EEDDIIŢŢIIEE RREEVVĂĂZZUUTTĂĂ ŞŞII AADDĂĂUUGGIITTĂĂ,, AAUUGGUUSSTT 22001133

PPAAUULL BBRRAAŞŞCCAANNUU

DDRRUUMM DDEE FFIIEERR

PPRRIINN

ppprrraaafff dddeee pppuuuşşşcccăăă şşşiii pppllloooaaaiiieee dddeee sssttteeellleee

Istoria este emulul timpului, depozit al acţiunilor, martor al trecutului, exemplu şi înştiinţare a prezentului, avertisment al viitorului.

Miguel de Saavedra Cervantes

Paul Brascanu

DDrruumm ddee ffiieerr

pprriinn pprraaff ddee ppuuşşccăă şşii ppllooaaiiee ddee sstteellee

** ** ** ** ** 1914 - 1918

** ** **

- ediţie revăzută şi adăugită -

700705, Iaşi, Bd. Carol I nr.8 (în clădirea Academiei Române)

Tel/fax 0232-216829, mobil 0745-236413 E-mail: tipografie@stef.ro http://www.stef.ro

2013

DDRRUUMMUULL DDEE FFIIEERR

ÎNTRE NECESITATE ECONOMICĂ ŞI INTERESE STRATEGICE Liniile de cale ferată din Ţara de Sus au un pitoresc deosebit şi au fost construite cu foarte multe riscuri, dificultăţi şi sacrificii. Construirea lor a avut drept scop iniţial exploatarea uriaşelor bogăţii ale solului şi subsolului. Lucrarea tânărului tehnician specialist CF- din cadrul Secţiei L6 CFR Vatra Dornei, subunitate componentă a Regionalei Căi Ferate Iaşi – Paul Braşcanu, intitulată sugestiv „Drum de fier prin praf de puşcă şi ploaie de stele” încearcă să ne prezinte o suită de fapte esenţiale, cu oameni şi evenimente ce au stat la baza construcţiei liniilor ferate de la Hatna până la Vatra Dornei - de aici la Dornişoara şi mai departe la Prundu Bârgăului, de la Iacobeni la Borşa sau de la Vatra Dornei la Broşteni. În mare parte aceste tronsoane de cale ferată au fost construite cu prizonieri de război şi, după cum ne relatează autorul „din loc în loc, pe marginea terasamentelor au fost îngropaţi mulţi dintre cei care au muncit la aceste linii, răpuşi de boli sau de extenuare”. Deci, acest tânăr scriitor, studiind o serie de documente aflate în arhivele unităţii de baştină, ale Regionalei de Căi Ferate Iaşi sau din străinătate, ascultând multe mărturii transmise prin „viu grai” din generaţie în generaţie sau achiziţionând hărţi şi documente ce descriu această măreaţă epopee „Calea ferată din Ţara de Sus” a avut curajul să se dea la treabă şi să aştearnă pe hârtie, în mod cronologic şi bine documentat aceste evenimente. Lucrarea este structurată pe patru capitole mari, iar fiecare dintre acestea tratează aspecte ale cadrului natural şi profesional, împletit cu situaţia politică, economică şi militară a unor vremuri de ocupaţie austro-ungară şi nu numai. Paul Braşcanu ne face să înţelegem faptul că aceste tronsoane de cale ferată nu numai că au contribuit concret la o dezvoltare rapidă şi armonioasă a localităţilor, dar au făcut să apară o nouă clasă socială de oameni calificaţi şi o diversitate de specialităţi şi, totodată, au fost şi un mijloc de aprovizionare a trupelor austro-ungare pe frontul din Galiţia, iar după străpungerea lui - un mijloc şi o posibilitate de retragere onorabilă. Recomand a se parcurge cu foarte multă atenţie această lucrare care înmănunchează o serie de greutăţi şi de împliniri în munca de zi cu zi, pe arşiţă sau ger, a specialiştilor feroviari sau a trupelor de geniu austriece, care la 15.08.1889 au dat în funcţie linia ferată Vama-Moldoviţa, la 10.03.1902 au finalizat lucrările la cea mai important edificiu de pe tronsonul Cîmpulung – Vatra Dornei şi anume Tunelul Mestecăniş, apoi tronsonul de la Pojorîta la Fundu Moldovei, cel de la Vatra Dornei la Dornişoara sau tronsonul de linie militară de la Vatra Dornei la Broşteni, lucrare nefinalizată din cauza încetării ostilităţilor. Aşa veţi afla cum linia ferată a concentrat de-a lungul ei importante centre economice şi a deschis porţile spre civilizaţie şi progres. Lectură plăcută ! George Timu, Liga Scriitorilor din România –filiala Iaşi

RECOMANDARE Pe dl.Paul Braşcanu l-am cunoscut abia în vara lui 2012, iar când spun astfel nu ascund unda de regret de a nu-l fi cunoscut mai din timp... Fiindcă l-am cunoscut în calitate de deţinător al unor informaţii deosebit de preţioase despre istoria căilor ferate din Bucovina şi, mai mult, de persoană interesată să le facă publice, cu risipă de efort şi de generozitate. Am convingerea că atât primul său volum, apărut recent şi deja ajuns în mâinile unor cititori interesaţi, cât şi cel pe care tocmai îl pregăteşte, alături de articolele pe care le-a propus cotidianului „Crai nou” din Suceava, ziarul de tradiţie al judeţului Suceava, sunt extrem de preţioase. Fiindcă ele nu conţin doar informaţii „de nişă”, pentru interesul unui public specializat, ci, mai mult, dezvăluie momente, fapte şi oameni care, împreună, completează informaţiile cunoscute şi pe cale de a fi cunoscute despre istoria şi cultura Bucovinei. Aşadar, consider că dl. Paul Braşcanu nu face doar un frumos serviciu breslei din care face parte, ci deja se adaugă numelor importante de ieri şi de astăzi care, cu inteligenţă şi obiectivitate, întregesc chipul unei Bucovine care, dezvăluindu-şi secretele, devine încă mai fascinantă. Liviu D. Clement REDACTOR ŞEF COTIDIANUL „CRAI NOU” -Suceava

Recomandare Cartea de faţă aduce în actualitate o serie de momente importante din bogata istorie a Căilor Ferate și ale acestui Colţ de Rai numit Bucovina - care ar trece treptat în uitare - dacă nu ar fi consemnate şi popularizate. Este un capitol de viaţă, împletit cu situaţia politică, economică şi militară a unor vremuri despre care se vorbeşte mult prea puţin şi un omagiu adus celor au contribuit la construcţia acestor linii, printre aceştia numărându-se locuitorii din Ciocăneşti şi împrejurimi. Dincolo de implicarea afectivă, prin care autorul ne prezintă o serie de amintiri văzute de ochii celor care l-au format alături de realităţile percepute de el însuşi, cartea ne dezvăluie multe detalii interesante – asta prin intermediul unui volum impresionant de documente și fotografii vechi. Stilul bine documentat al prezentării datelor este în acelaşi timp cursiv, frumos şi presărat de amănunte variate, interesante - reuşind a depăși inerţia şi indolenţa prezentului; pune în lumină o serie de obiective turistice de pe plaiurile bucovinene şi face ca cititorul să vrea să descopere altele noi - făcând-o accesibilă atât cunoscătorilor cât şi publicului larg. Acesta a fost şi motivul pentru care am ales să susţin apariţia acestei lucrări. Inginer Radu Ciocan Primarul comunei CIOCĂNEŞTI

A R G U M E N T (CUVÂNTUL AUTORULUI)

Datorită faptului că bunicul meu a fost ceferist, tatăl meu - şi el la fel, am crescut de mic pe ,,malul căii ferate” şi am moştenit dragostea pentru această meserie, destul de grea dar frumoasă. Însoţindu-l pe tatăl meu, picherul Maxim Braşcanu, la efectuarea reviziei liniei ferate sau călătorind cu el pe distanţe mai lungi, eram atras de arhitectura clădirilor vechi, de podurile metalice, de viaducte, tuneluri şi îl întrebam adeseori despre istoria lor. Toate astea m-au făcut să aleg şi să îndrăgesc activitatea de întreţinere căi ferate, poduri şi lucrări de artă; să cunosc, să apreciez şi să respect nişte oameni simpli dar cu suflet mare, cu totul aparte: liniorii. Ei sunt piatra de temelie a căii ferate, fiind cei prin care a început activitatea în acest sector şi cei care vor trage cortina; niciodată apreciaţi la adevărata valoare. Tocmai această percepţie deformată aş dori să o schimb, în măsura posibilităţilor mele. „Ştricarii” - oamenii liniei ferate, cu palmele lor bătătorite, mirosind a creuzot – îmi erau cei mai sinceri şi veseli amici şi poveştile lor mă purtau mereu într-o lume a marilor descoperiri, unde GARA este poarta cetăţii care te duce pe drum de fier, prin aburi şi fum, în pufăitul sacadat al unei „aburoase” spre ţara lui … „ A fost odată… ”. Războiul cel Mare şi evoluţia sa mai aparte - în acest spaţiu bucovinean - va face ca aici să fie construită o reţea de linii ferate pe rute ce păreau imposibil de atacat până atunci: de la Vatra Dornei la Prundu Bârgăului se construieşte singura linie cu tracţiune benzino-electrică care a existat la noi în ţară – peste muntele Măgura Calului prin Pasul Tihuţa; prin Pasul Prislop se construieşte linia de la Iacobeni până la Borşa, se începe construcţia liniei Ilva Mică - Floreni - Vatra Dornei, cea care avea să fie terminată abia după 20 de ani și a liniei militare de la Vatra-Dornei la Broşteni; se construieşte podul din lemn pentru calea ferată, lung de peste 600 ml, de la Poiana Stampei. Liniile ferate despre care voi aminti în cele ce urmează au fost construite în condiţii extreme, prin ger şi arşiţă sau chiar sub ploaie de gloanţe şi tir de artilerie, prin munţi stâncoşi şi văi adânci. Din loc în loc, pe marginea lor au fost îngropaţi prizonieri răpuşi de boli şi extenuare ori soldaţi ucişi în lupte şi ambuscade. Muşuroaie răzleţe iţite prin covorul de iarbă par să îţi spună că aici îşi dorm somnul de veci, învinşi şi învingători, eroi şi martiri, acum transformaţi în ţărână. Numele lor nu sunt cunoscute şi crucile din lemn au putrezit de mult; o parte stingheră a sufletului lor rămânând totuşi rătăcită printre şinele ruginite ale unei linii spre… nicăieri … şi tocmai asta m-a făcut să scriu aceste rânduri. Am avut intenţia ca aceste pagini de istorie feroviară ilustrată să vă surprindă plăcut şi să dezvăluie multe detalii ascunse, dar interesante – asta prin intermediul multor documente şi schiţe, cărţi poştale sau fotografii vechi, martori tăcuţi ai unor existenţe trecute - pentru a se depăşi astfel mai uşor bariera necruţătoare a timpului. Această carte nu este produsul unui condeier, întrucât sunt şi vreau să rămân înainte de toate, feroviar. De aceea, voi ruga cititorii să îmi ierte de pe acum lipsa de stil şi de perfecţiune precum şi eventualele greşeli strecurate inerent în lucrarea unui diletant, care a vrut din lipsă de mijloace, să le facă pe toate de unul singur. În efortul pe care îl implică strângerea datelor ce urmează a se regăsi în paginile unei viitoare lucrări, o idee sau un sfat bun, un document de arhivă, o carte ori o fotografie,

uneori o banală întâmplare sau o poveste oarecare – poate fi un ajutor important, o parte a acestei minunate construcţii care este cartea, în ansamblul ei. Eu am avut şansa să primesc ajutor dezinteresat, în momente cheie, de la nişte oameni cu totul deosebiţi, prin natura aparte a caracterului lor. Mă refer aici la domnul Kurt Misar din Viena-Austria, fotograf pasionat şi la fiica sa, doamna Martina Misar-Tummeltshammer care mi-au oferit fotografii şi date interesante din colecţia bunicului (şi a străbunicului) lor, locotenentul Konrad Twrdy; am primit multe date şi documente preţioase din partea unei distinse şi amabile doamne, inginera Cornelia-Camelia Balasanian din Iaşi - fiica domnului inginer Ioan I. Lupu – un om remarcabil, autorul unor monografii feroviare de excepţie; un foarte valoros ajutor din partea domnului Edgar Hauster din Olanda, om cu un caracter deosebit, pasionat de istoria Bucovinei, cel care a sacrificat pentru această lucrare mult timp pentru a căuta prin bibliotecile şi arhivele din Olanda, Germania şi Ucraina documente şi cărţi rare, la care eu poate nu aş fi avut acces niciodată ori de la tehnicianul specialist Costică Sîrghi. Sunt recunoscător domnilor Ilie Popescu și Șerban Lăcrițeanu, ingineri feroviari și scriitori apreciați, pentru sprijinul acordat, pentru consiliere și mai ales pentru materialele bogate şi valoroase din colecţiile proprii, care mi-au fost puse la dispoziție cu multă generozitate - pentru a fi utilizate în această lucrare. Am primit sprijin material şi am fost susţinut de către domnul ing. Radu Ciocan – primar al comunei Ciocănești, de inginer Danciu Michael Gabriel – primar al comunei Cârlibaba, din partea domnului inginer Mezdrea Viluţ – primar și a domnului Elisei Todaşcă – viceprimar al comunei Poiana Stampei, de inginerul Radu-George Pipa – directorul Sucursalei Regionale CF Iaşi şi dl.Chiţimuş Cristinel. Alături de aceşti oameni inimoşi mi-au oferit date şi documente d-nul Timu George, Lönhardt Isabela, dl. redactor șef Liviu D. Clement, inginerii Ovidiu Corduneanu, Vlad Maricari, Tudosă Mihai Marian, Andrei Berinde - precum şi mulţi colegi şi prieteni pasionaţi de istoria căilor ferate pe care nu i-am enumerat aici, dar pe care îi consider pe bună dreptate coautori ai lucrării şi cărora le sunt recunoscător. În final, aş dori să mulţumesc pe această cale familiei mele şi acelor oameni care au fost şi sunt alături de mine la bine şi mai ales la greu, tuturor celor care mi-au suportat capriciile, mi-au corectat greşelile şi m-au încurajat când aveam nevoie şi să îi asigur că le păstrez un loc special în inima mea. În această carte au semnat cu o părticică din sufletul lor mare, toţi cei care m-au ajutat şi m-au încurajat … şi asta o face, cel puţin pentru mine, nepreţuită. Vă mulţumesc tuturor !

DDrruummuull ddee ffiieerr îînn uummbbrraa iissttoorriieeii

Descrierea contextului istoric ce a impus realizarea liniilor ferate militare care au

asigurat primele legături feroviare directe între Transilvania şi Bucovina şi au jucat un rol foarte important în soarta Primului Război Mondial

Reţelele feroviare încă de la apariţia lor, au fost un factor de progres - întrucât au avut un rol important în dezvoltarea economică, dar au avut şi o componentă de forţă şi impunere armată prin potenţialul oferit, fiind incluse imediat în strategia militară a statelor dezvoltate – ca cel mai bun mijloc de transport şi aprovizionare a trupelor. După cum afirma şi istoricul Marian Ştefănescu: „primul război în care rolul Căilor Ferate a fost esenţial este Războiul de secesiune din SUA, liniile de înaintare fiind legate de direcţia căilor ferate. A urmat Războiul franco-prusac (1870-1871), care a fost în mod categoric câştigat de prusaci datorită căilor ferate. Imperiul francez nu avea decât o cale ferată care mergea spre Est, germanii aveau şapte căi ferate care mergeau în direcţia Sedan – Verdun, acolo unde s-au dat marile bătălii. În Primul Război Mondial, cele două mari bătălii de pe Frontul de Est dintre Germania şi Rusia - Tannenberg şi Lacurile Mazuriene au fost câştigate de germani datorită căilor ferate. O armată germană inferioară oricăreia dintre cele două armate ruse le-a învins pe amândouă. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că armata germană a fost folosită la un interval de o săptămână, prin sistemul circular al căilor ferate din acea regiune. A înfrânt mai întâi prima armată rusă, apoi aceeaşi armată s-a întors şi a învins a doua armată rusă. Rezultatele au fost dezastruoase pentru ruşi.” Anul 1914 a fost momentul în care frustrările şi tendinţele expansioniste ale statelor europene s-au dezlănţuit şi au angrenat într-un sângeros conflict întreg mapamondul. Cunoscut ca Războiul cel Mare, s-a desfăşurat în perioada 28.07.1914-11.11.1918, prin toată Europa, Africa, Orientul Mijlociu, în insule din Oceanul Pacific sau China, la el luând parte 33 de ţări. Toate statele care s-au implicat în Primul Război Mondial au avut fiecare dintre ele, interesele lor proprii, dar nu s-au gândit prea mult şi la consecinţe, care s-au soldat cu peste 14.000.000 de morţi şi foarte mari distrugeri; destrămarea imperiilor rus, german, otoman, austro-ungar şi apariţia unor state noi. România era condusă din anul 1866 de către regele Carol I de Hohenzollern. Mai înainte de declararea Primului Război Mondial, România fusese însă un aliat al Austro-Ungariei, deoarece învăţase ceva din momentul 1877-1878, când tocmai ruşii, aliaţi cu noi, ne luau o provincie… Pentru că Rusia putea să îşi permită oricând o recidivă, s-a făcut în mod preventiv o alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania, la îndemnul regelui Carol şi cu complicitatea lui Ion C. Brătianu. Cu toate că relaţiile româno-germane erau tensionate pe atunci în urma Congresului de la Berlin, Bismark ştia că o Românie independentă era utilă în problemele sud-est europene, aşa că i-a sugerat ministrului român de finanţe Dimitrie Sturdza în iulie 1879, că se dorea aderarea României la Dubla Alianţă, pentru a se preveni expansiunea periculoasă a Rusiei. În urma unor negocieri secrete purtate între miniştrii Ion C. Brătianu şi Gustav Kálnoky, cu acceptul lui Otto von Bismark, am semnat un tratat cu Austro-Ungaria în 30.10.1883, la care s-au aliat Germania şi Italia şi s-a încheiat un acord militar – care a rămas secret deoarece regele

Carol I nu putea ignora solidaritatea care exista în ţară faţă de românii din Transilvania şi dorinţa poporului de unire cu ei. Tratatul nu a fost supus atenţiei Parlamentului spre dezbatere şi ratificare, dar de fiecare dată când se schimba un guvern, primul-ministru era pus la curent de către rege cu prevederile acestuia. El a fost reînnoit şi în 05.02.1913, pe o perioadă de şapte ani, în mare parte datorită situaţiei politice tensionate. În conformitate cu termenii alianţei dintre cele două state, România era obligată să intre în război numai dacă aliatul austro-ungar era atacat.

Vizita ţarului Nicolae la Constanţa, la 1/14.06.1914, a marcat însă începutul unor noi relaţii de colaborare cu Rusia pe lângă cele promovate cu Franţa, care ne sprijinise în semnarea Tratatului de la Bucureşti din 10 august 1913 – unde eram parte alături de Serbia, Muntenegru și Grecia - și Bulgaria de cealaltă parte; asta ne apropia mai mult de Antantă şi ne înstrăina de Austro-Ungaria. Ţarul Rusiei avea o legătură strânsă cu regele Carol I al României, mai ales în urma căsătoriei principelui moştenitor Ferdinand al României cu Maria, nepoata ţarului Alexandru al II-lea şi verişoara lui Nicolae al II-lea.

Vizita ţarului rus la Constanţa, la 14.06.1914 – colecţia BP

Ferdinand, Ţarul Nicolae, Carol I - la Constanţa, anul 1914 – Arhivele României

După ce în 15/28 iulie, Austro-Ungaria declară război Serbiei, lucrurile se precipită şi reprezentanţii Antantei fac cunoscut guvernului român (în 17/30 iulie) acordul ţărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării la război împotriva Puterilor Centrale. Pe 14/27 iulie şi respectiv în 18/31 iulie, împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, şi cel al Germaniei, Wilhelm al II-lea, îi fac cunoscut lui Carol despre conflictul care va începe împotriva Serbiei şi îi cer să-şi împlinească „datoriile de aliat“. Cancelarul Germaniei îi telegrafia regelui român: „Cerem mobilizarea imediată a Armatei Române şi îndreptarea ei împotriva Rusiei“. Austria a invocat atunci un casus foederis (termen din latină „caz de alianță” – care este un termen din dreptul internațional ce definește situația în care un stat care s-a aliat cu un alt stat, trebuie să intre în război de partea statului aliat pentru a-şi îndeplini obligațiunile pe care și le-a asumat prin semnarea unui tratat de alianță, bilateral sau multilateral) față de Italia și România. Ambele țări semnaseră tratate de alianță cu Austria care prevedeau că atât Italia cât și România vor intra în război de partea Austriei în cazul în care aceasta ar fi fost atacată de alte națiuni. Atât Italia cât și România au refuzat să onoreze tratatul deoarece, așa cum a scria ulterior și Winston Churchill, nu a fost vorba de casus foederis pentru că atacurile împotriva Austriei nu au fost „neprovocate”, așa după cum stipulau tratatele. În 21 iulie/3 august 1914, regele Carol adună guvernul la Sinaia pentru un Consiliu de Coroană - organism excepţional de consultare, alcătuit de foşti prim-miniştri şi câteva personalităţi civile şi militare şi le prezintă prevederile tratatului: „trebuie să intrăm în război alături de Puterile Centrale”. Fiul lui Ion C. Brătianu, Ionel Brătianu, care era şeful Partidului Liberal şi prim-ministru din ianuarie 1914 şi majoritatea membrilor guvernului şi cei ai Consiliului de Coroană se opun categoric intrării în război alături de Puterile Centrale şi împotriva Rusiei (în afară de fostul prim-ministru conservator, Petre P. Carp, cel care a spus atunci: „Cum lăsaţi pe omul aista singur?“), considerând că Austria a fost statul agresor - care a declanşat războiul - prin urmare Bucureştiul nu era obligat să se alăture efortului de război al aliatului său. Regele Carol, se va supune cu durere în suflet în cele din urmă hotărârii Consiliului şi acceptă neutralitatea României spunând: „Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor“. A fost adânc afectat de faptul că nu şi-a putut ţine cuvântul dat faţă de împăratul Austriei şi împăratul Germaniei: „După patruzeci şi opt de ani de domnie… mă văd aproape singur.“ – îi mărturisea lui Constantin Stere. În această situaţie, Regele i-a adus la cunoştinţă împăratului Germaniei despre decizia adoptată în Consiliul de Coroană, după care întreaga politică externă a fost preluată de I.C. Brătianu; după câteva săptămâni a şi murit subit, în 27 septembrie 1914 /10 octombrie 1914 – măcinat de remuşcare. Cu două zile înainte de moartea sa, în timpul unei audienţe pe care o acordase primului-ministru, Ionel Brătianu, îi spusese, printre altele şi următoarele cuvinte: „regret foarte mult că nu am murit înainte de începerea acestui groaznic război..” Principele Ferdinand devine rege la 28 septembrie/11 octombrie şi promite ca va fi ,,un bun român” ceea ce însemna că nu se va opune intrării în război împotriva Austro-Ungariei şi Prusiei. Pentru a se lua o măsură asiguratorie suplimentară, la 18 septembrie/ 1 octombrie 1914, s-a încheiat Acordul secret ruso-român (cunoscut ca şi Acordul

Sazonov–Diamandi) prin care Rusia, în schimbul neutralităţii României, recunoştea dreptul României asupra teritoriilor locuite de români aflate atunci în Austro-Ungaria. Este totuşi surprinzător că mulţi oameni politici de marcă ai vremii ar fi preferat să intre de partea Germaniei şi Austro-Ungariei în război, pierzând astfel orice speranţă de recăpătare a Transilvaniei. În Bucovina însă, lucrurile stăteau diferit… Ţinutul acesta făcuse parte din teritoriul Moldovei. Între anii 1342-1348 se formează Voievodatul Moldovenesc care durează independent până în secolul al XVI-lea, când Bucovina este ocupată de turci, ocupaţie care se prelungeşte până în anul 1774, când este ocupată fără luptă de trupele austriece, care ridicaseră pretenţii asupra acestei provincii şi a teritoriului Poloniei de astăzi. La 25 aprilie/5 mai 1775, Bucovina e cedată fără luptă de către turci - habsburgilor, ca urmare a mituirii unor înalţi demnitari, corupţie şi asasinarea domnitorului Grigore Ghica. Din punct de vedere administrativ Bucovina sub austrieci era împărţită în districte, fiind condusă de un guvernator. Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bukowina este adoptată oficial. Numele se impune treptat, o vreme utilizându-se în paralel şi denumiri mai vechi: Buchenland -Ţara Fagilor, Țara de Sus, Plonina, Cordun ori Arboroasa. Bukowina, devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austriac, cuprindea un teritoriu ce acoperea zona adiacentă orașelor Rădăuți, Suceava, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Siret și Vicovu de Sus, precum și Cernăuți, Cozmeni, Zastavna, Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, Sadagura și Storojineț (din Ucraina de astăzi). Din punct de vedere politic, până în anul 1848, bucovinenii aveau doar 8 reprezentanţi români din partea lor, deputați în Parlamentul imperial de la Viena; aceştia aveau drepturi egale cu ceilalţi parlamentari, participau la dezbateri iar cuvântările altor parlamentari le erau traduse, dacă era cazul, în limba română.

La 13 februarie 1848, înaintând un Memorandum conducerii imperiale vieneze, o delegație a bucovinenilor va cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub Coroana Austriei și crearea unui Ducat românesc, iar „împăratul austriac să poată purta și titlul de mare duce al românilor”, ca o recunoaștere a românității Bucovinei. Astfel, la 4 martie 1849, ei obțin un statut de oarecare autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă și acela de Mare Duce al Bucovinei. Va fi creată Dieta Ducatului Bukovina, care se întruneşte pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituții erau reprezentate toate minoritățile, iar românii dețineau majoritatea. În plus, prin Rezoluția imperială din 26 august 1861, Bukowina primește dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru și roșu, dispuse vertical, având la mijloc stema Bucovinei), stemă (reprezentând capul de bour), precum și toate drepturile adiacente statutului de Ducat al Imperiului Austriac. Secolul XIX a adus o intensificare a relaţiilor economice între Galiţia, Bucovina şi Transilvania şi a impus ca temă de studiu ideea construirii unei linii ferate care să permită realizarea unor legături mai scurte cu Viena şi Budapesta întrucât numai aceasta ar fi asigurat o alternativă mai bună, mai sigură şi mai economică pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale în acele vremuri. Datorită faptului că anumite interese de ordin financiar şi politic se opuneau realizării unei legături feroviare directe, mai scurte, care să străbată Transilvania şi apoi să treacă prin Ţinutul Năsăudului spre Bucovina, s-a ales o cale mai lungă, ocolitoare. Realizarea legăturii feroviare între Viena, Galiţia şi Bucovina s-a efectuat în perioada anilor 1836-1866. În prima etapă, s-a construit linia ferată ce unea Viena de Cracovia, în cursul anului 1837, de către societatea K.F.N.B. (Kaiser Ferdinands-Nordbahn); prelungirea acesteia pe ruta Cracovia-Lemberg (Lvow) realizându-se în anul 1857, de societatea C.L.B (Carl Ludwig-Bahn) constituită sub conducerea prinţului Leo de Sapieha. Construcţia ultimului ei tronson a fost concesionată la 11.01.1864, companiei LCJE (Lemberg-Czernowitzer Eisenbahn). Datorită condiţiilor de relief prielnice, construcţia căii ferate s-a desfăşurat repede şi traseul care conecta teritoriile aparţinând Coroanei Austriece, respectiv Galiţia de Bucovina (între Lemberg şi Cernăuţi) a fost pus în funcţiune prin intrarea triumfală a primului tren în Cernăuţi la data de 1(14) septembrie 1866. Aceeaşi companie a obţinut la 15.05.1867 concesiunea pentru continuarea căii ferate până la Iţcani (Suceava Nord) şi a finalizat în timp scurt construcţia liniei între Cernăuţi - Adâncata (Hlyboca) - Vadu Siret – Vicşani – Dorneşti - Dărmaneşti şi Suceava Itzkany, (localitate de frontieră între Imperiul Austro-Ungar și Regatul României), cu o lungime de 89 km, realizând astfel legătura feroviară între Bucovina şi capitala Austriei, printr-un mare ocol care totaliza aproximativ 1.075 km; primul tren sosind în gara Hatna (Dărmăneşti) în ziua de 28 octombrie 1869. La data de 2/15 decembrie 1869 va fi inaugurată şi calea ferată Itzkany (Suceava Nord) – Vereşti – Dolhasca – Paşcani - Roman, care asigura legătura cu România. Granița austro-română era situată între gările Itzkany (în română Ițcani, astăzi Gara Suceava Nord) şi Burdujeni (azi Gara Suceava). După construcţia liniei ferate de la Cernăuţi la Iţcani (Suceava Nord) s-au creat condiţiile necesare pentru ca şi alte aşezări importante din Bucovina să poată fi legate cu Viena prin intermediul drumului de fier. Cu scopul de a conecta aceste oraşe la reţeaua feroviară existentă, au fost fondate mai multe companii private de căi ferate locale care, pe parcursul a 30 ani, au construit şi dezvoltat o reţea importantă de căi ferate în acest areal. Aşa se face că la 28 octombrie 1902, este terminată şi inaugurată linia ferată pe ecartament normal de la Hatna (Dărmăneşti) până la Dorna Watra (Vatra Dornei).

RĂZBOI PRIN BUCOVINA

În 28 iunie 1914 arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului austriac, a fost ucis împreună cu soţia lui, Sofia de Hohenberg - la Sarajevo, de către naţionalistul sârb bosniac Gavrilo Princip. Arhiducele Franz Ferdinand era născut la 18 decembrie 1863 la Graz, în Austria, fiind cel mai mare fiu al arhiducelui Karl Ludwing și a celei de-a doua soții a acestuia, prințesa Maria Annunciata a celor Două Sicilii. Franz Ferdinand a devenit moștenitorul unchiului său, împăratul Franz Josef, în 1889 - după sinuciderea arhiducelui Rudolf, unicul fiu al acestuia. Moartea arhiducelui Franz Ferdinand al Austro-Ungariei a transformat pentru totdeauna vechiul continent; în 1914, după asasinarea lui Franz Ferdinand, Austria - chiar dacă nu prea îl iubea, s-a simțit totuși datoare să îl răzbune. În urma acestui atentat, Viena adresează la 23.07.1914, un ultimatum guvernului de la Belgrad şi în 28 iulie Austria va declara război Serbiei. La 06.08.1914, Rusia se aliază cu Serbia; Germania se va alia cu monarhia austro-ungară şi va declara război Rusiei la 01.08.1914. Aşa se declanşează Primul Război Mondial, cu implicarea rapidă a Franţei, Belgiei, Angliei, Japoniei,Turciei, Italiei, apoi a României şi Statelor Unite ale Americii.

Ordinul de mobilizare generală a fost dat în noaptea de 30/31 iulie a anului 1914. Austriecii au decretat mobilizare generală pentru toţi bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 21 şi 42 de ani. Deşi conform prevederilor pactului dualist armata imperială era declarată unitară, au fost create formaţiuni militare separate, ca Landwehr-ul pentru partea austriacă şi Honvedseg-ul pentru partea maghiară a monarhiei, ambele având ca scop - după cum o arată însuşi numele lor, apărarea statului împotriva unor eventuale agresiuni.

Apelul împăratului dar şi ordinele de mobilizare şi decretele legate de starea de război adresate populaţiei din Transilvania s-au redactat pentru prima dată de la înfiinţarea monarhiei dualiste, inclusiv în limba română, ceea ce i-a determinat pe unii să creadă că urmează timpuri mai bune pentru români şi se spera că „noi (românii transilvăneni), cetăţenii Ungariei, nu mai trebuia să ştim limba oficială”. În plus, ceva timp după

izbucnirea războiului, s-a permis ca în oraşele şi satele transilvănene să fie arborate şi drapele româneşti iar propaganda austro-ungară s-a străduit să convingă populaţia că România este prietena Austro-Ungariei şi, în această calitate, Imperiul o va sprijini să-şi redobândească teritoriile stăpânite de Rusia. Această strategie şi-a avut importanţa sa în privinţa reacţiei românilor faţă de mobilizare, care a fost una pozitivă, fiind cumulată cu neputinţa multora de a-şi imagina că o putere cum credeau că este Austro-Ungaria poate fi înfrântă cu uşurinţă şi a fost totodată un răspuns la apelul României, care sfătuia românii din Transilvania să fie loiali stăpânirii. O asemenea categorie, formată mai ales din intelectuali, considera că monarhia dualistă va ieşi cu siguranţă învingătoare, cu atât mai mult cu cât avea de partea sa redutabila forţă militară a Germaniei. Militarii români proveniţi din Transilvania au fost repartizaţi în 12 regimente de linie (2 Braşov, 31 Sibiu, 33 Arad, 37 Oradea, 5 Satu Mare, 43 Caransebeş, 50 Alba Iulia, 51 Cluj, 61 Timişoara, 62 Târgu Mureş, 63 Bistriţa şi 64 Orăştie) şi în 6 regimente de honvezi (21 Cluj, 22 Târgu Mureş, 23 Sibiu, 32 Dej, 4 Oradea şi 12 Satu Mare). În afara regimentelor de linie cu componenţă predominant românească, o parte au fost încorporaţi în regimentele de linie 85 Sighet şi 82 Oradea, în regimentul secuiesc de honvezi 24 Braşov şi în batalionul 23 vânători de munte. După ordinul de mobilizare din 31 iulie 1914, primele unităţi au plecat pe front în ziua de 1 august, majoritatea regimentelor româneşti fiind trimise în Galiţia, iar o parte a rezerviştilor din fiecare batalion sedentar pentru completarea trupelor austro-ungare din Bosnia-Herţegovina.

Husari români – foto din arhiva Austriei, WW1

La Cernăuţi ca şi în toată Bucovina, imediat după şocul provocat de atentatul de la Sarajevo, sunt organizate o serie de manifestaţii de susţinere din partea guvernului, se fac declaraţii publice din partea Bisericii, reprezentanţii diferitelor partide ale românilor sau a naţionalităţilor, unele fiind sincere iar altele numai acte de politeţe sau oportunism. Opinia publică se arată consternată și îngrijorată totodată, mai ales că până la frontiera cu Rusia erau numai 30 km. Aurel Onciul, preşedintele Partidului Ţărănesc, austrofil convins, publică o serie de articole de susţinere, prin care afirmă că „interesele poporului român sunt identice cu cele ale împărăţiei habsburgice”. Intelectualii români

din Bucovina, susţinători ai ideilor naţionaliste, declară în mai multe rânduri, referitor la aceasta: „poporul român crede, speră şi doreşte altceva”… adică libertate. Mobilizarea generală a bucovinenilor, decretată în noaptea de 30/31 iulie 1914 s-a făcut la Regimentul 23 Landwehr şi 41 Infanterie, respectiv 4 şi 9 Dragoni (staţionat la Brezani), grupate în cadrul Diviziei 43 Landwehr, care astfel va avea în război o structură diferită de cea avută în timpul păcii; glotaşii au fost chemaţi pentru a completa efectivele Brigăzii 35. Au fost mobilizaţi în acele zile un număr de 30000 de bucovineni. (Regimentul 41 Infanterie „ Arhiducele Eugen” fusese înfiinţat în Germania la 1701 şi va fi mutat în Bucovina – la Cernăuţi, începând cu 1775. Fanfara sa era foarte cunoscută - participă chiar şi la serbările din 28.10.1902, prilejuite de inaugurarea liniei ferate Hatna-Dorna Watra. Regimentul va fi decimat pe frontul din Galiţia şi mulţi dintre bucovineni vor ajunge să cunoască lagărele din Siberia - la Berezovska şi în alte părţi. Efectivele rămase sunt incluse în alte regimente şi vor fi trimise pe frontul din Italia. Ostaşii luaţi prizonieri acolo se vor înrola şi lupta în Legiunea Română). În timp ce trupele austro-ungare pregăteau un atac contra armatelor ruse şi întăreau sectorul dintre Cracovia şi Lemberg, prin comasarea armatelor conduse de generalii Dankl, Auffenberg ori Brundermann (comandantul Armatei a II-a) şi apărau Galiţia de Est prin armata generalului Kövesz, au lăsat graniţa de nord a Bucovinei slab apărată, numai de către Divizia 43 - în care fuseseră încorporate regimentele bucovinene 22 şi 41, hotarul Basarabiei dintre Prut şi Nistru fiind apărat numai de către Corpul de Jandarmi din Bucovina, condus de maiorul Eduard Fischer. Unităţile austro-ungare de pe frontul rusesc au suferit însă în primele luni de război înfrângeri foarte mari. În 26-30 august 1914 armatele ruse au obţinut o importantă victorie în regiunea Lemberg, în 7-11 septembrie trupele austro-ungare au fost înfrânte în întreaga Galiţie şi au fost silite să se retragă pe aliniamentul Carpaţilor, iar la sfârşitul lunii octombrie ofensiva rusă condusă de marele duce Nicolae a silit armatele austro-ungare şi germane să se replieze până aproape de Cestohova, de Silezia şi de graniţa estică a Germaniei. Victoria ruşilor în Galiţia a fost apreciată, cel puţin la nivelul cifrelor, „mai mare chiar decât aceea pe care germanii o câştigaseră la Tanneberg împotriva armatelor lui Samsonov şi Rennenkampf” deoarece în decursul a numai optsprezece zile de luptă, pierderile austro-ungare s-au ridicat la 250.000 de morţi şi răniţi şi peste 100.000 prizonieri, fiind de-a dreptul catastrofale - mai ales în ce priveşte cadrele instruite.

Ocupând oraşul Lemberg la sfârşitul lunii august 1914, ruşii au ajuns la râul San, au încercuit fortăreaţa Przemysl punând stăpânire pe întreaga Galiţie - tăind astfel căile de retragere spre sud ale armatei austro-ungare. Avanposturile ruseşti se aflau la Uszok, punct strategic de unde comandamentul armatei ţariste intenţiona să declanşeze atacul asupra Budapestei. Situaţia disperată în care se găsea Austro-Ungaria a putut fi salvată numai prin intervenţia trupelor germane comandate de generalul Falkenhayn, în sectorul dintre Varşovia şi Ivangorod precum şi datorită incapacităţii comandamentului rus de a dezvolta succesele obţinute iniţial. În august 1914, Bucovina de Nord este atacată de ruşi prin Divizia Cavalerie Terek şi o parte a Detaşamentului Nistru (ulterior Corpul 30 Armată) condus de generalul Antiunov şi este ocupată până pe linia râului Siret. Maiorul Eduard Fischer – comandantul Corpului de Jandarmi din Bukowina este nevoit să se retragă la Rădăuți - unde va funcționa Consiliul de Război, la Gura Humorului înfiinţează un depozit de armament, muniţie şi un post de prim ajutor precum şi un spital militar la Câmpulung.

Personalul Spitalului militar din Câmpulung (Moldovenesc) Personalul Spitalului militar din Gura Humorului condus de dr.Kluhm (x) 1914 –arhivă care a funcționat o perioadă în stația CF

Spitalul Militar 2 Vatra Dornei,1915 Post sanitar de prim-ajutor improvizat în fotografie apar şeful Jandarmeriei, Johann Duberka (1) pe linia frontului, în apropiere de V.Dornei

şi dr.Reitmann (2) conducătorul spitalului arhiva Wiener Bilder

……

…………

……………

……….

…………..

………….

…………

………..

……….

………

………

………

…..

………

……..

……..

………

……..

…………

………

……..

……

………

……..

………

…….

……….

……….

………

……..

……….

…..

……..

PENTRU PASIONAŢII DE LITERATURĂ FEROVIARĂ ŞI NU NUMAI, RECOMAND ŞI LUCRAREA MAI VASTĂ

„DRUM DE FIER PRIN PRAF DE PUŞCĂ”

CARE INCLUDE CARTEA DE MAI SUS, PRECUM ŞI FOARTE MULTE ALTE DATE, DUPĂ CUM ARATĂ ŞI CUPRINSUL EI, ATAŞAT ÎN CONTINUARE: