114

114

O domnie binecuvîntată în linişte şi depline bivşuguri este bogată şi din punct de vedere cultural. Înainte de toate proliferează cosmopolitismul şi plurilingvismul. În domnia lui Vasile Lupu, acesta „introduce limba greacă în biserica domnească. El hotărăşte ca la o strană psaltul să cînte greceşte şi toată liturghia să se citească alternativ în greceşte şi slavoneşte”234. Limba de prestigiu devine treptat cea elenă: „Fii lui Miron Costin studiau în 1664 retorica în limba greacă. Gheorghe Duca a fost un protector al culturii elenice. (...) Se pare că Duca avea şi o frumoasă bibliotecă cu autori greci şi bizantini, fiindcă cerea lui Hrisant Notara să-i restituie operele scriitorilor bizantini Grigoras şi Laonicos Halcocondylis”235 Aceeaşi cercetătoare avizată ne încredinţează şi asupra faptului că fiii postelnicului au avut profesori greci, la 1646 doi dintre ei îl avea de dască pe vestitul învîţat Paisie Ligaridis. La fel „Stolnicul Constantin Cantacuzino a avut mai întîi ca profesor pe un Dionisie, apoi pe învăţatul Gherasim Vlahos din Creta (D. Russo, Studii istorice greco-rom$ne, Buc. 1939, vol. II). La Veneţia, unde Constantin Cantacuzino s-a dus pentru studii, a avut ca mentor pe călugărul grec Gondulis şi ca bun prieten pe hiotul Panos Pepanos. La universitatea din Padova, el a fost însoţit de de pietenul său Panos şi, deşi se găsea în vestitul centru cultural padovan, totuşi profesorul grec era nelipsit(...) Atunci şi-a procurat şi logica neoaristotelicului Cezar Cremonini, ale cărui concepţii vor domina ceva mai tîrziu în învăţămîntul filozofic predat în Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, fiind difuzate de manualele acestuia, Teofil Coridaleu”236

Epoca fanariotă

234 Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1971, p. 8. 235 Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, p. 9. 236 Idem, ibidem, p. 9., vezi, de asemenea, Cleobule Tsourkas, Les Débuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée dans les Balkans, ed. II, Salonic, 1967.

115

115

Termenul de fanariot pe care-l foloseşte Iada Gună în discuţia ei cu Lucu Silion, eroul din romanul Lunatecii al lui Ion Vinea, desemnează, după Andrei Pippidi, membrii „elitei foarte amestecate care locuia în cartierul Fanar înainte de 1821, singura aristocraţie pe care a cunoscut-o societatea greacă post-bizantină.”237 În accepţiunea restrînsă a denumirii, termenul se referă la „prinţii Moldovei şi ai Ţării Romîneşti iviţi din acest mediu”238. În sens larg, fanariotismul defineşte „pentru secolul al XVIII-lea şi primul sfert al veacul următor, pe toţi membrii clasei conducătoare a ţărilor sud-est europene a căror origine şi educaţia era grecească.”239 Acelaşi autor, în acord, de altfel, cu toţi marii noştri istorici, disociază fanariotismul de o etapă anterioară de tip prefanariot, aparţinînd secolului al XVII-lea, aceasta de pe urmă fiind rezultatul unui prim val de imigrare greacă în principatele române. Penetrarea în ierarhia politică autohtonă a acestor prefanarioţi a fost favorizată de ascensiunea unor familii greceşti care se pretindeau, şi unii chiar şi erau, de stirpe nobilă bizantină, în politica externă otomană. Iniţial interpreţi pe lîngă marile căpetenii otomane, grecii aceştia culţi şi bogaţi vor acapara treptat afacerile externe ale imperiului, devenind sub denumirea de dragomani, o clasă socio-profesională distinctă, purtătoare a unui mediu cultural specific în lumea turcă. În fapt, criza turcocraţiei, după cum se exprimă Pippidi, îi va proiecta pe aceşti oameni abili printre elitele conducătoare ale marelui imperiu oriental. Într-o lucrare de doctorat despre lumea fanariotă, istoricul Socrates C. Zervos radiografiază, din perspectiva modernă a istoriei mentalităţilor, sentimentul apartenenţei acestora la o comunitate minată în permanenţă de o criză de solidaritate. Caracteristicile acestei comunităţi-în-criză se vor proiecta şi în istoria românească din perspectiva dublă a luptei politice pentru domnie şi a reformelor socio-politice şi culturale care au urmat după

237 Andrei Pippidi, Phanar, Phanariotes, Phanariotisme în “Revue des études sud-est européenne“ (RESEE), tome XIII, 1975, Buc., Ed. Academiei, p. 241. 238 Idem ibidem p. 241. 239 Id., ibid., p. 241.

116

116

urcarea pe tronul ţărilor româneşti a unuia sau a altuia dintre pretendenţi. În primul caz, principatele vor „beneficia” de neajunsuri şi nefericiri care au existat, ce-i drept, şi înaintea domniilor fanariote, dar care se vor amplifica în această perioadă. În a doua perspectivă, pot fi puse în evidenţă împliniri autentice în măsură să apropie ţările româneşti de civilizaţia europeană occidentală. Aceste consecinţe duble îşi au temeiurile în chiar comunitatea greacă din capitala imperiului otoman: amestec straniu de cultură înaltă şi de lipsă de scrupul, de războaie interne cinice şi adesea imorale, amintind de contrastele lumii bizantine. Pentru Socrates C. Zervos, solidaritatea de grup a fanarioţilor, dar şi contestaţiile fanarioţilor de către fanarioţi sunt abundente avînd ca obiect atît grupul cît şi membrii săi care îşi pun reciproc sub semnul întrebării moralitatea, onestitatea, capacitatea şi cunoştinţele într-o măsură aproape sistematică.”240 Evident că aceste atitudini sunt impuse de necesităţile luptei politice şi mai puţin de realitatea istorică. Adesea conflictele se petrec în chiar sînul aceleiaşi familii. Spre exemplu, în 1778, „prinţul Nicolae Mavrogheni, aflînd despre ascensiunea nepotului său Ştefan la demnitatea de mare logofăt, se exprimă ironic la adresa acestuia pe lîngă Patriarh din cauză că, după cum susţine Comnen-Ipsilanti, el însuşi nu a putut să acceadă la o asemenea demnitate, neavînd nici o consideraţie din partea arhonţilor, în ce-l priveşte. În 1742, Ioan Nicolae Mavrocordat cu ajutorul marelui vizir, şi-a destituit propriul frate, pe Constantin Mavrocordat, de pe tronul Moldovei, pentru ca să-i ia locul. Cîţiva ani mai tîrziu, Grigore Ghica îşi va destitui la fel vărul, acelaşi Constantin Mavrocordat, de pe tronul Ţării Româneşti pentru a domni în locul lui. Acuzaţiile referitoare la moralitatea sau la proasta conduită politică a membrilor grupului sunt nenumărate în scrierile fanariote: lui Nicolae Mavrocordat îi este reproşată tirania guvernării, asasinarea mai multor

240 Socrates C. Zervos, Recherchers sur les phanariotes: ŕ propos de leur sentiment d’appartenance au męme groupe social în RESEE, tome XXVII, 1989, nr. 4, pp. 307-311.

117

117

demnitari, otrăvirea fratelui său Ioan Mavrocordat, uciderea mitropolitului Munteniei; lui Nicolae Ghica, răutatea şi nenumăratele intrigi politice; lui Nicolae Şuţu, lipsa de respect faţă de Patriarhie, minciunile şi sperjururile; acesta din urmă, la rîndul lui, va discredita pe lîngă sultan şi numeroase familii ale comunităţii (Ipsilanti, Moruzi, Rizo), demascîndu-le originea modestă. Lui Grigore Ghica i s-a reproşat impozitarea excesivă a Moldovei; domnia lui Constantin Mavrocordat a fost considerată nefastă şi complet ridicolă, comportamentul său faţă de familie, crud, iar acuzaţiile împotriva moldovenilor, nedrepte. Marele dragoman Moruzi a fost acuzat de a fi consiliat rău Înalta Poartă; lui Constantin Hangerliu i-au fost reproşate acuzaţiile mincinoase împotriva prinţului Ipsilanti. Însă cele mai virulente critici sunt îndreptate împotriva lui Nicolae Mavrogheni, ultimul venit în grupul fanariot: lui i s-a reproşat cruzimea caracterului şi domnia nefastă care a răsturnat şi a tulburat întreaga societate greco-romană din Constantinopol; acesta, la rîndu-i, îşi insultă predecesorii şi pe toţi arhonţii Fanarului, acuzîndu-i, pe lîngă marele vizir, de hoţii şi de proasta gestiune a averii principatelor. “Fie-ne îngăduit”, afirmă istoricul Zervos, „să presupunem că fracţiunile create în sînul grupului fanariot s-au format în baza a trei criterii: originea, averea şi momentul stabilirii la Constantinopol.”241

Toate aceste perspective negative născute, aşa cum am spus, din pasiunea luptei politice îşi găsesc contraponderea în eforturile reformatoare ale cîtorva prinţi fanarioţi luminaţi, dublate de cultura largă a acestora şi de încercarea de organizare a învăţămîntului în ţările româneşti. Efectele acestei politici sunt rodnice şi nu pot fi trecute cu vederea, alcătuind aspectul pozitiv al epocii fanariote în ţările româneşti. Proveniţi din familiile marilor dragomani ai imperiului otoman, principii fanarioţi moştenesc prin tradiţie o solidă instrucţie şcolară, sunt poligloţi, cunoscători ai principalelor limbi orientale şi occidentale, de asemenea „competenţa lor în drept islamic şi

241 Idem, ibidem, p. 307-311.

118

118

cunoştinţele practici judiciare occidentale au făcut din aceştia personaje docte.”242

Aşadar, emanciparea grecilor din vechiul Bizanţ în sînul Imperiului Otoman se petrece concomitent cu stabilizarea statului turc şi cu apariţia unor structuri statale şi economice asemănătoare celor occidentale. După perioada fanatismului războinic, concretizat prin marile cuceriri otomane, îşi face apariţia şi în acest spaţiu dezvoltarea economică şi tentaţia de viaţă luxoasă şi rafinată. Acestea au fost premisele afirmării grecităţii în Imperiul Otoman: comerţul şi instrucţia şcolară au devenit principalele atuuri ale viitoarei comunităţi fanariote din Constantinopol. Prin urmare: „dezvoltarea economică a deschis calea creării noilor elite în societatea ortodoxă greacă. Bogăţia dobîndită prin comerţ a permis accesul către învăţătură fiilor noilor îmbogăţiţi. Medicina învăţată în Occident a devenit privilegiu al ortodocşilor.”243 Şi, după cum se cunoaşte din istorie, în acest fel era deschisă calea spre influenţarea politică a deciziilor cercurilor conducătoare, mai ales în situaţia în care imperiul nou creat se bazează exclusiv pe vitalitatea cvasi-barbară a expansiunii războinice. Un alt atu care a permis grecilor îmbogăţiţi din capitala otomană să intervină în viaţa politică otomană l-a constituit faptul, de sorginte religioasă, conform căruia Coranul interzicea credincioşilor învăţarea limbilor străine. Acest fapt, după cum susţine Gregoire Cassimatis244, a oferit fanarioţilor perspective favorabile sigure. Pe de altă parte, pătrunderea treptată a elementului grec în ţările româneşti era strîns legată de emanciparea acestuia în imperiu. Fenomenul este anterior domniilor fanariote propriu-zise din Moldova şi Muntenia şi se constituie, în toată perioada secolului al XVII-lea, într-o epocă, denumită de istorici, a prefanariotismului. Marile familii boiereşti

242 Andrei Pippidi, Quelques drogmans de Constatinople au XVII siecle în RESEE, tome X, nr. 2, l972, p. 227. 243 Gregoire Cassimatis, Esquisse d’une sociologie du phanariotisme în “Symposium”, L’époque phanariote, Thessaloniki Institute for Balkan Studies, 1979, p. 160. 244 vezi Gregoire Cassimatis, op,. cit,. p. 161 ş. u.

119

119

autohtone intră treptat în alianţe de familie cu grecii, la fel şi familiile domnitoare, înlocuindu-se în acest fel înrudirile matrimoniale anterioare cu urmaşii despoţilor sîrbi. Prezenta prefanarioţilor în ţările româneşti o găsim atestată în cronica mitropolitului grec Matei al Mirelor în anii imediat următori domniei lui Mihai Viteazul, el însuşi, de altfel, fiul unei grecoaice pe nume Teodora. Mitropolitul îi sfătuieşte pe grecii constantinopolitani să nu se dedea la nedreptăţi ca să nu-i supere pe români, sfătuindu-i să nu se lase ademeniţi de patima unor îmbogăţiri necontrolate pe seama locuitorilor ţărilor româneşti. Însemnătatea pentru autohtoni a acestei imigrări a fost adesea prezentată exclusiv partizan în bibliografia subiectului; sau în felul unor ocupanţi spoliatori sau, altfel, ca nişte agenţi ai culturalizării la nordul Dunării. Pentru I. C. Filitti, bunăoară, situaţia grecilor în ţările româneşti era asemănătoare aceleia din Constantinopol: şi aici, ca şi acolo, fanarioţii erau înconjuraţi de incultură şi barbarie. Filitti îl citează pe D. N. Darvari, un cărturar considerat un adevărat Voltaire al Greciei, în viziunea căruia boierii autohtoni aveau, în momentul penetrării grecilor, „atîta ştiinţă de carte cîtă le era necesară pentru a se putea iscăli. Biblia nu era cunoscută decît superficial. În 1735, Constantin Mavrocordat, care înlocuise în cele două principate barbaria prin civilizaţie, dădu culturii o gramatică slavonă şi grecească... Educaţia boierilor se mărginea, de altfel, la deprinderea limbii româneşti şi a celei greceşti moderne.”245 În ciuda acestor mărturii istorice, viziunea preponderent negativă asupra fanarioţilor apare în scrierile istorice încă de la începutul secolului trecut. În primii ani ai veacului al XIX-lea istoricul Christian von

245 vezi Matei al Mirelor, Istoria celor petrecute în Ţara Românească începînd de la Serban Voevod pînă la Gavriile Voevod în Tesaur de documente istorice (I), Editura A. Papiu Ilarian, Bucureşti, 1862; Dan Simionescu, Le croniquer Matthieu de Myre et une tradition ignorée de son “Histoire” în RESEE, tome 1-2, 1966; E. Stănescu, Préphanariotes et phanariotes dans la vision de la societé roumaine de XVII-XVIII sičcles în “Symposium”. L’époque phanariote, pp. 347-359.

120

120

Engel scrie o istorie a Moldovei şi a Munteniei în care vorbeşte pentru prima dată despre o epocă a suveranilor greci, pentru ca, în aceeaşi perioadă, medicul saxon Andreas Wolf, să aprecieze în termeni drastici epoca fanariotă, deplîngînd soarta ţărilor româneşti. De asemenea, Wolf „pune pentru prima data în circulaţie termenul de fanarioţi, pe care-l utilizează pentru a denumi originea principilor greci”246 şi tot el „condamnă şi deplînge în acelaşi timp soarta acestor principi care trăiau sub imperiul fricii şi al incertitudinii”247. Însă cel mai mare adversar al fanarioţilor a fost un grec, Marc Phillipe Zalony, care a publicat la Marsilia, în l824, un studiu despre fanariotism. Criticile virulente la adresa prinţilor levantini pot fi explicate prin influenţa mişcării de redeşteptare naţională a poporului grec din vremea Eteriei, în raport cu care fanarioţii apăreau ca o forţă conservatoare legată de interesele Imperiului Otoman. Studiul acesta, tradus în l909 şi în limba română, a avut o influenţă considerabilă asupra istoriografiei româneşti. Aceeaşi atitudine o regăsim şi în scrierile istorice ale lui Michel Anagnosti (La Valachie et la Moldavie, Paris, l837), Raoul Perrin (Coup d’oeil sur la Valachie et la Moldavie, Paris l839), J. A. Vaillant (La Roumanie ou l’histoire, langue, littérature, ortographie, statistique, vol II, l844), Elias Regnault (Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes, Paris, l855).248 În istoriografia românească, o atitudine critică asupra perioadei fanariote au avut Mihail Kogălniceanu (Histoire de la Valachie, Berlin, l837) şi Ion Heliade-Rădulescu (Prescurtare de istoria rom$nilor sau Dacia şi Rom$nia, Bucureşti, 1861). Nicolae Bălcescu, deşi critică aspru dominaţia greacă în Principate de după domnia lui Mihai Viteazul, este mult mai ponderat în judecăţile generalizatoare. La fel A. D. Xenopol în istoria

246 Traian Ionescu-Nişcov, L’epoque phanariote dans l’historiographie roumaine et etrangčre în “Symposium”, p. 150 247 Idem, ibidem, p. 150. 248 Id., ibid., 152.

121

121

sa.249 Modificarea viziunii istorice asupra epocii se datorează şi traducerilor „lui George Sion din Dionisie Fotino şi fraţii Tunusli. Aceste două traduceri, odată intrate în sfera literaturii istorice româneşti, au influenţat în mod sigur opinia publică în ceea ce priveşte istoria fanarioţilor”250. Tendinţa de reevaluare a epocii fanariote se va accentua datorită lui Nicolae Iorga, care şi-a propus explicit să reabiliteze domniile fanariote din ţările româneşti. Ultima sinteză modernă de istorie a României, tipărită în străinătate de Vlad Georgescu, prezintă epoca fanariotă ca pe o complexă structură social-politică a veacului al XVIII-lea. „Cei mai mulţi istorici”, susţine Vlad Georgescu, „au înnegrit fanariotismul, insistînd asupra laturilor sale negative, alţii, din şcoala lui Iorga mai ales, au căutat oarecum să-l reabiliteze”251. Analiza fenomenului s-a făcut mai ales prin prisma „luptei dintre români şi greci, aşezînd astfel conceptul pe un alunecos teren naţional”252. Istoricul nu neagă componenta naţională, fără să-i dea amploare definitorie în analiza epocii, mai ales că fanariotismul, ca perioadă distinctă în istoria românilor, îşi are rădăcini în veacurile XVI-XVII, în ceea ce istoriografia a denumit ca fiind o epocă prefanariotă. Pe bună dreptate, susţine Vlad Georgescu ideea după care elementul etnic nu este precumpănitor în analiza epocii, odată ce principii fanarioţi nu aparţinuseră nu numai unor familii de greci, dar şi altora. Români, albanezi sau bulgari au domnit în această perioadă într-un fel de multietnicitate cu un sistem de valori specifice, „bazat pe ortodoxism conservator, pe tradiţionalism anti-occidental şi pe respectarea legăturii de credinţă faţă de Poartă”253. Acelaşi istoric recunoaşte şi faptul că nu toţi principii s-au aliniat necondiţionat acestei orientări

249 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. X, Iaşi, Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga, l896, p. 8l. 250 Traian Ionescu-Nişcov, op. cit., p. 153. 251 Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, Oakland, California, Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte, vol. III, l989, p. 90. 252 Idem, ibidem, p. 90. 253 Id., ibid., p. 90.

122

122

politice, unii dintre ei adoptînd chiar o poziţie hotărît anti-fanariotă. Vlad Georgescu înclină să vadă în fanarioţi un fel de partid istoric, „divers ca alcătuire, dar bazat pe interese comune”254. Că este aşa, o dovedeşte şi faptul că în momentul în care motivaţiile politice şi sociale care au stat la baza fanariotismului au încetat să existe, reprezentanţii familiilor domnitoare s-au încadrat în mişcările naţionale greacă sau românească. Aceste familii atît de importante pentru istoria noastră sunt reprezentate prin familia Ghica cu doi prinţi domnitori, familia Duca cu doi prinţi domnitori, familia Cantacuzino cu trei prinţi ajunşi pe tron, familia Rosetti, cu doi prinţi, Mavrocordat cu şase prinţi, familia Callimachi cu patru prinţi, familia Moruzi cu trei prinţi domnitori, familia Şuţu cu trei, familia Caragea cu doi, Ipsilanti la fel, Mavrogheni cu un prinţ domnitor şi Hangerli cu doi prinţi.255

Atitudinea duplicitară, imoralitatea presupusă de lupta politică, cruzimea şi supunerea absolută faţă de otomani coexistă în veacul fanariot cu larga cultură umanistă a prinţilor levantini, cu eforturile oneste ale acestora pentru reformarea ţărilor româneşti. Sentimentul datoriei faţă de obligaţiile domniei se amestecă adesea cu frica de Înalta Poartă, ceea ce dă de multe ori figurii unor domnitori o încărcătură tragică, aşa cum apare domnia lui Alexandru Ipsilanti în Istoria lui G. I. Ionescu-Gion: „Erau aproape şapte ani, de cînd Ţara Românească se afla sub stăpînirea bine chibzuită a lui Alexandru-Vodă Ipsilante, în linişte şi pace, fără jafuri tătăreşti şi fără schingiuiri turceşti, fără cotropiri d’ale Ruşilor şi d’ale Nemţilor. Locuitorii se uitau unul la altul şi în mirarea lor naivă, păreau a se întreba dacă cu adevărat ei mai trăiau tot în Ţara Românească, cea din toate părţile deschisă poftelor străine”256. Cu toate acestea; „La Bucureşti, singur, în odăile palatului său de lîngă Mihai Vodă, Ipsilanti era cu inima sărită de cîte ori

254 Id., ibid., p. 90. 255 Vezi studiul lui Demetre Skarl. Soutzo, Les familles princières grecques de la Valachie et Moldavie în “Symposium”, pp. 229-253. 256 G. I. Ionescu-Gion, Din istoria fanarioţilor, Bucureşti, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, 1891, p. 63.

123

123

primea o scrisoare sau vreun trimis din Constantinopole. În faţa supuşilor săi însă, în faţa boierilor şi clucerului şi negustorilor, Domnul păstra acea pace şi acea linişte neîntreruptă în care, după Orientali, constă adevărata mărire”257. Măreţia calmă şi spaima faţă de stăpînitori, existenţă dublă sunt prezente şi în opera mateină care îşi vădeşte în acest fel, atît viziunea realistă asupra trecutului, cît şi sursa tainei lui figurată prin existenţa nocturnă şi diurnă a crailor, a măştii şi a deghizării. G.I. Ionescu-Gion reproduce în aceeaşi lucrare instrucţiunile scrise de Nicolae Mavrocordat pentru fiul său Constantin. Însemnările sunt preluate de autor din studiul Ephémérides Daces, publicat de Constantin Dapontes la Paris, la sfîrşitul veacului trecut: „Cînd intraţi în casa unuia din paşii cei mari ai Imperiului, faceţi mai întîi o mătanie; ajunşi în mijlocul camerei, mai faceţi una, descriind un semicerc pentru a nu masca uşa. Apropiindu-vă de Luminăţia Sa, veţi îngenunchea şi luînd pulpana hainei sale o veţi săruta şi o veţi duce la frunte în semn de supunere. Luminăţia Sa va preîntîmpina poate cîteodata această onoare. Atunci veţi lua ciucurii sofalei şi îi veţi săruta ducîndu-i pe urmă la frunte. Vă veţi scula apoi şi vă veţi depărta de Luminăţia Sa neîntorcîndu-i niciodată spatele. Dacă cu vreun semn paşa vă invită să şedeţi, duceţi-vă îndată în vreunul din colţurile camerei, puneţi-vă în genunchi şi uitaţi-vă cu băgare de seamă ca nu cumva vreun Turc să fie la spatele vostru. Dacă Luminăţia Sa vă întreabă cum vă merge cu sănătatea, răspundeţi-i umilit: «Sărut, Doamne, praful picioarelor tale; urmînd a-i vorbi, nu mai întrebuinţaţi decît persoana a treia plural»”258. Supunerea aceasta era practicată curent în epocă fiind dublată, în Moldova şi Muntenia, de afişarea unei măreţii care amintea de ceremonialul bizantin, golit cu totul de orice putere autentică. Prinţii levantini se deghizau după necesităţi, trăiau dublu, acceptau umilinţa audienţelor la mai marii Imperiului cu toate că erau, adesea, oameni de

257 Idem, ibidem, p. 67. 258 Id., ibid., p. 93

124

124

înaltă cultură. Constantin Mavrocordat, bunăoară, deşi în atare împrejurări săruta ciucurii sofalei cutărui paşă otoman, fusese un om luminat şi un reformator autentic. Eforturile sale de modernizare a societăţii româneşti s-au concretizat într-un document publicat în anul 1742 în jurnalul „Mercure de France” cu titlul sugestiv de Constituţie. Acest act „a furnizat primul mare efort de reorganizare a ansamblului vieţii sociale şi politice a ţării(...)indicînd direcţiile în care se vor fi angajat toate eforturile, reuşite sau eşuate, ale succesorilor fanarioţi ai lui C. Mavrocordat”259. Importanţa acestui document este foarte mare pentru cunoaşterea ţărilor româneşti în veacul al XVIII-lea, fapt recunoscut de majoritatea istoricilor români. Pentru Şerban Papacostea, carta lui Constantin Mavrocordat este „un instrument de prim ordin al politicii de reformă”, fiind în acelaşi timp, „o mărturie preţioasă pentru istoricul aplecat spre analiza resorturilor societăţii româneşti din secolul al XVIII-lea. Oglindă fidelă a unei lumi aflate într-o criză profundă, actul lui Mavrocordat ne dezvăluie atît problemele care se ridicau înaintea guvernării principatelor româneşti, cît şi soluţiile noi pe care le-a găsit principele fanariot”260

Reformele lui Constantin Mavrocordat au urmărit, îndeosebi, două domenii fundamentale în măsură să oprească scăderea dramatică a populaţiei din ţările române, care părăsea în masă domeniile boiereşti, refugiindu-se în Transilvania sau în sudul Dunării: sistemul fiscal şi cel juridic. Domnitorul a încercat să limiteze arbitrariul şi abuzurile unificînd sistemul de impozitare; a eliminat, mai apoi, răspunderea colectivă a satelor faţă de dări prin care ţăranii erau obligaţi să plătească şi pentru cei plecaţi. Domnitorul a mai reuşit un recensămînt atent al populaţiei în vederea impozitării individuale, de asemenea a limitat abuzurile agenţilor fiscali, plătindu-i din vistieria domnească. Carta lui Mavrocordat a încercat să legifereze strict raporturile ţăranilor iobagi faţă de boieri,

259 Şerban Papacostea, La grande charte de Constantin Maurocordate et les réformes en Valachie et Moldavie în “Symposium”, p. 365. 260 Idem, ibidem, p. 67.

125

125

reformînd, în acelaşi timp, aparatul administrativ şi judiciar. Provenit dintr-o familie de mare erudiţie umanistă, posesor al unei biblioteci cunoscute în Europa, principele Constantin Mavrocordat nu era indiferent nici faţă de şcolarizarea preoţimii, după cum mărturiseşte cronicarul într-o relatare cu accente comice: „Mai dedese poroncă de strîngea toţi preoţii, diaconii oraşului la biserica curţei şi după ce-i băga dimineaţa în biserică, punea ciohodari la uşă şi nu lăsa nici pre unul să iasă afară, puindu-le un preot ce-l avea Măria sa învăţat la carte grecească şi românească de se suia în anvon de le cetia după cum se cade a şti fiecare preot orînduiala bisericei şi a botezului, şi a ispovedaniei; de care foarte se spăriese preoţii; şi care nu prea ştia carte se apuca de învăţa de al doilea carte, măcar că dedese mare poroncă Mitropolitului şi Episcopilor să cerceteze pre cei ce vor să se preoţească sau să se diaconească, şi să vadă ca de vor şti darul deplin, şi aşa să le dee darul preoţiei şi al diaconiei”261

Un alt principe fanariot remarcabil al vremii a fost Alexandru Ipsilanti. Şi acesta avea o cultură solidă: „Orfan de la vîrsta de nouă ani, Alexandru a primit o bună educaţie prin grija mamei sale; a învăţat greaca veche, italiana şi franceza. A studiat, de asemenea, araba, persana şi turca literară pe care o vorbea — după izvoare contemporane — cu mare meşteşug, fiind capabil să scrie perfect în aceste limbi. A dobîndit încă şi temeinice cunoştiinţe filozofice, fiind receptiv la ideile avansate ale vremii sale, asemănîndu-se multor altor tineri luminaţi din epoca sa”262 În hrisovul din l775, domnitorul îşi expune principiile de guvernare, întemeindu-le pe citate din Seneca şi Sfîntul Grigorie de Nazianz. După Ionescu-Gion, în hrisov Alexandru Ipsilanti prezintă „reformele ce era hotărît a face, îmbunătăţirile ce cu adevărat

261 Enaki Kogălniceanu, Leatopiseţul Ţerei Moldovei de la domniea întîi şi pînă la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733-1774) în Cronicele României, tomul III, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1874, p. 213. 262 Const. C. Giurescu, Un remarquable prince phanariote: Alexandru Ypsilanti, voevode de Valachie et Moldavie în “Symposium”, p. 62.

126

126

ţinea a introduce în mult încurcata cîrmuire a principatului românesc”263 Reforma o continuă pe cea a lui Constantin Mavrocordat în sistemul fiscal şi cel juridic. Ipsilanti va fi preocupat şi de învăţămînt, reorganizînd şcoala de la Sfîntul Sava şi construind pentru aceasta un nou local spaţios. „Şcoala va avea nouă profesori, doi pentru gramatică, doi pentru matematici, aşadar, pentru aritmetică, geometrie şi astronomie, pentru istorie, unul pentru teologie şi trei pentru limbile latină, franceză şi italiană”264

Întreaga moştenire istorică, politică şi, desigur, culturală a culturii şi civilizaţie române este de regăsit în străfunduri istorice, din vremea cînd Imperiul roman de apus s-a despărţit în anul 395 de lumea orientală. De atunci treptat Orientul se va despărţi tot mai accentuat de lumea apuseană care va intra într-un amurg prelung după moartea lui Teodosiu. Noul imperiu va avea de înfruntat grave crize religioase, va lupta uneori cu eroism admirabil împotriva invaziilor barbare care vor desfiinţa în 476 gloria cetăţii veşnice, chiar dacă la nici o sută de ani împăratul din partea orientală a fostului imperiu roman Iustinian I va mai încerca zadarnic reconstituirea măreţiei imperiale de odinioară. Cu toate acestea în vremea domniei lui Iustinian s-au dezvoltat instituţiile dreptului prin codul justinian, apoi artele şi şcolile teologice. Abia constituirea puternicului imperiu franc va domoli definitiv visul refacerii sub coroana basileului a fostului imperiu roman, la aceasta se adaugă luptele intestine şi luptele nesfîrşite ale invadatorilor arabi şi slavi. În acelaşi fel, după ce arhanghelul Gabriel (Djabrail) i-a revelat învăţătura lui Dumnezeu, profetului Mahomet şi a apărut Coranul - cartea sacră a musulmanilor - şi după ce, din poruncă dumnezeiască, profetul a anunţat revelaţia noii religii la Meca - centrul de atunci al păgînismului idolatru - după refuzul învăţăturii sale de către locuitorii politeişti ai oraşului, după toate aceste întîmplări cvasimitice, lumea Europei răsăritene îşi va fi găsit un nou drum şi temeiul unor noi diferenţe. Este de amintit aici totul:

263 G. Ionescu-Gion, Din istoria fanarioţilor, p. 62. 264 Idem, ibidem, p. 65.

127

127

hegira şi începutul cronologiei musulmane, înceata constituire a statului musulman după moartea profetului, începutul expansiunii sale spre Nord şi ciudăţenia aproape sincretică, amintind de practica gnosticilor de dinainte şi a celor de azi, prin care toate învăţăturile apărute în tradiţia vetero-testatmentară, dar şi aceea a Noului Testament, fuseseră împăcate în (şi prin) acest ultim star (steauă, sceptru) al profeţiei şi al profeţilor. Aspectul specific al vieţii de zi cu zi a credinciosului musulman , aşa numita şaria, se va constiutui şi ea în specificitate a vieţii, a unei culturi şi a unei civilizaţii cu specificitatea ei inconfundabilă. La acestea din urmă se adaugă diferitele ramuri, secte sau şcoli cum ar fi şiiţii şi suniţii, despărţiţi mai degrabă de probleme legate de filiaţii şi ascendenţe ale califilor decît de chestiuni doctrinare propriu-zise. La acestea din urmă se adaugă controverse ecleziologice de felul aceleia referitoare la rolul imamului ca păstrători ai învăţăturii profetului. Şiismul este mai mistic, mai înclinat spre o anume exigenţă să-i spunem elitistă, cu vădite aplecări eretice în raport cu credinţa musulmană majoritară. Suniţii sînt mai raţionalist-pragmatici, fondează şcoli juridice şi îşi epuizează istoria hărăzită de Allah în interpretări ale Tradiţiei (şaria). Există şi aici interpretări literale ale Coranului şi altele esoterice şi alegorice; unele insistă în abordarea raţionalistă a islamului, altele în cea care evocă mai ales inaccesibilitatea misterului divin faţă cu avînturile mărginite ale fiinţei umane. E inutil să mai sublinem evidenţe de felul aceleia după care în răsăritul creştin o poziţie de felul aharismului care a dominat teologia sunită este asemănătoare teologiei negative areopagitice. Arta nonfigurativă generată de islamism a înflorit în Spania de dinaintea regilor preacatolici, în India şi Africa de Nord, de acolo desigur în Peninsula Arabică, Orientul Apropiat şi cel Mijlociu ca şi în regiunile meridionale ale Rusiei. Tendinţa geometrizantă şi abstractă, motivele vegetale, plastica de felul aceleia degajate de arta caligrafiei, viziunile intelectualist-fantastice sînt, în esenţa lor, tot atîtea provocări ale artei europene şi tot atîta humus ideatic fertil al culturii noastre naţionale. E greu de pus în evidenţă întreaga

128

128

bogăţie a influenţelor profunde din arta musulmană şi cea a arealului panortodox; numai că acestea indiscutabil există de la ţesături, miniaturi pictate, orfevrărie, covoare, obiecte de ceramică sau sticlă. O lume care trăieşte în umbra unei arhitecturi care-şi găseşte singură drumul spre originalitate, de la Marea Moschee din Damasc, cea dintîi care va influenţa şi alte construcţii asemănătoare din veacul al VIII-lea cum sînt cele din Medina, Ierusalim sau Haran.

Masca şi ceremonialul bizantin

Orientul în tradiţia sa bizantină este, înainte de toate, desfăşurare fastuoasă a puterii laice în ceremonialuri imperiale. Spre exemplu, personalitatea învăluită în legendă a lui Ştefan cel Mare din romanul Fraţii Jderi se circumscrie acestei străvechi realităţi pe care romanul o descrie ca pe o epopee a vîrstei de aur, după cum o numeşte Nicolae Manolescu, dezvoltînd o sugestie călinesciană anterioară: „Fără ezitare”, susţine criticul, „prozatorul enunţă de la primele pagini lumea pe care o zugrăveşte trăind într-o «fericire mitică»(G. Călinescu), idilică, bucurîndu-se de roadele pămîntului şi de stabilitate sub mîna unui voievod puternic ca un zeu”265

Imaginea „voievodului puternic” se întemeiază pe o realitate istorică înţeleasă de Mihail Sadoveanu în chiar paradigma ei tradiţională, confirmată de Nicolae Iorga şi de toţi istoricii care i-au urmat. Pentru Andrei Pippidi, bunăoară, instituţia domniei are un „caracter autocratic specific bizantin”266. Constatarea are implicaţii profunde în configurarea unei mentalităţi specifice pe care Mihail Sadoveanu a concretizat-o în pagini descriptive memorabile referitoare la ceremonialul autorităţii voievodale. Înaintea inventarierii propriu-zise a cîtorva secvenţe semnificative ale alaiului ceremonial din proza

265 N. Manolescu, Fraţii Jderii - mitul vîrstei de aur în “Transilvania”, nr. 1, 1976. 266 Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, p. 17.