interesate şi Ministerului Public să exercite căile de atac, urmărindu-se astfel şi controlul instanţelor superioare asupra activităţii de urmărire şi judecată desfăşurate anterior”.Desigur că s-ar mai putea face trimiteri şi la alte dispoziţii constituţionale, cum ar fi cele privind accesul liber la justiţie (art. 21) şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi (art. 49), dar acesta ca şi principiul anterior, având o arie mai largă de cuprindere decât procesul penal, fără a fi ignorate, trebuie să rămână în domeniul dreptului constituţional.Un principiu care se deduce din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este cel ce decurge din dreptul persoanei de a fi “judecată în termen rezionabil”.În ce priveşte ordinea în care trebuie reglementate şi studiate aceste principii ne exprimăm opinia alături de alţi autori că ar trebui cu toate întrepătrunderile să o stabilim după următoarele criterii:- în primul rând, trebuie să se găsească locul acelor principii care determină structura şi desfăşurarea procesului penal;- în al doilea rând, acele principii care garantează drepturi fundamentale ale persoanei.În prima categorie includem: legalitatea, oficialitatea, aflarea adevărului, rolul activ şi limba în care se desfăşoară procesul penal.În a doua categorie includem: dreptul la judecată într-un termen rezonebil, egalitatea persoanelor în procesul penal, garantarea libertăţii persoanei, respectarea demnităţii umane, prezumţia de nevinovăţie, garantarea dreptului de apărare, dreptul la viaţă intimă, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei.Unii autori au unit principiul inviolabilităţii domiciliului, principiul corespondenţei şi al vieţii intime într-un singur principiu „al respectării vieţii intime, familiale şi private”, ceea ce vom face şi noi pentru o tratare unitară a acestei problematici.Perfecţionarea sistemului de principii fundamentale ale procesului penal şi aplicarea tuturor dispoziţiilor prin prisma acestora (consacrate de Codul de procedură penală şi Constituţia României) vor duce la realizarea unei justiţii moderne, capabile să asigure reprimarea încălcărilor de lege şi apărarea ordinii de drept, într-un cadru civilizat, conform cu standardele internaţionale, să asigure educarea cetăţenilor întărind respectul acestora faţă de lege şi instituţiile statului.

Secţiunea a II-a. Cerinţele principiilor fundamentale ale procesului penal, garanţiile şi limitele lor

16

§1. Principiul legalităţii procesului penal [art. 2 alin. (1) C. proc. pen.]

Ubi societas, ibi ius

Problema respectării legilor ţine de însăşi motivaţia necesităţii lor. Cesare Beccaria spunea că „Legile sunt condiţiile în care oamenii - independenţi şi izolaţi, sătui de a trăi într-o continuă stare de război şi de a se bucura de o libertate devenită nefolositoare datorită nesiguranţei conservării ei - s-au unit în societate. Ei au sacrificat o parte din această libertate pentru a se bucura în rest de siguranţă şi linişte.Stând la baza organizării societăţii legile trebuie respectate de membrii acestora şi de organele statului. Constituţia României, în art. 1 al. 5 se prevede că: In România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.Din această dispoziţie care consacră principiul legalităţii în general se deduce şi principiul legalităţii procesului penal. Acest principiu se deduce şi din caracterul de ordine publică a normelor de drept procesual penal.Potrivit art. 2 alin. (1) C. proc. pen., „Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”.Principiilor de drept penal nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege le corespunde principiul procesual penal nulla iustitia sine lege.Principiul legalităţii se referă atât la activitatea organelor judiciare cât şi a participanţilor la procesul penal, pe toată întinderea procesului penal, adică atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii. Nu mai puţin adevărat este faptul că acest principiu trebuie respectat şi în cursul executării hotărârilor penale. Acestui principiu nu-i poate fi sustrasă nici faza actelor premergătoare.Principiul legalităţii exprimă următoarele cerinţe:a) Procesul penal se desfăşoară de către organele judiciare instituite de lege, în compunerea şi cu competenţele prevăzute de lege.Normele ce reglementează modul de organizare şi funcţionare a organelor judiciare precum şi de competenţă sunt imperative şi nu sunt îngăduite abateri, derogările fiind reglementate de lege.b) Organele judiciare şi participanţii la procesul penal trebuie să acţioneze numai în formele, condiţiile şi limitele prevăzute de lege. Respectarea formelor asigură posibilitatea exercitării controlului asupra respectării condiţiilor şi limitelor stabilite de lege, de către organele judiciare şi participanţi; cel mai adesea din examinarea actelor procesuale şi prevederilor se poate stabili dacă s-a comis un abuz de drept de către organul judiciar sau un participant a încălcat legea.c) Organele judiciare trebuie să acţioneze cu respectarea drepturilor procesuale ale participanţilor şi să le asigure exercitarea lor. Exercitarea drepturilor organelor judiciare trebuie făcută cu respectarea unei proporţionalităţi între restrângere şi fapta pentru care persoana este cercetată sau vinovată.Această cerinţă este subliniată şi în dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Constituţia României, fiind valabilă nu numai pentru legiuitor ci şi pentru organele judiciare. Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.Deşi din dispoziţiile art. 2 alin. (1) C. proc. pen. s-ar deduce că organele judiciare şi ceilalţi participanţi ar fi obligaţi să respecte doar dispoziţiile care reglementează desfăşurarea procesului penal, apreciem că legalitatea procesului penal include şi

17

respectarea legii materiale. Organele judiciare nu au voie să dea soluţii fără să respecte legea materială iar unii participanţi au drepturi şi obligaţii înscrise şi garantate sau sancţionate prin dispoziţiile Codului penal.Respectarea acestui principiu este asigurată de o serie de garanţii:1. Nerespectarea legii atrage o serie de sancţiuniPrima sancţiune a încălcării principiului legalităţii procesului penal este înlăturarea actelor întocmite în condiţii ilegale. Astfel, încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii de procedură, considerate ca esenţiale, este sancţionată cu nulitatea absolută [art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.], care operează întotdeauna. Tot ca o consecinţă a principiului legalităţii procesului penal în activitatea de probaţiune este prevederea din alin.2 a art.64 introdusă prin Legea nr.281/2003 potrivit căreia : "Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal." Prin această dispoziţie ne conformăm art. 15 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990 potrivit căreia „Fiecare stat-parte veghează ca nici o declaraţie care s-a stabilit că a fost obţinută prin tortură să nu poată fi invocată ca element de probă într-o procedură, dacă acest lucru nu este îndreptat chiar împotriva persoanei acuzate de tortură, cu scopul de a se stabili că declaraţia a fost făcută”. Cu alte cuvinte, o probă obţinută nelegal este lovită de nulitate absolută.Nerespectarea altor dispoziţii ale legii de procedură penală poate duce la anularea actelor efectuate în acest mod, dar numai dacă s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod - nulitatea relativă [art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.]. În cazul nerespectării unor termene imperative operează decăderea din exerciţiul unor drepturi procesuale (art. 185 C. proc. pen.).Încălcarea unor obligaţii procesuale din partea unor participanţi la proces, de natură a împiedica normala desfăşurare a acestuia, poate atrage o amendă judiciară (art. 198 C. proc. pen.). În cazul încălcărilor grave ale legii de procedură penală, faptele sunt incriminate ca infracţiuni [cercetarea abuzivă – art. 266 alin. (1) şi (3) C. pen.; abuzul în serviciu – art. 246 şi 247 C. pen.; tortura – art. 267 C. pen. ş.a.].2. Respectarea principiului legalităţii este garantată şi prin instituirea supravegherii şi controlului judiciar care are menirea de descoperire a încălcărilor de lege şi aplicarea sancţiunilor de natură procesuală sau de altă natură, după caz.Astfel, activitatea organelor de cercetare penală este controlată de Ministerul Public prin procurorii constituiţi în parchete [art. 26 alin. (1) din Legea pentru organizarea judecătorească, nr. 92/1992 şi art. 218, 275 C. proc. pen.]. Activitatea procurorului este controlată de instanţa de fond şi de instanţele de control judiciar [art. 300, 332, 333, art. 383 alin. (4), art. 38517 alin. (4) C. proc. pen.]. Activitatea primei instanţe este controlată de activitatea instanţelor de apel şi de recurs (art. 378 şi 38515 C. proc. pen.) şi, în final, activitatea acestor organe poate fi controlată prin exercitarea recursului în anulare (art. 410 C. proc. pen.) de către Procurorul General, de Curtea Supremă de Justiţie - ca instanţă care urmăreşte aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele.Respectarea principiului legalităţii asigură pe lângă buna desfăşurare a procesului penal şi atingerea scopului acestuia şi realizarea celorlalte cerinţe ce decurg din consacrarea şi garantarea, prin mijloacele dreptului procesual penal, a unor drepturi fundamentale consacrate de Constituţie şi de tratatele internaţionale.El produce şi unele limitări a acţiunii celorlalte principii, limitări care au fost gândite pentru a asigura un cadru civilizat şi echilibrat desfăşurării procesului penal.

18

§2. Principiul oficialităţii [art. 2 alin. (2) C. proc. pen.]

Pentru a se realiza atribuţiile ce revin puterii judecătoreşti exercitate prin instanţele judecătoreşti şi prin Ministerul Public - din Constituţia României (art. 123 şi 130), Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească (art. 1, 2, 26) şi art. 1 C. proc. pen., înfăptuirea justiţiei penale în scopul apărării şi al realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese deduse judecăţii, se realizează prin obligaţia pe care o au organele judiciare de a începe şi desfăşura activitatea procesual penală din proprie iniţiativă. Această obligaţie o au şi organele de cercetare penală şi pentru toate organele judiciare este înscrisă în art. 2 alin. (2) al actualului Cod de procedură penală în următoarea formulare: „Actele necesare procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel”.Organele judiciare au, deci, obligaţia ca ori de câte ori constată existenţa unor fapte penale, să efectueze din oficiu, în limitele atribuţiunilor lor, actele necesare desfăşurării întregului proces penal.Întrucât întreaga activitate procesual penală se desfăşoară din oficiu, ca obligaţie a organelor judiciare, acest principiu mai poartă şi denumirea de principiul obligativităţii pornirii şi desfăşurării procesului penal.Se apreciază că datele necesare desfăşurării procesului penal sunt în primul rând însăşi actele procesului, adică actele procesuale care dinamizează desfăşurarea procesului penal şi actele procesuale care sunt efectuate pentru aducerea la îndeplinire a conţinutului dispozitiv al acestor acte.Exemplificăm câteva acte mai importante: organele de cercetare penală au obligaţia de a se sesiza din oficiu despre săvârşirea unei infracţiuni (art. 221 C. proc. pen.), de a începe urmărirea penală (art. 228 C. proc. pen.) şi de a efectua cercetarea penală (art. 232 C. proc. pen.), de a face propuneri concrete procurorului pentru luarea măsurilor preventive şi rezolvarea cauzei (art. 146, 156, 256, 258 C. proc. pen.), obligaţia pentru procuror de a lua din oficiu în cursul cercetării penale, măsurile preventive necesare (art. 146, 156, 235, 236 C. proc. pen.) şi de a dispune trimiterea în judecată a persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni (art. 262 C. proc. pen.); obligaţia instanţei de fond sau a instanţei corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, de a proceda la judecarea şi soluţionarea propunerii de prelungire a duratei arestării (art. 155, 159 C. proc. pen.); a instanţei de fond, de a proceda la judecarea şi soluţionarea cauzei (art. 313, 321, 354 C. proc. pen.); obligaţia instanţei sesizate cu o cale de atac ordinară de a judeca şi soluţiona cauza (art. 375, 377, 379, 38512, 38514, 38515 C. proc. pen.); obligaţia primei instanţe de a pune în executare hotărârea penală definitivă (art. 418, 420, 426, 429, 440, 441, 442 C. proc. pen.).S-ar părea, din definiţia dată mai sus, şi din înşiruirea de exemple ce demonstrează obligaţia organelor judiciare de a efectua, din oficiu, actele procesuale şi procedurile necesare atingerii scopului procesului penal, că actele prin care se încheie procesul penal, în faza urmăririi penale sau a judecăţii sau se infirmă ori se revine asupra unei măsuri procesuale nu sunt obligatorii pentru organele judiciare. O asemenea concluzie s-ar putea trage numai dacă s-ar da o interpretare restrictivă textului art. 2 alin. (2) C. proc. pen., mai exact formulării „desfăşurarea procesului penal”. Or, o astfel de concluzie este periculoasă, deoarece ar duce la menţinerea unor măsuri nelegale, netemeinice sau la existenţa pe rol la nesfârşit a unor procese. De aceea, credem că ar trebui să se renunţe la termenul „desfăşurarea” într-o viitoare formulare a textului alin. (2) al art. 2 din C. proc.

19

pen. şi să se sublinieze că trebuie îndeplinite, din oficiu, de îndată ce se constată existenţa unor cauze care împiedică continuarea procesului penal sau impun revocarea sau infirmarea unor măsuri penale, actele corespunzătoare încheierii procesului sau de infirmare sau revocare a unor măsuri procesuale.Acţiunea principiului oficialităţii prin dispoziţia finală a art. 2 alin. (2) este limitată de cazurile prevăzute de lege.Rezerva se referă la acele situaţii în care legea opreşte organele judiciare să-şi exercite atribuţiile, în lipsa unei manifestări de voinţă din partea persoanei sau a organului considerat de lege ca interesat în tragerea la răspundere penală, fiind împiedicate fie să înceapă urmărirea penală, fie să continue procesul penal. În prima categorie se includ următoarele situaţii: lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, când legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de o asemenea plângere (art. 131 C. pen.), lipsa sesizării organului competent al căilor ferate [art. 274 alin. (1) şi art. 275 alin. (1) şi (2) C. pen.] ori a comandantului militar (art. 331-336 şi art. 353-354 C. pen.), în lipsa autorizaţiei prealabile a procurorului general (art. 5 C. pen.) ori în lipsa dorinţei exprimate de guvernul străin (art. 171 C. pen.).Alte situaţii sunt prevăzute de Constituţia României (art.72, privind imunitatea parlamentară a senatorilor şi a deputaţilor) prevede: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile publice exprimate în exercitarea mandatului”; Al.2,3 prevăd:” (2)Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judedcată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate face numai de Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; (3) In caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. In cazul în care Camera sesizată constată că există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”; In art. 84 alin. (2) din Constituţia României, se prevede imunitatea Preşedintelui României, aplicându-se corespunzător prevederile art. 72 alineatul (1). Există o singură derogare, punerea sub acuzare a Preşedintelui României potrivit art. 95 /1, se poate face numai pentru înaltă trădare, de Camera Deputaţilor şi de către Senat, în şedinţă comună cu votul a cel puţin două treimi din numărul total al membrilor Parlamentului.Dreptul de a cere urmărirea penală pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor de membrii Guvernului revine numai Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României [art. 109 alin. (2) Constituţie].Pentru a se asigura independenţa şi autoritatea magistraţilor, judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, iar membrii Ministerului Public şi judecătorii stagiari se bucură de stabilitate. Potrivit art. 91 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească „Magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau arestaţi fără avizul ministrului justiţiei”.Aceleaşi reguli se aplică şi magistraţilor din cadrul Curţii Supreme de Justiţie cu menţiunea că avizul se dă de Preşedintele României [art. 58 alin. (5) din Legea nr. 56/1993 - Legea Curţii Supreme de Justiţie].Avizul Ministrului Justiţiei pentru cercetare, reţinere sau arestare este necesar şi pentru

20

magistraţii militari [art. 27 alin. (2) din Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi a parchetelor militare].Întrucât membrii Curţii de Conturi, numiţi de Parlament, sunt independenţi şi inamovibili, la fel şi judecătorii Curţii Constituţionale, prin legea organică a acestor organisme, cercetarea, reţinerea şi arestarea este condiţionată de un aviz (art. 43 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale).Situaţiile care interzic organelor de urmărire penală sau instanţei să continue procesul penal sunt:- persoana vătămată şi-a retras plângerea prealabilă [art. 131 alin. (2) C. pen.].- persoana vătămată s-a împăcat cu învinuitul sau inculpatul [art. 132 alin. (2) C. pen.].Toate aceste excepţii de la aplicarea principiului „disponibilităţii” se explică prin necesitatea proteguirii unor interese ale unor persoane care trebuie să aibă posibilitatea de a dispune asupra acţiunii penale când au suferit atingeri ale propriei persoane cu toate atributele sale, pentru protejarea autorităţilor publice enumerate, împotriva unor acţiuni şicanatorii şi pentru a se da posibilitatea folosirii în unele sectoare (căile ferate şi forţele armate) a unor mijloace extrapenale pentru restabilirea ordinii şi a disciplinei.Deşi în procesul civil operează principiul disponibilităţii, în latura civilă a procesului penal, pentru protecţia unor persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu (art. 17 C. proc. pen.).După gradul de aplicabilitate a principiului oficialităţii, cauzele penale se pot împărţi în trei categorii:- cauze de acuzare publică (în care principiul se aplică integral);- cauze de acuzare privată (în care acţiunea penală se pune în mişcare sau se stinge prin voinţa părţii vătămate);- cauze de acuzare privat publică sau public privată (în care sunt prevăzute elemente ale ambelor categorii).Principiul oficialităţii este strâns legat de principiul legalităţii procesului penal care îi determină limitele şi se află într-o strânsă interdependenţă şi interacţiune cu principiile rolului activ, al aflării adevărului, al garantării dreptului de apărare şi al prezumţiei de nevinovăţie, prin aplicarea acestuia fiind garantată şi realizarea celor din urmă.

§3. Principiul aflării adevărului

Înfăptuirea justiţiei penale şi, totodată, realizarea procesului penal nu pot fi concepute fără cunoaşterea deplină a adevărului cu privire la existenţa sau inexistenţa faptei, a circumstanţelor producerii ei, asupra vinovăţiei sau a nevinovăţiei persoanei inculpate şi a circumstanţelor personale, cu alte cuvinte, a tuturor elementelor ce pot duce la soluţionarea temeinică a cauzei. Acesta este sensul principiului aflării adevărului sau al realităţii. Ca urmare, în art. 3 C. proc. pen., se prevede că „în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului”.Din însăşi această definiţie s-ar putea trage concluzia că ceea ce se urmăreşte în procesul penal este aflarea unui adevăr limitat la nevoile de soluţionare a unei cauze penale. Aşa este pentru că, în orice cercetare ştiinţifică se urmăreşte atingerea unui obiectiv, de regulă, fiind date deoparte aspectele nesemnificative.Şi în cadrul procesului penal, în cursul urmăririi penale, al cercetării judecătoreşti, al

21

aprecierii probelor şi în cursul activităţii de control judiciar, se va urmări aflarea adevărului în vederea realizării scopului procesului penal. Foarte important este ca acest adevăr să conţină realitatea.Problema aflării adevărului în procesul penal, nu trebuie confundată cu problema filosofică a adevărului absolut şi relativ, şi nici cu problema posibilităţii cunoaşterii corecte şi complete a lumii înconjurătoare. În procesul penal trebuie găsit cadrul potrivit pentru a se asigura organelor judiciare, cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, posibilitatea ca prin probe să ajungă la adevăr.De-a lungul istoriei procesului penal, plecându-se de la sistemul probator acceptat, s-a vorbit de un „adevăr mistic” şi de „adevărul formal”, de „adevărul judiciar” şi „adevărul obiectiv”. Desigur că se pot da diferite atribute, dar acesta este unul singur, conţinut de afirmaţia ce exprimă realitatea, restul este eroare judiciară.Întrucât trebuie ca pe tot cursul procesului penal să fie stabilite mai multe aspecte, nu se pune problema aflării unui singur adevăr, ci a unei multitudini de adevăruri în raport de a căror stabilire se poate caracteriza o hotărâre judecătorească ca întemeiată, ca neîntemeiată sau parţial neîntemeiată, ceea ce face posibilă desfiinţarea sau casarea în întregime sau în parte a unei hotărâri greşite.Principiul aflării adevărului cuprinde următoarele cerinţe:- organele judiciare sunt obligate, prin dispoziţiile Codului de procedură penală ca fiecare măsură procesuală sau hotărâre să o ia pe baza adevărului stabilit prin probe [art. 65, 143, 202, 262, 262, 278, 378, art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.]. Acestea implică pe de o parte, administrarea din oficiu a tuturor probelor necesare lămuririi cauzei, sub toate aspectele şi, pe de altă parte, asigurarea dreptului părţilor de a propune administrarea în tot cursul procesului a probelor care contribuie la aflarea adevărului (art. 67, 72, 250, 252, 320 C. proc. pen.).Acest drept al părţilor derivă din principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie şi din constatarea că părţile cunosc cel mai bine, în cele mai multe cazuri, modul în care s-a comis fapta şi contribuţia lor poate fi esenţială în aflarea adevărului;- administrarea şi evaluarea probelor trebuie să se facă după principiile libertăţii probelor şi al liberei lor aprecieri, ceea ce implică interzicerea probelor formale (art. 63, 64 şi 68 C. proc. pen.). Pe de altă parte, se impune ca probele să fie obţinute printr-o activitate corectă a celor ce participă la procesul penal, obligaţie care formează principiul derivat, al loialităţii procesuale; Potrivit articolului 64 alineatul 2 "Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal."- activitatea organelor judiciare trebuie reglementată şi desfăşurată în aşa fel încât să permită administrarea tuturor probelor fără piedici formale (cum ar fi decăderea) - art. 65, 67, 320, 344, 380 C. proc. pen. - iar atunci când se constată că o hotărâre, chiar definitivă, cuprinde o eroare judiciară, să fie prevăzute căi de atac pentru înlăturarea ei [art. 278, art. 3859 alin. (1) pct. 18, art. 394, art. 410 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.].

Realizarea este favorizată de incriminarea ca infracţiuni a unor fapte ce pot afecta aflarea adevărului în Titlul VII al Codului penal cum ar fi in : art. 335 Mărturia mincinoasă; art. 336 Încercarea de a determina mărturia mincinoasă: art. 337 Împiedicarea participării la proces; art. 341 Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare art.343 Tortura; ş.a.

22

Principiul aflării adevărului este limitat de principiul legalităţii, nemaifiind permisă obţinerea adevărului pe orice căi, ci numai prin mijloace legale şi se afl ă în strânsă corelaţie cu toate celelalte principii care îi garantează realizarea.

§4. Limba în care se desfăşoară procesul penal, dreptul la interpret (art.7-8)

Potrivit art. 128 aal.1-2 din Constituţia României, denumit ”folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie”: „Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice”.In alin. 3 se prevede că „ Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alin. (2), inclusiv folosirea de interpreţi sau traduceri se vor stabili astfel încât să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi”In final, în alin. 4 se prevede „ Cetăţenii străini sau apatrizi care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret ; în procesele penal acest drept este asigurat în mod gratuit”..Potrivit art.12 al Legii Nr. 304 din 28 iunie 2004privind organizarea judiciară şi, dispoziţiilor. art. 7. alin. 2 şi art. 8 ale Codului de procedură : în procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba română şi ca urmare în faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale întocmindu-se în limba română.Pentru situaţiile în care una din părţi sau alte persoane implicate în procesul penal, nu înţeleg sau nu vorbesc limba romană, organele judiciare au obligaţia de a le asigura, în mod gratuit un interpret, de a le asigura posibilitatea de a lua la cunoştinţă de toate piesele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret. Prin modificarea Codului de procedură penală (art.8. şi art. 128) prin Legea nr. 281/2993 s-au pus de acord dispoziiţiile procedurale cu cele ale Constituţiei şi Legii de organizare judecătorească care prevedeau că acest drept este asigurat în mod gratuit (art. 127, al. 2, Constituţie şi art. 6, alin. 2 din Legea nr. 92/1992).Legislaţia este în concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care prevăd în art. 6, pct. 3 că orice acuzat are dreptul în cadrul unui proces echitabil, să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra acuzaţiei aduse împotriva sa şi în concordanţă cu Convenţia Internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare socială, la care România a aderat prin Decretul nr. 345 din 14 iulie 1970. Această convenţie consacră în art. 5 dreptul la un tratament egal în faţa tribunalelor şi a oricărui alt organ de administrare a justiţiei fără deosebire de rasă, culoare, origine naţională sau etnică. Acest drept, desigur, presupune acordarea posibilităţii de a lua la cunoştinţă de actele de la dosar şi de a-şi exprima opinia asupra tuturor problemelor cauzei printr-un interpret.În ceea ce priveşte dreptul la asistenţă gratuită printr-un interpret atunci când cel acuzat nu înţelege limba folosită în pretoriu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat că această dispoziţie se aplică ”tuturor actelor de procedură pornite împotriva lui şi pe care trebuie să le înţeleagă pentru a beneficia de un proces echitabil”. Printre elementele ce impun o interpretare sau o traducere pe cheltuiala statului au fost incluse: actul de

23

inculpare, motivele de arestare şi şedinţa de judecată însăşi.Având în vedere specificul legislaţiei noastre, apreciem că dreptul la interpret gratuit şi la traducere gratuită se referă şi la toate actele de urmărire penală la care învinuitul sau inculpatul poate participa. Întrucât principiul folosirii limbii oficiale prin interpret asigură aflarea adevărului, şi garantează realizarea principiilor dreptului de apărare şi a prezumţiei de nevinovăţie, încălcarea lui va atrage nulitatea actelor efectuate în alt mod şi refacerea lor în prezenţa interpretului.

§5. Rolul activ (art. 4 C. proc. pen.)

Deşi legea acordă părţilor o serie de drepturi care îşi pot aduce contribuţia la apărarea intereselor lor legitime, sunt situaţii când acestea, din neştiinţă ori din indiferenţă nu le exercită, punând în pericol aplicarea legii prin luarea unor măsuri procesuale sau chiar prin adoptarea unei soluţii incorecte. Spre deosebire de sistemul anglo-saxon, în care judecătorul nu se amestecă în disputa dintre părţi prin sprijinirea celei ignorate sau indiferenţă faţă de cauză, având o poziţie de arbitru, în art. 4 C. proc. pen. român s-a prevăzut că „organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfăşurarea procesului penal”.Dacă principiul oficialităţii obligă organele judiciare să efectueze din oficiu actele necesare desfăşurării procesului penal, principiul rolului activ obligă organele judiciare să intervină ori de câte ori este necesar pentru buna desfăşurare a procesului penal şi realizarea scopului acestuia şi să determine şi părţile să contribuie la desfăşurarea acestei activităţi. Acest principiu ar mai putea fi denumit „principiul iniţiativei organelor judiciare”. De aceea, cerinţele principiului rolului activ se îndreaptă spre următoarele direcţii:- în legătură cu aflarea adevărului, organele judiciare au obligaţia ca peste voinţa părţilor să depună toate eforturile pentru administrarea tuturor probelor, nu numai a celor cerute de părţi [art. 202, 216, 219, art. 237 alin. (1), art. 265, 266, 287, 331, 333, 378, 380 C. proc. pen.]. În cadrul acestei „intervenţii” în procesul penal organele judiciare trebuie să manifeste imparţialitate, astfel ca întreaga activitate să nu ducă la defavorizarea vreuneia din părţi şi să nu se încalce principiul legalităţii în procesul penal. Dacă instanţele nu au lămurit şi fără contribuţiile părţilor, toate aspectele cauzei, activitatea de probaţiune este reluată cu motivarea „lipsei de rol activ”;- rolul activ trebuie manifestat şi în sensul de a se explica învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi drepturile şi obligaţiile lor procesuale şi de a le ajuta în exercitarea lor, pentru a fi lămurite cauzele sub toate aspectele [art. 120, 202, art. 237 alin. (2), art. 250, 320, 322 C. proc. pen.] şi de a pune în discuţie orice chestiuni de a căror lămurire depinde soluţionarea cauzei, pentru a afla punctul de vedere al părţilor asupra acestora [art. 39, 253, art. 197 alin. (3) şi (4), art. 302, 334, 339, 373, 381 C. proc. pen.]. De asemenea, rolul activ trebuie să se manifeste şi în sensul asigurării drepturilor unor părţi prin luarea de către organele judiciare a unor măsuri;- de a se extinde investigaţiile la tot ce este necesar pentru realizarea scopului procesului penal, pentru alte acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii pentru care s-a dispus

24

trimiterea în judecată şi în special la alte fapte şi persoane decât cele pentru care există sesizarea (art. 335, 336, 337 C. proc. pen.), de a se declara de către procuror căile de atac atât în favoarea cât şi în defavoarea părţilor [art. 362 lit. a), art. 385 2, 409-410 C. proc. pen.] şi de a extinde controlul judiciar şi la alte lipsuri decât cele la care se referă apelul declarat [art. 371 alin. (2), art. 373 C. proc. pen.] sau recursul în cauzele ce nu pot fi atacate cu apel [art. 3856 alin. (3) C. proc. pen.].Principiul rolului activ este limitat în acţiune de principiul legalităţii, intervenţiile organelor judiciare pentru a se administra toate probele şi de a se determina părţile să aibă o poziţie activă în proces pot fi făcute numai în condiţiile legii. În raport cu principiile: aflării adevărului, al dreptului de apărare, al libertăţii persoanei şi al prezumţiei de nevinovăţie, principiul rolului activ are rolul de garanţie asigurând posibilitatea aplicării acestora.

§6. Egalitatea persoanelor în procesul penal

Egalitatea persoanelor în procesul penal îşi are originea în dreptul la egalitate în faţa legii. Conceptul de egalitate în faţa legii îşi are sorgintea în Declaraţia franceză a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului de la 1789.In Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în art.1 se statuează Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. In continuare în art. 2 Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta Declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări.Constituţia României garantează, printre alte valori, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea [art. 1 alin. (3)].Garantarea acestor valori se realizează prin mai multe mijloace inclusiv ale justiţiei şi în cadrul acesteia ale procesului penal. Declarând egalitatea între cetăţeni indiferent de rasă, naţionalitate, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială [art. 4 alin. (2)] legea fundamentală, în art. 16, consacră egalitatea acestora în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări. De asemenea, textul constituţional prevede, în art. 16 alin. (2), că „nimeni nu este mai presus de lege”.Egalitatea în faţa autorităţilor a tuturor cetăţenilor implică şi egalitatea în faţa autorităţii judecătoreşti, inclusiv în procesul penal. Prin aceasta nu trebuie înţeles că numai cetăţenii României sunt egali în faţa autorităţilor, această regulă este valabilă şi pentru cetăţenii altor state sau apatrizi care din diferite motive pot să compare în faţa unei autorităţi judiciare române”. In art.2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se statuează „ (1) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”.

25

Egalitatea persoanelor în procesul penal presupune următoarele cerinţe:- dreptul de a te adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor cetăţeneşti şi a celorlalte interese legitime ocrotite de legea penală. Constituţia României, în art. 21, mai prevede că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. In Cap. 2 „Accesul la justiţie în art. 6,7 din Legea nr. 304/2004 se stabileşte că :

ART. 6 (1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil. (2) Accesul la justiţie nu poate fi îngrădit. ART. 7 (1) Toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii.

- dreptul la un tratament egal al părţilor pe tot parcursul procesului penal de către organele judiciare. Acest drept este cunoscut ca „principiul egalităţii armelor” şi presupune ca: părţile să fie prezente sau reprezentate în toate fazele examinării cauzei, să fie audiaţi şi experţii părţilor în cazul în care au obiecţii la raportul oficial, fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea de a prezenta obiecţii la argumentele celeilalte (dreptul la replică, în toate fazele procesului);- imparţialitatea tuturor organelor judiciare faţă de părţi;- acelaşi sistem de organe judiciare pentru toate persoanele.- procedura judiară guvernată de principiul contradictorialităţii.

Sunt situaţii care pun în discuţie aplicarea principiului, şi anume: existenţa instanţelor civile şi militare; schimbarea competenţei în raport de calitatea unor persoane; desfăşurarea pentru unele categorii de persoane sau infracţiuni a unei alte proceduri decât cea obişnuită (a se vedea: procedura pentru infracţiunile flagrante, pentru minori, pentru infracţiunile de corupţie).Aceste derogări sunt excepţii care sunt generate de anumite raţiuni pentru o mai bună administrare a justiţiei care, însă, nu sunt în contradicţie cu principiul egalităţii persoanelor în procesul penal deoarece nu creează situaţii privilegiate sau discriminatorii pentru cei care fac obiectul acestora.

&7. Dreptul de a fi judecat “într-un termen rezonabil”

Acest drept a fost formulat prin dispoziţiile art.6 pct.1 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale…”.Prin modificarea Constituţiei din 19 octombrie 2003 art. 21 a fost completat în sensul « Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil « .Dacă judecarea în mod echitabil, în mod public” sunt surprinse în dispoziţiile Codului de procedură penală, legile de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, judecarea într-un termen rezonabil, nu rezultă din nici o dispoziţie.

26

Unii autori au vorbit de principiul “rapidităţii”, “celerităţii” procesuale care apoi a fost transformat în principiul “operativăţii “. In aceste lucrări “rapiditatea sau celeritatea” erau deduse din scopul procesului penal, care între altele urmăreşte “constatarea la timp” şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni. De aici, se trăgea concluzia, că, “Operativitatea procesului, în înţeles larg, presupune atât rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât şi simplificarea activităţii procesual penale”. “Cauza penală nu trebuie să se întindă exagerat în timp, tărăganarea aducând prejudicii serioase atât soluţionării procesului, cât şi realizării importantelor sale sarcini sociale”.Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mai multe cazuri în care s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6 pct.1 din Convenţie.

Obsevăm că în aceste cazuri pentru a stabili dacă judecata s-a desfăşurat într-un “termen rezonabil” s-au avut în vedere mai multe aspecte, îndeosebi: compexitatea cazului, comportamentul petiţionarilor şi pe cel al autorităţilor. Ca regulă, poziţia făptuitorilor şi complexitatea cauzei nu justifică depăşirea unui termen rezonabil.Curtea de la Strasbourg aminteşte că în materie penală, “termenul rezonabil” la care se referă art. 6 pct.1 din Convenţie începe să curgă imediat ce o prsoană este “acuzată”. Aceasta înseamnă că poate fi o dată anterioară ajungerii cauzei în faţa instanţelor judecătoreştiPentru a clarifica termenul de “rezonabil” să recurgem la dicţionar: ”Rezonabil (Despre acţiuni, fapte etc.) - care se menţine în limitele normale, obişnuite; care nu au nimic ieşit din comun; fără exagerări, cumpătat”.Din analiza teoriei ce însoţeşte principiile “rapidităţii”, “ operativităţii” sau “celerităţii” se observă că acestea se justifică exclusiv, prin interesele apărării sociale respectiv “apropierea momentului tragerii la răspundere penală de momentul săvârşii faptei”. In “judecarea în termen rezonabil “este inclus , pe lângă interesul apărării sociale şi dreptul individului “ de a avea un proces care se desfăşoară într-un termen care se menţine în limtele normale, obişnuite; care nu are nimic ieşit din comun; fără exagerări; cumpătat.Întrucât termenul de judecată include toată procedura din momentul “acuzării”, deci şi urmărirea penală, acest deziderat, “ al judecării într-un termen rezonabil” care se alătură principiului legalităţii , al prezumţiei de nevinovăţie, care ar justifica prin conţinutul acesteia “judecata în teremn rezonabil” şi celorlalte principii -garanţii, trebuie ridicat la rangul de principiu al dreptului procesual . Un prim pas, aşa cum s-a arătat, s-a făcut prin completarea Constituţiei cu dispoziţiile art. 21 în alin. 3 şi prin înscrierea în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în art.10 a prvederii „Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii”..

§8. Garantarea libertăţii persoanei

Constituţia României consacră în art. 23 “libertatea individuală”. Potrivit alin. 1 “libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”.Libertatea persoanei este înscrisă între drepturile şi libertăţile fundamentale atât în

27

Constituţia României cât şi în foarte multe documente internaţionale.Această libertate nu este absolută, în toate actele normative interne cât şi internaţionale fiind prevăzută restrângerea în anumite situaţii. Aplicarea unor măsuri de limitare a acestui drept este impusă de procesul de înfăptuire a justiţiei penale şi de realizare a ordinii de drept, de executare a unor condamnări penale şi uneori în contextul dreptului civil.Libertatea persoanei, ca noţiune, a cunoscut mai multe sensuri. Ne vom opri doar la atributele la care se referă dispoziţiile art. 23 din Constituţie care sunt preluate şi garantate prin dispoziţiile Codului de procedură penală. Ca limitări, în procesul penal, a libertăţii individuale potrivit alin. 2, al art. 23 din Constituţie sunt: percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane. Codul de procedură penală mai reglementează şi alte limitări cum ar fi : obligarea de a nu părăsi localitatea; obligarea de a nu părăsi ţara, internarea pentru expertize medico-legale, sau măsuri de siguranţă ca internarea pentru tratament medical ş.a. Acestea sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege.În continuare se prevede că reţinerea, care este măsura privativă de libertate cea mai scurtă, se poate lua pe 24 de ore, lăsându-se posibilitatea prin reglementarea dată, ca această măsură privativă de libertate, să fie luată şi de organele de cercetare penală. Potrivit Constituţiei, art. 23 alin. 4 « Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal ». In continuare la alin. 4/1 «  In cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile » . » In faza de judecată », în alin. 4/2 se prevede că : » instanţa este obligată în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu au existat temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. »Aceste dispoziţii au fost detaliate şi puse în concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei Europene , prin modificările aduse Codului de procedură penală de OUG nr. 109/2003. şi prin Legea Nr. 303 din 28 iunie 2004privind statutul magistraţilor şi Legea Nr. 304 din 28 iunie 2004privind organizarea judiciară. În art. 23 din Constituţie, în concordanţă tot cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt înscrise o serie de drepturi a celui privat de libertate. Prezentate în ordinea în care se desfăşoară procedura arestării acestea sunt: celui reţinut sau arestat i se aduce de îndată la cunoştinţă în limba pe care o înţelege motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu; asupra legalităţii mandatului emis de judecător, arestatul se poate plânge instanţei de judecată care judecă cauza în fond şi apoi poate exercita calea de atac a recursului, instanţa fiind obligată să se pronunţe prin hotărâre motivată. Astfel potrivit alin.7 « Incheierile instanţei privin măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege ». Acest drept este o preluare în legislaţia noastră a Habeas Corpus care garantează persoanei private de libertatea sa prin arestare sau reţinere dreptul de a contesta legalitatea unei asemenea măsuri.

28

Persoanele arestate în cazul în care apreciază că îndeplinesc condiţiile legale pot cere punerea lor în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.Referindu-se la a doua modalitate de limitare a libertăţii prin supunerea la executarea unei pedepse Constituţia, în alin. 13 al art. 23 prevede că “nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi temeiul legii”.Codul de procedură penală, în redactarea dată de art. 5, prin Legea nr. 281 /2003 a principiului „Garantarea libertăţii persoanei” prevede: "Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.Deci, se scoate în evidenţă că, starea normală a omului este libertatea deci şi cercetarea şi judecata în stare de libertate este regula iar privarea de libertate este excepţia, norma limitând aceste cazuri la situaţiile şi condiţiile strict prevăzute de lege. Desigur că, unele forme de restrângere, în afara reţinerii sau arestării,care se referă la percheziţie, conducere la sediul organului de urmărire, interogatorii prelungite, examinări corporale cu sau fără internări medicale ori expertizări medico-legale sau la măsuri de siguranţă care, pentru consecinţele lor, trebuie să fie strict reglementate de lege. Un exmplu, pentru a se exclude orice abuz posibil, potrivit art. 1 din Legea nr. 281/2003 la articolul 144, alineatele 1 şi 3 vor avea următorul cuprins:"Măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române”.

.Consacrarea dreptului de a contesta legalitatea măsurii arestării preventive - Habeas Corpus - se face prin recunoaşterea acestui drept şi consacrarea în Codul de procedură penală a unor instituţii adecvate care asigură realizarea acestui drept pe tot parcursul procesului penal. Potrivit completărilor aduse de Legea nr. 281/2003 dreptul de a contesta se referă şi la internerea medicală. Astfel, dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii.

În cazul în care s-a luat ilegal o măsură preventivă persoana vătămată are dreptul la repararea pagubei suferite în condiţiile legii (art. 5 alin. 4 face trimitere la art. 504-507, C.p.p. aşa cum au fost modificate succesiv în Legile nr. 32/1990 , 104/1992şi 281/2003). Potrivit art. 5 alin 4 Cum a fost modificat prin Legea nr. 281 /2003 : „ Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege."

Prin redactarea dată de Legea nr. 32/1990 alin. 5 al art. 5 cu completările aduse de Legea nr. 281/2003, s-a introdus posibilitatea ca în tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul arestat preventiv să poată cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. Aceste două modalităţi, mai blânde, de restrângere a libertăţii persoanei, constituie mijloace moderne de realizare a intereselor justiţiei penale în cazul

29

unor infractori cu un potenţial scăzut de periculozitate.

Garan ţiile libertăţii persoanei

Libertatea persoanei este garantată de următoarele condiţii impuse pentru adoptarea unor măsuri de restrângerea. - restrângerea sau privarea de libertate sunt strict determinate şi se pot dispune numai în cazurile limitate prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 23 din Constituţie sunt completate cu disp. art. 100, 106, 114, 136, 143, 145, 146, 148, 1602, 1604, 162;

b. - măsurile de restrângere a libertăţii sau de privare de libertate se pot lua numai de judecător şi uneori de procuror şi organele de cercetare penală , persoane considerate ca fiind cele mai calificate organe judiciare. Astfel, reţinerea, fiind una din mijloacele necesare datorită urgenţei cu care trebuie acţionat în lupta împotriva infracţiunilor flagrante sau cu un grad deosebit de pericol social, a fost lăsată procurorului şi organelor de cercetare; La fel măsurile : obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, în cursul urmăririi penale poate, fi luată, în condiţiile legii, de procuror iar măsura cea mai gravă arestarea preventivă, potrivit art. 23 din Constituţie alin. 4 „Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal”..

c)Porivit art. 136 alin.1” În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una dintre următoarele măsuri preventive” şi potrivit art. 136 alin.6 „ Măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii”. Deci , măsura arestării preventive, fiind cea mai gravă formă de restrângere a libertăţii persoanei, se poate lua numai dacă s-au săvârşit infracţiuni cu o graviditate medie sau mare; Iar, conform art. 136 alin. ultim. „ Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura." Deci, la aprecierea oportunităţii acestei măsuri se va avea în vedere scopul măsurii, gradul de pericol social al faptei şi datele privind persoana infractorului, aspecte care pot duce la aprecierea necesităţii luării acestei măsuri;d) Prin art. 136 alin. 3 se scoate în evidenţă că : „ Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune”;deci în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, măsura arestării poate fi dispusă liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, legiuitorul atrăgând atenţia că scopul măsurilor preventive poate fi atins şi prin cele două modalităţi ale libertăţii provizorii;

e. - durata măsurilor de restrângere a libertăţii sau de privare de libertate este limitată la strictul necesar. Reţinerea şi arestarea ca şi celelalte măsuri preventive, sunt strict

30

determinate de lege (art. 144, 146, 149, 155), la expirarea termenelor legale măsurile expirând de drept (art. 140); Astfel, potrivit art. 140 alineatele 2 şi 3 : "Măsura arestării preventive încetează de drept şi atunci când, înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea depăşi, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art. 159 alin. 13, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. În cazurile arătate în alin. 1 şi 2, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii sau arestării preventive provizorii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitiv sau ordonanţă ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al liberării.

f. - legalitatea şi temeinicia măsurilor de restrângere a libertăţilor sau a privării de libertate este strict verificată, în fiecare etapă a procesului penal. Măsura arestării inculpatului poate fi verificată în tot cursul procesului penal la sesizarea persoanei arestate de către instanţa de judecată competentă (Habeas Corpus). Potrivit Legii nr. Legii nr. 304/2006 art.63 lit.j, Ministerul Public, prin procurori, j) verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă; având dreptul să ia măsuri imediate în caz de ilegalitate şi să tragă la răspundere pe cei vinovaţi de aceasta (art. 226-268, C.p.p.);g. - Constituţia modificată la 19 octombrie 2003 prevede art. 23 alin. 13 că „ Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”. h. Dacă motivele care au determinat reţinerea sau arestarea au dispărut, precum şi în alte siutuaţii prevăzute de lege, punerea în libertate a persoanei private de libertate este obligatorie (art.23 al. 6 Constituţie, art. 160/b al. 2);

i . măsura arestării preventive nu poate depăşi un termen rezonabil.Astfel, în cursul urmăririi penale arestarea inculpatului major se poate lua pe 30 de zile şi potrivit art. 159 al. 13: "Judecătorul poate acorda şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil., şi nu mai mult de 180 de zile . Potrivit art. 160/b” În cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive”. In ce priveşte inculpatul minor, potrivit art.160 alin.2,3: "Durata arestării inculpatului minor între 14 şi 16 ani este, în cursul urmăririi penale, de cel mult 15 zile, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive se efectuează în cursul judecăţii periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional. Arestarea preventivă a minorului în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând depăşi 15 zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până

31

la 180 de zile. Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii preventive poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, de fiecare dată cu 20 de zile. Arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile. Verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecăţii se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile."

j. -în sensul în care măsura de limitare a libertăţii persoanei s-a luat ilegal sau pe

nedrept, s-a înscris în alin. 4 al art. 5 dreptul persoanei la repararea pagubei suferite (a se vedea şi art. 53 al.3, Constituţia României). Astfel,” Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.." In Codul penal a fost incriminată luarea măsurilor prevntive împotriva persoanelor nevinovate sau în alte condiţii decât cele legale. Astfel, în art. 344 este incriminată :Represiunea nedreaptă iar în art. 345: Îngăduirea reţinerii sau arestării nelegale ş.a. Dată fiind importanţa acestui principiu care ocroteşte un drept fundamental al persoanei legea procesual penală mai prevede şi alte garanţii care vor fi studiate în capitolul referitor la măsurile procesuale.

9. Principiul respectării demnităţii umane

Apreciindu-se că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului, de către regimurile totalitare, a dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii pentru a se asigura protecţia integrităţii fizice şi morale a omului, Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la 10 decembrie 1948 şi principiul respectării demnităţii umane (art. 1 şi 5). Acest principiu a fost reluat alături de celelalte principii ce garantează protecţia omului în faţa abuzurilor autorităţilor şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în art. 3.În vederea alinierii legislaţiei penale române la exigenţele internaţionale, în urma adoptării Legii nr. 19/1990 pentru aderarea României la Convenţia Împotriva Torturii şi a altor pedepse ori tratamente şi cruzimi inumane sau degradante (Convenţie adoptată la New York la 10 dec. 1984), printre completările aduse la Legea nr. 32/1990 Codului de procedură penală se află şi înscrierea principiului „Respectarea demnităţii umane”. Potrivit prevederilor art. 51 C. proc. pen., „orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită de lege”.Respectarea demnităţii umane este ocrotită prin dispoziţiile art. 343

32

Tortura C. pen.Din examinarea acestui articol, se observă că, prin incriminarea torturii se ocroteşte nu numai persoana care se află în curs de urmărire penală sau de judecată ci şi terţe persoane de la care s-ar putea obţine informaţii sau mărturisiri. Subiecţii activi ai infracţiunii sunt agenţii autorităţii publice sau orice alte persoane care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor persoane.Codul penal interzice folosirea torturii atât în situaţiile normale cât şi în cele excepţionale, oricare ar fi acestea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau orice altă stare de excepţie; de asemenea, pentru justificarea ei nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice [art. 2671 alin. (5) C. pen.].Cerinţele principiului respectării demnităţii umane sunt:- interzicerea, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, de a se folosi pentru obţinerea unor probe sau pentru a se împiedica producerea unor probe, a torturii sau a tratamentelor cu cruzime sau inumane ori degradante [art. 68 alin. (1), art. 70 alin. (3), art. 73 alin. (2), art. 76 alin. (2), art. 79 alin. (1), art. 80 alin. (1), art. 86 alin. ultim, C. proc. pen.];- condiţiile obţinerii de declaraţii de la toate persoanele audiate într-o cauză penală sunt strict determinate de lege şi numai declaraţiile obţinute în aceste condiţii au valoare probantă (a se vedea art. 15 al Convenţiei adoptate la New York la 10 decembrie 1984);- persoanele care recurg la tortură, constrângeri, ameninţări, violenţe, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, sunt pedepsite potrivit art. 266 alin. (2) şi art. 2671 C. pen.Principiul respectării demnităţii umane este garantat de principiul legalităţii şi se află într-o strânsă interdependenţă cu principiul aflării adevărului, interzicând obţinerea adevărului prin căi necivilizate.

§10. Principiul prezumţiei de nevinovăţie

După două sute de ani de la înscrierea prezumţiei de nevinovăţie între principiile consacrate de Revoluţia franceză în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, acest principiu a fost înscris şi în Constituţia României. Principiul prezumţiei de nevinovăţie a fost inclus în cadrul libertăţii individuale (art. 23 pct. 8 din Constituţia României). Prin completarea Codului de procedură penală, prrin Legea nr. 281/2003, în art.5/2 a fost introdusă între regulile de bază ale procesului penal , prezumţia de nevinovăţie.Pentru a demonstra caracterul de principiu fundamental al procesului penal se impune o scurtă incursiune istorică cu prezentarea principalelor documente care au consacrat prezumţia de nevinovăţie.Astfel, în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, adoptată în 1789, în art. 9 găsim consacrat principiul potrivit căruia „orice om trebuie considerat nevinovat până la proba culpabilităţii sale; dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege; acest text este considerat ca fiind prima definiţie legală a prezumţiei de nevinovăţie.O perioadă lungă de timp, prezumţia de nevinovăţie nu şi-a mai găsit locul în constituţii sau în codurile de procedură penală. Ca şi celelalte principii, după al doilea război mondial prezumţia de nevinovăţie s-a impus ca o reacţie împotriva abuzurilor săvârşite de regimurile totalitare de tip fascist şi stalinist, motiv pentru care autorii Declaraţiei

33

Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 indiferent de ideologie, au fost unanimi în recunoaşterea acestor drepturi fundamentale şi implicit cu consacrarea în art. 11 pct. 1 a acestui principiu. Prezumţia de nevinovăţie este definită astfel: „orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale”.Prezumţia de nevinovăţie a fost înscrisă şi în art. 14 pct. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice ratificat de ţara noastră prin Decretul nr. 212/1974. Definiţia dată este următoarea: „Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”.Prezumţia de nevinovăţie a fost recunoscută şi în alte convenţii internaţionale, legi fundamentale, coduri de procedură penală. Ne-am oprit doar la aceste acte deoarece sunt cele mai importante, cu cele mai multe argumente pentru a stabili locul prezumţiei de nevinovăţie între drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor şi ca model în elaborarea definiţiei.Referindu-ne la locul prezumţiei de nevinovăţie între drepturile şi libertăţile fun-damentale vom observa următoarele: definiţia elaborată de autorii Declaraţiei franceze, ai Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului excede conţinutul prezumţiei de nevinovăţie, incluzând elemente proprii altor principii; o definiţie degajată de alte elemente o găsim în Pactul Internaţional al Drepturilor Politice şi Civile, elementele incluse în conţinutul prezumţiei de nevinovăţie, ca drept fundamental, fiind proprii acesteia. Din prezentarea primelor definiţii rezultă că prezumţia de nevinovăţie a fost privită ca un drept fundamental distinct menit să ocrotească libertatea persoanei şi să garanteze în timpul procesului penal aplicarea altor principii cum ar fi . publicitatea şedinţei de judecată şi dreptul la apărare.A treia definiţie consacră un drept în sine, dreptul de a fi prezumat nevinovat. În acest sens se pronunţă şi Conferinţa pentru Discriminarea Umană a C.S.C.E. din 29 iulie 1990 în documentul căreia se arată că între principiile justiţiei esenţiale pentru expresia completă a demnităţii inerente a persoanei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile a tuturor fiinţelor umane trebuie menţionate următoarele: ...la pct. 15.19 este înscrisă prezumţia de nevinovăţie. Menţionăm că la adoptarea acestui document a participat şi România.Constituţia României din 21 noiembrie 1991, înscriind prezumţia de nevinovăţie la pct. 11 din art. 23 intitulat „libertatea individuală”, este adevărat, a transformat-o dintr-o regulă de probaţiune într-un drept fundamental şi implicit, într-o regulă de bază a procesului penal.În literatura procesual penală s-a arătat că, prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează libertatea persoanei, dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane, se produc o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se

34

face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;- până la adoptarea unei hotărâri de condamnare şi până la rămânerea definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de persoană nevinovată. După adoptarea unei hotărâri definitive de condamnare, prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes;- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare;- luarea măsurilor preventive nu se poate face decât în cazurile strict enumerate şi în condiţiile stabilite de lege, asigurându-se caracterul de excepţie a restrângerii libertăţilor individului până la stabilirea deplină a vinovăţiei.Toate aceste consecinţe au fost argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, apreciată în Codul de procedură penală, până în 2003 ca o simplă regulă de probaţiune. Prin Legea nr. 281/2003 prezumţia de nevinovăţie a fost la art.5/2 inclusă între regulile de bază al procesului penal român, transformată aşadar, într-un drept distinct al fiecărei persoane de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei, printr-o condamnare definitivă, de toată lumea, şi în principiu fundamental al procesului penal.În ceea ce priveşte conţinutul definiţiei, ca principiu fundamental al procesului penal, al prezumţiei de nevinovăţie, eliminând elementele care nu sunt proprii s-a optat pentru următoarea formulare: „ Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă."

Recunoaşterea prezumţiei de nevinovăţie între principiile fundamentale ale procesului penal, nu are sarcina de a „complica” procesul penal prin recunoaşterea unui drept în plus acuzatului, ci de a mări preocuparea organelor judiciare pentru stabilirea vinovăţiei pe bază de probe certe, în cursul unui proces civilizat în cadrul căruia sunt excluse abuzurile şi erorile judiciare, prin acestea respectându-se drepturile şi inviolabilităţile persoanelor.Principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie este subordonat principiului legalităţii şi constituie baza principiilor aflării adevărului, libertăţii persoanei, respectării demnităţii umane şi a dreptului de apărare.

§11. Principiul garantării dreptului de apărare (art. 6 C. proc. pen.)

Între drepturile fundamentale ale omului consacrate de Convenţiile Internaţionale între care amintim cele mai importante: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (1950) este înscris şi dreptul de apărare. Acest drept este considerat ca o cerinţă a principiului egalităţii de mijloace dedus din disp. art. 6, pct. 1, lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce impune situarea pe poziţii egale a părţilor în proces.Egalitatea persoanelor în procesul penal îşi are originea în dreptul la egalitate în faţa legii. Conceptul de egalitate în faţa legii îşi are sorgintea în Declaraţia franceză a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului de la 1789.România, fiind un stat de drept, democratic şi social, Constituţia garantează printre alte

35

valori demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea (art. 1, alin. 3).Garantarea acestor valori se realizează prin mai multe mijloace inclusiv ale justiţiei şi în cadrul acesteia ale procesului penal.Declarând egalitatea între cetăţeni indiferent de rasă, naţionalitate, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială (art. 4, al. 2) în art. 16 consacră egalitatea acestora în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări. ”Nimeni nu este mai presus de lege” proclamă Constituţia în art. 16, al. 2.Egalitatea în faţa autorităţilor, a tuturor cetăţenilor implică şi egalitatea în faţa autorităţii judecătoreşti inclusiv în procesul penal. Prin aceasta nu trebuie înţeles că numai cetăţenii României sunt egali în faţa autorităţilor, această regulă este valabilă şi pentru cetăţenii altor state sau apatrizi care din diferite motive pot să compare în faţa unei autorităţi judiciare române”.Art. 4 din Legea nr. 92/1992 prevede că justiţia se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele fără a se face vreo discriminare de rasă, de naţionalitate sau de altă natură.Egalitatea persoanelor în procesul penal presupune următoarele cerinţe:- dreptul de a te adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor cetăţeneşti şi a celorlalte interese legitime ocrotite de legea penală. Constituţia României în art. 21 mai prevede că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept;- dreptul la un tratament egal al părţilor pe tot parcursul procesului penal de către organele judiciare. Acest drept este cunoscut ca ”principiul egalităţii armelor” şi presupune ca: părţile să fie prezente sau reprezentate în toate fazele examinării cauzei să fie audiaţi şi experţii părţilor în cazul în care au obiecţii la raportul oficial, fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea de a prezenta obiecţii la argumentele celeilalte (dreptul la replică, în toate fazele procesului);- imparţialitatea tuturor organelor judiciare faţă de părţi;- acelaşi sistem de organe judiciare pentru toate persoanele.Sunt situaţii care pun în discuţie aplicarea principiului: existenţa instanţelor civile şi militare; schimbarea competenţei în raport de calitatea unor persoane; desfăşurarea pentru unele categorii de persoane sau infracţiuni a unei alte proceduri decât cea obişnuită (a se vedea procedura pentru infracţiunile flagrante, pentru minori, pentru infracţiunile de corupţie).Aceste derogări sunt excepţii care sunt generate de anumite raţiuni pentru o mai bună administrare a justiţiei care, însă, nu sunt în contradicţie cu principiul egalităţii persoanelor în procesul penal deoarece nu crează situaţii privilegiate sau discriminatorii pentru cei care fac obiectul acestora.

Dreptul de apărare a fost recunoscut şi în legislaţia românească, penală, anterioară, dar, a primit un conţinut mai larg prin modificările aduse Codului de procedură penală după 1989 şi prin adoptarea Constituţiei României.Astfel, în art. 24 Constituţia României consacră “dreptul la apărare” statuând că acesta este garantat. În continuare se prevede că părţile au dreptul să fie asistate de avocat, ales sau numit din oficiu.În codul de procedură penală s-a înscris într-o nouă formulare dată de Legea nr. 32/1990 principiul “Garantarea dreptului de apărare”. Din examinarea acestui text, vom constata că “dreptul de apărare” are un conţinut mai larg decăt “dreptul la apărare”. Astfel, potrivit

36

alin. 1 al art. 6 se garantează dreptul de apărare învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în tot cursul procesului penal. Trebuie subliniat faptul că se recunoaşte dreptul de apărare şi învinuitului şi că dreptul de apărare, aşa cum am mai arătat, este mai complex decât dreptul la apărare. Dacă dreptul la apărare exprimă dreptul învinuitului şi al părţii din procesul penal de a fi asistate de un avocat, ales sau din oficiu, “dreptul de apărare” include pe lângă “dreptul la apărare” şi drepturile procesuale pe care le au învinuitul şi părţile pentru a-şi apăra interesele legitime precum şi garanţiile procesuale care asigură -exercitarea de către învinuit şi părţi a drepturilor procesuale prevăzute de lege, în vederea apărării intereselor legitime. Mai trebuie subliniat că învinuitul sau părţile nu sunt întotdeauna asistate de avocat. Legea prevede pentru aceste situaţii o serie de garanţii pentru a se putea garanta dreptul de apărare.Deci realizarea principiului “Garantarea dreptului de apărare” este asigurată de următoarele garanţii:- acordarea de drepturi procesuale, în special învinuitului şi inculpatului, încă înainte de a fi audiat,şi pe tot parcursul procesului penal cum ar fi : dreptul de a cunoaşte, învinuirea ce i se aduce, încadrarea juridică a acesteia şi, de a i se asigura posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării (art. 6, alin. 3).Faptul că organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa învinuitului, încă înainte de fi audiat, învinuirea ce i se aduce, pune capăt « explorării în orb » şi situaţiilor cînd înviniutul necunoscînd învinuirea se autoacuza ; dreptul învinuitului sau inculpatului înainte de a i se lua prima declaraţie de a i se aduce la cunoştinţă despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare; în unele situaţii prevăzute de lege, învinuitului sau inculpatului i se asigură din oficiu un apărător dacă nu are un apărător ales (art. 6, alin. 5). La terminarea urmăririi penale inculpatului i se prezintă materialul de urmărire penală (art. 250, 253, 254) iar în cursul judecăţii are tot timpul dreptul să cunoască probele administrate (art. 294); să combată învinuirea (art. 66); să participe la efectuarea unor acte de urmărire penală (art. 104, 129, 130) şi la toate actele de judecată (art. 291); de a face cereri, plângeri şi memorii (art. l606, 275, 301); de a face obiecţii în ce priveşte identitatea (art. 153); de a avea ultimul cuvânt la judecată (art. 340-341) şi de a exercita căile de atac (art. 362, 380, 396, 3852). Celelalte părţi au drepturi limitate la poziţia lor procesuală;- acordarea de garanţii procesuale care asigură exercitarea de către părţi a drepturilor procesuale prevăzute de lege. Pe de o parte, acestea constau în obligaţia organelor judiciare de a efectua anumite acte (cum sunt prevăzute de art. 6, alin. 5, teza a II-a, 250, 253, 254); pe de altă parte, în obligaţia organelor de a aduce la cunoştinţa părţilor drepturile procesuale pe care le au şi de a le ajuta în exercitarea lor (art. 6, alin. 3, 5, art. 76, 120, 237, alin. 2 şi 320). De asemenea, obligaţiile organelor judiciare de a interveni activ în favoarea părţilor constatând tot ce apără interesele lor legitime (art. 202, 216, 287). Constituie garanţii procesuale şi prevederile legale care stabilesc condiţiile şi formele în care organele judiciare işi desfăşoară activitatea care asigură cadrul necesar pentru exercitarea dreptului de apărare, precum şi instituirea unui control eficient de natură a descoperi cazurile în care dreptul de apărare este încălcat şi dreptul de a desfiinţa orice act procesual sau procedural efectuat cu încălcarea legii.- asigurarea asistenţei juridice de către un apărător. Trebuie scoase în evidenţă mai multe aspecte. În primul rând apărător poate fi un avocat care îndeplineşte condiţiile de studii şi este abilitat potrivit Legii de organizare a avocaturii. În al doilea rând, asistenţa este

37

obligatorie în cazurile prevăzute de art. 171 şi facultativă în celelalte cazuri. În al treilea rând prestaţia avocatulul se face în baza unul onorariu plătit de cel ce solicită un apărător, iar în cazul desemnării unui avocat din oficiu, cheltuielile sunt avansate de stat pentru că apărarea se impune datorită complexităţii cauzei dar partea nu are posibilităţi materiale. Conform opiniei Curţii Europene a Drepturilor Omulul dreptul la asistenţă juridică gratuită, atunci când interesele justiţiei o cer, nu constituie o alternativă la dreptul de a se apăra singur ci un drept independent cu privire la care se aplică norme obiective. Dacă o cauză ridică anumite probleme juridice ce necesită un anumit nivel de cunoştinţe profesionale, statul nu trebuie să-l lase pe cel acuzat să răspundă singur la exigenţele profesionale.

Deci într-o perspectivă legislativă trebuie să se prevadă completarea

dispoziţiilor art. 171, al. 2 prin înscrierea obligativităţii asistenţei juridice în cursul urmăririi penale şi într-o asemenea situaţie.Încălcarea dispoziţiilor care garantează dreptul de apărare este sancţionată cu nulitatea actelor încheiate în acest fel (art. 197, 256, 333, 378, al. 2, 379, pct. 1, lit. e, 385, alin. 1, pct. 6, 410, al. 2, pct. 6).Principiul garantării dreptului de apărare este limitat de principiul legalităţii, se corelează cu principiile oficialităţii rolului activ şi aflării adevărului, este garantat de principiile respectării demnităţii umane şi folosirea limbii oficiale prin interpret şi se întemeiază pe principiul prezumţiei de nevinovăţie.

§12. Principiul respectării vieţii intime, familiale şi private în procesul penal

O serie de acte internaţionale consacră, prin expresii diferite, dreptul la viaţa intimă, inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră protecţia acestor drepturi, permiţând amestecul unei autorităţi publice în exercitarea lor, numai în măsura în care amestecul este prevăzut de lege şi dacă acesta constituie o măsură care este necesară într-o societate democratică pentru securitatea naţională şi publică, pentru bunăstarea economică a ţării, pentru apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, pentru protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea drepturilor, a libertăţilor altora (art. 8/2).Aceste dispoziţii au fost preluate şi în Constituţia României în art. 26 care garantează viaţa intimă, familială şi privată; art. 27 care garantează inviolabilitatea domiciliului; art. 28 care garantează inviolabilitatea secretului corespondenţei. Viaţa intimă, familială şi privată în cadrul procesului penal este ocrotită, în primul rând, prin obligaţia instituită pentru organele judiciare de a nu imixtiona sau de a nu divulga datele apărute în cursul cercetărilor care nu au legătură cu acestea.Astfel, organul judiciar nu are dreptul de a efectua cercetări, în cazul infracţiunilor cum sunt cele contra familiei: abandonul de familie (art. 228 C. pen.), nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor (art. 230 C. pen.), în caz de viol [art. 217 alin. (1) C. pen.], decât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. La fel, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 297 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.Pentru a nu se divulga aspecte din viaţa intimă, art. 97 C. proc. pen. obligă organul judiciar care ridică un obiect sau un înscris de la o persoană să asigure secretele legate de acesta.Desigur că exemplele sunt multe, dar cele mai importante aspecte legate de respectarea

38

vieţii intime sunt realizate prin garantarea inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei.În ce priveşte inviolabilitatea domiciliului este de remarcat că limitele acestei inviolabilităţi sunt expres prevăzute în Constituţie. De la aceste inviolabilităţi se poate deroga numai pentru [art. 27 alin. (2)]:a. executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;b. înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;c. apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;d. prevenirea răspândirii unei epidemii.Percheziţiile, deşi nu toate situaţiile se încadrează în cadrul procesului penal, pot fi dispuse exclusiv de judecător şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege [art. 27 alin. (3) din Constituţie].Pentru a nu conturba viaţa intimă a persoanelor percheziţionate, Constituţia instituie regula potrivit căreia percheziţiile făcute în timpul nopţii sunt interzise, excepţie în cazul infracţiunilor flagarnte.Secretul corespondenţei ocroteşte, potrivit Constituţiei, conţinutul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al altor mijloace de comunicare.Constituţia nu prevede limitări în mod expres, dar acestea se deduc din dispoziţiile art. 49 care prevăd posibilitatea restrângerilor unor drepturi sau a unor libertăţi prin lege, şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii [...] desfăşurarea instrucţiei penale. Am omis situaţiile care nu se includ în procesul penal.Condiţiile în care se poate reţine şi preda corespondenţa pentru interesele procesului penal sunt prevăzute de art. 98 C. proc. pen.În ce priveşte interceptarea comunicaţiilor şi ridicarea de obiecte, găsim dispoziţii în Legea nr. 51 din 29 iulie 1991 privind siguranţa naţională a României (art. 13), în art. 17 din Legea nr. 26 din 18 mai 1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, alte legi speciale, şi în art. 911-916 C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 141/1996 şi modificat şi completat de Legea nr. 281/2003. După intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003 toate aceste procedee probatorii trebuie efectuate după reglementare dată de Codul de procedură penală.Violarea secretului corespondenţei, a convorbirilor telefonice şi a oricăror comunicări, de orice persoană este sancţionată de legea penală (art. 195 C. pen. şi art. 20 din Legea nr. 51/1991).

Capitolul IV Funcţiile în procesul penal

39

Secţiunea I. Despre funcţiile procesuale

În planul dreptului penal şi al dreptului procesual penal conflictele generate de încălcarea legii penale sunt soluţionate prin procesul penal. Procesul penal poate fi definit ca fiind activitatea reglementată de lege şi desfăşurată într-o cauză penală, de către organele judiciare cu participarea activă a părţilor şi subiecţilor procesuali, pentru constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, asigurându-se, astfel, ordinea de drept şi apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor.Evoluţia istorică a procesului penal a demonstrat că pentru a se realiza scopul procesului penal este necesar să existe trei funcţii: de învinuire, de apărare, de judecată, exercitate de organe judiciare distincte.Funcţia de învinuire este exercitată şi realizată, în principiu, de către procuror - ca reprezentant al Ministerului Public - prin promovarea unor acte, cum ar fi: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată, susţinerea ei în faza de judecată, exercitarea căilor de atac etc., dar şi de către partea vătămată - atât în situaţia în care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea plângerii prealabile, cât şi în situaţia în care procesul penal porneşte din oficiu - şi în mod excepţional de către instanţa de judecată - când procurorul nu participă la judecată.Funcţia de apărare este exercitată, în principiu, pentru sine, de fiecare parte, realizându-şi drepturile procesuale în cadrul autoapărării sau al apărării prin mijloace proprii. La aceasta se adaugă şi contribuţia organului judiciar, care prin atitudinea sa activă şi în baza principiului oficialităţii asigură respectarea şi garantarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor. Un rol important şi deloc neglijabil revine apărătorului, care realizează fie asistenţa juridică a părţilor, fie reprezintă părţile în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.Funcţia de judecată aparţine în exclusivitate organului judecătoresc, în condiţiile legii. Astfel, soluţionarea propriu-zisă a cauzei are loc în faza de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare a inculpatului, de achitare a acestuia sau de încetare a procesului penal. În faza de urmărire penală nu se poate vorbi de o activitate de judecată, deoarece sfera soluţionării este restrânsă, dreptul de decizie aparţinând procurorului, acesta fiind conducătorul urmăririi penale, însă soluţiile de netrimitere în judecată nu au caracter definitiv, existând posibilitatea reluării urmăririi penale şi a recunoaşterii dreptului de petiţionare în favoarea părţilor.

Secţiunea a II-a. Acuzarea (învinuirea)

Pentru a caracteriza şi stabili atributele şi formele de manifestare a acestei funcţii procesuale, vom porni de la definiţia termenului de învinuire potrivit dicţionarului de procedură penală: învinuirea este activitatea procesuală care se desfăşoară în legătură cu persoana care are calitatea de învinuit în cadrul procesului penal. Prin învinuit înţelegem persoana căreia, printr-o plângere, denunţ sau din oficiu, i s-a adus o învinuire şi faţă de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa.În sens mai larg, o formă extinsă este inculparea. Potrivit art. 23 C. proc. pen., persoana

40

împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală se numeşte inculpat.Literatura juridică şi vechile legislaţii, folosesc denumirile de „acuzator”, prin aceasta înţelegându-se persoana sau autoritatea care promovează şi exercită acţiunea penală şi „acuzare”, ca fiind activitatea desfăşurată faţă de persoana care este pusă sub acuzare de Camera de Acuzare în situaţia comiterii unei crime.Termenul de acuzare sau acuzator nu este folosit de actualul nostru Cod de procedură penală, ci doar Constituţia face referire la termenul de acuzare, când se face vorbire de punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare [art. 84 alin. (3)]. Noţiunea de „învinuire” o găsim în dispoziţiile art. 23 alin. (5) din Constituţia României: „Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.”Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reglementând prin dispoziţiile sale drepturile şi libertăţile cetăţenilor, printre care şi libertatea şi siguranţa persoanei, foloseşte termenul de „acuzaţie”, „acuzare”, „acuzat”. Astfel, în art. 5 pct. 2 se statuează că: „orice persoană arestată trebuie să fie informată în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.” Aceste dispoziţii coincid cu cele prevăzute în art. 84 alin. (3) C. proc. pen. Apoi, între garanţiile procedurale prevăzute în Convenţie, în cazul privării de libertate, se specifică şi dreptul de a fi informat asupra acuzării, aplicabil oricărei privări de libertate izvorâte atât din dreptul penal, cât şi civil (exemplu: internarea reclamantei într-un spital de psihiatrie poate constitui în realitate o privare de libertate, reclamanta trebuind informată asupra motivelor ce au impus luarea acestei măsuri).O altă garanţie procedurală prevăzută de Convenţie constă în „ascultarea celui acuzat” de către un judecător sau alt magistrat în cazul luării măsurii arestării preventive.În art. 6 art. 2-4 din Protocolul nr. 7 şi art. 13 din aceeaşi Convenţie se prevede dreptul la un proces echitabil pentru orice persoană, prin judecarea în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială care va hotărî şi asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.Făcând referire la prezumţia de nevinovăţie, Convenţia foloseşte din nou noţiunea de acuzat: art. 6 pct. 2 - „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”Totodată se explică şi ce se înţelege prin „acuzaţie penală”: „o notificare oficială izvorând de la o autoritate competentă asupra învinuirii de a fi săvârşit o faptă penală” adăugându-se şi „alte măsuri referitoare la o asemenea învinuire antrenând urmări importante asupra situaţiei celui suspect” (ex.: publicarea unui mandat, percheziţii în localuri sau asupra mulţimii).Pentru a putea defini funcţia de învinuire în ansamblul său şi prin raportare la toate momentele şi fazele procesului penal, vom avea în vedere următoarele aspecte.În momentul încălcării unei norme de drept substanţial, prin săvârşirea unei fapte, care conform legii constituie infracţiune, ia naştere raportul de drept penal, creându-se cadrul necesar iniţierii unui proces penal şi impunându-se tragerea la răspundere penală a celor ce se fac vinovaţi de comiterea unor asemenea fapte. Procesul penal se conturează prin aducerea înaintea justiţiei a raportului juridic procesual penal, de aici decurgând o serie de drepturi şi obligaţii pentru subiecţii acestui raport. Se valorifică astfel în numele statului şi al societăţii dreptul de pedepsire (ius puniendi) al acestuia.

41

Prin lege acest drept a fost dat în principiu „acuzatorului”, respectiv Ministerului Public, ca organ specializat compus din procurori. Totalitatea procurorilor de pe lângă o instanţă formează parchetul acelei instanţe. Conform dispoziţiilor art. 130 din Constituţia României şi ale art. 26 din Legea nr. 304/2004, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, fiind organizat pe baza principiilor legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic.Ministerul Public este titularul principal al funcţiei de învinuire, având dreptul de a iniţia, promova şi susţine învinuirea, pentru tragerea la răspundere penală a celor ce se fac vinovaţi de comiterea unor infracţiuni stabilite de legea procesual penală. Ca subiect al raportului procesual penal şi în exercitarea acestei funcţii, procurorii constituiţi în parchete efectuează sau supraveghează, după caz, urmărirea penală, participă la judecarea cauzelor penale susţinând învinuirea şi exercită căile de atac.În trecut, funcţia de învinuire era exercitată diferit, după felurile sistemelor de drept. Astfel, în sistemul acuzării private (pure), acuzarea aparţinea victimei infracţiunii şi rudelor sau tribului. Acest sistem era caracteristic popoarelor barbare.În cadrul sistemului acuzării populare, oricare cetăţean avea dreptul să ridice şi să susţină acuzarea, respectiv să pună în mişcare acţiunea penală. Statul sau societatea era reprezentat prin cetăţenii săi. Ulterior, s-a limitat acest drept în favoarea unor colectivităţi, considerându-se că nu se asigură suficient urmărirea infracţiunilor şi apărarea societăţii.Sistemul acuzării din oficiu este specific sistemului procedural inchizitorial cumulându-se funcţia acuzării cu cea a judecării, fiind un sistem fără acuzare distinctă.Sistemul acuzării publice printr-un organ special distinge între funcţia acuzării şi judecării, acţiunea penală fiind încredinţată unui organ cu caracter public - Ministerul Public.Faţă de toate aceste aspecte, am putea defini funcţia de învinuire ca fiind atribuţia şi dreptul pe care îl au anumite organe specializate ale statului, cu participarea în unele cazuri a părţii vătămate, de a începe urmărirea penală împotriva unor persoane ce au încălcat legea penală, de a strânge probele necesare dovedirii învinuirii, de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua măsuri preventive şi de siguranţă, de a dispune trimiterea în judecată a celor vinovaţi, de a participa la judecată pentru a sprijini instanţa de judecată în vederea tragerii la răspundere penală a celor ce se fac vinovaţi de comiterea de infracţiuni, în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate şi apărării drepturilor şi a inviolabilităţilor cetăţeneşti.Aşa cum arătam, organul specializat pentru exercitarea funcţiei de învinuire este Ministerul Public. În anumite componente ale urmăririi penale această funcţie este realizată şi de organele de cercetare penală. Pe lângă Ministerul Public, funcţia de învinuire mai poate fi exercitată de către partea vătămată şi de către instanţa de judecată. În ce priveşte partea vătămată aceasta promovează exerciţiul acestei funcţii în situaţia în care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea plângerii prealabile. Întrucât îmbrăţişăm ideea conform căreia acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi nu prin plângerea prealabilă astfel formulată, partea vătămată fiind subiectul activ al raportului procesual penal şi subiectul pasiv al infracţiunii, prin introducerea unei asemenea plângeri se urmăreşte tragerea la răspundere penală a inculpatului.

42

Partea vătămată exercită învinuirea alături de procuror. În realizarea acestei funcţii, partea vătămată participă la efectuarea unor acte de urmărire penală, iar în faza de judecată poate cere administrarea unor probe care să confirme învinuirea. Totodată, aceasta poate formula cereri, ridica excepţii, poate pune concluzii în limita calităţii sale procesuale. Partea vătămată, pe latură penală, după pronunţarea unei hotărâri de către instanţa de judecată poate exercita căile de atac ordinare - apelul sau recursul - iar după rămânerea definitivă, căile de atac extraordinare - contestaţia în anulare şi revizuirea sau poate introduce memorii pentru promovarea recursului în anulare.Instanţa de judecată, deşi exercită în principal funcţia de judecată, totuşi în anumite situaţii poate exercita şi funcţia de învinuire, deşi incompatibilă cu funcţia de judecată. Acest lucru se explică prin învestirea instanţei de judecată şi cu exerciţiul acestei funcţii, atunci când procurorul nu participă la judecarea unei cauze penale, dar se procedează la extinderea procesului penal [art. 336 alin. (2) C. proc. pen.].Este normal ca, atunci când judecarea unor cauze se face în lipsa procurorului, participarea sa la şedinţa de judecată fiind facultativă, şi se descoperă date cu privire fie la săvârşirea unei alte fapte prevăzută de legea penală, dar în legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată, fie date referitoare la participarea altor persoane la săvârşirea acelei fapte penale pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, instanţa de judecată să suplinească lipsa procurorului şi să preia prerogativele acestuia. Instanţa de judecată va fi cea care va exercita şi funcţia de învinuire, în baza principiului rolului activ şi al aflării adevărului.Deşi în Codul nostru de procedură penală nu se face vorbire despre rolul Camerei Deputaţilor şi al Senatului, dispoziţiile constituţionale statuează că, cele două Camere, în şedinţă comună, pot pune în mişcare acţiunea penală printr-o hotărâre de punere sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare [art. 84 alin. (3) C. proc. pen.]. După adoptarea acestei hotărâri Parlamentul va cere procurorului general să sesizeze Curtea Supremă de Justiţie.

Secţiunea a III-a. Apărarea

Procesul penal desfăşurându-se pe baza principiilor aflării adevărului, al egalităţii persoanelor în faţa legii, al egalităţii armelor şi al prezumţiei de nevinovăţie şi pentru a combate elementele care alcătuiesc şi compun funcţia de învinuire, privită în ansamblul său, se impune, în mod necesar, ca pe tot parcursul procesului penal să se exercite funcţia de apărare.Aceasta nu este altceva decât o „replică” necesară a exerciţiul funcţiei de învinuire, asigurându-se prin existenţa concomitentă a funcţiei de învinuire şi a funcţiei de apărare în cadrul procesului penal, o imagine completă a cauzei deduse judecăţii sub un dublu aspect, aprecierea elementelor care le compun făcând obiectul funcţiei de judecată.Prin funcţia de apărare se exercită dreptul de apărare recunoscut oricărei părţi din procesul penal, conform dispoziţiilor legale în materie. Fiind consacrat încă din dreptul roman, când nimeni nu putea fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat, dreptul de apărare este considerat o cerinţă şi o garanţie, necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei şi cele ale societăţii.Drept fundamental, dreptul de apărare este garantat atât de documentele interne cât şi de

43

cele internaţionale. În acest sens, Constituţia României prevede, în art. 24: „Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului penal, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”. Garantând libertatea individuală, art. 23 alin. (5) statuează că, în situaţia luării unei măsuri preventive pe parcursul procesului penal, respectiv la luarea măsurii arestării preventive sau a reţinerii, învinuirea se aduce la cunoştinţa celui reţinut sau arestat numai în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu.Codul nostru de procedură penală, fiind principala lege care disciplinează desfăşurarea procesului penal, înscrie între regulile acestei activităţi, garantarea dreptului de apărare. Art. 6 prevede că dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. Alin. (4) din acelaşi articol arată că: „Orice parte are dreptul să fie asistată de un apărător în tot cursul procesului penal.”Între drepturile fundamentale ale omului consacrate de convenţiile internaţionale, precum Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (1950) este înscris şi dreptul de apărare. Acest drept este considerat ca o cerinţă a principiului egalităţii de mijloace dedus din dispoziţiile art. 6 pct. 1 lit. c) din Convenţia europeană a drepturilor omului, ce impune situarea pe poziţii egale a părţilor în proces.Într-o opinie pe care o împărtăşim, s-a exprimat ideea conform căreia acest principiu al „egalităţii armelor” constă în faptul că, „fiecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial asupra adversarului său.” Din practica Curţii Europene de la Strasbourg se reţine că, pentru a fi respectat acest principiu, pe parcursul unui proces penal cele două părţi trebuie să fie reprezentate în toate fazele examinării cauzei şi că în cazul admiterii unei expertize fiecărei părţi trebuie să i se acorde posibilitatea de a prezenta obiecţiuni la argumentele celeilalte.La fel, rolul procurorului în penal a fost examinat în mai multe etape. „[...] În principiu, Comisia şi Curtea au acceptat imparţialitatea procurorului şi de aceea nu au calificat participarea sa ca fiind favorabilă acuzării.”Potrivit unei opinii mai vechi din literatură, principiul egalităţii părţilor şi propriu-zis principiul egalităţii între acuzare şi apărare a fost considerat „ca o cerinţă şi garanţie pentru echilibrul între interesele individului şi cele ale societăţii, pentru armonizarea şi salvgardarea acestor interese, ceea ce constituie un interes public, o necesitate pentru realizarea justiţiei penale”. „Desigur că dreptatea şi armonia socială cer egalitate între acuzare şi apărare, din punctul de vedere al drepturilor lor procesuale, şi fiindcă situaţia acuzatorului apare superioară celei a acuzatului, s-a văzut necesară întărirea şi ridicarea situaţiei apărătorului, prin măsuri protectoare.” Codul de procedură penală actual reglementează aceste măsuri protectoare. Un exemplu în acest sens este art. 6 potrivit căruia: „dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal”. Pentru realizarea acestui drept organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, înca-drarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.Egalitatea părţilor se realizează şi prin acordarea dreptului la un apărător fiecărei părţi în cadrul procesului penal [art. 6 alin. (4)]. Pentru ca inculpatul să nu fie surprins şi să declare împotriva sa, autoacuzându-se şi înlesnind astfel sarcina acuzării, acesta are dreptul, înainte de a i se lua prima declaraţie, de a fi încunoştinţat despre dreptul de a fi

44

asistat de un apărător, aceasta consemnându-se într-un proces-verbal de ascultare. În situaţiile expres prevăzute de lege, organele judiciare au obligaţia să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales (art. 6 alin. ultim).Tot ca măsuri protectoare amintim că, apărătorul, deşi nu este un funcţionar public, nu este nici un simplu particular, el fiind un auxiliar al justiţiei, „care îndeplineşte un serviciu de necesitate publică” (manus publicum). În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 171 C. proc. pen., care prevăd situaţiile când asistenţa juridică a învinuitului sau a inculpatului este obligatorie, nerespectarea acestor dispoziţii atrăgând sancţiunea nulităţii absolute [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.]. De asemenea, dispoziţiile art. 172 C. proc. pen., stabilesc faptul că, în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, putând formula cereri şi depune memorii. În aceste condiţii urmărirea penală este accesibilă apărătorului, învinuirea putând fi cunoscută şi contracarată prin mijloace specifice activităţii apărătorului. În acelaşi context, apărătorul poate să declare, ca substituit procesual, o cale de atac, în numele său, dar în interesul părţii pe care o apără (art. 362 alin. ultim şi art. 3855 C. proc. pen.).Deşi egalitatea de mijloace procesuale recunoscute procurorului şi părţilor nu apare în cursul urmăririi penale, procurorul, în exercitarea învinuirii, putând uza de măsuri preventive sau alte măsuri coercitive, fiind conducătorul procesului în cursul urmăririi penale, această egalitate este evidentă în cursul judecăţii, când procurorul pierde rolul de conducător al procesului penal în favoarea instanţei de judecată, susţinând învinuirea când se impune acest lucru.La data de 10 octombrie 1948, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat şi a proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care prevede, în art. 11: „Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul că fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale.”Din acest articol se desprinde atât principiul prezumţiei de nevinovăţie persoanelor acuzate de comiterea unui act cu caracter penal, precum şi acela al garantării dreptului de apărare pentru aceste persoane.În materia măsurilor preventive, documentul internaţional care stă la baza reglementărilor procesual penale europene este „Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.Convenţia europeană a drepturilor omului, elaborată în cadrul Consiliului Europei, a fost semnată la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953 cuprinzând Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în cadrul căreia se face referire expresă la dreptul de apărare în conţinutul art. 6 care prevede la punctul 3:„Orice acuzat are dreptul în special:- [...] să dispună de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale;- să se apere el însuşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de el şi, dacă nu are mijloace de a plăti, să poată fi asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, când interesele justiţiei o cer.”Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice ale omului, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974 prevede, în conţinutul art. 14 pct. 3:

45

„Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii:- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;- să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi ori de câte ori interesul justiţiei o cere să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera.”Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru Dimensiunea Umană a C.S.C.E. conţine convenţia statelor participante asupra principiilor justiţiei care convin în cap. I pct. 5 alin. (17) că:„Orice persoană urmărită va avea dreptul să se apere singură sau să dispună rapid de asistenţa unui apărător la alegerea sa sau, dacă nu are mijloace să angajeze un apărător să poată fi asistată gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei reclamă acest lucru.”În acelaşi document statele participante convin la pct. 11 că: „În caz de pretinse încălcări ale drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, recursurile disponibile vor cuprinde:- dreptul oricărei persoane de a cere şi de a primi asistenţă juridică corespunzătoare.”Faţă de toate aceste precizări, observăm că atât documentele interne cât şi cele internaţionale, folosesc diferite noţiuni care la prima vedere par sinonime: avocat, apărător, apărare etc. Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, prin „avocat” înţelegem persoana care a devenit membru al unui barou de avocaţi şi care participă în procesul penal pentru a acorda asistenţă juridică uneia din părţi, iar termenul de „apărător” cuprinde o sfera mai largă, incluzând atât pe avocat cât şi pe magistraţii care au dreptul legal să pledeze cauzele personale ale părinţilor, soţilor şi ale copiilor lor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Pentru persoanele juridice care sunt părţi civile sau părţi responsabile civilmente legea prevede posibilitatea ca asistenţa juridică faţă de acestea, să se acorde de juriştii încadraţi în oficiile juridice ale acestor unităţi. Aceştia nu sunt avocaţi, dar funcţionează ca jurisconsulţi sau consilieri juridici, conform legii. În aceste condiţii, magistraţii nu sunt asimilaţi apărătorilor în sensul legii procesual penale, (art. 24 din Constituţia României, art. 7 din Legea nr. 92/1992 şi art. 171 C. proc. pen.), apărarea conţinând atât pledoaria cât şi alte activităţi ca: redactări de cereri, memorii, consultaţii juridice, asistenţă juridică şi reprezentare etc.Apărătorul nu este parte în procesul penal, fiind un subiect procesual cu drepturi şi obligaţii care izvorăsc din contractul de asistenţă juridică încheiat cu clientul în baza legii. El se situează doar pe poziţia procesuală a părţii pe care o apără, fără a se confunda cu aceasta. În exercitarea funcţiei de apărare, apărătorul trebuie să fie un colaborator al organelor judiciare în vederea aflării adevărului, servind nu numai interesul părţii pe care o apără, dar şi interesul general, pentru înfăptuirea justiţiei.Referitor la conţinutul funcţiei de apărare, facem precizarea că, aceasta presupune desfăşurarea unei „apărări” - ca activitate procesuală, care poate fi realizată personal de orice parte din cadrul procesului penal sau de către o altă persoană calificată juridic, respectiv de către un apărător. În cadrul aceleiaşi funcţii se înscrie şi obligaţia organelor judiciare de a avea din oficiu în vedere toate aspectele favorabile părţilor din proces. În acest sens, art. 171 C. proc. pen. prevede obligaţia acordării asistenţei juridice pe tot

46

parcursul procesului penal din partea organelor judiciare pentru situaţiile expres prevăzute.Actele prin care se exercită funcţia de apărare sunt diferite după fazele procesului penal.Astfel, prin lege, este recunoscut dreptul şi posibilitatea părţilor de a se apăra singure în proces, beneficiind de o serie de drepturi procesuale. În acest sens, învinuitul sau inculpatul au dreptul de a cunoaşte învinuirea ce li se aduce. Art. 70 alin. (2) C. proc. pen. prevede că: „Învinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declara, atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta, îi cere să dea o declaraţie, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce.Apoi, inculpatul are dreptul de a combate prin probe învinuirea adusă - art. 66 C. proc. pen. - „ Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia..”Inculpatul are dreptul legal de a participa la efectuarea unor acte de urmărire penală şi la toate actele de judecată - art. 129 şi 130 C. proc. pen. cuprind garanţii în acest sens, asigurându-se prezenţa învinuitului sau a inculpatului la efectuarea cercetării la faţa locului ori la reconstituire: „Când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire îi pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea.” „Reconstituirea se face în prezenţa învinuitului sau a inculpatului.”Alte garanţii prevăzute: prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului (art. 250 C. proc. pen.), dreptul de a cunoaşte dosarul cauzei în tot cursul judecăţii (art. 294 C. proc. pen.), acordarea ultimului cuvânt inculpatului înaintea dezbaterilor, (art. 341 C. proc. pen.), dreptul de a exercita căile de atac.Organele de urmărire penală şi instanţa de judecată în faza de urmărire penală şi în faza de judecată, exercită funcţia de apărare, rămânând în continuare titularii funcţiilor de învinuire şi respectiv judecată. Organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale şi să administreze probe în apărare [art. 6 alin. (2) C. proc. pen.], să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este învinuit şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării [art. 6 alin. (3) C. proc. pen.].În aceeaşi linie se înscriu şi dispoziţiile referitoare la întocmirea procesului-verbal înainte să i se ia prima declaraţie învinuitului sau inculpatului [art. 6 alin. (5) C. proc. pen.], precum şi desemnarea unui apărător din oficiu în situaţiile prevăzute de art. 171 C. proc. pen.În concluzie, vom putea defini funcţia de apărare ca fiind acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea şi exerciţiul dreptului de apărare - drept recunoscut învinuitului, inculpatului şi oricărei alte părţi din procesul penal, - de către ele însele ori prin beneficierea de asistenţă juridică a altor persoane, de instanţa de judecată şi de către organele de urmărire penală, în toate fazele procesului penal, realizându-se astfel, o egalitate de mijloace necesară funcţiei de judecată prin armonizarea intereselor de apărare a societăţii cu drepturile şi libertăţile individului.

47

Secţiunea a IV-a. Judecata

Deşi funcţia de judecată nu are o reglementare distinctă, existenţa sa se deduce din modul cum se desfăşoară şi este reglementat procesul penal, din organizarea instanţelor judecătoreşti în cadrul sistemului jurisdicţional penal, din atribuţiile şi prerogativele recunoscute de lege în acest sens, acestea fiind tot atâtea garanţii recunoscute pentru conturarea şi exercitarea acesteia.Funcţia de judecată cuprinde activitatea de judecată, respectiv jurisdicţia, activitate care a fost dată prin lege instanţelor judecătoreşti, pentru soluţionarea litigiilor deduse judecăţii, care se finalizează prin adoptarea unei hotărâri, ce va fi pusă în executare, la nevoie folosindu-se forţa de constrângere a statului.Aceasta nu se confundă cu judecata, ca fază a procesului penal, exercitarea funcţiei de judecată nefiind posibilă decât în cadrul unui asemenea proces, fără de care nu se poate concepe existenţa sa.Ce este funcţia de judecată, cum se justifică existenţa sa şi în ce constă, sunt câteva întrebări la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează.Existând un conflict de drept, prin încălcarea unei norme, este normal ca acesta să fie adus în faţa organelor judecătoreşti, întrucât prin lege, acestora, li s-a acordat acest drept, de a decide prin intermediul unui proces asupra unui litigiu de drept. Activitatea de judecată poartă denumirea de jurisdicţie, fiind acea facultate recunoscută organelor judecătoreşti de a aplica legea la cazurile concrete cu care au fost sesizate, activitate finalizată prin adoptarea unei hotărâri susceptibile de executare coercitivă.În trecut, în sens larg, noţiunea de jurisdicţie cuprindea şi dreptul de a legifera, astăzi drept distinct atribuit puterii legislative, întrucât magistraţii puteau să aducă completări unei legi în situaţia în care aceasta era incompletă ori putea fi înlocuită în totalitate prin edicte generale, care aveau valoare, ca şi legea, de izvor de drept.Activitatea de judecată în materie penală, respectiv jurisdicţia penală, constă deci în prerogativa de a judeca o cauză penală de către instanţele judecătoreşti penale, prin adoptarea unei hotărâri penale definitive şi punerea în executare a unei asemenea hotărâri, la nevoie folosindu-se forţa de constrângere a statului. Aceasta constituie şi un drept recunoscut instanţelor judecătoreşti, dar în acelaşi timp şi o obligaţie prevăzută de lege, putându-se uza de puterea coercitivă acordată de stat prin impunerea executării hotărârii adoptate.În concret, jurisdicţia penală cuprinde activitatea de judecată desfăşurată de către instanţele judecătoreşti, în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi contradictoriu, cu participarea Ministerului Public şi a părţilor, iar pe baza probelor administrate în cauză, judecătorii îşi formează convingerea dacă inculpatul se face vinovat de infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, dacă răspunde penal, dacă urmare a infracţiunii s-a produs o pagubă, cuantumul acesteia şi modalitatea de reparare, dacă inculpatul şi partea responsabilă civilmente răspund civil. Altfel spus, instanţele vor soluţiona cauzele atât în latura penală, cât şi în latura civilă, pronunţând în baza unei convingeri certe, o hotărâre de condamnare, de achitare ori de încetare a procesului penal.Observăm că, puterea de a aplica sancţiuni în urma săvârşirii unei infracţiuni, a fost încredinţată de către stat - ca titular al dreptului de a pedepsi - instanţelor judecătoreşti care desfăşoară activitatea pentru judecarea şi soluţionarea cauzelor deduse judecăţii. Acestea vor exercita, deci, pe întreg parcursul procesului penal, funcţia de judecată.

48

Documentele interne în materie, fiind în concordanţă cu cele internaţionale cuprind dispoziţii în acest sens. Astfel, Constituţia României prevede în art. 125 că:” Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi se realizează prin Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege.” Legea Nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciarăstatuează în: „ ART. 1 (1) Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege..”Instanţele judecătoreşti sunt organizate într-un sistem, pe grade ierarhice şi sunt formate din judecători profesionişti. Profesionismul judecătorilor duce la o mai bună înfăptuire a actului de justiţie, deoarece aceştiapot aprecia mai bine „duelul” între acuzarea şi apărarea profesionistă. Prezenţa unor Curţi cu Juraţi sau judecători neprofesionişti în actul de înfăptuire a justiţiei prezintă unele avantaje, dar aceasta poate da naştere la erori judiciare generate de abilitatea profesioniştilor implicaţi în activitatea de apărare sau acuzare sau inabilităţii acestora.Exercitarea funcţiilor de învinuire şi apărare este subordonată instanţei de judecată, deci implicit funcţiei de jurisdicţie, deoarece apărarea şi acuzarea nu se pot face decât în coordonatele stabilite de lege şi instanţa de judecată. Deşi funcţia de învinuire şi de apărare au o independenţă relativă, exercitarea lor este limitată prin activitatea instanţei de judecată, care va decide asupra modului de desfăşurare şi organizare a procesului penal şi a activităţilor ce compun acest proces în faza de judecată.După gradele de jurisdicţie, funcţia de acuzare se exercită în mod diferit. Astfel, în primă instanţă procurorul şi partea vătămată, şi uneori instanţa, din oficiu, vor administra toate probele ce susţin învinuirea şi probele în apărare necesare aflării adevărului. Apelul, deşi are efect devolutiv, este limitat la motivele de nelegalitate şi netemeinicie, cu privire la persoana care l-a declarat sau la care se referă declaraţia de apel, cu respectarea reguli non reformatio in peius, iar în recurs funcţia de învinuire este limitată la cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.În căile extraordinare de atac, funcţia de învinuire este limitată la cazurile expres prevăzute de lege şi de termenul de exercitare a căilor de atac în defavoare.În acelaşi sens, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se prevede, în art. 10 că: „Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în mod echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva ei.”Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice statuează, în art. 14 că: „[...] Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, indepenent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă [...] într-o cauză penală [...]”.Documentul final al Reuniunii din 1986 de la Viena a Reprezentanţilor Statelor Participante la Conferinţa Pentru Securitate şi Cooperare în Europa cuprinde reglementări în acelaşi sens, în art. 13.9, recunoscându-se oricărei persoane dreptul la o audiere corectă şi publică, într-un timp rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial.Rămânând în sfera dispoziţiilor constituţionale ale diferitelor state, arătăm că, în art. 92 Constituţia Federaţiei Germane din 1949, prevede: „puterea de a face justiţia este încredinţată judecătorilor; ea este exercitată de către Curtea Constituţională federală, de

49

curţile federale prevăzute prin prezenta Lege Fundamentală şi de către tribunalele Land-urilor.”Apoi, Constituţia Federaţiei Ruse din 1993 cuprinde reglementări în acelaşi sens, statuând în art. 471 şi 472 că: „Nimeni nu poate fi privat de dreptul la examinarea cauzei sale de către un tribunal şi de către judecătorul competent pentru acea cauză. Persoana acuzată de a fi comis o infracţiune are dreptul la examinarea cauzei sale de către un tribunal, cu participarea juraţilor în cazurile prevăzute de legea federală.” Art. 1181 din aceeaşi Constituţie stabileşte: „Justiţia în Federaţia Rusă este administrată numai d tribunal.”Nu în ultimul rând, Constituţia S.U.A. din 1787, în art. III cuprinde dispoziţii referitoare la departamentul judecătoresc, în sensul că: „Puterea judecătorească a Statelor Unite revine unei Curţi Supreme şi unor curţi inferioare, a căror înfiinţare poate fi ordonată de către Congres în funcţie de nevoi [...]”; „Puterea judecătorească se va extinde asupra tuturor cazurilor de drept şi echitate care se vor putea produce sub autoritatea prezentei Constituţii, a legilor Statelor Unite sau a tratatelor încheiate sau care se vor încheia sub autoritatea lor [...]”; „Judecarea tuturor crimelor, cu excepţia cazului de „impeachment” va fi rezervată juriului şi se va desfăşura în statul în care respectivele crime au fost comise; dacă nu au fost comise într-un stat anume, judecata se va desfăşura în locul sau în locurile pe care Congresul le va desemna printr-o lege.”

50

Titlul IIAcţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal

Capitolul I Obiectul şi trăsăturile acţiunii penale şi ale acţiunii civile

§1. Conceptul şi trăsăturile acţiunii penale şi ale acţiunii civile

În cazul unei încălcări de lege, se naşte dreptul persoanei vătămate de a cere intervenţia organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate sau intervine statul, prin organe abilitate, să restabilească ordinea de drept încălcată şi să tragă la răspundere pe cel vinovat. În unele cazuri, stabilite de lege, aceste organe sunt organele judiciare.Mijlocul legal prin care conflictul de drept este adus în faţa justiţiei este acţiunean justiţie.Acţiunea în justiţie are un triplu înţeles:- acţiunea în justiţie (judiciară) este mijlocul (instrumentul) juridic prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate. În funcţie de natura normei încălcate: penale, civile, administrative sau de altă natură şi acţiunea va fi după caz: penală, civilă, administrativă sau de altă natură;- acţiunea are şi sensul unei împuterniciri legale în temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept născut din încălcarea unei norme;- acţiunea în justiţie constituie un mijloc dat de lege împotriva acelora care violează dreptul, apărând deci ca un echivalent procesual al sancţiunii din orice normă de drept.Acţiunea în justiţie nu se confundă cu dreptul lezat.Factorii acţiunii sunt: temeiul acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii acţiunii i aptitudinea funcţională a acţiunii.a) temeiul acţiunii are o dublă natură:- temeiul de drept îl constituie dispoziţia juridică care prevede fapta ilicită a cărei încălcare naşte dreptul la acţiune;- temeiul de fapt al acţiunii îl constituie fapta ilicită prin săvârşirea căreia a fost încălcată norma de drept şi determină deducerea, înaintea organelor judiciare a conflictului de drept în cazul încălcării normei de drept substanţial, când nu sunt întrunite elementele răspunderii, acţiuneajudiciară este lipsită de temei juridic.b) obiectul acţiunii în justiţie îl constituie tragerea la răspundere juridică a celui ce a încălcat norma de drept substanţial. Acest obiect este determinat de legea substanţială. Obiectul acţiunii judiciare există atâta timp cât subzistă, potrivit legii materiale, răspunderea juridică. Dacă intervine o cauză legală de înlăturare a răspunderii acţiunea judiciară rămâne fără obiect.c) subiecţii acţiunii penale sunt totdeauna subiecţii raportului juridic care a luat naştere în urma declanşării acţiunii ca urmare a încălcării legii materiale. De regulă, subiecţii activi din raportul de drept material devin subiecţi pasivi în raportul procesual de tragere la răspundere şi invers.d) aptitudinea funcţională a acţiunii înseamnă posibilitatea declanşării şi exercitării

51

acesteia, ceea ce presupune inexistenţa unor împrejurări care să împiedice pornirea sau dezvoltarea ei până la soluţionarea conflictului născut prin încălcarea legii.

§2. Acţiunile care se pot exercita în procesul penal şi raportul dintre ele

a) acţiunile ce se pot exercita în procesul penalÎn procesul penal se pot exercita două acţiuni: acţiunea penală şi acţiunea civilă.Acţiunea penală constituie instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea tragerii la răspundere a celui vinovat de comiterea unei infracţiuni.Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin care sunt traşi la răspundere inculpatul şi partea responsabilă civilmente deoarece prin aceeaşi faptă s-a încălcat atât norma de drept penal cât şi norma de drept civil şi există temeiuri juridice ca fapta să atragă atât răspunderea penală cât şi cea civilă.Aceste acţiuni au fost reunite în cadrul procesului penal pentru că îşi au izvorul în aceeaşi faptă; fapta se referă la aceleaşi persoane ce trebuie trase la răspundere penală şi civilă şi pentru a se evita darea unor soluţii contradictorii. Soluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului penal poate fi apreciată şi ca un ajutor dat victimei în obţinerea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit în urma comiterii unei infracţiuni.Părţii vătămate i s-a lăsat şi dreptul de a opta pentru exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului civil.b) raportul între cele două acţiuni- când cele două acţiuni sunt exercitate împreună în procesul penal, acţiunea penală constituie principalul iar acţiunea civilă accesoriul. Deci în cadrul procesului penal nu poate exista acţiunea civilă fără acţiunea penală. Soluţia dată laturii penale a procesului va determina şi soluţia dată laturii civile.- în cazul în care acţiunea civilă este exercitată separat, legea interzice realizarea deodată a celor două acţiuni [în faţa unei instanţe penale şi în faţa instanţei civile, art. 19 alin. (2) C. proc. pen.]. În asemenea cazuri, se suspendă soluţionarea procesului civil până la soluţionarea procesului penal, conform principiului penalul ţine în loc civilul. În astfel de situaţii, judecătorul care are de soluţionat procesul civil va trebui să constate că există o hotărâre penală definitivă care a stins acţiunea penală. Deşi legea nu prevede, trebuie asimilate hotărârilor penale definitive şi soluţiile de netrimitere în judecată date de procuror.Dacă persoana vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu mai poate porni acţiunea în faţa instanţelor civile; de asemenea, persoana care a pornit acţiunea în faţa instanţelor civile, nu mai poate să se constituie parte civilă în procesul penal. În aceste situaţii funcţionează regula electa un via non datur recursus ad alteram. Derogările sunt prevăzute de art. 346 alin. (4) C. proc. pen. (instanţa penală nu soluţionează latura civilă) sau de art. 20 C. proc. pen.În cazul rezolvării separate a celor două acţiuni, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei care judecă acţiunea civilă. Aspectele asupra cărora se răsfrânge autoritatea lucrului judecat sunt: a) existenţa faptei; b) persoana care a săvârşit fapta; c) vinovăţia acesteia (art. 21 C. proc. pen.). Instanţa civilă nu va mai putea hotărî asupra acestor aspecte, ea fiind legată de ce s-a stabilit în procesul penal. Dacă instanţa penală nu s-a pronunţat asupra întinderii prejudiciului, acesta va fi stabilit de instanţa civilă.

52

Capitolul II Subiecţii acţiunii penale şi ai acţiunii civile

Secţiunea I. Categorii de subiecţi ai acţiunii penale şi ai acţiunii civile

Pentru a stabili categoriile de subiecţi ai acţiunii penale şi ai acţiunii civile, va trebui să stabilim ce se înţelege prin subiecţi ai acţiunii penale, în cadrul căror raporturi procesual penale sunt implicaţi şi, în final, contra cui poate fi exercitată acţiunea penală şi civilă şi cine poate exercita acţiunea publică penală.a) Procesul penal, cuprinzând o pluralitate de raporturi procesuale, antrenează o multitudine de participanţi cu diferite interese. Aceste persoane care participă la procesul penal, intrând în raporturi juridice procesual penale, poartă denumirea de subiecţi procesuali.Procesul penal român fiind guvernat de principiul oficialităţii [art. 2 alin. (2) C. proc. pen.], o primă clasificare a subiecţilor procesuali se poate face în subiecţi oficiali şi subiecţi particulari.Subiecţii oficiali sunt persoane care îndeplinesc atribuţiile privind activitatea organelor judiciare penale. Această categorie se subdivide în: subiecţi oficiali judiciari (organele de cercetare penală, procurorii, judecătorii) şi subiecţii oficiali extrajudiciari (persoane cu atribuţii de inspecţie din inspecţiile de stat, poliţie sanitară, poliţie sanitar-veterinară, vamală ş.a., de organe de control şi constatarea infracţiunilor, de experţi oficiali etc.).Subiecţii particulari sunt persoane care participă la diferite raporturi procesuale. Ei se subdivid în două categorii: subiecţii particulari principali care sunt părţile şi subiecţii particulari secundari care participă la celelalte raporturi procesuale. Părţile sunt: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Aceştia sunt singurii subiecţi procesuali care pot efectua acte procesuale.Poziţia, condiţiile în care o persoană devine subiect al raporturilor procesual penale, drepturile şi obligaţiile, sunt strict reglementate de dispoziţiile procesual penale. Este de principiu că în aceeaşi cauză o persoană nu poate ocupa în acelaşi timp două poziţii deoarece există incompatibilitate. Dacă incompatibilitatea funcţionează, de regulă, pentru subiecţii oficiali şi pentru anumiţi subiecţi particulari (experţi, interpreţi şi martori - art. 54 C. proc. pen.) este posibil ca în aceeaşi cauză o persoană să fie parte civilă, parte vătămată şi parte responsabilă civilmente.b) În cadrul procesului penal acţiunea penală este principală, iar acţiunea civilă are caracter accesoriu. În raport de poziţia ocupată în cadrul raporturilor ce se nasc, vom avea subiecţi care vor participa la soluţionarea ambelor acţiuni sau doar a uneia dintre ele.În ambele laturi ale procesului penal vor fi implicaţi ca subiecţi: subiecţii oficiali judiciari şi din subiecţii particulari, inculpatul, şi o parte din subiecţii particulari secundari.În latura penală a procesului penal vor fi implicaţi ca subiecţi subiecţii oficiali judiciari: inculpatul, partea vătămată şi o parte din subiecţii particulari secundari, atunci când participarea lor se referă exclusiv la latura penală.

53

În latura civilă participă ca subiecţi oficiali judiciari: inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi subiecţii particulari secundari, când participarea lor se referă exclusiv la latura civilă.c) Poziţia subiecţilor din procesul penal este pasivă sau activă. Pentru a stabili în ce categorie se încadrează fiecare subiect, va trebui să răspundem la două întrebări: contra cui poate fi exercitată acţiunea penală şi civilă (stabilind subiectul pasiv) şi cine poate exercita acţiunea penală şi civilă (stabilind subiectul activ).

1. Subiecţii pasivi ai acţiunii penale şi ai celei civile

Întrucât scopul principal al procesului penal este tragerea la răspundere juridică a unei persoane care a săvârşit o infracţiune, este evident că acţiunea publică nu poate fi dirijată decât împotriva participanţilor la comiterea infracţiunii, indiferent de calitatea acestora autor, coautor, instigator, complice, chiar dacă ei nu au fost identificaţi. Principiul responsabilităţii penale individuale şi cel al individualizării pedepsei interzic exercitarea acţiunii penale împotriva altor persoane decât a celor care au comis fapte cu vinovăţie. Persoana care urmează să fie trasă la răspundere pentru comiterea unei fapte penale săvârşită cu vinovăţie este inculpatul. Acesta este subiectul pasiv al exerciţiului acţiunii penale. Dacă răspunderea penală este strict personală, în dreptul civil este reglementată şi răspunderea pentru fapta altuia. Persoana fizică sau juridică care poate fi trasă la răspundere civilă în procesul penal pentru prejudiciul produs prin faptele comise de inculpat este partea responsabilă civilmente [art. 24 alin. (3) C. proc. pen.].

2. Subiecţii activi ai acţiunii penale şi ai celei civile

Pentru a stabili care sunt subiecţii activi ai acţiunii penale trebuie să plecăm de la sistemul adoptat de legiuitor. Dacă dreptul de urmărire al delicvenţilor şi de conducere a procesului este recunoscut particularului prejudiciat de infracţiune, sistemul este cunoscut ca acuzatorial. Dacă, dimpotrivă, acest drept este exclusiv rezervat puterii sociale sistemul este inchizitorial. Aceste două sisteme au fost adoptate succesiv în evoluţia procedurii penale. În urma evoluţiei istorice a procesului penal, în principalele ţări din Europa cât şi în ţara noastră, s-a încredinţat exercitarea acţiunii publice funcţionarilor reprezentând puterea socială, magistraţilor Ministerului Public. Deci, primul subiect activ este Ministerul Public care îşi exercită activitatea prin procurori constituiţi în parchete Potrivit Legii Nr. 304 din 28 iunie 2004privind organizarea judiciară Art. 4: (1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. (2) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. ART. 1 …. (3) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii.Din sistemul acuzării private a rămas totuşi o urmă în sensul acordării părţii vătămate, în unele situaţii, a dreptului de a aprecia, apreciere exprimată prin plângere penală dacă este cazul a se pune în mişcare acţiunea penală. În aceste situaţii, deşi Ministerul Public exercită acţiunea penală, numai partea vătămată are dreptul de a dispune asupra acţiunii

54

penale, bineînţeles, cu excepţia cazurilor în care legea interzice promovarea acţiunii penale.În toate cazurile, persoana vătămată nemijlocit printr-o infracţiune poate participa la un proces ca parte vătămată. Partea vătămată fiind parte în proces, având dreptul de a cere tragerea la răspundere penală a inculpatului, este un subiect activ al acţiunii penale.De la început trebuie observat că în Codul de procedură penală s-a separat cu grijă punerea în mişcare a acţiunii penale - care este rezervată Ministerului Public şi uneori instanţei de judecată - de dreptul de a cere punerea în mişcare a acţiunii penale - care este rezervată părţii vătămate. Chiar şi în cazul în care judecata se declanşează prin plângere prealabilă [situaţii prevăzute de art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.], apreciem că partea vătămată doar solicită instanţei punerea în mişcare a acţiunii penale, acest drept fiind exclusiv al instanţei, ca reprezentant al statului cu atribuţii de judecată.Persoana care a fost vătămată printr-o infracţiune poate pretinde repararea prejudiciului suferit în cadrul procesului penal. Când se alătură acţiunea civilă acţiunii penale, partea civilă devine un subiect activ în latura civilă a procesului penal. În unele situaţii, stabilite de art. 17, 18 C. proc. pen., acţiunea civilă se exercită şi din oficiu, situaţii în care organul de cercetare penală şi procurorul devin subiecţi activi în latura civilă a procesului penal.

Secţiunea a II-a. Subiecţii acţiunii penale

Subsecţiunea I. Subiecţii activi ai acţiunii penale

Punerea în mişcare a acţiunii penale este actul iniţial al urmăririi penale, cel prin care acţiunea publică se declanşează, dar această activitate nu acoperă toate actele prin care acţiunea, o dată pusă în mişcare, se continuă până la adoptarea unei hotărâri definitive. Exerciţiul acţiunii penale cuprinde toate activităţile de urmărire penală, judecată şi actele de declanşare a controlului judiciar prin căile de atac împotriva hotărârilor apreciate ca nelegale şi netemeinice.Exerciţiul acţiunii publice aparţine exclusiv Ministerului Public şi funcţionarilor din anumite organe administrative, chiar dacă subiecţii activi ai acţiunii publice sunt magistraţii din Ministerul Public, şi în unele cazuri excepţionale, funcţionarii anumitor administraţii.

§1. Ministerul Public

După adoptarea Constituţiei României la 21 noiembrie 1991 şi a Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, începând din data de 1 iulie 1993, s-a reînfiinţat Ministerul Public . Potrivit art. 131 Constituţie rolul Ministerului Public este: „ (1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.Aceste prevederi sunt reluate în Art.. 4 din LEGEA Nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară) (2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.. Procurorii care efectează irmărire penală în cazul infracţiunilor de corupţie fac parte din Direcţia Naţională Anticorupţie Prin art.13 din OUG nr.134. articolul II va avea următorul cuprins:

55

"ART. 2 În cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în orice alte acte normative care cuprind referiri la Parchetul Naţional Anticorupţie, următoarele denumiri se înlocuiesc astfel: a) Parchetul Naţional Anticorupţie cu Direcţia Naţională Anticorupţie; b) procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie cu procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie; c) procurorul general adjunct al Parchetului Naţional Anticorupţie cu procurorul şef adjunct al Direcţiei Naţionale Anticorupţie; d) consilierul procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie cu consilierul procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie."

Funcţionarii cărora legea le-a încredinţat o serie de prerogative ce decurg din exercitarea acţiunii penale, sunt procurorii. Potrivit art.1, 2 din LEGEA Nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraţilor :: ART. 1 Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. ART. 2 (1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile prezentei legi. (2) Judecătorii inamovibili pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare, numai cu acordul lor, şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de prezenta lege. (3) Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali. (4) Orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor.În ce priveşte natura juridică a statutului procurorilor care fac parte din Ministerul Public, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 339/18 iulie 1997 s-a stabilit: întrucât procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”, organ esenţialmente executiv, ei înşişi sunt, pe cale de consecinţă, „agenţi ai puterii executive”.În unele ţări judecătorii mai sunt denumiţi „magistraţi de scaun”, iar procurorii „magistraţi în picioare”, deoarece în faţa instanţei de judecată ei se ridică pentru a-şi prezenta susţinerile.Spre deosebire de judecători care sunt inamovibili, procurorii sunt amovibili.Procurorii ca şi judecătorii, cu excepţia celor stagiari, sunt numiţi prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii ( ART. 30 din LEGEA Nr. 304 din 28 iunie 2004privind organizarea judiciară )

(1) Judecătorii inamovibili şi procurorii care se bucură de stabilitate sunt numiţi de

56

Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.). Pentru a fi numiţi în corpul magistraţilor, ei trebuie să îndeplinească condiţii de cetăţenie, studii, vechime, moralitate, cunoaşterea limbii române, medicale. Procurorii constituie parchetele, denumire ce se trage din timpurile când Franţa era regat şi procurorii şi avocaţii regelui nu stăteau pe aceeaşi estradă cu justiţiarii şi reprezentanţii acestora, ci pe parchetul sălii de audienţă. Acest nume a rămas, deşi, în prezent, magistraţii Ministerului Public se găsesc plasaţi pe podium, pe acelaşi plan cu judecătorii.

1.1.Principiile care stau la baza organizării Ministerului Public

Ministerul Public face parte din autoritatea judecătorească care, potrivit Constituţiei se compune din instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii..Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie ,Ministerul Public este organizat potrivit principiilor legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic.

1. Principiul legalităţii

Principiul legalităţii derivă din principiul general care stă la baza oricărui stat de drept, potrivit căruia organele statului sunt stabilite de lege şi îşi desfăşoară activitatea în temeiul acesteia. Ministerul Public, făcând parte din autoritatea judecătorească, este obligat, potrivit art.1 alin. 5 şi 123 alin. (1) din Constituţie, să-şi desfăşoare activitatea cu respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi în numele legii. În aceste condiţii atribuţiile sale trebuie exercitate în conformitate cu principiile şi dispoziţiile prevăzute de Constituţie şi celelalte legi ale ţării.Astfel conform art. 59 din L egea nr.. 304/2004 „ (1) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile în temeiul legii”.

În procesul penal, sancţiunile pentru încălcarea acestui principiu sunt numeroase şi însoţesc întreaga activitate pe care o desfăşoară Ministerul Public, ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii, ca apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi al libertăţilor cetăţenilor.

2. Principiul imparţialităţii

Acesta decurge din două aspecte: unul extern privind modul în care alte organe de stat se pot implica şi pot impune o anumită conduită procurorilor şi un aspect intern privind poziţia procurorului faţă de părţi.În ceea ce priveşte aspectul extern, imparţialitatea este asigurată prin dispoziţiile care asigură independenţa Ministerului Public deoarece, deşi s-ar părea că el reprezintă puterea executivă, se bucură de independenţa conferită autorităţii judecătoreşti. Drepturile conferite ministrului de justiţie, ca reprezentant al executivului, nu sunt de natură a leza imparţialitatea fiecărui procuror, în exercitarea sarcinilor de serviciu.În raport cu celelalte autorităţi publice, Ministerul Public fiind independent Prin Legea

57

Nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei în Cartea I „Reglementări generale pentru prevenirea şi combaterea corupţiei” Titlul IV” Conflictul de interese şi regimul incompaatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice „ Cap. V„ Reglementări privind magistraţii”,art. 103 la pct.1 prevede: Magistraţii nu se subordonează scopurilor şi doctrinelor politice.Ca garanţie, acelaşi articol la alin 2 prevede: Magistraţii nu pot să facă parte din partide politice ori să desfăşoare activităţi cu caracter politic. Aceste dispoziţii au fost teluate în art.8 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor.În acest sens, mai trebuie reţinut că parchetele sunt independente şi faţă de instanţele judecătoreşti şi, implicit, şi membrii acestora (art. 32 din aceeaşi lege).

Sub aspect intern, imparţialitatea se concretizează prin poziţia de neutralitate faţă de părţi, interesul fiind acela al aflării adevărului şi al aplicării corecte a legii. Credem că, hotărâtor pentru ca acest principiu să se respecte întocmai este a se stabili poziţia pe care o are Ministerul Public în proces: dacă este sau nu parte în proces. Cele trei opinii sunt: Ministerul Public nu este parte; Ministerul Public este parte; Ministerul Public este parte sui generis.Fără a relua discuţiile din literatura nouă sau veche, apreciem că în condiţiile actualei reglementări, Ministerul Public nu este parte în proces ceea ce îi asigură imparţialitatea. El nu trebuie să fie adversarul nimănui şi nu trebuie să intervină pentru a favoriza o parte. Procurorul, chiar când susţine învinuirea, nu o face în numele Ministerului Public sau al unei părţi, ci al legii. Imparţialitatea trebuie să conducă la neutralitatea fiecărui membru al Ministerului Public faţă de părţi şi ea nu cunoaşte limite cu toate că este consacrat şi principiul controlului ierarhic care este subordonat imparţialităţii.

3.Principiul controlului ierarhic în activitatea Ministerului Public

Subordonarea ierarhică este considerată de majoritatea autorilor ca fiind trăsătura fundamentală a Ministerului Public care ţine de faptul că el reprezintă puterea executivă în cadrul autorităţii judecătoreşti. În timp ce judecătorii, „magistraţii de scaun” nu primesc ordine de la nimeni şi judecă urmând conştiinţa lor şi legea, magistraţii din cadrul Ministerului Public primesc ordine de la superiorii ierarhici de care trebuie să asculte, fiind plasaţi sub direcţia şi controlul şefilor lor ierarhici şi sub autoritatea minis-trului justiţiei. Ministrul justiţiei care reprezintă puterea executivă, fără a fi membru al Ministerului Public, este şef al acestuia în limitele pe care le vom prezenta şi care decurg din principiile legalităţii şi imparţialităţii şi altele ce se vor releva pe parcurs.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justuţie, făcând parte din Ministerul Public exercită conducerea operativă şi, direct sau prin procurorii inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor, motiv pentru care poate să dea ordine obligatorii tuturor procurorilor şi să verifice executarea acestora. Pe verticală, procurorii

58

generali ai parchetelor de lângă curţile de apel, prim-procurorii, pot să dea ordine tuturor procurorilor din subordine şi să verifice modul de îndeplinire a acestora. Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorilor acelui parchet. Conducătorul unui parchet este subordonat din treaptă în treaptă conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie teritorială. Nu există relaţii de subordonare între procurorii de la parchetul ierarhic superior şi cei din parchetele inferioare din circumscripţia teritorială ci, numai între conducătorul acestui parchet şi toţi procurorii din circumscripţia teritorială. Limitarea acestui principiu s-a făcut prim modificarea Legii nr. 304/2004 prin Legea nr. 247/2005. Asfel : 31. La articolul 61, alineatul (2) se modifica si va avea urmatorul cuprins: "(2) In solutiile dispuse, procurorul este independent, in conditiile prevazute de lege. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, in cadrul procedurii de verificare a conduitei judecatorilor si procurorilor, interventia procurorului ierarhic superior, in orice forma, in efectuarea urmaririi penale sau in adoptarea solutiei." 32. La articolul 61, dupa alineatul (2) se introduc doua alineate noi, alineatele (3) si (4), cu urmatorul cuprins: "(3) Solutiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de catre procurorul ierarhic superior, cand sunt apreciate ca fiind nelegale. Masura infirmarii este supusa controlului instantei competente sa judece cauza in fond, la cererea procurorului care a adoptat solutia.(Prevedrea :”Masura infirmarii este supusa controlului instantei competente sa judece cauza in fond, la cererea procurorului care a adoptat solutia” a fost declarată neconstituţioală prin Decizia Nr. 345 din 18 aprilie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară .Din motivare reţinem: Prin aplicarea principiului controlului ierarhic, se asigură îndeplinirea de către toţi procurorii din sistemul Ministerului Public a funcţiei lor de reprezentare a intereselor întregii societăţi, altfel spus, exercitarea atribuţiilor de autoritate publică de către acesta, fără discriminare şi fără părtinire. În virtutea acestui principiu, Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal, în care măsurile de aplicare a legii adoptate de procurorul ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, ceea ce conferă substanţialitate principiului exercitării ierarhice a controlului în cadrul acestei autorităţi publice. Curtea Constituţională constată că prevederea cuprinsă în art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prin care se instituie controlul judecătoresc asupra măsurii de infirmare a soluţiei adoptate de procuror, la cererea procurorului care a adoptat soluţia infirmată, contravine în mod evident principiului controlului ierarhic consacrat prin art. 132 alin. (1) din Constituţie. Contravenind textului constituţional menţionat, dispoziţia analizată nu se justifică prin nici o altă normă din Legea fundamentală sau din actele normative internaţionale privind apărarea drepturilor omului, la care România este parte. Prin instituirea controlului judiciar prevăzut de textul de lege citat se desfiinţează, în fapt, controlul ierarhic prevăzut de Constituţie şi se transferă atribuţia de control în sarcina instanţelor judecătoreşti, în afara competenţei fireşti a acestora - prevăzută în art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

59

şi în legile interne - de a $soluţiona cererile persoanelor fizice în cazurile de încălcare a drepturilor subiective şi a intereselor legitime ale acestora. În acest sens, Curtea Constituţională constată că, atacând în justiţie măsura de infirmare de către procurorul ierarhic superior a soluţiei adoptate într-o cauză, procurorul autor al soluţiei infirmate nu îşi apără un drept subiectiv propriu, pentru că el nu este parte în cauza pe care o soluţionează, ci autoritate competentă să instrumenteze şi să soluţioneze cauza. Menţinerea controlului ierarhic în limitele care rezultă din textul Constituţiei, adică în cadrul ierarhiei Ministerului Public, nu ştirbeşte cu nimic drepturile subiective ale părţilor din cauza instrumentată de autorul soluţiei infirmate de procurorul ierarhic superior, în condiţiile în care legea le permite persoanelor interesate să atace direct în justiţie orice act şi orice măsură adoptate de procuror.

(4) Lucrarile repartizate pot fi trecute altui procuror numai in cazul suspendarii sau al incetarii calitatii acestuia, potrivit legii, ori, in absenta sa, daca exista cauze obiective care justifica urgenta si care impiedica rechemarea sa. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, in cadrul procedurii de verificare a conduitei judecatorilor si procurorilor masura dispusa de procurorul ierarhic superior."

Dispoziţiile date de procurorul ierarhic superior, dacă sunt conforme cu legea, au caracter obligatoriu pentru procurorii din subordine. Aceste dispoziţii pot atinge mai puţin esenţa cauzei – soluţia ce urmează a fi adoptată – şi se referă la activitatea desfăşurată pentru corecta şi operativa soluţionare a acesteia sau luarea, menţinerea ori revocarea unor măsuri preventive. Dacă aceste dispoziţii sunt obligatorii în faza de urmărire penală, procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză Astfel potrivit Legiii nr. 304: ART. 67 (1) Procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. (2) Procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză. Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii intervenţia procurorului ierarhic superior, pentru influenţarea în orice formă a concluziilor.Deci, procurorul care participă la judecată este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate şi activitatea acestuia este verificată de conducerea unităţii care va putea hotărî exercitarea căilor de atac. b. Ministerul Public şi autoritatea ministrului justiţieiSingura implicare în activitatea Ministerului Public, aşa cum am anticipat, o poate avea ministrul justiţiei sub autoritatea căreia îşi desfăşoară activitatea. Această autoritate are un caracter complex şi se referă la aspectele organizatorice, la dreptul de control asupra tuturor membrilor Ministerului Public prin verificarea lucrărilor, asupra modului cum se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi celelalte persoane implicate în lucrările

60

de competenţa Ministerului Public, precum şi la aprecierea asupra activităţii, pregătirii şi aptitudinilor profesionale ale procurorilor Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise, care sunt obligatorii, .În ceea ce priveşte relaţiile parchetelor cu instanţele judecătoreşti trebuie să scoată în evidenţă totala independenţă a unora faţă de ceilalţi, ceea ce permite ca, în cadrul separaţiei funcţiilor de acuzare şi de judecată, să-şi găsească loc imparţialitatea şi corectitudinea în aplicarea legii.Deşi Ministerul Public îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, procurorul nu este un simplu reprezentant al puterii executive a statului, deoarece Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Puterea Ministerului Public nu derivă de la executiv ci de la puterea judecătorească şi de la lege, Constituţia statuând printre altele că: „justiţia se înfăptuieşte în numele legii” (art. 123).Revenind la modalităţile de exercitare a autorităţii ministrului justiţiei asupra Ministerului Public, ar putea fi pusă în discuţie problema dacă acel control asupra tuturor membrilor Ministerului Public, prin verificarea lucrărilor acestora, nu poate duce la o imixtiune care, practic, să anuleze relativa independenţă a procurorilor faţă de executiv. Credem că nu se va ajunge la aceasta deoarece controlul ministrului este exercitat prin prin procurori anume desemnaţi de Procurorul general al Parchrtui dpl Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori de ministrul justiţiei, care trebuie să se supună celor trei principii ce stau la baza funcţionării Ministerului Public: al legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic.

(2) Controlul constă în verificarea modului în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. (3) Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.-----------------------

A se vedea şi :

DECIZIE Nr. 345 din 18 aprilie 2006referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarăEMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂPUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 415 din 15 mai 2006

---------------

- Theodoru Grigore, Tratat de drept procesual penal, Edit.Hamangiu, Bucureşti.,2007;pag.140

4. Alte principii care stau la baza organizării Ministerului Public

61

a. Principiile unicităţii, al indivizibilităţii şi al neresponsabilităţiiPe lângă principiile înscrise în Constituţie şi Legea pentru organizarea judiciară, doctrina mai recunoaşte şi principiile unicităţii şi indivizibilităţii Ministerului Public. Principiul unicităţii şi al indivizibilităţii trebuie privite sub aspectul organizării Ministerului Public şi sub aspectul modului de acţiune a magistraţilor. Astfel, Ministerul Public este unul şi indivizibil; este un organ unitar şi indivizibil. Ministerul Public este unitar fiindcă toţi membrii sunt legaţi într-o unitate, sub conducere supremă unică, au o unitate de direcţiune şi conducere; şi este indivizibil pentru că fiecare membru reprezintă întregul. Sub acest aspect este de remarcat că cel puţin magistraţii care aparţin aceluiaşi parchet sunt consideraţi ca nefiind decât una şi aceeaşi persoană; funcţia, se spune, absoarbe personalitatea fiecăruia din membrii. Cel care acţionează sau vorbeşte nu o face în numele său ci în numele întregului parchet. Fiecare lucrează în numele superiorului care-i controlează întreaga activitate. Un magistrat procuror poate înlocui pe altul şi se pot succeda mai mulţi membrii în acelaşi proces. După cum sublinia Garraud „Ministerul Public reprezintă totdeauna o singură şi aceeaşi persoană în instanţă: societatea şi statul” de unde unitatea şi indivizibilitatea acţiunii sale.Un alt principiu este al neresponsabilităţii.Dacă în procesul civil o parte care a pierdut procesul este obligată la despăgubiri, iar în procesul penal părţile pot fi trase la răspundere juridică şi obligate pentru acţiunile lor neîntemeiate, procurorii nu răspund pentru cheltuielile provocate într-un proces în care s-a dat o soluţie de achitare sau încetare a procesului penal. Deşi nu este consacrat un principiu al neresponsabilităţii, acesta se impune prin faptul că procurorul nu este parte în proces şi acţionează în numele Ministerului Public.Desigur că, în cazul în care procurorul a dispus o măsură procesuală cu nerespectarea evidentă a legii: abuz, rea-credinţă, neglijenţă, el poate să răspundă penal sau disciplinar. El va putea să răspundă şi material, în condiţiile art.48 alin.1 teza a II-a din Constituţie şi art. 507 C. proc. pen., aplicabil în situaţia reparării pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept, când statul are acţiune în regres împotriva procurorului (ca şi împotriva oricăror alte organe judiciare) care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune.b. Ministerul Public şi autoritatea ministrului justiţieiSingura implicare în activitatea Ministerului Public, aşa cum am anticipat, o poate avea ministrul justiţiei sub autoritatea căreia îşi desfăşoară activitatea. Această autoritate are un caracter complex şi se referă la aspectele organizatorice, la dreptul de control asupra tuturor membrilor Ministerului Public prin verificarea lucrărilor, asupra modului cum se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa Ministerului Public, precum şi la aprecierea asupra activităţii, pregătirii şi aptitudinilor profesionale ale procurorilor Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise, care sunt obligatorii, .În ceea ce priveşte relaţiile parchetelor cu instanţele judecătoreşti trebuie să scoată în evidenţă totala independenţă a unora faţă de ceilalţi, ceea ce permite ca, în cadrul separaţiei funcţiilor de acuzare şi de judecată, să-şi găsească loc imparţialitatea şi corectitudinea în aplicarea legii.Deşi Ministerul Public îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, procurorul nu este un simplu reprezentant al puterii executive a statului, deoarece

62

Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Puterea Ministerului Public nu derivă de la executiv ci de la puterea judecătorească şi de la lege, Constituţia statuând printre altele că: „justiţia se înfăptuieşte în numele legii” (art. 123).Revenind la modalităţile de exercitare a autorităţii ministrului justiţiei asupra Ministerului Public, ar putea fi pusă în discuţie problema dacă acel control asupra tuturor membrilor Ministerului Public, prin verificarea lucrărilor acestora, nu poate duce la o imixtiune care, practic, să anuleze relativa independenţă a procurorilor faţă de executiv. Credem că nu se va ajunge la aceasta deoarece controlul ministrului este exercitat prin prin procurori anume desemnaţi de Procurorul general al Parchrtui dpl Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori de ministrul justiţiei, care trebuie să se supună celor trei principii ce stau la baza funcţionării Ministerului Public: al legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic.

(2) Controlul constă în verificarea modului în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. (3) Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.

5. Compunerea şi organizarea Ministerului Public

În sistemul mixt al procedurii penale, adoptat încă de Codul de procedură penală român de la 1864, exerciţiul acţiunii penale a fost încredinţat unui corp de magistraţi numiţi procurori care au făcut parte în perioada 1864-1948 din Ministerul Public, în perioada 1948-1992 din Procuratura României şi, după adoptarea Legii nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, din nou, din Ministerul Public. Desigur că, datorită diferitelor reglementări, existente de-a lungul timpului, compunerea şi organizarea Ministerului Public sau a procuraturii au cunoscut numeroase schimbări.Dacă în perioada 1864-1948 Ministerul Public a avut ca principală sarcină exercitarea acţiunii penale, prin Constituţia din 1948 Parchetul a fost înlocuit cu Procuratura, ca organ specific al statului socialist, menit a asigura legalitatea în toate domeniile vieţii sociale.Prin înfiinţarea Procuraturii, aceasta a fost scoasă de sub autoritatea Ministerului Justiţiei. Prin Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească s-a înfiinţat Ministerul Public care a fost inclus în autoritatea judecătorească.Compunerea şi organizarea actuală a Ministerului Public este următoarea: Ministerul Public este organizat ierarhic, şeful suprem este ministrul de justiţie [art. 131 alin. (1) din Constituţia României şi art. 59 din Legea nr. 304/72004 privind organizarea judiciarăDepartamentul Naţional Anticorupţie (înfiinţat prin O.U.G. nr. 42/2000; şi a cărui organizare a făcut şi obiectul Legiinr. 30472007 privind organizarea judiciară şi OU nrf. 134/2995) este organizat ca structură autonomă, cu personalitate juridicăCorpul magistraţilor însărcinaţi cu prerogativele Ministerului Public de pe lângă o instanţă, constituie parchetul acelei instanţe.Parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale şi parchetele militare sunt conduse de prim-procurori republicată şi art. 20 din Legea nr. 54/1993 republicată, pentru organizarea instanţelor şi a parchetelor militare).Prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale şi prim-procurorii militari sunt ajutaţi

63

de adjuncţi. Pentru parchetele de pe lângă judecătorii cu un volum mai mare de activitate, la propunerea procurorului general, ministrul justiţiei stabileşte unde prim-procurorii vor fi ajutaţi de adjuncţi.Parchetele de pe lângă tribunalele şi curţile de apel vor avea secţii de urmărire penală şi judiciară, conduse de către procurori-şefi.Parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de procurori generali.În vârful piramidei funcţionează Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este condus de procurorul general ajutat de doi adjuncţi. În structura Parchetului de pe lângă Inalta Curte de de Casaţie şi Justiţie intră mai multe secţii conduse de procurori-şefi, ajutaţi de adjuncţi. În cadrul secţiilor pot funcţiona servicii şi birouri care sunt conduse de procurorii-şefi.Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorilor acelui parchet.Procurorii generali, prim-procurorii şi procurorii exercită acţiunea penală în cir-cumscripţia instanţei de pe lângă care funcţionează.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Cue de Casaţie şi Justiţie este capul tuturor procurorilor din Ministerul Public, având obligaţia să transmită dispoziţiile ministrul justiţiei, date în vederea aplicării şi respectării legii); îndrumările cu privire la măsurile pentru combaterea criminalităţii; dispoziţiile pentru derularea procedurii de urmărire a unor infracţiuni (art. 34 din aceeaşi lege) şi să urmărească executarea lor, precum şi să dea dispoziţii proprii în exercitarea atribuţiilor ce le revin. Poate, de asemenea, exercita orice prerogative căci revin procurorului ierarhic superior din supravegherea urmăririi penale potrivit Codului de procedură penală şi poate exercita căile de atac ordinare şi extraordinare.În ce priveşte Departamentul Naţional Anticorupţie, procurorul şef al acestuia este asimilat adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi JustiţieProcurorul şef Departamentului Naţional Anticorupţie este ajutat de procuror şef adjunct. Departamentul Naţional Anticorupţie este organizat în secţii conduse de procurori-şefi de secţie. În cadrul secţiilor se pot organiza servvicii şi birouri, prin ordin al ministrului justiţiei, la propunerea procurorului şef al Departamentului Naţional Anticorupţie, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de justiţie.La nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel fiinţează servicii ale Departamentului Naţional Anticorupţie. Serviciile Departamentului Naţional Anticorupţie sunt conduse de procurori şefi, care sunt în subordinea directă a procurorului şef al Departamentului Naţional Anticorupţie.Ca specific, pentru a face mai eficientă lupta anticorupţie, Departamentul Naţional Anticorupţie se încadrează, pe lângă procurori, cu ofiţeri de poliţie judiciară, care constituie poliţia judiciară anticorupţie. Ofiţerii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul Departamentului Naţional Anticorupţie, sub autoritatea procurorului şef al Departamentului Naţional Anticorupţie. Aceştia efectuează actele de cercetare sub directa conducere, supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor din Departamentul Naţional Anticorupţie ale căror dispoziţii sunt obligatorii pentru ofiţerii de poliţie judiciară. Ofiţerii de poliţie judiciară atunci când îndeplinesc o dispoziţie scrisă a procurorului întocmesc acte în numele acestuia (art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002).Pe lângă procurori şi ofiţeri de poliţie judiciară, Departamentul Naţional Anticorupţie se mai încadrează cu: specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic

64

şi în alte domenii.

6. Atribuţiile Ministerului Public

În literatura juridică, atribuţiile Ministerului Public sunt diferite, după cum acesta este considerat parte în proces sau nu. Întrucât în legislaţia română Ministerul Public nu este parte în proces, desigur că atribuţiile sunt specifice unui organ al statului cu funcţie proprie. În exercitarea unor atribuţii pot să apară unele elemente specifice părţilor, dar niciodată prin poziţia sa procesuală distinctă Ministerul Public nu se va confunda cu o parte din proces.În afară de atribuţiunea stabilită pentru activitatea judiciară de a reprezenta interesul societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, Ministerul Public are următoarele categorii de atribuţiuni:I. - Atribuţiuni administrative;II. - Atribuţiuni judiciare-civile;III. - Atribuţiuni judiciare penale.Ne vom referi la atribuţiunile judiciare penale. Atribuţiunea (sau funcţiunea) principală sau preeminentă şi esenţială sau caracteristică a Ministerului Public este acuzarea, care se realizează prin promovarea şi exerciţiul acţiunii penale, sau urmărire (cuprinzând ambele momente ale acţiunii penale; punerea în mişcare sau promovarea şi exerciţiul ei); adică activitatea sau funcţiunea de valorificare sau realizare a funcţiunii punitive ce derivă din infracţiuni.Legea de organizare judiciară nr. 304/2004 determină atribuţiile Ministerului Public după cum urmează:a) Efectuarea urmăririi penale şi, după caz, supravegherea acesteia; în exercitarea acestei atribuţii procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe care sunt obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile procurorului în condiţiile legii.Aceste dispoziţii se corelează cu dispoziţiile art. 201 C. proc. pen. care stabilesc organele de urmărire penală, cu dispoziţiile art. 209 C. proc. pen. care stabilesc competenţa procurorului în faza urmăririi penale şi art. 216 şi 220 C. proc. pen. care reglementează supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală.Modalităţile de realizare a acestor atribuţii vor fi examinate pe larg în capitolul „Urmărirea penală”.b) Sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale. Aceste dispoziţii se corelează cu cele din art. 261 şi 269 C. proc. pen.c) Exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege, dispoziţii care se referă nu numai la procesul civil, ci şi la exercitarea din oficiu a acţiunii civile în procesul penal, situaţii prevăzute de art. 17 C. proc. pen.d) Participarea, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti. Procurorul este obligat să participe la şedinţele de judecată ale instanţelor pe lângă care funcţionează parchetul din care face parte. El trebuie să pună concluzii, el este liber să pună concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate [art. 64 din Legea nr. 304/2004, şi art. 316 alin. (1) C. proc. pen.]. Concluziile procurorului trebuie să fie motivate [art. 316 alin. (2) C. proc. pen.].Dacă cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea sau dacă a intervenit vreuna din

65

cauzele de încetare a procesului penal, prevăzute de art. 10 lit. f)-h) şi j), procurorul pune, după caz, concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal. Din examinarea art. 316 C. proc. pen. reiese că procurorul trebuie să pună concluzii precise (privind condamnarea sau cele două moduri prin care ia sfârşit acţiunea penală), neputându-se referi la aprecierea instanţei, adică nu este îngăduită aprecierea comodă: „după aprecierea instanţei”. În cazul în care participă la judecata unei cauze la care participarea nu este obligatorie, indiferent de modul de sesizare a instanţei (rechizitoriu sau plângere prealabilă), procurorul are aceleaşi obligaţii enunţate anterior.e) Exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, dispoziţiile Codului de procedură penală întregesc această prevedere. Ceea ce trebuie remarcat, este că, deşi Ministerul Public are funcţia de acuzare, aceasta a cunoscut atenuări şi căile de atac pot fi exercitate nu numai în interesul acuzării, ci şi în favoarea părţilor [art. 362 alin. (1) lit. a), art. 369 alin. ultim C. proc. pen., art. 3852 C. proc. pen., art. 3854 C. proc. pen. şi art. 396 şi art. 409 C. proc. pen.].Apelul şi recursul, o dată declarate, pot fi retrase numai de procurorul ierarhic superior (art. 369 şi 3854 C. proc. pen.).f) Supravegherea respectării legii în activitatea de executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii. Această atribuţiune are un caracter mixt, administrativ şi judiciar-penal şi se referă la faza a treia a procesului penal – executarea hotărârilor penale definitive şi a altor titluri executorii, procurorul având dreptul şi obligaţia de a declanşa diferite proceduri în cazul neexercitării sau intervenirii unor incidente în cursul executării acestora (art. 420, 464 C. proc. pen.). Potrivit art.76 din Legea Nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, modificat prin OU nr. 134/2005, în cadrul Ministerului Public se organizează ca structură autonomăDepartamentul Naţional Anticorupţie se organizează ca şi este coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Departamentul Naţional Anticorupţie este specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, potrivit legii, îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României, prin procurori specializaţi în combaterea infracţiunilor de corupţie şi funcţionează ca departament al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Atribuţiile Departamentului Naţional Anticorupţie, sunt:a) efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi combaterea faptelor de corupţie, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, în Legea nr. 78/2000 , în O.U.G. 43/2002, OU nr.134/2005 ş.a;b) conducerea, supravegherea şi controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispoziţia procurorului de către ofiţerii de poliţie judiciară aflaţi sub autoritatea procurorului ;şef al Departamentului Naţional Anticorupţie;c) conducerea, supravegherea şi controlul activităţilor de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, numiţi în cadrul Departamentuluii Naţional Anticorupţie;d) studierea cauzelor care generează şi a condiţiilor care favorizează corupţia, elaborarea şi prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale,

66

e) elaborarea raportului anual privind activitatea Departamentului Naţional Anticorupţie şi prezentarea acestuia în faţa Parlamentului.În ce priveşte procurorii specializaţi din cadrul Departamentului Naţional Anticorupţie, potrivit art.13 din O.U.G. nr.43/2002 şi 134/2005 efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000. (4) Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la alin. (1) şi (2) săvârşite de militari se efectuează de procurori militari din cadrul Departamentului Naţional Anticorupţie.(5) Sunt de competenţa parchetelor de pe lângă instanţe, potrivit dispoziţiilor Codului de procedur ă penală , infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care nu sunt date, potrivit alin. (1) şi (2), în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie.

7. Competenţa Ministerului Public în materie penală

Competenţa este de împrumut de la instanţa pe lângă care îşi desfăşoară parchetul activitatea (art. 25-29 C. proc. pen.), cu mici excepţii, care decurg din principiile ce guvernează activitatea Ministerului Public, în sensul că procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot efectua urmărirea şi supravegherea în orice cauză de competenţa celor din parchetele inferioare şi procurorii din parchetele ierarhic inferioare.Incompatibilitatea există şi pentru procurori, de asemenea, abţinerea şi recuzarea se aplică acestor magistraţi (art. 49-51 C. proc. pen.).

§2. Organele de cercetare penală

a) Activitatea organelor de cercetare penală în procesul penalOrganele Ministerului Public pot fi sesizate prin mijloacele prevăzute de lege despre comiterea unei infracţiuni, dar cel mai adesea dacă nu s-ar desfăşura o activitate de investigare acestea ar rămâne nedescoperite mărind „cifra neagră”. Pentru descoperirea lor trebuie desfăşurată o activitate de investigare şi de probaţiune. De asemenea, luarea unor măsuri preventive sau de siguranţă, impune folosirea forţei publice. Aceste activităţi sunt desfăşurate, de regulă, de organele de cercetare ale poliţiei judiciare. Procurorii sunt obligaţi să efectueze personal urmărirea doar pentru infracţiunile prevăzute de art. 209 C. proc. pen., dar şi în aceste cazuri cel mai adesea se recurge la sprijinul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare. Deci activitatea organelor de cercetare cuprinde activitatea de strângere a probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorului şi formularea de propuneri pentru luarea măsurilor preventive sau de altă natură, precum şi de trimitere în judecată sau de adoptare a unei soluţii de neurmărire.Sub controlul şi îndrumarea procurorului, organul de cercetare penală efectuează actele necesare din proprie iniţiativă sau la indicaţia acestuia.Tot în cadrul activităţii organelor de cercetare penală se cuprinde şi activitatea de culegere de informaţii în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor (art.26 pct.6 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române nr. 218/2002); de constatare şi efectuare a cercetărilor, potrivit legii - art. 26 pct. 8 din aceeaşi lege).Prin activitatea pe care o desfăşoară în cursul procesului penal, organul de cercetare

67

penală al poliţiei judiciare este un subiect al procesului penal iar calitatea sa de organ de stat îl situează printre organele judiciare penale. Această activitate se încadrează la funcţia de învinuire deoarece organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, acţionând sub supravegherea procurorului, poate să înceapă urmărirea penală, poate dispune reţinerea individului şi poate să propună punerea în mişcare a acţiunii penale, arestarea şi trimiterea în judecată.Organul de cercetare penală, deşi îşi desfăşoară activitatea sub conducerea şi controlul procurorului, care supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale (art. 218 C. proc. pen.), are o independenţă relativă, în înţelesul că nu este obligat să ceară aprobarea procurorului pentru începerea unor investigaţii sau a urmăririi penale şi apoi se fac pe parcursul urmăririi penale propunerile dictate de propria convingere.. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin din activitatea de supraveghere, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare în scris şi motivat [art. 216 alin. (4) C. proc. pen.], ceea ce evită o intervenţie arbitrară. Dispoziţiile sunt obligatorii. În cazul în care organul de cercetare nu este de acord cu dispoziţia procurorului, poate sesiza pe procurorul-conducător al unităţii sau, când dispoziţiile sunt date de acesta, pe procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea lor. Procurorul sesizat cu obiecţii trebuie să se pronunţe în trei zile asupra lor.B)Organizarea poliţiei judciareDin dispoziţiile art. 201 alin. (3) C. proc. pen. rezultă că organe de cercetareale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul de Interne anume desemnaţi de ministrul de interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie ţi Justiţie sau sunt desemnaţi şi funcţionează în alt mod, potrivit unor legi speciale."Aceste dispoziţii sunt întregite .de art. 27 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române nr. 218/2002,(1) Ministrul de interne, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnează poliţişti care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare.

Prin modificările aduse prin Legea nr. 281 /2003 s-a pus bazele Poliţiei judiciare a cărei activitate este întregită de Poliţia administrativă.Astfel în art . 3 se stabileşte că:1. Lucrătorii din Ministerul de Interne specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală, prevăzuţi în art. 201 din Codul de procedură penală, fac parte din poliţia judiciară.Precizări în ce privrştr organizarea şi atribuţiile Poliţiei judicare s-au adus prin Legea Nr. 364 din 15 septembrie 2004privind organizarea si functionarea politiei judiciare.2. Organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea, în mod nemijlocit, sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire toate dispoziţiile acestuia.3. Lucrătorii de poliţie judiciară din structurile teritoriale îşi îndeplinesc atribuţiile, în mod nemijlocit, sub autoritatea şi controlul prim-procurorilor parchetelor de pe lângă judecătorii şi tribunale, corespunzător arondării acestora.

68

Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel îşi exercită autoritatea şi controlul nemijlocit asupra lucrătorilor de poliţie judiciară din circumscripţia curţii de apel.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi exercită autoritatea şi controlul direct sau prin procurori desemnaţi asupra organelor de poliţie judiciară din Inspectoratul General al Poliţiei Române şi din întregul teritoriu.4. Lucrătorii de poliţie care nu fac parte din organele de poliţie judiciară au dreptul şi obligaţia de a efectua orice act de constatare a săvârşirii infracţiunilor, încunoştinţând despre aceasta, de îndată, procurorul sau organele de cercetare ale poliţiei judiciare, cu înaintarea totodată a actelor de constatare.

5. alin.2 .Lucrătorii de poliţie judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nici o altă însărcinare, în afara unor situaţii şi evenimente excepţionale sau în realizarea sarcinilor de pregătire şi perfecţionare profesională.

Poliţiştii fac parte din Inspectoratul General al Poliţiei – Direcţia Generală de Poliţie a municipiului Bucureşti şi Inspectoratele de poliţie judeţene. În cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a municipiului Bucureşti funcţionează unităţi de poliţie a sectoarelor şi în fiecare sector se organizează şi funcţionează secţii de poliţie. În municipiile şi oraşele din judeţe funcţionează poliţii municipale şi orăşeneşti, iar în comune posturi de poliţie. În sectorul transporturi feroviare, navale şi aeriene se organizează şi funcţionează, cu competenţe specifice, Inspectoratele poliţiei în transporturi feroviare, aeriene şi navale.Pentru combaterea infracţiunilor săvârşite în condiţiile crimei organizate ori în interesul urmăririi penale poliţia poate utiliza metoda livrării supravegheate (art. 32 din lege). Pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, a criminalităţii transfrontaliere, a traficului de fiinţe umane, terorismului, traficului de droguri, spălării banilor, infracţiunilor informatice şi a crimei organizate, precum şi a altor infracţiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, la propunerea inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu aprobarea ministrului de interne, Poliţia Română poate să folosească şi poliţişti sub acoperire, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. În situaţii excepţionale, dacă există indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea uneia dintre infracţiunile menţionate, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, Poliţia Română poate folosi informatori.(art.33)

De asemenea, poliţistul este obligat să intervină în şi în afara orelor de program, în exercitarea atribuţiunilor sale de serviciu şi potrivit competenţei teritoriale a unităţii din care face parte, când ia cunoştinţă de existenţa unor infracţiuni flagrante, precum şi pentru conservarea probelor în cazul infracţiunilor a căror cercetare va fi efectuată de organele competente (art. 28 din Legea nr. 218/2002).Actele acestor poliţişti pot constitui acte de sesizare din oficiu iar procesele verbale de constatare şi probele ridicate cu ocazia percheziţiei sau reţinerii persoanelor suspecte pot constitui probe în procesul penal.

B) Organele de cercetare speciale

69

Pentru anumite infracţiuni privind ordinea şi disciplina militară, regimul de frontieră, navigaţia pe apă, datorită specificului acestor domenii sau din nevoia păstrării secretului militar, cercetare penală se face de organe de cercetare speciale. Cercetările nu fac cercetări după alte norme decât cele prevăzute în Codul de Procedură Penală ci activitatea organelor de cercetare speciale se referă la domenii speciale. Aceste organe şi competenţa lor este:a) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare, corp aparte şi similare, pentru militarii în subordine, precum şi pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de angajaţii civili ai acestor unităţi. Ca expresie a subordonării militare cercetarea poate fi efectuată personal şi de către comandant. Organele de cercetare ale poliţiei nu pot face cercetări în aceste cazuri.b) ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare şi, în aceste cazuri, cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană. În acest caz întrucât infracţiunile sunt săvârşite în afara unităţilor militare organele de cercetare ale poliţiei sau ofiţerii de grăniceri şi ofiţerii anume desemnaţi de Ministerul de Interne, pentru infracţiunile de frontieră, vor putea conform art.213 să efectueze actele ce nu suferă amânare. Lucrările vor trimise organului să efectueze urmărirea prin procedura stabilită în art.213.c) ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoane civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Întrucât competenţa se referă la infracţiunile de sustragerea de la serviciul militar (art.348 cp) sustragerea de la recrutare (art.353 cp) şi neprezentarea la încorporare sau concentrare (art.354) prin care nu se atinge secretul militar, la cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar;d) ofiţerii de grăniceri, precum şi ofiţerii anume desemnaţi din Ministerul de Interne, pentru infracţiunile de frontieră;e) căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul Penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei. În aceste cazuri cercetarea se poate face şi de organele de cercetare ale poliţiei dar este recomandabil ca acestea să se cerceteze de căpitanii de porturi, datorită specificului domeniului, eventual cu sprijinul organelor de poliţie, deoarece în relaţiile internaţionale autorităţile străine recunosc ca valabile, în cele mai multe cazuri, numai actele încheiate de căpitanii porturilor.

§3. Partea vătămată

Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana vătămată. În această situaţie, este firesc ca legea să îi dea acestuia posibilitatea de a participa la procesul penal în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului.Potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. pen., „persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal se numeşte parte

70

vătămată”.Vocaţia de a deveni persoană vătămată o are orice persoană fizică sau juridică.În literatură s-au exprimat şi opinii contrare, în sensul că numai persoana fizică ar avea această vocaţie, deoarece funcţia îndeplinită de persoana juridică depăşeşte scopul pentru care sunt iniţiate persoanele juridice.Apreciem că există un argument de text pentru a se susţine că numai persoana fizică poate fi parte vătămată în procesul penal, deoarece legea nu distinge ce fel de persoană poate fi persoana vătămată [art. 24 alin. (1) C. proc. pen.] şi, pe de altă parte, în condiţiile în care există infracţiuni în care o persoană juridică poate fi interesată în tragerea la răspundere penală cum este concurenţa neloială (art. 301 C. pen.), nu putem face această limitare. Mai mult, în art. 24 alin. (2) C. proc. pen. se stabileşte că persoana vătămată care exercită acţiunea civilă devine parte civilă; deci vocaţia de parte vătămată trebuie lăsată atât persoanei fizice cât şi celei juridice.Partea vătămată are poziţia de subiect procesual activ. Dobândirea calităţii de parte vătămată se obţine prin manifestarea voinţei de a participa la procesul penal, care poate îmbrăca diferite forme: sesizarea organului judiciar prin plângere prealabilă, prin care se cere condamnarea inculpatului, declaraţie scrisă sau orală depusă sau făcută în faţa organului de urmărire penală sau instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare din care trebuie să reiasă că doreşte să participe la procesul penal în această calitate.În ce priveşte poziţia părţii vătămate ca subiect activ va trebui să distingem două situaţii:- când punerea în mişcare a acţiunii penale nu este condiţionată de existenţa plângerii prealabile;- când punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă.În prima situaţie, se poate depune declaraţie - scrisă sau orală - în care se exprimă dorinţa de a participa la proces ca parte vătămată în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa instanţei numai până la citirea actului de sesizare a instanţei (art. 75 C. proc. pen.). În cursul procesului, partea vătămată are dreptul de a depune cereri, de a ridica excepţii, de a pune concluzii, ca orice parte.În a doua situaţie, plângerea prealabilă trebuie introdusă la organele de urmărire penală în termen de două luni de la data când persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul (art. 284 C. proc. pen.). În ceea ce priveşte participarea ca parte vătămată, trebuie scos în evidenţă că aceasta este un substituit procesual special, cu atribuţii limitate, titularului dreptului de a trage la răspundere penală, adică statul; legea lăsând la aprecierea părţii vătămate, posibilitatea ca, prin depunerea plângerii prealabile, să declanşeze punerea în mişcare a acţiunii penale. Deci, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar nu prin plângerea prealabilă [art. 131 C. pen. şi art. 279 alin. (1) C. proc. pen.]. Datorită acestui rol, persoana vătămată devenită substituit procesual, pe lângă drepturile unei părţi vătămate are facultatea de a-şi retrage plângerea prealabilă sau de a se împăca cu inculpatul (art. 131, 132 C. pen.) şi de a renunţa la susţinerea acuzaţiei exprimată prin lipsa nejustificată la două termene consecutive în faţa primei instanţe, fapt ce este considerat retragere a plângerii prealabile (art. 2841 C. proc. pen.).Partea vătămată, când are calitatea de substituit procesual poate ataca cu apel şi recurs hotărârile pronunţate, dar numai în ceea ce priveşte latura penală [art. 362 alin. (1) lit. c) şi art. 3852 C. proc. pen.].Organele judiciare au anumite obligaţii faţă de persoana vătămată. Astfel, potrivit art. 76

71

alin. (1), organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să aducă, spre a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune. Încălcarea acestei obligaţii este considerată lipsă de rol activ şi poate atrage ca sancţiune nulitatea unor hotărâri judecătoreşti.

Întrucât persoana vătămată nu valorifică pretenţii materiale, la decesul acesteia nu poate fi înlocuită de succesori, fiindcă se exercită un drept personal care se stinge o dată cu titularul său.S-a pus problema dacă în cazul când s-a pus în mişcare acţiunea penală la plângerea prealabilă şi a decedat partea vătămată, acţiunea penală trebuie continuată sau nu. Apreciem că acţiunea penală nu se stinge prin decesul părţii vătămate, deoarece această situaţie nu este prevăzută de lege (ca în cazul decesului inculpatului) şi pe de altă parte acţiunea penală se exercită de Ministerul Public sau instanţă, nu de persoana vătămată.În cazul în care procurorul nu participă la judecarea cauzei, se susţine că partea vătămată are rol de acuzator. Desigur că, acest rol şi-l poate exercita şi când participă procurorul, având aceleaşi drepturi în faţa completului de judecată [art. 301 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.], cu limitarea la fapta care i-a cauzat vătămarea.De asemenea, şi în acest caz, partea vătămată are dreptul de a ataca cu apel şi recurs, în limitele deja arătate.Persoana vătămată poate renunţa la această calitate şi poate fi audiată ca martor, situaţie în care ea trebuie să renunţe la despăgubiri şi nu va putea cere nici cheltuieli judiciare (art. 82 C. proc. pen.).

§4. Alţi subiecţi ai acţiunii penale

1. Instanţa de judecată [art. 336 alin. (2) C. proc. pen.]

Derogându-se de la funcţia de judecată a instanţei de judecată, în mod excepţional, în situaţia în care procurorul, care este titularul acţiunii penale, nu participă la judecată, în cazurile în care participarea nu este obligatorie, dacă există date cu privire la săvârşirea de către inculpat şi a altor infracţiuni având legătură cu infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, aceasta poate extinde procesul penal. Extinderea se face din oficiu, prin încheiere care va constitui actul de inculpare. Întrucât prin această dispoziţie se încalcă principiul separaţiei funcţiilor Ministerului Public (care exercită prin procurori funcţia de învinuire) de cea a instanţelor de judecată (care exercită funcţia jurisdicţională), această soluţie legislativă a fost criticată fiind considerată o antepronunţare asupra vinovăţiei.

2. Parlamentul României

Parlamentul fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării are în mod excepţional şi atribuţii de punere sub acuzare. Astfel, potrivit art. 96/1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, ce alcătuiesc Parlamentul, în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Hotărârea de punere sub acuzare ( în o opinie)are efectul de pune în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea de înaltă trădare şi de a sesiza Inalta Curte de Casaţie

72

şi Justiţie,cu judecarea cauzeiDată fiind separaţia puterilor în stat „ Punerea sub acuzare are semnificaţia ridicării imunităţii prezidenţiale, prevăzute de art 84 al. 2 (Constituţie)`

, în domeniul penal”.aceasta fiind o condiţie pentru sesizarea Pachetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.După sesizarea Patchetului Curţii , cele două camere îşi pierd orice competenţă procesuală, justiţia urmându-şi cursul firesc ”Astfel, Parlamentul nu îndeplineşte o funcţie jurisdicţională” O atribuţie, care face parte din activitatea Ministerului Public, s-a mai dat Camerei Parlamentului , prin art.72 al. 3 al Constituţiei, limitată numai la cazul deputaţilor sau senatorilor reţinuţi în caz de infracţiune flagrantă. Potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Subsecţiunea a II-a. Subiectul pasiv al acţiunii penale

Subsecţiunea a II-a. Subiectul pasiv al acţiunii penale

§1. Inculpatul

1. Inculpatul şi învinuitul – subiecţi procesuali

Subiectul procesual faţă de care se efectuează urmărirea penală şi judecata este inculpatul. Acţiunea de tragere la răspundere penală este declanşată de faptul că împotriva acestuia există serioase bănuieli, plângeri, denunţuri sau scrisori private, care verificate fiind, confirmă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Până a dobândi această calitate, persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală poate avea şi alte denumiri, cum ar fi:- făptuitor (art. 200, 214, 215 C. proc. pen.), desemnându-se astfel persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, dar faţă de care nu s-a început urmărirea penală;- învinuit – potrivit art. 229 C. proc. pen., este persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală prin începerea urmăririi penale, până la punerea în mişcare a acţiunii penale;- inculpat – este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală, act prin care devine parte în proces (art. 23 C. proc. pen.).Învinuitul şi inculpatul au calitatea de subiecţi pasivi ai acţiunii penale, între ei existând asemănări, dar şi deosebiri.Între asemănări: atât învinuitul cât şi inculpatul sunt subiecţi activi de drept penal, indiferent de forma de participaţie (autor, coautor, instigator, complice); sunt ocrotiţi de prezumtiva nevinovăţie care nu poate fi răsturnată decât în condiţiile legii; pot uza de dreptul de apărare (art. 6, 66 şi 171 C. proc. pen.).Deosebirile ies în evidenţă din prezentarea drepturilor şi obligaţiilor procesual penale în cursul urmăririi penale: învinuitul nu este parte în proces; nu i se recunoaşte această calitate, deoarece participarea lui este mai redusă decât a inculpatului, având şi drepturi şi obligaţii inferioare acestuia.

2. Drepturile şi obligaţiile învinuitului şi inculpatului în cursul urmăririi penale

2.1. Drepturi

73

Întrucât urmărirea penală se desfăşoară în secret, necontradictoriu şi preponderent prin acte scrise, participarea învinuitului şi inculpatului se rezumă la câteva mijloace procesuale şi anume: cereri, memorii, participarea uneori la efectuarea unor acte de urmărire penală şi când se consideră nedreptăţit, la formularea de plângeri împotriva unor acte de urmărire penală.Învinuitul sau inculpatul poate solicita administrarea unor probe sau ca acestea să aibă în vedere anumite situaţii (confruntări pentru a stabili un anumit aspect contradictoriu, obiective de expertize) sau să se efectueze anumite aspecte procesuale ori să se revoce, înlocuiască sau înceteze unele măsuri procesuale ori rezolvarea într-un mod al cauzei.Prin memorii se explică apărările făcute argumentând nevinovăţia sau măsura în care este vinovată, forma de vinovăţie, participaţia, circumstanţele în care s-a comis fapta şi orice alte împrejurări care justifică adoptarea unei anumite soluţii. Prezentarea de cereri şi memorii nu este condiţionată de un termen în cursul urmăririi penale.Participarea la efectuarea actelor de urmărire penală a învinuitului sau inculpatului este facultativă, având dreptul să participe la efectuarea celor ce îl privesc nemijlocit, cum ar fi: percheziţia (art. 104 C. proc. pen.), cercetarea la faţa locului (art. 129 C. proc. pen.), reconstituirea [art. 130 alin. (2) C. proc. pen.]. În ceea ce priveşte expertizele, se prevede, în art. 120 alin. (4) C. proc. pen., că părţile pot participa la efectuarea acestora, cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 119 alin. (2) C. proc. pen. (când expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau orice institut de specialitate). Apreciem că, în aceste cazuri, deşi învinuitul nu este parte în proces, poate participa la efectuarea expertizei, aşa cum trebuie să i se aducă la cunoştinţă şi obiectivele unei expertize pentru a face observaţii cu privire la întrebări, să ceară modificarea sau completarea lor [art. 120 alin. (2) C. proc. pen.].Organul de cercetare nu poate interzice participarea la aceste acte, dar dacă nu se prezintă la locul şi data pentru care au fost încunoştinţaţi, actele pot fi efectuate şi în lipsa acestora. La celelalte acte de urmărire penală participarea învinuitului sau inculpatului este posibilă numai cu aprobarea organului de urmărire penală.Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. Prin modificarea art. 172 alin. (1) C. proc. pen. prin Legea nr. 32/1990, s-au extins drepturile apărătorului, învinuitului dându-i-se posibilitatea de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală.Plângerea împotriva actelor de urmărire penală constituie un mijloc important pe care învinuitul sau inculpatul îl are la îndemână, pentru a le ataca când le apreciază nelegale şi netemeinice. Astfel, învinuitul şi inculpatul pot folosi procedura prevăzută de art. 140/1,2,3 împotriva măsurilor preventive luate de procuror sau judecător(art. 275, 278 C. proc. pen.), împotriva celorlalte măsuri sau acte de urmărire penală ori cea prevăzută de art. 247 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 249/1 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2oo3Învinuitul sau inculpatul poate recuza procurorul sau lucrătorul de cercetare penală care se află într-un caz de incompatibilitate.În cursul urmăririi penale inculpatul are drepturi şi garanţii în plus ce decurg din extinderea dreptului de apărare.În plus, faţă de cele arătate i se aduce la cunoştinţă întotdeauna materialul de ur-mărire penală prin prezentarea acestuia, potrivit art. 250 C. proc. pen. Dacă apărarea

74

este obligatorie, prezentarea materialului se va face în prezenţa apărătorului, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 172 şi art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.].Fiind parte în proces, organele judiciare sunt obligate să-i asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.În cadrul garantării dreptului la apărare atât învinuitul cât şi inculpatul trebuie să fie încunoştinţaţi de către organele judiciare despre fapta pentru care sunt învinuiţi, despre încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării [art. 6 alin. (3) C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 32/1990]. Învinuitul sau inculpatul va fi încunoştinţat înainte de a i se lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de apărător. Un alt drept recunoscut este potrivit art. 70 alin. 2 :dreptul la tăcere.

Dreptul organului judiciar de-l a audia pe învinuit sau inculpat. nu este nelimitat . Astfel, pentru a se evita autoacuzarea , invinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă fapta ce formează obiectul cauzei Ca urmare a alinierii legislaţiei române la legislaţiile moderne, prin completarea art.70,prin Legea nr. 281/2003, învinuitului sau inculpatului i se atrage atenţia că are dreptul la tăcere şi că din acel moment orice declaraţie poate fi folosită împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea declaraţie, la urmărirea penală ascultarea începe cu declaraţia scrisă personal. I se mai pune în vedere, fără consencinţe doar în scopul aflării adevărului, să declare tot ce ştie cu privire la fapta şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta..Dovada îndeplinirii acestei obligaţii se realizează prin consemnări în procesul-verbal de ascultare. Dacă asistenţa juridică este obligatorie, potrivit legii, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului dacă acesta nu are apărător ales [art. 6 alin. (5) C. proc. pen.].

2.2. Obligaţii

În paralel cu aceste drepturi, învinuitul sau inculpatul are şi obligaţii, dintre care enumerăm:- să se prezinte personal la chemarea organelor de urmărire penală sub sancţiunea efectuării actelor de urmărire penală în lipsa sa (art. 237, 256 C. proc. pen.) sau a aducerii cu mandat;- să se supună măsurilor preventive (art. 143, 145, 148, 1602 C. proc. pen.), măsurilor asiguratorii (art. 163-167 C. proc. pen.), măsurilor procedurale de aducere silită (art. 188 C. proc. pen.), percheziţiilor corporale şi domiciliare (art. 100 şi 106 C. proc. pen.), examinării medicale (art. 114 C. proc. pen.), internării pentru expertize într-o instituţie medicală de specialitate (art. 117 C. proc. pen.);- să se supună măsurilor de înregistrare penală (Legea nr.290/2004 Art.. 1O privind cazierul judiciar).Din prezentarea ansamblului de drepturi şi obligaţii reiese că în cursul urmăririi penale, învinuitul sau inculpatul este subordonat procurorului care conduce această fază a procesului, având dreptul de a exercita acţiunea penală cu toate atributele sale. Parţial, subordonarea există şi faţă de organele de cercetare penală, în cazurile în care cercetarea se efectuează de acestea, deoarece pot limita exerciţiul unor drepturi (patrimoniale şi chiar limita libertatea individuală prin măsura reţinerii) şi admite şi administra probe.

3. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale inculpatului în cursul judecăţii

3.1. Drepturi

75

În cursul judecăţii inculpatul dobândeşte mai multe drepturi procesuale. Acestea derivă din calitatea de inculpat cât şi din principiile care guvernează judecata: publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii şi nemijlocirii. Nu trebuie uitat că prezumţia de nevinovăţie dobândeşte alte valenţe. Deşi s-ar părea că prin actul trimiterii în judecată este răsturnată prezumţia de nevinovăţie (deoarece dosarul este „plin de probe de vinovăţie”), instanţa trebuie să-l privească pe inculpat ca pe o persoană nevinovată, fiind obligată să readministreze toate probele (ce pot fi administrate) de la urmărire şi să-şi formeze convingerea cu privire la vinovăţie pe baza tuturor probelor acumulate la urmărirea penală, cât şi în cursul judecăţii.Prin introducerea prezumţiei de nevinovăţie între drepturile şi libertăţile fundamentale [art. 33 alin. (7) din Constituţie], acesta nu mai este doar o simplă regulă de probaţiune, acoperind cu efectele sale tot procesul penal până la adoptarea unei hotărâri definitive de condamnare.În ce priveşte mijloacele pe care le are la îndemână, are aceleaşi posibilităţi ca şi procurorul şi celelalte părţi, având dreptul să formuleze cereri, să ridice excepţii şi să pună concluzii [art. 301 alin. (1) C. proc. pen.].Pentru exercitarea acestor drepturi, sunt prevăzute mai multe garanţii. Astfel, inculpatul este încunoştinţat şi chemat la şedinţele de judecată prin citaţii, neîndeplinirea acestei obligaţii de către instanţă împiedicând desfăşurarea judecăţii (art. 291 C. proc. pen.).Dacă inculpatul este deţinut, instanţa nu poate purcede la judecată decât în prezenţa acestuia, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 314, 484, art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.].Judecarea minorilor se face în prezenţa acestora, cu excepţia cazurilor când se sustrag de la judecată.Inculpaţii militari sau deţinuţi sunt citaţi la fiecare termen [art. 291 alin. (7) şi (8) C. proc. pen.].Întrucât participarea la şedinţa de judecată a inculpatului este un drept, în cazul în care este împiedicat să participe şi încunoştinţează instanţa, aceasta nu poate trece la judecarea cauzei, sub sancţiunea nulităţii relative [art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.].Alte drepturi procesuale ale inculpatului sunt:- de a cunoaşte dosarul în tot cursul judecăţii [art. 294 alin. (1) C. proc. pen.], ceea ce înseamnă că poate să-l consulte înainte de şedinţele de judecată, personal sau prin apărător, şi, dacă este arestat, trebuie să i se comunice o copie după actul de sesizare a instanţei (art. 313 C. proc. pen.);- să dea explicaţii privitor la învinuirea ce i se aduce (art. 323 C. proc. pen.);- să pună întrebări în timpul ascultării celorlalte părţi şi martorilor [art. 323 alin. (2), art. 327 alin. (1) C. proc. pen.];- să ceară administrarea de probe noi [art. 66 alin. (2), art. 320 C. proc. pen.];- să nu probeze nevinovăţia sa (art. 66);- să aibă ultimul cuvânt asupra fondului cauzei (art. 340);- să uzeze de căile de atac ordinare [art. 362 alin. (1) lit. b) şi art. 3852 C. proc. pen.] şi extraordinare (art. 387, 386 C. proc. pen.).Dreptul la apărare este asigurat prin posibilitatea inculpatului de a fi asistat în tot cursul procesului de un apărător ales, iar în cazurile când asistenţa este obligatorie şi inculpatul nu are un apărător ales, instanţa este obligată să-i asigure asistenţa din oficiu, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 171 şi art. 197 alin. (2), (3) C. proc. pen.].

76

3.2. Îndatoririle procesuale ale inculpatului

Constau în obligaţia de a se prezenta personal la toate termenele de judecată (art. 291 C. proc. pen.), de a suporta măsurile preventive (art. 186, 1602 C. proc. pen.), măsurile asiguratorii (art. 163 C. proc. pen.), măsurile procesuale de aducere silită [art. 183 alin. (2) C. proc. pen.], să se conformeze ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată [art. 298 alin. (3) C. proc. pen.] şi măsurilor de îndepărtare din sala de şedinţă [art. 298 alin. (4) C. proc. pen.].Datorită multitudinii de mijloace de apărare şi, implicit, a contribuţiei pe care şi-o poate aduce în cursul judecăţii la aflarea adevărului, inculpatul are aceleaşi mijloace procesuale ca şi părţile şi procurorul, fiind subordonat procesual numai instanţei de judecată.

4. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale condamnatului

Calitatea de inculpat încetează în momentul în care printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit vinovăţia şi s-a aplicat o pedeapsă.Fiind răsturnată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului se trece în a treia fază a procesului penal, executarea pedepsei şi acesta dobândeşte calitatea de condamnat penal cu obligaţiile şi drepturile legate de executarea pedepsei ce i s-a aplicat.Deşi are dreptul să ceară înlocuirea sau modificarea pedepsei aplicate, în cazurile prevăzute de lege (art. 449 C. proc. pen.), amânarea sau întreruperea executării pedepsei închisorii (art. 463, 455 C. proc. pen.), liberarea condiţionată (art. 450 C. proc. pen.), aplicarea unei legi penale noi [art. 458 alin. (2) C. proc. pen.], să introducă contestaţie la executare (art. 461 C. proc. pen.), cerere de reabilitare (art. 495 C. proc. pen.), condamnatul nu este parte în proces, fiind doar subiect pentru prevederile legale referitoare la executarea hotărârii penale definitive de condamnare.În această fază, condamnatul, prin procedurile referitoare la executarea pedepselor, nu poate contesta vinovăţia şi nici cuantumul pedepsei [excepţie, situaţia prevăzută de art. 458 C. proc. pen., atunci când a intervenit o lege penală nouă, art. 459, art. 461 alin. (1) lit. d), când a intervenit o amnistie sau o graţiere după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare].Drepturile condamnatului sunt cele prevăzute de art. 460 C. proc. pen. Dacă condamnatul este prezent la judecată poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în limitele obiectului cererii, indiferent că are o poziţie activă sau pasivă.Când hotărârea definitivă de condamnare este desfiinţată în temeiul unei decizii printr-o cale extraordinară de atac şi se reia judecata, condamnatul redevine inculpat dobândind calitatea de parte în proces. Această schimbare are ca efect redobândirea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are inculpatul, în limitele în care s-a dispus rejudecarea.

Secţiunea a III-a. Subiecţii acţiunii civile

Subsecţiunea I. Subiecţii activi ai acţiunii civile

§1. Partea civilă

Dacă în urma săvârşirii unei infracţiuni s-a creat şi un prejudiciu material sau moral, alături de conflictul de drept penal ia naştere şi un conflict de drept civil.Subiecţii acestui raport de conflict: făptuitorul şi persoana vătămată apar ca subiecţi ai

77

acţiunii civile ce se exercită în procesul penal. Subiectul activ al acţiunii civile este persoana în dauna căreia s-a produs prejudiciul moral sau material, dobândind calitatea de parte civilă. Potrivit art. 24 alin. (2) C. proc. pen., „persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă”.Calitatea de parte civilă se determină de legea civilă, fără a se dobândi această calitate ca urmare a interpunerii unui raport juridic (dobândirea creanţei izvorâtă din săvârşirea infracţiunii prin cesiune de către persoana vătămată nu este permisă). Această calitate mai poate fi dobândită prin dispoziţia expresă a legii chiar dacă prejudiciul nu este urmarea directă a infracţiunii. Astfel, în temeiul Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei, are calitatea de parte civilă unitatea sanitară care a acordat asistenţă unei persoane care a fost victima unei infracţiuni, pentru contravaloarea cheltuielilor asistenţei medicale. Legea mai permite în unele situaţii ca o persoană să se subroge de drept în locul unei persoane vătămate. Este cazul unei societăţi de asigurare care a plătit asigurarea părţii civile, situaţie în care se poate subroga de drept părţii vătămate şi să se constituie parte civilă.Pot dobândi calitatea de parte civilă şi moştenitorii persoanei vătămate dacă aceasta s-a constituit parte civilă.Manifestarea de voinţă, în sensul exercitării acţiunii civile, este exprimată prin declaraţie orală, consemnată într-un document procedural sau prin cerere scrisă de constituire de parte civilă (art. 15, 76 C. proc. pen.). Întrucât în foarte multe cazuri nu se poate determina de la început întinderea prejudiciului, cererea nu are caracter formal, fiind considerată valabilă, chiar dacă nu s-a indicat de la început întinderea pagubei sau cuantumul despăgubirilor pretinse.Declaraţia de constituire ca parte civilă se poate face pe tot parcursul urmăririi penale şi în faţa primei instanţe până la citirea actului de sesizare [art. 76 alin. (2) C. proc. pen.]. După citirea actului de sesizare, partea vătămată se poate constitui parte civilă dacă nu se opune inculpatul sau partea responsabilă civilmente.În virtutea rolului activ, organele de cercetare penală şi instanţa au obligaţia de a chema în faţa lor persoana vătămată şi de a-i pune în vedere că se poate constitui parte civilă, consemnând declaraţia sa.După constituirea ca parte civilă, în virtutea principiului disponibilităţii, partea civilă poate renunţa la calitatea procesuală pe care a căpătat-o, printr-o declaraţie expresă şi neechivocă, făcută personal sau prin procurator special, în faţa organului judiciar unde se desfăşoară procesul penal.Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu când persoana vătămată este o organizaţie din cele prevăzute de art. 145 C. pen. sau este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. În aceste cazuri, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei chiar dacă persoana păgubită nu este constituită parte civilă.Instanţa de judecată este obligată să soluţioneze acţiunea civilă, chiar dacă partea civilă, după constituire, nu mai participă la judecată.

1. Drepturile şi obligaţiile părţii civile

După constituirea ca parte civilă, persoana care a suferit un prejudiciu prin infracţiune are dreptul de a exercita în procesul penal acţiunea civilă devenind subiect activ.În această calitate poate formula cereri de pretenţii civile împotriva inculpatului şi, dacă este cazul, a părţii responsabile civilmente.

78

Participarea la proces atât în faza de urmărire penală cât şi a judecăţii se cantonează doar la soluţionarea laturii civile. Este evident că, în cazul infracţiunilor de rezultat, unde întinderea prejudiciului determină încadrarea juridică, participarea poate influenţa şi soluţionarea laturii penale. Partea civilă este îndreptăţită să ia parte la efectuarea actelor de urmărire penală la care este chemată: ascultare, confruntare, cercetare la faţa locului, percheziţii, reconstituiri, stabilirea obiectivelor expertizelor. Mai are dreptul de a se plânge împotriva actelor de urmărire care o afectează, să facă cereri şi să prezinte memorii.În faţa instanţei de judecată îşi exercită drepturile ca şi celelalte părţi prin participarea la şedinţa de judecată, unde poate formula cereri, ridica excepţii, poate lua parte la cercetarea judecătorească unde poate asista la administrarea de probe, formula întrebări şi poate propune probe cu privire la problemele ce le ridică acţiunea civilă. Poate pune concluzii şi poate exercita căile de atac dar numai cu privire la soluţionarea laturii civile.Obligaţiile se referă la respectarea condiţiilor cerute de lege oricărei părţi pentru desfăşurarea procesului penal.

§2. Alţi subiecţi activi ai acţiunii civile

1. Ministerul Public

Întrucât Ministerul Public are sarcina ca, potrivit art. 130 alin. (2) din Constituţie, să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Prin dispoziţiile art.60 lit d din Lege nr. 304/2004 privind orgaizarea judiciară, s-a stabilit ca atribuţie, să exercite acţiunea civilă în cazurile prevăzute de lege. In Codul de procedură penală s-a prevăzut, ca o modalitate de sprijin a unei persoane care a fost victima unei infracţiuni, că procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată.

2. Instanţa de judecată

În cazul în care paguba s-a produs unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se porneşte sau se exercită din oficiu de instanţa de judecată (art. 17 C. proc. pen.).Pentru a stabili întinderea pagubei, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va cere organizaţiei păgubite să prezinte situaţia acesteia şi date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită. Persoana prejudiciată este obligată să prezinte situaţia şi datele cerute.Instanţa, chiar dacă aceste persoane nu s-au constituit ca parte civilă, este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei.

Subsecţiunea a II-a. Subiecţii pasivi ai exerciţiului acţiunii civile

§1. Inculpatul

Întrucât acţiunea civilă are drept scop tragerea la răspundere a persoanei care a produs un

79

prejudiciu printr-o infracţiune, inculpatul devine subiect pasiv principal. Pentru a fi subiect pasiv şi în latura civilă a procesului penal este necesar să fie responsabil pentru prejudiciul produs şi să se fi alăturat acţiunea civilă procesului penal. Inculpatul, în combaterea pretenţiilor civile, poate folosi aceleaşi mijloace ca şi în latura penală, unele acţiuni confundându-se, obiectivul fiind comun: înlăturarea sau diminuarea răspunderii penale şi civile concomitent.

§2. Partea responsabilă civilmente

Potrivit art. 23 alin. (3) C. proc. pen., persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului, are calitatea de parte responsabilă civilmente.Codul civil stabileşte următoarele cazuri în care unele persoane răspund pentru fapta altora: părinţii pentru pagubele provocate de copiii lor minori, institutorii şi meseriaşii pentru pagubele produse de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor, comitenţii pentru pagubele produse de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat (art. 1000), locatarul faţă de proprietar pentru incendiul cauzat de sublocatar (art. 1435).Alte cazuri de răspundere sunt prevăzute în legi speciale: soţul, cu partea din bunurile comune, în măsura în care acestea au sporit prin însuşirea de către celălalt soţ a unor bunuri din proprietatea publică [art. 32 lit. d) C. fam.], persoanele care au gospodărit împreună cu inculpatul sau au avut raporturi strânse cu el, dacă s-a constatat că au tras foloase de pe urma infracţiunii, persoanele care răspund din punct de vedere civil, solidar sau în subsidiar, pentru pagubele aduse de inculpaţi în gestiunea lor (art. 10, 28, 30, 34 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea, gestionarea, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor). În actuala reglementare dată de Legea nr. 136/1995 privind asigurările auto, societăţile de asigurare, în cazul accidentelor de circulaţie, care atrag răspunderea penală, participă în proces, pentru acoperirea pagubelor cauzate, ca asigurător de răspundere civililă sau garant al plăţii despăgubirilor civile ( a se vedea Decizia nr. 1/2005 a Inltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)..Pentru ca o persoană să devină parte responsabilă civilmente, este necesar ca persoana fizică să aibă capacitate de exerciţiu, iar instituţia ori altă formă de organizaţie să aibă personalitate juridică.Participarea la proces a părţii responsabile civilmente se realizează pe două căi:- introducerea sa în cauză, la cererea părţii civile. Cererea se poate face în tot cursul urmăririi penale iar în prima instanţă numai până la citirea actului de sesizare. În cazul în care acţiunea civilă se exercită din oficiu, partea responsabilă civilmente va putea fi introdusă în cauză în acelaşi termen. Dacă partea civilă nu se opune să fie introdusă în cauză şi după citirea actului de sesizare, introducerea în cauză devine valabilă;- intervenţia sa voluntară. În cazul în care nu a fost introdusă în cauză ca parte responsabilă civilmente, persoana interesată poate interveni pe tot parcursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii în primă instanţă, până la terminarea cercetării judecătoreşti. În orice stadiu va interveni, în acest interval ea va lua procedura în care se află în momentul intervenţiei.Drepturile şi obligaţiile părţii responsabile civilmentePartea responsabilă civilmente este un subiect pasiv care participă numai în latura civilă a procesului penal. Ea are aceleaşi drepturi ca şi inculpatul în latura civilă a procesului penal. De regulă, îi profită apărările făcute de inculpat, dar poate avea şi interese contrare

80

atunci când se desolidarizează de acesta încercând să scape de răspundere sau să diminueze răspunderea pentru prejudiciu în condiţiile legii civile.În cazul decesului părţii responsabile civilmente, partea civilă se poate îndrepta împotriva moştenitorilor. În caz de reorganizare a persoanei juridice parte responsabilă civilmente, se poate introduce în cauză persoana juridică succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de lichidare se introduc în cauză lichidatorii [art. 21 alin. (2) C. proc. pen.].

Secţiunea a IV-a. Alţi subiecţi ai procesului penal, implicaţi în exerciţiul acţiunii penale şi civile

§1. Apărătorul

1. Apărătorul şi avocatul

Principiile: aflării adevărului, al egalităţii persoanelor în procesul penal şi, nu în ultimul rând, al prezumţiei de nevinovăţie, impun ca în lupta judiciară ce se dă pentru aflarea adevărului şi tragerea la răspundere numai a celui vinovat de comiterea unei infracţiuni, să fie adus pentru a ajuta o parte, cu cunoştinţele de specialitate, apărătorul.Dreptul de apărare a fost recunoscut de numeroase convenţii internaţionale, la care am făcut deja referire şi de Constituţia României în art. 24, fiind apoi dezvoltat în dispoziţiile art. 6 şi 171 C. proc. pen.Apărătorul este persoana calificată juridic care participă în procesul penal pentru a acorda asistenţă juridică unei părţi.S-ar părea că există o diferenţă de terminologie între dispoziţia constituţională care, în art. 24 alin. (2), prevede că asistenţa juridică se acordă de către „avocat” şi dispoziţiile Codului de procedură penală care folosesc termenul de „apărător”. Într-adevăr, această diferenţă există deoarece „avocat” este persoana care a devenit membru al unui barou de avocaţi [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat], iar „apărător” are un sens mai larg incluzând noţiunea de „avocat” şi pe magistraţii care, potrivit art. 9 al. 4 din LEGEA Nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraţilor (4) Magistraţilor le este permis să pledeze, în condiţiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în asemenea situaţii însă magistraţilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar putea influenţa în orice fel soluţia.Pentru a dobândi calitatea de avocat, candidatul trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 51/1995, şi anume: să fie cetăţean român cu exerciţiul drepturilor civile şi politice, să fie licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept şi să nu fie în vreunul din cazurile de nedemnitate prevăzute de lege (art. 11).Avocatul trebuie să respecte pe lângă dispoziţiile procesuale şi o serie de reguli de deontologie profesională prevăzute în legea de organizare şi anume:- este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din

81

oficiu, să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată sau la organele de urmărire penală conform mandatului încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta sau instanţa de judecată dispune în acest sens;- este obligat să restituie actele ce i s-au încredinţat persoanei de la care le-a primit;- nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe şi nu poate pleda împotriva părţii care l-a consultat mai înainte cu aspectele litigioase concrete ale pricinii;- este interzis ca, în mod nemijlocit sau prin persoane interpuse, să folosească procedee incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul dobândirii clientelei.În exercitarea profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege (art. 28, 33 din Legea nr. 51/1995).

2. Asistenţa juridică facultativă şi asistenţa juridică obligatorie

Asistenţa juridică facultativă şi asistenţa juridică obligatorie

Partea din procesul penal are dreptul să fie asistată de un avocat (art. 171, 173). Asistenţa la cerere se realizează prin încheierea unui contract de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă (art. 25 din Legea nr. 51/1995). Avocatul în baza acestui contract va primi o împuternicire avocaţială, cu care acesta îşi va dovedi calitatea în cauză, în faţa organelor judiciare. Pentru activitatea prestată avocatul are dreptul la onorariu, fixat prin. contractul de asistenţă juridică şi la acoperirea cheltuielilor făcute în interesul clientului său.Asistenţa juridică facultativă este asistenţa juridică acordată în urma solicitării unei părţi din proces la cerere, iar avocatul angajat devine apărător ales.În anumite cazuri, când partea ce solicită asistenţă juridică nu poate plăti onorariul, decanul poate aproba acordarea de asistenţă juridică gratuită, dar în acest caz, avocatul nu este ales ci desemnat din oficiu şi va presta serviciul gratuit.Pentru a realiza aplicarea principiului dreptului la apărare, legea procesual penală a prevăzut ca în anumite situaţii, în lipsa unui apărător ales, să se desemneze un apărător din oficiu în mod obligatoriu. În acest scop organul judiciar este obligat să solicite baroului de avocaţi să desemneze un avocat din oficiu. Baroul este obligat să acorde prin desemnarea unui avocat asistenţă juridică obligatorie, urmând ca onorariul să fie achitat din fondurile Ministerului Justiţiei.Asistenţa juridică este obligatorie în unele cazuri pe tot parcursul procesului penal, iar în altele numai în cursul judecăţii.a) În cursul urm ăririi penale: În această fază a procesului penal asistenţa juridică este obligatorie în următoarele situaţii:- învinuitul sau inculpatul este minor. Dacă în cursul urmăririi penale inculpatul a devenit major, de la data majoratului nu mai este obligatorie asistenţa juridică. Dacă a devenit major în cursul judecăţii se aplică dispoziţiile art. 483 al. 2 şi 3, în sensul că asistenţa juridică rămâne obligatorie.- învinuitul sau inculpatul este militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de învăţământ. Obligaţia de a

82

asigura asistenţă juridică survine numai din momentul dobândirii acestei calităţi şi nu are efect asupra actelor efectuate până la acea dată.- învinuitul sau inculpatul este internat într-un centru de reeducare ori într-un institut medical – educativ ori este arestat, chiar în altă cauză. Arestarea poate să fie şi într-o cauză contravenţională, deoarece regimul de detenţie îl pun în imposibilitate pe contravenient să-şi apere singur interesele ,-se apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea. O cauză poate fi simplă dar datorită nivelului cultural slab, inculpatul nu-şi poate face singur apărarea. Din momentul constării de către organul judiciar a acestei stări, asistenţa devine obligatorie.b) În faza de judecat ă: La cazurile enumerate anterior, pentru faza de judecată asistenţa juridică mai este obligatorie şi în următoarele cazuri:- în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de cinci anis au mai mare. La determinarea acestor cauze se are în vedere încadrarea dată în rechizitor, fără a se ţine cont de circumstanţele agravante sau atenuante. În cazul schimbării încadrării pe parcursul judecăţii se va acorda sau retrage asistenţa juridică, după caz.Când asistenţa juridică este obligatorie, învinuitul sau inculpatul pot să-şi aleagă un apărător.In această situaţie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la două termene consecutive, după caz, la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat, îngreunând astfel în mod voit desfăşurarea şi soluţionarea procesului penal, organul judiciar desemnează un apărător din oficiu care să-l înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu excepţia soluţionării cererilor privind arestarea preventivă, unde termenul nu poate fi mai mic de 24 de ore. Dacă la judecarea cauzei apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit în condiţiile alin. 4^1, cauza se amână .Nerespectarea prevederilor privind asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului se sancţionează cu nulitatea actului efectuat în lipsa apărătorului.În cazul neîndeplinirii obligaţiei prevăzute în art. 6 al. 5, de a încunoştiinţa pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, urmată de neasistarea sa în tot cursul urmăririi penale, lipsa constituie un motiv de restituire a dosarului pentru refacerea urmăririi penale, conform art. 333 CPP (Decizia Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, nr. 2194 din 26 oct. 1993). De asemenea, ascultarea inculpatului cu ocazia arestării preventive fără a fi asistat de un apărător şi desemnarea apărătorului din oficiu numai pentru a-l asista pe inculpatul arestat la prezentarea materialului de urmărire, constituie motiv de nulitate absolută prevăzut de art. 197 al. 2, cauza neputând fi judecată de instanţa sesizată care trebuie să o restituie procurorului pentru refacerea urmăririi penale (Decizia Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, nr. 394 din 2 martie 1993). Se sancţionează tot cu nulitatea absolută, neasigurarea asistenţei juridice, când este obligatorie în orice etapă a judecăţii.

3. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale apărătorului

Apărarea se acordă tuturor părţilor din procesul penal, dar apărarea învinuitului şi inculpatului este în mod deosebit reglementată pentru asigurarea egalităţii armelor şi respectarea prezumţiei de nevinovăţie. Vom analiza drepturile şi obligaţiile apărătorului

83

în cele două faze ale procesului penal pentru că există deosebiri datorită specificului acestora. Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, avocatul „asistă” orice persoană fizică şi juridică în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor. Potrivit art. 3 din aceeaşi lege, activitatea avocatului se realizează prin:- consultaţii şi cereri cu caracter juridic, asistenţă şi reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală.- apărarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi orice persoană română sau străină.- redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor.- orice alte mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare în condiţiile legii. Iată cum se concretizează aceste prerogative:a) În faza de urmărire penală:• apărătorul poate lua contact cu învinuitul sau inculpatul în tot cursul procesului, dându-i consultaţii cu privire la învinuirea care i se aduce, arătându-i drepturile şi obligaţiile, mijloacele prin care poate fi combătută învinuirea, inclusiv mijloacele de probă. Acest contact cu inculpatul nu poate fi stânjenit, consilierea fiind deplină dacă este conformă cu regulile deontologiei profesionale, mai mult potrivit art. 172 alin. 4 trebuie să se asigure confidenţialitatea convorbirilor Luarea de contact cu apărătorul nu poate fi interzisă la prelungirea duratei arestării de către instanţa de judecată, iar la prezentarea materialului de urmărire penală prezenţa avocatului este obligatorie.• apărătorul are dreptul să formuleze cereri scrise şi orale şi memorii, în tot cursul procesului penal, pentru exercitarea drepturilor învinuitului sau inculpatului începând cu probaţiunea ce se efectuează şi terminând cu măsurile procesuale la care este obligat acesta.• dacă memoriile sau cererile nu au fost acceptate, apărătorul are dreptul să depună plângeri la procurorul ierarhic superior sau să exercite căile de atac prevăzute de lege.• apărătorul poate să „asiste” pe învinuit sau inculpat la efectuarea actelor procesuale sau procedurale care-l privesc pe acesta. Asistenţa inculpatului presupune prezenţa acestuia. Asistenţa are sensul de sfătuire a oricărei părţi, ce provine din pregătirea de specialitate a avocatului sau juristului, cu privire la actele efectuate de organele judiciare pentru a fi scoase în evidenţă aspectele favorabile celui apărat şi pentru a determina o conduită a părţii în favoarea sa. Apărătorul are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală. Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa avocatului la ascultarea inculpatului. În această situaţie va putea să intervină cu întrebări şi sfaturi, numai cu aprobarea celui ce procedează la ascultarea învinuitului sau inculpatului. În cazul în care asistenţa juridică este obligatorie şi această dispoziţie este încălcată, nulitatea absolută poate lovi numai actul efectuat sau toate actele ulterioare. Despre prezenţa apărătorului la efectuarea unui act procesual se face menţiune în actul constatator şi acesta va fi semnat şi de apărător.b) În cursul judecăţii:Participarea apărătorului este mai extinsă, în unele cazuri nefiind posibilă judecata fără prezenţa acestuia. Activităţi:• participă la judecată alături de partea pe care o apără. În cazul în care partea doreşte să acţioneze personal o consiliază cu privire la actele ce se efectuează şi la atitudinea ce

84

trebuie adoptată. Cel mai adesea, apărătorul, în prezenţa inculpatului, efectuează cererile, ridică excepţiile, pune concluzii. Poate exercita căile de atac, motivează şi susţine aceste motive la judecarea căilor de atac.• exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor nu se poate face decât în limita prevăzută de lege pentru partea respectivă privind implicarea în laturile procesului penal.• apărătorul nu poate exercita drepturile personale ale părţilor, cum ar fi: ultimul cuvânt al inculpatului, nu se poate împăca cu partea adversă, nu poate retrage plângerea prealabilă sau să exercite o cale de atac dacă partea prezentă o confirmă oral sau în scris.• drepturi procesuale proprii: să ia cunoştinţă de dosarul cauzei [art. 294 alin. (2) C. proc. pen.], să asiste la şedinţele de judecată secrete (art. 290 alin. ultim C. proc. pen.), să pună întrebări părţii pe care o apără în cursul ascultării acesteia [art. 323 alin. (2) C. proc. pen.], să exercite calea de atac pentru onorariul cuvenit ca apărător din oficiu [art. 362 lit. e) C. proc. pen.], să declare, ca substituit procesual, calea de atac în numele său, dar pentru partea pe care a asistat-o (art. 362 alin. ultim şi art. 3855 C. proc. pen.).

4. Asistenţa juridică a celorlalte părţi

In ce priveşte asistenţa juridică a celorlate părţi, în faza de urmărire penală este nelimitată deorece aapărătorul are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, şi are dreptul de a formula cereri şi a depune memorii. Actele de urmărire penală sunt: ascultarea părţii pe care o apără şi în timpul acestei activităţi o poate consilia, cercetări la faţa locului- asistând la întocmirea procesului verbal va putea face obiecţii şi precizări, percheziţii şi autopsii, prelungirea duratei arestării, precum şi la efectuarea celorlalte acte de urmărire .In cursul judecăţii, datorită principiilor care stau la baza acestei faze, va lua la cunoştiinţă de întregul material şi va putea să exercite drepturile părţii pe care o reprezintă, mai puţin cele strict personale. ( a se vedea comentariul de sub art. 171).Asistenţa părţii este obligatorie când instanţa apreciază că anumite motive, partea nu şi-ar putea face singură apărarea (art. 171 al. 3 şi art. 173 al. 2). Dreptul de apreciere revine instanţei de judecată. Din momentul constatării, asistenţa devine obligatorie.

§2. Reprezentantul, substituitul procesual

1. Reprezentantul (art. 174 C. proc. pen.)

În cele prezentate până acum, s-a scos în evidenţă că părţile au dreptul şi uneori obligaţia să participe în procesul penal, regula fiind că procesul se desfăşoară în prezenţa acestora. Dacă părţile nu pot sau nu vor să participe la proces, legea permite ca, în anumite situaţii, ele să fie reprezentate.Reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească, în lipsa părţii, în numele şi în interesul exclusiv al acesteia, actele procesuale necesare pentru apărarea drepturilor şi intereselor ei legitime.Reprezentarea se face în baza unui mandat şi în limitele acestuia.Reprezentarea poate fi legală şi convenţională.În cazul reprezentării legale, reprezentanţii legali sunt prevăzuţi de legea civilă. Astfel, persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu, poate fi reprezentată de părinte,

85

tutore (minorul), de curator (cel pus sub curatelă). Persoanele juridice sunt reprezentate de director, manager, preşedinte executiv sau alte persoane prevăzute de lege sau statute. Reprezentarea poate fi obligatorie prin reglementarea dată de C.P.P. în câteva situaţii (art. 134 al. 3, 159 al. 4, 160 alin.2, şi 460), când inculpatul fie că nu poate fi adus în faţa instanţei fie că nu este necesară prezenţa lui. In aceste cazuri reprezentarea se poate face numa de apărător care poate concluzii numai dacă legea permite (art. 159 al.3).În cazul reprezentării convenţionale se încheie un contract prin care partea, mandatele, împuterniceşte o altă persoană, mandatarul, să se prezinte în proces în numele şi în interesul său, pentru a exercita drepturile şi obligaţiile procesuale ce îi revin. Mandatul trebuie să fie special în sensul că trebuie să stabilească exact voinţa părţii reprezentate. De regulă, reprezentarea se face prin încredinţarea mandatului unui avocat.Toate părţile. find egale în drepturi, pot fi reprezentate în ori ce fază a procesului.Reprezentantul nu poate exercita drepturile procesuale ale învinuitului sau inculpatului prevăzute “intuitu personae” şi nici nu poate renunţa la vreunul din drepturile acestuia fără a avea mandat special expres.În anumite cazuri în care instanţa de judecată apreciază că prezenţa învinuitului sau inculpatului este necesară la proces pentru aflarea adevărului, chiar dacă acesta este reprezentat, poate să dispună aducerea lui.Reprezentanţii, deşi participă la proces în locul părţilor, au numai calitatea de subiecţi ai procesului penal, nu de părţi.

2. Substituitul procesual

Legea autorizează anumite persoane, care nu au calitatea de părţi în proces, să exercite un drept procesual în interesul unora din ele.Persoana împuternicită de lege să exercite un drept al uneia din părţile din proces, în numele său dar în interesul acesteia are calitatea de substituit procesual. Astfel, potrivit art. 222 C. proc. pen., plângerea la organele de urmărire penală se poate face şi de unul din soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi. Cererea de liberare provizorie poate fi făcută în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă şi de către soţul inculpatului sau rudele apropiate (art. 1606 C. proc. pen.). Apelul şi recursul pot fi declarate pentru părţile din proces de către apărător, iar pentru inculpat şi de soţul acestuia (art. 362 alin. ultim şi art. 3855 C. proc. pen.). Pot cere revizuirea în favoarea unui condamnat şi rudele apropiate ale acestuia [art. 369 lit. b) C. proc. pen.].Substituitul procesual acţionează în nume propriu în favoarea unei părţi şi nu poate fi sancţionat dacă nu acţionează în sensul permis de lege, fiind un subiect procesual ce completează funcţia de apărare, benevol.

Capitolul.III Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale şi a celei civile

86

Secţiunea I. Acţiunea penală

§1. Acţiunea penală şi procesul penal

Acţiunea penală este o instituţie de bază a procesului penal deoarece ea constituie instrumentul prin care se desfăşoară şi se finalizează procesul penal. Potrivit art. 9 C. proc. pen., acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, se pune în mişcare prin actul de inculpare şi se poate exercita în tot cursul procesului penal.Acţiunea penală are un caracter inevitabil ce derivă din comiterea unei infracţiuni şi din obligaţia organelor judiciare de a asigura tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi de încălcarea legii penale.Acţiunea penală presupune: punerea în mişcare după identificarea persoanei care a comis o faptă prevăzută de legea penală; exercitarea acţiunii penale prin trimiterea în judecată sau chemarea în judecată a persoanei vinovate, susţinerea învinuirii în faţa instanţei de judecată; condamnarea inculpatului în cazul stabilirii vinovăţiei sale.În raport cu procesul penal, acţiunea penală, deşi este o instituţie de bază a acestuia, trebuie remarcat că nu se confundă nici ca obiect, nici ca activitate. Astfel, acţiunea penală este doar o componentă a procesului penal care se declanşează numai după identificarea făptuitorului şi strângerea de probe de vinovăţie pe când procesul penal poate începe imediat ce a fost descoperită sau a fost sesizată o infracţiune. Exercitarea acţiunii penale se încheie o dată cu pronunţarea unei hotărâri definitive pe când procesul penal continuă, în cazul unei condamnări, cu punerea în executare a hotărârii de condamnare. Procesul penal include şi soluţionarea acţiunii civile.Observăm că legiuitorul nostru nu foloseşte decât termenul de „acţiune penală” şi nu de „acţiune publică”, acest lucru revenindu-i literaturii juridice. Deşi Codul nostru de procedură penală nu dă o definiţie acţiunii penale, în literatura de specialitate s-au dat mai multe definiţii, astfel:- „acţiunea penală este dreptul sau puterea de a aduce în faţa justiţiei penale cazul de săvârşire a unei infracţiuni, pentru ca instanţele judecătoreşti sesizate astfel să statueze asupra ei, înţelegându-se atât dreptul la acţiune penală, cât şi mijlocul de manifestare, de valorificare a dreptului, adică cererea, actul de sesizare a instanţei judecătoreşti.” Acţiunea penală este un drept, o putere şi chiar o îndatorire pentru Ministerul Public, de a aduce în faţa justiţiei conflictul de drept penal substanţial, pentru a se rezolva de organele în drept, conform legii.- „acţiunea apare ca un echivalent procedural al sancţiunii din orice regulă de drept, fiind expresiunea unei împuterniciri legale decurgând din orice normă juridică substanţială, în temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept născut din încălcarea normei respective […]”- „acţiunea penală trebuie privită sub două aspecte: subiectiv şi obiectiv. Subiectiv, acţiunea penală este puterea juridică privind pe Ministerul Public de a îndeplini condiţiile pentru a obţine de la judecător o decizie asupra realizabilităţii pretenţiunii punitive a statului, derivând dintr-un fapt pe care legea îl prevede ca infracţiune. Obiectiv, acţiunea penală este mijlocul cu care puterea executivă, constrânsă să se abţină de la coerciţiunea directă în raporturile penale, determină intervenţia garanţiei jurisdicţionale în relaţie cu pretenţiunea sa punitivă.”- „acţiunea penală este activitatea animatoare a fazei jurisdicţionale a procedurii” sau este un drept de natură procesuală, căruia îi corespunde obligaţia judecătorului de a emite o

87

pronunţare în merit.- Profesorul R. Garraud, citat de Traian Pop, arată că, „se numeşte acţiune penală sau publică, recurgerea la autoritatea judiciară exercitată în numele şi în interesul societăţii, pentru a ajunge la constatarea faptului punibil, la dovedirea culpabilităţii autorului şi la aplicarea pedepselor stabilite prin lege.”Definiţiile contemporane arată că, „acţiunea penală este instrumentul juridic prin care persoana învinuită de săvârşirea unei infracţiuni este adusă în faţa autorităţii judecătoreşti pentru a răspunde de încălcarea legii penale” sau „mijlocul legal prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea tragerii la răspundere a celui vinovat de comiterea unei infracţiuni.”În acelaşi sens, „acţiunea penală este mijlocul procesual prin care o persoană care a săvârşit o infracţiune este adusă în faţa organului judiciar penal în vederea tragerii la răspundere penală.”Definind acţiunea penală, arătăm că, aceasta constituie acea instituţie de bază a procesului penal, fiind modalitatea legală pusă la îndemâna Ministerului Public, în principal, şi a instanţei de judecată, în subsidiar, prin care cel ce se face vinovat de comiterea unei infracţiuni este adus în faţa organelor care, conform legii, înfăptuiesc justiţia, în vederea tragerii la răspundere penală a acestuia, activitate finalizată prin adoptarea unei hotărâri de condamnare, de achitare ori de încetare a procesului penal. Este atât un drept cât şi o obligaţie impusă de lege acestor organe.Tot literatura juridică arată că acţiunea penală este de ordine publică, fiind, deci, o acţiune publică. Ministerul Public, revenindu-i sarcina de a exercita funcţia de învinuire în cadrul procesului penal, va uza, în realizarea acestei funcţii, de o serie de instrumente juridice ca: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, susţinerea exerciţiului acestei acţiuni în faza de judecată, exercitarea căilor de atac, extinderea procesului penal etc. Conform legislaţiei în vigoare, Ministerul Public reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor (art. 130 din Constituţia României).Deoarece acţiunea penală se exercită în interesul societăţii, deci, al tuturor, şi, întrucât statul poate fi considerat subiect pasiv al tuturor infracţiunilor săvârşite, s-a considerat că acţiunea penală este o acţiune socială sau publică. În alte legislaţii, (franceză sau spaniolă) acţiunea penală apare sub titulatura de acţiune publică sau acţiune penală publică, aceasta şi datorită acordării dreptului oricărei persoane, lezate sau nu prin fapta comisă, de a pune în mişcare şi de a exercita acţiunea penală sau publică.Un alt argument pentru care s-a optat pentru denumirea de acţiune publică este faptul că organele judiciare acţionează, în principiu, din oficiu, pentru orice situaţie ce interesează ordinea publică, spre deosebire de acţiunea civilă care are un caracter privat. Dar, uneori, menţinând denumirea de acţiune publică, cele două acţiuni se pot confunda, respectiv în situaţiile în care, conform dispoziţiilor în vigoare, acţiunea civilă se exercită din oficiu de către organele judiciare, respectiv Ministerul Public (art. 17 C. proc. pen.).Apoi, s-a considerat că, obiectul acţiunii penale îl reprezintă conflictul de drept penal material, care este de drept public şi că exercitarea acţiunii penale are loc pentru aplicarea sancţiunilor de drept penal, care au caracter public, asupra acestora nefiind posibilă tranzacţia părţilor. Aşadar, „acţiunea penală este totdeauna publică prin natura, obiectul, scopul şi exerciţiul ei, chiar şi când punerea ei în mişcare ar fi subordonată unei condiţii de punibilitate şi de procedibilitate - plângere, autorizaţie”, fiindcă prin aceasta esenţa şi structura acţiunii penale nu este alterată, iar odată împlinite acestea, exerciţiul acţiunii penale devine liber.”Faţă de toate aceste consideraţii vom menţine definiţia dată anterior acţiunii penale,

88

arătând că aceasta îşi menţine caracterul de acţiune publică, prin natura sa, prin obiectul sau/şi prin calitatea subiecţilor ce o exercită. Astfel, exerciţiul acţiunii penale a fost încredinţat Ministerului Public, ca apărător al societăţii, acesta fiind titularul principal al exerciţiului acţiunii penale. Rezultă că, acţiunea penală se exercită întotdeauna în interesul societăţii, (care reprezintă suma intereselor tuturor cetăţenilor), acţiune care are ca obiect deducerea conflictului de drept penal material în faţa organelor judiciare în vederea tragerii la răspundere a celor vinovaţi de comiterea unor infracţiuni.Deoarece şi alte organe ale statului exercită tot o acţiune publică, publicitatea fiind de esenţa dreptului public, (de exemplu: organele administraţiei publice, organele financiare ale statului etc.) se impune menţinerea denumirii de acţiune penală, tocmai pentru a o delimita de celelalte acţiuni ce se exercită de organe distincte, altele decât organele judiciare implicate într-un proces penal. Astfel, acţiunea publică constituie genul proxim, ca denumire generică, iar acţiunea penală, de contencios etc. - diferenţa specifică.

§2. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale

Punerea în mişcare a acţiunii penale constă în efectuarea actului procesual prevăzut de lege prin care se formulează, împotriva unei persoane determinate, învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni şi se declanşează activitatea de tragere la răspundere penală. O dată cu actul de punere în mişcare a acţiunii penale ia naştere raportul procesual fundamental, în care organul judiciar competent îşi exercită dreptul de a trage la răspundere pe inculpat, iar acesta are obligaţia de a se supune măsurilor ce se pot lua în cursul exercitării acţiunii penale şi condamnării.Punerea în mişcare a acţiunii penale se face prin actul de inculpare.Condiţiile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sunt două: pozitivă şi negativă.Condiţia pozitivă este: constatarea că s-a săvârşit o infracţiune şi cunoaşterea identităţii persoanei sau persoanelor care au săvârşit-o. Spre deosebire de „începerea urmăririi penale” care se poate face în două modalităţi in rem sau in rem şi in personam, punerea în mişcare a acţiunii penale nu se poate face decât împotriva unei persoane determinate prin toate datele de stare civilă in personam.Condiţia negativă: inexistenţa vreunui caz prevăzut de art. 10 C. proc. pen.Punerea în mişcare a acţiunii penale revine în principal Ministerului Public deoarece acesta exercită funcţia de învinuire, şi în mod excepţional instanţei de judecată. Ministerul Public pune în mişcare acţiunea penală în următoarele situaţii:- în cursul urmăririi penale. În cazul în care organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale face propuneri în acest sens procurorului. Procurorul se poate autosesiza în acest sens în cadrul activităţii de supraveghere a organelor de cercetare penală sau când efectuează personal urmărirea penală. El va trebui să constate îndeplinirea condiţiilor pozitivă şi negativă. Actul prin care pune în mişcare acţiunea penală, potrivit art. 235 C. proc. pen., este ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale. În cazul în care urmărirea a avut loc fără punerea în mişcare a acţiunii penale, la finalizarea urmăririi penale, dacă sunt probe certe de vinovăţie şi nu există un caz din cele prevăzute de art. 10 C. proc. pen. sau alte dispoziţii legale, procurorul va pune în mişcare acţiunea penală prin rechizitoriu [art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.]. În acest caz, rechizitoriul cuprinde două acte procesuale: punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată.

89

- în cursul judecăţii, Ministerul Public, prin procuror, va pune în mişcare acţiunea penală în următoarele situaţii: atunci când se descoperă în sarcina inculpatului şi alte infracţiuni decât cele cuprinse în rechizitoriu sau se descoperă participarea şi a altor persoane la săvârşirea infracţiunii judecate ori săvârşirea de către alte persoane a unor infracţiuni în legătură cu cea care se judecă (art. 336, 337 C. proc. pen.). Prin „declaraţia orală” a procurorului de punere în mişcare a acţiunii penale care va fi consemnată în încheierea de şedinţă se realizează actul de inculpare de care instanţa de judecată este legată deoarece va trebui să se pronunţe în hotărârea ce o va adopta şi cu privire la faptele sau persoanele cu privire la care s-a pus în mişcare acţiunea penală.Instanţa de judecată va pune în mişcare acţiunea penală numai în mod excepţional, în următoarele situaţii:- în cazul în care procurorul nu participă la judecată, pentru noi fapte descoperite în sarcina inculpatului, în legătură cu cea care se judecă, în condiţiile art. 336 C. proc. pen., printr-o încheiere de extindere a procesului penal;Exercitarea acţiunii penale înseamnă efectuarea în cursul procesului penal, de către subiectul activ al acţiunii, prin intermediul organelor judiciare, a diferitelor acte procesuale care, potrivit funcţiei dinamice a acestei acţiuni, serveşte mersul înainte a activităţii procesuale şi la realizarea scopului procesului penal.Ministerul Public, prin procurori, exercită supravegherea urmăririi penale sau efectuează urmărirea penală. În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale va asigura sau va aduna probele în acuzare sau în apărare şi va lua măsurile procesuale permise de lege, chiar înainte de răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie. Va formula actul de sesizare a instanţei în cazul stabilirii vinovăţiei şi va susţine, dacă se confirmă, învinuirea sau va pune alte concluzii, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate (art. 316 C. proc. pen.). Procurorul va exercita căile de atac, atât în favoarea cât şi în defavoarea părţilor, dacă apreciază că hotărârea instanţei este nelegală şi netemeinică.Partea vătămată, ca subiect activ al procesului penal, participă, alături de procuror, la dovedirea învinuirii, în ambele faze ale procesului penal, prin propunerea de probe, cereri, memorii, concluzii.Instanţa de judecată, în cazurile prevăzute de art. 336 C. proc. pen., în care pune în mişcare acţiunea penală, o exercită în continuare din oficiu până la soluţionarea cauzei.

§3. Cazurile în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate

Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau, dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată, în următoarele cazuri:- nu există temeiul juridic al răspunderii penale – infracţiunea (art. 17 al. 2 c.p.);- există o cauză legală de înlăturare a răspunderii;- răspunderea penală a fost înlocuită cu o altfel de răspundere penală; a intervenit aministia sau prescripţia ori decesul făptuitorului; există autoritate de lucru judecat; a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat;- nu este îndeplinită vreo condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.În primele trei categorii de cauze punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acţiunii penale este paralizată definitiv, deoarece răspunderea penală este exclusă sau

90

înlăturată printr-o cauză penală. În cazul ultimei categorii împiedicarea este temporară până nu este îndeplinită condiţia prevăzută de lege.Cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale sau de exercitare a acţiunii penale sunt prevăzute în Codul de procedură penală în art. 10 lit. a-j şi de alte legi penale. Cazurile de la art. 10 lit a-e exclud răspunderea penală, prin inexistenţa infracţiunii, lipsind acţiunea penală de temeiul juridic. În celelalte cazuri prevăzute de art. 10 lit. g-j, sunt situaţii de înlăturare a răspunderii penale şi ca urmare acţiunea penală rămâne fără obiect. Cazul de la lit. f care se referă la condiţii diferite, legate de un termen de exercitare sau nu, constituie impediment atât de drept penal cât şi de drept procesual care nu permite exercitarea acţiunii penale cât timp este în fiinţă.Aceste cazuri sunt împărţite de C.P.P. în două categorii în raport de soluţia ce o determină: toate cazurile de la art. 10 lit. a-e atrag în cursul urmăririi penale, soluţia de scoatere de sub urmărire penală, iar în cursul judecăţii soluţia de achitare. Există şi cazuri speciale care determină aceeaşi soluţie, prin înlăturarea caracterului penal al faptei. Cazurile de la art. 10 lit. f-j, precum şi cele care apără de pedeapsă atrag, în cursul urmăririi penale încetarea urmăririi, iar în cursul judecăţii încetarea procesului penal.

1. Cazurile de împiedicare rezultate din lipsa temeiului juridic al acţiunii penale. Potrivit art. 10 lit. a - e, aceste cazuri sunt:a) Fapta nu există. Se referă la cazurile în care fapta nu există în materialitatea ei şi nu poate exista nici răspundere penală;b) Fapta nu este prevăzută de legea penală. În acest caz s-a comis o faptă dar ea nu este incriminată de legea penală ci are altă natură, morală, civilă, disciplinară, contravenţională. În această categorie intră şi faptele dezincriminate. Lipsind o trăsătură obligatorie a infracţiunii – prevederea în legea penală – nu există nici o infracţiune;b1) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Dacă se constată cu ocazia evaluării probelor că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 19 c.p., deşi este prevăzută de legea penală, acţiunea penală este lipsită de temei juridic;c) Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat. În acest caz există o faptă dar aceasta a fost săvârşită de o altă persoană decât cea învinuită. Acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau exercitată deoarece răspunderea penală este personală;d) Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. Constatarea inexistenţei unuia din elementele constitutive ale infracţiunii duce la inexistenţa temeiului juridic al infracţiunii. Nu poate fi trasă la răspundere o persoană ce a săvârşit o faptă penală cu o altă formă de vinovăţie decât cea prevăzută în norma incriminatoare sau dacă nu este lezat obiectul juridic sau material apărat, ori nu s-a realizat latura obiectivă a infracţiunii.e) Există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Potrivit art. 21-25 Cod Penal există două categorii de caute care fac ca fapta săvârşită în condiţiile vreuneia din ele să nu constituie nfracţiune.şi anume: cauzele justificative care sunt: legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, consimţământul victimei.şi potrivit art, 26-33 cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt : constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, minoritatea făptuitorului beţia completă şi involuntară, , eroarea de fapt. Efectele sunt aceleaşi la ambele categorii de cauze :respectiv, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită în

91

condiţiile vreuneia dintre cauzele arătate.

Pe lbângă acestea sunt şi cauze speciale care înlătură caracterul penal al faptei. Acestea sunt: efectuarea probei verităţii în caz calomnie (art. 226 c.p.), darea de mită prin constrângere (art. 309 al 4 c.p.), lipsa dublei incriminări în aplicarea principiului universalităţii legii penale (art. 13lit.a c.p.).Cazurile din art. 10 operează diferit, unele in rem (art. 10 lit. a - e), nefiind influenţate de persoana făptuitorului (inexistenţa faptei, fapta nu este prevăzută de legea penală); alte cazuri operează numai in personam (fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat, iresponsabilitatea, minoritatea făptuitorului (sub 14 ani). Unele cazuri opereză şi in rem şi in personam (fapta nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii).

2. Cazuri în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiţii sau este lipsită de obiect.f) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.- Lipsa plângerii prealabile. Potrivit art. 131 c.p. lipsa plângerii prealabile în cazurile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de aceasta, înlătură răspunderea penală deci, face ca acţiunea penală să rămână fără obiect. Este echivalentă cu lipsa plângerii prealabile, introducerea de către o persoană fără calitate sau depunerea ei peste termen.- Lipsa autorizaţiei prealabile. Autorizaţia prealabilă îmbracă mai multe forme: încuviinţări, avize, autorizări.Astfel de situaţii sunt prevăzute de Constituţia României (art. 72, privind imunitatea parlamentară a senatorilor şi a deputaţilor) prevede: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile publice exprimate în exercitarea mandatului”; Al.2,3 prevăd:” (2)Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate face numai de Prchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; (3) In caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. In cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri; Art. 95 din LEGEA Nr. 303 din 28 iunie 2004privind statutul magistraţilor stabileste ART. 95 (1) Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. (2) În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, Consiliul Superior

92

al Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia.. Potrivit art. 43 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea procurorului general. În Codul penal, în art. 5 se cere o autorizare prealabilă din partea procurorului general în cazul aplicării legii penale infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării.Jurisprudenta:1. Imunitatea parlamentară, fiind o situaţie de excepţie de la dreptul comun, trebuie să opereze doar ca o măsură de protecţie a deputatului sau senatorului, iar nu în aşa fel încât în realitate să constituie un privilegiu al persoanelor ce deţin această funcţie electivă. De aceea prevederile constituţionale ale art. 69 alin. 1 teza I nu pot fi interpretate extensiv, în sensul că ar fi necesară ridicarea imunităţii parlamentare şi pentru alte activităţi decât cele prevăzute în mod expres. Pentru aceste motive Curtea nu poate primi susţinerile autorului excepţiei, în sensul că ridicarea imunităţii parlamentare ar fi necesară şi pentru continuarea unei judecăţi începute, iar nu numai pentru trimiterea în judecată. Prin trimiterea în judecată instanţa este învestită cu soluţionarea unei anumite cauze, iar o dată învestită va rămâne competentă să judece indiferent de dobândirea ulterioară, de către persoana trimisă în judecată, a calităţii de deputat sau de senator (C.C., dec. nr. 96/2002, M. Of. P. I, nr. 308/9.05.2002).

- Lipsa sesizării organului competent. Pentru anumite infracţiuni legate de serviciu sau de o anumită calitate legiuitorul a condiţionat punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa sesizării. Astfel, potrivit art. 108 al. 2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Pentru infracţiunile prevăzute de art. 508 şi 509, c.p., acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului; pentru infracţiunile prevăzute de art. 374 alin. (1), art. 375 alin. (1) şi art. 376 alin. (1) şi (2) se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate; pentru infracţiunile prevăzute de art. . 26 din Legea nr. 191/2003 privind navigaţia civilă (1) Acţiunea penală pentru infracţiunile prevăzute la art. 23 alin. (1), art. 24 alin. (1) - (3) şi art. 25 se pune în mişcare la sesizarea comandantului sau a proprietarului ori a operatorului navei, după caz. (2) Acţiunea penală pentru infracţiunea prevăzută la art. 23 alin. (2) se pune în mişcare la sesizarea proprietarului sau a operatorului navei ori a organelor abilitate ale autorităţii navale, după caz.

- Lipsa exprimării dorinţei statului străin. Lipsa exprimării dorinţei statului străin în mod expres, în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 379 şi 280 C.P. împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia.

- Altă condiţie prevăzută de lege. Se referă la orice situaţie care duce la nedeclanşarea acţiunii penale sau la neexercitarea ei ca urmare a netragerii la răspundere penală

93

(nepedepsirii) în cazul îndeplinirii, a unei condiţii prevăzute de lege, în partea generală a Codului Penal, în partea specială a acestuia sau în legi speciale.Din acestea prezentăm câteva:

- în situaţia prevăzută de art. 13 al.3 C. Penal (universalitatea legii penale)legea penală română nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea, există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată ori considerată executată;-desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului (art. 36 c.pen.);-împiedecarea săvârşirii faptei de către unul dintre participanţi (art.43 c.pen.);-denunţarea faptei de către un participant (art.354 al. 3,4 ;355 al.3, 338 c.pen.);- în situaţia tăinuirii, favorizarii sau nedenunţarii săvârşite de soţ sau de o rudă apropiată . Astfel de situaţii sunt în art.267 al2. c.p, ; în art.. 292 C. Pen.şi în art.338 C. Pen.( Art. 292 Nedenunţarea (1) Nedenunţarea săvârşirii vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 271 - 275, art. 281 - 283, art. 285 şi 286 se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 5 ani. (2) Nedenunţarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte.) 338al.3, 357 al.2 C Pen.) nu se pedepseşte;In art. 338 Nedenunţarea unor infracţiuni (1) Nedenunţarea de îndată a săvârşirii vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 178, art. 179, art. 252 - art. 255, art. 261 - art. 263 alin. (2) - (6), art. 264 alin. (1), art. 314 şi art. 331 se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 3 ani. (2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an. (3) Fapta prevăzută în alin. (1) sau (2) săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte. (4) Nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea acestora. In al 3 al ART. 292 (3) Nu se pedepseşte persoana care, înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, înştiinţează autorităţile competente despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea acestora. (4) Participantul la infracţiunile prevăzute în acest titlu nu se pedepseşte dacă denunţă săvârşirea infracţiunii înainte ca urmărirea penală să fi început ori făptuitorii să fie descoperiţi ; Denunţarea de către mituitor înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat (art.309 al.5 c.pen.);-retragerea mărturiei mincinoase înainte de a se produce arestarea inculpatului sau de pronununţarea unei hotărâri (art.335 al.3c.pen.);-înlesnirea arestării celorlalţi participanţi (art.338 al.4 c.pen.);

94

(4) Nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a se fi încep] ut urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea acestora).-retragerea mărturiei mincinoase înainte de a se fi pronunţat o hotărâre (art.334 al.4c.pen.);-anularea uneia dintre căsătorii în caz de bigamie (art. 227 c.pen.);reluarea de bună voie a îndatoririlor de îngrijire a persoanei aflate în neputinţă de a se îngriji (art. 128 C. pen.)-denunţarea autorităţilor competente participarea la o asociaţie sau înţelegere în vederea comiterii uneia din infracţiunile prevăzute la art. 2-10 din Legea nr. 143 /2000 privind combaterea traficului şi consumului illicit de droguri , permiţînd astfel identificarea şi tragerea la răspundere penală a celorlalţi participanţi (art. 15 din Legea nr. 143/2000);.-denunţarea autorităţilor, de către persoana care, săvîrşind una din faptele prevăzute la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, a grupului infracţional organizat mai înainte de a fi descoperit şi de a se fi început săvârşirea infracţiunii grave care intră în scopul acestui grup (art. 8 alin.1 din aceeaşi lege) ş.a.Literatura mai recunoaşte cazurile de imunitate politică prevăzute de Constituţie în art. 84 pentru Preşedintele României ”; In art. 84 alin. (2) din Constituţia României, se prevede imunitatea Preşedintelui României, aplicându-se corespunzător prevederile art. 72 alineatul (1). Există o singură derogare, punerea sub acuzare a Preşedintelui României potrivit art. 96 /1, se poate face numai pentru înaltă trădare, de Camera Deputaţilor şi de către Senat, în şedinţă comună cu votul a cel puţin două treimi din numărul total al membrilor Parlamentului;Imunitatea de jurisdicţie este prevăzută de art. 15 C.P. şi se referă la reprezentanţii corpului diplomatic ai statelor străine sau organisme internaţionale, ori alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei statului român (Legea nr. 43/1994 privind aderarea României la Acordul general asupra privilegiilor şi imunităţilor Consiliului Europei).g) A intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului. Amnistia (art. 119 c.p.) şi prescripţia răspunderii penale (art. 121-124 c.p. sunt cauze care lipsesc de obiect acţiunea penală intervenind prin nepedepsirea făptuitorului pentru infracţiunea comisă. Decesul făptuitorului înlătură pe cale naturală răspunderea penală deoarece subiect pasiv al raportului de sancţionare nu pot fi decât persoanele în viaţă.h) A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat. Retragerea plângerii prealabile operează pentru cazurile prevăzute de art.143 al.2 c.p., pentru care legea penală a prevăzut în mod expres necesitat. Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie necondiţionată şi totală. Ea poate avea loc în orice fază a procesului penal inclusiv în cadrul recursului în anulare. În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, întrucât acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, dacă acţiunea penală a fost exercitată de procuror, lipsa plângerii prealabile nu poate constitui un impediment în calea exercitării acţiunii.Împăcarea părţilor potrivit art. 144 c.p. înlătură răspunderea penală. Împăcarea se Împăcarea se poate produce numai în cazurile expres prevăzute de lege şi are efect numai cu privire la acel inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat. Împăcarea produce efecte

95

şi atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu (ex. seducţia art. 199 c.p.). Împăcarea personelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă se poate realiza prin intermediul reprezentanţilor legali, fie cu încuviinţarea dată de aceştia potrivit legii. Împăcarea părţilor trebuie să se facă în faţa instanţei şi să fie totală şi necondiţionată. Ea este definitivă.i) S-a dispus înlocuirea răspunderii penale. În actuala reglementare dată de Codul Penalinstituţia a rămas fără obiect.i^1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;Intrucât potrivit art. 11 pct.1 lit. c şi 13 alin.4 în acest caz, soluţia nu poate fi adoptată decât de instanţă, textul se referă la orice situaţie intervenită după sesizarea instanţei, înafară de celelalte cazuri de nepedepsire reglementate în conţinutul art.10 C.Proc.Pen. Exemplificăm astfel de situaţii:

Renunţarea la pedeapsă şi amânarea aplicării pedepsei, instituţii noi în dreptul penal român.

§4. Actele procesuale prin care se dă efect cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale

1. Actele prin care se împiedică începerea sau continuarea procesului penal

În cazul în care nu există unul din cazurile care împiedică începerea sau continuarea procesului penal, acesta se finalizează printr-o hotărâre de condamnare. Dacă se constată că există o cauză de împiedicare soluţia ce se va adopta va diferi în raport de momentul în care este stabilită.a) dacă ne aflăm în cursul actelor premergătoare, când se adună date sau probe pentru începerea urmăririi penale, şi se constată existenţa unui caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, cu excepţia cazurilor de la art. 10 lit. b1 şi i, se va adopta de către procuror o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în cauză (art. 228 al. 4 şi 6). Dacă se constată existenţa cazului de la art. 10 lit. b1 organul de cercetare penală va începe urmărirea penală şi va înainta procurorului dosarul, după administrarea probelor necesare, pentru a constata lipsa de pericol social a faptei şi a dispune scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ. Înlocuirea răspunderii penale (art. 10 lit. i) se poate dispune numai de instanţa de judecată.b) Dacă s-a început urmărirea penală, act prin care se începe şi procesul penal, şi procurorul constată existenţa unui caz de punere în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale, procurorul va adopta, după caz una din cele trei soluţii; prevăzute de art. 11 pct. 1 lit. a - c:- clasarea cauzei. Sunt necesare două condiţii:- să nu existe învinuit în cauză: se consideră că nu există învinuit în cauză când fapta nu este imputabilă unei persoane (cauza naturală) sau nu există date care să facă posibilă

96

identificarea autorului. Dacă sunt date care face posibilă identificarea dar încă nu se cunoaşte această persoana nu este îndeplinită condiţia cerută de lege;- să existe un caz din cele prevăzute de art. 10 sau alte legi, de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale;- scoaterea de sub urm ărire penală . Cele două condiţii necesare sunt:- să existe învinuit sau inculpat în cauză;- să se constate existenţa unui caz prevăzut de art. 10 lit. a-e sau a unui caz de înlăturare a caracterului penal al faptei prevăzut de lege. În aceste cazuri se recunoaşte că învinuitul sau inculpatul nu a săvârşit o infracţiune;- încetarea urm ăririi penale . Condiţii necesare:- să existe învinuit sau inculpat în cauză;- să existe o cauză prevăzută de art. 10 lit. f - h, j sau altă cauză de nepedepsire prevăzută de altă lege. În aceste cazuri se justifică efectuarea urmăririi penale dar ea este împiedicată de aceste cazuri care pot avea caracter definitiv sau temporar. Procurorul nu poate soluţiona cauza în situaţia în care cauza încetării urmăririi penale este prevăzută de art. 10 lit. i şi 10 lit. i/1 deoarece este o activitate de jurisdicţie care este atributul instanţei de judecată (art.11 pct.1 lit. c şi 13 alin.4).c) În cursul judecăţii. În aceste cazuri există inculpat în cauză. Dacă instanţa de judecată, în orice etapă constată existenţa unei cauze de împiedicare a exercitării procesului penal, va adopta, după caz, una din cele două soluţii, prevăzut de art. 11 pct. 2 lit. a - b:- achitarea. Pentru a adopta această soluţie va trebui să constate existenţa unui caz prevăzut de art. 10 lit. a - e sau a unei alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei;- încetarea procesului penal. Această soluţie va fi adoptată în cazul constatării existenţei unuia din cazurile prevăzute de art. 10 lit. f - j sau a unei alte cauze de nepedepsire prevăzute de lege.Soluţiile de achitare şi de încetare a procesului penal sunt corespunzătoare soluţiilor de scoatere de sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale, din cadrul urmăririi penale, cu deosebirea că soluţiile instanţei de judecată odată ce ajung definitive se bucură de autoritatea lucrului judecat pe când soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate de un număr nelimitat de ori.Actele procesuale prin care se adoptă aceste soluţii sunt:- Procurorul va dispune clasarea numai prin rezoluţie. Scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea procesului penal se va dispune, de regulă prin rezoluţie (art. 203 al. 1). Dacă s-a pus în mişcare acţiunea penal (art. 243 al. 2), sau organul de cercetare a propus trimiterea în judecată şi procurorul constată existenţa unui caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale (art. 262 pct. 2 lit. a), soluţia de scoatere de sub urmărire penală se va dispune prin ordonanţă. Dacă pe lângă trimiterea în judecată se impun şi alte soluţii, procurorul le va adopta prin rechizitor (art. 263 al. 4). Instanţa va adopta întotdeauna o hotărâre judecătorească, corespunzătoare etapei în care se află procesul.În caz de concurs între cauzele de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale sau de exercitare a acesteia, se va da prioritate cazurilor de scoatere de sub urmărire penală sau achitare faţă de cele de încetare a procesului penal deoarece sunt mai favorabile.

Pentru a nu lăsa nesancţionate unele fapte ce ar putea atrage alte măsuri sau sancţiuni decât cele prevăzute de legea penală, în art. 12 C. proc. pen., s-a prevăzut obligaţia pentru procuror ca în cazul adoptării soluţiilor de clasare sau de scoatere de sub urmărire penală,

97

şi pentru instanţa de judecată în cazul soluţiei de achitare, întemeiate pe prevederile art. 10 lit. b), d), e) C. proc. pen. să se sesizeze organul competent să ia aceste măsuri.

2. Continuarea procesului penal, la cererea învinuitului sau a inculpatului, în caz de amnistie, prescripţie sau de retragere a plângerii prealabile

Întrucât fiecare om are dreptul la imagine şi este protejat de prezumţia de nevinovăţie, în art. 13 este înscris dreptul acestuia ca în cazul în care s-a adoptat o soluţie de încetare a urmăririi penale sau a procesului penal bazată pe amnistie, prescripţie sau retragerea plângerii prealabile, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire, să ceară continuarea procesului penal pentru a se stabili că nu se face vinovat de comiterea unei infracţiuni. Cererea se va adresa organului judiciar care a adoptat soluţia. În urma cercetărilor, dacă se constată vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-e sau alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa de judecată va pronunţa achitarea.Dacă cererea este neîntemeiată şi nu se constată vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. a) - e), procurorul dispune încetarea urmăririi penale, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. i) (s-a dispus înlocuirea răspunderii penale- soluţie ce poate fi adoptată numai de instanţa de judecată) şi i^1) ( există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege), iar instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal.

Secţiunea a II-a. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile

§1. Punerea în mişcare a acţiunii civile

1. Modalităţile prin care se realizează obiectul acţiunii civile

În cazul exercitării acţiunii civile în procesul penal, acesta are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente, în vederea reparării juste şi integrale a pagubelor create prin infracţiune. Potrivit art. 14, repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile prin două modalitaţi: repararea în natură şi plata unei despăgubiri băneşti.Repararea în natură se realizează prin patru modalităţi: restituirea lucrului (în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva proprietăţii), restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii (în cazul infracţiunilor în care s-a ocupat ilegal un imobil), desfiinţarea totală sau parţial a unui înscris (în cazul infracţiunilor de fals) şi prin orice alt mijloc de reparaţie. În cazul în care se găsesc bunurile, în cursul procesului, organul de urmărire penală sau instanţa va dispune restituirea provizorie a acestora, până la soluţionarea definitivă a cauzei, părţii vătămate. Dacă prin infracţiune s-a schimbat situaţia anterioară,

98

procurorul poate dispune restabilirea provizorie a acesteia. Înscrisurile falsificate, total sau parţial, pot fi desfiinţate numai prin hotărâre judecătorească. Repararea prin alte modalităţi se referă la mijloace de reparare care nu au ca obiect despăgubiri băneşti. Astfel, în Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale se prevede odată cu obligarea la încetarea faptei ilicite sau repararea daunei, comerciantul condamnat pentru concurenţă neloială, poate fi obligat de instanţă la publicarea hotărârii, în presă, pe cheltuiala sa.Cele două forme de reparare a prejudiciului nu sunt concurente, repararea în natură a prejudiciului având prioritate faţă de repararea prin despăgubiri băneşti. În cazul neacoperirii prejudiciului prin restituirea bunului, în completare se pot acorda despăgubiri băneşti.Despăgubirilr trebuie calculate în moneda internă chiar dacă prejudiciul este cauzat în valută.Repararea prin despăgubiri băneşti, deşi are caracter subsidiar este cel mai des uzitat în procesul penal. Aceste despăgubiri se pot acorda pentru diverse daune patrimoniale sau morale.Daune patrimoniale: în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva patrimoniului se vor acorda despăgubiri băneşti când bunurile ce au fost obiectul material al infracţiunii nu se mai găsesc sau sunt distruse. Pe lângă daunele efectiv suferite (damnum emergens), în despăgubire trebuie să se includă potrivit art. 14 al. ultim şi folosul nerealizat (lucrum cessans). În cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii sau integrităţii corporale prejudiciul poate consta în: sumele cu care victima unui omor contribuia la întreţinerea unei persoane, chiar dacă nu există obligaţia legală de întreţinere; sumele efectiv cheltuite cu îngrijirea medicală, iar în caz de invaliditate – totală sau parţială – cu diferenţa între avutul avut înainte de săvârşirea infracţiunii şi venitul suferit ca urmare a invalidităţii suferite. În caz de deces al victimei se vor achita şi cheltuielile de înmormântare.Daunele morale. Prevederile art. 14 alin.4 din CPP şi art. 998 şi 999 din C.Civ., impun concluzia că pentru o justă şi integrală despăgubire a părţii vătămate, inculpatul poate fi obligat, pe lângă acoperirea pagubei materiale şi la plata unei daune morale.Prin introducerea alin. 4 de către Legea nr. 281/2003 s-a revenit la ideea de a se recunoşte daunele morale, concepţie care a fost combătută în perioada socialistă. C.civil nu distinge între prejudiciul material şi cel moral. Literatura, confirmată şi de practica judiciară, a clasificat prejudiciile care atrag daune morale în: prejudiciile corporale care prin atingerea adusă sănătăţii şi integrităţii omului au provocat dureri fizice şi psihice , a căror reparare bănească este denumită şi pretium doloris: prejudiciul agrement , constând în pierederea sau restrângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de satisfacţiile şi plăcerile normale ale virţii; prejudiciul estetic prin care se înţeleg atingerile provocate armoniei fizice şi înfăţişării unei persoane (despăgubirea poartă denumirea de preţul frumuseţii sau prix de beute ), prejudicii cauzate personalităţii afective ,categorie în care sunt incluse durerile psihice detrminate de moartea unei rude apropiate , moartea unui animal; prejudicii cauzate prsonalităţii sociale , care constau în consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, cum sunt : numele , onoarea, demnitatea , reputaţia, firma comercială,etc. In această categorie se includ daunele morale ce se pot acorda în cazul infracţiunilor de concurenţă neloială prevăzute de art. 4 - 5 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, legea recunoscându-le în mod expres în art. 9 Prejudiciul va trebui stabilit pe bază de probe după criterii obiective. Declaraţia făcută de inculpat în faţa

99

instanţei, ca răspuns la declaraţia de constituire de parte civilă, în înfăptuirea principiului disponibilităţii, că este de acord s-o despăgubească pe aceasta cu despăgubirile cerute, primează, în stabilirea obligaţiei civile, faţă de orice element al cauzei de natură a diminua obligaţiaÎn cazul când criteriile şi valoarea pagubei este stabilită prin lege se vor avea în vedere dispoziţiile legale (de ex. Legea nr. 103/1996 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului).Despăgubirile băneşti pot fi stabilite într-o sumă globală, când este posibilă o evaluare completă a prejudiciului sau în sume plătibile periodic, când prejudiciul constă în obligarea la prestaţii periodice de întreţinere a victimelor infracţiunii.Dacă sub aspectul răspunderii penale culpa comună are mai puţină importanţă, la acordarea despăgubirilor cuantumul acestora se va stabili în funcţie de gravitatea acestora.În caz de participaţie, dacă au fost trimişi în judecată, coautorii, instigatorii şi complicii, dacă vor fi traşi la răspundere penală, răspund solidar de întreaga pagubă cauzată prin infracţiune; tăinuitorul răspunde solidar numai în limitele valorii bunurilor pe care le-a tăinuit; favorizatorul răspunde solidar cu autorul numai în cazul în care a dat ajutor pentru asigurarea folosului infracţiunii şi în limitele acestuia.Partea responsabilă civilmente răspunde în limitele stabilite de legea civilă.

2. Dreptul de opţiune privind punerea în mişcare a acţiunii civile

Pentru partea vătămată este mai avantajos să exercite acţiunea civilă în cadrul procesului penal. Derivând din principiul disponibilităţii acţiunii civile, se naşte dreptul la opţiune deoarece partea civilă poate alege între calea procesului penal sau civil pentru a obţine despăgubiri.De la acest drept există mai multe derogări în sensul că partea vătămată trebuie să opteze pentru calea penală. Acestea sunt:- potrivit art. 221 alin. (4) C. proc. pen., „când prin săvârşirea unei infracţiuni s-a produs o pagubă uneia din unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, unita tea păgubită este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală, să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită şi să se constituie parte civilă”;- în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită şi din oficiu, obligând astfel la alegerea căii penale.În cazul infracţiunilor flagrante, potrivit art. 476 C. proc. pen., persoana vătămată este îndreptată la instanţa civilă, fiind îngrădit dreptul de a opta pentru calea penală în soluţionarea pretenţiilor civile.Odată aleasă una din căi, opţiunea devine irevocabilă (electa una via non datur recursus ad alteram). Părăsind una din căi partea civilă pierde dreptul de a obţine repararea prejudiciului, nemaiputând uza de cealaltă cale.Pentru a se soluţiona cu operativitate cererea de despăgubiri sau pentru a nu lipsi partea civilă de acest drept sunt consacrate şi unele excepţii de la această regulă:a) Partea civilă poate părăsi calea penală şi să se adreseze cu acţiune la instanţa civilă:- când urmărirea sau judecata penală a fost suspendată [art. 19 alin. (3) C. proc. pen.];- când procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale (art. 242, 249 C. proc. pen.);- când legea prevede că instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă (art. 20 C. proc. pen.).

10

b) Persoana vătămată care a pornit în faţa instanţei civile acţiunea civilă poate părăsi această cale pentru a se adresa organelor judiciare penale în următoarele situaţii:- când punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc după ce a fost pornită acţiunea civilă la instanţa civilă; deoarece în momentul declanşării procesului civil nu avea la dispoziţie calea penală;- când procesul penal a fost reluat după suspendare, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, dându-i-se din nou dreptul de a-şi valorifica pretenţiile în cadrul procesului penal.Dacă prima instanţă a pronunţat o sentinţă civilă, chiar nedefinitivă (art. 19 alin. ultim C. proc. pen.), nu mai este permisă părăsirea căii civile pentru a se evita pronunţarea a două hotărâri – una civilă şi una penală – cu privire la acelaşi fapt generator de prejudiciu şi aceeaşi persoană.

3. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal

a)Constituirea voluntară de parte civilăPersoana vătămată care doreşte să obţină repararea prejudiciului suferit prin comiterea unei infracţiuni va trebui să se constituie parte civilă. Actele de constituire ca parte civilă sunt:- declaraţia scrisă sau orală de constituire ca parte civilă, făcută în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată;- cerere scrisă sau orală prin care se solicită obligarea la despăgubiri a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente.Constituirea de parte civilă se poate face din momentul începerii urmăririi penale in personam până la citirea actului de sesizare [art. 15 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.].După constituirea ca parte civilă, aceasta va exercita acţiunea civilă în faţa organelor judiciare având drepturile şi obligaţiile necesare pentru soluţionarea laturii civile a procesului penal. Acţiunea civilă se exercită concomitent cu acţiunea penală exercitată de Ministerul Public pentru ca instanţa să soluţioneze concomitent cele două acţiuni. Procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă [art. 18 alin. (1) C. proc. pen.] şi instanţa de judecată are obligaţia de a manifesta rol activ în dovedirea, susţinerea şi soluţionarea acţiunii civile (art. 287 C. proc. pen.), chiar dacă partea civilă nu se prezintă la judecată.În cazul decesului părţii civile, fie în cursul urmăririi penale fie în cursul judecăţii, acţiunea civilă poate fi exercitată de moştenitori.În cazul decesului inculpatului, în cursul urmăririi penale, întrucât procesul penal se stinge în această fază, acţiunea civilă va trebui exercitată în faţa instanţei civile. Dacă inculpatul a decedat în cursul judecăţii, partea civilă poate să exercite în continuare acţiunea civilă împotriva moştenitorilor inculpatului, dacă răspund civil, sau a părţii responsabile. Dacă una din părţi (partea civilă sau partea responsabilă civilmente) este persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză organizaţia succesoare în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în cauză lichidatorii.Disjungerea acţiunii civile de cea penală. În cazul în care soluţionarea acţiunii penale ar fi întârziată de soluţionarea pretenţiilor civile, legea permite (art. 347 C. proc. pen.) instanţei de judecată să disjungă acţiunea civilă şi să amâne judecarea acesteia într-o altă şedinţă.b)Exercitarea din oficiu a acţiunii civile

10

In urma modificării art. 17, prin Legea nr. 281/2003 acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită, din diferite motive, parte civilă.Pentru a stabili cît mai just cuantumul despăgubirilor, în cursul urmăririi penale organul de urmărire, iar în cursul judecăţii instanţa de judecată, va cere reprezentantului legal sau persoanei care îi încuviinţeză actele persoanei vătămate, să prezinte situţia cu întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite. Organele judiciare vor trebui să manifeste rol activ pentru a afla probele ce pot susţine pretenţiile şi să le administreze pentru a asigura obţinerea unor despăgubiri reale ce acoperă prejudiciul cauzat.

Titlul IIIJurisdicţia

Capitolul I Funcţia jurisdicţională în materie penală şi autoritatea judiciară care o înfăptuieşte

Secţiunea I. Funcţia jurisdicţională şi rolul său în soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile

§1. Funcţia jurisdicţională în materie penală

1. Conceptul de jurisdicţie

În procesul penal, cu un curs normal, se exercită trei funcţii: de învinuire, de apărare şi de judecată.Funcţia de învinuire, intră prima în rol deoarece prin ea se exercită acţiunea penală, având ca scop aducerea inculpatului în faţa instanţei judecătoreşti pentru a i se aplica sancţiunea penală cuvenită pentru infracţiunea comisă şi pentru a repara prejudiciul cauzat.Funcţia de apărare se opune funcţiei de învinuire deoarece are ca scop infirmarea sau diminuarea acuzei sau în caz de vinovăţie stabilirea împrejurărilor care sunt în favoarea inculpatului.Funcţia de judecată are ca scop stabilirea definitivă a faptelor, a vinovăţiei inculpatului şi, în raport de aceasta, aplicarea sancţiunii prevăzute de legea penală. Activitatea de judecată poartă denumirea de jurisdicţie.Jurisdicţia este împuternicirea acordată de a judeca un litigiu concret unui organ cu atribuţii de judecată, de a decide asupra lui, de a aplica legea în cazul concret judecat. Conţinutul jurisdicţiei:- prerogativa, puterea de a judeca şi de a decide, acordată unei autorităţi a statului de a rezolva o anumită categorie de conflicte;

10

- îndatorirea de a soluţiona conflictul de drept adus în faţa sa, potrivit competenţei;- puterea coercitivă acordată de stat, de a impune executarea condamnării prin forţă, de către organele abilitate, în cazul neexecutării de bunăvoie a hotărârii. La fel şi în ce priveşte executarea obligaţiei civile de despăgubire.În materie penală, jurisdicţia cuprinde activitatea de judecată, desfăşurată de judecători constituiţi în instanţa de judecată, care în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi contradictoriu, cu participarea Ministerului Public şi a părţilor, pe baza probelor adminis-trate, îşi formează convingerea dacă inculpatul se face vinovat de infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, dacă răspunde penal, dacă prin infracţiunea comisă a produs o pagubă, care este întinderea acesteia, care este modalitatea legală prin care poate fi reparată, dacă inculpatul şi partea responsabilă civilmente răspund civil. Dacă se formează o convingere certă, în raport de aceasta, instanţa va soluţiona cauza, hotărând asupra vinovăţiei sau a nevinovăţiei, stabilind pedeapsa dacă inculpatul este vinovat, şi după caz îl va obliga împreună cu partea responsabilă civilmente la repararea prejudiciului.Legea stabileşte instanţa competentă să judece şi procedura care trebuie urmată.

2. Autoritatea jurisdicţională în materie penală

Statul a încredinţat această activitate de o importanţă deosebită, pentru că prin încălcarea legii penale persoana este pasibilă de cele mai grele sancţiuni, instanţelor judecătoreşti.Instanţele judecătoreşti fac parte din autoritatea judecătorească (Cap. VI, Constituţie, art. 123-129) care este una din cele trei puteri ale statului. Întrucât, în prezent, funcţia jurisdicţională în materie penală, spre deosebire de alte ramuri de drept, se realizează doar de instanţele judecătoreşti, ea poartă denumirea de justiţie (art. 123, Constituţie . Potrivit art. 125 din Constituţie, justiţia se realizează prin Inalta Curte da Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Prin această dispoziţie se dă autoritatea şi se abilitează instanţele judecătoreşti să desfăşoare această activitate.Instanţele judecătoreşti sunt organizate într-un sistem, pe grade ierarhice, şi sunt formate din judecători profesionişti, selectaţi după criterii legal stabilite care asigură independenţa lor şi soluţionarea obiectivă şi eficientă a cauzelor penale.În cursul judecăţii, cu toată independenţa ce o au părţile şi Ministerul Public în exercitarea drepturilor procesuale, acestea sunt subordonate instanţei de judecată care poate decide asupra organizării procesului penal şi a activităţilor ce urmează a fi efectuate. Controlul asupra activităţii acesteia se realizează de către instanţa superioară doar la sesizare, în condiţiile legii.Pe de altă parte, activitatea de justiţie se caracterizează prin puterea care se dă hotărârii judecătoreşti; după ce a intrat în autoritatea lucrului judecat, ea producând efecte erga omnes, obligând autorităţile abilitate să o execute întocmai.

§2. Activităţile de judecată în materie penală

1. Gradele de jurisdicţie

În cele mai multe cazuri, judecata parcurge mai multe trepte, de la instanţa de fond la instanţele de grad superior. Aceste trepte pe care le parcurge judecata unei cauze penale poartă denumirea de grade de jurisdicţie.

10

Legea stabileşte numărul gradelor de jurisdicţie. Aceasta prevede numărul căilor ordinare de atac care se exercită împotriva hotărârilor nedefinitive.Un prim grad de jurisdicţie este întotdeauna judecata în fond.Când împotriva acesteia se poate exercita atât apelul şi după aceea şi recursul vor fi trei grade de jurisdicţie. Când se poate exercita doar recursul, deci numai o singură cale de atac, vor fi numai două grade de jurisdicţie.Excepţia celor trei grade de jurisdicţie, stabilite prin LEGEA Nr. 304 din 28 iunie 200 privind organizarea judiciară se explică prin faptul că unele cauze la care se poate exercita ca o cale de atac numai recursul sunt foarte simple [art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.] sau judecata se face, în fond, de judecători cu experienţă de la curţile de apel şi Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Judecata în primă instanţă

Se apreciază că etapa principală a judecăţii este judecata în primă instanţă care include pe lângă administrarea probelor şi dezbaterile judiciare cu privire la fapta şi vinovăţia inculpatului şi soluţia ce rezultă din acestea. Procesul nu trebuie să treacă în mod necesar şi prin căile de atac decât dacă acestea sunt exercitate în ordinea şi în condiţiile prevăzute de lege. Fără judecata în primă instanţă nu se poate concepe rezolvarea laturii penale şi civile a procesului penal.La judecata în primă instanţă participă: părţile, procurorul în calitate de reprezentant al Ministerului Public şi alţi subiecţi procesuali.Structura judecăţii în primă instanţă este: cercetarea judecătorească, în care se administrează probele; dezbaterea judiciară, în care Ministerul Public şi partea vătămată susţin învinuirea, partea civilă susţine pretenţiile civile iar inculpatul şi partea responsabilă, în limitele laturii la care participă, le combat; deliberarea, moment în care instanţa va aprecia materialul probator al cauzei şi chestiunile de drept şi va pronunţa hotărârea; pronunţarea hotărârii care va fi adusă la cunoştinţa părţilor şi a publicului.Hotărârea primei instanţe poartă denumirea de sentinţă penală. În aceasta se găseşte rezolvarea acţiunii penale şi a celei civile.Judecata în primă instanţă este obligatorie fiind primul grad de jurisdicţie fără de care nu se poate soluţiona nici o cauză penală. Neobservarea trecerii unei cauze penale prin judecata în primă instanţă atrage nulitatea absolută a hotărârilor pronunţate în celelalte căi.

3. Judecata în căile de atac

Odată terminată judecata în primă instanţă prin adoptarea unei sentinţe penale există două posibilităţi: aceasta să rămână definitivă prin neexercitarea căii de atac ordinare prevăzute de lege sau împotriva acesteia să se exercite calea de atac.Căile de atac ce se pot exercita împotriva unei hotărâri penale nedefinitive se numesc căi ordinare. Legislaţia actuală consacră două căi de atac: apelul şi recursul.După rămânerea definitivă a hotărârii penale, dacă se apreciază că aceasta este nelegală şi temeinică, poate fi atacată printr-o cale extraordinară de atac. Căile extraordinare de atac sunt: contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în anulare şi recursul în interesul legii.a) Judecata în apelMajoritatea sentinţelor penale nedefinitive pot fi atacate cu apel, excepţie făcând cauzele în care se poate exercita numai recursul. Judecata în apel, ca al doilea grad de jurisdicţie, constituie o a doua judecată cu privire la fondul cauzei şi cu privire la orice aspect de

10

legalitate. Limitele în care se desfăşoară judecata sunt determinate de calitatea procesuală a celui care exercită calea de atac şi de cele stabilite de principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac. În cazul în care se rejudecă cauza în fond, sentinţa atacată nu este desfiinţată decât atunci când se pronunţă o decizie prin care se dă o nouă soluţie cauzei.b) Judecata în recursEste al treilea grad de jurisdicţie. Este o activitate de control facultativă care intervine când persoanele abilitate să declare recurs îşi exercită dreptul. Dacă legea nu prevede posibilitatea atacării sentinţei cu apel, controlul se face cu privire la legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate întocmai ca la apel. Dacă recursul se exercită împotriva deciziei instanţei de apel se efectuează o examinare a legalităţii hotărârii atacate, sub aspectul motivelor stabilite de lege, apreciindu-se că faptele au fost corect stabilite până la recurs.Dacă se constată că hotărârea este nelegală sub aspectul motivelor prevăzute de lege, instanţa de recurs procedează la casarea hotărârii după care, dacă este cazul, rejudecă fondul cauzei, fie trimite cauza în acest scop la prima instanţă sau la instanţa de apel. Limitele rejudecării cauzei sunt aceleaşi ca şi la apel.Hotărârea instanţei de recurs este o decizie penală prin care în cazul în care se respinge recursul sau se rejudecă cauza de către instanţa de recurs, se pune capăt procesului penal, hotărârea intrând în autoritatea lucrului judecat şi urmează a fi executată.c) Căile extraordinare de atacSunt o garanţie pentru a nu se pune în executare hotărâri penale nelegale sau netemeinice sau au caracter reparatoriu pentru astfel de situaţii, când hotărâri nelegale sau netemeinice au fost executate.Contestaţia în anulare şi revizuire se declanşează la iniţiativa Ministerului Public şi a părţilor, pentru temeiurile prevăzute de lege.

§3. Funcţia de jurisdicţie şi soluţionarea acţiunilor exercitate în procesul penal

1. Soluţionarea acţiunilor exercitate în procesul penal de instanţa de judecată

În faţa instanţei penale se exercită în principal acţiunea penală şi în secundar acţiunea civilă. Instanţa odată sesizată cu judecata trebuie să judece şi să finalizeze judecata prin soluţionarea acţiunii penale şi civile.Soluţionarea acţiunii penale înseamnă a se pronunţa printr-o hotărâre judecătorească asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii pentru care s-a declanşat acţiunea penală, dacă inculpatul este făptuitorul, dacă este vinovat şi în caz de vinovăţie să se aplice pedeapsa prevăzută de legea penală.Soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală înseamnă a se pronunţa în cadrul hotărârii judecătoreşti penale, dacă prin infracţiunea pentru care a fost judecat inculpatul s-a produs o pagubă, care este prejudiciul cauzat, obligând pe inculpat şi partea responsabilă civilmente la despăgubiri prin modalităţile prevăzute de lege.Instanţa penală sesizată numai cu soluţionarea acţiunii penale nu va putea să soluţioneze latura civilă a cauzei decât când aceasta se face din oficiu.O dată ce hotărârea judecătorească rămâne definitivă ea nu mai poate fi desfiinţată decât în mod excepţional, în cazurile prevăzute de lege, în căile extraordinare de atac. Hotărârea definitivă va produce efecte erga omnes spre deosebire de actele de finalizare a urmăririi penale emise de procuror. Astfel, emiterea rechizitoriului nu înseamnă că s-a stabilit definitiv vinovăţia, operând prezumţia de nevinovăţie până la adoptarea unei

10

hotărâri definitive de condamnare. Rezoluţiile sau ordonanţele prin care se dispune scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale pot fi infirmate după o procedură foarte simplă de procurorul ierarhic superior, fapt ce nu se poate întâmpla cu hotărârile definitive de achitare sau încetare a procesului penal.Întrucât pentru adoptarea unei hotărâri judecătoreşti definitive s-au instituit o serie de garanţii şi reguli procesuale care fac puţin probabilă eroarea judiciară sau abuzul judiciar, aceasta, după rămânerea definitivă, dobândeşte putere de lege, fiind momentul în care se produce răsturnarea, cu efecte erga omnes, a prezumţiei de nevinovăţie, în cazul condamnării.

2. Soluţionarea acţiunii penale

Instanţa de judecată poate adopta patru soluţii:a) Condamnarea inculpatului în cazul în care învinuirea este întemeiată, inculpatul răspunde din punct de vedere penal şi acţiunea penală a fost pusă în mişcare şi exercitată în condiţiile prevăzute de dispoziţiile procesual penale. Condamnarea trebuie să se bazeze pe probe care să ducă la o concluzie certă de vinovăţie. În caz de îndoială procesul de cercetare trebuie adâncit până nu se mai întrevede nici o posibilitate de aflare a altor probe. Îndoiala profită infractorului şi nu va putea duce la adoptarea unei soluţii de condamnare. Faptei stabilite în condiţiile legii va trebui să i se dea o corectă încadrare juridică şi sancţiunea va trebui să fie just individualizată.b) Achitarea inculpatului în cazul în care se constată existenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen. sau alte dispoziţii legale, deja analizate, semnificând lipsa de temei a acţiunii penale.Instanţa va pronunţa achitarea şi în cazul în care în urma administrării tuturor probelor şi interpretării acestora nu se poate ajunge la certitudine cu privire la vinovăţia inculpatului, funcţionând regula in dubio pro reo.c) Încetarea procesului penal în cazul în care se constată existenţa unuia din cazurile prevăzute de art. 10 lit. f)-j) C. proc. pen. sau de alte dispoziţii penale, semnificând lipsa obiectului juridic sau lipsa unei condiţii pentru exercitarea acţiunii penale. Întrucât încetarea procesului penal este o soluţie prin care se constată existenţa unei cauze de înlăturare a răspunderii penale în condiţiile constatării unei infracţiuni, fapta poate atrage o răspundere civilă, administrativă sau disciplinară, în acelaşi proces, fie într-un proces de altă natură.d) Restituirea cauzei la procuror. Aceasta nu este o soluţie pe fondul cauzei, instanţa de judecată dezînvestindu-se de judecarea cauzei: dacă nu a fost legal sesizată [art. 300 alin. (2) C. proc. pen.], dacă cercetările au fost efectuate de un organ necompetent (art. 332 C. proc. Pen.După restituirea cauzei la procuror acesta va da soluţia ce se impune în raport de convingerea nouă.

3. Soluţionarea acţiunii civile

În cazul în care instanţa penală a fost sesizată şi cu soluţionarea acţiunii civile sau este obligată să o soluţioneze din oficiu poate adopta următoarele soluţii:a) Admiterea acţiunii civile. În cazul în care inculpatul este condamnat şi se constată că prin infracţiune s-a produs o pagubă părţii civile, condamnatul şi partea responsabilă civilmente vor fi obligaţi la reparaţii civile în natură sau la reparaţii în echivalent bănesc

10

ori la despăgubiri băneşti.Acţiunea civilă va fi admisă – în totalitate – când prejudiciul cauzat se ridică la nivelul pretenţiilor părţii civile – în parte – dacă prejudiciul este mai mic decât pretenţiile părţii civile sau la producerea acestuia a concurat şi culpa acestei părţi.Acţiunea civilă poate fi admisă şi în cazul în care instanţa a pronunţat achitarea sau încetarea procesului penal, dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile şi nu există o cauză în care acţiunea civilă este stinsă sau se lasă nesoluţionată, în condiţiile date de la prezentare la soluţionarea laturii civile.b) Respingerea acţiunii civile, când nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile, indiferent de soluţia adoptată în soluţionarea laturii penale. Spre deosebire de procesul civil, în procesul penal instanţa nu poate respinge acţiunea civilă ca nesusţinută. Instanţa penală va putea trimite partea civilă să exercite acţiunea în faţa instanţei civile numai în cazul judecării după procedura urgentă prevăzută de art. 476 alin. (3) C. proc. pen.c) Nesoluţionarea cauzei când se pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b) C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală - sau se pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. f) şi j) C. proc. pen. - situaţia lipsei plângerii prealabile, a autorizaţiei sau a sesizării organului competent, precum şi a autorităţii lucrului judecat.În caz de disjungere a laturii civile de latura penală, instanţa penală va soluţiona printr-o hotărâre judecătorească separată, dată în aceeaşi cauză, latura civilă.

§3. Compunerea şi constituirea instanţelor de judecată

1. Compunerea instanţelor de judecată din România

Prin compunerea instanţei de judecată se înţelege alcătuirea completului de judecată de la toate instanţele cu numărul de judecători prevăzut de lege pentru judecarea unei anumite cauze.Se cunosc mai multe sisteme:- cu judecător unic, în compunerea instanţei intră un singur judecător.- compunerea colegială, când completul este format din mai mulţi judecători. În unele sisteme, alături de judecătorii de profesie, intră şi judecători nemagistraţi. Judecătorii nemagistraţi fie că formează corpul juraţilor fie că fac parte din completul de judecată. În sistemul actual român s-a renunţat şi la juraţi şi la asesori apreciindu-se că activitatea desfăşurată numai de judecătorii de profesie este de mai bună calitate.- sistemul mixt, în primă instanţă cauzele date în competenţa judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă de un singur judecător, în căile de atac de un complet format din mai mulţi judecători.Compunerea instanţei mai implică şi participarea în completul de judecată a unui judecător ce trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute de lege [să fie anume desemnat de preşedintele instanţei de judecată (art. 55 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară); art. 483 C. proc. pen.; magistratul-raportor la instanţa de recurs face în mod obligatoriu parte din instanţa de judecată - art. 38512 alin. ultim C. proc. pen.;. În completul de judecată nu pot fi incluşi judecătorii incompatibili.

10

Reglementarea este următoarea: potrivit art.34 din legea nr.304/2004: ART. 54

;În cazul nerespectării dispoziţiilor privind compunerea instanţelor de judecată, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., hotărârile sunt lovite de nulitate absolută. Este greşit a se judeca cu mai puţini judecători decât prevede legea dar şi a se forma completul de judecată cu mai mulţi judecători decât numărul stabilit de lege.

2. Constituirea instanţei de judecată

Constituirea instanţei de judecată semnifică alcătuirea ei cu toate organele şi persoanele prevăzute de lege pentru a desfăşura activitatea de judecată. Organul prevăzut de lege care trebuie să participe la judecarea cauzelor penale este Ministerul Public care îşi desfăşoară activitatea prin procurori. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. pen., procurorul este obligat să participe la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, în cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de doi ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie sau este minor, precum şi în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. La şedinţele de judecată privind alte infracţiuni, procurorul participă când consideră necesar. În şedinţele de judecată ale celorlalte instanţe, participarea procurorului este obligatorie în toate cazurile. Aceste prevederi se justifică pentru că procurorul îndeplinind funcţia de învinuire va trebuie să aibă un rol activ şi în cursul judecăţii pentru a se asigura tragerea la răspundere penală a persoanelor ce au comis infracţiuni.Alături de completul de judecată, la constituirea instanţei participă şi grefierul, ca auxiliar judecătoresc. Potrivit art. 109 din Legea nr. 304/2004 (1) Grefierii care participă la şedinţele de judecată sau la efectuarea actelor de urmărire penală sunt obligaţi să efectueze toate consemnările despre desfăşurarea acestora şi să îndeplinească orice alte însărcinări din dispoziţia şi sub controlul preşedintelui completului de judecată sau, după caz, al procurorului.Aceste documente sunt semnate şi de grefier (art. 73, art. 305, art. 310 şi art. 312 C. proc. pen.).La Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rolul grefierului este luat de magistratul-asistent care face parte din corpul magistraţilor. Aceştia, potrivit Legii nr. 56/1993, iau note de susţinerile făcute în şedinţele de judecată, redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări şi redactează decizii, conform repartiţiei făcute de preşedinte pentru toţi membrii completului.Lipsa grefierului de la şedinţa de judecată face imposibilă desfăşurarea judecăţii deoarece nici o altă persoană nu este abilitată să facă consemnări despre desfăşurarea judecăţii. Lipsa semnăturii sale de pe documente atrage sancţiunea nulităţii numai dacă s-a produs o vătămare unei părţi în proces [art. 197 alin. (1) C. proc. pen.].

10

Secţiunea a III-a. Incompatibilitatea

§1. Cazurile de incompatibilitate

1. Capacitatea funcţională a judecătorului

Hotărârea judecătorească trebuie să fie dată de judecător cu toată obiectivitatea. Pentru a se realiza această cerinţă, judecătorul trebuie să nu fie interesat în cauza pe care o judecă şi să nu fie pus în situaţia de a-şi cenzura propria hotărâre. Legea acordă virtual dreptul oricărui judecător de la o instanţă competentă să judece o cauză, să facă parte din completul de judecată, deci fiecare judecător are capacitatea funcţională să facă parte din completul de judecată.În doctrină se vorbeşte de două forme ale capacităţii funcţionale: capacitatea funcţională generală şi capacitatea funcţională specifică.

Capacitatea funcţională generală acordă persoanei învestite cu funcţia de judecător dreptul de a judeca. Aceasta devine incompatibilă cu calitatea de judecător în momentul în care încalcă interdicţia prevăzută de art. 124 alin. (1) din Constituţie de a ocupa orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.Capacitatea funcţională specifică are în vedere dreptul judecătorului de a judeca o anumită cauză penală, aflată în competenţa instanţei judecătoreşti din care face parte, avându-se în vedere legăturile judecătorului cu acea cauză penală, legături care ar putea pune sub semnul întrebării imparţialitatea şi obiectivitatea sa.Instituţia procesuală care prevede cazurile ce pot pune la îndoială obiectivitatea judecătorului este incompatibilitatea.Incompatibilitatea este interdicţia impusă unui judecător, de lege, de a participa la judecarea unei anume cauze penale, de competenţa instanţei judecătoreşti din care face parte, în vederea asigurării imparţialităţii şi a obiectivităţii în judecarea şi soluţionarea acelei cauze.Întrucât la judecarea cauzei participă şi procurorul ca reprezentând Ministerul Public şi grefierul, legea prevede cazuri de incompatibilitate şi pentru aceştia. O serie de cazuri de incompatibilitate sunt prevăzute şi pentru alţi subiecţi procesuali, şi anume: organele de cercetare penală, experţii şi interpreţii. . Prin Legea nr. 161/2003 s-a stabilit că funcţia de procuror sau judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior precum şi activităţile care le sunt interzise. .Ulterior prin Legea nr. 303/2004 s-au reluat incomparibilităţile.Subiectul procesual care se află într-un caz de incompatibilitate trebuie să se abţină de a efectua cercetarea, judecarea sau actul procesual la care este solicitat, în caz contrar poate fi recuzat.

2. Cazurile de incompatibilitate

În art. 46-48 C. proc. pen. se prevăd cazurile de incompatibilitate pentru judecători:a) Judecătorii care sunt soţi sau rude apropiate între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Îndoiala asupra imparţialităţii ar proveni din faptul că unul din soţi sau ruda apropiată ar avea tendinţa de a îmbrăţişa opinia celuilalt din diferite motive

10

cauzate de această legătură. Înţelesul termenului de „rude apropiate” este cel definit în art. 164C. pen. Judecătorii care sunt soţi sau rude apropiate între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Îndoiala asupra imparţialităţii ar proveni din faptul că unul din soţi sau ruda apropiată ar avea tendinţa de a îmbrăţişa opinia celuilalt din diferite motive cauzate de această legătură. Aceste dispoziţii au fost completate de Legea Nr. 161 din 19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei , Cartea I, Reglementări generale pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, care în „Titlul IV Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice”, cap. V, „Reglementări privind magistraţii”, în art. 105 alin. 1 a precizat gradul de rudenie astfel,(1) Magistraţilor le este interzis să participe la judecarea unei cauze, în calitate de judecător sau procuror: lit. a) dacă sunt soţi sau rude până la gradul IV inclusiv între ei;Acestă incompati bilitate subzistă şi în căile de atac „Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi magistratului care participă, în calitate de judecător sau procuror, la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul sau ruda până la gradul IV inclusiv a magistratului a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea în fond a acelei cauze”.b) Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioară (cazul în care judecătorul a fost avansat la acea instanţă superioară) sau la judecarea aceleiaşi cauze după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs. În aceste situaţii există bănuiala că judecătorul care s-a pronunţat asupra fondului cauzei nu-şi va schimba opinia şi va pronunţa fie în instanţa de control, fie în instanţa unde se rejudecă cauza aceeaşi hotărâre.c) Nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză. Exprimarea opiniei poate fi în afara procesului penal sau în cursul desfăşurării sale, dar anterior dezbaterilor judiciare şi pronunţării hotărârii. În ce priveşte primul aspect, trebuie scoasă în evidenţă şi dispoziţia din Legea nr. 303/2004 care prevede în art. 9: (1) Magistratii nu isi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate in curs de desfasurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.Expunerea părerii anterior pronunţării hotărârii de condamnare contravine şi principiul prezumţiei de nevinovăţie. În ce priveşte prezentarea părerii cu privire la soluţia ce poate fi adoptată în cursul judecăţii poate avea loc când un judecător, cu ocazia întocmirii unor acte procesuale face afirmaţii cu privire la soluţia ce urmează a fi adoptată. Părerea exprimată trebuie să se refere la soluţia care ar putea fi adoptată în cauză: la instanţa de fond o soluţie de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare iar pentru judecata într-o cale de atac: admiterea sau respingerea căii de atac.S-a pus problema dacă o serie de acte procesuale ale instanţei nu constituie antepronunţări, cum ar fi: schimbarea încadrării juridice, extinderea procesului penal ş.a. S-a statuat de practica judiciară că aceste acte fiind permise de lege în realizarea atribuţiilor de judecată, nu constituie exprimarea anterioară pronunţării hotărârii, a opiniei . In ce priveşte arestarea preventivă de către judecător, prin modificarea adusă art. 48. lit a de Legea 281/2003, s-a stabilit că judecătorul care a luat măsura arestării devine incompatibil.d)- - Este incompatibil judecătorul care, în aceeaşi cauză, în calitate de procuror, a pus în

11

mişcare acţiunea penală, a dispus trimiterea în judecată sau a pus concluzii în fond în calitate de procuror la instanţa de judecată sau a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale. Judecătorul caare a emis mandatul de arestare preventivă s-a antepronunţat asupra vinovăţiei şi este planează asupra lui îndoiala că îşi va schimba punctul de vedere, că mai poate fi obiectiv. Pentru aceleaşi argumente considerăm că dispoziţia se aplică şi în cazul în care judecătorul s-a pronunţat asupra arestării preventive într-o cale de atac.La fel, procurorul, îndeplinind funcţia de învinuire, exprimându-şi părerea asupra vinovăţiei este puţin probabil că ajuns judecător va reveni, planând astfel îndoiala asupra actului de justiţie, făcând incompatibilă funcţia de învinuire cu cea de jurisdicţie.e) Este incompatibil de a fi judecător cel care a fost reprezentant sau apărător al unei părţi deoarece funcţia de jurisdicţie este incompatibilă cu funcţia de apărare, existând îndoiala asupra obiectivităţii reprezentantului sau apărătorului ajuns judecător.f) Este incompatibil judecătorul care, în calitate de expert, a efectuat o expertiză sau a fost ascultat ca martor în acea cauză. Nu poţi fi judecător şi în acelaşi timp şi martor sau expert în aceeaşi cauză, deoarece s-ar pronunţa o hotărâre pe propria declaraţie sau concluzii de expert ceea ce este inadmisibil. Mai mult, calitatea de martor primează.g) Nu poate fi judecător într-o cauză penală acela faţă de care există împrejurări din care rezultă că este interesat, sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată. Interesul poate fi material, moral, prezentând diferite forme de manifestare. Aceste împrejurări trebuiesc dovedite faţă de celelalte situaţii care rezultă din studiul dosarului. Aceste dispoziţii au fost completate de Legea Nr. 161 din 19 aprilie 2003 „privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei , Cartea I, Reglementări generale pentru prevenirea şi combaterea corupţiei”, care în „Titlul IV Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice”, cap. V, „Reglementări privind magistraţii”, în art. 105 alin. 1 lit.b a precizat gradul de rudenie astfel, Magistraţilor le este interzis să participe la judecarea unei cauze, în calitate de judecător sau procuror: lit.b) dacă ei, soţii sau rudele lor până la gradul IV inclusiv au vreun interes în cauză.

Acestă incompatibilitate subzistă şi în căile de atac „Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi magistratului care participă, în calitate de judecător sau procuror, la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul sau ruda până la gradul IV inclusiv a magistratului a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea în fond a acelei cauze”.

3. Cazuri de incompatibilitate în constituirea instanţei de judecată, cît şi la efectuarea urmăririi penale

Întrucât la soluţionarea unei cauze penale îşi aduc contribuţia şi alte organe : procurorul, organul de cercetare penală, magistratul-asistent a grefierul şi datorită unor legături cu cauza s-ar putea crede că influenţează într-un fel sau altul soluţia, o serie de cazuri de incompatibilitate sunt prevăzute şi pentru aceştia. Astfel:- procurorul şi magistratul-asistent sau, după caz, grefierul de şedinţă, nu pot intra în constituirea instanţei când sunt soţ sau rude apropiate între ei sau între ei sau între vreunul dintre ei şi unul dintre membrii completului de judecată;Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 48 lit. b) - d) se aplică

11

- nu poate fi procuror, persoana care efectuează cercetarea penală, magistratul-asistent sau grefierul de şedinţă în cauză, persoana care, anterior, a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi, a fost expert sau martor în cauză, ori este interesat, sub orice formă, el, soţul, sau vreo rudă apropiată.Procurorul care participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă nu poate pune concluzii, la judecarea ei în apel sau în recurs,în ambele situaţii existând bănuieli că şi-ar susţine convingerea iniţială fără a mai face o evaluare corectă a materialului administrat în cursul procesului. Tot pentru a se evita îndoiala privind obiectivitatea organelor de urmărire penală în alin. 4 al art. 49 , se prevede un alt caz de incompatibilitate : „ Persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este dispusă de instanţă „.Incompatibilitatea se referă atât la procuror cât şi la organul de cercetare penală.

§2. Abţinerea şi recuzarea

1. Abţinerea

Prin abţinere se înţelege manifestarea de voinţă a persoanei aflată în vreunul din cazurile de incompatibilitate de a nu participa la procesul penal în care obiectivitatea sa ar putea fi pusă la îndoială.Pentru judecător , magistrat asistent şi grefier, această manifestare de voinţă se concretizează într-o declaraţie de abţinere, care se adresează preşedintelui instanţei judecătoreşti.Organul de cercetare penală va adresa cererea procurorului care exercită supravegherea iar procurorul va adresa cererea conducătorului parchetului din care face parte .Declaraţia de abţinere se va face şi depune la organul comptent, de îndată, ce s-a luat cunoştinţă de cazul de incompatibilitate ce ar crea îndoială cu privire la obiectivitatea membrului completului de judecată sau organului de urmărire penală..

2. Recuzarea

Prin recuzare se înţelege manifestarea de voinţă a uneia din părţi prin care se solicită că persoana incompatibilă să nu facă parte din completul de judecată sau din constituirea instanţei de judecată.Cererea de recuzare se face oral sau în scris, cu arătarea motivelor, a cazului de incompatibilitate, de îndată ce s-a aflat de existenţa cazului de incompatibilitate

3.Procedura în cursul judecăţii

Abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau care este recuzat.

11

În completul desemnat pentru soluţionarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare a judecătorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului nu poate face parte cel ce declară că se abţine sau este recuzat. Abţinerea sau recuzarea se va judeca, de îndată, în şedinţă secretă, ascultând concluziile procurorului când este prezent în instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi a părţilor, precum şi a persoanei care se abţine sau a cărui recuzare se cere.Când abţinerea sau recuzarea priveşte cazul când persoanele care se abţin sau sunt recuzate sunt soţi sau rude apropiate, instanţa, admiţând recuzarea, va stabili care dintre persoanele în cauză, nu va lua parte la judecarea cauzeiDacă s-au îndeplinit unele acte sau s-au dispus unele măsuri instanţa va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin (art. 52, alin. 4). Din această dispoziţie se poate trage concluzia că actele îndeplinite de persoane aflate în cazuri de incompatibilitate sunt sancţionate cu nulitatea relativă.În cazul respingerii abţinerii sau recuzării se înlătură orice interdicţie de la participarea la proces.Dacă s-a abţinut sau a fost recuzată întreaga instanţă, fapt posibil la instanţele cu un număr mic de judecători sau în caz de casări cu trimitere a unei cauze, în mod repetat, pentru a se evita tergiversarea judecăţii, este necesar ca cel ce se abţine sau recuză, să indice concret cazul de incompatibilitate. In acest caz cererea se înaintează instanţei superioare, care va judeca după procedura arătată anterior. În cazul în care abţinerea sau recuzarea este găsită întemeiată, pentru a nu fi afectată competenţa după materie sau calitatea persoanei, va fi desemnată o altă instanţă egală în grad, cu instanţa care s-a abţinut sau a fost recuzată, să judece cauza din momentul stabilit în hotărârea de admitere a abţinerii sau recuzăriii.Când se recuză întreaga instanţă, în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv, instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare, înainte de a se pronunţa asupra recuzării, pentru a se evita liberarea unor pesoane arestate preventiv prin expirarea mandatului, dispune cu privire la arestarea preventivă în condiţiile prevăzute de lege.Admiterea declaraţiei de abţinere sau recuzare sau repingerea acestora, se dispune printr-o încheiere .Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis sau respins recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi de atac.In cazul opus, dacă se insistă, încheierea prin care s-a respins recuzarea, poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunţării, şi dosarul se înaintează, de îndată, instanţei de recurs. Pentru soluţionare legea stabileşte un termen de urgenţă, astfel, recursul se judecă în termen de 48 de ore din momentul primirii dosarului, în camera de consiliu, cu participarea părţilor.

4. Procedura de soluţionare în cursul urmăririi penaleCererea de abţinere sau recuzare se soluţionează de procurorul care exercită supravegherea pentru organele de cercetare penală sau de procurorul ierahic superior procurorului ce efectuează supravegherea urmăririi penale sau efectuează personal urmărirea.Cererea de recuzare privitoare la organul de cercetare penală se adresează fie acestuia fie procurorului care supravegheză cercetarea. Când se depune la organul de cercetare,

11

acesta este obligat să o înainteze procurorului împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, fără a întrerupe cursul cercetării. Termenul de rezolvare al cererii de recuzare de către procuror este de 3 zile.Dacă cererea de recuzare priveşte pe procuror, competenţa de soluţionare revine procurorului ierarhic superior, termenul fiind tot de 3 zile.Actul prin care se soluţionează cererea este ordonanţa.Cererea de abţinere se soluţionează după aceeaşi procedură ca şi recuzarea.

Capitolul II Competenţa

Secţiunea I. Felurile competenţei

§1. Noţiunea de competenţă şi felurile ei în procesul penal

1. Noţiunea de competenţă

Prin competenţă în general, ca noţiune juridică, se înţelege îndrituirea (capacitatea, aptitudinea) dată de lege unei autorităţi publice de a desfăşura anumite activităţi şi atribuţiile ce le are pentru realizarea lor.În procesul penal, sub acest aspect, Ministerul Public are capacitatea de a efectua urmărirea penală, de a supraveghea cercetările penale, de a finaliza urmărirea penală prin trimiterea în judecată a persoanelor vinovate de comiterea unei infracţiuni, de a participa la judecarea cauzelor penale. Instanţele judecătoreşti au puterea de jurisdicţie, de a judeca şi condamna pe cei pe care îi găsesc vinovaţi de săvârşirea unei infracţiuni.Efectuarea unei urmăriri judicioase şi eficiente şi judecarea cauzelor penale temeinic şi legal nu se poate face fără o organizare, fiind necesară împărţirea cauzelor penale între parchete şi între instanţele judecătoreşti, atât pe plan vertical, în raport de gradul ierarhic, cât şi pe plan orizontal, în raport de circumscripţia teritorială în care activează.Noţiunea de competenţă are, în materie procesual penală, sensul de îndrituirea (capacitatea, aptitudinea) recunoscută de lege unui organ judiciar de a urmări, respectiv de a judeca şi soluţiona o anumită cauză penală, cu excluderea de la această activitate judiciară a celorlalte organe de urmărire penală sau judecătoreşti.Sub aspect obiectiv competenţa penală a unei instanţe judecătoreşti reprezintă totalitatea cauzelor penale pe care aceasta este îndrituită a le judeca şi soluţiona. Sub aspect subiectiv, competenţa este îndrituirea – obligaţia pe care o are o instanţa de judecată de a judeca şi soluţiona o anumită cauză concretă.Aceste delimitări sunt valabile şi pentru organele de urmărire şi cercetare penală cu

11

precizarea că aici funcţionează principiul „cine poate mai mult poate şi mai puţin” şi organul ierarhic superior va putea îndeplini orice act al organului ierarhic inferior, iar procurorul va putea îndeplini orice act de urmărire penală în cauzele aflate la organele de cercetare penală sau chiar să preia întreaga cauză, fapt nepermis la instanţele de judecată.Majoritatea dispoziţiilor privind competenţa se referă la competenţa funcţională care împarte atribuţiile şi cauzele între organele judiciare şi între organele judiciare din acelaşi sistem. Astfel, organele de cercetare şi procurorul efectuează urmărirea penală iar organele judecătoreşti judecă. Pe de altă parte, fiecare parchet sau instanţă judecătorească, de o anumită categorie - civilă, militară - şi de un anumit grad ierarhic, îşi are stabilită, prin lege, sfera de cauze penale pe care le poate urmări sau judeca.

2. Felurile competenţei

Problema felurilor competenţei nu a fost tratată uniform în literatura de specialitate. Unii autori susţin că sunt trei feluri fundamentale de competenţă: materială, personală şi teritorială iar alţii că sunt patru forme: materială, personală, teritorială şi funcţională. Vom trata toate cele patru forme de competenţă deoarece în ce priveşte competenţa instanţelor judecătoreşti, competenţa funcţională are o deosebită importanţă.Competenţa materială este determinată de repartiţia cauzelor penale între organele Ministerului Public şi între diversele organe judecătoreşti în raport de natura sau gravitatea infracţiunilor care fac obiectul acelor cauze. Legea stabileşte competenţa instanţelor civile şi militare şi, între ele, pe verticală, această competenţă atrăgând şi competenţa parchetelor din Ministerul Public. Prin intermediul acestei competenţe se face repartiţia pe linie verticală a cauzelor.Competenţa personală este dată de repartizarea cauzelor penale între organele Ministerului Public pe de-o parte, între diferitele categorii de organe de cercetare pe de altă parte şi între instanţele judecătoreşti, separat, în raport de anumite calităţi pe care le au făptuitorii în momentul săvârşirii infracţiunilor care fac obiectul acelor cauze. Competenţa personală se referă la judecata în primă instanţă şi constituie o excepţie de la principiul egalităţii în faţa legii.Competenţa teritorială este dată de repartiţia cauzelor penale între diversele organe judiciare de acelaşi fel, având aceeaşi competenţă materială şi personală, în raport de corelaţia dintre locul săvârşirii faptei (sau alte circumstanţe de loc) şi circumscripţia teritorială în care organul judiciar îşi exercită autoritatea. Competenţa teritorială se referă atât la judecata în primă instanţă, cât şi la organul de cercetare care a instrumentat cauza care poate determina competenţa teritorială.Competenţa funcţională este dată de funcţiile specifice conferite diferitelor organe judiciare în raport de diversele faze sau etape ale procesului penal. Organele judiciare au roluri şi funcţii specifice în fiecare fază şi etapă a procesului penal. Pentru a ajuta la atingerea scopului procesului penal, organelor judiciare li s-au atribuit funcţii specifice, de unde şi denumirea de „competenţă după atribuţii”.Competenţa materială şi cea teritorială sunt forme generale şi necesare de competenţă, orice legislaţie stabilind, pentru fiecare organ judecătoresc, sfera de cauze penale pe care este abilitată să le judece, în raport de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi circumscripţia sa teritorială. Aceste două forme de competenţă sunt concurente pentru că trebuie stabilite deodată atunci când se săvârşeşte o infracţiune şi se pune problema care

11

instanţă este competentă să judece în primă instanţă.În cazul în care făptuitorul avea, în momentul comiterii faptei, o calitate care atrage modificarea competenţei de a judeca în primă instanţă, competenţa după calitatea persoanei ia locul competenţei materiale devenind concurentă cu competenţa teritorială.O altă clasificare a competenţei este în: ordinară, specială şi extraordinară.Competenţa ordinară. Desemnează în general instanţele de bază care, în principiu, au dreptul de a judeca toate infracţiunile.Competenţa specială desemnează celelalte instanţe care sunt îndrituite să judece, prin excepţie, anumite infracţiuni prevăzute în mod expres de lege. După unii autori, competenţa specială este cea care aparţine instanţelor speciale, înfiinţate pentru judecarea unor infracţiuni dintr-o anumită ramură de activitate, care este astfel în mod special proteguită (de exemplu: instanţele militare, instanţele pentru căi maritime şi fluviale).Competenţa este extraordinară atunci când judecarea unor cauze este încredinţată, datorită unor împrejurări speciale şi pe o perioadă limitată, altor instanţe judecătoreşti decât cele care judecă în mod obişnuit. Arătam că în România înfiinţarea unor astfel de instanţe este interzisă prin Constituţie.Normele de competenţă materială şi personală sunt absolut imperative [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.], încălcarea lor atrăgând sancţiunea nulităţii absolute. Au acelaşi caracter şi normele care reglementează competenţa funcţională. Încălcarea poate fi invocată oricând [art. 39 alin. (1) C. proc. pen.].Normele care reglementează competenţa teritorială sunt relativ imperative. Invocarea încălcării competenţei teritoriale trebuie făcută cel mai târziu până la citirea actului de sesizare a instanţei [art. 39 alin. (2) C. proc. pen.].

§2. Criterii de determinare a felurilor de competenţă

2.1. Criterii de determinare a competenţei după materie

Criteriul folosit de legiuitor pentru a repartiza cauzele penale între diferite instanţe judecătoreşti este natura sau gravitatea infracţiunilor care fac obiectul acelor cauze.Sub aspectul ei obiectiv, competenţa materială este îndrituirea/îndatorirea unei instanţe de a judeca şi de a soluţiona cauzele penale care i-au fost repartizate prin lege. Sub aspect subiectiv, competenţa materială este îndrituirea/îndatorirea unei instanţe de a judeca şi soluţiona în concret o anumită cauză penală din cele repartizate de lege.Sub ambele aspecte, competenţa este determinată de obiectul cauzei penale, adică de fapta săvârşită şi prevăzută de legea penală, faptă care a provocat conflictul de drept penal.Raţiunea acestei împărţiri o găsim în împrejurarea că nu toate faptele penale au acelaşi grad de periculozitate şi de complexitate şi s-a simţit nevoia ca judecarea lor să fie atribuită unor instanţe diferite, în raport de pregătirea şi experienţa magistraţilor, pentru a se asigura o corectă înfăptuire a justiţiei penale.Determinarea competenţei materiale în raport de natura infracţiunii are în vedere, în principal, valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei respective, cu alte cuvinte, relaţiile sociale care formează obiectul juridic specific al infracţiunii. Acest mod de determinare constituie criteriul calitativ al competenţei materiale.Determinarea competenţei materiale în raport cu gravitatea infracţiunii are în vedere gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracţiune, întrucât gradul de pericol social al infracţiunii se reflectă în pedeapsă. Acest mod de determinare constituie criteriul

11

cantitativ al competenţei materiale.Natura şi gravitatea infracţiunilor stabilesc competenţa, în primul rând, între categoriile de instanţe judecătoreşti – civile şi militare, apoi, şi în cadrul fiecăreia din aceste categorii, între instanţe judecătoreşti de grade ierarhice deosebite.Competenţa materială se referă la judecata în primă instanţă (în prim grad), şi împarte cauzele penale, în cadrul fiecărei categorii de instanţe judecătoreşti, pe linie verticală, între diferitele verigi de instanţe judecătoreşti. Astfel, în cadrul instanţelor judecătoreşti ordinare, competenţa materială stabileşte care vor fi instanţele care vor judeca în primă instanţă o anumită infracţiune: judecătoria, tribunalul sau curtea de apel.Pentru determinarea competenţei materiale pe linie verticală se pot folosi criterii obiective şi subiective. Criteriile obiective se referă la natura şi gravitatea infracţiunii din actul de incriminare iar criteriile subiective se referă la infracţiunea concretă săvârşită şi posibila pedeapsă care ar urma să se aplice inculpatului.În legislaţia română actuală determinarea competenţei materiale se face numai pe criterii obiective având avantajul stabilirii cu uşurinţă a instanţei competente dacă există o încadrare juridică corectă.

2.2. Determinarea competenţei după calitatea persoanei

Criteriul de determinare a competenţei după calitatea persoanei este calitatea pe care a avut-o făptuitorul în momentul comiterii faptei. Deşi principiul egalităţii în faţa legii exprimă cerinţa ca toţi infractorii să fie judecaţi de aceleaşi instanţe, indiferent de calitatea pe care o au în momentul comiterii infracţiunii, toate legislaţiile din lume admit că, în anumite situaţii, competenţa trebuie stabilită şi în raport de persoana făptuitorului. Prin această reglementare, de excepţie, se asigură o mai bună înfăptuire a justiţiei în cazul săvârşirii unor infracţiuni la disciplina militară, cazul competenţei după calitatea de militar sau angajat al unei unităţi militare care a săvârşit o faptă în legătură cu serviciul, când competenţa revine instanţelor militare şi al judecării unor demnitari, miniştri, senatori, deputaţi sau magistraţi, când competenţa revine unor instanţe de grad înalt, pentru a fi ferită justiţia de orice fel de influenţe locale şi pentru a conferi hotărârii adoptate o mai mare valoare morală.În cadrul instanţelor militare poate influenţa competenţa pe verticală şi gradul persoanei. La instanţele civile, apartenenţa magistratului la o anumită instanţă poate determina competenţa instanţei de fond, influenţând distribuţia cauzelor pe verticală.De regulă, competenţa după calitatea persoanei atrage competenţa unei instanţe indiferent de infracţiunea săvârşită. Sunt şi excepţii când această competenţă operează numai în cazul infracţiunilor săvârşite în legătură cu calitatea avută.2.3. După sesizarea instanţei făptuitorul pierde calitatea care atrage competenţa unei anumite instanţe,2.3. 1. Când competenţa este dată de calitatea persoanei, dacă după sesizarea instanţei făptuitorul pierde calitatea care atrage competenţa unei anumite instanţe,conform art. 40, instanţa rămâne competentă să judece, în două cazuri : a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; b) s-a dat o hotărâre în primă instanţă. 2.3. 2. In celelalte cazuri rămâne instanţa competentă după regulile comune, fără a se mai avea în vedere calitatea persoanei de la data comiterii faptei. 2.3. 3. Dacă schimbarea calităţii persoanei, care ar fi atras competenţa altei instanţe, a avut loc după săvârşirea infracţiunii, nu s-a admis o abatere de la acest principiu,

11

competenţa rămânând instanţei competente în momentul săvârşirii infracţiunii, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de persoanele prevăzute în art. 29 pct.1 respectiv :de senatori şi deputaţi; membrii Guvernului;judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii, judecătorii şi procurorii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului; mareşali, amirali, generali şi chestori; judecătorii şi magistraţii asistenţi de laInalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie;

3. Criterii de determinare a competenţei teritoriale

Criteriul este dat de repartiţia cauzelor penale între diversele instanţe judecătoreşti, având aceeaşi competenţă materială, în raport de corelaţia între locul săvârşirii infracţiunii (şi alte circumstanţe de loc) şi circumscripţiile teritoriale în care instanţele îşi exercită jurisdicţia.Competenţa jurisdicţională se referă la judecata în primă instanţă deoarece, cu excepţia Inaltei Curţi Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Militare de Apel care, fiind unice pe ţară, au competenţa teritorială pe întreg teritoriul ţării, celelalte instanţe judecătoreşti au o circumscripţie teritorială.Astfel, o curte de apel şi tribunalele militare cuprind mai multe judeţe, tribunalele cuprind un judeţ sau Municipiul Bucureşti, iar judecătoriile au o circumscripţie teritorială mai mică decât un judeţ, stabilită prin hotărâre a Guvernului.Repartizarea competenţei după criterii teritoriale are în vedere corelaţia dintre locul săvârşirii faptei (sau alte locuri de rezonanţă socială) şi circumscripţia teritorială în care instanţa îşi exercită jurisdicţia. Împărţirea cauzelor se face pe orizontală.Aceste criterii sunt:a) Primul criteriu, unanim admis, este locul săvârşirii infracţiunii. Astfel, potrivit acestui criteriu în competenţa teritorială a unei instanţe intră toate infracţiunile – de competenţa ei materială – ce se săvârşesc în circumscripţia teritorială în care îşi exercită jurisdicţia. Acest criteriu îşi are raţiunea în împrejurarea că la locul săvârşirii infracţiunii se produce cu maximum de intensitate tulburarea ordinii şi liniştii publice, aici se găsesc cu mai multă uşurinţă probele şi judecata penală îşi produce mai bine efectele.b) Un alt criteriu este al locului unde a fost prins făptuitorul. Acest criteriu se justifică pe necesitatea de ordin practic, ca prime măsuri privind persoana infractorului să fie întreprinse, imediat, de organele de cercetare şi de judecată de la locul prinderii.c) Criteriul locului unde locuieşte (are domiciliul sau reşedinţa) făptuitorul. Includerea acestui criteriu între celelalte privind competenţa teritorială are în vedere faptul că persoana infractorului este mai bine cunoscută unde locuieşte şi se asigură mai uşor prezentarea făptuitorului în faţa justiţiei iar hotărârea judecătorească are altă rezonanţă în colectivitatea din care face parte acesta.d) Criteriul locului unde domiciliază persoana vătămată. Acest criteriu se justifică pe consideraţii de politică judiciară, deoarece înlesneşte accesul la justiţie al persoanei vătămate, mai ales, în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângere prealabilă.În cazul în care coexistă mai multe criterii alegerea competenţei se face după mai multe sisteme. Se poate fixa o scară prioritară impunând competenţa într-o anumită ordine a criteriilor. În alt sistem se consideră competente în aceeaşi măsură toate instanţele

11

judecătoreşti în a cărei circumscripţie se află realizat un criteriu de loc.Sistemul adoptat de legislaţia noastră este cel mixt, în care, deşi legea fixează mai multe criterii, cu aceeaşi valoare, în caz de sesizare a mai multor instanţe competente se instituie competenţa instanţei mai întâi sesizate(când sesizarea se face prin plângere prealabilă), în a cărei rază s-a efectuat urmărirea penală, şi o regulă suplimentară. Astfel, când urmărirea se efectuează de către Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia din instanţele competente după criteriile generale îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.Pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se stabilesc alte criterii:- dacă făptuitorul nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, şi fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de Judecătoria sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentă după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti;- dacă fapta a fost comisă la bordul unei nave sau aeronave, competenţa revine instanţei în a cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava sau în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român;- dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competenţa revine, dacă făptuitorul nu îşi are domiciliul sau nu locuieşte în ţară, unei instanţe din municipiul Bucureşti.Când trebuie stabilit „locul săvârşirii infracţiunii” se va avea în vedere locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în total sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.

4. Criterii de determinare a competenţei funcţionale

Criteriul de determinare a competenţei funcţionale este dat de funcţiile specifice conferite diferitelor organe judiciare în raport de diversele faze sau etape ale procesului penal. Raţiunea acestei diviziuni se găseşte în necesitatea specializării organelor care participă la procesul penal. În cazul instanţelor judecătoreşti, raţiunea organizării competenţei funcţionale mai rezultă şi din necesitatea de a se stabili garanţii suplimentare corespunzătoare soluţionării unor cauze în primă instanţă şi în căile de atac.Prin actuala Lege de organizare judecătorească s-a stabilit că judecătoria şi tribunalul militar judecă numai în primă instanţă, tribunalele şi curţile de apel judecă în primă instanţă, dar şi în apel şi recurs iar Inalta Curte de Casaţie judecă în primă instanţă, în recurs şi recurs în anulare.Dispoziţiile relative la competenţa funcţională, după materie şi calitatea persoanei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute. Încălcarea competenţei teritoriale are caracterul unei încălcări a legii sancţionată cu nulitatea relativă, nulitate care poate fi invocată numai până la citirea actului de sesizare.

Secţiunea a III-a. Prorogarea de competenţă

11

§1. Indivizibilitatea şi conexitatea

1. Noţiunea de prorogare de competenţă

Această noţiune nu este prevăzută în Codul de procedură penală, însă sunt reglementate mai multe situaţii cunoscute sub această denumire.În sensul general acceptat, prorogarea de competenţă constă în extinderea competenţei unui organ judiciar şi asupra unor infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date în competenţă; este o prelungire a competenţei unor organe judiciare doar în legătură cu aspectele care ţin de competenţa inferioară. Un organ judiciar nu va putea, prin prorogare de competenţă, să preia în competenţa sa cauze care revin organelor superioare ci numai celor inferioare sau egale în grad.Cazurile de prorogare de competenţă sunt prevăzute de lege, nefiind posibilă prorogarea convenţională.Cele mai des întâlnite cazuri de prorogare de competenţă sunt indivizibilitatea şi conexitatea.

2. Indivizibilitatea

Indivizibilitatea este o stare de legătură între cauze, generată de anumite împrejurări care, prin natura lor sau voinţa legii, formează o unitate care impune judecarea întregului complex faptic şi de inculpaţi de o singură instanţă. Unitatea naturală există atunci când o singură acţiune sau inacţiune constituie mai multe infracţiuni şi unitatea legală când mai multe fapte penale constituie o singură infracţiune.Sunt trei cazuri de indivizibilitate, şi anume:a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane. Cazul se referă la participaţia penală când există unitate infracţională cu pluralitate de infractori – coautori, instigatori, complici, care trebuie judecaţi împreună pentru o bună administrare a probelor şi pentru o justă proporţionalizare a pedepselor în funcţie de contribuţia fiecăruia la comiterea faptei.b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act. Este cazul concursului formal de infracţiuni, când datorită existenţei unei singure acţiuni sau inacţiuni, care datorită împrejurărilor în care a avut loc sau urmăririlor pe care le-a produs, întruneşte elementele a două sau mai multe infracţiuni, se impune judecarea într-o singură cauză.c) când mai multe acte materiale alcătuiesc, prin voinţa legii, o singură infracţiune, cum este infracţiunea continuată, complexă sau din obişnuinţă. În acest caz legea impune ca actele materiale ce intră în componenţa unei infracţiuni să fie tratate ca un întreg indivizibil pentru care se aplică o singură pedeapsă (art. 55,56 C.Pen..)..

3. Conexitatea (art. 34 C. proc. pen.)

Conexitatea este o stare de legătură între mai multe cauze penale care impune reunirea lor pentru a fi soluţionate împreună. Legăturile între cauze pot fi subiective, referindu-se la persoana celui care a săvârşit toate infracţiunile sau obiective, creând o unitate de timp, de loc, sau o dependenţă între infracţiuni. În alte cazuri legătura de conexitate este mixtă, referindu-se, pe de-o parte, la acea persoană care a săvârşit mai multe infracţiuni, iar pe de altă parte la existenţa unei legături între infracţiuni.Cazurile de conexitate sunt în număr de patru:a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite de una sau de mai

12

multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori. Elementul de conexitate constă în înţelegerea între infractorii care organizează comiterea infracţiunilor şi pentru judecarea lor se impune o cunoaştere a întregului;c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau pentru a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni. Conexitatea este dată de faptul că trebuie judecate împreună infracţiunea-mijloc cu infracţiunea-scop (de ex., infracţiunea de fals cu infracţiunea de înşelăciune) şi infracţiunea săvârşită şi cea prin care se încearcă ascunderea ei (favorizare, tăinuire, omisiunea denunţării);d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Motivele de reunire pot fi multiple dar urmăresc un singur scop, o mai bună înfăptuire a justiţiei (de exemplu, o persoană a săvârşit mai multe infracţiuni, în concurs, fără legătură între ele sau o persoană vătămată a fost prejudiciată prin infracţiuni diferite şi prejudiciul trebuie delimitat).

4. Prorogarea competenţei în caz de conexitate şi indivizibilitate

În cazurile de indivizibilitate sau conexitate, când cauzele se află în faţa aceluiaşi organ nu există probleme cu privire la reunirea acestora, procedându-se la conexarea acestora. Când cauzele se află în faţa unor organe deosebite, a căror competenţă este diferită după materie, după calitatea persoanei sau după teritoriu sunt stabilite următoarele reguli de determinare a competenţei prin prorogare:a) când competenţa în raport de diferiţi făptuitori ori de diferite fapte, aparţine mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate (art. 35 al. 1 teza I). Această dispoziţie se aplică şi în cursul urmăririi penale (prioritate cronologică);b) când competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad (prioritate ierarhică). În cadrul urmăririi penale această dispoziţie se aplică numai organelor Ministerului Public, competenţa revenind parchetului de pe lângă instanţa competentă să judece cauzele reunite;c) când cauzele sunt de competenţa a două instanţe de acelaşi grad dar una este civilă iar alta militară, competenţa revine potrivit: ART. 35 Competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad. Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa revine instanţei civile. Dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad cu instanţa militară.

12

Competenţa de a judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanţei, chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea. Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar dacă competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.Pentru o mai bună administrare a justiţiei, instanţa competentă judece infracţiunea principală, în urma prorogării de competenţă, este obligată să judece şi tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea infracţiunii la care acestea se referă (art. 35 al. ultim).

5. Procedura de reunire a cauzelor (art. 36-37 C. proc. pen.)

Reunirea cauzelor în faza de judecată se face diferenţiat, în raport de stadiul judecăţii:5.1. dacă toate cauzele se află în acelaşi stadiu de judecată, ele se reunesc astfel:a) pentru situaţiile de indivizibilitate prevăzute în art. 33 lit. a) (când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane) şi b) C. proc. pen. (când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act), cauzele sunt reunite, dacă ele se află în faţa primei instanţe de judecată, chiar după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs;- pentru aceleaşi situaţii de indivizibilitate, cauzele se reunesc şi la instanţele de apel, precum şi la cele de recurs de acelaşi grad, dacă se află în acelaşi stadiu de judecată;b) în cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. c) C. proc. pen., reunirea cauzelor este obligatorie, indiferent de gradul sau felul instanţelor. Cauzele trebuie să fie reunite întotdeauna în acest caz, deoarece se judecă o singură infracţiune continuată, complexă sau din obişnuinţă, şi nu pot fi date mai multe soluţii, numai una singura. În art. 335 alin. (2) C. proc. pen. se prevede un caz aparte, când reunirea este obligatorie, pentru aceste infracţiuni, chiar dacă pentru unele acte materiale s-a pronunţat o hotărâre definitivă. O hotărâre definitivă nu poate fi desfiinţată de o instanţă ordinară decât într-o cale extraordinară de atac, dar, în acest caz, instanţa va reuni procesul în curs cu hotărârea definitivă, pronunţând o singură hotărâre pentru toate actele materiale ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.5.2. Reunirea cauzelor, dacă se află în etape diferite de judecată sau nu sunt în faţa unor instanţe de apel sau de recurs de acelaşi grad ori în acelaşi stadiu de judecată, cu excepţia mai sus prezentată (indivizibilitate pe temei de existenţa unei infracţiuni continuate, complexe sau din obişnuinţă), nu va mai avea loc, urmând a fi dispusă dacă în desfăşurarea ulterioară a procesului se îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 37 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.Instanţa competentă să dispună reunirea cauzelor este aceea căreia îi revine competenţa de judecată potrivit criteriilor arătate. Dacă instanţa civilă este superioară în grad instanţei militare, reunirea cauzelor se hotărăşte de către instanţa civilă, care trimite cauza instanţei militare căreia îi revine competenţa.

6. Disjungerea (art. 38 C. proc. pen.)

Cu ocazia soluţionării unei cauze pot să apară diferite situaţii care ar îngreuna soluţionarea operativă a acesteia, cum ar fi: îmbolnăvirea gravă a unuia dintre inculpaţi

12

care nu mai poate lua parte la proces sau pentru elucidarea tuturor aspectelor privind una dintre infracţiunile din dosar se impune administrarea unui probatoriu vast (trebuie audiaţi sute de martori, trebuie efectuate expertize ample, complexe ş.a.). Pentru a se trece de aceste impedimente, în cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. a) C. proc. pen. (când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane), precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei (fragmentarea ei) astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat.Disjungerea are caracter facultativ şi se poate face din oficiu, la cererea Ministerului Public sau a părţii interesate. În caz de disjungere aceeaşi instanţă rămâne competentă să judece toate infracţiunile şi toţi inculpaţii cu care a fost sesizată pentru a se evita adoptarea de soluţii contrare.

Titlul IV Probele şi mijloacele de probă

Capitolul I Probele

Secţiunea I. Probaţiunea în procesul penal şi importanţa ei

§1. Conceptul de probe şi mijloace de probă

Activitatea organelor judiciare, pentru constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, este complexă şi uneori de durată şi, între momentul sesizării organelor de cercetare sau a instanţei de judecată, şi până la adoptarea unei hotărâri penale definitive cuprinde, în principal, operaţiuni de descoperire, administrare şi evaluare a probelor.Se poate spune că întreg procesul penal se bazează pe activitatea de probaţiune pentru că de o corectă stabilire a adevărului depinde o corectă încadrare a faptei. Adevărul poate fi aflat de organele judiciare din diferite surse, cum ar fi: denunţuri anonime, zvonuri, mass-media etc. Acestea nu sunt o garanţie pentru stabilirea cu certitudine a adevărului şi, în consecinţă, nu pot sta la baza unei hotărâri de condamnare pentru că s-ar încălca grav prezumţia de nevinovăţie. Aceasta impune ca: sarcina probaţiunii să revină organelor judiciare, adevărul să fie stabilit de organele judiciare abilitate pe bază de probe, probele să fie raţionale, umane să nu lezeze dreptul la integritate fizică sau psihică şi vinovăţia să

12

fie stabilită cu certitudine.În aceste condiţii legea stabileşte mijloacele ce pot fi folosite pentru aflarea adevărului.Activitatea prin care se constată faptele care interesează procesul penal se numeşte probaţiune iar organele judiciare se servesc de probe obţinute prin mijloacele de probă.Probele sunt elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei [art. 63 alin. (1) C. proc. pen.]. Astfel, dacă o faptă penală a fost săvârşită faţă de martori, declaraţiile lor vor constitui probe pentru ceea ce au văzut.Aceste probe ajung la cunoştinţa organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă. Legiuitorul a ales între aceste mijloace de probă pe cele care prezintă încredere şi nu lezează integritatea fizică şi psihică a sursei (cu excepţia recoltării de sânge la infracţiunile privind Codul rutier). Aceste mijloace de probă sunt: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele (art. 64 C. proc. pen.).Întrucât există o legătură între probe şi mijloacele de probă, în activitatea practică se confundă cele două noţiuni.

§2. Activitatea de probaţiune şi aflarea adevărului

Înfăptuirea justiţiei penale şi, deci, realizarea procesului penal, nu poate fi concepută fără cunoaşterea deplină a adevărului cu privire la existenţa sau inexistenţa faptei, a circumstanţelor producerii ei asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei inculpate şi a circumstanţelor personale, cu alte cuvinte, a tuturor elementelor ce pot duce la soluţionarea temeinică a cauzei. Acesta este sensul principiului aflării adevărului sau al realităţii. Ca urmare, în art. 3 C. proc. pen. se prevede că, „în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului”.Din însăşi această definiţie s-ar putea trage concluzia că ceea ce se urmăreşte în procesul penal este aflarea unui adevăr limitat la nevoile de soluţionare a unei cauze penale. Aşa este pentru că, în orice cercetare ştiinţifică se urmăreşte atingerea unui obiectiv, de regulă, fiind date de o parte aspectele nesemnificative.Şi în cadrul procesului penal, în cursul urmăririi penale, al cercetării judecătoreşti, aprecierii probelor şi în cursul activităţii de control judiciar, se va urmări aflarea adevărului real cu privire la aspectele necesare realizării scopului procesului penal. Foarte important este ca acest adevăr să conţină realitatea.Problema aflării adevărului în procesul penal, nu trebuie confundată cu problema filosofică a adevărului absolut şi relativ, şi nici cu problema posibilităţii cunoaşterii corecte şi complete a lumii înconjurătoare. În procesul penal, trebuie găsit cadrul potrivit pentru a se asigura organelor judiciare, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, posibilitatea ca prin probe să ajungă la adevăr.De-a lungul istoriei procesului penal, plecându-se de la sistemul probator acceptat, s-a vorbit de un „adevăr mistic”, de „adevărul formal”, de „adevărul judiciar” şi „adevărul obiectiv”. Desigur că se pot da diferite atribute adevărului, dar acesta este unul singur, conţinut de afirmaţia ce exprimă realitatea, restul este eroare judiciară.În procesul penal român, întrucât sistemul probator se întemeiază pe concepţia ştiinţifică, potrivit căreia este pe deplin posibilă cunoaşterea realităţii prin efortul organelor

12

judiciare, şi pe principiul umanismului, care afirmă că suprema valoare a societăţii noastre ce trebuie ocrotită este omul, s-a renunţat la probele neştiinţifice, iraţionale, care afectează integritatea fizică şi psihică a acuzatului sau care îl pun pe acesta în situaţia de a se autoacuza.La această reglementare s-a ajuns şi datorită înscrierii prezumţiei de nevinovăţie ca regulă de probaţiune. Aceste constatări sunt valabile aproape pentru toată reglementarea procesului penal.

Secţiunea a II-a. Obiectul probaţiunii în procesul penal

§1. Faptele şi împrejurările care formează obiectul procesului penal

1. Obiectul probaţiunii

Pentru soluţionarea temeinică şi legală a unei cauze trebuie stabilit obiectul probaţiunii. Prin obiect al probaţiunii înţelegem tot ce se referă la fondul cauzei, trebuind să demonstrăm prin probe toate aspectele care interesează stabilirea existenţei infracţiunii, a identităţii infractorului, a vinovăţiei sale şi a celorlalte aspecte necesare adoptării unei soluţii corecte.Trebuie să facem distincţie între fapte şi împrejurări ce se referă la fondul cauzei - cum ar fi: învinuirea formulată împotriva unei persoane, vinovăţia sa - şi fapte şi împrejurări de care depinde desfăşurarea procesului, cum ar fi: dovada de citare, imposibilitatea de a declara apelul în termen.Faptele şi împrejurările din cuprinsul obiectului probaţiunii se împart în două: faptul principal (res probandae) şi faptele probatorii (res probantes).Faptul principal al probaţiunii îl constituie însuşi obiectul procesului penal adică infracţiunea, identitatea inculpatului şi vinovăţia acestuia. De exemplu, dacă inculpatul a fost prins de paznic încercând să scoată din magazie lucrurile sustrase constituie un fapt principal.Faptele probatorii, deşi nu sunt cuprinse în faptul principal, ajută la demonstrarea existenţei acestuia. Plecând de la exemplul de mai sus, faptul că o persoană posedă lucruri ce erau în magazia respectivă, şi a încercat să valorifice astfel de lucruri, poate duce la concluzia că a comis infracţiunea de furt. Faptul probatoriu poate conduce şi la inexistenţa faptului principal, cum ar fi: cazul unei percheziţii corporale la care nu s-a constat existenţa obiectului sustras.În literatură se mai vorbeşte de fapte similare şi auxiliare. Acestea nu ajută la stabilirea vinovăţiei decât în situaţia în care faptele similare fac parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni, iar faptele auxiliare dovedesc caracterul mincinos al probelor.

2. Ce trebuie dovedit în procesul penal

În literatura de specialitate se vorbeşte despre un obiect generic sau abstract şi unul

12

specific sau concret. În orice cauză penală vom avea un obiect general, iar într-o cauză determinată un obiect specific sau concret.Aceste fapte şi împrejurări ce trebuiesc constate se referă la: latura penală a cauzei, latura civilă a cauzei şi uneori la chestiuni adiacente.a. În latura penală a cauzei trebuie să se dovedească:- existenţa faptei, elementele constitutive ale infracţiunii;- identitatea infractorului şi vinovăţia acestuia;- împrejurările de loc, de timp, de mod, mijloace care influenţează asupra încadrării juridice a faptei, ca formă agravată sau atenuată a răspunderii penale a inculpatului;- raportul de cauzalitate şi urmările socialmente periculoase la infracţiunile de rezultat;- dacă există un caz prevăzut de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen. (în prezenţa căruia nu există infracţiune), dacă există un caz de la art. 10 lit. f)-j) C. proc. pen., sau alt caz de nepedepsire (deoarece înlătură răspunderea penală);- cazurile care atenuează sau agravează răspunderea penală pentru a asigura o justă individualizare a pedepsei;- cauzele şi împrejurările care au determinat, înlesnit, sau favorizat săvârşirea infracţiunilor [art. 202 alin (4) C. proc. pen.].b. În latura civilă trebuie dovedită existenţa sau inexistenţa prejudiciului şi legătura sa cauzală cu infracţiunea ce formează obiectul cauzei, natura şi întinderea prejudiciului, precum şi modalitatea în care urmează a fi reparat prejudiciul.Se vor stabili şi daunele morale.În cazul introducerii părţii responsabile civilmente se va stabili dacă aceasta întruneşte condiţiile răspunderii civile.c. Chestiunile adiacente constau în împrejurări de care este condiţionată o activitate procesuală. Astfel, suspendarea judecăţii se poate decide numai printr-o expertiză medico-legală din care să rezulte că inculpatul suferă de o boală care îl împiedică să participe la proces.

3. Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiectul probaţiunii în procesul penal

Acestea sunt:- prezumţiile legale absolute: nu se pot dovedi fapte contrare acestora, căci prin voinţa legii acestea nu suferă proba contrară. Cea mai cunoscută prezumţie legală absolută este cea referitoare la: lipsa de discernământ a minorului sub 14 ani (art. 30 C.Pen.);- fapte sau împrejurări contrare concepţiei noastre despre natură şi societate (cum ar fi: existenţa stafiilor sau folosirea vrăjilor);- faptele negative nedefinite sau pozitive nedefinite (cum ar fi: că o persoană nu a părăsit localitatea toată viaţa sau că nu a fost vreodată cu un autovehicul ori că a efectuat o viaţă întreagă aceeaşi lucrare). În ce priveşte faptele negative determinate, acestea pot fi dovedite printr-un alt fapt negativ determinat sau printr-un fapt pozitiv determinat (alibi).

§2. Concludenţa şi utilitatea probelor

1. Concludenţa şi pertinenţa probelor

În raport de legătura pe care o au cu faptele şi împrejurările pe care urmează să le dovedească, probele pot fi pertinente şi concludente.Probele sunt pertinente dacă conduc la constatarea unor fapte şi împrejurări care au legătură cu cauza urmărită sau judecată.

12

Probele concludente sunt acele elemente de fapt care servesc la dovedirea unor fapte şi împrejurări de care depinde justa soluţionare a cauzei. Raportul între probele pertinente şi concludente este următorul: probele concludente sunt şi pertinente (formează sfera mică care este cuprinsă în sfera mare a probelor concludente), dar nu şi invers.În activitatea concretă de administrare a justiţiei se vor selecta la admiterea administrării probelor, probele concludente.Organul judiciar va trebui să considere concludentă proba prin care se cere dovedirea alibiului pentru că prin acesta se tinde la dovedirea nevinovăţiei inculpatului.Nu se poate respinge ca fiind neconcludentă o cerere de contraprobă prin care se tinde la dovedirea contrariului a ceea ce s-a stabilit, pentru că s-ar încălca dispoziţiile art. 66 C. proc. pen. care consacră una din consecinţele prezumţiei de nevinovăţie, şi anume: dreptul la a dovedi lipsa de temeinicie a învinuirii.

2. Utilitatea probelor

Probele sunt utile când administrarea lor este strict necesară pentru soluţionarea temeinică a cauzei. Orice probă utilă este şi concludentă, dar nu orice probă concludentă este şi utilă. Astfel, în cazul unei fapte care a fost văzută de un număr foarte mare de martori, nu mai este necesară audierea tuturor martorilor deoarece vinovăţia rezultă cu suficienţă din câteva depoziţii.Din această cauză procurorul la întocmirea rechizitoriului poate să renunţe la indicarea în dispozitiv a unor martori ce urmează a fi audiaţi în instanţă, sau procurorul de şedinţă şi părţile, în instanţă, pot renunţa la martorii pe care i-au propus [art. 329 alin. (1) C. proc. pen.].Probele utile sunt asimilate în unele dispoziţii ale Codului de procedură penală cu „probele necesare” [art. 262 alin. (1) şi art. 378 alin. (2)].Instanţa, dacă a admis o probă, nu poate reveni asupra admiterii decât dacă este neconcludentă, inutilă, ori administrarea este imposibilă. O persoană nu poate fi decăzută din probă pe considerentul că proba nu a fost administrată în termen.

§3. Clasificarea probelor

1. Criterii posibile de clasificare a probelor

Literatura de specialitate clasifică probele după mai multe criterii. Cele mai importante clasificări sunt următoarele:- probe în învinuire şi în apărare, după cum susţin sau nu învinuirea;- imediate şi mediate, după izvorul lor;- directe şi indirecte, după obiectul lor.Trebuie subliniat faptul că această împărţire deşi în aparenţă stabileşte o ierarhie, potrivit dispoziţiei art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită.

2. Probele în învinuire şi probele în apărare

Probele în învinuire sunt acelea care confirmă învinuirea şi stabilesc circumstanţele agravante.Probele în apărare sunt acelea care infirmă învinuirea, diminuează prejudiciul sau stabilesc circumstanţe atenuante.În practică o probă poate să conţină elemente în învinuire cât şi în apărare. Această

12

clasificare are doar o importanţă practică pentru că organele judiciare au obligaţia de a administra atât probele în învinuire cât şi în apărare.

3. Probele imediate şi probele mediate

Probele imediate sunt elementele de fapt care ajung la cunoştinţa organelor judiciare dintr-un izvor nemijlocit, din prima sursă. Sunt astfel de probe relatările unor martori oculari despre ceea ce au văzut sau auzit personal, fiind la locul faptei, sau conţinutul unui înscris incriminat, depus în original la dosar.Probele mediate sunt acele elemente de fapt care provin dintr-o sursă derivată. Sunt astfel de probe depoziţiile unor martori care nu au perceput direct faptele relatate, ci le-au auzit de la o altă persoană, sau conţinutul unei copii după un înscris original.Desigur, în activitatea practică, organele judiciare sunt interesate să obţină probe imediate care sunt mai sigure. Probele mediate sunt mai nesigure şi de aceea ele trebuiesc verificate cu alte probe, urmând ca dintr-un complex să se extragă adevărul.

4. Probele directe şi probele indirecte

Probele directe sunt cele care se referă la faptul principal (declaraţia martorului ocular care a văzut învinuitul smulgând poşeta unei femei).Probele indirecte sunt acelea prin care se constată faptele probatorii din ansamblul cărora se poate trage concluzia existenţei sau inexistenţei faptului principal. Astfel vinovăţia inculpatului pentru fapta de tâlhărie poate fi trasă din ansamblul probelor indirecte care stabilesc următoarele fapte probatorii: starea materială precară a inculpatului şi brusca „prosperitate” a acestuia; prezenţa inculpatului în apropierea locului faptei şi imediat după săvârşirea ei; existenţa unor bunuri din poşeta sustrasă la domiciliul bănuitului.În practică, folosirea probelor directe este mai facilă întrucât dacă sursa din care provin este sigură, faptul la care se referă se consideră dovedit.Prin probe indirecte probaţiunea este mai dificilă şi complexă trebuind să urmeze anumite reguli:- o singură probă indirectă dovedeşte un singur fapt probator;- în probaţiunea cu probe indirecte sunt necesare mai multe probe indirecte;- probele indirecte trebuie să se înlănţuie perfect pentru a duce la o singură concluzie; dacă concluzia este alternativă trebuie continuată probaţiunea până rămâne o singură versiune.O soluţie de condamnare nu se poate întemeia decât pe o înlănţuire perfectă care să ducă la certitudine cu privire la vinovăţia inculpatului.Soluţionarea unei cauze în practică se face atât pe bază de probe directe cât şi indirecte.

§2. Aprecierea probelor şi prezumţia de nevinovăţie

1. Libera apreciere a probelor

.Probele nu au o valoare dinainte stabilită. Activitatea de apreciere a probelor, aşa cum s-a arătat cu ocazia analizării activităţii de administrare a probelor este guvernată de regula liberei aprecieri a probelor (art. 63 alin.2).

12

Deci, vinovăţia sau nevinovăţia se stabileşte de fiecare organ judiciar, înainte de a lua o decizie, în urma aprecierii fiecărei probe prin raportarea la ansamblul de probe administrate în cauză, în scopul aflării adevărului. Legea scoate prin dispoziţiile art. 63 al.2 că scopul urmărit este aflarea adevărului. Acestui scop trebuie aservit tot efortul de probaţiune.Vinovăţia şi toate circumstanţele cu efecte penale, trebuie să fie reţinute în urma unei evaluări riguroase a materialului probator şi a formării unei convingeri ferme de aflare a adevărului, bazată pe certitudine.Prezumţia de nevinovăţie acţionează şi asupra activităţii de apreciere a probelor.O primă problemă care se pune, în raport cu incidenţa celor două reguli, este dacă libera apreciere a probelor nu lasă impresia că s-ar răsturna uşor prezumţia de nevinovăţie, dându-se probelor în învinuire o valoare mai mare. Desigur că nu, deoarece în sistemul actual probele neavând o valoare prestabilită de lege, vinovăţia sau nevinovăţia se stabileşte în urma examinării lor pe baza convingerii intime a organelor judiciare. Vinovăţia şi toate circumstanţele agravante trebuie să fie reţinute în urma unei evaluări riguroase a materialului probator, care să ducă la formarea unei convingeri ferme.În această activitate, prin impunerea existenţei certitudinii în reţinerea tuturor elementelor învinuirii, se asigură o mai bună realizare a principiului aflării adevărului. Iese în evidenţă, din nou, faptul că prezumţia de nevinovăţie nu este o regulă menită să asigure favorizarea unor infractori, ci permite manifestarea adevărului prin prevenirea erorii judiciare.O altă garanţie că se va face o analiză şi o evaluare riguroasă a materialului probator, este faptul că în sistemul nostru procesual nu există hotărâri „discreţionare”, organele judiciare având obligaţia de a-şi motiva convingerea [art. 220, 244, art. 249 alin. (2), art. 252 alin. (2), art. 259, 263, 266, 308, 343, art. 365 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.].Evaluarea riguroasă a probelor, restrângerea posibilităţii de a se comite o eroare judiciară, este asigurată de modul în care este organizat procesul penal prin instituirea controlului judiciar asupra etapelor precedente şi consacrarea dreptului de a se face o reevaluare a materialului probator administrat în faza anterioară. Astfel, în faza de urmărire penală, administrarea şi aprecierea probelor o fac organe unipersonale care desfăşoară activitate secretă. În cazul activităţii organelor de cercetare, acestea sunt supravegheate de procuror, iar activitatea de urmărire desfăşurată de procuror este controlată de procurorul ierarhic superior.Trimiterea în judecată nu poate avea loc pe baza unor incertitudini, deoarece există sancţiunea procesuală a restituirii cauzei dacă urmărirea penală nu este completă şi în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu foarte mare întârziere (art. 333 C. proc. pen.), sau instanţa poate pronunţa achitarea (art. 354 C. proc. pen.) în cazul în care nu se poate reţine vinovăţia din probele administrate, soluţie care pune sub semnul întrebării temeinicia activităţii de cercetare şi chiar probitatea profesională a organelor de urmărire penală care nu au respectat principiul prezumţiei de nevinovăţie ca nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.Aşa cum s-a mai arătat, erorile judiciare pot atrage răspunderea disciplinară, materială sau penală a organului judiciar.În timpul judecăţii în primă instanţă probele sunt percepute nemijlocit, cu participarea activă a părţilor şi a procurorului, sunt completate şi discutate în contradictoriu fiind deschise astfel, instanţei, variate posibilităţi de apreciere.

12

Cu ocazia deliberării instanţa face aprecierea definitivă a probelor.În cazul completelor formate din mai mulţi judecători , o garanţie a unei evaluări complete o constituie obligaţia ce o au toţi membrii completului de judecată de a-şi spune părerea asupra tuturor chestiunilor de fapt şi de drept (art. 343 C. proc. pen.).Condamnarea se pronunţă numai dacă instanţa constată că fapta existentă constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat [art. 345 alin. (2) C. proc. pen.].Procesul de aflare a adevărului nu se opreşte aici şi, spre deosebire de alte legislaţii unde instanţa de fond este suverană în aprecierea probelor, o garanţie în plus a realizării certitudinii în stabilirea adevărului, a existenţei sau inexistenţei tuturor elementelor infracţiunii, o constituie consacrarea dreptului instanţei de apel şi de recurs, unde nu este posibil apelul, de a verifica dacă instanţa de fond a apreciat complet şi just probele administrate şi de a da acestora o nouă apreciere dacă s-a produs vreo eroare în stabilirea faptelor.Nerespectarea cerinţelor prezumţiei de nevinovăţie de a se stabili cu certitudine existenţa vinovăţiei este sancţionată prin posibilitatea de a fi desfiinţate şi hotărârile definitive în cadrul drepturilor ce le au instanţele de recurs extraordinar şi de revizuire.Asupra acţiunii prezumţiei de nevinovăţie pe tot parcursul procesului penal, vom insista în capitolul următor.

2. Raportul între prezumţia de nevinovăţie şi regula in dubio pro reo

Activitatea de aflare a adevărului prin probe poate cunoaşte momente în care se ajunge la situaţii de îndoială, cu tot efortul de evaluare depus. Prima obligaţie a organului judiciar, generată de cerinţele prezumţiei de nevinovăţie şi ale principiului aflării adevărului, în această situaţie, este de a nu se reţine decât elementele asupra cărora există certitudine şi de a se continua procesul de cercetare pentru administrarea altor probe. „Îndoiala se înlătură prin probe”. Ce se întâmplă însă când nu se mai întrevede nici o posibilitate de a se administra noi probe şi nu poate fi înlăturată îndoiala?Cerinţa prezumţiei de nevinovăţie, în această situaţie, este aplicarea regulii in dubio pro reo. Aplicabilitatea acestei reguli este condiţionată de existenţa a două elemente: îndoiala şi imposibilitatea administrării altor probe, atât de către instanţa de judecată cât şi de organul de urmărire penală. Potrivit regulii in dubio pro reo, dacă în cursul procesului penal o împrejurare provoacă îndoială cu privire la existenţa ei, dacă poate fi explicată şi ca neexistentă şi ca existentă, acea împrejurare nu este reţinută când este defavorabilă inculpatului. Îndoiala este echivalentă cu lipsa totală de probe şi trebuie să ducă la absolvirea învinuitului sau inculpatului.Imposibilitatea administrării altor probe trebuie să fie deplină şi obiectivă, nu legată de lipsa unor posibilităţi materiale, de lipsa de cunoştinţe a unui expert sau de necesitatea încadrării soluţionării unei cauze într-un anumit termen.Regula in dubio pro reo acoperă atât elementele constitutive ale infracţiunii cât şi circumstanţele agravante. Pe cale de consecinţă, atunci când există îndoială asupra existenţei faptei, a unui element constitutiv al infracţiunii, sau că învinuitul sau inculpatul este autorul faptei, în faza de urmărire penală, aplicarea regulii in dubio pro reo trebuie să ducă la o soluţie de scoatere de sub urmărire penală, iar în urma judecăţii la o soluţie de achitare. Dacă înainte de a se soluţiona o cauză, apare o situaţie de îndoială cu privire la vinovăţie şi acuzatul este arestat, îndoiala trebuie să ducă la punerea lui de îndată în libertate.Cu privire la acest aspect este de remarcat că, întrucât în actuala legislaţie nu există un

13

temei expres pentru aplicarea regulii in dubio pro reo, s-a propus înscrierea acesteia în viitorul cod pentru a se da mai multă claritate obligaţiei instanţei de judecată de a nu lua în considerare, la pronunţarea hotărârii, fapta sau împrejurarea care nu a fost deplin şi incontestabil dovedită dacă este favorabilă inculpatului.Desigur că ne raliem propunerii pentru înscrierea regulii in dubio pro reo ca regulă de interpretare ce decurge din prezumţia de nevinovăţie şi credem că nu va trebui înscrisă ca un caz de scoatere de sub urmărire penală sau achitare, deoarece în această situaţie s-ar ajunge indirect la menţinerea in reatu a acuzatului, dacă nu în faţa organelor judiciare atunci în faţa opiniei publice.Ca temei de scoatere de sub urmărire penală sau achitare optăm pentru a se reţine în caz de îndoială un motiv actual de achitare. Astfel, dacă s-a comis o faptă şi nu se poate reţine cu certitudine că învinuitul sau inculpatul este autorul acesteia s-ar putea pronunţa o soluţie de scoatere de sub urmărire penală, sau o hotărâre de achitare, în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. c) C. proc. pen. - fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat. În cazul în care se poate reţine, cu certitudine, că învinuitul sau inculpatul este autorul faptei, dar nu se poate reţine cu certitudine existenţa tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii, se va recurge la dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. - faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. La fel, în cazul când se va invoca existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al unei fapte, şi nu se va putea stabili, cu certitudine, că acest caz nu există, temeiul adoptării unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală sau a unei hotărâri de achitare, îl găsim în dispoziţiile art. 10 lit. e) C. proc. pen. - există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.În ce priveşte circumstanţele agravante, în caz de îndoială, acestea nu vor fi reţinute.În privinţa domeniului de aplicare a regulii in dubio pro reo s-a mai pus problema dacă îndoiala asupra unui punct de drept este operantă atunci când este un fapt al justiţiabilului şi atunci când este un fapt al magistratului.În cazul îndoielii justiţiabilului asupra unui punct de drept credem că nu ne aflăm într-o situaţie de aplicare a regulii in dubio pro reo pentru că aceasta este o regulă de interpretare a unor situaţii ce rezultă din evaluarea probelor şi este prescrisă organului judiciar.. Desigur că în virtutea cerinţelor prezumţiei de nevinovăţie, sarcina de a dovedi că inculpatul nu era în eroare de fapt, revine organelor judiciare.În ce priveşte îndoiala unui judecător asupra unei chestiuni de drept, nici aceasta nu poate fi legată de aplicabilitatea regulii în discuţie, deoarece nu se referă la evaluarea unei probe. O normă de drept este o chestiune de fapt numai dacă este o normă străină şi se pune problema dublei incriminări. În acest caz, îndoiala, eventual s-ar putea pune în aprecierea sursei de dovedire a probei şi în nici un caz în legătură cu interpretarea normei.Temeiul achitării în caz de îndoială cu privire la realizarea condiţiilor incriminării unei fapte penale îl poate constitui aprecierea inexistenţei acestor condiţii şi nu efortul de interpretare rămas fără rezultat.

Capitolul II Mijloacele de probă

13

Secţiunea I. Mijloacele de probă în procesul penal român

1. Mijloacele de probă prevăzute de Codul de procedură penală din 1968

Prin modificarea art. 64 C. proc. pen., prin Legea nr. 141/1996, au fost stabilite următoarele mijloace de probă: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele În vederea alinierii legislaţiei penale române la exigenţele internaţionale, în urma adoptării Legii nr. 19/1990 pentru aderarea României la Convenţia Împotriva Torturii şi a altor pedepse ori tratamente şi cruzimi inumane sau degradante (Convenţie adoptată la New York la 10 dec. 1984), printre completările aduse la Legea nr. 32/1990 Codului de procedură penală se află şi înscrierea principiului „Respectarea demnităţii umane”. Potrivit prevederilor art. 51 C. proc. pen., „orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită de lege”. O garanţie a respectării acestui principiu este înscrierea expresă a art. 68 C.proc. pen.” Interzicerea mijloacelor de constrângere” în Titlul „Probele şi mijloacele de probă”.Codul penal prin art. 343 interzice folosirea torturii atât în situaţiile normale cât şi în cele excepţionale, oricare ar fi acestea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau orice altă stare de excepţie; de asemenea, pentru justificarea ei nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice.2. Garanţiile realizării acestui deziderat sunt:- interzicerea, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, de a se folosi pentru obţinerea unor probe sau pentru a se împiedica producerea unor probe, a torturii sau a tratamentelor cu cruzime sau inumane ori degradante în: art. 70 alin. (3), art. 73 alin. (2), art. 76 alin. (2), art. 79 alin. (1), art. 80 alin. (1), art. 86 alin. ultim, C. proc. pen.];- condiţiile obţinerii de declaraţii de la toate persoanele audiate într-o cauză penală sunt strict determinate de lege şi numai declaraţiile obţinute în aceste condiţii au valoare probantă (a se vedea art. 15 al Convenţiei adoptate la New York la 10 decembrie 1984);- persoanele care recurg la tortură, constrângeri, ameninţări, violenţe, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, sunt pedepsite potrivit art. 266 alin. (2) şi art. 2671 C. pen.- Legiuitorul a ales între aceste mijloace de probă pe cele care prezintă încredere şi nu lezează integritatea fizică şi psihică a sursei (cu excepţia recoltării de sânge la infracţiunile privind Codul rutier. De asemenea se interzice organelor judiciare pentru a obţine probe să determine o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale.

3. Mijloacele de probă enunţate de art. 64 nu sunt singurele, pe lângă acestea folosindu-se o serie de procedee probatorii, cum ar fi: capcanele criminalistice, controalele economice, folosirea poligrafului, audierea sub influenţa narcoticelor, a hipnotismului, a interogatoriilor de lungă durată (în tură sub acţiunea unei lumini electrice ş.a.). Aceste mijloace de probă au fost acceptate de unele legislaţii şi refuzate de altele. Se pune problema dacă pot face parte din procedeele probatorii ale unei legislaţii civilizate. Orice

13

mijloc de probă nu trebuie să lezeze dreptul la tăcere al acuzatului, precum şi integritatea fizică şi morală a acestuia. De aceea probele trebuie să fie loiale.În literatură s-a pus problema „provocării poliţieneşti” cunoscută sub denumirea de capcană pentru prinderea unor infractori prin marcarea unor infractori sau a obiectului cu care s-a acţionat, ori a controlului economic.În cazul sustragerilor s-au marcat cu diferite substanţe chimice obiecte ce pot fi tentante pentru infractor şi care apoi pot fi uşor descoperite, având urma de substanţă chimică atât obiectul cât şi infractorul. Desigur că în acest caz răspunderea făptuitorului este intactă.În cazul infracţiunii de luare de mită există două situaţii: o primă situaţie în care o persoană denunţă că un funcţionar i-a pretins, sau a acceptat primirea unui folos material, pentru a îndeplini sau nu o atribuţiune de serviciu, caz în care infracţiunea fiind consumată este permisă „încercarea” cu un obiect marcat chimic, şi al doilea caz, în care se bănuieşte că un funcţionar ia mită, caz în care nu este permisă „încercarea” deoarece, potrivit art. 68 alin. (2) C. proc. pen., este oprită determinarea unei persoane să săvârşească sau să continue săvârşirea unor fapte penale în scopul obţinerii unei probe.În ce priveşte controalele economice, prin verificarea exactităţii măsurătorilor făcute la produsele comandate, acestea nu pot fi considerate provocări poliţieneşti, deoarece lucrătorii comercianţi nu sunt tentaţi prin valori oferite de beneficiarii unui serviciu, şi iau hotărârea de a înşela fără nici o hotărâre exterioară.În ce priveşte folosirea narcoticelor, a hipnotismului, a interogatoriilor de lungă durată sub acţiunea unei lumini electrice, aceste mijloace au fost considerate nedemne.Lucrurile nu stau atât de clar în ce priveşte poligraful (detectorul de minciuni). El a cunoscut numeroase perfecţionări în activitatea de investigaţie din diferite ţări. Este folosit şi la noi în ţară. Într-o opinie, pe care o îmbrăţişăm, a lui M. Sicot se arată: reacţiile înregistrate la poligraf nu pot fi considerate nici ca declaraţii, nici ca mărturii, nici ca mărturisiri, pe care nimeni nu este legat în mod legal să le facă. Ni se pare, în actuala stare de lucruri, că ar trebui clasate în categoria indiciilor, care rezultă mai curând din tehnica poliţistă decât din procedura penală. La fel de discutat este şi procedeul prelevării de sânge care la noi în ţară se foloseşte, în mod excepţional, în cazul infracţiunilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, deci din nevoi de apărare socială evidentă. Prin modificarea adusă de Legea nr.281/2003 au fost definite în ART. 68^1 şi Indiciile temeinice: Acestea sunt avute în vedere la luarea măsurilor preventive pentru a se evita arbitrariul. Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.

4. Care este soarta probelor obţinute ilegal

În literatura străină s-a exprimat opinia că probele care nu au fost obţinute şi prezentate în conformitate cu legea, trebuie înlăturate şi nu pot sta la baza intimei convingeri a judecătorului. Desigur că autorul se referă la toate probele obţinute şi prezentate ilegal, nu numai la cele considerate de noi nedemne.În literatura română această problemă a fost tratată sumar, arătându-se că bătaia, caznele, hipnotizarea, folosirea aşa-zisului ser al adevărului sunt interzise prin dispoziţiile art. 51 şi art. 68 C. proc. pen. şi sunt sancţionate prin dispoziţiile art. 242 şi 243 C. pen.

13

Ca o consecinţă a principiului legalităţii procesului penal în activitatea de probaţiune este prevederea din alin.2 a art.64 introdusă prin Legea nr.281/2003 potrivit căreia : "Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal." Prin această dispoziţie ne conformăm art. 15 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990, potrivit căreia „Fiecare stat-parte veghează ca nici o declaraţie care s-a stabilit că a fost obţinută prin tortură să nu poată fi invocată ca element de probă într-o procedură, dacă acest lucru nu este îndreptat chiar împotriva persoanei acuzate de tortură, cu scopul de a se stabili că declaraţia a fost făcută”. Cu alte cuvinte, o probă obţinută nelegal este lovită de nulitate absolută.

Titlul V Mijloacele procesuale şi procedurale penale

Capitolul I Mijloacele procesuale penale

Secţiunea I. Mijloacele de restrângere procesuală şi felul lor

1. Noţiunea de măsuri procesuale

Activitatea procesual penală presupune existenţa unor părţi cu interese deosebite. Acestea nu au interesul de a se stabili întotdeauna adevărul, sau de a se aplica în mod corect legea penală, motiv pentru care uneori vor încerca să zădărnicească sau să se sustragă de la urmărire ori judecată sau de la executarea pedepsei şi a despăgubirilor civile şi cheltuielilor judiciare. Pentru a se preveni sau înlătura astfel de situaţii de natură să pună în pericol realizarea scopului procesului penal, legislaţiile procesual penale străine şi legislaţia procesual penală română stabilesc un sistem de restrângere a unor drepturi şi libertăţi. Aceste mijloace îşi au originea în legea fundamentală care consacră drepturile şi libertăţile dar şi restrângerile. Potrivit art. 40 din Constituţia României intitulat „Restrângerea conţinutului unor drepturi sau a unor libertăţi”: „Exerciţiul unor drepturi sau unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege” şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea şi siguranţa naţională, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea calamităţilor naturale ori a unor situaţii deosebit de grave. Deci, pentru interesul instrucţiei penale restrângerile drepturilor şi libertăţilor vor fi doar cele prevăzute de

13

legea fundamentală, Codul de procedură penală şi alte legi speciale cu dispoziţii procesual penale.Restrângerea unor drepturi şi libertăţi în cursul procesului penal implică exercitarea unei constrângeri privind privarea de acestea sau limitarea forţată a acestora, ori suspendarea dreptului unei persoane de a efectua acte juridice cu privire la unele bunuri de care dispune.Restrângerea drepturilor şi libertăţilor are un caracter temporar, fiind limitată în timp la perioada desfăşurării procesului penal şi numai atâta timp cât subzistă situaţiile de fapt ce au impus luarea lor.Deci, măsurile penale fac parte din mijloacele de restrângere a unor drepturi şi libertăţi, prezentate de Constituţie, Codul de procedură penală şi legi speciale cu dispoziţii penale, de care pot uza organele judiciare, pe parcursul procesului penal, în vederea îndeplinirii de către părţi a obligaţiilor lor procesuale şi prin care se garantează realizarea scopului procesului penal.Aceste măsuri au un caracter adiacent deoarece asigură realizarea scopului procesului penal. Ele sunt necesare doar uneori, când se constată situaţia de obstrucţie a procesului penal sau o situaţie de pericol. Având un caracter eventual, ele trebuie folosite de la caz la caz, analizându-se dacă sunt oportune sau nu. În folosirea acestora ar trebui avută în vedere dispoziţia din art. 49 alin. (2) din Constituţie în care se prevede că: „Restrângerea…. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o ...”Dacă măsurile procesuale se iau pentru realizarea scopului procesului penal, tot în cursul procesului penal se pot lua unele măsuri de constrângere şi în cazul nerespectării unor obligaţii procedurale, sau cu ocazia efectuării unor acte procesuale. Aceste măsuri au denumirea de măsuri procedurale şi se deosebesc de cele procesuale prin aceea că elementele de constrângere nu se aplică unor drepturi fundamentale, extraprocedurale, ci unor drepturi procedurale.În cadrul măsurilor procedurale, intră şi unele măsuri de ocrotire care deşi nu au caracter restrictiv, îşi au originea în măsurile preventive de constrângere care vor fi analizate în continuare.

2. Importanţa măsurilor preventive

Cu toate discuţiile care sunt în literatură, plecându-se de la drepturile şi libertăţile individului recunoscute de tratate internaţionale şi de la afirmarea prezumţiei de nevinovăţie, nevoile apărării sociale confirmă necesitatea înscrierii măsurilor preventive, cu tot caracterul lor restrictiv, în legislaţiile procesual penale, pentru a se asigura tragerea la răspundere penală şi a celor care au încălcat legea, sau răspund civil alături de cei care au încălcat-o. Garanţiile care trebuie să însoţească persoana împotriva căreia sunt îndreptate trebuie cu grijă reglementate şi respectate pentru a nu se comite abuzuri în numele interesului procesului penal. Măsurile nu sunt obligatorii, ele pot fi luate când sunt oportune, în raport de criteriile legale.

3. Felurile măsurilor procesuale

În literatura de specialitate, sunt clasificate după numeroase criterii. Cea mai importantă clasificare este în raport de valoarea morală asupra căreia se execută constrângerea, în personale şi reale.Măsurile procesuale penale restrictive, cum sunt măsurile privative de libertate şi măsurile de siguranţă, privesc numai persoana învinuitului sau inculpatului deoarece

13

numai acestora li se poate limita libertatea sau pot fi chiar privaţi de ea. Măsurile de ocrotire se vor aplica persoanelor care se află în îngrijirea persoanelor arătate.Măsurile procesuale reale vizează anumite bunuri sau întreg patrimoniul învinuitului, inculpatului, părţii responsabile civile sau a deţinătorului acestora, în sensul suspendării dreptului de a dispune, sunt cunoscute sub denumirea de măsuri asiguratorii. În cazul luării dreptului de dispoziţie în vederea reparării provizorii a prejudiciului cauzat, ne aflăm în faţa altor măsuri reale.Clasificarea cea mai importantă dată de Codul de procedură penală este în măsuri preventive şi alte măsuri procesuale. În alte măsuri procesuale intră: măsurile de ocrotire, măsurile de siguranţă, măsuri asiguratorii şi alte măsuri de reparare a pagubei.Măsurile preventive reprezintă măsurile de restrângere cele mai drastice deoarece limitează libertatea de circulaţie sau privează de libertate pe învinuit sau inculpat.Măsurile de ocrotire sunt reglementate de dreptul civil şi dreptul familiei şi derivă din măsurile preventive deoarece se iau pentru ocrotirea persoanelor aflate în grija celor ce au fost arestaţi preventiv.Măsurile de siguranţă au un dublu scop: de a feri societatea de eventualele pericole şi uneori şi pe învinuit sau inculpat (în cazul unui tratament medical obligatoriu ori al unei internări medicale). Măsurile asiguratorii se pot lua pentru a se garanta repararea pagubei cauzate prin infracţiune.

Secţiunea a II-a. Măsurile preventive

§1. Noţiunea şi felurile măsurilor preventive

1. Noţiunea de măsuri preventive

De-a lungul istoriei societăţii şi a evoluţiei procesului penal una din cele mai importante probleme care s-au pus a fost modul în care să se asigure urmărirea, judecarea, executarea condamnării în cazul unor infractori care după comiterea unor infracţiuni continuau să se opună legii.Problema trebuie rezolvată în contextul asigurării drepturilor şi libertăţilor individuale în faţa unor eventuale abuzuri ale unor autorităţi excesive. De la maxima cunoscută în Franţa secolelor XVII-XVIII: “cine nu va începe prin arestare îl va pierde pe răufăcător” ceea ce înseamnă lipsire de libertate în toate cazurile de constatare a unei infracţiuni, la prezumţia de nevinovăţie recunoscută de Revoluţia Franceză la 1789 şi apoi la sistemele de garanţii stabilite în sec. XX de tratatele şi convenţiile internaţionale a fost o continuă

13

luptă, ce adesea a îmbrăcat forme politice. S-a ajuns, aşa cum am mai arătat, la un sistem de restrângere a unor drepturi şi libertăţi în care se încearcă împletirea intereselor societăţii cu ale individului, ale apărării sociale cu drepturile şi libertţile individului.Măsurile preventive sunt măsuri procesuale de restrângere a unor drepturi şi libertăţi individuale, stabilite de Constituţie şi legea procesuală penală în scopul bunei desfăşurări a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală de la judecată ori de la executarea pedepsei. Pentru a se înlătura arbitrariul şi abuzurile, în art. 136 alin.1 s-a stabilit că aceste măsuri pot fi luate numai în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare, cu scopul de se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Pentru a se elimina orice posibilitate de interpretare „ in extenso” s-a prevăzut: Măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii.Dispoziţiile art. 49 al.2, din Constituţie scot în evidenţă că trebuie să se adopte un sistem diferenţiat de măsuri de restrângere a libertăţii unor persoane pentru a fi luate proporţional cu situaţia care le-a determinat, şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.De aceea prin Legea nr. 281/2003 s-a prevăzut în 136 că: Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.Măsura cea mai gravă, arestarea preventivă a inculpatului a primit o nouă reglementare, existând posibilitatea să fie înlocuită în unele cazuri cu libertatea provizorie.Constituţia a stabilit şi cadrul general al garanţiilor, care trebuie să înconjoare individul, dacă se ia o măsură preventivă stabilind: organele care pot lua măsuri, termenul, dreptul învinuitului sau inculpatului de a se aduce la cunoştinţă motivele arestării şi învinuirea în prezenţa unui apărător, dreptul inculpatului de a cere liberarea provizorie ş.a. Toate acestea au fost transcrise în dispoziţiile procesual penale.

2. Felurile măsurilor preventive

În Codul de procedură penală sunt înscrise, după drepturile pe care le restrâng, două categorii de măsuri preventive şi anume: reţinerea şi arestarea preventivă a învinuitului şi a inculpatului, care sunt măsuri private de libertate şi obligarea de a nu părăsi localitatea sau de a nu părăsi ţara (obligarea de a nu părăsi ţara a fost introdusă ca măsură preventivă prin Legea nr. 281/2003), obligaţii care constituie măsuri limitative de drepturi.Prin modificarea Codului de procedură penală de către Legea nr. 32/1992 a fost introdusă şi libertatea provizorie prin două modalităţi sub control judiciar sau pe cauţiune. Aceste instituţii ce derivă din măsura arestării ar putea fi considerate ca măsuri de prevenire de sine stătătoare având o natură juridică asemănătoare obligaţiei de a nu părăsi localitatea sau ţara, deoarece se referă la limitarea unor drepturi. Întrucât legiuitorul nu a introdus-o între aceste măsuri în art. 136, va fi considerată ca un drept al persoanei arestate de a solicita organelor judiciare ca până la stabilirea vinovăţiei să fie cercetate în libertate.

3. Natura procesuală a măsurilor preventive

13

Stabilirea naturii juridice a măsurilor procesuale este o problemă complexă deoarece, aşa cum s-a arătat, există o tendinţă de a se absolutiza inviolabilitatea libertăţii persoanei sau să se exagereze măsurile de prevenţie în sens invers, în sensul sacrificării libertăţii individuale pentru uşurarea luptei antiinfracţionale.Concepţia care a învins este că aceste măsuri au o natură legală, derivând din dreptul statului de a asigura menţinerea ordinii de drept şi de a trage la răspundere pe cei care încalcă legea penală. Condiţiile în care pot fi luate, când se iau pentru interesele procesului penal, sunt strict limitate de lege. Spre deosebire de pedepsele penale, ele nu decurg dintr-o hotărâre definitivă, de condamnare, ci din interesele urmăririi penale şi judecăţii, având caracter de măsuri excepţionale şi temporare.

4. Organul competent a lua măsuri preventive

În vederea asigurării ca aceste măsuri să fie luate de persoane competente, Constituţia, în art. 23, alin. 4, a prevăzut că arestarea preventivă, cea mai gravă măsură orin faptul că este privativă de libertate, se ia doar de judecător şi numai în cursul procesului penal. Potrivit Codului de procedură penală, măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare penală sau de procuror. Măsura arestării preventive, atât în faza de urmărire penală şi de judecată, poate fi luată de numai judecător (art. 136 alin. 6).Măsurile : obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara, se pot lua de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii.Numai instanţa de judecată poate dispune liberarea provizorie.

5.Oportunitatea măsurilor preventive

De la început trebuie consemnat că luarea măsurilor preventive, prelungire sau menţinerea acestora, nu este obligatorie, legiuitorul a introdus un element de oportunitate. ). Oportunitatea trebuie luată cu cel puţin în două sensuri: al asigurării intereselor urmăririi penale sau ale judecăţii precum şi al momentului tactic optim.Astfel potrivit art. 143, alin. 1, “măsura reţinerii poate fi luată de organul de cercetare” Art. 143 alin. 1/2 prevede Măsura reţinerii poate fi luată şi de procuror, în art. 145 se consacră conţinutul măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea şi prevede “ Măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 3  » .In alin. 2 se prevede : Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale …”, iar în art. 148 “măsura arestării inculpatului poate fi luată ...”. In art. 149/1 „ Arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale” se prevede: Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia numai în prezenţa apărătorului , prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.Şi instanţa trebuie să ia în calcul pe lângă îndeplinirea condiţiilor legale,oportunitatea măsurii preventive în sensul aprecierii dacă interesele urmăririi penale sau ale judecăţii impun luarea măsurii ( Obligaţie ce rezultă din art. 149/1 alin. 10) şi la prelungirea

13

arestării (art.155 alin.1 şi art. 160/c alin.1Tot în cadrul oportunităţii, organul judiciar care ia măsura preventivă, în cazul concursului de texte care permit luarea măsurii, va aprecia care măsură este oportună. Pentru a face această analiză, trebuie arătat că legiuitorul a prevăzut în mod expres că: Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

§2. Procedura de luare a măsurilor preventive

1. Condiţiile pentru luarea măsurilor preventive (art. 136, 140, 143, 146, 148, 1149, 149/1 C. proc. pen.)

Datorită caracterului excepţional şi temporar măsurile preventive pot fi luate între intervalul de timp cuprins între începerea urmăririi penale până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Întrucât măsurile preventive vizează persoana învinuitului sau inculpatului, nu vor putea fi luate asupra făptuitorului sau bănuitului în faza actelor premergătoare sau după adoptarea soluţiei de scoatere de sub urmărire penală.În cazul infracţiunii flagrante, procesul-verbal de constatare a infracţiunii constituie actul de începere a urmăririi penale [art. 467 alin. (1) C. proc. pen.].După stabilirea oportunităţii pentru luarea măsurilor preventive este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:a) să existe probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală.Pentru probe se are în vedere înţelesul dat de art. 63 alin. (1) C. proc. pen. Aceste probe trebuie să fie la dosar, urmând ca existenţa lor să fie verificată de procuror sau instanţa de judecată. Ele nu trebuie să conducă la existenţa certă a vinovăţiei deoarece unele aspecte urmează a fi lămurite pe diferite căi laborioase, cum ar fi: expertize medico-legale, expertize tehnice şi contabile ş.a.Prin indicii temeinice, potrivit art. 143 alin. (3) C. proc. pen., se înţelege că, din datele existente în cauză, rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Măsura preventivă nu va putea fi luată dacă se constată de la început existenţa vreuneia din cauzele de neurmărire prevăzute în art. 10 C. proc. pen. sau împotriva persoanelor prevăzute de art. 8 C. pen.Actul prin care se dispune măsura preventivă : când măsura preventivă este dispusă de organele de cercetare (reţinerea) sau de procuror (reţinerea,Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara) , este ordonanţa; când măsura arestării preventive este dispunsă de instanţă , este încheierea;Pentru aducerea la îndeplinire a măsurii se emite şi un mandat de arestare.Ordonanţa trebuie să cuprindă :-partea introductivă, în care să se indice organul care a luat măsura, nr. dosarului, felul actului(ordonanţă,), numele magistratului (al organului de cercetare penală), calitatea şi gradul acesteia, unitatea din care face parte, datele personale ale învinuitului sau inculpatului;-partea descriptivă, trebuie să cuprindă: fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru

13

infracţiunea săvârşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.-dispozitivul, trebuie să cuprindă măsura luată, durata acesteia , momentul în care începe executarea în cazul în care măsura s-a luat în lipsă, data , semnătura organului care a dispus măsura preventivă ( a se vedea şi dispoziţiile art.2o3 alin.2).Pentru conţinutul încheierii a vedea dispoziţiile art. 305 .Mandatul de arestare trebue să cuprindă menţiunile de la art 151.Toate aceste date sunt pentru a se cunoaşte exact persoana la care se referă măsura preventivă, motivele care au determinat restrângerea şi pentru a se verfica temeinicia şi legalitatea acesteia.In cursul urmăririi penale luarea unei măsuri preventive, prev. de art. 136 lit. b-d, respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi reţinerea , se poate face de procuror din oficiu, sau, dacă cercetarea penală se face de organele de cercetare penală şi la cererea acestora. Propunerea de a se lua măsura preventivă se face de organul de cerecetare penală, în formă scrisă, prin întocmirea unui referat, care trebuie motivat.Termenul în care trebuie să se pronunţe procurorul este următorul : Dacă se propune luarea măsurii : oligării de a nu părăsi localitatea sau a obligării de a nu părăsi ţara, termenul este de 24 de ore ;

2. Aducerea la cunoştinţă a motivelor luării măsurilor preventive şi a învinuiriiPrin art. 137^1 s-a materializat obligaţia dein art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ( 3. Orice acuzat are, in special, dreptul: a) sa fie informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod amanuntit, asupra naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa; b) sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale; c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cand interesele justitiei o cer; d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii; e) sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba folosita la audiere.Obligaţie înscrisă şi în Constituţie şi din art. 6 CPP privind “Garantarea dreptului la apărare” la care facem trimitere, de a se aduce la cunoştinţă persoanei reţinute sau arestate , de îndată a motivelor reţinerii sau ale arestării. Pentru ca dreptul de apărare să devină efectiv, se mai stabileşte că învinuirea se aduce la cunoştinţa celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat. Pentru a se realiza contactul cu familia, care uneori ajută învinuitul sau inculpatul, moral sau material, pentru angajarea unui apărător , la propunera unor probe, despăgubiri, cauţiune, sau se realizează încunonştiinţarea persoanelor care s-ar afla în grija persoanei arestate, s-a instituit obligaţia  pentru judecătorul care a dispus arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, de a încunoştinţa despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.Aceleaşi drepturi le are şi persoana reţinută cu rezerva că : În mod excepţional, dacă organul de cercetare penală apreciază, din diferite motive operative, că acest lucru ar

14

afecta urmărirea penală, îl informează pe procuror, care va decide cu privire la înştiinţarea solicitată de reţinut.

3. Cazurile în care se poate lua măsura arestării preventive

. Arestarea preventivă a învinuitului şi inculpatului nu se poate lua decât dacă sunt îndeplinite condiţiile privind limitele pedepsei pedepsei, prevăzute de art. 136 şi art.148 C. proc. pen.Pentru luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului se cere şi condiţia existenţei uneia din cauzele prevăzute de art. 148 C. proc. pen., şi anume:a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare;b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de un an;c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire ori judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea pedepsei ;d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni;f) inculpatul este recidivist;g) abrogat prin Legea nr.281/2003 ;h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publica .i) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta.Toate aceste situaţii nu trebuiesc doar prezumate ci trebuie să fie stabilite prin probe sau indicii temeinice.În cazurile prevăzute la alin. 1 lit. c) - f) şi i), măsura arestării inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiune pe viaţă sau închisoare mai mare de 2 ani.

§3. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive

l. Înlocuirea măsurilor preventive.

14

Pe parcursul procesului penal, măsurile aplicate pot fi înlocuite cu alte măsuri atunci când s-a schimbat temeiul care a stat la baza luării măsurii (art. 139 al. 1 ). Aşa cum am mai menţionat, măsurile preventive sunt luate numai dacă, pe lângă existenţa condiţiilor legale mai există şi constatări ale magistratului că sunt şi oportune. Deci, când se constată că nu mai este oportună a se menţine măsura arestării se va înlocui cu măsura obligării de a nu se părăsi localitatea sau a ţarii ori dimpotrivă, dacă nu este respectată dispoziţia de a nu se părăsi localitatea sau a ţarii, măsura poate fi înlocuită cu arestarea.Pentru înlocuirea unei măsuri cu alta este necesară ca prima măsură să fie legală şi să fie îndeplinite condiţiile legale pentru luarea celei de a doua măsuri.In cursul urmăririi penale, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive.Dacă procurorul a dispus luarea măsurii, la sesizarea organului de cercetare sau el însăşi, din oficiu constatând că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii preventive, înlocuieşte măsura. Dacă măsura a fost luată de instanţă, procurorul, la sesizarea organului de cercetare penală, sau din oficiu, dacă constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea măsurii, este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa, pentru înlocuirea măsurii preventive luate de către aceasta. Măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una dintre măsurile prevăzute de art. 136 alin. 1 lit. b) şi c), respectiv a obligării de a nu părăsi localitatea sau a obligării de a nu părăsi ţara.Aceste dispoziţii urmează să se aplice şi dacă instanţa îşi declină competenţa. Administraţia locului de deţinere potrivir art.139/1 În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii Publice. Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt comunicate de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii.

2. Revocarea măsurii preventive

In cazul în care se constată că nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive acestea trebuie revocată din oficiu sau la cerere (art. 139, alin. 2).În cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze de îndată pe procuror despre încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive;Dacă procurorul, constată el însăşi că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii preventive, este obligat să sesizeze şi din oficiu instanţa, pentru revocarea măsurii preventive luate de către aceasta.Măsura preventivă se revocă din oficiu, de procuror dacă a dispus reţinerea sau de instanţa de judecată în celelalte cazuri, şi când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale. In cazul revocării măsurii reţinerii sau arestării preventive, se va dispune punerea

14

în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.Când instanţa constată, pe baza unei expertize medico-legale că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării preventive.Aceste dispoziţii urmează să se aplice şi dacă instanţa îşi declină competenţa.

3. Încetarea de drept a măsurilor preventive

Organul judiciar este obligat indiferent de nevoile instrucţiei sau ale judecăţii să pună îndată în libertate, măsura fiind în unele cazuri obligatorie şi pentru administraţia locului de deţinere (art. 140) în următoarele situaţii:a) a expirat termenul stabilit de lege sau de organele judiciare pentru măsura luată (au trecut 24 ore de la dispunerea reţinerii şi nu s-a dispus arestarea; au expirat cele zece zile de arestare a învinuitului şi nu a fost arestat ca inculpat; a expirat termenul în care a fost arestat inculpatul sau pentru care a fost dispusă prelungirea măsurii;b) s-a adoptat o soluţie de scoatere, încetarea urmăririi penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare, chiar dacă în hotărâre s-a omis a se dispune punerea în libertate, măsura preventivă este revocată de drept;c) durata arestării preventive a atins înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, jumătate din maximul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea în legătură cu care s-a luat măsura; În cursul urmăririi penale, nu se pot depăşi maximele prevăzute în art. 159 alin. 13, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege respectiv, durata maximă a prelungirilor arestării preventive în cursul urmăririi penale este de 18o zile (art. 23 alin. 4/1 Constituţie şi art. 159).d) s-a produs o altă cauză prevăzută de lege (de ex. condamnarea inculpatului la o pedeapsă egală cu durata măsurilor privative de libertate preventive însumate; condamnarea la o pedeapsă cu amenda sau cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ş.a.).În cazurile de încetare a măsurii reţinerii sau arestării preventive, enunţate anterior, instanţa de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reţinerii din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligaţia să dispună punerea de îndată în libertate a celui reţinut sau arestat, trimiţând administraţiei locului de deţinere o copie de pe dispozitiv sau ordonanţă ori un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul şi data ordonanţei, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum şi temeiul legal al liberării.In cazul în care punerea în libertate nu se face din oficiu, persoana interesată va putea introduce acţiune în constatare la instanţa de judecată, pe rolul căreia se află cauza.

4. Căi de atac

În urma modificării dispoziţiilor art. 5 şi ale art. 139-141 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, s-a introdus posibilitatea de a ataca în faţa instanţei măsura preventivă luat de

14

procuror sau judecător, cu mici execepţii. Modificările sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Deci vom examina posibilitatea exercitării unor plângeri împotriva ordonanţei procurorului şi a încheierii instanţei de judecată în legătură cu luarea măsurilor preventive, adăugându-se şi situaţiile în care s-a dispune revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive . a) Deşi ca principiu, s-a stabilit că împotriva unei măsuri preventive , în concordanţă cu dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, învinuitul să se poate adresa instanţei de judecată, în cazul reţinerii, dat fiind termenul scurt, 24 de ore, s-a imaginat o procedură bazată pe controlul ierarhic al procurorului. Sunt două situaţii: când măsura reţinerii este dispusă de organul de cercetare şi când este dispusă de procuror.Pentru soluţionarea plângerii :în prima situaţie competent este procurorul care exercită supravegherea urmăririi penale, în a doua prim procurorul sau procurorul ierarhic superior.In ambele cazuri, examinarea şi pronunţarea se face de urgenţă, înainte de expirarea a 24 de ore. Actul prin care se soluţionează plângerea este ordonanţa.Procurorul poate pronunţa următoarele soluţii :respinge plîngerea dacă reţinerea este legală şi justificată, sau în caz contrar, dacă reţinerea este ilegală sau nu este justificată, va admite plângerea şi va dispune revocarea măsurii, dispunând punerea în libertate.b) Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, s-a introdus prin dispoziţiile art. 140/2 un control din afara parchetelor, acela al instanţei, care are competenţa de a judeca cauzele de fond. Modificările sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.Instanţa este sesizată prin plângerea învinuitului sau inculpatului. Termenul este de 3 zile fiind un termen de decădere. Pentru a se păstra confidenţialitatea urmăririi penale, soluţionarea plângerii se face în camera de consiliu,Plângerea se soluţionează în trei zile, din acest motiv , dosarul cauzei trebuie înaintat instanţei de judecată în termen de 24 oreS-a stabilit o procedură contradictorie în sensul că învinuitul sau inculpatul citat în faţa instanţei iar participarea procurorului este obligatorie. Neprezentarea,din orice motive, a invinuitului sau inculpatului nu împiedică judecarea cauzei. Instanţa este obligată să se pronunţe în aceeaşi zi, prin încheiere.Soluţiile pot fi : de admitere a plîngerii când instanţa consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată sau de respingere, în caz contrar.In cazul admiterii plîngerii, instanţa va trebui să dispună revocarea măsurii.Pentru a se preveni eventualele sustrageri de la procesul penal, plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea măsurii preventive, nu este suspensivă de executare.Pentru a nu se tergiversa urmărire penală dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea plângerii.c) Prin introducerea art. 140/3 prin Legea nr. 281/2003, s-a introdus posibilitatea de a ataca în faţa instanţei măsura preventivă a arestării. Dispoziţiile sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Vom examina posibilitatea exercitării unor plângeri împotriva a încheierii instanţei de judecată în legătură cu luarea măsurii arestării preventive, adăugându-se şi situaţiile în care va

14

dispune revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventiveIn art. 146 este reglementată arestarea învinuitului iar în art. 149/1 arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale. Asfel, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există probe din care rezultă vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală , când consideră că este în interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau judecătorului delegat de acesta.In urma judecăţii, judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă.Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, instanţa dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului.Impotriva încheierii judecătorului, prin care se dispune în cursul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive a invinuitului sau inculpatului , învinutul sau inculpatul pot face recurs.Totodată se pot ataca cu recurs de către procuror, învinuit sau inculpat şi încheierea prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau prelungirea arestării preventive, precum şi împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă.Recursul trebuie exercitat în 24 de ore , de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă. Termenul este de decădere.Pentru a se realiza contradictorialitatea şi dreptul la apărare, învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în faţa instanţei şi va fi ascultat în prezenţa apărătorului său. Se admite o singură excepţie, cazul în care acesta se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă. In acest caz, recursul va fi examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie.Pentru a se urgenta soluţionarea plângerii, dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, de instanţa a cărei încheiere se atacă. Recursul se soluţionează în termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului, şi în 3 zile, în cazul arestării inculpatului.Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere.Soluţiile pot fi: când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanţa dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză, sau în caz contrar de menţinere a încheierii.Recursul împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii preventive sau când s-a constat încetarea de drept a acestei măsuri, nu este suspensiv de executare.Pentru a nu se tergiversa urmărirea penală, dosarul se restituie instanţei a cărei încheiere a fost atacată în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului.c) În cazul în care procurorul sau inculpatul apreciază că încheierea dată în prima instanţă sau în apel, prin care s-a dispus luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea sau menţinera unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive este nelegală sau netemeinică (legea nu limitează motivele de recurs) o poate ataca cu recurs. Termen este de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.

14

Pentru a se desfăşura o procedură urgentă, legea cere ca dosarul să fie inaintat instanţei de recurs în termn de 24 de ore.Recursul se judecă în trei zile.După soluţionarea recursului, instanţa de recurs va restitui dosarul în termen de 24 ore.Dacă prin încheiere s-a dispus luarea, menţinerea unei măsuri preventive ori prin s-a constatat încetarea de drept a măsurii arestării preventive, recursul nu este suspensiv de executare.

§4. Reglementarea diferitelor măsuri preventive

1. Reţinerea (art. 143-144 C. proc. pen.)

Reţinerea este măsura privativă de libertate ce se poate lua faţă de învinuit de către organele de cercetare. Această măsură se abate de la regula : că măsură de restrângere privind libertatea unei persoane poate fi luată numai de un magistrat, consacrată de art. 23, alin. 4, din Constituţie fiind acordat dreptul de a o lua şi organul de cercetare deoarece este o măsură mai mult poliţienească impusă de nevoia unei urmăriri eficiente a infractorilor. Pentru a putea efectiv exercita supravegherea cercetărilor penale şi pentru a se putea declan şa procedura arestării organul de cercetare penală este obligat să-l încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii. În alte legislaţii această măsură poate fi luată de organele de cercetare pe o durată mai îndelungată. După stabilirea oportunităţii pentru luarea măsurilor preventive este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii:a) să existe probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală.Prin probe se are în vedere înţelesul dat de art. 63, alin. 1. Aceste probe trebuie să existe la dosar, urmând ca existenţa lor să fie verificată de procuror sau instanţa de judecată. Ele nu trebuie să conducă la existenţa certă a vinovăţiei deoarece unele aspecte urmează a fi lămurite pe diferite căi laborioase cum ar fi expertiza medico-legală, expertize tehnice şi contabile, ş.a.Prin indicii temeinice, potrivit art. 143, alin. 3 se înţelege că din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmarirea penală a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Măsura preventivă nu va putea fi luată dacă se constată de la început existenţa vreuneia din cauzele de neurmărire (art. 10) sau împotriva persoanelor prevăzute de art. 8 c.p.(imunitatea de jurisdicţie). b) Invinuitul să fie cercetat pentru infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare (art. 136); c) există unul din cazurile prevăzute de art. 148 C.p.p.Art.143 alin. 1/1 prevede două garanţii procesuale. Dreptul la apărare şi dreptul la tăcere. Astfel, organul de cercetare penală va aduce la cunoştinţă învinuitului că are dreptul să-şi angajeze apărător. De asemenea, i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.In aceleaşi condiţii , măsura reţinerii poate fi luată şi de procuror, caz în care măsura nu este confirmată de procurorul ierahic superior ci doar este încunoştinţat .Reţinerea învinuitului poate fi luată pe cel mult 24 ore (art. 23, alin. 3, Constituţie şi art. 144, alin. 1). Termenul se calculează potrivit art. 188.

14

Măsura se dispune de procuror sau de organul de cercetare penală prin ordonanţă în care, pe lângă menţiunile generale (art. 151, alin. 3) trebuie incluse ziua şi ora când reţinerea a început. . Din durata măsurii reţinerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.În cazul dispunerii punerii în libertate înainte de expirarea celor 24 ore se menţionează în ordonanţă ziua şi ora la care reţinerea a încetat.Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reţinerea învinuitului, o dată cu încunoştinţarea la care se referă art. 143 alin. 1, că s-a luat măsura reţinerii, un referat motivat în care va arăta temeiurile ce impun luarea măsurii. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează, înăuntrul termenului de 24 de ore, înainte de expirarea reţinerii potrivit art. 146 privind propunerea de arestare preventivă a învinuitului adresată instanţei.Când măsura reţinerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reţinerii, potrivit art. 146, respectiv va sesiza instanţa pentru luarea măsurii arestării preventive. Prin articolul ART. 140^1s-a stabilit: Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reţinerii Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a reţinerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat această măsură se poate face plângere, înainte de expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior, în condiţiile art. 278 alin. 1 şi 2. Procurorul se pronunţă prin ordonanţă înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reţinerii. Când consideră că măsura reţinerii este ilegală sau nu este justificată, procurorul dispune revocarea ei.

2. Obligarea de a nu părăsi localitatea (art. 145 C. proc. pen.)

Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură prin care se restrânge posibilitatea de mişcare prin obligarea de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, a învinuitului sau inculpatului,luată de către procuror în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii. Acestă măsură nu este absolută, în caz uri bine motivate, invinuitul sau inculpatul faţă de care s-a luat această măsură, pot cere încuviinţarea organului care a dispus-o să se deplaseze în altă localitate.Această măsură a fost introdusă pentru a se putea mai bine acoperi unele situaţii când nu se impune luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, printr-o măsură care face posibilă rămânerea în localitate pentru nevoile urmăririi penale sau ale judecăţii fără teama de a se sustrage de la această obligaţie. Măsura poate fi atenuată prin acordarea dreptului de a părăsi localitatea pentru motive întemeiate.Pentru a putea fi luată se impun următoarele condiţii:

14

- a) să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

- b) Invinuitul sau inculpatul să fie cercetat pentru infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare (art. 136);

Măsura poate fi luată din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală ori în urma înlocuirii măsurii arestării preventive, şi poate fi dispusă de procuror prin ordonanţă în cursul urmăririi penale sau de către instanţa de judecată în cursul judecăţii prin încheiere.În cursul urmăririi penale durata măsurii poate fi de cel mult 30 de zile cu posibilitatea prelungirii .Prelungirea se poate face în caz de necesitate şi numai motivat. Competenţa să acorde prelungire revine instanţei competente să judece cauza în fond. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. . Durata maximă a măsurii: obligarea de a nu părăsi localiatea, în cursul urmăririi penale este de un an. In mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani.

Procedura de prelungire este cea prevăzută pentru prelungirea arestării dispuse în cursul urmăririi penale, fiind aplicabile dispoziţiile art. 159 alin. 7-9 şi 13.Încălcarea obligaţiilor impuse prin măsura luată, poate atrage luarea măsurilor arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, dacă sunt întrunite condiţiile pentru luarea acestor măsuri.Pentru a se asigura respectarea măsurii luate, se comunică învinuitului sau inculpatului, respectiv secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte învinuitul sau inculpatul, copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă definitivă.

3. Obligarea de a nu părăsi ţara (art. 145/1)

Obligarea de a nu părăsi ţara este o măsură prin care se restrânge posibilitatea de mişcare prin obligarea de a nu părăsi ţara, a învinuitului sau inculpatului, indiferent de cetăţenie, luată de către procuror în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţiiAceastă măsură a fost introdusă pentru a se putea mai bine acoperi unele situaţii când nu se impune luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, printr-o măsură care face posibilă rămânerea în ţară, pentru nevoile urmăririi penale sau ale judecăţii fără teama de a se sustrage de la această obligaţie. Măsura poate fi atenuată prin acordarea dreptului de a părăsi ţara, cu încuviinţarea organului care a impus măsura.Pentru a putea fi luată se impun aceleaşi condiţii de la «măsura obligării de a nu părăsi localitatea » :- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;- Invinuitul sau inculpatul să fie cercetat pentru infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare (art. 136).

14

Măsura poate fi luată din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală ori în urma înlocuirii măsurii arestării preventive, şi poate fi dispusă de procuror prin ordonanţă în cursul urmăririi penale sau de către instanţa de judecată în cursul judecăţii prin încheiere.În cursul urmăririi penale durata măsurii poate fi de cel mult 30 de zile cu posibilitatea prelungirii .Prelungirea se poate face în caz de necesitate şi numai motivat. Competenţa să acorde prelungirea revine instanţei competente să judece cauza în fond. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile.Procedura de prelungire este cea prevăzută pentru prelungirea aresării dispuse în cursul urmăririi penale, fiind aplicabile dispoziţiile art. 159 alin. 7-9 şi 13.Încălcarea obligaţiilor impuse prin măsura luată, poate atrage luarea măsurilor arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, dacă sunt întrunite condiţiile pentru luarea măsurii.

Pentru a se asigura respectarea măsurii luate, se comunică învinuitului sau inculpatului şi secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, organelor competente să elibereze paşaportul, precum şi organelor de frontieră, copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă definitivă. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata acestor măsuri.Prin ART. 140^2 s-a stabilit: Plângerea împotriva ordonanţei procurorului privind măsurile preventive prevăzute în art. 136 lit. b) şi c) Împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă. Plângerea se va soluţiona în camera de consiliu. Citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie. Neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii. Participarea procurorului la judecarea plângerii este obligatorie. Dosarul va fi înaintat instanţei în termen de 24 de ore, iar plângerea se soluţionează în termen de 3 zile. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi, prin încheiere. Când consideră că măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanţa dispune revocarea ei. Plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea măsurii preventive, nu este suspensivă de executare. Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea plângerii.

4. Arestarea preventivă a învinuitului (art. 146 C. proc. pen.)

Prin reformularea art. 146 prin OUG nr. 109/2003 arestarea preventivă a invinuitului se poate lua numai de judecător.Aceasta este o măsură restrictivă de libertate, care poate fi luată de sine stătător, sau în cursul celor 24 ore de reţinere sau ca măsură ce înlocuieşte obligarea de a nu părăsi

14

localitatea sau ţara, în cazul încălcării obligaţiilor impuse de procuror invinuitului.Dat fiind faptul că măsura se referă la invinut, legiuitorul a limitat această măsură la maxim 10 zile.Pentru luarea măsurii se cer întrunite următoarele condiţii:- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143) ;- să existe o situaţie din cele prevăzute de art. 148 c.p.p.;- învinuitul să fie cercetat pentru infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare (art. 136), în limitele prevăzute de art. 148 c.p.p.;- privarea de libertate să fie în interesul urmăririi penale.În situaţiile curente, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organelor de cercetare penală va efectua următoarele activităţi procesuale în vederea formării convingerii necesităţii acestei măsuri : Va asigura un apărător ales sau când acesta fiind înştiinţat nu se poate prezenta, se va recurge la un apărător ales din oficiu ; Va proceda la ascultarea invinuitului numai în prezenţa apărătorului.In urma acestor activităţi procesuale, când ajunge la concluzia că este în interesul urmăririi penale ca învinutul să fie arestat, va face propunere motivată preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta de luare a măsurii narestării preventive.

Compenţa de a dispune arestarea este alternativă : - Preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond  ori judecătorului delegat de acesta;-Preşedintele instanţei corespunzătoare ăn a cărei circumscripţie se află locul de deţinere ori judecătorul delegat de acesta ;In cazul când urmărirea penală se efectuează de un procuror de la un parchet de pe lângă o instanţă superioară, pentru a se evita deplasările inutile s-a introdus această posiblitate.La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, care trebuie să fie înlăuntrul celor 24 de ore dacă învinuitul este reţinut. Pentru a se asigura prezenţa apărătorului şi a celorlalte persoane implicate, data fixată şi ora pentru judecarea propunerii de arestare, se comunică atât apărătorului ales sau din oficiu cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa instanţei a învinuitului arestat provizoriu.Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător indiferent de natura infracţiunii, deci şi cele de corupţie urmărite de PNA. Prezenţa învinuitului este obligatorie, motiv pentru care învinuitul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. Dacă apărătorul ales, fiind înştiinţat nu se poate prezenta, pentru a nu se tergiversa soluţionarea, se va numi un apărător din oficiu.Măsura arestării învinuitului de către judecător, nu se poate lua decît după audierea lui, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori se află în una dintre situaţiile prevăzute în art. 149^1 alin. 8., respectiv : în cazul în care inculpatul se află în stare de reţinere sau de arestare şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa instanţei. In această situaţie, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa

15

inculpatului, în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii.În cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat.Participarea procurorului este obligatorie.După ascultarea învinuitului, judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, de îndată, prin încheiere motivată.Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148, şi se consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, judecătorul dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a învinuitului. In incheierea prin care s-a dispus arestarea învinuitului se vor arăta în concret temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive .Durata acesteia, nu poate depăşi 10 zile.Totodată, instanţa, admiţând propunerea, emite, de urgenţă, mandatul de arestare a învinuitului. Mandatul cuprinde în mod corespunzător menţiunile arătate în art. 151 alin. 3 lit. a) - c), e) şi j) respectiv: a)instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;b) data şi locul emiterii;c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare; e) arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi denumirea infracţiunii;j) semnătura preşedintelui completului de judecată,precum şi numele şi prenumele învinuitului şi durata pentru care este dispusă arestarea preventivă a acestuia.Dispoziţiile art. 152 alin. 1 se aplică în mod corespunzător, respectiv când măsura arestării a fost dispusă în lipsa inculpatului potrivit art. 150, mandatul emis se înaintează în dublu exemplar organului de poliţie, pentru executare.Măsura este supusă independent, controlului instanţei ierahic superioare, deoarece se prevede că: împotriva încheierii instanţei se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.

5.Arestarea preventivă a inculpatului

5.1Arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale

Procurorul sesizat de organul de cercetare penală potrivit art. 234, sau din oficiu, pune în mişcare acţiunea penală şi dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului procedează potrivit art. 149/1, respectiv,. procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, când consideră că în interesul urmăririi penale este oprtună arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului , prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta. Competenţe este alternativă pentrucă dosarul se prezintă preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie ori judecătorului delegat de acesta. Cu ocazia prezentarii dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau judecătorul

15

delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de arestare preventivă,până la expirarea mandatului de arestare prevntivă a invinuitului devenit inculpat, sau dacă acesta este reţinut,până la expirarea celor 24 de ore de reţinere. Ziua şi ora se comunică atât apărătorului ales sau din oficiu cât şi procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezenţa în faţa judecătorului a învinuitului arestat sau reţinut. Propunerea de arestare preventivă se soluţionează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracţiunii, deci şi infracţiuni le de competenţa P.N.Anticorupţie. Înculpatul este adus în faţa judecătorului şi va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul se află în stare de reţinere sau de arestare potrivit art. 146 şi din cauza stării sănătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa instanţei, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului, în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii. Dispoziţiile art. 150 se aplică în mod corespunzător. Participarea procurorului este obligatorie. Instanţa admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, prin încheiere motivată. În cazul în care sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1, instanţa dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a inculpatului , arătând temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive şi fixând durata acesteia, care nu poate depăşi 30 de zile. Arestarea inculpatului nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din 30 de zile a perioadei în care acesta a fost anterior reţinut sau arestat. Arestarea preventivă a inculpatului se dispune înainte de expirarea duratei arestării învinuitului. Procedura arestării inculpatului şi a emitrii mandatului este aceeaşi ca în cazul arestării preventive a învinuitului. Împotriva încheierii se poate face recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare. Dispoziţiile aliniatelor precedente se aplică şi în cauzul în care procurorul pune în mişcare acţiunea penală înainte de expirarea mandatului de arestare a învinuitului. Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare a inculpatului.

5.2.Conţinutul mandatului de arestare, executarea mandatului a)Măsura arestării preventive a inculpatului se dispune de judecător prin încheiere sau hotărâre judecătorească.Dacă într-o cauză penală sunt mai mulţi infractori se poate dispune măsura arestării preventive faţă de toţi sau numai faţă de unii prin aceeaşi încheiere sau hotărâre judecătorească.În baza încheierii sau a hotărârii judecătoreşti se va emite un mandat pentru fiecare inculpat în parte, care împuterniceşte organele de poliţie să execute măsura, mandat ce trebuie să cuprindă menţiunile indicate de art. 151, alin. 3( a se vedea comentariul de sub art.137)respectiv : instanţa care a dispus luarea măsurii arestării; data şi locul emiterii; numele, prenumele şi calitatea personei care a emis mandatul, date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute în art. 70 şi codul numeric personal; arătarea faptei ce formează obiectul inculpării şi denumirea infracţiunii;încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa

15

prevăzută de lege; temeiurile concrete care determină arestarea; ordinul de a fi arestat inculpatul; indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat; semnătura judecătorului. b)executarea mandatuluiExecutarea mandatului se realizează prin înmânarea de către judecător a unui exemplar persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliţie pentru a fi predat la locul de deţinere odată cu arestatul.

Când inculpatul a fost arestat în lipsă, organului de poliţie i se înmânează două exemplare din mandatul de arestare, pentru executare. La găsirea persoanei organul de poliţie o reţine şi îi înmânează un exemplar din mandat după care o conduce la judecătrul care a emis mandatul

La prezentarea inculpatului judecătorului, acesta va proceda la ascultarea inculpatului, în prezenţa apărătorului ales sau din oficiu. În cazul în care nu sunt obiecţii, va menţiona pe mandat data începerii executării arestării. Dacă s-au ridicat obiecţii care necesită o rezolvare urgentă, va fixa de îndată termen de judecată. c)obiecţii privind identitateaDacă cu ocazia găsirii arestatului de organul de poliţie, acesta ridică obiecţii cu privire la identitate (coincidenţa de nume sau inculpatul s-a folosit de o identitate falsă) este condus în faţa instanţei din locul unde a fost găsit care este competentă teritorial pentru clarificarea situaţiei.Instanţa , când este necesar va cere relaţii de la judecătorul care a emis mandatul. Dacă verificarea obiecţiilor necesită timp şi nu există pericol de dispariţie a celui arestat, va dispune punerea în libertate a celui arestat.

În cazul în care se constată că persoana arestată nu este cea arătată în mandat o pune imediat în libertate.

Dacă constată că obiecţiile sunt nefondate, se dispune executarea mandatului respectând dispoziţiile art. 152, alin. 3 ..

Această activitate procesuală a instanţei se consemnează într-o încheiere care se trimite şi judecătorului care a emis mandatul. In situaţia în care persoana prevăzută în mandat nu a fost găsită, organul însărcinat cu executarea, încheie un proces - verbal prin care constată acestea şi-l înaintează pentru a înştiinţa, judecătorului care a emis mandatul precum şi organelor competente pentru declanşarea procedurii de dare în urmărire.

5.3.Durata arestării preventive a inculpatului şi prelungirea ei

5.3.1. Durata arestării preventive

Datorită caracterului excepţional şi temporar măsurile preventive pot fi luate între două intervale: începerea urmăririi penale până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti . Întrucât măsurile preventive vizează persoana învinuitului sau inculpatului, nu vor putea fi luate asupra făptuitorului sau bănuitului în faza actelor premergătoare sau după adoptarea soluţiei de scoatere de sub urmărire penală.Art. 23, alin. 4,5 din Constituţie prevede: “ (4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. (5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30

15

de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. Prin alinierea legislaţiei României, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin Legea nr. 281/2003, arestarea preventivă a învinuitului şi inculpatului, atât în cursul urmăririi penale cât şi a judecăţii o dispune judecătorul. Depăşirea celor 30 de zile este posibilă .când arestarea preventivă a inculpatului este prelungită în condiţiile legii.Termenul curge de la data emiterii mandatului, când arestarea a fost dispusă după ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, termenul curge de la data punerii în executare a mandatului de arestarare.După expirarea acestui termen în cursul ur4măririi penale, dacă subzistă temeiurile arestării se poate cere prelungirea acesteia instanţei de judecată (art. 23, alin. 4/1, Constituţie şi art. 155 ). Durata arestării în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 zile.Mandatul este valabil şi în cazul în care cauza este trecută de la un organ de urmărire la altul.Mandatul este valabil pe durata termenului pe care s-a emis (dacă calculul s-a făcut corect) până la expirare sau revocare.

5.3.2.Prelungirea duratei arestării preventive

Prelungirea arestării duratei arestării inculpatului, în cursul urmăririi penale, fiind. încredinţată instanţei de judecată, orice prelungire se poate dispune, ca şi luarea măsurii de arestare, numai în caz de necesitate (oportunitate) şi numai motivat (art. 155, alin. 1).Motivul este dat de faptul că temeiurile care determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate ori există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. Considerăm că instanţa, fără a cenzura încheierea iniţială de arestare, va trebui să verifice dacă la luarea măsurii au existat temeiurile pentru luarea măsurii şi dacă ele au existat, dacă se menţin în continuare.Prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi dispusă de instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau dacă urmărirea penală este efectuată de un organ superior al parchetului competent teritorial, pentru a evita deplasările lungi , de instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.Dacă cercetarea este efectuată de organul de poliţie acesta va face propuneri motivate pe care le vor depune la procurorul ce efectuează supravegherea cercetărilor. După avizare, propunerea se înaintează, cu cel puţin 5 zile îainte de expirarea duratei arestării, instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau de instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. . Termenul de 5 zile este un termen de recomandare.Dacă arestarea a fost dispusă de o instanţă inferioară celei competente să acorde prelungirea, şi în timpul arestării s-a schimbat încadrarea juridică pentru care este cercetat inculpatul, schimbându-se şi competenţa instanţei, propunerea se înaintează instanţei competente.La adresa de sesizare a instanţei de judecată se anexează şi propunerea formulată de organul de cercetare penală. Procurorul , ca organ de supraveghere a urmăririi penale, are posbilitatea să adauge şi alte motive care justifică prelungirea arestării decât cele indicate

15

de organul de cercetare penală.Când în aceeaşi cauză se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, pentru operativitate şi eficienţă, procurorul care sesizează instanţa pentru unul dintre inculpaţi va sesiza, totodată, instanţa şi cu privire la ceilalţi inculpaţi. Procedura este stabilită de art.159. Procurorul are obligaţia de a depune dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive. Pentru a putea realiza o apărare efectivă, dosarul va putea fi consultat de apărător.

După sesizarea instanţei, aceasta fixează termen pentru judecarea propunerii. Pentru a se asigura confidenţialitatea urmăririi penale, propunerea de prelungire se soluţionează în camera de consiliu după procedura şi cu respectarea dreptului de apărare şi principiului contradictorialităţii, în cadrul de la luarea măsurii arestării inculpatului. Instanţa se constitue cu un singur judecător indiferent de natura infracţiunii.

Inculpatul trebuie adus în instanţă. În mod excepţional, dacă inculpatul arestat se află în spital, şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei, sau în alte cazuri în care deplasarea nu este posibilă, cum este cazul internării în vederea expertizei medico-legale psihiatrice, propunerea de prelungire a duratei arestării preventive va fi judecată în lipsa inculpatului dar numai în prezenţa apărătorului. În această situaţie, apărătorului i se dă cuvântul pentru a pune concluzii, fiind un caz de reprezentare legală.

. Prelungirea se dispune în termen de 24 de ore de la primirea dosarului prin încheiere.Instanţa poate acorda prelungirea, care nu va putea depăşi 30 de zile. În cazul în care mai trebuie acordate alte prelungiri acestea se acordă prin aceeaşi procedură, fiecare neputând depăşi 30 de zile. Prin OUG nr. 109/2003, în concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că în cursul urmăririi penale, durata arestării nu poate depăşi un termen rezonabil, stabilindu-se limita superioară de 180 de zile. Incheiere se comunică celor lipsă de la judecată în acelaşi termen. Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată prin recurs de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 24 de ore şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă. Pentru ca propunerea de prelungire să nu rămână fără obiect, recursul trebuie soluţionat înainte de expirarea duratei arestării preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare, iar recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea prelungirii arestării preventive este suspensiv de executare, dar nu poate depăşi 30 de zile (v.decizia Curţii Constituţionale nr.22/1998). La judecarea recursului, inculpatul este adus funcţionând aceeaşi excepţie de la judecata în primă instanţă.

Măsurile dispuse de instanţă, de prelungire a arestării preventive, de admitere sau respingere a recursului împotriva încheierii de prelungire a arestării se comunică administraţiei locului de deţinere care este obligată să le aducă la cunoştinţa inculpatului. Pentru a se evita tergiversarea urmăririi penale, dacă încheierea primei instanţe care se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive nu este atacată cu recurs, instanţa este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea

15

termenului de recurs.

5.4.Menţinerea arestării inculpatului după primirea dosarului cu rechizitoriu Pentru situaţia în care mandatul de arestare a inculpatului trimis în judecată ar expira înainte de primul termen de judecată prin art. 160 a fost reglementată procedura menţinerii arestării inculpatului după trimiterea în judecată., pentrucă, numai în cursul urmăririi penale, arestarea se dispune pe 30 de zile, urmând, dacă este necesar să fie prelungită în limitele art. 159 alin. 13. Potrivit acesteia, când procurorul dispune, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea .Termenul de 5 zile este un termen de recomandare pentrucă oricum potrivit art. 300/1, care reglementeză:„Menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului”, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia aresării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive sau, după caz, a prelungirii arestării preventive, după procedura, „Menţinerii arestării”,motiv pentru care se face trimitere la art. 300/1. Dacă instanţa constată că este justificată menţinerea arestării, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării.. Dispoziţiile art. 159 alin. 3, 4, 5, 7 şi 11, privind prezenţa inculpatului, dreptul la apărare, participarea procurorului, termenul de soluţionare şi comunicarea hotărîrii, se aplică în mod corespunzător.

5.5.Procedura arestării inculpatului în cursul judecăţii Prin art. 160/a a fost reglementată procedura arestării inculpatului în cursul judecăţii. Dacă instanţa constată în cursul judecăţii că se impune luarea măsurii arestării inculpatului, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148, va putea dispune arestarea preventivă. Arestarea se va dispune prin încheiere motivată. Pentru a se aduce la îndeplinire măsura, instanţa va emite mandatul de arestare în condiţiile art. 151. Incheierea poate fi atacată cu recurs în aceleaşi condiţii în care se poate ataca încheierea prin care s-a dispus arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale.Recursul nu este suspensiv de executare. Faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, instanţa poate dispune din nou această măsură, dacă au intervenit elemente noi care să facă necesară privarea sa de libertate, încheierea de revocare a măsurii neavând autoritate de lucru judecat.

5.6.Menţinerea arestării în cursul judecăţii

15

Pentrucă în cursul judecăţii arestarea nu mai este limitată la 30 de zile şi nu mai funcţioneză instituţia prelungirilor pe câte 30 de zile, ca în cursul urmăririi penale, pentru a se verifica legalitatea şi temeinicia arestării, s-a introdus pentru instanţă obligaţia de a face aceste verificări periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, în locul prelungirilor pe 30 de zile operând instituţia menţinerii arestării preventive până la o nouă verificare. Menţinerea arestării se va dispune când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate. Dacă aceste temeiuri nu mai subzistă şi nu există temeiuri noi, instanţa dispune revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Calea de atac împotriva încheierii este recursul în aceleşi condiţii ca la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii (art. 160/a alin. 2)..6) Reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatului minor. Dispoziţii speciale.

Minorii, datorită specificului dezvoltării psiho- sociale, au un regim de sancţionare adecvat, motiv pentru care a fost necesar a se reglementa şi un sistem adaptat acestora de aplicare a măsurilor preventive. Fără a se schimba procedura de aplicare, prin Legea nr. 281/2003, s-au introdus „Dispoziţii speciale pentru minori” care derogă şi completează cu dispoziţii proprii regimului minorilor, modul de luare faţă de aceştia a măsurilor preventive.Art. 160/f se referă la regimul special de detenţie ce se ia în raport de particularităţile vârstei, astfel ca măsurile preventive, să-şi atingă scopul: buna desfăşurare a procesului penal şi împiedecarea de sustragere de la răspunderea penală, dar în aceleaşi timp, să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a acestuia.In continuare, în alin.2, se subliniază necesitatea asigurării asistenţei juridice efective, prin posibilitatea angajării unui apărător ales sau din oficiu şi prin asigurarea contactului şi comunicării cu apărătorul, garanţie pentru asigurarea dezvoltării psihice prin atenuarea frustrărilor generate de privarea de libertate, este obligaţia organelor judiciare, de a încunoştiinţa imediat părinţii, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul, alte persona pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare serviciul de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă cauza. Despre luarea acestor măsuri trebuie încheiat un proces verbal.Pentru a se asigura un corect tratament educativ, în timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii se ţin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor arestaţi preventiv.Acest regim special şi respectarea drepturilor minorilor reţinuţi sau arestaţi preventiv, este realizat prin triplu control:- prin controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei,-prin vizitarea locurilor de deţinere preventivă de către procuror, precum şi,-prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii preventiv.

6.1.Reţinerea minorului. In ce priveşte reţinerea, dispoziţiile specifice minorilor stabilesc, în art. 160/g , că- reţinerea nu poate depăşi 10 ore;

15

- se poate lua dacă există date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu detenţiunea pe viaţă sau închisoare de 10 ani ori mai mareMăsura poate fi prelungită numai dacă se impune, numai de procuror, prin ordonanţă motivată, pentru o durată de cel mult 1o ore. Deci, organul de cerecetare va trebui pe lângă înştiinţarea procurorului, înlăuntrul celor 10 ore să propună, dacă consideră necesar, şi prelungirea reţinerii de către procuror. Minorul poate fi reţinut, în total, în doi timpi, 20 de ore, faţă de 24 de ore cât poate fi reţinut majorul, într-un timp. 6.2. Arestarea inculpatului minor. In ce priveşte luarea măsurii preventive a inculpatului minor, art. 160/h împarte minorii în două grupe: între 14- 16 ani şi peste 16 ani. -Prima grupă de vârstă între 14 şi 16 ani este, durata arestării inculpatului minor în cursul urmăririi penale sau al judecăţii în primă instanţă, de cel mult 15 zile .iar verficarea legalităţii şi teminiciei arestării preventive se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 30 zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menţinerea ei în cursul judecăţii nu poate fi dispusă decât în mod excepţional.. Arestarea preventivă a minorului, între 14-16, în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total, un termen rezonabil maximul stabilit fiind de 60 de zile. In mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14- 16 ani în cursul urmăririui penale poate fi prelungită până la 160 de zile.

-A doua grupă de vârstă, cuprinde inculpatul minor mai mare de 16 ani. Acesta poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile.S-a mărit durata măsurii preventive, care poate fi prelungită în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, de fiecare dată cu 20 de zile.Astfel, arestarea preventivă, totală, a inculpatului minor, peste 16ani, în cursul urmăririi penale nu poate să depăşească, în total,un termen rezonabil, maxima fiind stabilită la 90 de zile. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 160 de zile. In cursul judecăţii, verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani, se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile Se va pune problema unor situaţii tranzitorii, când minorii trec în cursul urmăririi de grupa superioară de vârstă. In aceste cazuri urmează a li se aplica normele corespunzătoare vârstei din momentul actului procesual. Caracterul excepţional al măsurii arestării preventive a minorului, rezultă şi din faptul că măsura arestării se poate numai faţă de inculpatul minor nefiind reglementată măsura arestării preventive a învinuitului minor.

7. Liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune

Liberarea provizorie, în diverse variante, se regăseşte în majoritatea legislaţiilor moderne, fiind cunoscută şi reglementarea dată de Codul de procedură penală român din 1936.Liberarea provizorie constituie o măsură procesual penală de restrângere a unor drepturi şi libertăţi ce derivă din măsură arestării preventive. Luarea acesteia presupune

15

menţinerea temeiurilor legale care fac posibilă arestarea, dar se poate renunţa la privarea de libertate, liberarea devenind posibilă în măsura respectării anumitor condiţii. Derivând din măsura arestării, liberarea provizorie este facultativă, fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.În literatură s-au purtat discuţii cu privire la natura juridică a liberării provizorii conturându-se două opinii: prima opinie susţine că liberarea provizorie este o măsură preventivă iar a doua că este o măsură procesuală aplicabilă arestaţilor.Apreciem că în actuala reglementare măsura liberării provizorii are caracterul de măsură procesuală aplicabilă arestaţilor, ce reuşeşte să împace nevoile procesului penal cu dreptul arestatului de a fi considerat nevinovat până la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare.Liberarea provizorie poate fi cerută de învinuitul sau arestatul preventiv, fapt ce întăreşte opinia că este o măsură procesuală aplicabilă arestaţilor. La această concluzie ne duce şi conduce şi rezultatul urmărit de petent : liberarea provizorie.Liberarea provizorie este reglementată în două modalităţi: sub control judiciar şi pe cauţiune.

7.1. Liberarea provizorie sub control judiciar (art. 1602 C. proc. pen.)

7.1.1. Condiţiile acordării

Controlul judiciar instituit de instanţă, poate fi ridicat oricând, total sau în parte, pentru motive temeinice. Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul comiterii de infracţiuni a căror gravitate este între “uşoară” şi “medie” acestea fiind considerate infracţiunile săvârşite din culpă, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege, iar în cazul infracţiunilor intenţionate, numai dacă legea nu prevede pedeapsa închisorii care depăşeşte 18 ani. Nu se va putea acorda liberarea provizorie sub control judiciar arestatului care este recidivist ori când există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În timpul liberării sub control judiciar inculpatul are obligaţia să suporte anumite îndatoriri, din cele stabilite de lege, stabilite de organul judiciar.Organul judiciar are obligaţia să verifice respectarea acestor îndatoriri care sunt de natură să asigure desfăşurarea procesului şi să prevină comiterea altor infracţiuni. Obligaţiile ce pot fi stabilite sunt prevăzute în art. 1602.Aceste obligaţii sunt: a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă; b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; d) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura; e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

15

(3^1) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune învinuitului sau inculpatului ca pe timpul liberării provizorii să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de instanţă, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate; f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta. (3^2) În cuprinsul încheierii sunt menţionate expres obligaţiile pe care învinuitul sau inculpatul trebuie să le respecte şi se atrage atenţia acestuia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive. (4) Dispoziţiile art. 145 alin. 2^1 se aplică în mod corespunzător.------------ *) Conform art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, dispoziţiile din Codul de procedură penală privind obligaţia de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere intră în vigoare la 1 iulie 2007.

7.1.2.Organul care dispune liberarea provzorie şi controlul respectării obligaţiei. Pentrucă arestarea provizorie atât a învinuitului cât şi ainculpatului se dispune numai de instaţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii, liberarea provizorie se dispune doar de instanţa de judecată. De aici se deduce că procurorul când propune arestarea preventivă a învinuitului sau a inculpatului, va putea cere numai luarea acestor măsuri, instituţia liberării provizorii nefiind decât o măsură subsecventă arestării, va putea fi cerută ulterior de persoana arestată. Asta n-ar împieca ca măsura să fie dispusă prin aceeaşi încheiere în doi timpi: în primul să dispună arestarea iar în al doilea, dacă este formulată cererea, liberarea provizorie. La această concluzie duce şi interpretarea art. 136 alin. 2 în care se arată : Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.Potrivit art. 160^2 controlul modului în care învinuitul sau inculpatul respectă obligaţiile stabilite de instanţă revine judecătorului delegat cu executarea, precum şi procurorului şi organului de poliţie.

Art. 160>3 prevede că instanţa de judecată, organul care a dispus controlul judiciar, îl poate modifica, stabilind alte obligaţii sa îl poate ridica controlul judiciar, în total sau în parte, pentru motive temeinice. Se poate spune că această măsură este opusă revocării controlului judiciar deoarece se referă la o atenuare sau la o anulare a controlului judiciar. Modificarea în parte înseamnă înlocuirea unor obligaţii din cele prevăzute de art. 160/2.Ridicarea în parte înlătură una sau mai multe din obligaţiile impuse inculpatului, din cele nominalizate de organul judiciar, menţinând totuşi o parte din îndatoririle art. 1602 ce

16

revin celui pus în libertate.Ridicarea controlului judiciar, în total, face ca libertatea inculpatului să devină deplină, în sensul că nu mai are de suportat nici una din obligaţiile prevăzute de art. 1602.Ridicarea în totalitate sau în parte a controlului judiciar se dispune de instanţă prin încheiere..

7.2.Liberarea provizorie pe cauţiune

7.2.1.Condiţii de acordare.Liberarea provizorie pe cauţiune fiind a doua variantă a liberării provizorii, există puncte comune ale celor două instituţii. Astfel, liberarea provizorie pe cauţiune se acordă pe baza unei cereri şi niciodată din oficiu. Ea se acordă numai de instanţa de judecată în următoarele condiţii privitoare la faptă şi inculpat :-Liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 12 ani.-Liberarea provizorie pe cauţiune nu se acordă în cazul în care învinuitul sau inculpatul este recidivist ori când există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.Acordarea liberării pe cauţiune urmăreşte cercetarea inculpatului în libertate prin garantarea prin cauţiune a rămânerii la dispoziţia organului judiciar. Din aceste motive, liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda când sunt îndeplinite condiţiile legale şi s-a depus cauţiunea stabilită de organul judiciar competent.Obligaţiile impuse inculpatului în acest caz sunt mai reduse decât la liberarea sub control judiciar rezumându-se la prezentarea la toate chemările organului judiciar şi comunicarea schimbărilor de domiciliu sau de reşedinţă.

7.2.2.. CauţiuneaNatura juridică a cauţiunii este determinată de art. 1605 care stabileşte că este o garanţie procesual penală care asigură respectarea de către învinuit sau inculpat a obligaţiilor ce-i revin în timpul liberării.Spre deosebire de alte reglementări, unde cauţiunea are drept scop asigurarea executării pedepsei, a despăgubirilor civile sau chiar a amenzii în reglementarea dată de C.p.p. are un singur scop: respectarea condiţiilor legate de starea de libertate provizorie din timpul urmăririi penale sau a judecăţii.Cauţiunea este fixată într-o sumă de bani,fiind fixat daoar un minim. Instanţa are posibilitatea de individualizare a cauţiunii în raport de posibilităţile arestatului şi mai ales, de importanţa sumei pentru acesta.Astfel,potrivit ART. 160^5 Cauţiunea Cauţiunea garantează respectarea de către învinuit sau inculpat a obligaţiilor care îi revin în timpul liberării provizorii.

16

Cuantumul cauţiunii este de cel puţin 1.000 lei şi consemnarea sa se poate face fie prin depunerea sumei de bani stabilită de către instanţă, fie prin constituirea unei garanţii reale imobiliare la dispoziţia instanţei care a stabilit cauţiunea.

Cauţiunea se consemneză pe numele învinuitului sau inculpatului şi la dispoziţia instanţei care a stabilit cuntumul cauţiunii.

7.2.3.. Restituirea şi reţinerea cauţiuniiLegea reglementează două situaţii opuse:-pentru cazurile neimputabile inculpatului sau de conformare la comportamentul impus: restituirea cauţiunii chiar şi în caz de condamnare şi,- pentru cazul de neconformare: reţinerea cauţiunii. Potrivit art. 1605, alin. 4 cauţiunea se restituie în următoarele cazuri:a. se revocă liberarea provizorie pentru cazul prevăzut de art. 16010, alin. 1, lit. a (dacă se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea);

b. se constată, de instanţă prin încheiere, că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;

c. se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal;

d. se pronunţă pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendare condiţionată a executării ori cu executarea la locul de muncă;

e. se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii.

f. cererea de liberare provizorie a fost respinsă potrivit art. 160^8a alin. respectiv, în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cererea este neîntemeiată sau când aceasta a fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau de inculpat, instanţa respinge cererea.În condiţiile prevăzute de art. 1605, lit b-e se dispune şi încetarea stării de liberare provizorie.Cauţiunea nu se restituie dacă inculpatul a fost condamnat cu pedeapsa închisorii şi se află în una din situaţiile prevăzute de art. 16010, alin. 1, lit. b, care au determinat revocarea liberării pe cauţiune (inculpatul nu îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile ce-i revin potrivit art. 1602, alin. 2, art. 1604, alin. 2) sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului, ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.În cazul în care se hotăreşte nerestituirea cauţiunii, aceasta se face venit la bugetul statului la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

7.3. Dispoziţii comune privind soluţionarea cererii de liberare provizorie

16

7.3.1.Cererea de liberare provizorie. Liberarea provizorie sub control judiciar se acordă numai la cerere şi niciodată din oficiu. Dreptul de a solicita liberarea îl are în primul rând inculpatul, soţul sau rudele apropiate. Cererea poate fi făcută şi prin apărător în numele oricăruia din cei interesaţi.Competenţa de soluţionare a cererii aparţine instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar în cursul judecăţii, instanţei sesizate cu judecarea cauzei.Cererea poate fi depusă şi la organul de cercetare penală, procuror ori la respectiv administraţia locului de deţinere,. Aceste organe au obligaţia să înainteze solicitarea în 24 ore instanţei de judecată competente, după cum cauza se află în faza de urmărire penală sau judecată.Limitele de timp în care se poate face cererea de liberare provizorie sunt limitate la durata procesului: în tot cursul urmăririi penale iar în faţa instanţei de judecată până la terminarea judecăţii, deci atât în cursul judecăţii în primă instanţă cât şi în căile de atac.Conţinutul cererii de liberare provizorie: numele, domiciliul şi calitatea persoanei care o face precum şi menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii.

7.3.2..Procedura de soluţionare

La primirea cererii, în cadrul cadrul activităţi premergătoare examinării cererii şedinţei de judecată, instanţa va verifica dacă aceasta conţine menţiunile prevăzute de lege şi în cazul eonstatării unor lipsuri dispune completarea acestuia. Cu ocazia depunerii la instanţă, preşedintele instanţei va verifica cererea şi va încunoştinţa petiţionarul despre termenul de judecare a cererii. Când cererea este făcută de o altă persoană decât învinuitul sau inculpatul, întrucât numai acesta poate dispune asupra drepturilor sale şi să se angajeze că va respecta obligaţiile impuse, acesta va fi întrebat dacă îşi însuşeşte cererea, declaraţia acestuia va fi consemnată pe cerere. Examinarea cererii se face în doi timpi: timpul întâi- examinarea şi admiterea în principiu şi timpul doi- soluţionarea cererii.In primul timp : examinarea şi admiterea în principiu, instanţa va proceda de urgenţă, la verificarea cererii, urmărind dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia.Dacă sunt îndeplinite, în cazul cererii de liberare pe cauţiune, instanţa stabileşte cuantumul cauţiunii şi termenul în care cauţiunea trebuie depusă, încunoştinţând despre aceasta persoana care a făcut cererea.Sunt posibile două soluţii:După depunerea dovezii de consemnare a cauţiunii, instanţa admite în principiu cererea şi fixează termenul pentru soluţionarea ei .Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi dovada de consemnare a cauţiunii nu a fost depusă, cererea se respinge. Cererea va fi examinată de regulă de urgenţă de instanţa de judecată. După admiterea în principiu a cererii se fixează un termen de judecată, care, datorită caracterului de urgenţă a cererii, poate devansa termenul pentru judecarea cauzei.Soluţionarea cererii se face în condiţii de contradictorialitate instanţa fiind obligată să

16

obligată să audieze pe inculpat, să asculte concluziile apărătorului şi a procurorului (art. 160/8a alin.1După examinarea cererii aceasta va fi admisă sau respinsă prin încheiere . Admiterea cererii :  În cazul în care se constată că toate condiţiile legale sunt îndeplinite, şi cererea este întemeiată, instanţa admite cererea şi dispune punerea în libertate provizorie a învinuitului sau inculpatului, stabilind obligaţiile pe care le are de îndeplinit. O copie a dispozitivului încheierii, ori un extras al acesteia, se trimite administraţiei locului de deţinere care îl va pune, de îndată, în libertate pe inculpat, şi organului de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte inculpatul. Se mai încunoştinţează şi persoanele interesate.Respingerea cererii se va produce când se constată de instanţă că: nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cererea este neîntemeiată sau când aceasta a fost făcută de către o altă persoană şi nu a fost însuşită de învinuit sau de inculpat.

7.3.3.Căi de atac

Încheierea instanţei prin care s-a dispus admiterea sau respingerea cererii de liberare provizorie este supusă recursului , competenţa revenind instanţei superioare.Termenul de recurs este de 24 ore şi curge de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare, pentru cei lipsă.Pentrucă este o procedură urgentă, dosarul va fi înainatat instanţei de control în 24 de ore.Instanţa de recurs va trebui să fixeze termen de urgenţă deoarece legea obligă ca recursul să fie judecat în 2 zile.Contradictorialitatea se realizează prin obligaţia de a aduce inculpatul la judecarea recursului şi prin obligarea procurorului de a participa la judecarea recursului. Tot sub semnul urgenţei stă şi obligaţia instanţei de a se pronunţa în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului. Recursul împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de liberare provizorie nu este suspensiv de executare. Per a contrario: recursul prin care s-a admis cererea de liberare este suspensiv de executare.Din aceleaţi motive, pentru a se evita tergiversarea judecăţii, dosarul se restituie în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. Instanţa se pronunţă în aceeaşi zi asupra admiterii sau respingerii recursului.In cazul modificării sau ridicării controlului judiciar se aplică în mod corespunzător dispoziţiile de liberarea provizorie.

7.3.4.. Revocarea liberării provizorii

În cazul revocării liberării (art. 16010) se prevăd două situaţii în care se poate revoca măsura liberării provizorii şi anume:- dacă se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie şi care justifică arestarea inculpatului. Aceste împrejurări sunt elemente noi, necunoscute anterior şi care au o asemenea încărcătură de pericol social că impune arestarea inculpatului pentru a nu fi afectată desfăşurarea procesului penal şi ordinea publică;

16

- dacă inculpatul nu îndeplineşte cu rea-credinţă obligaţiile ce-i revin potrivit art. 160 2, alin. 3 şi art. 1604, alin 2, sau încearcă să zădărnicească aflarea adevărului ori săvârşeşte din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care este urmărit sau judecat.Odată sesizată sau autosesizată , instanţa de judecată, cu unul din cele două cazuri de revocare se va proceda la ascultarea inculpatului în prezenţa apărătorului după care, instanţa va dispune revocarea liberării prin încheiere.Revocarea se dispune şi în lipsa inculpatului, când acesta fără motive temeinice nu se prezintă la chemarea făcută.Întrucât revocarea se dispune deoarece se impune cercetarea sau judecarea inculpatului în stare de arest, instanţa de judecată vor dispune arestarea preventivă a inculpatului şi vor emite un nou mandat de arestare.Împotriva încheierii instanţei prin care s-a dispus revocarea liberării provizorii se poate face recurs.Dispoziţiile art. 160^9, respectiv, recursul împotriva încheierilor privind liberarea provizorie, se aplică în mod corespunzător.

Secţiunea a III-a. Alte măsuri preventive

§1. Măsuri de ocrotire şi de siguranţă

1. Măsurile de ocrotire în caz de reţinere sau de arestare preventivă

Întrucât măsura reţinerii şi arestării preventive are un caracter personal, este uman ca în urma luării acesteia să se limiteze cât mai mult efectele negative asupra altor persoane care s-ar afla în îngrijirea celui arestat. În acest sens s-a prevăzut (art. 161 C. proc. pen.) obligaţia pentru organul judiciar care a luat măsura reţinerii sau arestării preventive de a încunoştinţa autoritatea competentă să ia măsuri de ocrotire faţă de o persoană aflată în ocrotirea inculpatului, cum ar fi: o persoana pusă sub interdicţie, o persoană asupra căreia s-a instituit curatela, o persoană care datorită vârstei, bolii sau altei cauze ar avea nevoie de ajutor.Pentru aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii, s-ar impune obligaţia pentru organul judiciar de a se interesa la luarea măsurii arestării preventive dacă există astfel de situaţii.Încunoştinţarea organului competent se va face de îndată ce organul judiciar a luat la cunoştinţă de existenţa situaţiei de ocrotire, fie înainte de a dispune reţinerea sau arestarea, fie după ce aceste măsuri au fost luate.Deşi Codul de procedură penală nu face referire la organul competent, acesta este în majoritatea cazurilor autoritatea tutelară [a se vedea, art. 113 lit. c) şi art. 158, 159 C. fam.].

2. Luarea măsurilor de siguranţă

Dacă, procurorul în cursul urmăririi penale, constată că învinuitul sau inculpatul din cauza unei boli ori a intoxicării cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe (art. 113 C.p.) ori fiind bolnav mintal ori toxicoman (art. 114, C.p.) se află într-o stare ce prezintă pericol pentru societate,sesizează instanţa care, dacă este cazul, dispune, luarea

16

în mod provizoriu a măsurii de siguranţă corespunzatoare: obligarea la tratament medical sau internarea într-un institut medical de specialitate.In cursul judecăţii măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanţa de judecată.Măsurile de siguranţă sunt dispuse de instanţă numai după ascultarea învinuitului sau inculpatului în prezenţa apărătorului şi a procurorului.Măsura se dispune prin încheiere; punerea în executare făcându-se potrivit art. 430 - 435.Întrucât măsura internării provizorii implică restrângerea libertăţii persoanei, şi sunt necesare cunoştinţele de specialitate aprofundate, instanţa de judecată va trebui, după luarea măsurii să sesizeze comisia medicală competentă, să avizeze internarea bolnavilor mintali şi a toxicomanilor periculoşi.

Pe baza concluziilor comisiei de avizare a internării bolnavilor mintali ori a toxicomanilor periculoşi, din care trebuie să rezulte oportunitatea internării deoarece bolnavul prezintă pericol pentru societate, instanţa va confirma sau infirma măsura.În cazul în care inculpatul bolnav va fi trimis în judecată măsura internării medicale durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, ocazie cu care instanţa se va pronunţa asupra menţinerii în continuare a măsurii internării, înlocuirii sau infirmă măsura (art. 343, alin. 2).Dacă inculpatul a fost scos de sub urmărire penală sau s-a încetat procesul penal cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 10, lit. a, b, c se poate sesiza instanţa competentă să judece cauza în fond, în vederea confirmării măsurii internării medicale, până la însănătoşire.Hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs care nu suspendă executarea.Dacă instanţa de judecată a fost sesizată numai pentru confirmarea măsurii internării medicale, dacă aceasta nu constată o lipsă în probatoriul cauzei, nu va putea uza de dispoziţiile art. 333 acestea fiind consacrate refacerii urmăririi penale, ceea ce nu este cazul, instanţa fiind nevoită să completeze eventualele neajunsuri singură, dat fiind caracterul de urgenţă al măsurii.

§2. Măsurile asiguratorii (art. 163-168 C. proc. pen.)

1. Noţiunea de măsură asiguratorie

Măsurile asiguratorii sunt măsuri de restrângere a drepturilor patrimoniale şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a bunurilor mobile şi imobile aparţinând învinuitului sau inculpatului ori a persoanelor responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubei cauzate prin infracţiune precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Fiind măsuri de restrângere a drepturilor patrimoniale, ele se iau numai de procuror sau de instanţa de judecată.În cazul în care se urmăreşte recuperarea pagubei se vor indisponibiliza în primul rând bunurile învinuitului sau inculpatului până la nivelul probabil al pagubei şi dacă acestea

16

nu sunt îndestulătoare şi apoi ale părţii responsabile civilmente după întinderea răspunderii potrivit legii.Măsurile asiguratorii luate pentru asigurarea plăţii amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, răspunderea penală fiind personală (art. 163, alin. 3).Nu pot forma obiectul unor măsuri asiguratorii bunurile care aparţin unei unităţi la care se referă art. 145 C.p. şi bunurile exceptate de art. 406 şi urm. Cod procedură civilă şi art.71 şi 80 din Ordonanţa nr.61/2002.

2. Procedura luării măsurilor asiguratorii

În ce priveşte luarea acestor măsuri, ele pot fi facultative sau obligatorii.Potrivit art. 163, alin. 5, măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua la cererea părţilor civile sau din oficiu. Dacă partea civilă solicită luarea măsurilor, organul judiciar este obligat să le ia. Luarea măsurilor este obligatorie în următoarea situaţie prev de art. 163 al.6 :

- în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

3. Aducerea la îndeplinire a măsurilor asiguratorii

Art. 164 C. proc. pen. stabileşte mai multe organe care aduc sau pot aduce la îndeplinire măsurile asiguratorii, după cum urmează:Art. 164 stabileşte mai multe organe care aduc sau pot aduce la îndeplinire măsurile asiguratorii după cum urmează:- ordonanţa de luare a măsurii asiguratorii se aduce la îndeplinire de către organul de urmărire penală ce a luat măsura; dacă măsura a fost luată de procuror acesta poate dispune ca măsura asiguratorie să fie adusă la îndeplinire de către grefierul parchetului din care face parte;- încheierea instanţei de judecată prin care s-a dispus luarea măsurii asiguratorii se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc;- atât măsurile asiguratorii dispuse de procuror sau de instanţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de executare ale unităţii păgubite în cazul în care aceasta este una din cele la care se referă art. 145 C.p.

4. Măsurile asiguratorii reglementate de lege

Legea de procedură penală reglementează două măsuri asiguratorii: sechestrul şi poprirea.

A. Sechestrul penal (art. 165-166 C. proc. pen.)

Organul care procedează la aplicarea sechestrului penal, este obligat să identifice prin efectuarea percheziţiei sau a altor activităţi operative de descoperire a bunurilor învinuitului sau inculpatului ori a părţii responsabilă civilmente ( a se vedea prevederile art. 58 şi urm. din Ordonanţa nr. 61/2002). După inventariere este necesar ca bunurile să fie evaluate, putându-se recurge la nevoie şi la experţi. După efectuarea acestor activităţi

16

se vor declara sechestrate bunurile ce formează obiectul măsurilor asiguratorii, fapt ce se va consuma în actele procedurale care diferă după cum bunurile sunt imobile sau mobile.Pentru bunurile mobile, sechestrul poate îmbrăca următoarele forme:a. sechestrul cu lăsarea bunurilor în custodia celui ale cărui bunuri au fost sechestrate sau unei rude; în acest caz sechestrul poate fi cu sigilii sau fără sigilii;b. sechestrul cu ridicarea bunurilor şi încredinţarea lor spre păstrare altor persoane, sau depunerea spre valorificare de îndată, unor unităţi de stat de profil.În unele cazuri ridicarea bunurilor sechestrate este obligatorie în raport de natura bunurilor asupra cărora se pune sechestrul (a se vedea dispoziţiile art.74 din Ordonanţa nr. 61/2oo2 privind executarea creanţelor bugetare, devenită LEGEA Nr. 79 din 12 martie 2003).pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare)Cu ocazia aplicării sechestrului, organul, împuternicit va întocmi proces-verbal despre toate actele efectuate, descriind amanunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorilor. Se vor arăta bunurile exceptate de la urmărire găsite la persoana căruia i s-a aplicat sechestrul. De asemenea se consemnează obligaţiile persoanelor care au primit bunuri în custodie sau spre păstrare. Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei asupra bunului căruia s-a aplicat sechestrul, căruia i s-au încredinţat spre păstrare bunurile şi un exemplar se depune la dosarul cauzei.În cazul valorificării unor bunuri (a celor perisabile sau a mijloacelor de plată străine conform art. 165, alin. 3 şi 7) sumele de bani rezultate precum şi sumele de bani ridicate, se consemnează după caz, pe numele învinuitului sau inculpatului sau părţii responsabilă civilmente, la dispoziţia organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia se predă recipisa de consemnare a sumei în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor. Apoi organul care a dispus instituirea sechestrului asupra unui bun imobil, cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunului sechestrat, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru ( a se vedea dispoziţiile art. 37 din Ordonanţa nr.61/2002)

B. Poprirea (art. 167 C. proc. pen.)

Această măsură de indisponibilitate se referă la sumele de bani datorate învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană. Poprirea se face asupra banilor datoraţi învinuitului sau inculpatului pentru asigurarea reparării prejudiciului şi pentru asigurarea plăţii amenzii iar asupra sumelor de bani aparţinând părţii responsabile civilmente numai pentru asigurarea reparării pagubei.Sumele pot fi poprite şi dacă sunt datorate învinuitului sau inculpatului chiar de cel păgubit în mâinile acestuia. Poprirea se face în limitele stabilite de lege, de la data primirii actului prin care se face indisponibilitatea. Sumele vor fi consemnate de debitori în termen de 5 zile de la primirea ordonanţei sau încheierii, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare. Recipisele se vor preda aceluiaşi organ în 24 ore de la comunicare.

C. Plângerea împotriva măsurilor asiguratorii

16

Se poate face în condiţiile prevăzute de art. 168 C. proc. pen. Împotriva măsurii asiguratorii şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, se poate plânge incu1patul sau învinuitul, partea responsabilă civilmente precum şi altă persoană interesată - procurorului, până la sesizarea instanţei de judecată, după care plângerea se adresează acesteia.În cursul judecăţii, încheierea poate fi atacată prin recurs, care nu suspendă executarea.După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângerea împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii se poate face contestaţie, potrivit legii civile.

§3. Restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare

Legea procesual penală prevede două cazuri care asigură repararea în natură a pagubei suferite, înainte de adoptarea unei hotărâri definitive : restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare.

a) Restituirea bunurilor ridicate (art. 168)

Articolul 169 reglementează: restituirea bunurilor ridicatePentru situaţia în care procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit sau inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din proprietatea sa, dispune restituirea lor. În cazurile în care bunurile ridicate aparţin unei alte persoane, ea le poate cere în condiţiile art. 168. În acest caz după stabilirea dreptului se dispune restituirea. Scopul acestei măsuri este de a nu prelungi o situaţie nedreaptă de a lipsi proprietarul, posesorul sau deţinătorul de bunul său până la soluţionarea definitivă a cauzei.Cu ocazia analizării oportunităţii restituirii bunurilor se va avea în vedere că prin această măsură să nu se stânjenească aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Persoana căreia i s-au restituit bunurile are obligaţia de a le păstra până la rămânerea definitivă a hotărârii, bineînţeles dacă nu sunt consumabile.

b) Restabilirea situaţiei anterioare (art. 170 C. proc. pen.)

Cea de a doua modalitate de reparare a pagubei constă în repunerea în situaţia anterioară comiterii infracţiunii, a părţii civile. Pentru a se putea dispune de procuror sau de instanţa de judecată este necesar să fie realizate două condiţii:- schimbarea situaţiei a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii;- restabilirea să fie posibilă.Această măsură este provizorie fiind luată până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Capitolul II

Actele procesuale şi actele procedurale.

16

Termenele şi sancţiunile procedurale

Secţiunea I. Acte procesuale şi acte procedurale

§1. Condiţiile de valabilitate a actelor procesuale şi a actelor procedurale penale

1. Distincţia dintre actele procesuale şi actele procedurale penale

În cursul procesului penal, organele judiciare sau părţile îşi manifestă voinţa şi şi-o materializează prin diferite acte.Codul de procedură penală, prin art. 132 le delimitează şi stabileşte trăsăturile fiecărei categorii de acte.Actul procesual este instrumentul juridic prin care sunt exercitate drepturile, prerogativele şi facultăţile organelor judiciare şi subiecţilor procesuali, prin care se asigură desfăşurarea procesului penal. Astfel, pentru a se ajunge la condamnarea unui infractor sunt necesare: punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată, judecarea şi condamnarea. În unele cazuri, urmărirea şi judecarea infractorilor depinde de plângerea prealabilă, de exercitarea căilor de atac. Nepedepsirea este condiţionată, uneori, de retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor.Actele procesuale sunt acte de dispoziţie ale organelor judiciare şi uneori ale părţilor, fără de care nu se poate desfăşura procesul penal. Ele dinamizează şi definitivează diferite faze ale procesului.Procurorul pune în mişcare acţiunea penală, iar partea vătămată cere punerea în mişcare a acţiunii penale. După efectuarea cercetărilor, procurorul dispune trimiterea în judecată în exercitarea funcţiei sale de învinuire. Instanţa de judecată condamnă pe inculpat în exercitarea funcţiei sale de jurisdicţie. Inculpatul se foloseşte de dreptul de apărare, în cadrul funcţiei de apărare.Există un principiu al specialităţii, potrivit căruia un act procesual pentru a fi valabil nu poate fi întocmit decât de autoritatea competentă să urmărească sau să judece cauza, sau persoana îndrituită.Actul procedural este mijlocul prin care se aduce la îndeplinire sarcina ce decurge din actele şi măsurile procesuale luate în cursul procesului penal. Astfel dispoziţia de aducere pentru ascultare a unui martor este adusă la îndeplinire prin chemarea cu citaţie sau mandat de aducere. Luarea măsurii arestării preventive este un act procesual care se aduce la îndeplinire de către organele de executare, executarea mandatului fiind un act procedural.Spre deosebire de actele procesuale care nu pot forma obiectul unei comisii rogatorii, cum ar fi: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale, actele procedurale se pot efectua prin comisie rogatorie. Astfel, potrivit art. 132 C. proc. pen., când un organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ, de aceeaşi natură, egal în grad.Aceste acte procesuale şi procedurale, de regulă, se consemnează în scris, formând documentele procedurale, care dovedesc că s-a efectuat actul şi care fac parte din dosar. Astfel de documente sunt: rezoluţiile, procesele-verbale, ordonanţele, şi încheierile în

17

care se consemnează dispoziţia dată ca act procesual şi cele constatate prin actele procedurale efectuate.

Secţiunea a II-a. Termenele (art. 185-188 C. proc. pen.)

§1. Conceptul de termene procedurale şi clasificarea lor

1.1. Importanţa termenelor în desfăşurarea procesului penal

Pentru a se realiza tragerea la răspundere penală într-un interval de timp rezonabil, cât mai aproape de săvârşirea infracţiunii şi pentru a nu se menţine într-o situaţie incertă persoane nevinovate, s-au stabilit anumite termene pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale ori în care nu se pot efectua aceste acte.Termenul, în sens procesual, este intervalul de timp în decursul căruia se pot sau trebuie îndeplinite unele acte şi măsuri procesuale sau procedurale ori acestea nu pot fi îndeplinite. Astfel, se stabilesc termene înăuntrul cărora se poate introduce o plângere prealabilă, sau se pot exercita căile de atac, termene în care nu se poate pune în executare o hotărâre judecătorească dar şi termene în care se recomandă a se rezolva o cauză de către procuror sau să se motiveze o hotărâre de către instanţa de judecată etc.Termenele pot avea mai multe scopuri: de a imprima un ritm alert procesului penal; de a opri părţile vătămate de a abuza de dreptul la tragerea la răspundere penală peste o limită considerată rezonabilă; de a împiedica autorităţile judiciare să prelungească durata constrângerii în mod nejustificat, sau să lase timp părţilor pentru a-şi exercita drepturile procesuale prevăzute de lege.

1.2. Termenele procedurale şi termenele substanţiale

Termenele procedurale sunt termene care asigură sistematizarea şi disciplinarea activităţilor procesuale. Aceste termene au o importanţă deosebită în desfăşurarea procesului penal, determinând desfăşurarea alertă şi continuă a acestuia. Ele se referă la o serie de acte procesuale sau procedurale.Termenele substanţiale prevăzute de legea procesual penală, privesc drepturi şi libertăţi care au în general caracter extraprocesual şi care sunt limitate în anumite situaţii de Codul de procedură penală. Spre exemplu: libertatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, dreptul de proprietate sunt drepturi prevăzute de legea fundamentală şi alte acte normative, dar ele pot fi limitate pentru interesul urmăririi penale sau al judecăţii, de legea procedurală.Termenele substanţiale sunt cele prevăzute în legătură cu luarea, menţinerea, înlocuirea ori revocarea măsurilor preventive, fiind în legătură cu dreptul de libertate a unei persoane.Deosebirea între categoriile de termene decurge şi din modul de calcul al acestora şi sancţiunile procesuale sau procedurale care se aplică.

1.3. Clasificarea termenelor procedurale

Termenele procedurale se pot clasifica după mai multe criterii, şi anume: autoritatea care

17

le stabileşte, după natură, după modul de fixare, după sensul de calculare etc.a) După autoritatea care le stabileşte, termenele sunt legale şi judiciare- termenul legal este cel stabilit de legiuitor prin legea procesual penală. Astfel de termene sunt: termenul de introducere a plângerii prealabile, diferitele termene de exercitare a căilor de atac ordinare şi extraordinare etc.- termenul judiciar este stabilit de autoritatea în faţa căreia se desfăşoară procesul. Astfel, organul de urmărire penală fixează termenul de depunere a raportului de expertiză prin rezoluţia prin care a dispus-o, iar preşedintele instanţei fixează termenul de judecată, de amânare a judecării cauzei sau de amânare a pronunţării, prin încheiere.De regulă, termenele legale nu pot fi modificate, nici prelungite, nici scurtate decât prin voinţa legiuitorului, în timp ce termenele judiciare pot fi modificate de organul judiciar care le-a stabilit.b) După natura lor termenele sunt imperative (peremptorii), prohibitive şi orânduitorii.Termenul imperativ constă într-un interval de timp în care trebuie îndeplinite anumite acte procesuale sau procedurale. Exemplu este termenul de zece zile de exercitare a căilor ordinare de atac. Dacă actul nu este îndeplinit în acest termen, nerespectarea atrage decăderea din exerciţiul lui şi nulitatea actului făcut peste termen (calea de atac se respinge ca tardiv exercitată).Termenul prohibitiv constituie un obstacol pentru îndeplinirea unor acte procesuale sau procedurale. De exemplu, o hotărâre de condamnare nu poate fi pusă în executare, cu unele excepţii, până la expirarea termenului de apel sau, după caz, de recurs. Actul efectuat înainte de îndeplinirea termenului prohibitiv este prematur şi poate fi refăcut după trecerea termenului.Termenele orânduitorii sunt termenele de recomandare pentru efectuarea unor acte care nu atrag efecte în privinţa actului neefectuat, astfel este termenul de 15 zile în care procurorul are obligaţia să soluţioneze dosarul cu propunere de trimitere în judecată [art. 261 alin. (1) C. proc. pen.] şi recomandarea ce i se face instanţei în art. 310 C. proc. pen. de a redacta hotărârea în cel mult 20 de zile de la pronunţare. Nerespectarea acestor termene poate atrage sancţiuni disciplinare.c) După modul cum sunt fixate termenele pot fi: fixe, maxime şi minimeTermenul este fix când se stabileşte o durată determinată în care trebuie efectuat un act. Este cazul termenelor de exercitare a căilor de atac ordinare (3 zile sau 10 zile).Termenul este maxim când se stabileşte durata maximă de timp în care se efectuează actul. Un exemplu îl constituie art. 159 alin. (7) C. proc. pen. privind procedura prelungirii arestării de către instanţă, care dispune: „ Instanţa soluţionează propunerea şi se pronunţă asupra prelungirii arestării preventive, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, şi comunică încheierea celor lipsă de la judecată în acelaşi termen.”. Instanţa va putea să prelungească arestarea de îndată ce a fost sesizată şi să restituie dosarul după şedinţă.Termenul este minim când se fixează durata minimă ce trebuie să se scurgă pentru ca un act să fie considerat ca efectuat în termen. Vom reveni la procedura de efectuare a prelungirii arestării în sensul că, potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. pen., „Dosarul cauzei va fi depus de procuror, o dată cu sesizarea instanţei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va putea fi consultat de apărător”.. Dacă propunerea sau cererea s-a făcut mai devreme de termenul indicat actele sunt considerate valabile.

17

d) După sensul în care sunt calculate, termenele procesuale sunt de succesiune sau de regresiune.Termenele de succesiune sunt intervalele de timp care se calculează în sensul normal al scurgerii timpului. Punctul de plecare este cel normal, data care a marcat un act producător de consecinţe juridice, iar punctul terminal este data stabilită pentru întocmirea sau depunerea actului.Termenele de regresiune sunt intervalele de timp ce se calculează în sensul invers al scurgerii timpului. Un astfel de exemplu este cel privind înaintarea propunerii şi sesizarea instanţei pentru prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale sau dispoziţia potrivit căreia inculpatul trebuie să primească citaţia cu cel puţin trei zile înaintea judecăţii.

§2. Calcularea termenelor procedurale şi a celor substanţiale

2.1. Calcularea termenelor procedurale

Termenul procedural curge între două momente, un moment iniţial (a quo = de la care) şi un moment final (ad quem = până la care).Momentul iniţial este determinat de data actului sau a faptului ce are consecinţe juridice care, potrivit legii, determină curgerea termenului. Astfel de momente sunt: data comiterii sau cunoaşterii făptuitorului în cazul infracţiunilor urmărite sau judecate la plângere prealabilă determină cele două luni în care se face plângerea sau data sentinţei determină termenul de exercitare a căilor de atac.Momentul până la care se poate întocmi sau depune un act se stabileşte cunoscând durata termenului. Modul de calcul adoptat de legislaţia noastră este un sistem exclusiv. Acest sistem este al calculului pe ore şi zile libere. Drept urmare, la calcularea termenelor procesuale, nu se ia în considerare ora sau ziua de la care începe să curgă termenul şi nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte. Calculându-se în acest mod se măreşte timpul de exercitare a unui drept cu două ore sau două zile.Termenele pe luni şi ani se calculează calendaristic expirând la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi a lunii corespunzătoare din an. Astfel, un termen de două luni care curge de la 15 martie va expira în 15 mai. Dacă ultima zi cade într-o lună care nu are ziua corespondentă, termenul va expira în ultima zi a lunii. De exemplu, un termen pentru depunerea plângerii prealabile de două luni început în 31 iulie va expira în 30 septembrie.Toate termenele procedurale se prorogă când ultima zi cade într-o zi nelucrătoare până la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează.Termenele procedurale nu se suspendă şi nici nu se întrerup.

2.2. Calcularea termenelor substanţiale

Aceste termene, datorită faptului că se referă la drepturi şi libertăţi personale care au fost limitate, se calculează diferit de termenele procesuale.Întrucât cele mai importante limitări se referă la starea de libertate, la calcularea acestora se vor avea în vedere dispoziţiile cuprinse în art. 87 şi 154 C.P. care se întregesc cu dispoziţiile art. 188. Astfel la calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua de la care începe şi se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia. Deci modul de calcul este pe ore şi pe zile pline, sau pe unităţi pline. Astfel o ordonanţă de reţinere pe 24

17

de ore pusă în executare la ora 13, expiră a doua zi la ora 13. Un mandat de arestare pe 5 zile a învinuitului este pus în executare în 22 ianuarie va expira în data de 26 ianuarie.Acelaşi mod de calcul se aplică şi pedepselor pe luni şi ani, luna şi anul se socotesc, potrivit art. 154 C.P., împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

2.3. Actele considerate ca făcute în termen

Potrivit art. 187 C. proc. pen., pentru a putea fi exercitate unele drepturi procesuale de către persoane aflate în situaţii speciale, actele depuse de acestea în alte locuri decât la organul judiciar sunt considerate ca făcute în termen.Astfel, actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen, indiferent de data când va ajunge la organul judiciar. Ca dovadă a datei depunerii actului servesc înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus.Pentru procuror, cu excepţia căilor de atac, actul este considerat ca făcut în termen, dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înlăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului.

Secţiunea a III-a. Sancţiunile procesual penale

§1. Felurile sancţiunilor procesual penale

1.1. Importanţa şi conceptul de sancţiuni procesual penale

Principiul legalităţii impune ca în procesul penal să fie aplicate şi respectate întocmai dispoziţiile legale, substanţiale şi formale.Încălcările pot fi constitutive sau funcţionale.Încălcările constitutive privesc neîndeplinirea tuturor actelor constitutive ale procesului fără de care legea nu admite pronunţarea unei hotărâri. Astfel, nu se va putea obţine o condamnare legală, în cazul în care plângerea a fost adresată direct instanţei, pentru infracţiunea de viol, şi aceasta a trecut direct la judecarea cauzei, fără a o mai trimite la organul de urmărire penală.Încălcările sub aspect funcţional constau în nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale, care sunt garanţii ale realizării funcţiei pentru care au fost instituite. Astfel, punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie făcută în formă scrisă cu cuprinderea tuturor menţiunilor prevăzute de legea procesual penală.Realizarea principiului legalităţii în procesul penal este asigurată prin instituirea de diferite sancţiuni care pot fi de natură extraprocesuală şi procesuale.Din categoria sancţiunilor extraprocesuale fac parte sancţiunile penale, civile sau disciplinare. Astfel, este pasibil de a fi pedepsit penal martorul, interpretul sau expertul mincinos (art. 260 C. pen.) sau organul judiciar care s-a purtat abuziv (art. 266 şi art. 268 C. pen.). Poate să răspundă civil funcţionarul judiciar, în cadrul acţiunii în regres a statului, în cazul în care a fost obligat la despăgubiri pentru condamnare sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept (art. 507 C. proc. pen.). Poate fi sancţionat magistratul în

17

cazul încălcării atribuţiilor de serviciu conform art. 121-122 din Legea nr. 92/1992, republicată.În Codul de procedură penală sunt prevăzute amenzi judiciare pentru personalul administrativ, martori, experţi, interpreţi care încalcă dispoziţiile procedurale.Aceste sancţiuni nu au efecte directe asupra actelor încheiate decât în puţine cazuri. Pentru a înlătura consecinţele unor acte procesuale sau procedurale întocmite nelegal au fost introduse în dispoziţiile procesual penale sancţiunile procesual penale.Sancţiunile procesual penale constau fie în pierderea unor drepturi procesuale fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale şi procedurale, ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează dispunerea sau efectuarea lor.Scopul acestor sancţiuni este în primul rând unul preventiv, de a nu se încălca o dispoziţie legală cu atenţionare asupra sancţiunii; unul sancţionator - distructiv - pentru că sunt desfiinţate actele efectuate cu încălcarea legii şi un scop reparator - pentru că, atunci când este posibil, se refac actele desfiinţate în condiţiile şi cu formele prevăzute de legea procesual penală.

1.2. Felurile sancţiunilor procesual penale

În Codul de procedură penală sunt reglementate sau recunoscute trei sancţiuni procesual penale: nulitatea (art. 197, art. 185 C. proc. pen.), inadmisibilitatea [art. 379 pct. 1 lit. a) şi art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.] şi decăderea [art. 185 alin. (1) C. proc. pen.]. Literatura de specialitate se referă şi la o altă sancţiune procesual penală, inexistenţa.a) Inexistenţa este mai mult o creaţie a doctrinei şi cea mai bună definiţie, după părerea noastră, o dă prof. Emese Florian: „actul inexistent nu este o realitate juridică, ci o simplă aparenţă, este o realitate de fapt”. Actul este inexistent doar din punct de vedere procesual. Astfel, vor fi considerate inexistente: o hotărâre de condamnare fără dispozitiv, o citaţie emisă de una din părţi, un mandat de arestare emis de una din părţi etc.Actul considerat inexistent nu va fi considerat nul ci fără consecinţe juridice. Actul inexistent nu se va putea remedia. Atâta timp cât nu a produs consecinţe juridice nu se ridică nici necesitatea practică a înlăturării lui.b) Inadmisibilitatea este o sancţiune procesual-penală care împiedică efectuarea unui act exclus de lege; dacă totuşi actul este efectuat, nu produce efecte juridice, nu are valabilitate. Inadmisibilitatea este recunoscută în partea specială a Codului de procedură penală, pentru sancţionarea actelor întocmite, deşi legea nu le prevede sau le exclude, precum şi pentru situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat printr-o cale deja uzitată sau pe o altă cale procesuală nepermisă de lege. Astfel, exercitarea recursului la recurs sau exercitarea acestei căi de atac de către o persoană fără calitate vor fi respinse ca inadmisibile. Nu se poate deroga de la aceste motive de inadmisibilitate şi nici nu este posibilă acoperirea lor ca în cazul nulităţilor relative.Inadmisibilitatea şi nulitatea pot acţiona în mod concomitent, dar, în caz de concurs între cele două sancţiuni, va prevala, ca fiind mai puternică şi mai radicală, inadmisibilitatea.c) Decăderea este sancţiunea procesuală ce loveşte actul procesual care nu a fost efectuat înăuntrul termenului prescris de lege. Decăderea este deci consecinţa nerespectării unui termen peremptoriu. Ea este prevăzută expres de art. 185 alin. (1) C. proc. pen. în care se arată că, atunci când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit

17

termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.Decăderea nu se răsfrânge asupra dreptului subiectiv substanţial. Astfel, decăderea unei persoane din dreptul de a se constitui parte civilă, deoarece nu a făcut-o până la citirea actului de sesizare a instanţei, nu duce la decăderea persoanei vătămate din dreptul de a pretinde despăgubiri pe calea unei acţiuni civile separate.Ca sancţiune, decăderea se apropie de inadmisibilitate deoarece, când o cale de atac este exercitată peste termen, este respinsă ca tardivă şi are aceleaşi efecte de autoritate de lucru judecat ca şi o cale de atac respinsă ca inadmisibilă.În cazul decăderii din exerciţiul unui drept ca urmare a neexercitării în anumite condiţii a unei căi de atac, legea permite repunerea în termen. Spre exemplu, art. 364 şi 365 C. proc. pen. instituie repunerea în termen şi apelul peste termen. În aceste situaţii trebuie dovedită împrejurarea care condiţionează apelul introdus după expirarea termenului legal, pentru a fi considerat făcut în termen.

§2. Condiţiile prevăzute de lege pentru a interveni sancţiunea nulităţii

2.1. Concepţii cu privire la nulităţi

Pentru a reglementa nulităţile, se pot folosi mai multe sisteme: o concepţie exclusivistă, pronunţat formală, potrivit căreia orice încălcare a legii de procedură penală trebuie să atragă nulitatea actului şi o concepţie mai puţin rigidă potrivit căreia în procesul modern la baza teoriei nulităţilor a fost pusă ideea de vătămare. Pe această teorie s-a ajuns la reglementarea în Codul de procedură penală actual a art. 197, care stabileşte că la baza nulităţilor stă ideea de vătămare şi necesitatea înlăturării acestei vătămări. Conform acestui articol un număr de dispoziţii legale, expres stabilite în cod, au fost sancţionate întotdeauna cu nulitate, acestea fiind numite nulităţi exprese care sunt şi nulităţi absolute. În cazul celorlalte încălcări ale unor dispoziţii legale, nulitatea operează numai dacă s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului nelegal, acestea fiind nulităţile virtuale sau relative.Nulităţile vor fi astfel clasificate în nulităţi exprese sau absolute şi nulităţi virtuale sau relative.

2.2. Nulităţile absolute

Art. 197 alin. (2) C. proc. pen. stabileşte cazurile de nulitate absolută şi trăsăturile acestora. Datorită trăsăturilor, o anumită categorie de nulităţi au fost denumite nulităţi absolute.Trăsături:a) Nulitatea absolută (expresă) nu poate fi înlăturată în nici un mod. De aici decurge consecinţa că legea a recunoscut o încălcare foarte gravă a legii ce nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin înlăturarea actului. Vătămarea procesuală are, în acest caz, valoare de prezumţie legală (iuris et de iure), care nu suferă proba contrară. Nulitatea absolută operează dacă se produce una din încălcările arătate în mod expres de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., celelalte condiţii fiind considerate existente ope legis.b) Nulitatea absolută poate fi invocată în orice fază a procesului penal. Astfel, în cazul în care s-a îndeplinit un act care este lovit de nulitate absolută în faza de urmărire penală,

17

această nulitate poate fi invocată atât în cursul judecăţii în primă instanţă cât şi în căile de atac.c) Nulitatea absolută poate fi invocată de Ministerul Public, de oricare parte din proces şi din oficiu. Întrucât se consideră că este o vătămare foarte gravă pentru că atinge substanţa drepturilor şi a principiilor fundamentale procesuale, este firesc, pentru a nu se deturna de la scopul procesului penal, ca toţi cei interesaţi să poată invoca un caz constatat de act lovit de sancţiunea nulităţii absolute.

Cazurile de nulitate absolută

Art. 197 alin. (2) C. proc. pen. se enumeră limitativ cazurile care pot atrage sancţiunea nulităţii absolute. Acestea sunt:a) Competenţa după materie şi după calitatea persoanei. Aceste încălcări privesc competenţa de urmărire a organelor de urmărire penală (art. 206-208 C. proc. pen.), a procurorilor [art. 209 alin. (3) şi (4) C. proc. pen.] şi a instanţelor de judecată (art. 25-29 C. proc. pen.). La acestea se mai adaugă normele referitoare la prorogarea instanţei în caz de indivizibilitate şi conexitate (art. 32-37 C. proc. pen.), schimbarea încadrării juridice a faptei de către instanţa ierarhic superioară (art. 41 C. proc. pen.) şi chestiunile prealabile (art. 44 C. proc. pen.).b) Sesizarea instanţei. Se au în vedere normele ce privesc încălcări privind: sesizarea primară care se face prin rechizitoriu (art. 262-264 C. proc. pen.) ori prin plângere prealabilă a părţii vătămate [art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.]; sesizarea complementară care se face în cursul judecăţii prin extinderea acţiunii penale şi extinderea procesului penal pentru alte fapte sau alte persoane (art. 335, 336, 337 C. proc. pen.); sesizare neoriginară sau atipică cum este: desfiinţarea hotărârii cu trimitere din apel [art. 379 alin. (2) C. proc. pen.], casarea cu trimitere din recurs (art. 38515 C. proc. pen.), declinarea de competenţă (art. 42 C. proc. pen.), hotărârea de rezolvare a conflictelor de competenţă [art. 43 alin. (9) C. proc. pen.], strămutarea cauzei penale [art. 55 alin. (2) C. proc. pen.], sesizarea în cadrul procedurilor judiciare, cum este sesizarea pentru prelungirea arestării preventive, punerea în libertate ş.a.m.d.În anumite cazuri, legea permite acoperirea nulităţii, şi anume: dacă actul de sesizare este neregulat întocmit în condiţiile art. 300 şi ale art. 366 alin. (3) C. proc. pen.c) Compunerea instanţei de judecată. Va fi lovită de nulitate hotărârea adoptată de un număr diferit de judecători decât cel prevăzut de lege (Legea nr 304/2004 prind organizarea judiciară). Este lovită de nulitate absolută hotărârea dacă a fost prezent în complet, chiar la un singur termen de judecată, un judecător care nu a dobândit sau a pierdut această calitate; din judecători incompatibili; de asemenea când la deliberare şi la darea hotărârii au participat alţi judecători sau un număr diferit de judecători de cei care au participat la dezbaterile judiciare [art. 292 alin. (3) şi art. 307 C. proc. pen.].d) Publicitatea şedinţei de judecată. Se sancţionează cu nulitate absolută numai cazul nerespectării dispoziţiilor care prevăd că şedinţa de judecată este publică. Nu se sancţionează cu nulitatea absolută neobservarea dispoziţiilor care prevăd situaţiile când şedinţa de judecată poate fi declarată secretă. Şedinţa de judecată fiind activitatea ce cuprinde „cercetarea judecătorească şi dezbaterile judiciare” care trebuie să se desfăşoare în faţa publicului. Considerăm că „pronunţarea” este lovită de nulitate dacă nu s-a făcut în public.Legea nr.304/2004 (ART. 1: Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Pronunţarea hotărârilor se face în şedinţă publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.)

17

e) Participarea procurorului când este obligatorie. Participarea procurorului este obligatorie în cursul judecăţii, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. pen., în următoarele cazuri: la şedinţele de judecată ale judecătoriilor în cauzele în care instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea, pentru infracţiunea săvârşită, prevede pedeapsa închisorii de 2 ani sau mai mare, în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de detenţie sau este minor, precum şi în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii. În şedinţele de judecată, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, procurorul este obligat să participe în toate cazurile. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 376, art. 38511, art. 460 C. proc. pen. Neconstituirea instanţei cu procuror şi neparticiparea acestuia constituie în toate situaţiile un caz de nulitate absolută a judecăţii.f) Prezenţa inculpatului când este obligatorie, potrivit legii. Este obligatorie prezenţa inculpatului arestat (chiar în altă cauză) ca regulă, în cazurile excepţie făcând cazurile prevăzute de art. 134 C. proc. pen. (comisia rogatorie), art 140/3 (recursul împotriva încheierii de luare a măsurii arestării preventive în cazul în care învinuitul sau inculpatul se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă; g) Asistarea inculpatului de către apărător când este obligatorie, potrivit legii. Asistenţa juridică a inculpatului de către apărător în cazurile prevăzute de art. 171 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.h) ne efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori. Potrivit art. 482 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele cu infractori minori organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori

2.3. Nulităţi relative

Spre deosebire de nulităţile absolute care sunt expres prevăzute de lege, nulităţile relative (virtuale) pot consta în orice încălcare a dispoziţiilor procesuale sau procedurale dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: încălcarea unei dispoziţii legale care reglementează desfăşurarea procesului penal; încălcarea să fie alta decât cele enumerate în dispoziţia din art. 197 alin. (2) C. proc. pen. şi să fi adus o vătămare drepturilor ori intereselor legale ale participanţilor sau bunei desfăşurări a cauzei; vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin înlăturarea actului nelegal.Trăsăturile:a) Nulităţile relative pot fi acoperite prin voinţa părţilor.În acest caz actul efectuat rămâne valabil dacă nu este invocat de părţi sau dacă este acceptat. Dacă sunt interesate mai multe părţi va trebui ca toate părţile să accepte actul nelegal. Astfel, dacă instanţa nu este competentă teritorial, nulitatea poate fi acoperită prin voinţa părţilor.b) Nulitatea relativă trebuie invocată într-o anumită stare a procesului.În cazul depăşirii momentului stabilit de lege pentru invocarea acesteia, nulitatea se acoperă şi se validează actul. Sub aspectul momentului în care trebuie invocată nulitatea distingem două situaţii:- dacă partea este prezentă la efectuarea actului, nulitatea trebuie invocată în cursul efectuării actului. În acest mod se avertizează organul de cercetare penală sau instanţa de judecată asupra încălcării de lege şi acesta poate lua măsuri pentru îndreptarea greşelii. Orice invocare ulterioară este tardivă. Astfel, dacă nu s-a dat cuvântul părţilor la

17

dezbateri, este necesar ca acestea să invoce această încălcare la acelaşi termen de judecată;- dacă partea este absentă de la efectuarea actului, nulitatea poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată cu procedura completă. Astfel, indicarea greşită a unei încadrări juridice în procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală dar cu descrierea corectă a faptei comise, constituie o nulitate relativă care se va îndrepta cu ocazia cercetării judecătoreşti. Nulitatea care s-a produs după încheierea dezbaterilor va putea fi invocată direct la instanţa de control. Astfel, neacordarea dreptului de a pune concluzii verbale unei părţi va putea fi invocată ca nulitate în căile de atac.Nulitatea relativă va putea fi invocată în căile de atac dacă la prima instanţă a fost respinsă greşit.c) Nulitatea poate fi invocată numai de partea care a suferit o vătămare prin încălcarea legii. Astfel, dacă partea necitată se prezintă la proces şi declară că nu este necesară amânarea, se trece la judecarea cauzei. O persoană nu poate opune o nulitate relativă pe care ea însăşi a pricinuit-o.Invocarea de către procuror sau din oficiu a nulităţii relative poate avea loc numai dacă s-a adus o vătămare intereselor societăţii deoarece s-a împiedicat aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

§3. Declararea şi efectele nulităţilor

a) Declararea nulităţii actelor procesuale şi procedurale penale se face în urma analizei excepţiei de nulitate, care poate fi ridicată din oficiu (limitat în cazul nulităţilor relative) de către instanţă (dacă dosarul se află în faţa acesteia), de Ministerul Public (dacă dosarul este în faza de urmărire penală) şi invocată de Ministerul Public sau de către părţi, în celelalte cazuri. Termenul în care se ridică excepţia este cel stabilit la analiza nulităţilor.Autoritatea judiciară, competentă să soluţioneze excepţia de nulitate este cea în faţa căreia se află dosarul spre soluţionare: în cursul urmăririi penale, de regulă, procurorul sau instanţa de judecată competentă să judece cauza în fond în cazul arestării preventive şi, instanţa de fond în cursul judecăţii sau celelalte instanţe de control, în cazul invocării nulităţilor în căile de atac ordinare sau extraordinare.Constatarea nulităţii se face motivat, arătându-se consecinţele încălcării, în cazul nulităţii relative.b) Efectele nulităţii. O dată declarat nul, un act îşi produce efectele din momentul când a fost întocmit cu încălcarea legii şi nu din momentul în care s-a declarat nulitatea lui. Această declarare a nulităţii va duce în anumite cazuri şi la declararea ca nule a actelor care se întemeiază pe actul nul sau depind de valabilitatea acestuia. Astfel, dacă urmărirea penală a inculpatului arestat în altă cauză, s-a făcut fără a i se asigura asistenţă juridică, urmărirea penală fiind nelegală se va reface din momentul în care trebuia să se asigure asistenţa juridică, sancţiunea fiind restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.Când este posibil, anularea unui act procesual sau procedural, duce la obligaţia de a se reface actul nul. Obligaţia poate să revină, dacă constatarea s-a făcut la organul care a încălcat legea de către acesta sau, dacă constatarea s-a făcut de alt organ ce acţionează ulterior celui ce a făcut încălcarea, refacerea se face fie de către acesta fie de organul ce a comis încălcarea de lege. Actele inadmisibile şi cele lovite de decădere nu se mai refac, acest lucru fiind interzis de lege.

17

18