EMINESCU ŞI FILOSOFIA INDIANĂ

Mă voi folosi de acest prilej care mi s-a oferit de a-l evoca pe Eminescu şi legătura sa cu filosofia indiană, pentru a-i introduce pe cei care nu au avut nici un contact cu indianistica, în câteva aspecte cosmogonice, axiologice şi teleologice construite în literatura şi tradiţia filosofico-religioasă de poporul cu cea mai măreaţă civilizaţie spirituală, care va avea, prin religia brahmană/ hindusă, să atingă desăvârşirea raţionamentului teologic, respectiv prin religia buddhistă, să deţină monopolul religios al omenirii.

De fapt, a încerca să înţelegem această legătură în lipsa unei apropieri chiar şi aleatorii de spiritualitatea ariană (spiritualitate care la noi a fost substituită pe deplin prin cea greco-iudaică) este imposibil. De aceea, având în vedere totodată limita de timp alocată pentru această prezentare, mă voi folosi, în principal, de un text celebru al gândirii ariene utilizat ca pretext pentru comentarii, în paralel cu fragmente dintr-o realizare măreaţă a operei eminesciene. Este vorba de imnul Creaţiunii care apare ca un laitmotiv al operei Eminesciene (sper că veţi fi de acord cu mine întrucât nu am suficient loc pentru argumentaţie), respectiv Scrisoarea I a lui Mihai Eminescu.

Cel mai vechi document literar al grupului de popoare indoeuropene este Rig-Veda, din care face parte celebrul imn al Creaţiunii (Imnul al X-lea, paragraful 129), ale cărui sensuri filosofice nu puteau să îi scape marelui îndrăgostit de valorile universale, Mihai Eminescu care prin "Scrisoarea I" îl restituie culturii româneşti, descendentă a aceleiaşi mari culturi ariene precum cultura greacă şi cultura germană.Voi prezenta în cele ce urmează cosmogonia vechilor arieni desprinsă direct din limba Vedelor - sanskrita sau limba sacră, cea mai pură limbă indo-europeană, a cărei scriere divină (devanagari), singura din lume cu un alfabet pur fonetic, a conservat filosofia cea mai veche, cea mai elaborată teologie, o ştiinţa şi literatură ajunse la maturitate încă, cu milenii în urmă.

Înainte de a reproduce imnul în traducere românească, trebuie să atrag atenţia că majoritatea scrierilor filosofice indiene sunt scrise sub formă de sutra (care în Coran se numesc sura). Sutrele sunt construcţii sintetice bazate pe un vocabular ales cu atenţie şi de cele mai multe ori în versuri pentru a putea fi transmise oral cu o mai mare uşurinţă. În India se spunea ca "autorii de sutre mai curând şi-ar da un fiu decât să adauge un cuvânt în plus". O altă caracteristică importantă a literaturii teologico-filosofice indiene este aceea că ea s-a păstrat intactă de-a lungul mileniilor, fără reformulări sau adăugiri ulterioare.

Primele cuvinte din imnul Creaţiunii sunt următoarele:

"Atunci nu era nici nefiinţă, nici fiinţă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat."

Mihai Eminescu, la rândul lui, notează, ca din întâmplare, undeva în Scrisoarea I (a cărei temă nu este totuşi mitul cosmogonic): "La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă"… Cuvântul "nefiinţă" (scr. asat) pare a fi introdus pentru prima oară de Eminescu (germ. Nichtsein); iar "fiinţă" (scr. sat) este traducerea lui Sein; cu această accepţie pare de asemenea să fi fost întrebuinţat numai de Eminescu.

"Ce acoperea? Unde? sub a cui ocrotire erau apele? era oare un adânc fără fund?"

În Scrisoarea I această interogaţie vedică devine: "Fu prăpastie? genună? Fu noian întins de apă?". Se poate observa cu uşurinţă că Eminescu încearcă să conserve sensul originar.

După un comentariu din Satapatha-Brahmana lumea era pe atunci numai gândire, pentru că gândirea nu era nici ceva real, nici ceva nereal. Şi această gândire a dorit să se manifeste ca ceva creat, îşi dori o personalitate (atman).

"Atunci nu era moarte, nici nemurire; semnul nopţii şi al zilei (încă) nu era.""Liber sufla fără suflare acest Unul; mai presus de el nu mai era nimic altceva".

Eminescu scrie în limbajul poetic care îl caracterizează: "Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns"… Unul esteBrahma.

"La început era întuneric învăluit de întuneric; acest Tot era o întindere nedesluşită de ape""Germenul care era ascuns în haos, acest Unul s-a născut prin puterea căldurii"

Cuvântul sanscrit tapas înseamnă atât "căldură" cât şi "asceză", dar aici exprimă năzuinţa lăuntrică fierbinte (sexuală), care precedă actul creaţiunii. Voi explica mai jos aceasta.

În următoarele pasaje din Rig-Veda este scris că "Acest Unul a devenit Totul" […] pe atunci nu era cine să vadă, nu era vedere şi nici obiect care să fie văzut, iar în Scrisoarea I: "Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate" sau "Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază" şi mai departe: "Căci era un întuneric ca o mare fără-o rază"…

Aici merită făcută o paranteză. Este surprinzător că în Geneza Vechiului Testament scrie: "Peste faţa adâncului de ape era întuneric şi duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor", de unde s-ar putea trage concluzia existenţei contactului între cultura ariană şi cea ebraică, contact care ulterior s-a manifestat prin transformarea vechiului avatar Krishna (întrupare a zeului Vishnu - element al trinităţii hinduse) în Christos (fiul lui Dumnezeu - tot componentă a trinităţii, dar a celei creştine). Conform Mahabharatei, Zeul Krishna s-a născut dintr-o fecioară (cu mult înainte de Christos) într-un staul de vaci (vaca reprezentând la indieni un animal sacru, icoana vie a lui Dumnezeu); venirea lui a fost anunţată de cei patru astrologi (magi de la Răsărit) şi, datorită unei erori de înţelegere au fost ucişi pruncii nou născuţi, pentru a fi împiedicat cel care încă de la o vârstă fragedă avea să poarte discuţii savante cu brahmanii prin temple, să îl sprijine pe Arjuna (erou din casta războinicilor) în victoria din marele război (care alcătuieşte tema Mahabharatei) al cărui moment înalt iniţiatic este descris în Bhagavad-Gita (Biblia hinduismului şi capitol din Mahabharata). Legătura dintre cultura ariană şi cea iudeo-creştină se manifestă nu numai prin împrumuturile din brahmanism ci şi prin adaptarea unor predici ale lui Buddha la contextul evangheliilor creştine (de exemplu "Predica de pe Munte").

Revenind la Eminescu, să vedem cum descrie el prima fază a creaţiunii în Scrisoarea I: "Dar deodat-un punct se mişcă… cel dintâi şi singur. Iată-l/ Cum din haos face mumă iar el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…/ De-atunci negura eternă se desface în fâşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…/ De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.".

Imnul Creaţiunii continuă cu următoarele cuvinte (folosind în locul cuvântului "dor" din poezia lui Eminescu, cuvântul "dorinţă"):

"La început s-a ivit deasupra acestuia dorinţa, care a fost cea dintâi emanaţie a spiritului."

Cuvântul sanskrit Kama (dorinţa dar şi Zeul Dorinţei) nu are legătură cu voinţa (ca esenţă metafizică) în sens Schopenhauerian (voluntarist), are mai curând corespondenţă în numele Eros din mitologia greacă. Totodată acest cuvânt apare în titlul tratatului antic de sexologie numit "Kama sutra".

Cuvântul kama este apropiat fonetic de karma (acţiune, faptă). În toate religiile indiene se consideră că această karma "se face vinovată" de reîncarnarea spiritului de-a lungul a numeroase vieţi, până când, consumânu-se datorită practicilor spirituale, eu-l poate atinge eliberarea, recâştigând condiţia de nemanifestare (pe plan fizic). Brahmanii şi hinduişii consideră că dorinţa, de fapt, pornirile sexuale necontrolate ale lui Brahma poartă vina existenţei lumii şi a suferinţei. Acesta este motivul pentru care, brahmanii nu au construit niciodată un templu pentru adorarea lui Brahma şi, totodată motivul pentru care buddhiştii au considerat că zeii nu au nicio legătură cu eliberarea spiritului. Eliberarea din lumea lui Dumnezeu (la hinduşi) sau a suferinţei (la buddhişti), se putea realiza prin două căi: a ascezei sau prin yoga.

Spuneam mai devreme că tapas înseamnă "căldură" dar şi "asceză". De fapt, asceza, conform unei practici foarte vechi însemna a sta aşezat între patru focuri cu soarele deasupra capului. Cine putea să rămână senin şi să se simtă fericit în aceste condiţii se considera că este eliberat. Eliminarea dorinţei era urmărită permanent de adepţii acestei căi.

Yoga, în schimb, era calea opusă şi exprima unirea dintre om şi divin, realizabilă prin disciplinarea spiritului şi renunţarea la fructul acţiunilor (dorinţa de a poseda, dorinţa vreunui câştig). Bhagavad-Ghita prezintă numeroase variante ale sistemului yoga, diferite (chiar opuse) între ele dar, ceea ce este extrem de interesant pentru un discurs logic, ca şi cum fiecare ar fi mai bun decât toate celelate.

"Legătura cu fiinţa au găsit-o înţelepţii în nefiinţă cercetând cu înţelepciune în inima lor"

Iată şi o nuanţă epistemologică în acest vers. Inima reprezintă nucleul fiinţei, lăcaşul eului profund personal, am putea spune al inteligenţei emoţionale (buddhi - înţelepciunea). El nu se confundă nici cu manas (mintea al cărei instrument este gândirea logică) şi care se află în creier şi nici cu atman (eul universal) care se află deasupra capului (în aşa numitul "Lotus cu o mie de petale"). Pentru a avea acces "mai direct" la acest eu, călugării buddhişti se rad în cap dar şi pentru a scăpa de complicaţiile îngrijirii podoabei capilare şi se îmbracă în portocaliu, o culoare "veselă" pentru stimularea pozitivă a afectivităţii. Căutarea esenţei spirituale în inimă se regăseşte atât în yoga cât şi în rugăciunea isihastă a inimii de la creştinii greco-ortodocşi.

Ca o paranteză, menţionez că în yoga se consideră că pentru revelarea lui atman nu se poate face nimic direct, ci aceasta urmează de la sine ca rod al practicii spirituale. Într-un fel, chiar non-acţiunea este considerată calea de ales. De aceea, celebrul tratat antic de raja yoga al lui Patanjali, "Yoga Sutra" defineşte yoga ca fiind "încetarea modificărilor intelectului", stare care se obţine doar într-o anumită fază a meditaţiei spirituale.

Pentru că am vorbit despre Yoga, aş putea aduce în discuţie şi ceea ce se numeşte Tantra, disciplină care a apărut mai întâi în opoziţie faţă de yoga şi greu de înţeles pentru creştini. Tantra înseamnă scriere, pentru că tantricii îşi învelesc conceptele teologice în simboluri oculte, studiază numeroase cărţi cu un conţinut ermetic pentru neiniţiaţi şi aprofundează magia sau tehnicile pentru dezvoltarea forţelor superioare (magice), pe care noi le numim puteri paranormale; spiritualitatea lor nu este de tip devoţional faţă de zei, ba chiar tantricii îi dispreţuiesc pe credincioşii de rând, ci se bazează pe înţelegerea profundă, superioară a sacrului şi a magiei, pe cultivarea dorinţelor, a pasiunilor, pe atingerea eliberării faţă de dorinţe tocmai prin împlinirea continuă a lor, prin urmărirea condiţiei fericirii, bucuriei şi plăcerii pure, eliminând din minte orice aspect negativ. De aceea, o practică tantrică

obişnuită este consumul de droguri şi alcool, dansul însoţit de muzică pe terenuri de incinerare, precum zeiţa Kali deasupra morţii, sau chiar orgia sexuală. Ea, fără a fi o religie după cum nici yoga nu este, a apărut ca opoziţie faţă de religia tradiţională (hinduismul ortodox) ca şi buddhismul. Împletite cu buddhismul, practicile tantrice au dat naştere la buddhismul tibetan, o variantă foarte orginală a marii familii buddhiste.

Imnul Creaţiunii se încheie cu următorul fragment:

"Raza lor luminoasă era îndreptată de-a curmezişul; a fost oare un dedesubt? a fost oare un deasupra?""Puterile creatoare erau; puterile primitoare erau; puterea pasivă era dedesubt, puterea activă deasupra""Cine ştie într-adevăr, cine ar putea spune aici (pe pământ), de unde s-a născut, de unde-i această creaţiune?""Zeii s-au ivit după crearea acestei lumi; atunci cine ştie de unde s-a născut?""De unde s-a născut această lume, dacă a făcut-o sau nu, Cel care-i stăpânul ei în cerul cel mai înalt, numai acela ştie,- sau nu ştie nici el."

Eminescu exprimă toate acestea extrem de concis: "N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă". Într-adevăr mintea pare incapabilă de a ajunge la adevăr în acest sens. În Shiva Purana, o altă creaţie fundamentală a gândirii teologice indiene, are loc un conflict între Shiva şi Brahma în jurul întrebării: "Cine a făcut lumea?". Întrucât trecuse prea mult timp şi niciunul nu îşi mai amintea, ca să rezolve conflictul, au făcut un concurs. Cine găseşte primul locul de unde a început universul să existe înseamnă că acela l-a făcut. După îndelungate căutari, Brahma se plictiseşte, alege un loc la întâmplare şi anunţă pe toată lumea că el a găsit răspunsul la întrebare. Când Shiva a aflat de şiretlicul lui Brahma era deja prea târziu ca să mai convingă pe ceilalţi zei de contrariul.

Considerând un alt vers din Scrisoarea I, "Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep eterna pace…", acesta mă trimite cu gândul la buddhism şi la conceptul de nirvana. Nirvana este o stare de non-manifestare şi în acelaşi timp de omnipotenţă. Ideea nu este cu totul străină religiei hinduse, deşi buddhismul a apărut împotriva acesteia. De exemplu, în Ramayana înţeleptul Vishvamitra, prin asceză devine atât de puternic, încât îi vine ideea să modifice universul şi să îi detroneze pe zei; în acest moment, vin la el, pe rând, toţi zeii şi îl roagă să nu schimbe lumea întrucât, prin aceasta îşi va pierde meritele spirituale iar lumea nu va fi neapărat mai bine reconstruită; deci atotputernicia se află numai în nemanifestare, consumarea energiei în creaţie implicând declinul fiinţei şi în continuare, apariţia suferinţei. Acesta a fost şi motivul pentru care Brahma, zeul principal din trinitatea hindusă, şi-a pierdut puterile şi respectul, conducător al zeilor, fiind ales Indra (un zeu neutru). Celelalte două "persoane" ale trinităţii hinduse şi totodată cele mai puternice sunt Vishnu (principiul conservator al lumii) şi Shiva (principiul distrugător şi înnoitor). Ambii zei au consacrate temple (hinduse) unde primesc ofrande din flori şi niciodată de fiinţe vii aşa cum s-a întâmplat în cazul unor secte izolate. Pentru fiecare zeu care compune trinitatea există un aspect feminin: Saraswatti (Zeiţa Educaţiei şi a Înţelepciunii) soţia lui Brahma, Lakshmi (soţia lui Vishnu) şi Kali (soţia lui Shiva).

Înţelegerea lui Eminescu asupra mitologiei şi filosofiei indiene este condiţionată de nivelul cercetărilor europene ale vremurilor sale în indianistică, cercetări care erau insuficiente. Buddhismul era ceva mai bine cunoscut şi interesul lui Schopenhauer pentru buddhism s-a transmis şi asupra lui Eminescu.

Deşi influenţele indiene în opera lui Eminescu se regăsesc indirect în numeroase locuri ale operei sale (fie prin împrumutarea unor idei din filosofia indiană, fie doar prin utilizarea unor nume proprii indiene), se consideră că cea mai buddhistă dintre creaţiile sale este "Rugăciunea unui Dac" ale cărei versuri încă păstrează elemente din imnul vedic al Creaţiunii.

Rugaciunea unui dac

Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,Nici samburul luminii de viata datator,

Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeunaCaci unul erau toate si totul era una,

Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toataErau din randul celor ce n-au fost niciodata,

Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-miAu cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-a 'nainte de-a fi zeiiSi din noian de ape puteri a dat scanteii

El zeilor da suflet si lumii fericireEl este-al omenimei izvor de mantuire.Sus inimile voatre, cantare aduceti-i!

El este moartea mortii si invierea vietii!

Si el imi dete ochii sa vad lumina zileiSi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,Din vuietul de vanturi auzit-am al lui mersSi-n glas purtat de ape simtii duiosu-i viersSi tot pe lang-acestea cersesc inc-un adaosSa-ngaduie intrarea-mi in vesnicul repaos.

Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea milaSa binecuvanteze pe cel ce ma impila,

S-asculte orice gura ce-ar vrea ca sa ma rada,Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida

Si-acela dintre oameni ajunga cel dintaiCe mi-ar rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai.

Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,Pan' ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,

Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoasteCa chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,

Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o,Cand ura cea mai crunta mi s-ar parea amor,Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor.

Strain si far' de lege de voi muri, atunceNevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce

Si-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa

Ce-o sa asmuta cainii ca inima-mi s-o rumpa,Si-acela ce cu pietre ma va izbi in fata,Indura-te, stapane, si da-i pe veci viata.

Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumescCa tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc.

Sa cer a tale daruri genunchi si frunte nu plec,Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec,

Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curmaSi-n stingerea eterna dispar fara de urma.