UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI DE MEDICINĂ VETERINARĂ

“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

TĂLMACIU MIHAI TĂLMACIU NELA

ENTOMOLOGIE Pentru studentii anului II şi III , I.D.

Specializarea Inginerie economică în agricultură

2007

0

CUPRINS CAPITOLUL I ENTOMOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ŞI IMPORTANŢĂ 1.1.Definiţia şi obiectul Entomologiei………………………………..4 1.2. Importanţa economică a entomologiei…………………………...5 1.3. Locul şi rolul entomologiei în protecţia plantelor împotriva atacului dăunătorilor…….....................................................................6 CAPITOLUL II MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR...….7 2.1. Capul şi apendicii acestuia…………………………………….....7 2.2. Toracele şi apendicii acestuia……………………………...……15 2.3. Abdomenul la insecte…………………………………………...20 CAPITOLUL III BIOLOGIA INSECTELOR……..…………….....23 3.1. Metamorfoza la insecte ………………………………….….….23 3.2.Larva la insecte……………….………….………………………25 3.3. Pupa la insecte…………..……………………….……………..27 3.4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte………………………..….28 CAPITOLUL IV ECOLOGIA INSECTELOR………………….....34 4.1. Temperatura………………………………………………….....34 4.2. Umiditatea ……………………………………………………...37 4.3. Hrana………………………………………………………..…..38 CAPITOLUL V MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A DĂUNĂTORILOR……………………………………………….....41 5.1. Măsuri de carantină fitosanitară………………….……………..41 5.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere…………………………...44 5.3. Măsuri mecanice de prevenire şi combatere a dăunătorilor…….44 5.4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor……………………..44 5.5. Metoda chimică de combatere a dăunătorilor…………………..45

5.5.1. Condiţionarea produselor pesticide…………………….45 5.5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice………………46 5.5.3. Insecticide anorganice şi de origine vegetală…………..46 5.5.4. Piretroizi de sinteză…………………………………….48 5.5.5. Insecticide organoclorurate…………………………….48 5.5.6. Insecticide organofosforice…………………………….49 5.5.7. Insecticide carbamice…………………………………..49 5.5.8. Produse acaricide………………………………………50 5.5.9. Produse nematocide……………………………………50

5.6. Lupta integrată……………………………………………….....50 CAPITOLUL VI DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE...53 6.1. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides Goeze…………….….53 6.2. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster spp. şi Aelia spp ……………54 6.3. Gândacii pocnitori – Agriotes spp…………………………..….56 6.4. Gărgăriţa frunzelor de porumb – Tanymecus dilaticollis Gyll…58 1

6.5. Buha semănăturilor - Scotia segetum Schiff……………………..60 6.6. Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis Hb…………….….62 CAPITOLUL VII PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PAJIŞTI, PĂŞUNI ŞI FÂNEŢE NATURALE..………… ……………………66 7.1. Omida păşunilor - Penthophera morio L…………………..….....66 7.2. Lăcusta călătoare - Calliptamus italicus L…………………….....67 7.3. Lăcusta marocană - Dociostaurus maroccanus Thunb…………..69 7.4. Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus Charp………….…..70 CAPITOLUL VIII PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI LEGUMINOASELOR PERENE ŞI ANUALE..… ………………..72 Principalii dăunători ai leguminoaselor perene 8.1. Gândacul roşu al lucernei - Phytodecta fornicata Griigg………..72 8.2. Buburuza lucernei - Subcoccinella 24 punctata L…………….....73 8.3. Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă - Otiorrynchus ligustici L……...75 Principalii dăunători ai leguminoaselor anuale. 8.4. Gărgăriţa mazării – Bruchus pisorum L.………… …………....76 8.5. Gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obsoletus Say……….…....78 8.6. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella Tr…………….…....79 CAPITOLUL IX PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE PLANTE TEHNICE Principalii dăunători din culturile de sfeclă 9.1. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae Scop……………….…..81 9.2. Puricele de pământ al sfeclei - Chaetocnema tibialis Hl………....82 9.3. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris Germ….84 9.4. Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus F…………………...…...86 9.5. Omida de stepă - Laxostege sticticalis L………………………....88 Principalii dăunători din culturile de cartof 9.6. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata Say…..….91 9.7. Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis ….…….93 CAPITOLUL X PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE LEGUME………………………………………………………..95 10.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr…………………....95 10.2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae L………96 10.3. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L…………….…..…98 10.4. Musca cepei – Delia antiqua Meig…………………. …….…99 10.5. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum Westw..101 10.6. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognito …103 CAPITOLUL XI PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE DE POMI……………………………………………………………105 11.1. Păduchele ţestos al prunului - Parthenolecanium corni,Bouch..105 11.2. Viermele merelor – Cydia (Laspeyresia) pomonella L………107 11.3. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi Koch………...109 11.4. Gărgăriţa mugurilor - Sciaphobus squalidus Gyll……………..110 11.5. Viermele prunelor – Grapholitha (Laspeyresia) funebrana T.111 11.6. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi De Geer…………..113 2

11.7. Viespea seminţelor de prun – Eurytoma schreineri Schr…….114 11.8. Minierul marmorat sau molia minieră a frunzelor de măr – Phyllonorycter blancardella ………………………………………..115 11.9. Cărăbuşul de mai – Melolontha melolontha L……………….117 11.10. Omida păroasă a dudului – Hyphantria cunea Drury………119 CAPITOLUL XII PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE DE VIŢĂ DE VIE 12.1. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix Planch……….....121 12.2. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch…………....109 12.3. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia botrana Den et Schiff……………………………………………………………....123 12.4. Molia brună a strugurilor (cochilisul) – Eupoecilia ambiguella Den et Schiff……………………………………………………….126 BIBLIOGRAFIE…………………………………………………….130

3

CAPITOLUL I ENTOMOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ŞI

IMPORTANŢĂ

1.1. Definiţia şi obiectul Entomologiei

Entomologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul animalelor care au corpul segmentat. Etimologic, termenul de entomologie derivă din cuvintele greceşti “entoma” ce înseamnă întretăiat sau segmentat şi “logos” ce înseamnă ştiinţă. Precizările ulterioare ale lui Lamark (1761) şi Latreille (1832), restrâng această ştiinţă la studiul artropodelor cu 6 picioare (Hexapoda, Insecta).

Entomologia, este o parte specializată a zoologiei, termen derivat din cuvintele greceşti zoon = animal şi logos = ştiinţă. O parte din acest imens domeniu se ocupă cu studiul încrengăturii arthropoda, termen derivat din cuvintele arthron = articol şi poda = picior şi se referă la animalele cu picioarele articulate, crustacei, miriapode, arahnide şi insecte.

În afară de importanţa entomologiei, din punct de vedere teoretic, al cunoaşterii celor peste 1 milion de specii de insecte cunoscute până în prezent, cu nenumărate ramuri ale domeniului de activitate, întâlnite pentru toate marile grupe de animale: morfologie, sistematică, biologie, ecologie, zoogeografie, din punct de vedere practic, s-au acumulat, impuse de viaţa şi activitatea omului, un număr imens de cunoştinţe cu impact major asupra omului.

Entomologia aplicată s-a separat în cel puţin 3 discipline distincte după domeniul de activitate al fiecăreia: entomologie agricolă (studiază insectele ce sunt implicate, pozitiv sau negativ, influenţând culturile agricole), entomologia forestieră (studiază insectele dăunătoare şi utile din păduri) şi entomologia medicală (studiază insectele ce inflenţează viaţa şi activitatea omului şi animalelor, din punct de vedere al stării de sănătate).

Entomologia agricolă, într-un sens limitat, studiază din punct de vedere biologic, ecologic şi al combaterii sau al protecţiei lor, speciile de insecte dăunătoare şi folositoare agriculturii, iar în sens lărgit studiază sub toate aspectele enumerate mai sus, speciile de animale dăunătoare şi folositoare agriculturii, deci pe lângă insecte, al căror număr şi importanţă este dominantă şi speciile fitofage de

4

acarieni, nematozi, moluşte, păsări şi rozătoare, devenind o zoologie agricolă.

Entomologia agricolă are un pronunţat caracter aplicativ, folosind datele furnizate de alte ştiinţe cum sunt: sistematica, fiziologia, biogeografia, biochimia, ecologia, etc.

Această ştiinţă devine din ce în ce mai complexă prin: aplicarea unor noi mijloace şi metode noi de studiu a interrelaţiilor ce se stabilesc în cadrul agroecosistemelor agricole, biocenoze, tot mai mult şi mai drastic influenţate de activitatea omului; prin evidenţierea aproape în fiecare an a unor noi pesticide, ce influenţează puternic supravieţuirea dăunătorilor sau tehnologiile de combatere a acestora.

1.2. Importanţa economică a entomologiei

Importanţa economică a entomologiei, derivă din însăşi

importanţa pozitivă sau negativă a insectelor pentru om şi activităţile sale.

Insectele sunt indispensabile pentru polenizarea plantelor entomofile, existenţa acestor plante ar fi imposibilă fără insecte.

Formarea solului, este un fenomen deosebit de complex ce se desfăşoară în timp îndelungat şi implică numeroase organisme, o parte a acestora este formată din numeroase specii de insecte.

Fără existenţa unor specii de consumatori a materiei organice în descompunere, lumea întreagă ar fi o masă de gunoaie, dar un număr impresionant de specii de insecte, alături de alte grupe de organisme, prelucrează şi descompun cu rapiditate deşeurile organice. Funcţia sanitară a insectelor decurge din cele arătate anterior.

Baza populaţiilor biocenozelor terestre şi chiar acvatice, ca număr de specii, este constituită din numeroasele specii de insecte care sunt răspândite în toate biocenozele.

Insectele se constituie ca o parte însemnată a consumatorilor primari sau secundari ai produselor biologice.

În ultima perioadă, specii de insecte sunt din ce în ce mai mult utilizate în combaterea biologică a altor specii de insecte dăunătoare folosindu-se specii de paraziţi sau prădători.

În acelaşi timp, activitatea insectelor are şi importante efecte negative. Este suficient să amintim că multe specii de insecte sunt parazite la om şi animale, vectoare de boli sau creatoare de disconfort (puricii, ploşniţele, ţânţarii sau muştele).

Există printre insecte numeroase specii fitofage, specii care produc importante pagube culturilor agricole.

Printre cele mai cunoscute specii dăunătoare amintim: gândacul ghebos al cerealelor păioase (Zabrus tenebrioides), gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata), gărgăriţa sfeclei (Botynoderes 5

punctiventris), filoxera (Phylloxera vastatrix) sau păduchele ţestos din San José (Quadraspidiotus perniciosus).

O serie de insecte transmit boli plantelor: virusuri transmise la diferite plante de cultură de afidul Myzodes persicae, micoplasmoze ce determină piticirea cerealelor păioase transmise de cicade şi afide, fungi cum ar fi Nigrospora oryzae, răspândită de molia produselor depozitate Sitotroga cerealella.

1.3. Locul şi rolul entomologiei în protecţia plantelor

împotriva atacului dăunătorilor Insectele reprezintă aproximativ 80% din numărul total al

dăunătorilor culturilor agricole, atât în timpul perioadei de vegetaţie, cât şi al perioadei în care produsele agricole sunt recoltate şi depozitate.

Mărimea pagubelor, care în foarte multe cazuri ajunge până la compromiterea recoltei, posibilitatea insectelor de deplasare activă, adaptabilitatea şi particularităţile lor biologice, fac ca ele să constituie principalul obiectiv urmărit de om în lupta sa pentru a asigura o protecţie a plantelor cât mai eficientă.

La aceasta contribuie şi faptul că pagubele produse de insecte sunt mai repede observate de om şi în general sunt mai spectaculoase decât cele provocate de agenţii fitopatogeni, ce acţionează în general în timp.

6

CAPITOLUL II MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

Corpul insectelor este constituit din 21 segmente (în stadiul

embrionar), număr ce se reduce la adult, grupate în trei regiuni: cap, torace şi abdomen (Figura 1).

Fig. 1. Schema alcătuirii corpului unei insecte: Ve-vertex; Fr-fruntea; Ge-gene; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant-antene; Lbr-buza superioară; Lb- buza inferioară; Md-mandibule; Mx-maxile; Prn-protorace; Mzn-mezotorace; Mtn-metatorace; Ar-aripi; Pc-picioare; Stg-stigme; Ce-cerci; An-anus; Ov-ovipozitor (după Keller).

2.1. Capul şi apendicii acestuia

Capul insectelor sau capsula cefalică este alcătuit din 6 segmente şi anume: acron, antenal, intercalar, mandibular, maxilar şi labial. Aceste segmente ale capului sunt vizibile numai în stadiul embrionar, în timp ce la adult sunt intim sudate între ele. Totuşi ele pot fi evidenţiate deoarece majoritatea posedă apendici şi anume: - pe segmentul antenal se găseşte o pereche de antene; - pe segmentul mandibular se găseşte o pereche de mandibule;

7

- pe segmentul maxilar se găseşte o pereche de maxile; - pe segmentul labial se găseşte labium, format din cea de a doua

pereche de maxile, unite pe linia lor mediană. Capul are în general dimensiuni mai reduse decât celelalte părţi

ale corpului. Suprafaţa capului poate fi netedă, uneori putând avea excrescenţe, coarne, depresiuni, etc.

Forma capului insectelor este diferită: triunghiulară, alungită, ovală, conică (unele coleoptere), lăţită (unele himenoptere).

Pe suprafaţa capului se găsesc trei suturi şi anume: sutura occipitală, sutura coronară şi suturile oculare.

La cap se deosebesc diferite regiuni, care în general poartă aceleaşi denumiri cu cele ale capului animalelor superioare.

La insecte se găseşte o formaţiune specială numită clipeus, situată în continuarea frunţii mai mult sau mai puţin dezvoltată.

După poziţia capului faţă de axa corpului se deosebesc trei tipuri de cap (Figura 2):

Fig.2. Forme de cap la insecte: a-prognat; b,c-hipognat; d-ortognat

(după Weber)

- prognat – capul este în continuarea axei corpului, cu piesele bucale orientate înainte, ca de exemplu la Forficula auricularia, Gryllotalpa gryllotalpa, etc.;

- ortognat – capul formează cu axa corpului un unghi drept iar piesele bucale sunt îndreptate în jos, ca de exemplu la lăcuste, cosaşi, greieri, etc.

- hipognat – capul formează cu axa corpului un unghi mai mic de 90° iar piesele bucale sunt orientate înapoi, ca la blatide şi cicadide.

La cap se întâlneşte o pereche de ochi compuşi, o pereche de antene şi piesele bucale ce formează aparatul bucal al insectelor.

8

Insectele au câte o pereche de ochi compuşi sau faţetaţi aşezaţi în orbitele epicraniului, fiind formaţi din mai multe unităţi anatomice numite omatidii.

La unele insecte se găsesc şi ochi simpli ce pot fi: a) oceli (ochi dorsali) - în număr de 1 – 3 situaţi pe creştetul capului,

ca la unele viespi din ordinul Hymenoptera; b) stemata (ochi laterali) – situaţi pe laturile capului, ca de exemplu la

larvele unor insecte dispuşi în diferite poziţii, înaintea ochilor, în nişte gropiţe antenale (ordinul Coleoptera)

Antenele sunt apendici ai segmentului antenal şi au rol senzitiv, tactil şi olfactiv, deoarece pe ele sunt dispuse organele mirosului şi de pipăit, sub forma unor plăci membranoase, bastonaşe, peri speciali, etc.

La unele insecte antenele servesc şi ca organe prehensile în timpul împerecherii (pediculide), drept cârmă în timpul zborului (unele himenoptere). Speciile de Hidrous şi Gyrinus se servesc de antene pentru a lua oxigenul din apă, iar cele de Notonecta, ca organe de echilibru.

O antenă este formată dintr-un articol bazal numit scapus, pe care se găseşte un al doilea articol numit pedicel, iar pe el se articulează flagelul sau funiculum, format dintr-un număr variabil de articole (Figura 3).

După forma articolelor flagelului, antenele pot fi: 1) antene regulate (aequalis), la care articolele flagelului sunt ±

egale; 2) antene neregulate (inaequalis) alcătuite din articole diferite ca

formă. Antenele regulate sunt de mai multe tipuri şi anume:

a) antene filiforme, care au articolele aproape de aceiaşi grosime pe toată lungimea antenei, ca de exemplu din familiile Carabidae, Chrysomelidae, etc.

b) antene setiforme, la care articolele flagelului se subţiază treptat de la bază spre vârf, luând aspectul unui fir de păr, ca la insectele din familiile Blattidae, Tettigoniidae, etc.

c) antene moniliforme cu articolele flagelului asemănătoare unor mărgele, ca la insectele din familia Tenebrionidae;

d) antene serate, la care articolele flagelului prezintă lateral câte o excrescenţă sub forma unui dinte, în ansamblu antena aminteşte de dinţii unui fierăstrău. Excrescenţele pot fi pe o singură parte (uniserate) sau pe ambele părţi (biserate), sunt caracteristice pentru insectele din familia Elateridae;

e) antene pectinate, la care articolul flagelului prezintă excrescenţe laterale mult mai mari, amintind dinţii unui pieptene. Când excrescenţele sunt pe o singură parte sunt monopectinate, dacă

9

excrescenţele sunt pe ambele părţi sunt bipectinate. Se întâlnesc la unele lepidoptere;

f) antene penate cu articolele flagelului prevăzute cu peri lungi, dispuşi în formă de pană, ca la masculuii din familiile Noctuidae, Lymantriidae, Cubicidae;

Fig.3. Tipuri de antene la insecte:

a-setiformă (tetigoniide); b-filiformă (carabide); c-moniliformă (termite); d-serată (elateride); e,f-pectinate (unele lepidoptere); g-penată (culicide); h-clavată (pieride);

i-genunchiată (curculionide); j,k-măciucate (silfide); l-lamelată (melolontine); m-antenă de cicadă; n-antenă de pauside;(după Obenbergen şi Weber)

Antenele neregulate pot fi:

a) antene clavate, la care articolele de la vârful flagelului sunt îngroşate ca la insectele din familia Pieridae;

b) antene măciucate, cu articolele de la vârful flagelului îngroşate în formă de măciucă, ca de exemplu la familia Silfidae;

c) antene lamelate cu articolele terminale mobile şi mult dezvoltate lateral în formă de lamele, ca la insectele din familia Scarabaeidae;

d) antene aristate, formate dintr-un număr de articole bazale dezvoltate, prezentând apical pe ultimul articol o setă, ca de exemplu la cicade.

La cap se întâlneşte orificiul bucal care este înconjurat de piesele bucale ce alcătuiesc la insecte aparatul bucal.

În general un aparat bucal este alcătuit din 6 piese şi anume: - labrum sau buza superioară - o pereche de mandibule - fălci superioare - o pereche de maxile - fălci inferioare - labium sau buza inferioară

10

Labrum nu are valoare de apendice a capului, reprezentând o răsfrângere a tegumentului. Este o piesă bine chitinizată (la ordinul Coleoptera şi Orthoptera), de formă variabilă, executând diferite mişcări cu ajutorul unor muşchi abductori. Pe partea sa ventrală se găseşte epifaringele, ce ar reprezenta limba sau ligula insectelor, organ cu rol gustativ, olfactiv şi tactil.

Mandibulele sunt apendici ai segmentului mandibular, organe mobile, puternic chitinizate, prevăzute cu dinţi sau suprafeţe cu striaţiuni sau rugozităţi, cu rol de a roade hrana. Mandibulele sunt mai dezvoltate la insectele zoofage. Mişcările mandibulelor sunt laterale, determinate de doi muşchi mandibulari, unul întinzător (abductor) şi altul îndoitor (adductor). Maxilele sau fălci inferioare, reprezintă apendici ai segmentului maxilar. O maxilă este alcătuită din 5 piese şi anume: - partea bazală numită cardo ce fixează maxila la capsula cefalică; - corpul maxilei numit stipes pe care se inseră un lob intern numit

lacinia, un lob extern numit galea şi palpul maxilar constituit din 4 – 6 articole;

În general maxilele au funcţie masticatoare dar şi funcţie senzorială, tactilă prin palpii maxilari.

Labium sau buza inferioară este o piesă nepereche care provine din unirea pe linie mediană a celei de a doua perechi de maxile. Este format din: - submentum (subbărbie); - mentum (bărbie); - prementum (prebărbie).

Pe prementum se articulează cele două glose – lobi mediani, două paraglose – lobi laterali şi doi palpi labiali alcătuiţi din 3 – 4 articole.

Numai submentum nu provine din unirea celor două maxile (el provine din sternitul segmentului labial), celelalte piese provin din unirea pe linia mediană a celor două maxile astfel: - mentum provine din unirea celor două cardo; - prementum provine din unirea celor două stipes; - glosele provin din unirea celor două lacinii; - paraglosele provin din unirea celor două galei; - palpii labiali provin din unirea celor doi palpi maxilari.

Mai există o formaţiune, hipofaringele, care reprezintă o piesă internă a labiului având funcţie gustativă.

Aparatul bucal la insecte este foarte variat constituit, reprezentând adaptări ale aparatului bucal în funcţie de consistenţa hranei şi de locul unde se găseşte.

11

Astfel, hrana poate fi: I. solidă, reprezentată prin: rădăcini, muguri, frunze, flori, fructe,

seminţe, în care caz insectele prezintă aparat bucal pentru rupt şi mestecat sau de tip ortopteroid. Se întâlneşte la insectele adulte din 11 ordine (Coleoptera, Orthoptera, Odonata, Dermaptera, Blattoptera, etc.), precum şi la larvele din 17 ordine (Lepidoptera, Coleoptera, etc.).

II. lichidă ce se poate găsi 1. la suprafaţa ţesuturilor, în care caz insectele se hrănesc cu nectar

sau cu diferite exudaţii. În această situaţie insectele pot prezenta: a) aparat bucal pentru supt , ca la adulţii de Lepidoptera; b) aparat bucal pentru lins şi absorbit, ca la insectele din ordinul

Hymenoptera familiile Apidae şi Bombycidae; 2. în interiorul ţesuturilor, reprezentată de seva plantelor sau

sângele animalelor. La aceste insecte se pot întâlni următoarele tipuri de aparate bucale:

a) aparat bucal pentru înţepat şi supt, caracteristic pentru insectele din ordinele Heteroptera, Homoptera, Thysanoptera şi unele insecte din ordinul Diptera (familia Culicidae şi Anophelidae);

b) aparat bucal pentru tăiat şi supt ca la unele insecte din ordinul Diptera (familia Tabanidae);

c) aparat bucal pentru dizolvat şi supt întâlnit la unele insecte din ordinul Diptera (familia Muscidae);

Aparatul bucal pentru rupt şi mestecat de la Melolontha melolontha - cărăbuşul de mai, prezintă următoarea alcătuire (Figura 4):

Labrum este bine dezvoltat având pe linia mediană un intrând, ce dă aspectul unei piese bilobate.

Mandibulele sunt piese mari , chitinizate, prevăzute cu dinţi şi rugozităţi pentru ros.

Maxilele sunt bine dezvoltate. O maxilă este formată din: cardo, pe care se articulează stipesul, bine dezvoltat, ce constituie pivotul maxilei. Pe stipes se articulează lobul intern – lacinia, lobul extern – galea şi palpul maxilar alcătuit din 4 articole.

Labium este format din submentum îngust, pe care se articulează mentum mai dezvoltat şi prementum.

Pe prementum se găsesc glosele situate pe linia mediană (au formă triunghiulară şi culoare mai închisă), iar lateral se găsesc paraglosele bine dezvoltate şi palpii labiali formaţi din 3 articole.

12

lle

fn

d

Aparatul bucal pentru supt (Figura 5) se întâlneşte la epidopterele adulte (fluturi), deci la insectele care consumă hrană ichidă de la suprafaţa ţesuturilor, reprezentată prin nectar sau diferite xudaţii. Acest aparat bucal prezintă următoarea structură:

Fig.4. Aparatul bucal pentru rupt şi mestecat la Melolontha melolontha:

Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; c-cardo; s-stipes; Pl.m-palp maxilar; g-galea; l-lacinia; Lb-labium; sm-submentum; m-mentum; prm-prementum; pg-paraglose; g-glose; pl-palp labial

(original)

Figura 5. Aparatul bucal pentru supt: Lbr-labrum; Lb-labium; Tr-trompa; Pl-palp labial

(după Weber)

Labrum este redus la o mică placă aşezată la baza clipeului. Mandibulele sunt atrofiate sau lipsesc. Maxilele au palpii rudimentari iar galeele sunt alungite sub

orma unui jgheab, unite pe linie mediană, formând o trompă earticulată dispusă în repaus sub forma unei spirale.

Labium este puţin dezvoltat, cu excepţia palpilor labiali formaţi in 3 articole.

13

Aparatul bucal pentru lins şi absorbit (Figura 6) se întâlneşte la albine şi bondari, prezentând modificări de structură, cu elemente lungi datorită necesităţii insectei de a linge şi suge hrana.

Figura 6. Aparatul bucal pentru lins şi

absorbit la Apis melifera: Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; Ca-cardo; St-stipes; Pm-palp maxilar; Sm-submentum; mn-mentum; Pl-palp labial; Pgl-paraglose; Gl-glose (limba) (după Boguleanu)

La Apis melifera aparatul bucal prezintă următoarea alcătuire: Labrum este mic. Mandibulele sunt mici şi alungite, având la un capăt o

articulaţie la capsula cefalică iar la capătul liber nişte zimţi. O maxilă este alcătuită din: cardo în formă de bastonaş; stipes

bine dezvoltat sub forma unei plăci lungi şi largi; galea bine dezvoltată şi alungită sub formă de sabie; lacinia redusă iar palpul maxilar format din 2 articole mici.

Labium prezintă submentum format din 2 articole în formă de bastonaşe unite în V; mentum mic, triunghiular; prementum bine dezvoltat. Pe prementum se articulează cele 2 glose alungite şi contopite formând limba sau trompa. La capătul liber prezintă o formaţiune mobilă numită flabellum sau linguriţă cu care insecta linge polenul şi nectarul. Paraglosele sunt reduse iar palpii labiali formaţi din 4 articole.

Aparatul bucal pentru înţepat şi supt (Figura 7) sau de tip labial se întâlneşte la insectele din ordinul Heteroptera, Homoptera, Thysanoptera, deci la insectele care consumă hrană lichidă din interiorul ţesuturilor. Este aparatul bucal care a suferit cele mai mari modificări, având următoarele particularităţi:

14

Figura 7. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt: a, b- văzut din profil; c-secţiune transversală; Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; Lb-labium; Hp-hipofaringe; Ca-canal alimentar; Cs-canal salivar; Cl-clipeu; Fr-frunte;

Ve-vertex; Oc-ochi; (după Weber)

Labrum este redus şi acoperă jgheabul trompei. Labium este articulat (heteroptere, homoptere) sau nearticulat

(diptere), s-a alungit şi s-a transformat într-o trompă alcătuită din 4 articole la heteroptere şi din 3 articole la homoptere. Trompa este prevăzută cu un jgheab în care se găsesc mandibulele şi maxilele sub forma unor stileţi (2 stileţi mandibulari şi 2 stileţi maxilari).

Stileţii mandibulari au rolul de a străpunge ţesuturile plantei gazdă iar stileţii maxilari au rolul de a suge hrana.

Stileţii maxilari prezintă 2 canale şi anume: un canal alimentar în partea superioară prin care suge hrana şi un canal salivar în partea inferioară prin care se scurge saliva în ţesuturile atacate.

2.2. Toracele şi apendicii acestuia Toracele la insecte este alcătuit din trei segmente: protorace,

mezotorace şi metatorace. Fiecare segment toracic este alcătuit din mai multe plăci chitinoase numite sclerite şi anume (Figura 8): - un sclerit dorsal numit tergit sau notum; - un sclerit ventral ce poartă numele de sternit sau gastrum; - două sclerite laterale numite pleure.

15

În genera

deoarece au rolmici şi mai subţ

Între plemembrane de suşi mărească scirculaţiei sânge

Protoraceşi săpătoare (mezotoracele şzburătoare (odo

Pe toracorganele de zbo

Picioarelcâte o pereche ventral în nişte

Piciorul tcoxa, trohanter(Figura 9).

Coxa forcavitatea cotilo

Trohantecoxă şi femur.articole: trohano mai mare mob

Fig.8. Alcătuirea unui segment toracic

la insecte: Tg-tergit; St-sternit; Pl-pleure (original)

l tergitele şi sternitele sunt mai mari şi mai groase, de apărare şi susţinere, în timp ce pleurele sunt mai iri, având funcţia de a lega tergitele şi sternitele. ure şi tergite sau între pleure şi sternite se găsesc sţinere numite “conjunctive” care permit toracelui să-

au să-şi micşoreze volumul în timpul respiraţiei, lui, etc. le este mai dezvoltat la insectele alergătoare, săritoare blatide, ortoptere, unele coleoptere), în timp ce i metatoracele sunt mai dezvoltate la speciile bune nate, himenoptere, lepidoptere, etc.). e se articulează organele de mers – picioarele şi r – aripile. e la insecte. Insectele prezintă trei perechi de picioare, pentru fiecare segment toracic, articulându-se latero-

cavităţi coxale. ipic al insectei este alcătuit din 5 articole şi anume: , femur, tibia şi tarsul care se termină cu gheare

mează baza piciorului şi este fixată de torace în idă prin doi condili. rul este un articol mic ce permite articulaţia dintre La unele insecte trohanterul este format din două ter şi trohanterel (mai ales la himenoptere), permiţând ilitate a piciorului.

16

Femurul este un articol bine dezvoltat (ortoptere, blatoptere, coleoptere) de forme şi mărimi variabile şi înzestrat uneori cu dinţi, peri şi spini.

Tibia este bine dezvoltată, de mărimi şi forme diferite, prezentând marginal spini, pinteni, peri, etc. La unele insecte (grilide, tetigoniide) pe tibii este localizat organul auditiv-timpanal.

Tarsul este alcătuit dintr-un articol la insectele inferioare şi 3 – 5 articole la majoritatea insectelor superioare. Articolul tarsului situat lângă tibie se numeşte metatars, iar ultimul articol al tarsului – pretars, care adesea prezintă două gheare laterale, ce pot fi simple sau despicate, dinţate sau pectinate.

Fig.9. Structura şi tipuri de picioare la insecte: 1. Construcţia piciorului la insecte; c-coxă; tr-trohanter; f-femur; t-tibie; ts-tars; mt-

metatars; pr-pretars; 2. Picior pentru mers (Melolontha melolontha); 3. Picior pentru sărit (Locusta migratoria); 4. Picior pentru săpat (Gryllotalpa gryllotalpa); 5. Picior pentru

cules polen (Apis melifera); 6. Picior pentru apucat (Manthis religiosa) (original)

La unele insecte pretarsul se termină cu apedinci speciali (în special cu funcţii adezive) ce poartă denumiri diferite: - arolium - o prelungire în formă de lob; - pulvili – două prelungiri în formă de lobi; - empodium – o prelungire în formă de păr.

În general picioarele insectelor sunt conformate pentru mers, alergat. La unele insecte picioarele prezintă adaptări legate de modul de viaţă. Astfel se întâlnesc picioare conformate pentru sărit (ordinul Orthoptera – lăcuste, greieri, cosaşi), picioare conformate pentru săpat (coropişniţa), picioare conformate pentru colectat polen (Apis

17

mellifera), picioare pentru apucat (Manthis religiosa), picioare pentru înot şi vâslit (Hydrous, Dytiscus), etc.

Aripile la insecte sunt organe de zbor şi reprezintă expansiuni laterale ale tegumentului în regiunea toracelui, articulându-se pe mezotorace şi metatorace latero-dorsal. Din punct de vedere anatomic, aripile sunt formate din două membrane intim lipite una de alta, susţinute de nervuri, care formează scheletul de susţinere al lor. Nervurile sunt tuburi chitinoase, în interiorul lor pătrund nervii, traheele şi hemolimfa.

Forma aripilor este în general triunghiular alungită; unele insecte au aripile înguste şi cu franjuri (ordinul Thysanoptera) sau aripile despicate în lungul nervurilor (la pteroforide). Aripile variază şi ca mărime: la unele insecte aripile anterioare şi aripile posterioare sunt egale (ordinul Odonata) iar la alte insecte aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare (ordinul Lepidoptera).

În funcţie de numărul aripilor, insectele se împart în două mari grupe şi anume: 1. Apterigote – lipsite de aripi (insecte inferioare); 2. Pterigote – insecte cu aripi (majoritatea insectelor). La rândul lor

insectele pterigote pot fi: a) cu două perechi de aripi la ordinul Coleoptera, Hymenoptera,

Odonata, Lepidoptera, etc. b) cu o singură pereche de aripi, a doua pereche de aripi fiind

transformată în “haltere sau balansiere”, ca la insectele din ordinul Diptera;

c) fără aripi, insecte care primar au prezentat aripi, dar datorită vieţii parazitare au pierdut aripile – ordinul Aphaniptera, Mallophaga, Anoplura.

La aripi se disting următoarele regiuni (Figura 10): - porţiunea aripii apropiată de torace se numeşte baza aripei; - porţiunea aripei opusă bazei se numeşte marginea externă; - porţiunea de aripă îndreptată înainte se numeşte marginea

anterioară sau costa, iar porţiunea opusă acesteia se numeşte marginea posterioară sau dorsum;

- unghiul dintre marginea anterioară şi cea externă se numeşte vârf sau apex;

- unghiul format de marginea externă şi cea posterioară se numeşte tornus.

18

b-baza; me-mar

Din punc

Fig.11. Consistenţ3.Het

1. aripi chitin

anterioare d2. aripi mem

anterioare şOdonata);

3. aripi pergaintermediaranterioare d

Fig.10. Regiunile unei aripi: ginea externă; ma-marginea anterioară; mp - marginea posterioară;

a - apex; t - tornus (original)

t de vedere al consistenţei aripile pot fi (Figura 11):

a aripilor la diferite ordine de insecte: 1 .Orthoptera; 2. Thysanoptera; eroptera; 4. Homoptera; 5. Coleoptera; 6.Hymenoptera;

7. Lepidoptera; 8. Diptera (original)

oase numite elitre – sunt aripi tari, îngroşate (aripile e la insectele din ordinul Coleoptera); branoase – sunt aripi fine, transparente (aripile i posterioare de la insectele din ordinul Hymenoptera,

mentoase numite tegmine – sunt aripi cu consistenţă ă între cele chitinoase şi cele membranoase (aripile e la insectele din ordinul Orthoptera);

19

4. aripi hemielitre – sunt aripi care mai mult de jumătate sunt chitinoase iar la vârf sunt membranoase (aripile anterioare de la insectele din ordinul Heteroptera);

5. aripi membranoase acoperite cu solzi – aripile anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Lepidoptera;

6. aripi membranoase acoperite cu peri - aripile anterioare de la insectele din ordinul Trichoptera;

7. aripi cu 1 – 2 nervuri principale şi cu franjuri pe margini - aripile anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Thysanoptera.

Pentru realizarea zborului aripile anterioare sunt legate de cele posterioare prin diferite dispozitive de cuplare şi anume: a) sub formă de fire de păr rigide şi groase la insectele din ordinul

Lepidoptera. b) sub formă de cârlige sau hamuli ca de exemplu la unele

himenoptere; c) sub formă de fire de păr rigide şi groase ca la dispozitivul numit

frenulum, la insectele din ordinul Lepidoptera. Ritmul bătăii aripii în timpul zborului variază la diferite grupe

de insecte, astfel la Pieris brassicae este de 9 bătăi/s; la odonate = 28 bătăi/s; la unele specii de viespi = 110 bătăi/s; la albină = 190 – 250 bătăi/s.; la ţânţar Culex pipiens = 594 bătăi/s.

2.3. Abdomenul la insecte

Abdomenul constituie cea mai mare parte a corpului la insecte. Embrionar abdomenul este constituit din 12 segmente iar la adult numărul segmentelor se poate reduce la 5 – 7 (exemplu la insectele din ordinul Coleoptera). Ultimul segment al abdomenului se numeşte telson. La insectele la care abdomenul este format din 11 – 12 segmente se diferenţiază trei regiuni şi anume: a) regiunea pregenitală (segmentele 1 – 7); b) regiunea genitală (segmentele 8 – 9); c) regiunea postgenitală (segmentele 10 – 12).

În general segmentele abdomenului sunt la fel constituite ca şi segmentele din regiunea toracelui şi anume din sclerite dorsale numite notum sau tergit, din sclerite ventrale numite sternit sau gastrum şi din sclerite laterale numite pleure.

La abdomen se găsesc următoarele orificii: - orificiul anal situat pe ultimul segment abdominal; - orificiile genitale situate pe segmentele 8 şi 9; - orificiile respiratorii numite stigme, care sunt câte o pereche pentru

fiecare segment abdominal, cu excepţia ultimului segment şi sunt prezente încă pe mezo şi metatorace, lipsind în regiunea capului.

20

Forma abdomenului poate fi diferită: cilindric, conic-cordiform, fusiform, etc., iar în secţiune transversală apare triunghiular, oval, rotund, în general turtit dorso-ventral.

Abdomenul se leagă de torace în diferite moduri, deosebindu-se trei tipuri (Figura 12): a) abdomen sesil – când este legat anterior direct de metatorace

(ordinul Orthoptera, Coleoptera); b) abdomen suspendat – la care primul segment este foarte redus şi

se contopeşte cu metatoracele, formând segmentul median sau propodeum, iar al doilea segment se îngustează mult anterior formând o gâtuitură (familia Vespidae);

c) abdomen peţiolat sau pedicelat la care 1 – 2 segmente ce urmează propodeum se îngustează mult, alcătuind un peţiol (Formicidae, Ichneumonidae).

Fig.

care d

anum

situaţovipoouăloveninalcalichitinnumeorgan

lea s

12. Forme de abdomen la insecte: a,b-sesil (Cossus cossus); c-suspendat (Scotia segetum); d,e-peţiolat (Myrmica şi Formica)

(original)

Abdomenul insectelor adulte este lipsit de apendici locomotori, e altfel se întâlnesc la larvele polipode. La insectele adulte se găsesc apendici cu alte funcţionalităţi şi

e apendici genitali, corniculele, cercii şi stilii. Apendicii genitali alcătuiesc armătura genitală la adulţi, fiind

i pe segmentele 8 şi 9. Un apendice genital principal este zitorul numit şi oviscapt, tarieră, organ ce serveşte la depunerea r. La albină şi bondar ovipozitorul este transformat în acul cu , în care se scurge conţinutul a două glande acide şi a unei glande ne. În jurul orificiului genital se găsesc o serie de piese oase articulate sau nearticulate, de diferite structuri, care poartă le de gonapofize la femelă şi ganopode la mascul, ce constituie ul copulator. Corniculele se întâlnesc la păduchii de frunze, dorsal, pe al V-

egment abdominal şi apar ca două piese scurte, tubulare.

21

Corniculele pot fi scurte, abia vizibile sau lungi, cilindrice, conice, umflate sau turtite, orientate înapoi şi lateral.

Cercii sunt apendici mobili, articulaţi (ordinul Diplura) sau nearticulaţi (Forficula auricularia), care sunt fixaţi pe segmentul anal. Cercii sunt consideraţi ca organe olfactive sau au rol în împerecherea unor insecte (Blatta).

Stilii sunt apendici mobili, nearticulaţi, situaţi de obicei pe abdomenul unor insecte inferioare (Diplura, Thysanura) servind în locomoţie sau cu rol imprecis la Blatta.

Întrebări:

1. Enumeraţi cele 3 regiuni ale corpului la insecte 2. Care sunt segmentele capului şi apendicii acestora ? 3. Ce se înţelege prin: -cap prognat -cap hipognat -cap ortognat Daţi exemple. 4. Tipuri de antene regulate la insecte: definiţi-le şi daţi

exemple 5. Tipuri de antene neregulate la insecte: definiţi-le şi daţi

exemple 6. Care sunt părţile componente ale unui aparat bucal la

insecte? 7. Descrieţi aparatul bucal pentru rupt şi mestecat de la

Cărăbuşul de mai (Melolontha melolontha) 8. Descrieţi aparatul bucal pentru supt întâlnit la insecte. Daţi

exemple. 9. Descrieţi aparatul bucal pentru lins şi absorbit întâlnit la

insecte. Daţi exemple. 10. Descrieţi aparatul bucal pentru înţepat şi supt întâlnit la

insecte. Daţi exemple. 11. Care sunt cele 3 segmente ale toracelui şi cum se numesc

scleritele acestora? 12. Tipuri de aripi întâlnite la insecte. Definiţi-le şi daţi

exemple. 13. Clasificarea insectelor după prezenţa sau absenţa aripilor. 14. Structura piciorului la insecte, tipuri de picioare şi exemple. 15. Care sunt regiunile abdomenului în funcţie de poziţia

organelor genitale? 16. Apendicii abdomenului: descriere, exemple.

22

CAPITOLUL III BIOLOGIA INSECTELOR

Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi

transformărilor care au loc din stadiul de ou şi până la moartea fiziologică a adultului.

În dezvoltarea unei insecte se disting trei etape: dezvoltarea embrionară, dezvoltarea postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă.

3.1.Metamorfoza la insecte

Transformările suferite de insecte de la apariţia stadiului de

larvă şi până la adult poartă numele de metamorfoză iar fenomenul biologic se numeşte metabolie.

În funcţie de gradul de metabolie se deosebesc insecte fără metamorfoză sau ametabole (Apterygota) şi insecte cu metamorfoză sau metabole (Pterygota).

În funcţie de transformările care au loc, la insecte se întâlnesc două mari tipuri de metamorfoză:

1. Metamorfoză incompletă sau hemimetabolă; 2. Metamorfoză completă sau holometabolă.

Metamorfoza incompletă sau hemimetabolă (heterometabolă) se caracterizează prin aceia că insectele în cursul dezvoltării lor trec prin următoarele stadii: ou – larvă - nimfă - adult (Figura 13).

Această metamorfoză se caracterizează prin aceia că larvele seamănă cu insectele adulte, deosebindu-se de ele doar prin dimensiunile mai mici, lipsa sau incompleta dezvoltare a aripilor şi incapacitatea lor de a se reproduce Această metamorfoză poate fi de mai multe tipuri: - paleometabolă - heterometabolă - neometabolă fiind caracteristică insectelor din ordinul Heteroptera, Homoptera, Orthoptera, Thysanoptera.

23

aceea

ou - l

Fi

g.13. Dezvoltarea unei insecte hemimetabole (Heteroptera) (după Bonnemaison)

Metamorfoza completă sau holometabolă se caracterizează prin

că insectele în cursul dezvoltării lor trec prin următoarele stadii:

arvă - pupă - adult (Figura 14).

Fig.14. Dezvoltarea unei insecte holometabole (Lepidoptera) (după Bonnemaison)

24

Larvele insectelor holometabole se deosebesc de adulţi, atât prin forma externă, cât şi prin structura internă.

Metamorfoza holometabolă poate fi de mai multe tipuri: holometabola tipica, hypermetabola, polymetabola şi cryptometabola şi se întâlneşte la insectele din ordinele Coleoptera, Lepidoptera, Hymenoptera, Diptera.

3.2. Larva la insecte

Larva reprezintă un stadiu activ în dezvoltarea postembrionară a

insectelor, când ele se hrănesc activ şi înmagazinează în corpul lor mari cantităţi de substanţe hrănitoare. Creşterea larvelor are loc prin năpârliri succesive. Când larva ajunge la o anumită limită de dezvoltare, îşi schimbă cuticula veche (exuvia) cu alta nouă, fenomen cunoscut sub numele de năpârlire. Numărul năpârlirilor în general este constant şi specific diferitelor grupe de insecte, putând varia de la 1 la Campodea şi alte apterigote, până la 40 la efemeroptere. Perioada cuprinsă între două năpârliri se numeşte vârstă. Larva apărută din ou se numeşte larvă neonată sau larvă de vârsta I-a iar după năpârlire trece în larvă de vârsta a II-a şi aşa mai departe.

Durata stadiului larvar este diferită fiind în funcţie de specie precum şi condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană, etc. De exemplu, la unele diptere dezvoltarea larvară are loc în 3 - 4 zile, la Anisoplia segetum în 10 – 11 luni, la Cossus cossus în 2 ani, la Agriotes spp. în 3 – 4 ani, iar la unele cicade (Cicadina) şi buprestide (Coleoptera) în 10 – 17 ani.

Larvele insectelor holometabole sunt foarte variate ca formă, grupându se în următoarele tipuri (Figura 15):

-

Fig.15. Tipuri de larve la insectele holometabole: polipode (a,b); oligopode de tip

elaterid (c); campodeiform (d); melolontoid (e); apodă acefală (f) şi eucefală (g) (original)

25

a) Larve protopode cu apendicii cefalici şi toracici rudimentari, mandibulele fiind bine dezvoltate (larvele unor specii parazitate: chalcidele, ichneumonide, etc).

b) Larve polipode prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 2- 7 perechi de picioare abdominale. Larvele de lepidoptere se numesc omizi adevărate (au 2 – 5 perechi de picioare abdominale) iar larvele de tenthredinide (Hymenoptera) poartă denumirea de omizi false (au 7 – 8 perechi de picioare abdominale);

c) Larve protopode cu apendicii cefalici şi toracici rudimentari, mandibulele fiind bine dezvoltate (larvele unor specii parazitate: chalcidele, ichneumonide, etc).

d) Larve polipode prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 2- 7 perechi de picioare abdominale. Larvele de lepidoptere se numesc omizi adevărate (au 2 – 5 perechi de picioare abdominale) iar larvele de tenthredinide (Hymenoptera) poartă denumirea de omizi false (au 7 – 8 perechi de picioare abdominale);

e) Larve oligopode au 3 perechi de picioare toracice (majoritatea insectelor din ordinul Coleoptera ) acestea pot fi de mai multe tipuri şi anume:

- tipul campodeiform sau carabid , au corpul viermiform, care se subţiază spre partea posterioară; capul cu piesele bucale îndreptate înainte, cu mandibulele puternice; dorsal pe fiecare segment prezintă câte un sclerit mai îngroşat şi mai intens colorat. Aceste larve sunt caracteristice pentru insectele din familia Carabidae, ordinul Coleoptera;

- tipul elateriform sau elaterid, care popular se numesc viermi sârmă. Prezintă corp viermiform, alungit, cu tegumentul tare, de culoare galbenă-arămie; terminaţia ultimului segment este caracteristică diferitelor genuri. Acest tip de larve se întâlneşte la insectele din familia Elateridae, ordinul Coleoptera;

- tipul scarabeiform sau melolontoid , popular se numesc viermi albi. Larvele au corpul înconvoiat sub forma literei C, puternic cutat transversal, de culoare albă, cu apendici cefalici şi toracici castanii, stigmele brune. Capul este ortognat, mare, picioarele inegal dezvoltate; cele anterioare sunt mai scurte, iar cele posterioare mai lungi. Ultimul segment abdominal este voluminos, pe sternitul acestuia se găseşte un câmp de sete a căror dispoziţie este caracteristică diferitelor specii. Larvele de tip melolontoid se întâlnesc la insectele din familia Scarabaeidae, ordinul Coleoptera.

f) Larvele apode sunt lipsite de picioare, având sau nu capsula cefalică distinctă. Larvele apode pot fi:

- eucefale sau de tip curculionid. Capsula cefalică este vizibilă, iar aparatul bucal este conformat pentru ros. Sunt caracteristice pentru

26

insectele din familia Curculionidae, larvele miniere de lepidoptere şi pentru unele specii din ordinul Diptera;

- hemicefale, la care capsula cefalică este pe jumătate introdusă în torace, iar aparatul bucal este conformat pentru supt (larvele unor specii de diptere);

- acefale, la care capul este complet învaginat, ca la insectele din ordinul Diptera şi la cele din familia Buprestidae (ordinul Coleoptera).

g) Larvele postoligopode se caracterizează printr-o mare asemănare cu adulţii, atât morfologic cât şi biologic. După aspectul exterior sunt la fel ca adulţii, având ochii faţetaţi, rudimente de aripi în ultimele vârste şi părţile corpului bine delimitate. Din această grupă fac parte larvele tuturor insectelor heterometabole (Heteroptera, Homoptera, Orthoptera, Thysanoptera, etc.).

Larva în ultima vârstă, cu dezvoltarea încheiată, după ultima năpârlire se transformă în nimfă (la insectele heterometabole) sau în pupă (la insectele holometabole).

Transformarea în pupă se face în locuri adăpostite. Înainte de transformarea în pupă, larva îşi confecţionează din fire de mătase sau alte materiale (particule de sol, etc.) adăposturi ce poartă numele de cocon, ce are rolul de a proteja pupa de acţiunea nefavorabilă a factorilor mediului înconjurător. Mărimea, forma şi culoarea coconului variază în funcţie de specie. La unele insecte, larvele se transformă în pupe în sol în loji pupale. La diptere, larvele se transformă în pupe în ultima exuvie pupală, ce se numeşte puparium sau cocon fals. Înainte de a se transforma în pupă, larva trece prin stadiul de prepupă, în care larvele nu se mai hrănesc, devin imobile, se scurtează, se îngroaşă şi năpârlind pentru ultima oară se transformă în pupă.

3.3. Pupa la insecte

Pupa este un stadiu în care insecta nu se mişcă, corpul ei se

îngroaşă şi se scurtează. În interiorul corpului pupei au loc procese de reducere a unor organe (histoliză) şi de formare a altora noi (histogeneză), caracteristice insectei adulte.

Din punct de vedere morfologic se deosebesc trei tipuri de pupe (Figura 16): a) pupă liberă, la care apendicii corpului sunt liberi şi pot executa

mişcări (exemplu la coleoptere, himenoptere, etc.); b) pupă obtectă, apendicii sunt lipiţi de corp cu un lichid exuvial şi

acoperite cu o membrană mai mult sau mai puţin transparentă, pupa având aspectul de mumie ce poartă numele de crisalidă (la unele lepidoptere) sau se găseşte într-un înveliş format din fire de mătase ce se numeşte cocon (lepidoptere);

27

c) pupă coarctată este o pupă liberă în interiorul ultimei exuvii larvare, care formează un înveliş opac ca un butoiaş, ce se numeşte puparium (la majoritatea dipterelor).

fiind

din oun timde mdesce

de la loc înalte insau an

durata

Fig.16. Tipuri de pupe la insecte: 1. liberă; 2. obtectă; 3. coarctată (original)

Stadiul de pupă durează de la câteva zile până la câteva luni,

în funcţie de specia de insectă şi de condiţiile de mediu.

3.4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte Prin generaţie se înţelege totalitatea indivizilor care se dezvoltă

uăle depuse de femelele unei populaţii adulte a unei specii, într-p determinat al perioadei de vegetaţie şi în funcţie de condiţiile ediu şi până la moartea indivizilor adulţi, ce au alcătuit ndenţa respectivă. Timpul necesar dezvoltării unei generaţii variază în limite mari specie la specie. La unele insecte dezvoltarea unei generaţii are tr-un timp foarte scurt (câteve zile sau câteva săptămâni), iar la secte dezvoltarea are loc într-un timp mult mai îndelungat (luni i de zile). În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii faţă de unui an, insectele se clasifică în următoarele grupe:

28

a) insecte monovoltine, care au o singură generaţie pe an (exemplu la Zabrus tenebrioides, Eurygaster spp., Tanymecus dilaticollis, Anthonomus pomorum, Rhagoletis cerasi, etc.);

b) insecte bivoltine, care au două generaţii pe an (exemplu la Eurydema ornata, Mamestra brassicae, Hyphantria cunea, Laspeyresia pomonella, etc.);

c) insecte trivoltine, care prezintă trei generaţii pe an (exemplu Lobesia botrana);

d) insecte polivoltine, care prezintă mai multe generaţii în decursul unui an (exemplu Lithocoletis blancardella, Brevicoryne brassicae, Trialeurodes vaporariorum, etc.);

e) insecte bienale, care prezintă o generaţie la doi ani (exemplu Gryllotalpa gryllotalpa, Anisoplia austriaca, etc.);

f) insecte multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o perioadă de mai mulţi ani (exemplu 3 – 4 ani la Melolontha melolontha, Anoxia villosa, 3 – 5 ani la Agriotes spp., etc.).

Numărul de generaţii, deşi caracteristic diferitelor specii este în strânsă legătură cu condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană, etc. Astfel, la aceiaşi specie (Laspeyresia pomonella, Leptinotarsa decemlineata, Mayetiola destructor) în regiunile sudice au 3 generaţii în timp ce, în regiunile nordice au 2 generaţii. Sunt însă insecte care indiferent de răspândirea lor geografică, prezintă întotdeauna acelaşi număr de generaţii (exemplu la Bruchus pisorum, Phyllotreta spp., o generaţie pe an, iar Anisoplia austriaca o generaţie la doi ani). La unele specii de insecte bivoltine şi polivoltine, la care ponta este eşalonată pe o perioadă mai îndelungată, generaţiile se suprapun, întâlnindu-se în anumite perioade, diferite stadii ale insectei (exemplu la Leptinotarsa decemlineata, Laspeyresia pomonella). Suprapunerea generaţiilor îngreunează stabilirea momentului optim de aplicare a tratamentelor.

Ciclul biologic. Prin ciclu biologic sau ciclu evolutiv se înţelege succesiunea stadiilor sau a generaţiilor unei specii, într-o anumită perioadă de timp.

Fiecare specie de insectă se caracterizează printr-un ciclu evolutiv propriu, care poate fi monovoltin, bivoltin, multianual, etc.

Ciclul evolutiv la diferite insecte dăunătoare poate fi reprezentat în diferite moduri prin grafice, tabele sau scheme, în care se folosesc semne convenţionale pentru fiecare stadiu al dăunătorului sau se prezintă direct în succesiune evoluţia stadiilor în raport cu planta gazdă (Figura 17 şi 18).

29

Fig.17. Schema ciclului evolutiv la ploşniţa roşie a verzei (Eurydema ornata)

(după Săvescu)

Figura 18. Ciclul biologic al speciei Tanymecus dilaticollis

(după Paulian Fl., 1971)

30

Un ciclu deosebit se întâlneşte la păduchii de frunze (ordinul Homoptera, familia Aphididae) deoarece indivizii din generaţia F2 nu dau naştere la urmaşi identici generaţiei F1.

La aceste insecte, numai după o succesiune a mai multor generaţii de diferite forme (Fn), se ajunge din nou la forma generaţiei de la care s-a pornit.

Înmulţirea afidelor este holociclică deoarece unele generaţii se înmulţesc sexuat iar alte generaţii se reproduc partenogenetic. Afidele prezintă specii nemigratoare cu ciclu evolutiv monoecic, care se desfăşoară pe o singură plantă gazdă sau pe mai multe plante gazdă din aceiaşi familie botanică şi specii migratoare care au ciclul evolutiv diecic.

La speciile diecice ciclul biologic se desfăşoară pe două plante gazdă şi anume: a) o gazdă primară sau iniţială, care este reprezentată prin specii

lemnoase; b) o gazdă secundară, reprezentată prin specii ierboase.

Ciclul evolutiv la speciile nemigratoare (Aphis pomi, Schizaphis graminum, etc.) este următorul (Figura 19).

Fig.19. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică, monoecică (Aphis pomi):

1. Ou de iarnă; 2. fundatrix; 3. fundatrigene aptere şi aripate (3 – 4 G); 4.virginogene aptere şi aripate (8 – 12 G); 5. sexupare; 6-7. sexuaţi: masculi şi femele

(original)

31

Insecta iernează sub formă de ou depus pe ramurile subţiri. În

primăvară din oul de iarnă apare femela apteră numită fundatrix sau matca. Femelele fundatrix pe cale partenogenetică, dau naştere la câteva generaţii de femele numite fundatrigene, aptere şi aripate.

La rândul lor, fundatrigenele se înmulţesc partenogenetic şi dau naştere la femele aripate numite virginogene aripate şi femele nearipate, virginogene nearipate, care se dezvoltă pe aceiaşi plantă-gazdă sau pe plante gazde înrudite, succedându-se 8 – 12 generaţii în cursul unei perioade de vegetaţie. Spre sfârşitul verii, apare ultima generaţie de femele partenogenetice aripate numite sexupare. Femelele sexupare depun două feluri de ouă din care apar masculi şi femele, ce constituie forma sexuată, iar după copulaţie femelele depun oul de iarnă, încheindu-se astfel ciclul biologic.

Ciclul evolutiv al speciilor de afide migratoare (Myzus cerasi, Myzus persicae, Hyalopterus pruni, Aphis pomi) este următorul (Figura 20).

Fig.20. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică, diecică (Myzus cerasi):

1. ou de iarnă; 2. fundatrix; 3.fundatrigene; 4.migrante; 5-8. virginogene aptere şi aripate; 9. sexupares; 10-11. sexuaţi: masculi şi femele; gazda primară: cireş şi vişin; gazda

secundară: Galium sp. şi Asperula sp. (original)

32

La sfârşitul verii în cadrul coloniei de virginogene apar sexuparele, care cuprind femele aripate ce reântorc colonia pe plantele gazdă primare.

Formele sexupare depun două feluri de ouă, din care iau naştere formele sexuate, masculi şi femele.

După copulaţie femelele depun ouăle de iarnă şi astfel ciclul biologic se încheie.

Toamna, femelele din forma sexuată, depun ouă de iarnă (de rezistenţă) pe ramurile plantelor gazdă-primară (cireş, vişin). Primăvara din ouăle de iarnă apar femele fundatrix, care se înmulţesc pe cale partenogenetică şi dau naştere la câteva generaţii de fundatrigene (3 –4), cu femele aptere şi aripate, formând colonii pe organele atacate (frunze). În sânul coloniei respective, ultima generaţie de fundatrigene aripate numite migrans allata mută colonia pe plantele gazdă secundare (colonicus exulens). Acestea se înmulţesc partenogenetic în tot cursul perioadei de vegetaţie dând naştere la o serie de generaţii virginogene aptere şi aripate. Întrebări:

1. Tipuri de metamorfoză la insecte: caracterizare şi exemple. 2. Larva la insecte: caracterizare şi clasificare. 3. Larve propode şi postoligopode: caracterizare şi exemple. 4. Larve polipode: caracterizare şi exemple. 5. Larve oligopode: caracterizare şi exemple. 6. Larve apode: caracterizare şi exemple. 7. Pupa: definiţie, caracterizare, clasificare, exemple. 8. Ce se înţelege prin generaţie la insecte? Clasificarea

insectelor în funcţie de numărul de generaţii. 9. Ciclul biologic la insecte: definiţie, tipuri. 10. Ciclul biologic monoecic la insecte: caracterizare, exemple. 11. Ciclul biologic diecic:caracterizare, exemple.

33

CAPITOLUL IV ECOLOGIA INSECTELOR

Ecologia insectelor este disciplina care studiază complexul de factori care influienţează modul de viaţă a unei specii de insectă sau a unei bioceneze de insecte, de pe un anumit loc. Un astfel de studiu conduce la cunoaşterea cauzelor care influienţează numărul insectelor, stabileşte condiţiile de variaţie numerică, adică dinamica înmulţirii în masă şi răspândirea insectelor.

În decursul timpului, insectele s-au adaptat la diferite condiţii de mediu, fiecare specie dezvoltându-se în anumite biotipuri, favorabile pentru ea. În concordanţă cu condiţiile de mediu în care s-au format, fiecare specie manifestă o selectivitate faţă de condiţiile locului de trai, având un anumit standard ecologic, câştigat în decursul evoluţiei sale istorice şi care se transmite la urmaşi, particularitate ce are un caracter conservator.

Diferitele specii de insecte se comportă diferit faţă de influenţa nefavorabilă a factorilor de mediu având o anumită plasticitate ecologică ce reprezintă gradul de adaptabilitate a speciei faţă de oscilaţiile factorilor de mediu şi are un caracter progresiv. Speciile care au o mare plasticitate ecologică se adaptează mai uşor la noile condiţii de mediu, în care urmează să se dezvolte. În felul acesta se pot crea condiţii nefavorabile, care să depăşească limitele plasticităţii ecologice, distrugându-se speciile dăunătoare.

Factorii care influienţează în general viaţa organismelor dintr-un ecosistem oarecare, sunt: temperatura, umiditatea, hrana, lumina, precipitaţiile, curenţii de aer, radiaţiile solare, etc.

4.1. Temperatura

Insectele au temperatura corpului variabilă, în raport cu

temperatura mediului în care trăiesc, fiind organisme heteroterme sau poikiloterme. În general insectele au temperatura corpolui mai mare cu 0,5 – 1°C faţă de mediul înconjurător. Cu cât temperatura corpului este mai ridicată, cu atât şi procesele fiziologice se desfăşoară mai rapid, deci durata dezvoltării diferitelor stadii depinde de condiţiile de mediu în care trăieşte insecta.

Activitatea vitală a insectelor are loc la temperaturi cuprinse între 5 – 40°C. Fiecare specie de insectă are limitele sale proprii de temperatură între care se dezvoltă. Astfel există o limită inferioară de temperatură, denumită prag biologic inferior sau temperatură minimă

34

(t0) şi o limită superioară, denumită prag biologic superior sau temperatură maximă de dezvoltare (T). În afară de aceste două limite organismele mai au un prag de prolificitate (0) - temperatura la care sexele devin fertile şi un prag termic optim (01). Între limitele pragurilor inferior şi superior are loc dezvoltarea mai mult sau mai puţin normală a speciei respective. Zona cuprinsă între aceste două limite (pragul inferior şi superior de dezvoltare) se numeşte zona biologică de dezvoltare. Sub pragul inferior şi deasupra pragului superior se găseşte zona letală sau mortală, în care specia nu poate trăi.

La temperaturi scăzute, sub pragul inferior, insectele îşi pierd treptat mobilitatea şi în cele din urmă cad într-o stare de amorţeală. Moartea insectelor la temperaturi scăzute survine datorită proceselor de deshidratare a protoplasmei, precum şi din cauza îngheţării apei libere şi a formării cristalelor de gheaţă. Moartea insectelor prin îngheţ survine numai atunci când temperatura scade sub o anumită limită, denumită prag termic critic, la care toată apa din corpul insectei îngheaţă. Până la atingerea acestei limite, procesele vitale încetează şi intervine aşa numita stare de anabioză din care, în condiţiile creşterii treptate a temperaturii mediului înconjurător, insecta poate fi readusă la viaţă. În perioada de iarnă, unele insecte suportă temperaturi de până la – 21°C şi chiar mai scăzute. Rezistenţa insectelor la temperaturile scăzute depinde de conţinutul în grăsimi, precum şi de modul cum apar temperaturile joase; dacă temperatura scade treptat, insectele pot suporta temperaturi mai joase, fără a îngheţa.

La temperaturi ridicate, peste pragul superior, activitatea insectelor încetează treptat, datorită coagulării substanţelor proteice. Coagularea poate fi parţială (necroză), când insectele îşi pot reveni şi totală (paranecroză), după care revenirea la viaţă nu mai poate avea loc.

Zona biologică de dezvoltare a insectelor se împarte în trei subzone: rece, optimă şi caldă. a) Subzona rece este cuprinsă între pragul biologic inferior (t0) şi

pragul de prolificitate (0). Insectele cresc încet, durata dezvoltării se prelungeşte mult, indivizii rămân sterili. Viteza reacţiilor biochimice este redusă şi nu se sintetizează substanţe proteice.

b) Subzona optimă este cuprinsă între pragul de prolificitate (0) şi optimul termic (O1). Durata dezvoltării se scurtează, numărul generaţiilor şi prolificitatea cresc, lungimea corpului rămâne constantă. Activitatea de hrănire, mişcare şi schimbul de substanţe este maximă. Dezvoltarea insectei are loc într-un număr minim de zile. Temperatura optimă de dezvoltare a insectelor este cuprinsă între 20 – 30°C.

35

c) Subzona caldă este cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul biologic (T). Durata dezvoltării creşte, numărul generaţiilor, prolificitatea şi lungimea corpului insectelor descresc.

Pentru dezvoltarea unui stadiu, insectei îi este necesară o anumită cantitate de căldură numită constantă termică (K).

Constanta termică sau constanta de dezvoltare se calculează prin însumarea zilnică a temperaturilor de deasupra pragului biologic, pe tot timpul de dezvoltare a stadiului respectiv, iar constantele dezvoltării insectelor iau aspectul unei curbe hiperbolice (Figura 21).

Constantele de dezvoltare ale insectelor se calculează cu ajutorul ecuaţiei:

K = Xn ( tn – t0) în care: K – constanta termică;

Xn - durata dezvoltării insectei; tn – temperatura la care are loc dezvoltarea; t0 – pragul inferior de dezvoltare; tn – t0 – temperatura efectivă.

Fig.21. Hiperbola dezvoltării gărgăriţei fasolei (Acanthoscelides obsoletus): O, O1 - temperatura optimă;t0 - pragul biologic inferior; T-pragul biologic superior

(după Săvescu)

36

Cu ajutorul elementelor din această ecuaţie se pot calcula:

pragul inferior (t0), constanta termică (K), durata dezvoltării unei insecte (Xn) şi numărul de generaţii (g).

Cunoaşterea constantelor dezvoltării insectelor prezintă o deosebită importanţă în ceea ce priveşte elaborarea bazelor teoretice a întocmirii schemei ciclului biologic şi a stabilirii ariei de răspândire, a perioadei de activitate biologică şi a caracteristicilor ecologice ale speciei de insecte

Temperatura are o influenţă hotărâtoare asupra duratei de dezvoltare a stadiilor embrionare şi postembrionare în condiţii normale. Cu cât temperatura este mai apropiată de cea optimă, cu atât durata de dezvoltare este mai scurtă şi invers.

Oscilaţiile de temperatură pot fi utilizate în combaterea unor specii de dăunători. De exemplu, temperaturi de – 3°C omoară larvele de Acanthoscelides obsoletus iar temperaturi de peste 55°C omoară gărgăriţa grâului şi orezului (Sitophilus granarius şi Sitophilus oryzae).

Insectele care se dezvoltă între limite mici de temperatură se numesc stenoterme (Sitotroga cereallela) iar insectele care se dezvoltă între limite largi de temperatură se numesc euriterme şi au un areal de răspândire foarte mare (Plusia gamma).

4.2. Umiditatea

Umiditatea are un rol important în creşterea şi dezvoltarea

insectelor, fiind indispensabilă pentru procesele vitale ale insectelor. Apa din corpul insectelor poate fi liberă, servind ca solvent al sărurilor minerale încorporate odată cu hrana şi apă de constituţie ca suport al proceselor biologice (creşterea şi dezvoltarea) şi fiziologice (reglarea temperaturii corpului). În corpul diferitelor specii de insecte, conţinutul în apă este diferit, la unele depăşind 50% din greutatea totală a lor. Apa liberă din organism se pierde prin evaporare, transpiraţie sau dejecţii. Umiditatea relativă a aerului influenţează direct conţinutul în apă al insectelor. Oscilaţiile umidităţii relative determină profunde schimbări în dezvoltarea insectelor. Astfel în verile secetoase ouăle de Mayetiola destructor, Pyrausta nubilalis nu se dezvoltă. Larvele de scarabeide şi elateride din sol, migrează pe verticală, urmărind stratul umed al solului; vara se afundă în sol la umezeală, iar primăvara se ridică la suprafaţă pe măsură ce solul se dezgheaţă. Reducerea umidităţii relative a aerului şi solului determină intrarea în diapauză a multor specii de insecte. Există un optim al umidităţii relative a aerului, care la majoritatea insectelor este cuprins între 45 – 85%. În afara limitelor optime de umiditate, activitatea insectelor este 37

încetinită sau întreruptă. De exemplu, sfredelitorul porumbului se dezvoltă mai bine la o umiditate mai ridicată, în timp ce gărgăriţa grâului evoluează atunci când umiditatea cerealelor scade sub 12%.

4.3. Hrana În categoria factorilor biotici se vor lua în considerare: hrana,

zoofagii şi epizootiile. Hrana este unul din factorii biotici importanţi în viaţa

insectelor, constituind sursa din care insectele îşi procură energia necesară pentru desfăşurarea activităţii biologice: creşterea, dezvoltarea, înmulţirea, etc.

După regimul de hrană, insectele se împart în trei grupe: fitofage, zoofage şi pantofage.

1. Insectele fitofage sau vegetariene se hrănesc cu diferite organe verzi sau uscate ale plantelor cum sunt: rădăcini, tulpini, ramuri, frunze, flori, fructe, seminţe.

După organele pe care le consumă, insectele fitofage se împart în: a) insecte xilofage, care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (carii de lemn

şi de scoarţă); b) insecte fitofage, care se hrănesc cu frunze (gândacul din Colorado,

omizi defoliatoare); c) insecte florifage, care se hrănesc cu flori (gândacul păros,

gândacul lucios al rapiţei); d) insecte seminifage sau cletrofage, care se hrănesc cu seminţe

(gărgăriţele grâului, gărgăriţa mazării); e) insecte micofage sau micetofage care se hrănesc cu ciuperci

(musca ciupercilor); f) insecte saprofage, care se hrănesc cu materii organice în

descompunere (larvele tinere de melolontine). După numărul de specii de plante cu care se hrănesc, insectele

se împart în: a) monofage, care se hrănesc cu plante aparţinând unei singure specii

(gărgăriţa mazării, gărgăriţa florilor de măr, viespea neagră a prunului);

b) oligofage, care se hrănesc cu plante care aparţin unei familii sau câtorva familii înrudite (gândacul ovăzului, gărgăriţa frunzelor de leguminoase);

c) polifage, care se hrănesc cu specii de plante ce aparţin diferitelor familii botanice (viermi sârmă, viermi albi, omida păroasă a dudului, etc.).

2. Insectele zoofage sau carnivore, se hrănesc cu organisme animale vii sau moarte.

Insectele zoofage se împart în: 38

a) insecte harpactofage sau prădătoare, care se hrănesc cu hrană vie (specii de carabide, de coccinelide);

b) insecte parazite, care se hrănesc parazitând organisme vii, la exteriorul sau în corpul acestora (specii de vespi, Trichogramma spp., Prospaltela spp., sau de muşte, Tachina spp.);

c) insecte necrofage, care se hrănesc cu cadavrele animalelor (Silpha spp., Necrophorus spp.);

d) insecte coprofage, care se hrănesc cu excrementele diferitelor specii de animale (Copris spp., Scarabaeus spp.).

3. Insectele pantofage sau omnivore au un regim de hrană mixt, ele se hrănesc atât cu hrană vegetală cât şi animală (unele specii de ortoptere, dermaptere, coleoptere).

Cantitatea şi calitatea hranei influenţează dezvoltarea insectelor. Aşa de exemplu, substanţele proteice din hrană scurtează timpul de dezvoltare, iar hidraţii de carbon îl prelungesc.

Hrana are un rol deosebit în combinaţie cu temperatura şi umiditatea, asupra prolificităţii şi longevităţii. Când hrana se află din abundenţă şi condiţiile de temperatură şi umiditate se află la optimum fluturii trăiesc de trei ori mai mult, iar prolificitatea creşte considerabil.

Cunoaşterea regimului de hrană a fiecărei specii de insecte prezintă o importanţă practică deosebită, în ceea ce priveşte aplicarea unor măsuri profilactice de combatere ca: rotaţia culturilor, cultivarea soiurilor rezistente sau nepreferate de dăunători, etc.

Între diferitele organisme coexistente într-un biotop pot să se stabilească diferite feluri de conveţuire ca: prădătorismul, canibalismul, simbioza, comensalismul şi parazitismul.

Prădătorismul este un fenomen biologic natural, întâlnit atât la nevertebrate (insecte, păianjeni), cât şi la vertebrate (batracieni, reptile, păsări şi mamifere). Prădătorismul presupune conveţuirea dintre două organisme, din care un organism numit prădător , care se hrăneşte pe seama altui organism numit pradă sau victimă. Între prădător şi pradă există un anumit raport de mărime; în general prădătorul este mai mare decât prada (de exemplu Coccinella septempunctata şi Aphis fabae).

Parazitismul este un fenomen biologic natural prin care speciile parazite trăiesc pe seama altor specii numite gazde. După locul unde se dezvoltă, se deosebesc specii: ectoparazite, care se dezvoltă la exteriorul corpului gazdei şi specii endoparazite care se dezvoltă în interiorul corpului gazdei. Paraziţii sunt întotdeauna mai mici decât gazda lor.

Majoritatea insectelor parazite fac parte din ordinele Hymenoptera şi Diptera, care depun ouăle lor în ouăle, larvele, pupele sau adulţii altor insecte şi tinerele larve apărute se hrănesc pe seama gazdei, care în cele din urmă moare. 39

La rândul lor prădătorii şi paraziţii pot fi parazitaţi de alte specii. Paraziţii speciilor de insecte dăunătoare (fitofage) se numesc paraziţi primari, iar cei care parazitează paraziţii primari, se numesc paraziţi secundari sau hiperparaziţi. Hiperparazitismul joacă un rol negativ în menţinerea unui echilibru dorit între speciile fitofage şi cele zoofage.

Cea mai mare importanţă pentru menţinerea echilibrului natural, o au speciile oligofage de paraziţi deoarece, de la un an la altul, densitatea lor numerică se menţine pe o gazdă principală, iar în cazul când numărul acesteia scade, ei se înmulţesc pe câteva gazde secundare. Speciile monofage, specializate şi cele polifage, întâlnite pe diferite gazde, în condiţii naturale, au un rol mai scăzut.

Insectele parazite au o mare importanţă practică atât în menţinerea echilibrului biologic natural, cât şi în combaterea biologică a dăunătorilor.

Epizootiile sunt boli la animale cauzate de organisme animale (protozoare) sau vegetale (virusuri, bacterii, ciuperci). Bolile produse de virusuri se numesc viroze, poliedroze sau boli virotice, cele produse de bacterii se numesc bacterioze sau flaserii iar cele produse de ciuperci se numesc micoze sau muscardinii. Se cunosc numeroase epizootii la insecte şi alte animale dăunătoare. Epizootiile cele mai răspândite sunt poliedrozele speciilor de omizi (Mamestra brassicae, Chloridea obsoleta), flaseriile unor specii de omizi (Pieris brassicae, Hyphantria cunea), muscardiniile larvelor de coleoptere (Melolontha melolontha, Bothynoderes punctiventris, etc.). În condiţii favorabile de dezvoltare epizootiile pot provoca îmbolnăviri în masă ale dăunătorilor. Întrebări:

1. Pragurile biologice de temperatură la insecte. 2. Zonele biologice în funcţie de pragurile de temperatură:

definiţi-le şi caracterizaţi-le. 3. Care este ecuaţia constantelor (K) de dezvoltare la insecte? 4. Clasificaţi insectele fitofage şi daţi exemple. 5. Clasificaţi insectele zoofage şi daţi exemple. 6. Definiţi epizootiile şi daţi exemple la insecte.

40

CAPITOLUL V MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE

A DĂUNĂTORILOR

Protecţia culturilor împotriva dăunătorilor se poate realiza numai prin aplicarea raţională a unui complex de măsuri, care după caracterul lor se pot grupa în: a) măsuri preventive ce constituie profilaxia plantelor, din care fac

parte: măsuri de carantinc fitosanitară, măsuri agrofitotehnice; b) măsuri curative ce constituie terapia plantelor din care fac parte

măsurile fizice, mecanice, chimice şi biologice.

5.1. Măsuri de carantină fitosanitară

Prin carantină fitosanitară se înţelege un complex de măsuri care se aplică pentru a preântâmpina pătrunderea în ţară a unor dăunători periculoşi care nu au fost încă semnalaţi, pentru limitarea arealului de răspândire a unor specii existente, sau pentru lichidarea unor focare izolate.

După obiectivul pe care îl urmăreşte, carantina fitosanitară poate fi internă şi externă.

Carantina internă are ca scop împiedicarea răspândirii unor specii dăunătoare periculoase (de carantină) în interiorul ţării în zonele în care nu au fost semnalate prezenţa lor. Pe plan intern măsurile de carantină sunt asigurate de Inspectoratele teritoriale de carantină, care organizează şi execută controlul fitosanitar al culturilor pentru depistarea eventualilor dăunători de carantină, stabilesc aria de răspândire şi măsurile de limitare a extinderii sau de lichidare a lor.

Carantina externă se referă la controlul tuturor produselor vegetale care se importă, se exportă sau sunt în tranzit, în vederea împiedicării pătrunderii în ţară a dăunătorilor care figurează pe lista de carantină. Controlul se efectuează la vămile feroviare, maritime, în aeroporturi. Produsele care se exportă sau se împortă trebuie să fie însoţite de certificate fitosanitare, în care se specifică originea produsului şi dacă este lipsit de dăunători de carantină. Când se depistează dăunători de carantină se iau măsuri prin care, fie că marfa se returnează, fie că se supune unor tratamente (gazare, refrigerare, etc.), care să asigure distrugerea lor.

Pe plan internaţional, problemele de carantină fitosanitară sunt reglementate prin convenţii bi sau multilaterale de protecţie a plantelor şi de carantină fitosanitară, precum şi prin condiţii contractuale.

41

Lista dăunătorilor de carantină diferă de la o ţară la alta după specificul faunei dăunătoare. În România, în prezent sunt în vigoare listele cu dăunătorii din tabelele 3 şi 4.

Tabelul 3 Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă inexistenţi în

Europa Nr Denumirea populară Denumirea ştiinţifică Ordinul - Familia 1 Tripul palmierului Trips palmi Thysanoptera, Thripidae 2 Aleurodidul negru al citricelor Aleurocanthus

woglumi Homoptera, Aleurodidae

3 Aphidul tropical al citricelor Toxoptera citricidus Homoptera, Aphididae 4 Păduchele fals ţestos negru Parasaissetia nigra Homoptera, Lecaniidae 5 Păduchele ţestos lung japonez Lepholeucaspis

japonica Homoptera, Diaspididae

6 Carăbuşul japonez Popillia japonica Coleoptera, Scarabaeidae 7 Cărăbuşelul oriental Blitopertha orientalis Coleoptera, Scarabaeidae 8 Puricele cartofului Epithrix tuberis Coleoptera, Halticidae 9 Gărgăriţa căpşunelor Anthonomus

bisignifer Coleoptera, Curculionidae

10 Gărgăriţa americană a capsulelor

Anthonomus grandis Coleoptera, Curculionidae

11 Gărgăriţa fragilor Anthonomus signatus

Coleoptera, Curculionidae

12 Gărgăriţa prunelor Conotrachelus nenuphar

Coleoptera, Curculionidae

13 Gărgăriţa andină a cartofului Premnotrypes spp. Coleoptera, Curculionidae 14 Cerambicidul rădăcinilor de

citrice Anoplophora chinensis

Coleoptera, Cerambicidae

15 Molia fructelor Cydia inopinata Lepidoptera, Tortricidae 16 Vermele cireşelor Cydia packardi Lepidoptera, Tortricidae 17 Molia prunelor Cydia prunivora Lepidoptera, Tortricidae 18 Vermele tomatelor Helicoverpa zea Lepidoptera, Noctuidae 19 Vermele sudic Spodoptera eridania Lepidoptera, Noctuidae 20 Vermele frunzelor de cereale Spodoptera

frugiperda Lepidoptera, Noctuidae

21 Vermele frunzelor de bumbac Spodoptera litura Lepidoptera, Noctuidae 22 Molia fructelor de piersic Carposina niponensis Lepidoptera,Carposinidae 23 Musca mediteraneană a fructelor Ceratitis cosyra Diptera, Trypetidae 24 Molia cucurbitaceelor Dacus ciliatus Diptera, Trypetidae 25 Musca stafidelor Epochra canadensis Diptera, Trypetidae 26 Muştele fructelor Rhagoletis spp. Diptera, Trypetidae 27 Muştele fructelor Anastrepha spp. Diptera, Trypetidae 28 Muştele fructelor Bacrocera spp. Diptera, Trypetidae 29 Minierul frunzelor de legume Liriomyza sativae Diptera, Agromyzidae 30 Listronotus

bonariensis Diptera, Agromyzidae

31 Minierul frunzelor de crisanteme

Amauromyza maculosa

Diptera, Cordiluridae

32 Musca japoneză a cireşelor Euphranta japonica Diptera, 33 Heterodera glycines Tylenchidae,Heteroderide 34 Nacobbus aberans Tylenchidae,Pratylenchide 35 Nematodul declinului citricelor Radopholus citrophilus Tylenchidae,Pratylenchide 36 Acarianul galicol al cerceluşului Aculops fuschsiae Acari, Eriophyidae

42

Tabelul 4

Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă existenţi în Europa

Nr crt

Denumirea populară Denumirea ştiinţifică

Ordinul - Familia

1 Tripsul californian Frankliniella occidentalis

Thysanoptera, Tripidae

2 Parabemisia myricae Homoptera, Aleurodidae 3 Aleurodidul bumbacului Bemisia tabaci Homoptera, Aleurodidae 4 Păduchele lânos al mărului Eriosoma lanigerum Homoptera, Eriosomatidae 5 Păduchele din San José Quadraspidiotus

perniciosus Homoptera, Diaspididae

6 Gândacul gânelor Trogoderma granarium

Coleoptera, Dermestidae

7 Viermele vestic al rădăcinilor de porumb

Diabrotica virgifera virgifera

Coleoptera,Chrysomelidae

8 Gărgăriţa egipteană Bruchidius incarnatus Coleoptera, Bruchidae 9 Gărgăriţa pătată a năutului Callosobruchus

maculatus Coleoptera, Bruchidae

10 Gărgăriţa chinezească Callosobruchus chinensis

Coleoptera, Bruchidae

11 Gărgăriţa cu ciocul lat Caulophilus latinatus Coleoptera, Bruchidae 12 Gărgăriţa braziliană Zabrotes subfasciatus Coleoptera, Bruchidae 13 Molia cartofului Gnorimoschema

operculella Lepidoptera, Gelechiidae

14 Molia bananului Opogona sacchari Lepidoptera, Gelechiidae 15 Torticidul mediteranean al

garoafelor Cacoecimorpha pronubana

Lepidoptera, Tortricidae

16 Tortricidul sud-african al garoafelor

Epichoristodes acerbella

Lepidoptera, Tortricidae

17 Viermele egiptean al bumbacului

Spodoptera littoralis Lepidoptera, Noctuidae

18 Musca mediteraniană a fructelor

Ceratitis capitata Diptera, Thrypetidae

19 Minierul sinuos al frunzelor Liriomyza huidobrensis

Diptera, Agromyzidae

20 Nematodul sfeclei Heterodera schachtii Tylenchidae, Heteroderidae 21 Nematodul auriu al

cartofului Globodera rostochiensis

Tylenchidae, Heteroderidae

22 Nematodul alb al cartofului Globodera pallida Tylenchidae, Heteroderidae 23 Nematodul galicol al

rădăcinii Meloidogyne spp. Tylenchidae, Heteroderidae

24 Nematodul orezului Aphelenchoides besseyi

Tylenchidae,Aphelenchidae

25 Nematodul căpşunilor Aphelenchoides fragariae

Tylenchidae,Aphelenchidae

43

5.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere

Principalele măsuri agrotehnice sau culturale care au un rol

important în prevenirea şi combaterea dăunătorilor sunt: a) alegerea terenului; b) asolamentul; c) lucrările solului: arătura de vară şi de toamnă, grăpatul, discuitul,

prăşitul, etc. d) aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi a amendamentelor; e) stabilirea epocii de semănat, folosirea unei seminţe şi material

săditor sănătos, neinfestat; f) recoltatul la timp al culturilor; g) cultivarea speciilor, soiurilor şi hibrizilor rezistenţi sau toleranţi la

atacul dăunătorilor; h) desţelenitul; i) irigarea sau desecarea terenurilor, etc.

5.3. Măsuri mecanice de prevenire şi combatere a

dăunătorilor

În general, metodele mecanice au o aplicabilitate limitată, deoarece necesită un volum mare de muncă şi nu asigură o combatere eficientă în timp util, comparativ cu alte metode. Din grupa măsurilor mecanice mai importante sunt: a) adunarea insectelor cu diferite aparate; b) şanţuri capcană; c) inele cu clei; d) brâie capcană; e) omizitul; f) momeli capcană pentru atragerea şi distrugerea dăunătorilor; g) scuturarea pomilor şi distrugerea dăunătorilor prin diferite

procedee; h) însăcuitul fructelor; i) igiena culturală; j) răzuirea scoarţei şi tăierea ramurilor uscate sau puternic atacate.

5.4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor

În această grupă sunt cuprinse diferite procedee fizice în

combaterea insectelor şi altor animale dăunătoare şi anume: a) folosirea temperaturilor ridicate sau scăzute (temperaturi letale)

pentru combaterea dăunătorilor din depozite, magazii şi sere;

44

b) focul se foloseşte pentru distrugerea prin ardere a diferitelor resturi vegetale, în care se găsesc unele insecte dăunătoare;

c) lumina este utilizată în capturarea insectelor cu fototropism pozitiv (diferite specii de noctuide, tortricide, carabide, etc.), cu ajutorul curselor luminoase;

d) capcanele vizuale, reprezentate de vase, plăci, etc., diferit colorate, se folosesc mai ales în avertizare şi mai puţin în combaterea insectelor;

e) pulberile deshidratante sunt utilizate pentru deshidratarea corpului insectelor din depozite;

f) razele X şI Y sunt utilizate din ce în ce mai mult în protecţia plantelor. Razele X se folosesc în depistarea infestărilor ascunse la diferite specii de insecte. Razele Y se utilizează la distrugerea directă a insectelor prin metoda autocidiei (sterilizarea masculilor).

5.5. Metoda chimică de combatere a dăunătorilor

Metoda chimică sau chimioterapia constă în combaterea

dăunătorilor, agenţilor patogeni şi buruienilor cu ajutorul poduselor fitofarmaceutice sau pesticide.

Avantajele utilizării metodelor chimice de combatere a dăunătorilor sunt: a) în caz de invazie a unui dăunător sau lichidarea unui focar este singura metodă care asigură distrugerea dăunătorului într-un interval scurt; b) posibilitatea aplicării mecanizate a tratamentelor, utilizându-se mijloace moderne cu aparatură terestră de mare capacitate, generatoare de aerosoli, elicoptere şi aviaţia utilitară în locuri în general inaccesibile; c) reducerea numărului de tratamente datorită posibilităţii de combinare a diferitelor pesticide (compatibile din punct de vedere chimic şi biologic).

5.5.1. Condiţionarea produselor pesticide

Produsele fitofarmaceutice nu se aplică sub formă de substanţe pure, ci diluate cu diferiţi ingredienţi inerţi (apă, solvenţi organici, uleiuri minerale, etc.) pentru realizarea unei repartizări uniforme pe organele tratate, cu cantităţi reduse de substanţă activă. Produsele fitofarmaceutice sunt condiţionate sub diferite forme şi anume: pulberi de prăfuit (PP); pulberi umectabile (PU), utilizate pentru pregătirea suspensiilor; pulberi solubile (PS) şi concentrate solubile (CS), folosite pentru prepararea soluţiilor; concentrate emulsionabile (CE) pentru emulsii; soluţii concentrate (SC), care în loc de solvenţi petrolieri, utilizează apa şi alţi ingredienţi; produse 45

pentru tratamente cu volum ultra redus (VUR), condiţionate în mod special pentru a putea fi aplicate fără diluare cu apă; granule (G) utilizate în combaterea unor dăunători prin tratamente la sol şi la plantă; produse pentru tratarea seminţelor (PTS), condiţionate special pentru seminţe. Există şi alte forme de condiţionare ca aerosoli (A), tablete (T), pastile (P), momeli (M), etc.

5.5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice

Produsele fitofarmaceutice pot fi clasificate după mai multe

criterii şi anume: după acţiunea pe care o manifestă, după grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se utilizează, după grupa chimică din care fac parte, după starea lor fizică, etc.

În funcţie de grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se folosesc, produsele toxice se clasifică în : insecticide folosite în combaterea insectelor; acaricide utilizate în combaterea acarienilor; nematocide pentru combaterea nematozilor; moluscocide pentru combaterea melcilor; raticide (rodenticide), pentru combaterea rozătoarelor; substanţe repelente (corvidee, iepurifuge şi cervidee); substanţe atractante (atractanţi de nutriţie şi sexuali); substanţe adjuvante.

Insecticidele, după modul lor de acţiune, se clasifică în: a) insecticide de contact, care acţionează direct asupra dăunătorului; b) insecticide de ingestie, care acţionează asupra insectelor după ce

sunt introduse în tubul digestiv, o dată cu hrana; c) insecticide asfixiante (gazoase sau fumigante), care produc

asfixierea insectelor prin aparatul respirator. Unele insecticide au acţiune complexă: de ingestie, de contact şi

chiar asfixiantă. Aceste produse sunt cunoscute sub denumirea de pesticide mixte.

După natura chimică, pesticidele pot fi: anorganice, organo-minerale, organice de sinteză, biologice.

În funcţie de valoarea DL50, pesticidele se împart în: a) grupa I-a – produse foarte toxice, când DL50 este sub 50 mg/kg

corp; b) grupa a II-a – produse puternic toxice, când DL50= 50-200 mg/kg

corp; c) grupa a III-a – produse moderat toxice, când DL50= 200-1000

mg/kg corp; d) grupa a IV-a – produse cu toxicitate redusă, când DL50 >1000

mg/kg corp.

5.5.3. Insecticide anorganice şi de origine vegetală

Din această grupă fac parte:

46

a) compuşi ai arseniului: arseniaţi şi arseniţi. Sunt produse foarte toxice cu DL50 = 2 mg/kg corp, folosite în prepararea momelilor toxice pentru combaterea unor insecte (coropişniţe, lăcuste) şi a rozătoarelor; b) compuşi ai bariului - polisulfura de bariu – pulbere de culoare cenuşie – verzuie, cu miros neplăcut. Se foloseşte în tratamentele de iarnă (6 – 8%), în plantaţiile de pomi şi viţă de vie, precum şi în tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie (în concentraţie de 1%). Are eficacitate împotriva păduchilor ţestoşi, afidelor, puricilor meliferi, etc. precum şi pentru unii agenţi patogeni (făinare, rapăn). Are mai multe denumiri comerciale, între care cele mai uzitate sunt: Polybar, Polybaril, Selebar, Solbar, etc.; c) compuşi ai sulfului : zeama sulfocalcică sau zeama californiană de 28 – 30°Bé (pentru 10 litri de zeamă sulfocalcică concentrată este nevoie de 2,8 kg sulf şi 1,5 kg var nestins). Este un lichid de culoare roşie – sângerie, cu miros de hidrogen sulfurat. Zeama sulfocalcică are o puternică acţiune insecticidă, acaricidă şi fungicidă, are o toxicitate redusă faţă de om şi animale. În tratamentele de iarnă se foloseşte în concentraţie de 20% iar în tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie 2 – 3%.

Proprietăţile insecticide ale unor specii de plante au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri. Insecticidele de origine vegetală nu prezintă toxicitate pentru om şi animalele folositoare, deci nu se pune problema reziduurilor pe produsele tratate.

Deşi insecticidele vegetale sunt scumpe, unii autori (Beratlief, 1989) consideră că în viitor aceste produse vor ocupa un rol important în combaterea insectelor dăunătoare. Principiile active ale insecticidelor vegetale sunt reprezentate prin diferiţi alcaloizi, ce au acţiune de contact sau de ingestie asupra insecticidelor. Principalii alcaloizi cu acţiune insecticidă sunt: Nicotina – alcaloid prezent în plantele de tutun cultivat (Nicotiana tabacum), dar mai ales în tutunul sălbatic (Nicotiana rustica). Nicotina în stare gazoasă pătrunde prin cuticula insectelor, acţionând prin paralizia aparatului locomotor. Se recomandă sub formă de stropiri pentru: păduchii de frunze, puricii meliferi, tripşi, larve defoliatoare în primele stadii, molia verzei, puricii de pământ, viermele mărului, molia strugurilor, musculiţa albă de seră. Anabazina extrasă din Anabasis aphylla, folosită în combaterea afidelor. Sabadella conţine un complex de alcaloizi (veratrina, sabadillina, sabadina şi cevadina) ce se găseşte în endospermul, embrionul şi pericarpul seminţei de Veratrum album. Se utilizează împotriva muştelor şi a insectelor animalelor de producţie.

Rotenona este un principiu insecticid conţinut de unele leguminoase ca Derris elliptica, Tephrosia, Millettia, plante ce trăiesc în regiunile tropicale. 47

De asemenea şi alte plante conţin principii toxice faţă de insecte: Amorpha fruticosa, Dryopteris felix-max, Quassia amara, Rhodendrom molle, Juniperus virginiana, Piper nigrum (Beratlief, 1989).

În prezent, cea mai largă folosire o au produsele pe bază de “piretrum” extrase din plantele de Pyrethrum cinerariefolium, Pyrethrum rosoeum, Pyrethrum carneum.

Substanţele active din piretru numite Piretrina I şi Piretrina II sunt lichide vâscoase, nevolatile, insolubile în apă, care se descompun uşor sub influenţa aerului, luminii şi umidităţii. Acţionează asupra sistemului nervos al insectelor pe cale de ingestie şi respiraţie, având o puternică acţiune de şoc.

Se folosesc în combaterea insectelor din serele de legume, a insectelor din depozite şi din sectorul zootehnic.

5.5.4. Piretroizi de sinteză

Piretroizii de sinteză sunt produse obţinute pe cale sintetică, a

căror substanţe active sunt asemănătoare cu a piretroizilor naturali. Au stabilitate 7 – 15 zile. Acţionează asupra sistemului nervos al insectelor pe cale de contact, ingestie şi respiraţie, având o puternică acţiune de şoc. Unele produse au şi acţiune acaricidă. Fac parte din grupa a III-a şi a IV-a de toxicitate. Timpul de pauză variază de la 1 – 3 zile până la 3 săptămâni. Au un spectru larg de acţiune, selectivitate scăzută şi pot forma rase rezistente de dăunători.

În Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România (1999) şi omologările ulterioare sunt prezentaţi următorii piretroizi de sinteză: Agrothrin 10 EC – 0,2 l/ha; Cypermethrin 25 EC – 0,1 l/ha; Cypermethrin 10 EC – 0,02%; Cypersan 200 EC – 0,02%; Polytrin 200 CE – 0,015%; Sherpa 25 CE - 0,02%; Supersect 10 CE – 0,03%; Alphaguard 10 CE – 0,015%; Decis 25 Flow – 0,0125% - 0,05%; Decis ULV – 2 l/ha; Decis 2,5 CE – 0,0125 – 0,05%; Efenal 20 EC – 0,03%; Sanvalerat 200 CE – 0,02 – 0,05%; Sumicidin 20 CE – 0,02 – 0,1%; Sumialpha 2,5 CE – 0,015 – 0,04%; Fury 10 CE – 0,02%; Isathrine 0,05%; Chinmix 5 EC - 0,03%; Buldock 025 EC – 0,05%; Fastac 10 CE – 0,015 – 0,02%; Karate 2,5 CE – 0,01 – 0,04%; Mavrik 2 E – 0,03 – 0,05%; Meotrin 20 CE – 0,025%; Talstar 10 CE – 0,035 – 0,05%.

5.5.5. Insecticide organoclorurate

Sunt produse pe bază de hidrocarburi clorurate, care acţionează

asupra insectelor prin contact şi ingestie, mai rar prin respiraţie. Afectează sistemul nervos şi produce moartea prin paralizie. Toxicitatea variază între moderat toxice şi puternic toxic. Au 48

remanenţă mare şi persistenţă în sol (6 – 10 ani), precum şi posibilitatea de a cumula în organismele vegetale şi animale de pe toate nivelele trofice.

În prezent se utilizează preparatele pe bază de lindan şi endosulfan şi anume: Lindan 400 SC - 2,5 l/t sămânţă; Lindan 75 TS – 1,3 l/t sămânţă; Thiodan 35 EC – 0,15 – 0,2%; Thionex 35 CE – 0,2%; Thionex 25 ULV – 3 l/ha; Thionex 50 WP – 0,15%.

5.5.6. Insecticide organofosforice

Aceste insecticide au la bază esteri ai acidului fosforic, esterii

acizilor tiofosforici, esterii acidului ditianoperofosforic, derivaţi ai acidului pirofosforic. Se caracterizează printr-un spectru larg de acţiune, nu se cumulează în organismul omului, al animalelor şi al plantelor. Au o persistenţă redusă în sol, plante şi apă. Prin descompunere formează de regulă substanţe mai puţin toxice. Acţionează prin contact, ingestie şi respiraţie asupra sistemului nervos, ca inhibitori ai colinesterazei, producând moartea prin paralizie. Unele produse sunt sistemice. Au toxicitate variată, de la foarte toxice până la produse cu toxicitate redusă. Timpul de pauză la majoritatea produselor este de 12 – 15 zile; la unele produse poate ajunge până la 40 zile iar la altele este numai de 5 – 7 zile.

Sunt avizate a fi utilizate următoarele produse organofosforice: Actellic 50 CE – 0,05 – 0,2%; Carbetox 50 CE – 1,5 – 4,5 l/ha; Carbetox 37 CE 0,3 – 0,5%; Onefon 90 – 0,15%; Diazinon 60 EC – 0,15%; Diazol 60 EC – 0,15%; Basudin 60 EC – 0,15%; Dursban 480 CE – 0,2%; Reldan 40 CE – 0,1 – 0,15%; Murfotox 68 EC – 0,1%; Nogos 50 EC – 0,1%; Onevos 35 CE – 0,15%; Sumithion 50 CE – 0,1 – 0,2%; Ultracid 20 CE – 0,15 – 0,2%; Zolone 25 WP – 0,25 – 0,3%; Zolone 35 CE – 0,15 – 0,2%; Sinoratox 35 CE – 0,1 – 0,2%; Sinoratox 10 G – 25 – 30 kg/ha; Sinoratox 5 G – 50 – 60 kg/ha; Perfection 40 EC – 0,1%.

5.5.7. Insecticide carbamice

Produsele carbamice sunt esteri ai acidului carbamic. Au

acţiune rapidă de şoc, acţionând în principal pe cale de contact şi ingestie, iar unele produse au acţiune sistemică. Produc moartea prin paralizie, acţionând asupra sistemului nervos. Cu unele excepţii (Carbaril din grupa a III-a şi Victenon din grupa a IV-a), majoritatea insecticidelor carbamice au o toxicitate mare, făcând parte din grupele I şi a II-a. Timpul de pauză variază între 7 – 60 zile. Produsepe pe bază de carbofuran, furatiocarb, etc., au o bună persistenţă în sol şi sunt eficace în combaterea viermilor sârmă, viermilor albi, viermilor cenuşii. 49

Sunt avizate următoarele insecticide carbamice: Sevin 85 WP – 0,15%; Lannate 90 WS – 0,05%; Metomex 90 SP – 0,05%; Larvin 375 – 0,15%; Insegar 25 WP – 0,03 – 0,04%; Furadan 35 ST – 28 l/t sămânţă; Carbodan 35 ST – 28 l/t sămânţă; Diafuran 35 ST – 28 l/t sămânţă; Furadan 5 G – 40 kg/ha; Furadan 10 G – 20 kg/ha; Marshal 25 EC – 0,1%; Padan 50 DP – 0,1%; Pirimor 25 WG – 0,1%; Promet 400 CS – 25 l/t sămânţă; Victenon WP – 0,05 – 0,075%.

5.5.8. Produse acaricide

Acaricidele sunt produse folosite pentru combaterea acarienilor

fitofagi. Unele produse organofosforice (Sinoratox, Carbetox, etc.) şi piretroizi de sinteză (Karate, Meotrin, Talstar) au efect şi pentru acarieni. Acţionează pe cale de contact şi mai rar prin asfixiere. Toxicitatea lor faţă de om şi animale variază de la redusă până la puternică. Cele mai folosite acaricide sunt următoarele: Kelthane 18,5 EC – 0,2%; Mitigan 18,5 EC – 0,2%; Sintox 40 EC – 0,1 – 0,2%; Pennstyl 25 WP – 0,05 – 0,1%; Torque 550 SC – 0,05%; Apollo 50 SC – 0,04%; Demitan 200 SC – 0,05 – 0,07%; Nissorun 10 WP – 0,05%; Nissorun 5 CE – 0,08%; Omite 570 EW – 0,1%; Ortus 5 SC – 0,1%; Pyranica 20 WP – 0,025%; Rufast 15 EC – 0,04%; Sanmite 20 WP – 0,05 – 0,075%; Danirun 11 CE – 0,06%; Neoron 500 EC – 0,05 – 0,1%.

5.5.9. Produse nematocide

Combaterea nematozilor plantelor de cultură constituie o

problemă importantă, deoarece ei sunt larg răspândiţi şi produc pierderi mari de producţie. Pe lângă atacul direct, unele specii de nematozi sunt vectori ai virusurilor determinând boli virotice grave, iar alte specii trăiesc parazit în corpul omului şi animalelor. Pentru combaterea nematozilor s-au sintetizat produse specifice numite nematocide, care au o eficacitate ridicată mai ales pe suprafeţe restrânse (sere, solarii).

Produsele nematocide recomandate a fi folosite în ţara noastră sunt următoarele: Basamid granule – 500 kg/ha, Mocap 10 G – 50 – 75 kg/ha; Vydate 10 G – 30 – 150 kg/ha; Vydate 24 L – 0,2%.

5.6. Lupta integrată

Lupta integrată reprezintă un procedeu relativ nou de combatere

a agenţilor patogeni şi dăunătorilor plantelor de cultură. Acest program a fost elaborat ca o reacţie a folosirii excesive a pesticidelor organosistemice şi mai ales a celor cloroderivate.

50

Lupta integrată reprezintă un concept care utilizează un asamblu de metode, care satisface în acelaşi timp exigenţele economice, ecologice şi sociologice, acordându-se prioritate utilizării organismelor naturale de limitare, respectându-se pragurile de toleranţă (Brader, 1974).

Lupta integrată poate fi definită ca o formă de ecologie aplicată (Grison, 1969), de luptă biocenotică, în sensul dirijării populaţiilor de dăunători şi a dăunătorilor lor naturali din cadrul agroecosistemelor reprezentate de diferite culturi, prin influenţarea factorilor de mediu asupra organismelor vegetale şi animale.

Obiectivele principale ale luptei integrate sunt: 1. Diminuarea riscurilor de apariţie a rezistenţei la pesticide a

dăunătorilor. 2. Evitarea creşterii progresive a numărului de tratamente fitosanitare. 3. Reducerea reziduurilor de pesticide din produsele agricole. 4. Menţinerea unei stabilităţi a entomofaunei din agroecosistem.

Principiile luptei integrate sunt: 1. Folosirea în complex a celor 6 categorii de măsuri de combatere şi

anume: prognoză şi avertizare, carantină fitosanitară, măsuri agrofitotehnice, fizico- mecanice, chimice şi biologice.

2. Veriga de bază a luptei integrate o constituie principiul prin care nu se urmăreşte eradicarea torală a dăunătorilor, ci menţinerea lor la un anumit nivel la care să nu producă pagube (sub pragul de dăunare economică), prin aşa zisa “metodă a câmpului murdar”.

3. Tratamentele chimice se efectuează la avertizare pentru reducerea la minimum a numărului lor.

4. Folosirea măsurilor chimice numai după ce s-au aplicat măsurile fizico-mecanice (tăierile de întreţinere şi de rodire în pomicultură şi viticultură).

5. Utilizarea pesticidelor selective şi cu remanenţă mică pentru protejarea entomofaunei folositoare.

6. Executarea tratamentelor la avertizare pentru reducerea numărului acestora.

7. Limitarea suprafeţei de tratat la un minim necesar. De exemplu se tratează numai jumătate din pom sau lanul se tratează numai pe margini.

8. Reducerea la minimum a folosirii insecticidelor organoclorurate care au remanenţă mare şi se descompun greu.

9. Folosirea pe scară largă a substanţelor piretroide şi a preparatelor biologice ce nu lasă reziduuri pe produsele tratate.

10. Alternarea substanţelor fitofarmaceutice sistemice cu cele de contact pentru a se evita apariţia de noi rase fiziologice de agenţi patogeni şi dăunători, rezistenţi la pesticide.

11. Folosirea produselor fitofarmaceutice cu toxicitate cât mai mică faţă de om şi animale.

51

12. Cultivarea hibrizilor şi soiurilor de plante imune sau rezistente la atacul agenţilor patogeni şi dăunătorilor.

Elementele necesare pentru aplicarea luptei integrate. Pentru a se putea introduce şi folosi cu succes combaterea

integrată este necesar să fie cunoscute în prealabil o serie de elemente şi în primul rând mecanismele naturale ce contribuie la reglarea densităţii numerice a speciilor cu importanţă economică, cum sunt: a) evidenţa speciilor dăunătoare pe zone (alcătuirea hărţilor de

răspândire a dăunătorilor); b) dinamica speciilor dăunătoare împreună cu speciile antagoniste

(paraziţi şi prădători); raportul numeric optim în favoarea duşmanilor naturali, exclude folosirea tratamentelor chimice;

c) ciclul biologic al speciilor dăunătoare dintr-o anumită zonă, în strânsă corelaţie cu factorii ecologici;

d) densitatea numerică la speciile cheie, cu importanţă economică mai mare.

Întrebări:

1. Care sunt măsurile preventive de combatere a dăunătorilor? 2. Care sunt măsurile curative de combatere a dăunătorilor? 3. Ce este carantina fitosanitară? Clasificare. 4. Enumeraţi câţiva dăunători de carantină existenţi în Europa? 5. Care sunt măsurile agrofitotehnice de combatere a

dăunătorilor? 6. Care sunt măsurile mecanice de combatere a dăunătorilor? 7. Care sunt măsurile fizice de combatere a dăunătorilor? 8. Care sunt avantajele combaterii chimice a dăunătorilor?

9. Clasificarea pesticidelor în funcţie de toxicitate? 10. Exemplificaţi câteva produse organo-fosforice şi piretroide. 11. Ce sunt produsele acaricide şi nematocide? Daţi exemple. 12. Definiţi lupta integartă? 13. Obiectivele şi elementele luptei integrate. 14. Principiile luptei integrate.

Teme de control (Referate) 1. Capcanele cu feromoni sexuali: descriere, caracterizare, utilizare,

exemple.

52

CAPITOLUL VI

DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE

6.1. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides Goeze, ordinul Coleoptera, familia Carabidae

Este răspândit în Europa şi Asia Centrală. În ţara noastră este

menţionat din anul 1887 şi se întâlneşte în toate zonele de cultură a cerealelor păioase.

Descriere. Adultul are 10 – 16 mm lungime, corpul oval-alungit, de culoare neagră pe partea dorsală, uneori cu reflexe metalice şi brun-roşcat pe partea ventrală. Pronotul este convex dorsal, cu baza şi marginile laterale puternic punctate. Antenele, tibiile şi tarsele sunt roşcate, iar femurele mai închise (Figura 22).

Oul este oval de 20 – 35 mm lungime, de culoare albă. Larva matura are 30 – 35 mm; corpul este uşor turtit, îngustat

treptat spre partea posterioară, de culoare albă-cenuşie. Capul şi toracele sunt brune, iar segmentele abdominale prezintă dorsal sclerite brune-deschise. Penultimul inel abdominal este prevăzut cu două apofize chitinoase şi păroase.

Fig. 22. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides

a-adult; b-larvă; c-plantă atacată (după Balachowsky)

Pupa are 18 – 20 mm şi este de culoare albă-cafenie.

53

Biologie.Iernează în stadiul de larvă în sol şi are o generaţie/ an. Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în stadiile de adult şi

larvă. Adulţii consumând florile şi boabele în diferite faze de coacere. Cele mai mari pagube sunt produse de larve, care atacă frunzele, în special la grâul de toamnă. Larvele trag frunzele plantelor tinere în galeriile de la baza plantelor, le sfâşie şi rămân numai nervurile, care se usucă. Atacul larvelor se manifestă în vetre. La invazii mari, culturile pot fi distruse complet.

Combatere. Rotaţia culturilor; evacuarea baloţilor de paie şi a resturilor vegetale; efectuarea arăturii imediat după recoltat şi menţinerea terenului curat prin discuiri, pentru a se evita formarea samulastrei.

Tratarea seminţelor cu unul din următoarele insectofungicide: Tirametox 90 PTS – 3 kg/t, Vitalin 85 PTS – 3 kg/t, Gammavit 85 PSU – 3 kg/t.

În cazul apariţiei unor focare se vor executa tratamente cu produse organofosforice: Basudin 600 EW – 2,0 l/ha, Dursban 480 EC – 2,5 l/ha, etc.

6.2. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster spp. şi Aelia spp ., ordinul Heteroptera, familia Scutelleridae

Ploşniţele cerealelor sunt răspândite în centrul şi sud-estul

Europei, în vestul Europei, în vestul Europei şi în nord-estul Africii. În ţara noastră se întâlneşte în toate zonele unde se cultivă cerealele, cu densităţi mai mari în regiunile de stepă şi a pădurilor de stejar.

Mai importante sunt: Eurygaster integriceps Put., Eurygaster maura L., Eurygaster austriaca Schr., Aelia acuminata L. , Aelia rostrata Bob.

Specia Eurygaster integriceps Put. este cea mai frecventă şi păgubitoare. Speciile genului Aelia sunt predominante în Câmpia Transilvaniei.

Descriere. Speciile genului Eurygaster se deosebesc între ele prin următoarele caractere: a) mărimea capului adultului; b) forma capului; c) raportul dintre plăcile maxilare şi clipeus; d) marginile laterale ale pronotului.

Adultul de Eurygaster spp. are corpul oval, de culoare variabilă, de la galben-brună, până la brun-închis, uneori chiar negru. Scutelum este dezvoltat, de lungimea abdomenului.

Eurygaster integriceps are corpul de 11 – 13 mm lungime, capul este rotunjit la vârf, plăcile maxilare nu acopăr clipeul, marginile latarale ale pronotului sunt convexe (Figura 23).

54

Ouăle sunt de culoare verde deschis, de forma unui butoiaş. Pe măsură ce se dezvoltă embrionul, culoarea lor se închide, devenind cafenii-roşcate.

Larvele sunt asemănătoare cu adultul. Speciile genului Aelia au corpul eliptic, cu dungi longitudinale

pe partea dorsală, iar scutelul este triunghiular. Aelia acuminata are corpul de culoare galbenă-brună, de 7 – 10 mm lungime şi prezintă 3 dungi longitudinale pe pronot şi scutel. Pe femurele mediane şi posterioare se disting 2 pete punctiforme negre.

Fig. 23. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster sp.; Eurygaster integriceps:

a-adult; b-larvă; c-deosebirea dintre speciile de Eurygaster (original)

Biologie. Iernează în stadiul de adult în frunzarul pădurilor de foioase şi prezintă o generaţie pe an. Factorul limitativ, care influenţează mult înmulţirea ploşniţelor cerealelor îl constituie paraziţii oofagi Trissolcus grandis Thoms. şi Telenomus chloropus Thoms., ce asigură în anii favorabili un grad de parazitate de până la 90%.

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă cerealele păioase. Adulţii şi larvele atacă toate organele aeriene ale plantelor: frunze, tulpini, spice şi boabe. Odată cu înţepătura, insecta introduce în celule şi o cantitate de salivă, care are proprietăţi enzimatice foarte active, producându-se o degradare a substanţelor. În felul acesta se formează 55

o mică proeminenţă ca un con, denumit “con salivar”. Când aceste conuri se desprind şi cad, în locul lor rămâne un punct negru, înconjurat de o zonă albă-gălbuie sau brună. Atacul adulţilor hibernanţi în primăvară, pe timp secetos şi densităţi mari, determină pieirea plantelor.

Când atacul se manifestă la spic, la diferite niveluri, se constată că partea spicului de deasupra înţepăturii se albeşte, iar acest atac se numeşte “albeaţa spicelor”.

Atacul cel mai periculos este la boabe, produs mai ales de larve. Când boabele sunt înţepate în faza de lapte, ele se zbârcesc complet. Într-un stadiu mai avansat de coacere, boabele nu se mai deformează, însă în locul înţepăturii apare o zonă galbenă-deschis, în jurul căreia se găseşte un punct negru. Boabele atacate au un conţinut redus de gluten, din care se obţine o făină de calitate inferioară.

Combatere. Aplicarea măsurilor agrotehnice: rotaţia culturilor, semănatul timpuriu în terenuri bine pregătite şi fertilizate, cultivarea de soiuri precoce şi recoltarea la timp a cerealelor.

Efectuarea de tratamente chimice la avertizare în funcţie de valorile PED şi anume: - PED = 7 adulţi/m2, în culturile cu densitate normală; - PED = 5 adulţi/m2, în culturile cu densităţi mici şi neînfrăţite; - PED = 3 adulţi/m2, când primăvara este secetoasă şi călduroasă,

favorabilă adulţilor hibernanţi. În România sunt avizate următoarele insecticide pentru

combaterea ploşniţelor cerealelor: Actellic 50 CE – 1,0 l/ha, Dursban 4 E – 2,0 l/ha, Danex 80 PU

– 1,2 kg/ha, Onefon 80 PS – 1,2 kg/ha, Ordatox 25 CE – 2,5 l/ha, Sinoratox 35 CE – 3,0 l/ha, Marshall 25 CE – 1,0 l/ha, Ultracid 40 CE – 2,5 l/ha, Fastac 10 EC – 0,1 l/ha, Supersect 10 EC – 0,1 l/ha, Polytrin 200 EC – 0,1 l/ha, Cypermetrin 25 CE – 0,060 l/ha, Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha, Sumi-alpha 2,5 CE – 0,4 l/ha, Karate 2,5 CE – 0,1 l/ha, Fury 10 EC – 0,1 l/ha, Regent 200 SC – 0,075 l/ha, Trebon 30 EC – 0,250 l/ha.

Pentru adulţi tratamentele se aplică la apariţia lor în masă, iar împotriva larvelor, când acestea sunt în vârsta a III-a.

6.3. Gândacii pocnitori – Agriotes spp., ordinul Coleoptera, familia Elateridae

Aceşti dăunători se întâlnesc aproape în toate regiunile globului.

În ţara noastră sunt frecvenţi în culturile agricole, mai ales în solurile podzolice, în luncile râurilor şi Delta Dunării.

Mai importante sunt următoarele specii: Agriotes lineatus L., Agriotes ustulatus Schall. şi Agriotes obscurus L.

56

Descriere. Adultul de Agriotes lineatus L. are 7 – 10 mm lungime, este de culoare brună-roşcată, cu elitrele mai deschise. Interstriile elitrelor sunt mai late şi prevăzute cu o pubescenţă deasă (Figura 24).

Ouăle sunt aproape ovoide de 0,5 – 1,5 mm lungime, având chorionul tare şi rezistent, de culoare albă.

Larvele sunt de tip elateriform şi sunt cunoscute sub numele de “viermi sârmă”. Larvele au corpul alungit şi cilindric, acoperit de un tegument puternic chitinizat, de culoare galbenă-castanie. Picioarele sunt scurte şi de aceeaşi mărime. Ultimul segment abdominal este conic şi prezintă pe partea dorsală două escavaţiuni ovale. Lungimea larvei mature are până la 25 mm.

Pupa este de culoare galbenă. Unghiurile anterioare ale pronotului prezintă excrescenţe chitinizate.

Biologie. Iernează în sol ca larve de diferite vârste şi ca adult şi prezintă o generaţie la 4 – 5 ani.

Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii de Agriotes spp. au un regim de hrană mixt, consumând diferite insecte mici, râme, boabe de cereale, etc., iar după unii autori atacă şi frunzele de cereale păioase, trifoi, producând mici rozături alungite.

a-adult; a1-văz

Fig.24. Gândacul pocnitor – Agriotes lineatus ut dorsal; a2-văzut lateral; a3-văzut ventral; b-ouă; c-larvă; d-pupă.

57

Atacul larvelor este deosebit de păgubitor, prezentând un polifagism accentuat. Ele atacă cerealele (grâul, orzul, porumbul, etc.), floarea soarelui, sfeclă, cartoful, legumele (varza, morcovul, tomatele, etc.), tutunul, etc., rozând seminţele în curs de germinaţie, părţile subterane ale plantelor sau la colet. Plantele atacate se îngălbenesc şi se usucă. Viermii sârmă produc pagube mai mari la plantele prăşitoare.

În tuberculii de cartof, rădăcinile de sfeclă, morcov, etc., larvele rod galerii, ducând la putrezirea lor.

Combatere. Importanţă prezintă măsurile agrotehnice: a) efectuarea arăturilor de vară şi toamnă, ce contribuie la reducerea

populaţiei de viermi sârmă; b) aplicarea de îngrăşăminte chimice şi mai ales pe bază de azot şi

fosfor, care au o acţiune nocivă asupra larvelor; c) administrarea de amendamente pe bază de calciu pe solurile

podzolice şi drenarea terenurilor cu umiditate ridicată; d) cultivarea pe terenurile infestate a unor plante care în general sunt

mai puţin atacate de larve şi anume: mazăre, fasole, muştar, bob, linte, rapiţă, coriandru, etc.

Tratarea seminţelor se poate face cu unul din următoarele produse: Furadan 35 ST, Carbodan 35 ST, Carbofuran 350, Diafuran 35 ST, Terrafuran 350, fiecare în doză de 28 l/t, ce se poate reduce la 25 l/t. De asemenea, se pot utiliza şi produsele Gaucho 70 WP – 20 kg/t şi Mospilan 70 WP – 50 kg/t.

La infestări puternice, cele mai bune rezultate în combaterea viermilor sârmă, la culturile prăşitoare se obţin prin tratamentul la sămânţă, completat cu cel la sol, cu insecticide granulate: Furadan 5 G – 40 kg/ha, Furadan 10 G – 15 – 20 kg/ha, Basudin 10 G – 20 kg/ha, Sinoratox 10 G – 30 kg/ha. În culturile de cartof şi rădăcinoase (morcov, pătrunjel, etc.) se aplică tratamente la sol cu produse granulate şi anume: Sinoratox 5 G – 50 kg/ha, Sinolintox 10 G – 25 kg/ha.

6.4. Gărgăriţa frunzelor de porumb – Tanymecus

dilaticollis Gyll., ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită în zona de cultură a porumbului din Europa,

vestul Asiei, Iran, etc. La noi se întâlneşte frecvent, fiind deosebit de dăunătoare în zonele din sudul, sud-estul şi estul ţării.

Descriere. Adultul are corpul oval-alungit de 6,5 – 8,0 mm lungime, de culoare brun-cenuşiu, mai deschis pe partea ventrală. Solzii şi perişorii, care acoperă elitrele sunt dispuşi longitudinal sub formă de dungi. Rostrul este lat şi mai lung, capul asemănător cu un

58

cioc de raţă, de unde şi denumirea de “răţişoara porumbului”. Pronotul este mai lat decât lung (Figura 25).

Oul este cilindric, rotunjit la ambele capete, de 1 mm lungime şi 0,5 mm lăţime. La depunere este de culoare galbenă-sidefie, apoi devine negru strălucitor.

Larva matură are 8,0 – 9,0 mm lungime, este apodă, având corpul brăzdat de cute. Tegumentul este de culoare albă-lucioasă, cu o pubesecenţă gălbuie.

Fig. 25. Răţişoara porumbului – Tanymecus dilaticollis:

a-adult; b-plantă atacată; (după Manolache şi Boguleanu)

Biologie. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 40 şi 100 cm. Prezintă o generaţie pe an.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă peste 70 specii de plante. În ţara noastră a fost semnalată pe 34 specii de plante, ce aparţin la 7 familii botanice. Atacă porumbul, floarea soarelui, sfecla de zahăr, sorgul, soia, lucerna, grâul, orzul, etc. Pagubele cele mai mari sunt înregistrate la porumb. Atacul adulţilor începe din faza de răsărire şi durează până la formarea a 3 – 4 frunze. Plantele abia răsărite sunt retezate de la colet, iar apoi atacă frunzele pe margini în trepte. Larvele se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante cultivate (porumb, sorg, etc.) şi spontane (pălămidă, etc.), fără a produce daune însemnate.

Combatere. Rotaţia culturilor şi lucrările solului au un rol însemnat în prevenirea şi reducerea atacului. S-a stabilit că rotaţia porumb-mazăre-grâu este corespunzătoare în combaterea răţişoarei porumbului şi elimină tratamentele chimice.

59

Lucrările de pregătire şi întreţinere a solului contribuie la distrugerea florei spontane, în special al pălămidei, asigurând o dezvoltare viguroasă a plantelor de porumb, trecând în scurt timp de faza critică a atacului dăunătorului.

În funcţie de densitatea adulţilor/m2, se recomandă diferite tratamente. Astfel, până la densitatea de 10 adulţi/m2 sunt suficiente tratamentele la sămânţă, folosindu-se produse carbamice pe bază de corbofuran şi anume: Furadan 35 ST, Diafuran 35 ST, Carbodan 35 ST, Terrafuran 350, în doză de 28 l/t.

La densităţi mai mari, tratamentul la sămânţă se completează cu tratamente la sol cu produse granulate, folosindu-se produsele Furadan 500 ST – 40 kg/ha, Sinoratox 5 G – 30 kg/ha.

În timpul perioadei de vegetaţie se avertizează un tratament cu un amestec de Sinoratox 35 CE – 3 l/ha şi Decis 2,5 CE (Dimecis) – 0,210 l/ha sau Sinoratox 3,5 CE – 3 l/ha şi Karate 2,5 CE – 0,210 l/ha, la densităţi mai mari de 3 exemplare/m2.

6.5. Buha semănăturilor - Scotia segetum Schiff., ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae

Această insectă este răspândită în toată Europa, în Asia Mică, în partea de est a Asiei şi în nordul Africii. În ţara noastră se întâlneşte pretutindeni, cu o frecvenţă mai mare în Câmpia Dunării. Descriere. Adultul are aripile anterioare brune-cenuşii, cu pete caracteristice speciilor de Noctuidae (reniformă, orbiculară şi cuneiformă), mai deschise şi încercuite cu negru. Câmpul aripilor este străbătut de linii fine, brune, transversale, în zig-zag. Aripile posterioare sunt albe-sidefii la masculi şi cenuşii la femele. Nervurile şi marginile aripii sunt mai închise. Anvergura aripilor este de 35 - 45 mm (Figura 26). Oul este sferic, uşor turtit în regiunea micropilului, cu diametrul de 0,4 - 0, 5 mm; chorionul este brăzdat de aproximativ 40 de creste, dispuse sub formă de raze. Culoarea este albă-sidefie la depunere şi roz-gălbuie spre sfârşitul incubaţiei. Larva matură este de culoare cenuşie-verzuie, spre deosebire de prima vârstă, când are culoarea gălbuie. Capul este brun şi prevăzut cu 2 macule în formă de semilună. Pe partea dorsală a corpului prezintă 3 dungi brune, dintre care cea mediană este mai lată. Pe fiecare segment abdominal se găsesc 3 - 4 negi mici (sclerite) de culoare cenuşie-închisă. Lungimea corpului variază între 45 - 50 mm . Pupa este brună-roşcată, prevăzută apical, pe abdomen, cu 2 spini; lungimea corpului este de 18 - 20 mm .

60

Bgeneraţ Slunii m16°C. Ziulie. Czile. Ouunor plrar pe f Ocalitatedureazăcu părţi Dsolului.la încedureazăda naşte Lîn diapa OTrichognumerodiptere,speciiledimidia

Fig. 26 Buha semănăturilor – Scotia segetum: a - adult; b - larvă; (după Nichitin)

iologie. Iernează ca larvă în ultimele vârste în sol şi are două ii pe an. Primăvara, în luna aprilie, larvele se transformă în pupe. tadiul de pupă durează 2 - 3 săptămâni. Fluturii apar la începutul ai, când temperaturile medii ale aerului sunt cuprinse între 14 - borul fluturilor este nocturn şi durează până la sfârşitul lunii

opulaţia are loc imediat după apariţie iar ponta începe la 2 - 3 ăle sunt depuse izolat, frecvent pe partea inferioară a frunzelor

ante spontane ca pălămida, loboda, ştir, nalbă, patlagină şi mai runzele plantelor cultivate: sfeclă, porumb. femelă depune 500 - 2000 ouă, în funcţie de cantitatea şi

a hranei pe care s-au dezvoltat larvele. Perioada de incubaţie 4 - 5 zile. În primele trei vârste, larvele sunt diurne şi se hrănesc le aeriene ale plantelor. upă a patra năpârlire, larvele se retrag în stratul superficial al

Dezvoltarea larvară durează 30 - 35 zile, ajungând la maturitate putul lunii iulie când se transformă în pupe. Stadiul de pupă 2 - 3 săptămâni, astfel că în iulie-august apar fluturii, care vor re la generaţia a doua. arvele acestei generaţii se dezvoltă până în octombrie, când intră uză hiemală. uăle de Scotia segetum sunt parazitate de viespea ramma enanescens, iar larvele şi pupele sunt distruse de şii duşmani naturali, dintre care 24 specii de himenoptere, 13 de 2 de nematozi şi 16 specii prădătoare. Mai frecvente sunt parazite Apantheles congestus, Meteorus scutellator, Rhogas tus, Histor sp.

61

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă peste 80 specii de plante. Cele mai mari pagube se înregistrează la culturile de cereale: porumb, grâu, orz etc., la sfecla de zahăr, floarea soarelui, tutun, rapiţă de toamnă, castraveţi, ceapă, varză etc. Produce pagube în pepinierele pomicole şi viticole. Larvele rod boabele în germinaţie, retează plantele de la colet, rod frunzele de la exterior spre interior. Atacă şi părţile subterane ale plantelor, făcând galerii superficiale şi neregulate. Plantele atacate se îngălbenesc şi se usucă. Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice: - arături adânci de toamnă pentru distrugerea larvelor hibernante etc.; - distrugerea buruienilor din culturi, ce constituie plante gazdă intermediare; - tratamente chimice la sol sau la plante; PED pentru diferite culturi sunt următoarele: 8 larve/m² sau 10 % tufe atacate în perioade răsăririi la cartof; 0,5 - 1 larvă/m² la plantarea răsadului sau o larvă/m² în faza de rozetă la varză; 5 larve/m² înainte de semănat şi la răsărire, când plantele de porumb au 1 - 2 frunze. Tratamentele chimice se fac la avertizare. Urmărirea zborului dăunătorului se face cu ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici de tip AtraSEG. Aprecierea intensităţii atacului se face după următoarea scară: - zbor normal, 10 - 20 masculi/capcană/săptămână; - zbor numeros, 20 - 30 masculi/capcană/săptămână; - zbor masiv, peste 30 masculi/capcană/săptămână. Importanţă prezintă zborul numeros şi zborul maxim al dăunătorului. Tratamentele se fac cu produse organofosforice, carbamice sau piretroizi de zinteză. Buha semănăturilor poate fi combătută şi pe cale biologică prin folosirea paraziţilor oofagi sau a biopreparatelor. Pentru distrugerea ouălor se recomandă folosirea viespii Trichogramma evanescens, prin lansare de 30.000 exemplare/ha, la începutul şi în timpul pontei, pentru fiecare generaţie. Se poate utiliza biopreparatul Thuringin 6000 în doză de 1 - 1,5 kg/ha, împotriva larvelor din primele vârste, cu eficacitate foarte bună.

6.6. Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis Hb., ordinul Lepidoptera, familia Pyraustidae

Sfredelitorul porumbului, larg răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord şi America, este unul din principalii dăunători ai porumbului. În

62

ţara noastră se întâlneşte pretutindeni, atacuri puternice înregistrându-se în Transilvania, Banat, nordul Moldovei şi în Câmpia Dunării. Descriere. Adultul prezintă dimorfism sexual. Femela are aripile anterioare de culoare galbenă-deschisă, cu dungi transversale fine, din care una în formă de zig-zag de-a lungul marginii externe. Aripile posterioare sunt galbene cenuşii, median cu o dungă mai deschisă la culoare. Anvergura aripilor este de 27 - 32 mm. Masculul are aripile anterioare de culoare brună-cenuşie şi prezintă în lungul marginii externe 5 - 6 puncte mici, galbene-deschise, iar pe ultima treime o bandă transversală galbenă-cenuşie, lăţită posterior. Aripile posterioare sunt galben-deschis, cu o bandă mediană lată, mai închisă. Deschiderea aripilor este cuprinsă între 25 - 30 mm (Figura 27). Oul este turtit şi transparent; ponta are aspectul unei picături de ceară de diferite forme. Larva matură are până la 25 mm, corpul de culoare cenuşie-gălbuie, uneori cu nuanţă roşiatică. Capul, placa pronotală şi segmentul anal sunt brune. Segmentele abdominale prezintă dorsal câte 6 sclerite de culoare cenuşie-închisă, prevăzute cu peri lungi. Pupa este de culoare brun-deschis şi prezintă în vârful abdomenului 4 spini curbaţi. Lungimea corpului este de 18 - 20 mm. Biologie. Sfredelitorul porumbului iernează ca larvă matură în tulpinile de porumb, cânepă, sorg etc. Transformarea larvelor în pupe are loc primăvara, la începutul lunii mai.

Fig. 27 Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis: a - mascul; b - femelă; c - larvă (după Bonnemaison); d,e - mod de dăunare

(după Beran)

63

Apariţia primilor fluturi începe către sfârşitul lunii mai, iar zborul maxim se înregistrează în ultima decadă a lunii iunie şi în prima decadă a lunii iulie. Copulaţia şi ponta au loc la 2 - 4 zile de la apariţie. Depunerea maximă de ouă coincide cu zborul în masă al adulţilor. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, în grupe, obişnuit de 3 - 39 ouă. Majoritatea pontelor sunt depuse pe frunzele 3 - 6. O femelă depune între 300 - 350 de ouă, uneori mai multe. Incubaţia durează între 3 şi 13 zile, obişnuit între 7 - 8 zile. La apariţie, larvele se hrănesc cu inflorescenţele şi cu parenchimul frunzelor, apoi cu măduva tulpinilor. Într-o tulpină se pot dezvolta mai multe larve. Evoluţia larvară durează 20 - 30 zile, timp în care larvele trec prin 5 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, larvele intră în diapauză hiemală. În zonele sudice ale ţării noastre o parte din larve (până la 30 %), obişnuit cele provenite din primele ecloziuni, se transformă în pupe, din care apar fluturii care dau naştere generaţiei a doua. Aceasta are o evoluţie rapidă. Prolificitatea adulţilor este mult redusă, depunând circa 170 ouă, iar dezvoltarea larvară se încheie în 20 de zile. Dinamica populaţiei de Ostrinia nubilalis Hb. este puternic influenţată de factorii abiotici şi biotici. Astfel, temperaturile ridicate din timpul pontei duc la uscarea ouălor în proporţie destul de mare; de asemenea, ploile şi vânturile puternice determină pieirea în masă a larvelor în perioada de ecloziune şi până la pătrunderea lor în zona tecii frunzelor şi în tulpinile de porumb. Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă numeroase specii de plante cultivate (porumb, cânepă, sorg, hamei, floarea-soarelui etc.) şi spontane (Echinochloa crusgali, Arthemisia vulgaris etc.). Pagubele cele mai mari se înregistrează la culturile de porumb. Larvele neonate rod organele florale ale inflorescenţelor mascule şi una din epiderme şi parenchimul frunzelor. Într-un stadiu mai avansat omizile perforează tulpinile deasupra unui nod şi pătrund în interior, unde consumă măduva dintre noduri, stânjenind dezvoltarea plantelor, care rămân mici şi se frâng uşor la vânt. Larvele se pot localiza şi în peduncul sau în ştiuleţi . Combatere. Recoltarea mecanică a porumbului cu maşini speciale care realizează în acelaşi timp şi tocarea tulpinilor. Tăierea cocenilor cât mai de jos, astfel ca larvele hibernante să fie scoase de pe teren. Efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru îngroparea resturilor de plante care mai conţin larve, arderea resturilor de coceni folosiţi în hrana animalelor până la sfarşitul lunii aprilie. Adunarea şi arderea, tuturor cotoarelor rămase după recoltare; cultivarea de hibrizi rezistenţi la atacul larvelor; hibrizii timpurii, cu talie mică, cu tulpina subţire sunt mai sensibili iar cei semitardivi şi tardivi sunt mai slab infestaţi.

64

Rezistenţa este asociată cu prezenţa în plantă a gluconei toxice 2,4 dihidroxid 7-metoxibenzonazin-DIMBOA. Aplicarea de tratamente cu produse biologice: Thuringin, Thurintox, Entomobacterin, Dipel, etc. reduc densitatea populaţiilor cu peste 50 %. Utilizarea oofagilor Trichogramma evanescens şi Trichogramma embryophagum în două reprize de câte 50 mii de exemplare, care reduc gradul de infestare, în culturi, înregistrându-se doar 2 - 3 % plante atacate. Aplicarea de tratamente chimice la avertizare cu unul din produsele Basudin, Malation, Carbofuran, Carbaril, Azodrin. Obişnuit se aplică două tratamente: primul la apariţia larvelor, iar al doilea la 8 - 10 zile. Stabilirea curbei de zbor a adulţilor se face cu ajutorul capcanelor feromonale de tip Atranul.

65

CAPITOLUL VII PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PAJIŞTI,

PĂŞUNI ŞI FÂNEŢE NATURALE

7.1. Omida păşunilor - Penthophera morio L., ordinul Lepidoptera, familia Lymantriidae

Este răspândită în multe regiuni din Europa. În ţara noastră, apare în unii ani sub formă de invazii, mai ales în Transilvania. Descriere. Insecta prezintă dimorfism sexual. Masculul. are corpul de culoare neagră, acoperit cu perişori fini. Aripile anterioare sunt late, cu vârfurile uşor rotunjite şi cu franjuri pe margini; culoarea aripilor este cenuşie - fumurie. Abdomenul este prevăzut cu dungi transversale sub formă de inele, de culoare galbenă-cenuşie (Figura 28). Femela are corpul voluminos, de culoare cenuşie-gălbuie, prevăzut în vârful abdomenului cu un smoc de perişori alb-gălbui. Aripile sunt rudimentare .

Fig. 28. Omida păşunilor - Penthophera morio:

a – mascul (după Ubrizsy - Reichart); b - femelă (după Podeanu şi Alexandri) Oul la depunere, este alb-gălbui, apoi devine roz-cenuşiu, având diametrul de 1 - 1,2 mm. Larva neonată este galbenă-cenuşie; în ultimul stadiu are culoarea neagră-catifelată, prezentând dorsal pete dreptunghiulare, iar pe părţile laterale benzi late negre. Fiecare segment prezintă câte 6 negi, prevăzuţi cu smocuri de perişori albi-gălbui, dispuşi radiar. Capul este negru-cenuşiu, cu o pată triunghiulară galbenă. Lungimea corpului în ultima vârstă este de 30 - 35 mm.

66

Pupa are 16 - 18 mm lungime şi este de culoare galbenă-brunie, cu benzi longitudinale închise, acoperită dorsal cu perişori albicioşi. Biologie. Omida păşunilor are o singură generaţie pe an. Iernarea are loc ca larvă în primele vârste, în sol. Primăvara de timpuriu, când temperatura medie a aerului ajunge la 6-8°C, obişnuit la sfârşitul lunii martie, larvele îşi încep activitatea, hrănindu-se cu diferite graminee din păşuni. Apariţia lor se eşalonează pe o perioadă de 4-5 săptămâni, ajungând la maturitate la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai; în cursul evoluţiei, omizile năpârlesc de 3-4 ori. Împuparea se face pe tulpinile plantelor, în tufele de graminee, în coconi mătăsoşi, de regulă lipiţi de frunzele plantelor. Stadiul de pupă durează 8-15 zile. Fluturii apar eşalonat, în cursul lunilor mai iunie, fiind mai activi în zilele însorite. Ouăle sunt depuse pe tulpinile plantelor de graminee, de regulă în grupe, care sunt acoperite cu perişori albi-gălbui, de pe vârful abdomenului femelei. Prolificitatea unei femele este de 150-200 ouă. Incubaţia durează 14-18 zile. Primele omizi apar pe la jumătatea lunii mai şi după o scurtă perioadă de hrănire se retrag în sol, unde intră în diapauză estivală care se continuă cu hibernarea. Plante atacate şi mod de dăunare. Omida păşunilor se hrăneşte cu diferite graminee din păşuni şi fâneţe, iar uneori şi cu cele cultivate, rozând frunzele, lăstarii şi tulpinile. Frunzele sunt roase de regulă dinspre vârful limbului spre bază. În anii de invazii acest dăunător poate distruge păşunile sau fâneţele pe suprafeţe mari. Combatere. Suprafeţele de păşuni şi fâneţe puternic infestate cu Penthophera morio se recomandă să fie defrişate şi însămânţate cu leguminoase furajere, pe care nu se dezvoltă această omidă. La apariţia omizilor se va face grăpatul şi tăvălugitul parcelelor, iar la invazii mari se vor aplica tratamente chimice, stropiri cu produse organofosforice (E, Basudin 60 CE, Sinoratox 35 CE în doze de 0,15 %. Pe suprafeţe mari, cele mai bune rezultate se obţin prin aplicarea tratamentelor cu avionul sau helicopterul.

7.2. Lăcusta călătoare - Calliptamus italicus L.,

ordinul Orthoptera, familia Catantopidae

Lăcusta italiană este răspândită în regiunile sudice şi centrale ale Europei, nordul Africii şi Asia Occidentală. În ţara noastră se întâlneşte sub formă de focare izolate, mai ales în Transilvania, Moldova şi Dobrogea. Descriere. Adultul are culoarea corpului variabilă, de la brună-închis până la cenuşie-roşcat, cu mici pete de culoare brună sau cenuşie pe partea dorsală. Pronotul este puţin turtit lateral, prevăzut cu o carenă mediană evidentă şi două carene marginale, apropiate anterior şi uşor îndepărtate posterior, de culoare albă gălbuie. Aripile anterioare sunt

67

brune-gălbui, cu pete brun-închis. Aripile posterioare sunt semi-transparente, de culoare roşie la bază. Femurele posterioare prezintă trei pete brun-închis. Tibiile posterioare sunt roşcate, cu spini roşii la bază şi negri la vârf. Lungimea corpului variază la mascul între 18 - 28 mm, iar la femelă între 28 - 35 mm (Figura 29). Oul este cilindric şi rotunjit la vârf. Ooteca este cilindrică, de 30 - 40 mm lungime, cu diametrul până la 4 mm în partea superioară şi până la 6 mm în partea inferioară . Larva este asemănătoare cu adultul. În primele două vârste este de culoare galbenă-cenuşie sau neagră, cu antenele alcătuite din 13 - 17 articole. Lungimea corpului variază între 3 - 10 mm. În ultimele vârste, are corpul de culoarea adulţilor şi prezintă rudimente de aripi sau aripi dezvoltate, care pot ajunge până la jumătate din lungimea corpului. Antenele sunt formate din 18 - 23 articole. Lungimea corpului este cuprinsă între 10 - 28 mm . Biologie. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie şi migrează prin zbor, izolat sau în stoluri mari, la distanţe mici. După 1 - 2 săptămâni de la apariţie are loc copulaţia, iar la 10 - 15 zile de la aceasta începe ponta. Ouăle sunt depuse în ooteci, în sol, la adâncimea de 2 - 3 cm.

Fig. 29 Lăcusta călătoare – Calliptamus italicus: a - adult; b - ootecă; c - larvă . (după Volkov)

O singură ootecă conţine între 20 - 60 ouă, aşezate câte patru, în straturi orizontale. O femelă depune între 100 - 200 ouă, formă sub care iernează. În primăvară, larvele apar eşalonat, obişnuit din a doua jumătate a lunii mai. Dezvoltarea larvară durează 30 - 42 zile, timp în care larvele năpârlesc de patru ori. Lăcusta italiană are o singură generaţie pe an. Plante atacate şi mod de dăunare. Insectă polifagă, atacă diferite specii de plante spontane şi cultivate ca: timoftica, păiuşul, 68

pelinul, pălămida, porumbul, grâul, orzul, ovăzul, floarea soarelui, sfecla, lucerna etc. La invazii mari plantele pot fi desfrunzite complet, rămânând doar tulpinile. Combatere. Se recomandă unele măsuri preventive cum sunt: supravegherea focarelor de lăcuste, identificarea locurilor de depunere a ouălor, urmărirea biologiei insectei, au un rol important în preîntâmpinarea înmulţirii în masă a lăcustelor şi deci a unor pagube neaşteptate. Ca măsuri curative se recomandă aplicarea împotriva larvelor din primele vârste a tratamentelor cu insecticide pe terenurile infestate. În acest scop se preferă emulsia de Decis 0,05 %. terenurile în pantă se tratează cu ajutorul aviaţiei utilitare. 7.3. Lăcusta marocană - Dociostaurus maroccanus Thunb.,

ordinul Orthoptera, familia Acrididae Lăcusta marocană este răspândită în sudul şi sud-estul Europei, Africa de Nord şi sud-vestul Asiei. În ţara noastră apare în unii ani în masă, îndeosebi în nordul Moldovei, în Oltenia şi fâneţe). Descriere. Adultul are corpul de culoare cenuşie-roşcată, cu pete brune. Pronotul uşor îngustat median, prezintă un desen caracteristic de forma literei "X", de culoare albă-gălbuie. Picioarele posterioare au femurele prevăzute cu 3 pete negre, iar tibiile sunt roşii. Lungimea corpului la mascul este de 17 - 26 mm, iar la femelă de 23 - 35 mm (Figura 30). Oul este alungit, de culoare galbenă-palid, cu lungimea de 4 - 5 mm. Ooteca este cilindrică, uşor curbată, cu lungimea de 16 - 32 mm . Larvele sunt asemănătoare adulţilor. În primele varste sunt de culoare brun-închis, cu antenele alcătuite din 13 - 17 articole. Lungimea corpului variază între 5 - 10 mm. Larvele din ultimele vârste sunt mai deschise la culoare şi prezintă aripi mai mult sau mai puţin dezvoltate. Antenele sunt formate din 20 - 23 articole. Lungimea corpului larvelor mature este cuprinse între 9 - 22 mm.

Biologie. Iernează în stadiul de ou în ooteci în sol şi prezintă o generaţie pe an. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. Adulţii se deplasează în stoluri mari, putând parcurge până la 50 km/zi. Perioada de hrănire pentru maturaţia sexuală durează 25-30 zile. Ponta are loc în lunile iulie-august.

Ouăle sunt depuse în ooteci, în sol, la circa 4 cm adâncime, de obicei în vetre. Numărul ouălor dintr-o ootecă variază între 18 şi 40, fiind aşezate pe 3-4 rânduri.

69

Fig. 30. Lăcusta marocană - Dociostaurus maroccanus: a - adult; b - ootecă; c - mod de dăunare (după Volkov)

O femelă depune 150-200 ouă. În primăvară, larvele apar în luna mai, iar dezvoltarea lor durează 30-40 zile, perioadă în care trec prin 5 vârste. Din a doua vârstă larvele încep să migreze, parcurgând până la 5 km/zi numai ziua, iar în timpul nopţii rămân pe diferite plante. Înmulţirea acestei specii este mult stânjenită de factori abiotici: precipitaţiile abundente din primăvară favorizează dezvoltarea unor specii de ciuperci (Fusarium sp.), care distrug ouăle. De asemenea, uscăciunea împiedică dezvoltarea embrionului şi ouăle se usucă). Plante atacate şi mod de dăunare. Este o insectă polifagă, adulţii şi larvele atacă gramineele cultivate şi spontane, legumele, leguminoasele perene, plantele tehnice etc. Pagubele cele mai mari sunt produse la gramineele din păşuni (Lolium, Phleum, Bromus etc.), la care rod frunzele, lăstarii şi tulpinile. Uneori atacă şi pomii sau arborii din păduri . Combatere. Se realizează la fel ca şi la Calliptamus italicus.

7.4. Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus Charp., ordinul Orthoptera, familia Phaneropteridae

Cosaşul păşunilor este răspândit în Europa Centrală şi Meridională, îndeosebi în zonele alpine. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în unele regiuni din Transilvania (jud. Braşov, Hunedoara, Cluj etc.). Descriere. Insecta are corpul de culoare verde, cu pete brunii pe partea dorsală şi galbene-palid, ventral. Capul prezintă o protuberanţă 70

largă, obtuză, între antene. Pronotul are marginea posterioară trunchiată şi prevăzută cu linii brune. Tegminele sunt scurte, de culoare verde-gălbuie, cu nervuri brune, iar aripile posterioare lipsesc. La masculi cercii sunt alungiţi şi încrucişaţi posterior, iar la femelă ovipozitorul este lung, lăţit şi dinţat la vârf. Lungimea corpului variază între 32 - 38 mm (Figura 31). Larva este asemănătoare cu adultul, fiind doar mai mică,fără aripi. Biologie. Prezintă o generaţie pe an şi iernează în stadiul de ou, la o mică adâncime în sol. Larvele apar la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie. Dezvoltarea larvară durează 45 - 60 zile, năpârlind de 3 ori. Adulţii apar la sfârşitul lunii mai şi la scurt timp femelele încep să depună ouă. Pentru pontă sunt preferate păşunile bine însorite şi uscate. O femelă depune 50 - 60 ouă.

Fig. 31 Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus: a - mascul; b - femelă (după Haulbert)

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă diferite plante din păşuni şi culturi învecinate (cereale, sfeclă, cartofi etc.); preferă gramineele din păşuni. Adulţii şi larvele rod părţile aeriene ale plantelor (frunze, lăstari, tulpini), producând uneori daune importante. Combatere. La semnalarea focarelor de cosaşi se recomandă tăvălugirea parcelelor infestate şi aplicarea tratamentelor chimice. Se folosesc produse organofosforice: Basudin 60 CE - 0,15 %, Sinoratox 35 CE - 0,15 % etc.

71

CAPITOLUL VIII PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI

LEGUMINOASELOR PERENE ŞI ANUALE Principalii dăunători ai leguminoaselor perene

8.1. Gândacul roşu al lucernei - Phytodecta fornicata Griigg.,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Este răspândit în Europa Meridională şi Estică, în Orientul Apropiat, America etc. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în Câmpia Bărăganului, Transilvania şi Moldova. Descriere. Adultul are corpul alungit, de 5 - 6 mm lungime, uşor convex, în partea dorsală. Capul este negru iar antenele roşcate. Pronotul şi elitrele sunt de culoare roşie şi cu macule negre (Figura 32). Larva este de 8 - 9 mm lungime, de culoare galbenă-cenuşie. Ultimele segmente toracice şi cele abdominale sunt prevăzute cu negi dispuşi în rânduri transversale . Pupa are 6 - 7 mm lungime şi este de culoare galbenă-portocalie.

Fig.32 Gândacul roşu al lucernei - Phytodecta fornicata:

a-adult; b - ouă; c - larvă; d - plantă atacată (după Hrisafi )

72

Biologie. Insecta iernează în stadiul de adult în sol. Când temperatura aerului ajunge la 8 - 8,5° C gândacii apar în lucerniere şi se hrănesc cu frunzele şi lăstarii plantelor. După 6 - 8 zile au loc împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2 - 10 pe partea inferioară a frunzelor sau pe peţiolul lor, uneori şi pe lăstari. O femelă depune 500 - 600 ouă. Incubaţia dureză 5 - 10 zile. Primele larve apar în aprilie sau în mai şi evoluţia lor durează 3 - 4 săptămâni. La completa dezvoltare ele se retrag în sol, la 5 - 6 cm adâncime şi în loje speciale, se transformă în pupe. După 10 - 15 zile apar adulţii din noua generaţie, care se întâlnesc în culturi din prima decadă a lunii iunie şi până în august. După o scurtă perioadă de hrănire ei se retrag în sol şi intră în diapauză estivală, apoi în cea de hibernare. Prezintă o singură generaţie pe an. Plante atacate şi mod de dăunare. Această insectă atacă numai lucerna, provocând daune atât ca adult, cât şi ca larvă. Gândacii rod frunzele pe margini sau le perforează, uneori atacă şi vârful lăstarilor. Larvele adesea rod limbul foliar în întregime, nelăsând decât nervurile principale. Frunzele atacate se îngălbenesc şi cad. În anii de invazii se pot înregistra pagube între 20 - 30 %. Combatere. Amplasarea noilor culturi cât mai departe de cele vechi; grăparea timpurie primăvara a culturilor pentru distrugerea adulţilor hibernanţi, precum şi grăparea imediată după coasa I-a, pentru distrugerea larvelor retrase în sol. Delimitarea unor benzi capcane de 40 - 50 cm lăţime, pe care se concentrează adulţii şi larvele, după adunarea lucernei cosite, pe care se concentrează adulţii şi larvele, benzile se prăfuiesc sa se stropesc cu insecticide, folosind norme superioare de consum la unitatea de suprafaţă. Aplicarea tratamentelor chimice la apariţia adulţilor hibernanţi, utilizând produse organofosforice: Malation, Diazinon, Dipterex, sub formă de concentrate emulsionabile sau produse piretroide: Karate, Decis - 0,250 l/ha.

8.2. Buburuza lucernei - Subcoccinella 24 punctata L., ordinul Coleoptera, familia Coccinellidae

Este răspândită în Europa temperată şi Meridională. În ţara noastră se întâlneşte în culturile de lucernă din judeţele Ilfov, Dolj, Galaţi, Timiş etc. Descriere. Adultul are corpul de 3 - 4 mm lungime, hemisferic, partea dorsală convexă şi de culoare roşie închisă, iar partea ventrală plană şi de culoare neagră. Pronotul este prevăzut adesea cu 1 - 3 pete negre, iar fiecare elitră cu câte 12 pete punctiforme, de culoare neagră, de unde şi denumirea de "24 punctata" (Figura 33).

73

Larva în ultima vârstă are lungimea de 5 - 6 mm. Corpul este oval-alungit, de culoare galbenă-deschis, capul roşcat. Pe partea dorsală prezintă şiruri transversale de spini ramificaţi, prevăzuţi cu perişori de diferite mărimi . Biologie. Buburuza lucernei iernează ca adult în lucerniere şi trifoişti, la baza plantelor, pe sub frunzele uscate, şi are 2 generaţii pe an.

Fig. 33 Buburuza lucernei – Subcoccinella 24-punctata: a - adult; b - ouă; c - larvă; d - pupă; e - plantă atacată

(după Săvescu)

Apariţia adulţilor hibernanţi are loc la sfârşitul lunii aprilie sau în

prima jumătate a lunii mai. După o perioadă de hrănire au loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2 - 28 bucăţi pe frunzele diferitelor plante şi îndeosebi pe cele de lucernă şi trifoi. O femelă depune 400 - 600 ouă. Ouăle sunt depuse, de regulă, în fenofaza înfloritului lucernei din prima coasă şi se eşalonează pe o perioadă de 8 - 40 de zile. Incubaţia durează 4 - 14 zile, iar primele larve apar la sfârşitul lunii mai. Larvele se hrănesc cu epiderma şi parenchimul frunzelor. Dezvoltarea larvară durează 25 - 30 zile. Transformarea în pupe are loc pe partea inferioară a frunzelor. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie şi dau naştere la o nouă generaţie care se dezvoltă până în septembrie. Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube la numeroase specii de plante, dar preferă lucerna şi trifoiul. Adulţii şi larvele rod epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor, lăsând intactă epiderma superioară . Larva prezintă un atac specific şi anume:

74

desprinde ţesuturile fragede ale frunzelor şi le presează, extrăgând sucul celular. Ţesuturile rămân astfel lipite de foliole şi apar sub forma unor creste paralele albicioase, dispuse alături de porţiuni sănătoase. Frunzele atacate iau un aspect reticulat, se răsucesc şi se usucă. Pagube mai mari se înregistrează la coasa a II-a, când densitatea numerică este mare. Combatere. Se recomandă grăparea timpurie a lucernierelor pentru a distruge adulţii hibernanţi. Se aplică două tratamente, câte unul pentru fiecare generaţie. Tratamentele se aplică la apariţia adulţilor hibernanţi şi când larvele se găsesc în primele două vârste. Se pot folosi produsele: Sinoratox 35 CE - 1,5 l/ha, Decis 2,5 - 0,4 l/ha, Ripcord 40 CE - 0,6 l/ha, Fastac 10 CE - 0,25 l/ha. 8.3. Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă - Otiorrynchus ligustici L

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită în toate ţările din Europa, America şi Orientul Apropiat. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în judeţele din Câmpia Bărăganului şi Transvilvania. Descriere. Adultul are corpul de 10 - 12 mm lungime, convex dorsal şi acoperit cu solzi deşi, de culoare cenuşie-cafenie, aceştia formând numeroase pete mai închise. Antenele sunt geniculate şi de culoare neagră. Pronotul este mai lat decât lung, convex şi prevăzut cu solzi deşi şi cu pubescenţă culcată, iar aripile posterioare atrofiate (Figura 34). Larva, la completa dezvoltare, este de 10 - 14 mm lungime, de culoare albă, cu capsula cefalică brună .

Fig. 34 Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă - Otiorrhynchus ligustici: a - adult; b - larvă; c - plantă atacată (după Săvescu)

75

Biologie. Iernează în stadiul de adult sau de larvă, în stratul superficial al solului şi are o generaţie la doi ani. Adulţii apar în luna aprilie. Ei sunt activi în timpul nopţii, când se hrănesc cu limbul foliar al plantelor. Masculii sunt rari şi din această cauză reproducerea are loc şi pe cale partenogenetică. Depunerea ouălor începe în a doua jumătate a lunii aprilie şi se eşalonează uneori până la două luni. Ouăle sunt depuse în stratul superficial al solului, la baza plantelor, în grupe de câte 10 - 20. O femelă depune 400 - 500 ouă. Larvele apar după 10 - 15 zile şi se hrănesc cu rădăcinile plantelor, până în toamnă. La completa dezvoltare, larvele coboară la adâncimi mai mari în sol, unde în loji speciale iernează. În aceste locuri larvele rămân în diapauză până în luna iulie, când se transformă în pupe. Adulţii care apar rămân în sol şi hibernează. Ouăle şi larvele tinere sunt foarte sensibile la schimbările condiţiilor de mediu, pierind uneori în masă în perioadele secetoase. Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă leguminoase cultivate şi spontane, preferând lucerna şi trifoiul. De asemenea, poate ataca hameiul, viţa de vie, căpşunul, sfecla salata etc. Adulţii atacă mugurii sau frunzele, iar larvele rădăcinile, săpând galerii . Combatere. Aplicarea de tratamente chimice cu produse organofosforice: Sinoratox 35 CE, Carbetox 37 CE, Ultracid 20 EC, Diazinon 60 EC, etc. Tratamentele se aplică de obicei, la apariţia adulţilor hibernanţi sau în perioada migrării lor. Principalii dăunători ai leguminoaselor anuale

8.4. Gărgăriţa mazării – Bruchus pisorum L., ordinul Coleoptera, familia Bruchidae

Este răspândită în toată Europa şi America. În ţara noastră se

întâlneşte începând din zona de stepă şi până în zona pădurilor de fag. Descriere. Adultul are 4,0 – 4,5 mm lungime, de culoare

neagră-cenuşie, acoperit cu peri bruni-cenuşii. Antenele sunt negre, setiforme, cu primele patru articole de culoare roşcată. Elitrele prezintă dungi longitudinale paralele şi mai multe pete albe şi nu acopăr complet abdomenul. Pigidiul prezintă o pubescenţă albicioasă şi două pete ovale, negre (Figura 35).

Oul este oval, de 0,6 mm lungime şi 0,25 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie.

Larva neonată are 1,5 – 1,6 mm lungime, de culoare galben-roşcat sau cărămizie şi prezintă 3 perechi de picioare.

76

Larva matură are 4,0 – 5,0 mm lungime, de culoare albicioasă; capsula cefalică gălbuie. Este apodă, deoarece picioarele se reduc la nişte negi.

Biologie. Iernează ca adult în liziera pădurilor, sub scoarţa pomilor, sub muşchi sau licheni, în poduri, în crăpăturile pereţilor sau în boabele scuturate şi rămase pe câmp. Prezintă o singură generaţie pe an.

Fig. 35. Gărgăriţa boabelor de mazăre – Bruchus pisorum: a - adult; b - ou; c - păstăi cu ouă; d - larvă în bob; e - pupă în bob; f - boabe atacate

(după Manolache şi Boguleanu) Plante atacate şi mod de dăunare. Sunt atacate diferite specii

şi soiuri de mazăre. Larvele rod în boabe cavităţi sub forma unor loji, consumând uneori până la 50% din conţinutul lor. Cele mai atacate sunt păstăile de la baza plantelor. Caracteristic este faptul că în boabe se dezvoltă o singură larvă, iar boabele atacate se recunosc prin prezenţa unui singur orificiu, prin care iese adultul. Atacul variază în funcţie de soi; cele mai atacate sunt soiurile semitardive şi tardive.

Combatere. Folosirea unei seminţe sănătoase, neinfestate. In regiunile de invazie se recomandă semănatul cât mai timpuriu a

77

mazării, folosindu-se soiuri precoce şi cu o perioadă scurtă de înflorire.

Recoltarea la timp a culturilor pentru a se împiedica scuturarea boabelor. Efectuarea de tratamente chimice în câmp, la avertizare, când 3 – 5% din plante au înflorit. Se poate folosi unul din următoarele produse: Basudin 60 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,15%, Dimevur 42,5 – 2 – 3 l/ha.

La invazii mari, tratamentul va fi repetat după 10 – 12 zile. Spaţiile de depozitare se vor dezinfecta cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 3%, Nogos 50 CE – 2%, Reldan 50 CE – 0,5 l/ m2, K’Othrine 25WP – 0,5 l/m2, Fumitox 10 PF – 30 g.p.c./m3.

Dacă producţia din noua recoltă este gărgăriţată se vor face tratamente cu Reldan 50 EC – 10 ml/t, Dacphosal 3 – 5 tablete/t , etc.

8.6. Gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obsoletus Say., ordinul Coleoptera, familia Bruchidae

Este răspândită în toate continentele. În ţara noastră se

întâlneşte în toate zonele unde se cultivă, fiind mai frecventă în depozite.

Descriere. Adultul are 3,5 – 4,0 mm lungime, de culoare brună-cenuşie. Femurele posterioare, pe partea internă prezintă trei spini, unul fiind mai lung. Elitrele sunt roşcate la extremitatea posterioară şi nu acoperă pigidiul, care este roşcat-gălbui. Corpul este acoperit cu perişori de culoare albicioasă pe torace, verzui pe elitre şi cenuşii pe partea ventrală (Figura 36).

Oul este oval de 0,6 mm lungime, de culoare albă. Larva matură are 4,0 – 5,0 mm lungime, este apodă şi eucefală,

albă-gălbuie, capul brun-roşcat.

Fig. 36. Gărgăriţa boabelor de fasole – Acanthoscelides obsoletus: a-adult (după Balachowsky)

b-larvă (după Boving) c-boabe atacate (original)

78

Biologie. Iernează ca adult în magazii, în boabele infestate sau

în diferite locuri din spaţiile de depozitare. Prezintă 2 – 3 generaţii/an, din care una în câmp şi 1 – 2 în magazii. În spaţiile încălzite poate avea 4 generaţii pe an. Descriere. Atacă boabele diferitelor specii şi soiuri de fasole, mai rar pe cele de năut, soia şi bob. Boabele infestate pot fi complet distruse, într-un bob dezvoltându-se 1 – 29 larve. Boabele atacate prezintă mai multe orificii prin care ies adulţii. Pagubele mai mari se înregistrează în anii secetoşi, când procentul de infestare a boabelor poate ajunge până la 50%. În condiţii de depozitare, toate soiurile de fasole sunt atacate, gradul de infestare depinde de durata păstrării, ajungând uneori până la 100%.

Combatere. Folosirea la însămânţare a unei seminţe sănătoase, neinfestată.

Cultivarea soiurilor cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă. Recoltarea la timp a culturilor de fasole şi efectuarea arăturilor

adânci, pentru a îngropa în sol boabele scuturate. Depozitarea fasolei să se facă în spaţii dezinsectizate, cu

produsele care au fost menţionate la gărgăriţa mazării. Tratamentele chimice se aplică atât în câmp cât şi în depozite, la

fel ca la gărgăriţa mazării.

8.6. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella Tr., ordinul Lepidoptera, familia Phycitidae

Insecta este răspândită în Europa, America, Australia. În ţara noastră apare dăunătoare în Câmpia Bărăganului şi Moldova. Descriere. Fluturele are anvergura aripilor anterioare de 20 - 26 mm, aripile anterioare brune-gălbui, având câte o pată galbenă-portocalie. Aripile posterioare sunt cenuşii, cu nervuri mai închise. Antenele sunt lungi (Figura 37).

Fig. 37. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella:

a - adult; b - păstăi şi boabe atacate (după Gusev) 79

Larva complet dezvoltată este verde-cenuşie sau verde-roşcată, având pete negre pe protorace. Pe tot corpul prezintă peri inseraţi pe protuberanţe. Biologie. Ierneaă în stadiul de larvă matură într-un cocon mătăsos, în stratul superficial al solului. Prezintă două generaţii pe an, uneori şi a treia parţială. În luna mai larvele se transformă în pupe. Fluturii apar la sfârşitul lunii mai şi zboară până la sfârşitul lunii iunie. Zborul lor este nocturn. După împerechere, femela depune ouăle şi păstăile în formare ale diferitelor plante leguminoase, la baza florilor sau pe pedunculul floral. Pe o păstaie este fixat de obicei un singur ou. O femelă depune în total până la 600 de ouă. Incubaţia durează 3 - 10 zile. Larvele apărute perforează peretele păstăii şi roade boabele. De regulă, larvele primei generaţii se dezvoltă în culturile de mazăre. Dezvoltarea larvară durează 30 - 40 de zile, în care perioadă năpârlesc de 4 ori. Larvele mature migrează în sol, unde într-un cocon mătăsos, se transformă în pupe. Apoi apar fluturii care dau naştere la generaţia a doua de larve, care se dezvoltă pe soia, lupin şi alte leguminoase. Dezvoltarea lor durează 20 - 25 de zile. Larvele mature se retrag în sol, unde îşi ţes câte un cocon mătăsos în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă peste 60 specii de leguminoase cultivate şi spontane (soia, mazărea, fasolea, lupinul, lintea , salcâmul ş.a.), rozând boabele. După distrugerea boabelor dintr-o păstaie larvele migrează în altele alăturate. În anii de invazii se pot înregistra pagube până la 60 % la culturile de mazăre şi până la 80 % la cele de soia. Combatere. Folosirea unor soiuri timpurii de soia. Distrugerea leguminoaselor spontane care formează focare de înmulţire a dăunătorului. Recoltarea la timp a culturilor pentru distrugerea larvelor înainte de retragerea şi transformarea lor în pupe sau pentru hibernare. La apariţia larvelor se vor aplica tratamente cu produse organofosforice sau piretroide. Utilizarea de capcane cu feromoni sexuali eficienţi (E-10 DDA) poate contribui la reducerea numerică a populaţiei prin eliminarea masculilor.

80

CAPITOLUL IX PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE

DE PLANTE TEHNICE Principalii dăunători din culturile de sfeclă

9.1. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae Scop., ordinul Homoptera, familia Aphididae

Păduchele negru al sfeclei este o specie cu o largă răspândire pe tot globul, întâlnindu-se şi la noi în toate regiunile, din zona de stepă şi până în cea montană. Descriere. Femelele aptere, au corpul globulos, de culoare neagră-mat sau uşor lucitoare. Baza şi vârful antenelor sunt negre, restul articolelor mai deschis, aproape albe. Femurele anterioare sunt de culoare brun-deschis, iar cele mediane şi posterioare, precum şi vârful tibiilor şi tarsele sunt negre. Tuberculii laterali de pe torace şi de pe al 8-lea segment abdominal sunt dezvoltaţi. Lungimea corpului este de 1,6 - 2,2 mm (Figura 38). Femelele aripate, au corpul de culoare neagră sau neagră-verzuie. Antenele şi picioarele au aceeaşi culoare ca la formele aptere. Articolul al 3-lea antenal este prevăzut cu 11 - 12 senzorii. Lungimea corpului este de 1,5 - 2,5 mm (Figura 38).

Fig. 38 Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae: a - femelă apteră; b - femelă aripată (după Manolache şi Boguleanu)

Biologie. Este o specie migratoare, cu evoluţie holociclică. Din ouăle depuse în toamnă pe tulpinile şi ramurile unor arbuşti ornamentali (Viburnum, Evonymus, Philadelphus etc.) apar în primăvară larvele de 81

fundatrix (matca), care se răspândesc pe frunze şi pe lăstari; în urma înţepăturii şi sugerii sucului produc răsucirea frunzelor (pseudocecidii). Ajungând într-o perioadă scurtă la maturitate, ele dau naştere pe cale partenogenetică vivipară la 3 - 4 generaţii de fundatrigene, aripate şi nearipate. De regulă, formele aripate părăsesc arbuştii (plante-gazdă primare) şi migrează pe diferite plante ierboase (plante-gazdă secundare), colonizând frunzele şi tulpinile. Spre toamnă, în coloniile de virginogene apar femele sexupare, care dau naştere tot pe cale partenogenetică vivipară la formele sexuate (masculi şi femele). Acestea, după împerechere, depun ouăle de iarnă. În cursul unei perioade de vegetaţie se dezvoltă 10 - 12 generaţii. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele negru al sfeclei este polifag, fiind semnalat la peste 200 specii de plante cultivate şi spontane, aparţinând la diferite genuri şi familii (sfecla, bobul, macul, fasolea, spanacul, porumbul, loboda, ştirul etc.). Pagubele cele mai mari le produce însă în culturile de sfeclă industrială şi la seminceri, la care colonizează frunzele, lăstarii, florile şi tulpinile, înţepând şi sugând sucul din ţesuturi. În urma atacului frunzele se răsucesc se brunifică şi se usucă, ceea ce are repercursiuni asupra producţiei. La semincerii de sfeclă păduchele colonizează mai ales lăstarii şi inflorescenţele, din care cauză florile avortează şi se usucă; la atacuri puternice producţia poate fi compromisă. În afară de daunele directe, acest afid este cunoscut şi ca un periculos transmiţător al bolilor produse de virusuri (viroze) la sfeclă, lupin, lucernă, fasole etc. Combatere. Distrugerea buruienilor şi mai ales a acelor din familia Chenopodiaceae (lobodă, ciulei etc.) şi Compositae (pălămidă), care sunt cunoscute ca plante-gazdă intermediare în evoluţia acestui afid. Ca măsuri chimice se recomandă aplicarea tratamentelor cu produse organofosforice (Ultracid 40 CE - 0,05 %, Carbetox 37 CE - 0,3 %, Sinoratox 35 CE - 0,1 %, Sumithion 50 CE - 0,1 %, Metasystox 50 CE - 0,05 %, Basudin 60 CE - 0,15 %, Zolone 30 PU - 0,2 %, carbamice (Fernos 50 PU - 0,05 %) sau piretroide (Decis 25 CE - 0,025 %, Ambush 25 CE - 0,03 %). Tratamentele trebuie aplicate la apariţia primelor colonii de afide, înainte de răsucirea frunzelor şi vor fi repetate, în cazuri de invazii mari, la 6 - 8 zile. 9.2. Puricele de pământ al sfeclei - Chaetocnema tibialis Hl.,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Insecta este răspândită în Europa Centrală şi Meridională. În ţara noastră este mai frecventă în Câmpia Dunării şi în Moldova, producând pagube în anii cu primăveri secetoase, uneori soldându-se cu compromiterea culturilor.

82

Descrierea. Adultul are corpul de 1,5 - 2 mm lungime, de culoare neagră-brunie, cu reflexe metalice. Capul, între inserţia antenelor, prezintă o carenă longitudinală. Fruntea are 8 - 10 puncte, care limitează o suprafaţă foarte fin sculptată. Antenele sunt formate din 11 articole, cele de la bază de culoare roşcată, iar cele de la vârf negricioase. Pronotul prezintă o punctuaţie deasă cu luciu mătăsos. Picioarele sunt roşcate, exceptând femurele, care sunt negre. Picioarele posterioare conformate pentru sărit. Partea dorsală a tibiilor posterioare şi mijlocii, postmedian, au o scobitură pubescentă terminată cu un dinte. Elitrele prezintă striuri longitudinale şi interstriuri lucioase, fin punctate (Figura 39). Larva oligopodă, are corpul de culoare albă, cu capsula cefalică, picioarele şi al nouălea segment abdominal galbene-brunii.

Fig. 39 Puricele de pământ al sfeclei –Chaetocnema tibialis: a - adult;

b - plantulă atacată (după Manninger)

Biologie. Iernează în stadiul de adult sub frunzele uscate din culturile de sfeclă, în sol, sub ierburile din culturile de cereale, sub scoarţa arborilor, în livezile de pomi. Are o generaţie pe an. Prin luna aprilie insectele apar mai întâi pe diferite chenopodiacee spontane, apoi se concentrează pe culturile de sfeclă, hrănindu-se cu aparatul foliar al plantelor abia răsărite. Femelele depun ouăle la baza plantelor, în sol. Larvele eclozate se hrănesc cu rădăcinile plantelor tinere sau mai dezvoltate. La completa dezvoltare, în cămăruţe mici de sol, larvele se transformă în pupe şi apoi în insecte adulte. În mod obişnuit insectele apar la suprafaţa solului şi se hrănesc pe seama aparatului foliar al plantelor spontane, până în luna august. După o scurtă perioadă de hrănire, adulţii din această generaţie se retrag pentru hibernare.

83

Plante atacate şi mod de dăunare. Insectele rod epiderma superioară şi parenchimul frunzelor sub formă de scobituri mici, circulare; cu timpul, epiderma inferioară, rămasă intactă, se usucă, se rupe, cauzând ciuruirea frunzelor. Prognoză şi avertizare. Prognoza apariţiei puricelui pe culturile de sfeclă se stabileşte pe baza densităţii numerice a insectelor hibernante. În mod practic, aceasta se realizează prin sondaje în sol, înainte de semănat. Probele de sol recoltate se cufundă în apă şi insectele hibernante se ridică la suprafaţă. Se prevede o apariţie într-o densitate numerică mijlocie, când se numără între 10 - 20 exemplare la m² şi într-o densitate numerică mare la peste 20 exemplare la m². Avertizarea tratamentelor se recomandă la apariţia insectelor hibernante la culturi. Pentru stabilirea momentului optim de intervenţie se execută controale fitosanitare asupra semănăturilor de sfeclă, la răsărirea plantelor, la înregistrarea unei densităţi numerice de peste 10 exemplare la m² se lansează buletinele de avertizare pentru aplicarea tratamentelor. Combatere. Distrugerea buruienilor din culturi prin lucrări de întreţinere. Cultivarea de benzi-capcană din sfeclă, însămânţate cu 2 - 3 săptămâni mai târziu; pe aceste fâşii se concentrează cea mai mare parte din insecte, de aici distrugându-se apoi prin tratamente chimice. Tratarea seminţelor, înainte de semănat, cu Promet 400 CS, în doză de 2,5 - 3 l/t de sămânţă. Aplicarea de tratamente chimice, pe cale de stropire, cu Deltanet 40 CE în doză de 2,5 l/ha, Clorofos 68 în doză de 1,5 kg/ha, Karate 2,5 CE - 0,250 l/ha. 9.3. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Gărgăriţa sfeclei este răspândită în diferite regiuni din Europa Centrală şi Orientală şi în Peninsula Balcanică până în regiunile Asiei Mici. La noi răspândirea acestei gărgăriţe este limitată în general la sud-estul ţării (Câmpia Română, Dobrogea) şi în unele regiuni din Banat. Descriere. Adultul are corpul alungit, de culoare neagră, acoperit cu solzi cenuşii, trifizi la vârf. Rostrul prevăzut cu o carenă mediană longitudinală. Elitrele prezintă posterior câte o bandă transversală oblică, mediană, de culoare închisă şi câte un tubercul albicios, spre partea posterioară. Partea inferioară a segmentelor abdominale 2, 3 şi 4 este prevăzută cu pete negre-lucioase de unde şi denumirea de "punctiventris". Lungimea corpului este de 12-16 mm (Figura 40). Oul este oval sau rotund şi este de culoare albă sau alb-gălbuie. Larva este apodă şi eucefală, de tip curculionid, de culoare albă-gălbuie. Larva matură are 12 mm lungime .

84

Fig. 40 Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris: a - adult; b - larvă; c - pupă; d - plantule atacate de adulţi; e - rădăcină atacată de larve

(după Manninger) Biologie. Iernează ca adult în sol, în căsuţe pupale, obişnuit la adâncimi cuprinse între 20 - 50 cm. Prezintă o generaţie pe an. Adulţii încep să părăsească locurile de hibernare în primăvară devreme, când î stratul superficial al solului temperatura ajunge la 7 - 8° C; maximul apariţiei se înregistrează când temperatura solului depăşeşte 10 - 11° C. Fenologic, apariţia acestei gărgăriţe corespunde cu începutul înfloririi corcoduşului, caisului etc. Apariţia adulţilor are loc eşalonat, din luna martie până în luna mai. Gândacii apăruţi la început se deplasează în mers, iar la temperaturi de peste 25° C, deplasarea se face în zbor; distanţele până la care se pot răspândi ajung la 30 - 40 km. În timpul nopţii, când temperatura scade, gândacii se retrag la o mică adâncime în pământ şi nu apar decât dimineaţa, când solul începe să se încălzească. În această perioadă ei se hrănesc intens pentru maturarea organelor sexuale. Copulaţia şi ponta încep după 4 - 5 săptămâni de la apariţie, de regulă în prima decadă a lunii mai şi se continuă până în luna iulie. Ponta durează în general 2 luni, numărul maxim de ouă fiind depus la temperaturi medii de peste 20° C. Pentru pontă sunt preferate solurile afânate, bine lucrate. Ouăle sunt depuse la o mică adâncime (1 - 3 cm), obişnuit în jurul plantelor de hrană. În perioada ovipozitară, numărul de ouă depus variază între 200 - 300, câte 1 - 11 ouă pe zi (frecvent 2 - 5). Incubaţia durează între 5 şi 8 zile. Larvele apărute se hrănesc cu rădăcinile subţiri (secundare) ale diferitelor plante chenopodiacee (sfeclă, lobodă etc.), iar în ultimele vârste cu rădăcinile mai groase (rădăcina principală). În timpul dezvoltării, care durează 6 - 10 săptămâni, ele năpârlesc de 4 ori; obişnuit larvele ajung la maturitate în lunile iulie-august.

85

Transformarea în pupă are loc în sol, la adâncimi de 20 - 50 cm, într-o celulă de pământ, în apropierea plantelor gazdă. Durata stadiului de pupă este de 16 - 18 zile. În general, întregul ciclu evolutiv al acestei insecte de la om, până la adult durează în medie 70 - 82 zile. Noii adulţi apar începând de la sfârşitul lunii iulie până în august-septembrie, însă ei nu părăsesc căsuţele pupale decât în primăvara anului următor. La limitarea invaziilor acestei insecte contribuie şi o serie de duşmani naturali. Astfel, ca prădători se menţionează diferite specii de păsări (cioara neagră, potârnichea s.a.) şi insecte (Pterostichus melas Creutz., Ophonus griseus Panz., Hister bipunctulatus Schr. etc.), iar ca paraziţi mai importanţi unele muşte (Rondania cucullara R.D.) şi ciuperci (Beauveria bassiana Vuill.). Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa sfeclei atacă diferite specii din familia Chenopodiaceae (sfecla, loboda etc.) sau din familii apropiate (Amaranthaceae), preferând plantele de sfeclă, îndeosebi pe cele de-abia răsărite, care deseori sunt retezate de la colet. După unii autori o insectă poate distruge pe zi până la 10 - 12 plante tinere. Într-o fază mai înaintată de dezvoltare a sfeclei adulţii rod numai frunzele, parţial sau total , producând pagube mult mai mici. Larvele se hrănesc pe rădăcini, săpând galerii de diferite mărimi . Combatere. Arătura adâncă; semănatul la timp, întreţinerea în condiţii bune a culturilor; administrarea corespunzătoare a îngrăşămintelor. Toate aceste măsuri contribuie la o dezvoltare normală a plantelor, ceea ce face ca acestea să reziste mai bine la atacul gărgăriţei. Tratarea glomerulelor înainte de semănat cu Promet 400 CS în doză de 2,5 - 3 l/100 kg sau Seedox 80 W în doză de 1,2 kg/100 kg. Se aplică tratamente în timpul perioadei de vegetaţie; primul tratament se efectuează la începutul răsăririi plantelor, iar al doilea (dacă este nevoie), la maximum de răsărire. Rezultate bune se obţin prin utilizarea produselor organofosforice şi carbamice. Se consideră densitatea numerică mijlocie, când sunt peste 2 gărgăriţe/m².

9.4. Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus F., ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită mai ales în centrul şi estul Europei. În ţara noastră se întâlneşte în Câmpia Română, sudul Moldovei şi în Transilvania. Descriere. Adultul are corpul alungit, de 8 - 12 mm lungime, de culoare neagră dorsal şi cenuşie ventral. Rostrul este scurt şi îngroşat, de forma unui cioc de raţă, iar antenele geniculate. Pronotul este mai lung decât lat, cu o ieşitură laterală slab concavă. Corpul adultului este

86

acoperit cu solzi şi peri mici brun-cenuşii ce dau insectei un aspect pudrat. Elitrele sunt îngustate posterior şi prevăzute cu striaţiuni longitudinale formate din solzi cenuşii sau bruni. Aripile posterioare sunt atrofiate, astfel că adulţii nu pot zbura (Figura 41). Larva are 10 - 12 mm lungime, este apodă, de culoare albă, cu capul galben-bruniu.

Fig. 41 Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus:

a – adult (după Manolache şi Boguleanu); b - frunză atacată (după Săvescu) Biologie. Prezintă o generaţie la 2 ani; în primul an iernează ca larvă, iar în anul al doilea ca adult, în sol la 20 - 50 cm adâncime sau sub resturile vegetale din câmp. Adulţii apar primăvara la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, întâlnindu-se pe diferite plante spontane (pălămidă, susai, scaieţi etc.), iar apoi trec pe plantele cultivate (sfeclă, floarea soarelui, porumb etc.). Adulţii sunt activi în zilele călduroase, când atacă plantele, hrănindu-se timp de 15 - 20 zile. Apoi adulţii se împerechează iar femelele depun ouăle în grupe de 20 - 30 bucăţi în sol, la o mică adâncime, mai ales în jurul plantelor. Ponta are loc în luna mai şi se prelungeşte până la începutul lunii iulie. O femelă poate să depună 250 - 300 ouă, după unii autori până la 700. Dezvoltarea embrionară durează 7 - 14 zile sau 18 - 25 zile, în funcţie de temperatura solului şi structura acestuia. Apariţia maximă a larvelor are loc de obicei către sfârşitul primei jumătăţi a lunii iunie. Larvele se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante spontane şi cultivate (volbură, lucernă, sparcetă etc.) până în toamnă, când coboară la 30 -

87

100 cm adâncime şi intră în diapauză hiemală. În primăvară, larvele îşi continuă dezvoltarea până la sfârşitul lunii iunie, când ajung mature. Dezvoltarea larvară durează 12 - 14 luni, timp în care ele năpârlesc de 9 ori. Larvele mature se retrag în iulie sau august la o adâncime mai mare în sol şi în celule speciale se transformă în pupe, stadiu ce durează 2 - 3 săptămâni. Adulţii care apar rămân în aceleaşi locuri până în primăvara următoare. Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă sfecla de zahăr şi furajeră, floarea soarelui, porumbul, tutunul, macul, leguminoasele şi gramineele etc. La plantele abia răsărite, adulţii rod complet frunzele sau retează plantele de la colet. La plantele mai dezvoltate (cu peste 3 - 4 frunze), adulţii rod frunzele pe margini, sub formă de trepte .Larvele se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante, fără a produce pagube importante. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca la gărgăriţa cenuşie a sfeclei.

9.5. Omida de stepă - Laxostege sticticalis L., ordinul Lepidoptera, familia Pyralidae

Acest dăunător este de origine eurosiberiană, fiind mai răspândit în Europa Orientală Centrală şi Sudică. În ţara noastră apare sub formă de invazii în unele zone din Moldova, Câmpia Română şi Dobrogea. Descriere. Fluturele este de talie mijlocie, cu corpul subţire, de culoare variabilă după generaţii. Astfel, fluturii din prima generaţie au culoarea brună-cenuşie, iar din celelalte generaţii culoarea mai închisă. Aripile anterioare sunt triunghiulare, de culoare brună-verzuie sau brună-ruginie, cu reflexe aurii. Ele prezintă o dungă transversală pe marginea externă şi două pete în partea mediană, de culoare brun-închis; spaţiile dintre ele sunt galbene. Aripile posterioare au culoarea uniformă. Anvergura aripilor variază între 18 - 26 mm, masculii fiind mai mici (Figura 42). Oul este de formă ovală, de 0,8 - 4,0 mm lungime şi 0,4 - 0,5 mm lăţime. La depunere are culoarea albă-sidefie, apoi capătă culoarea gălbuie. Larva la apariţie are culoarea galbenă-palid, iar la completa dezvoltare este neagră-verzuie, cu dungi dorsale, longitudinale, de culoare gălbuie. Pupa este de culoare galbenă-cafenie, de 10 - 11 mm. Biologie. Iernează ca larvă în ultima vârstă în stratul superficial al solului (4 - 7 cm adâncime). Obişnuit are două generaţii pe an; în unii ani se poate dezvolta şi a treia generaţie în lunile septembrie-octombrie). Primăvara, în apriloe-mai, larvele se transformă în pupe şi la sfârşitul lunii mai sau în iunie apar fluturii. Zborul lor este crepuscular şi nocturn.

88

Adulţii se hrănesc o perioadă scurtă cu nectarul florilor pentru maturaţie sexuală. Are loc copulaţia şi ponta.

Fig. 42 Omida de stepă - Loxostege sticticalis: a - adult: b - larvă (după Bognar şi Huzsian)

Depunerea ouălor, are loc pe timp liniştit şi când temperatura la suprafaţa solului este de 17 - 18° C. Ouăle sunt depuse în grupe mici (5 - 6) pe frunzele diferitelor plante spontane (volbură, lobodă, ştir etc.) sau cultivate (sfeclă, lucernă, soia etc.), uneori şi pe rădăcinile plantelor uscate de la suprafaţa solului. O femelă depune în decurs de 3 - 5 zile un număr de 250 - 400 de ouă, uneori până la 600. Incubaţia durează 7 - 12 zile. Larvele apărute se răspândesc pe diferite plante şi se hrănesc cu aparatul foliar. După 45 - 22 zile de hrănire ele ajung la completa dezvoltare şi atunci părăsesc plantele de hrană şi se retrag în sol pentru împupare; transformarea în pupă are loc într-un cocon mătăsos impregnat cu grăunciori de pământ. Stadiul de pupă durează 10 - 30 zile. Fluturii apar la sfârşitul lunii iunie sau în iulie şi dau naştere la a doua generaţie, care se dezvoltă până în luna august. În unii ani se poate dezvolta şi o a treia generaţie, în septembrie-octombrie. Omizile din ultima generaţie, ajunse la completa dezvoltare, se retrag în sol pentru hibernare. Înmulţirea în masă a acestui dăunător este împiedicată de multe ori de acţiunea duşmanilor săi naturali, care îl distrug în diferite stadii (ou, larvă, pupă). Astfel, ca paraziţi animali mai importanţi se citează

89

viespile (Trichogramma evanescens (Trichogrammatidae), Eulimneria xanthostoma, Lissonota parallela, Pimpla viduata (Ichneumonidae) şi muştele Exorista simulares, Nemorilla floralis (Tachinidae), iar ca paraziţi entomopatogeni: Bacterium prodigiosus şi Beauveria bassiana. Dintre prădători, cu o însemnătate mai mare se menţionează unele specii de insecte (Calosoma, Pterostichus, Carabus etc.) şi unele păsări (ciorile, vrăbiile etc.), care se hrănesc mai ales cu omizi. Plante atacate şi mod de dăunare. Omida de stepă este o insectă polifagă, atacă numeroase specii de plante (ştirul, volbura, rapiţa, pălămida, muştarul, trifoiul, floarea soarelui, porumbul, tutunul, cartoful, salcâmul, gutuiul, mărul, viţa de vie, arţarul, salcia etc.), preferând sfecla, lucerna, loboda şi pelinul. Larvele din primele varste rod una din epidermele frunzelor şi parenchimul, iar mai tarziu distrug frunzele complet, nelăsând decât nervurile principale şi peţiolurile; uneori se hrănesc şi cu flori, tulpini sau fructe. Atacul are loc de obicei în vetre şi deseori după distrugerea unei culturi omizile migrează în masă în culturile învecinate, provocând pierderi totale de recoltă pe suprafeţe întinse, mai ales în anii de invazii. Combatere. În combaterea acestui periculos dăunător se recomandă un complex de măsuri agrotehnice, fizico-mecanice şi chimice. Măsuri agrotehnice. Însămânţarea culturilor cât mai timpurie în terenuri bine fertilizate. Efectuarea la timp şi în bune condiţiuni a lucrărilor de întreţinere (prăşit, rărit, distrugerea buruienilor etc.). Efectuarea arăturilor de vară şi de toamnă, pentru distrugerea stadiilor aflate în sol (larve, pupe). Măsuri fizico-mecanice. Izolarea culturilor ameninţate cu benzi late de 15 - 25 m, tratate cu insecticide. Se pot efectua şi şanţuri de baraj în timpul migrării larvelor, care se umplu cu apă sau se prăfuiesc cu insecticide. De asemenea, în timpul migrării, omizile pot fi strivite în mare proporţie prin tăvălugire (pe suprafeţe necultivate sau pe drumuri). Captarea adulţilor cu ajutorul curselor luminoase. Măsuri chimice. Aplicarea tratamentelor de prăfuiri sau stropiri, la apariţia primelor focare, cu produse organofosforice (Carbetox 37 CE - 0,4 %, Sinoratox 35 CE - 0,15 %, Basudin 60 CE - 0,2 %, Dipterex 80 PS - 0,2 %, Zolone 30 PU - 0,15 %, Diptevur 55 VUR - 4 l/ha. Rezultate mai bune se obţin şi prin folosirea biopreparatelor pe bază de Bacillus thuringiensis (Thuringin, Dipel, Bactospeine), mai sensibile sunt omizile din primele vârste. 90

Principalii dăunători din culturile de cartof 9.6. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata Say.,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Gândacul din Colorado este originar din America de Nord, din podişurile înalte ale statului Colorado, de unde şi denumirea populară a dăunătorului.

În Europa, dăunătorul a fost semnalat pentru prima dată în anul 1876 în portul Bremen (Germania). Apoi, a fost observat în alte ţări din Europa (Germania, Anglia, etc.), însă de fiecare dată focarele au fost lichidate.

Introducerea definitivă a gândacului din Colorado în Europa s-a făcut în anul 1922, când s-a descoperit un mare focar, în apropierea oraşului Bordeaux.

În prezent, aria de răspândire a acestui dăunător cuprinde majoritatea ţărilor din Europa, America de Nord, unele ţări din America de Sud, nordul Africii, etc.

În ţara noastră, gândacul din Colorado a fost semnalat prima dată în anul 1952, în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. Treptat, dăunătorul s-a extins şi în alte regiuni, astfel că în prezent se găseşte răspândit în toată ţara.

Descriere. Adultul are 10 – 12 mm lungime. Corpul este oval, bombat dorsal, de culoare galbenă-portocalie; capul şi pronotul galbene-roşcate. Pe cap există o pată triunghiulară neagră, iar pe pronot 11 pete negre, dintre care cea mediană mai dezvoltată şi de forma literei “ V “. Caracteristic este prezenţa pe elitre a 10 dungi negre, mărginite de şiruri de puncte, de unde şi denumirea de “decemlineata”. Aripile posterioare sunt portocalii. Abdomenul prezintă 3 – 4 rânduri de pete negre (Figura 43).

Oul este oval alungit, galben-portocaliu, de 1,2 – 1,5 mm lungime.

Larva la apariţie, este de culoare roşie-închisă, cu mici tubercule negre pe părţile laterale ale mezo şi metatoracelui şi pe primele segmente abdominale.

Larva neonată are 8 – 10 mm lungime, are corpul alungit, convex dorsal, de culoare galbenă, cu nuanţe portocalii; capul este negru. Toracele şi părţile laterale ale abdomenului sunt prevăzute cu pete negre. Picioarele sunt brune - închis.

91

Pup

portocalie este cenuş

Biol– 90 cm şi– iunie, iar

Plancultivate şcartoful, csub formăpot ataca tdin prememici orific

Fig. 43. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata: a-adult; b-larvă; c-ouă; d-mod de dăunare

(după Manolache şi Boguleanu)

a are 8 – 10 mm lungime; corpul este bombat de culoare - roşcat, exceptând partea posterioară a abdomenului care

ie. ogie. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 10 are două generaţii pe an: prima generaţie se dezvoltă în mai a doua în iulie – august. te atacate şi mod de dăunare. Atacă specii de plante

i spontane din familia Solanaceae: tomate, pătlăgele vinete, iumăfaia, zârna, măselariţa, mătrăguna. Adulţii rod frunzele de orificii neregulate. În unii ani, adulţii care apar în vară, uberculii de cartof sau fructele de pătlăgele vinete. Larvele le vârste de dezvoltare perforează frunzele sub formă de ii, iar pe măsură ce înaintează în vârstă rod frunzele în

92

întregime, uneori şi lăstarii. La atacuri puternice, din plante rămân numai resturi de tulpini, culturile putând fi compromise.

Combatere. Măsuri agrotehnice, ce constau în executarea praşilelor în timpul perioadei de vegetaţie şi a arăturii adânci în toamnă, pentru distrugerea stadiilor din sol (larve, pupe, adulţi) şi diminuarea rezervei biologice a dăunătorului.

Aplicarea tratamentelor chimice ce se fac la avertizare, la apariţia larvelor de vârsta I-a sau a II-a, pentru ambele generaţii.

Pesticidele avizate a fi folosite în ţara noastră pentru combaterea gândacului din Colorado sunt: a) produse piretroide: Decis 2,5 EC – 0,3 l/ha, Fastac 10 EC – 0,1

l/ha, Karate 2,5 EC – 0,2 l/ha, Polytrin 200 EC – 015 l/ha, Supersect – 0,125 l/ha;

b) produse organofosforice : Ecalux 25 EC – 0,75 l/ha, Pyrinex 48 EC – 1,5 l/ha, Ultracid 20 EC – 1,5 l/ha, Onefon 80 PS – 1,5 kg/ha;

c) produse carbamice: Sevin 85 WP – 1,0 kg/ha, Padan 50 DP – 1,0 kg/ha, Marshall 15 EC – 1,5 l/ha, Victenon 50 WP – 0,50 kg/ha;

d) produse diverse: Nomolt 15 SC – 0,15 l/ha, Consult 10 EC – 0,20 l/ha, Regent 200 SC – 0,20 l/ha, Mospilan 70 WP – 0,06 kg/ha;

e) amestecuri de pesticide: Nurelle D 50/500 EC – 0,5 l/ha, Ecalux S – 0,6 l/ha.

Se recomandă ca în timpul perioadei de vegetaţie să se alterneze produsele, pentru eliminarea fenomenului de rezistenţă la pesticide. 9.7. Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis

Wall., ordinul Tylenchida, familia Heteroderidae

Nematodul este răspândit în ţările din Europa, fiind originar din Rostok (Germania). În ţara noastră a fost pus în evidenţă în ultimii ani, el figurând încă pe lista dăunătorilor de carantină (Deheleanu şi Romaşcu, 1973). Descriere. Femela are corpul globulos, de 0,5 - 0,8 mm lungime şi de culoare aurie, apoi brună, cu gâtul scurt. Vulva este slab marcată. Cuticula prezintă un mare număr de punctuaţii dispuse în rânduri (Figura 44). Masculul este filiform, are corpul de 1,0 mm lungime, iar spiculii sunt scurţi . Larvele sunt mai mici, având corpul filamentos, de 440 - 460 microni lungime. Biologie şi ecologie. Specia monovoltină, iernează ca femele (chişti) în sol. Larvele eclozează la temperatura solului de peste 12° C. Apărute, larvele migrează, contactează şi se localizează la vârful radicelelor şi pe

93

tuberculi în formare ai plantelor-gazdă. După fixarea lor pe organele vegetative are loc prima năpârlire, cea de-a doua năpârlire are loc la un interval de 8 zile. Completa dezvoltare a femelelor se eşalonează pe 6 - 10 săptămâni. Evoluează în condiţii favorabile pe terenuri mai uşoare. Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător oligofag, ce atacă diferite plante cultivate şi spontane, preferând pe cele din familia Solanaceae (Solanum tuberosum, S. nigrum, S. dulcamara, Atropa belladonna s.a.).

Fig. 44 Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis: a - mascul; b - femelă (după Kirianova); c - mod de dăunare

(după Obrien); d - femele pe rădăcini (după Kirianova) Plantele atacate au o creştere mai redusă, frunzele se decolorează, iar cele bazale se ofilesc şi se usucă; frunzele din etajul superior se pătează în bruniu, îndeosebi spre vârful acestora. Rădăcinile atacate, pe care se fixează nematozii, se ramifică anormal şi se brunifică. La o analiză atentă, pe radicelele atacate se disting femelele juvenile aurii sau femelele ajunse la completa dezvoltare (chişti). Nu formează gale. Combatere. Evitarea plantării cartofului în zonele infestate pe o perioadă de 10 ani. Sortarea riguroasă a materialului de plantare şi eliminarea a tot ceea ce nu corespunde (îndeosebi cel provenit din import), preferând material din zone neinfestate de acest nematod. Utilizarea de soiuri relativ rezistente la atacul nematodului; nu există practic la această dată soiuri rezistente, întrucât genele de rezistenţă, toate sunt poli-factoriale, ceea ce face ca procesul de selecţie să fie de lungă durată şi dificil (Migniery şi colab., 1988). Tratarea solului înainte de plantare cu nematocide: Nemafos, Nemagon, Temik, sub formă de granule, în doză de 25 - 40 kg/ha (Szabo, 1994). 94

CAPITOLUL X PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE

DE LEGUME

10.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr., ordinul Orthoptera, familia Gryllotalpidae

Este o insectă comună, cunoscută ca dăunătoare la diferite

plante din cele mai vechi timpuri. Este răspândită în Europa, nordul Africii şi Asia Occidentală. În ţara noastră se întâlneşte frecvent, mai ales în zonele cultivatoare de legume.

Descriere. Adultul are corpul de 50 – 60 mm lungime, este robust, aproape cilindric, dorsal de culoare brună-închis, iar ventral brun-gălbuie, cu aspect catifelat, acoperit cu perişori deşi, scurţi. Capul este rotunjit, pronotul globulos şi îngust anterior. Picioarele anterioare sunt adaptate pentru săpat. Aripile anterioare suntpergamentoase iar cele posterioare bine dezvoltate şi membranoase, cu o reţea de nervuri evidente. Abdomenul este format din 10 segmente, ultimul fiind terminat cu o pereche de cerci lungi (Figura 45).

Fig.45 Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa: adult (după Rogojanu şi Perju)

Oul este elipsoidal de 3,0 – 3,5 mm lungime, de culoare

galbenă, cu luciu verzui.

95

Larva la apariţie este de culoare albă, apoi devine castanie-negricioasă, deosebindu-se de adult prin dimensiunile mai mici ale corpului şi lipsa aripilor.

Biologie. Iernează în primul an ca larvă, iar în al doilea an ca adult, deci are o generaţie la doi ani.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă plantele cerealiere (grâul, orzul, porumbul, etc.), plantele tehnice (floarea-soarelui, sfecla, tutunul, etc.). Cele mai mari pagube sunt produse la culturile legumicole (varză, conopidă, tomate, pătlăgele vinete, ardei etc.). Adulţii şi larvele rod părţile subterane ale plantelor.

În rădăcinile mai groase de sfeclă, morcov sau în tuberculi de cartof sunt roase galerii mari, în care se dezvoltă diferite microorganisme, care determină putrezirea organele respective. Rădăcinile subţiri sunt retezate, înregistrându-se pagube deosebite la răsadurile de varză, conopidă, pătlăgele roşii, etc., care trebuie înlocuite de mai multe ori.

Combatere. Efectuarea arăturilor adânci şi a praşilelor repetate pentru distrugerea galeriilor, în care se găsesc coropişniţele.Gropi capcană (50/50/50 cm) executate în toamnă, înainte de retragerea coropişniţelor pentru iernat. Aceste gropi sunt umplute cu gunoi proaspăt de cabaline. Gropile se desfac în timpul iernii şi coropişniţele sunt adunate şi apoi distuse.

La semnalarea atacului, solul se tratează printre rândurile de plante cu produsele Sintogrill 5 G – 30 kg/ha sau Sintolintox 5 G – 25 kg/ha, Gryllosin 5 G – 30 kg/ha, Mesural 4G 3 – 6 kg/ha.

Se pot folosi şi momeli toxice, care se prepară din boabe de cereale (întregi sau sfărâmate), în amestec cu untdelemn sau melasă (5 %), la care se adaugă un insecticid (3 %). Momelile pregătite se împrăştie în grămezi mici sau se încorporează în sol, la adâncimea de 2 – 5 cm, în cantitate de 60 kg/ha. 10.2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae

L., ordinul Homoptera, familia Aphididae

Este răspândit în Europa, America, Asia etc. În ţara noastră

apare în unii ani sub formă de invazii, mai ales în regiunile de stepă şi a pădurilor de stejar.

Descriere. Prezintă două forme: a) femela apteră are corpul globulos de 1,8 – 2,5 mm lungime, verde-

gălbui, acoperit cu o secreţie abundentă, ceroasă, se culoare cenuşie-albăstruie. Antenele şi corniculele sunt de culoare mai

96

închisă. Coada este tot atât de lungă ca şi corniculele, cu câte 3 peri pe fiecare parte (Figura 46 a).

b) femela aripată are corpul de 1,6 – 2,3 mm lungime; capul şi toracele brun-închis, iar abdomenul galben-verzui; corpul este acoperit cu o secreţie ceroasă, de culoare cenuşie. Abdomenul prezintă câte un rând de pete pe părţile laterale şi câteva dungi transversale, de culoare mai închisă. Antenele sunt verzui-negricioase şi aproape tot atât de lungi ca şi corpul. Corniculele sunt scurte şi umflate median. Coada este mai lungă decât corniculele (Figura 46 b)

Biologie. Iernează în stadiul de ou, depus în toamnă pe tulpinile sau peţiolurile frunzelor diferitelor plante crucifere cultivate sau spontane. Într-un an poate avea 15 – 16 generaţii. La temperatura optimă (18 – 20°C), o generaţie se dezvoltă în 10 – 14 zile.

Fig.46 Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae: a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-plantă cu colonie de păduchi;

d-cotor de varză cu ouă (după Săvescu)

Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchii formează colonii

masive pe diferite crucifere: varză, conopidă, hrean, gulii, ridichi, etc., înţepând şi sugând seva din ţesuturi.

Datorită atacului, pe frunze apar pete galben-deschis sau rozii, astfel că plantele stagnează în creştere, rămân pipernicite sau se usucă. 97

Pot fi atacaţi şi semincerii, astfel că tulpinile florifere se colorează în albastru-verzui, iar florile avortează sau se usucă. Sunt atacate şi seminţele, care rămân nedezvoltate, astfel că producţia este redusă cu 30 – 40%.

Combatere. Adunarea şi disctrugerea tuturor resturilor de plante rămase după recoltare, pe care se găsesc ouăle hibernante ale păduchelui.

Distrugerea buruienilor din familia Cruciferae, ce constituie gazde intermediare în dezvoltarea dăunătorului.

Efectuarea de tratamente chimice la apariţia primelor colonii de păduchi, cu unul din următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,05%, Basudin 60 CE – 0,15%, Pirimor 25 WG – 0,1%, Sumithion 50 CE – 0,1 %, Fernos 50 PU –0,05%, Decis 2,5 CE – 0,05%, Polytrin 200 EC – 0,015 %, Sumicidin 20 EC –0,025%, Supersect 10 EC – 0,03% etc.

10.3. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L.,

ordinul Lepidoptera, familia Pieridae

Este răspândit în Europa, Asia (Japonia) şi nordul Americii. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în toate regiunile de la şes şi până la munte.

Descriere. Adulţii au anvergura aripilor de 50 – 65 mm, masculii fiind mai mici decât femelele. Corpul este negru, acoperit cu perişori albi-gălbui. Aripile anterioare şi posterioare sunt de culoare albă, prevăzute cu macule negre.

La femelă, aripile anterioare prezintă o maculă neagră în vârful superior, două macule rotunde în mijlocul câmpului şi una alungită pe marginea posterioară; aripile posterioare au câte o maculă punctiformă numai pe marginea lor anterioară (Figura 47).

La mascul, aripile anterioare prezintă o singură maculă neagră în unghiul extern, iar cele posterioare sunt prevăzute cu câte o maculă punctiformă pe marginea anterioară.

Oul are 1,10 – 1,25 mm lungime, de formă conică, de culoare galbenă, cu striaţii longitudinale.

Larva neonată este de culoare galbenă cenuşie, capul negru, iar larva matură are culoarea verde sau galbenă-verzuie, cu puncte negre. Corpul este acoperit cu perişori albicioşi şi prezintă dorsal o dungă longitudinală, iar lateral două dungi mai late, de culoare galbenă. Larva are 40 – 50 mm lungime.

Pupa este carenată, de culoare cenuşie sau galbenă-verzuie, maculată cu negru.

Biologie. Iernează în stadiul de pupă pe trunchiul arborilor sau arbuştilor, pe pereţii caselor, pe garduri, pe stâlpi, etc. Are două

98

generaţii pe an, uneori şi a treia generaţie, care se dezvoltă pe varza de toamnă.

Fig. 47. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae: a-mascul; b-femelă; c-larvă; d-pupă (după Kirby, Muhle şi Boguleanu)

Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube mari în

culturile de crucifere, în special de varză şi conopidă. La apariţie, larvele stau grupate, rozând numai epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor. Mai târziu, larvele se răspândesc pe plante şi rod toate frunzele, lăsând doar nervurile mai groase, aspect ce poartă numele de scheletuirea frunzelor.

Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu, în terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai rezistente la atac.

Distrugerea buruienilor crucifere în cursul perioadei de vegetaţie, pe care se înmulţeşte dăunătorul.

Efectuarea arăturilor adânci după recoltare, pentru a diminua rezerva biologică a dăunătorului.

La semnalarea atacului se vor aplica tratamente cu unul din următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux S – 0,1%, Ekamet 50 CE – 0,07%, Sinoratox 35 CE- 0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE – 0,04%, Karate 2,5CE – 0,04%, Sumi-alpha 5 CE – 0,03%, Sumicidin 20 CE – 0,05%,Talstar 10 CE – 0,035%, etc. Se pot folosi şi biopreparate ca Dipel WP – 0,1%, Foray – 0,1 % etc.

Tratamentele trebuie executate, pe cât este posibil, împotriva larvelor din primele vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea căpăţânii.

99

10.4. Musca cepei – Delia antiqua Meig., ordinul Diptera, familia Anthomyidae

Este răspândită în toată Europa şi America de Nord. În ţara

noastră apare în unii ani, mai ales în regiunile din nordul Moldovei şi Munteniei.

Descriere. Adultul are 6 – 7 mm lungime; corpul este de culoare cenuşie-gălbuie, cu pete şi dungi negricioase. Pronotul este gălbui, cu o dungă mediană mai închisă. Aripile sunt gălbui, iar picioarele negre şi prevăzute pe marginea internă a tibiilor posterioare cu numeroşi perişori scurţi, paraleli (Figura 48).

Fig. 48 Musca cepei – Delia antiqua:

a-adult; b-larvă; (după Săvescu) c-pupă, d-bulb atacat (original)

Larva matură are 5 – 8 mm lungime, este de culoare albă-gălbuie. Regiunea posterioară a abdomenului este prevăzută cu 12 mameloane digitiforme şi cu numeroşi spiculi.

Biologie. Iernează în stadiul de pupă în sol, la o adâncime de 10 – 20 cm. Prezintă 2 – 3 generaţii pe an.

Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube în culturile de ceapă, usturoi, praz şi alte liliacee. Larvele din prima generaţie atacă frunzele, iar mai târziu pătrund în bulbii care încep să se formeze, în care sapă galerii. Larvele din generaţia a II-a şi a III-a atacă numai bulbii, în care rod galerii. În aceste galerii pătrund bacterii şi ciuperci, care duc la putrezirea bulbilor. Plantele atacate au frunzele îngălbenite, care se vestejesc şi se usucă.

Combatere. Strângerea după recoltare a tuturor resturilor vegetale şi distrugerea lor prin ardere sau îngropare.

Însămânţarea sau plantarea arpagicului să se facă cât mai timpuriu, în terenuri bine pregătite, asigurându-se în acest fel o

100

dezvoltare mai viguroasă a plantelor. În zonele de invazii, unii autori recomandă plantarea de benzi curse din arpagic pentru atragerea adulţilor în timpul pontei; după depunerea ouălor, benzile se distrug. Culturile de ceapă vor fi controlate periodic, iar plantele atacate vor fi scoase şi distruse prin ardere sau îngropate.

Pentru combaterea adulţilor din prima generaţie se aplică tratamente la avertizare cu produsul Sinolintox 10 G – 4 kg ş.a./ha., iar pentru generaţia a II-a şi a III-a cu Diazol 60 EC – 0,15 %, Basudin 60 CE – 0,1%,etc.

10.5. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum

Westw., ordinul Homoptera, familia Aleurodidae

Este originară din zonele tropicale ale Americii, de unde s-a

răspândit în toate regiunile globului. În ţara noastră se întâlneşte în toate zonele pe diferite plante legumicole şi ornamentale din sere, solarii, iar pe timp călduros şi în câmp.

Fig. 49 Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum: a-adult; b-frunză de tomate atacată; c-larvă (după Dobreanu Ecaterina şi Manolache)

Descriere. Femela are 1,46 – 1,53 mm lungime, iar masculul 1,15 – 1,43 mm. Corpul este alungit, de culoare albă-gălbuie, acoperit cu o secreţie pulverulentă, ceroasă, albă, cu aspect făinos. Aripile sunt

101

albe, iar ochii, tibiile, tarsele şi vârful abdomenului brune. Antenele sunt alcătuite din 7 articole (Figura 49).

Oul este oval - alungit, de 0,22 – 0,24 mm lungime, prevăzut cu un pedicel scurt. Oul are culoare variabilă, alb-gălbuie la depunere şi negru-violet, cu luciu metalic, înainte de ecloziune.

Larva neonată are corpul oval, de culoare galbenă-pal, cu ochii roşii. Larvele mature au corpul turtit dorso-ventral de 0,7 – 0,8 mm lungime, de culoare verde-palid. Pe părţile laterale prezintă o bordură de spini scurţi, iar dorsal 15 – 20 de perişori albicioşi.

Biologie. În condiţii de seră, musculiţa albă are 3 – 4 generaţii pe an, uneori şi mai mulţi, în funcţie de factorii ecologici. De regulă, generaţiile se suprapun, întâlnindu-se în acelaşi timp diferite stadii ale insectei: ou, larvă, adult.

În timpul verii, musculiţa poate migra din sere pe diferite plante în câmp, unde se înmulţeşte până în toamnă. La scăderea temperaturii, o parte din insecte se reântorc în sere, reinfestând culturile.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este o insectă polifagă, care atacă numeroase specii de plante legumicole: tomate, ardei, pătlăgele vinete, castraveţi, fasole, etc., precum şi plante ornamentale: garoafe, crizanteme, begonii, gerbera, muşcate etc.

Adulţii şi larvele colonizează frunzele, uneori şi lăstarii, înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Organele atacate sunt acoperite de dejecţiile insectei, care favorizează dezvoltarea unor ciuperci saprofite din genurile Alternaria, Penicillium, Fusarium, etc., formându-se un miceliu de culoare închisă. Acest lucru duce la debilitarea plantelor, reducându-se procesele fiziologice, prin micşorarea suprafeţei de asimilaţie. Datorită atacului, frunzele se îngălbenesc, se usucă şi cad.

Combatere. Distrugerea florei spontane din jurul serelor şi solariilor, care contribuie la perpetuarea focarelor de infecţie.

După recoltare, toate plantele sau resturile de plante vor fi scoase în afara serelor şi distruse prin ardere.

Corpurile serelor, libere de plante se vor dezinfecta prin stropiri cu produse organofosforice sau carbamice, în doze mărite sau prin fumigări cu aerosoli.

Se vor efectua tratamente chimice la apariţia focarelor de infecţie, cu unul din următoarele produse: a) produse organofosforice: Actellic 50 EC – 0,1%, Ekamet 50 CE –

0,05%, Divipan 100 EC – 0,05%, Nogos 50 CE – 0,1%,Onevos 31,5 EC – 0,15%, Tamaron 600 LC – 0,1%, Vapoma 48 CE – 0,1%;

b) produse carbamice: Unden 50 PU – 0,1%, Lannate 90 WS – 0,05%;

c) produse piretroide: Decis 2,5 CE – 0,05%, Fastac 10 EC – 0,02%, Karate 2,5 CE – 0,04%,etc.;

102

d) produse organoclorurate: Thiodan 35 CE – 0,2%, Thionex 35 CE – 0,2%, Thionex 50 WP – 0,15%;

e) produse care inhibă formarea chitinei: Rimon 10 EC – 0,05%. Se vor stropi mai ales partea inferioară a frunzelor, unde se află

localizate coloniile de insecte.

10.6. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognito Chitw.,

ordinul Tylenchida, familia Heteroderidae Acest dăunător se întâlneşte în toate regiunile globului. În

zonele calde se dezvoltă în câmp, iar în cele temperate numai în sere, fiind o specie iubitoare de căldură. Este considerat ca cel mai păgubitor dăunător al culturilor legumicole din sere pentru ţara noastră.

Descriere. Prezintă un dimorfism accentuat. Femela are corpul de 0,47 mm lungime şi 0,32 mm lăţime.

Corpul este de culoare albă, în formă de pară, în gâtul alungit. În interiorul corpului se pot observa prin transparenţă, grupe de ouă, în diferite faze de dezvoltare. În jurul orificiului anal prezintă striaţiuni circulare, caracteristice (Figura 50).

Fig. 50 Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita: a-femelă (după Goodley); b-mascul (după Najakure); c-rădăcină atacată (original)

Masculul are corpul cilindric (viermiform), de 1,2 – 2,0 mm

lungime, acoperit cu o cuticulă inelată transversal. Lateral prezintă 4

103

incizii, ce se întind aproape pe toată lungimea corpului. În jurul orificiului genital se găsesc 2 spiculi chitinoşi, sub formă de cârlige.

Oul este elipsoidal, de culoare albă, acoperit cu o cuticulă netedă.

Larva are corpul viermiform de 0,36 – 0,44 mm lungime, acoperit cu o cuticulă subţire, fin inelată.

Biologie. Iernează ca femelă sau larvă în inteiorul rădăcinilor diferitelor plante sau în sol. Poate avea 4 – 8 generaţii pe an.

Durata unei generaţii variază în limite foarte largi, între 25 şi 90 zile, în funcţie de temperatura şi umiditatea solului, hrană, etc.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă peste 1300 specii, aparţinând la peste 40 familii botanice.

În ţara noastră, nematodul produce pagube numai în sere, îndeosebi la tomate şi pătlăgele vinete, mai puţin la castraveţi, salată etc. Infestarea plantelor se face imediat după plantarea răsadului, iar prezenţa galelor pe rădăcini se semnalează abia după 3 – 4 săptămâni.

Forma şi mărimea galelor variază după planta gazdă, densitatea populaţiei şi condiţiile de mediu. În dreptul galelor se produce astuparea vaselor libero-lemnoase şi circulaţia sevei se întrerupe, ceea ce determină putrezirea şi pieirea plantei.

Pe rădăcinile atacate se instalează diferite ciuperci din genurile Fusarium, Verticillium, etc., care grăbesc procesul de pieire a plantelor. Din cauza atacului, plantele nu se mai dezvoltă, se îngălbenesc şi se usucă, de la vârf la bază.

Combatere. În serele neinfestate se va da o atenţie deosebită măsurilor profilactice, privind împedicarea pătrunderii nematozilor. În acest scop se va supune unui control riguros tot materialul care se introduce în sere (răsaduri, pământ, ghivece cu flori), ca să nu fie infestate cu nematozi.

În serele infestate, prin toate lucrările care se aplică solului trebuie să se urmărească să nu se favorizeze diseminarea nematozilor.

La defrişarea culturilor, se recomandă ca scoaterea plantelor să se facă cu ajutorul cazmalei şi toate resturile vegetale cu particule de pământ, să fie scoase din sere în saci de polietilenă, împiedicându-se astfel împrăştierea particulelor de sol infestate.

După efectuarea lucrărilor de defrişare şi mobilizare, se recomandă ca solul să fie menţinut în stare umedă timp de 2 – 3 săptămâni, pentru putrezirea rădăcinilor cu gale.

Cultivarea soiurilor şi hibrizilor de tomate rezistenţi la atacul nematozilor.

Cea mai eficientă metodă de combatere a nematozilor este tratarea solului cu nematocide. În ţara noastră sunt folosite următoarele produse nematocide: Basamid granule – 500 kg/ha, Dazomet 90 G – 500 kg/ha, Dozomet 10 PP – 600 kg/ha, Mocap 10 G – 50 – 75 kg/ha, Vydate 10 G - 50 – 60 kg/ha. 104

CAPITOLUL XI PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE

DE POMI

11.1. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus,

ordinul Homoptera, familia Diaspididae

Este originar din China, de unde s-a răspândit prin comerţul de material săditor şi fructe, în Japonia, America de Nord, Africa de Sud şi Europa. În România a fost semnalat în anul 1933, în judeţele Bihor, Arad şi Timiş, de unde s-a răspândit în toate bazinele pomicole ale ţării. Este considerat ca unul din cei mai importanţi dăunători ai pomilor şi a altor specii de plante, fiind menţinut pe lista dăunătorilor de carantină.

Descriere. Prezintă dimorfism sexual. Femela are corpul acoperit cu un scut oval circular, brun-

cenuşiu, cu exuvia larvară conică, centrală sau puţin excentrică, având 1,6 – 2,2 mm în diametru. Corpul femelei este cordiform, de 0,8 – 1,2 mm lungime, de culoare galbenă-portocalie. Femela este lipsită de ochi, antene, picioare şi aripi având numai rostrul bine dezvoltat. Pigidiul este prevăzut cu două perechi de palete. Pe o parte şi alta a paletelor laterale există câte 3 piepteni laţi, scurţi şi dinţaţi la vârf . Este o specie larvipară şi este lipsită de glande circumgenitale. Pe partea dorsală a pigidiului există trei grupe de glande tubulare, lungi şi subţiri, care secretă mătasea necesară confecţionării scutului.

Masculul are scutul de aceeaşi culoare, oval-alungit, de 1,2-1,5 mm lungime. Corpul masculului este alungit, de culoare galben-portocaliu, de 0,8-0,9 mm lungime.

Masculul are antene păroase formate din 10 articole, picioare bine dezvoltate şi o pereche de aripi membranoase (Figura 51). Aparatul bucal este rudimentar deoarece masculul nu se hrăneşte.

Larva primară (vârsta I) este ovală, galbenă - portocalie, de 0,20 – 0,26 mm lungime; are ochi, antene, picioare şi două sete lungi.

Larva secundară (vârsta a II-a) este apodă şi asemănătoare cu femela.

Biologie. Iernează în stadiul de larvă de vârsta I sub scut, pe tulpinile şi ramurile pomilor. Are 2 – 3 generaţii pe an, frecvent două generaţii, care evoluează astfel: GI = mai – iunie şi GII = iulie – august. Păduchele ţestos din San José are numeroase specii de paraziţi

105

şi prădători. Ca specii parazite mai importante sunt: Prospaltella perniciosi, Prospaltella fasciata, etc. (ordinul Hymenoptera), iar ca specii prădătoare: Chilocorus bipustulatus şi Chilocorus renipustulatus (ordinul Coleoptera).

Fig.51. Păduchele ţestos din San José – Qadraspidiotus perniciosus: a- mascul; b-larvă de vârsta a I-a; c-nimfă de mascul;

d,e,f-atac pe ramură, frunză şi fructe (original)

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,

ce atacă peste 200 specii de arbori, arbuşti, pomi şi plante ierboase, dar preferă speciile lemnoase. Dintre speciile pomicole atacă mărul, părul, piersicul, cireşul, etc. Dintre arbori, arbuşti ornamentali şi forestieri atacă teiul, plopul, ulmul, salcâmul, salcia etc. Preferă păducelul, lemnul câinesc şi gutuiul japonez. Nu s-a semnalat atac pe conifere.

Adulţii se găsesc atât pe părţile lemnoase, precum şi pe frunzele şi fructele pomilor atacaţi, înţepând şi sugând sucul celular din ţesuturi. Odată cu înţepătura este introdusă şi saliva, care conţine un complex enzimatic, din care cauză ţesuturile se necrozează şi se înroşesc în jurul locurilor de fixare, formându-se pete roşii, caracteristice.

Pomii atacaţi vegetează slab, frunzele sunt etiolate, fructele sunt mici şi deformate. La un atac puternic, pomii tineri se pot usca în 2 – 3 ani, iar pomii în vârstă se usucă în 7 – 10 ani. 106

Combatere. La înfiinţarea livezilor se va folosi numai material săditor neinfectat, procurat din pepiniere autorizate.

Efectuarea de tratamente chimice în timpul repausului vegetativ şi al perioadei de vegetaţie.

În timpul repausului vegetativ se va folosi unul din produsele: Ulei Cosmol – 2%, Ulei Spindel – 1,5%, Ulei Oleoekalux – 1,5%, Ulei Oleocarbetox – 3%, Aplaudus super – 1,5%, Carbetox 37 CE – 1%, Polifosfură de bariu 6%, Zeamă sulfocalcică 20%.

În perioada de vegetaţie tratamentele se fac la avertizare cu unul din produsele: Actellic 50 CE – 0,2%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux S – 0,1%, Imidan 50 CE – 0,1%, Murfotox 68 CE – 0,1%, Sinoratox 35 CE – 0,1%, Sumithion 50 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Ultracid 40 PU – 0,1%,etc.

11.2. Viermele merelor – Cydia pomonella L.,

ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Este de origine euro-siberiană, răspândit pe toate continentele. La noi în ţară se întâlneşte în toate zonele pomicole.

Descriere. Fluturele are anvergura aripilor anterioare de 15 – 22 mm, largi, subrectangulare, cenuşii-deschis, cu numeroase linii transversale fine, sinuoase, mai închise. Spre marginea externă a aripilor se găseşte o pată brună, înconjurată de două linii galbene, cu luciu de bronz. Aripile posterioare sunt brune - arămii, cu reflexe aurii şi sunt franjurate (Figura 52).

Oul este subcircular, puţin bombat, alb opalescent de 0,8 – 1,0 mm în diametru. În cursul incubaţiei trece prin faza de “cerc roşu”, apoi de “cap negru”, iar înainte de ecloziune are culoare brună-închis.

Larva are 18 - 20 mm lungime, este de culoare roz-deschis; capul şi placa toracică brune.

Pupa are 9 – 10 mm lungime şi este de culoare galben-brună sau brun-închis.

Biologie. Iernează în stadiul de larvă complet dezvoltată într-un cocon alb mătăsos, sub scoarţa pomilor. În mod obişnuit are două generaţii pe an.

Dezvoltarea şi înmulţirea speciei Cydia pomonella L. este condiţionată de un complex de factori climatici şi biotici.

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în special mărul şi părul precum şi alte specii pomicole.

Atacul se prezintă sub două forme: a) atac primar, când fructele sunt roase superficial; b) atac secundar, când fructele prezintă galerii cu excremente şi

rosături brunificate în jurul orificiului de perforare, atac cunoscut sub numele de “viermănoşirea merelor”.

107

Fructele atacate îşi pierd valoarea comercială şi nu se pot păstra, deoarece putrezesc. Pagubele pot ajunge până la 70 – 80%.

Fig.52.Viermele merelor – Cydia pomonella: a-adult; b-larvă; c-fructe atacate (după Manolache şi Boguleanu)

Combatere. Răzuirea trunchiului şi a ramurilor mai groase de

scoarţă exfoliată, muşchi, licheni şi arderea, împreună cu larvele hibernante.

Strângerea fructelor viermănoase şi folosirea lor în diferite scopuri.

Aplicarea de brâie capcană pe trunchiul pomilor pentru capturarea larvelor în perioada migrării.

Aplicarea de tratamente chimice la avertizare. Se execută 1 – 2 tratamente pentru fiecare generaţie.

Cel mai simplu criteriu pentru aplicarea tratamentelor este dinamica zborului adulţilor, stabilită cu ajutorul cuştilor de avertizare, capcanele luminoase şi capcanelor cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrapom.

Se poate folosi unul din următoarele produse: Carbetox 37 CE -–0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,2%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Onevos 80 PS – 0,15%, Diazinon 60 CE – 0,15%, Basudin 60 CE – 0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%, Actellic 50 CE – 0,1%, Carbaril 50 PU – 0,15%, Decis 2,5 CE – 0,05%, Ambush 25 CE – 0,05%, Karate 2,5 CE – 0,01%, Fastac 10 CE – 0,015% etc.

Se recomandă folosirea de preparate biologice pe bază de Bacillus thuringiensis (Thurintox) şi Bacillus cereus (Thuringin) în concentraţie de 0,1%, Dipel - 0,1%, Bactospeine – 0,3% precum şi a viespilor oofage Trichogramma embryophagum prin lansări de 20.000 – 60.000 viespi la hectar.

108

11.3. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi Koch,

ordinul Acari, familia Tetranychidae

Este original din Europa şi este răspândit pe tot globul. În ţara noastră se întâlneşte în toate zonele pomicole.

Descriere. Femela are corpul de 0,32 – 0,54 mm lungime, oval, bombat dorsal, de culoare brun roşietic. Dorsal se găsesc 26 perişori înseraţi pe 7 rânduri de tuberculi albicioşi, dispuşi perpendicular (Figura 53).

Oul de vară are 0,11 – 0,14 mm lungime, de culoare gălbui la început, apoi devine brun-roşcat.

Larva are corpul de 0,12 – 0,21 mm lungime. La ecloziune este galben-portocalie, apoi devine galben-brunie.

Protonimfa şi dentenimfa au corpul brun. Masculul are 0,24 – 0,30 mm lungime, corpul este alungit şi îngustat posterior, de culoare variabilă, de la galben-portocaliu la galben-verzui. Oul de iarnă are 0,13 – 0,17 mm lungime, de culoare roşietică, striat dorsal şi pedicelat.

Fig.53. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi: Femelă (după Bagdasarian)

Biologie. Iernează în stadiul de ou pe ramurile pomilor, obişnuit

în crăpăturile scoarţei sau pe solzii mugurilor şi are 5 – 6 generaţii pe an. Durata unei generaţii variază între 20 – 36 zile.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă mărul, părul, gutuiul, prunul, piersicul, cireşul, migdalul, nucul, coacăzul, agrişul, viţa de vie, trandafirul, etc. Daunele cele mai mari se înregistrează în plantaţiile de măr, prun, piersic, când densitatea acarienilor pe o frunză poate fi de 140 – 160. În urma înţepăturilor şi 109

sugerii sucului celular se produc în frunze rupturi şi dislocări ale epidermei şi a ţesutului lacunar. Simptomele atacului variază după sezon. La început apar pe frunze pete albe-brunii, care cu timpul confluează iar coloritul se schimbă de la alb-argintiu până la alb-roşietic. În urma atacului, frunzele se usucă şi cad.

Combatere. Se aplică tratamente de iarnă şi în timpul perioadei de vegetaţie. Pentru tratamentul de iarnă se foloseşte produsul Polibar 6%.

Tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie se aplică la avertizare, astfel: - primul tratament se aplică la 3 – 5 zile după apariţia larvelor din

pontele hibernante; - tratamentul al doilea se execută la căderea petalelor; - tratamentul al treilea şi următoarele se execută în funcţie de gradul

de infestare, când densitatea este de 3 – 5 acarieni/frunză. Se utilizează unul din următoarele acaricide: Kelthane 18,5 EC

– 0,2%, Mitac 20 EC – 0,2%, Omite 57 E – 0,2%, Torque 50 WP – 0,05%, Neoron 500 EC – 0,1%, Nissorum 10 WP – 0,05%, Danirun 11 EC – 0,06%, Apollo 50 SC – 0,04%, Cascade 5 EC – 0,05%, Sanmite 20 WP – 0,05%, etc.

11.4. Gărgăriţa mugurilor - Sciaphobus squalidus Gyll.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită în Europa Centrală şi Orientală. La noi în ţară se întâlneşte des în Moldova, Banat, Timişoara şi Lunca Dunării. Descriere. Adultul are corpul oviform, de culoare neagră, acoperit cu solzi de culoare brun-cenuşie sau cafenii roşcaţi. Antenele sunt roşcate cu măciucă neagră. Picioarele sunt brun-roşcate lipsite de spini. Elitrele sunt ovale mai late decât pronotul şi prevăzute cu striuri longitudinale. Interstriurile laterale sunt prevăzute cu solzi deşi albicioşi (Figura 54). Aripile posterioare lipsesc, iar lungimea corpului este de 5 - 6,5 mm. Oul este oval alungit, albicios, puţin lucios, de cca 1 mm lungime. Larva are corpul de culoare alb-gălbuie, capul galben-brun, acoperit cu peri rari şi scurţi. Lungimea corpului este de 10 - 12 mm. Biologie. Această specie iernează ca adult sau ca larvă în sol şi are o generaţie pe an sau o generaţie la doi ani. La sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie adulţii părăsesc locurile de iernare şi se urcă în pomi, unde se hrănesc cu muguri, cu frunzele apărute sau cu flori. După o săptămână de hrănire are loc împerecherea şi depunerea pontei. Femela depune eşalonat 20 - 30 de ouă, pe frunze, pe scoarţa exfoliată sau pe ramuri, de obicei lipindu-le cu o frunză.

110

Fig. 54 Gărgăriţia mugurilor - Sciaphobus squalidus;

a - adult; b, c - muguri şi flori atacate de adulţi, la nuc şi măr (după Săvescu)

Incubaţia durează 16 - 18 zile, iar larvele apar eşalonat şi migrează în sol unde se hrănesc cu rădăcinile subţiri ale diferitelor plante ierboase. Transformarea în pupe are loc în luna august. Larvele apărute mai târziu se împupează în al doilea an, iar stadiul de pupă durează în mod normal 20 - 30 de zile. Adulţii apar în luna septembrie şi rămân în aceleaşi locuri până în anul următor. Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii rod mugurii vegetativi şi floriferi la diferite specii de pomi fructiferi (măr, păr, prun, cais, etc.) şi arbuşti fructiferi. La atacuri puternice recolta poate fi compromisă. Combatere. Se recomandă aplicarea de inele cu clei primăvara devreme, pentru capturarea adulţilor, scuturarea repetată a pomilor, prăfuirea solului în jurul trunchiurilor, tratamente cu produse organofosforice la depunerea ouălor.

11.5. Viermele prunelor – Grapholitha funebrana Tr. ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Viermele prunelor este răspândit în majoritatea plantaţiilor de

prun din Europa, Nordul Africii, America de Nord, Asia Mică, Asia Centrală, Extremul Orient şi Australia. În ţara noastră este prezent în toate bazinele pomicole situate în zonele de stepă şi silvostepă, precum şi în subzonele stejarului şi fagului.

Descriere. Fluturii sunt mici, având corpul brun-cenuşiu de 6 – 9 mm lungime. Anvergura aripilor este de 13 – 15 mm. Aripile anterioare sunt brune-cenuşii, mai îngustate spre bază. Pe margini prezintă dungi transversale brune-închis, care alternează cu dungi

111

cenuşii. Pe vârful aripilor se găseşte o pată plumburie, străbătută de 4 linii brune-negricioase dispuse longitudinal. Aripile posterioare sunt brune-cenuşii, cu franjuri scurte, albicioase (Figura 55).

Oul este eliptic, lenticular, translucid, apoi galben.

Fig. 55 Viermele prunelor – Grapholitha funebrana: a-adult; b-fructe atacate

(după Manolache şi Boguleanu) Larva are 10 – 12 mm lungime, roşu-cărămiziu pe partea

dorsală şi roz-pal, ventral. Capul este brun închis; placa toracică şi cea anală sunt brune-gălbui-deschis, prevăzute cu puncte mai închise.

Pupa are 6,2 – 6,6 mm lungime şi este de culoare brună. Biologie. Iernează în stadiul de larvă matură într-un cocon

mătăsos, sub scoarţa exfoliată a pomilor sau în alte adăposturi şi are 2 generaţii pe an.

Ouăle de Grapholitha funebrana Tr. sunt parazitate de Trichogramma embriophagum, iar larvele de unele specii de Ichneumonidae şi Chalcididae, precum şi de ciuperca Beauveria bassiana.

Plante atacate şi mod de dăunate. Larvele atacă fructele la prunul sălbatic şi cultivat, precum şi fructele de cireş, piersic şi cais. Fructele atacate se recunosc după prezenţa picăturilor gomoase ce se scurg prin orificiul de pătrundere a larvelor. Fructele se maturează mai devreme, cad şi adesea putrezesc. Pierderi mari se înregistrează la generaţia a II-a, ajungând la 50 – 80% din recoltă. Foarte sensibile sunt soiurile: D’Agen, Tuleu gras, Vinete româneşti, Gras românesc, Vinete de italia, etc.

Combatere. Se fac tratamente la avertizare ţinându-se seama de rezerva biologică, soiul cultivat, condiţiile climatice din perioada dezvoltării şi înmulţirii dăunătorului. Se urmăreşte curba de zbor a adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrafun.

112

Se utilizează unul din insecticidele: Actellic 50CE – 0,1%; Carbetox 37CE – 0,4%; Decis 2,5CE – 0,05%; Dursban 4E – 0,2%; Ecalux S – 0,075%; Fastac 10CE – 0,015%; Nogos 50 CE – 0,1%; Sinoratox 35CE – 0,15%; Thiodan 35CE – 0,15%; Zolone 35CE – 0,2%; Dimilin 25WP – 0,04%; Nomolt 15SC – 0,05%; Meotrin 20CE – 0,03%, etc.

11.6. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi De Geer.,

ordinul Homoptera, familia Aphididae

Este răspândit în regiunile mediteraniene ale Europei, precum şi în S.U.A. În ţara noastră este prezent în toate regiunile pomicole.

Descriere. Prezintă două forme şi anume: Femela apteră are corpul piriform de 1,5 – 2,0 mm lungime, de culoare verde sau verde gălbui, cu capul galben sau negru. Antenele sunt mai scurte decât corpul, articolul al III-lea mai lung decât al IV-lea. Corniculele sunt negre, iar coada este brună şi aproximativ ½ din lungimea corniculelor. Picioarele sunt verzi, în afară de vârful femurelor, tibiilor şi tarselor, care sunt negre (Figura 56).

Femela aripată are corpul de 2,0 – 2,5 mm lungime, de culoare verde; capul, mezotoracele, metatoracele, corniculele, segmentul anal, tarsele, baza tibiilor, a femurelor şi articolele antenale I, II, V şi VI negre sau fumurii. Articolele III şi IV antenale sunt galbene, iar ochii roşii.

Fig.56. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi: a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-lăstar atacat (după Manolache şi Boguleanu)

113

Biologie. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă depus pe ramurile subţiri, obişnuit la baza mugurilor. Este un afid cu dezvoltare holociclică, monoecică, prezentând 8 – 12 generaţii pe an.

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă frecvent mărul, precum şi alte rosacee. Insectele înţeapă şi sug sucul celular din ţesuturi. Frunzele se răsucesc, începând de la vârf spre peţiol şi de la margini spre nervura principală, rezultând pseudocecidii. Datorită atacului frunzele se îngălbenesc şi se usucă. Organele atacate sunt acoperite cu dejecţiile păduchilor, care formează aşa numita “roua de miere”, pe care se dezvoltă filamentele ciupercii Capnodium salicinum.

Combatere. Efectuarea tratamentelor cu Polibar 6% sau Carbetox 37 CE – 1%.

Primăvara, la apariţia primelor colonii de păduchi se va executa tratamente cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1, Sumithion 50 CE – 0,1%, Fernos 50 PU – 0,05%, Ambush 25 CE – 0,025%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,01%. 11.7. Viespea seminţelor de prun – Eurytoma schreineri Schr.,

ordinul Hymenoptera, familia Eurytomidae

A fost descrisă pentru prima dată în Rusia, în anul 1908 de Schreiner.

În ţara noastră, viespea seminţelor de prun a fost identificată de Peiu şi Perju, în anul 1979, în livezile de prun din judeţul Iaşi şi Botoşani.

În ultimii ani, viespea seminţelor de prun a devenit un dăunător deosebit de periculos în livezile de prun din judeţele Argeş, Buzău, Dîmboviţa, Prahova, Cluj, Bistriţa Năsăud, etc.

Descriere. Masculul are 4 – 6 mm lungime, iar femela 7,0 – 7,5 mm, de culoare neagră, cu luciu pronunţat pe abdomen. Pe cap şi torace se găsesc perişori albicioşi. Antenele sunt alcătuite din 13 articole. Aripile au numai o nervură longitudinală. Abdomenul este scurt, pendunculat şi neted. Ovipozitorul femelei este gălbui (Figura 57).

Oul este oval, de 0,3 mm şi prevăzut la una din extremităţi cu un pedicel alungit.

Larva matură are 6 – 7 mm lungime, apodă, de culoare albă, având corpul bombat la mijloc şi subţiat la extremităţi. Capsula cefalică este alb-gălbuie, iar mandibulele brune.

Pupa este albă, având aripile şi picioarele alipite de corp. Biologie. Iernează în stadiul de larvă matură în sâmburii

prunelor căzute pe sol sau în fructele rămase în coroana pomilor şi are o generaţie pe an. 114

Fig.57. Viespea seminţelor de prun – Eurytoma schreineri:

1.mascul; 2.femelă; 3.larvă; 4,5.mod de atac

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,

ce atacă seminţele diferitelor specii de sâmburoase: prun, porumbar, mirobolan, vişin. Larvele se hrănesc cu conţinutul seminţelor, care se brumifică. Fructele atacate sunt mai mici şi au o culoare mai deschisă, cad, se zbârcesc şi se mumifiază.

Combatere. Se recomandă săpatul solului pe rândul de pomi sau în jurul pomilor pentru reducerea rezervei biologice.

Pe suprafeţele reduse se recomandă strângerea şi distrugerea fructelor atacate.

În perioada de zbor în masă a adulţilor, înainte de infestarea fructelor, se vor efectua stropiri (3), la interval de 7 – 9 zile, cu unul din produsele: Sinoratox 35 EC – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Onefon 80 PS – 0,15%, Chinmix 10 CE – 0,004%, Karate 2,5 CE – 0,03%, Talstar 10 EC – 0,04%, Thurigin – 0,2%,etc.

11.8. Minierul marmorat sau molia minieră a frunzelor de măr – Phyllonorycter blancardella

ordinul Lepidoptera, familia Gracilariidae

Este prezentă în toată Europa, precum şi în Asia, Japonia, S.U.A., Canada.

În ţara noastră a fost citată prima dată de Elena Pătrăşcanu în anul 1963, în judeţul Iaşi. Este prezentă în toate livezile de măr, uneori

115

determinând defolierea totală a pomilor. A fost observată şi pe păr, gutui, dar fără importanţă deosebită.

Descriere. Adultul este un microlepidopter, cu anvergura aripilor de 6 – 9 mm. Aripile anterioare sunt galben-bronz, cu pete argintii, mărginite cu negru. Aripile posterioare sunt cenuşii, cu franjuri lungi (Figura 58).

Fig.58 Molia minieră a frunzelor de măr – Phyllonorycter blancardella: a-adult (după Susea Sonica); b-larvă; c-pupă (după Elena Pătrăşcanu); d-mod de

dăunare (original) Oul este alb gălbui, eliptic, turtit, de 0,3 mm lungime.

Larva neonată este apodă, turtită dorso-ventral, de culoare albă-gălbuie,capul proeminent, pragnat, în formă de spatulă, uşor transparent, având în vârf mandibule mici, robuste, de culoare roşcată.

Larvele de vârsta a IV-a şi a V-a se deosebesc radical prin prezenţa picioarelor toracice şi abdominale false, precum şi prin forma cilindrică a corpului, care are o lungime de 3,5 – 5,0 mm.

Pupa este galben-brună de 3,5 – 4,0 mm lungime. Biologie. Iernează în stadiul de pupă, în interiorul galeriilor din

frunzele căzute şi are 3 generaţii pe an. Adulţii pot fi găsiţi în livadă din aprilie, până la sfârşitul lui septembrie, începutul lui octombrie. Plante atacate şi mod de dăunare. Larvele atacă frunzele de măr. În primele zile de la apariţie (4 –5 zile), larva roade o galerie de 20 mm, descriind un oval neregulat. În continuare larva sapă galerii sinuoase în interiorul acestui oval, până când din confluenţa galeriilor

116

ia naştere o galerie mare în formă de pată neregulat ovală delimitată de nervurile mai mari ale frunzei. Odată cu creşterea larvei, galeria se măreşte, epiderma superioară apare uşor bombată, cu mezofilul ros punctiform sub formă de mozaic. Larva consumă tot mezofilul, rămânând intactă epiderma inferioară, ca o pieliţă.

În funcţie de intensitatea atacului, pe o frunză pot fi întâlnite 1 – 50 galerii.

Combatere. În toamnă se execută arături adânci pentru îngroparea frunzelor în care se găsesc pupele hibernante, reducându-se rezerva biologică pentru anul următor.

Tratamentele chimice se execută la avertizare în funcţie de curba de zbor a adulţilor ce se stabileşte cu ajutorul capcanelor cu feromon sexual sintetic de tip Atrablanc.

Tratamentele trebuie îndreptate în primul rând pentru prima generaţie, ce se execută când s-a înregistrat maximum de zbor al adulţilor. Primul tratament GI se repetă la 10 – 12 zile. În continuare se urmăreşte evoluţia atacului pe frunze şi se aplică tratamente numai când media numărului de galerii la 100 frunze este de 30.

Rezultate deosebite în combaterea moliei miniere a frunzelor de măr s-au obţinut prin folosirea următoarelor insecticide: Decis 2,5 CE – 0,05%, Ambush 25 CE – 0,05%, Fastac 10 CE – 0,015%, Sumi alpha 2,5 CE – 0,03%, Danirun 11 EC – 0,06%, Dimilin 25 WP – 0,07%, Sumithion 50 CE – 0,01%,etc.

În general, tratamentele aplicate pentru combaterea viermelui merelor ţin sub control şi molia minieră a frunzelor.

11.9. Cărăbuşul de mai – Melolontha melolontha L., ordinul Coleoptera, familia Scarabaeidae

Este răspândit aproape în toate ţările din Europa. În ţara noastră

se întâlneşte frecvent mai ales în regiunile de antistepă, a pădurilor de stejar şi fag.

Descriere. Adultul are 20 – 25 mm lungime; capul, pronotul şi scutelum sunt negre, obişnuit cu reflexe verzui; elitrele, antenele, piesele bucale şi picioarele sunt castanii. Antenele sunt alcătuite din 10 articole, din care ultimele 7 articole la mascul şi ultimele 6 articole la femelă sunt lamelate. Elitrele sunt castanii – roşcate, cu patru coaste longitudinale, uneori cu o pubescenţă albă. Abdomenul este negru, prevăzut pe părţile laterale cu şase pete albe, triunghiulare; pigidiul este conic (Figura 59).

Oul este alb-gălbui, suboval, de 1,5 – 2,0 mm lungime. Larva, popular se numeşte vierme alb, are corpul de culoare

albă-gălbuie; capul şi picioarele galbene. Larva este de tip oligopod-

117

melolontoid, cu corpul puternic cutat şi prevăzut cu peri şi stigme de culoare brună. Larva matură are 40 – 50 mm lungime.

Pupa este de culoare galbenă-palid şi prezintă în vârful abdomenului doi peri scurţi, spiniformi.

Fig.59. Cărăbuşul de mai – Melolontha melolontha: a-adult; b-larvă matură; c-mod de dăunate

(după Bonnemaison) Biologie. Iernează ca larvă şi adult în sol şi are o generaţie la trei sau patru ani, după regiuni.

Se disting patru faze de zbor la cărăbuşi: - faza de apariţie, când insectele ies din sol şi se îndreaptă spre

arbori; - faza zborului primei hrăniri şi a copulaţiei; - faza dispersiei locale; - zborul de pontă.

Urmărirea acestor faze prezintă un deosebit interes în ceea ce priveşte epoca de aplicare a tratamentelor la adulţi.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag. Adulţii atacă frunzele la diferite specii de arbori şi pomi, preferând stejarul, ulmul, fagul, mesteacănul, carpenul, prunul, cireşul şi nucul; mai puţin atacaţi sunt merii, perii, viţa de vie. Atacă diferite specii de arbuşti: trandafirul, păducelul, lemnul câinesc, etc., precum şi unele specii de plante ierboase. Frunzele sunt complet distruse, rămânând numai nervurile principale.

Larvele atacă rădăcinile plantelor ierboase: cereale, plante tehnice, plante legumicole sau lemnoase, producând pagube mari în pepinierele pomicole şi viticole. Rădăcinile subţiri pot fi distruse complet iar la cele lignificate, larvele rod ţesutul cortical. La tuberculi, rizomi şi bulbi, în galeriile roase de larve se localizează diferite specii de acarieni, nematozi, bacterii, etc., care produc putrezirea organelor respective.

118

Combatere. Adunarea şi distrugerea adulţilor. La invazii mari se pot aplica tratamente chimice împotriva adulţilor, cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 3,5 l/ha, Sinoratox 35 CE – 2,5 l/ha, Dursban 48 CE – 2 l/ha, etc.

Combaterea larvelor se face prin: - efectuarea arăturilor de vară şi toamnă; - discuirea repetată a terenului prin care sunt distruse larvele; - în terenurile infestate să se cultive hrişca, plantă ce nu este atacată

de viermii albi; - tratarea solului cu produse granulate şi anume: Sinoratox 10 G 20

– 25 kg/ha, Sinoratox 5 G 35 – 40 kg/ha; - la infestări puternice şi în terenuri cu umiditate mai mare pot fi

folosite şi preparate biologice ca Muscardin A 45M şi Doom.

11.10. Omida păroasă a dudului – Hyphantria cunea Drury., ordinul Lepidoptera, familia Arctiidae

Este orininară din America de Nord. În Europa a fost semnalată

pentru prima dată în Ungaria, de unde s-a răspândit şi în alte ţări din sud-estul Europei. La noi a fost observată în judeţul Bihor în anul 1949, de unde s-a răspândit în toate regiunile ţării.

Descriere. Fluturii au anvergura aripilor anterioare de 28 – 38 mm, masculii fiind mai mici.Corpul este de culoare albă, abdomenul verzui la femelă şi gălbui la mascul, acoperit cu perişori albi. Antenele sunt brun-castanii, filiforme la femelă şi pectinate la mascul. Picioarele sunt galben-brunii, cu tarsele mai închise.

Aripile sunt albe, cele anterioare prevăzute cu puncte negre, dispuse neregulat, mai frecvent la masculi (Figura 60).

Oul este galben-verzui, cu suprafaţa fin granulată.

Fig.60. Omida păroasă a dudului – Hyphantria cunea:

a-femelă; b-mascul; c-larvă în ultima vârstă; d- mod de dăunare (după Boguleanu)

119

Larva matură are 22 – 30 mm lungime, dorsal de culoare brun-

închis, iar ventral verde-bruniu, acoperit cu numeroşi peri brun-închişi sau negri, urticanţi. Capul, scutul toracic şi picioarele sunt negre.

Pupa are 8 – 10 mm lungime, de culoare galben-verzuie, apoi devine brună-închis.

Biologie. Iernează în stadiul de pupă în locuri foarte diferite: sub scoarţa exfoliată a pomilor, prin scorburi, pe garduri şi pereţii clădirilor, în stratul superficial al solului. În mod obişnuit are două generaţii pe an, iar în unii ani poate să apară şi a treia generaţie parţială.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un polifag ce atacă peste 200 specii de plante lemnoase şi ierboase ca: dudul, arţarul, mărul, părul, prunul, cireşul, vişinul, gutuiul, nucul, viţa de vie, coacăzul, zmeurul, căpşunul, floarea soarelui, porumbul, etc.

În primele vârste larvele rod epiderma şi parenchimul frunzelor, iar în ultimele vârste rod limbul foliar, din care rămân resturi de nervuri.

La invazii puternice pomii şi arborii sunt defoliaţi. Combatere. Strângerea şi distrugerea prin ardere a cuiburilor

de larve, când aceste cuiburi sunt mici. Se aplică 1 – 2 tratamente chimice pentru fiecare generaţie cu unul din următoarele produse: Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,15%, Dipterex 80 PS – 0,2%, Actellic 50 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Onefon 80 PS – 0,2%, Ecalux 25 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE – 0,04%, Ambusch 25 CE – 0,05%, Karate 2,5 CE – 0,02%, Ripcord 40 CE – 0,05%, etc.

Tratamentele se vor aplica când majoritatea larvelor se găsesc în vârsta a III-a şi se repetă după 8 – 10 zile, în cazul densităţii mari de larve. Se pot folosi şi preparate biologice şi anume: Thuringin – 0,3%, Dipel – 0,1%, Bactospeine – 0,15%.

Nu se vor trata duzii în perioada recoltării frunzelor pentru hrana viermilor de mătase.

120

CAPITOLUL XII PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE

DE VIŢĂ DE VIE

12.1. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix Planch., ordinul Homoptera, familia Phylloxeridae

Filoxera este originară din America de Nord (regiunea Alegani),

unde şi astăzi trăieşte pe numeroase specii de viţă sălbatică (Vitis riparia, Vitis rupestris etc.). În Europa, filoxera a fost semnalată prima oară în anul 1863 în Anglia (în serele din jurul oraşului Londra) şi în Franţa (în împrejurimile localităţilor Pujoutt şi Bordeaux). Treptat, filoxera s-a răspândit şi în alte ţări. În ţara noastră a fost semnalată pentru prima dată în anul 1884 la Pietroasele, în podgoria Dealul Mare, de unde s-a extins în toate regiunile viticole, producând pagube considerabile la viţa indigenă.

Descriere. Filoxera (Figura 61) se prezintă sub 4 forme morfologice şi anume: 1) forma galicolă apteră; 2) forma radicicolă apteră; 3) forma sexupară; 4) formele sexuate.

Forma galicolă apteră se prezintă sub două tipuri: a) fundatrixul are corpul piriform de 1,5 – 2,0 mm lungime, de culoare brună, lăţit, uşor bombat dorsal şi cu abdomenul subţiat spre partea posterioară ; b) fundatrigenele au corpul globulos, de culoare galbenă-portocalie de 1,5 – 1,8 mm lungime şi 1,0 – 1,2 mm lăţime; capul şi toracele lăţite, abdomenul uşor îngustat apical. Dorsal are un aspect rugos şi este lipsit de tuberculi. Rostrul este lung, ajungând până la coxele posterioare. Antenele sunt formate din 3 articole, dintre care ultimul este cel mai dezvoltat, cu vârful îngroşat .

Forma radicicolă apteră (virginogenă) are corpul oval 0,8 – 1,0 mm lungime, de culoare variabilă, după anotimp: vara, galben-roşcat, iar iarna castaniu-închis. Dorsal prezintă aproximativ 70 de tuberculi mici, dispuşi în rânduri simetrice. Antenele sunt formate din 3 articole, ca la formele galicole.

Forma sexupară are corpul mai alungit de 1,0 – 1,3 mm lungime, de culoare galbenă-portocalie, în afară de mezotorace, care este brun. Este singura formă aripată. Aripile sunt mai lungi decât 121

corpul, transparente, cu reflexe irizante. În afară de ochii compuşi există şi 3 oceli.

Formele sexuate (femele şi masculi) au corpul alungit, de

culoare galbenă, fiind lipsite de aripi şi aparat bucal. Femela are corpul de 0,45 – 0,50 mm lungime, iar masculul de 0,21 – 0,30 mm.

Oul de iarnă este eliptic, având chorionul gros, reticulat, de culoare galbenă la depunere, iar mai târziu devine brun-deschis. Lungimea oului este de 0,27 – 0,38 mm.

Oul de vară este eliptic, galben, de 0,18 – 0,22 mm Biologie. Filoxera prezintă două cicluri bine distincte:

Fig.61. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix: a-fundatrix; b-fundatrigene; c-forma radicicolă

(după Grassi)

a) un ciclu complet pe viţele americane (Vitis riparia, Vitis rupestris etc.) sau pe hibrizi, prezentând cele 4 forme morfologice; în acest caz iernează ca ou de rezintenţă şi larve pe părţile subterane ale viţei de vie;

b) un ciclu incomplet pe viţele europene (Vitis vinifera), fiind reprezentată în principal prin forma radicicolă, care se dezvoltă pe părţile subterane ale viţei de vie (rădăcini, radicele) şi mai puţin prin forma galicolă, care nu prezintă importanţă economică.

Plante atacate şi mod de dăunare. Filoxera este un dăunător specific genului Vitis, trăind pe diferite specii sălbatice şi cultivate: Vitis riparia, Vitis rotundifolia, Vitis californica, Vitis candicans etc. Toate aceste specii nu sunt atacate în aceeaşi măsură.

Millardet emite ideea că rezistenţa la atacul filoxerei este o însuşire ereditară a unor specii şi soiuri de viţă de vie; singura specie imună la filoxeră este Vitis rotundifolia. Viola şi Ravaz au stabilit o

122

scară în 20 de puncte, notând cu zero Vitis vinifera (cea mai sensibilă) şi cu 20 Vitis rotundifolia (imună).

Formele radicicole înţeapă şi sug seva din rădăcini. În locurile atacate, ţesuturile se deformează şi se hipertrofiază apărând umflături denumite “nodozităţi”. Nodozităţile sunt produse pe rădăcinile subţiri, iar tuberozităţile apar pe rădăcinile mai groase, având 4 – 10 mm lungime şi 1 – 3 mm grosime. Rădăcinile cu nodozităţi se usucă total, iar în cele cu tuberozităţi, ţesuturile se necrozează şi se rup, formându-se porţi pentru pătrunderea diferitelor microorganisme. Viţele atacate se debilitează, au frunze vestejite, dau producţii din ce în ce mai mici şi în decurs de câţiva ani se usucă. Atacuri mai puternice se constată la viţele europene, cultivate pe soluri grele, pagubele pot ajunge la 70 – 90%.

Forma galicolă determină apariţia pe partea inferioară a unor gale, sub forma unei urne neregulate, de mărimea unui bob de măzăriche sau de mazăre, la început de culoare galbenă-verzuie, apoi ruginie.

Combatere. Pentru combaterea formei radicole cea mai importantă măsură este altoirea soiurilor de viţă europeană pe portaltoi american sau pe hibrizii lor. Înfiinţarea plantaţiilor de viţă de vie pe rădăcini proprii este posibilă numai în terenurile nisipoase (cu peste 60% SiO2), unde filoxera nu se poate dezvolta. În focarele izolate, butucii se scot, iar solul se tratează cu diferite substanţe gazoase: dicloretan, bromură de metil etc.

În ultimul timp, se foloseşte preparatul Phyllodien R, aplicate la sol în două etape: a) primăvara, înainte de dezmugurit; b) în prima jumătate a lunii iunie. Pentru fiecare tratament se aplică în

doză de 180 – 200 kg/ha.

12.2. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch, ordinul Acari, familia Tetranychidae

Acarianul roşu este o specie ubicvistică, răspândită în toate continentele. În ţara noastră se întâlneşte în majoritatea regiunilor, dar mai frecvent în podgoriile din Moldova, Dobrogea şi Muntenia. Descriere. Femela are corpul de formă elipsoidală, uşor bombat dorsal, cu 7 rânduri de perişori dorsal. Aparatul bucal este stiliform. Culoarea corpului este variabilă, de la verde-deschis până la roşu închis (de unde şi denumirea). Lungimea medie a corpului este de 0,53 mm, iar lăţimea de 0,46 mm (Figura 62). Masculul este piriform, de culoare mai deschisă şi mai mic decât femela, având 0,32 - 0,38 mm lungime şi 0,24-0,28 mm lăţime.

123

Oul are formă sferică; la depunere este albicios cu aspect sticlos, iar ulterior devine galben-portocaliu. Larva are corpul elipsoidal, la apariţie este incolor, apoi verde-gălbui, cu ochii roşii. Lungimea corpului este de 0,15-0,19 mm .

Fig.62.- Acarianul roşu comun –Tetranychus urticae: a - femelă; b - larvă (după Claparéde)

Biologie. Acest acarian hibernează ca femelă adultă în crăpăturile scoarţei butucilor sau a coardelor şi aracilor şi a pomilor, iar uneori sub frunzele căzute, resturi vegetale, muşchi, în sol etc. Indivizii hibernanţi îşi reîncep activitatea în primăvară, când temperatura medie a aerului depăşeşte 10°C, de obicei spre sfârşitul lunii aprilie, localizându-se pe diferite plante cultivate şi spontane (viţă de vie, pomi, solanacee, leguminoase, crucifere, cucurbitacee etc.). Pe aceste plante femelele încep să se hrănească intens şi să depună ouă. Ponta are loc într-o pânză specială (păienjeniş), ţesută de acarian, mai ales pe partea inferioară a frunzelor. Ponta are loc de obicei de-a lungul nervurilor, o femelă depunând în medie 40-60 ouă, obişnuit 3-10 ouă pe zi. Durata ovipozitară se eşalonează pe o perioadă de două săptămâni. Incubaţia durează în general între 5-7 zile. Dezvoltarea larvară în vară durează 12-15 zile, iar în primăvară şi în toamnă între 18-22 zile. Durata unei generaţii se eşalonează în raport de condiţiile climatice, de obicei între 15-28 zile, iar în lunile favorabile înmulţirii (iulie-august) în numai 10-15 zile. Astfel, în plantaţiile viticole, în cursul unei perioade de vegetaţie, se pot succeda 6-10 generaţii, în funcţie de condiţiile climatice. Reproducerea la Tetranychus urticae este amfigonică şi partogenetică, masculii fiind în general rari. Din ouăle fecundate apar 124

ambele sexe (masculi şi femele), iar din cele nefecundate, numai masculi. Ca duşmani naturali ai acestui acarian se menţionează unele specii din ord. Acari (Phytoseiulus persimilis, Typhlodromus caudiglans etc.) şi ord. Coleoptera (Stethorus punctillum etc.) şi unii agenţi acaropatogeni (Streptomyces aureus etc.). Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu comun este un dăunător foarte polifag, fiind semnalat la peste 180 specii de plante cultivate şi spontane din familii foarte variate: Vitaceae, Rosaceae, Cucurbitaceae, Malvaceae, Moraceae, Solonaceae, Leguminoase etc. Simptomatologia atacului şi pagubele produse diferă după planta gazdă. Astfel, în plantaţiile de viţă sau pomi, în urma înţepării şi sugerii sevei, apar pe frunze decolorări sub forma unor pete mari, care la început au culoarea galbenă, apoi se colorează în roşu sau brun. Decolorarea începe obişnuit de la baza limbului, înaintând de-a lungul nervurii principale, cuprinzând uneori tot limbul foliar, ceea ce duce la uscarea şi căderea traptată a frunzelor. La atacuri puternice se produc defolieri timpurii ale butucilor de viţă cu consecinţe negative asupra producţiei de struguri, creşterii lăstarilor, coacerii lemnului şi formării mugurilor pe rod pentru anul viitor, pagubele fiind mai mari în primăverile secetoase. Daunele produse sunt în legătură cu gradul de infestare al acarienilor. Ca soiuri mai sensibile la atacul acarianului se menţionează: Traminer, Aligoté, Pinot gris, Riesling, Bakator, Fetească etc., iar ca soiuri mai rezistente: Muscat Hamburg, Afuz-Ali, Coarnă albă, Chasselas etc. Combatere. Ca măsuri preventive, în viile puternic infestate se recomandă adunarea resturilor vegetale (frunze, buruieni etc.) în toamnă şi distrugerea stadiului hibernant. În cursul perioadei de vegetaţie se vor distruge buruienile din plantaţii, care sunt gazde intermediare ale acarianului. Dintre măsurile curative cele mai eficiente sunt tratamentele chimice, care în podgoriile puternic infestate se aplică atât în perioada de vegetaţie, cât şi în cea de repaus. În perioada de repaus a viţei de vie, se pot efectua tratamente în toamnă, înainte de îngropat sau primăvară, cu cel puţin 8-10 zile înainte de începerea vegetaţiei, folosindu-se zeamă sulfocalcică, în concentraţie de 20 % sau polisulfură de bariu, în concentraţie de 6 %. În cursul perioadei de vegetaţie se recomandă tratamente la apariţia focarelor de acarieni (la o densitate de 1-6 indivizi/frunză), folosindu-se următoarele acaricide: Sintox 25 CE -0,2 %, Dicofol 20 CE -0,2 %, Kelthane 18,5 CE -0,2 %, Mitigan 18,5 CE- 0,2 %, Omite 57 CE- 0,1 %, Acrex 30 CE -0,15 %, Acricid 25 PU -0,1 %, Torque 50 PU -0,06 %, Mitac 20 CE -0,2 % etc. Se vor stropi mai ales părţile

125

inferioare ale frunzelor, unde se află coloniile de acarieni; la invazii mari tratamentele se vor repeta.

12.3. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia

botrana Den et Schiff., ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Molia verde a strugurilor este considerat ca cel mai important

dăunător al viţei de vie, fiind răspândit mai ales în regiunile viticole din Europa Central-Meridională, în Africa de Nord, Asia Mică, India, Japonia, etc. În ţara noastră este frecventă în toate podgoriile, producând pagube de 30 – 50% la toate cele trei generaţii, începând cu înfloritul viţei de vie şi până la recoltatul strugurilor.

Descriere. Fluturii au corpul galben-cenuşiu de 6 – 8 mm lungime. Aripile anterioare au anvergura de 14 – 18 mm, sunt de culoare cenuşie cafenie, cu 3 macule brune (bazală, mediană, apicală), ce alternează cu dungi albastre-cenuşii, cu franjuri fine pe margini. Aripile posterioare sunt cenuşii-deschis şi cu franjuri lungi (Figura 63).

Fig. 63. Molia verde a strugurilor – Lobesia botrana:

a-adult; b-larvă; c-pupă; d,e-inflorescenţe şi boabe atacate (după Săvescu)

126

Oul are formă eliptică, de culoare gălbuie la depunere şi verzuie înainte de ecloziune.

Larva are 10 – 12 mm lungime, de culoare verde-cenuşie; capul, pronotul şi picioarele sunt brune.

Pupa are 7 – 9 mm lungime, brun-verzuie sau cărămizie. Biologie. Iernează în stadiul de pupă într-un cocon mătăsos sub

scoarţa butucilor sau a coardelor viţei de vie, mai rar sub resturile vegetale şi în crăpăturile solului.

În ţara noastră, molia verde a strugurilor are 3 generaţii pe an şi anume: - GI - de primăvară (mai-iunie); - GII - de vară (iulie-august); - GIII - de toamnă (septembrie – aprilie).

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, care atacă peste 20 specii de plante lemnoase şi ierboase (Cornus mas, Viburnum lantama, Ribes spp., Rhus glabra, Convolvulus arvensis, etc). Atacul este diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele generaţiei I rod bobocii florali şi inflorescenţele; o larvă distruge 2 – 3 boboci pe zi, deci 60 – 80 boboci în timpul dezvoltării sale.

Larvele generaţiei a II-a atacă boabele verzi sau în pârgă (la soiurile timpurii), consumând o parte din pulpă.

Larvele generaţiei a III-a rod boabe în pârgă sau coapte. Organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase albe, sub

forma unor cuiburi. Totodată se creează microleziuni, prin care se scurge sucul zaharat, ce constituie un mediu foarte favorabil pentru dezvoltarea ciupercii Botryotinia fuckeliana.

Soiuri sensibile la atacul moliei verde a strugurilor s-au dovedit: Perlă de Csaba, Muscat Hamburg, Muscat Ottonel, Chardonay, Riesling italian, Tămâioasă românească, Pinot gris, etc.

Combatere. Noile plantaţii să fie înfiinţate pe spalieri din beton şi la distanţe corespunzătoare între rânduri şi pe rând, pentru o bună aerisire şi iluminare.

Efectuarea în condiţii optime a lucrărilor de întreţinere cum sunt: legatul lăstarilor, copilitul, cârnitul, distrugerea buruienilor.

Tratamentele chimice se fac la avertizare prin urmărirea curbei de zbor a adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrabot sau cu ajutorul capcanelor alimentare. PED este de 100 fluturi masculi capturaţi/ săptămână/capcană.

Schemele de tratament se aplică în funcţie de intensitatea atacului. Se pot adopta schemele: 1+1+1; 2+1+1; 1+2+1; 2+2+1.

La soiurile cu coacere timpurie nu se mai aplică tratamente pentru generaţia a III-a.

Pentru larvele din generaţia I-a şi a II-a se pot folosi produsele: Actellic 50 CE – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux 25 CE – 127

0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE – 0,03%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,025%.

Pentru larvele generaţiei a III-a se folosesc produse biologice: Dipel 2X WP – 0,1%.

Se poate folosi şi combaterea biologică prin lansarea viespii Trichogramma embryophagum, în două reprize, asigurându-se o eficacitate de peste 90%.

12.4. Molia brună a strugurilor (cochilisul) – Eupoecilia

ambiguella Den et Schiff., ordinul Lepidoptera, familia Cochilidae

Molia brună a strugurilor este răspândită în Europa, Africa de

Nord, Asia Centrală, Italia, Japonia, etc. La noi în ţară se întâlneşte în regiunile viticole mai nordice (Moldova, Transilvania).

Descriere. Adultul are corpul de culoare cenuşie-murdar; aripile anterioare sunt galbene, străbătute de o bandă transversală, trapezoidală, de culoare brun-albăstruie. Aripile posterioare sunt brun-cenuşii cu franjuri pe margini. Anvergura aripilor este de 12 – 15 mm (Figura 64).

Larva are 10 – 13 mm lungime, corpul de culoare brun-roşcat; capul, primul segment toracic şi picioarele sunt negre.

Pupa este de culoare brun-roşcată fiind protejată într-un cocon din fire de mătase şi resturi vegetale.

Biologie. Molia brună a strugurilor iernează în stadiul de pupă sub scoarţa butucilor şi are două generaţii pe an.

Adulţii apar la sfârşitul lunii mai şi au un zbor nocturn. După împerechere, femela depune ouăle izolat, pe bobocii florali, pe frunze sau pe boabele în formare. Larvele se dezvoltă până la sfârşitul lunii iunie, cînd se transformă în pupe.

Noii adulţi apar la începutul lunii iulie, iar femela depune ouăle direct pe boabe. Larvele atacă boabele coapte, iar la începutul lunii septembrie se retrag sub scoarţa butucilor unde se transformă în pupe, stadiu în care iernează.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, care atacă peste 90 specii de plante lemnoase şi ierboase.

Atacul este diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele generaţiei I-a rod bobocii florali şi inflorescenţele; larvele generaţiei a II-a atacă boabele verzi, în pârgă sau coapte, consumând o parte din pulpă. Organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase albe, sub forma unor cuiburi. Totodată se creează microleziuni, prin care se scurge sucul zaharat, ce constituie un mediu foarte favorabil pentru dezvoltarea ciupercii Botryotinia fuckeliana. 128

Fig. 64. Molia brună a strugurilor – Eupoecilia ambiguella: A,b-adult; c-larvă; d-pupă; e,f-inflorescenţe şi boabe atacate

(după Lazăr)

Combatere.Se aplică aceleaşi măsuri ca şi în cazul eudemisului.

Tratamentele chimice se fac la avertizare prin urmărirea curbei de zbor a adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrambig, utilizând produsele: Actellic 50 CE – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux 25 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE – 0,03%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,025%, Sevin 85WP – 0,15%, Insegar 25WP – 0,03%, Bulldock 025EC – 0,05%, Bestseller 100EC – 0,01%

Teme de control (Referate) 1. Descrierea, biologia, ecologia, modul de dăunare şi combatere

integrată a principalilor dăunători din culturile de leguminoase perene şi anuale.

129

BIBLIOGRAFIE 1. Baicu T., Săvescu A., 1978 - Combaterea integrată în protecţia

plantelor. Editura Ceres, Bucureşti. 2. Baicu T., 1982 - Combaterea integrată şi limitarea poluării cu

pesticide. Editura Ceres, Bucureşti. 3. Baicu T., Săvescu A., 1986 - Sisteme de combatere integrată a

bolilor şi dăunătorilor pe culturi. Editura Ceres, Bucureşti. 4. Balachowsky A., 1962, 1963 - Entomologie appliquée à l'agriculture

(Traité). Tom. I/1, II/2, Coléoptères. Ed. Masson et Cie, Paris. 5. Balachowky A., 1966 - Entomologie appliquée a l'agriculture

(Traité). Tom II, Lépidoptères. Ed. Masson et Cie, Paris. 6. Bărbulescu Al., 1967 - Unele aspecte privind biologia şi ecologia

ploşniţelor cerealelor. Analele I.C.C.A., secţia Protecţia plantelor, vol. III.

7. Bărbulescu Al., 1982 - Realizări privind protecţia cerealelor şi plantelor tehnice împotriva atacului principalelor boli şi dăunători. Analele I.C.C.P.T. Fundulea, vol. 50.

8. Boguleanu Gh., Bobîrnac B., Costescu C., Duvlea I., Filipescu C., Paşol P., Peiu M., Perju T., 1980 - Entomologie agricolă. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

9. Boguleanu Gh., 1988, 1994 - Fauna dăunătoare culturilor agricole şi forestiere din România, vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti.

10. Boney R. et colab., 1967 - La défense des plantes cultivées. Traité pratique de phytopathologie et de Zoologie agricole. Editions Payot Lausanne.

11. Ciochia V., Codrescu Ana, Dumitraş Lucreţia, 1980 - Protecţia sfeclei de zahăr. Editura Ceres, Bucureşti.

12. Cîndea E., 1984 - Dăunătorii legumelor şi combaterea lor. Editura Ceres, Bucureşti.

13. Constantinescu V., 1975 - Cercetări asupra biologiei, ecologiei şi combaterii păduchelui cenuşiu al verzei - Brevicoryne brassicae L. Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti.

14. Davidescu D., Calancea L., Davidescu Velicica, 1992 - Protecţia chimică în agricultură. Chimizarea agriculturii, vol. VII. Editura Academiei Române, Bucureşti.

15. Filip I., Isac Gr., 1983 - Folosirea capcanelor cu feromoni sexuali sintetici în avertizarea tratamentelor la molia strugurilor. Lucr. a III-a Conf.Naţ. Entomol., Iaşi.

16. Filipescu C., Anton Pătrăşcanu Elena, Georgescu T., 1989 - Entomologie agricolă. Caiet de lucrări practice. Uz intern, Iaşi.

17. Filipescu C., Georgescu T., Tălmaciu M, 1993 - Protecţia plantelor ornamentale. Uz intern, Iaşi.

130

18. Filipescu C., Georgescu T., Tălmaciu M., 1993 - Entomologie agricolă, vol. II. Partea specială şi tehnologii de combatere. Uz intern, Univ.Agron. şi de Med.Vet. Iaşi.

19. Georgescu T., 1990 - Entomologie horticolă, vol. I şi II. Uz intern, Iaşi.

20. Georgescu T., Tălmaciu M., 1994 - Curs de Protecţia plantelor viticole şi pomicole. Entomologie. Uz intern, Iaşi.

21. Georgescu T., Tălmaciu M., 1995 - Entomologie horticolă. Caiet de lucrări practice. Uz intern, Iaşi.

22. Georgescu T., Tălmaciu M., Bădeanu Marinela, 1996 - Caiet de lucrări practice de Entomologie. Uz intern, Iaşi.

23. Georgescu T., Rădescu C., Martin Doina, 1996 - Rolul pesticidelor în combaterea integrată a gândacului din Colorado şi a manei la cultura cartofului. Lucrări ştiinţifice, vol. 39, seria Horticultură, U.A.M.V. Iaşi.

24. Georgescu T., Rădescu C., Martin Doina, 1996 - Contribuţii privind biologia şi combaterea ploşniţelor cerealelor - Eurygaster integriceps Put. cu ajutorul piretroizilor de sinteză. Lucrări ştiinţifice, vol. 39, seria Agronomie, U.A.M.V. Iaşi.

25. Ghizdavu I., 1983 - Supravegherea populaţiilor de Laspeyresia pomonella L. cu ajutorul capcanelor feromonale în vederea raţionalzării tratamentelor chimice. Lucr. a VIII-a Conf.Naţ. Prot.Plant., Iaşi.

26. Ghizdavu T., Tomescu N., Oprean I., 1983 - Feromonii insectelor "pesticide" din a III-a generaţie. Editura Dacia, Cluj-Napoca.

27. Ghizdavu I., Oprean I., 1987 - Feromonii în combaterea insectelor dăunătoare. Editura Ceres, Bucureşti.

28. Ghizdavu I., Perju T., Muşat Despina, 1989 - Îndrumător de lucrări practice de Entomologie agricolă. Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.

29. Ghizdavu I., Paşol P., Pălăgeşiu I., Bobîrnac B., Filipescu C., Matei Iulia, Georgescu T., Baicu T., Bărbulescu Al., 1997 - Entomologie agricolă. Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti.

30. Hatman M., Filipescu C., 1984 - Protecţia plantelor. Lucrări practice. Uz intern, Iaşi.

31. Hatman M., Bobeş I., Lazăr Al., Perju T., Săpunaru T., 1986 - Protecţia plantelor cultivate. Editura Ceres, Bucureşti.

32. Hrisafi Cornelia, 1951 - Insectele dăunătoare lucernei şi combaterea lor. Editura de Stat, Bucureşti.

33. Hrisafi Cornelia, 1961 - Dăunătorii plantelor de nutreţ şi combaterea lor. Editura Agrosilvică, Bucureşti.

34. Hulea Ana, Paulian Fl., Comeş I., Hatman M., Peiu M., Popov C., 1975 - Bolile şi dăunătorii cerealelor. Editura Ceres, Bucureşti.

131

35. Iacob Maria, Iacob N., 1978 - Utilizarea feromonilor în prognoza şi combaterea dăunătorilor plantelor cultivate. ASAS, Biblioteca agricolă, Bucureşti.

36. Lăcătuşu Matilda, Pisică C., 1980 - Biologia dăunătorilor animali. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

37. Lazăr I., 1990 - Dăunătorii principali ai culturilor agricole. Editura Cartea moldovenească, Chişinău.

38. Ionescu M., Lăcătuşu Matilda, 1971 - Entomologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

39. Lefter Gh., Minoiu N., 1990 - Bolile şi dăunătorii speciiloe seminţoase. Editura Ceres, Bucureşti.

40. Manolache C., Boguleanu Gh., 1967 - Entomologie agricolă. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

41. Manolache Florica, Nica Felicia, Săpunaru T., 1963 - Cercetări asupra biologiei, ecologiei şi combaterii gândacului ghebos - Zabrus tenebrioides. Studii şi Cercetări, seria Biologie Animală, nr. 15.

42. Minoiu N., Lefter Gh., 1987 - Bolile şi dăunătorii speciilor sâmburoase. Editura Ceres, Bucureşti.

43. Mustaţă Gh., 1973 - Biologia şi ecologia insectelor parazite în insecte dăunătoare din Moldova. Rezumatul tezei de doctorat. Univ. "Al.I.Cuza", Iaşi.

44. Paşol P., Costescu C., Filipescu C., Ghizdavu I., Pălăgeşiu I., Georgescu T., Baicu T., Cîndea E., 1991 - Entomologie horticolă, vol. 2 (partea specială). Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.

45. Pălăgeşiu I., 1993 - Curs de Entomologie agricolă. Lito Univ. de Ştiinţe Agricole a Banatului, Timişoara.

46. Paulian Fl., Bărbulescu Al., 1970 - Ploşniţele cerealelor. Biologie, pagube şi măsuri de combatere. Redacţia revistelor agricole, Bucureşti.

47. Paulian Fl., 1973 - Contribuţii la cunoaşterea dezvoltării, ecologiei şi combaterii specii Tanymecus dilaticollis Gyll. Rezumatul tezei de doctorat. IANB, Bucureşti.

48. Paulian Fl., 1982 - Dăunătorii porumbului şi combaterea lor. Bibl. Agric., Bucureşti.

49. Plămădeală B. şi colab., 1987 - Boli, dăunători, buruieni. Editura Ceres, Bucureşti.

50. Peiu M., 1964 - Curs de Entomologie agricolă, vol. II. Uz intern, Iaşi.

51. Peiu M., 1965 - Contribuţii la studiul biologiei şi combaterii fluturelui păstăilor de soia (Etiella zinckenella Tr.) în regiunea Iaşi. Analele ICCA. Secţ. Prot. Plant., III.

52. Perju T., Bobîrnac B., Bob D., 1976 - Dăunătorii animali ai arbuştilor fructiferi. Editura Scrisul Românesc, Craiova.

132

53. Perju T., Bobîrnac B., Costescu C., Duvlea I., Filipescu C., Ghizdavu I., Paşol P., 1983 - Entomologie agricolă. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti.

54. Perju T., 1985 - Seminifagii plantelor cultivate şi perene şi măsurile lor de combatere. Editura Ceres, Bucureşti.

55. Perju T., Lăcătuşu Matilda, Pisică C., Andriescu I., Mustaţă Gh., 1988 - Entomofagii şi utilizarea lor în protecţia integrată a ecosistemelor agricole. Editura Ceres, Bucureşti.

56. Perju T., Lăcătuşu Matilda, Pisică C., Andriescu I., Mustaţă M., 1989 - Entomofagii şi utilizarea lor în protecţia integrată a ecosistemelor horticole. Editura ceres, Bucureşti.

57. Perju T., Pal Olga, Brudea V., Ignătescu I., Mateiaş M., Ittu Mariana, 1993 - Protecţia integrată a culturilor de leguminoase împotriva atacului de dăunători şi agenţi patogeni. Editura Ceres, Bucureşti.

58. Perju T., 1995 - Entomologia agricolă, componentă a protecţiei integrate a agroecosistemelor. Vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti.

59. Popov C., 1977 - Contribuţii la studiul ecologic al speciilor genului Eurygaster (Heteroptera) din România cu referire specială la Eurygaster integriceps. Rezumatul tezei de doctorat. ASAS, Bucureşti.

60. Rădulescu E., Bobeş I., Perju T., 1972 - Protecţia plantelor de nutreţ. Editura Ceres, Bucureşti.

61. Rogojanu V., Perju T., 1979 - Determinator pentru recunoaşterea dăunătorilor plantelor cultivate. Editura Agrosilvică, Bucureşti.

62. Săvescu A., 1960 - 1962 - Album de protecţia plantelor, vol. I - III. Centrul de material didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti.

63. Săvescu A., rafailă C., 1978 - Prognoza în protecţia plantelor. Editura Ceres, Bucureşti.

64. Şandru I., 1995 - Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor. Editura Helicon, Timişoara.

65. Severin V., Dejeu L., 1994 - Bolile şi dăunătorii viţei de vie: prevenire şi combatere. Editura Ceres, Bucureşt.

66. Şumakov E., Gusev G., Fedorinck N., 1975 - Metode biologice în protecţia plantelor. Editura Ceres, Bucureşti.

67. Susea Sonica, Galani Gh., Andrei Ana-Maria, 1988 - Mijloace biologice şi biotehnice de combatere a dăunătorilor la plantele agricole. Ministerul Agriculturii, Bucureşti, 1988.

68. Şuta Victoria, Minoiu N., Lefter Gh., Gheorghiu Eftimia, Coman Tatiana, 1974 - Protecţia pomilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Ceres, Bucureşti.

69. ***, 2005 - Codexul produselor de uz fitosanitar omlogate pentru a fi utilizate în România. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Bucureşti.

133