elem de arhivistica si documentaristica, vol. i - berciu adina.doc

7/21/2019 Elem de arhivistica si documentaristica, vol. I - Berciu Adina.doc

http://slidepdf.com/reader/full/elem-de-arhivistica-si-documentaristica-vol-i-berciu-adinadoc 1/66

INTRODUCERE

Arhivistica şi informarea documentară (documentaristica) sunt două disciplinecare au drept sferă de cercetare documentele scrise. Arhivistica este disciplina care aredrept domeniu de investigaţie izvoarele scrise pe suporţi friabili (uşor deteriorabili) şi pe baza cărora se efectuează cercetări fundamentale şi aplicative în vederea stabiliriisoluţiilor optime de selecţionare, ordonare, inventariere, conservare şi valorificare a

documentelor.Informarea documentară studiază informaţiile, datele cuprinse în documente, în publicaţii, elabornd apoi mi!loace de cercetare eficiente de prelucrare analitică şisintetică, de regăsire a datelor şi de transmitere a lor ct mai bine la beneficiar.

"ocumentele, mai ales acelea care conţin informaţii ştiinţifice şi tehniceconstituie principala sursă de informare documentară.

"ocumentul constituie ,,un termen generic însemnnd toate categoriile de sursece pot transmite date istorice (inscripţii, urme de civilizaţie materială, acte etc.)#$%&

"ocumentele sunt, aşadar, purtătoare de informaţii şi ,,servesc transmitereaacestora în spaţiu şi timp#. 'le sunt utilizate în diferite domenii de activitate aleomului constituind obiect de studii ale diferitelor discipline ştiinţifice şi se află

depozitate în arhive, biblioteci, muzee. categorie deosebit de importantă dedocumente o constituie acelea care sunt studiate de ştiinţele auiliare ale istoriei.*tiinţele auiliare ale istoriei depistează şi analizează sursele istorice de tot felul,

care se află depozitate în muzee, biblioteci, arhive, colecţii particulare. +ărăînţelegerea acestor categorii de izvoare şi fără stăpnirea aspectelor generale aledisciplinelor care se ocupă de descrierea lor nu se poate realiza o documentareserioasă. Aceste ştiinţe auiliare ale istoriei sunt discipline conee arhivisticii în ceamai mare parte a lor. n arhivă aflndu-se documente heraldice, iconografice,cartografice, codicologice, literare, carte rară romnească şi străină etc.

ocotim utilă prezentarea la colegiul de /irotică ,,+ortuna#, la disciplina"ocumentaristică şi Arhivistică, a acestui curs de ştiinţe auiliare ale istoriei, deoarececunoaşterea disciplinelor tratate contribuie la îmbogăţirea metodologieiinterdisciplinare de cercetare şi constituie surse primare de documentare şi informare.

"e asemenea, nu putem omite faptul că în domeniul vast al documentaristicii şiarhivisticii, cercetătorul, dar şi lucrătorul curent se confruntă permanent cu categoriilede izvoare care constituie obiectul acestor ştiinţe auiliare ale istoriei şi a disciplinelor conee acestora. Apoi, activitatea arhivistică presupune, de asemenea, stăpnireametodelor de lucru din cadrul acestor discipline, care sunt discipline tradiţionale, dar într-o perpetuă înnoire metodologică şi deschise spre noi acumulări.

Aşadar, în pregătirea documentaristului, a unei persoane specializate în munca decercetare, realizarea contactului cu bibliotecile, cu arhivele, cu fondurile şi colecţiile şicategoriile de izvoare aflate aici este absolut necesară pentru realizarea uneidocumentări moderne şi eficiente.

"ocumentaristica şi arhivistica nu vor putea face niciodată abstracţie de +ondulArhivistic 0aţional în activitatea lor de cercetare, documentare şi în alcătuireadiverselor tipuri de bibliografii şi publicaţii specializate.

1oate aceste considerente au făcut să socotim necesară alcătuirea prezentuluicurs, adaptat tematicii prelegerilor de documentaristică şi arhivistică de la 2olegiul3niversitar de /irotică ,,+ortuna# /ucureşti.

2ursul contribuie şi la îmbogăţirea cunoştinţelor de cultură generală, ct şi laformarea şi educarea studenţilor în scopul folosirii surselor documentare puse ladispoziţia lor de arhive, biblioteci, muzee.

%

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/2noteintrod.htm




2ursul nu conţine contribuţii ştiinţifice originale, rezultat al unor cercetări personale, el fiind un curs general adaptat tematicii colegiului de /irotică. elecţia şiredactarea materialului le-am făcut cu preocuparea ca lucrarea să fie utilă în activitateade curs şi seminar.

'l este structurat în două părţi4 partea I - Ştiinţele auxiliare ale istoriei, şi partea aII-a4 Arhivistica, deoarece arhivistica, ca disciplină ştiinţifică, dar şi ca activitate practică, presupune, după părerea noastră, cunoaşterea unor discipline conee cum ar fi4 epigrafia, bibliologia, paleografia, cronologia şi altele. 1ot aici un loc aparte va fi

rezervat documentaristicii ca disciplină de sine stătătoare.5a finalul fiecărei părţi se află o amplă bibliografie, instrument de lucru absolutnecesar studenţilor şi absolvenţilor în cazul documentării şi al cercetării aprofundate a problemelor.

n partea I, cursul urmăreşte o prezentare globală a fiecărei ştiinţe auiliare, cudescrierea obiectului şi metodei de lucru. 3n loc aparte îl ocupă contribuţiaistoriografiei romneşti în cadrul fiecărei ştiinţe. "e altfel, acest lucru este evidenţiat şide ilustraţia ce-l însoţeşte şi pe care ne-am străduit s-o realizăm ct mai bine cu putinţă.

6 Ilustraţia a fost realizată de arhitecta Aleandra 7idaşcu. +otografiile au fostefectuate de Aleandru 1ănăsescu de la "8A /ucureşti.

6

6 6

Ştiinţele auxiliare se ocupă cu studierea în sine a mărturiilor istorice de tot felulcare sunt depozitate în arhive, biblioteci, muzee, colecţii particulare. ncă din %9::, ;.5ele<el aprecia că scopul ştiinţelor auiliare ale istoriei constă în cunoaşterea,respectiv înţelegerea izvoarelor. 1ermenul de ştiinţe auiliare ale istoriei a fost introdusde 1heodor ic=el, istoric vienez şi paleograf, din a doua !umătate a secolului al >I>-lea. dată cu dezvoltarea ştiinţei, acest concept a căpătat tot mai mult un caracter relativ. 5a ora actuală mai persistă încă divergenţe de opinii în ceea ce priveşte sferaştiinţelor auiliare şi implicit a terminologiei.

?entru un istoric, orice ştiinţă, de al cărei rezultat şi metodă se foloseşte, poate finumită auiliară.$:& 2u att mai mult în momentul de faţă cnd se constată tendinţaunei ,,atitudini integrative în ştiinţă#, întreaga ştiinţă devenind un ,,angrena! dediscipline ştiinţifice, în care fiecare ştiinţă raportată la alta, este într-un anume felauiliară#$@&. Astfel, în timp s-a făcut distincţia între ştiinţele a!utătoare ale istoriei(termenul introdus de specialistul în paleografie latină . em=o<icz) şi ştiinţeleauiliare ale istoriei. *tiinţele a!utătoare ale istoriei sunt acelea, după cum arată şicuvntul (lat. auilium B a!utor), care ,,furnizează cunoştinţe ce nu provin de la izvoaresau care atrag atenţia asupra unor posibilităţi noi ale metodei de cercetare, se leagă deetapele următoare ale activităţii istoricului#. 'le procură istoricului concluzii şi dateelaborate. 1ermenul de ştiinţe auiliare rămne valabil pentru ştiinţele auiliaretradiţionale ale istoriei, legate de cunoaşterea izvoarelor şi care furnizează metoda decercetare a acestora.

Istoricul "amian ?. /ogdan a fost adeptul punctului de vedere conform căruiaaceste discipline trebuie numite ştiinţe speciale şi nu ştiinţe auiliare, deoarece4 ,,înştiinţa istorică, ca şi în alte ştiinţe, desprinderea, formarea şi dezvoltarea de noi ramuriştiinţifice constituie urmarea evoluţiei însăşi a ştiinţei care generează noi discipline cao consecinţă a nevoilor stringente ale investigaţiilor ştiinţifice. parte dintre ştiinţeleauiliare, ca urmare a acestei dezvoltări, au devenit ştiinţe independente, în primulrnd, paleografia, apoi arhivistica, numismatica, diplomatica, cronologia, sigilografia,

:







istoriografia şi tetologia. "ată fiind această dezvoltare, cred potrivit să nu mainumesc ştiinţele respective auiliare, ci ştiinţe speciale, termenul fiind pus în circulaţieştiinţifică încă în anul %CDEF$G&. ?entru astfel de schimbări de denumire pledeazănumeroşi istorici, propunnd şi alte denumiri4 ştiinţe istorice de bază, disciplineistorice speciale. ricum, cea mai mare parte a istoricilor recunosc că termenul deştiinţe auiliare reflectă neconvingător sensul lor. ?e aceeaşi linie s-a situat şi "irecţia8enerală a Arhivelor tatului /ucureşti care a publicat un "icţionar al *tiinţelor speciale ale istoriei, în %C9:.

"icţionarul le defineşte astfel4 ,,ştiinţe speciale (auiliare) ale istoriei, totalitate aştiinţelor (arhivistică, diplomatică, paleografie, cronologie etc.) care studiază izvoareledocumentare şi elaborează metodologia cercetării acestora#$D&. n prezent, înistoriografia romnească se folosesc cei doi termeni4 ştiinţe auiliare şi ştiinţificespeciale.

tăpnirea deplină a acestor ştiinţe auiliare îi este indispensabilă istoricului şidocumentaristului pentru descifrarea, înţelegerea şi evaluarea critică a izvoarelor.

pecializarea în istorie, bibliologie, biblioteconomie şi documentaristică, chiar şi birotică, trebuie să implice şi o cunoaştere temeinică a ştiinţelor auiliare al căror studiu este etins şi la epocile modernă şi contemporană, epoci care păstrează unnumăr foarte mare de izvoare documentare.

3n istoric, ca şi un bibliolog şi documentarist nu poate stăpni toate limbile, toatetehnicile de lucru, dar el trebuie să cunoască teoria ştiinţelor auxiliare ale istoriei .,,Acestea sunt constituite din toate ştiinţele posibile să fie înregistrate în repertoriulculturii umane#$H&. n ceea ce priveşte numărul ştiinţelor auiliare, din nou eistămai multe puncte de vedere.

A. acerdoţeanu, istoric cu cele mai mari contribuţii în acest domeniu dinistoriografia romnească din a doua !umătate a secolului >>, a împărţit ştiinţeleauiliare în ştiinţe auiliare ma!ore şi minore$E&. *tiinţele auiliare ma!ore (geografie,geologie, lingvistică, paleontologie, etnografie, sociologie, drept, psihologie, statisticăistorică, demografie) furnizează rezultatele sigure şi concluziile. "in acest punct devedere, ele se află cu istoria în raport de interdisciplinaritate. n schimb, de ştiinţeleauiliare minore (epigrafia, paleografia, bibliologia, codicologia, cronologia,heraldica, sigilografia, metrologia, numismatica, diplomatica, arhivistica) avem nevoie pentru adunarea şi apoi interpretarea izvoarelor în cadrul cercetării ştiinţifice. nevoluţia acestora eistă o strnsă interdependenţă cu caracter de reciprocitate, în sensulcă dezvoltarea fiecăreia contribuie la evoluţia celorlalte, iar rezultatele de ansamblucontribuie la progresul fiecăreia în parte. *tiinţele auiliare se îmbogăţesc permanentcu noi izvoare care intră mereu în sfera lor de cercetare şi se bazează pe metode totmai bune şi mai moderne de investigare$9&.

*tiinţele auiliare minore furnizează cercetătorului metode de lucru necesareadunării, verificării şi folosirii izvoarelor.

3n loc aparte în cadrul acestor discipline îl ocupă arheologia, fostă disciplinăauiliară tradiţională şi devenită ştiinţă de sine stătătoare a istoriei. Arheologia este odisciplină istorică cu un cmp de cercetare bine precizat şi cu metode de investigaţie proprii, pentru cunoaşterea ct mai deplină a dezvoltării societăţii omeneşti în anumiteepoci. ?rin unele metode ale sale, ea se apropie de ştiinţele naturii, dar prin caracterulizvoarelor şi mai ales prin interpretarea monumentelor ce constituie aceste izvoare, eaeste o disciplină istorică. "iferitele izvoare ale trecutului trebuie să fie privite încontetul istoric

Epigrafia$C& (gr. epi B deasupra, pe grapho B a scrie) este ştiinţa auiliară aistoriei care se ocupă cu studiul (descifrarea şi interpretarea) inscripţiilor pe materiale

@
















dure4 piatră, metal (plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildeş, lemn, piele, muşama,argilă, tencuială, sticlă, geme, camee, sigilii, inele (inscripţia de pe veriga inelelor), ponduri şi chiar pe stnci (cum este de eemplu inscripţia lui "arius de la /ehistun) înlimbile vorbite odinioară sau mai recente. 'a nu-şi limitează cercetarea la operele cucaracter solemn, cu conţinut !uridic, religios, funerar arhitectonic, ci studiazănumeroase produse şi înscrisuri cum ar fi4 cuvinte, litere izolate, semnături, nume proprii, formule, mărci de fabrică, nume de unităţi militare, scrierile trasate de mnă pemonumente - graffiti. biectul epigrafiei îl constituie nu numai inscripţiile greceşti şi

latine, ci şi cele egiptene, sumeriene, asiriene, hittite, etrusce, punice, miceniene etc.;usta interpretare a izvoarelor epigrafice se află în strnsă legătură cu filologia, papirologia, numismatica şi ele furnizează date deosebit de preţioase pentrucunoaşterea proceselor istorice.

Paleografia (gr. palaios B vechi, grapho B a scrie) este ştiinţa auiliară a istorieicare are drept obiect de cercetare izvoarele scrise vechi, respectiv cunoaşterea,descifrarea şi transcrierea lor. ?rin aceasta ea furnizează informaţii preţioase privindmaterialele pe care s-au scris în timp izvoarele paleografice, instrumentele de scris, precum şi evoluţia grafemelor (a literelor). "e asemenea tot paleografia oferă dateimportante pe baza cărora se pot identifica originalele şi copiile, se pot sesizafalsurile$%J&. Apoi tot ea este aceea care determină, ,,în lipsa datei cronologice sau

tipografice, epoca şi locul unde s-a scris un tet paleografic#$%%&.?aleograful studiază cărţile manuscrise, fie în formă de sul, fie codice, precum şidocumentele, respectiv tetele care ,,au la bază un emitent şi un destinatar, păstratetoate acestea în biblioteci, muzee şi arhive publice, ct şi în colecţii particulare#$%:&.Aşadar paleografia se ocupă numai cu cercetarea tetelor care au fost scrise cu stilul,condeiul şi pana pe table de lemn cerat, pe papirus, pe pergament, pe hrtie$%@&.

,,?aleografia îşi propune să ofere cunoştinţele necesare nu numai istoricilor, ci şiarhiviştilor şi bibliotecarilor care păstrează şi se îngri!esc de moştenirea scrisă atimpurilor trecute#$%G&.

?aleografia se află în strnsă legătură cu o serie de ştiinţe auiliare4 epigrafia,numismatica, genealogia, sigilografia, diplomatica, arhivistica, cronologia,

codicologia, heraldica, metrologia, bibliologia. "intre toate acestea cea mai apropiatăîi este epigrafia. ?e de o parte fiindcă litera, înainte de a fi săpată în piatră, era maiînti desenată cu cretă şi apoi în domeniul prescurtărilor acestea sunt fie identice, fieasemănătoare$%D&.

Bibliologia (gr. biblion B carte, logos B vorbire), cu subdiviziunile ei4 istoria

cărţilor şi a bibliotecilor, bibliografia, biblioteconomia, bibliotecografia - este ştiinţaauiliară care se ocupă de carte şi de munca în bibliotecă. biectul acestei ştiinţeinclude4 istoricul scrisului, folosit în codice, în cărţi manuscrise, suportul său,instrumentele de scris, tehnica tiparului, fabricarea, legatul şi ilustrarea cărţii, punereaei în circulaţie, publicaţiile bibliografice, organizarea bibliotecilor, alcătuirea

cataloagelor./ibliotecile, ca deţinătoare ale tezaurului de cunoştinţe şi ca centre de difuzare

ale acestora, sunt verigi ale culturii în orice timp şi societate, continund să fie şi înepoca contemporană izvoare de cultură. 'ste cunoscut faptul că de la apariţiateleviziunii şi a calculatoarelor, numărul cărţilor în lume nu a scăzut, ci, dimpotrivă, acrescut de aproape patru ori. Aşadar, în viitor cartea va fi în continuare principalulmi!loc de învăţare, de educaţie, de creaţie şi de cercetare$%H&.

Codicologia (lat. codex , icis B scoarţă, carte, tăbliţă de scris, condică, registrulogos B vorbire) este acea ştiinţă auiliară care are ca obiect studiul cărţilor

G

















manuscrise, materialul de scris, formatul, tăierea perforarea şi linierea filelor,instrumentele de lucru, felul în care s-a alcătuit codeul, signatura, tehnicaornamentării, legătura lui, specia de lemn folosită, natura şi culoarea pielii careacoperă scoarţele, procedeele fiării acestora, ornamentele lor, depistarea eventualelor fragmente de tete folosite la întărirea scoarţelor. ?e lngă acestea, codicologia are însarcina ei şi întocmirea şi publicarea unor instrumente specifice de lucru cum ar fi4inventare, cataloage, diferite repertorii de colecţii şi colecţionari, de manuscrise datatesau nedatate, sau incorect datate. ?entru a putea crea instrumentele de lucru,

codicologia trebuie să apeleze şi la alte ştiinţe auiliare cum ar fi4 paleografia,epigrafia, criptografia, bibliologia, cronologia, filigranologia, diplomatica, criticatetelor şi altele.

'voluţia codicelui nu se poate înţelege fără cunoaşterea evoluţiei scrierii şi deşigrafia nu este obiectul de studiu al codicologiei, se recurge în primul rndlapaleografie. n multe codice eistă pasa!e scrise cu litere capitale folosite în scrisul pe materiale dure de descifrarea căruia se ocupă epigrafia.

?entru a se lămuri unele fragmente din codice scrise în criptogramă, codicologultrebuie să utilizeze cunoştinţe de criptografie, care este ştiinţa tetelor criptice (secrete,cifrate şi a descifrării acestora). "e asemenea, pentru a afla cum a fost alcătuită o cartemanuscris de-a lungul timpului sunt necesare şi cunoştinţe de bibliologie.

"upă cum, pentru datarea codicelui, pentru studierea ornamentelor sale şi amaterialului din care este confecţionat, codicologul trebuie să apeleze la cronologie,iconografie, istoria artelor, şi chiar la papirologie. "e asemenea natura diferităacodicelui impune istoricului cunoştinţe din domenii diverse4 muzică, medicină,teologie, hagiografie.

Cronologia (gr. cronos B timp, logos B vorbire) este ştiinţa auiliară a istorieicare are ca obiect stabilirea eactă a datelor, a evenimentelor istorice, a documentelor.Istoricul şi bibliologul trebuie să cunoască principiile sistemului cronologic practicat pnă în epoca contemporană, trebuie să ştie să raporteze elementele cronologice dindocumente la modul de datare contemporan. "atarea izvorului are o importanţădeosebită deoarece este ştiut faptul că un document nu poate intra în circuitul ştiinţific,nu poate fi folosit dacă nu este datat corect, iar o datare greşită duce la concluziieronate.2ronologia recurge la paleografie pentru a putea citi grafia datelor, dar şi paleograful, la rndul său, apelează la cronologie pentru descifrarea elementelor cronologice principale şi secundare şi transpunerea lor în datele erei noastre.

Genealogia (gr. genos B neam, logosB vorbire) este una dintre cele maiimportante ştiinţe ale istoriei. 'a studiază naşterea şi evoluţia neamurilor şi a familiilor înrudite care se stabilesc între persoanele unei epoci date, precum şi rolul pe careaceste înrudiri îl !oacă în desfăşurarea unor evenimente istorice$%E&, satisface o,,frntură din nesfrşita sete de cunoaştere a omului#$%9&.

8enealogia foloseşte ca izvoare mai ales registrele de stare civilă care cuprindnaşteri, căsătorii, decese, registrele parohiale cu date privind căsătoriile, decesele,înmormntările, diplomele de înnobilare, înălţări în grad, foile de zestre, testamente, pomelnice, inscripţii funerare, registre de ranguri nobiliare şi altele. ,,Istoria, cua!utorul genealogiei, poate cunoaşte succesiunile (limpezeşte deci şi cronologia), dar poate afla şi eplicaţii sau realiza portrete prin cunoaşterea ascendenţei unei figurioarecare (#). e pot crea chiar sisteme de gndire istorică bazate pe succesiuneageneraţiilor (#). 0umai genealogia poate da elemente esenţiale pentru cunoaşterealocului pe care îl ocupă omul în societate din punct de vedere istoric, !uridic, etnic şi biologic#$%C&.

2ercetările genealogice dau posibilitatea cunoaşterii mai aprofundate a anumitor personalităţi care au fost în centrul unor evenimente. +ără cercetările cu caracter

D











genealogic, fără descifrarea prin această filieră a rolului şi poziţiei diferitelor persoaneîn societate, multe aspecte rămn neelucidate$:J&.

8enealogia spri!ină cercetările istorice şi chiar bibliologice şi docu-mentare,furniznd date pentru rezolvarea problemelor de cronologie, lămureşte unele chestiunide istorie socială. politică şi culturală. Anumite informaţii sunt furnizate şi ştiinţelor !uridice prin eplicarea formelor !uridice de proprietate şi de succesiune. 2unoscndu-se progresia numerică a naşterilor, se pot rezolva multe probleme de demografieistorică, mai eact de statistică demografică. "upă cum, prin întocmirea unui arbore

genealogic şi a unor tabele a naşterilor, se pot da lămuriri cu caracter economic, cumar fi spre eemplu, creşterea şi descreşterea averii unor mari familii în diverse epociistorice etc.

8enealogia se află într-un proces de continuă înnoire, ţinnd pasul cu o serie dealte ştiinţe auiliare şi domenii cu care se află în corelaţie4 cronologia, demografia,antropologia.

Sigilografia sau sfragistica (lat. sigillum, B pecete, semn, sigiliu gr. sfragis Bsigiliu, logos B vorbire) este ştiinţa care se ocupă cu studierea sigiliilor sub toateaspectele$:%&.

igilografia are drept obiect descrierea, att a materialelor, ct şi a impresiunilor sigilare care sunt studiate din punct de vedere istoric, artistic, tehnic, !uridic,diplomatic. 1ot această ştiinţă se ocupă şi de modalităţile de aplicare a sigiliului, dedepistarea falsurilor sigilare, precum şi de conservarea şi restaurarea lor.

igiliile s-au conservat sub două aspecte4 ca tipare sau matrice de metal, gravatenegativ şi ca peceţi, adică impresiuni pozitive ale acestora., realizate în ceară, hrtie,lut, fum, cerneală.

5a rndul lor tiparele sigilare sunt şi ele izvoare documentare deosebit deimportante, transmiţnd preţioase informaţii referitoare la arta gravării. 'le pot elucidaşi anumite probleme de genealogie, deoarece matricele sigilare ale diverşilor demnitari, personalităţi, familii etc., au fost păstrate şi transmise din generaţie îngeneraţie.

igiliile ca şi monedele au un ,,caracter de oficialitate, de garanţie, care le dă ovaloare ecepţională ca izvoare pentru cunoaşterea trecutului. Konedele sunt garantatede puterea suverană, sigiliile deşi emană adeseori de la instituţii sau persoane particulare, prezintă garanţii suficiente prin însuşi faptul că menirea lor este tocmai săcertifice autenticitatea unui act#$::&.

1ot aceste izvoare furnizează preţioase informaţii privind organizareacancelariilor, a modului de autentificare a actelor publice sau particulare$:@&.

igiliile constituie izvoare care pot ilustra în mod special anumite evenimente,ele păstrează informaţii preţioase privind istoria unor zone, unor oraşe, unor instituţii.'ste izvorul care păstrează, sintetizează şi transmite generaţiilor mai noi simbolurilestrămoşilor. igiliul, de foarte multe ori, mai ales în epoca modernă, a constituit unmi!loc de eprimare a idealurilor naţionale şi, în consecinţă, pentru istorie constituie osursă deosebit de preţioasă şi interesantă, dar dificil de descifrat prin însăşicompleitatea problemelor ce le conţine.

2ercetătorului din domeniul istoriei şi bibliologiei îi sunt necesare şi cunoştinţede heraldică pentru folosirea ct mai eactă a izvoarelor. "in cadrul surselor istorice eautilizează peceţile, monedele, inscripţiile de pe pietrele de mormnt, monumentele dearhitectură, diplomele etc.

Heraldica (lat. medievală heraldus, hraut B crainic) are drept obiect stabilirea principiilor teoretice, cercetarea, cercetarea, interpretarea şi evoluţia stemelor unui stat,oraş, familie, corporaţie etc. 1ot ea este aceea care fiează şi studiază aspecteleteoretice ale unei steme, precum şi alcătuirea acestora$:G&.

H













Leraldica este un factor de civilizaţie iar izvoarele acestei discipline dovedesc,odată în plus, întrepătrunderea dintre istorie şi artă.

?entru interpretarea !ustă a izvoarelor, pentru redarea ct mai fidelă a adevărului,istoricul şi orice cercetător şi documentarist trebuie să poată citi şi înţelege elementeleheraldice, trebuie, altfel spus, să posede tehnica descifrării stemelor sau a blazoanelor,care constituie elementul fundamental al heraldicii.

Leraldica, prin izvoarele sale speciale pe care le pune la dispoziţia cercetătorilor, prin simbolistica sa, constituie un domeniu deosebit de important pentru cunoaşterea

proceselor sociale, politice şi culturale ale societăţii omeneşti. ?rin descifrareaizvoarelor heraldice se poate înţelege mai bine mentalitatea lumii medievale îngeneral, moravurile şi obiceiurile, de multe ori ele servind la ,,descifrareaîncrengăturilor genealogice, adesea foarte încurcate#. 'a a constituit, de asemenea şiun domeniu larg de manifestare a conştiinţei naţionale, domeniu pe care romnii l-aufolosit din plin. 5upta pentru independenţă şi pentru unitate naţională este evidenţiatăşi de simbolurile heraldice care au servit şi ca arme de luptă pentru realizarea acestor deziderate.

!etrologia (gr. metron B măsură, logos B vorbire) este ştiinţa care se ocupă custudiul măsurilor fie sau variabile. Kăsurile determinate de om prin calcule au variatdupă timp şi după loc, formnd adevărate sisteme. 2unoaşterea acestor sisteme estenecesară pentru folosirea ct mai eactă a izvoarelor pentru înţelegerea izvoarelor istorice ale unor epoci, pentru înţelegerea mai ales a problemelor economice aleepocii. Apoi istoria unităţilor de măsură este legată strns de istoria schimbului de produse.

Ketrologia este legătură cu paleografia prin lectura corectă a izvoarelor paleografice care cuprind elemente metrologice, iar precizarea timpului de apariţie amăsurilor sau a greutăţilor a!ută paleografia la datarea izvoarelor sale lipsite dedată$:D&. 'a oferă de asemenea elemente foarte importante pentru studiereamonedelor.

"umismatica (gr. nomisma B monedă) este ştiinţa auiliară a istoriei care aredrept obiect de studiu moneda (analizată sub toate aspectele).

0umismatica are în vedere tipurile monetare, descrierea lor, descifrarealegendelor, materialul din care sunt confecţionate, raporturile dintre diferitele categoriide monede, circulaţia monetară, alcătuirea corpurilor de monede. Kedalia constituie şiea un document metalic al unei epoci istorice. 'a este pentru contemporani, dar maiales pentru urmaşi, un prile! de înţelegere a importanţei acordate unor probleme alevieţii societăţii respective, unor personalităţi care prin activitatea desfăşurată aucontribuit la propăşirea societăţii omeneşti, unor societăţi şi a unor instituţii. ramurăa numismaticii se ocupă de medalii şi plachete4 medalistica.

Koneda, prin natura sa specifică a fost destinată să fie o valoare circulatorie,constituind un instrument de lucru practic (dar şi teoretic) deosebit de important înanaliza vieţii economice, sociale, politice şi culturale a societăţii omeneşti. n cadrulei, modena poate fi o măsură a valorii, deci un instrument de schimb, poate fi unintermediar al schimburilor şi o rezervă de valoare$:H&.

n acest ultim caz, tezaurele monetare pot furniza informaţii preţioase de naturănumismatică şi economică, privind raportul dintre monedele autohtone şi cele carecirculă concomitent cu ele, orientarea economică a statului respectiv, orientare careeste în strnsă legătură cu politica eternă etc.

Koneda a constituit şi constituie în prezent o antenă deosebit de sensibilă a vieţiieconomice, sociale, politice şi culturale a unei societăţi$:E&. "e aceea, ea nu estenumai un instrument fiscal, ci a fost şi un mi!loc de a acţiona asupra unei con!uncturieconomice, sociale şi politice. Apariţia, evoluţia, răspndirea ei pnă la tezaurizare

E










reflectă gradul de dezvoltare a societăţii care a emis-o şi în cadrul căreia circulă. nacelaşi timp moneda conţine numeroase elemente ponderale şi de valoare intrinsecă,elemente iconografice, heraldice, epigrafice şi sigilografice care, pentru a putea fiînţelese, necesită vaste cunoştinţe teoretice şi o îndelungată eperienţă practică.

?rin natura sa specială, studiul monedei reprezintă un domeniu deosebit decomple, şi de complicat în acelaşi timp, al cercetării istorice. n toate epocile monedaconstituie un izvor important pentru studierea nivelului economic al unui popor, pentrudeterminarea şi înţelegerea fluctuaţiilor economice, a crizelor din acest domeniu,

apariţia falsurilor monetare$:9&, deprecierile din titlul metalului preţios, monede cumiez de aramă etc., interpretare ct mai compleă a descoperirilor monetare dintr-ozonă, conduce la o prezentare ct mai eactă a vieţii comerciale, a circulaţiei bunurilor economice se pot realiza interesante raporturi valorice între monedele diferitelor ţări,se poate stabili puterea de cumpărare a membrilor societăţii într-o anumită perioadăetc. Istoria finanţelor unui stat nu se poate scrie fără date despre circulaţia monetară,fără izvoare scrise referitoare la echivalenţa monedelor.

?rin particularităţile sale, moneda reprezintă aşadar, un izvor de o deosebităînsemnătate pentru studierea istoriei, deoarece aşa cum afirma marele numismatfrancez 'rnest /abelon, ,,o colecţie de monede este un depozit oficial de documentecontemporane care n-au putut fi alterate în decursul timpurilor prin transcrieri greşite,

prin interpolări voite, prin suprimări arbitrare sau inconştiente. 'le sunt martoriioculari şi oficiali, chemaţi fără încetare să facă mărturisiri în vasta anchetă pe careştiinţele istorice o întreprind din diferite puncte de vedere asupra trecutului omenirii4 omonedă este, mai adeseori dect se crede, singurul document autentic care a ferit de profanarea uitării un eveniment istoric#$:C&.

#rhi$istica este ştiinţa care se ocupă cu teoria şi practica în arhive$@J&. Arhivele,ca păstrătoare de vestigii şi antichităţi, ca păstrătoare a conştiinţei de sine a popoarelor,constituie condiţia sine qua non pentru reconstituirea istoriei unui popor.

*tiinţa arhivistică, prin cercetările ei fundamentale şi aplicative, are drept scopcrearea celor mai bune condiţii pentru munca în arhive. Indiferent de forma pe care oau astăzi materialele arhivistice, toate arhivele din lume conţin izvoare istorice care

lămuresc aspecte economice, sociale, politice, culturale ale unui popor sau se referă larelaţiile internaţionale$@%&.*tiinţele auiliare ale istoriei s-au format într-o perioadă îndelungată de timp.

ncă din antichitate s-a recurs la izvoarele epigrafice şi la arhive, ceea ce presupuneacunoştinţe deosebite. n evul mediu interpretarea mărturiilor istorice era, de multe ori,contradictorie şi chiar ineactă, ceea ce a dus la elaborarea unor reguli de cercetare şi aunor reguli de publicare ştiinţifică a izvoarelor istorice. e începea astfel constituireaştiinţelor auiliare tradiţionale încă din secolul al >7I-lea, cum a fost heraldica şigenealogia. "ar cele mai multe dintre ştiinţele auiliare s-au constituit ca atare însecolul al >7II-lea, iar în cel următor unele dintre ele au devenit chiar obiect de studiuîn unele universităţi europene.

9











METODA ALCĂTUIRIIUNEI LUCRĂRI ŞTIINŢIICE

2ursul de ştiinţe auiliare nu se limitează numai la prezentarea unor noţiunigenerale referitoare la cte una din aceste discipline.'l trebuie să ofere datele necesare, pentru ca studentul să poată alcătui lucrări deseminar, comunicări, articole, să colaboreze la publicarea unor ediţii de documente,manuscrise etc. nsuşirea metodei şi tehnicii de elaborare a unei lucrări are oimportanţă deosebită în formarea multilaterală a istoricului, documentaristului şi bibliologului. "e felul cum studentul va stăpni aceste lucruri, va depindematerializarea efortului său depus la cursuri şi seminarii pe parcursul facultăţii,concretizndu-se astfel în articole, studii şi lucrări postuniversitare.

+acultatea trebuie să contribuie la formarea unei concepţii şi a unei metode delucru, trebuie să ducă la însuşirea tehnicii de cercetare şi de studiu de către studenţi. n

acelaşi timp pe parcursul seminariilor şi cursurilor studentul este orientat în bibliografia fundamentală a diferitelor discipline. +iecare ştiinţă îşi are propriile salemetode de cercetare şi de lucru, izvorte din eperienţa cercetărilor şi din specificulştiinţei respective.

Ketoda practică de lucru, altfel spus tehnica de lucru constituie de fapt stilul demuncă, modalitatea de a aduna, de a selecta şi apoi de a redacta o lucrare. +azele princare trebuie să treacă pentru a realiza în final un studiu, sunt obligatorii pentru toţicercetătorii.

Activităţii universitare îi sunt proprii lucrările de seminar, comunicările de lacercurile ştiinţifice (universitare, naţionale), lucrări de diplomă, articole, recenzii,studii în revistele de specialitate.

"upă ceea ce conţin, aceste lucrări pot fi şi trebuie să fie mai ales lucrări deinterpretare, publicarea de diverse categorii de izvoare, de prezentare a altor opere,instrumente de lucru.

5ucrările pe care le efectuează studenţii în mod curent sunt acelea de seminar.Acestea trebuie să reflecte orientarea studentului în bibliografia generală, ct şi în ceaspecială a temei pe care şi-a propus-o, precum şi capacitatea lui de selecţie amaterialelor adunate, modul în care şi-a conceput subiectul ales, cunoaşterea tehniciide redactare. Medactarea trebuie să fie concisă, sobră, iar ct priveşte întinderealucrării aceasta trebuie să fie adaptată scopului pe care şi l-a propus şi locului undeeste prezentată lucrarea, lăsndu-se timp şi la eventualele discuţii.

5ucrările de seminar, în general trebuie să cuprindă următoarele părţi4

introducerea, tratarea propriu-zisă, concluziile, aparat critic, bibliografie şi, dacă estecazul, anee4 grafice, planşe, fotografii, diapozitive, hărţi etc.Aceste elemente constituie părţi componente ale lucrării de diplomă, dar fiecare

din componente fiind mult etinse, accentul căznd pe tratare, epunere şidemonstrarea tezelor.

5a cercurile ştiinţifice şi de multe ori în seminarii, se pot efectua recenzii care auscopul de a familiariza pe studenţi cu redactarea unor lucrări proprii. Mecenzia este ceamai simplă lucrare ştiinţifică. 'a constă din prezentarea unei lucrări sau a unui periodic, fiind vorba de o prezentare logică, închegată de aşa manieră, înct să fieevidenţiate ideile din fiecare capitol, structura cărţii, elementele de noutate care sunt

C



+işele se vor aşeza apoi în ordine alfabetică, uşurndu-se astfel alcătuirea în finala bibliografiei lucrării.

3rmează investigarea fondurilor şi colecţiilor arhivistice aflate în Arhivele 0aţionale unde se vor căuta mai ales izvoarele inedite, nepublicate.

+olosirea izvoarelor inedite, mai ales, a celor narative, cere mult discernămnt şi prudenţă, critica de tet constituind un moment foarte dificil în elaborarea unei lucrări.

"upă adunarea bibliografiei şi după depistarea izvoarelor edite şi inedite urmeazălectura critică a acestora şi alcătuirea unui plan de lucru cuprinznd problemele mari.

n acest plan trebuie să eiste un capitol referitor la istoriografia şi la izvoarelor problemei. ?e baza acestui plan iniţial se face lectura critică a materialului. ?e parcursul documentării planul acesta va suferi modificări. n urma lecturii atente şicritice se va reţine ceea ce s-a scris despre problema respectivă, ce s-a rezolvat şiaspectele care mai sunt încă nelămurite. 1ot ce socotim necesar pentru redactarealucrării se notează pe fi#e documentare de format %OG sau %O:. 1rebuie optat pentru ovariantă sau alta spre a putea fi utilizate mai uşor şi pentru a le putea sistematiza pe probleme. e pot alcătui următoarele tipuri de fişe4 a) fişa etras b) fişa rezumat c)fişa regest d) fişa de trimitere e) fişa de atenţionare f) fişa bibliografică.

Indiferent de tipul fişei, aceasta trebuie să conţină o singură idee, problemă, pasa!etc.

rice fişă documentară trebuie să cuprindă în stnga sus datele bibliografice4autor, titlul cărţii (titlul cărţilor sau al studiilor se prescurtează pentru a uşuraredactarea fiecărei fişe. ?rescurtarea se menţine pe tot parcursul fişării materialuluirespectiv), volum, pagină în dreapta sau la mi!locul fişei se scrie ideea, problema,conţinutul ei. "acă avem un periodic se mai adaugă în stnga sus anul de apariţie,numărul, ziua, luna, pagina în cazul documentelor se notează arhiva, fondul arhivisticdosarul, anul, fila. ?entru microfilme se notează ţara, rola şi cadrul respectiv unde seaflă problema. 1itlurile publicaţiilor se subliniază, iar cele ale periodicelor se pun întreghilimele.

2ea mai simplă şi cea mai comodă fişă este fi#a extras, deoarece pe ea se trec pasa!e întregi, sub formă de citate între ghilimele, pentru a arăta că fragmentulrespectiv aparţine altcuiva şi nu nouă. n general se etrag concluzii, afirmaţii care potforma elemente de bază pentru discuţii.

$i#a extras se foloseşte şi în cazul izvoarelor pentru documentare, cronici,manuscrise, documente de arhivă. n acest caz fişa va conţine în stnga sus4 emitentulactului, beneficiarul actului, locul, data emiterii (anul, luna, ziua), conţinutul actuluicare poate fi integral, rezumat sau combinat4 etras cu rezumat. n dreapta sus se puneideea sau problema pe care o conţine fişa. n partea de !os a acestei fişe etras dedocumente se scrie felul actului (original, copie), materialul, sigiliul etc., volumul dincare a fost etras, arhiva, fondul arhivistic, dosarul, anul, fila. ?entru microfilme se pune4 ţara, rola, cadrul.

$i#a re%umat este mai dificil de realizat deoarece presupune mai multă practică în problema selectării materialelor publicate precum şi a izvoarelor. ?e aceste fişe trebuieindicate paginile din lucrare sau din document care s-au rezumat.

$i#a regest cuprinde att citate ct şi rezumate din lucrări publicate sau izvoare.e indică pagina în dreptul citatului şi în cazul rezumatului fie în dreapta fie în stnga.

+işele etras, rezumat şi regest alcătuiesc fi#a "rinci"ală& informativă. e poateîntmpla ca pe parcursul lecturii una din aceste categorii de fişe să ne fie necesară şi laun alt capitol dect cel pentru care a fost făcută iniţial. n acest caz se alcătuieşte o fi#ăde trimitere care este o fişă identică (dublet) cu prima şi pe care o vom folosi unde estedin nou cazul. altă fişă care se poate efectua este fi#a de atenţionare care serealizează atunci cnd se alcătuieşte bibliografia şi cercetăm în biblioteci, în lucrări

%%



bibliografice cu care ocazie observăm şi lucrări pentru alte probleme care ar putea săne preocupă sau ne preocupă. n acest caz alcătuim acest tip de fişă care trebuie săconţină toate datele bibliografice4 autorul, titlul lucrării sau al studiului etc., anee şiapoi menţiunea pentru ce problemă ne va fi utilă. "e asemenea şi pe parcursul lecturii pentru lucrarea care este pe masa de lucru, în subsoluri sau în diferite liste bibliografice, putem găsi diverse lucrări, studii sau documente pentru care se vor alcătui astfel de fişe de atenţionare. 'le se vor aduna separat în plicuri pe care se vamenţiona problema generală pentru care sunt adunate fişele.

$i#a bibliografică, menţionată de!a, este fişa pe care se trece fiecare lucrare sauarticol în parte. 'a se realizează o dată cnd alcătuim bibliografia problemei şi apoi, adoua oară, cnd începem lectura propriu-zisă. 'a este prima fişă care se face. *i apoiîn continuare se pot alcătui fişe bibliografice ori de cte de cte ori găsim în subsolurisau chiar în tet studii, lucrări, documente, fonduri arhivistice etc., care ne lărgesc bibliografia problemei la care lucrăm.

+işa bibliografică trebuie să cuprindă4 numele şi prenumele autorului sauautorilor. "acă este femeie se va scrie prenumele întreg. 1itlul şi subtitlul se scrie aşacum apare pe foaia de titlu a cărţii (prima pagină tipărită după copertă), volumul, loculunde a apărut lucrarea, editura, anul de apariţie, indicaţii referitoare la formatul cărţii,numărul total de pagini, aneele - cu menţiuni speciale în legătură cu utilizarea lor încadrul lucrării. n cazul periodicelor se mai adaugă numele acestora, localitatea, tomul,volumul, anul apariţiei, numărul paginilor între care se află studiul care ne interesează.

+işe mai speciale se realizează şi în cazul obiectelor cu caracter etnologic, a pieselor din muzee, pentru piese aparţinnd istoriei artei pentru monumente dearhitectură, pentru piese arheologice.

"upă ce s-au adunat fişele informative acestea se aşează în plicuri mari sau chiar în dosare plic cu titluri corespunzătoare capitolelor din lucrare, conform planuluiiniţial. 3rmează apoi studierea materialului adunat. e stabilesc punctele de lucru, precum şi planul definitiv al lucrării. e analizează izvoarele referitoare la problemă,se verifică autenticitatea lor, se realizează o selecţie şi o ierarhizare a lor în funcţie devaloarea fiecărei categorii şi de ponderea pe care vrem să o acordăm fiecărei surse

documentare după planul ultim, definitivat, ceea ce presupune reclasarea fişelor în alte plicuri şi alte dosare. n continuare urmează faza conceperii lucrării, faza creatoare -enunţarea tezelor lucrării respective, stabilirea legăturilor şi coneiunea faptelor istorice pe care le tratează lucrarea. e impune o !udecată ct mai obiectivă aevenimentelor. 2onform planului se va redacta fiecare capitol în parte în ordinea pecare o considerăm cea mai logică şi mai limpede. 5ucrarea trebuie să cuprindă4introducere, cuprins şi încheiere, precum şi aparatul critic4 note, bibliografia, aneele(ilustraţii, planşe, documente, indice de nume, locuri etc.).

'rgani%area materialului - reclamă interpretarea faptelor în procesualitateaevenimentelor în toată compleitatea lor. Aceasta presupune stabilirea articulaţiilor şicorelaţiilor diferitelor evenimente utiliznd deopotrivă anali%a #i sinte%a. 'ste etapa

creaţiei propriu-zise, enunţarea tezelor fundamentale ale lucrării ştiinţifice. peraţiaintelectuală în sine se bazează pe o tehnică de combinare4 clasificarea fişelor documentare, potrivit planului stabilit, care reclamă acurateţe, acribie, spirit de ordine,eactitate. Acum este momentul de a se manifesta cercetătorul prin4 stabilirea tuturor legăturilor, coneiunea faptelor istorice în cadrul procesului, dimensiunile acestuia,raporturile cauză-efect, obiectivismul şi subiectivismul manifestate, !udecata devaloare asupra evenimentelor şi proceselor.

?lanul schematic anterior şi ipotezele de lucru sunt definitivate în vederearedactării finale. Acum trebuie să avem în vedere economia lucrării, destinaţia finală

%:



(comunicare orală, tipărire), caracterul ei etc. ntroducerea se realizează în general la sfrşitul muncii de redactare. n cadrul ei

se va scoate în evidenţă importanţa temei alese, istoriografia problemei, izvoarelefolosite, lucrurile noi pe care le aducem, elementele care caracterizează lucrarea,metodologia folosită. e mai pot menţiona dificultăţile menţionate, precum şimulţumirile pe care le aduce autorul celor care l-au a!utat în realizarea lucrării.

Cu"rinsul constituie partea cea mai importantă a unei lucrări. Aici seobiectivează actul de creaţie al cercetătorului, aici se vor prezenta lucrurile noi care le

aduce lucrarea, nu numai sub aspectul unei descoperiri de ecepţie dar şi prin nouaabordare a temei sau printr-o nouă aşezare a surselor sau o nouă viziune pe careintenţionează să o dea problemei. 1oate afirmaţiile trebuie argumentate pe bazaizvoarelor sau pe cercetările înaintaşilor. 1oate acestea trebuie indicate în aparatulcritic al lucrării. rice reproduceri integrale din lucrări sau izvoare se fac folositeghilimelele.

Autorul trebuie să fie atent la unitatea tetului, la prezentarea ct mai logică şimai închegată a ideilor, elemente care sporesc valoarea lucrării respective.

tilul trebuie să fie ales, ştiinţific, sobru, clar şi concis, eliminndu-se pe ct posibil epresiile bombastice şi frazele eagerat de lungi care dăunează clarităţii şicalităţii lucrării.

Conclu%iile constituie partea finală a lucrării. Aici trebuie să se rezumerezultatele la care a a!uns cercetătorul, importanţa lor în cadrul istoriografiei problemeitratate, precum şi perspectivele pe care le deschide cercetarea sa.

"upă redactarea ,,la prima mnăP cum se spune, după un timp, necesar pentrudetaşarea autorului de problemă, lucrarea se va finisa, dndu-i-se forma definitivă.

A"aratul #tiinţific sau critic constituie o parte integrantă din lucrare. Acesta poate fi ataşat la sfrşitul fiecărui capitol, la sfrşitul lucrării sau în subsolurile fiecărei pagini. 'l cuprinde trimiterea eactă la lucrările şi la izvoarele folosite şi o garanţieştiinţifică a lucrării. 1ot în note se mai pot da o serie de indicaţii bibliografice, se potreproduce fragmente din diferite documente, se pot face diferite completări care în tetar strica fluenţa epunerii. ?entru trimiteri se foloseşte sistemul de numerotare de la %la n, pe fiecare pagină, capitol sau lucrare în întregime.

1rimiterea la sursă trebuie să cuprindă4 prenumele şi numele autorului, titlul,ediţia, volumul, locul de apariţie, editura, anul apariţiei, pagina la periodice se adaugănumele periodicului, locul de apariţie (mai ales pentru cele mai puţin cunoscute), anulde apariţie, anul calendaristic, numărul, ziua şi luna, pagina. "acă sunt documente seva specifica arhiva unde se află, fondul, pachetul, fila dacă e manuscris se va specificaautorul (dacă e cunoscut), titlul, locul unde se păstrează, fondul, numărulmanuscrisului, fila. n cazul în care avem obiecte de muzeu trebuie să se menţionezeinstituţia care păstrează obiectul, colecţia, numărul de inventar.

?entru simplificarea trimiterilor, în practică se foloseşte un întreg sistem de

prescurtări, le indicăm mai !os pe cele mai des folosite.'". cit ., se foloseşte cnd trebuie să cităm o singură lucrare a unui autor. ?rimaoară trimiterea se face în întregime, aşa cum am arătat mai sus. A doua oară folosindacest o"us citatus (opera citată) prescurtat în op. cit., cu subliniere.

bidem se întrebuinţează cnd avem trimitere succesivă la acelaşi autor şi aceeaşilucrare. ?oate fi aceeaşi pagină dar dacă este alta se indică eact pagina. "acă între prima trimitere şi următoarea s-a intercalat o altă notă, menţiunea ibidem nu mai estevalabilă.

dem se foloseşte în cazul autorului care are mai multe lucrări şi pentru a evitarepetarea numelui se foloseşte acest termen, urmnd a scrie doar titlurile lucrărilor sau

%@



articolelor.Cf (confero) se foloseşte pentru a indica o comparaţie între paragrafe diferite de

izvoare, între puncte de vedere diferite sau asemănătoare. A"ud ( la) se întrebuinţează cnd în tet folosim un citat dintr-o lucrare sau un

izvor istoric pe care nu l-am citit direct ci l-am preluat din altă lucrare pe care omenţionăm în subsol.

n aparatul critic se abreviază titlurile unor publicaţii, a unor periodice precum şia unor lucrări, a unor colecţii de documente, repertorii etc. n acest caz în lucrare

trebuie să eiste o listă a acestor abrevieri care să constituie cheia descifrăriitrimiterilor. 5ista abrevierilor se aşează fie înaintea introducerii, fie înaintea listei bibliografice, în ea sunt incluse toate izvoarele şi lucrările folosite de autor./ibliografia poate fi aşezată la sfrşitul fiecărui capitol sau la sfrşitul lucrării.riunde s-ar afla, ea trebuie să respecte o anumită ordine4 lucrări teoretice& izvoare,lucrări generale, lucrări speciale, periodice. +iecare la rndul lor pot fi prezentate înordine cronologică sau alfabetică. 2riteriul alfabetic este cel mai folosit.

Aneele lucrării pot cuprinde4 izvoare inedite reproduse integral sau parţial, hărţi,grafice, liste cronologice, ilustraţii, desene. "acă lucrarea are mai multe ilustraţii estenecesar să se alcătuiască o listă a acestora.

3nele lucrări, mai ales volumele de documente, trebuie să conţină şi un indice.Acesta poate fi4 general, onomastic, tematic, toponimic, de titluri etc. Indicelecuprinde toate numirile în ordine alfabetică şi pagina la care se găseşte, sau numărul deordine dacă este document. Indicele se întocmeşte după ce lucrarea a fost tipărită în pagini sau dactilografiată dacă este vorba de lucrarea de diplomă. 3nele lucrări, maiales colecţiile de documente, pot conţine şi un glosar de termeni rari, vechi sau înlimbi străine. Acesta este ordonat după criteriul alfabetic.

1abla de materii sau cuprinsul încheie lucrarea. 'a trebuie să cuprindă titlulfiecărui capitol cu paginile între care se află, aneele sunt şi ele cuprinse aici. *i tablade materii se alcătuieşte la sfrşitul lucrării sau în pagini tipărite.

"upă redactarea lucrării şi mai ales după dactilografierea ei autorul trebuie săfacă o revizuire a ei, att din punct de vedere stilistic, ct şi al conţinutului ştiinţific severifică aparatul critic, numele proprii, denumirile localităţilor, se uniformizeazătrimiterile şi prescurtările.

!I!LIO"RAIE #ELECTI$Ă

A"Q0I5AI', 0I2LI1A. )ehnica elaborării unei lucrări #tiinţifice de istorie, în,,tudii şi articole de istorieP, >>I, %CE@, p. HC-EH.

'"MI3, 0I25A'. ntroducere în istorie #i #tiinţele auxiliare ale istoriei, 3niv.,,/abeş-/olRaiP, 2lu!-0apoca, %CEE, p. :%H-::%.

KA2I3, 7AI5'. *etode de cercetare în istorie, în4 ,,+orumP, :, %CEJ, p. @%-G:.

A2'M"S'A03, A3M'5IA0. +ndrumări în cercetări istorice& /ucureşti, %[email protected]'M"S'A03, A3M'5IA0, *etoda alcătuirii unui studiu de istorie, în4 MA. I>,

%CHE, nr. %, p. :%-@G.

E%I"RAIA

%G



'pigrafia este ştiinţa auiliară a istoriei care se ocupă cu studiul (descifrarea şi interpretarea) inscripţiilor p

materiale dure4 piatră, metal (plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildeş, lemn, piele, muşama, argilă, tencuialsticlă, geme, camee, sigilii, inele (inscripţia de pe veriga inelelor), ponduri (greutăţi) şi chiar pe stnci (cum este, deemplu, inscripţia lui "arius de la /ehistun - localitate aflată azi în Iran), în limbile vorbite odinioară sau mrecente. 'a nu-şi limitează cercetarea numai la opere cu caracter solemn, cu conţinut !uridic, religios, funeraarhitectonic, ci studiază numeroase produse şi înscrisuri cum ar fi4 cuvinte, litere izolate, semnături, nume propriformule, mărci de fabrică (oficina), nume de unităţi militare, scrierile trasate de mnă pe monumente (grafittiApographele (copiile de inscripţii din manuscrise vechi) intră şi ele în sfera atenţiei acestei ştiinţe, precum şi îalcătuirea corpusurilor epigrafice.

,,n mod curent se înţelege prin epigrafie acea ramură a cercetărilor istorice al cărei obiect în constituie studiinscripţiilor greceşti şi latineP. n realitate, accepţia termenului este mai largă şi la ora actuală se vorbeşte deepigrafie egipteană, sumeriană, hittită, etruscă, punică, miceniană etc.

unt socotite inscripţii tot ceea ce este scris prin procedee ca4 săpat, desenat, pictat, incizat, brodat sau cusutInscripţia este un document primar şi un martor direct la evenimente. 0e parvine fără intermediar, sp

deosebire de operele istorice ale antichităţii transmise prin manuscrise recopiate de-a lungul secolelor. ?r permanentele descoperiri de inscripţii, epigrafia împrospătează neîncetat cmpul de cercetare istorică.

'pigrafele ,,reprezintă cele mai elocvente şi obiective documente O...O nu numai prin faptul că relatnumeroaselor inscripţii variate constituie unicate, piese eclusive, singulare, de caracter general sau local, dar fiindcă înscrisurile, orict de scurte şi ,,laconiceP ar fi sau ar părea să fie, ,,vorbescP despre autorii şi mediul losocial-economic într-un mod mult mai circumstanţial, eplicit, şi mai direct dect alte izvoare, evident mai mudect cele nescriseP. copul inscripţiei este acela ca anumite fapte care au fost socotite importante să fie făcucunoscute att contemporanilor, ct şi celor care vor urma.

0umele acestei discipline auiliare a istoriei provine de la cuvintele greceşti e"i , deasupra, pe gra"ho ,scrie, a grava, a desena gra"hein , scriere.

Istoria epigrafiei este foarte veche. 2hiar Lerodot (G9G-G:9 î.Lr.) a folosit inscripţiile templelor ca izvoaistorice pentru alcătuirea operei sale. 'l a fost urmat de cercetarea izvoarelor epigrafice şi arheologice de o serie distorici greci şi romani.

n perioada medievală preocupările au continuat, remarcndu-se în secolul al >7I-lea 2onrad ?euting(%GHD-%DGE) şi Kartin met. Aceştia nu au depăşit faza recunoaşterii inscripţiilor ca izvor istoric şi folosirea lor catare.

2a ştiinţă auiliară a istoriei, epigrafia s-a constituit abia la începutul secolului al >I>-lea. August /oe=(%E9D-%9HE) şi 1h. Kommsen (%9%E-%CJ@) sunt consideraţi fondatorii ei. ncă din anul %9:E, în studiile sale, A/oe=h arăta scopul şi necesitatea publicării corpusurilor de inscripţii greceşti. 1ot el a definit epigrafia drept ,,armonumentelor literare care sunt scrise pe material durabil ca lemnul sau piatraP.

"e remarcat că la iniţiativa lui August /oe=h, 1h. Kommsen şi 3lrich von ilamo<itz-Koellendorff s-început adunarea, studierea şi publicarea inscripţiilor antice. Astfel, din anul %9:9 au început să apară volumelCor"us nscri"tionum -raecarum& înlocuit foarte curnd cu colecţia nscri"tiones graecae. ('ditate de Academdin /erlin).

ncă din %9GE, eruditul istoric german 1h. Kommsen a iniţiat, mai înti sub formă de proiect, o lucraristorică monumentală4 Cor"us nscri"tionum atinarum. "upă un deceniu de demersuri stăruitoare, Academia d/erlin a acceptat acest 2orpus de izvoare şi el va fi realizat şi editat de savantul german după cteva decenii dmuncă asiduă. n cadrul sferei sale de cercetare s-a situat şi teritoriul "aciei romane, mai eact 1ransilvania, fiin preocupat mai înti să cerceteze lucrările de specialitate, publicaţiile şi colecţiile de tete epigrafice transilvănen"upă această etapă Kommsen a fost interesat să cunoască la faţa locului - de visu - inscripţiile latine di1ransilvania, pregătindu-şi cu minuţiozitate (timp de : luni) călătoria sa în 1ransilvania. n acest scop a consult pentru a doua oară lucrarea lui I. +. 0eigebaur, Alterth/mer und nscri"ten in 0iebenb/rgen& - %9G9. Apoi şiîntocmit fişe şi note care să-l a!ute la verificarea la faţa locului (in situ) a inscripţiilor romane publicate d 0eigebaur.

-a interesat la /erlin şi 7iena şi despre alţi cercetători transilvăneni cu care putea colabora cnd va a!unge lfaţa locului şi i-a fost recomandat 8. ". 1eutsch, cunoscut în cercurile ştiinţifice germane din perioada cnd î

%D



făcea studiile la /erlin (%9@E-%9@C). 2u acest mare istoric transilvănean 1h. Kommsen a întreţinut timp de %J a(%9DH-%9HH) o interesantă corespondenţă ştiinţifică. 1ot prin intermediul său va intra în contact cu o serie darheologi, istorici, colecţionari şi anticari din 1ransilvania (arheologul Kichael ;ohann Ac=ner, colecţionarii Adam7arTdi, +r. KUller, Albert /ielts, 5ud<ig Meisenberger, 1imotei 2ipariu şi alţii).

"in corespondenţa Kommsen - 1etsch rezultă întreaga activitate ştiinţifică desfăşurată de istoricul german 1ransilvania. 5a :@ septembrie %9DC a sosit la 2lu! unde în cteva zile a cercetat cu multă atenţie toate tetelepigrafice din colecţia ;. NVmenR. "e la 2lu! a mers la castrul roman de lngă localitatea Ilişua (situată pe omeşKare). "e aici a călătorit mai departe la 1urda, comuna 5uncani - Aiud, /la!, Wlatna, Abrud, Moşia-Kontana, AlbIulia, ibiu, răştie, 7alea Laţegului, "eva, Kicia (7eţel), Kintia şi Wam.

"esigur, întlnirea cea mai importantă s-a petrecut la ibiu unde îl aşteptau 1eutsch şi alţi colaboratori acestuia şi unde a avut ocazia să vadă cea mai importantă colecţie transilvăneană de materiale arheologice a lui K;. Ac=nner - piesele din Kuzeul /ru=enthal (monede, camee, pietre antice). "e la ibiu, a poposit cteva zile îcomitatul Lunedoara, deosebit de bogat în vestigii antice şi unde a găsit pe teren inscripţiile latine care-l interesaşi pe care le-a descifrat. "upă părăsirea 1ransilvaniei, 1h. Kommsen a continuat să corespondeze cu 1eutsch şi calţi colecţionari, pentru identificarea unor localităţi transilvănene cu denumiri latine, sau alte piese. Astfel, în urmacestei colaborări a savantului german cu cercetătorii transilvăneni, 1ransilvania a fost cuprinsă în această opefundamentală pentru istoria Imperiului Moman - Cor"us nscri"tionum atinarum, vol. III, /erlin, %9H:.

"upă contribuţia lui August /oe=h şi 1h. Kommsen, epigrafia s-a dezvoltat în toate ramurile sale. n foarmulte ţări europene a început o adevărată campanie publicitară a corpusurilor inscripţiilor antice (greceşti romane). Aceste mari colecţii au oferit material de cercetare pentru apariţia altor lucrări de interpretare. Astfel, î%99D apăreau la ?aris lucrările lui olomon Meinach4 )rait1 d21"igra"hie grecque şi MenV 2ahnat4 Coud21"igra"hie latine. Acestea au pus bazele teoretice şi ştiinţifice ale epigrafiei.

n perioada interbelică şi după al doilea război mondial cercetările din domeniul epigrafiei s-au identificat at prin publicarea de noi inscripţii, ct şi prin editarea a numeroase studii de teorie a acestei ştiinţe. 2ongreseinternaţionale de la ?aris, 7iena, 2ambridge, KUnchen au fost locul unor dezbateri importante ale problemelor depigrafie. 5a ?aris apare o publicaţie specializată4 ,,AnnVe 'pigraphiXueP.

7estigiile romane din "acia descoperite de-a lungul timpului în localităţile provinciei imperiale romane astrnit interesul istoricilor romni şi străini încă din perioada medievală. Astfel, primele preocupări epigrafice s-asemnalat pe teritoriul romnesc din secolul al >7I-lea prin activitatea lui Ioan Kezerzius care a realizat primculegere de inscripţii din "acia.

n secolul al >7II-lea, Kiron 2ostin (%H@@-%HC%) a fost primul care a menţionat în operele sale vestigarheologice şi monumente epigrafice, fiind primul istoric care ne-a lăsat ştiri cu caracter epigrafic, folosind însuşi inscripţiile ca izvor istoric. "rumul deschis de acesta a fost continuat de fiul său 0icolae 2ostin (%HHJ%E%:), de "imitrie 2antemir (%HE@-%E:@) şi mai ales de stolnicul 2onstantin 2antacuzino (%HGJ-%E%H). Acesta durmă a fost atras în mod deosebit de izvoarele arheologice şi epigrafice. "e multe ori, în lucrările sale, a făcureferiri la ,,pietrele scrise epigramateP.

?rimele preocupări cu caracter ştiinţific în domeniul epigrafiei pe teritoriul romnesc le datorăm unor călătostrăini din secolele >7I->7III care au transcris o serie de inscripţii antice şi medievale. Kenţionăm dintre aceşt pe4 ;acXues /ongars, 8eorg "ousa, illiam ?aget, 7erancsics, ?iYre 5escalopier, tephanus Wamosiu(zamos=ZzR), /artholomeo /assetti, Karco /andini, Kartin pitz, inginerul topograf Kassigli, secretarul lu2onstantin /rncoveanu - Anton Karia del 2hiaro şi alţii. n secolul al >7II-lea s-a început citirea şi copiere pisaniilor de la mănăstiri şi a unor piese tombale de către călugării cărturari, din rndul cărora s-a remarcmitropolitul "osoftei al Koldovei.

n secolul următor în Sara Momnească s-a alcătuit lucrarea intitulată Cronologia tabelarae (autorneidentificat) care-şi propune să realizeze o bază cronologică sigură a Sării Momneşti, spri!inindu-se pe o anchemai largă în domeniul inscripţiilor şi al hrisoavelor de pe teritoriul respectiv. 5ucrarea, deosebit de valoroasă, estapreciată de epigrafişti drept ,,prima încercare largă şi sistematică de folosire a inscripţiilor medievale romneş pentru întocmirea unei cronologii a istoriei naţionaleP.

n secolul al >I>-lea s-au făcut progrese remarcabile. Acum s-au desfăşurat o serie de periegheze pentru a sdepista inscripţii antice şi medievale pe teritoriul romnesc, una dintre sarcinile perioadei constituind-o strngere

%H



inscripţiilor şi a altor înscrisuri cu caracter religios, pentru a se putea realiza istoria celor mai importanmonumente.

'egeza inscripţiilor a făcut progrese deosebite către sfrşitul secolului >I> şi începutul celui următor. contribuţie remarcabilă şi-au adus-o4 episcopul Kelchisedec (%9:@-%9C:), 8rigore 1ocilescu (%9DJ-%CJC), Ioa/ogdan (%9HG-%C%C), 7asile ?rvan (%99:-%C:E), 0icolae Iorga (%9E%-%CGJ) mai apoi s-au remarcat 8rigo+lorescu (%9C:-%CHJ), ". K. ?ippidi (%CJD-%CC@), I. I. Mussu (%C%%-%C9C), ?opescu 'milian (n. %C:9), ca să nu pomenim dect pe aceştia.

n ceea ce priveşte publicarea corpusurilor de inscripţii, trebuie menţionat colecţionarul de antichităţi KihaKanolache 8hica, care, în %9G:, avea în vedere publicarea unui corpus al inscripţiilor antice. ?e aceeaşi linie ssituat 0icolae /ălcescu (%9%C-%9D:), 8eorge /ariţiu (%9%:-%9C@), A. 1. 5aurian (%9%J-%99%). 2ezar /olliac (%9%%99%), Ion Ionescu de la /rad (%9%@-%9C%), Al. dobescu (%9@G-%9CD), 8rigore 1ocilescu (%9DJ-%CJC). n %CJ 0icolae Iorga, văznd că Academia Momnă tergiversa publicarea volumelor de inscripţii, a pornit singur alcătuirea unei culegeri4 nscri"ţii din bisericile României. 'ste una din cele mai valoare lucrări cuprinzninscripţii feudale din Sara Momnească şi Koldova. 5a ora actuală, printre corpusurile de inscripţii deosebit d preţioase ale Momniei, menţionăm4 nscri"ţiile medievale ale României. 'ra#ul Bucure#ti& vol. I, (%@CD-%9JJ%CHD4 nscri"ţiile grece#ti #i latine din sec. 345& desco"erite în România& publicate de 'milian ?opescu, %CE nscri"ţiile !aciei Romane& vol. III, %C9J nscri"ţiile din 0c6thia *inor& publicate de către ". K. ?ippidi - %C9@.

'pigrafia antică se ocupă cu totalitatea materialelor şi obiectelor scrise, imprimate, turnate ce s-au păstrat transmis integral sau parţial din vechime.

Inscripţiile epocii antice se împart în două categorii, după conţinutul lor4 %) inscripţii cu conţinut administratşi !uridic :) inscripţii cu caracter diferit.

"in prima grupă fac parte legile, contractele, listele de funcţionari, de consul de preoţi etc., însemnăcronologice, cronistice, metrologice. 2elei de a doua grupe îi aparţin inscripţiile de pe morminte (epitafurilediferite dedicaţii sacre (tituli sacri) de cinstire a unor persoane (honoris causa). 'istă o mare categorie de inscripde un gen mai special4 poezia funerară (s-au descoperit cca. DJJJ de astfel de poeme în limba greacă). bogacategorie de inscripţii antice o constituie acele izvoare de mare interes istoric şi care nu au un echivalent îepigrafia modernă. 'ste vorba de legi şi decrete, tratate de pace, tratate de alianţă, find chiar solda trupelor carurmau să fie trimise, arbitra!e în probleme litigioase, delimitări de frontiere, tarife prin care se stabileau preţurilmaimale ale nor produse etc.

Inscripţiile antice se studiază sub două aspecte4 a) tetul latinesc şi grecesc ca produs şi formă lingvistică şi piesa arheologică în sine, cu acelaşi rost politic militar, social-economic.

n epoca medievală şi modernă, un loc important îl au inscripţiile de pe morminte (epitafurile), diferitdedicaţii sacre cu caracter religios, de cinstire a unor persoane, pisaniile de la biserici şi mănăstiri, inscripţiile ccaracter religios sau artistic de pe unelte, mărcile puse pe cărămizi sau pe diferite produse meşteşugăreşti, pdiferite ţesături, inele, însemnele de pe veselă, sau alte obiecte casnice etc.

Indiferent de etapa cnd s-au scris şi de conţinutul lor, caracteristica dominantă este aceea că trebuie să ffoarte concise şi clare.n epoca antică, cele mai vechi inscripţii se întlnesc săpate în lemn ceruit, apoi în piatră şi marmură. 8recii şiromanii au scris în piatră de la dreapta la stnga, apoi s-a socotit mai potrivit să se scrie alternativ, un rnd de ladreapta la stnga, următorul invers, scriere ce se numeşte bustro"hedon. istemul a fost mult folosit în antichitate5iterele se aşezau fie în formă de coloană, unele sub altele, fie în formă paralelipipedică (cărămidă), fie în formă dcoş, rndurile îngustndu-se treptat. "ar se întlnesc şi inscripţii pătrate sau triunghiulare (în formă de piramidă).

"eşi se scria cu litere capitale (mari, clare), lectura era dificilă deoarece se foloseau, în greaca antică medievală, o serie de prescurtări ale cuvintelor, precum şi accente. 1reptat, prescurtările în scrierea inscripţiilor au generalizat în lumea romană şi au fost aceleaşi peste tot.

?rintre problemele tehnice întlnite în epigrafie menţionăm4 legăturile (literele între ele) foarte variate, sigleşi abrevierile. 2uvintele nu erau scrise în întregime, scriindu-se numai prima literă (sigla) sau două sau mai mullitere de la începutul cuvntului. Accentele se foloseau pentru a înlesni o lectură corectă. n epigrafia greacă sîntlnesc trei accente4 ascuţit (O), grav ([), circumfle (\) în epigrafia latină eistă două accente4 ascuţit (O) circumfle (\) care arată dublarea literei.

%E



n inscripţii, cuvintele se aşează după o anumită ordine care, o dată cunoscută, uşurează descifrareinscripţiei. n perioada antică şi în cea medievală inscripţiile votive, religioase etc. a!ung să fie formulate aproape fel, ceea ce uşurează lectura acestora

?entru o corectă lectură a inscripţiilor, epigrafistul trebuie să aibă în vedere timpul, limba şi caracteruscrisului, deoarece în fiecare limbă şi alfabet scrisul pe materiale dure a evoluat diferit. 1ot epigrafia stabileşte autenticitatea, din punct de vedere grafic, a izvorului epigrafic.

;usta interpretare a izvoarelor epigrafice se află în strnsă legătură cu filologia, papirologia, paleografia numismatica. 3n principiu important care trebuie respectat pentru o interpretare !udicioasă a corpusurilor dinscripţii este acela de a respecta locul geografic unde ele au fost scrise. 2orpusul epigrafic reconstituie viaţa unregiuni, a unui oraş etc. inscripţie izolată nu valorează nimic sau aproape nimic, ea căpătnd sensul real numai îcadrul unei serii de inscripţii şi trebuind să fie încadrată într-o serie de inscripţii dintr-un anumit loc, epocă şianumită problemă. "e aici a apărut necesitatea realizării corpusurilor de izvoare epigrafice care s-au alcătuit încdin secolul al >7I-lea. "ar publicarea cu caracter ştiinţific al acestor corpusuri, ,,restituireaP, astfel spus,inscripţiilor a început abia în secolul al >I>-lea, prin activitatea lui Antoine-;ean 5etronne. -au distins apsavanţii4 germanul "ittenberger, austriacul Adolf ilhelm, francezul Korice Lolleau.

?ublicarea inscripţiilor trebuie să respecte anumite reguli. 2nd inscripţiile se află in situ, sau izolate, saîntregi sau în fragmentare, se arată această situaţie. e descrie piesa în amănunţit ţinndu-se seama de forma natura piesei, de înălţime, lăţime şi greutate, de crăpături, spărturi şi basoreliefuri de înălţimea, lăţimea adncimea literelor. 1oate aceste amănunte se dau în nota de la începutul tetului numită lemă.

?entru a arăta lipsa începutului tetului, a sfrşitului acestuia ori în mi!loc a unei litere, se folosesc anumitsemne. e completează abrevierile, se verifică corectndu-se unele lecturi greşite în ediţiile anterioare, dacă acesteeistă.

1etul inscripţiilor se reproduce în caracterele originalului cu ma!uscule sau cursive. e recomandă ca alătusă se dea şi o transliteraţie, în minusculă, cu restabilirea tetului şi a ortografiei. ?ublicarea inscripţiei pentru a utilă istoricilor trebuie să fie însoţită de comentariu critic.

Mezultatele obţinute în epigrafie, din punct de vedere al valorii, se situează pe planuri diferite, în funcţie depoca istorică în care nu au fost create.

Izvorul epigrafic antic furnizează date deosebit de preţioase. 2ele mai bogate relatări sunt de natură socialistoria socială pentru unele perioade antice nu eistă dect în urma descifrării nenumăratelor inscripţii. ?e baza lose poate studia istoria dreptului antic, se pot cunoaşte o serie de instituţii din cetăţile greceşti. Inscripţiile furnizeazde asemenea relatări bogate privind viaţa religioasă. "e multe ori epigrafia este unica sursă pentru cunoaşterediferitelor culte indigene din Asia Kică, iria, din 0ordul Africii, 1hracia, pania, 8allia, Illiria, 0oricum, precuşi pentru numeroase date referitoare la sentimentele religioase, referiri la o serie de miracole inscripţiile cuprinuneori şi imnuri sau confesiuni cu caracter religios ale credincioşilor. Izvoarele epigrafice sunt generoase şi în ceece priveşte viaţa cotidiană din perioada antică. pre eemplu, ele furnizează relatări despre viaţa din agorcelebrări de concursuri atletice, hipice, muzicale, numele cştigătorilor acestor întreceri sportive. 3neori din eaflăm întreaga carieră a unor celebri muzicieni, a unor atleţi. pectacolele de gladiatori şi de animale sălbatice sude asemenea cunoscute din inscripţii, iar din basoreliefurile lor se pot trage concluzii referitoare la tactica armamentul folosit, la organizare etc. ?entru reconstituirea limbii şi a vocabularului antic inscripţiile pot furniza dasemenea un bogat material de cercetare.

n epocile ulterioare, inscripţiile au de cele mai multe ori un caracter privat şi deci numai în mod indirect poslu!i la elucidarea anumitor probleme ma!ore ale istoriei. 2ele mai multe dintre ele au caracter religios (pisani pietre tombale, inscripţii pe cruci de lemn, de piatră, pe ţesături destinate vieţii religioase). ?rea puţine au ucaracter militar sau laic.

?rin urmare, prin natura lor, inscripţiile epocii feudale nu pot furniza date compatibile, în importanţă, cu ce pe care ni le înlesnesc izvoarele narative şi cele diplomatice. "ar prin caracterul obiectiv al izvoarelor epigrafi precizia lor este mai mare. Inscripţiile ne pun la îndemnă în genere mai sigure dect ale altor izvoacontemporane, att sub raport cronologic, ct şi sub acela al materialului faptic şi al detaliilor pe care le înfăţişeazInscripţiile medievale sunt redactate mai puţin cu un scop anume, cum este cazul izvoarelor scrise, de airezultnd veridicitatea ştirilor furnizate şi valoarea izvorului. 'le devin astfel o sursă preţioasă de informare

%9



domeniul arheologiei şi artei medievale prin datele pe care le furnizează asupra constructorilor, meşterilodecoratorilor şi diferiţilor lucrători în domeniul ,,artelor minoreP.]

"e asemenea, ele furnizează informaţii preţioase privind ridicarea unor construcţii şi monumente cu caractlaic sau religios, civile sau militare, constituind uneori o sursă de neînlocuit pentru istoria locală a oraşelotrgurilor, a unor sate chiar. "e asemenea, cantitatea mare de antroponime, toponime şi hidronime pe care le conţinscripţiile funerare, cele votive, pisaniile, pomelnicile şi grafitele reprezintă un material deosebit de valoros pentristorici. 'venimentele de interes politic şi militar se găsesc înscrise în inscripţiile medievale, putndu-se compleştirile din izvoarele scrise (şi în epoca medievală), iar uneori izvorul epigrafic poate fi chiar singura sursă dinformare şi de clasificare într-o anumită problemă.


!icţionar de istorie veche a României (7aleolitic 4 sec. 58, /ucureşti, 'ditura *tiinţifică şi 'nciclopedică, %CEH, :DE - :D9.

'"MI3, 0I25A', ntroducere în #tiinţele auxiliare ale istoriei& 2lu! - 0apoca, 1ipografia 3niv. ,,/abeş/olRaiP, %CC:, p. G@ - D%.

9inguhrung in das 0tudium der -eschichte& herausgegeben von alter 'c=ermann und Lubert Kohr, /erlin. %CH p. GHD - GHH.

8M"0, A. '. llustrated introduction in atin 9"igra"h6& 5ondon, %C9@. nscri"ţiile antice din !acia #i 0chthia *inor& colecţie îngri!ită de ". K. ?ippidi şi I.I. Mussu, seria prima

nscri"ţiile !aciei Romane& vol. I adunate, însoţite de comentarii şi indice, trad. în romneşte de Ioan Mussu, /ucureşti, '. A., %CED, ?refaţă de t. ?ascu vol. II trad. în romneşte şi comentarii de 8rig. +lorescşi 2onstantin 2. I. Mussu şi alţii, /ucureşti, %CEE vol. IIIO:, adunate, comentarii, indice de Ioan I. Mussu/ucureşti, %C9J nscri"ţiile din 0c6thia *inor , vol. I, culese, traduse, comentarii, indici, K. ?ippid/ucureşti '. A., %C9@ (seria a :-a) vol. II, trand, comentarii de Iorgu toian, indici de Ale. ucevean/ucureşti, '. A., %C9E.

nscri"ţiile medievale ale României. 'ra#ul Bucure#ti& vol. I (%@CD - %9JJ) de Al. 'lian, 2. /ălan, 0. 2iucă, "iaconescu, /ucureşti, %CHD. ntroducere.

IM8A, 0I25A', nscri"ţii în bisericile României& I - II, /ucureşti, %CJD - %CJ9.

2:istoire et ses m1thodes& sous la direction de 2harles amaran, /ruges, %CH%, p. GDD - GCE.?I??I"I, A0"M'I, 3echi e"igrafi #i anticari în ;ările Române. n ,,tudii 2lasiceP, I>, %CHC, p. :EC - @J%.?I??I"I, A0"M'I, Alţi anticari #i e"igrafi#ti români din secolul al 554lea< de la =ogălniceanu la Bălcesc

n ,,tudii 2lasiceP, %CEJ, >II, p. :G% - :GH.?I??I"I, ". K., nscri"ţiile din 0c6tia *inor& /ucureşti, %C9@. ntroducere. ??'23, 'KI5IA0, nscri"ţiile grece#ti #i latine sec. 3 4 53& desco"erite în România, /ucureşti, %CEH.A2'M"S'A03, A3M'5IA0. Curs de #tiinţe auxiliare& dactilografiat, %CD9 - %CDC, p. %J@ - %%J.

!I!LIOLO"IA

%C



/ibliologia, fostă ştiinţă auiliară a istoriei dar în prezent, disciplină independentă, care se ocupă de carte

de munca în bibliotecă. ?rin bibliologie se înţelege ,,studiul metodic, ştiinţific a tot ceea ce priveşte scrisul dmnă sau tipar, pe hrtie sau pe alt material, deci orice vehicul al gndirii prezentat mai adesea sub forma cărţii, dla fabricarea şi condiţiile ei materiale şi pnă la viaţa ei ca factor cultural, cu imensa ei influenţă asupra individulşi a societăţiiP$%&. ?rin urmare, obiectul acestei ştiinţe include4 istoricul scrisului, suportul său, instrumentele dscris, tehnica tiparului, fabricarea, legatul şi ilustrarea cărţii, punerea ei în circulaţie, publicaţiile bibliograficorganizarea bibliotecilor, cataloagele.

2uvintele bibliologie şi bibliotecă îşi au originea în limba greacă veche4 biblon , carte logos B vorbirtratare thV=V B dulap, loc de păstrare a cărţilor. "eci bibliotecă înseamnă loc de păstrare a cărţii. pre sfrşit'vului Kediu, în concepţia umanistă biblioteca reprezenta triada4 loc, dulap, cărţi$:& ea era un muzeu de carte, udepozit de valori spirituale.

2a deţinător a tezaurului de cunoştinţe şi ca centre de difuzare ale acestora, bibliotecile sunt verigi ale culturîn oricare timp şi societate.

?ărţile componente ale acestei discipline sunt4 I. storia cărţilor #i a bibliotecilor de la începuturi pnă la epoca contemporană. Aici sunt incluse

problemele legate de istoria scrisului, a materialului de scris, tiparul, ilustrarea cărţilor, precum şi istoric bibliotecilor şi rolul lor în viaţa socială şi culturală a popoarelor.

II. Bibliografia se ocupă cu descrierea cărţilor spre a alcătui repertorii sau cataloage de cărţi. III. Biblioteconomia se preocupă de organizarea, catalogarea, clasificarea şi funcţionarea bibliotecilo

inclusiv orientarea de carte, propaganda de carte, completarea şi organizarea fondului bibliotecilor, conservarecărţilor.

I7. Bibliotecografia se ocupă cu descrierea bibliotecilor din punct de vedere istoric, statistic, al construcţiei,

instalaţiilor, al îngri!irii localurilor lor6. /ibliologia a devenit o ştiinţă în adevăratul înţeles al cuvntului la începutul secolului al >I>-lea. 1ot atunc

francezul 8abriel ?eignot punea în circulaţie, pentru prima oară, termenul de bibliologie.3n rol deosebit de important pentru dezvoltarea studiilor bibliologice în Momnia l-a !ucat ocietate

Academică Momnă (%9HE), societate devenită apoi Academia Momnă (%9EC).n aceeaşi perioadă, cnd se punea bazele acestei discipline în principalele ţări europene, în ?rincipatel

Momne apăreau lucrări sistematizate referitoare la tipografii, la cărţi, biblioteci, bibliografii. -au remarcat îdomeniul bibliologiei, cu toate subramurile sale, din secolul >I> şi pnă astăzi4 8h. Asachi, (%E99 - %9HC), LeliadMădulescu (%9J: - %9E:), 1imotei 2ipariu (%9JD - %99E), 8eorge /ariţiu (%9%: - %9C@), /. ?. Laşdeu (%9@9%CJE), Aug. 1reboniu 5aurian (%9%J - %99%), Ioan /ianu (%9DH - %C@D), 0erva Lodoş (%9HC - %C%@), Ilarie 2hen(%9@9 - %C%@), Al. adi - Ionescu (%9E@ - %C:H), ct. chiau, 2orneliu "ima - "răgan (%C@H - %C9H), /arb1eodorescu, 0icolae 8eorgescu 1istu (%9CG - %CE:), "an imonescu (%CJ: - %CC:), 8abriel trempel (n. %C:H).

/iblioteca Academiei a polarizat în !urul său importante personalităţi ale biblioteconomiei romneşti fiind nnumai ,,loc de depozitare a cărţilorP ci şi un important for ştiinţific şi cultural naţional, rol ce îl !oacă şi în prezent

/ibliologia, în înţelesul de disciplină care înglobează şi sistematizează toate cunoştinţele referitoare la carte,constituit obiectul unor congrese internaţionale încă de la sfrşitul secolului al >I>-lea.

n %9CD s-a organizat prima 2onferinţă internaţională de bibliografie la /ruelles. 2u această ocazie shotărt crearea unui Mepertoriu /ibliografic 3niversal şi s-a fondat Institutul Internaţional de /ibliografie cu sedila /ruelles, care funcţionează şi astăzi, cu scopul de a realiza repertoriul menţionat. ?lanul era şi mai vast4 creareunui muzeu al cărţii şi al materialelor documentare, crearea unei 3niuni a asociaţiilor internaţionale, crearea l?alatul mondial din /ruelles a unei 2etăţi intelectuale internaţionale.

n cadrul centrului de la /ruelles un rol, deosebit l-a !ucat ?aul tlet, căruia i-a revenit şi meritul de califica disciplinele care se ocupau cu studiul cărţii drept ,,ştiinţe bibliologiceP.

:J

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/5notecap3.htm






"upă înfiinţarea ocietăţii 0aţiunilor (%C%C) s-a creat pe lngă ea o 2omisie internaţională de 2ooperaţIntelectuală (%C::) căreia i s-a adăugat ca organ de colaborare tehnică un Institut de 2ooperaţie Intelectual8eneva, ?aris şi /ruelles au devenit de la începutul secolului >> pnă astăzi principalele centre cu preocupă bibliologice ale 'uropei.

?rintre membrii 2omisiei create în %C:: la 8eneva se aflau oameni de înaltă cultură, filozofi, savanţi4 L/ergson. A. 'instein, L. 5orentz, Karie 2urie, precum şi tehnicieni în probleme de bibliotecă precum Karc8odet.

n a doua !umătate a secolului nostru, bibliologia şi ramurile ei au înregistrat progrese deosebite odată ccreşterea uriaşă a volumului de informaţie, recurgndu-se şi în cadrul acestei ştiinţe la cele mai moderne metode dlucru cu cartea. ca disciplină de învăţămnt, bibliologia a fost introdusă mai înti la ^cole des 2hartes, apoi l3niversitatea din 8Zttingen, preluată ulterior de celelalte mari centre universitare europene.

n Momnia primul curs de bibliologie s-a predat la 3niversitatea din 2lu! în %C@:, curs susţinut de renumitu bibliolog Ioachim 2răciun$@&.

I& Istoria c'r(ii )i a *i*liotecilor Această parte componentă a bibliologiei, începe cu istoria scrisului. crierea, una din marile invenţii a

omenirii, constă din reprezentarea prin semne convenţionale a gndirii umane$%&. crisul a apărut treptat, în mmulte focare de civilizaţie, sub forme variate în timp şi în spaţiu, ca urmare a necesităţii de comunicare întrgrupurile umane.

"e-a lungul timpului scrierea a trecut prin trei mari stadii de dezvoltare4%. crierea sintetică (ideogramatică):. crierea analitică (de cuvinte)@. crierea fonetică (alfabetică) %. 0crierea sintetică (ideogramatică8 redă prin simbol o idee, un obiect sau un gnd, sensul acestora.?rimele manifestări ale unui limba! concretizat l-au constituit picturile rupestre din paleolitic ale căror imagi

sunt pline de conţinut magic. 'ste vorba de amprentele minilor, de semne geometrice, cercuri, discuri solarspirale, meandre, crăbii chiar, de diferite animale, toate pictate sau scri!elite pe pereţii peşterilor sau în piatră pietroglifele. 1reptat, aceste imagini devin tot mai schematizate, tinznd către simboluri, către semne.

Inscripţii ideografice se mai pot găsi şi în zilele noastre la aborigenii din America de 0ord, la eschimoşi, unele comunităţi din ceania şi din Africa.

8esticulaţia însoţită de diverse zgomote şi semnale (prin fum, prin foc), de mesa!e prin obiecte semnificativşi simbolice, sunt considerate încercări de a crea limba!e convenţionale şi aparţin acestei prime etape a scrierii.

3n loc aparte îl ocupă sistemele scrierii prin intermediul nodurilor (_uippu). _uippus-ul incaşilor era compudintr-o sfoară principală de care de înnodau alte sfori mai subţiri, de lungimi şi culori diferite. Acestea se legaîntre ele sau aveau noduri de-a lungul lor, realizndu-se un anumit număr de combinaţii către care serveau ltransmiterea mesa!elor şi la anumite calcule. Această scriere nu a fost încă descifrată$:&.

n aceeaşi ordine de idei merită a fi menţionat şi sistemul vampun$@& ale indigenilor din America de 0orAcestea erau alcătuite din sfori pe care se înşirau mici discuri din scoici colorate. 2ulorile aveau un sens preciroşu însemna război, alb - pace, noroc, negru - duşmănie, pericol.

3n pas înainte s-a făcut şi cnd s-a început înşirarea de imagini, schematizndu-se semnele şi persona!ele sugerndu-se desfăşurarea unui eveniment.

1recerea la faza următoare a scrierii, la cea analitică, s-a făcut printr-una intermediară, realizată de scrierecivilizaţiilor maRa şi aztecă. Acestea nu sunt descifrate în întregime, deşi limba maRa este cunoscută prtranscrierile latine posterioare cuceririi Americii şi prin idiomurilor indigenilor actuali. 0u s-a putut preciza daceste vorba de o scriere de idei, de cuvinte sau fonetică.

:%


http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/6notecapI.htm









"in scrierea aztecă s-au păstrat mai bine conservate multe manuscrise trzii scrise pe piele de cerb, pe hrti pe ţesături de bumbac, cu ,,desene convenţionale şi comentarii în semne figurative ce trebuie citite, în parfonetic$G&P.

:. 0crierea analitică (de cuvinte8 notează o idee sau o silabă.2ele mai vechi scrieri din această categorie sunt cele sumeriene, egiptene şi chineze$D&.

n cadrul scrierilor sumeriene un loc important îl ocupă cea cuneiformă, descifrată din secolul al >I>-lea dfilosoful german 8eorg 8rotefend şi de savantul englez LenrR Ma<linson$H&.

Această scriere este constituită din ,,semneP, combinaţii de pene ,,imprimate în plăci de argilă proaspătă cvergele de lemn, terminate în triedru$E& ("). "e obicei se folosea o ramură de trestie şlefuită la un capăt iar celălase ţinea în pumn. 5u!erul de trestie astfel pregătit lăsa în lut o urmă în formă de pană sau de cui, de unde denumirede scriere cuneiformă (în lat. cuneus& i , cui, pană de despicat lemne, unghi ascuţit).

"upă scriere, tăbliţa se ardea în cuptor asigurnd tetului o rezistenţă deosebită $9&. crierea cuneiformăcunoscut o largă răspndire în rient şi s-a menţinut un timp destul de mare (@DJJ î.Lr. - %JJ î.Lr.) comparativ csoarta altor scrieri.

crierea cuneiformă avea semne în special din linii orizontale, verticale şi oblice. Motunde foarte puţin+olosirea pentru prima oară a acestei scrieri a fost atribuită sumerienilor de la care au preluat-o babilonieniasirienii şi perşii.

crierea egipteană reprezenta prin desene, deosebit de semnificative, obiectele pe care le desemnau cuvintel'a nota fie o idee, fie o silabă. 1ermenul de scriere hieroglifă provine de la cuvintele greceşti4 hieros B sfnt gli"hein , a grava, a sculpta.

e disting trei tipuri descriere egipteană4 a) hieroglifă, care era scrierea monumentală, cu litere săpate pmonumente b) hieratică - de uz curent, cursivă, trasată cu calamul în cerneală roşie sau neagră, pe piele, ţesătur papirus c) demotică - o scriere hieroglifică simplificată (în gr. demos B popor) folosită la notarea teteladministrative şi literare$C&.

crierea egipteană a fost descifrată după :@ de ani de cercetări, în %9::, de +ran`ois 2hampollion, priintermediul celebrei pietre de bazalt negru, bilingvă4 egipteană (hieroglifă, demotică) şi greacă descoperită în %ECla Mosette$%J&('gipt).

n %9J@ +ran`ois 2hampollion s-a ocupat de descifrarea scrierii egiptene lăsndu-ne în lucrarea (rămasneterminată). 7rinci"ii generale ale scrierii sacre egi"tene. Acesta a intuit un principiu de bază al hieroglifelor anume faptul că ele se citesc asemenea unui rebus şi a stabilit anumite reguli de citire4 hieroglifele se citesc de lstnga la dreapta, de la dreapta la stnga sau de sus în !os.

2a regulă generală, începutul frazei este indicat de primul desen reprezentnd o persoană, un animal, sau pasăre. Aceste fiinţe au întotdeauna capul îndreptat spre începutul tetului. 2uvintele abstracte se redau prtransformarea semnului - imagine în semn - sunet. pre eemplu, pentru a sugera ad!ectivul ,,vscosP scribudesena o crenguţă de vsc alături de imaginea unui os. cribul nu aşeza semnele unele după altele, ci le grupa ctdouă sau cte trei în scopul realizării unei estetici deosebite a tetului care trebuia reprezentat.

+r. 2hampollion nu numai că a descifrat scrierea egipteană (%9::) dar a fost socotit şi întemeietorul unei nştiinţe4 egiptologia.

2a material de scris s-a folosit papirusul$%%&(2Rperus papRrus, o plantă ce creşte în "elta 0ilului, Afric2entrală şi Kalta), iar ca unealtă s-a folosit un fel de pensulă al cărei corp era făcut dintr-un beţişor de trestascuţit la vrf. cribii aveau după ureche cteva astfel de pensule, iar în faţă o paletă cu două mici călimări ccerneală neagră şi roşie. 2erneala roşie se folosea pentru a se atenţiona asupra pasa!elor mai importante, obicei cva fi preluat de romani şi perpetuat în 'vul Kediu şi epoca modernă.

crierea chineză era constituită din mileniul II î.Lr. în liniile sale generale, după cum o dovedesc inscripţiil pe piatră, bronz şi manuscrisele de pe lamele de bambus. Avea un duct masiv. Iniţial se scria prin gravare, apoi sintrodus cerneala şi pensula (în !urul anilor :JJ î.Lr. - %JJ î.Lr.) modificndu-se forma caracterelor. -a scris poase, pe scoici, pe piatră, lame de bambus şi pe un material inventat în 2hina, pe hrtie.

Lrtia a fost inventată de chinezi în anii %JG - %JD d.Lr. din fire de mătase şi bambus. Abia în H%J d.Lr. priintermediul coreenilor, secretul a a!uns la !aponezi. peste alte două secole îl vor afla arabii de la care va fi transmîn 'uropa în !urul anului %JJJ$%:&.

::






















5imba chineză monosilabică era foarte potrivită pentru notarea cuvnt cu cuvnt. Megulile caligrafice srespectau cu stricteţe pentru a se evita confuziile între cele DJ.JJJ de caractere ce se puteau întrebuinţa în scrierreduse apoi la 9JJJ pentru uzul curent. +iecare caracter se înscria într-un pătrat care se aşeza în coloane, de sus !os, din partea dreaptă.

@. 0crierea fonetică (alfabetică8 este aceea în care fiecărui sunet îi corespunde un semn. 2ele mai vec

inscripţii cu acest tip de scriere sunt cele de pe muntele inai ('gipt) descoperite în %CJD, urmate apoi de cefeniciene.

'braica pătrată, numită astfel datorită formei sale, apare în secolul II î.Lr. "in secolul următor dateazcelebrele manuscrise pe suluri de piele de la Karea Koartă. "e atunci această scriere a servit la copieremanuscriselor religioase, păstrndu-se neschimbată pnă astăzi, deoarece cnd s-a creat statul Israel (%CGC) devenit scriere naţională. Alfabetul ebraic conţine :: de litere.

crierea arabă este una dintre cele mai răspndite scrieri fonetice, la ora actuală, după cea latină. "e la începs-au dezvoltat două tipuri de scriere4

a) cufica, monumentala, unghiulară, dreaptă, trasată cu a!utorul dăltiţei în piatră b) nas=hi, de uz curent, trasată cu calamul pe papirus, hrtie, foaie de palmier. "in ea au derivat toate scrieri

arabe moderne.crierea feniciană se formase definitiv în !urul anului %:JJ î.Lr. att în ceea ce priveşte sistemul de notar

consonantică, ct şi în forma celor :: de semne, trasate liniar de la stnga la dreapta. Această scriere fenicianarhaică, respectiv ordinea, numele şi forma caracterelor alfabetului său, s-a răspndit rapid, devenind baza tuturoscrierilor arabe.

8recii au preluat această scriere şi au adaptat-o limbii lor în !urul anului %JJJ î.Lr. Alfabetul grec clasdenumit şi ,,ionicP s-a constituit definitiv în !urul anului DJJ î.Lr. din :G de litere (vocale şi consoane).

"in epoca elenistică au apărut diferite feluri de scriere4a) unciala greacă - era scrierea copiştilor, caligrafiată cu caractere rotun!ite b) cursiva greacă - era mai simplificată şi mai rapidă, cu caractere legate între elec) scrierea de cancelarie era aceea folosită de romani în 'giptd) minuscula greacă (sec. 7III), folosită în locul uncialei şi care a fost scrierea copiştilor bizantini."in alfabetul grecesc a derivat alfabetul glagolitic al slavilor, alcătuit din GJ de semne de către călugării 2hir

(9:E - 9HC) şi Ketodie (9%D - 9DD) în anul 9H@. amenii de ştiinţă au apreciat acest alfabet drept ,,un modinegalabil în istoria marilor alfabete europene el este rezultatul perceperii neobişnuit de fine de către autorii săisistemului fonetic al limbii (...) literare făurită de aceeaşi învăţaţi şi denumită slava - vecheP$%@&. 7a fi depăşit dalfabetul chirilic, creat de discipolii celor doi călugări şi numit astfel în memoria lor $%G&. Alfabetul chirilic are bază scrierea ma!usculă greacă la care s-au adăugat unele litere din alfabetul glagolitic. 2uprinde G@ de slove aceeaşi ordine ca cea din alfabetul grecesc.

?opoarele de limbă slabă care la creştinare au trecut la ortodoism au folosit şi folosesc şi în prezent acealfabet slav. 2ele care s-au creştinat în ritul catolic au preluat limba şi alfabetul latin, mai înti pentru oficiereslu!bei religioase şi apoi pentru a o folosi în cancelariile puterii centrale.

?entru Sările Momne, cu ecepţia 1ransilvaniei, care a intrat sub influenţa cancelariei de limbă latinalfabetul chirilic a fost preluat odată cu înfiinţarea mitropoliilor şi a cancelariilor domneşti şi utilizat mai bine dCJJ de ani$%D&, dar adaptat necesităţilor fonetice unei limbi latine, respectiv limbii romne.

2u caractere chirilice s-a scris pe materiale foarte variate4 piatră (pisaniile), tencuială, lemn, metal, sticlţesături, tăbliţe cerate (panachide)$%H&, pergament, hrtie. ?entru scris s-au folosit cernelurile pe bază de substanvegetale etrase din frunze, fructe, scoarţă de arbori şi unele substanţe chimice4 funingine amestecată cu ulvegetal şi cu alcool (ţuică). e întrebuinţau următoarele culori de cerneală4 brună, neagră, verde, galbenă, roş(chinovarul).

-a scris cu pene$%E& de gscă, curcă, găină, barză. ?eniţa de metal, deşi fusese utilizată încă din antichitats-a folosit din nou abia în secolul >I>. ?rintre alte unelte de scris folosite menţionăm4 cuţitul, care servea lascuţirea penei, la răzuitul greşelilor de pe pergament, pensula (cnd se scria cu aur lichid şi cu chinovar groslinia, haragul şi silcea (o sulă de dimensiuni mici cu care se linia suportul de scris).

:@














7arianta chalcidică a alfabetului grec a fost preluată de romani şi adaptată necesităţii limbii acestora în secol7II î.e.n.

crierea romană era deplin constituită în secolul al III-lea î.Lr. 2urnd, alfabetul latin a devenit o scrieuniversală. crierea cu alfabet latin ,,cuprinde mai multe perioade, în funcţie de caracterul scrisului şi de condiţiiistorice4

%) ?erioada scrierii romane (sec. 7I î.Lr. - 7I d.Lr.):) ?erioada scrierilor regionale (sec. 7I - I>)@) ?erioada scrierii caroligiene (sec. I> - >II)G) ?erioada scrierii gotice (sec. >II - >7)D) ?erioada scrierii umaniste (sec. >7 - >7II)H) ?erioada scrierii moderne (din secolul al >7II-lea)#$%9&.Momanii au folosit înti numai ma!usculele, literele numite ,,capitale - romane#, iar scrierea s-a num

capitală romană sau monumentală era utilizată pentru scrierea pe piatră şi pe metal. ?e papirus şi pe pergament s-scris cu ma!uscule cursive şi cu scriere uncială şi semiuncială$%C&.

crierea uncială avea litere ma!uscule rotun!ite, derivate din literele romane capitale.emiunciala era caligrafică, se caracterizează prin apropierea literelor, înclinare uşoară spre dreapta.crisului cursiv îi este caracteristic legătura dintre litere, prescurtările şi dimensiunea redusă a literelor. 'ra

scriere continuă şi rapidă. "in această scriere a derivat minuscula diplomatică sau cursiva umaniştilor, care a dscrierea obişnuită din zilele noastre cu alfabet latin.

n final, cteva cuvinte despre principalele suporturi grafice care s-au utilizat de-a lungul timpului. 'le ar următoarele$:J&4

0coarţa de co"ac sau miezul de lemn. ?e acesta se putea scrie fie pe lemnul crud, fie după ce a fost acoperîn prealabil cu un strat de ceară. n acest din urmă caz se scrie cu stilul, un instrument ascuţit la un capăt şi plat celălalt se foloseau şi tăbliţe duble, legate între ele printr-un sistem de balamale pentru care se folosea şi termenude code. Apoi acest termen s-a folosit şi pentru volumele (pachetele de coli) din papirus şi pergament.

Argila, preparată în maniera unei paste aşezate sub forma unei plăci. pe ele scria cu vergele de lemn sau dtrestie, terminate în triedru ("), rezistente, lăsnd urme de forma unei pene sau a unui cui, de unde şi denumirea dscriere cuneiformă (lat.4 cuneus& i B cui, pană de despicat lemne, unghi ascuţit).

7iatra, din diverse roci, pe care s-a putut scrie folosindu-se dalta. *etalul , mai ales aurul şi argintul, dar şi bronzul şi fierul, a fost folosit ca suport grafic din epoca antică pn

în zilele noastre. 7a"irusul a constituit unul din cele mai utilizate suporturi de scris. ?apirusul creştea din abundenţă î

regiunile mlăştinoase ale "eltei 0ilului, înct a devenit simbolul acestei regiuni. ?lanta (2Rperus papRrus) araspectul unei trestii fără frunze, înaltă de la : pnă la G m. 5a fabricarea papirusului servea numai partea îngropata plantei, lungă de @J - GJ cm. Acest fragment al ti!ei fibroase, de grosimea unui braţ, după ce era !upuit de coa!era separat în lamele subţiri, aşezate în straturi suprapuse, orizontale şi verticale, puse la presare. 5amele adera perfect, prin uscare se autoîncălzeau în sucul propriu, formnd o reţea subţire. Aceasta, după netezire şi uscarforma un suport de scris$:%&. 3neori, pentru a i se spori rezistenţa, era consolidată cu o pnză de in. +oile d papirus de lipeau cap la cap şi formau un sul. 5ungimea medie a unui sul de papirus era de %J m, iar lăţimea de @cm. ?apirusul a fost utilizat de egipteni pentru scriere din anul @JJJ î.Lr. şi pnă în secolul I> d.Lr.

+abricarea sa a fost, un ,,monopolP de stat, monopol pe care romanii, bizantinii şi arabii l-au menţinut cstricteţe. 2el mai bun papirus era cel fabricat la Aleandria. 5a Moma se aflau ateliere specializate în finisare papirusului brut.

7ergamentul se făcea din piei de animale4 oi, capre, viţei, iepuri şi chiar din pieile mieilor nenăscuţi (cel mfin pergament) după o laborioasă muncă de tabăcire. 2el mai important centru de prelucrare s-a aflat în oraş?ergam din Asia Kică. Momanii numeau acest suport de scris membrana sau charta "ergamena& în amintiracestei cetăţi.

:G












2nd pergamentul era făcut din piele de viţel purta denumirea de vellum. 5a fel şi pentru cel făcut din piele dmiel sau ied nenăscut. 7ellum-ul era un pergament foarte fin, de foarte bună calitate dar foarte scump. 1ermenueistă şi astăzi4 hrtie velină.

"upă sacrificarea animalului şi !upuirea pielii urma spălarea şi introducerea acesteia în apă de var. obţinerea unui pergament de bună calitate era important ca pielea să fie ţinută un timp mai îndelungat în soluţia dtăbăcit. urma apoi întinderea pe o ramă de lemn pentru a se usca şi pentru a se finisa suprafaţa de scriere. Aceasoperaţie a variat de la perioadă la perioadă, folosindu-se4 piatra ponce sub formă de pudră sau pastă, săruri daluminiu, cantităţi mici de taniu, vegetale, pastă de var, albuş de ou amestecat cu făină sau cu var stins.

n urma prelucrării se putea scrie pe ambele feţe. reţeta specială avea pergamentul transparent utilizat cmaterial decorativ, suport pentru miniaturi şi ca material de îmbrăcat cărţile.

?ergamentul putea fi şi reutilizat în urma răzuirii tetului vechi. ?ergamentul rescris se numeşte "alim"sesau rescri"t la el se pot citi ambele tete folosindu-se tehnicile moderne de descifrare a scrierii.

:ârtia constituie suportul de scriere cu cea mai îndelungată şi largă folosire. Acest material a fost prepar

prima dată în 2hina, în anii %JG - %JD d.Lr. "upă aceea, tehnica de fabricare a hrtiei s-a răspndit în ;aponia (HJd.Lr.). n sec. 7III arabii preiau secretul fabricării şi-l răspndesc în 'uropa islamică, în secolele următoare. n se>II pania şi Italia fabricau hrtie. "in secolul al >II-lea meşteşugul s-a răspndit în toată 'uropa continentală în Anglia.

Lrtia se produce din diferite tipuri de fibre încleiate în formă de coli (frunze de dud, in, cnepă, bumbacrpe recuperate). ?nă în secolul al >7II-lea, tehnica de preparare era aceea manuală, singurul utila! era moara dmăcinat fibrele (mori de hrtie).

n cadrul tehnicii de preparare se efectuau operaţiunile4 procurarea fibrelor, spălarea, defibrarea crpelor capă pnă la obţinerea unei paste omogene, turnarea acesteia pe o sită de pnză întinsă pe o ramă, introducerea colîntr-o soluţie de amidon sau gelatină, uscarea pe srmă prin atrnare cu cleşti, netezirea colilor.

"in secolul al >7II-lea s-au aplicat tehnologiile moderne4 maşina de produs hrtie, încleierea pe bază dalaun, înlocuirea crpelor cu pasta de lemn măcinat. 1ransparenţa hrtiei s-a obţinut prin prelungirea timpului dmăcinare pnă la dezintegrarea completă a fibrelor celulozice şi obţinerea unei paste gelatinoase. -a putut realizastfel hrtia pergament, pergamentul vegetal şi hrtia de calc.

?entru scrierea pe aceşti suporţi grafici s-au folosit diferite materiale colorate, dintre care cele mai importantsunt cernelurile, clasificate după4

%. "urabilitatea în timp4 a) cerneluri stabile care posedă o bună rezistenţă faţă de factorii de mediu şi ucaracter neutru în raport cu suportul grafic pe care sunt aplicate b) cernelurile instabile care au suferit în timmodificări ale culorii sau determină modificări asupra suportului grafic.

:. 2uloare4 a) cerneluri negre care au ca pigment de bază carbonul b) cerneluri colorate - foarte variate cerneluri invizibile a căror scriere se poate citi în condiţii speciale termice, luminoase, chimice etc.

@. ?rocedura de aplicare pe suport4 a) cerneluri caligrafice folosite la manuscrise4 b) cerneluri de tipar folositîn tipografii şi alte procedee de multiplicare c) cerneluri şi paste de pictură folosite, pentru lucrări de artă.

n limba latină se scria cu pana sau cu condeiul de trestie cu cerneală neagră, roşie, verde. e mai folosea pensula pentru scrierea cu cerneală din praf de aur sau pentru eecutarea iniţialelor şi a miniaturilor. 2erneala prepara din gogoşi de ristic, acid sulfuric, oţet sau bere.

2ele mai vechi cărţi pot fi socotite tăbliţele cuneiforme din argilă arsă din Kesopotamia şi sulurile de papirudin 'gipt. 1ăbliţele erau în general dreptunghiulare, de dimensiuni variate pnă în @E cm lungime. 2nd a apărnecesitatea scrierii şi pe a doua tăbliţă a apărut şi cartea. 1etele comerciale se scriau pe tăbliţe rotunde.

2artea antichităţii, în forma ei clasică, era scrisă pe piele de animale sau papirus şi avea forma de rulou sau dsul se numea volumen (volumen& inis B înfăşurare, încolăcire, mişcare circulară). /anda de papirus era înfăşuraîn !urul unui băţ de lemn, os, fildeş etc., care se numea şi ,,ombilicP. n 'vul Kediu, s-au mai folosit rulourile d pergament şi hrtie, dar în cea mai mică măsură. +oile de pergament sau de papirus, mai subţiri se puteau lega mmulte la un loc, rezultnd code-ul (sec. I7 - 7 d.Lr.), strămoşul cărţii contemporane.

n 'vul Kediu, forma generală a cărţii este codeul (lat. codex, cis B scoarţă, trunchi de copac), tăbliţă dscris, carte, condică, avnd ca model tablele romane legate cu balamale. 2odeul era mai uşor de mnuit şi se put

:D



scrie pe ambele feţe ale papirusului, pergamentului sau hrtiei. +orma de codice a cărţii a făcut necesară apariţ paginaţiei şi a titlului.

n 8recia şi la Moma cărţile erau copiate de scribi şi sclavi, oameni de carte, plasaţi în fiecare oraş într-un lofi, care va deveni editură. 5ectorul le dicta scribilor, astfel eplicndu-se eistenţa numeroaselor eemplaidentice ale aceloraşi opere. 3rma operaţia de verificare a tetelor copiate (colaţionarea).

Antichitatea a fost preocupată intens de carte, sub forma bibliofiliei (a dragostei de carte), constnd îstrngerea manuscriselor frumoase şi rare şi a tetelor originale ale unor scriitori consacraţi. n secolul 7 d.Lfuncţionau de!a instituţii de învăţămnt superior în centrele culturale importante4 Antiohia, 8aza, 0isibis (azi 1urcia), 2ezareea (?alestina), iracuza, Moma, Atena, /eirut$::&. 2entrul tuturor acestor acţiuni era Aleandr('gipt), renumită fiind 3niversitatea de aici pentru studiul filosofiei, medicinei, dreptului, astronomiei. /ibliotecdin Aleandria, deosebit de bogată, avea şi un îndreptar, un ghid pentru bibliofili, conţinnd lista autorilor clasicAcesta este de fapt primul catalog de bibliotecă servind şi ca bibliografie de recomandare.

5a 2onstantinopol eista o 3niversitate din secolul I7 ce va fi reorganizată în secolul 7 d.Lr., cu @% dcatedre4 %H catedre greceşti şi %D latineşti, numeroase ateliere de copişti, unde se scriau cărţi laice şi religioase. secolul 7I, în perioada împăratului ;ustinian (D:E - DHD), domeniile culturii, al cărţii şi al învăţămntului acunoscut o înflorire deosebită. 1oate bibliotecile (laice şi clericale) aveau un scri"torium unde locuiau copiştii caaparţineau tuturor profesiunilor4 medici, profesori, funcţionari etc. Aceasta spre deosebire de ccident unde copişerau călugări.

2hiar unii împăraţi s-au îndeletnicit cu copierea şi împodobirea manuscriselor, din secolul al >I7-lea. mănăstiri se copiau numai tete religioase, iar în celelalte scriptorii se copiau operele lui Lomer, Lesiod, 'schilofocle, 'uripide, Aristofan, >enofon, ?lutarh, trabon$:@&. Kanuscrisele bizantine constituiau adevărate opere darătăm ,,de o mare vivacitate, savoare, fantezie, simţ al observaţiei şi al pitoresculuiP$:G&.

Aşadar, cartea din perioada bizantină era o carte nouă prin formatul de code, prin materialul său - pergamen- şi mai ales prin concepţia asupra paginii care era nu numai suport de scris, ci şi de pictură, cartea devenind astfoperă de artă. "in cele mai vechi timpuri cărţii i-a fost rezervat un loc cultural important. n secolul al >I7-lea aapărut şi primele preocupări de bibliologie întiul tratat asupra cărţii, intitulat 7hilobiblion$:D&, scris de Michard d/urR, unde se dădeau o serie de recomandări şi informaţii bibliofilice şi unde cartea este considerată ,,fntna dapă vie a lui AbrahamP, ,,urnă de aur plină de manăP sau ,,sn plin de laptele vieţiiP. 5a începutul secolului a>7I-lea, itania bibliogra"hica afirma că ,,5iber est lumen cordis, speculum corporis, virtutum magister ... coron prudentium ... hortus plenus fructibus, pratum floribus distincrtumP - 2artea este lumina sufletului, oglindtrupului, dascăl al virtuţii ... coroana celor înţelepţi ... grădina plină de fructe, pa!işte împodobită cu flori $:H&.

2ărţile erau de format mai mic pnă în secolul al >I7-lea, legate în scoarţa de lemn îmbrăcate în piele, uneocu gravuri şi decoraţiuni. ?rincipalele centre de copiere ale manuscriselor, erau în evul mediu mnăstirile, dintcare s-au remarcat4 2lunR, 5imoges, 5iYge, NZln, alzburg, 2anterburR, or=, KalmesburR, armouth, Kon2assino.

n Sările Momne, în secolele >I7 - >7, se copiau manuscrise religioase, mai ales în mănăstirile ?e(Karamureş). 1ismana şi 0eamţ. Acestea erau împodobite cu miniaturi de o rară frumuseţe, eecutate uneori chiade copişti, distingndu-se 0icodim de la 1ismana (ltenia) şi 8avril 3ric de la 0eamţ. Activitatea a continuat î perioadele următoare la mnăstirile de la "ragomirna, /istriţa (ltenia), Lurezi, Mmnicu 7lcea, distingndu-?opa 8rigore din Kăhaci, Anastasie 2rimca, Ioan şi 8rigore Mmniceanu şi alţii.

?e lngă mnăstiri, cărţile se copiau în incinta 3niversităţilor care urmăreau şi coordonau chiar aceasactivitate. 1ot 3niversitatea fia şi preţul eemplarelor care se vindeau în librării, ce eistau pe lngă fiecare dintracestea.

n secolul al >7-lea germanul ;ohann 8enschfleisch, supranumit 8uttenberg ( - %GH9) a adus în lumecărţii ,,minunea tiparuluiP$:E&. 2ătre anul %GGJ a început să fabrice litere mobile din metal, găsind şi alia!ul cmai potrivit4 plumb cu antimoniu. n %GDH, împreună cu asociatul său ;. ;ust, a tipărit la Kainz o biblie latincunoscută sub numele de Biblia de >? de rânduri sau Biblia lui -uttenberg. 'ra o carte de format mare, in folidin pergament, iar caracterul literelor tipărite era la fel ca acela al manuscriselor. ?nă la %DJJ litera din cartetipărită imita litera din manuscris, cartea purtnd numele de incunabul (lat. incunabula& orum B leagăn, începuobrşie, locul unde s-a născut cineva aici cu sensul de carte de început). 5upta dintre cartea tipărită şi ce

:H

















manuscrisă a fost de lungă durată şi abia în secolul al >7II-lea se poate vorbi de o victorie completă a tiparului î'uropa Apuseană. n Sările Momne - chiar mai trziu.

"in Kainz, tiparul s-a răspndit rapid în toate ţările 'uropei4 +ranţa, Italia, Anglia, Sările de ;os, mai lent s-răspăndit în teritoriile stăpnite de Imperiul toman. n Sările Momne tiparul a a!uns la începutul secolului >7I-lea. ?rima carte tipărită în Sara Momnească, prin filieră veneţiană şi cu a!utor srb a fost iturghier slavonesc (%DJ9). 2etatea de scaun 1rgovişte s-a afirmat în mod deosebit în planul tipăriturilor în secolul al >7lea, fiind după oraşul 2racovia şi 2etini!e (erbia) unul dintre centrele europene deosebit de importante atiparului chirilic, ct şi de difuzare a cărţilor în ?eninsula /alcanică şi în secolele >7II - >7III, chiar pnă î8eorgia şi ?eninsula inai.

"in acest punct de vedere un loc aparte l-a ocupat perioada domniei lui 2onstantin /rncoveanu (%H99%E%G), cnd şi-a desfăşurat activitatea Antim Ivireanu. n secolul al >7I-lea în 1ransilvania funcţionau tipografii ibiu (%D:C), Alba Iulia, răştie, /raşov, dar numărul foarte mare de centre tipografice va fi atins în Sările Momnîn secolul al >7II-lea, cnd se vor deschide noi tiparniţe şi la Iaşi, /ucureşti, 8ovora, nagov, 2lu!.

n perioada Menaşterii, cartea s-a individualizat şi a crescut din punct de vedere al numărului, astfel că în an%DJJ în 'uropa eistau peste GJJJJ de eemplare. Au apărut tot mai mulţi autori laici4 critica de tet a căpătat tomai mult teren şi atenţia s-a îndreptate spre cercetarea şi descoperirea manuscriselor antice.

/iblioteca a eistat, după cum s-a putut observa de!a, încă din Antichitate. n epoca antică eistau bibliotecdar ele se confundau cu arhivele. 2ea mai veche bibliotecă cunoscută este aceea de la 0inive, datnd din secolu7II î.Lr., biblioteca regelui Asurbanipal, care cuprindea două încăperi cu numeroase lăzi în care s-au găsit pes::JJJ de tăbliţe de lut. Aceasta avea şi un bibliotecar şi chiar cataloage din care, fragmente, au a!uns pnă în epoccontemporană şi au putut fi studiate cu a!utorul calculatoarelor.

n 8recia au funcţionat, de asemenea, biblioteci. 5a Atena eistau în şcoli, în temple sau funcţionau bibliote personale, cum a fost cea a lui Aristotel sau aceea a lui ?isistrate (HJJ - D:E î.Lr.).

n epoca elenistică, la Aleandria funcţiona o bibliotecă şi un Kuseion (locul unde de adunau savanţii filozofii celebri şi care adăpostea şi biblioteca), iar la ?ergam - o bibliotecă celebră. /iblioteca din Aleandricuprindea aproimativ GJJJJJ de manuscrise care au fost sistematizate şi catalogate de personalităţi ştiinţifice avremii4 "emetrios din ?haleron, 2alimach, 'ratostene.

/iblioteca din ?ergam a a!uns în posesia reginei 'giptului, 2leopatra (D% - @J î.Lr.), alăturndu-se apoi celdin Aleandria. Momanii au continuat tradiţia crend şi prima bibliotecă publică în timpul lui 2ezar (%J% - GG î.Lrşi o bibliotecă cu două secţii, de limbă greacă şi latină, în timpul împăratului Augustus (H@ î.Lr. - %G d.Lr.).

n anul @DG, 2onstantin cel Kare a fondat la 2onstantinopol o bibliotecă ce se va dovedi cea mai viabilă pnla căderea oraşului sub turci (%GD@). 1reptat, colecţia de cărţi a bibliotecii imperiale din /izanţ a crescut necontenşi a fost consultată de cărturarii vremii, dintre care s-a remarcat împăratul 2onstantin ?orfirogenetul.

-a distins activitatea lui ?hotias (cca. 9:9 - cca. 9CD), profesor la 3niversitatea din 2onstantinopol, bibliof pasionat, posednd o bibliotecă remarcabilă, unul dintre cei mai erudiţi oameni ai secolului I>. A lăsat numeroascrieri, dintre care un loc deosebit îl ocupă una cu caracter enciclopedic4 *6rabilion, cunoscută şi ca biblioteca l?hotias, unde au fost rezumate :EC de opere, cu adnotări, date bibliografice şi opere critice$@%&.

n epoca medievală, în 'uropa au continuat să se creeze biblioteci personale ale intelectualilor vremii, precuşi biblioteci de curte ale împăraţilor, regilor, seniorilor. ?e de altă parte, au cunoscut o largă înflorire biblioteciclericale şi cele ale universităţilor. 2ele clericale (ale mănăstirilor, ale papilor, patriarhilor, episcopilor etc.) au lăsun fond de carte deosebit de bogat. -au remarcat, în secolele 7I-7III4 biblioteca 7aticanului, cea de la mănăstiriKonte-2assino, 5ueuil, 2anterburR, aint 8allen, estminster, aint-"enis, 2orbie, +ulda, Athos, ?atmos,?atriarhiei din Aleandria, din Ierusalim, din Antiohia şi /izanţ.

n secolul > s-a fondat la /agdad o bibliotecă cuprinznd %:.JJJ volume4 opere inedite, traduceri din greacsanscrită, chineză. 5a %:@@ activitatea acesteia s-a lărgit considerabil, fiind construită aici o bibliotecă pentru toa popoarele rientului, cu zeci de biblioteci şi sute de mii de cărţi. "e remarcat că în răstimpul secolelor >->Irientul a cunoscut foarte numeroase şi bogate biblioteci particulare$@:&. 2elebră era biblioteca din 2airo, care secolul > poseda un fond de %.HJJ.JJJ de volume de matematică, filosofie etc.

:E







3niversităţile au fost dotate şi ele cu cărţi, dar acestea, fiind foarte scumpe şi destul de rare pnă la invenţitiparului, erau legate de pupitrele din sala de lectură (libri catenatae). Kenţionăm în acest sens cteva biblioteci aunor universităţi celebre4 NZln, 7iena, 2racovia, ?raga, /asel, ?adova.

n perioada secolelor >I7->7I bibliotecile publice şi cele personale au cunoscut o dezvoltare deosebitKerită a fi amintite /iblioteca 2orviniană de la /uda, creată de Katei 2orvin regele 3ngariei (%GD9-%GCJ), care un moment dat conţinea între %JJJ şi %DJJ codeuri, în special italiene. 5a +lorenţa, regele 3ngariei a întreţin permanent G copişti şi cumpăra manuscrise în valoare de @@.JJJ de galbeni. n %DGJ, biblioteca a fost !efuită dturci şi multe cărţi risipite şi distruse.

n aceeaşi categorie de biblioteci trebuie amintită şi cea creată de 5aurenţiu Kagnificul (%GGE-%GC:/iblioteca 5aurenziana, la +lorenţa, în încăperea construită special de Kichelangelo şi cea de la 7eneţia, /iblioteKarciana, iniţiată de ?etrarca în %@H: şi devenită o adevărată bibliotecă abia în %GH9. 0ucleul acesteia l-a constitu biblioteca cardinalului grec /essarion, pe care acesta a dăruit-o în %GHE ignoriei veneţiene (%CJJ de volume).

n ceea ce priveşte Sările Momne, primele biblioteci au fost de asemenea cele mănăstireşti, care s-au form pe lngă mănăstirile benedictine în secolul >I în 1ransilvania. n secolele următoare s-au alăturat cele amănăstirilor franciscane, dominicane şi cele ale catedralelor. raşele Alba Iulia, ibiu, /raşov, 2lu! erau renumiîn 'uropa pentru colecţiile acestor biblioteci în secolele >I7->7I. 5a mi!locul secolului al >7-lea mănăstirifranciscane de la /acău şi /aia posedau şi ele biblioteci însemnate. n secolul al >7I-lea avem menţiuni izvoarele scrise despre eistenţa unei biblioteci în Koldova, la *coala de la 2otnari, în perioada domniei l"espot-7odă (%DH%-%DH@).

atenţie deosebită s-a acordat bibliotecilor din Sările Momne în secolul al >7III-lea, remarcndu-se în acesens4 2onstantin /rncoveanu (%H99-%E%G), Antim Ivireanu (-%E%H), stolnicul 2onstantin 2antacuzino (%HGJ%E%H), "imitrie 2antemir (%HE@-%E:@), 2onstantin Kavrocordat (%EG%-%EG@). Iar în 1ransilvania, în aceas perioadă, s-au creat marile colecţii particulare ale căror fonduri se pot consulta şi astăzi la /iblioteca /attRanaeu(Alba Iulia), /iblioteca /ru=enthal (ibiu), /iblioteca 1ele=i (1rgu Kureş)$@@&.

II& !i*liogra+ia

"in punct de vedere teoretic, prin bilbiografie se înţeleg cunoştinţele necesare pentru a se putea întocmi lucrare, respectndu-se anumite norme. "in punct de vedere practic, ea reprezintă totalul informaţiilor privindanumită disciplină ori subiect sau activitatea unei persoane desfăşurată în timp şi spaţiu, incluznd şi descrierecărţilor şi gruparea lor în diferite liste şi repertorii.

/ibliografia este ,,firul destinat să ne călăuzească de-a lungul labirintului numeroaselor scrieri, a cărintensitate creşte în fiecare zi, prin care ea găseşte în presă un instrument de activitate aproape egal gndiriiPeste ,,o limbă universală între librarii şi savanţii din toate părţile lumii ştiinţifice şi literareP.

n a doua !umătate a secolului al >7-lea, după răspndirea tiparului şi cnd s-au înmulţit publicaţiile s-a simnevoia alcătuirii unor liste de cărţi care au avut forma unor cataloage pentru vnzarea cărţilor (Kess=ataloge), faceea a unor bibliografii universale, în care erudiţia şi minuţiozitatea benedictrină îşi avea idealul în cantitatea dinformaţii (Nonrad 8esner, Bibliotheca universalis sive Catalogus omnium, WUrich, (%DGD-%DDD) - prima lucra bibliografică cu caracter general).

?nă în secolul al >I>-lea a predominat această tendinţă de a cuprinde totul, de a crea bibliografii ehaustiv"in a doua !umătate a secolului >I> publicaţiile în diverse ramuri ştiinţifice au devenit etrem de numeroatrecndu-se la bibliografii speciale (2h. 5anglois, *anuel de bibliogra"hie historique, ?aris, %9CH).

/ibliografia se întocmeşte de către persoane specializate şi autorizate care trebuie să fie cunoscători disciplinei în care lucrează, pentru a putea selecta materialul sau să-şi poată eprima un punct de vedere în cadr bibliografiei critice.

/ibliografiile pot fi universale şi generale, individuale, critice, conţinnd aprecieri la adresa cărţii, dinformare (aduc la cunoştinţă noutăţile), de recomandare (pe grupuri de cititori, pe probleme). Kai pot eis bibliografii regionale, naţionale şi a periodicelor, bibliografie analitică, bibliografie de titluri.

:9





"in punct de vedere al timpului, bibliografia poate fi4 retrospectivă şi curentă. 2ea retrospectivă se opreşte o anumită dată, citează cărţile apărute pnă atunci. 2ealaltă le menţionează pe cele apărute în timpul de faţă.

n %9HE s-a creat pe lngă ocietatea Academică Momnă o bibliotecă ce va deveni în %9EC, cnd s-a creAcademia, /iblioteca Academiei Momne. 1ot atunci s-a elaborat şi proiectul Bibliografiei române#ti. Aceasta durmă a fost iniţiativa lui /. ?. Lasdeu, Al. dobescu, ". A. turdza şi Ioan /ianu. ncepnd din anul %9C9 strecut la elaborarea unor publicaţii cu caracter bibliografic4 Bibliografia românească veche (%DJ9-%9@J) de Io/ianu, 0erva Lodoş, /ucureşti, %CJ@ "an imonescu a continuat-o între anii %CJ@-%CGG, G volume. ?entr periodice au apărut4 7ublicaţiilor "eriodice române#ti (ziare, gazete, reviste), în @ volume, Calendare almanahuri române#ti (%E@%-%C%9), de 8eorgeta şi 0eonil Măduică. Bibliografia românească veche a focontinuată de Bibliografia românească modernă, %9@%-%C%9, din care au apărut literele$@G& A-2, "-N, 5-_ şi M-W3rmează volumul de Anee. A mai apărut !icţionarul "resei române& realizat de 8eorgeta şi 0eonil Măduică.

importantă realizare în domeniu o constituie Bibliografia istorică a României, întocmită de Institutul dIstoriei din 2lu! (vol. I, %CGG-%CHC, /ucureşti, '.A., %CEJ vol. I7, %CHC-%CEG, /ucureşti, '.A., %CED vol. 7, %CE%CEC, /ucureşti. '.A., %C9J vol. 7I, %CEC-%C9G, /ucureşti, '.A., %C9D vol. 7II, %C9G-%C9C, /ucureşti, '.A%CCJ. n acelaşi timp s-a început şi publicarea volumelor bibliografiei istorice romne din secolul al >I>-lea.

/ibliotecile !udeţene publică bibliografiile locale.

III& !i*liotecoomia

n sensul larg al cuvntului, biblioteconomia reprezintă ştiinţa bibliotecii. 'aînglobează totalitatea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice necesare organizării bibliotecii, a clasificării cărţilor şi a conducerii ei.

/iblioteconomia include în preocupările ei tot ceea ce priveşte evoluţia istorică a bibliotecilor, alcătuirea fişelor, întocmirea diferitelor cataloage, alegerea,achiziţionarea şi păstrarea cărţilor, contactul cu publicul în sala de lectură, diferitele

probleme de ordin administrativ, precum şi construcţia şi amena!area clădirii destinateunei biblioteci.3na dintre secţiunile cele mai importante ale unei biblioteci este serviciul

catalogări. Aici se identifică cărţile incomplete, anonime, aici se preţuiesc cărţile raresau vechi tot aici se alcătuiesc listele pentru preocuparea de cărţi valoroase şiineistente în fondul bibliotecii respective. 'istă două sisteme de catalogare4 înregistru şi pe fişe mobile. 2atalogul trebuie să individualizeze fiecare carte printr-odescriere proprie. 'ste ceea ce se numeşte fişa de carte (planşa D). "acă se alcătuieşte pe fişe mobile, acestea se scriu în aşa fel înct să răspundă ct mai bine cerinţelor cititorului şi bibliografului. +işa de carte care cuprinde datele bibliografice sealcătuieşte după anumite reguli de catalogare şi sunt înscrise pe fişe de carton dedimensiuni standard internaţional, ornduite după anumite reguli în sertare specialenumite fişiere.

+işa de carte trebuie să cuprindă4 a) autorul (în vedetă sau rubrică), înti numeleşi apoi prenumele. 2nd o carte are mai mult de trei autori se consideră anonimă şi înacest caz se pun două-trei cuvinte din titlul cărţii, care să servească la clasare b) titlullucrării, subtitlul, dacă eistă, reproducndu-se eact după foaia de titlu şi nu dupăcopertă c) ediţia, volumul, localitatea, editura, anul de tipărire, numărul de pagini,volumele în întregime ale publicaţiei, formatul tipografic, planşe, hărţi, figuri în afaratetului, dacă sunt d) instituţia sau organizaţia sub egida căreia a apărut lucrarea,colecţia din care face parte, cu numărul de ordine pe care-l deţine e) cota volumului -

:C

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/7notecapII.htm

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/7notecapII.htm



care arată locul cărţii respective în depozit - se înscrie în stnga fişei, sus, însoţită şi deindicele de clasificare după sistemul zecimal.

"upă modul de aşezare a fişelor în catalog, eistă cataloage alfabetice saunominale, cataloage pe subiecte sau metodice, cataloage sistematice sau analitice, peramuri de cunoştinţe după conţinutul lor. Alte tipuri de cataloage ar fi4 catalogulgeneral sistematic, catalogul general alfabetic, ambele destinate publicului cititor,cataloage colective, cataloage tematice, cataloage speciale.

n prezent la biblioteci eistă şi sistemul de catalogare automatizată (2ataloage

on-line). ntr-o bibliotecă trebuie să eiste un minim de cataloage catalog alfabetic, peautori şi titluri, catalog pe materii şi catalog topografic (alcătuit după un plan prestabilit, cuprinznd descrierea cărţilor în ordinea locului pe care-l ocupă în rafturi).

2el mai complet catalog al unei biblioteci este catalogul alfabetic de serviciu careeste oglinda cărţilor eistente într-o bibliotecă.

0ecesitatea găsirii şi regăsirii rapide a informaţiilor a determinat importanteschimburi în problematica catalogului de bibliotecă$@D& +ormele tradiţionale decataloage pe fişe de carton sunt cele mai frecvent înlocuite în marile biblioteci, cucataloagele pe microformate sau minicalculator. n general, în aceste bibliotecicoeistă cataloagele tradiţionale - mai accesibile publicului - cu cataloageleautomatizate total sau parţial. e discută, chiar la scară internaţională, realizarea unuicatalog computerizat care să înglobeze cataloagele vechi, oferind un rapid acces lainformaţii.

/ibliotecile şi-au diversificat colecţiile, avnd la ora actuală, alături de fondurilede carte şi periodice, o serie de alţi purtători de informaţii de natură audio-vizuală4diafilme, diapozitive, discuri şi benzi magnetice (bibliotecile din 2apitală şi cteva dinţară posedă un număr important de discuri). Kai mult chiar, în ultimii ani, bibliotecileau început să introducă în fondurile lor şi informaţii bazate pe electronică$@H&.

Au fost automatizate în special operaţiile bazate pe catalogare şi împrumut, bibliotecile universitare constituind principalele centre de eperimentare a noilor tehnologii.

ncercările de catalogare automată au debutat în anul %CD: la /iblioteca ?ublicădin 5os Angeles (cataloagele obţinute prezentnd unele nea!unsuri), iar cea dinti bibliografie naţională curentă a fost întocmită cu a!utorul calculatorului în %CHH. "upăaceea, timp de cteva decenii, calculatorul s-a introdus treptat, bibliotecarii dobndindo anume eperienţă în mnuirea lui. n deceniile şapte şi opt numărul bibliotecilor careau preluat calculatorul a crescut simţitor, la ora actuală aproimativ toate ţările dinlume îl folosesc. (Momnia îl foloseşte din %CEH, la Institutul de ?etrol şi 8aze din?loieşti, iar /iblioteca 0aţională din /ucureşti, din anul %CEC). ?rin folosireacalculatorului, se obţin automat4 evidenţa fondurilor, prelucrarea automată asolicitărilor, întocmirea situaţiilor de care are nevoie biblioteca respectivă, urmărireacirculaţiei cărţii, situaţia achiziţiilor, a multiplicărilor, a casărilor, tipăriri de bibliografii etc.

+uncţia de conservare a colecţiilor de publicaţii au avut-o bibliotecile din celemai vechi timpuri. "in punct de vedere teoretic, această activitate presupune o serieîntreagă de metodologii, tehnici de programe administrative menite să asigure păstrarea tuturor fondurilor sale, precum şi a localului şi a mobilierului. Aceste sarcinirevin bibliotecarului-conservator care trebuie să anihileze factorii şi cauzele care ducla deteriorarea cărţilor şi să le ,,însănătoşeascăP. "eteriorările şi îmbătrnireacolecţiilor de publicaţii se pot grupa în trei categorii, în funcţie de cauzele care le potdetermina4

%. "eteriorări mecanice - datorate unei depozitări necorespunzătoare, negli!enţei

@J

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/8notecapIII.htm






personalului de bibliotecă, precum şi cititorilor care mnuiesc negli!ent cărţile etc.:. ?rocese fizico-chimice de deteriorare cauzate de influenţa luminii solare, a

temperaturii (prea ridicate sau prea scăzute), a umidităţii, a impurităţilor din atmosferă(praf mai ales).

Katerialul suport (hrtie, pergament, piele etc.), va ,,îmbătrniP în urma acţiuniiacestor agenţi fizico-chimici, soldndu-se cu decolorări, dezagregări, pulverizare.

@. "eteriorări datorate factorilor biologici - mucegaiuri, insecte, animale. "e celemai multe ori aceşti factori acţionează concomitent, rezultatul fiind dezastruos pentru

cărţi.1rebuie să se creeze un microclimat special de temperatură, luminozitate,umiditate, care să asigure păstrarea publicaţiilor din colecţiile bibliotecilor./ibliotecarul - contemporan cu revoluţia informaţională, nu mai poate fidoar un erudit şi un custode, ci el trebuie să fie un element activ în difuzare, ainformaţiei şi ,,implantareaP ei în rndurile diferitelor categorii de cititori4 cercetători,tehnicieni, cadre didactice, studenţi etc.$@E&.

2ele %:JJ de discipline ştiinţifice eistente la ora actuală după datele 30'2şi care, la rndul lor, se amplifică şi se diversifică, nu mai pot fi ,,stăpniteP prinmi!loace clasice, respectiv puse la îndemna cititorilor. n prezent calculatorul adevenit o necesitate în practicarea meseriei de bibliotecar. ntr-o serie de probleme,cum ar fi prelucrarea tetelor în arabă, greacă, ebraică, latină etc., prelucrarea deosebitde utilă în secţiile de manuscrise ale bibliotecilor, calculatorul aduce reale servicii.Astăzi se apelează frecvent la calculator, nu numai pentru domeniul matematicii, ci şi pentru chestiuni de istorie, geografie, economie, lingvistică, arheologie, demografie, biblioteconomie etc.

ocietatea actuală necesită mai mult ca oricnd instrumente de informare şidocumentare care să difuzeze cunoştinţele ct mai rapid şi ct mai accesibil. "e aicinecesitatea introducerii în bibliotecă a sistemelor moderne de înmagazinare, prelucrareşi regăsire a informaţiilor. Avnd în vedere multitudinea şi compleitatea categoriilor de informaţii, a apărut necesitatea creării unor evidenţe centralizate privind fonduriledocumentare şi apoi asigurndu-se transferul informaţional. pre eemplu,înregistrarea tetului pe videodisc va atinge către sfrşitul secolului valoriimpresionante. Astfel, întregul fond de carte al cunoscutei ,,5ibrarR of 2ongressP dinashington va putea fi transpus, pagină cu pagină, pe aproimativ %JJ devideodiscuri$@9&, ceea ce ar rezolva problemele spaţiului de depozitare, a conservăriidubletelor, deoarece uzura discurilor cu lectură laser este negli!abilă. 1eletetul şivideotetul sunt alte două procedee informatice care se folosesc la ora actuală mai ales pentru periodice şi pentru documentele fundamentale în informarea ştinţifică despecialitate. 1elecopia poate prezenta cercetătorilor nu numai conţinutul semantic alunui document, ci chiar imaginea eactă a documentului respectiv, prin convertireaacestei imagini în date numerice. Această nouă tehnică nu eclude prezenţa încolecţiile bibliotecile a discurilor şi benzilor magnetice, a cărţilor, revistelor şi amanuscriselor.

n prezent statele care deţin cea mai avansată tehnică informatică au şi cea maimare producţie de carte şi de publicaţii periodice4 Anglia, ;aponia, au peste 9J.JJJ deeemplare pe an. 2u cele E.JJJ de titluri pe an (în %C9E) Momnia se situa, raportat lanumărul de locuitori, la nivelul ţărilor cu civilizaţie industrială avansată$@C&.

/iblioteca, mai mult dect oricare altă instituţie a unei societăţi, traverseazătimpurile. ,,/iblioteca, această cetate a ideii, mereu prădată şi niciodată cucerită, esteîn spatele piramidelor şi al 2oloseum-ului, sub cercurile lui Arhimede, dincolo de

@%









revoluţia lui 2opernic şi în simplitatea formulelor lui 0e<ton, în semnalele primuluisatelit şi în mndria şi frica primilor paşi pe lună, rezultat şi măsură. 0u o bibliotecăanume, ci toate la un loc, pentru că ele reprezintă împreună omenirea gnduluiînfrigurat şi scormonitor, fiind totodată oglinzile unei lumi aşezată deplin în linişteacomunităţii şi a duratei. /ibliotecile au făcut sensibilă în societate legea fundamentalăa conservării materiei. dată cu ele nimic nu se poate pierde, lumea adună şi cernemereu, construindu-se destinulP$GJ&.

/ibliotecile au fost şi continuă să fie în epoca contemporană, izvoare de cultură.

"e la apariţia televiziunii şi a calculatorului numărul cărţilor în lume nu a scăzut, ci,dimpotrivă, a crescut de aproape patru ori. Aşadar, în viitor cartea va fi principalulmi!loc de învăţare, de educaţie, de creaţie, de cercetare$G%&.

Accesul universal la publicaţii, sistemul internaţional de informare bazat pesistemele naţionale de informare, unde sunt incluse şi bibliotecile, schimburileinterbibliotecare, sunt doar cteva dintre problemele actuale ale bibliologiei, care se pun la diverse consfătuiri internaţionale, desfăşurate în continuare sub egida30'2.

CODICOLO"IA

2odicologia s-a desprins din disciplina paleografie. "enumirea provine de lacuvntul francez codicologie, rezultat la rndul său din cuvntul latin codex, icis Bcarte, scoarţă, tăbliţă de scris, registru, condică, şi de la termenul grecesc logos Bvorbire. 2ode în antichitate desemna o reuniune de table cerate reprezentnd ceamai veche formă de carte. n 'vul Kediu prin code se definea o culegere manuscrisăde legi, de documente medievale sau de orice tete vechi, de obicei cu conţinut variat.

"efiniţia şi obiectul codicologiei au fost epuse în mod variat. -au remarcat punctele de vedere ale francezului Alphonse "ain, al germanilor Narl 5Zfler şi 5ud<ig1raube şi al profesorului romn "amian ?. /ogdan, autorul primului studiu romnesc

despre codicologie$%&. n consens cu toate aceste puncte de vedere, codicologia are ca obiect studiulmanuscriselor înseşi, inclusiv cartea manuscrisă şi nu a scrierii lor4 materialul de scris,formatul, felul în care s-a alcătuit codeul, signatura, datarea, tehnica ornamentării,legătura lui, specia de lemn folosită, natura şi culoarea pielii care acoperă scoarţele, procedeele fiării acestora, ornamentele, depistarea eventualelor fragmente de tetefolosite la întărirea scoarţelor.

?e lngă aceste lucruri, codicologia are în sarcina ei şi întocmirea şi publicareaunor instrumente specifice de lucru4 cataloage, inventare, diferite repertorii de colecţiişi colecţionari, de manuscrise datate sau nedatate, sau incorect datate.

?rimele instrumente de lucru au apărut la sfrşitul secolului al >7II-lea şi

începutul celui următor. 3n rol deosebit în apariţia şi dezvoltarea codicologiei l-a !ucat/ernard de Kontfaucon (%HDD-%EG%), creatorul paleografiei. n lucrarea sa celebră 7aleografia graeca (%EJ9) publica şi un repertoriu al bibliotecilor contemporane luicare deţineau manuscrise greceşti, indicnd numărul şi provenienţa lor.

n secolul al >I>-lea, cercetările cu caracter codicologic au continuat tot încadrul paleografiei. n multe ţări europene (Musia, +ranţa, Anglia) şi în ?rincipateleMomne s-au înfiinţat comisii speciale cu scopul de a depista, inventaria, cataloga şiapoi publica izvoare istorice şi mai ales manuscrise - codeuri$:&.

n ?rincipatele Momne, în anul %9H:, Al. dobescu a publicat Catalogul unor

@:



http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/9notecapIV.htm








manuscrise pe care le găsise la Kănăstirea /istriţa (!ud. 7lcea).?rintre preocupările mai importante de după %CJJ din Momnia, în ceea ce

priveşte întocmirea repertoriilor şi a cataloagelor de codeuri menţionăm$@&4 I. /ianu,Catalogul manuscriselor române#ti& /iblioteca Academiei Momne, I, nr. %-@JJ,/ucureşti, %CJJ 2. 5itzica, Catalogul manuscriselor grece#ti, /iblioteca AcademieiMomne, /ucureşti, %CJC I. /ianu, M. 2aracaş, Catalogul manuscriselor române#ti,/iblioteca Academiei Momne, II, @J%-E:9, /ucureşti, 5eipzig, 7iena, %C%@ ?olienia?opescu, *anuscrisele Academiei Române în limbi străine (engleză, franceză,

germană, italiană şi spaniolă), /ucureşti, %C:H I. /ianu, 2. 0icolaissa, Catalogul manuscriselor române#ti, III, nr. E:C-%JH%, 2raiova, %C@% 0. 2amariano, Catalogul manuscriselor grece#ti, t. II, /ucureşti %CGJ 0icolae 2omşa, *anuscrisele române#tidin Biblioteca Centrală de la Bla@, /la!, %CGG Ion. I. 0istor, *anuscrisele orientaledin Biblioteca Academiei Române cu inventarul lor (întocmit de K. 8uboglu),/ucureşti, %CGH ?.?. ?anaitescu, *anuscrisele slave din Biblioteca Academiei Române& I, /ucureşti, 'ditura Academiei, %CDC I. 2răciun, Aurora Ilieş, Re"ertoriul manuscriselor de Cronici interne& sec. 53453 "rivind istoria României. (2ronicelemedievale ale Momniei, I), I. /ucureşti, 'ditura Academiei, %CH@ 8. trempel, +l.Koisil, 5. toianovici, Catalogul manuscriselor române#ti, I7, nr. %JH:-%@9J,/ucureşti, 'ditura Academiei, %CHE 8abriel trempel, Catalogul manuscriselor române#ti, /iblioteca Academiei Momne, vol. I, %-%HJJ, /ucureşti, 'd. *tiinţifică şi'nciclopedică, %CE9 II, %HJ%-@%JJ, /ucureşti, 'ditura *tiinţifică şi 'nciclopedică,%C9@ 'lena 5inţa, Catalogul manuscriselor slavo4române din România, vol. I,Kanuscrise din Iaşi, vol. II *anuscrise din Clu@4a"oca, /ucureşti, +acultatea delimbi şi literaturi străine, %C9J 'lena 5inţa, 5ucia "!amo-"iaconiţă, lga taicovici,Catalogul manuscriselor slavo4române din România, vol. III, Catalogul manuscriselor slavo4române din Bucure#ti& /ucureşti %C9% "aniel /arbu, *anuscrisebi%antine în colecţii din România& 'ditura Keridicane, %C9G 8h. /uluţă, ultana2raia, *anuscrise miniate #i ornate din e"oca lui *atei Basarab& /ucureşti, 'dituraKeridiane, %C9G.

5a acestea se adaugă inventarele publicate de Arhivele tatului. Inventarul dinanul %C@C al Arhivelor tatului din /ucureşti, cuprindea enumerarea unor manuscriseîn formă de carte4 Condica Brâncovenească& Codicele Asachi& $ondul cărţilor funciare din anii DE4F etc. "in anul %CGC "8A a început publicarea ndiceluicronologic care cuprinde şi materiale codicologice. "e asemenea, în inventarelefondurilor mănăstireşti se găsesc numeroase menţiuni de cărţi manuscrise. n secolul>> cercetările codicologice s-au intensificat şi diversificat, definindu-se treptat ca undomeniu deosebit de însemnat al paleografiei, reuşind apoi să devină o disciplinăindependentă, cu o denumire proprie.

1ot acum codicologia a devenit obiect de studiu în unele institute sau centrenaţionale de cercetare ştiinţifică din tot mai multe ţări$G&. Kai mult, a devenit, îndeceniul patru şi cinci al secolului >>, temă de discuţii în cadrul unor congreseinternaţionale. Au apărut noi instrumente de lucru, studii speciale şi bibliografii care,toate, au conturat tot mai clar obiectul şi au definit preocupările codicologiei ca ştiinţăauiliară a istoriei. n !urul anului %CG% a reuşit să se desprindă de paleografie. -auremarcat din această perioadă cţiva reprezentanţi ai şcolii franceze4 Alphonse "ain,cu lucrarea es *anuscrits (Kanuscrisele), în care dedică un capitol specialcodicologiei, impunndu-i astfel şi denumirea. 2harles amaran (%9EC-%C9:)$D& lacursurile sale de la ^cole des Lautes ^tudes prezenta această disciplină ca o ştiinţăindependentă, numind-o şi el codicologie şi renunţnd la varianta germană determinologie :andschriftenGunde, care punea accentul pe scrierea de mnă şi nu pecarte, pe code.

@@









n evoluţia ei, noua ştiinţă auiliară a fost impulsionată de apariţia revistei bienale internaţionale de codicologie, ,,0cri"toriumP (MVvue internationale des VtudesrVlatives au manuscrits), în %CGH la /ruelles, Anvers şi 8and$H&. 1ermenul decodicologie s-a impus definitiv în deceniul al D-lea al secolului >>, fiind folosit în prezent în toată lumea$E&. ?rintre personalităţile contemporane din domeniulcodicologiei remarcăm pe 2hristian Lec=, 2laudine 5emaire, 2arlos teel, +ranşoise7. 5ecompte, ;osefa Kateu, ilvio /ernadinello, ophie lode=, 3rsula inter, A.

7ernet, ;ad<iga Nar<assin=a, 'ri= 8. 1urner, 5udmila Nisseleva, Aleandra5ublins=aia.2ele mai vechi codice păstrate provin din ultimele secole ale mileniului I d.Lr. şi

conţin tetele unor manuscrise antice sub forma unor copii bizantine şi occidentale$9&.1etele sub formă de codice se redactau în scriptoriile mănăstireşti din /izanţ sau'uropa ccidentală. 1etele aparţin literaturii religioase, dar ulterior au apărut şi tetecu caracter !uridic, cronici care descriau faptele împăraţilor şi regilor (geste, anale,letopiseţe). 2a limbă s-a folosit în /izanţ limba greacă şi alfabetul grecesc, iar în'uropa 2entrală şi ccidentală limba latină şi alfabetul latin. "upă crearea alfabetelor glagolitic şi chirilic, sec. I>->, s-au răspndit şi manuscrise slavone$C&.

n ceea ce priveşte tipul de scriere$%J&, prima dată s-a folosit unciala (sec. 7III->III). "in secolul următor pnă în secolul al >7I s-a folosit semiunciala, ca, dinsecolul >7II->7III să se folosească în mod curent scrierea cursivă. crierea de codiceeste una uniformă, ductul literelor dnd impresia unei scrieri mecanice.

2ătre mi!locul secolului >> s-au creat, în cadrul instituţiilor naţionale cu caracter istoric, sectoare separate care se ocupau şi şi se ocupă şi în prezent de problemelecodicologiei şi, mai ales, de publicarea instrumentelor de lucru$%%&. Acestea descriucaracteristicile eterne ale codeurilor. nventarele$%:& de codice furnizează principalele elemente4 cota sub care se păstrează (cota veche şi ultima cotă), numeleautorului şi signatura lui, titlul codicelui, data, numărul coloanelor, starea deconservare. 'le sunt liste de codeuri pentru semnalarea lor şi pentru ţinerea evidenţei.

Catalogul oferă cteva date în plus faţă de inventar şi anume4 particularităţilegrafiei, materialul de scris, constituirea cărţii, formatul, dimensiunea, legătura,reclamaP, ornamentaţia, circulaţia codicelui. e mai adaugă o serie de informaţii cucaracter bibliografic4 dacă a mai fost inventariată, catalogată, dacă s-a editat conţinutulei şi în ce lucrare. Kanuscrisele se pot descrie folosindu-se mai multe sisteme înfuncţie de conţinutul fiecărui code.

"escrierea fiecărui codice trebuie să cuprindă trei aspecte4 identificareamanuscrisului (data, suportul de scris, numărul foilor, formatul, dimensiunea în cm,lacunele) descrierea conţinutului (titlul, subtitlurile, însemnările de pe manuscris)descrierea bibliografică (iniţialele, titlurile, miniaturile, filigranele, tipul de scriere,limba folosită, legătura codicelui, provenienţa manuscrisului).

e pot întlni cel puţin patru feluri de manuscrise$%@&4

a) Kanuscrisele care conţin tete literare cu temă precisă, tete literare propriu-zise, tete istorice, teologice etc., ele pot avea menţionat autorul sau acestea trebuie săfie identificate, ceea ce reprezintă, în acest caz, problema cea mai importantă

b) Kiscelanee, care sunt manuscrise variate, adunate la un loc în mod

@G
























întmplător. n acest caz se face descrierea fiecărei piese în partec) manuscrisele diplomatice, în care sunt transcrise, după anumite criterii,

documentele primite de un beneficiar sau în care se redactează direct actele ceoglindesc activitatea lui. "escrierea se face de asemenea separat, dar problema dificilăo constituie descifrarea lor, fiind necesare pentru aceasta cunoştinţe de diplomatică, paleografie şi arhivistică.d) 2orpusuri de manuscrise, în care, întmplător, au fost adunate la un loc documentediplomatice de provenienţă şi format diferite. "escrierea fiecărui document în parte

este dificilă, sunt necesare, de asemenea, cunoştinţe de diplomatică, paleografie şiarhivistică.

"upă cercetarea manuscriselor şi lămurirea conţinutului lor, urmează studiereacoperţilor unui code. Acest lucru este important nu numai pentru eaminarea legăturiiîn sine, a materialului din care s-a confecţionat şi a felului cum s-a ordonat, ci mai ales prin faptul că de foarte multe ori scoarţele codeurilor ascund tete sau fragmente demanuscrise necunoscute. 2operţile devin astfel surse de noi izvoare istorice, deosebitde preţioase, care nu au constituit niciodată obiectul conservării în biblioteci sauarhive.

"imensiunea codicelui era determinată de conţinutul tetului, de destinaţia lui şi de persoana care a comandat eemplarul$%G&. Astfel, în 'vul Kediu au eistat cărţi detipul folio (foarte mare) pnă la dimensiuni mici, uşor de mnuit şi de transportat.Maportul dintre înălţimea şi lăţimea codeului a variat în timp, în funcţie de tradiţie, deepocă şi de destinaţia cărţii, de la forma pătrată sau dreptunghiulară la format maiîngust, care respecta proporţia de @O: a înălţimii şi lăţimii, folosit şi în zilele noastre.

Kanuscrisele erau ornate cu iniţiale şi cu miniaturi - erau adevărate opere de artă$%D&.(?lanşele H, E, 9 şi 9 bis). Iniţialele capitolelor, pictate în culori vii, inclusiv în aur şiargint, se împodobeau cu elemente geometrice, florale şi animaliere (uneori chiar cureprezentări fantastice). "in iniţiale s-au dezvoltat chenarele ornamentale, întlnitefoarte frecvent în manuscrisele de lu din perioada medievală.

3n alt ornament întlnit mereu pe filele codeurilor din secolele >II - >III, laice saureligioase, erau miniatura. cenele din miniaturi erau în strnsă dependenţă cuconţinutul cărţii, avnd deci caracter laic sau religios.5egenda codicelui a fost făcută pentru a se păstra manuscrisul în condiţii ct mai bune, precum şi pentru a-l face maifrumos şi a-i da un aer mai solemn. e potdistinge trei tipuri de legături de carte pentruepoca medievală$%H&4

a) 5egături de lu care erau adevărate opere de artă şi costau sume enorme de bani.2operţile acestor codeuri erau fie din plăcuţe de fildeş cu ferecături de argint şi argintaurit, uneori cu basoreliefuri, fie din plăcuţe de email cu picturi.

b) 5egături în scoarţe de lemn îmbrăcate în piele. Acestea erau întlnite frecvent,folosindu-se pielea de viţel, porc, oaie. 8rosimea şi calitatea pielii erau determinate de procedeul prin care urmau să fie împodobite scoarţele. pre eemplu, dacă urmau săfie aurite, se folosea pentru ele pielea de viţel, cafenie sau roşie, iar dacă se imprimasau se grava, se folosea o piele groasă, de vită sau chiar de porc.

c) 5egături simple în piele sau pergament. 'rau în general procedee mai modeste şimai ieftine. ?ielea era de culoare brun - roşcat, iar cnd se folosea pergament, acesta

@D









avea, fie culoare naturală, fie culoare roşu palid sau verde. e folosea sistemul acestasimplu, mai ales pentru cărţile utilizate, în universităţi, purtnd şi numele de ,,legăturistudenţeştiP. -au folosit şi în epoca modernă.

"e cele mai multe ori, pentru a fi studiate, codeurile trebuie să fie supuseoperaţiilor de restaurare, prin procedee fizice variate. n mod curent se folosescinstrumentele4 epidiascop, lupa Weiss cu lampă, microscopul binocular Weiss, lampa cu

cuarţ cu mercur şi cu filtrul lui ood. +oarte mult este utilizată la ora actuală tehnicafotografică pentru mărirea microfilmului, fotografierea cu raze ultraviolete, raze >,raze infraroşii. +olosind aceste raze, pot apărea desene sau tete ascunse, invizibile cuochiul liber.

2odicologia, pentru a putea să-şi realizeze instrumentele de lucru specifice, aremultiple legături cu celelalte ştiinţe auiliare, dintre care un loc de frunte îl ocupă bibliologia şi paleografia din care s-a şi desprins. Aceste ştiinţe au ca obiect decercetare cartea tipărită şi scrierea ei din toate punctele de vedere. Astfel, concluziile bibliologiei vor fi utile şi codicologiei, cunoscută fiind legătura dintre carteamanuscrisă şi cea tipărită evoluţia codeului nu se poate înţelege fără cunoaştereaevoluţiei scrierii.

?entru datarea codicelor, codicologia trebuie să apeleze la filigranologie şi lacronologie deoarece cercetătorul respectiv trebuie să descrie filigranul, unul dinmi!loacele de stabilire a datei manuscrisului. "upă cum trebuie să cunoască şimetodologia transformărilor datelor istorice în maniera de calcul contemporană.

2odicologia trebuie să rezolve uneori şi probleme legate de descifrarea unor pasa!e care sunt scrise în criptogramă, apelnd la criptografie. Analiznd manuscrisul,codicologul trebuie să descrie şi ornamentaţia acestuia, fiindu-i necesare pentruaceasta cunoştinţe de miniaturistică, iconografie şi istoria artei.

"e asemenea, se constată o legătură strnsă a codicologiei cu arhivistica, eaocupndu-se cu teoria şi practica muncii în arhivă, respectiv cu conservarea, păstrareaşi prelucrarea pieselor scrise, iar după cum se ştie codeurile se află în număr mare în biblioteci şi muzee, dar mai ales în arhive$%E&.

?rin urmare, codicologia apelează la numeroase ştiinţe auiliare, dar şi larezultatele cercetărilor din acest domeniu sunt foarte utile ştiinţelor de care ea s-afolosit creindu-se un sistem de reciprocitate deosebit de interesant şi de util ştiinţeiistorice.

CRONOLO"IA

@H





2ronologia este ştiinţa auiliară a istoriei care are drept obiect de studiu datarea evenimentelor istorice vederea stabilirii succesiunii acestora, fiarea eactă a datei documentelor, datarea corectă a izvoarelor istorice $% !icţionarul #tiinţelor s"eciale ale istoriei defineşte astfel această disciplină4 ,,*tiinţa specială a istoriei care are cobiect stabilirea datelor evenimentelor istorice şi succesiunea lor, implicit şi a datei documentelor, traducerediferitelor sisteme după care oamenii au măsurat şi socotit timpul, raportndu-l la sistemul contemporanP $: 0umele provine de la cuvintele greceşti Gronos B timp şi logos B vorbire.

2unoaşterea principiilor sistemului de datare în cadrul fiecărei formaţiuni istorice anterioare şi raportarea apa datelor la modul actual de măsurare a timpului este una din muncile fundamentale ale oricărui cercetător asocietăţii omeneşti în genere. Melaţiile dintre evenimente şi fapte, din toate domeniile vieţii sociale constitucoloana vertebrală a evoluţiei noastre istorice.

"upă cum stabilirea datei unui manuscris, incumabul sau carte tipărită are o importanţă deosebită nu num pentru datarea lor ca izvor istoric dar mai ales pentru integrarea piesei respective în contetul epocii.

"in antichitate s-a constatat pentru fiarea în timp a faptelor relatate, datele cronologice fiind reţinute dupsistemele cronologice contemporane acelei perioade$@&. 'vul Kediu, din secolul al >7-lea, s-au ivit şi primel preocupări de calcul cronologic, de realizare a tabelelor cronologice.

n constituirea cronologiei ca ştiinţă un rol important l-au !ucat4 8illes /uchier prin lucrarea sa4 !e doctrintem"orum (Anvers, %H@@) "enis ?erau cu !e doctrina tem"orum (7erona, %E@G - %E@H) şi 2Art verifier les dat(?aris, %EDJ).

n secolul al >I>-lea, ca urmare a dezvoltării astronomiei, a perfecţionării calculelor astronomice şi a celo privind calcularea timpului, cronologia a înregistrat progrese remarcabile. tau mărturie în acest sens tabelealcătuite de 8rotefend, lucrarea practică a lui L. 5ietzman4 Heitrechnung der rImischen =aiser%eit des *ittelalteund der eu%eit f/r die Jahre 4 ?KKK nach Christus (/erlin - 5eipzig, %C@G)$G&.

n perioada interbelică a apărut lucrarea lui 'ugene 2avaignac, Chronologie et l2histoire mondiale (?ar%C:D), iar după al doilea război mondial aceea a lui ?aul 2onderc, e Calendrier (?aris, %CGH).

n cronologia romnească$D& s-au remarcat4 (vezi şi bibliografia) 0icolae "ocan cu studii referitoare elementele cronologice din documentele romneşti (%C%J), dr. 7. 8heorghiu cu cercetări din domeniul cronologicalendaristice şi a calculului pascal (%C@H), Ion Ionaşcu cu amplul şi documentatul studiu4 Cronologdocumentelor din *oldova #i ;ara Românească (%CDH) completat de +rancisc ?all cu Cronologia documentelo "rivind )ransilvania (sec. >I - >7) - (%CDH).

2ronologia este alcătuită din două domenii distincte4 a) cronologia astronomică (matematică) şi b) cronologistorică (tehnică).

2ronologia astronomică are drept obiect de studiu fenomenele astronomice care se repetă logic şi stabileşte p bază de calcul eact momentele fundamentale necesare pentru comportarea diferitelor sisteme de socotire timpului.

2ronologia istorică se ocupă de transcrierea în sistemul actual de socotire a timpului a datelor eprimate diferite sisteme calendaristice realizează cronologiile istorice naţionale, a diverselor instituţii şi a conducătoriloacestora.

ocietatea omenească, de-a lungul timpului a observat trecerea timpului prin succesiunea unor fenomennaturale4 răsăritul şi apusul soarelui, ziua urmată de noapte, succesiunea anotimpurilor. 3lterior, în antichitate, p baza unor calcule matematice şi a măsurătorilor astronomice s-a a!uns la două sisteme de ţinere a evidenţtimpului4 astronomic şi civil. n ambele situaţii s-au avut în vedere mişcările de revoluţie ale ?ămntului, 5unii oarelui (?ămntul se roteşte în !urul aei sale, 5una în !urul ?ămntului şi apoi amndouă astrele în !uroarelui).

"upă o îndelungată şi atentă observare a periodicităţii fenomenelor de pe bolta cerului, oamenii au reuşit salcătuiască diferite sisteme de măsurare a timpului şi de împărţire a lui în ani, săptămni, zile, ore $H&. Anul, luna ziua constituie elementele cronologice principale. 2elelalte elemente care le însoţesc pe acestea dar nu pot elsingure să contribuie la datare, constituie elementele cronologice secundare.

Wiua reprezintă intervalul de timp scurs între două răsărituri de soare. A fost împărţit în antichitate (egipten babilonieni, chinezi) în unităţi de timp şi mai scurte$E&. -a avut în vedere partea luminoasă a zilei care a foîmpărţită în şase părţi egale. Momanii au împărţit acest interval în :G de părţi egale, pe care le-au numit4 hora(ore).

@E

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/10notecapV.htm














n timp, măsurătorile au devenit tot mai precise, permiţnd în %99G împărţirea ecuatorului în :G de zone egal prin :G de meridiane care brăzdează pămntul de la polul 0ord la polul ud la o distanţă de %D. Aceste zonconstituie fusuri orare. +usul J numit şi fus de origine este considerat meridianul care trece prin localitate8reen<ich (lngă 5ondra) unde eistă un vechi observator astronomic.

+iecare fus orar delimitează o zonă în care ora este aceeaşi. 1impul creşte spre Măsărit de fusul orar J şi scadspre 7est de acesta$9&.

Hiua - reprezintă ,,intervalul de timp format dintr-o zi lumină şi noapte, avnd :G oreP. Aceasta constitu,,ziua civilăP timpul în care ?ămntul face o rotire completă în !urul aei sale.

n antichitate începutul zilei a variat. Astfel egiptenii, chinezii, romanii, o anumită perioadă de timp aconsiderat începutul zilei la miezul nopţii babilonienii socoteau că ziua începe la răsăritul soarelui arabii, evreii grecii considerau că ziua începe la apusul soarelui$C&.

"e-a lungul timpului, aceleaşi popoare au trecut de la un sistem la altul, lucru care a ridicat mari probleme datarea izvoarelor istorice. n %C:D s-a convenit ca ziua astronomică să înceapă ca şi ziua civilă, la miezul nopţdupă ora :G, notndu-se acest moment cu zero.

"e-a lungul timpului s-a mai observat că ziua lumină nu este egală cu noaptea dect în anumite momente şi diferenţa dintre ele creşte şi descreşte după reguli precise.

Aceste diferenţe sunt datorate mişcărilor de rotaţie ale pămntului în !urul aei sale, corelată cu mişcare?ămntului în !urul oarelui, revenirea în aceeaşi poziţie se realizează după @HD de zile, perioadă care a fodenumită an.

una 4 reprezintă perioada de timp ct durează o rotaţie a astrului în !urul ?ămntului4 :C de zile, %: ore, Gminute şi @ secunde, aproimativ :C zile şi !umătate. n această mişcare se disting patru faze4 lună nouă, primu pătrar, lună plină, ultimul pătrar. 5una lunară fiind un interval de timp cu fracţiuni anticii au socotit-o la începutlunii civile. 3lterior nu mai corespundea cu apariţia lunii noi pe cer şi atunci au socotit-o de @J de zile. -a a!undin nou la neconcordanţe. ?entru soluţionare s-a trecut la un calendar lunar, în care unei luni de :C de zile succeda una de @J de zile. e menţinea această alternanţă celor %: luni ale anului care era de @DG sau @DD dzile$%J&.

Anul - reprezintă durata de timp în care ?ămntul se mişcă în !urul oarelui (lat. annus B cerc, ciclu, inel) caeste egală cu @HD zile, D ore, G9 minute şi GH secunde. Acesta este anul tropic sau solar. Anul sideral reprezinttimpul în care astrele plecnd de la un punct fi pe bolta cerească revin la el (@HD de zile, H ore, C minute şi secunde). "atorită acestei fragmentări a anului tropic, în viaţa curentă s-a folosit un an cu un număr întreg de zile care se numeşte an civil sau calendaristic%%.

1otalitatea regulilor ce servesc la fiarea măsurii timpului în diferite sisteme cronologice poartă denumirea dcalendar %:.

1ermenul derivă de la verbul din limba latină4 calo4are B a chema, a anunţa. (Apariţia pe cer a lunii noi, prima zi a lunii, era anunţată publicului de către preoţi).

istemele calendaristice se împart în trei tipuri fundamentale4%. calendar solar.:. calendar lunaro-solar.@. calendar lunar. Calendarul solar %@, cel mai vechi cunoscut, se bazează pe mişcarea aparentă a oarelui şi a fost folosit prim

dată de egipteni în anul G:G% î.Lr. 'l cuprindea %: luni de cte @J de zile plus D zile care se adăugau la sfrşituanului (se numeau epagomene), deci @HD zile. 5unile aveau denumiri după zeităţile cărora le erau dedicate. +iecarlună de @J de zile era împărţită în trei săptămni mari de cte %J zile şi H săptămni mici de cte D zile. Anuîncepea cu ziua înti a lunii. Acest calendar nu lua în calcul fracţiunea de H ore din durata anului solar astfel încîn G ani se crea o diferenţă de o zi.

Calendarul lunaro 4 solar are la bază mişcarea de revoluţie a lunii şi mişcarea aparentă a oarelui şi are dre

principiu ca întia zi a fiecărei luni lunare să coincidă cu apariţia lunii noi, dar, în acelaşi timp, şi fenomeneanului solar să cadă în aceleaşi luni%G.

@9









A fost folosit de foarte multe popoare ale antichităţii4 babilonienii, chinezii, evreii, grecii, indienii, romanetc. Are %: luni care variază între :9 - @% zile.

Calendarul lunar %D se bazează pe fazele lunii şi este străin de mişcarea aparentă a soarelui. A fost folosit darabi şi de popoarele de religie musulmană.

A fost creat în /abilon la !umătatea mileniului III î.Lr. Anul avea %: luni, respectiv @DG zile lunile alterna:C cu @J de zile. 5una era împărţită în patru săptămni. nceputul fiecărei luni, coincidea în general, cu apariţia pcer a lunii noi.

n 8recia la începutul mileniului I î.Lr. se folosea calendarul lunaro - solar, fiecare provincie avnd propri

calendar, dar se bazau pe cteva principii generale comune. Anul începea cu luna solstiţiului de vară şi avea %luni. ?eriodic se introducea a %@-a lună (fie la mi!loc, fie la sfrşitul anului). 8recii nu au cunoscut săptămna, aîmprumutat-o de la evrei. 3nele zile ale săptămnii erau indicate prin numere altele purtau diferite denumiri. 2 priveşte calendarul roman, nu s-au păstrat date precise privind naşterea acestuia. e pare că de la mi!locul sec. 7Iî.Lr. romanii au folosit un ciclu care avea %J luni şi @J de zile pe care l-au numit annus de unde denumirea în limbromnă de an%H. Apoi lunile au căpătat şi un nume. ?rima lună a anului a fost numită Kartius în cinstea zeulKarte a doua aprilie, de la cuvntul lat. a"erio& ire B a deschide, deoarece în aprilie se deschid mugurii plantelon sec. 7II î.Lr. s-au adăugat încă : luni4 ianuarie în amintirea zeului ;anus (zeul timpului) şi februarie (la februaris& onis B purificare, curăţire) - legat de ritualul curăţirii ce se făcea anual la %D februarie. Această lună erînchinată zeului împărăţiei subpămntene +ebrus.

n anul GH î.Lr. la iniţiativa lui Iulius 2aesar s-a trecut la alcătuirea unui nou calendar. 8rupul de astronomdin Aleandria a lucrat sub conducerea lui osigene reuşind să alcătuiască un nou calendar, la baza căruia se afmişcarea oarelui în timp de % an. Anul era stabilit la @HD zile, astfel într-un ciclu erau @ ani de @HD zile şi un patrulea de @HH de zile numit an bisect. Anul a fost împărţit în %: luni cu denumirile anterioare. osigene a stabica prima lună a anului este ianuarie.

5unile impare aveau @% de zile iar cele pare @J zile. 5una februarie avea :C de zile. Wiua suplimentară ctrebuia adăugată la fiecare G ani se intercala între :@ şi :G februarie $%%&. n anul reformei s-au adăugat : luni de @şi @G zile, anul respectiv avnd %D luni B GGD zile, şi s-a numit anul confu%iunii (annus confusionis confusio, onisamestecare, contopire). 0oul calendar Iulian (cunoscut şi sub numele de ,,stilul vechiP) a intrat în vigoare la ianuarie GD î.Lr. 'l s-a remarcat prin simplitatea sa. "atorită faptului că anul iulian era mai mare dect anul tropila intervalul de %:9 de ani rămnea în urmă cu o zi. Astfel în timp punerea în concordanţă anului calendaristic ccel tropic a devenit deosebit de stringentă. n a :-a !umătate a sec. al >7I-lea, papa 8rigore al >III-lea (%DE:%D9D) a hotărt reforma calendarului iulian, desemnnd o comisie de astronomi şi teologi care să lucreze în acesens. "intre toate proiectele de reformă studiate de comisia respectivă, în final s-a hotărt adoptarea proiectul propus de astronomul italian 5uigi 5ilio, profesor de medicină la 3niversitatea din ?erugia. 5a :G februarie %D9?apa 8rigore al >III-lea a emis bula ,,Inter gravissimasP în care se hotăra ca numărătoarea zilelor să fie decalacu zece zile înainte, cu respectarea succesiunii zilelor săptămnii. n acest sens, ziua imediat următoare celei de !oG octombrie a devenit vineri %D octombrie %D9:.

1otuşi anul gregorian a rămas mai lung dect anul tropic solar cu aproimativ :G secunde ceea ce a determinîn cca @DJJ de ani a unei diferenţe de o zi $%:&. 0oul calendar a fost numit, în memoria ?apei 8rigore al >III-legregorian. 3lterior se va folosi numele de ,,stilul nouP.

Acest calendar s-a introdus treptat în diferite ţări europene, începnd cu cele catolice$%@&4 Italia, pani?ortugalia (chiar din %D9:) apoi de +ranţa, 8ermania catolică (%D9@) Austria, /oemia, canoanele elveţien(%D9G).

Mezistenţă serioasă s-a întmpinat din partea ţărilor care adoptaseră - reforma. Astfel, aici calendargregorian a pătruns după anul %EJJ4 8ermania, "anemarca, 0orvegia Anglia (%ED:) uedia (%ED@). Sările dreligie ortodoă au aderat la ,,stilul nouP abia în secolul al >>-lea4 Musia în %C%9, Momnia în %C:G cnd dupluni @J septembrie a urmat marţi %G octombrie 8recia tot în %C:G.

ntruct calendarul gregorian nu a fost adoptat de toate statele 'uropei în %D9:, folosindu-se simultan calendarul iulian, pnă în sec. >>, diferenţa de %J zile eistentă în %D9: a crescut4 %J zile între DO%D octombri%D9: şi %9O:9 februarie %EJJ %% zile între %C februarieO% martie %EJJ şi %EO:9 februarie %9JJ %: zile între %februarieO% martie %9JJ şi %HO:9 februarie %CJJ %@ zile între %E februarieO% martie %CJJ şi %DO:9 februarie :%JJ.

@C









3n alt factor cronologic important îl constituie era. Aceasta este un moment fi de timp de la care începnumărătoarea succesivă a anilor solari sau lunari$%G&.

n cronologie avem de-a face cu mai multe ere şi, după caracterul evenimentelor care delimitează momentfi, erele se pot împărţi în mai multe tipuri4 %) 're astronomice care au început în momentul cnd s-a produs o noucon!uncţie a astrelor :) 're politice în care numerotarea anilor se face pornind de la un eveniment politic importa(era olimpiadelor, era fondării Momei, era consulilor, era lui "iocletian) @) 're religioase legate de diferitevenimente din viaţa întemeietorilor de noi religii. "intre acestea cea mai cunoscută şi cea mai folosită este ercreştină care începe odată cu naşterea lui Iisus Lristos, eveniment care s-a produs la :D decembrie EDG de fondarea Momei. 'ra creştină a fost creată în prima !umătate a sec. al 7I-lea d.Lr. de către abatele "ionisie 'iguu("ionisie cel Kic)$%D&.

tilurile cronologice constituie o altă problemă care iveşte la datarea documentelor de cancelarie şi a altocategorii de izvoare scrise$%H&. Acestea se referă la data începuturilor anului care a variat de-a lungul timpului de un popor la altul. tilurile cunoscute4

a) % martie sau ,,stilul veneţianP$%E& utilizat la 7eneţia b) :D martie sau ,,stilul /unei 7estiriP s-a folosit în cancelaria regilor +ranţei (sec. > - >7I), în Anglia se

>III - >7III, la +lorenţa.c) ,,stilul de ?aştiP sau stilul ,,galicP sau ,,francezP consideră începutul anului la ?aşti. 'ste un încep

nestabil. ?aştile neavnd o dată o fată fiă în an. -a folosit din sec. >I pnă la anul %DHG în cancelaria regilo+ranţei.

d) % septembrie sau stilul bizantin sau ecleziastic. A fost întrebuinţat în Imperiul /izantin, în Sările Momnîn Musia din secolul al >III-lea pnă la anul %EJJ.

e) :D decembrie sau stilul de 2răciun. A fost întrebuinţat foarte mult în germania pnă în sec. >7I). -folosit şi în cancelaria papală (sec. >I7 - >7II) sub denumirea de 0tilus Curiae Romanae.

f) % ianuarie sau ,,stilul circumcizieiP - utilizat astăzi foarte mult.'lementele cronologice secundare reamintim, sunt acele elemente care însoţesc elementele cronologi

principale dar nu pot contribui singure la datare."intre aceste elemente menţionăm4Crugul soarelui - este o perioadă cronologică de :9 ani ,,după a cărei împlinireP zilele săptămnii cad p

aceleaşi dată de lunăP$%9&. 2unoscndu-se ziua din săptămnă în care începe ciclul se pot stabili zilele, ordinea lo pentru întreaga perioadă de :9 de ani.

Crugul lunii - reprezintă o perioadă de %C ani după care fazele lunare revin la aceleaşi date ale lunilor $%CAceasta indică ordinea unui an într-un ciclu de %C ani.

Ciclul "ascal - este o creaţie a bisericii creştine pentru a se putea fia data sărbătorilor mobile într-un an. 'reprezintă o perioadă de D@: ani care a rezultat din înmulţirea numărului :9 (crugul soarelui) cu numărul %C (crigulunii). "upă această perioadă toate elementele cronologice revin la punctele de plecare din primul an ciclului$:J&.

9"acta - este un număr care indică vrsta lunii pe ziua pe % ianuarie a fiecărui an, adică numărul de ziltrecute de la ultima lună nouă pnă la sfrşitul anului precedent$:%&.

*âna anului - prin care se determină ,,ziua din săptămnă a unei date lunareP. 'ste în concordanţă cu crugusoarelui, fiecărui început de an din cliclul de :9 de ani corespunzndu-i o anume zi din săptămnă$::&P.

GJ























"ENEALO"IA

8enealogia este una dintre cele mai vechi şi una dintre cele mai importante ştiinţe auiliare ale istoriei.1ermenul provine din limba greacă4 genos B rasă, logos B cuvnt, învăţătură, ştiinţă. 8enealogia studia

,,naşterea şi evoluţia neamurilor şi a familiilor, înrudirile care se stabilesc între persoanele unei epoci date, precuşi rolul pe care aceste înrudiri îl !oacă în desfăşurarea unor evenimente istoriceP$%&. +olosit la plural, termendesemnează înşiruirea sistematică a membrilor unei familii realizată pentru a se putea stabili originea şi gradul drudenie eistente între ei$:&.

-a apreciat, pe bună dreptate, de către istorici, că genealogia, ,,în măsura în care fiează anumite adevăru pe bază de cercetări metodice şi criterii sigure O...O, poate revendica locul de ştiinţă de sine stătătoare. "eşi na!unge la stabilirea de legi cu caracter universal valabil şi nici măcar de adevăruri generale, satisface şi ea, corişice altă ştiinţă, o frntură din nesfrşita sete de cunoaştere a omuluiP$@&. *i întruct oferă istoricului materide cercetare, genealogia poate eista numai ca disciplină auiliară a istoriei. 8enealogia foloseşte ca izvoare males actele de stare civilă, registrele de stare civilă care cuprind naşteri, căsătorii, decese, registrele parohiale, cdate asupra botezurilor, cununiilor, a deceselor, însemnările manuscrise marginale de pe vechi tipăritu

corespondenţa din arhivele personale, pisaniile, diplomele de înnobiliare, de înălţări de grad, foile de zestrtestamente, pomelnice, inscripţiile funerare, registre de ranguri nobiliare şi altele$G&.Mezultatele la care a!unge genealogia oferă istoricului un material deosebit de valoros, putnd lămu

numeroase probleme uneori deosebit de importante, ,,care merg de la destinele individuale ale personalităţilor O. pnă la destinuri privitoare la întregi sociale sau epoci istoriceP$D&.

Istoricul trebuie să caute în cercetările genealogice numai acele rezultate care îi pot aduce clarificări în ceece priveşte viaţa socială (de multe ori clarificări în domeniul sociologiei), politică şi culturală a unei societăţi. Istoria cu a!utorul genealogiei se cunoaşte succesiunile (elucidează deci şi cronologia), dar poate afla şi eplicaţsau realiza portrete prin cunoaşterea ascendenţei unei figuri oarecare O...O e pot crea chiar sisteme de gndiristorică bazate pe succesiunea generaţiilor O...O 0umai genealogia poate da elemente esenţiale pentru cunoaşterlocului pe care îl ocupă omul în societate din punct de vedere istoric, !uridic, etnic şi biologicP $H&. 'a constituiealtă modalitate de cercetare compleă a istoriei.

Istoria genealogiei ca practică îşi are rădăcinile în antichitate. n comuna primitivă descendenţa a fost socotito perioadă de timp numai pe linie maternă (perioada matriarhatului) şi înrudirile materne erau cele care se luau îconsideraţie, fiind singurele care se puteau stabili cu certitudine. 3lterior a apărut familia pereche, cnd eracunoscuţi şi mama şi tatăl (perioada patriarhatului). n etapa descopunerii comunei primitive lua naştere marefamilie patriarhală în care cteva generaţii de rude directe se aflau sub autoritatea celui mai bătrn (pater familialdin comuniunea respectivă.

n ordinea sclavagistă, arborele genealogic al familiei şi cartea casei ocupau un loc important în familiinobile romane. n 'vul Kediu interesul pentru strămoşi a sporit, începndu-se alcătuirea tabelelor genealogice. au constatat de asemenea anumite reguli ce vor deveni principii de alcătuire ştiinţifică a filiaţilor.

n epoca modernă cnd fondurile arhivistice au fost organizate pe baze mai riguroase, un rol important aînceput să-l !oace fondurile familiale cu rol deosebit în viaţa politică, socială şi culturală.

Astfel, cu această ocazie s-a pus şi problema întocmirii genealogiilor acelor familii pentru a se putea mnmai bine fondurile arhivistice respective. 2ea dinti lucrare cu caracter genealogic este socotită ncunabulanonim& apărut la trassburg în %G9H. 'a oferea date preţioase despre istoria familiilor şi a persoanelor $E&. secolul următor cărţile de genealogie s-au înmulţit, att în 8ermania, ct şi în +ranţa. n %DC% apărea primul tratade genealogie scris de genealogistul german 'Rzinger4 )hesaurus 7rinci"ium.

n +ranţa, LRronRmus Lennings, arhidiacon al bisericii f. Ioan din 5uneburg este socotit, pentru a dou !umătate a secolului al >7I-lea unul dintre cei mai reprezentativi genealogişti. pera sa, tipărită în %DC9 în patvolume, conţine preţioase tabele genealogice de suverani, de nobili şi savanţi.

G%

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/11notecapVI.htm


















8enealogia ca ştiinţă auiliară a istoriei, cu norme, principii şi reguli bine stabilite, a început să se conturezabia în secolul al >7III-lea. ?rintre marile personalităţi ale acestei perioade trebuie menţionaţi istoriograful francAndrV "uchesne (%D9G - %HGJ), cunoscut sub numele latinizat de 2heneus$9&, 2laude +ranşois KVnestrier (%H@%%EJD), ;ean 5e 5aboureur (%H@@ - %HEG), ?ierre dPLozier $C&, englezul ir illiam "agdale (%HJD - %H9Hgermanul ;a=ob pener (%HD% - %EJ@). /azele cu adevărat ştiinţifice ale genealogiei au fost puse în secolul >7III-lea de germanul ;ohann LUbner (%HH9 - %E@%), originar din Lamburg, prin lucrările sale publicate între an%E:D - %E@@. 1ot în acest secol genealogia a fost introdusă în învăţămntul superior. ;ohann 2ristoph 8attere(%E:E - %E99), la mi!locul secolului, preda, urmnd drumul trasat de înaintaşii săi, la 8Zttingen, printre altdiscipline şi genealogia. 1ot el a alcătuit şi primul curs universitar de genealogie şi apoi l-a publicat ca manual dgenealogie în %E99.

n secolul al >I>-lea această disciplină a început să cştige tot mai mulţi aderenţi. n acest sens, o contribuţremarcabilă a adus-o opera lui tto=ar 5orenz, autor al unui celebru tratat4 ehrbuch des gesamteLissenchaftlischen -enealogie şi a altor tabele genealogice toate apărute între anii %99H - %9C9.

"rumul deschis de tto=ar 5orenz a fost urmat în secolul următor de numeroşi savanţi europenîmbogăţindu-se astfel ştiinţa genealogică şi punndu-se la dispoziţia istoricilor materiale - deosebit de preţioase.

"upă al doilea război mondial cercetările din domeniul genealogiei s-au tot intensificat crendu-se instituspecializate4 2entre gVnValogiXue de ?aris, ffice gVnValogiXue et hVraldiXue de /elgiXue. ?e plan internaţional sconstituit 2omisia Internaţională de *tiinţe 8enealogice şi Leraldice afiliată la 2omitetul Internaţional de *tiinIstorice. 2omisia organizează o dată la doi ani un 2ongres Internaţional de *tiinţe 8enealogice şi Leraldice. 1ot ecoordonează şi activitatea pericolului ,,5PIntermVdiare des gVnValogistesP care se publică la /ruelles.

?rintre personalităţile secolului >> în domeniul genealogiei menţionăm pe4 tephan Ne=ulV von tradoni(%9H@ - %C@@). tto +otrs de /attaglia, prinţul ilhelm - Narl von Isenburg.

n Momnia au eistat preocupări genealogice încă din cancelariile medievale cnd se cercetau actele d proprietate înfăţişate de diverşi beneficiari. 2ercetarea însă cu caracter genealogic este menţinută în secolul >7II-lea. -au remarcat în acest sens "imitrie 2antemir (%HE@ - %E:@) prin însemnările pe care le-a făcut despr boierimea moldoveană şi banul Kihai 2antacuzino (%E:@ - %EC@) care a alcătuit în !urul anului %9E9 -henealoghCantacu%inilor publicată abia în %99G de 2ezar /oliac$%J&.

lucrare deosebită o constituie aceea a paharnicului 2onstantin ion4 Arhondologia *oldovei. Amintiri note contem"orane elaborată între %9GG - %9DH şi publicată abia în %9C: la Iaşi de 8h. 8hibănescu. 5ucrareconţine date genealogice despre aproimativ EDJ de familii boiereşti din secolele >7III - >I>. "eşi un foarte bucunoscător al acestora, informaţiile trebuie verificate mai ales în ceea ce priveşte ascendenţa persoaneloascendenţa impusă de autor spre secolul >7 - >7I fără vreun temei documentar $%%&. "upă o perioadă de încercăştiinţifice reprezentate de ctav 8eorge 5ecca (%99% - %CGC)$%:& şi 0icolae Iorga$%@&, temeiurile cu adevărştiinţifice au fost puse de *tefan "imitrie 8receanu (%9:D - %CJ9). Acesta este autorul unei valoroase opegenealogice4 -enealogiile documentate ale familiilor boiere#ti& vol. I - III, /ucureşti, %C%@ - %C%H.

n 1ransilvania s-a remarcat Ion ?uşcariu autor al lucrurilor4 !ate istorice des"re familiile nobile român partea I-a, ibiu %9C: partea a II-a, ibiu %9CD şi4 $ragmente istorice des"re boierii din ;ara $ăgăra#uldim"reună cu documente istorice& I - I7, %CJG - %CJE.

"rumul odată deschis a fost urmat de mari erudiţi, printre care putem enumera4 Ioan 2. +ilitti (%9EC - %CGH'manuil Lagi Kosco (%99: - %CEH), 8h. 8hibănescu (%9HG - %C@H), 8eorge ". +lorescu6 (%9C@ - %CEH), KarcMomanescu (%9CE - %CDD), 2onstantin ava, ever Wotta (%9EG - %CG@), 8heorghe /ezviconi (%C%J - %CHH), geMadu Mosetti (%9EE - %CGC), Ale. ?erietzeanu - /uzău, 0. 8rigoraş (%C%% -), ?aul 2enovodeanu (n. %C:E), "a/erindei (n. %C:@), *tefan . 8orovei (n. %CG9). tudiile de genealogie au fost susţinute şi prin înfiinţarea unu periodic la Iaşi, între anii %C%: - %C%@ din iniţiativa lui ever Wotta4 ,,Arhiva 8enealogicăP (au apărut numai numere). n paginile sale au apărut articole, studii, documente referitoare la familiile 2antemir, 2uza, Lurmuza=Laşdeu, Kovileşti. n %CGG s-a încercat republicarea revistei sub altă denumire ,,Arhiva 8enealogică MomnăP suredacţia lui 8eorge ". +lorescu şi Ion Ionaşcu. "ar nu a putut fi tipărit dect un singur număr. n %CEJ a luat fiinţla /ucureşti 2omisia de Leraldică, 8enealogie şi igilografie în cadrul Institutului de Istorie ,,0icolae IorgaP2ercetătorii romni au fost prezenţi la 2ongresele internaţionale de ştiinţe genealogice şi heraldice (5iYge, %CEKUnchen, %CEG, 5ondra, %CEH, Kadrid, %C9:, Lelsin=i, %C9G, 5isabona, %C9H ş.a.).

G:





















n epoca contemporană se manifestă tendinţa de etindere a domeniului de cercetare al genealogiei, de clasa feudală, familii boiereşti şi familii domnitoare şi la familii de altă condiţie socială, orăşeni şi ţărani.

8enealogia se află într-un proces de continuă înnoire, ţinnd pasul cu o serie de alte ştiinţe şi domenii cu carse află în corelaţie4 cronologia, demografia, antropologia, istoria sub toate aspectele ei4 politică, socialeconomică, militară, culturală, a mentalităţilor. n acest sens menţionăm procesul firesc de înnoire a metodelor dinvestigaţie ct şi a folosirii rezultatelor genealogiei de tot mai numeroase domenii ştiinţifice, ea avnd tot mai mutendinţa de interdisciplinaritate. 8enealogiştii contemporani folosesc plenar informatica. Astfel s-a adoptat de!a usistem de a se introduce în calculator registrele parohiale de botez, căsătorie şi deces. Apoi, se elaborează fişrigide ce se clasează alfabetic după numele de familie şi cronologic în cadrul aceleiaşi familii. 1ot acestea sintroduc în memoria ordinatorului constituindu-se astfel ,,o bancă de dateP$%G& genealogice. 3lterior se fac toaînlănţuirile necesare pe familii, între membrii aceleiaşi familii etc.

?rincipiile care trebuie să stea la baza studiilor genealogice sunt următoarele4 principiul numelui, prenumelui, al proprietăţii, al generaţiilor genealogice$%D&. 8enealogia foloseşte ca metode de cercetare4 metodanalitică pe baza căreia se întocmeşte tabla ascendenţilor şi metoda sintetică prin care se poate stabili tabdescendenţilor.

)abla ascendenţilor reprezintă o listă a persoanelor care se înrudesc, pornindu-se de la un individ considerrezultatul evoluţiei unei familii şi urmărindu-i pe toţi antecesorii săi. 'a se compune pe baze strict matematice evoluează în progresie geometrică prin puterile succesive ale lui doi. Această metodă de alcătuire a tableascendenţilor se numeşte şi metoda tradonitz, după numele celui care a teoretizat-o.

)abla descendenţilor reprezintă o listă a persoanelor care se înrudesc, pornindu-se de la un individ urmărindu-se toţi descendenţii săi. pre deosebire de tabla ascendenţilor, tabla descendenţilor nu este guvernată do lege matematică. "ar şi numărul urmaşilor din fiecare generaţie creşte în progresie geometrică.

1ermenul de generaţie desemnează totalitatea oamenilor care sunt de aceeaşi vrstă şi la aceeaşi distanţă de uindivid considerat comun. 8eneraţia genealogică se apreciază că apare la un interval de @J de ani şi durează HD dani.

Arborele genealogic reprezintă de fapt un etras din tabelele descendenţilor cuprinznd numai urmaşi în lin bărbătească al unui strămoş comun. 'l este definit şi ca ,,o reprezentare grafică, înfăţişată de obicei, sub forma unarbore cu ramuri pornite dintr-un triunghi comun şi care redă filiaţiunea membrilor unei familii şi indică gradul dînrudire între ei. ntr-un anume sens este sinonim cu spiţa genealogică şi spiţa de neamP$%H&.

0"iţa de neam este o variantă a tabelei descendenţilor, apărută ca urmare a regimului !uridic de patriarhat indică succesiunea generaţiilor în linie masculină$%E&P.

0"iţa genealogică este o ,,listă cuprinznd şirul persoanelor care descind dintr-un autor comun (putnd fisuccesiune după tatăl sau după mamă, directă sau lăuntrică) care au drepturi asupra unor bunuri, respectiv asup părţii care ar fi revenit autorului comun, dacă ar fi în viaţă se deosebeşte de arborele genealogic prin faptul că nare înfăţişare de arbore şi este întocmită, de obicei, în vederea rezolvării unor aspecte practiceP$%9&.

?entru alcătuirea arborelui genealogic trebuie să se ţină seama de elementele principale din viaţa individuluînceputul sau originea insului, cine sunt părinţii, timpul şi locul naşterii, situaţia, funcţia şi demnitatea avută îviaţă, timpul, locul şi felul morţii, căsătoria cu indicarea originii, naşterii, situaţiei, funcţiei şi morţii soţului sasoţiei, copiii de pe ambele ramuri (ecluznd urmaşii din partea feminină care, din punct de vedere genealogic, surmăresc în ramura bărbătească).

nrudirile se urmăresc în toate părţile. Astfel cele din partea tatălui se numesc agnaţi iar cele din partea mam

sunt cognati$%C&. nrudirile prin alianţă poartă denumirea de afini.Meprezentările grafice prin care se indică cu mi!loace convenţionale date referitoare la starea civilă a unu

individ, mai des întlnite sunt următoarele$:J&4 n sau x pentru născut pentru botez sau sau B pentru căsătorie pentru căsătorie nelegitimă pentru legătură nelegitimă , )(, pentru divorţ m sau pentru decedat H pentrcăzut în bătălie Q, , pentru înmormntat pentru fără urmaş pentru posteritate necunoscută f.c. pentru cop'fectund operaţiile menţionate mai sus, genealogia spri!ină cercetările istorice, furnizează date pentru rezolvare problemelor de cronologie, lămureşte unele chestiuni de istorie socială politică şi culturală. Anumite date sufurnizate şi ştiinţelor !uridice, prin eplicarea formelor !uridice de proprietate şi de succesiune.

G@

















2unoscndu-se progresia numerică a naşterilor, se pot rezolva multe probleme de demografie istorică, meact de statistică demografică. "upă cum, prin întocmirea unui arbore genealogic şi a unor tabele genealogice s pot da lămuriri cu caracter economic, cum ar fi creşterea şi descreşterea averii unor mari familii etc.

8enealogistul, trebuind să cunoască foarte precis numele de familie şi evoluţia lui, furniznd date preţioa pentru fiarea onomasticii din documente.

n concluzie, putem afirma că orice studiu genealogic al unei familii de orice condiţie socială, poareprezenta o contribuţie valoroasă pentru istoria însăşi a societăţii. 8enealogia asigură, asemenea arheologiecontinuitatea nemi!locită care îi leagă pe contemporani de trecut şi de istoria fiecărui popor.

Pj

#I"ILIO"RAIA

igilografia sau sfragistica este ştiinţa auiliară care se ocupă cu studierea sigiliilor sub toate aspectel 0umele provine de la termenul grecesc sfragis şi de la cel latin sigillium, i, care înseamnă sigiliu sau pecete$%&.

n practica curentă, sigiliul desemnează amprenta (impresiunea, imprenta) rămasă pe un material determinîn urma aplicării matricei sigiliare$:& (a tiparului).

Katricea sigiliară sau tiparul reprezintă aşadar obiectul gravat, confecţionat, dintr-un material rezistent şi carserveşte la realizarea amprentei sigiliare.

n mod curent se foloseşte însă termenul de sigiliu, att pentru desemnarea matricei ct şi a amprentesigiliare.

igilografia are drept obiect de cercetare, att matricele, ct şi impresiunile sigiliare care sunt studiate dtoate punctele de vedere4 istoric, artistic, tehnic, diplomatic. 1ot această ştiinţă se ocupă şi de modalităţile daplicare ale sigiliului, de depistarea falsurilor sigiliare precum şi de conservarea şi restaurarea lor.

?reocupările referitoare la această disciplină apar în 'vul Kediu, cnd în cancelariile puterii centrale scerceta autenticitatea actelor, prile! cu care se verificau şi semnăturile şi obiectele cu care se efectua sigilarea. integra aşadar altei discipline auiliare a istoriei, diplomatica. Astfel, în lucrarea sa, !e re di"lomatica, libri 7(%H9%) ;ean Kabillon (%H@H - %EJE), întemeietorul diplomaticii, prezenta şi importanţa sigiliilor pentru validareactelor.

n secolul >7III preocupările s-au intensificat, începnd să apară numeroase albume sigilografice, realizade către colecţionari pasionaţi, în care erau reproduse diverse sigilii.

+ondatorul sigilografiei ca ştiinţă este socotit ;. . Leineccius (Leinec=), cu lucrarea sa !e veteribu-ermanorum aliarumque nationum sigilis& +ran=furt - 5eipzig, %EJC. "upă apariţia lucrării, sigilografia a devenun domeniu curent de cercetare. n secolul >I> şi la începutul secolului >> au apărut şi o serie de manuale aflaîn uz şi astăzi ale lui 1heodor Ilgen, ;oseph Moman, ilhelm '<ald.

?eceţile au început să fie studiate de istoriografia transilvană la sfrşitul secolului al >7III, remarcndu-istoricul Iosif /en=o cu lucrarea )ransilvania (7iena, %EE9), care trebuia să cuprindă studii de sigiliu, în parteadoua. 2u toată strădania autorului şi solicitarea autorităţilor, lucrarea nu a putut fi tipărită, dar ea a dat un serioimpuls în vederea culegerii de materiale sigilogragice. n deceniul doi al secolului >I> s-a iniţiat o acţiune oficia pentru completarea colecţiei de steme şi peceţi a moştenitorului tronului imperial$@&. n secolul al >I>-lea primcare semnala forurilor administrative că sigiliile trebuiesc păstrate în arhive a fost 8heorghe Asachi (%E99 - %9HCcare, posednd cunoştinţe de heraldică, a înţeles şi a preţuit în mod deosebit sigiliile.

n a doua !umătate a secolului al >I>-lea s-a început campania de valorificare a acestor izvoare prin epoziţsigiliografice. 1ot acum s-a reorganizat şi colecţia de sigilii pe care o deţineau Arhivele tatului din /ucureşti Iaşi$G&.

5a sfrşitul secolului al >I>-lea şi începutul celui următor preocupările pentru sigilografie s-au accentuaAcum au apărut studii informative şi descriptive asupra sigiliilor romneşti, precum şi unele studii de sintezsemnate de Ioan /ogdan (%9HG - %C%C), 7. A. 3rechia (%9@G - %CJ%), /. ?. Laşdeu (%9@9 - %CJE), ". A. turdz(%9@@ - %C%G), 2. Koisil (%9EH - %CD9)$D&. Memarcăm activitatea lui 7. A. 3rechia, care cu studiul 0chiţe d sigilografie românească (%9C%) are meritul de a fi deschis şirul preocupărilor pentru sigiliile cu stema unită Koldovei şi Sării Momneşti şi de a fi introdus şi la 3niversitatea din /ucureşti noţiuni de sigilografie $H

GG

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/12notecapVII.htm
















Memarcăm de asemenea şi activitatea lui 2onstantin Koisil$E&, întemeietorul ştiinţei moderne care a av preocupări deosebite şi în domeniul acesta, văznd în sigilografie pe ,,sora numismaticiiP. 2ontribuţia sa dezvoltarea studiilor de siliografie s-a făcut simţită din anul %C:% de cnd a început să publice o serie de articole lucrări$9&.

"e la mi!locul secolului >> şi pnă în prezent şcoala sigilografică romnească a făcut progrese însemnatfiind prezentă şi la ma!oritatea congreselor internaţionale. -au remarcat studiile şi lucrările istoricilor4 ?. 7 0ăsturel, Aurelian acerdoţeanu, (%CJG - %CEH), 'mil 7rtosu (%CJ: - %CEE), ;ean 0. Kănescu (%C:E - %CCG"umitru 2iurea (n. %C%G), igismund ;a=o (n. %C%H), Karia "ogaru (n. %C@G).

?ractica folosirii sigiliilor de către autorităţi şi particulari se întlneşte prima oară în antichitate. n aceas perioadă se foloseau drept matrice inelele şi pietrele gravate (camee şi geme) şi care vor deveni în secolul >7deosebit de căutate.

Introducerea, folosirea şi răspndirea sigiliului au izvort din necesitatea autentificării actelor, deci a fofolosit în prima etapă ca o dovadă de autenticitate şi integritate. igiliul intact garanta autenticitatea scrisorilor şidiferitelor obiecte epediate. 2u acelaşi scop s-au folosit şi în 'vul Kediu, dar acum sigiliul reprezenta şi un semal demnităţii (al rangului şi al slu!bei) celui care a efectuat sigilarea.

1ot în această perioadă, în /izanţ şi în apusul 'uropei, sigiliul de pe acte se foloseşte şi ca semn de validare actelor, de întărire a conţinutului lor $C&. ?rin imaginea ce o avea gravată pe el, sigiliul îl reprezenta pe posesorlui, înct prezentarea lui în faţa unei autorităţi echivala cu prezenţa persoanei care-l deţinea. 'ra folosit astfel drepmărturie. "eţinătorul sau deţinătorii sigiliului unei alte persoane nu numai că prin el reprezentau pe posesor şi îautentificau spusele, dar erau şi ocrotiţi de el. "eci era folosit şi în sensul unor scrisori de ocrotire$%J&.

ntrebuinţat de suverani, sigiliul a trecut repede în uzul curent al seniorilor laici şi ai clericilor (sec. >IAstfel, din secolul >II, el era folosit de toţi în toate situaţiile, att laice, ct şi ecleziastice, generalizndu-se secolul >III.

altă problemă importantă care constituie obiect de cercetare sigilografică, o reprezintă categoriile de sigilşi reprezentările de pe ele.

Katricea se confecţiona de către gravori, de obicei din materiale dure4 aur, argint, bronz, aramă, plumb, piatr(obişnuită, semipreţioasă). Katerialul din care se eecuta tiparul era determinat de rangul ierarhic şi de starematerială a purtătorului. ?e matrice imaginea se grava în adăncime, scobit, pentru ca amprenta sigiliară să iasă relief cnd se întrebuinţa la sigilare tuş, cerneală sau negru de fum.

"e obicei, tiparul se monta la capătul unui suport sau în caseta unui inel, în cazul sigiliilor inelare.igiliile puteau fi4 rotunde, ovale, oval culcat, în formă de suveică orizontală, piriforme (în formă de pară

migdalate sau codate, scut ascuţit !os, scut rotun!it sus, de inimă întoarsă, triunghi cu vrful în !os, pătradreptunghi, dreptunghi rotun!it, pentagon, heagon, octogon, trilobate, Xuadrilobate. 0u eistau reguli de folosiresigiliilor după formele lor, dar cele mai întrebuinţate erau cele rotunde şi apoi cele ovale.

ub aspectul dimensiunii, aceasta a crescut în timp, din Antichitate spre 'vul Kediu şi epoca modernă. Astfede la sigiliul inelar cu diametrul de D mm, se va a!unge la :JJ mm şi apoi la %DJ mm.

1iparul se putea imprima în metal, ceară, tuş, fum şi cerneală.n primul caz, cnd numai tiparul este metal, ci şi materialul (provizoriu), se numeau bule (lat. bulla, ae

băşică, bombiţă de aur sau de metal) fiindcă rezultau în urma prinderii unui bulgăre de metal, ce avea trecut prin un şnur, între două matrice. Ketalul putea fi (bule de aur), argint (bule de argint), plumb (bule de plumb). 3ltimgravare prin ciocănire cu dalta. /ulele se aplicau întotdeauna la documente prin atrnare. 2ele mai des folosite îcancelariile europene au fost bulele de plumb cele din aur şi argint s-au întrebuinţat mai rar, mai ales la acte de însemnătate !uridică deosebită. "e la bizantini obiceiul s-a răspăndit şi în Musia, /ulgaria, erbia. n SarMomnească şi Koldova ele au început să fie folosite din secolul al >7I-lea.

"upă maniera de eecuţie, 2onstantin Koisil a împărţit bulele de aur în două categorii4 a) masive - formadin bulgări masivi, rotunzi, de aur prin mi!locul cărora trece şnurul cu care se atrnau de acte, şi b) lamelaralcătuite din două plăci de metal rotunde, sudate între ele, prevăzute cu trei găuri prin care trece şnurul, iaornamentele şi tipurile sigiliare sunt eecutate în relief $%%&.

ntrebuinţarea cea mai mare au avut-o sigiliile imprimate în ceară naturală şi ceară colorată. e foloseau fatrnate la acte, fie aplicate pe ele. 2eara de albine era amestecată cu o substanţă răşinoasă, cu praf de cretă finceea ce îi sporea rezistenţa şi îi dădea o culoare alburie. 2eara naturală avea culoare gălbuie, iar în cazu

GD
















introducerii unor substanţe devenea4 roşie, verde, neagră. 2uloarea albă se obţinea în urma unor topiri şi decantărepetate$%:&. 2eara roşie a fost folosită de suverani şi papalitate, cea albă şi verde de nobilime şi clerul superiocea neagră de clerul inferior şi de ordinele militaro-religioase şi chiar de persoane particulare.

n cazul în care sigiliile se atrnau de act, se realiza un căuş (cuib, turtă) protector, tot din ceară, circular, care se introducea materia pe care urma să se aplice matricea sigilară. Acest căuş avea o cavitate plană la fund carse zgria pentru o mai bună aderenţă a cerii ce urma să se toarne -%la)a ./0.

?e materia actului se imprimau sigiliile în tuş, fum (numai negru) şi în cerneală, care putea fi4 roşie, neagr brună, verde, albastră, galbenă.

"upă felul cum se foloseau, sigiliile puteau fi atârnate& a"licate& timbrate. Atârnarea se realiza în mai multe feluri. e făceau două perforări sau tăieturi în partea de !os a actului pr

care se treceau capetele unui şnur care apoi se împleteau sub act şi se fiau în bulă. *nurul putea fi din in, cnepmătase, lnă, de o singură culoare sau mai multe. n cazul sigiliilor atrnate, acestea se puteau atrna şi cu a!utorunor cureluşe (ţăncuşe) trecute prin tăieturile de la baza actului, fie se îndoia pergamentul în partea de !os (se făce plicatura), se făcea incizia prin ambele foi, se trecea şnurul sau ţăncuşa care se prindea ulterior de ceară. n cazatrnării mai multor sigilii la un act, aceasta se făcea de la mi!loc, în partea de !os a actului şi se făcea alternatiîncepnd din stnga la dreapta. Alteori sigiliul se aplica la stnga sau la dreapta în care caz ordonarea se făcea d partea rămasă liberă.

?entru a"licarea sigiliilor se realiza mai înti înţeparea pergamentului din spate spre faţă şi peste materscoasă astfel în relief se turna şi apoi se imprima matricea. 2eara care trecea în spatele pergamentului fia mai binsigiliul pe document. Alteori se perfora documentul, la început sub formă de cruce, apoi în mai multe părţcolţurile se ridicau şi se prindeau în bulgărele de ceară peste care urma să se aplice matricea sigilată. e mai puteaface în document două incizii prin care se treceau capetele unei benzi de pergament sau hrtie ce erau adunate aptot în ceară şi presate pe matrice.

?entru a da mai multă rezistenţă sigiliului, se folosea şi sistemul timbrat (custodie) care se realiza pr punerea cerii direct pe act, în partea de !os a lui, peste ceară se punea o bucată de hrtie de formă rombică sa pătrată peste care se aplica tiparul sigilat$%@&. 3neori foiţa era cusută de act şi avea marginile dantelate, devenind îacest caz un ornament al documentului respectiv.

igiliul cuprinde două părţi4 emblema cu reprezentarea simbolică şi legenda, tetul gravat pe el.Katricea sigilară poată să aibă gravat pe ea o inscripţie (legenda) sau poate să nu conţină nici un tet şi nic

alte iniţiale. n acest caz sigiliul este ane"igraf . 5egenda constituie un tet foarte scurt care cuprinde4 numele, titlşi calităţile purtătorului sigiliului sub denumirea oraşului, a comunităţii săteşti, a instituţiei. 3nele sigilii conţin anul calendaristic de emitere. 5egenda poate fi în limba latină, greacă, turcă, slavo-romnă, cu alfabet chirili precum şi în limbile naţionale. 'a poate fi dispusă circular, începnd de sus spre dreapta sau de !os şi mergnd spstnga, ocupndu-se marginea matricei (eerga) sau poate fi plasată în centrul său, ocupnd cmpul matrice?oate eista şi maniera combinată$%G&. nceputul legendei se marchează cu un semn4 o rozetă, o floare de crin, ufleuron etc. "upă imaginea care se află în cmpul sigiliului s-au stabilit în mai multe tipuri$%D&. "intre cele mai dîntlnite menţionăm4

a) ti"ul hagiografic& cnd amprenta şi matricea sigilară are în reprezentare un sfnt (patronul unei localităsau instituţii religioase).

b) ti"ul iconografic, avnd în emblemă un persona! (pot fi şi mai multe) însoţit de atributele pe care le deţinec) ti"ul de ma@estate, cnd este reprezentat suveranul ţării, şeznd pe tron, cu mantie, coroană şi cu însemne

puterii.d) ti"ul monumental (topografic), cnd are în cmp diferite monumente sau construcţii4 poduri, cetăţi, edific

publice.e) ti"ul heraldic, cnd în emblemă se află o stemă, un scut cu mobilele respective, sau uneori num

simbolurile specifice, care sunt aşezate direct în cmpul sigiliului.f) ti"ul arbitrar sau fantezist, cnd are în cmp scene, embleme, rebusuri, obiecte diferite.igiliul care are reprezentări pe o singură faţă se numeşte sigiliu simplu. 2ele care cuprind două feţe, d

aceleaşi dimensiuni, asemănătoare medaliilor, dar cu margini şi legende deosebite, se numesc sigilii duble. întlnesc frecvent, în vazul bulelor, dar şi în cazul sigiliilor de ceară, atrnate şi avnd două feţe.

GH












n cazul căuşului de ceară se aplica un sigiliu secret (contrasigiliu) de dimensiuni mai mici, circular şi caasigura autenticitatea sigiliului mare din faţă.

n unele cazuri, pe acelaşi şnur puteau eista mai multe sigilii, din care unul era mai mare, aparţinninstituţiei care avea dreptul să emită actul. 2elelalte erau ale persoanelor contractante şi constituiau subsigiliiactului. 2nd un act are pentru autenticitatea lui mai multe sigilii, acesta poartă denumirea de document cu sigilmulti"le. 'istă şi celălalt aspect4 sigiliu de transfer, care autentifică mai multe acte. n cazul acesta, şnurul se trec prin toate capetele şi se adună în ceara unui singur sigiliu. 2nd paza sigiliului şi dreptul de sigilare se afla în gri!mai multor persoane, matricea sigilară era împărţită în : sau G părţi. +iecare se afla la cte o persoană, sigilareneputndu-se efectua dect în prezenţa tuturor, sigiliul recompunndu-se.

"in punct de vedere al posesorului eistă sigilii ale suveranilor, demnitarilor laici şi ecleziastici, ale oraşeloşi ale instituţiilor. igiliile orăşeneşti au în emblemă ziduri de apărare, poduri suspendate, turnuri de pază, edific publice. Alte embleme redau rolul şi atribuţiile organelor de conducere diferitele bresle au în emblema sigiliilelemente privind activitatea acestora, precum şi elemente de bază ale activităţii locuitorilor din oraşe sau elemende floră şi faună specifice zone oraşului$%H&.

igiliile cancelariilor mari erau păstrate de un demnitar. 2nd se pierdeau sau erau furate sigiliile, actetrebuiau să fie resigilate. 1iparele sigilare ale defuncţilor, precum şi cele scoase din uz erau distruse pentru a înlătura posibilitatea falsurilor. ncercarea de a falsifica un act avea în vedere şi pe aceea a sigiliului.

Autenticitatea sigiliului se stabileşte prin analiză sigilografică. +alsurile sigilare sunt formale şi reale. +ormeste cnd un document autentic îi lipseşte pecetea dintr-un motiv bine determinat. n cazul falsurilor reale, acteste fals în totalitatea lui, fapt care se poate constata pe baza analizei diplomatice şi paleografice.

igiliile s-au conservat sub două aspecte4 ca tipare sau matrice de metal, gravate negativ, şi ca peceţi, adicimpresiuni pozitive ale acestora, realizate în ceară, hrtie, lut, metal$%E&.

5a rndul lor tiparele sigilare sunt şi ele izvoare istorice deosebit de importante transmiţnd preţioasinformaţii referitoare la arta gravării. 'le pot elucida şi anumite probleme de genealogie, matricele sigilare adiverşilor demnitari, personalităţi, familii etc. au fost pătrate şi transmise din generaţie în generaţie.

igiliile ca şi monedele au un ,,caracter de oficialitate, de garanţie care le dă o valoare ecepţională ca izvoar pentru cunoaşterea trecutului. Konedele sunt garantate de puterea suverană, sigiliile deşi emană adeseori de instituţii sau persoane particulare, prezintă garanţii suficiente prin însuşi faptul că menirea lor este tocmai certifice autenticitatea unui actP$%9&.

igiliile la fel ca şi monedele sunt izvoare contemporane, avnd o valoare documentară deosebită. 'furnizează informaţii despre persoanele, corporaţiile şi instituţiile care le-au emis. ?ersonalităţi laice, ecleziasticorăşeneşti, meşteşugăreşti etc., au fost identificate prin intermediul sigiliilor. 1ot ele furnizează preţioase şti privind organizarea cancelariilor, a modului de autentificare a actelor publice şi particulare$%C&.

0umeroase societăţi, opere de artă, instituţii, au intrat în istorie prin intermediul reprezentărilor de pe sigil"e asemenea, ele contribuie la cunoaşterea istoriei, costumelor laice, bisericeşti, militare, a armanentului. 1ot priintermediul lor se pot reconstitui stemele oficiale ale statelor, ale familiilor suveranilor, ale oraşelor sau acororaţiilor meşteşugăreşti.

igiliile constituie izvoare istorice care pot ilustra în mod special anumite evenimente, ele păstreazinformaţii preţioase privind istoria unor zone, unor oraşe, unor instituţii. 'ste izvorul care păstrează, sintetizează transmite generaţiilor mai noi simbolurile strămoşilor.

igilografia aflată şi ea, după cum se poate observa, în coneiune cu paleografia şi epigrafia în ceea c priveşte descifrarea legendelor de pe sigilii, cu heraldica pentru corecta interpretare a imaginilor din cmpsigiliului, cu diplomatica pentru stabilirea autenticităţii actelor, cu numismatica pentru reprezentările iconograficconstituie o sursă importantă pentru studiul ştiinţei istorice.

tudiul sigiliilor se coroborează aşadar cu domenii esenţiale ale istoriei şi ale ştiinţelor auiliare4 diplomaticgenealogia, heraldica, numismatica, arheologia, istoria artei, a statului şi dreptului, istoria armamentului costumelor şi arhitecturii. igiliul, de foarte multe ori, mai ales în epoca modernă, a constituit un mi!loc deprimare a idealurilor naţionale şi, în consecinţă, pentru istorie constituie o sursă deosebit de preţioasă şi dinteresantă, dar dificil de descifrat prin însăşi compleitatea problemelor ce le conţine.

n prezent, datele referitoare la sigilii sunt etrem de numeroase şi de greu de reţinut şi sistematizat. 'le pot puse la dispoziţia cercetărilor prin intermediul echipamentului electronic. Introducerea informaţiilor şi regăsir

GE












acestora în memoria electronică se realizează fie odată cu prelucrarea automată a documentelor, fie printr-u program special. Arhivele 0aţionale din /ucureşti, în cadrul istemului Automat de Megăsire a Informaţiilor, şi-rezervat un loc aparte şi pentru sigilii. n cadrul acestui sistem, deşi se precizează doar prezenţa sau lipsa sigiliuludatele se pot completa cu altele referitoare la documentul respectiv, rezultnd informaţii concludente şi uticercetării. Astfel, se pot afla date privind frecvenţa unui sigiliu al unei anumite cancelarii, cunoaşterea sigiliilofolosite de un posesor, documente validate cu sigiliile unor regiuni, lipsa unor matrice sigilare, determinarea unfals sigilar etc.

activitate susţinută în elaborarea unui sistem informaţional separat, lucru spre care se tinde în prezent îlumea sigilografiei, desfăşoară 2omitetul Internaţional de igilografie. 2reat în %CDC, 2omitetul Internaţional digilografie activează intens în vederea rezolvării unor probleme practice privind păstrarea şi conservarea sigiliilo precum şi pentru impulsionarea cercetărilor din acest domeniu. 0u a fost fiat un sediu stabil. 5a ora actua preşedinţia se află la /ruelles. 2omitetul, în prezent este compus din reprezentanţi a %D ţări, printre care Momnia. 'l a contribuit la dezvoltarea sigilografiei în lume, preocupndu-se de uniformizarea terminologiei,stabilit două tipuri de fişe necesare pentru descrierea unui sigiliu, o fişă pentru descrierea rapidă şi altă analitic?rintre alte realizări ale acestui deosebit de activ 2omitet menţionăm4 stimularea cercetării în vederea tratărmaladiilor cerii şi a altor substanţe folosite la sigilare, întocmirea unei bibliografii internaţionale de sigilografiorganizarea de epoziţii itinerante cu mărturii sigilografice$:J&. ?nă acum acesta a desfăşurat şi desfăşoarăintensă activitate în direcţia dezvoltării ştiinţei sigilografice la scară mondială şi comunicarea rapidă a datelor noreferitoare la sigilii.


/'M2I3 - "MQ8LI2'23, A"I0A, Ştiinţele auxiliare ale istoriei& partea I, 1ipogr. 3niv. /ucureşti, %C99, p. C- %%%.

/'M2I3 - "MQ8LI2'23, A"I0A, ntroducere în istorie #i #tiinţele auxiliare ale istoriei& 1ipogr. 3ni,,"imitrie 2antemirP, %CC:, p. 9@ - CG.

2LAA01, A5?L., "'5I/AMM', ?. ;., !icţionaire de sigilogra"hie contenant toutes les notions "ro"res faciliter l2etude et l2inter"retation des sceaux du *o6en Age& ?aris, %CHJ.

"8AM3, KAMIA, Colecţia de sigilii a !irecţii -enerale a Arhivelor 0tatului Bucure#ti& n4 M.A., %CH:, nr. :,

%DD - %E%."8AM3, KAMIA, 0igiliile& mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic& /ucureşti, 'dit. *tiinţifică

'nciclopedică, %CEH."8AM3, KAMIA, Colecţiile de matrice sigilare ale Arhivelor 0tatului Bucure#ti& "8A, %C9G."8AM3, KAMIA /'M2I3 - "MQ8LI2'23, A"I0A. !ouă ti"are sigilare ale familiei *avrocordat d

colecţia Bibliotecii de storie 4 $ilosofie& /ucureşti. n4 ,,2aietul semestrului special de ştiinţe auiliare aistoriei. puscula numismaticăP, I, %C9C, p. :JG - :%D.

"8AM3, KAMIA /'M2I3 - "MQ8LI2'23, A"I0A, 0igilografie românească& Bibliografie. n4 ,,2aietseminarului special de ştiinţe auiliare ale istoriei, puscula bibliografică, genealogica, numismaticaP, I%CCJ, p. C@ - %%@.

!icţionar al #tiinţelor s"eciale ale istoriei& 'dit. *tiinţifică şi 'nciclop., /ucureşti., %C9:, p. :%@ - :%9.

'"MI3, 0I25A', ntroducere în istorie #i #tiinţele auxiliare ale istoriei& 2lu! - 0apoca, 1ipograf3niversităţii ,,/abeş - /olRaiP, %CEE, p. %:C - %@C.

'"MI3, 0I25A', ntroducere în #tiinţele auxiliare ale istoriei& 2lu! - 0apoca, %CC:. 2:istoire et ses m1thodes& sous la direction de Charles 0amaran& /ruges, %CH%, p. @C@ - GGG.;AN, I8IK30", 0igilografia cu referire la )ransilvania ("ână la sfâr#itul sec. al 534lea) în vol. !ocumen

"rivind istoria României& ntroducere& vol. II. '.A., /ucureşti, %CDH, p. DH% - H%C.5A3M'01, 7., !ocuments de sigilogra"hie b6%antine. a collection C. 'rghidan& ?aris, %CD:.KII5, 2., !ouă #tiinţe suroriM numismatica #i sigilografia& etras din /..0.M., an >7II, %C::, %: p.MKA0 ;'?L. *anuel de sigilogra"hie francaise, ?aris, %C%:.

G9





A2'M"S'A03 A3M'5IA0, Curs de #tiinţe auxiliare& p. %GH - %EJ.SA/M'A, I5I'. Constantin *oisil& "ionier al numismaticii române#ti& /ucureşti, 'dit. *tiinţifică şi 'nciclopedic

%CEJ.7kM13, 'KI5, !in sigilografia *oldovei #i a ;ării Române#ti& în vol. !ocumente "rivind istoria Românie

ntroducere& vol. II, /ucureşti, '.A., %CDH, p. @@G - D@E.

1ERALDICA

2ercetătorului din domeniul ştiinţelor umaniste, pentru folosirea ct mai eactă aizvoarelor, îi sunt necesare şi cunoştinţe de heraldică.

"in cadrul surselor istorice, această ştiinţă auiliară utilizează peceţile,monedele, pietrele de mormnt, monumentele de arhitectură, diplomele etc.$%&,folosindu-se astfel şi de alte ştiinţe auiliare ca4 paleografia, sigilografia, numismatica.

Leraldica are drept obiect stabilirea principiilor teoretice, cercetarea,interpretarea şi evoluţia stemelor unui stat, oraş, familie, corporaţie etc.

0umele disciplinei provine din termenul latin medieval4 heraldus& h1raut B

crainic. Leralzii în epoca medievală duceau mesa!ele de război, dar făceau şi oficiul de prezentare a luptătorilor în turniruri şi de introducere a acestora în arenă. n sunetele detrmbiţă sau de corn, heralzii, care trebuiau să fie buni cunoscători a simbolurilor heraldice, făceau şi prezentarea blazoanelor $:& nobililor pe care-i introduceau pecmpul de turnir. /lazonul$@& era un semn convenţional, specific unui stat, oraş,familie, persoană etc.

Leraldica$G&, ca ştiinţă auiliară a istoriei, studiază aspectele teoretice ale blazonului, dar se preocupă şi de aplicarea lor în practică, realizarea stemelor,terminologie devenind în această situaţie artă heraldică.

+enomenul heraldic şi, în general, manifestările heraldice sunt foarte vechi,apărnd prima oară în antichitate şi evolund odată cu societatea omenească$D&.

Arta heraldică îşi are începuturile în secolul >I în 8ermania, la concursurile cares-au desfăşurat la 8Zttingen în anul C@G, unde se pare că s-au purtat de către cavaleri bucăţi de stofă potrivite în maniera de alcătuire ulterioară a stemelor $H& ?erioada deînflorire a ei a fost a cruciadelor şi a epocii clasice a turnirurilor (sec. >III->7). "upăsecolul al >7I-lea, importanţa artei heraldice a scăzut.

*tiinţa heraldică îşi are începuturile în +ranţa. n %G%H, 2lVment ?rinsault a pus bazele acestei discipline prin fiarea unei terminologii eacte şi ştiinţifice care a fostapoi general acceptată. 1ratatului lui 2lVment ?rinsault i-au urmat şi alte lucrări deheraldică, +ranţa aducndu-şi o contribuţie esenţială la naşterea şi fundamentareaacestei ştiinţe auiliare a istoriei. Kenţionăm printre reprezentanţi4$E&;Vrme de /ara, es blasons des armoiries, 5Ron, %DEC, 2harles egoing, *ercure armorial enseignant les "rinci"es et 1l1ments du blason des armoiries , ?aris, %HG9. n secolul al>7II-lea, o contribuţie însemnată a adus-o ?Yre 2laude-+ranşois KVnestrier prinlucrarea sa celebră4 e veritable art du blason et l2origines des armoiries, ?aris,%HE%, urmată de altele4 es recherches du blason, ?aris, %HE@ şi de 5Prigine desarmoires, ?aris, %H9J.

1ot în această perioadă s-au realizat şi desene de blazoane contemporane sau maivechi care au fost adunate de colecţionari.

n a doua !umătate a secolului al >I>-lea, după o perioadă de stagnare de lasfrşitul secolului >7III, cercetările au fost reluate, devenind disciplină de învăţămntla ^cole des 2hartes şi în alte universităţi europene.

GC

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/13notecapVIII.htm

















?rogresul în domeniu a fost favorizat de apariţia unor periodice despecialitate4 ,,Archives hVraldiXues suissesP (%99E-%CD@) devenit în %CDG ,,ArchivumLeraldicumP, şi ,,Mevue franşaise dPLVraldiXue et de igilographieP (?aris, %C@9).

/azele ştiinţei heraldice s-au pus încă din secolul al >I>-lea şi în secolul >>.?rintre lucrările cu contribuţii deosebite menţionăm cteva4 8randmaison, !ictionnaire h1raldique, ?aris, %9D: 5ouis "ouet dPArcX, Collection de sceaux, vol.I, ?aris, %9H@ 8. A. eRler, -eschichte der :eraldiG , 0Urenberg, %99D-%99C /aronvon ac=en, =atechismus der :eraldiG , în 9 vol., 5eipzig, %CJD-%C:J ". 5.

8albreath, *anuel du blason, 5ausanne, %CG: '. ;. ;ones, *edieval heraldr6. 0ome $ourteenth Centur6 :eraldic NorGs, 2ardiff, %CG@ Kichel ?astoureau, e trait1 d2h1raldique, ?aris, %CEC şi o ediţie germană.

n Sările Momne, preocupările de ordin heraldic se întlnesc din secolul al>7II-lea la cronicile4 8rigore 3reche (%DCJ-%HGE), Kiron 2ostin (%H@@-%HC%), 0icolae 2ostin (%HJJ-%E%:), la "imitrie 2antemir (%HE@-%E:@). n lucrările acestoraapărea legenda heraldică a capului de bour, a corbului, precum şi ,,pretinsele armeriiale "aciei (doi lei afrontaţi)P$9&. n secolul următor, interesul pentru heraldică semanifestă, în măsura în care aceasta a servit la alcătuirea stemelor de familie (turdza,/alş, 7ăcărescu). 2ătre sfrşitul perioadei au apărut sigilii domneşti pe care eraureprezentate în afara stemei principatului şi stemele celor %E !udeţe$C&.

/azele ştiinţelor heraldice se vor pune, însă, abia în secolul al >I>-lea, cnd s-auremarcat4 8h. Asachi (%E99-%9HC)$%J&, fiul său Aleandru$%%&, 8h. eulescu, KihailNogălniceanu (%9%E-%9C%)$%:&, 2ezar /olliac (%9%@-%99%)$%@&, precum şi reputaţiistorici ca /. ?. Lasdeu (%9@9-%CJE), 7. A. 3rechia (%9@G-%CJ%), ". A. turdza (%9@@-%C%G). n ultimele decenii ale secolului al >I>-lea s-au remarcat cţiva heraldişti ce-şivor desfăşura activitatea şi în primele decenii ale secolului următor, dintre caremenţionăm pe4 ctav 8eorge 5ecca (%99%-%CDE), *tefan "imitrie 8recianu (%9:D-%CJ9) şi ?. 7. 0ăsturel. "upă %C%9, ştiinţa heraldică a cunoscut o nouă dezvoltare prinînfiinţarea în %C:% a 2omisiei 2onsultative de Leraldică (E membri), avnd atribuţii înelaborarea noilor steme romneşti. n secolul >>, importante contribuţii au fost adusede 2onstantin Koisil (%9EH-%CD9), 0icolae 8rămadă (%9C:-%CH%), Karcel Momanescu(%9CE-%CHD), Aurelian acerdoţeanu (%CJG-%CEH), 'mil 7rtosu (%CJ:-%CEE), Kihai/erza (%CJE-%CE9), "an 2ernovodeanu (n. %C:%), Karcel turza-ăuceşti (%9CD-%C9G), ;ean 0. Kănescu (n. %C:E), Karia "ogaru (n. %C@G) şi alţii.

n %CEJ s-a creat 2omisia de Leraldică, 8enealogie şi igilografie pe lngăInstitutul de istorie ,,0icolae IorgaP, unde funcţionează şi în prezent, urmărindu-sedezvoltarea ct mai mult şi mai bine cu putinţă a acestor ştiinţe auiliare ale istoriei înMomnia.

?rin participarea membrilor săi la numeroase congrese internaţionale despecialitate, 2omisia a contribuit la răspndirea, dincolo de fruntariile naţionale, aacestor izvoare istorice romneşti, precum şi a rezultatelor cercetării romneşti îndomeniile heraldicii, generalogiei şi sigilografiei. 1ot în anul %CEJ s-a creat2onfederaţia Internaţională de Leraldică, cu scopul de a uni eforturile specialiştilor din diferite ţări pentru efectuarea de cercetări heraldice, genealogice şi sigilografice.2omisia de Leraldică, 8enealogie şi igilografie din Momnia este afiliată acestuiorganism internaţional, ca membră fondatoare, iar reprezentantul ei face parte din/iroul 'ecutiv al 2onfederaţiei.

n ultimele decenii, ştiinţa heraldică romnească se bucură de un bine meritat prestigiu, Momnia fiind prezentă din %CEJ la toate congresele internaţionale deheraldică, genealogie şi sigilografie.

?entru interpretarea !ustă a izvoarelor, pentru redarea ct mai fidelă a adevărului,istoricul trebuie să poată citi şi interpreta elementele heraldice, trebuie, altfel spus, să

DJ
















posede tehnica descifrării stemelor sau blazoanelor, care constituie elementulfundamental al heraldicii.

tema constituie ,,ansamblul semnelor distinctive şi simbolice care alcătuiesc blazonul unei persoane, instituţie sau stat eprimnd atributele saleP$%G&. stemătrebuie să cuprindă, în principal, următoarele elemente4 scut, figuri heraldice, elementeeterioare ale scutului, incluznd cimierul, coroana, susţinătorii, pavilionul, deviza.

"e la persoane, familii, instituţii (puterea centrală, puterea eclesiastică), blazonula fost treptat adoptat de ţări, regiuni, cetăţi, oraşe, asociaţii, case de comerţ, ateliere,

fabrici etc..$%D&"upă modul de prezentare, blazoanele pot fi simple (unul singur) şi combinate(unul sau mai multe unite sau nu$%H&).

"in punct de vedere al modului cum a fost creat, eistă blazon de concesie(concedat de suvernai, în forme iniţiale) şi blazon transformat, incluznd toateadăugirile şi modificările ulterioare.

n heraldică, blazonul este analizat ca fiind purtat de posesorul lui, respectiv dinspate. n consecinţă, latura privită din faţă la stnga este socotită, de fapt, la dreapta,iar cea privită din faţă la dreapta este la stnga.

0cutul (cuvntul grecesc sGutos B piele) este elementul principal al blazonului saual stemei el este în acelaşi timp şi cmpul pe care se aşează celelalte elemente deheraldică. +olosit iniţial, din antichitate, ca un mi!loc de apărare al celui care-l poartă,a devenit în evul mediu elementul care-l individualiza, deoarece pe el se aşezau lucruricare simbolizau mai ales victoriile sale militare. cutul poate fi de formă rotundă,ovală, pătrată, dreptunghiulară, rombică, triunghiulară$%E&.

cutul, din punct de vedere al simbolului heraldic, poate fi4 simplu, compus, unitîn !umătate părţi, scut-ecuson, scut de stemă.

cutul simplu sau neted este acel scut care are o suprafaţă plană, netedă, vopsitîntr-o singură culoare şi nu are pe el figurată nici o piesă heraldică. cutul compus esteacoperit de mai multe smalturi (culori, metale, blănuri) şi are cmpul împărţit în maimulte partiţiuni. cuturi unite sunt două scuturi care îşi ating marginile. cut în !umătate părţi (despicat) se constituie din unirea a două scuturi împărţite în !umătate,în lungime şi alăturate, în aşa fel înct să se observe din fiecare cte o !umătate. cut-ecuson este acela aşezat pe un scut mai mare semnifică o concesiune făcută de unsuveran unui nobil. 'l se poate aşeza central, cnd este unul singur, sau pe margine,cnd sunt mai multe scuturi-ecuson. 2mpul scutului se împarte în mai multe partiţiunicu a!utorul unor linii care se numesc trăsături$%9&. ?artiţiunile (împărţirile scutului)sunt următoarele4 %) despicat :) tăiat @) despărţit G) spintecat -%la)a .20.

Mepartizările constituie termenul general prin care se desemnează diviziunilescutului care rezultă din combinarea partiţiunilor obişnuite. Mepartizările sunturmătoarele4 treimea, sfşierea încrucişată, poala, cartierele care variază de la H la @:,număr care nu poate fi depăşit$%C&.

Leraldica are la bază culorile sau smalţurile, termen care îşi are originea învopsirea stemelor sau blazoanelor pe mobile, pe arme, pe vase de aur şi de argint$:J&.

Arta heraldică foloseşte @ smalţuri desemnate prin4$:%&%) două metale - aurul care este galben şi argintul care este alb:) H culori propriu-zise4 roşu sau staco!iu, albastru sau azur, negru (sable), verde

(sinople, luat de la arborii din prea!ma cetăţii inope), purpura sau violet, portocaliu@) două blănuri4 a) hermina, numită şi cacom (albă cu pete negre), şi contra

hermina b) sngeapul (singipie), numit şi vair, şi contra sngeapul (contra singipie) deculoare albastră (azur) cu alb.

Aceste smalţuri se figurau pe steme prin intemediul desenului convenţional,redndu-se imaginea, nu şi culoarea respectivă. Astfel, argintul se redă prin culoarea

D%




















albă, roşu prin linii verticale, azur prin linii orizontale, negru prin linii încrucişate(verticale şi orizontale) etc. n cmpul scutului se află nenumărate piese care alcătuiescfigurile heraldice -%la)a .20.

+igurile heraldice se clasifică în4 piese onorabile şi piese mai puţin onorabile.?iesele onorabile sunt cele mai vechi piese întrebuinţate pe scuturi. 2elelalte sunt

piese folosite mai recent. ?iesele onorabile ale scutului sunt ,,suprafeţe ale scutului,diferite ca smalţ de restul cmpului, realizate prin trasarea unor linii drepte, oblice saucurbeP$::&. ?rintre cele mai folosite se numără4 şeful sau capul (o linie orizontală

trasată în partea superioară a scutului), talpa sau treimea inferioară a scutului (realizată prin trasarea unei linii orizontale în partea inferioară a scutului), banda (realizată printrasarea a două linii oblice din colţul drept superior spre colţul stng inferior), bara(realizată prin două diagonale duse din colţul stng superior spre colţul drept inferior).?rin acelaşi !oc de linii se mai pot realiza4 furca, furca răsturnată, palul (ţeapa), crucea,săritoarea, căpriorul, pa!era.

Kobilele sunt obiecte aşezate pe scut. Acestea pot fi4 figuri naturale, artificiale,himerice. +igurile naturale pot fi luate de la astre, pot fi părţi ale corpului, omenesc,sau pot să provină din lumea animală, a plantelor, a păsărilor etc. +igurile artificiale pot fi4 cruci, turnuri, castele, poduri, biserici, vapoare, coroane etc. +igurile himericese iau, de regulă, din mitologie sau pur şi simplu sunt fanteziste.

Orametele e3terioare ale stemelor

cutul pe care se află figurile sau mobilele este ornamentat eterior cu4 coif,

coroană, lambrechinuri, cimier, mantou, suporţi, tenanţi, susţinători, deviză, insigne,strigăte -%la)a .40.

Coiful (casca) este cel mai vechi ornament al scutului, avndu-şi originea încăştile antice, înfăţişnd acoperămntul cavalerilor în armură. ?rin urmare, reprezintăcea mai nobilă piesă din stema unui nobil. 2oiful timbra sau ocrotea scutul, dar prin else indica şi rangul personal. 'ista coiful de suverani, de principi, daci, marchizi,conţi, viconţi, baroni, bastarzi -%la)a .50. 5a rndul său, coiful era împodobit cu unmănunchi de pene sau din alte materiale.

2oiful constituie suportul cimierului (creştet) şi se supune regulilor heraldice.Astrel că, rangul nobiliar va determina forma, metalul, numărul de grile şi poziţia sa pescut (faţă, profil, dreapta sau stnga)$:@&. n funcţie de aceste elemente poate fi4 coif de împărat, rege, duce, conte, viconte, baron etc. Megula heraldică impune prezentareacăştii deasupra scutului, în cazul unui suveran în cazul nobililor, ea era aşezată în profil dreapta, iar în profil stnga se aşezau căştile bastarzilor. ?oziţiile acestea au fostfiate în secolul >7 şi au fost determinate de poziţia suveranului care stă în mi!loc şiceilalţi îl privesc din stnga şi din dreapta.

Coroana constituie un alt ornament al scutului. 'a este specifică fiecărei ţări,fiecărui rang şi fiecărei perioade istorice.

2oroanele se deosebesc între ele după metalul din care sunt confecţionate, după podoabele care se află pe ele şi după fleuroane -%la)a .60.

Cimierul $:G& (creştet) aşezat deasupra coifului constituie un alt element heraldicimportant. 'ste elementul cel mai înalt dintr-o stemă. riginea sa o găsim tot în epocaantică, în pămătuful din pene sau din păr de cal ce se afla pe coifurile greceşti şiromane. 2imierul se compune de cele mai multe ori din4 pene, coarne de animale,elemente himerice, figuri naturale, capete de om, gulere, blănuri etc. 2imierul aevoluat de la un semn distinctiv şi obligatoriu pentru membrii unei familii către unsemn personal. "upă secolul al >I7-lea, care constituie perioada sa de maimădezvoltare, importanţa folosirii cimierului a scăzut, devenind doar un ornament.

D:









ambrechinele$:D& sunt fşii de stofă fiate sus, în spatele coifului, atrnnd de o parte şi de alta. riginea lor se află, probabil, în gluga purtată de cavaleri, fie în fşiilede pnză legate de coif, fluturnd în vnt şi aducnd astfel răcoare$:H&. ?e stemă,lambrechinele sunt reprezentate prin frunze de pălămidă. ?e blazon, fondullambrechinelor trebuie să fie din aceeaşi culoare cu cmpul scutului, iar vrfurile lor din smalţul pieselor care se află în cmpul scutului.

0u"orţii şi tenanţii sunt animale naturale sau fantastice, fiinţe omeneşti, îngeri, părţi ale corpului omenesc sau părţi din corpul animalelor fantastice4 sirene, grifoni,

centauri. Acestea se aşezau în părţile laterale ale scutului cu scopul de a-l susţine.+igurile de formă umană sunt tenanţi ( ţinători). Animalele naturale sau himericesunt su"orţi. Aceştia sunt reprezentaţi, în general, în picioare sau faţă în faţă(afrontaţi). temele clericilor şi ale femeilor nu au suporţi sau tenanţi. ?entru văduvă,scutul era încon!urat cu un şnur de mătase neagră şi albă, împletit şi din loc în locînodat.

0usţinătorii includ plante (arbori, flori) sau obiecte şi au rolul de a susţine scutul.teagurile, fanioanele, cr!ele, tunurile sunt semne simbolice întrebuinţate la ornarea şisusţinerea scutului.

!evi%a heraldică este, de obicei, o cugetare referitoare la un sentiment, unobiectiv anume etc., eprimată ct mai lapidar cu putinţă. 'a poate fi filosofică,umoristică sau sinistră. "e obicei se aşează sub scut.

1oate elementele heraldice dintr-o stemă sunt prote!ate de mantou (sau cortină).Acesta poate fi de purpură, poate fi de catifea sau mătase albastră sau poate fi de postav. n funcţie de rang, de grad, ea poate fi căptuşită cu hermină, brodată cu aur,aurită în întregime.

'tinderea folosirii stemelor a dus cu timpul la alcătuirea unei terminologii şi aunor reguli precise încă din secolul al >7-lea. "intre regulile alcătuirii unei stemeconform tratatului de heraldică menţionăm$:E&4

%) cunoaşterea scutului :) cunoaşterea smalţurilor heraldice, a metalelor,culorilor, blănurilor, pieselor sau mobilelor @) spargerea sau modificarea stemelor şiornamentelor eterioare G) partiţiunile scutului sunt în număr de G4 despicat, tăiat,despărţit, spintecat D) direcţia tăieturilor sau a dungilor se consideră totdeauna după poziţia scutului şi a aelor sale H) o piesă heraldică este formată prin împărţirea unuiscut în diferite culori şi prin mărginirea acestora cu dungi drepte sau oblice E)numărul maim de cartiere al unui scut este de @: 9) scutul familiei principale se pune peste figurile din scut, în centrul său C) se folosesc numai culori heraldice ca roşu,albastru, verde, negru, purpură, portocaliu %J) poziţiile figurilor în cmpul scutuluisunt în număr de %J %%) piesele şi figurile sunt supuse la reguli precise determinate%:) fiecare figură heraldică trebuie să se deosebească pe cmpul scutului în care este plasată şi pe care trebuie să-l umple %@) nici un coif nu poate fi fără creştet (cimier) şinici un cimier fără coif.

Iniţial, heraldica a fost un atribut al nobilimii, dar ea a constituit şi apana!ulintelectualilor, al meseriaşilor, al negustorilor.

Arta a făcut apel în mod deosebit la heraldică, găsind aici o vastă sursă deinspiraţie şi, în acelaşi timp, un domeniu de manifestare.

Leraldica, prin izvoarele sale speciale pe care le pune la îndemna cercetătorilor, prin simbolistica sa, constituie un domeniu deosebit de important pentru cunoaşterea proceselor sociale, politice, culturale ale societăţii omneneşti. Leraldica contribuie la omai bună înţelegere a moravurilor, obiceiurilor, a mentalităţilor medievale în general, precum şi la ,,descifrarea încrengăturilor genealogice adesea foarte încurcateP. 'a aconstituit, de asemenea, şi un domeniu pe care romnii l-au folosit din plin. 5upta pentru independenţă şi pentru unitate naţională a fost evidenţiată şi prin simbolurile

D@









heraldice care au servit şi drept arme de luptă pentru realizarea acestor deziderate.METROLO"IA

Ketrologia este ştiinţa auiliară a istoriei care are drept obiect studiul măsurilor fie sau variabile. 0umele provine de la cuvntul grecesc metron B măsură, iar logosB vorbire, studiu. Aşadar, altfel spus, metrologia se ocupă cu ,,vorbirea despremăsurăP.

!icţionarul enciclo"edic din %CE: defineşte, astfel, această ştiinţă ,,disciplinăcare se ocupă cu măsurile fizice precise, cu unităţile şi procedeele de măsurăP. 1ot ease ocupă şi de ,,ansamblul activităţilor legale şi administrative privind păstrarea şireproducerea etaloanelor, verificarea instrumentelor de măsurăP$%&.

2ea mai compleă definiţie a metrologiei istorice se întlneşte în !icţionarul #tiinţelor s"eciale ale istoriei4 ,,metrologia istorică, disciplină specială a istoriei carese ocupă cu studierea sistemelor de măsură din trecut, oglindite în izvoaredocumentare, cu evoluţia acestora de-a lungul istoriei, cu adaptarea lor la sistemul demăsură modern, precum şi cu cercetarea vechilor măsurători, în raport cu sistemulutilizat pe regiuni, în anumite perioade, în vederea stabilirii datei probabile şi alocului de creare a unor izvoare nedatate sau nelocalizateP$:&.

ocietatea omenească a folosit pentru măsurare diferite valori, dar definitivareasistemelor s-a petrecut abia în perioada greacă şi romană.n perioada medievală, sistemele de măsurare au fost etrem de diferite şi

diversificate.?reocupările ştiinţifice privind modalităţile de măsurare de-a lungul timpului

apar abia în secolul al >7I-lea, cnd s-a scris şi primul tratat de metrologie a lui 8.Agricola4 !e menseribus et "onderibus romanorum (%DDJ). n secolele următoare,cercetarea sistemelor de măsurare în Antichitate şi 'vul Kediu s-a intensificat înnumeroase ţări din 'uropa. n secolul al >I>-lea, metrologia a devenit disciplină de predare în învăţămntul politehnic, agronomic şi comercial$@&.

n Sările Momne, în perioada Megulamentului rganic (%9@%-%9@:) s-au făcut

încercări de uniformizare a măsurilor, dar acest lucru va fi posibil abia în anul %9HH în?rincipate şi în %9EH în 1ransilvania.n planul ştiinţific$G& începutul este făcut de 8h. Asachi (%E99-%9HC) care ne-a

lăsat o valoroasă lucrare4 *ăsurile #i greutăţile române#ti #i moldovene#ti încom"araţie cu ale celorlalte neamuri, /ucureşti, %9G9.

"in a doua !umătate a secolului al >I>-lea, principala preocupare a metrologieidin Sările Momne a constituit-o introducerea sistemului metric, ,,bătălia pentrusistemul metricP. -au remarcat în acest sens4 8. 2antilli, K. Kărăcinescu, *tefan?op, 1, ?etrişor, Al. Wane.

n deceniile opt şi nouă ale secolului >> s-au remarcat lucrările următorilor4 0icolae toicescu4 Cum măsurau strămo#i. *etrologia medievală "e teritoriul

României& /ucureşti, %CE% 8h. ?uri4 *etrologie generală& 1imişoara, %C9@ 7.Muandra4 *etrologie, partea I, /ucureşti, %C9@ 0icolae 5eonăchescu4 Bătălia "entru sistemul metric& /ucureşti, %C9H.

Kăsurile sunt de două feluri$D&4 a) directe, în afara omului, cum este spaţiul şitimpul b) cele determinate de om prin diverse observaţii şi calcule, precum greutatea,densitatea, lungimea, volumul etc. Acestea au variat de-a lungul timpului, de la oornduire socială la alta, după loc, formnd adevărate sisteme. 2unoaşterea acestor sisteme este absolut necesară pentru înţelegerea deplină a izvoarelor istorice. 1rebuiecunoscute sistemele metrologice ale fiecărei ornduiri precum şi modalitatea detranspunere în sistemul actual de calcul. +ără această raportare nu se pot înţelege

DG

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/14notecapIX.htm












documentele şi nu se pot cunoaşte procesele economice şi nici scrie istoria economicăa unei ornduiri. Apoi istoria unităţilor de măsură este foarte strns legată de istoriacomerţului, şi, prin urmare, cunoaşterea unităţilor de măsură, prezentarea lor valoricăîntr-un anumit interval de timp, într-un loc, determină cunoaşterea produselor care serealizează într-o societate, valoarea acestora, raporturile care eistă între diferite produse, puterea de cumpărare a membrilor societăţii respective.

2ea mai veche terminologie din domeniul metrologiei s-a cunoscut în 2aldeea.'ste una simplă şi se întlneşte şi la alte popoare şi zone, aceasta apărnd o dată cu

relaţiile de schimb. dată cu dezvoltarea comerţului şi a transporturilor, s-a simţitnevoia unor cuvinte şi epresii noi, potrivite unor noi activităţi economice.n epoca antică aproape toate popoarele au adoptat măsuri plăcnd fie de la

membrele corpului omenesc, fie de la produsele necesare traiului zilnic. Apoi, acesteaau fost multiplicate, după timp şi după loc, şi s-au aplicat tuturor genurilor de măsuri4de lungime, de suprafaţă, de capacitate, de greutate$H&.

n metrologie eistă trei sisteme4%) duodecimal, care are la bază împărţirea în %: unităţi luate împreună şi care se

numeşte duzină:) seagesimal, în care prima unitate superioară are HJ etaloane@) zecimal, în care prima unitate superioară etalonului este un multiplu de loc.n Antichitate, deşi primele calcule se întlnesc în 2aldeea, totuşi se constată,

din punct de vedere numeric, o mare varietate de sisteme proprii fiecărui popor şifiecărui ţinut, cetate etc. "e aici apare dificultatea cunoaşterii tuturor precum şirealizarea corespondenţei în sistemul actual de calcul. "ăm spre eemplificaremăsurile de la Atena, celebra cetate a lumii greceşti$E&.

*ăsuri de lungime4a) dactRlos (lungimea unui deget) B J,J%C@ m. b) palaeste (lărgimea minii în latul palmei) B G dactili B J,JEE% m.c) spithame (distanţa din vrful degetului mare la vrful degetului mic, avnd

palma deschisă) B %: dactili B J,:@%: m.d) pos (piciorul) B %H dactili B J,@J9@ m.e) pehRs (cotul) B %,%O: picioare B J,GH:G m.f) bema (pasul) B :, %O: picioare B J,EE% m.g) orgRnia (lungimea a două braţe întinse sau stn!enul) B G coţi B %,9D m.?iciorul era unitatea măsurilor itinerare, dintre care mai cunoscute au fost4- a) două picioare şi !umătate B J.EE% m- b) pletron (lungimea unei brazde pe care o poate tăia deodată un bou B %JJ

picioare B @J,9@ m)- c) stadionul (distanţa pe care o poate străbate un alergător fără a se opri) B HJJ

picioare B %9G,C9 m- d) dublu stadiu- e) stadiu cvadruplu- f) E sau %: stadii.Acestea se foloseau în cadrul întrecerilor sportive.Kăsurile de suprafaţă au ca unitate de măsură piciorul pătrat.?entru măsurile de capacitate grecii au întrebuinţat două feluri de măsuri4 unele

pentru substanţe lichide şi altele pentru substanţe solide. 7entru lichide mai folosite au fost următoarele4a) cotilul sau ,,ulcicaP B J,:E@H l. b) hous-ul B %: cotili B @,:9 l. 7entru solide4a) cotilul B J,:E@H l.

DD







b) hoini-ul B raţia zilnică a unui om B G cotili B %,JCGG l.c) medimna B %C: cotili B D:,D@ l. 7entru greutăţi au fost importante două sisteme, cel eubeic şi cel eginetic.

1erminologia era aceeaşi dar valoarea era diferită.5a Atena se folosea4a) obolul B J,E:9 gr. b) drahma B H oboli B G,@H gr.c) mina B %JJ drahme B G@H,HJ gr.

d) talantul B HJ mine B :H.%@H,:J gr.istemul roman a fost asemănător cu cel grecesc. *ăsuri de lungimeMa) digitus (degetul) - lăţimea degetului mare B J,J%9@ m. b) palmus (palma) - lăţimea palmei minii B J,JEGJ m.c) uncia (%%%: din pessus) B J,%:@G m.d) pes (piciorul) B G palme sau %H degete B J,:CH@ m.e) cubitus (cotul) B %.%O: picior B J,GGG@ m.f) gradus (gradul) B :.%O: picioare B J,EGJE m.g) passus (pasul) B D picioare B %,G9%D m.h) pertica (pră!ina) B %J picioare B :,CH@J m.i) millia passum B %JJJ de paşi B %G9%,DJ m. !) stadium (pe mare) B %9G,C9 m.=) milla B 9 stadii B %@EC,9H m. 7entru su"rafaţă se folosea, la fel ca la greci, piciorul pătrat (passus Xuadratus)

B J,JJJ9 cm:. Kai importante au fost4a) pertica B pră!ina folosită de hotarnici fără o valoare precisă b) scripulum - %J picioare pătrate B 9,9G m:.c) !ugerum (iugărul) B :D:@,@D m:.d) heredium B : iugăre B DJGH,E m:. *ăsuri de ca"acitate. ?entru lichide unitatea de măsură a fost amphora (numită

şi vadra) B :H,%CH l. ?entru solide unitatea de măsură era numită modius şi conţinea9,E@@ l.

*ăsuri de greutate. 'talonul a fost libra, împărţită în %: uncii.Aceasta avea subdiviziuni4 % libră B %: uncii B @:E,GD gr., % uncie B :E,:9 gr.emiuncia avea %@,HG gr.n perioada feudală nu se putea vorbi de un sistem. "ar s-a perpetuat din epoca

antică, în mare măsură, terminologia şi uneori chiar conţinutul ei. Astfel pentrulungimi eistau4

a) linia B %O%: deget B J,JJ::D m. b) polle (policar, degetul cel mare) B J,J:E m.c) pes (picior) B %: degete B J,@:D9 m.?entru suprafaţă s-a menţinut pertica (pră!ina).?entru capacitate s-a folosit4 modius, pinta (cana), apoi baniţa pentru substanţe

uscate B cca. %@ l, butoiul (sau polobocul).?entru greutăţi s-a introdus marca de :%9,JDH gr.n toată antichitatea şi în toată perioada medievală s-a constatat dificultatea

eistenţei unor att de variate sisteme pentru măsuri şi greutăţi."eşi din secolul al >7I-lea s-a pus problema constituirii unui sistem mai simplu

de calcul. Abia în secolul al >7III-lea s-a putut crea sistemul metric. 3n sistem mai practic. n %EHH francezul 5a 2ondamine a izbutit să determine o măsură mai unitară,stn!enul peruvian (la toise de ?erou) şi a propus-o ca etalon pentru măsurareagradelor meridianelor $9&. 1otuşi, propunerea sa nu s-a impus şi, în %ECJ, savanţii

DH





francezi au hotărt ca unitatea de măsură pentru lungimi să fie %O%J.JJJ.JJJ parte dinmeridianul ?arisului, porţiunea de la 'cuator la ?ol. Astfel s-a adoptat ca oricediviziune să se facă prin cifra %J. "e aici a derivat şi numele de sistem zecimal.Această fracţiune a fost numită metru (metron), adică măsură. n +ranţa noul sistem afost adoptat la % noiembrie %9J%, în mod facultativ, iar din % ianuarie %9GJ a devenitobligatoriu$C&.

"upă propunerea metrului ca etalon de lungime s-a făcut şi propunerea unuietalon de greutate4 =ilogramul, respectiv gramul$%J&.

'talonul acestui sistem cu multipli şi submultipli are o bază reală. 1erminologiamultiplilor este luată din limba greacă (=ilo B %JJJ gr., hecto B %JJ, deca B %J), iar submultiplii au termeni din limba latină (deci B %J, centi B %JJ, mili B %JJJ).

Aceşti termeni se adaptează cu uşurinţă la tot felul de măsuri4 de lungime (=m B%JJJ m, hectometrul B %JJ m, decametru B %J m) de suprafaţă4 =m :, hectometru:,decimetru B J,J%J m, m:, centimetru, milimetru, micron).

?entru suprafeţele agrare se ia ca unitate decametrul: (arul sau ario B %JJ m:) şiare un singur multiplu4 hectarul B %JJJJ m: şi un singur submultiplu B centiarul, asuta parte dintr-un ar B % m:.

Kăsurile de capacitate au ca etalon m@ cu multiplii şi submultiplii şi sunt dedouă feluri4 pentru corpuri solide şi pentru corpuri lichide.

?entru măsuratul lemnelor nefasonate se întrebuinţează sterul, cu unsubmultiplu4 decasterul B %J m@ şi un submultiplu4 decisterul B J,J%J [email protected]ăsurile pentru lichide au ca unitate etalon4 litrul, cu multipli şi submultipli.Kăsurile de greutăţi (ponduri) au ca unitate etalon gramul. 3n cm@ de apă

cntărită în vid la temperatura de G grade dă pondul gram. Kultipli şi submultiplisunt4 =g, tona, chintalul, hectogramul, decigramul, centigramul, miligramul.

n epoca antică desigur că geto-dacii au folosit unităţile de măsură greceşti şiapoi romane. n epoca feudală romnii au avut un sistem propriu de măsuri care s-acaracterizat prin unitate şi diversitate$%%&. Ka!oritatea măsurilor şi greutăţilor aveauaproimativ aceleaşi denumiri şi în cele trei Sări Momne. "iferea mărimea acestorade la o zonă la alta. Ka!oritatea denumirilor sunt de origine greco-latină4 deget,

plamă, cot, pas, funie, falce, cblă, cntar.?entru suprafeţe s-a folosit pră!ina şi stn!enul precum şi falca, pogonul,cureaua, chinga.

Kăsurile de capacitate mai folosite au fost4 butoiul, vasus şi tunella. Iar cele degreutate erau4 povara, burduful, sacul, cntarul, carul, mi!a.

istemul zecimal s-a introdus în ?rincipate după o îndelungată bătălie la :Eseptembrie %9HG, devenind obligatoriu în ianuarie %9HH$%:&.

!I!LIO"RAIE /'M2I3 "MQ8LI2'23, A"I0A, ntroducere în istorie #i #tiinţele auxiliare ale

istoriei& /ucureşti, 1ipogr. 3niv. ,,"imitrie 2antemirP, p. %J9-%%%.

!icţionarul #tiinţelor s"eciale ale istoriei& /ucureşti, 'd. *t. şi 'ncicl., %C9:.'"MI3, 0I25A', ntroducere în #tiinţele auxiliare ale istoriei& 2lu!-0apoca,1ipogr. 3niv. ,,/abeş-/olRaiP, %CC:, p. ::J-::E.

5'0Q2L'23, ?. 0I25A', Bătălia "entru sistemul metric, 'ditura Ion2reangă, %C9H.

M3>A0"MA, 7A5'MI3, *etrologie, partea I-a, /ucureşti, %[email protected]'M"S'A03, A3M'5IA0, Curs de #tiinţe auxiliare ale istoriei& dactilografiat,

p. %%H-%:%.1I2'23, 0I25A', Cum măsurau strămo#ii. *etrologia medievală "e

teritoriul României. /ucureşti, 'd. *t. şi 'ncicl., %CE%.

DE











NUMI#MATICA

0umismatica este ştiinţa care are drept obiect de studiu moneda. 0umele provinede la termenul grecesc numisma& preluat apoi şi de romani sub forma nummus& i& dar şi

nomisma& atis& care înseamnă monedă, ban$%&. 0umismatica are în vedere4 tipurile monetare, descrierea lor, descifrarealegendelor, materialul din care sunt confecţionate, raporturile dintre diferitele categoriide monedă, circulaţia monetară, alcătuirea 2orpusurilor de monede.

Kedalia constituie de asemenea un document metalic al unor epoci istorice. 'areprezintă pentru contemporani dar mai ales pentru urmaşi un prile! de înţelegere aimportanţei acordate unor probleme ale vieţii societăţii respective, unor personalităţicare prin activitatea desfăşurată au contribuit la prăbuşirea societăţii omeneşti, unor societăţi şi unor instituţii. ramură a ştiinţei numismatice, medalistica are ca obiect decercetare medaliile şi plachetele.

Koneda, prin natura ei specifică a fost destinată să fie o valoare circulatorie,

constituind un instrument de lucru, practic, şi teoretic, deosebit de important în procesul analizei vieţii economice, sociale, politice şi culturale a societăţii omeneşti. ncadrul ei, moneda poate fi o măsură a valorii, deci un instrument de schimb, poate fiun intermediar al schimburilor şi o rezervă de valoare$:&. n acest ultim caz, tezaurelefurnizează informaţii preţioase de natură numismatică şi economică, privind raportuldintre monedele indigene şi cele care circulă concomitent cu ele, orientarea economicăa statului respectiv, orientare care este în strnsă legătură cu cea de politică eternă etc.

Koneda a constituit şi constituie în continuare, o antenă deosebit de sensibilă avieţii economice, sociale, politice şi culturale a unei societăţi$@&.

'a nu este numai un instrument fiscal, ci a fost şi este un mi!loc de a acţionaasupra unei con!uncturi economice, sociale şi politice a unui stat.

?rin natura sa specială, studiul monedei reprezintă un domeniu deosebit decomple şi de complicat, în acelaşi timp, al cercetării istorice.Koneda conţine, sintetizată în ea, întreaga evoluţie a formaţiunilor politice şi

apoi a statului care a emis-o şi în cadrul căruia circulă. Astfel că, apariţia, evoluţia şirăspndirea ei pnă la tezaurizare reflectă gradul de dezvoltare al societăţii din care provine.

n acelaşi timp, moneda conţine numeroase elemente ponderale şi de valoareintrinsecă precum şi elementele iconografice, heraldice epigrafice, sigilografice, care, pentru a putea fi descifrate şi înţelese necesită vaste cunoştinţe teoretice şi oîndelungată eperienţă practică.

Koneda constituie un izvor important pentru studierea nivelului economic al unui

popor, pentru determinarea şi înţelegerea fluctuaţiilor economice, a crizelor din acestdomeniu, cnd apar falsurile monetare, deprecierile din titlul metalului preţios,monede cu miez de aramă. interpretare ct mai completă a descoperirilor monetaredintr-o zonă, conduce spre o prezentare ct mai eactă a vieţii comerciale, a circulaţiei bunurilor economice se pot realiza interesante raporturi valorice între monedelediferitelor ţări, se poate stabili puterea de cumpărare a membrilor societăţii într-oanumită perioadă$G& etc.

1ot prin studiul monedei se pot face o serie de constatări importante privindanumite obiceiuri, instituţii sau dezvoltarea artistică a unei ţări. 2itirea corectă areprezentărilor figurate pe avers şi revers oferă informaţii preţioase privind viaţa

D9

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/15notecapX.htm










politică religioasă, orăşenească sau viaţa socială. Koneda antică cu tipul iconograficcare predomină, constituie o sursă deosebit de preţioasă pentru cunoaşterea religiilor, amitologiei, pentru cunoaşterea figurilor suveranilor şi a familiilor imperiale, pentruistoria artei. feră deci informaţii deosebit de preţioase prin iconografie şi portretisticaantică, ele fiind de multe ori singurele surse care au păstrat figurile autentice alemonarhilor $D&.

?rin imaginea de pe avers, moneda a avut şi o funcţie ,,propagandisticăPimportantă, !ucnd rolul unei ,,gazete oficialeP a unui stat, mai ales în perioada

antichităţii.ub raportul artei şi al tehnicii de realizare, moneda antică a pătruns adnc înrealităţile epocii, furnizndu-ne informaţii preţioase pentru istoria tehnologiei defabricaţie a ei, pentru realizarea portretelor monetare, pentru istoria artei.

0umismatica medievală, care cuprinde figuri convenţionale şi mai schematice,furnizează informaţii privind costumele, monumentele triumfale, nume de suverani, destate, de gravori care pot contribui la elucidarea unor probleme politice sau lacompletarea altor izvoare istorice.

?e plan artistic, moneda, mai ales cea antică, a atins cele mai înalte culmi alemăiestriei artistice, dar, în epoca medievală arta gravurii în metal a scăzut ca valoareartistică. ?rin particularităţile sale, moneda reprezintă aşadar un izvor de o deosebităînsemnătate pentru studierea istoriei, deoarece, aşa cum afirma marele numismatfrancez 'rnest /abelon, ,,o colecţie de monede este un depozit de documentecontemporane care n-au putut fi alterate în decursul timpurilor prin transcrieri greşite, prin interpolări voite, prin suprimări arbitrare sau inconştiente... 'le sunt martorioculari şi oficiali, chemaţi fără încetare să facă mărturisiri în vasta anchetă pe careştiinţele istorice o întreprind din diferite puncte de vedere asupra trecutului omenirii omonedă este, mai adeseori de ct se crede, singurul document autentic care a ferit de profanarea uitării, un eveniment istoricP$H&.

0umismatica este în strnsă legătură cu arheologia care-i aduce la luminămonedele aflate în tezaure sau în descoperiri izolate şi care-i solicită în schimbinformaţiile, rezultate din ,,citireaP şi interpretarea lor şi care pot contribui laelucidarea problemelor compleului arheologic respectiv.

0umismatica se foloseşte de paleografie şi de epigrafie pentru înţelegerealegendelor de pe monede care pot fi tete4 greceşti, latineşti, chirilice, gotice, arabe,otomane etc., precum şi pentru descifrarea monogramelor şi prescurtărilor ce poteista pe aversul sau reversul monedelor.

Leraldica este şi ea legată de numismatică furniznd elemente necesare pentrudescifrarea şi interpretarea corectă a reprezentărilor heraldice de pe monede şi medalii.-a constituit, în timp, chiar un domeniu aparte4 heraldica numismatică.

2unoştinţele privind sistemele de măsuri, după care sunt date valorile de pemonede sunt furnizate de metrologie. e constată aşadar o strnsă interdependenţăîntre numismatică şi celelalte ştiinţe auiliare ale istoriei. ?reocupări numismatice cucaracter ştiinţific s-au manifestat de timpuriu, încă de la sfrşitul 'vului Kediu. 5asfrşitul secolului al >7I-lea au început să apară şi primele lucrări de specialitatecuprinznd descrieri de monede.

Megulile şi sistemul de lucru au fost puse la punct abia în secolul al >7III-lea, decătre abatele ;oseph Lilarius 'c=hel (%E@E-%EC9)6, care publica la 7iena prima marelucrare ştiinţifică despre monede4 !octrina nummorum veterum, în 9 volume între%EC:-%EC9. ?e baza clasificărilor ştiinţifice şi sistematice a monedelor făcute de'c=hel se va dezvolta numismatica în perioada următoare. 2u el a început metodaştiinţifică, precisă, în numismatică.

1ot în această perioadă, pe lngă marile biblioteci din capitalele europene4 ?aris,

DC











5ondra, Moma, /erlin, 7iena, ?etersburg, au luat fiinţă cabinete numismatice care păstrau bogate colecţii de monede şi de medalii. 3lterior se vor înfiinţa, pe lngăaceste cabinete, ocietăţi numismatice, ceea ce va încura!a dezvoltarea studiilor despecialitate$E&.

n secolul al >I>-lea numismatica a fost introdusă în planurile de învăţămnt alediverselor 3niversităţi. 1ot acum medaliile au fost incluse ca obiect de studiu al acesteidiscipline. -a remarcat în acest sens lucrarea lui 1h. '. Kionnet, !escri"tions desm1dailles antiques& grecques et romaines& avec leur degr1 de raret1 et leur estimation,

vol. I-I7, ?aris, %9JE-%9@D. "rumul deschis de ;. L. 'c=hel a fost urmat, printre alţii,şi de marele savant 1heodor Kommsen, care, prin lucrarea sa, -eschichte des RImischen */n%Lesens, /erlin, %9HJ, punea bazele numismaticii ca ştiinţă

n ceea ce priveşte numismatica medievală, contribuţii ştiinţifice, critice şianalitice, au adus ;oseph von Kader (%EDG-%9%D)66 şi Lermann 8rote (%9J:-%9CD).

5a sfrşitul secolului, A. 'ngel şi M. errure publicau primul tratat despremonedele medievale, )rait1 de numismatique du *o6en4Oge, ?aris %9C%-%9CD.

0umismatica a ocupat un loc important în 3niversităţi. nceputurile le găsim în%E@9 în 8ermania, la Lalle, cnd ;ohann chulge anunţa înfiinţarea unui 2olegiu particular la 3niversitate, unde va preda despre monede şi despre ştiinţa numismatică.n %EHH cursul a fost publicat sub formă de carte. Kultă vreme numismatica s-a predatca ştiinţă auiliară a arheologiei. n %9J% s-a introdus la 3niversitatea din 2oRmbra şila /iblioteca ?ublică din 5isabona. Astăzi 3niversităţile din /erlin, Lamburg,Leidelberg 8Zttingen, /raunsch<eig KUnster oferă cursuri de numismatică.

3n alt aspect care a preocupat pe numismaţi a fost alcătuirea 2orpusurilor demonede, a cataloagelor care să cuprindă emisiunile naţionale. n %HCJ +ranşois le/lanc a publicat la ?aris un catalog privind monedele franceze. Iniţiativa a fostcontinuată de numismaţii maghiari, germani şi italieni. 3n catalog important a fostalcătuit de MVthR 5aszlo4 Cor"us nummorum :ungariae, în : volume - %9CC, %CJE,reeditat în %CD9 la 8raz. Kai menţionăm, Cor"us nummorum talicorum, Moma, %Cvolume (%C%J-%CGJ), Cor"us nummorum 7oloniae, I, sec. >->I, %C@C, a lui Karian8umovs=i, Pstereichische */n%"rQgungen (%D%C-%C@9), 7iena, ed. a :-a, %CG9,autorii4 . Killer, A. 5oehr, '. Lolzmair.

5a sfrşitul secolului al >I>-lea şi-a deschis lucrările la /ruelles, primul2ongres internaţional de numismatică (%9C%), celelalte ţinndu-se la ?aris (%CJ%),/ruelles %C%J, 5ondra %C@H, ?aris %CD@, Moma %CH%, 2openhaga %CHE, 0e< or= %CE@, /erna %CEC etc.

ecolul >> s-a remarcat şi prin editarea marilor tratate de numismatică, cum ar fi4 )rait1 des monnaies grecques et romaines, ?aris %CJ%-%C@:, a lui 'rnest /abelon.

n perioada interbelică, ct şi în aceea de după al doilea război mondial, odată cuetinderea cercetărilor arheologice, numismatica a înregistrat progrese remarcabile attîn ceea ce priveşte formarea la scară naţională a unor reputaţi specialişti, ct şi în ceeace priveşte editarea unor instrumente de lucru şi a unor lucrări de specialitate. Acum auapărut numeroase dicţionare, leicoane şi glosare numismatice, bibliografii şicorpusuri naţionale$9&. *tiinţa numismatică universală a beneficiat în a doua !umătatea secolului >> de o serie de specialişti, dintre care cei mai mulţi sunt activi şi în prezent, şi, din rndul cărora enumerăm, cu regretul că spaţiul nu ne permitemenţionarea tuturor4;. 5afaurie, LVlYne Luvelin, ;ean /abelon, A. 2hastagnol, K. 2histol, >. 5oriot, ". 0anR, ;. ;. 2abarrot, ?hilip 8rierson, M. A. 2aerson, 2ecile Korrison, ;. erner,Arthur ?ohl, Mobert 8Zbel, Narl ?in=, Kartin ?rice, '. /ernareggi, 8iuseppe +elloni,8iovani ?esce, Memo 2apelli, I. 8edai, N. /iro-eR, 1odor 8erasimov, 'vaNolni=ova, ;ordana ;uru=ova, 7ladislav ?opovic, . uchodols=i, Andrei Nunisz,

HJ









;osef ;unace=.?reocupările numismatice pe teritoriul Sărilor Momne se pot fia în secolul al

>7I-lea cnd 0icolaus lahus, în lucrarea sa ,,LungariaP, redactată la /ruelles în%D@H, argumenta originea romană a romnilor prin limbă şi prin mărturiinumismatice$C&. n secolele următoare moneda a constituit sursă istorică şi pentruKiron 2ostin ( !e neamul moldovenilor ) şi "imitrie 2antemir ( :ronicul vechimiiromano4moldo4vlahilor& !escri"tio *oldaviae).

n secolul >7III şi în cel următor preocupările pentru studierea monedelor antice

au sporit, activitatea concretizndu-se în apariţia unor lucrări de specialitate.Astfel$%J&, în %EG9 Karin chmeizel îşi publica la Lalle lucrarea4 9rlQuterung -old und 0ilberner */n%en von 0iebenb/rgen (Interpretarea monedelor de aur şi de argintale 1ransilvaniei), urmată, peste un veac (%9GJ) de o alta, a lui Kichad Ac=nerfi, !ieantiGen */n%en 4 eine uelle der alterer -eschichte 0iebenb/rgens (Konedele anticeo sursă a istoriei antice a 1ransilvaniei).

Kodele antice l-au preocupat şi pe "amaschin /o!incă care publica, în %9@:-%9@@, lucrarea Anticele romanilor , precum şi pe Kihail 8hica, care ne-a lăsat şi primul catalog numismatic4 Răga%urile mele sau desfătări numismatice (%9@G-%9G:).

5a mi!locul secolului al >I>-lea preocupările numismatice cu caracter ştiinţificse intensifică, paralel cu avntul editării documentelor scrise, necesare scrierii istorieinaţionale. contribuţie remarcabilă a avut publicistul şi colecţionarul de monede şiantichităţi 2ezar /olliac (%9%E-%99%). 'l este socotit - pe bună dreptate - ctitorulnumismaticii romneşti$%%&.

n anul %9DD colecţia sa cuprindea cca @DJJ de monede de aur, argint, bronz, precum şi numeroase piese antice. ?este zece ani, o bună parte din ele le va donaKuzeului 0aţional de Arheologie creat de Al. Ioan 2uza, punnd astfel bazele2abinetului 0umismatic al acestuia, cabinet care funcţionează şi astăzi.n %9H9, 2ezar /olliac, care între timp a devenit membru al ocietăţii franceze denumismatică şi arheologie, a iniţiat un curs general de numismatică la 3niversitateadin /ucureşti, urmat de @E de elevi şi studenţi.

2ontinuator al activităţii lui 2ezar /olliac a fost academicianul ". A. turza(%9@@ - %C%G) care s-a remarcat nu numai prin dragostea de monede şi studiile asupralor dar mai ales prin crearea în %C%J a 2abinetului numismatic al Academiei Momneal cărui fond l-a tot îmbogăţit pnă la sfrşitul vieţii sale.

2el care a dus mai departe ,,pasiuneaP înaintaşilor săi devenind profesionist şiîntemeietor al şcolii romneşti de numismatică a fost academicianul 2onstantin Koisil(%9EH - %CD9)$%:&.

Kenţionăm pe scurt cteva din realizările sale în acest domeniu4 îmbogăţireacolecţiei 2abinetului 0umismatic al Academiei al cărui director a fost, începutulcatalogării, clasificării şi studierii în amănunţime a pieselor numismatice aflătoare în2abinet activitatea deosebit de intensă desfăşurată în cadrul ocietăţii 0umismaticeMomne (creată în %CJ@ şi care era în primele decenii ale secolului singurul for numismatic din ţară) şi la /uletinul ocietăţii 0umismatice Momne eforturiledeosebite depuse pentru înfiinţarea unui nou periodic, de data aceasta sub egidaAcademiei Momne, ,,tudii şi 2ercetări 0umismaticeP al cărui redactor a fost pnă lamoarte creator al unei catedre de numismatică la *coala de Arhivistică care funcţiona pe lngă Arhivele tatului din /ucureşti (al cărui director era) devenind ,,ctitorulînvăţămntului regulat de numismatică din ţara noastrăP.

n momentul de faţă şcoala romnească de numismatică se bucură de un binemeritat prestigiu internaţional fiind prezentă activ la numeroasele congresenumismatice care se desfăşoară în lume, precum şi la realizarea diverselor publicaţiiinternaţionale4 ,,2oin LoardsP (5ondra), ,,0umismatic 5iteratureP (0e< or=) şi

H%













altele.5a ora actuală se editează cteva periodice de specialitate4 ,,tudii şi 2ercetări de

0umismaticăP, ../uletinul ocietăţii 0umismatice MomneP, ,,2ercetări 0umismaticeP (sub egida Kuzeului de istorie al Momniei prima apariţie anul %CEC).Alături de 2onstantin Koisil, ct şi după moartea acestuia s-au remarcat studiilenumismatice$%@& (antică, medievală şi modernă) ale lui4 A. Mesch, 0icolae "ocan (n.- %C@@), 2. ecăşeanu, 2ostin 2. Niriţescu (%9E9 - %CHD), Ilie Kinea (%99% - %CG@),ct. 5uchian (%CJ@ - %C9%), 8h. /uzdugan (%CJ: - %C9J), Aurel 8olimas (n. %CJ9-

%CCD), 'mil 2ondurachi (%C%: - %C9E), /ucur Kitrea (n. %CJC-%CCH), ct. Iliescu (n.%C%C), 2onstantin ?reda (n. %C:D), 8h. ?oenaru - /ordea (n. %C@E), ?etre "iaconu (n.%C:G), ;udita in=ler (%C:D - %C9E) şi alţii.

0umismatica cuprinde4 istoria monedei, numismatica descriptivă, metrologia,numismatică, circulaţia monedei$%G&.

Istoria monedei cuprinde trei perioade4 antică, medievală şi modernă iar subaspect cronologic ţine cont de periodizările fiecărei ţări.

Invenţia monedei ca mi!loc de schimb comercial s-a atribuit multă vremefenicienilor, fapt valabil pentru regiunea mediteraneană, pentru că în alte regiuni caAsia, America ?recolumbiană - moneda a fost o creaţie locală avnd şi alte forme.

"upă invenţia monedei s-a căutat forma cea mai comodă şi cea mai utilă în procesul de schimb. 1otuşi, după o legendă greacă, legislatorul olon ar fi bătutmonede ct roata carului, ca să dezveţe pe cetăţeni de acumulări monetare. n insulaap din arhipelagul 2arolinelor (?acificul ccidental) se folosesc şi azi bani de piatră,care se pot purta în buzunar fiindcă sunt nişte discuri de piatră găurite la mi!loc (canişte pietre de moară) ca să poată fi înşiraţi pe o pră!ină şi duşi de doi oamenimonedele cu valoare maimă (azi ieşite din uz) aveau @,D m în ţ şi cntăreau pnă la Dtone. ?e insulă carierele de piatră lipsesc, piatra monetară se aduce pe plute de la maredistanţă.

/anii mari, posesorul şi-i ţinea în faţa casei ca semn al averii. 2u o monedă de o !umătate de metru în se puteau cumpăra %JJJ de nuci de cocos sau un purcel iar cuuna de %,@ m în se putea cumpăra o canoe sau o nevastă.

+ormele banilor vechi erau însă între cele mai neaşteptate se foloseau colţi decine (în insula alomon din ?acific) pe 2oasta de +ildeş aveau formă de brăţară înWimba<e erau sub formă de clopoţei de bronz în cteva ţări orientale se turnau subformă de pomi cu frunze discoidale perforate - posesorul rupndu-şi cte ,,frunzeP îitrebuiau sub formă de cuţite în 2hina.

3nele din cele mai vechi monede în sens modern s-au confecţionat dinelectrum$%D& - un alia! natural din aur şi argint în colonia grecească 5idia din AsiaKică în secolul 7II î.Lr. Acestea au fost emise sub forma unor lingouri pe care seaplica un sigiliu, o marcă rudimentară, dndu-le astfel caracter oficial. "in secolul 7Ie.n. moneda a devenit un monopol regal, un monopol al suveranului în general. n D%:î.Lr. regele ?ersiei a emis darici de aur şi sigilii de argint cu efigia sa, metodă folosităde toţi cei care i-au urmat la tron.

n antichitate grecii utilizau pentru monede denumirile folosite pentru greutăţifiindcă ele reprezentau o greutate echivalentă în metal preţios. 2ele mai folosite erau4a) halcousul - era din aramă şi echivala cu %O@ din obol b) obolul B %OH din drahmă c)drahma, din argint echivala cu H oboli d) staterul era din aur şi echivala cu G drahmee) talantul care echivala cu HJ mine B respectiv cu HJJ drahme. bolul B J,E:9 gr.,drahma B G,@H gr.

Kina şi talantul erau monede de calcul, corespondenţa lor valorică se realiza înfuncţie de greutatea metalului ce-l deţineau.

Momanii au folosit lingoul care era o bucată de metal topit, un alia! din cupru şi

H:









zinc, turnat apoi într-o formă specială. ?rimele monede romane (sec. 7 î.Lr.) au fostlibra B @:E,GD gr. şi uncia B :E,:9 gr. cu subdiviziunile lor. 'rau din aramă. Apoi, în primele secole ale Imperiului s-au bătut denarii din argint (denarius în latină înseamnăB %J, valora %J aşi) iar din aur B aureus-ii.

3n denar cntărea @,G% gr. iar un aureus cntărea E,9 gr. 1ot atunci mai circula şio monedă de aramă asul B %@,G gr. şi sesterţiul B :E, : gr. care era şi unitate monetară.

n 'vul Kediu moneda s-a diversificat, sistemele monetare s-au înmulţit înfiecare stat. Konedele bizantine s-au emis o lungă perioadă de timp, adunndu-se

astfel o mare cantitate de metal.n general, în plan numismatic separarea Imperiului roman în două state a foststabilită în anul GC9 cnd Anastasius I (GC% - D%9) a realizat o reformă monetară.Acesta a emis monede de bronz, dintre care mai importante erau4 follis şi !umătate defollis$%H&.

2a monede de argint, în 'vul Kediu au continuat să fie emise două specii createde 2onstantin cel Kare (@JH - @@E) milliarense (G,DD gr.) şi siliXua (:.E@ gr.). 5ami!locul secolului al >I-lea s-au bătut pe lngă monede plane şi monede concave(s=Rphate). Koneda de aur a Imperiului bizantin a fost solidus-ul (G,DD gr.) creat totde 2onstantin cel Kare şi care a continuat să fie emisă şi în 'vul Kediu.

Avea două diviziuni4 semis sau semissis B %O: solidus şi triens sau tremissis B %O@solidus. 2ătre sfrşitul secolului al >-lea se schimbă denumirea în nomisma din care s-au bătut şi eemplare concave (s=Rphate).

Koneda medievală are ca unitate ponderală din sec. I> - marca cntărind cca.:%9 gr. 'a nu era fiă, varia de la stat la stat, de la oraş sau provincie precum şi dupătipul de monedă care se bătea din ea. pre eemplu, în 'uropa marca cntărea între%JE - :9J gr.

Koneda etalon medievală a fost succesiv4 dinarul, grosul, talerul. Kenţionăm încontinuare cteva emisiuni monetare care au avut o calitate mai intensă.

"inarul a cărui denumire a fost luată după denarul roman era din aur în lumeaarabă şi din argint în apusul 'uropei şi în ?eninsula /alcanică.

?fenigul a fost adoptat de statele germane. largă circulaţie în secolul > aucunoscut pfenigii de +riesach, emişi de arhiepiscopii de alzburg de 2arinthia (de+riesach). Acest tip de monedă s-a răspndit şi în Anglia lund denumirea de penR.

Liperperii în /izanţ erau din argint, bronz, aur.3n loc deosebit l-au ocupat emisiunile bizantine ale perperilor $%E&4 de aur, de

argint şi bronz. Această monedă a fost emisă prima dată de împăratul Aleis I2omenul (%J9% - %%%9) în cadrul marii sale reforme monetare din anii %JC: - %JC@."upă dezmembrarea Imperiului bizantin la %J:G perperul a fost bătut de Imperiul de la 0iceea, iar după %J:H (anul restaurării Imperiului) s-au emis în continuare perperi pnă la sfrşitul domniei lui Andronic al III-lea (%@:D - %@:9)$%9&.

n secolul >II în statele germane se scot piese noi, de mari dimensiuni, din argint,cu o singură faţă, numite bracteate (însemnnd bani de tinichea, care, fiind foartesubţiri, sunau, foşneau)

n a doua !umătate a secolului al >III-lea în Anglia se emite o nouă monedă deargint - sterlingul (în limba engleză4 easterling B monedă de vest), iar în Austriacreiţarul (avea o cruce pe revers, în germană =reutz B cruce) la +lorenţa apare florinul(monedă de aur), denumire care vine fie de la oraş, fie de la floarea de crin de pe avers.Inspirat de florin va apare guldenul de aur şi argint în 8ermania. Acestor monede li sealătură în %:9G ţechinul (sau ducatul), emis din aur de dogele veneţian Ioan"andolo$%C&.

Alte categorii de monede care au circulat în centrul, răsăritul şi sud-estul 'uropei,au fost4 dinarii arpadieni şi angevini, urmaţi de ducaţi în secolul >7, !umătăţi de dinari

H@












numiţi oboli, dinari şi bani de lovenia (din secolul >III), groşii, primii emişi în +ranţaîn oraşul 1ours (grosii touronenses) apoi în /oemia, la ?raga, în statele din ?eninsula/alcanică, în ?olonia, la Miga, "anzig şi asprii de argint otomani.

Asprul era o monedă otomană cntărind curca %,:J gr. cu titlul ridicat alargintului4 CJJ la sfrşitul secolului al >III-lea, la primele emisiuni. 3lterior titluaurului va scădea neîncetat ca şi greutatea sa. ?rima oară asprul a fost emis fie desman I (%:99 - %@:J) fie de urmaşul său rhan (%@:H - %@DC)$:J&în %@:E la /rusa."eprecierea acestei monede va începe sub /aiazid (%@GE - %GJ@). n Sările Momne

asprul a pătruns în secolul al >7-lea şi va deveni, în Sara Momnească ,,principalamonedăP timp de aproape un secol$:%&. 5a sfrşitul secolului al >7I-lea a avut loc în'uropa o depreciere generală a argintului, ceea ce a determinat şi dispariţia treptată dincirculaţia Sărilor Momne a asprului otoman care suferise deprecieri masive. 'l a fostînlocuit cu alte monede otomane de argint şi de aur de valoare mai ridicată.

2ătre sfrşitul 'vului Kediu este bătut talerul de argint (sfrşitul secolului >7)care, din Austria se va răspndi, în secolele următoare în landa, în statele germane şiapoi în toată 'uropa, (din argint şi aur). n secolele >7II şi >7III, alături de taleriiolandezi, vor circula gulzii de aur, ludovicii de aur (+ranţa) şi fredericii de aur (8ermania).

2t priveşte Sările Momne, în secolul >I7, în Sara Momnească şi Koldova s-au bătut primele emisiuni monetare proprii4 ducaţii de argint şi groşii de argint.ubdiviziunile au fost de bronz şi aramă. Acestea erau integrate sistemului monetar balcanic, al 3ngariei şi al ?oloniei. n secolul >7 - %G9: emisiunile Sării Momneştiîncetează, iar la sfrşitul secolului >7I cele ale Koldovei. n Sările Momne aucontinuat să circule monede otomană a !ucat un rol deosebit în viaţa economică aSărilor Momne.

"upă cum se poate constata moneda suferă, asemenea unei fiinţe de atingereaanilor moneda ,,îmbătrneşte şi moareP, în sensul că unele piese au fost efemere, audispărut repede din circulaţie, iar altele au fost şi sunt deosebit de longevive.

0umismatica descriptivă se ocupă de imaginile aflate pe cele două feţe alemonedei, de tehnica realizării lor. Imaginile sunt de două feluri4 a) de tip heraldic,înfăţişnd stema ţării, a oraşului, blazonului suveranului sau a şefului statului unde s-aemis moneda. unt caracteristice 'vului Kediu şi epocii moderne.

b) tipul iconografic (de portret) reprezentnd pe suveran este tipul predominant înmoneda antică. ?e feţele monedei se află legenda ei, respectiv numele suveranuluidenumirea ţării şi în epoca modernă se indică şi valoarea ei.

Konedele pot fi4 monofaciale (reprezentări, pe o singură faţă) şi bifaciale - aureprezentări pe ambele feţe.

1ot numismatica descriptivă se mai ocupă şi de dimensiunile, forma, greutatea,metalului, inscripţia, locul emiterii.

?e baza cercetărilor din cadrul acestei ramuri a numismaticii generale se potstabili emitenţii, monetăriile, data emiterii lor. Adică se furnizează istoriei elemente dedetaliu şi de preciziune faţă de care ştirile furnizate de monedă ca izvor nu s-ar puteautiliza.

Ketrologia numismatică se ocupă de sistemul de măsuri şi de cel valoric almonedelor, de etalonul monetar, de acoperirea lor în aur $::&.

n istoria numismaticii au eistat mai multe sisteme monetare, lucru care aîngreunat schimbul şi circulaţia monedelor ct şi operaţiile bancare. 1eoretic s-aadoptat şi pentru monede sistemul zecimal al greutăţilor, unitatea adoptată avndmultipli şi submultipli cu diferenţe multiplicate cu zece. n practică însă s-a admis canumai etalonul (unitatea monetară) să fie împărţit corespunzător4 unitate - decima -sutimea, dar în fiecare ţară eistă cte un etalon care constituie moneda naţională

HG









(franc, marcă, florin, coroană, leu etc.).+iecare ţară bate moneda în funcţie de posibilităţile sale economice, de unde

variaţia titlurilor monedelor, a valorii lor intrinsece. 1itlul monedei reprezintă raportulîntre greutatea metalului preţios (aur, argint) şi greutatea totală a monedei. pe bazatitlului se pot face calculele privind corespondenţele dintre diferitele sisteme monetare.

0umismatica nu rămne, pentru că nu poate rămne la aspectele descriptive şi demetrologie, ea studiază moneda în toată compleitatea ei. n acest sens, un locimportant îl ocupă circulaţia şi rolul monedei în viaţa economică a ţării$:@&.

Meferitor la rolul monedei, este interesantă şi perfect valabilă afirmaţiaîntemeietorului şcolii romneşti de numismatică 2. Koisil4 ,,monedele au fost în toatetimpurile în primul rnd instrumente comerciale, mi!loace de schimb care audeterminat şi favorizat propăşirea economică a popoarelor. "eci ele trebuie studiate şidin punct de vedere al valorii lor intrinsece, al circulaţiei, al rolului ce au avut îndezvoltarea economică a omenirii. 0umismatica nu cuprinde numai ştiinţa monedelor,adică studiul tipurilor inscripţiilor, a stemelor de pe monede sau al măiestriei artisticeîn care sunt lucrate ci şi istoria monetară care studiază monedele ca factori economici,ca baniP$:G&. Molul lor a fost întotdeauna, ca şi astăzi să înlesnească schimbul, săfie ,,instrumente comercialeP$:D&.

ntre fenomenele circulaţiei monetare şi viaţa societăţii din mi!locul căreia a luatnaştere moneda, eistă o strnsă legătură. 'istenţa banilor şi aspectele variate alemişcării acestora indică diferitele trepte de dezvoltare a producţiei sociale în epoci şilocuri diferite.

Molul de bani l-au avut de-a lungul timpului diverse metale (aramă, bronz) pentruca ulterior aurul şi argintul să rămnă preponderent. Acest lucru s-a datorat unor calităţi deosebite ale acestora care le-au făcut mai apte pentru îndeplinirea rolului de bani4 omogenitatea substanţei, divizibilitatea perfectă, valoarea mare într-un volummic, o greutate mică nealterabilă.

/anii au reprezentat o marfă specifică care a !ucat un rol deosebit, pe lngăvaloarea de întrebuinţare specială ca marfă, ei au dobndit şi o valoare de întrebuinţaregenerală care a decurs din funcţiile lor specifice, respectiv în cadrul circulaţiei demărfuri, ei au căpătat funcţia de echivalent general. ?e de altă parte, banii au eprimatrelaţiile de producţie dintre producătorii de mărfuri, dar şi mi!locul prin care aceştia puteau schimba între ei diferite produse.

n cadrul producţiei de mărfuri, banii au îndeplinit următoarele funcţii4 măsură avalorii, mi!loc de circulaţie, mi!loc de acumulare sau tezaurizare, mi!loc de plată, baniuniversali. +uncţia banilor ca măsură a valorii constă în faptul că banii oferă lumiimaterialul pentru a-şi eprima valoarea, stabilindu-se un raport de egalitate între marfăşi bani care au funcţia de măsură a valorii deoarece ei însuşi sunt o marfă şi deci auvaloare. 'presia bănească a valorii mărfii constituie preţul mărfii care este direct proporţional cu valoarea ei şi invers proporţional cu valoarea banilor.

2nd în secolele >7I - >7III au fost descoperite bogatele zăcăminte de aur şi deargint din America, în urma creşterii productivităţii muncii, timpul de muncăsocialmente necesar pentru etragerea metalului preţios a scăzut masiv şi în 'uropa s-a produs o adevărată ,,revoluţieP în domeniul preţurilor. A scăzut valoarea banilor şi aavut loc o urcare generală a preţurilor. +uncţia banilor ca mi!loc de circulaţie esteasigurată de faptul că schimbul de mărfuri se efectuează prin intermediul banilor careînlesnesc cumpărarea şi vinderea mărfurilor. Aşadar, procesul circulaţiei în ansamblueste un proces al circulaţiei mărfurilor şi al banilor.

3na din cele mai importante funcţii îndeplinite de bani a fost aceea de mi!loc deacumulare sau tezaurizare. Acest lucru decurge din faptul că banii erau un echivalentgeneral, iar deţinerea lor dădea posibilitatea de a obţine în schimb orice marfă,

HD









devenind astfel întruchiparea generală a bogăţiei sociale şi implicit a puterii. Aceastăcalitate a banilor de a da forma socială a bogăţiei sociale şi implicit a puterii. Aceastăcalitate a banilor de a da forma socială a bogăţiei a determinat şi tendinţa producătorilor de mărfuri de a-i tezauriza. 1ezaurizarea la rndul ei a îndeplinit funcţiivariate în condiţiile circulaţiei monetare. 2antitatea de aur şi argint s-a adaptat spontanla necesitatea circulaţiei mărfurilor. 2nd însă a avut loc o creştere a producţiei demărfuri, necesităţile sporite de bani erau acoperite prin reintrarea în circulaţie a unei părţi a monedelor teaurizate. Acest rol de retragere spontană sau de atragere a

acestora a putut fi îndeplinit de funcţia de tezaurizare numai în condiţiile caracteristiceeistenţei banilor de aur şi argint. circulaţie monetară internă determină şi un schimb de produse intens, rezultat

al intensităţii vieţii economice. Aria de răspndire a unui tip de monedă reflectă puterea circulatorie a ei, rezultat al calităţii intrinsece a monedei care este determinatăla rndul ei de o economie prosperă.

Lărţile cu descoperirile numismatice reflectă legăturile strnse între diferiteregiuni precum şi anumite caracteristici ale circulaţiei monetare într-o perioadă dată.

!edalisticabiectul acestei ramuri a numismaticii îl constituie studiul medaliilor. 1ermenul

derivă din lat. metallum, i - prin care se desemna o piesă din metal care avea formaunei monede, cu reprezentări pe ambele feţe şi confecţionate cu ocazia sărbătoririi unei persoane sau a unui eveniment. 0u avea putere circulatorie.

Kedaliile au caracter aniversativ, !ubiliar, comemorativ.2ea mai veche medalie este socotită a fi piesa de %J drahme care a fost bătută de

atenieni în G9J î.Lr. 2nd au obţinut victoria împotriva perşilor de la Karaton.n perioada romnă medalia capătă un caracter politic, în perioada imperială

medalia devenind un puternic mi!loc de propagandă."upă o perioadă de aproimativ opt secole timp în care nu s-a emis medalii, în

sec. >III ea reapare în oraşele italiene, arta medalistică perfecţionndu-se în secolelece au urmat. raşele germane vor ocupa locul al doilea după cele italiene. Augsburg-ulşi 0Urenberg-ul vor fi primele care în secolul al >7I-lea au utilizat maşina de bătutmonede şi medalii care a înlocuit tehnica turnării utilizată pnă la acea dată. Kedaliileau fost mai bine realizate din punct de vedere artistic în comparaţie cu monedele, aicitriumfnd arta gravurii.

Kedalia ca şi moneda constituie un preţios izvor istoric transmiţndcontemporanilor şi urmaşilor săi imagini din trecut, chipurile unor personalităţi politice, culturale, artistice, mentalităţi. "upă cum medalia furnizează de asemenea şiinformaţii preţioase, privind nivelul tehnic şi artistic atins în epoca respectivă în ceeace priveşte arta medalistică.http4OO<<<.unibuc.roOroObvistoriero

elem de arhivistica si documentaristica, vol. i - berciu adina.doc

Documents