dreptul, instrumentul de lucru al puterii politice

Cuprins

Bibliografie …………………………………………………………….….... pag 2

Introducere ……………………………………………………………...…... pag 5

Metodologie ……………………………………………………………..….. pag 8

Principalele concepte utilizate……………………………………………..... pag 9

Capitolul I: Ce este politica? ……………………………………………….. pag 10

Capitolul II: Ştiinţa dreptului şi importanţa sa

pentru dezvoltarea societăţii. Istoria dreptului ……………………………... pag 24

Capitolul III: Democraţia şi legislaţia în secolul XXI. Puterea politică

în statele moderne …………………………………………………………. pag 38

Studiu de caz: Legea „super-imunităţii” parlamentare …………………….. pag 46

Concluzii …………………………………………………………………… pag 55

1

Bibliografie

CHIRLESAN, Dan, Administraţie publică: sisteme, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007

HELD, David, Democraţia şi ordinea globală: de la statul modern la guvernarea cosmopolită, Univers, Bucureşti, 2000

CĂLINOIU, Constanţa, DUCULESCU, Victor, Drept constituţional şi instituţii publice, Lumina Lex, Bucureşti, 2007

TOP, Dan, Dreptul şi statul în istoria românilor, Macarie, Târgovişte 1998

STĂICULESCU, Ana Rodica, TRANDIFERESCU, Bogdan, Filosofia dreptului, Ovidius University Press, Constanţa, 2002

BUSE, Dorel, Funcţionarea instituţiilor politice în statul de drept, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006

VOICU, Costică, Istoria statului şi dreptului românesc, Universul Juridic, Bucureşti, 2006

BONDREA, Aurelian, Opinia publică, democaţia şi statul de drept, Fundaţia „România de mâine”, bucureşti, 1996

BUZDUGAN, Corina, Elemente de istoria statului şi dreptului românesc, Argonaut, cluj-Napoca, 2006

WISEMAN, Victor H., An outline for the intending student of government, politics

and political science, Routledge, New York, 2010

BLONDEL, Jean, Comapring political systems, Prager Publishers, New York, 1972

PAVEL, Dan, Democaţia bine temeprată, Polirom, Bucureşti, 2010

NEUMANN, Franz, MARCUSE, Herbert, The democratic and the authoritarian state: essays in political and legat theory, Free Press, glencoe, 1957

IONESCU, Cristian, Drept constituţional comparat, C. H. Beck, Bucureşti, 2008

2

BEVIR, Mark, ABBEY, Ruth, ADCOCK, Robert, AGEVALL, Ola, Encyclopedia of political theory, SAGE Publications, Londra, 2010

BĂLAN, Emil, IFTENE, Cristi, TRIOANŢĂ, Dragoş, VARIA, Gabriela, VĂCĂRELU, Marius, Administraţia şi puterea politică: tendinţe şi evoluţii în spaţiul public european, Comunicare.ro, Bucureşti, 2013

LOCKE, John, Social contract: essays, Oxford University Press, Oxford, 1969

ŞERBAN, Alexandrina, Drept constituţional şi instituţii politice, Hamangiu, Bucureşti, 2012

TEODORESCU, Gheroghe, Putere, autoritateşi comunicare politică , Nemira, Bucureşti, 2000

STĂNESCU, Iulian, Puterea politică în România, Pro Universitaria, Bucureşti, 2014

MĂGUREANU, Virgil, Puterea politică: natura şi funcţia sa socială, Editura Politică, Bucureşti, 1979

HOBBES, Thomas, Leviathan: the natual condition of mankind – on common wealth, ALL, Bucureşti, 2011

DELIU, Adela, PALAVAN, Lorena, LENCAN, Gheorghe, Puterea politică: abordări actuale, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti 2008

FISICHELLA, D., Ştiinţa Politică. Probleme, concepte, teorii, Chişinău, 2000

HAISTINGS, M., Abordarea ştiinţei politice, Bucureşti 1997

MĂGUREANU, Virgil, Studii de sociologie politică, Bucureşti, 1997

VÂLSAN, Călin, Politologie, Economică, Bucureşti, 1997

MACHIAVELLI, Nicolo, Principele, Humanitas, Bucureşti, 2006

DUVERGER, Maurice, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1988

WEBER, Max, Economy and society: an outline of interpretive society, University of California Press, Los Angeles, 1978

HOBBES, Thomas, Elementele dreptului natural şi politic, Humanitas, Bucureşti, 2005

RUSSEL, Bertrand, Istoria filosofiei occidentale, vol II, Humanitas, Bucureşti, 2005

HOYT, Robert S., Europe in the Middle Ages, Harcourt Brace Jovanovich, New York, 1976

HAYES, Carlton J. H., A political and cultural history of modern Europe, The Macmillan Company, New York, 1936

3

HADDOCK, Bruce, A history of political thought, Polity Press, Malden, 2005

BRACHER, Karl Dietrich, The age of ideologies: a history of political thought in the twentieth century, Methulen, London, 1985

BURNS, James, Henderson, The Cambridge history of medieval political thought, Cambridge Univeristy Press, Cambridge, 1991

BALL, Terence, BELLAMY, Richard, The Cambridge history of twentieth-century political thought, Cambridge University Press, Cambridge, 2005

KAGAN, Donald, The great dialogue: history of Greek political thought from Homer to Ploybius, Collier-Macmillan, New York, 1965

www.histoco.com

www.historyoflaw.info

www.duhaime.org /lawmuseum/

http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=13045



4




http://www.duhaime.org/lawmuseum/

http://www.historyoflaw.info/

http://www.histoco.com/

Introducere

Lucrarea de faţă propune tratarea unui subiect vast însă continuu dezbătut tocmai datorită

numeroaselor sale aspecte. Ideea dreptului ce stă la baza statului modern şi, implicit, la baza

puterii politice, este o idee existentă încă din Antichitate, intens discutată de toţi marii

intelectuali ai omenirii, indiferent de epoca în care aceştia au trăit.

Doresc a îmi lansa demersul academic asupra unei asemea teme complexe deoarece

consider că există concepte şi legături între acestea încă nediscutate suficient. Astfel, îmi propun

a ridica problematica dreptului şi a puterii politice, două concepte de bază pentru ştiinţele

politice moderne, şi a demonstra legătura dintre acestea în contextul statului modern.

În mod firesc, acest titlu mă obligă a utiliza concepte şi teorii aparţinând mai multor

ramuri ştiinţifice, dintre care cele principale ar fi ştiinţa politică, drept şi sociologie.

Odată cu dezbarea principalelor concepte ale lucrării, dreptul şi puterea politică, voi

detalia numeroase alte concepte secundare, absolut necesare acestui studiu, pentru a putea realiza

astfel o imagine cât mai clară dar şi obiectivă asupra subiectului ales.

În primul capitol al lucrării voi prezenta şi explica conceptele şi teoriile ce sunt direct

legate de de studiu al ştiinţelor politice şi al tuturor sub-domeniilor conexe acestora.

Datorită faptului că mare parte dintre concepele principale urilizate în lucrarea mea sunt

de natură politică, referindu-mă aici la ştiinţa politică şi nu la domeniul activităţilor umane

generic denumite drept politică, consider că este necesar a insista în mod particular asupra

acestei părţi din lucrare pentru a garanta, în primul rând, o definire corespunzătoare a conceptelor

care, la rândul ei, îmi va permite să le utilizez într-o manieră corespunzătoare cu temsa lucrării şi

direcţia de studiu aleasă de mine.

Astfel, voi începe propriu-zis cu conceptul de „politică”, punct din care îmi voi ramifica

cercetarea spre ceea ce consider eu că este de natură esenţială pentru lucrarea mea, anume

conceptul de „stat” şi cel de „putere”.

5

Prin această abordare intenţionez a crea o legătură între aceşti termeni şi a stipula

principalele teorii politice capabile să îmi susţină demersul de a contura o imagine academică

clară asupra mediului politic, statului modern, a instituţiilor ce îl compun şi a tuturor

mecanismelor ce se află la dispoziţia clasei politice, toate având un rol în organizarea şi

menţinerea în stadiu de funţiune a statului modern.

Cel de-al doilea capitol al lucrării se va concentra pe aspecte legate de ştiinţa dreptului,

de originea acesteia precum şi prezentarea unei evoluţii în timp, de la stadiile sale incipiente în

Antichitate până la forma sa actuală, de o complexitare ridicată.

Proporţional cu complexitatea dreptului a crescut şi importanţa sa pentru societatea

modernă deoarece prin mecanismele acestuia, se garantează drepturile cetăţeanului şi se

supraveghează şi implementează funcţionarea corectă a statului modern.

Aceasta va fi prima mea ipoteză de studiu pe care o voi testa prin analizarea şi observarea

intituţiilor politice şi a actorilor de aceeaşi natură, precum şi activităţile acestora ce se desfăşoară

fie reglementate de mecanisme ale dreptului fie folosindu-se de instrumente de drept.

Observăm cum ştiinţa politică şi dreptul sunt două ramuri ştiinţifice separate însă când

vine vorba de aplicarea acestora, întrepătrunderea conceptelor şi a teoriilor ce le compun este

absolut inevitabilă.

Astfel, doresc să încep a prezenta alegerea titlului lucrării mele şi a dovedi în mod

obiectiv şi consecvent faptul că cele două părţi ale lucrării mele, cea de ţtiinţă politică şi cea de

drept, sunt în egală măsură de necesare când se trece de la nivel teoretic la nivel practic.

Odată cu evoluţia dreptului, intenţionez a enumera şi evoluţia sau diversificarea

mecanismelor de funcţionare a acestuia precum şi a instrumentelor prin care teoriile se aplică în

cadrul statului.

Acest punct este foarte important pentru studiul meu deoarece este momentul în care se

face legătura în mod vizibil între politică şi drept. Folosindu-mă de informaţiile expuse anterior,

în capitolul I, voi demonstra că, deşi ştiinţa politică este o arie de studiu complet separată de

6

drept iar politica este o componentă a societăţii moderne separată de cea a dreptului, ambele pot

exista numai împreună.

Legătura aceasta reprezintă punctul de plecare al capitolului III, în care voi prezenta

fiecare instrument de lucru al clasei politice precum şi originea acestora ce este legată într-o

mare măsură de drept.

Aşadar tot ceea ce se construieşte şi se realizează pe plan politic, se face prin

intermediul dreptului.

Această a doua ipoteză de studiu se va analiza în primul rând prin enumerarea şi

detalierae în prealabil a tuturor instrumentelor utilizarea în mediul politic şi a relaţiilor dintre

instituţiile statului, relaţii reglementate prin elemente de drept.

Ipotezele de studiu alese de mine reperzintă un punct de plecare pentru un stdiu mult mai

larg asupra întrepătrunderii şiinţei poolitice cu dreptul însă lucrarea mea reprezintă debutul

pentru o asemenea cercetare vastă şi consider că va aduce informaţii relevante pentru delimitarea

activităţilor politice din prezent precum şi pentru înţelegerea acestora şi a originii acestora în

ştiinţa dreptului.

Studiul de caz pe care l-am ales este un exemplu perfect de politică realizată cu ajutorul dreptului. Acesta a fost un caz larg mediatizat, considerat de foarte mulţi cetăţeni a fii nepotrivit pentru practica democratică modernă.

Asemenea aspecte subiective nu reprezintă interes pentru mine şi, implicit, pentru lucrarea de faţă.

Ceea ce îmi propun să analizez prin studierea subiectului amintit anterior este stricta şi

evidenta reglementare a activităţilor de natură politică prin intervenţia mai multor instituţii ale

statului şi, în mod evident, prin folosirea unor instrumente de lucru ale dreptului.

Studiul de caz acoperă numeroase aspecte ale politicii moderne, legate atât de

funcţionalitatea şi rolul statului, de garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţeanului, de

egalitatea în faţa justuţiei şi, generic, de buna organizarea a practicilor politice moderne

.

7

Metodologie

Prima parte a acestei lucrări, cea teoretică, va fi realizată prin studiul materialelor

bibliografice pe care le-am ales, acesteacuprinzând toate informaţiile necesare pentru a contura

cadrul în care activitatea politică modernă şi dreptul se întrepătrund şi nu se pot realiza una fără

cealaltă.

Materialele bibliografice sunt de natură strict teoretică şi reprezintă o însumare a tuturor

cunoştinţelor necesare pentru definirea statului modern, a instituţiilor sale şi a actorilor politici

prezenţi.

Toate aceste informaţii sunt legate direct de cele care prezintă evoluţia mediului politic

până la forma sa prezentă, aboslut necesare pentru înţelegerea originilor democratice ale politicii

moderne şi, astfel, motivul şi maniera în care acestea sunt aplicate şi garantate de stat.

În paralel, partea teoretică va cuprin elemente bibliografie de drept, de asemenea cu

caracter istoric, având scopul de a realiza o succintă evoluţie a ştiinţei dreptului, împreună cu

practicile acesteia, pentru a putea ajunge la o imagine prezentă cât mai amplă şi corectă.

În urma acestor informaţii, voi prezenta rolul şi mijloacele de acţiune ale principalelor

instituţii ale statului democratic precum şi raportul de putere dintre acestea, toate acestea fiind

reglementate prin intermediul fie a unor noţiuni de drept fie prin instrumente de lucru tipice

ştiinţei dreptului.

Cea de-a doua parte a lucrării ce conţine studiul de caz se va realiza prin culegerea de

date şi informaţii din surse oficiale precum site-ul web al Parlamentului României, care conţine o

arhivă a activităţilor acestei instituţii, precum şi informaţii disponibile în variantă digitată, de pe

internet, a căror origine este fie de la alte instituţii ale statului al căror rol în acest caz a fost de a

semnala un abuz (Curtea Constituţională), fie informaţii din presă, de natură critică, ce pot

sublinia cu succes ilegalităţile sau neconcordanţele din cadrul legii propuse de Parlamentul

României.

8

Principalele concepte utilizate

Politică – O activitate care defineşte modalităţi de gestionare a resurselor din orice societate contemporană1.

Stat – Statul este instituţia care deţine monopolul asupra violenţei legitime pe un teritoriu determinat2

Putere – Puterea politică reprezintă ansamblul de acţiuni care au ca rol principal conducerea şi organizarea societăţii, coordonarea celorlalte forme ale puterii, cel mai adesea prin forţă, toate acestea fiind bazate pe un fundament legislativ3

Drept – Totalitatea regulilor de conduită, a normelor care, instituite sau sancțio-nate de puterea de stat, exprimă voința clasei dominante, reguli a căror respectare și aplicare este asigurată prin forța de constrîngere a statului, în scopul apărării, întăririi și dezvoltării relațiilor și rînduielilor sociale ce convin și folosesc clasei dominante4

Consider că orice alt concept utilizat pe parcursul acestei lucrării este de natură secundară deoarece definirea sa derivă din aceste concepte principale. Astfel, în funcţie de informaţia utilizată şi de conceptele ce se vor dovedi a fi necesare în partea teoretică a studiului, voi căuta a definii pe parcurs cele discutate.

1 DUVERGER, Maurice, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1988, pag. 5

2 WEBER, Max, Economy and society: an outline of interpretive society, University of California Press, Los Angeles, 1978

3 FISICHELLA, D., Ştiinţa politică. Probleme, concepte teorii, Chişinău, 2000

4 www.dexonline.org9

Capitolul I: Ce este politica?

Această întrebare poate părea insuficientă sau mult prea vastă, mai ales fiind formulată în

acest mod simplist. Însă consider că nu este cazul deoarece intenţionez a o definii în raport cu

mai multe concepte precum şi în diverse contexte.

Primul mod în care trebuie privită politica este vizavi de societatea umană a secolului

XXI, manieră prin care se pot înţelege două aspecte importante: motivul pentru care politica

există şi maniera prin care aceasta a evoluat în forma sa actuală, concomitent cu evoluţia

generală a societăţii umane.

Evoluţia politicii din Antichitate până în Epoca Modernă

Referindu-mă aici la o scurtă istorie a evoluţiei sociale umane, se poate spune că politica

a devenit din ce în ce mai complexă şi mai importantă odată cu avansul tehnologic al umanităţii

şi cu diversificarea proceselor socio-economico-culturale la nivel global.

În Antichitate, avem polis-ul, cetatea şi oraşul, centrul vieţii oricărui om şi, ulterior,

cetăţean. Aceasta era direct legată de conceptul de politică şi reprezenta singurul mod prin care

acest concept putea fi definit5.

Cetatea reprezenta locul în care viaţa se desfăşura la toate nivelele: acolo locuiau

oamenii, acolo îşi desfăşurau activităţile zilnice, sau dacă nu le desfăşurau propriu-zis în cetate,

acestea se petreceau în proximitatea polisului şi erau direct legate de acesta, evenimentele

culturale aveau loc în templele cetăţii iar cele economice în pieţe şi în forum-uri.

Cu toate acestea, punctul central era reprezentat de clasa politică a vremii, dacă o putem

numi aşa, şi de aspectele decizionale pe care aceştia erau obligaţi a le dezbate în public, de faţă

cu toţi cetăţenii polisului6.

5 KAGAN, Donald, The great dialogue: history of Greek political thought from Homer to Ploybius, Collier-Macmillan, New York, 1965, p 65

10

Observăm aşadar cum politica era o activitate de administrare, desfăşurată deschis şi

direct, cei asupra cărora deciziile aveau efect fiind de faţă iar votul fiind unul simplu şi direct.

Aceast lucru ne demonstrează clar simplitatea societăţii umane din acel timp şi inutilitatea unor

procese politică-juridice complexe precum cele din prezent.

Istoria ne îndreaptăî spre feudalism şi următoarea etapă a evoluţiei umane: Evul Mediu.

În această perioadă, societatea era dominată de o stare constantă de conflict între numeroasele

facţiuni ce au apărut odată cu instituirea organizării politice de tip feudal7.

Concret, feudalismul presupunea guvernarea celui mai puternic, persoana care avea la

dispoziţia sa cele mai multe pământuri şi, implicit, cea mai mare bogăţiei cu care îţi putea

procura în primul rând forţe armate pentru a control apopulaţia din teritoriile stăpânite.

Asemenea organizare este în mod evident defectuoasă deoarece guvernarea celui mai

puternic duce în mod inevitabil la o perpetură stare de instabilitate politică şi, in extenso,

economică şi socială.

Conflictele dintre nobilii cei mai puternici erau o chestiune obişnuită însă cei care

sufereau cel mai mult de pe urma acestor confruntări armate erau oamenii de rând care, în mod

regulat, fie plăteau taxe enorme pentru susţinerea armatelor nobililor, fie din cauza distrugerilor

cauzate de luptele constante pe întregul teritoriu al statului8.

Desvoltarea economică, socială şi culturală nu se putea face în astfel de condiţii decât

foarte lent şi, cel mai adesea, sporadic, fără susţinerea statului sau a oricărei forme de autoritate

publică. Biserica era singura instituţia preocupată de o sporire a cunoştinţelor umane şi o

dezvoltare echilibrată, pe toate planurile9.

6 KAGAN, Donald, The great dialogue: history of Greek political thought from Homer to Ploybius, Collier-Macmillan, New York, 1965, p 68

7 BURNS, James, Henderson, The Cambridge history of medieval political thought, Cambridge Univeristy Press, Cambridge, 1991, p 112



11

Perioada istorică ce a urmat Evului Mediu a reprezentat o cumulare a tuturor acestor

dorinţe şi tentative de evoluţie socială şi a fost denumită Renaştere deoarece esenţa acestei ere a

fost reprezentată de întoarcerea la trecut pentru a putea înţelege prezentul şi a face viitorul să fie

mai bun decât până atunci.

Pe plan cultural, Renaşterea punea onul în centrul Universului, stipulând foarte clar faptul

că de la fiinţa umană porneşte totul. Aşadar cu cât o persoană era mai bine pregătită sau instruită

într-un anumit domeniu, cu atât viaţa acestei persoane era îmbunătăţită simţitor10.

Pe plan politic, în această epocă au loc marile descoperiri geografice finanţate de

monarhia spaniolă, chestiune care a reprezentat debutul luptei pentru cucerirea de teritoriu extra-

european.

Marea schimbare în mentalitatea politică s-a produs greu, regii considerându-se încă

nobili de tip feudal şi conducându-şi statele după o asemenea logică. Însă se observă şi exemple

contrare, deosebit de notabile, precum republicile italiene care erau conduse într-o manieră

radical diferită faţă de marile regate ale vremii11.

Florenţa, Genova şi Veneţia, cele mai concludente exemple în acest sens, erau republici

patronate nu de o singură persoană cu putere absolută ci de un cod de legi, forme incipiente ale

unei constituţii, şi un număr mai mare de persoane, cel mai adesea grupate sub forma unui

Parlament, care avea rolul clar de a guverna în interesul statului sau cetăţii12.

Observăm, aşadar, o evoluţie politico-legislativă care, deşi minusculă comparativ cu

politica la nivel continental, reprezintă imboldul ce a dus la o reformare în timp a politicii şi a

statului.

10 RUSSEL, Bertrand, Istoria filozofie occidentale, vol II, Humanitas, Bucureşti, 2005, p 88



După stabilizarea primelor imperii coloniale, cel spaniol şi cel portughez, la jumătatea

secoluilui XVI, în mentalitatea monarhilor a putut fi observată o serie de schimbări în ceea ce

priveşte stilul de a conduce şi modalitatea de luare a deciziilor ce priveau întreg statul13.

Luptele pentru hegemonie continentală dintre Spania şi Franţa au alimentat aceste

transformări din considerente financiare: regii necesitau din ce în ce mai multe resurse pentru a

purta războaie aşadar au decis a face concesii pentru a obşine resurse.

Apar primele forme stabile instituţii reprezentative pentru toate clasee sociale şi se

formulează primele acte legislative de guvernare ce erau destinate a reglementa conducerea

statului pe termen mediu-lung, garantând astfel o stabilitate ce depăşea fiinţa regelui şi se referea

exclusiv la stat14.

Desfăşurarea evenimentelor istorice ulterioare Renaşterii sunt deosebit de dificil de

enumerat iar simpla lor trecere în revistă nu face interesul direct al lucrării mele. Însă consider că

o analiză asupra istoriei europene ulterioare Renaşterii, referindu-mă aici la Iluminism, Revoluţia

Industrială şi la trecerea în Epoca Modernă odată cu debutul secolului XX şi a Primului Război

Mondial, este impetuos necesară deoarece pe parcursul a trei secole de istorie s-au petrecut

evenimente hotărâtoare pentru desvoltarea statului proporţional cu diversificare legislaţiei pentru

a satisface nevoile din ce în ce mai mari ale societăţii umane15.

Iluminismul a fost o epocă generic considerată a fi pozitivă pentru evoluţia umanităţii

însă o analiză succintă dovedeşte că nu este în totalitate aşa. Din punct de vedere politic, în epoca

luminilor, politica a suferit o regresie generală deoarece orice formă de conducere legislativă a

dispărut16.

13 BALL, Terence, BELLAMY, Richard, The Cambridge history of twentieth-century political thought, Cambridge University Press, Cambridge, 2005, p 69




13

Monarhii se considerau persoane alese de Dumnezeu care conduceau nu pentru că exista

o orânduire socială în acest sens ci pentru că deitatea i-a ales să facă acest lucru. Aşadar,

observăm din nou cum procesul decizional redevenise o chestiune subiectivă şi individuală,

lipsită uneori de scrupule şi de logică constructivă a conducerii statului17.

Războaiele se purtau fie din raţiuni religioase, exemplul optim fiind Războiul de 30 de

ani, fie din considerentele personale ale monarhilor, cazuri în care apărarea orgoliului devenea o

prioritate de stat.

Deficienţele unui astfelde sistem de guvernare sunt evidente iar progresul acestei epoci a

fost mai degrabă unul cutural i economic decât politic.

Finalul Iluminismului este marcat de apariţia primului sistem bancar centralizat la nivel

continental care, la rândul lui, a dus la posibilitatea dezvoltării economice prin nceea ce este

generic denumit drept Revoluţia industrială, şi a reprezentat perioada cea mai propice dezvoltării

econonice a umanităţii de până atunci18.

Dezvoltarea tehnicilor de producţie şi diversificarea acestora pentru a satisface toate

nevoile, începând cu agricultura şi până la producţia de bunuri larg consum la nivel industrial, a

dus la creşterea rapidă a populaţiei şi la transformarea mentalităţii omolui de rând care se vedea

în poziţia de a muncii nu doar pentru a îşi garanta existenţa ci pentru a putea evolua din punct de

vedere economic şi social.

Astfel apare burghezia, populaţie urbană axată pe producţie şi comerţ, din ce în ce mai

educată şi mai pregătită pentru a conduce fie antreprize economice fie, ulterior, administraţia

statală.

Monarhii perd treptat din putere care se transferă unor instituţii din ce în ce mai stabile şi

cu prerogative ample şi clare. Asistăm la sistematizarea funcţionalităţii statale şi a instituţiilor ce

compun statele moderne19.


18

19 CHIRLESAN, Dan, Administraţie publică: sisteme, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, p 15714

Apar constituţii şi este regrementat în detaliu modul de funcţionare a acestora. se

formulează primele acte de garantare a drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti şi apar primele

partide politice moderne.

Oamenii sunt priviţi acum nu ca simple animale de povară ci ca cetăţeni, indivizi

aparţinând unui stat care au posibilitatea de a muncii în conformitate cu o legislaţie care le oferă

acest drept însă au şi datoria de plăti taxe către un guvern al cărui rol este acela de a se folosi de

resursele obţinute pentru a îm,bunătăţii constant viaţa cetăţenilor săi.

Modalitatea de a observa cel mai uşor acest proces amplu de diversificare a societăţii

uamne, atât din punct de vedere economic şi politic dar şi cultural, este prin analizarea normalor

legislative şi a modalităţii prin care acestea erau aplicate20.

Se poate observa cum sexolul XX prezintă legislaţie particulară pentru politic, economic

şi social. Ceea ce înseamnă că înţelegerea nevoilor umane ajunsese în punctul în care era

imposibilă satisfacerea acestor în mod conştient şi paşnic fără o regrelmentare strictă din partea

statului.

Din punct de vedere social există o constituţie care apără drepturile cetăţeanului prin

instituţii de justiţie şi legi iar din punct de vedere economic există legi elaborate de guverne care

oferă acces la muncă oricui şi trasează directive pentru optimizarea muncii tuturor cetăţenilor

statului dar, concomitent, şi pentru strângerea de taxe la nivel naţional.

Politicul este cel care stabileşte toate aceste norme şi legi însă, faţă de până atunci, acesta

nu mai ia decizii sporadice, subiective şi bazate pe interes peronal ci mai degrabă este orientat

spre bunăstare comună şi reglementare egală pentru toţi cetăţenii statului21.

Consider că acesta este marele pas evolutiv vis-a-vis de puterea politică şi utilizarea

dreptului ca şi bază pentru conducerea propriu-zisă a statului modern.

20 HELD, David, Democraţia şi ordinea globală: de la statul modern la guvernarea cosmopolită, Univers, Bucureşti, 2000, p 178


15

Momentul decisiv pentru stabilizarea legislativă a fost primatul democraţiei moderne din

secolul XX asupra oricărei alte forme de guvernare. După două Războaie Mondiale şi numeroase

transformări de ordin politic, majoritatea moharhiilor fuseseră abolite iar guvernări totalitare

precum nazismul şi fascismul fuseseră eliminate în favoarea unor regimuri bazate pe liberul

consimţământ al cetăţenilor22.

Starea de natură

O scurtă tercere în revistă a evoluţiei politice a umanităţii, de la începuturile sale şi până

în prezent, este evidentă pentru tendinţa socială şi politică de a se îndrepta spre o conducere

colectivă bazată pe drepturi şi libertăţi egale tuturor cetăţenilor.

Starea naturală, indiferent dacă este considerată dat istoric sau concept justificativ,

constituie punctul de pornire al evoluţiei individului în ceea ce priveşte organizarea socială.

Renunţarea la această stare naturală se face printr-un contract, care însemnă consensul,

consimţământul mai multor indivizi asupra a ceva, în cazul nostru asupra necesităţii existenţei

unei autorităţi superioare voinţei personale individuale.23

Ceea ce se doreşte a se sublinia în continuare este că natura contractului la care aderă

indivizii influenţează condiţia lor postcontractuală. Aria de libertate postcontractuală în care se

învârte individul, evident mai mică decât cea avută în starea naturală, este influenţată de tipul

contractului dintre indivizi. Pentru a argumenta ideea de mai sus vor fi folosite ideile politice ale

lui Hobbes şi Locke, mai precis de diferenţele existente între ideile celor filosofi24.

Pentru Hobbes starea naturală nu este un dat istoric, o formă de existenţă umană

anterioară oricărui fel de organizare socială. Starea naturală este un concept rezultat în urma unui

demers explicativ, o modalitate de justificare. „Este vorba de un mit explicativ, folosit pentru a

22 BEVIR, Mark, ABBEY, Ruth, ADCOCK, Robert, AGEVALL, Ola, Encyclopedia of political theory, SAGE Publications, Londra, 2010, p 113



lămuri de ce oamenii consimt, şi trebuie să consimtă, la limitările libertăţii personale pe care le

presupune supunerea faţă de o autoritate”25.

Trei atribute ale omului influenţează climatul existent în starea naturală. Concurenţa,

neîncrederea şi reputaţia, specifice fiecărei persoane, fac ca starea naturală să fie una de conflict

permanent. Cuvântul folosit de Hobbes pentru acest conflict este războiul: starea naturală „ este o

stare de război între fiecare om şi fiecare altul”26.

Oamenii sunt egali şi liberi în starea naturală. Prin libertate se înţelege, conform sensului

propriu al cuvântului, absenţa piedicilor externe, care adesea îl lipsesc pe om de o parte a puterii

sale de a face ceea ce ar voi, dar care nu-l pot stânjeni să-şi folosească puterea rămasă, aşa cum îi

dictează judecata şi raţiunea.

Libertatea pe care o posedă şi atributele specifice fiecarei persoane, fac posibilă existenţa

dorintei de autoconservare, adică păstrarea (conservarea) libertăţii şi a bunurilor, dar în acelaşi

timp şi sporirea acestora. Sporirea este de cele mai multe ori posibilă numai prin împuţinarea

libertăţii şi bunurilor altora.

În acest sens, pentru Hobbes există un război permanent al omului împotriva omului.

Pentru a ne fi mai uşor în argumentare, vom numi libertatea şi bunurile unei persoane

proprietate. Vom întelege deci prin proprietate că omul este stapânul propriei sale persoane, a

acţiunilor sale şi a rezultatului muncii sale.

Având însă deplina libertate, starea de conflict existentă nu se va încheia niciodată,

deoarece siguranţa personală, proprietatea şi mijloacele de a le conserva nu vor exista niciodată

(întotdeauna va exista un individ mai puternic care să priveze de proprietatea sa pe unul mai

slab). Se tinde astfel spre o depăşire a stării de natură şi o îndreptare a individului către o formă

socială organizată. Această trecere se face prin renunţarea la anumite drepturi.

Contractul social

25 HOBBES, Thomas, Leviathan: the natual condition of mankind – on common wealth, ALL, Bucureşti, 2011, p 98


Care sunt motivele pentru care un individ ar renunţa la o parte din drepturile sale? Primul

motiv pentru Hobbes este obţinerea unui beneficiu în urma renunţării la acel drept: „ori de câte

ori un om îşi transferă un drept sau renunţă la el, o face fie cu gândul la un transfer reciproc al

unui drept, fie în vederea vreunui alt bun pe care speră să-l obţină astfel27.

În ultimul rând, motivul şi scopul pentru care un om recurge la renunţarea la drepturi şi la

transferul lor sunt siguranţa propriei persoane în ceea ce-i priveşte viaţa şi mijloacele de a o

conserva, pentru care niciodată nu poate stărui îndestul.

În două feluri poate un individ să renunţe la drepturile sale. „Prin simplărenunţare, atunci

când celui ce renunţă nu-i pasă asupra cui se va răsfrânge beneficiul. Şi prin transfer, atunci când

intenţionează ca beneficiul cedării să-i revină unei (sau unor) anumite persoane. Iar atunci când

un om şi-a abandonat sau şi-a cedat un drept, se spune că este obligat sau legat să nu-i împiedice

pe cei cărora le-a fost abandonat sau acordat dreptul să beneficieze de pe urma lui”.

„Transferul reciproc de drepturi este ceea ce oamenii numesc contract”28, spune Hobbes.

Prin aceste contracte indivizii îşi aleg persoana (sau grupul de persoane) care să îi cârmuiască, să

îi apere de ei înşişi şi să menţină o stare de pace.

Contractele se realizează pe plan orizontal, adică între indivizi şi nu între indivizi şi

suveran. Din acest motiv suveranul nu poate să încalce nici un contract: „deoarece dreptul de a fi

purtătorul persoanei tuturor este acordat celui căruia i se atribuie suveranitatea, nu printr-o

convenţie a acestuia cu fiecare din ei, ci doar prin convenţii reciproce între supuşi, nu poate

exista nici un fel de încălcare a convenţiei din partea suveranului”29.

Care sunt drepturile la care renunţă indivizii în urma semnării contractelor? În primul rând,

lucru pe care-l vom întâlni şi la Locke, trebuie acceptată voinţa majorităţii. Voinţa celui mai

puternic, hotărâtoare de altfel în starea naturală, se transpune în voinţa majorităţii, voinţă care


28 LOCKE, John, Social contract: essays, Oxford University Press, Oxford, 1969, p 55


este necesară constituirii unei comunităţi şi apoi legitimării suveranului acesteia: „Se spune că

o comunitate civilă este instituită, atunci când o mulţime de oameni cad de acord şi convin

fiecare cu fiecare altul, ca oricărui om sau oricărei adunări de oameni i-ar fi conferit, de către

majoritate, dreptul de a reprezenta persoana tuturor, adică de a fi reprezentantul lor, cu toţii,

atât cei care au votat în favoarea lui, cât şi cei care au votat împotrivă-i, să-i autorizeze toate

acţiunile şi judecăţile în acelaşi fel, ca şi când ar fi fost ale lor înşişi, cu scopul ca ei să

convieţuiască paşnic şi să fie protejaţi în faţa altor oameni... deoarece majoritatea a declarat

prin consimţământ un suveran, cel care a votat împotrivă trebuie acum să cadă de acord cu

ceilalţi”30.

Un alt element fundamental al proprietăţii pe care individul îl pierde este libertatea

opiniilor. Odată ieşit din starea naturală şi intrat în comunitatea imaginată de Hobbes, individul

care semnează un contract renunţă la dreptul de exprimare a opiniilor.

Cel care primeşte dreptul de a controla aceste opinii este suveranul. El poate astfel „să

decidă care doctrine şi opinii sunt duşmănoase şi care sunt favorabile păcii; Căci acţiunile

oamenilor se nasc din opiniile lor; iar buna cârmuire a acţiunilor, pentru pace şi bună

înţelegere, constă în buna cârmuire a opiniilor”31.

De asemenea semnatarul contractului dă suveranului dreptul de control asupra bunurilor

lui şi ale semenilor: „este atribuită suveranităţii întreaga putere de a prescrie regulile prin care

fiecare om să ştie care sunt bunurile de care se poate bucura şi ce acţiuni poate înfăptui fără a fi

stingherit de nici un alt supus”32.

De ce este necesară o trecere dinspre starea naturală spre o organizare politică? Locke

indentifică trei lipsuri care justifică această trecere: „în starea de natura lipsesc: o lege stabilă,

cunoscută drept etalon, un judecător cunoscut şi imparţial şi puterea de a susţine, sprijinii şi

executa sentinţa”33. 30 LOCKE, John, Social contract: essays, Oxford University Press, Oxford, 1969, p 160




Şi aici, ca şi la Hobbes, trecerea spre societatea politică se face printr-un contract semnat

voluntar şi conştient de către indivizii care doresc să facă parte din acestă comunitate. Semnarea

contractului presupune bineînţeles renunţarea la anumite drepturi.

Contractul reprezintă consimţământul8 individului de a face parte din comunitatea

politică respectivă: „prin urmare trebuie să se înţeleagă că oricine intră din starea naturală într-

o colectivitate renunţă în favoarea majorităţii comunităţii la întreaga putere necesară scopurilor

pentru care se intră în societate. Iar aceasta se face pur şi simplu prin înţelegerea privind unirea

într-o societate politică, acesta fiind întregul contract ce poate exista sau trebuie să existe între

indivizii care intră într-o societate”34.

La ce drepturi renunţă indivizii în momentul semnării contractului? Locke suţine că omul,

în starea naturală are două puteri. Tocmai acestea sunt drepturile la care renunţă (le delegă):

„Căci în starea naturală omul are două puteri. Prima dintre acestea este aceea de a face tot ce

găseşte potrivit pentru conservarea lui însuşi şi a celorlalţi în limitele permise de legea naturală.

Cealaltă putere a omului în starea naturală este aceea de a pedepsi crimele. El renunţă la

ambele puteri atunci cand se alătură societăţii politice”35.

Am afirmat mai sus că individul, în momentul semnării contractului îşi delegă anumite

drepturi. Ţinta delegării lui este puterea politică. Spre deosebire de Hobbes, la Locke această

delegare se face prin convenţii semnate între cârmuire pe de o parte şi individ pe de altă parte.

Cârmuirea îşi are puterea de la individ şi cârmuieşte pentru individ.

Prin această convenţie, omul nu se dezarmează, nu rămâne neputincios în faţa puterii:

„Aşadar, eu înţeleg puterea politică ca pe un drept de a face legi însoţite de pedeapsa cu

moartea – şi, prin urmare, de toate pedepsele mai mici - , în vederea reglementării şi conservării

proprietăţii, şi de a folosi forţa colectivităţii atât în executarea unor asemenea legi, cât şi în



http://www.sferapoliticii.ro/sfera/145/art03-sidor.html#_ftn8

apărarea comunităţii de vătămări aduse din afara ţării, toate acestea numai în vederea binelui

public”36.

„Pe când, dacă presupunem că s-au încredinţat pe ei înşişi puterii arbitrare absolute şi

voinţei unui legislator, asta înseamnă că ei înşişi s-au dezarmat şi l-au înarmat pe el pentru ca

să poată face din ei o pradă oricând doreşte. Puterea supremă nu-i poate lua unui om vreo parte

a proprietăţii sale fără consimţământul său”37.

Ceea ce am dorit a sublinia mai sus este un tipar folosit şi de Hobbes şi de Loke.

Rezultatele aplicării ideilor pe acelaşi tipar sunt însă diferite. Ambii autori plasează individul

într-o stare naturală, stare în care indivizii sunt egali între ei şi liberi.

Cu toate acestea, în mod voluntar, renunţă la starea naturală prin semnarea unui contract

şi trec într-o comunitate politică, comunitate care are ca principal scop protejarea membrilor ei,

în principal prin protejarea proprietăţii acestora.

Ajunşi în comunitatea politică indivizii nu mai sunt egali, în sensul că, prin contractul

semnat renunţă la anumite drepturi, drepturi care se îndreaptă spre cârmuitorul acelei

comunităţi.

Diferenţele care apar între cei doi autori, şi care ne interesează aici, vizează condiţia

individului după semnarea contractului. Indivizii pornesc din starea naturală egali şi liberi şi

ajung în comunitatea politică inegali (cei care au renunţat la drepturi şi cei care au primit

drepturile la care ceilalţi au renunţat) şi mai puţin liberi.

Cei care au semnat contractul întocmit de Hobbes au ales un suveran către care au

transferat toate drepturile referitoare la proprietatea lor, atât cea materială cât şi cea spirituală. Se

supun dorinţei suveranului ales de majoritate, nu pot să aibă opinii care ar putea distruge starea

de pace şi bunurile lor devin dispoziţia hotărârii suveranului.



Toate acestea în schimbul protecţiei probabile oferită de suveran. Singurul drept rămas

este cel al autoapărării, drept care exista şi în starea naturală. Mai mult, suveranul nu poate fi tras

la răspundere pentru faptele sale deoarece nu există nici un contract între el şi supuşii lui. Prin

trecerea de la starea naturală la comunitatea politică individul a pierdut dreptul asupra bunurilor

sale şi asupra opiniilor proprii.

Cei care au semnat contractul întocmit de Locke se supun deasemenea voinţei majorităţii.

Puterea însă este răspunzătoare deoarece există un contract între ea şi indivizi. Proprietatea le

rămâne intactă, transferând puterii dreptul de a folosii forţa în vederea pedepsirii criminalilor.

Opiniile le râmân libere, atâta vreme cât nu încalcă legile.

Prin trecerea de la starea naturală spre comunitatea politică indivizii au câştigat o

autoritate care deţine puterea de a pedepsi crimele, iar această putere nu este exercitată absolut şi

arbitrar ci criterial.

Să presupunem că indivizii care au renunţat prin consens la starea de natură pentru a

obţine beneficii prin aparteneţa la o comunitate politică realizează că există o altă formă de

organizare, care le poate aduce şi mai multe beneficii. Hotărăsc prin urmare să renunţe la

comunitatea politică şi să treacă la comunitatea ideală.

Pentru semnatarii contractului întocmit de Locke nimic mai simplu. Renunţă la protecţia

comunităţii din care fac parte, sunt capabili să supravietuiască folosindu-se de bunurile şi roadele

muncii lor, şi pot să se asocieze cu cei apropiaţi în opinii. Sunt liberi să experimenteze orice fel

de stări de organizare ar dori, inclusiv întoarcerea la starea naturală.

Cei care au semnat contractul întocmit de Hobbes, dacă şi-ar manifesta opinia de a renunţa

la suveranul existent, ar putea râmâne, în cel mai fericit caz, fără proprietate şi ar putea ajunge în

imposibilitatea de a supravieţui, sau ar putea fi pedepsiti pentru opiniile contrare păcii, pe care

le-au exprimat.

22

Capitolul II: Ştiinţa dreptului şi importanţa sa pentru

dezvoltarea societăţii. Istoria dreptului.

După cum am exprimat în capitolul anterior, starea de natură este un concept definitoriu

pentru înţelegerea traseului evolutiv al umanităţii, pentru direcţionarea spre principalele motive

de schimbare a mentalităţii individului, chestiune care în mod inevitabil a dus la formele de

organizare pe care le putem observa în prezent.

Defectele stării de natură sunt evidente, presum am menţionat anterior. o continuă situaţie

conflictuală, generalizată asupra tuturor indivizilor era principalul motiv pentru care evoluţia era

stopată. Astfel se trece în mod firesc de la o mentalitate individualistă la una de grup, în care

23

oamenii acceptă transferul de putere şi autoritate de la ei înşişi spre alţi indivizi, scopul final

fiind acela de a-şi garanta astfel stabilitatea pe termen lung.

Protecţia devine atributul conducătorilor care, încă de la primele forme de aşezăti umane

permanente, dispun de forţe armate, primitive într-adevăr, al căror principal rol este acela de a

permite cetăţenilor dezvoltare socio-economică sub protecţia liderului38.

Din acest moment, se poate vorbi despre societatea umană, despre trăsăturile sale şi

despre diverse aspecte evolutive ale acesteia. Se poate începe analizarea formelor de organizare

umană, primele oraşe din Orientul Mijlociu şi, ulterior, formarea primelor state în aceeaşi zonă39.

O scurtă introspecţie asupra acestora dezvăluie exact argumentele teoriei stării de natură

deoarece apariţia şi înflorirea economică şi culturală a primelor aşezări stabile s-a făcut sub

aceste considerente.

Odată cu garantarea securităţii omului de rând, se poate observa cu dezvoltarea

comunităţilor umane capătă noi trăsături şi direcţii: se poate vorbi despre religie şi dezvoltare

culturală, despre comerţ inter-statal, foarte bine organizat şi controlat de conducători,

permanentizarea agriculturii pe văile Tigrului şi ale Eufratului, cu sisteme extinse de irigaţii.

Observăm astfel că se creează premisele stabilităţii definitive a societăţii umane în

formele sale antice. Oraşele-stat devin primele monarhii din istorie iar regatele devin primele

imperii. Evoluţia umanităţii devine, din acest punct, previzibilă şi cunoscută tuturor, aceasta

nefăcând subiectul lucrării mele.

Ceea ce este fascinant şi de interes major în acest moment, este introducerea treptată a

legilor destinate guvernării stabile a unui oraş sau teritoriu. Acest fapt se datora necesităţii

primordiale de garantare a securităţii unui număr din ce în ce mai mare de indivizi, toţi aflându-

se în acelaşi spaţiu.

Pericole ce putea afecta sabilitatea statului nu erau absolut necesar a veni din exterior. Se

paote vorbi de disensiuni sociale, de crime şi multe alte fărădelegi comise în interior oraşului-


39 www.historyoflaw.info24


stat, toate aceste cauzând panică printre cetăţeni, chestiune care ducea inevitabil la ineficienţa

guvernării şi, în final, la căderea regimului aflat la conducere, pierderea puterii care, în viziunea

cetăţenilor, nu îşi mai atingea scopul iniţial de garantare a securităţii.

Apariţia primelor legi. Reglementarea legislativă a vieţii

în cadrul primelor state

Observăm, aşadar, cum apare o nevoie din ce în ce mai stridentă de reglementare a vieţii

în interiorul oraşului, în primul rând, dar şi pe întreg cuprinsul terioriului controlat de respectivul

monarh, nevoie ce creştea direct proporţional cu numărul de cetăţeni aflaţi pe teritoriul respectiv.

Istoria juridică sau istoria dreptului este studiul modului în care legislaţia a evoluat şi

modalităţile în care aceasta s-a transformat. Această istorie este strâns legată de dezvoltarea

civilizaţiei umane şi este situată în contextul mai alrg al istoriei sociale40.

Printre anumiţi jurişti şi istorici de proces, această istorie juridică a fost văzută ca

înregistrarea evoluţiei legilor şi explicaţia tehnică a modului în care aceste legi au evoluat cu

scopul de a înţelege mai bine originile diferitelor concepte juridice.

Istoricii secolului XX au vizualizat istoria legală într-o manieră contextualizată, în

conformitate cu istoria gândirii sociale. Ei au privit diversele instituţii juridice, sisteme complexe

de reguli, simboluri şi actori ce interacţionau cu societatea pentru a o transforma, a o adapta către

promovarea anumitor aspecte ale societăţii civile41.

Astfel de istorici au avut tendinţa de a analiza anumite studii de caz cu ajutorul metodelor

statistice, analiza deosebirilor de clasă între justiţiabili, petiţionari şi alţi actori juridici, îăn

diverse procese legale.

Prin observarea şi studierea rezultatelor acestor cazuri analizare, a costurilor de

tranzacţie, a numărului de cazuri soluţionate, aceştia au început o analiză a instituţiilor juridice

împreună cu practicile şi procedurile lor, informaţii care ne oferă o imagine de ansamblu foarte

complexă asupra legilor şi a societăţii.40 HADDOCK, Bruce, A history of political thought, Polity Press, Malden, 2005, p 31

41 HADDOCK, Bruce, A history of political thought, Polity Press, Malden, 2005, p 4425

Istoria dreptului este, în esență, istoria civilizației. Chiar şi societăţile primitive au drept,

deși nu sunt documente scrise şi clar reglementate, acestea pot fi considerate în mare măsură

tradițiile societăţilor respective.

Cele mai multe societăţi sofisticate s-au putut dezvolta odată cu apariția agriculturii

aşadar un cod juridic de actualitate pentru acele circumstanţe a fost necesar cu scopul de a

rezolva probleme juridice complicate legate de afaceri și de proprietate.

Regele babilonian Hammurabi făcut, în cele din urmă, primul pas spre un cod scris.

Acesta a fost un pas uriaș în calitate de legislaţie şi s-a bazat pe un cod de legi scrise ceea l-a a

făcut mai puțin arbitrar și mai echitabil pentru toate părțile implicate42.

Dreptul roman a jucat un rol major în apariția şi evoluţia societăţii civilizate Occidentale.

Dreptul clasic a fost pierdut timp de secole după căderea Romei şi istalarea populaţiilor barbare.

Sistemul juridic islamic sau sharia, bazat pe Coran, a suferit în secolul al 7-lea o dezvoltare

progresivă43.

Problema cu Legea islamică este că musulmanii văd Coranul ca fiind revelația finală a lui

Dumnezeu pentru om și dincolo de orice îndoială. Astfel, cu o fundație medievalp care nu poate

fi pusă la îndoială, există o inflexibilitate în islamiam în ceea ce priveşte ajustarea procesului

legislativ, chestiune aproape imposibil de făcut44.

Ieșind din epoca medievală europeană, reper major pentru legislativ a fost dreptul comun

englez, marele dar al Angliei pentru America și celelalte dintre coloniile sale. Dreptul comun

englez a fost o constantă necesară a capitalismului care a permis Occidentul a crea lumea

modernă.

Franța nu a avut nimic de rangul dreptului comun englez, revenind aici atenţiei Ludovic

al XIV şi celebra sa afirmaţiei "Statul sunt eu". Istoria Franţei. Din punct de vedere al legilor

sale, sare direct la Napoleon, unul dintre cele mai mari genii militare ale tuturor timpurilor, și a

42 www.historyoflaw.info

43 www.duhaime.org

44 www.historyoflaw.info 26


http://www.duhaime.org/


conducerii sale autocratice, perioadăî în care cea mai mare realizare a sa a fost Codul de legi, ce

îi poartă numele, care, pentru prima dată a prezentat Franței cu un sistem juridic modern.

Importanța dreptului este adesea uitată în lumea noastră modernă însă există o corelație puternică

între prosperitatea economică și supremaţia legilor în stat.

Codul lui Hammurabi

În Babilonul antic, împăratul Hammurabi a fost cel mai mare dintre regi. Cetatea sa a fost

prima metropolă mare din lume și nu este un accident faptul că aici a fost scris şi aplicat primul

cod de legi din istoria umanităţii.

Dintre realizările remarcabile ale lui Hammurabi, nici una nu este mai importantă decât

codul său de legi. Deşi importanţa acestui cod de legi poate părea exagerată petru un cetăţean

modern, nu se poate nega impactul masiv pe care acest cod l-a avut asupra dezvoltării civilitaţiei

umane. Cu atât mai mult datorită faptului că un număr mare de oameni, chiar și în secolele XX și

XXI, nu locuiesc în societăți guvernate de un cod de legi scrise, ci trăiesc conform unor norme

mai degrabă legate de tradiţiile proprii45.

Codul lui Hammurabi este cel mai vechi exemplu cunoscut de un conducător care a creat

un întreg corp de legi pentru poporul său, în formă scrisă. Cele 282 de legi au fost scrise de scribi

şi au fost aranjate în grupuri ordonate pe 12 comprimate. Acest lucru a permis publicului să

citească și să studieze legile. Ei au putut astfel înțelege ceea ce statul așteaptă de la ei.

Hammurabi a avut codul său sculptat pe un stâlp de piatră neagră de 8 metri înălțime și

plasat într-un loc public. Ea începe și se termină cu motive religioase. Legea bazată pe un cod

scris a fost un sistem public uşor de înţeles pentru toţi cetăţenii, privit într-o manieră deloc

arbitrară și mai echitabilă pentru toate părțile interesate decât formele legislative anterioare care,

în esenţă, erau interpretate după bunul plac al indivizilor ce le impuneau.

Dreptul roman

Unul dintre cele mai mari daruri de la Roma a fost sistemul său legislativ. Dreptul roman

a jucat un rol major în apariția eventuală a civilizaţiei în occidentul Europei. Dintre toate marile

45 www.duhaime.org27


moșteniri ale civilizației romane, nici una nu poate fi mai importantă decât dreptul roman care,

după cum am menţionat anterior, pune fundamentul civilizaţiei europene.

Și astăzi amprenta lăsată de legislaţia romană este una dintre forțele principale care

marchează lumea occidentală. Dreptul roman s-a dezvoltat timp de aproximativ un mileniu. Cea

mai veche formă a dreptului roman a fost administrată în secret, acesta fiind exclusiv o lege a

claselor privilegiate46.

De-a lungul timpului a devenit un punct destinctiv al stilului de viață civilizat ce

caracteriza întreg Imperiul Roman. Jurisprudența Romană a evoluat într-un sistem juridic bazat

pe teoria legii naturale ca test fundamental al caracterului rezonabil al dreptului pozitiv. Primul

pas major spre un sistem juridic sofisticat a fost legea celor Doisprezece Mese (449 BC).

Răspândirea pe întreg teritoriul statului a legilor s-a făcut sub împăratul Iustinian I care a creat

Corpus Juris Civilis (aproximativ 530 d.Hr.), cu scopul de a guverna toţi cetăţenii în acelaşi stil,

eliminând astfel posibilitatea de apariţie a unor disensiuni sociale bazate pe inegalitate3

legislativă47.

Dreptul roman, aşa cum a fost acesta conservat în codurile Justinian, a continuat să fie

practicat în statul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin până la căderea sa. Tradiția clasică a

fost pierdută atunci timp de şapte secole după căderea Romei. chestiune datorată invadatorilor

germanici. Imperiul de Est nu a căzut la barbarilor. Astfel, dezvoltarea legislativă s-a realizat în

mare parte prin intermediul Imperiul Bizantin de Est, entitate statală care a practicat juridica

Roman a ajutat la răspândirea sa în Europa continentală, în timpul epocii medievale.

Dreptul canonic

Un dezvoltare legislativă, de multe ori ignorată, este reprezentată de importanţa

mănăstirilor catolice pe post de apărătoare şi păstrătoare a celei mai mari moşteniri legislative

din partea Romei - statul de drept.


47 HADDOCK, Bruce, A history of political thought, Polity Press, Malden, 2005, p 6828


Odată cu căderea Romei, tradiția dreptului bine organizat şi reglementat aproape a fost

pierdută. Cei mai mulţi dintre șefii barbari care au distrus Imperiul, nu au avut nici unu fel de

tradiție de drept codificat și cu atât mai puțin interes în stabilirea uneia. Legea în noile regate era

totalmente subiectivi şi cel mai adesea, se rezuma la dorinţele şi voinţa regilor barbari care

dispuneau după bunul plac de supuşii lor48.

Moștenirea Romei, cu toate acestea, nu a dost pierdută, acesta fiind adoptată de către

Biserică și devenind baza pentru dreptul canonic. Acesta este corpul de legi și regulamente

adoptate de autoritatea ecleziastică pentru a guverna o organizație creștină.

Aceasta include Biserica Catolică (atât Biserica latină cât și Bisericile catolice orientale),

Bisericile Ortodoxe Orientale şi orice altă organizaţie religioasă creştină ce a apărut după căderea

Imperiului Roman49.

Un canon a fost, inițial, o regulă adoptată de un consiliu al bisericii. Aceste canoane au

fost temelia organismului în curs de dezvoltare de drept canonic. Dreptul Canonic început să se

dezvolte în ultimii ani ai Imperiului Roman si a continuat acest proces în epoca medievală.

Dreptul Canonic a fost mijlocul prin care patrimoniul legal, deosebit de important,

moştenit de la Roma a fost transmis către Europa medievală. Într-un moment în care Europa a

fost un teritoriul dominat de lupte constante între şefi barbari, needucaţi şi analfaneţi, Biserica

era punctul de sprijin al conservării culturii şi tradiţiei legislative romane, acestea iina la rândul

lo modelul pentru sistemele juridice care se dezvoltau încet in Europa de Vest.

Aici legea canonică aplicată era de strictă apartenenţă către Biserica Romano-Catolică.

Acest lucru s-a datorat faptului că dreptul canonic al Bisericii Catolice a fost temelia seculară din

regatele vestice ce se dezvoltau, acestea devenind ulterior marile puteri ale Europei.

Singura excepție a fost Rusia. Aici dreptul canonic era eminamente ortodox însă tradiția

juridică din Orient nu s-a dezvoltat niciodată cu rigurozitatea celeidin Occident.

Legea Salică – Pactul Legis Salicae

48 www.duhaime.org

49 www.duhaime.org 29



Una dintre cele mai importante moșteniri culturale ale francilor este Legea Salică (Lex

Salica). Acesta este primul organism de drept tradițional germanic codificat. În timpul guvernării

regelui franc Clovis I s-a produs reglementarea şi sistematizarea cestui cod, ăn vederea unei mai

bune guvernării a regelui asupra supuşilor săi.

Deși codificat la acel moment, acesta este un organism de drept tradițional germanic care

datează din cele mai vechi timpuri iar principalul aspect ce s-a propagat în istorie dincolo de

limitele reale ale legii salice a fost moştenirea tronurilor şi orice alte aspecte legate de moştenirea

bunurilor în Evul Mediu timpuriu, drept din care femeile erau excluse în totalitate, bărbaţii fiind

cei cu drept asupra bunurilor moştenite.

Legea islamică - Sharia

Termenul Sharia înseamnă pur și simplu legea islamică, acesta este derivat din Coran și

alte lucrări sfinte islamice. Unii musulmani vedea Sharia drept corpul legii islamice cu sediul în

trecut, în special înainte de secolul al 19-lea. Cum un anumit moment din istorie poate fi axat pe

o anumită formă de drept, se poate afirma faptul că Sharia nu are nici o bază în Coran și pare

dificil de justificat intelectual50.

Ca urmare, alți savanți islamici vedeau Sharia drept un element juridic fără limite

cronologice stabilite. Diferența esențială dintre Sharia și dreptul secular de Vest este separarea

bisericii de stat în Occident. Sharia s-a dezvoltat în califatul medieval unde, dat fiind regimul

teocratic, nu a existat nici destincţie între religie și stat.

Sharia reglementează relațiile publice și private și fuzionează guvernul, dreptul și religia.

Guvernanţii din occident s-au opus încercării de a impune o religie asupra cetățenilor și, astfel,

au dezvoltat dreptul seculat.

Acest lucru nu este cazul în lumea islamică în care alte religii sunt foarte puţin tolerate,

indiferent de numărul de cetăţeni ce aderă la ele. Credinţa în Sharia a devenit din ce în ce mai

puterincă odată cu ridicarea extremismului şi a fanatismului religions în lşumea islamică,

problema principală din acest caz fiind faptul că legea islamică, fundamentată în secolul XIX,

50 www.historyoflaw.info30


prevede unele dintre cele mai barbare şi incorecte pedepse pentru cetăţenii săi dar şi pentru

credincioşii oricărei alte religii51.

Dreptul Englez

Legea de bază a Britaniei, cu excepția Scoției, este dreptul comun englez, o lege nescrisă

bazată pe tradiţiile monarhice şi economice ale Angliei Evilui Mediu. Anglia modernă este un

amalgam de popoare diferite iar dreptul comun englez reprezintă cumulul amprentelor pe care

toate aceste popoare le-au lăsat în istoria insulelor britanice.

Excepția a fost reprezentată celți și romani. Aceştia din urmă au suprimat cultura celtică

iar cultura romană a fost suprimată la rândul ei de anglo-saxoni, aici fiind inclus şi dreptul

roman.

Astfel, dreptul comun englez este mai puțin influențat de legea romană decât restul

europei continentale. Se poate spune că dreptul comun englez are origine mai degrabă

germanică decât o fundație romană. Originile sale sunt conceptele juridice ale invaziilor anglo-

saxone52

Regele Alfred cel Mare, 849 - 99 d.Hr., a fost monarhul ce a decis traducerea

principalelor texte juridice ale vremii respective, în limba engleză. Acest sistem juridic se baza

pe o combinaţie de concepte preluate inclusiv de la locuitorii ţărilor nordice precum şi pe o

formă primordială de proces juridic în cadrul căriua erau foloşiţi juraţi53.

William cuceritorul, cel care a luat în stăpânire Anglia în urma victoriei de la Haistings

din anul 1066, a combinat dreptul anglo-saxon cu dreptul normannd. acesta a avut motive

subiective datorate stabilităţii noului său stat. Dacă ar fi fost suprimată complet ordinea

instituțiilor anglo-saxone, domnia sa ar fi fost dependentă de baronii normanzi. Prin câștigarea



53 www.duhaime.org 31




populaţiei anglo-saxone din Anglia, coroana engleză se putea baza pe o bază mult mai largă de

sprijin54.

Combinaţia dintre dreptul anglo-saxon și dreptul normand au fosrmat baza legislației

engleze de drept comun. Ea s-a dezvoltat într-o manieră personalizată în concordanţă cu

necesităţile circumstanţiale din timpul domniilor diverşilor monarhi englezi.

Această lege comună a ajuns să fie o forță reală abia în secolul XIV. Instanțele și avocații

au început să îşi bazeze deciziile juridice şi comentarii oficiale pe unset de reguli din ce în ce mai

stabil şi foarte bine cunoscut pe înterg teritoriul regatului.

Parlamentul

O dezvoltare majoră în istoria dreptului este direct legată de conceptul de Parlament. În

timp ce parlamentul englez este cunoscut drept prima instituţie de acest tip, conceptul de

Parlamentul nu a fost unul exclusiv englez ci mai degrabă o instituție medievală pan-europeană.

Parlamentele ar deveni în cele din urmă un corp de legiferare, însă acest lucru nu a fost

primul şi principalul lor scop. Au existat precursori medievali timpurii ai parlamentelor

europene. De cele mai multe ori, acesteau erau plasate în lumea anglo-saxonă, cuvântul din

limba engleză veche „Witanagemot” însemnând "reuniune de înțelepți"55.

Aceasta era o adunare sau un consiliu de nobili și clerici care a existat în regatele anglo-

saxone ce au evoluat sub presiunea vikingilor şi a atacurilor acestora asupra Angliei între

secolele VII - XI. Membrii săi erau cunoscuţi sub numele de witans. Rolul Witanagemot nu a

fost de a face legea ci să consilieze regele la cererea sa. Witanagemot a avut, de asemenea,

obligația de a supraveghea succesiunea şi de a valida noul monarh56.

Ocazional, funcționează ca o instanță de judecată asupra problemelor juridice majore.

Odată cu bătălia de la Hastings si cucerirea rapidă a Angliei saxone de către William cuceritorul,



56 BURNS, James, Henderson, The Cambridge history of medieval political thought, Cambridge Univeristy Press, Cambridge, 1991

32



Witanagemot și alte instituții tradiţionale au fost fie eliminate fie reduse treptat de către

cuceritorii normanzi.

Se poate spune deci că nu a existat nici o astfel continuitate istorică între Witanagemot

anglo-saxon Parlamentul britanic. Witanagemot a fost, cu toate acestea, important pentru că a

arătat o evoluție naturală în Europa medievală ca un rege să creeze instituşii şi să reglementeze

guvernarea sa din punct de vedere legislativ pentru a o face mai stabilă57.

Concomitent erau instituții similare ce se dezvoltau pe continent în perioada în care

ducele William cucerit Anglia. Monarhiile europene au început să coagulaze și să se stabilizeze

sub forma incipientă a statelor naționale. Parlamentul putea părea a fi o instituție britanică din

cauza importanței Parlamentului englez, însă instituţia nu a fost singura din Epoca Mediavală şi

nici singura.

Parlamente au apărut în toată Europa medievală pe parcursul secolelor XII - XIII. O

întrebare importantă din punct de vedere istoric este motivul pentru care parlamentul englez s-a

dezvoltat într-o direcție democratică şi a devenit atât de important în timp ce alte parlamente de

pe contiment au eșuat în mare măsură58.

A instituţie ce ar putea fi numită parlamente nu a apărut în Anglia ci pe teritoriile locuite

de polonezi. Ideea aceasta este bazată pe alegerea primului rege polonez de către nobili, acelaşi

monarh fiind cel care a condus parlamentul polonez - Sejm59.

Ulterior, parlamente început să apară în Peninsula Iberică. Au fost documentate istoric

consilii în anii 873, 1020, 1050 și 1063, însă populaţia de rând nu a participat. Ce ceea ce a

apărut şi ar putea fi mai precis numită drept instituţie parlamentară se consemnează la începutul

secolului al 13-lea în regiunile Leon, Catalonia şi Castilia.

57 BURNS, James, Henderson, The Cambridge history of medieval political thought, Cambridge Univeristy Press, Cambridge, 1991



33

Parlamentele spaniole au devenitcunoscute sub numele de Cortes-uri. Această evoluție în

Spania se paote spune că a fost un accident. Statele din Peninsula Iberică erau în mijlocul

Reconquistei și monarhii regatelor creștine aveau nevoie de un sprijin puternic din parteade

vasalilor feudali, care trebuia împiedicaţi a face alianțe cu musulmanii, susţinându-l în schimb pe

regele care urmărea campaniile militare de lărgire a statului său60.

Referinţele asupra parlamentul scoțian apar în primul rând sub forma unui un colocviu,

primul parlament englez a fost numit în anul 1265 iar primul parliament francez a fost cel de la

Paris din anul 1307, care s-a dezvoltat pornind de la Curia Regis61.

Funcțiile și structura acestor parlimente a variat de la țară la țară dar de multe ori se

rezumau la datorii de natură economicăp, privind colectarea impozitelor. Ca o recunoaștere a

economiilor europene în curs de dezvoltare, acestea au inclus de la un anumit moment încolo şi

reprezentanți din orasele de aflate în plină dezvoltare.

Se poate afirma faptul că oraşele medievale erau prinse între lupta pentru putere dintre

monarh şi baronii feudali care, în mod constant, căutatu a submina puterea regelui pentru a o

mări pe a lor. În timp ce parlamentul era folosit pe post de „câmp legal de luptă” între monarh şi

nobili, oraşele se foloseau de poziţia din ce în ce mai sigură în cadrul instituţiilor parlamentare

pentru a obşine din partea regelui deduceri fiscale şi micşorări de impozite, în schimbul supunerii

oficiale62.

Legea americană

Dreptul comun englez a fost baza pentru legislaţia din coloniile americane. Fiecare dintre

colonii avea o cartă colonială şi, după exemplul englez, au fost reglementate de guvernatori

numiți de Coroană și de către insituţii legislative coloniale similare parlamentului britanic.

60 www.duhaime.org



34


Chiar înainte de Revoluția Americană, Sir William Blackstone a publicat comentariile

asupra legilor Angliei, lucrarea sa fiind considerată un compendiu de bază asupra dreptului

comun în limba engleră63.

Acesta a fost împărțită în patru volume: 1) drepturile persoanelor, 2), drepturile de

lucruri, 3) nedreptăți private, și 4) nedreptăți publice. Comentariile lui Blackstone au devenit

utilizate pe scară largă în America, atât înainte cât și după Revoluți. Si mare parte a legislației

adoptate de căter coloniile americane se bazează pe dreptul comun englez, aşa cum a fost acesta

exprimat de Blackstone. Singura excepție este statul Louisiana, care a fost profund influențată de

Codul lui Napoleon64.

Constituția americană

Constituția este principalul document legislativ scris al cărui rol a fost acela de a

relgementa existanţa noii republici. Madison a venit la Convenția Statelor Unite cu un plan de

atent elaborat care a ajuns sa fie numit planul din Virginia. Rolul lui Madison la Convenție a dus

schimbarea viziunii asupra acestuia care a ajuns a fi cunoscut drept "părintele" Constituției.

Actul fondator al Statelor Unite a fost conceput pentru a limita puterile guvernului federal

prin crearea a trei ramuri independente de guvern, în parte o reflectare a experienței americane cu

ceea ce fondatorii au considerat a fi puterea executivă nelimitată regelui George al III-lea.

Garantarea puterii statelor componente a fost preferată mai mult în faţa puterii mprite a

guvernului federal65.

Au fost multe imperfecţiuni în Constituție, inclusiv un eșec în abordarea sclaviei. Au fost,

de asemenea, limite privind guvernarea democratică. Faptul că, chiar și în 2002, președintele

Bush a fost reales cu mai puține voturi decât vicepreședintele Gore este o reflectare a acestor

limite.

63 www.duhaime.org


65 www.historyoflaw.info 35



Noua Constituție a fost dezbătută foarte mult de-a lungul Americii însă Convenția a

aprobat adoptarea noului act de guvernare. Deşi s-a recunoscut existenţa unor imperfecțiun,

dupăcum Franklin a observat, actul era cât de apropiat de perfecţiune s-a putut face iar Madison

și Hamilton au susținut ratificarea acestuia într-o serie de eseuri politice strălucite, numite

ulterior Federalist Papers66.

Principalul motiv pentru care retificarea constituţiei a durat aşa de mult şi a fost intens

dezbătută a fost simpla frică a celor ce au scris Constituţia de a nu comite greşeli legislative care,

în mod inevitabil, ar fi dus la o guvernare defectuoasă şi la instabilitate politică pe termen lung.

Codul lui Napoleon

În timp ce istoria se concentrează pe campaniile sale militare, Codul Napoleonic a fost cu

siguranță cel mai important și de durată aspect al regimului lui Napoleon. Sistemul juridic

moștenit era variat în fiecare provincie franceză. Napoleon a văzut necesitatea de a înlocui acest

sistem juridic inconsecvent cu un cod național, standardizat pentru întreaga națiunea franceză.

Înainte de a aborda legislaţia propriu-zisă, acesta s-a adresat sistemul fiscal francez, care

era chiar într-o stare şi mai avansată de degradare. El a reformat sistemul de impozitare francez

și procedând astfel, a dus la creșterea veniturilor imperiale cu aproape 700 de milioane de franci

anual. Taxele inclus un impozit pe venit și o serie de taxe pe bunuri (vin, tutun și sare). Apoi a

limitat reformele sale fiscale prin crearea Băncii Franței67.

Napoleon nu a jucat un rol personal formularea noilor legi. În schimb, el a numit o

comisie (1801). Au fost 2281 de legi propuse iar Napoleon a revazut, personal, multe dintre

acestea în fața Consiliului de Stat, care avea rolul de a le dezbate. Este un punct necesar de

subliniatde aici, anume că Napoleon şi-a aplicat abilitățile sale administrative considerabile68.




36

El a procedat la punerea în aplicare a unei game largi de legi naționale care au devenit

cunoscute colectiv cunoscut sub numele de Codul civil sau Codul lui Napoleon. Legile

cuprindeau codurile de procedură civilă, drept comercial, de procedură penală, Codul Penal fiind

ultimul adăugat în anul 1020. Subiectul central în Codul Napoleonic a fost acela că fiecare

cetățean francez este egal în fața legii. Astfel, Napoleon a instituționalizat tema centrală a

Revoluției69.

Legislaţia sovietică

Întreaga evolutia dreptului din Europa de Vest s-a concentrat asupra dorinţei de a proteja

individul, atât proprietatea lui dar și drepturile sale. Legea sovietică socialistă este organismul de

drept apărut în Uniunea Sovietică în urma revoluției bolșevicecin noiembrie 1917. Acesta a fost

impus poporului sovietic de către Partidul Comunist şi se baza pe principii Marxist-Leninste

interpretate după bunul plac de către lideri sovietici, dintre care cel mai prolific poate fi

considerat Iosif Stalin, la sfârșitul anilor 192070.

Acesta a fost, în esență, inversarea evoluției dreptului din Europa de Vest. În timp ce

statul sovietic s-a prezentat ca și un reformator şi distrugător al statului țarist şi al valorilor sale,

cel dintâi a fost în realitate similar în multe feluri cu al doilea.

Așa cum țarul a fost un conducător absolut, Lenin și cu atât mai mult Stalin au devenit

conducători absoluți în propriile lor drepturi fără constrângeri juridice. Mai degrabă decât

protejarea unui individ şi a drepturillor și proprieăţii sale, dreptul sovietic a fost folosit de stat

pentru a-și impune voința asupra cetățenilor sovietici71.

În timp ce Uniunea Sovietică folosea un act similar unei constituții cu principii aparent

liberale, realitatea era faptul că acest act a fost un document lipsită de sens. Nu au existat limite

reale asupra puterii de stat și asupra operațiunilor poliției secrete şi a poliţiei politice.


70 www.duhaime.rog

71 www.duhaime.rog37

http://www.duhaime.rog/


Nu a existat în nici un moment un sistem judiciar independenta arestările NKVDului

duceau mereu la condamnări, de cele mai multe ori aceste arestări finalizându-se în executarea

cetăţeanului sau deportarea sa pe termen neliminat în gulaguri72.

Problema proprietății private a devenit controversată. În esență persoane fizice nu mai

aveau nevoie de proprietate. Colectivizarea a stabilit problema terenului prin eliminarea a

milioane de proprietari de terenuri țărănești. Și fără proprietate, cetățeni sovietici au devenit, în

esență, iobagi ai statului sovietic.

72 www.duhaime.rog38


Capitolul III: Democraţia şi legislaţia modernă. Puterea

politică în statele moderne

Importanța dreptului este adesea uitată în lumea noastră modernă, dar există o corelație

puternică între prosperitatea economică și statul de drept. Nu este un accident faptul că,

capitalismul dezvoltat în Țările de Jos și Anglia și Revoluția Industrială au avut loc pentru prima

dată în Anglia, unde drepturile individuale sau de proprietate au fost protejate de statul de drept.

Constituțiile

Piatra pe care se sprijină un guvern democratic este constituția - declarația oficială care

regrlementează obligațiile fundamentale, limitările, procedurile și rolurile fiecărei instituții.

Constituția reprezintă actul legislativ suprem al țării și toți cetățenii, de la prim-miniștri la țărani

deopotrivă, sunt supuţi dispozițiilor sale. La un nivel minim, constituția, care este de obicei

codificată într-un document unic scris, stabilește autoritatea guvernului național, oferă garanții

pentru drepturile fundamentale ale omului, precum și procedurile de bază pe baza cărorase

reglementează funcționarea guvernului73.

În ciuda calităţii de durată, constituțiile trebuie să fie capabile de schimbare și adaptare,

dacă acestea trebuie să fie mai mult decât simple acte birocratice depăşite. Cea mai veche

constituție scrisă din lume, cea a Statelor Unite, este format din șapte articole scurte și 27 de

amendamente. Acest document scris, cu toate acestea, este doar fundamentul pentru o structură

vastă a hotărârilor judecătorești, statute, acțiuni prezidențiale, și a practicilor tradiționale, care au

fost redactate în ultimii 200 ani, acte care au ținut constituția Statelor Unite mereu la curent cu

transformările socio-economice74.

Acest model de evoluție constituțională are loc în fiecare democrație. În general, există

două școli de gândire despre procesul de modificare sau schimbarea constituției unei națiuni.

Una este să adopte o procedură dificilă, care necesită mai multe etape și majorități mari. Ca

73 WISEMAN, Victor H., An outline for the intending student of government, politics and political science, Routledge, New York, 2010, p 99


39

urmare, constituția este schimbată rar și atunci numai din motive bine întemeiate care beneficiază

de ajutor public substanțial.

Acesta este modelul Statelor Unite, a căror Constituție este o scurtă declarație de principii

generale, competențe și limitele de guvernare, împreună cu o listă mai specifică a taxelor,

procedurilor și a drepturilor fundamentale ale cetățenilor75.

O metodă mult mai simplă de amendament, care este utilizată de multe națiuni, este ca

orice modificare să poată fi adoptată de cu aprobarea legislativului și aprobată de alegători la

următoarele alegeri. Constituțiile care pot fi schimbate în acest mod pot fi active pe o durată

lungă, cu prevederi specifice care diferă puțin faţă de corpul general al legislației76.

Nicio constituţie similară cu cea a Statelor Unite, scrisă în secolul al XVIII, ar putea

supraviețui neschimbată în secolul XX. În mod similar, nicio constituție în vigoare astăzi nu va

supraviețui în secolul următor, fără capacitatea de schimbare, în timp ce încă se iau în

consideraţie principiile drepturilor individuale, proces echitabil și de guvernare prin

consimțământul celor guvernați.

Politica și puterea politică

Multi gânditori ai ştiinţei politice, concentrându-se pe conceptul de „putere politică”,

definesc politica drept exercitarea puterii politice și concurența pentru puterea politică. John M.

Pfiffner și Frank P. Sherwood oferă o definiţie asupra politicii ca şi fiind „procesul prin care

puterea politică este dobândită și exercitată”. Rezumând, politica implică aşadar achiziționarea

precum și exercitarea puterii politice.

Corelând acest concept cu cel al comportamentului politic, se poate afrima faptul că

puterea politică este abilitatea de a modela și controla comportamentul politic al altora și de a

75 MĂGUREANU, Virgil, Puterea politică: natura şi funcţia sa socială, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p 60

76 RUSSEL, Bertrand, Istoria filosofiei occidentale, vol II, Humanitas, Bucureşti, 2005, p 14740

conduce și ghida comportamentul lor în direcția dorită de către persoana, grupul sau instituția

care exercită puterea politică77.

Altfel spus, puterea politică este capacitatea de un actor politic, de exemplu un cetățean, o

familie, un grup de interese, un comitet de acțiune politică, un partid politic sau guvernul, de a

efectua o schimbare dorită în comportamentul altor actori politici, convingând sau forțând pe

aceştia din urmă să acționeze într-un mod în care nu ar fi acționat în absența impactului dintâi

asupra situației.

Actorul A are putere politică asupra actorului B în măsura în care el este capabil de a

motiva, inspira, incita sau stimula în aşa fel încât această putere poate aduce unele modicări

comportamentului politic B, o modificare în comportament în mod firesc favorizată de către

actoril A78.

Comportamentul politic constă în totalitatea activităților umane legate de procesul de

guvernare și a deciziilor legate de autoritatea publică și de modul său de acțiune. Exemple de

comportament politic sau activitate politică pot include acțiuni cum ar fi votul în cadrul

alegerilor, contribuția monetară către partide politice sau a campaniilor electorale ale candidaților

la funcții publice, participarea activă în cadrul unui partid sau reuniuni ale secțiilor de votare, ale

autorităţilor județene, districtuale şi de stat, participarea la întruniri care servesc comitetelor de

partid și de campanie, individul care, prin acţiunile sale, servește în calitate de lucrător de

campanie pentru candidați şi multe alte cazuri ce nu pot fi enumare în totalitatea lor79.

În timp ce termenul de comportament politic se referă la mai multe tipuri diferite de

activitate umană, toate aceste tipuri de activități sunt preocupate în cele din urmă de politica

publică. Toate tipurile de comportament politic, în analiza finală, se referă la luarea deciziilor

autorităţilor publice, la acțiunile întreprinse de guvern și la alocarea de autoritate ca rezultat al

beneficiilor și costurilor de trăi în societatea politică modernă.

77 FISICHELLA, D., Ştiinţa Politică. Probleme, concepte, teorii, Chişinău, 2000, p 73


79 RUSSEL, Bertrand, Istoria filosofiei occidentale, vol II, Humanitas, Bucureşti, 2005, p 151 41

Scopul final al dobândirii puterii politice este acela de a-l folosi cu scopul de a forma și

de a controla politici publice, ordine publică sau, în general, un aspect al politicii publice. Cei

care posedă puterea politică și o folosc pentru a influența, forma şi controla comportamentul

politic al altora80.

Influenţarea unei decizii a unui partid politic sau un comitet de actiune politică, pentru a

avea un impact asupra rezultatului alegerilor, de a influența deciziile și acțiunile unor birouri

guvernamentale și instituții se face, în esenţă, pentru a obține alegere sau numire în funcții

publice pentru anumiţi indivizi și pentru a obține astfel, în mod personal, dreptul legal de a

participa activ și în mod oficial în procesele de luare a deciziilor guvernamentale81.

Puterea politică, definită în termeni de politici publice poate fi considerată ca fiind

capacitatea de a influența starea, forma şi controlul conținutului unei politici publice. Puterea

politică este o influență sau un control asupra participării la procesele de luare și punere în

aplicare a deciziilor oficiale ale birourilor guvernamentale și ale instituțiilor publice, cu alte

cuvine, asupra deciziilor de autoritate cu caracter obligatoriu, adoptate și realizate de către

guvern pentru și în numele întregii societăți.

Guvernul, cetățenii și puterea politică

Într-o societate modernă, constituțională şi cu o politică democratică, cum ar fi Marea

Britanie sau SUA, nu toate persoanele care dețin puterea politică dețin şi poziții oficiale din

guvern. Individul care posedă și exercită puterea politică poate sau nu poate fi un decisionmaker

al oficialităţilor unui stat sau un participant oficial în guvern82.

Un actor politic care exercită puterea politică nu este obligatoriu a exercita un mandat

guvernamental relevant pentru decizia sau deciziile sale. Dacă un astfel de individ nu deține o

funcţie oficială în cadrul sistemului politic al statului respectiv, el funcționează ca un participant

formal-legal în procesele de luare a deciziilor de politică publică desfășurate de către guvern.


81 NEUMANN, Franz, MARCUSE, Herbert, The democratic and the authoritarian state: essays in political and legat theory, Free Press, glencoe, 1957, p 66

82 ŞERBAN, Alexandrina, Drept constituţional şi instituţii politice, Hamangiu, Bucureşti, 2012, p 5842

Dacă nu ocupă o funcție publică relevantă, un astfel de individ joacă rolul unui cetățean

privat care, prin mobilizarea a resurselor politice disponibile pentru el, exercită efectiv o presiune

asupra guvernului și prin aceasta influențează condițiile și modifică comportamentul de luare a

deciziilor guvernului intr-unul unul sau mai multe domenii ale politicii publice83.

În acest din urmă caz, cetățeanul poate acționa ca un individ, ca membru al unei familii

influente din punct de vedere politic, ca unul care este foarte respectat și situat strategic într-o

rețea influentă politic, datorat în cele mai multe cazuri unei istorii îndelungate a implicării

organizaţiei respective în mediul politic, sau în calitate de membru sau angajat lobbyist de un

grup de interese politice, ca un lider sau membru activ al unui partid politic sau facțiune a unui

partid politic sau, după caz, în două, trei, patru, sau toate cele cinci opţiuni de mai sus.

Existenţa unui guvern democratic, în cadrul unui stat modern, se datorează exclusiv

legitimităţii pe care acesta o prezintă în faţa cetăţenilor statului respectiv. Altfel spus, autoritatea

cu care clasa politică este investită nu apare din senin, nu este luată cu de la sine putere ci este

transferată în mod obiectiv şi conştient de către cetăţeni şi, este confirmată sau infirmată, după

caz, la fiecare serie de alegeri publice84.

Rolul autorităţilor publice este, aşadar, acela de a luat decizii în beneficiul tuturor

cetăţenilor statului, scopul final fiind acela de a îmbunătăţii vaiaţa acestora în domeniile în care

aceasta este publică.

Dat fiind acest transfer conştient de putere, este lense de înţeles de ce orice decizie

adoptată de autorităţi are statul de lege şi se aplică în egală măsura tuturor cetăţenilor statului,

depinzând de la un stat la altul care instituţie sau persoană publică este cea cu drept decizional.

O analiză superficială permite observarea diferenţelor organizatorie în ceea ce priveşte

instituţiile publice ale diverselor state democratice moderne însă substratul este întotdeauna

acelaşi: toate funcţionează prin legi şi promovează principiile legislative moderne pentru toţi

cetăţenii statelor respective.


84 BLONDEL, Jean, Comapring political systems, Prager Publishers, New York, 1972, p 12043

Astfel, se poate deduce faptul că atunci când diverşi actori de natură politică doresc a îşi

impune voinţa prin influenţarea deciziilor politice, aceştia urmăresc defapt a modifica legislaţia

statului respectiv în favoarea lor, contradictând astfel cel mai de bază principiu al unui stat

democratic, acela că toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii85.

Dorinţa de a căpăta veleităţi superioare omului de rând folosinde-se de mecanismele

statului, care sunt imposibil de contrazis dat fiind transferul legal şi constient de putere de la

cetăţean către clasa politică, duce în cele mai multe cazuri la o sporire a corupţiei în stat, la

ineficientizarea mecanismelor de protejare şi sprijinire a cetăţeanului şi, nu în ultimul rând, la

pierderi masive în ceea ce priveşte legitimitatea guvernului aflat în funcţie86.

Se înţelege, aşadar, de ce orice individ, cetăţean al unui stat, are interesul ca influenţa şi

implicit corupţia din statul său să fie cât mai reduse, existând procese decizionale transparente şi

o utilizare eficientă a bunurilor publice.

Puterea politică şi puterea legală

Practica politicii se realizează, în concluzie, printr-o manieră juridică, depinde în

totalitatea ei de ştiinţa dreptului care, prin legile şi procedurile sale, constituţie însăşi existenţa

statului modern.

Începând cu constituţia, continuând cu toate regulamentele şi legile de reglementare a

funcţionării instituţiilor publice, atribuţiile şi rolurile tuturor actorilor politici aflaţi în exercitarea

funcţiei lor, totul se rezumă la drept87.

Dorinţa unor actori de a influenţa procesul decizional în favoarea lor este, aşadar, un atatc

indirect la integritatea statală şi la buna funcţionare a mecanismelor politice democratice care

garantează cetăţeanului drepturile sale şi orânduieşte viaţa într statul modern spre o direcţe

ascendentă, întotdeauna axată pe îmbunătăţire şi progres88.


86 HAISTINGS, M., Abordarea ştiinţei politice, Bucureşti 1997, p 158


A înţelege importanţa acestei chestiuni, anume că până şi cea mai mică abatere de la

regulile impuse de stat, indiferent de gravitatea faptelor sau de natura modificărilor sau influenţei

dorite, reprezintă o distrugere sistematică a constructului democratic, puţin câte puţin, pe termen

lung şi intr-o manieră iremediabilă, reprezintă esenţa lucrării de faţă şi compune tema centrală,

anume relaţia dintre conceptul de putere politică şi drept, două elemente care nu pot exista unul

în absenţa celuilalt89.

Pentru a avea succes, societățile au considerat necesar a se axa pe dezvoltarea instituțiilor

politice capabile de a limita violența internă prin oferirea unor alternative eficiente la

mecanismele de soluționare a litigiilor pe bază de violență și de sporirea autorităţii poliției și

altor instituțiilor militare capabile de a preveni cetățenii dar și alte națiuni de utilizarea

strategiilor violente pentru urmărirea interesele proprii.

Aceste instituții politice pot furniza mecanisme non-violente, sau cel puțin mai puțin

violente, pentru luarea deciziilor de natură politică, pentru întreaga naţiune, și adoptarea legilor

care guvernează modul în care sistemul juridic sau judiciar soluționează litigiile de zi cu zi.

Aceste instituții politice, de asemenea, gestionează condițiile exacte prin care poliția și armata

pot utiliza monopolul asupra forței de violentă90.

De-a lungul secolelor, diferite societăți au dezvoltat diverse instituții politice, structura şi

rolul acestora variind de la o naţiune la alta. Sistemele politice contemporane comune includ cele

bazate pe lege religioasă, a principiilor democratice, monarhiile și dictaturi.

Când ne referim la puterea politică sau forța politică, vorbim despre metode non-violente

destinate a aduce schimbări de politici publice prin intermediul sistemului politic. Acest lucru

poate implica ceea ce, în SUA, se numeste lobby sau factorii de decizie şi implică a sta de vorba

cu actorii politici în încercarea de a-i convinge să voteze sau să decidă în favoarea unui actor sau

altul, folosind puterea de convingere sau amenințarea de a pierde voturi, în cazul democrațiilor91.

De asemenea, inclusă în puterea politică este puterea de a propune şi organiza alegeri în


89 FISICHELLA, D., Ştiinţa Politică. Probleme, concepte, teorii, Chişinău, 2000, p 91


45

scopul de a propune legi individuale ce pot fi scoase la un vot, la fel ca în inițiative și

referendumurile din SUA92.

În cele din urmă, organele de conducere legislativă exercită puterea politică atunci când

legile adopte sunt aplicate de către sistemul judiciar în cadrul sistemului de putere juridică.

Instituțiile politice au de-a face în primul rând cu chestiunile de politică generală. Ele nu

sunt destinate pentru a face față numărului mare de litigii care apar inevitabil odată cu punerea în

aplicare a dispoziţiilor politice generale și, în special, punerea în aplicare a legilor adoptate de

procesul politic93.

Pentru a face faţă acestor conflicte de zi cu zi, toate societățile au adoptat un anumit tip

de sistem juridic sau judiciar stabil şi consecvent în acţiuni considerate mai degrabă minore în

comparaţie cu întreaga politică statală, hotărârile acestui sistem juridic fiind susținute cu sprijinul

poliţiei şi al altor forţe de ordine. În plus, față de punerea în aplicare a deciziilor politice,

sistemul juridic prevede, de asemenea, un mecanism pentru rezolvarea celor mai multe litigii

civile care apar între cetățeni94.

Diferite societăți îşi pot organiza instituțiile legale în moduri foarte diverse. De exemplu,

sistemele juridice de uz curent sunt cele bazate pe dreptul comun britanic, drept religios, sau

abordări tradiționale în care bătrânii comunității sunt responsabili de organizarea şi nubăstarea

aşezărilor.

În cele mai multe societăți democratice moderne, instituții juridice extinse s-au dezvoltat,

acestea utilizând resurse substanțiale și un număr mare de oameni calificați care primesc o vastă

pregatire în şcoli profesionale. Profesionalismul este, aşadar, garantat iar aplicarea legilor şi a

tuturor normelor legislative aflate în vigoare pentru societatea respectivă sunt urmărite şi aplicate


92 WISEMAN, Victor H., An outline for the intending student of government, politics and political science, Routledge, New York, 2010, p 130



cu foarte mare exactitate, în mod obiectiv. Egalitatea cetăţenilor este, prin urmare, garantată şi

urmărită de statul respectiv95.

Studiu de caz: Legea „super-imunităţii” parlamentare

Am ales acest studiu de caz pentru lucrarea mea deoarece este o situaţie tipică de

interacţiune între sistemul politic şi cel juridic precum şi o situaţie deosebit de sensibilă în ceea

ce priveşte aplicarea pricipalelor normel democratice moderne în cadrul statului Român.

Analizând această situaţie, voi putea concluziona cu succes ipotezele lucrării şi de

asemenea voi putea observa în profunzime maniera prin care statul împiedică apariţia şi

dezvoltarea unor situaţii de corupţie şi atac indirect la adresa democraţiei moderne şi a

drepturilor cetăţeneşti dintr-un stat democratic.

Pentru a înţelege mai bine conceptul de imunitate parlamentară, am extras din Constituţia

României atricolul 72 care reglementază imunitatea parlamentarilor, statutul deputaţilor şi

senatorilor:


ARTICOLUL 72

Imunitatea parlamentară

(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile

politice exprimate în exercitarea mandatului.

(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au

legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi

percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după

ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul

de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie.

(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei.

Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a

percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va

dispune imediat revocarea acestei măsuri.96

Paragraful 1 din articolul 72 este foarte clar în ceea ce priveşte libera exprimare a

deputaţilor şi senatorilor în timpul exercitării funcţiei lor, în sensul că aceştia nu pot fi traşi la

răspundere chiar pentru motivul pentru care au fost aleşi de cetăţeni: exprimarea opiniei într-un

cadrul politic, destinat a decide traseul evolutiv al statului în beneficiul cetăţenilor.

Acest aspect este unul de natură clar democratică şi se suprapune complet celorlalte

principia democratice de conducere al unui stat care garantează pentru toţi cetiţenii săi libera

exprimare a opinie, chiar dacă aceşti cetăţeni sunt oficiali guvernamentali sau parlamentari.

Egalitate în faţa legii

Dreptul la egalitate în fața legii, sau protecția egală a legii așa cum este adesea formulată,

este fundamental pentru orice societate democratică. Indiferent de majoritate, bogați sau săraci,

etnici şi religii minoritare, aliat politic al statului sau adversar - toți au dreptul la o protecție egală

în fața legii. Statul democratic nu poate garanta că viața va trata pe toți în mod egal și nu are nici

o responsabilitate în acest sens, acest fiind şi motivul pentru care garantarea unei egalităţi

judiciare se face în beneficiul tuturor şi în defavoarea nimănui

96 www.legeaz.net 48

http://www.legeaz.net/

Nimeni nu este mai presus de lege din simplul motiv că aceată evoluţie şi poziţionare a

legilor deasupra condiţiei umane se datorează tot cetăţenilor care şi-au căutat stabilizarea prin

cedarea de responsabilitate către foruri superioare.

Astfel, cetăţenii unui stat democratic, prin respectarea legilor, recunosc faptul că acele

legi sunt, în esenţă, o respectare a propriilor nevoi şi dorinţe transpuse într-o manieră oficială şi

identică pentru toţi cetăţenii statului.

Evenimentul politic generic denumit drept „Legea super-imunităţii parlamentere” este, în

realitate, compus din două iniţialtive legislative ale Camerei Deputaţilor din Parlamentul

României, ambele destinate a mării considerabil prerogativele aleşilor statului Român.

Multe dintre prevederile acestor legi sunt în directă antiteză cu multe alte legi care

garantează drepturile cetăţeneşti şi egalitatea în faţa justiţiei. Parlamentarii doreau, aşadar, un

statul superior cetăţenilor români, chestiune imposibil de realizat într-un stat democratic care

garantează egalitatea tuturor vis-a-vis de autoritatea statutului, chiar şi a celor aleşi de cetăţeni

pentru a-i reprezenta pe plan politic.

Pentru a putea analiza cu mai mare exactitate acest eveniment, voi structura în două parţi

studiul de caz, fiecare parte corespunzând uneia din cele două legi amintite anterior.

Legea amnistiei

Amnistia este un act al organului suprem al puterii de stat prin care este înlăturată

răspunderea penală şi, în unele cazuri, executarea pedepsei. Dacă a intervenit a., acţiunea penală

nu poate fi pusă în mişcare, iar cînd a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată (art. 10, lit.

g, C.p.p.). în acest caz, în cursul urmăriririi penale procurorul, la cererea organului de cercetare

penală sau din oficiu, dispune clasarea sau încetarea urmăririi penale, iar în cursul judecăţii

instanţa pronunţă Încetarea procesului penal (art. 11, pct. 1, lit. a, cşi pct.2,lit. h, C.p.p.). în caz

de amnistie, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal97.

Dacă intervine după condamnare, a. înlătură şi executarea pedepsei, precum şi celelalte

consecinţe ale condamnării. în acest -caz aplicarea amnistiei se face de către un judecător de la



instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un

judecător de la instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau

locul unde se execută pedeapsa închisorii cu obligarea la muncă corecţională (art. 459, C.p.p.).

Amenda încasată anterior a. nu se restituie. A. are efecte asupra confiscării averii, numai în

măsura in care această 'pedeapsă nu a fost încă executată. A. nu are efecte asupra măsurilor de

siguranţă, măsurilor educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate (art. 119. C.p.) A. este

generală, -cind este acordată pentru orice infracţiune. A. este specială, cînd se acordă numai

pentru anumite infracţiuni (de ex., numai pentru infracţiunile pentru care legea prevede o

pedeapsă pînă la 3 ani închisoare). A. este necondiţionată (pură şi simplă), cînd nu se prevede

nici o condiţie pentru a obţine beneficiul ei. A. condiţionată, cînd este acordată numai sub

rezerva îndeplinirii uneia sau mai multor condiţii (de ex., prejudiciul produs prin infracţiune să

nu depăşească un anumit cuantum ori autorul să nu fi fost anterior condamnat). V. şi continuarea

procesului penal la cererea învinuitului sau inculpatului.

amplificarea competenţei, depăşirea limitelor obişnuite ale competenţei după materie sau după

calitatea persoanei, în unele cazuri prevăzute de lege. în acest caz, organul judiciar îşi

îndeplineşte atribuţiile şi cu privite la fapte sau persoane care nu se găsesc in limitele obişnuite

ale competenţei sale (de ex., în caz de indivizibilitate, de conexitate, de extindere a procesului

penal pentru alte fapte). A. c. atrage o amplificare a procesului penal la instanţa la care sint

reunite cauzele şi o desesizare a instanţei la care era pendinte cauza penală care s-a reunit ca

urmare a indivizibilităţii sau conexităţii98.

Graţierea este definită ca actul de clemenţă prin care infractorii sunt iertaţi de executarea

efectivă a pedepsei, cazierul lor rămânând însă pătat. Proiectul de lege prevedea iniţial graţierea

totală a pedepselor de până la şase ani, reducerea cu o treime a celor între 6 şi 8 ani şi cu o

cincime a celor între 8 şi 10 ani.

Legea de modificare a Codului Penal

Prima lege de modificare a Codului Penal delimitează major importanţa infractiunii de

conflict de interese, cea în care au fost implicaţi numeroşi parlamentari, primari şi alti



functionariacuzaţi că au încercat să îşi angajeze rudele în instituţii şi să încheie contracte

păguboase cu rude, prieteni sau orice altă persoană cu un statul impropriu.

Pentru aceasta infractiune pedespele au fost reduse, maximul redus de la 3 la 5 ani, si au

fost introduse numeroase circumstantieri care elimină, practic, infractiunea de contintutul ei.

În primul rând trebuie să existe un contract de muncă şi o fişă a postului. Aleşii, primarii,

parlamentarii, consilierii din cadrul consiliilor locale şi judeţene, nu au asa ceva, aşadar aleşii

sunt exceptaţi de la infracţiune. În orice caz, fapta incriminată trebuie încadrată într-o atribuţiune

prevăzută în cadrul unui contract de muncă sau o fişă a postului.

Dacă, de exemplu, în fişa postului poate scrie că tu nu faci angajari in Primarie, dar iti

angajezi nepotul, angajarea poate sa fie valabila, insa nu raspunzi, fiindca nu apare ca

atributiune in fisa postului99.

Totul se pare că se va reduce la atribuţiile din cadrul fişelor de post care, fiind făcute într-

o manieră evazivă, menită a „ocolii” încălcarea legilor, îi vor putea susţine pe aleşii naţionali şi

locali în demersurile de dezechilibrare a statului Român prin acţiuni ilegale.

Efectul nu este numai unul real şi vizibil, de încălcare a legilor şi a statutului democratic

al României ci şi unul psihologic: cetăţeanul de rând va putea observa corupţia generată de

acţiunile funcţionarilor publici de rang înalt şi, concomitent, se vor îndoi din ce în ce mai mult de

corectitudinea sistemului de guvernare democratic şi de justeţea alegerii lor în fruntea

administraţiei.

Un astfel de stat, guvernat în mod ineficient, pe raţiuni subiective, este imposibil de

transpus pe o direcţie evolutivă pozitivă. Corupţia generază corupţie, fiecare strat al economiei

naţionale fiind într-un final afectat.

Raporturile juridico-legale din cadrul unui asemenea construct administrativ sunt ca şi

inexistente, primatul legilor nemaifiind baza pe care statul există. Asemenea formă de

99 http://rezistenta.net/2013/12/ce-este-superimunitatea-cat-de-grava-este-citeste-aici-ca-sa-fii-informat-nu-manipulat.html

51

http://rezistenta.net/2013/12/ce-este-superimunitatea-cat-de-grava-este-citeste-aici-ca-sa-fii-informat-nu-manipulat.html

http://rezistenta.net/2013/12/ce-este-superimunitatea-cat-de-grava-este-citeste-aici-ca-sa-fii-informat-nu-manipulat.html

subiectivism politico-economic este ca un perpetum mobile care se bazează pe o corupţie

imposibil de controlat sau diminuat.

Altfel spus, pentru ca ordinea şi politica de tip democratic să poată funcţiona, este necesar

ca cetăţenii cei mai vizibili, cei aleşi pentru a fi reprezentanţi ai autorităţilor locale sau centgrale,

să se comporte în perfectă conformitate cu toate prevederile legislative, indiferent cât de

semnificative sau nu.

Şi în această situaţie este de ţinut cont tot de factorul psihologic, oarecum definitoriu,

pentru mentalitatea cetăţeanului faţă de autoritatea politică a statului. Folosindu-se de motivul

„exemplului propriu”, cetăţenii sunt în mod inevitabil influenţaţi într-o manieră pozitivă de un

comportament public adecvat şi de o conduită juridică adecvată.

Scoţând actele administrative din sfera conflictelor de interese, practic este eliminată

răspunderea primarilor şi a altor funcţionari publici, fie aleşi de rang înalt fie cu funcţii mai

joase, care îşi angajau membrii ai familiei în instituţii sau emiteau numeroase acte în numele

acolitilor.

Un contract de achiziţie publică,care este act administrativ bilateral, o hotărâre de

consiliu, o dispoziţie de primar, ordin de ministru sau un contract administrativ asa cum sunt

majoritatea celor încheiate de autorităţile publice, intră toate în categoria „actelor

administrative”, care tocmai au fost scoase din sfera conflictelor de interese.

În anul 2010 a fost introdus în Codul Penal art. 741 care prevedea clemenţa pentru acte

de dăunatoare patrimoniului unei întreprinderi dacă funcţionarul returna suma prejudiciată. Se

referea strict la infracţiunile contra patrimoniului, enumerate cu mare exactitate: de gestiune

frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în

serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu.

Însă a fost elimiantă menţionarea expresă a infracţiunilor de gestiune şi deci au fost,

practic, incluse şi infractiuni de corupţie, de trădare, de subminare şi multe alte infracţiuni de

natură asemănătoare, toate constând în acţiuni de utilizare inadecvată a resurselor statului.

52

Al doilea paragraf beneficiază de aceeaşi eliminare a înşiruirii de infracţiuni astfel încât

nu mai este limitat la infracţiunile gestionarului corupt ci se aplică la toate infracţiunile de

corupţie imaginabile.

În mod practic exprimat, dacă un cetăţean ia mită, dacă inşeală statul, dacă face orice

acţiune similară, evaluabilă în bani sub suma de 500.000 de euro, sumă ridicată de la un iniţial de

100.000 de euro, acesta are parte de o pedeapsă incorectă pentru dimensiunea pagubei produse: o

simplă amendă penală.

De asemenea, termenul maxim de prescripţie, termenul după care un invinuit scapa de

condamnare, a fost redus cu o pătrime. Este adevărat, au fost adăugate acte noi care întrerup

prescripţia însă, per total, noua prevedere este mai favorabilă infractorilor.

La art. 147 a fost modificarea pe departe cea mai controversată. Au fost eliminaţi

parlamentarii si Preşedintele din definiţia funcţionarului public. Ori, există o serie de infracţiuni,

precum dare şi luarea de mită precum şi abuzul în serviciu, care au ca subiect exclusiv

funcţionarii publici.

De fapt, există mai multe infracţiuni care încep cu sintagma „fapta funcţionarului

care..”. De aici vine de fapt numele de super-imunitate, de la această scutire a parlamentarilor de

la unele infracţiuni de corupţie prin eliminarea lor din definiţia funcţionarului.

Definiţia unui funcţionar public, aşa cum este furnizată de către documentele oficiale ale

Statului Român, este următoarea: „Funcţionarul public este acea persoană numită într-o funcţie

publică şi care exercită prerogative de putere publică”. Din aceată frază se poate înţelege că

funcţionarul este o persoană al cărui principal scop este a activa în spaţiul public, interacţionând

astfel atât cu alţi funcţionari cât şi cu cetăţeni ai statului care beneficiază sau necesită de

serviciile ofetire de funcţionar.

Se poate deduce că totalitatea funcţionarilor publici reprezintă un grup de cetăţeni

integraţi în cadrul instituţiilor statului şi care, deci, au datoria generală de a garanta funcţionarea

corespunzătoare a tuturor instituţiilor statului şi, in extenso, stabilitatea vieţii publice pentru

cetăţenii ţării.

53

Acest proces complex de garanţii şi răspunderi se datorează regimului democratic care

guvernează mare parte din statele secolului XXI şi care se bazează, în primul rând, pe garantarea

unui set de drepturi şi libertăţe cetăţeneşti menite a oferi oamenilor stabilitate socială şi siguranţă

economică.

Puterea şi responsabilitatea de care beneficiază un funcţionar public, indiferent de funcţia

ocupată de acesta, îşi au originea în natura constructului politic democratic de a transfera putere

de la cetăţeni la autorităţi publice, alese prin vot democratic, cu scopul de a gestiona bunurile şi

resursele publice în vederea eficientăzării utilizării acestora în folosul întregii populaţii a statului.

Aşadar, se înţelege de ce răspunderea administrativ disciplinară a oricărui funcţionar

public este de foarte mare importanţă pentru cetăţeni şi pentru stat deoarece astfel se poate

garanta buna funcţionare a oricărei forme de autoritate publică şi o conduită profesională

corespunzătoare a cetăţenilor angajaţi ca şi funcţionari.

Răspunderea pentru propriile fapte greşite şi, în cazurile optime, asumarea benevolă a

acestei răspunderi, reprezintă unul din fundamentele democraţiei secolului XXI, din simplul

motiv că cetăţenii, statul, instituţiile şi legile există şi sunt respectate de toţo în egală măsură

tocmai pentru că fără ele ar fi fost haos şi dezordine.

Cetăţenii sunt conştienţi de faptul că statul reprezintă atât o piedică, uneori, dar, de cele

mai multe ori, este o entitate menită a proteja şi reglementa acţiunile cetăţenilor aflaţi în

subordinea sa.

După cum am menţionat anterior, ordinea în stat este dată de legi şi de acte oficiale,

respectate de toţi şi care garantează aceleaşi drepturi şi obligaţii pentru toţi cetăţenii. Aceste

acte, dintre care Constituţia este pe departe cea mai importantă, sunt inviolabile şi reprezintă

apogeul evolutiv al democraţei moderne.

Transferul benevol de autoritate de la cetăţean la cel ales să îl reprezinte se face într-o

logică constructivă, după cum am menţionat în capitolele anterioare. În momentul în care această

logică este eliminată de acte de corupţie sau acte menite a dezechilibra statul democratic, logica

alegerilor în stat devine nulă.

54

Chestiunea este, aşadar, una legată strâns de drept, mai mult decât de politică, în sensul

practic al termenului. Totalitatea acţiunilor oricărei instituţii a statului este reglementată de legi şi

controlată, la rândul ei, de alte instituţii cu scopul precis de a împiedica abuzul de putere.

Momentul hotărâtor apare, după cum s-a putut vedea, când o grupare sau o facţiune

politică, în cazul statului Român fiind vorba de partidul aflat la guvernare, devine prea puternică

şi încearcă să depăşească barierele democraţiei şi să obţină putere ăntr-o manieră considerată

ilegală de ordinea democratică.

Se poate observa cum puterea clasei politice, indiferent de partidul depsre care se

vorbeşte sau de natura facţiunilor politice existene, se bazează pe o ordince garantată de

instrumente ale ştiinţei dreptului.

Judecarea faptelor de corupţie sau de destabilizare a statului se face tot cu ajutorul

instrumentelor juridice amintite anterior: fiecare lege fiind făcută pentru a fi combătută sau

controlată de o alta, care este responsabilitatea unei alte instituţii.

Separarea ptuerilor în stat este un concept, de asemenea, juridic, aparaţia acestui fiind

realizată cu sprijinul justiţiei şi existenţa sa fiind asigurată printr-un complex sistem de legi,

reguli, reglementări şi normel juridice care delimiteazp acţiunile fiecăriu actor sau grup de actori

politici.

În cazul super-imunităţii, Curtea Constituţională este instituţia care a putut interveni în

mod definitoriu pentru întreg procesul de propunere şi respingere a iniţiativei legislative a

Camerei Deputaţilor.

Stabilirea definitivă ca şi fiind neconstituţională a tentativei de uzurpare a statului din

partea aleşilor a încheiat chestiunea superimunităţii, din fericire concluzia fiind în favoarea

legilor statului.

Ceea ce este fascinant al acest caz este faptul că acesta dovedeşte în mod cert faptul că

întreaga clasa politică şi puterea politică pe care diverşi actori o deţin în cadrul statului, sunt

toate simple extensii în cadrul ordinii legislative a unui stat democratic.

55

Fundamentul tuturor acţiunilor, instituţiilor şi actorilor de natură politică sunt originare în

drept şi se folosesc de instrumente juridice pentru a-şi valida şi garanta existenţa. Democraţia şi

politica democratică este, aşadar, o nouă latură a dreptului, aplicată într-o manieră mult mai

transparentă şi mai accesibilă cetăţenilor statului.

Concluzii

Tema lucrării mele este una de actualitate şi foarte mare importanţă atât pentru studiul

dreptului modern dar şi pentru analiza şi înţelegerea corespunzătoare a democraţiei secolului

XXI şi al unui stat ce se conduce după asemenea principii.

Pot spune, de asemena, că este o temă dificil de abordat epntru că prezintă numeroase

aspecte secundare temei principale care, dacă nu sunt abordate corespunzător, pot îndepărta

cercetarea de concluzia ei firească şi corectă.

Am ales o tematică pluridisciplinară pentru a garanta obiectivitate şi corectitudine în

demesrul meu academic şi am considerat absolut necesar a include elemente şi concepte

definitorii pentru drept, ştiinţa politică şi sociologie. Aceste trei ştiinţe principale sunt cele care

au dominat tema lucrării mele şi mi-au permis a ajuge la concluziile potrivite pentru cercetarea

abordată de mine.

56

Complexitatea subiectului este, de asemenea, dat de maniera în care conceptele alese şi

folosite de mine se întrepătrund şi generează noi factori sau poli de interes pentru cercetarea mea.

Analiza temei a depubat cu o cercetare asupra evoluţiei politicii din Antichitate şi până la

forma sa modernă, aceea a unei democraţii reprezentative dublată de un sistem economic de tip

capitalist.

Am demonstrat că umanitatea s-a deplasat încet dar sigur spre regimuri reprezantative

deoarece acestea sunt cele mai eficiente şi pozitive pentru dezvoltarea societăţii, la nivel macro,

şi de asemenea a individului, la nivel micro.

Concomitent cu evoluţia politică a societăţii, s-a putut observa cum a evoluat latura

juridică a tuturor elementelor ce compun un stat şi reglementează funcţionalitatea instituţiilor dar

stipulează şi natura relaţiilor dintre aceste instituţii. Am putut da exemple relevante în acest sens,

menţionând cele mai importante exemple de sisteme de legi sau sisteme politice din istorie şi

modul în care acesteas-au dovedit a fi esenţiale pentru cursul evolutiv general al celor două

domenii amintite anterior.

Prima mea ipoteză de lucru, cea conform căreia prin mecanismele statului, se

garantează drepturile cetăţeanului şi se supraveghează şi implementează funcţionarea

corectă a statului modern, a fost confirmată atât prin teoriile expuse cât şi prin studiul de caz

care mi-a permis să ilustrez un caz clasic de tentativă de corupere a aturorităţii statului şi de

destabilizare a instituţiilor democratice.

Cea de-a doua ipoteză de lucru conform căreia ceea ce se construieşte şi se realizează

pe plan politic, se face prin intermediul dreptului, a fost de asemenea confirmată deoarece am

demonstrat faptul că sistemul politic şi totalitatea actorilor şi instituţiilor ce îl compun au drept

fundament de funcţionare elemente comune dreptului: aceleaşi proceduri şi aceleaşi mecanisme.

Statul modern este, aşadar, un construct menit a stabiliza şi reglementa existenţa umană, a

organiza societatea şi oferi cetăţenilor egalitate în faţa legilor şi o respectare absolută a

drepturilor lor.

57

dreptul, instrumentul de lucru al puterii politice

Documents