eseuri despre inteles

324
Cornel Mărginean Eseuri despre înţeles

Upload: cornelmro

Post on 24-Jul-2015

317 views

Category:

Documents


20 download

DESCRIPTION

Cornel Mărginean Eseuri despre înţelesCasa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2010Copyright © Cornel Mărginean, 2010Cuprinsul acestor trei cărţi diferite, Lumile din Om, Litere şi Călător prin Caiete, legate într-una singură, este rezultatul a aproape opt ani de publicare pe situl literar www.poezie.ro, ...

TRANSCRIPT

Page 1: Eseuri Despre Inteles

Cornel Mărginean

Eseuri despre înţeles

Page 2: Eseuri Despre Inteles

Cornel Mărginean

Page 3: Eseuri Despre Inteles

Cornel Mărginean

Eseuri despre înţeles

Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2010

Page 4: Eseuri Despre Inteles

Coperta: Patricia Puşcaş Pe coperta I: Gustav Klimt, Pomul vieţii Copyright © Cornel Mărginean, 2010 Descrierea CIP ISBN 978-973-133-843-9

Page 5: Eseuri Despre Inteles

5

Cuprinsul acestor trei cărţi diferite, Lumile din Om, Litere şi Călător prin Caiete, legate într-una singură, este rezultatul a aproape opt ani de publicare pe situl literar www.poezie.ro, administrat de către Radu Herinean. În fapt, toate cele trei cărţi sunt scrise sub forma unor aplicaţii de gândire, în context filozofic, ca şi texte literare cu tentă spre întrebare, înţelegere sau înţelesuri. Cititorul este bine să fie avizat asupra acestui lucru. Alegerea, organizarea şi pregătirea textelor a fost uşurată de ajutorul şi încurajările a doi buni prieteni, scriitorii Dan Ungureanu şi Valen-tin Marica, cărora le aduc mulţumire. Gabrielei şi lui Vlad, care au avut răbdarea să mă aştepte, să mă ajute şi să mă înţeleagă, le ofer gândurile mele.

Autorul

Page 6: Eseuri Despre Inteles
Page 7: Eseuri Despre Inteles

CARTEA I

Lumile din Om

„Lumile din Om” sunt nedrepte şi ascunse, le primim însă toţi, înainte de a ne naşte.

„Am mai văzut apoi supt soare că

nu cei iuţi aleargă, că nu cei viteji câştigă războiul, că nu cei înţelepţi

câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi bunăvoinţa,

ci toate atârnă de vreme şi de împrejurări.”

Eclesiastul

Page 8: Eseuri Despre Inteles
Page 9: Eseuri Despre Inteles

9

Dialectic, femeie şi metafizic dorinţa

„Mi-am strâns argint şi aur, şi bogăţii

ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea

tuturor fiilor oamenilor: o mulţime de femei.”

Eclesiastul 2.8. Cea mai îndărătnică relaţie din univers, mai amară decât cea dintre planetele sau stelele galaxiilor, este cea dintre bărbat şi femeie. Să nu fi spus mai amară, ci mai deosebi-tă, complexă, complicată sau sofisticată, ar fi părut mai analitic, dar parcă termenele ştiinţifice corespund mai bine maşinilor. Natural, peste oameni se suprapun cuvin-te ca dureros, plăcut, sincer, îndărătnic şi amar. Farmecul, şi în acelaşi timp grotescul relaţiei lor, este re-dus la atingerea celor două bucăţi de carne anume create pentru asta. Cu nici o deosebire de întregul regn viu şi cărnos. Aşa pare la prima vedere şi, totuşi, de zeci de mii de ani se cântă în atâtea feluri povestea de dinainte şi de după acea atingere. Psihologia modernă este fondată pe recunoaşterea obse-siei sexuale, de la forma normală, la cea exagerată sau lipsită cu totul. Pare a fi un prim pas spre o demagogiza-re mondială. Ce culme atinge omul în epoca sa modernă, dacă toate câte sunt pe lume sunt basme pentru ultimul său gând, cu cine şi cum se va împreuna el? Epocile istorice s-au deosebit între ele după modul cum au ştiut să ascundă contactele umede ale omului. Chiar termenul de umed este chinuitor pentru pudoarea socie-

Page 10: Eseuri Despre Inteles

10

tăţilor umane, denumită în trepte conceptuale: etică şi morală. Paravane tradiţionale, religioase sau politice, s-au pus în faţa ochilor celorlalţi, în spatele cărora femeia şi bărbatul, goi şi tăcuţi, îşi amestecă trupurile, uitând de lumea din care vin şi în care se vor întoarce. Societatea avansată va fi cea în care cultul pentru punctul său sublim, cel al împreunării, va fi instituţionalizat în termeni care acum sunt încă nedescoperiţi. Uneori, ve-dem emisiuni cu triburi primitive în care abordarea se-xualităţii este publică şi sinceră în totalitate şi ne mirăm crezând că ei abia învaţă lumea. În realitate sunt într-un punct al evoluţiei pe care nu e sigur că îl va mai ajunge societatea modernă. Totul se banalizează dacă, în timp ce urmărim discursul preşedintelui, ne gândim că şi el suferă din pricină că nu este mulţumit de viaţa sa sexuală. Deciziile lui şi ce vom avea noi de pe urma lor sunt dependente de aceasta. Tre-buinţele lui sunt toate împlinite – are adăpost, mâncare, este bogat chiar, este cultivat, are recunoaşterea valorii lui, este îmbibat de spirit şi de patriotism, crede în valori morale înalte şi, totuşi, trupul lui îl necăjeşte continuu. Ştie că viaţa îi este ireversibilă, cel puţin pe pământ, şi în vreme ce el se ofileşte, trupurile tinerelor fete îmbobo-cesc. Generaţiile tinere ale unei specii care îmbătrâneşte sunt cele ce împing din spate trecerea timpului. Unele sisteme, ca urmare, au inventat haremul, altele pândesc cu sadism democratic chinurile conducătorilor. Oricum, filozofia încă e timidă în a discuta deschis despre asta. Nevoia haremului este parcă mai sinceră, chiar dacă poa-te fi contestată. Ideea de la care a plecat acest text încă nu începe să fie spusă, din cauza celor de mai sus, conexe şi implicate. Tot ce am spus până acum se îndoaie de la o simplă întreba-re. Doar trupul contează şi atingerea lui? Nu există în

Page 11: Eseuri Despre Inteles

11

oameni raţiune şi, înainte de toate, sentiment? Dacă am fi duri şi realişti, repede am spune că aceste două zorzoane cu care se laudă oamenii sunt utopii idealiste, valabile doar ca principii călăuzitoare. Demonstraţia existenţei şi a inexistenţei lor se găseşte în fiecare dintre noi, zi de zi. (însă) Având trupul unei femei, după un timp, bărbatul va dori şi gândul ei. Şi va muri, dacă nu îl va avea. Jumă-tate din dramele lumii au aceasta temă. Având gândurile unei femei, după un timp bărbatul va voi şi trupul ei. Şi va muri, dacă nu îl va avea. Cealaltă jumătate din drame-le lumii au această temă. Femeia este şi ea supusă acestei idei. Femeia nu poate fi desprinsă în două dorinţe, sufletul şi trupul ei au aceeaşi măsură. Se spune, în mod neverificat în timp, că imaginea şi sunetul, adică informaţia, îi este suficientă substanţei, că atingerea trupului nu face în fond decât să declanşeze simple impulsuri. Iubirile pe internet nu vor putea abandona trupurile oamenilor. Nu văd un loc mai bun în Univers în care să fi ascuns Dumnezeu o împletitură mai măiastră între dialectic şi metafizic, decât în femeie. Trupul ei rămâne locul de în-tâlnire al timpului cu spiritul şi cu substanţa, legate prin durere şi veselie. Poate par cuvinte prea mari şi prea ros-tite, dar poarta de intrare în lume este şi va rămâne tru-pul şi gândul femeii.

2004-05-31

Page 12: Eseuri Despre Inteles

12

Aşteptări false fericirea

„Am zis inimii mele: Haide! vreau să te încerc cu veselie, şi

gustă fericirea. Dar iată că şi aceasta este o deşertăciune ”

Eclesiastul 2.1. Întotdeauna fericirea atârnă de un fir de aţă; nici nu mai ştiu dacă ideea aceasta am citit-o undeva sau mi-e famili-ară, pentru că am trăit senzaţia fericirilor subţiri. Fericirea lucrurilor este falsă. „A avea obiecte frumoase” nu poate să aducă fericire. E poate o mulţumire la mijloc, cum dorinţa de „a avea o femeie” se închide tot cu o mul-ţumire, pentru că în acest caz un trup dulce este ca un măr mâncat. În acel moment, trupul femeii devine un lucru. Goliciunea unei femei nu e frumoasă, cum se crede, pen-tru cum arată, ci pentru ceea ce se poate face cu ea. Şi trupul lupoaicei e armonios şi se îmbină perfect cu cel al lupului. Încântarea iubitului în faţa trupului gol al iubitei nu înseamnă fericire, ci bucuria de dinaintea unei mese copioase. Fericirea femeii nu constă în starea de veghe a dăruirii trupului. Ţipătul ei când e surprinsă goală, nu se dato-rează pericolului sau necuviinţei, cum se crede, ci temerii că trupul ei nu e destul de frumos pentru a fi privit. O femeie goală, cu alte cuvinte, este departe de a adormi în fericire, ea devine mai atentă şi mai conştientă ca oricând. În fine, abandonul care se petrece nu se numeşte fericire, ci se numeşte abandon – plăcut, dar abandon. E acesta un

Page 13: Eseuri Despre Inteles

13

exerciţiu de iubire poate, pentru când va fi posibilă ferici-rea. Chiar şi pe îngeri îi încearcă tristeţea de a nu fi păcătuit, afirma Constantin Noica în „Jurnal filozofic”. Părerea de rău nu e după starea de fericire neatinsă cândva, care nu poate fi compatibilă cu păcatul, ci după geamătul, miro-sul şi gustul cărnii celuilalt. Aceasta nu e o condamnare. Plăcerea are farmecul ei, e o stare la schimb, având ca şi fericirea, condiţia reciprocităţii, dar nu în interiorul min-ţii, ci în atingerea pielii. Până la urmă e o stare normală, gândind că nefericirea e o stare anormală. Fericirea ideilor este de asemenea falsă. Ivirea ideilor din mintea muncită aduce împlinire, poate sub un mic im-puls al unei siguranţe de sine, intelectuale. Consumul de litere, fraze şi concepte este ca o stare yoga, menţinând o atenţie trează, într-o direcţie controlabilă, altfel dornică a fugi dureros înspre sine. Gândirea inteligentă nu e o feri-cire, ci un neajuns. Cei inteligenţi sunt încântaţi, fără a şti că în realitate ei sunt mieii societăţii. O melodie sau o poezie, o pictură de valoare, sunt rezul-tatele unor mai mici sau mai mari nefericiri ce au urmat unei fericiri. O fericire care persistă nu va produce artă. Artistul este asimilat propriei fericiri şi nu poate produce. Arta sa este orbită de propria lumină. Când poate fi fericit gândul spre sinea noastră? Nicioda-tă, din cauza cunoaşterii propriilor limite. Dacă ne es-tompăm temerile şi fricile, asta se numeşte minciună, iar dacă le acceptăm ca atare, se numeşte curaj. Dar nici min-ciuna şi nici curajul nu sunt stări de fericire. E perechea ce o fac un laş şi un erou. Singurătatea nu poate ferici, e o uitare despre toate. Şi vindecarea ce vine, pe care o numim împăcare, salvează o persoană de propriile sale gânduri.

Page 14: Eseuri Despre Inteles

14

Fericirea care poate fi ne-falsă, poate veni doar de la o altă fiinţă. Dar ea poate fi doar ne-falsă şi nicidecum sigu-ră. De la copii poate veni sincer. Dependenţa de o a doua fiinţă în a fi fericit scoate din fiinţa noastră în afară ceea ce ne pare a fi al nostru. Suntem în acelaşi timp făcuţi feri-ciţi, dar şi şantajaţi. Avem impresia că e nedrept şi deve-nim astfel noi cei ce şantajează. Ce este o fericire ameste-cată cu şantaj? Este mai mult decât o suferinţă. Ideea de a fi făcut fericit pentru a fi este absurdă de adevărată ce e. Fericirea din proprie iniţiativă e o culme a nefericirii. Privind acum fericirea la rece (ceea ce nu este propriu fericirii), nu o înţelegem, nu ne putem da seama unde se află. Spunem simplu că ea nu se află, fără a accepta acest posibil. Preferăm însă un ideal nediscutat unui concept discutat, ce devine tot mai abstract şi mai imposibil. Maestrul îi spune elevului: vorbeşte din minte, nu doar cu gura; cântă din piept, nu din limbă şi buze; scrie din suflet, nu din mână; iubeşte din inimă, nu din carnea ta. De ce nu îndeamnă nimeni la un anume fel de a consuma sau crea fericire? Pentru că nu este posibil. Iubirea e la îndemână, e o opţiune, o stare afectivă şi o acţiune personală, fericirea nu e nici măcar o răsplată, e o difuză stare de spirit. Pentru că iubirea este un sentiment real, rămâne singurul sentiment la care se poate ajunge. Este în primul rând un sentiment unilateral, valabil şi în ambele direcţii, chiar cu întoarcere spre sine, dar e format din segmente unilaterale, individuale. Fericirile sunt imaginare, simboluri delicate, elemente de vorbire, de descriere. A spune: vreau să fiu fericit, e o ne-bunie pe care o poate afirma însă oricine pe drept. A spune: vreau să iubesc, este o posibilitate reală, la înde-mână oricui. E atât de intangibilă fericirea, încât se anu-lează pe sine ca stare în momentul conştientizării şi de-cretării ei. A spune: sunt fericit, înseamnă a fi nesincer.

Page 15: Eseuri Despre Inteles

15

A spune am fost fericit este real, doar amintirea despre o stare fericită (şi nu de fericire) este posibilă. Discuţia despre fericire nu are sens, pentru că discuţiile desfac totul, cum se deşiră o rochie frumoasă într-un ghem de aţă. Vom crede că rochia nu există, ci doar aţa. Din păcate aşa este. Credem că femeia este îmbrăcată într-o rochie, dar nu putem nega faptul că este de fapt înconjurată de o mie de ori cu un fir de aţă. Lipsa a orice ne place este o nefericire; aşa a apărut şi ide-ea fericirii, prin cea a nefericirii. Adică o răzbunare în teo-rie, a sufletelor, asupra nefericirii practice. Dacă s-ar fi făcut lumea şi după o părere a oamenilor, mulţi ar fi pro-pus renunţarea la acest criteriu neiertător şi suferind, cel al nevoii de fericire. Miliarde de oameni se întreabă dacă au fost vreodată fe-riciţi, când s-a întâmplat asta şi cum, şi încet – încet, după ce timpul deşiră amintirea vieţii, răspunsurile lor vor vorbi despre sănătate, bucurie, iubire, mulţumire, împli-nire, satisfacţie, succes, îndestulare şi multe alte senti-mente; şi nu îşi vor aminti decât cu greu de puţine astfel de clipe.

2003-09-25

Page 16: Eseuri Despre Inteles

16

Instinctul de libertate libertatea

„M-am uitat apoi la toate asupririle

care sunt supt soare; şi iată că cei apăsaţi varsă lacrămi şi nu este nimeni

să-i mângâie!” Eclesiastul 4.1.

Nimeni nu schimbă o poziţie cu o alta mai puţin comodă, decât prin constrângere. Şi atunci va rămâne un îndemn subiectiv care va solicita revenirea. Instinctul de libertate nu este despărţit în conceptul uman de cel al conservării, confundându-se cu acesta în multe privinţe, dar în realitate îi este opus. Sursa acestui instinct este nevoia permanentă de echili-bru. Orice se petrece în lume aparţine unui mediu. Rela-ţia cu acest mediu se măsoară în dezechilibre. Starea na-turală a omului este cea a dezechilibrului, iar modul lui de viaţă – viaţă sa chiar– este o permanentă acţiune spre echilibru. Fără senzaţia perpetuă de incomod şi a acestei tendinţe, lumea s-ar opri. Toate vietăţile pământului se supun necondiţionat in-stinctului de libertate. Frunzele se întorc după soare, lu-pul nu adoarme până nu-şi găseşte cea mai destinsă pozi-ţie, iar omul până nu se satură. Nu cu orice şi de orice. Acestea sunt formele simple. Toate mişcările noastre se datorează acestui instinct, prin ceea ce le leagă de confortul fizic, mental, intelectual şi spiritual.

Page 17: Eseuri Despre Inteles

17

Am spune că instinctul de conservare este o dorinţă a permanentizării celui de libertate. E posibil ca vietăţile să fi învăţat instinctul de conservare prin exersarea instinc-tului de libertate. Instinctul sexual e o sumă maximă a acestor două instinc-te, poate chiar mai mult, o deghizare a primului în cel de-al doilea. Cea mai comodă poziţie a omului este cea a cuplării sexuale, iar din punctul de vedere al echilibrelor, în acel moment se împlinesc toate, atât cel fizic cât şi cel psihic, iar dacă este vorba de iubire şi cel spiritual. Actul complet de iubire este ca şi o rugăciune. Starea de echili-bru ce urmează acestuia este mai adâncă în realitate decât plăcerea contactului, pentru că singurătatea este starea normală, adică cea de dezechilibru, a trupului uman. În natură, totul – viu sau neviu– este supus aceloraşi stări de dezechilibru. Legea unui minim potenţial sau a unei entropii cât mai mici, care face posibilă mişcările unor mase sau energii, se regăseşte la om în acţiunea sa pe o direcţie unică: de la incomod spre comod sau de la co-mod spre şi mai comod. În informaţie, sensul spre comoditate este de la a nu şti la a şti? Din păcate, în realitate, sensul informaţiei este de la a nu şti la a te face că ştii. Sensul ridicării comodităţii la pătrat este de la a şti la a nu şti. Şi popoarele au acest instinct al libertăţii. Cele care au neglijat instinctul conservării, dorind libertatea, au pierit. Cele mai multe popoare suportă orice privaţiuni pentru a rămâne în istorie. Pentru noi, poporul dac este sensul pe care trebuie să-l atribuim libertăţii. Discuţia despre libertate are sens doar în faţa unui cuceri-tor. Popoarele puternice nu capătă noţiunea de libertate şi nu o au decât după ce îşi pierd puterea. Cuceritorii adoră popoarele care renunţă triumfal la libertate. Ale-xandru, ca şi toţi ceilalţi cuceritori, a stârpit o mulţime de

Page 18: Eseuri Despre Inteles

18

seminţii care nu au vrut să se bucure de eliberarea lor de ele însele. Întotdeauna marele cuceritor eliberează, de aceea nu este nici o diferenţă între cucerire şi eliberare. Fiecare prezent istoric are un cuceritor şi popoare care se supun şi care se opun. Fiecare sistem uman are un con-ducător cu o anume contestare şi oameni care se supun şi care se opun. Noi admirăm luptătorii pentru dreptate, datorită sacrificiului lor, numai că, din punctul de vedere al nevoii primare de conservare, libertate înseamnă izola-re şi dispariţie. Ca individ, a dori libertate înseamnă a nu avea echilibru. A câştiga libertate, pentru că numai câştigată există, pre-supune a o ciunti celorlalţi din jur. Echilibrul nu se câştigă cu lupte pentru libertate, ci prin acord în relaţia cu mediul. În mod paradoxal, tendinţa de libertate a individului înseamnă pentru natură crearea noului dezechilibru, cu rolul volantului care readuce pis-tonul motorului în poziţia următoarei explozii.

2003-09-18

Page 19: Eseuri Despre Inteles

19

Femeia într-o capodoperă femeia

„M-am apucat şi am cercetat toate lucrurile, cu gând să înţeleg, să

adâncesc şi să caut înţelepciune şi rostul lucrurilor, şi să pricep nebu-nia răutăţii şi rătăcirea prostiei.

Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâini sunt nişte laţuri; cel plăcut lui

Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea. Iată ce-mi caută şi acum sufletul şi n-am găsit. Din o mie am găsit un

om: dar o femeie n-am găsit în toate acestea”.

„Du-te, dar, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie şi bea-ţi vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum.

Hainele să-ţi fie albe, în orice vreme, şi untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap.

Gustă viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii tale deşer-te, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu supt soare, în această vreme trecătoa-

re; căci aceasta îţi este partea de viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti supt soare”.

Eclesiastul 7. 25,26,28.

Sunt mai sus două texte extrase din Ecleziastul, care fac menţiune la femeie. Ecleziastul este o carte uimitoare, atribuită regelui Solomon, o carte de filozofie, păstrată în Biblie, dar care se abate riguros de la aceasta. Prin geniul ei, este una dintre marile capodopere omeneşti ale tutu-ror timpurilor. Atrag atenţia la citire cele două referiri contradictorii pe care le face autorul la relaţia bărbatului cu femeia; în primul neagă categoric valoarea ei, găsind-o ca sursă ex-tremă de rău, în timp ce în cel de-al doilea, femeia devine

Page 20: Eseuri Despre Inteles

20

punctul de ajungere şi stabilitate în oceanul de deşertăci-une care este viaţa. Diferenţa pare a fi explicată de cele două ipostaze ale fe-meii: cea de persoană socială, egală bărbatului, ipostază conform căreia relaţiile dintre un bărbat şi o femeie există din toate punctele de vedere, dar sunt în afară căsniciei, şi femeia-nevastă, devenită acum parte a intimităţii familia-le. Ca persoană ea este aceeaşi, dar ca statut social, postu-ra ei se schimbă. Numirea femeii în cele două moduri reiese şi din text; în primul ea este „femeia”, iar în al doilea este „nevasta”. Acest fel de a vedea pare să explice (sau cel puţin tradu-cătorii să fi simţit nevoia de a diferenţia cumva şi de a concilia între autor şi cititori) acest paradox. Textul des-cumpăneşte prin afirmaţiile mai mult decât dure despre femeie; aflându-se în Biblie, e scos astfel de sub semnul îndoielii. Într-o traducere recentă, în româneşte, a cărţii Ecleziastu-lui, din limba greacă, scriere din secolele III– I î.Hr., în ambele pasaje se foloseşte acelaşi cuvânt: „femeia”; ceea ce presupune că nu este vorba despre o diferenţă pe care o dă autorul celor două ipostaze sociale ale femeii – cea care se însoţeşte şi se manifestă teribil în afara căsătoriei şi cea blândă, asigurând mediul de viaţă veritabil, deve-nită soţie. Totuşi, această nuanţă, pe care se bazează, con-sider, toată viaţa speciei umane, se poate să îi fi scăpat traducătorului. Paradigma istorică a ţinerii femeii la distanţă faţă de tre-burile publice parcă ar avea tocmai această întemeiere. Dificultatea unei colaborări egale între bărbat şi femeie derivă din faptul că femeia aplică în ultimă instanţă asu-pra bărbatului dreptul său natural de posesiune a finali-tăţii sexuale. În relaţia politică sau administrativă, denu-mirea acestei acţiuni este şantajul, diluat ori învăluit sau nu în iubire. Clipele cele mai grele ale unui bărbat sunt

Page 21: Eseuri Despre Inteles

21

acelea când trezindu-se din orbirea mică, medie sau mare a unei iubiri, înţelege şi vede că nevasta sau amanta sa este şi femeie, în sensul deplin al acestui text. Zicerea americană, precum că nu trebuie amestecată iubi-rea cu afacerile, nu e o vorbă goală. Revenind la comenta-riu, dacă femeia este aceeaşi în cele două stări, înseamnă că e preferată femeia vieţii, ca mijloc de a trăi într-o pace relativă, pe care o dau familia şi relaţia soţ-soţie. Femeia colegă, parteneră, şefă, vecină, prietenă, concubină, amantă poate deveni oricând o sursă de necazuri şi difi-cultăţi. Fără îndoială că autorul Ecleziastului a cunoscut femeile şi plăcerile nenumărate pe care le pot da ele, dar a şi plă-tit cu suferinţă pentru zădărnicia lor şi pentru lipsa de acoperire într-o consistenţă reală. Oricum, în cele două milenii de creştinism, femeia a câştigat teren în competi-ţia socială cu bărbatul, până la drepturile egale de astăzi. Chiar în condiţiile acestei egalităţi, diferenţele fundamen-tale dintre ea şi bărbat rămân aceleaşi de pe vremea Ecle-ziastului. Ea poartă cuibul în care se ţin ouăle şi se zămis-lesc puii. Ea e dorită sexual de către bărbaţi, indiferent unde se află în scara socială. Ea are glasul subţire şi vocea melodioasă, făcută pentru şoapte. Ea are trupul frumos, trup şi chemare pe care se bizuie natura umană, să nu dispară. Dar, are şi o încărcătură negativă, pentru apărare şi supravieţuire, şi poate deveni rece, rea, necruţătoare, trufaşă ori multe altele. Aici ar putea începe o dezbatere, dacă nu am fi subiectivi şi împovăraţi cu paradigme de tot felul. Realitatea demonstrează că felul în care arată o femeie depunctează la o alta orice calităţi interioare, chiar existente în cantităţi covârşitoare. Acum, femeia poate pretinde acelaşi loc cu bărbatul şi în îndemnul ecleziastic devenit valabil şi pentru ea, acela de a trăi alături de bărbatul sau soţul său, ca singur mod po-sibil de a se bucura de viaţă. Bărbatul devenind în acest

Page 22: Eseuri Despre Inteles

22

fel un personaj secundar al acestei stări sociale de tihnă, linişte şi mulţumire a femeii. Aducerea ambilor membri ai familiei la un statut de ega-litate are dezavantajul unei naşteri cu două moaşe, a unei echipe cu doi şefi, care devine acum familia. Sunt soluţii: buna înţelegere, dialogul, sinceritatea; dar mai e nevoie şi de răbdare pentru toate acestea. Amândoi doresc a fi aş-teptaţi, dar amândoi sunt pe drum. Amândoi doresc să povestească, dar nu mai are cine să asculte. Amândoi pretind răbdare, dar rezervoarele de mult sunt golite. Drama familiei moderne e devastatoare, pentru că nu mai fiinţează în realitate refugiul pe care îl recomandă fundamental Ecleziastul. Femeia – soţie nu mai există, există doar femeia-femeie. Pentru ea nici una dintre pozi-ţii nu este avantajoasă; pentru bărbat era cea din vechime. Acum, în toiul unei evoluţii pozitiviste, se aplică schema: decât unul mai bine nici unul, adică nu mai e nici un loc frumos şi liniştit al vieţii, pentru nimeni. Omul e şi el o specie de animal sau de vieţuitoare, ca să fim mai puţin direcţi – foarte evoluat, dar tot animal. El e animat de instincte care îl fac să existe şi să persiste în istoria existenţelor. Când spunem instincte, spunem că are limite serioase, în comparaţie cu pretenţiile sale de conducător al naturii. Câştigul gândirii şi al unei organi-zări libere a societăţii în care trăieşte nu îl rupe cu totul de sensul său de origine. Şi probabil că, la un moment dat, singură, natura umană va găsi o regulă –rezolvare. Final fericit: oricum, femeia e fiinţa cea mai cântată de pe lume, chiar îndărătnică, rea, răzbunătoare şi rece sau înţe-legătoare, bună, dulce şi caldă. Poeţii miilor de ani ce au trecut şi vor să mai vină încă, nu au reuşit să spună tot despre frumuseţile ei. Şi nici că vor reuşi vreodată.

2003-10-31

Page 23: Eseuri Despre Inteles

23

O relaţie mai mult ca perfectă căsnicia

„Ce este strâmb, nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr”

Eclesiastul 1.15.

Dacă femeile ar fi perfecte şi bărbaţii ar fi perfecţi, atunci totul ar fi inutil în lume. Prin relaţii simple, matematice, am deduce imediat o perfecţiune generalizată. Pentru că din imperfecţiune, adică din tendinţa entropică de scăde-re, trăieşte întreaga materie, omul nu poate fi o excepţie, dimpotrivă el este un maximum de imperfecţiune, din multe puncte de vedere. Doar omul a descoperit, dintre vieţuitoare, că lumea se bazează pe imperfecţiune şi vrea atunci perfecţiune, din îndărătnicie şi părere de rău şi pentru că are conştiinţa acesteia, dar o înţelege greşit. Specia a inventat pentru el iubirea ca relaţie reparatorie, cu scopul unei gume de mestecat, cu gust ideal, dar con-sistenţă incertă. Gustul iubirii preocupă pe om alături de cel al pâinii, al apei şi al cărnii. Idealizarea în iubire a luat locul instinctului de împerechere, e singurul care are tră-sătura aceasta. Ea a apărut ca urmare a folosirii inteligen-ţei şi limbajului, chiar dacă terenul pe care se manifestă, cel afectiv, este pe o altă linie fiziologică. Idealizarea este obligatorie, pentru a se face un cuplaj persistent între in-divizi. Ziua Z a iubirii este numită popular ziua – cea – oarbă, acea zi în care indivizii cedează în faţa presiunii imaginii idealizate a celuilalt. Acceptă, de fapt, cer cu ardoare în contextul exterior conştiinţei lor, pe ogorul social, să se

Page 24: Eseuri Despre Inteles

24

definitiveze relaţia dintre ei. Acesta e nivelul minim al entropiei. Adică e punctul cel mai de sus al stâncii exis-tente doar în minţile lor, a cărei eroziune începe după cinci minute şi continuă toată viaţa. Fără această zi, lu-mea s-ar transforma într-o pădure apocaliptică, iar oa-menii ar reveni în câteva generaţii la peşteră. Specia mai are arme pe care le adăugă discret şi care sunt moştenite de pe vremea când nunţile se desfăşurau în copaci. Instinctele ruginite, dar mereu noi, ale epocii pri-mare: – adică sexul, frumos înfăşurat în expresia a face dragoste, cu un gust plăcut adăugat, ca pe sticlele de răcoritoare: sex cu aromă de iubire. – frica de a nu muri de foame, devenită acum acele inte-rese materiale, care nu se prea discută decât în culise, de către rubedenii. Învins de aici iese instinctul de libertate, care se va răz-buna vehement toată viaţa cuplului şi pe bună dreptate. Libertatea este invenţie, atunci când se referă la mai mult de o persoană. Lupta dintre indivizii care se unesc în căs-nicii este bazată pe această proprietate a libertăţii de a nu permite intrarea nimănui pe propriu teritoriu (acela pe care şi-l însemnează prin scriere cu ghearele şi îl parafea-ză cu urina leii pe copaci). Teritoriu poate fi intelectual, mental, fizic, sexual sau chiar unul concret: birou, dormi-tor, grădină, maşină. Capcana libertăţii este însă şi mai periculoasă, pentru că proclamă singurătatea şi este o minciună paradoxală, pentru om singurătatea fiind şi mai greu de suportat. Este dramatic leagănul acesta al omului: între singurătate şi pereche sau între libertate şi compromis. Un element nou inventat de oameni, adică de logica lor subconştientă, dar derivat dintr-o combinaţie de instinc-te, este conceptul complementarităţii. Popular i se spune potrivire. Prin potriviri însă nu creşte valoarea nici unuia, ci doar a perechii. Calităţile care-i lipsesc unuia se regă-

Page 25: Eseuri Despre Inteles

25

sesc la celălalt şi invers. E o adăpostire imaginară a unuia în braţele celuilalt. E minunat, dar aceste sume comple-mentare sunt valabile doar atunci când sunt în funcţiune în acest context. Când se derulează un defect al unuia dintre soţi, fără posibilitatea atenuării de către o calitate a celuilalt, cazuri zilnice, atunci este necesar acceptul ne-mascat al situaţiei, altfel stânca ideatică se sparge în bu-căţi. La tinereţe, aceste reziduuri de comportament sunt ac-ceptate uşor. Resursele nervoase sunt mari. Atracţia este mereu reînnoită cu grijă de acea imagine ideală care aju-tă, dar progresiv induce suferinţă prin reprimirea treptată a vederii pierdute. Pe măsura ce se goleşte pu-terea-de-a-trece-peste, părţile rele devin subiecte de discuţie foarte interesante. Ideea de schimbare a firii este, iarăşi, un travaliu dificil al perechilor. Vindecarea firii este un gest utopic în care cred oamenii. Prin însăşi natura speciei, firea sau perso-nalitatea determinantă este coloana vertebrală, imposibil de modificat. Totuşi, marile probleme ale unei perechi de oameni decurg de aici. Resemnarea se pare că este o solu-ţie sau folosul constructiv al antagonismului, ceea ce este mai mult o teorie. Resemnarea înseamnă de-idealizare, adică o scădere a iubirii. De aceea, se pare că resemnării îi este preferat conflictul împărtăşit şi rezolvat, chiar cu un consum de resurse. Atenuarea unor comportamente se face reciproc, prin compensări, dar fondul nu susţine aceste schimbări, de-cât cu un efort. Armonizarea este mai mult o uzură şi o oboseală. Popular se spune învăţare a unuia cu celălalt. Îndată ce individul se relaxează sau schimbă mediul, el reia vechile stări care îi sunt valabile când nu trăieşte îm-perecheat. Divorţul este rezultatul unei imposibile aco-modări. Divorţul este pentru oameni un gest disperat, în afara celui calculat. Ei pierd definitiv simţul idealizării şi tot ce fac pe urmă, fac cu prudenţă. Specia suferă din

Page 26: Eseuri Despre Inteles

26

această cauză. Prudenţa nu permite împerecherea diversă şi nici numărul de împerecheri nu este suficient pentru a nu fi în pericol de dispariţie. Pe măsură ce vechimea în convieţuire creşte, defectele care păreau cândva mărunte sau vindecabile devin parcă elemente de referinţă ale echilibrului negativ al celor doi. Specia nu s-a mai preocupat să găsească o soluţie pentru asta. De ce? Pentru că, pentru ea, nu mai există un interes. Cele două persoane au înflorit şi au făcut sămânţă, adică au avut copii şi i-au crescut suficient. Abandonul acesta al sensului major pentru cei care au constituit cândva firul roşu al speciei este natural, firesc, dar şi o demon-straţie a faptului că omul este o simplă specie, alături de celelalte de pe pământ. Este o constatare dezolantă pen-tru oameni. Nu este o aruncare la coş, doar o uitare pasi-vă şi nepăsătoare. Ei au găsit o formă de alinare a acestei situaţii numită împlinire. Adică momentul în care, după un efort lung şi greu pe întreaga durată a vieţii, omul de-vine un spectator inutil al întregii sale opere.

2004-08-02

Page 27: Eseuri Despre Inteles

27

Noţiunea de ratare ratarea

„Iată cel mai mare rău în tot ce se face supt soare, anume că aceeaşi

soartă au toţi.” Eclesiastul 9.3.

O sumă de idei în care poate crede oricine se încumetă. Prima axiomă este probabilă: niciun om nu este ratat, în măsura în care se poate situa singur în acest concept. A şti despre propria ratare înseamnă a găsi o măsură de distanţă între ceea ce eşti şi ceea ce aspiri a fi. Orice năzuinţă împinge la ratare. Noţiunea de ratare nu este admisă de individ. Năzuinţa nu trebuie negată. Prin năzuinţă se înţelege armonizarea obiectivă cu întregul. Întregul nu aşează indivizii acolo unde se consideră ei. Optimismul este metoda de amânare a ratării. Optimis-mul e specific însă mediocrităţii. Rămâne totuşi singura soluţie. Mediocritatea nu este ceva situat la o margine ci este viaţa de mijloc. Actul cultural are de cele mai multe ori, în arderea de di-nainte, o cauză legată de ratare. Conştiinţa realului este forma de convieţuire cu ratarea. A accepta propria ratare înseamnă a găsi o potecă coeren-tă. Ratarea este o chestiune entropică. Orice conştiinţă se supune ratării. Îmbătrânirea este ratarea viului în faţa eternului. Destinul cuprinde toate explicaţiile posibile despre ratare.

Page 28: Eseuri Despre Inteles

28

Cunoaşterea duce invariabil la conştiinţa ratării. Nu este o dramă acceptarea propriei ratări, decât în afara înţele-gerii. A doua axiomă este şi mai probabilă: orgoliile individu-lui se hrănesc din propria ratare. Pacea interioară este acceptul pasiv al ratării. A şti despre linişte înseamnă a uita ratarea proprie. Construirea de idealuri este o tristeţe ascunsă, o nemărtu-risire a cunoaşterii stării de ratare. A clădi idealuri este asemănător picturii. Ce diferenţă este între imaginea de pe pânză şi model? Totuşi, nu există nimic în afara ratării? Există împlinirea. Împlinirea nu are durabilitate, se perimează, împlinirile sunt bucăţi mici, rupte din ratare. Nu există o abordare optimistă a ratării? Există şi se nu-meşte inconştienţă. Este cel mai apreciat mod şi are avan-tajul de a vorbi despre cum poate fi vindecat un om sănă-tos. Preferabil pentru om este a se raporta la împliniri, de ace-ea este mereu nemulţumit. Starea normală a individului este aceea de ratare. Nu se ştie până acum despre cineva să nu fi cunoscut acest sen-timent. Cel al împlinirii e rar şi efemer şi cere imediat persistenţă, de aceea împlinirii îi este de preferat drumul spre împlinire. A treia axiomă, foarte probabilă: ratarea nu poate fi com-bătută, este mediul în care se scurge viaţa unui individ. A lupta cu ratarea este cea mai cruntă stare a vieţii unui om. Doar marii filozofi şi oamenii mari ai istoriei lumii s-au încumetat să o facă. Dar, cea mai mare ratare este să te dedici acestei cauze. Clipele cele mari ale împlinirii unei vieţi, omul le perce-pe, conştient sau nu, ca şi o atenuare a propriei ratări. Fe-

Page 29: Eseuri Despre Inteles

29

ricirea, din aceasta cauză, este un sentiment existent nu-mai în amintire. A spune: sunt fericit – este ca şi cum ci-neva care doarme ar spune prin somn: eu dorm. Aceasta e o mică demonstraţie a imposibilului. Totuşi, nu există fericire? Există şi se defineşte ca o mică întrerupere a stării de ratare. Poate se va găsi un alt cuvânt pentru ideea de ratare, care să cuprindă aceste relaţii semiotice şi care să nu sune aşa de urât. De ce nu s-a rostit până acum un astfel de cu-vânt? Este preferabilă ascunderea în orice altceva, nimeni nu preferă să audă despre ratare. Verbul are doar per-soana a doua şi a treia. Asta l-a şi păstrat în dicţionar. Primul pas al împăcării cu sine, despre care vorbesc atât filozofiile, constă în aplicarea primei axiome: a discuta cu tine sincer despre propria ratare. Acceptul propriului grad de ratare (fapt imposibil) este punctul de plecare al unei vieţi echilibrate conştient. Neacceptul ratării nu este un lucru de combătut, gene-rează ambiţie, numai că amână pentru o viaţă următoare, a cărei existenţă nu s-a demonstrat încă, toate marile îm-pliniri. A patra axiomă, sigură: un om este mai probabil ratat decât împlinit. Are asta importanţă? Are aceeaşi impor-tanţă care ar avea-o schimbarea soarelui cu un bec. Ratarea, din acesta cauză, este o boală de care suferă în-treaga omenire, în ansamblul ei. Din cauza unei infinităţi de motive, noţiunea de ratare – care încă nu a fost studiată decât fugar şi ilegal, va rămâ-ne ignorată multă vreme. În amintirea lui Constantin Noica, care a fost preocupat de această noţiune.

2003-07-11

Page 30: Eseuri Despre Inteles

30

Secretul cheilor roz idealul

„Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru ei (oamenii ) decât să se bucure şi să trăiască

bine în viaţa lor;” Eclesiastul 3.12.

Anunţ: „Dacă a găsit cineva nişte chei roz, este rugat să le arunce, sunt cheile cu care nu am reuşit să deschid niciodată, nimic” Am primit aceste versuri de la un prieten în urmă cu 25 de ani. – Ia-le, te descurci tu! – mi-a spus. Vreau să scap de ideea chei-lor roz! Toată viaţa acest prieten a iubit, a suferit şi a aş-teptat să deschidă vreo uşă, demult închisă, cu cheile roz. Doar privind în acelaşi timp şi sensul şi nonsensul lucru-rilor, se pot întredeschide uşile ferecate cu astfel de chei. A vorbi despre secretul cheilor roz înseamnă a nu şti ni-mic înainte şi a aştepta din afară răspunsuri la întrebări care de asemenea vin de undeva, din spaţii necunoscute. Doar înţelegerea Ecleziastului poate ajuta. Copiii se nasc cu o legătură de chei roz prinse la gât; doar ei le văd şi le aud. Când se foiesc în somn, uneori tresar, auzind în liniştea copilăriei clinchetul cheilor. Sunt cheile înţelesurilor din fiecare bucăţică de lume pe care ei o în-vaţă zi de zi.

Page 31: Eseuri Despre Inteles

31

Primul lucru pe care şi-l însuşesc este să caute uşi pentru aceste chei. În lumea lor, sunt milioane de uşi pe care le deschid şi pătrund în locuri extraordinare. Aceste călăto-rii ale gândului vor veni mai târziu să ceară împlinire şi vor fi motivele pentru calea aleasă, de la uşier, lăcătuş, la artist, bancher, filozof, ministru sau pierde-vară. A te călăuzi în lume după nişte chei roz, care cândva des-chideau orice uşă, este în contradicţie cu legile oamenilor mari. Si totuşi, fiecare om a ales ce va fi şi ce va face ţi-nând în mână aceste chei. Aceste chei vor fi în viitor sacul cu deşteptăciunea fiecăruia. Încet, încet, în spatele uşilor cresc pereţi şi uşile devin doar desene frumos întinse pe var. Rămâne plăcerea de a încerca cheile în adolescenţă şi a pricepe cum se face că strada copilăriei are multe uşi închise cu cheile celorlalţi. Există chei roz în buzunarele oamenilor mari? E plin de ele, când scot batista cad uitate şi acoperă pământul ca şi frunzele toamna. De aceea, prea mulţi oameni mari ră-mân toată viaţa nişte copii. Folosesc cuiva în lumea reală aceste chei? Folosesc celor sensibili pentru a le căuta mereu, iar celor duri pentru a le uita mereu. Unii mai deschid uşi folosind cheile roz. Şi proştii au iertare, dacă vorbim despre cheile roz, doar pentru motivul că au fost şi ei copii. În concediu, seara, pe malul mării, cei pragmatici caută cu înfrigurare cheile roz, de mult pierdute. Vor vorbi aca-să despre frumuseţea valurilor ca şi despre un meci de box. Ei ar replica aici: şi ce importanţă are? Just. Este un punct de vedere. A păstra sau nu cheile roz este o opţiune personală. A le avea la îndemână mereu este bine sau rău, nu se ştie. Este nevoie de o dedublare, probabil, pentru că este esenţială cunoaşterea frumuseţii valurilor, dar nici un meci de box nu trebuie pierdut.

Page 32: Eseuri Despre Inteles

32

Cheile roz sunt un simbol al egalului, egalul imposibil dintre ideal şi realitate . O împăcare între zăpadă şi noro-iul ascuns dedesubt. Este probabil cel mai greu echilibru al unui om.

Dacă a găsit cineva nişte chei roz, este rugat să le încerce, sunt cheile cu care nu am reuşit să deschid niciodată, nimic. Dacă cineva deschide ceva cu ele, să nu intre... Uşile acelea nu duc nicăieri. Aruncaţi, mai bine, cheile roz! Dacă cineva le doreşte, le va pierde oricum. Sunt cheile care întotdeauna se pierd.

2003-07-14

Page 33: Eseuri Despre Inteles

33

Arsură cu real răul

„Am văzut că fiecare muncă şi

orice iscusinţă la lucru îşi are temeiul numai în pizma unuia

asupra altuia.” Eclesiastul 4.4

În spatele fiecărui lucru bun este ceva de natura răului. Orice calitate a unui om se bazează pe un defect al său. Nu am vrut să cred asta multă vreme. Şi acum, când m-am apucat să scriu despre aşa ceva, sunt uimit. Nimeni nu simte, spre exemplu, că este bun. Nu este o stare proprie omului, naturală. Copiii sunt disperarea oricărui educator prin răutatea lor încă proaspătă, since-ră, până ce vor fi învăţaţi să o ascundă, înţelegând ipocri-zia traiului social. În oricine se simte însă la liber, răutatea şi ura, chiar până la limita disperării. Nici un efort pentru a simţi, şi încă din toată fiinţa, aceste sentimente. Recunoaşterea intimă a acestui fapt poate deveni primul pas spre bine. Dar 99,99% dintre oameni nu vor să-şi recunoască acest gând. Calitatea de a fi diplomat, amabil, respectuos. Toate sunt ascunzişuri. Ascunzişurile relelor care le umblă oameni-lor necontenit prin cap. Căutaţi cauzele calităţilor iubitei sau ale iubitului. De un-de vin ele. Sau mai bine să credem că sunt clădite pe te-melii solide. Experimentul, dacă îl faceţi, va trebui apoi uitat.

Page 34: Eseuri Despre Inteles

34

De ce să găsim răspunsul dorinţelor în lipsuri, al prezen-ţei în singurătate, al dăruirii în nelinişti, al curajului în teamă, al exuberanţei în timiditate, al acceptării în frică sau al aprecierii în invidie? Preferăm să privim la supra-faţa lucrurilor. E cel mai bun lucru. E frumoasă iubita!?. Relele sunt şi înainte şi după, pentru că această proprietate a iubitei, de a fi frumoasă, este al-tceva. Ea nu intră în şirul de mărgăritare al calităţilor. Are sânii minunaţi? Are ochii dulci? Are coapsele ademeni-toare? Sunt crescute toate din oul lăsat de tatăl ei în pân-tecul mamei ei. Doar ceea ce poate ea să-i vorbească iubi-tului prin sâni, ochi şi coapse îi aparţine. Dar nu e sigur. În spatele bunătăţii naturale, care poate să contravină ide-ii de mai sus, stă inocenţa. Inocenţa, acea adormire pe picioare, este o calitate apreciată doar în poze. Inocenţa este o maturizare întârziată definitiv sau una deformată. Bunătatea naturală are la origine impotenţa de a fi în ton cu lumea, adică de a fi rău. Pe de altă parte, o astfel de bunătate este un remediu în faţa murdăriei, un refuz de a vedea realitatea, o slăbiciune. La fel celui sărac cu duhul. Răsplata metafizică a acestor calităţi este pe deplin justifi-cată, pentru că vorbind acum despre linişte, aceşti oa-meni chiar o au. Paradoxul dintre putere şi bunătate: cel puternic nu poate fi decât rău. Adică în spatele bunătăţii lui se afla întot-deauna ceva urât. Tare aş vrea să găsesc un lucru bun şi înapoia lui ceva la fel, şi... tot aşa. Nu este posibil; cu doar câteva grame de luciditate ideile se sfărâmă. De aici a dedus naţiunea americană proverbul „nimic nu este gratis”. Avem iubirea la îndemână. Iubirea de orice. Iubirea de-fectelor noastre. Ce frumos sună să afirmăm că în fapt iubim defecte. Defectele ascunse cu grijă consumă jumă-tate din energia dată omului pentru a trăi. În celebrul text

Page 35: Eseuri Despre Inteles

35

„Banchetul” sau „Despre iubire” lăsat lumii de către în-suşi Platon, nu se poate depăşi această idee. Răul fondează lumea. Eu nu sunt de acord cu asta, dar nici un experiment aprofundat al vieţii nu mă ajută să cred altfel. Cum să se schimbe oare ceva şi unde, în ce punct? Nu se poate afirma public despre un om că este rău. Ori se spune despre X că este bun, ori nu se spune nimic. Da-că nu se spune nimic, asta înseamnă că el poate fi rău sau că nu interesează pe nimeni cum este. Aici e ascunzişul. Uimitor este că societatea minte în unanimitate, pentru a-i ascunde pe cei răi. Această regulă anulează toată con-strucţia moralei umane şi creştine. Vor veni adepţii teori-ei chibritului şi vor contesta totul prin griul dintre negru şi alb, spunând că omul este în acelaşi timp şi bun şi rău. N-au decât. Este valabil, dar cu asta nu se rezolvă nimic. Lupta dintre bine şi rău, o temă ce a adus multe miliarde, are un fals grosolan în exact esenţa ei. Răul nu poate fi învins de bine, ci doar de un alt rău, mai mare. Pentru asta binele trebuie să devină acel rău şi mai mare, iar du-pă luptă să uite şi să redevină, ceea ce nu este posibil. Confuzia care permite acest fals, în întreaga producţie epică despre dreptate, este că binele e o pâine de care are nevoie şi cel rău, dar numai sub forma satisfacerii intere-selor sale. Când cei buni vor deveni răi şi ei, se va sfârşi lumea. Şi nu se va sfârşi dispărând ci se va sfârşi oprită. Poate, acesta e cel mai mare blestem al omului: timpul când cei buni se vor sătura să-i mai suporte pe cei răi. Şantajul fă-ţiş al celui rău este ca cel al copilului care nu se teme de bătaie. Cei răi nu au de ce să renunţe la lume, dar cei buni vor avea, un paradox pe care nu îl pot lua în calcul cei răi. De aceea, politica este o încă invenţie nereuşită a minţii umane, fiind demonstraţia fondării pe rău a sistemelor umane organizate. Ideea de politică trebuie reformulată

Page 36: Eseuri Despre Inteles

36

de către filozofie şi clădită o nouă paradigmă, (în cel mult 50 de ani) ca şi posibilitate de a se schimba o direcţie ne-fericită. Privind filozofic sensul unei democraţii, dacă democraţia are un sens sistematic şi dacă îl poate avea, atunci ea ar trebui să lase cântarul moral alegătorilor, ca pe un prim ciur prin care să se strecoare cei aleşi. Astfel se poate vorbi de un creştinism al unei democraţii. Creştinismul nu ar fi numai un deziderat istoric sau o dorinţă neîmpli-nită a apostolilor ci ar deveni principalul loc de dezbatere publică al unei democraţii, aducând în discuţie nemijloci-tă valoarea binelui. Orice om, care doreşte să fie mai mult decât un individ, adică să conducă, spre binele lui dar şi al celorlalţi, nu o va face cu un temei valabil, dacă el este viclean, este rău, nu este de bună credinţă şi nu o poate face dar ascunde aceasta. Întrebările sunt: – este sau nu este viclean, acest om? – este sau nu este rău, acest om? – este sau nu de bună credinţă, acest om? – poate sau nu poate să facă, acest om? Întrebările nu sunt despre „a fi bun”un lucru utopic, dat de religie doar ca deziderat ci despre „a nu fi rău”. Este suficient a nu fi rău, adică să fi aruncat piatra, dar cu teamă. Cel ce nu este viclean poate deveni viclean la ne-voile din politică, dar cel ce este viclean nu poate fi decât viclean şi nu va fi niciodată altfel. Este atât de simplă soluţia aceasta pe cât este de imposi-bilă. De aici, după acest test – ciur moral -, poate fi pornită maşina de vot. Votul pretinde că include aceste întrebări, însă votul democratic se bazează pe imagine, ori imagi-nea poate deliberat să ascundă conţinutul. Conţinutul nu se schimbă decât schimbând un ideal cu un alt ideal, adi-că reconstruind arhetipul personajului politic. Filozofia,

Page 37: Eseuri Despre Inteles

37

căreia îi ceream ajutorul într-un paragraf de mai sus, va trebui să readucă prin demonstraţie, valoarea mărfii în politică, în locul valorii ambalajului. Reiau ideea acestui text: în spatele fiecărui lucru bun este ceva rău. Am fost dezamăgit să înţeleg că, de fapt, defec-tele din oameni îi determină să-şi clădească replici – cali-tăţi. E cea mai dureroasă arsură a realului. Caut încă să mă contrazic, pentru că nu mă pot obişnui cu ideea. (E, desigur, problema mea.)

2005-05-25

Page 38: Eseuri Despre Inteles

38

Lecţie de ură pentru păsări ura

„... şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, sunt în

mâna lui Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura.”

Eclesiastul 9.1. „Ce pacoste, să fie loviţi în acelaşi timp de două nenoro-ciri?!”– se întreabă păsările, văzând împletitura de iubire şi ură de pe chipul omului. Dacă ar şti ele ce este iubirea şi ce este ura! Să înveţe păsările ce este iubirea! Ce obiectiv absurd. Pă-sările cântă doar. Nimeni nu a văzut încă o pasăre care cântă şi apoi se hrăneşte cu alte păsări. Păsările care fac asta nu cântă. Sunetele lor sunt ne-cântece. Sunt păsări care doar iubesc şi păsări care doar urăsc. În realitate păsările nu se duşmănesc, cele mici se feresc de cele mari şi se ascund. Cele mari sunt mereu flămânde şi le mănâncă cu indiferenţă pe cele mici. Când cele mici scapă, cele mari nu sunt enervate din orgoliu, ci pentru că sunt şi mai flămânde. Cele mici se nasc să cânte, cele mari se nasc să mănânce. Ele nu ară şi nici nu seamănă. Cum o va face, în veci, omul. Să înveţe păsările ce este ura. Asta ar prinde bine. Cele mici ar urî aşa de tare, că nu ar mai cânta niciodată. Cele mari nici măcar nu ar observa, dacă cele mici nu s-ar stinge încet. Cele mari vor urî şi mai tare, de atâta foame, şi până la urma lipsa cărnii le va învinge şi pe ele.

Page 39: Eseuri Despre Inteles

39

Ura se deprinde sau se naşte în om? Omul nu e pasăre. El nu are pene şi nici nu cântă, decât dacă e fericit sau trist sau dacă e muzician. Atunci e şi el pasăre, dar numai în minutul în care primeşte aplauze. Totuşi, ura se deprinde sau se naşte în om? Iubirea se naşte, fătul cel mic e iubit şi se naşte îmbibat de iubire. Ura se deprinde. Mai întâi ca răspuns la foame, apoi la nedreptate. Aceasta e ura corectă, ne-morală (adică neca-talogată în teoria moralei). Ura morală e cea ascunsă, (una dintre cele şase pasiuni sociale), cea pe care o văd doar păsările. Ura cea ascunsă e răspuns la iubire. De aceea, păsările nu se iubesc. De ce să se urască ele de atâta iubire? Mai bine doar să cânte mereu sau să le fie foame mereu. Ar trebui ca păsările mari să laude cântecul celor mici şi apoi să le înghită cu drag. Pentru asta nu ajunge ura. A încerca să li se dea păsărilor o lecţie de ură e la fel cu a încerca una de iubire. Şi una şi alta ar duce la dispariţia păsărilor. Ele pot fi fericite şi în afara iubirii sau a urii. A încerca să li se dea oamenilor o lecţie de iubire e la fel cu a încerca una de ură. Şi una şi alta ar duce…

2003-07-17

Page 40: Eseuri Despre Inteles

40

De ce suferă inteligenţa inteligenţa

„Căci unde este multă înţelepciune

este şi mult necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere.”

Eclesiastul 1.18.

Subiectul acesta m-a intrigat mereu. A te făli cu deşteptă-ciunea ta nu se cade. Se neagă prin aceasta chiar probabi-litatea de a fi deştept. Ca şi frumuseţea, inteligenţa e dar de la Dumnezeu. Cel ce se laudă cu frumuseţea sa nu îşi neagă frumuseţea, aceasta îi este dată, ci inteligenţa. Sunt trăsături pe care oamenii le pot aprecia în legătură cu sine şi altele pe care nu le pot aprecia. Occidentalii pre-tind să se bată pe faţă moneda inteligenţei. Ei cred că in-teligentul modest e prost şi nefolositor. Inteligentul nu e nici modest şi nici lăudăros, inteligenţa lui sclipeşte şi se arată singură. Deştepţii au nevoie de ajutorul laudei. Brâncuşi a scris o frază care vorbeşte despre o deosebire dintre cei inteli-genţi şi cei deştepţi: „Există o diferenţă în limba română între inteligenţă şi deşteptăciune. Eu îi ador pe cei inteli-genţi, însă îi detest pe cei deştepţi; căci ei sunt giruete în bătaia tuturor vânturilor.” Deşteptăciunea se alătură atenţiei, e mai evoluată decât sfătoşenia, dar nu are forţa spatelui, nu are susţinere sis-temică într-un program al gândirii.

Page 41: Eseuri Despre Inteles

41

Oamenii sfătoşi sunt agenţii secreţi ai prostiei, infiltraţi în lumea celor inteligenţi. Trebuie obligatoriu făcută o dis-tincţie înainte de alegerea unui om pentru un post şi cu-noscută natura inteligenţei lui. Sunt posturi destule şi pentru cei sfătoşi. Oamenii sfătoşi, puşi pe posturi inteli-gente, sunt un dezastru. Ce e mai grav, că nu pot fi schimbaţi apoi cu una cu două. Sfătoşenia e vorba multă, bine ticluită, gălăgioasă şi prietenoasă, ca şi viclenia. Sfă-tos, adică dedat sfatului, dar fără înfăptuire. Cei deştepţi sunt şi mai periculoşi, pentru că lipsa consis-tenţei lor e şi mai bine ascunsă. Aceştia scapă testului de evaluare a IQ. Doar un dialog dintre aceştia şi cei inteli-genţi îi poate detecta, şi asta doar la nivelul rezonanţei dintre cele două gândiri. E ca şi cum cei doi ar cânta ace-eaşi melodie la două instrumente şi cel inteligent ar simţi un anume dezacord. Se deosebesc doar nuanţele. Deş-tept, adică treaz, care nu are somn, e atent la tot ce se în-tâmplă şi ce urmează. Doar atât. De aici s-a născut şi întrebarea „înţelegi?”, pe care o pun mereu cei mai inteligenţi, pentru că simt un alunecuş în-tre ceea ce spun ei şi receptarea ideilor de către ceilalţi. Cei deştepţi întrebă şi ei „înţelegi?”, dar sub forma unui tic nervos. Dar, sunt şi indivizi care întreabă asta doar pentru a-şi câştiga superioritatea sau pentru a verifica dacă reuşesc să fie suficient de inteligibili. Pentru unii, a fi inteligent înseamnă a te descurca în orice situaţie, a crea o adaptabilitate rapidă. Nu e o calitate de înlăturat, dar e prea puţină pentru a defini inteligenţa. E mai degrabă o colaborare cu şiretenia şi şmecheria şi o cale spre periculoasa viclenie. Chiar şi limba noastră sufe-ră, îmbolnăvită de sumedenia de cuvinte salvatoare, in-ventate în plus, pentru a justifica neputinţele sfătosului, deşteptului, şmecherului, vicleanului, leneşului, prostu-lui, ale tuturor celor nepotriviţi cu poziţiile pe care le ocu-pă şi care, folosindu-le, cad oricum în picioare. O cale de vindecare, în care până şi limba ar solicita o curăţire de

Page 42: Eseuri Despre Inteles

42

cuvintele şmechere, leneşe, sfătoase sau viclene, pare din această cauză absurdă şi imposibilă. (Fericiţi cei ce nu au în limbă astfel de cuvinte!) Viclenia este echivalentă cu cel mai mare rău. Vreţi să vedeţi un diavol în carne şi oase? Întrebaţi-vă semenii despre un om viclean şi priviţi-l. Este un extraterestru venit din iad. Acesta mimează şi inteligenţa şi deşteptă-ciunea şi sfătoşenia, dar nu o are pe niciuna. Vicleanul este de fapt un diavol, pentru că mimează cu păcat şi bu-nătatea. Nu întâmplător am fost învăţaţi să ne rugăm sea-ra pentru a fi feriţi de cel viclean. Viclenia este singurul păcat pe care nu îl va putea ierta nimeni, niciunde şi ni-ciodată. (Inteligenţa diabolică este un nonsens al limbii. Ea este o extremă a nebuniei.) Inteligenţa nu se poate defini teoretic. Nu este vorba de a face calculele unei minţi ascuţite, de a crea sisteme logice sau mecanisme, de a memora sau de a imagina în fel şi chip, de a avea o intuiţie deosebită. Este o stare a minţii pe care o au oamenii de la Dumnezeu, care cuprinde aceste calităţi şi pe deasupra acestora mai există şi o seni-nătate a spiritului lor. Ei trăiesc înţelesul lucrurilor şi reu-şesc să vadă cu nişte ochi ascunşi câte ceva de sub coaja realităţii. Privind spre o profesie şi spre calitatea de a fi un specia-list într-un anume domeniu, în contextul cântăririi inteli-genţei, rescriu mai jos părerea unuia dintre cei mai sclipi-tori oameni de ştiinţă ai secolului trecut, Niels Bohr: „Aş vrea să întreb: – Ce este un specialist? – Mulţi vor răs-punde, poate, că un specialist este un om care ştie multe lucruri despre specialitatea respectivă. Cu această defini-ţie însă nu pot fi de acord, pentru că un om nu poate şti niciodată cu adevărat multe lucruri despre un domeniu. Aş prefera să formulez în felul următor: un specialist este un om care cunoaşte unele dintre cele mai grave greşeli

Page 43: Eseuri Despre Inteles

43

care se pot face în specialitatea respectivă şi de aceea ştie să le evite.” Există în lume oameni sfătoşi, oameni deştepţi şi oameni inteligenţi. Există şi cei proşti, cu gradele lor de nuanţare. Aşa s-au născut şi aşa vor muri. Nimic nu îi poate schim-ba. Strădania oamenilor de a deveni mai altfel decât sunt născuţi este zadarnică. Ba mai mult, de aici se pornesc şi multe rele pe care şi le fac oamenii unii altora. Nu a exis-tat încă un om prost care chiar să creadă singur şi sincer asta despre sine. Este aici cea mai energică acţiune a in-stinctului de conservare a speciei. Cei inteligenţi trebuie să ştie asta şi să şi-o repete, pentru a putea trăi. Un om cu adevărat inteligent nu poate fi un om rău. Ulu-itoarea măsură a unei veritabile inteligenţe este ascunsă într-un astfel de proverb. Trebuie să vorbim şi despre înţelepciune, o noţiune parcă devenită arhaică pentru zilele noastre. Avem impresia că vremea înţelepţilor a trecut, a rămas undeva în vechimile pomenite prin fabule. Astăzi viteza de decizie nu mai permite aplicarea gândirii culegătoare de înţelepciune. E suficientă însuşirea din manuale a experienţelor generalizate. Explicaţia acestei suficienţe stă în lipsa de importanţă a rezultatelor, a lu-crurilor, mai bine zis în inconsistenţa a ceea ce se întâm-plă de fapt în lume. Într-o scriere veche, din India, se spune: „Frumuseţea unei păsări stă în cântec. Frumuseţea unei femei stă în credinţa faţă de bărbatul ei. Frumuseţea unui bărbat stă în mulţimea lucrurilor pe care le poate face. Frumuseţea unui înţelept stă în suferinţa pe care o îndu-ră.”

Page 44: Eseuri Despre Inteles

44

Înţeleptul ajunge la frumuseţea gândirii. Dezvoltă acea seninătate a inteligenţei într-un petic de cer, devenind un suferind. Spune un alt proverb: „omul inteligent este cu-noscut după răspunsurile care le dă, iar cel înţelept după întrebările pe care le pune”. Înţeleptul are puterea de a renunţa la răspunsuri, valabile doar momentan, ascunzându-şi tristeţea în profunzimea liberă şi nesfârşi-tul întrebării. De ce suferă înţelepţii? Nu este bine pusă întrebarea. De ce îndură suferinţa cei înţelepţi? Pentru că oamenii se feresc de suferinţă, chiar şi pentru preţul atingerii înţelepciunii. Cei inteligenţi suferă fără a se putea împotrivi. Acesta este semnul dat lor.

2003-12-30

Page 45: Eseuri Despre Inteles

45

O gaură în peretele despărţitor singurătatea

„ îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are

vremea ei;” Eclesiastul 3.5.

Izolare şi ură. Nu vrem! Spargerea zidurilor şi viaţa îm-preună. Vrem! Zidul Berlinului, simbol al singurătăţii inevitabile. Zidul chinezesc, marele, cel văzut din cos-mos. Pe atunci, împăraţii Chinei neavând conştiinţa afir-mării cosmice, ca americanii, au făcut-o din nevoi practi-ce. Atacul mongol era războiul lumilor. Ceea ce îi mai frământa poate pe împăraţi era întrebarea dacă au ridicat zidul destul de la nord, pentru că, zidind, au fost nevoiţi să recunoască pentru multă vreme un hotar. Chiar şi despre uşă s-a înfiripat un motiv literar. Deschidere, în-chidere. În mitul muzical american, The Doors, e o cotitu-ră a secolului XX. Porţile sunt perechile zidului. Cu pereţii este altceva. Ei nu ţin de frig sau umbră. Ar putea ţine, dacă ar fi ai unui cort sau ai unei colibe sau ai unei case. Pereţii sunt, oricât de groşi sau de subţiri, în primul rând despărţitori. Conceptul de perete este foarte larg, de la cel imaginar la cel între două fluide sau fiinţe, care schimbă căldură. Primii pereţi ridicaţi în jurul omu-lui sunt instinctele sale. Dacă zidurilor le-am spune pereţi şi am privi în case, vă-zând ceea ce este ascuns, despărţit, am fi mai înfricoşaţi să trecem pe străzi decât prin cimitire. Intimitatea este ceva în spatele unor pereţi. Secretul e cu-prins în pereţi. Noi înşine ne găsim înconjuraţi de pereţi şi umblăm cu ei peste tot. Privirea spre real se face prin

Page 46: Eseuri Despre Inteles

46

găuri. Nu am idee cât de metaforă este această metaforă sau cât de ne-metaforă. Mă înfioară ideea că eu privesc prin găuri dintr-un volum bine şlefuit, invizibil, în care mă ascund. Raţiunea acestui ascunziş nu este în nimic, nu este intimi-tate sau o stare personală, nici vorbă. Nu este niciun spa-ţiu al ideilor sau al unei subiectivităţi. O nevoie de singu-rătate mi-ar spune cineva, de o linie poetică. Este frică, teamă. Eu nu mă ascund ca să fiu liber, ci ca să nu fiu găsit. Mă găsesc cei care mă iubesc, dar iubirea va face o gaură prea mare în peretele meu dinspre sud. Prea mult soare mă va orbi. Mă găsesc cei care mă urăsc şi vor râde de mine, pentru că vor vedea prin gaura făcută de ei cum mă scarpin sau cum mă spăl între picioare. Şi ei se spală, dar se cred ascunşi. Pot fi priviţi prin găuri. Dar pe cine interesează? Ce temă tristă, să cauţi încă o gaură mică, pe care să o astupi de teamă că poţi fi ridicol. Evident că nimeni nu poate schimba asta. Îmi amintesc de un hotel cu uşile găurite şi astupate cu boţuri de hârtie, din spatele cărora râdeau înfundat feme-ile de serviciu, asistând la vreo scenă de iubire. Şi, totuşi, fugeau când se apropia furtuna finală, nu rezistau să ştie că sunt doar nişte privitoare-hoaţe, prin găurile uşii. Câţi oameni nu au nici măcar o gaură cât un vârf de ac în învelişul lor? Îi spun iubitei să lase cortina şi să se preum-ble goală. E o nimica toată să-i văd trupul, atâta vreme cât în ochiul meu abia încape să o privesc trecând. Peretele e inodor, incolor şi invizibil, dar e compact şi abia strecor prin el o mână, să o mângâi şi la sfârşit sabia, pentru a în-cheia vânătoarea în tihnă. Câtă bucurie pe noi să credem că pătrundem unul în altul mai mult decât se poate. Să ne opintim cu mâinile şi picioarele, pentru a sparge cearşafu-rile invizibile care ne înconjoară pe fiecare.

Page 47: Eseuri Despre Inteles

47

Revin la intimitate şi la cum s-o fi format în preistorie. Să fi avut oamenii pereţi şi atunci? Pentru ce să îi păstreze? Poate nişte plase cu nenumărate găuri, prin care cădeau unii peste alţii, în grotele reci, când se iubeau, sau poate numai se împreunau zgomotos şi fără regulă. Când X a început să o iubească (să o vrea anume) pe Y, nu a mai luat ciolanul încă unsuros, să fugă cu el într-un colţ, ci pe Y, să o terfelească ruşinos. Când Y s-a întors în ceată, X a fost furios. A vrut să o ascundă pe Y în ţărână şi să o scoată pentru el de trei-patru ori pe zi, a vrut să fie singur cu coapsele ei. E prima dorinţă socială de a fi singur, de a face ceva numai pentru sine. Mult mai târziu s-au ascuns oamenii, pentru a-şi face nevoile. Acesta e şi păcatul intimităţii, păstrat de sute de milenii, ascunderea. De ce ascunzişul păstrează ceva? Pentru că senzaţia ascunderii osului în ţărână nu s-a modificat cu nimic şi va rămâne pentru totdeauna. Peretele s-a şlefuit şi el, devenind, din simpla dorinţă de a nu împărţi, o plă-cere perversă. Discuţia e interminabilă pentru relaţia omului cu sine şi cu semenii. Lupta dintre cele două sensuri opuse, de a vedea cât mai mult, dintr-un loc în care eu să nu fiu văzut deloc, se numeşte intimitate. În realitate, nu există decât pereţi, conceptul de a fi singur cu gândurile, sau cu tru-pul, sau cu un al doilea trup, este teorie, nu se poate rea-liza. Cu cât eu sunt mai împreună cu mine, cu atât senti-mentul singurătăţii e mai amar şi intimitatea se frânge fără a fi dăruită cuiva. Dacă nu rupem pereţii, aceea nu e iubire. Dacă nu frân-gem pereţii, aceea nu e nimic. Nici nu vreau să gândesc că sunt captiv. Eu, care ştiu iubi cu atâta forţă, că se cu-tremură universul (centrul se află în creierul meu), nu sunt totuşi mulţumit de cât se cutremură. Pentru că, dacă sunt atent, văd peretele din jurul meu.

2004-01-14

Page 48: Eseuri Despre Inteles

48

Data viitoare slăbiciunea

„Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri

îşi are ceasul lui.” Eclesiastul 3.1.

Există o tristeţe de a nu fi păcătuit. Este reproşul sinelui pentru sine. Nimeni nu are acces în locul unde sinele său îşi suferă pentru sine. Trăim cu impresia că din fiecare întâmplare a vieţii ne învăţăm minte şi că data viitoare nu vom mai face aşa. În realitate, aceasta idee e falsă şi ceea ce am greşit, greşit rămâne în vecii vecilor. Niciodată ceea ce am făcut nu va mai fi făcut altfel, pentru că viitorul nu este un loc într-un timp experimental, ci este mereu un alt timp, distinct, dar şi un acelaşi prezent. Ce fericire pe cei care cred în alte vieţii, legate cumva de aceasta, înaintea sau după ceea ce se petrece. Noi, fără să fi crezut vreodată în reîncarnare, ne alimentăm în lupta împotriva dezamăgirii şi ireversibilului cu ideea linişti-toare că mai este încă vreme. Mereu rămâne încă nişte vreme de reglare a neputinţei prezentului. Va exista o dată viitoare, zicem, când nu vom mai pierde sau nu vom mai amâna, sau nu vom mai ierta o nedrepta-te făcută nouă. Aşa, pe nesimţite, tot amânând acea vre-me, când toate păţaniile se vor termina şi înţelepciunea se va face grămadă, vom observa că lecţiile ce le primim de la viaţă sunt tot mai ample şi mai parşive şi tot mai greu ne va fi să aplicăm măcar o învăţătură de minte. Şi atunci? Şi atunci, tot ceea ce se petrece cu noi, în fiecare secundă a vieţii, trebuie privit ca pe o singură ocazie, care trebuie luată ca atare în serios şi tratată la adevărata ei valoare.

Page 49: Eseuri Despre Inteles

49

Spunem că nu ne lasă păcatul, că e mai bine să lăsăm de la noi şi de această dată. Însă: Tot ceea ce nu iubim, neiubit rămâne pe veci. Tot ceea ce nu răspundem, nerăspuns rămâne pe veci. Tot ceea ce ne doare acum, durere rămâne. Vindecarea este o altă realitate, care nu se datorează uitării, ci pur şi simplu este o altă parte de viaţă. Tot ceea ce nu fericim din noi acum, nefericit rămâne pe veci. Când vom fi fericiţi, nu vom fi pentru momentul de faţă, ci pentru cel de atunci. Patul în care am dormit cândva singuri şi am tânjit după iubire şi acum este acolo, în urma noastră. Ceea ce nu s-a întâmplat acolo nu se va mai întâmpla niciodată. Alte strădanii şi alte vise vor face, poate, ca în acel pat să mai fim iubiţi. Când amânăm să fim mâine puternici sau peste un an sau zece, suntem chiar atunci definitiv slabi. Doar dacă nu vrem să fim aşa. Tot ceea ce nu trăim acum, cu păre-rea că suntem spectatori încă şi abia apoi vom intra în joc, nu este joc nejucat, ci este joc pierdut. Când să se mai întâmple câte nu le-am împlinit, când în-că atâtea, după un rost, trebuie să se desfăşoare cu noi. Nu mai există timp. În vreme ce ratările mărunte se adu-nă în cohorte, timpul rămas se scurtează. Este nevoie de o dată viitoare a fiecăruia, în care ne as-cundem de frică, ca să credem o silabă măcar despre po-sibil şi reversibil. Primim o palmă şi zâmbim şmechereş-te, ne credem chiar învingători, pentru că data viitoare nu numai că nu o vom primi, ci din contră, noi vom lovi primii. Încă durerea mai persistă şi suntem răzbunaţi. Ce învingători sunt aceia care doar se antrenează de la înce-putul luptei de azi pentru o viitoare luptă cu cei ce în-ving?

Page 50: Eseuri Despre Inteles

50

Acea luptă nu va fi niciodată. Doar Dumnezeu, pe căi necunoscute, face dreptate, oprind pe cei ce dau palme folosindu-se de bunătatea şi de ruşinea celorlalţi de a lovi.

2004-05-28

Page 51: Eseuri Despre Inteles

51

Păreri despre o părere de rău

ireversibilul

„Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întâmpla pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi

mai târziu.” Eclesiastul 1.11.

Doar atunci se petrece un regret, când probabilitatea re-venirii dispare cu totul, cel puţin în mintea noastră. Aces-ta e semnul aplicării în viaţă a ideii de ireversibil. Vine o zi în viaţa fiecăruia, când întoarcerea spre timpul iubirilor este clar imposibilă. Până la acea vârstă, ideea aceasta nu există şi nu contează. Suntem prea importanţi pentru noi înşine şi ziua prezentă pare că a şters toate copilăriile trecute. În punctul de maximă urcare, când ne considerăm bine ajunşi undeva, parcă s-ar fi atins un bu-ton şi se răstoarnă timpul cu josul în sus. Zilele acelea de sărut, de alean şi ochi frumoşi, priviţi de atât de aproape, se regrupează în minte şi atacă spre înafară. În acel mo-ment se manifestă cu o dură siguranţă ideea atât de teore-tică până atunci a ireversibilului definitiv. Undeva în clădirea trupului au rămas mângâierile fetelor tinere. Splendoarea ierbii şi florile demult uscate, repetate de natură mereu pentru alţi şi alţi iubiţi, s-au transformat în imaginea pe care o atingem cu fierbintele dor de azi. Este o tristeţe? Sau este o împlinire a bucuriilor mici? Da-că există amintiri, au existat cândva şi acele fapte, de cele mai multe ori neîncheiate, nedecise ajungerii, doar prin

Page 52: Eseuri Despre Inteles

52

mângâieri şi sărut. Iar cele în care iubirea a fost toată dezbrăcată şi consumată au fost parcă furate pe ascuns. Lupul experimentat şi înfometat acum de vârstă şi de conştiinţa căderii, doarme sau picoteşte la soare şi visează spre bucăţile de carne din tinereţe, când căprioara cădea răpusă uşor de ai săi colţi nou-nouţi. Punctul cel mai du-reros al fiecăruia este părerea de rău după acea neîmpli-nire a împingerii trupurilor spre împreunare. Fiecare ier-tare acordată unei fete pare acum o palmă dată absolutu-lui, o nepermisă greşeală a acelui tânăr inconştient, străin de şansa irepetabilă a unei oferte. Erau motive, totuşi, ce păreau atunci de netrecut şi care sunt demult uitate, banalizate de maturitatea care ne-a cuprins şi ne-a îmbolnăvit. Seriozitatea vârstei medii de-vine în pasul acesta de viaţă o păcăleală pe care o înca-sează cu un fel de măreţie şi bărbatul şi femeia. După ce marile realizări profesionale şi sociale se estompează în lipsa lor de consistenţă, apar de după colţ, pe acea stradă a cântecelor trupurilor şi sufletelor, aducerile aminte. Ar spune un fabricant de epigrame, ca despre o neputincioa-să hrană din trecut, că este mica ratare a vieţii de la mij-loc. A te hrăni din cămara în care ai depozitat fructele fapte-lor, de ce să fie acesta un semn al ratării? E o împlinire a gândurilor, poate. Ceea ce pare acum slăbiciune, atunci era situaţia ca atare, în contexte şi stări la fel de complexe ca şi cele de astăzi. Şi totuşi, visele de azi, ca nişte cără-mizi aşezate pe un zid clădit cândva şi neterminat, urcă în noi zadarnic, ca acela al Meşterului Manole. Zidul nu poate fi vreodată terminat. Acesta este preţul. Adică plă-tim, dacă ne aducem aminte. Este o plată făcută nouă în-şine şi poate celor pe care cândva i-am dezamăgit. Lucrurile nu se petrec aici prin fapte, sunt doar nişte stări, nişte crâmpeie de idei care derivă din ceea ce se petrece cu noi acum. Vorbeam într-un eseu despre o falsificată

Page 53: Eseuri Despre Inteles

53

dată-viitoare pe care o transformăm într-o magazie de eşe-curi şi neputinţe sau de fapte bune care cândva vor de-veni regrete. Acea dată-viitoare se transformă, în momen-tul rostuirii ei, într-o dată-trecută din ce în ce mai absur-dă, scuturată de detalii şi esenţializată în mintea noastră, pentru că ceea ce ne-a determinat atunci să nu facem, ne determină acum să nu uităm definitiv, adică să ne adu-cem aminte, fără un rost constructiv. Ce rost are să vorbim despre aceste lucruri? Rostul lor derivă din ideea ce îl ţine pe om în viaţă, pe planeta apei şi a oxigenului. Că există o probabilitate ca sufletul chiar să existe. Şi totuşi dorurile sunt nu după suflete, ci după trupurile de atunci, a căror copilăroasă iubire s-a mulţu-mit cu priviri şi cuvinte şi mângâieri nesfârşite. Să fie o doză de orgoliu oare, sau să fie mintea cea de pe urmă? Unii reclamă o filozofie frumoasă, bineînţeles doar teore-tic, produsă pe terasele cu mici şi cu bere, aceea de a nu regreta niciodată nici cele făcute, nici cele nefăcute. E mincinoasă şi jalnică propoziţia: „Să nu spui niciodată îmi pare rău.” Nu este posibil să nu încasăm regretul. E ca şi cum am pretinde ca seminţele să crească direct din flori şi grădiniţa de flori să fie un morman de trunchiuri uscate, din care să se hrănească, pe vârfuri, cele ce astăzi sunt vii. Trebuie ca mai întâi seminţele să cadă pe pământ, să se ascundă şi de acolo să răsară. „Chiar dacă slava ierbii acelui ceas s-a stins pe veci, noi nu vom pregeta, ci vom căta puteri în ce-a rămas” (Splendoare în iarbă)

2004-06-30

Page 54: Eseuri Despre Inteles

54

Poveste despre muncă munca

„Mai bine o mână plină de odihnă, decât amândoi pumnii plini de trudă

şi goană după vânt.” Eclesiastul 4.6.

Munca e o invenţie nefericită. Ea nu are încă o justificare împlinită. E lăudată ca bun câştigat al civilizaţiei, dar nu este încă sigur că sensul dezvoltării prin muncă e cel bun. De ce a apărut ideea muncii? Ea a precedat ideii războiu-lui, fiind lupta omului cu lucrurile din jur. După ce a clipit cu pleoapele, inteligent adică (cum ar fi să vedem un animal clipind pentru că vrea, nu pentru că îşi udă reflex ochii!), omul a clipit cu mâinile şi a început să mute lucruri. Când şi-a dat seama că pentru a mânca el mută fructul de pe ramură în gură, a început să mute fructele în culcuş pentru a-şi astâmpăra comoditatea. Păcălindu-se, a învăţat munca, pentru că, odată ce s-a tre-zit din somn lângă fructe, şi-a dat seama că nu-i vor ajun-ge şi că ar fi frumos ca grămada să nu se termine nicioda-tă. Şi, în mod paradoxal, se ajunge la ideea că sursa mun-cii nu e în foame, ci în lăcomie şi lene. Omului îi cresc încă unghiile. El şi le taie în primul rând pentru a putea munci. Ele cresc pentru a fi utile la hrăni-re, la scotocit şi scormonit după hrană şi pentru apărare. Unghiile încă nu au aflat genetic că nu mai sunt utile. Din lipsa obiectului lor, au fost ascunse în accesoriul înfăţişă-rii. Singurul gest păstrat pentru unghii este scărpinatul, să-i spunem, în termeni poetici, „mângâiere subtilă”. Când nu îi vor mai creşte unghiile, omul va fi făcut în sfârşit pentru muncă, adică va deveni un muncitor şi pe axa antropologică.

Page 55: Eseuri Despre Inteles

55

Din rezultatul muncii, denumit câştig, trei părţi se reconsumă de către om numai ca el să poată munci din nou pentru a câştiga următoarele patru părţi, din care, iarăşi, doar o parte îi e necesară, iar restul de trei se reconsumă. Din salariu, el trebuie să suporte o grămadă de cheltuieli legate de a merge la muncă, de a şti să mun-cească, de a putea munci, de a fi dotat pentru muncă, de a se trata, de a comunica, de a economisi pentru când nu va mai putea. În acest fel, din avuţia lumii, omul risipeşte trei pătrimi în fiecare secundă, cu încântare, în mod fundamentat filozo-fic de către Hegel şi teoriile despre lume şi viaţă. Sigur că nu mai poate da înapoi. Dar, e o diferenţă între a şti şi a nu şti toate acestea. Câtă sudoare poate curge pe pâraiele omului, câtă curge cu rost şi câtă doar pentru eliminarea toxinelor? Omul nu e construit pentru muncă, ci doar pentru liber-tate, munca fiind prima îngrădire a libertăţii lui. Munca este a şti, nu a putea. Îngrădirea libertăţii prin muncă este tot mai grea, cu cât a şti e mai sus pentru acea muncă. De aceea, îl doare doar pe cel inteligent prostia proştilor în timp ce pe aceştia îi satură. Încă nu a iubit nimeni munca, poate doar scopul acesteia. E bună şi ca medicament, fiind drogul cel mai grav al omenirii. Sunt mulţi oameni care sunt obligaţi de frus-trări diverse să se arunce cu capul înainte în muncă. Nu-mai că, exact atunci când acestuia îi trebuie mai acut, atunci când omul nu mai poate munci, medicamentul vieţii lui se termină. În acest sens, munca e o salvare de la gânduri, de la pro-blemele pe care le ridică spiritul. Spiritul e mai vechi în om decât munca. De aici mai capătă şi munca frumuseţe, atunci când se suprapune pasiunii.

Page 56: Eseuri Despre Inteles

56

Nu e nici o deosebire între gândul simplu şi muncă, pen-tru că toate muncile au un singur rezultat, o simplă sem-nificaţie care se reîntoarce în gândul omului. Călugărul munceşte în afara agoniselii, el este un sclav al gândului, iar libertatea sa nu mai există decât în robia trupului. Ce întorsătură dramatică iau aici lucrurile. Cei mai mulţi oameni se mint când spun că muncesc pen-tru a agonisi. Ei pur şi simplu nu ştiu ce să facă cu timpul, cu viaţa lor şi mai ales cu gândurile lor. Munca prostituatei este pacea şi odihna celorlalte femei. Acest exemplu distruge o posibilă diferenţă între muncă şi ceea ce ar putea exista în afara ei. Totul poate fi muncă şi totul nu poate fi muncă. Aşa a fost asimilată egal viaţa omului, în ceva ce poate fi şi ceva ce nu poate fi. Cămila poate fi mândră de cocoaşa ei. A te mândri cu munca este mândrie pentru cocoaşa crescută pe spinarea omului, în afara a ceea ce este firava lui făptură. Pielea omului, singura ţesătură organică de acest fel, uni-că în univers, poate, nu se potriveşte cu nici unul dintre toate eforturile la care se supune el. Palmele sale nu s-au întărit în cinci milioane de ani. Parcă au fost făcute doar pentru a pipăi, nici măcar pentru a strânge. Să privim spre ele, să ne gândim la fier şi rugină şi să găsim un răspuns.

2003-11-10

Page 57: Eseuri Despre Inteles

57

Şansa timpului prezent prezentul

„Aşa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om decât să se

veselească de lucrările lui: aceasta este partea lui. Căci cine-l va face să se

bucure de ceea ce va fi după el?” Eclesiastul 3.22.

Trecutul şi viitorul sunt invenţii ale minţii oamenilor. Si-tuarea cu insistenţă în acestea oferă o poartă bună pentru ratarea prezentului. Trăirea în prezent nu înseamnă a trăi clipa consumând-o, cum spun reclamele occidentale, ci a trăi în clipa prezentului prin includerea în consistenţa vitală a acesteia. Timpul şi memoria devin pentru oameni două urâte atri-bute ale subiectivităţii lor. Pentru a le face faţă, doar ieşi-rea din timp şi uitarea îi pot ajuta, însă şansele de a putea face asta sunt reduse. Timp înseamnă amintire pentru trecut şi dorinţă sau teamă pentru viitor. Refuzul amintirii este o cale de a renunţa la prelucrarea obsesivă a faptelor şi a tot ceea ce s-a petrecut în trecut. Acesta este un mare izvor de suferinţă. Resentimentele sporesc, personajele din micile povestiri pe care şi le spun oamenii despre propriile lor întâmplări capătă dimensi-uni groteşti. Sufletele lor devin cazane încinse de regrete, pentru modul cum au reacţionat sau nu au reacţionat la un moment dat, ură pentru cei ce i-au făcut să sufere, deznădejde pentru ireversibilitatea celor trecute, lipsuri, neşanse, amărăciune. Amintirile despre frumos şi bine sunt uitate cu repeziciune. Fiind normale prin natura firii umane, nu au consistenţa amintirilor urâte.

Page 58: Eseuri Despre Inteles

58

Imediat starea negativă determinată de trecut otrăveşte prezentul şi îl transferă în viitor spre o salvare sau măcar o rezolvare iluzorie. Tot acest sistem ideatic dă minţii o preocupare devastatoare. Omul se simte exclus din pro-priul său prezent, aruncat dintr-un trecut dezagreabil într-un viitor inacceptabil. Această stare se vede din exterior şi este denumită de cei-lalţi îngândurare. Ea apare ca un semn lăudat al maturi-zării, dar în realitate este unul dintre duşmanii acesteia. Sfaturile pentru a ieşi din situaţie sunt simple şi constau în două propoziţii care nu se pot aplica: – aşezarea unei bariere a gândului între trecut şi prezent – aşezarea unei bariere a gândului între prezent şi viitor Incertitudinea unei ajungeri în viitor face ca întregul con-sum de gânduri, pentru ce şi cum va fi, să fie inutil. Aceasta nu înseamnă renunţarea la optimism, ci doar păstrarea pentru viitor a acelor gânduri cu valoare strate-gică, generală, şi nu detalierea până la exasperare a unor posibilităţi încă nedeterminate de ceva. Japonezul lasă pe seama determinării necontrolabile, ne-cunoscute, chiar şi ceea ce se va petrece peste o oră sau peste o zi. El nu face pronosticuri pentru verbul a fi. Blocarea gândirii pentru prezent – această premisă este în fond singurul mod de a trăi în real, de a percepe într-un cât mai mare grad viaţa. Nu ne vine să credem, dar pro-centul de a realiza această performanţă, de către o per-soană, aceea de a trăi în prezent, este de maxim 1 %, însă pentru cei consecvenţi. Trăirea cu un defazaj între gân-duri şi situarea efectivă a omului în prezentul său este principala sa pierdere de viaţă. Bucură-te! Acest îndemn dat de toate religiile este practic prea puţin posibil fără asimilare de prezent.

Page 59: Eseuri Despre Inteles

59

Când gândul rămâne prezent şi se aplică clipei efective de trăire spre conştientizarea senzorială, spre un act de consum efectiv de timp prezent, nestânjenit de cele două stări intruse ale trecutului şi viitorului, atunci omul se include în ceea ce este viaţa, spre sensul său simplu şi profund şi îi este uşor, îi place să trăiască fără un alt acce-soriu, ci pur şi simplu. Aşteptarea continuă orientată spre clipele, zilele sau luni-le următoare, pentru a se petrece mereu altceva care să fie plăcut, împlinitor, trainic, faţă de prezentul socotit mereu dezagreabil, incomod, nesatisfăcător, face din om un deznădăjduit, proclamând în van nădejde. Omul trebuie să renunţe la ideea sa de superioritate, pe baza căreia poate determina fundamental viitorul, lăsându-l în grija lui Dumnezeu, pentru că altfel nu are cum. Nu poate. Viitorul este la fel reflexelor sale necondi-ţionate, ca suflul sau bătăile inimii care sunt uitate de om. Singurul lui act posibil este cel al prezentului, prin pre-zent poate să facă ceva sau să nu facă nimic.

2003-10-13

Page 60: Eseuri Despre Inteles

60

Sărăcia întru bogăţie sărăcia

„Dulce este somnul lucrătorului, fie că a mâncat mult, fie că a mâncat

puţin, dar pe cel bogat nu-l lasă îmbuibarea să doarmă.”

Eclesiastul 5.12.

Este sărăcia un motiv al scrierii? Dacă dragostea cere cu-vinte, pentru că vine cu teama de suferinţă, sărăcia este o suferinţă sigură. Virtutea săracului este curăţenia. Se spune: sărac, dar cu-rat. Sărmanul ar comenta expresia aceasta, spunând că este o invenţie a bogaţilor, pentru că este în primul rând o ironie. Curăţenia nu este o consecinţă a sărăciei, ci o cau-ză a acesteia. Curăţenia săracului se datorează fie fricii, fie lenei, fie spi-ritului. Cel leneş nu e curat şi la propriu, cel fricos se as-cunde de consecinţe. Mulţumirea e semnul sărăciei cau-zate de spirit. Mulţumirea e o armă mai puternică decât o avere. Mai este sărac şi cel neputincios. Acesta este săra-cul creştin, cel pe care trebuie să-l ajute bogatul. Este bogăţia un motiv al scrierii? Dacă dragostea cere cu-vinte, pentru că vine cu teama de suferinţă, bogăţia este o suferinţă şi mai sigură. Dacă şi bogăţia şi sărăcia aduc suferinţă, atunci care mai este diferenţa dintre ele? Este. Cei bogaţi se plâng, având convingerea că sunt au-ziţi, cei săraci plâng în singurătate. Numai că nimeni nu ascultă plânsul. Săracul are avantajul de a avea dreptate. Nefericita lui înţelepciune îl salvează de ridicol.

Page 61: Eseuri Despre Inteles

61

Râsul săracului este o uitare, un somn adânc. Bogatul nu poate râde, el doar interpretează gestul de a râde, din ca-uza permanentei sale stări de veghe. Ştie că atunci când uită de bogăţia sa, devine imediat sărac. Totuşi râsul bo-gatului e mai gălăgios, el are siguranţa zilei de azi şi pro-babil şi a celei de mâine. E un avantaj indiscutabil. Ziua de poimâine este coşmarul celui bogat, născut din frica de a nu îl găsi sărăcit. Între bogăţie şi sărăcie nu există decât un somn în care unii nu vor să cadă şi din care ceilalţi nu vor să se tre-zească. Ce preferi? Să fii bogat sau să fii sărac? Toţi oamenii vor răspunde la această întrebare după ce vor lămuri înainte o alta: ce au de pierdut? Instinctul con-servării e mai adânc decât cel al proprietăţii. Toată lumea prefera, înainte de toate, să fie. Curăţând de solzi ultimul peşte mi-am zis: ce peşte noro-cos! Pe urmă m-am întrebat dacă acest peşte fusese în baltă unul sărac sau unul bogat. Între a fi şi a avea este în-că o dispută neîncheiată. Nu se spune eu am bogăţie, ci eu sunt un om bogat. Indife-rent cât de mult are sau nu are, omul ştie că pentru a be-neficia trebuie în primul rând să existe. Dacă eşti sărac, te rogi, te superi, sărăcia te schimbă de la eşti la te. Dacă eşti bogat , atunci eşti rugat, eşti supărat, eşti respectat. Rămâi de la eşti la eşti. Până şi în gramatică, să-răcia îşi plăteşte preţul. Dacă eşti sărac poţi iubi, iubirea nu are graniţe. Tema aceasta este a săracilor. Bogaţii pretind iubirea. Iubirea pretinsă e o clădire mare zidită pe nisip. Iubirea săracului e o colibă ridicată pe o fundaţie de piatră.

Page 62: Eseuri Despre Inteles

62

Există şi clădiri mari, pe fundaţii de piatră, dar puţine. Aceste construcţii nu se fac cu meşteri plătiţi, ci se con-struiesc, cărămidă după cărămidă, de către cei în cauză. Sărăcia şi bogăţia sunt două extreme. La mijlocul distan-ţei este starea normală, în realitate starea confuză. E un duş cu jumătate din şiroaie fierbinţi şi jumătate reci. O farfurie în care sunt puse şi ciorba şi tocana şi prăjitura. Viaţa celor din această zonă socială e cea mai grea. Şi săracii şi bogaţii îşi dezvoltă cu uşurinţă o filozofie pe care se bazează viaţa lor. Gândirea celor de mijloc nu are o definiţie de bază lămurită. Dacă aparent starea de mij-loc conferă o stabilitate pe care nici bogaţii şi nici săracii nu o au, aceasta este una exterioară. Compensarea acestui avantaj se face printr-un permanent consum psihic. Toata viaţa lor aceşti oameni privesc spre cele două lumi, din stânga şi din dreapta lor (nu în jos şi în sus), a celor săraci şi a celor bogaţi, şi sunt alternativ mulţumiţi şi ne-mulţumiţi. Săracul s-a decis a fi mulţumit, bogatul s-a decis a fi nemulţumit, ambii au această linişte esenţială, s-au împăcat cu o decizie. Conceptul modern de societate puternică, având o largă pătură de mijloc, e amăgitor şi dramatic. Aceştia sunt oamenii invizibili, decorul neimportant al străzii, nici în limuzină, nici căzuţi pe trotuar, armatele din economie. Ei sunt fundaţia dedesubtul căreia e nisipul. 2003-12-08|

Page 63: Eseuri Despre Inteles

63

O radiografie amabilă a urii duşmănia

„De aceea şi este inima oamenilor plină de răutate, şi deaceea este

atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc.”

Eclesiastul 9.3. Merită consum de hârtie sau ecran şi litere pentru aceas-ta? Merită, cred, pentru nişte idei ce pot să conteze şi să ne facă să înţelegem inevitabilul unor relaţii cu oameni care, prin firea lucrurilor şi nu pentru altceva, ne sunt duşmani. Decât dispreţuit pentru incompetenţă, parcă e mai bine să fii urât pentru competenţă. Dacă o poţi avea, dacă nu, nu rămâne decât amărăciunea de la urmă. Apare, fără discuţie, relativitatea de a te vedea sau nu competent la justa valoare. Doar şters, inodor şi incolor, egal cu perete-le, poţi scăpa de acestea două, dar cu un minimum de simţ al realităţii apare şi mai găunoasă senzaţia de inutili-tate. Ulcerul e mai sigur dat de inutilitate, decât de o ură ascunsă a colaboratorilor. A nu se confunda cu invidia, chestiune trecătoare, care se bazează pe apreciere. Chiu-lul are farmecul lui şi dă plăcerea viermelui din măr, dar se termină cu dispreţul pentru sine sau cu o viaţă defini-tivă de vierme. Chiulangiul este un hoţ şi deci are calităţi-le acestuia dar şi defectele, între care prima e laşitatea. Competenta nu e doar cea profesională. O competenţă se regăseşte în toate, de la a face sex, la a fi amabil sau cu tupeu, sau un bun profesionist, sau un şmecher. Şi vicle-nia are nevoie de un anumit fel de competenţă. Ura e totuşi un sentiment apreciabil, care a călăuzit lu-mea pe toată durata istoriei şi fără excepţie se leagă între nonvaloare şi valoare. Este aceea ură paşnică, acoperită cu zâmbete şi laude, care mai transpiră ici-colea, la o bere

Page 64: Eseuri Despre Inteles

64

sau între cei ce se iubesc, atunci când cearta devine insu-portabilă. Ce e mai greu, că o dată receptată se reîntoarce prin noi înşine spre aceea persoană, dacă nu decidem că, fiind creştini, nu vom încerca gustul amar al urii. Sau pu-tem fi noi cei care ne trezim că urâm, pentru că limitele noastre ne dau şi nouă o notă asupra a ceea ce suntem şi putem face. Cei valoroşi trebuie să ştie că viaţa lor va fi înconjurată de ură. Relaţia fundamentală a oamenilor aflaţi în grupuri sociale este ilustrată de lupta dintre cei proşti cu cei deş-tepţi, dintre cei leneşi cu cei harnici, dintre hoţi cu cei cin-stiţi, dintre vicleni cu cei de bună credinţă, etc, etc. Aceas-ta luptă are acest sens şi nu cel inversat, cel pe care îl de-clară propaganda fiecărei culturi. O poziţie nesinceră, indusă de cei ce au fundamentat lumea pe rău, a creat impresia luptei cu sensul dinspre bine spre rău, împotri-va răului şi aparent doar, în favoarea binelui. Istoricii au scris milioane de paginii despre dezvoltarea societăţii umane, istorie care are ca determinare imediată tocmai această luptă, a răului cu binele şi nu a binelui cu răul. Privind aşa, acele milioane de pagini ar trebui rescrise. Această luptă este şi fabrica de ură a oamenilor. În sistemul social căruia nu îi merge bine, de la cel mai neînsemnat, la o ţară sau la un continent, sunt prea mulţi proşti ajunşi să conducă. Reţeta pare a fi simplă şi de la sine, dar nimic nu este mai greu şi cu nici o forţă, să fie un om convins de propria lui prostie, decum o pătură ajun-să. Singura treabă serioasă a unui guvern este să măsoare continuu şi să se asigure ca balanţa dintre oamenii săi atârnă mereu spre inteligenţă şi spre buna credinţă. Res-tul, fapta spre binele ţării, nu o va face guvernul, cum greşit se crede, ci se va face de la sine şi bine, atât de sus în jos cât şi de jos în sus. Dispreţul e şi mai umilitor şi mai coroziv pe dinlăuntru. Prostul îi dispreţuieşte pe toţi, e cel mai sensibil şi mai violent, o face tocmai din acest motiv, pentru că oriunde ar fi pus, el rămâne un incompetent şi atacă preventiv şi

Page 65: Eseuri Despre Inteles

65

cu dispreţ pentru tot restul lumii. Luptătorii pentru drep-tate, cei de cafenea, sunt ancoraţi aici şi au găsit o formă frumoasă de mascare a dispreţului lor. Ei nu văd pe ni-meni valoros, se tem chiar a vorbi despre valoare şi pre-feră să critice nulităţile. Pe cei pe care îi simt cu adevărat valoroşi îi ignoră. Tristeţea cea mare constă în faptul că prostia cataloghează în mod natural inteligenţa, ca fiind o şi mai mare prostie. Acest paradox nu trebuie lăsat nicio-dată să aducă efecte. Echipa. Teaming up! Sus echipa! – proclamă occidentalii. Este ea – sau nu – o forţă? Este o forţă, dacă cel valabil lasă de la el şi dă echipei, adică dă celorlalţi gratis, ori este plătit mai gras, ca să suporte acest mai mic sau mai mare jaf. Să o luăm pe dos. Am văzut până acum o mare faptă a culturii, o operă, o poezie sau o sculptură, având o echipa de autori? Ca şi cum am accepta să votăm la con-ducerea statului mai mulţi preşedinţi. Pentru nişte ches-tiuni pragmatice, măsurabile, mai putem vorbi de echipă, în sensul pe care vrea să îl aloce managementul modern. Ea nu poate exista însă decât în planul ideal. Orice echipă se roade de bârfă şi nemulţumire, dacă nu se acceptă sca-ra gradată bine şi vizibilă a valorii. Cei care se mândresc cu echipa nu sunt locomotivele, ci vagoanele, încântate că aleargă pe şine, fără a se întreba de unde combustibil şi altele. Locomotiva tace si suferă, este singura soluţie, cea a unui auto-şantaj cu tema supravieţuirii. De aceea, valo-rile fug de la o firmă la alta, dintr-o ţară în alta, sau trec oceane, cum fug de fapt si nonvalorile, dar din alt motiv, cu speranţa să primească ceea ce au de primit, ceea ce i se cuvine unei locomotive. Comparaţia poate fi şi aceea cu grupul de canibali care se hrănesc cu unul prins. Aşa e şi relaţia echipei cu cel care o trage după el. Urmează apoi creaţia colectivă, o mică minciună cu care ne-am obişnuit. Anonimă da, dar colectivă nu. Orice me-lodie (sau vers, sau poveste) a avut o singură minte şi un singur suflet care a creat-o la un moment dat. Ea a fost apoi dusă de echipă mai departe, şlefuită, răstălmăcită,

Page 66: Eseuri Despre Inteles

66

dar autorul valoros a existat singular, fără nici o îndoială. E chiar amuzant să ne imaginăm un grup de oameni adunaţi să compună o baladă. Balada Meşterului Manole a fost compusă de un geniu, un Eminescu necunoscut. Va-loarea este în primul rând a individului. Ea trebuie să fie recunoscută aşa. E chiar uimitor cât de comunistă şi cât de dăunătoare pentru om este ideea de a fi proslăvită echipa. Un conducător are nevoie de echipă, ca soluţie pentru a ajunge la destinaţie; el concesionează celorlalţi valoare din valoarea sa. Dar în mod cert, echipa îşi urăşte creierul. Geniile lumii s-au împotmolit aici, ca să nu zic că unele au dispărut lamentabil din această cauză. Dumnezeu a făcut singur lumea. Şi lumea îi va aduce laude pentru asta până în vecii vecilor. Dar, a făcut-o sin-gur. Această singurătate a facerii, a creaţiei, şi deci a valo-rii, este şi atributul omului prin asemănarea sa cu Dum-nezeu. Împotrivirea celor mulţi asupra singurătăţii celui ce face, e zălogul neîncrederii în oameni a Celui ce a făcut lumea. Prietenii. Să demontăm şi să privim înăuntru această frumoasă idee? Doar dacă este ceva aici care poate duce spre rău şi duşmănie. Nu ne ajută prea mult dacă suntem realişti, dar nici să fim ignoranţi nu este constructiv. Ne-voia de prieteni este naturală, însă este şi calea calului troian pentru fiecare dintre noi. Să intrăm cu acel cal sau să se intre cu el în zona interzisă a sufletului nostru, aceasta este plata prieteniei. Proverbele abundă în acest domeniu. Ce înseamnă un duşman care înainte vreme a fost un bun prieten? Ce înseamnă un prieten care a deve-nit un simplu cunoscut? De aici porneşte întrebarea „câţi prieteni pot fi adevăraţi?” Se spune că doar unul singur poate fi cultivat cu adevărat până la a fi mai mult decât un frate. Sau prietenii mai mulţi sunt mai de folos, pentru că se păzesc unii pe alţii? Perechea omului, soţul sau soţia, sunt conţinutul celui mai neîndurător paradox, ei ne sunt cei mai buni prieteni cu preţul de a ne fi în acelaşi timp cei mai mari duşmani.

Page 67: Eseuri Despre Inteles

67

Duşmani pot fi peste tot? Noi înşine devenim mereu duşmanul nostru cel mai aprig. Cea mai tristă idee, inac-ceptabilă până la urmă: firescul duşmăniei şi al urii, nor-malitatea acestora. Anormal e să nu se vorbească despre asta. Declaraţia iubirii e învăţată de om şi e făţişă sau în-văluită în parfumuri. Dacă însă filmele ar adăuga sunetu-lui, culorii, imaginii şi ideilor încă un ingredient existent în realitatea prezentată pe ecran, cea a mirosurilor care să pătrundă în sala de spectacol, numărul spectatorilor ar ajunge în scurt timp la zero. Ura este ignorată de oameni, ca pe ceva mai mult decât inconvenabil. Această libertate a urii, trecută cu vederea, o lasă să se dezvolte ca pe un flagel. Tratarea făţişă a urii între oameni ar avea efectul mirosurilor adăugate filmelor. Si totuşi. Dacă cel sincer, pentru a trăi, învaţă mârşăvia, cel harnic învaţă lenea pentru a nu i se fura munca, cel inteligent mimează prostia pentru a nu fi alungat, cel cuviincios devine obraznic pentru a nu fi lovit – şi toate ca şi arme pentru a se proteja de ură, unde este sinceritatea şi buna credinţă a moralei? Uneori, cei ce se iubesc se întreabă cât din declaraţiile lor o fi iubire şi cât sunt comunicări estompate de ură. Decla-raţia urii nu este, nu se poate face, şi ca atare, lumea ră-mâne clădită numai pe declaraţia acoperitoare a iubirii, ca pe o liniştitoare minciună.

2004-09-17

Page 68: Eseuri Despre Inteles

68

Patimile eroilor eroii

„Am văzut robi călări, şi voievozi mergând pe jos ca nişte robi.”

Eclesiastul 10.7.

Anonimatul înseamnă echilibru uşor de menţinut, de aceea este preferat de către indivizi, contrar unor fantas-me pe care le au oamenii despre eroism şi succes. Ieşirea din anonimat presupune o conştiinţă a dreptăţii şi, ca urmare, o stare naturală de conflict, adică de dezechili-bru. Eroii sunt victimele acestei situaţii. Crizele nu sunt rezolvate de către eroi, ci doar sunt puse în evidenţă. Ei sunt cei ce spun cu voce tare ceea ce toată lumea ştie, dar nimeni nu pronunţă. Eroii sunt doriţi, dar imediat negli-jaţi; din această cauză sunt prea gălăgioşi. Ei joacă spectacolul eliberării, fiind singurii care nu ştiu că este vorba doar de un spectacol. Chiar dacă nu ar fi un spectacol, acţiunea eroică este percepută aşa numai de către erou, fără ca acesta să o poată dovedi cuiva. Înţeleg acest lucru doar când redevin anonimi. Dacă nu înţeleg, vor rămâne definitiv nişte suferinzi. De aceea, sunt ocolite instinctiv, de către indivizi, situaţii-le ce pot să devină eroice şi rolul de erou, cu toată con-damnarea celorlalţi, acei anonimi care aşteaptă spectaco-lul. Un înţelept ne-ar sfătui să nu lăsăm niciodată lucrurile să ne transforme în eroi. Nu totdeauna obţinerea dreptăţii va vindeca rănile căpătate. Obţinerea libertăţii este în ma-re parte doar o afirmaţie, o stare formală, care nu împacă premisele ce au determinat conflictul. Sunt situaţii în via-ţă, spuneau latinii, în care e preferabil şi în favoarea noas-tră să pierdem.

Page 69: Eseuri Despre Inteles

69

Incapacitatea armonizării noastre cu mediul ne face eroi şi suferinzi. Totdeauna ideea de libertate a fost o formă alternativă de acceptare a stării de conflict. Eroul este de fapt un perso-naj ideal care împlineşte visul oamenilor de a trăi negli-jând dezechilibrele care îi împresoară, ceea ce nu este po-sibil. Oamenii inteligenţi nu pot deveni eroi. Dintr-un grup de personalităţi, de regulă eroul se detaşează prin altfel de trăsături, el este alimentat cu idei de către ceilalţi în ceea ce presupune actul de inteligenţă, în schimb are dezvoltat în exces simţul dreptăţii, ceea ce îl face să le aplice. Pentru erou acest simţ dezvoltat este un defect, doar pen-tru sistem este o binefacere. Revoluţiile sunt acte ale unor eroi puţini, datorate ideilor neaplicabile ale celor mulţi. Cei mulţi care participă devin figuranţi şi spectatori în acelaşi timp. Revoluţiile sunt spectacole pe zone largi ale societăţii. Se spune că revoluţiile îşi devorează eroii. De fapt îi abandonează, prin faptul că ele nu mai există după ter-minarea spectacolului, respectiv a crizei care le-a generat. Dorul de revoluţie al eroilor îi face să fie îndepărtaţi şi lăudaţi în acelaşi timp ca revoluţionari de profesie. Ei de-vin povestitorii. Eroii nu pot fi anonimi. Eroii cei mulţi şi necunoscuţi ai războaielor sunt în realitate victime. Transformarea lor ulterioară în eroi este o nedreptate. Dispariţia lor este o consecinţă dramatică a realităţii istorice. Exaltarea din naraţiunile de după este absurdă, în raport cu deznădej-dea individuală a acelor oameni şi a celor apropiaţi lor. A deveni erou ca victimă a unei nedreptăţi este în realita-te o ireversibilă dramă. Ocolirea rezonabilă a situaţiei de deveni un erou este preferabilă. Dreptatea justă, câştigată

Page 70: Eseuri Despre Inteles

70

eroic, nu face nici cât a zecea parte din suferinţa îndurată pentru aceasta. Ceea ce nu înseamnă ca dreptatea trebuie abandonată vreodată. (Nimeni nu mai urmăreşte soarta acestor eroi, chiar şi a celor ce apar sporadic în presă. Ar găsi multă tristeţe şi dezamăgire.)

2003-09-22

Page 71: Eseuri Despre Inteles

71

Împotriva timpului timpul

„Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare...” „Ce a fost, va mai fi,

şi ce s-a făcut, se va mai face...” Eclesiastul 1. 8,9.

Voi da un exemplu: Nu ştiu cât se cunoaşte despre chita-ra-solo. Ce înseamnă să alergi cu degetele pe corzi, într-un concert live. Sala să strige, în timp ce tu tragi de corzi şi aproape le rupi. Sunetele ies din sufletul tău şi cad pe taste, împinse de pană. Degetele sunt maşini vii. Toba mare este prinsă de creierul tău şi fiecare lovitură pe premieră împinge un nou sunet prin amplificatoare, spre boxe. Apeşi pe butonul de fuzz şi sunetele plâng nă-ucite. Coarda Mi, cea subţire, iute întinsă şi tremurată, bătută cu pana de sus pană jos, ca un picior lung de fată, parcă geme. Solourile, crescând cu insistenţă oarbă, poar-tă minţile până la nori. Întregul corp al orchestrei e ca un lichid în care se ames-tecă sare, zahăr şi ritm. Atunci, starea devine critică şi în interiorul celor ce cântă se face o linişte mare, ca după o uşă etanşă care se închide. Ei privesc, dar nu văd, totul se estompează şi se rupe ca aluatul. Atunci, poţi să atingi şi să priveşti timpul. Unii spun că nu există sau că există în termeni metafizici, dar dacă se scurge îl poţi opri. Chita-ristul se apleacă şi din ochii lui cade o lumină, nu poate fi fericit, nu mai aude aplauzele, nu mai simte măcar nici firul melodiei. A reuşit să plece într-un loc fără timp. Vrem să oprim timpul. În gena umană acesta este primul mesaj ascuns. Martin Heidegger a spus că timpul şi fiinţa se suspectează de a fi reflexii reciproce şi relative. Nu ştiu cât de mult contează asta. Să ştim cât suntem fiinţă şi cât suntem timp, pur şi simplu. Probabil că pentru noi, ca

Page 72: Eseuri Despre Inteles

72

fiinţe, contează să ştim despre timp cum să-l înfrângem sau să-l dispreţuim măcar. Nu suntem toţi chitarişti, nu putem trăi în stări de natură extremă, pentru că viaţa e formată din înlănţuiri banale şi rău mirositoare. Chitaristul împrumută ochii divini ai artei, pentru a se ascunde. La fel face şi poetul. Adoarme în vreme ce cade în poezie şi în somnul lui se petrece o lume inexistentă. Opreşte un poet o fărâmă de timp? Cel mai sigur luptător cu timpul este fiinţa care nu rămâ-ne singură. De aceea, se petrec oamenii în perechi. Pentru că nu fac faţă timpului. Singurătatea nu este cauzată de-cât de lipsa unei distrageri a atenţiei de la măsurarea lui. A fi singur înseamnă a nu mai fi decât un ceas care nu se arată nimănui. (Starea de trăire a timpului este aceea de a te afla în cutia unui ceas fără a putea vedea vreodată ca-dranul şi indicaţia acestuia.) A fi cu cineva înseamnă a vedea un alt ceas care măsoară timpul. Transferul timpu-lui asupra celui de lângă tine are ca efect uitarea propriei fiinţe. Gestul folosirii celuilalt pentru ascunderea proprie se răzbună prin dependenţă. Momentul înfrângerii timpului este cel al împreunării fiinţelor. Aceasta este probabil şi nada pe care o aşează natura în faţa oamenilor. Liniştea împreunării nu este una a sunetelor, ci una a opririi celor două ceasuri. Să ne imaginăm că există o gândire a omului care să creeze imaginea curgătoare a timpului. Nu se poate găsi modul de aşezare în interiorul timpului, pentru că fiinţa omului face parte, dar şi este constituită din timp. Timpul este în afara gândirii. O reprezentare a timpului poate fi găsită doar intuitiv. Odată născut, copilul e pus să lupte cu timpul. În faţa acestui colos, el e singur din prima clipa. Şi rămâne aşa toată viaţa. Cea mai veche idee din memoria omului, prima rămasă din copilărie, este întâlnirea cu timpul. Nu poate fi povestită de nimeni, dar împingând înapoi me-

Page 73: Eseuri Despre Inteles

73

moria, la capătul ei, zărim un fel de orizont neînţeles. Es-te timpul. Cea mai grea încercare a copilului este nerăb-darea de a trăi. Părinţii suportă cu greu perioada în care copilul luptă cu ideea timpului. Acesta până la urmă înţe-lege despre neputinţa sa şi abandonează prin blazare. Cred că este prima noastră înfrângere, cea care stabileşte definitiv acţiunea noastră instinctuală. Copilul va avea de acum răbdare să crească, să aştepte, să i se întâmple, pen-tru că ascultă de prima sa lecţie. Personalitatea omului se reduce la o zecime din cauza acestei crude întâlniri. De ce să privim timpul ca pe un adversar, nu este mai simplă alianţa cu el şi trăirea simplă, alături? E ca şi prie-tenia animalelor cu leul, imaginabilă, dar imposibilă. Da-că acestuia i se face foame va răpune frumosul cerb, pe care îl stimase mai înainte şi îi va roade oasele. Ştim că leul există undeva şi aşteaptă. Trăim în gura căscată a leului vor spune filozofii animale-lor. Toate făpturile trăiesc în gura căscată a altor făpturi şi toate, în frunte cu omul, trăiesc în gura căscată a timpu-lui. Avem dreptul să admirăm leul, vor striga antilopele liberale. Adică, noi, oamenii, să cădem impresionaţi de imensitatea şi de celelalte adjective ale acestui miracol. Zeul timp îşi cere, prin tăcere, laude şi adoraţie. De Anul Nou, miliarde de oameni aruncă petarde, strigă fericiţi şi îşi urează ani mulţi, adică Timp. Cui se adresea-ză ei în realitate, dacă nu timpului? O omenire întreagă cere ceva. În spaţiul liber din jurul caselor, cu ochii ţintă spre o direcţie încă nedefinită, adică spre locul unde ar putea să existe timpul, singura mărime rămasă încă doar noţiune. În bucuria aceea a sărbătorii se petrece o ciudă-ţenie. Imediat după rostirea acestei invocaţii (rugăciuni), neconştientizate, dar aproape arhaice, înaintea întoarcerii la bucatele din casă, timpul ridică degetul spre oameni. Nu e nici ameninţare şi nici mângâiere. Şi în sufletul fie-căruia, se strecoară o undă de tristeţe. Veţi fi atenţi şi veţi vedea timpul de Anul nou.

Page 74: Eseuri Despre Inteles

74

Încercările ştiinţei de a explica timpul sunt aproape copi-lăreşti. Câţiva filozofi şi fizicieni s-au încumetat să scrie. Este o provocare sublimă pentru orice minte umană. Martin Heidegger a scris, la limita forţelor unui om cu o inteligenţă ieşită din comun, aproape toate lucrările des-pre timp într-un stil diluat până la limita dintre intuiţie şi nimereală. Lăudabil este că nemţii îşi vor bate capul cu frazele filozofului lor încă multă vreme, pentru a găsi un semn genial despre prinderea în mreje a timpului. Dar numai această frumoasă încercare, şi este deja pentru ei o mare realizare. Revoluţia care va răsturna toate valorile actuale va fi cea a cunoaşterii timpului. Va fi oare această vânătoare posi-bilă? Îmi amintesc de vânarea Licornului. Un animal ne-văzut de nimeni, prins de vânător prin viclenie. Adormi-rea Licornului în poala unei fete tinere, care îl ademeneş-te spre a fi răpus. Timpul răpus în somn! Ce tristeţe! Tu, zeul veciniciei, să fii răpus în poala iubitei. Să fii ademenit doar şi să crezi. Informaţia va fi iubita care îl va adormi. Era informaţională va avea două urmări posibile, dacă le va avea. Epoca pietrei sau era timpului.

2004-06-03

Page 75: Eseuri Despre Inteles

75

Diferenţa de un electron misterul

„şi chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu poate

să găsească.” Eclesiastul 8.17.

Nu pot să cred în alchimie. Adică, nu pot să cred cu una cu două, pentru că ar însemna să trăiesc pentru nişte vise. Cum, dintr-o ratare a spiritului, izvorăşte gândul omului în artă, dintr-o ratare a gândirii porneşte calea lui spre alchimie. Aş fi mândru însă, să mă numesc alchimist. Aş avea cura-jul să mă afund în fluviul dintre esoteric şi logic şi să mă consider un filozof al materiei, un filozof al naturii, cum se autointitula Newton. Ce frumuseţe este în acel spaţiu al menirilor, unde, ca să caut cheia unui mister, aplic un calcul diferenţial. Nu văd o aplicaţie mai practică a teoriei chibritului, decât invenţia calculului diferenţial. Adică să tai băţul în atât de multe părţi, cât mai mici, până când obosesc şi constat, adunându-le, că lungimea lui este chiar egală cu lungi-mea lui. Alchimiştii resping ideea de calcul în general, pentru că acolo unde vor ei să ajungă, pe învelişul atomi-lor, matematica îşi pierde sensul. De acolo, doar cu ideea, singura mai subţire decât spaţiul dintre atom şi electro-nul ce se învârte în jur, se poate coji acel electron. Am fost surprins să constat că oamenii nu ştiu nimic despre teoria chibritului, dar o folosesc. Esenţa ei constă în a diviza prin clasificări şi criterii, în mod steril, orice structură. Pentru că nimic pe lume nu există în afara unei structuri, atunci despre orice există se poate face o groasă

Page 76: Eseuri Despre Inteles

76

teorie care nu spune decât încă odată, că, de exemplu, pâinea este formata din felii: felii din mijloc, felii din margine, colţuri, chiar dacă nu le-am tăiat încă. Totul este mister. Şi dintre toate misterele, ştiinţa este cel mai de nepătruns, în contrast cu ceea ce credem noi des-pre cunoaştere. Ştiinţa este misterul care se hrăneşte cu el însuşi, ca şi gelozia. Frumuseţea alchimiei este în împăca-rea pe care o aduce între ştiinţă şi Dumnezeu. Aş vrea să văd un electron, dar nu voi putea decât după ce Dumne-zeu îmi va dărui bucuria asta, împrumutându-mi acei ochelari prin care să văd traiectoria şi spinul şi acea gă-mălie încărcată cu sarcină electrică negativă. Azi am avut o revelaţie, privind din întâmplare, afişat pe un perete, tabloul elementelor chimice. Numai că sub-stanţele indivizibile ale naturii nu sunt elemente chimice. Chimia, cred, se bazează pe afirmaţii care sunt eronate, nu din punct de vedere chimic sau fizic, ci din punct de vedere filozofic. De aceea, a fost necesară alchimia. Să păstreze în atenţia oamenilor misterul rămas neelucidat, toate breşele rămase neînchise în tabloul elementelor. Aceeaşi teorie a chibritului a dus la împărţirea aluatului materiei în feliile pe care le vedem: hidrogenul, oxigenul, fierul, carbonul…Adică toată structura lumii este bazată pe teoria chibritului? În mod sigur tabelul acela şchiop, atârnat de perete, nu reprezintă lumea după un criteriu valabil cu adevărat. Chiar resorbirea oricărui corp în dis-pariţie şi a oricărui element în propria sa energie, pun la îndoială o aşezare atât de nerotundă şi neterminată. Mercurul, metalul miraculos, situat pe aceeaşi linie cu aurul. Dacă aş putea să iau mercurului un electron aş re-uşi să îl fac să devină aur. Încălzit în creuzet şi răcit sau combinat cu gheare de şoarece sau aripi de lilieci. Totuna. E ca şi cum am vrea să smulgem pământului Luna că să devină planeta Marte. O să ne creadă cei din alte sisteme solare, cei din acesta nu.

Page 77: Eseuri Despre Inteles

77

Atunci soluţia este să devenim filozofi şi să ne imaginăm că vom porunci mercurului să devină aur. De fapt, în aceasta constă esenţa de a fi alchimist. În a găsi formula pe care să o şoptim naturii, cum o şopteşte dresorul, calu-lui sălbatic. Este cel mai frumos lucru pe care îl poate în-cerca omul, să împingă lumea spre ceea ce azi nici nu avem idee. Nu pricepeam de ce alchimiştii nu dispar odată cu dez-voltarea chimiei. În primul rând, alchimia nu are o legătură obligatorie cu chimia, chiar dacă ideea cu mercurul devenit aur s-a pe-rimat de multă vreme. (Să modificăm toate femeile în femei foarte frumoase? Sau să credem că fiecare frumuseţe este de ajuns. Prefe-rabil este să visăm la femei foarte frumoase şi să găsim calea de a le iubi pe cele reale ca şi în acele frumoase vi-se.) Oricum, despre conceptul distinct de alchimie nu am scris nimic şi tot ceea ce voiam de fapt să scriu aşteaptă încă la marginea gândurilor.

2004-11-12

Page 78: Eseuri Despre Inteles

78

Au păcate îngerii? sinele

„dacă un om trăieşte mulţi ani, să se bucure, în toţi anii aceştia,...”

Eclesiastul 11.8.

Ce relaţie este între mine şi eu? Nu ne schimbăm cu ni-mic de-a lungul anilor vieţii. Între 20 si 40 de ani totul rămâne încremenit în noi. Între 40 şi 60 de ani, nu numai că încremeneşte, dar se şi betonează. Relaţia mine-eu este la fel ca atunci când am înţeles că sunt venit pe lume. Adică, este aceeaşi de când lumea, de la Adam şi Eva. Mă întreabă fiul meu, cum e tată la 40 de ani; cum să fie... exact ca şi la 18, ai tăi, fix. Când eram ca tine, mi se părea că nu mai are sens nici să facă dragoste cei de 30, la ce?, sunt deja bătrâni, vremea lor a trecut. Ce păcătos eram, să-i condamn pe oameni, când nu ştiam încă cum e să fii de 30, de 40 sau de 50 de ani. Credeam că relaţia eu cu mine se schimbă şi o maşină instalată în creier va avea grijă să mă facă să mă simt din ce în ce mai bătrân, ca să dau dreptate celor mai tineri, care mă privesc din afara mea. Poate aici e una din şmecheriile speciei, să fim mereu ace-iaşi, de la naştere până la „gata”. Înţelegând asta, privesc acum cu uimire câte o babă de 80 de ani, sfrijită, stând nemişcată în staţia de autobuz şi realizez că ea este pen-tru ea aceeaşi ca şi prin anii 1940, când era tânără şi fru-moasă. Din acest punct de vedere, toţi oamenii au aceeaşi vârstă. Dar consecinţa nu este aici, este mult diferită, din acest punct de vedere oamenii rămân tineri pentru tot-deauna. Relaţia dintre „mine şi eu” este poate prima asemănare dintre oameni şi îngeri. Dialogurile dintre cei ce beau bere şi cei trişti, ascultate noaptea de către ospătari plictisiţi, merg oare spre ceruri ca să conteze la Judecata de Apoi? Le ascultă îngerii de serviciu, la fel ospătarilor? Ce calculatoare puternice tre-

Page 79: Eseuri Despre Inteles

79

buie să existe în ceruri, capabile să cuprindă tot? Chiar si dialogurile nevorbite, cele sincere sau cele păcătoase, de pe toate chaturile internetului? Textul biblic are menţiuni despre intenţie şi dorinţă la clasificarea păcatelor, intuind dezvoltarea comunicării virtuale. Ce face să fie o deosebire între virtual şi real, când şi cei ce beau bere şi cei trişti sunt de acord că viaţa lor nu interesează pe nimeni? Ei nu ştiu că totuşi îngerii îi ascultă. Starea virtuală, o nuanţă liberă a realităţii, pe care a câştigat-o omenirea graţie computerului, este cea dea doua asemănare dintre oameni şi îngeri. Dar să nu vorbim despre cuvinte imaginare. Ascult cu-vintele unor prieteni. E târziu şi noi încă discutăm. Vor-bim despre dragoste, ca şi la 20, 30 si 40 de ani. Toate ideile se epuizează: bani, construcţii, maşini, slănină, şefi, boli, doctorate, copii, şcoli, găini, bancuri, ceapă roşie şi bere. Şi inevitabil revenim la dragoste, pentru că relaţia aceea, „eu cu mine”, pe care o avem toţi în noi, ne cere să iubim şi să fim iubiţi fără margini şi fără vârstă. Indife-rent dacă unii sunt tăcuţi sau zbanghii, buni sau răi, glu-meţi sau duri, orgolioşi sau superficiali, visători sau cal-culaţi, toţi oamenii vor dragoste. Mă gândesc la veselie şi la tristeţe. Tristeţea este a treia asemănare dintre oameni şi îngeri. Cele mai dificile adevăruri sunt ascunse de ruşinea de a crede altfel. La un moment dat fiecare dintre noi simţim o ne-sufereală în relaţia „eu cu mine”, o dificultate de a ac-cepta propria persoană, cauzată de sinceritatea inevitabi-lă dintre cele două părţi. Extinsă în afara persoanei, aceasta duce la o saturaţie a oricărei relaţii. Poate este oboseală sau declin, dor de trecut sau o inconsistenţă a vieţii, sau înţelegerea neantului şi a trecerii noastre defini-tive pe lângă ceea ce o fi lumea. Să fie asta ceea ce tinerii nu au? Omul a fost făcut să nu fie singur, dar să sufere şi de singurătate şi de însoţire. Este prima deosebire dintre oameni şi îngeri.

Page 80: Eseuri Despre Inteles

80

Fapta grea în viaţa oamenilor rămâne cea a căsătoriei. Chiar dacă este rezultatul cel mare al iubirii. Prin legătura de dragoste se creează o linie de drum comună, care face să se îmbine destinele, să se creeze prin alianţa lor un des-tin, nu comun, ci unul împletit. Este un egoism acesta sau o apărare? Ce face egoismul când anii trec? Se maturizea-ză sau se alterează sau se topeşte în înţelepciune. Nu se ştie. Oricum, egoismul nu apare la îngeri. Stau culcat şi ascult prin ferestre foiala brazilor. E linişte. Doar când dorm, oamenii nu au păcate, chiar dacă au dată şi calea de a păcătui prin vise. În somn este cea mai mică distanţă între oameni şi îngeri. Mă gândesc la acea neschimbare din interiorul oameni-lor, cea care dă puterea dintre mine şi eu, adică echivalen-tul dorinţei de a trăi. Să fie acesta darul îngerilor? Relaţia interioară eu-cu-mine este semnul cel mai înalt posibil care vorbeşte despre suflet. Această legătură este cea dintre om şi sufletul său. Chiar dacă ar trăi o mie de ani un om, în ultima sa clipă de viaţă, poziţia el-cu-sine va fi aceeaşi, graţie neschimbării, adică nemuririi sufletu-lui său. Sinele este cel care adăposteşte prin ascunzişuri şi sufletul. Forma optimistă a conştiinţei de sine, adică va-labilitatea vieţii, exclude reducerea fizică şi mentală, îm-bătrânirea fiind doar o imagine nedreaptă, privită de că-tre ceilalţi. Totuşi, îngerii au păcate? Poate doar aceia ce vor să fie mai perfecţi decât perfecţiunea raiului. Dar ăsta e un pa-radox şi îl las în seama teologilor.

2006-02-26

Page 81: Eseuri Despre Inteles

81

Din slavonul prijatelî prietenia

„dar şi faptul că un om mănâncă şi bea şi duce un trai bun în

mijlocul întregei lui munci, este un dar dela Dumnezeu.”

Eclesiastul 3.13. Prietenia este în realitate o relaţie mereu dezechilibrată, aducătoare de satisfacţii fireşti şi necesare. Exaltarea în prietenie duce la înţelegerea eronată a afecţiunii. În prie-tenie, detaşarea reciprocă ar putea fi cea mai bună răspla-tă a trăirii laolaltă. Experimentul detaşării, însă, cere o anume indiferenţă care, dozată în contratimpi, va face ca prietenia să pară o stinghereală. Ce este în fond relaţia de prietenie? Dragostea are altă vale prin care curge şi împletită cu prietenia face o supă cu gust amar. „Tovărăşia pe acelaşi drum al vieţii” să fie o definiţie mai probabilă a prieteniei? Sau acest drum parcurs împreună să fie doar o impresie de a fi într-o re-laţie de prietenie? Anumite obiective sau capete de drum pot să vină dintr-o altă cauză, mult mai obiectivă, şi să schiţeze nevoia şi nu plăcerea de a fi pe aceeaşi cale. „Plăcerea” de a fi împreună cred că e cel mai sugestiv indiciu, dar în acelaşi timp şi produsul nemijlocit al unei prietenii. Plăcerea nu are aici sensul îndestulării, ci al unui echilibru. Relaţia dintre oameni, impusă de voinţa vieţii sociale, ia şi forma prieteniei, un fel de tratare îm-preună a aceleiaşi boli, cu acelaşi medicament. Este vorba despre boala singurătăţii. Singurătatea greu acceptată sau greu suportată dă în aceeaşi doză nevoia relaţiilor priete-neşti. Călugării nu se pot bucura de prietenie, pentru că

Page 82: Eseuri Despre Inteles

82

aceasta duce spre opusul liniştii pe care o dă singurăta-tea. Singurătatea acceptată aduce într-adevăr echilibru, în fals contrast cu prietenia care propune soluţia de proteja-re împreună împotriva singurătăţii. „Încuviinţarea” este o altă întrebare pusă ideii de priete-nie. Multe lucruri sunt fără sens sau împotriva normalu-lui şi aşa ar şi rămâne, dacă nu ar fi cineva care să le dea o încuviinţare. Nevoia de încuviinţare a unui prieten şi de delegare artificială, pentru o chestiune pe care o reclamă doar conştiinţa celui care se simte în nesiguranţă, face să apară situaţii de tot felul. Prietenii sunt buni şi la a astupa cu încuviinţările lor, asemenea pisicii care foloseşte nisi-pul. A alerga după un prieten pentru a-i povesti o faptă deja deformată favorabil, pentru a acoperi gânduri şi în-doieli, este ca un tribunal în care nu există acuzare. De obicei, contrar teoriei că adevăratul prieten va sublinia greşeala, prietenul spovedeşte mincinos. Şi face asta cu iubire. Prietenii lovesc cel mai tare, cel mai sigur, cel mai cu efect, din simplul motiv că ei se găsesc în zona personală, neprotejată. Un străin va primi în schimb o ocară sau chi-ar o mână ridicată, dar prietenul va lovi şi va râde, cerându-ţi implicit să uiţi şi să nu strici frumoasa con-strucţie a prieteniei pe care deja el a clătinat-o. Prietenul care clatină mereu, din joacă, nepăsare sau din cauza propriei sale firi, acest micuţ castel nisipos şi care pretin-de bunătatea celuilalt de a rezidi, va trebui să rămână singur. Sau va folosi de acum falsul şi demagogia ca să se menţină prieten. Nu se justifică „durerea” unor lovituri, în paradox cu ideea generoasă a prieteniei. „Slăbiciunea” pentru un prieten, derivată din frumoase clipe petrecute sau din cauza idealurilor şi a principiilor comune, conform definiţiei de dicţionar, va sfârşi inevi-tabil în a fi exploatată de către acesta. Oamenii nu vor fi niciodată la fel, şi, din diferenţele care se întăresc în timp, se va crea situaţia în care i se va cere celuilalt.

Page 83: Eseuri Despre Inteles

83

Folosirea nevinovată a unui prieten este o practică care chiar face plăcută o relaţie de prietenie. Este acel joc de a cere un serviciu unui prieten. Răspunsul este o dovadă sinceră de prietenie. Când jocul devine pe nesimţite un calcul rece al unuia dintre protagonişti, relaţia de priete-nie se va rupe nu peste mult timp sau va deveni falsă ori păstrată pentru unele interese. „Folosirea” prietenilor este o faptă mai mult decât penală, chiar dacă pedepsirea ei ţine doar de morală. Din teama de a nu fi folosiţi, poate din înţelegerea lumii după ei înşişi, mulţi oameni nu pot şi nu au prieteni. Păstrarea unui echilibru între „afecţiune şi interes”, analizând o relaţie de prietenie cât mai prag-matic posibil, poate crea o durabilitate pentru acea relaţie. Pârghia care trebuie ţinută în echilibru este aceea între cele două înţelesuri: „de prieteni, am nevoie” sau „am nevoie, de prieteni”. În acest caz, este nevoie de sincerita-te reciprocă şi de respectarea unei măsuri, fără a uita fi-reşte şi a nu ocoli, nişte simple cuvinte: „Te rog!” şi „Mul-ţumesc!” Nu este vorba despre necazuri şi prietenie, aici lucrurile scot la iveală adevărul, conform proverbului. E preferabil a nu afla acest adevăr, nu pentru a nu cunoaşte prietenii, ci pentru a fi la distanţă de ghinioane şi dificultăţi. Dar, şi de aici ar putea devia o definiţie a unui prieten, ca fiind acel om care ştie singur când este nevoie de el. Se poate spune că în acest text nu este vorba despre prie-tenia descrisă în versurile cântecelor sau în filmele ameri-cane ci este vorba despre relaţia simplă de prietenie, ace-ea dintre oamenii obişnuiţi, acea relaţie neidealizată. „În cetatea în care se vorbeşte mult despre cinste, cinstea este de mult uitată” spune un proverb. Aşa este şi între prietenii care vorbesc neîncetat despre prietenie. Priete-nia nu se analizează, nu se relatează la fel unei bârfe ci doar se trăieşte ca şi o bucurie. Cred că termometrul unei prietenii este bucuria de a întâlni un prieten.

Page 84: Eseuri Despre Inteles

84

În dragoste idealizarea persoanei iubite duce la multe necazuri. Nici prietenia nu poate fi tratată decât în limite-le ei posibile. (PRIETEN după DEX: Persoană de care cineva este legat printr-o afecţiune deosebită, bazată pe încredere şi stimă reciprocă, pe ideal sau principii comune. (din slavonul prijatelî) Să ne fie atât de recentă şi de neînvăţată această noţiune a prieteniei pentru noi românii, încât a trebuit să ne fie adus un cuvânt– nume dintr-o altă limbă?

2005-09-09

Page 85: Eseuri Despre Inteles

85

Mercenarul detaşarea

„Cine sfarmă pietre, este rănit de ele, şi cine despică lemne este în primejdie.”

Eclesiastul 10.9. În fiecare dimineaţă îmi propun ca în ziua ce urmează să fiu un simplu mercenar. La primul gând însă, uit promi-siunea şi devin un actor suferind al realului. Doamne, dă-mi putere să fiu un mercenar! Aşa ar trebui să se roage mulţi pe lumea aceasta. Ce este mercenarul, dacă ar fi să găsesc cea mai sigură definiţie a sa? E un om care nu se leagă, are forţa să nu ţină, să nu apar-ţină decât sieşi. Nici nu contează asta, aşa explicit. Con-tează că este un om liber de exteriorul său. Ne temem numai când gândim cuvântul: mercenar. Sof-tul lui încape pe o singură instrucţiune. „Fac, sau nu fac”. Relaţia lui este robotică, dar liniştea lui nu e perturbată de nici un fel de nuanţă. De ce să încasăm noi nuanţele şi posibilul gri al viitorului? De ce să nu lucreze destinul nostru pe valorile sigure şi simple ale lui zero şi ale lui unu? Ce uşor se scriu cuvintele şi ce greu se înfăptuiesc ele. Mercenarul are în fiecare secundă în faţa sa o opţiune de-ja luată, pe care nu o mai trece prin creuzetul consumator de nervi al deciziei. El are forţa de a recunoaşte mersul pe sârmă. Toţi ceilalţi fac asta, adică merg pe sârmă, însă preferă să creadă că drumul lor e larg şi pavat. Dialog cu un mercenar: De ce e aşa? – Nu aş putea spune, va zice el. De ce procedezi aşa? – Nu mă interesează.

Page 86: Eseuri Despre Inteles

86

Ai vreo părere despre ceva? – Nu. Fă totuşi o afirmaţie. Linişte … Suntem împotriva acestui tip psihologic. Nu îl suportăm. Aceşti oameni sunt pozitivi şi totuşi nu vor să se implice în nimic, să trăiască alături de noi ceea ce ni se întâmplă. Ni se pare nedrept că există astfel de oameni lăsaţi în lu-me. Îi vedem la serviciu, la cafenea sau între prieteni, ori-unde. Nu prea îi vedem, de fapt. Ei nici nu prea există. Eventual în filmele cu Van Dame. Când cineva declară: – „Eu sunt un simplu mercenar!” este imposibil de crezut. Dar măcar o astfel de afirmaţie poate isca întrebarea despre soluţia simplă de a fi un mercenar. Un fel de a face yoga la slujbă şi în societate în general, în acelaşi timp cu exerciţiul minuţios al vieţii. Mercenar în afara egoismului, al lenei, al prostiei şi al fri-cii. Mercenar pentru propria ta apărare împotriva ta în-suţi. Merită să caut un sens, dacă ar putea exista cumva, în acest paradox.

2004-12-08

Page 87: Eseuri Despre Inteles

87

Cei ce ascund comori visele

„...visele se nasc din mulţimea grijilor...”

Eclesiastul 5.3.

Am ascuns comoara de prea mult timp şi prea bine, ca acum să-mi mai folosească la ceva. Înclinaţiile şi aptitudinile noastre, nefolositoare profesiei, sunt comori ascunse şi devin lucruri de prisos, ba chiar ne încurcă şi ne umilesc uneori. Profesiile pe care le visăm, dar nu numai profesiile, ci tot ceea ce cuprinde viaţa noastră, spre care poate că nu a avut cine să ne îndrume sau pe care nici noi nu le-am vi-sat măcar, atunci când trebuia, sunt comori ce ne atrag, dar nu le mai putem duce acum şi devin vise. Visele noastre pe care ne îndeamnă cu uşurinţă literatura să le înfăptuim sunt prea adânc ascunse şi prea neîmpli-nite la vremea lor. Ascunzătorile acestor comori sunt în oameni. Toţi oame-nii au comori ascunse în sufletele lor. Dar, mai important este să le îngrijim pe cele care ne trebuiesc, care ni se cer şi care sunt aduse la suprafaţă de lumea din jurul nostru. Să ne ridice calităţile, cele care ne fac să trăim şi nu cele care ne fac să visăm. Dramele oamenilor se petrec atunci când pretind că au comori şi vise şi când vor să le scoată la lumină. Ce fru-mos e să o luăm de la capăt. O pot face doar aceia care, de fapt, au mers pe acelaşi drum, fără să-şi dea seama. Altfel, ar fi ca şi cum am întoarce brusc maşina pe autostradă.

Page 88: Eseuri Despre Inteles

88

Cei de lângă noi, oricât ne-ar iubi, ca să ne înţeleagă, ajung la suferinţă. Pentru singurul motiv că şi ei, fiind oameni, au de asemenea comori în suflet. Iar comorile acestea nu sunt mai mari sau mai mici, cum se poate pre-tinde, ci sunt egal de preţioase. De aceea, artiştii adevăraţi şi filozofii nu se căsătoreau în antichitate sau mai târziu, fiind un gest în afara virtuţii. Ei căutau toată viaţa un sin-gur lucru, desăvârşirea darului lor, fără a pretinde celor din jur sacrificii şi suferinţă. Nu în afara fiinţei se ţine o comoară, ci înlăuntrul ei. De aici nimeni nu o poate fura, dar nici de durerea neîmpli-nirii nu se poate scăpa, din aceeaşi cauză. Singura comoară pe care o posedăm e aceea pe care o putem duce cu noi, fără a avea nimic asupra noastră. Doar ceea ce ştim e al nostru cu adevărat. Cel puţin această avere o putem păstra şi dacă dovedim curaj o pu-tem avea numai noi, de-a pururi. Să nu dăruim ceea ce ştim şi e al nostru, dacă apoi nu suportăm durerea nere-cunoştinţei. Cei din jurul nostru fie se înfruptă din comorile noastre şi atunci suferim noi, fie suferă din cauza lor, pentru că atunci ne înfruptăm noi din comorile pe care ei le au. Li-nişte nu vor aduce decât comorile uitate definitiv. Când căutăm departe comoara, se poate ca ea să fie chiar sub ochii noştri şi să nu o vedem. Totuşi suntem tentaţi să o căutăm în afara vieţii noastre, în afara celor cunoscute. Oamenii se cred pricepuţi în multe alte lucruri, toate în-depărtate de munca lor, cea pe care o fac pentru a-şi câş-tiga pâinea, pentru că toţi doresc să viseze că posedă ast-fel de comori nepreţuite. Realitatea este că sunt comori uriaşe pierdute dar sunt şi doar bănuţi de argint pierduţi prin copilărie. Oricum, fiecare comoară are preţul dat de mărimea regretului datorat pierderii ei. Pe de altă parte

Page 89: Eseuri Despre Inteles

89

fiecare om nu îşi poate preţui comoara altfel decât pentru sine Comorile noastre despre care povestim prietenilor sunt de fapt slăbiciunile pe care ei ni le vor cunoaşte şi de care se vor folosi. Uitarea este calea cea mai bună. Cu cât avem mai multe vise despre care vorbim cu mândrie, cu atât părem mai slabi. Dar şi suntem. Cei care pretind cunoaşterea, mulţi autori citiţi de marele public cu asiduitate, idealizează şi îndeamnă la a nu mai sta pe gânduri, la a alerga şi la a aduce comorile noastre fragile şi uneori inexistente la lumină, în văzul tuturor, pentru a ne împlini visele. Aceasta e posibil pentru foarte puţini oameni, cei născuţi cu puterea de a lupta pentru a ajunge la vise. Ei sunt fericiţi pentru că pot lupta şi nu pentru că înving. Au reuşit sau pretind asta, dar noi nu putem să le urmăm exemplul. Pentru că orice profesiune ar fi avut, de la naştere şi până la moarte, ei au avut boala spiritului, pe care, iarăşi, foarte puţini oameni o au. Iar când spun că au reuşit, nouă ni se pare o mare fericire a lor, către care tânjim. Însă ei vorbesc despre o alinare, pentru că nimeni nu poate ajunge la mai mult decât la atât.

2003-10-13

Page 90: Eseuri Despre Inteles

90

Un premers al contopirii dansul

„Mai bine ce vezi cu ochii decât frământare de pofte

neîmplinite:” Eclesiastul 6.9.

Dansul individului adult începe ca un joc al copiilor. Primele gesturi sunt uşor penibile, dansatorul încearcă timid câteva mişcări. E ca o încălzire. Reparabilă pentru ceilalţi, pe care, de fapt, nici nu îi interesează. Aceasta se datorează nonsensului ce se regăseşte în dans. Lipsa unui scop de fond, pierdut pentru totdeauna, face ca dansul să semene cu un sport. Poate o parte a împreunării dintre bărbat şi femeie să mai conţină sensul vechi al ritualului de dans, atunci când sincronismul mişcărilor acestora pătrunde în ambele făp-turi şi se resoarbe în senzaţia împletirii într-una singură. Astăzi nu mai există nimic ritualic în dans. Saltul peste penibilul rămas în locul actului conştient este posibil prin băutură. Din păcate, dansul nu mai este o bucurie, în afa-ra veseliei pe care o dă vinul. Vinul şi dansul sunt legate prin transpiraţia minţii şi cea a trupului. În afara ritmului contopit a două fiinţe ce se iubesc, sexul e un travaliu în aşteptarea unui final plăcut. De ce a apărut dansul? Ca un însoţitor al muzicii sau ca o formă gestuală, aferentă sunetelor. Armonia nu a deter-minat dansul, poate ritmul, cadenţa naturii, prin repeta-bilitatea simplă a unor acţiuni fizice. Armonia sunetelor nuanţează dansul, dând formă gesturilor acestuia.

Page 91: Eseuri Despre Inteles

91

Contactul dintre femeie şi bărbat nu poate fi prelungit în afara timpului în care sensul ritualului se păstrează. Lo-cul mângâierilor este un dans, un preludiu la starea ritua-lică, o finalitate susţinută de un sens deja obţinut, care înlătură simpla atingere prin pătrundere. O includere reciprocă. În realitate toată gestica şi mângâierile preludiului sunt un dans orizontal în care ritmul este susţinut de bătăile inimilor celor doi. Partenerii simt uneori nevoia, prin prezenţa unei stări ritualice neînţelese, să se îmbrăţişeze ridicaţi în picioare, goi, la marginea patului, parcă pentru a da o anume seriozitate actului lor. Dansul poate fi un premers al contopirii trupurilor. E un accept public al apropierii fizice dintre oameni, care în alte ipostaze este imposibil, ar fi chiar privit ca şi un gest antisocial. Cea mai decadentă dintre arte este cea a dansului. A în-trecut orice abstractizare posibilă, în comparaţie cu pictu-ra, sculptura sau muzica, pentru că a lăsat loc mişcării să devină dans. Înainte cu cel mult 50 de ani, dansul liber de astăzi ar fi părut oricui nebunie. Oricum, revoluţia ce a determinat liberalizarea completă a mişcărilor de dans s-a produs în gândirea socială şi în muzică mai întâi. În muzică a rămas obligatorie armonia. Sunt încercări de a se renunţa în muzică la elementul ar-monic, încercări care probabil că în viitor vor reuşi. În dans se ascute şi se dezvoltă orice concept. Dansul este ultima verigă a schimbării de mentalitate a unui grup. Mângâierea e o mişcare. Mişcarea degetelor pe corpul celuilalt este o mişcare ritmică, repetată în acelaşi fel şi cu aceeaşi cadenţă. Degetele şi palmele şi buzele dansează înaintea celui din urmă dans, cel al trupurilor. Dansul, în afara celui popular, care şi el suferă schimbări datorate uitării şi a inventivităţii, mai mult tehnice decât originale a instructorilor orăşeni, nu mai este legat de o

Page 92: Eseuri Despre Inteles

92

stare de spirit socială, ci este un produs de modă. În acest fel, oamenii au pierdut un sprijin al propriului lor psihic, compensat printre alte pierderi de tratamentele cu pasti-lele moderne. Ce forţă era pentru Zorba dansul, dacă în culmea nenorocirii salvarea era găsită în dans. Ochii. Şi ei se prind în aceeaşi pereche de dans. Pot repeta cu schimbul lor de lumină ceea ce trupurile mimează a fi. Privirile sunt jocuri ale sufletelor. Prin ochii se pot strecu-ra nuanţe imposibil de vorbit vreodată. Poate în vechimi dansul era numai o formă de rugăciune, invocaţie, mulţumire, bucurie sau tristeţe a unui grup. Spectatorii de atunci erau un corp comun cu dansatori. Nici măcar nu existau spectatori. Acum spectacolul de dans este legat de nou şi curiozitate, nu are aportul men-tal, prealabil, al privitorului. Starea de legare a minţilor celor ce cântă în acelaşi timp într-o orchestră este o supunere plăcută, asemănătoare dansului. Acea stare este răsplata muzicienilor. Împlini-rea muzicii prin dans este forma unei legi date de Dum-nezeu, de a închide în mişcare orice gând al nostru. Nu poate fi oprit textul gândului în gândul însuşi, pentru că atunci nu s-ar fi făcut lumea. Şi vorbitul sau scrisul des-pre ceea ce se gândeşte, se explică în acelaşi mod. Tot ce spunem noi că există, ar fi avut statutul de fi putut doar să existe. Dansul trece sunetul de la a fi o impresie a au-zului, la o naştere a lui în lume.

2004-05-06

Page 93: Eseuri Despre Inteles

93

Se numeşte Om numirea

„Ce este omul, se cunoaşte după numele care i s-a dat de mult: se ştie că este din

pământ şi nu poate să se judece cu celce este mai tare decât el.”

Eclesiastul 6.10. Ce stranie şi tulburătoare e înţelegerea numirii şi a nume-lui. Când animalele se vor numi între ele, atunci vor fi egale omului. Singur omul şi-a dat nume şi a numit toate lu-crurile din jur. E marea diferenţă dintre el şi restul lumii vii. Cine nu îşi cunoaşte numele, nici nu ştie că este. Numele Omului a fost dat de către Dumnezeu. Nu prin sunete, ci prin puterea dată lui, de-a şi le produce singur. Legarea destinului unei fiinţe de numele ei pare o impo-sibilitate. Dar numirea este ea însăşi parte a destinului. În compunerea destinului omului, toate părţile vieţii lui, oricât de mari sau oricât de mici, sunt profund egale prin determinare. Numele, între toate aceste părţi elementare, se află şi în afara şi înăuntrul său, fiind ca şi o pârghie între a-l determina şi a-l defini ca rezultat al determinării. Destinul, împlinirea destinului şi întâmplarea, adică ace-ea impresie a unei identităţi proprii, sunt toate culorile unui tablou, reprezentate de nume. Cum e concentrată în cuvinte o idee, aşa este concentrată fiinţa în numele său.

Page 94: Eseuri Despre Inteles

94

Nume înseamnă „neaparţinere”. Întrebarea corectă nu se pune astfel: „care este numele tău?”, ci: „cărui nume îi aparţii tu?” Această eroare de înţelegere a numelui răs-toarnă un sens altfel destinat iniţial. Popoarele primitive numeau prin apartenenţă, fiind astfel superioare nouă cultural. Numele nu este doar o semnificaţie, ci este o imagine. Alegerea aleatorie şi doar inspirată a numelui de către părinţi, sub forma unor şiruri de sunete fără o semnifica-ţie, este salvată de predestinarea trasată în conţinutul global al umanităţii, aceea a numelui de Om. Pe oameni îi uneşte ceea îi aseamănă, calitatea lor fundamentală, aceea de a fi Oameni. Este singura lor legătură ce îi poate apro-pia. Diversitatea care pare a fi desenată prin deosebirile dintre ei îi desparte, fără ca ei să înţeleagă asta. Dacă soci-etatea în ansamblul său nu creează condiţiile de „numi-re” oficială, poporul, fiind creat prin numirea de deasu-pra popoarelor, simte această nevoie ancestrală şi pune porecle, numind în afara numărului de cod, cel care este dat la naştere, prin esenţializarea personalităţii individu-lui ca şi produs al destinului său. Numele nu poate fi asimilat de către cel care este numit. Fiinţele umane au o singură numire, aceea de Om. Aceas-tă numire e cea care predestinează. Ceea ce se ataşează unui individ se numeşte de-numire şi este o informaţie egală unui număr. Numele ca şi ne-număr trebuie dat la maturitate, ca o împlinire a ceea ce este omul prin naşte-rea sa. Ion sau Vasile sau Ana sunt identitatea singulară de om, reîmpărţită în coduri. A fost odată un om... este posibil, a fost odată un Ion... este mai puţin posibil. Ion este unul dintre oameni. A fost o dată un om pe nume Ion, aşa s-a mediat istoric între numirea şi de-numirea Omului. Gânduri despre Nume spuse cititorului:

Page 95: Eseuri Despre Inteles

95

Întotdeauna numele va fi în afara şi deasupra subiectului său. Cine îşi poate înghiţi, ascunde, schimba sau uita numele? Este un paradox. Sufletul şi numele sunt nemuritoare. Omul purtător plă-teşte aceste ne-muriri prin faptul că el este cel muritor. Fără nume nu poate avea loc o existenţă. Chiar şi cea ne-cunoscută omului. Numirea existenţei ascunse omului trăieşte în somnul său. Somnul omului este locul în care s-a ascuns ceea ce el nu poate şti. Numele este tot ceea ce poate fi, prin faptul că este tot ceea ce poate rămâne. Dumnezeu este Numele a Tot. Este singura numire a omului care are o semnificaţie dar nu are pentru acesta imagine şi nici nu poate avea. O imagine a Tot este impo-sibilă. Cuvintele sunt nume a ceva doar atunci când sunt rostite. Un nume rostit este o rugă prin care timpul lasă existen-ţei acel nume. Ideile sunt nume a ceva, atunci când sunt înţelese. Înţele-sul este arma timpului şi a lumii. Omul are doar uneori darul înţelesului şi pentru un timp limitat, prin paradox, de chiar mândria sa. Noi înşine suntem numele nostru şi nu suntem nimic în afară.

2003-11-27

Page 96: Eseuri Despre Inteles

96

A dormi somnul odihna

„tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei.”

Eclesiastul 3.7. A dormi de osteneală sau a dormi de odihnă, căci şi cei ce nu ostenesc ajung să doarmă, sunt nu doar două stări, ci şi două idei diferite. Somnul de astăzi, cel al zăbavei du-pă muncă, nu permite reculegerea ca parte din eterna moarte şi viaţă, nu permite nimic. Somnul nu s-a găsit ca o a doua stare, pentru a acoperi timpul sau pentru a permite doar revenirea la veghe, e mai degrabă replica nopţii, a aşteptării luminării de zi, într-o linişte vie a corpului şi a minţii. Repetiţia zilei şi a nopţii, a răsăritului şi a apusului sunt nevoile de veghe şi de somn ale fiinţei. Visele s-au zămislit mult mai târziu în mintea tot mai obosită a omului, sunt paradigme, un amalgam din bucă-ţele de trăire, lipite de marginile gândului, ce nu mai permit acum somnul limpede al începuturilor. Iar ceea ce ştim despre vise e o necunoaştere, pentru că visele nu sunt proprii somnului, ele ori îl zădărnicesc, ori îl desfac în bucăţi obositoare. Istoria vieţii e obosită şi atunci naşte vise. Visele există, dar sunt îngropate în mister, adică în nuanţă şi nonsens. Visele pot fi ale omului, doar atunci când el vrea să şi le zidească singur. Acei care cred în ce-ea ce visează în somn pot avea adevăratele vise. A dormi împotriva soarelui, ziua, sau a fi treaz în întune-ricul nopţii sunt ruperi ale vieţii, din mersul împreună cu timpul, ca naşterile prea repezi sau prea târzii. A dormi înseamnă a nu aparţine timpului tău, e o reîn-toarcere într-un loc activ sau pasiv poate, necunoscut, o

Page 97: Eseuri Despre Inteles

97

relaţie ascunsă de fiinţă însăşi, în faţa izvorului, a tactului liber, dar precis al lumii. Nimeni nu ştie şi nici nu va şti ce se petrece cu viaţa în somn, e un zid de netrecut, ase-meni celui spre viaţa de apoi. Gândul nu aduce din somn doar amintirile în crâmpeie ale viselor, ci în primul rând trezirea, care este o reîntoar-cere în viaţă, fiecare zi fiind o viaţă anume a omului, no-uă şi legată de trecut şi de viitor, doar prin gândul său, fapt care permite omului să continue, dar el, fără să ştie, reîncepe. Dacă ar trăi prin veghe continuă, omul ar fi nevoit să plângă în fiecare seară de dorul soarelui şi să petreacă în tristeţe noaptea. Dar, viaţa nu a fost aşternută aşa. Creată de soare, ea se restrânge şi se opreşte odată cu acesta şi se ridică spre cer dimineaţa, asemeni omului din culcuşul său. Căderea în somn şi trezirea sunt două daruri, uitate acum, devenite slăbiciune, care ar trebui sorbite de om ca apa după o îndelungată sete. Mersul nopţilor e ca şi mer-sul zilelor, a avea zile înseamnă a avea nopţi cu somn, adânc dus şi readus, din neştiuta adâncime a creaţiei. Întregul efort al omului şi toată puterea sa nu este din hrana sau din băutură, ci din somnul său în umbra pă-mântului. Din aceeaşi lumină a soarelui, noaptea cu bez-na ei îşi ia aceeaşi putere, ca şi ziua, din căldura dimineţii. Întunericul e somnul, a fi treaz în întuneric înseamnă a stărui spre neputinţă. Simţurile mor toate, iar omul, dor-mind, nu mai are nimic în comun cu lumea, în afară viu-lui său potenţial. Absenţa semenului căzut în somn nu mai sperie, nu mai pune omului, de atâtea ori încercat, nici o întrebare. Noi ar trebui să ne trezim o dată cu soarele şi să adormim o dată cu el. Somn însemna în limba de demult „călătorie la creator pentru a primi viaţă”, cum odihnă însemna „oprire pentru a primi viaţă”. Cine mai ştie, cine mai înţe-

Page 98: Eseuri Despre Inteles

98

lege lucrurile acestea, atât de simple şi atât de ascunse în uitare, încât nu mai pot fi văzute de către nimeni...

31.03.2003 (poem, gândind la poezia: „Cuvântul” Ştefan George, 1919, comentată de filozoful Martin Heidegger în „Esenţa limbii”, 1957)

Page 99: Eseuri Despre Inteles

99

Între somn şi trezire Între somn adânc şi nesomn trezit stă spiritul poetului. Bruscă trezire, în care visul pare a-l trăi ireal, îi rup din gând valuri de cuvinte. Orice cuget al său e o poezie trecută definitiv în uitare. Dar ce se rosteşte acolo este pe deplin mai mult decât mărunta muncă a vorbelor, trează. Versurile pe care le aude între somn şi lume sunt mai grele decât toate poemele sale. Fericiţi sunt poeţii ce-au zăbovit obosiţi între somn şi nesomn, uimiţi ei au văzut fiinţa limbii. Numai că nimeni nu poate scrie vre-un vers sau aminte să aducă de acolo, e locul cel mai adânc al minţii şi al vieţii Fiecare idee e torent reped de cuvinte, legate în versurile sale mult aşteptate, în zadar aşteptate. În cumplita oboseală ce se rupe dureros în odihnă, brusc se rup zăgazurile apelor înalte, ce nu pot să cadă, în care se vor scălda limpezi privirile poetului.

2003-02-03

Page 100: Eseuri Despre Inteles

100

Ce-i dăm Colindătorului? dărnicia

„Aruncă-ţi pâinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi

iarăşi!” Eclesiastul 11.1.

Cea mai întinsă, universală, dintre comorile omului, e sărăcia. Cuprinde totul. Crăciunul este pentru oameni un moment de alungare a sărăciei. Pentru acele zile, fiecare îşi concentrează tot ceea ce are, pentru a fi aparent mai bogat. Bogăţia sa devine lungă dar subţire. De multe ori dărnicia este înţeleasă ca o risipă. Dărnicia săracului e o virtute nebunească. Lui i se pare că e singu-ra şansă de a forţa norocul. Loteria nu este altceva decât lupta definitiv pierdută a săracilor cu norocul. Nimeni nu dă iubire, atâta vreme cât nu poate să se des-partă de lucrurile pe care le are. De aceea, nu pot oamenii să simtă dragostea pentru ceilalţi oameni. Aşa privind: nimeni nu poate fi creştin. Şi pare normal, pentru că lu-crurile noastre înseamnă supravieţuirea noastră fizică. Preceptul acesta e prea drastic şi imaginar. E atât de greu, nu să facem, ci doar să înţelegem măcar, ceea ce spunea Isus despre lepădarea de lucruri. Începutul iubirii este după sfârşitul lucrurilor.

Page 101: Eseuri Despre Inteles

101

Probabil egoismul, adică dragostea pentru sine, priveşte propria persoană ca pe un lucru. E o pedeapsă grea. Prietenia ţine până acolo unde cei implicaţi nu mai vor să sufere pentru a fi prieteni. Ca şi dragostea, prietenia cere durere pentru a exista. A fi la bine împreună nu înseam-nă decât o zecime din prietenie. Restul de nouă zecimi se trăieşte la greu. De aici pleacă proverbul cu prietenul şi nevoia. E insuportabilă în acest domeniu ipocrizia. Unii pot spune că nu suportă singurătatea şi au nevoie de prieteni pentru asta sau că nu suportă plictiseala. Pentru ei este o plăcere a avea prieteni pentru că în timp ce îi au, ei nu sunt. Poate unii spun că sunt lipsiţi de ajutor sau sunt comozi şi au nevoie de prieteni. Şi pentru ei este o plăcere. A avea prieteni pentru a-i iubi. Pentru ceea ce sunt. Poate puţin din acea iubire creştinească a lepădării de sine, se înfiripă între bunii prieteni. Nu avem nevoie de feţele cântăreţilor, ci doar de glasuri-le lor. Şi prietenii au un glas de care este nevoie la un moment dat. Afară e zăpadă pură, e seară şi în încăpere se revarsă dis-cret colinde. Discutăm despre înălţarea spirituală şi puri-ficarea de care beneficiem. La uşă încep să colinde nişte copii. După ce au plecat, discuţia noastră s-a adâncit într-o dispută lungă despre ce sumă de bani este potrivit sau nu să i se dea unui colindător. E atât de greu, nu să facem, ci doar să înţelegem măcar, ceea ce spunea Isus despre lepădarea de lucruri.

2004-01-29

Page 102: Eseuri Despre Inteles

102

Despre un fel de relaţie respectul

„Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi cântecul celui fără minte.”

Eclesiastul 7.5.

Foarte rar cineva chiar respectă. Foarte rar cineva chiar este respectat.

Dintre nevoile oamenilor cea mai nuanţată pare a fi cea a respectului. Conţinutul acestei situări relative şi reciproce este la urma urmelor rezultatul unei aprecieri. Aprecierea însă, în întregul ei, este o măsurare, o evalua-re şi nu este o categorisire exclusiv pozitivă. Cea mai simplă formă de respect este cea a relaţiei natu-rale dintre două persoane care au doar singura calitate de a fi mai întâi fiinţe şi apoi oameni. Este un respect de ba-ză, la fel unui tratat de neagresiune. Acest respect primar poate fi ataşat spre o formă morală de amabilitate, prin câteva schiţe simple de gestică sau forme de adresare verbală şi prin folosirea privirii. Privirea reciprocă este obligatorie. Ea este mai mult o ve-rificare a neagresiunii şi mai puţin o formă de respect. Privirea reciprocă este o moştenire transmisă prin sub-stratul de evaluare sexual intuitivă. Privirea este o preca-uţiune, în primul rând. Interdicţia dată sclavului de a nu ridica niciodată privirea era forma extremă de a se evita o agresiune şi nu o dovadă de respect. Respectul chelnerilor poate fi socotit o referinţă a forme-lor de respect. Este în fapt respectul gol, adică respectul ca şi meserie. A se raporta cineva la respectul acestora

Page 103: Eseuri Despre Inteles

103

este ca şi cum o piesă de pe banda rulantă, din miile de piese identice, ar pretinde o deosebire. Evident că respec-tul chelnerilor este necesar şi obligatoriu dar numai în limitele în care farfuria, paharul şi tacâmurile aşezate pe masă sunt necesare şi obligatoriu curate şi dezinfectate. Formulele de respect ale chelnerului, chiar cuvintele lui frumoase şi desăvârşirea lui, sunt predictibile şi cuprinse în tabelul din manualul de instruire. Se remarcă în limbajul modern apariţia unei mari clase de interjecţii, le fel celor primare, acelea sustrase din folosi-rea gratuită a cuvintelor de apreciere. Chelnerul, şi nu numai, ci întregul grupaj social în care se adoptă respec-tul gol, nu face decât să scoată nişte exclamaţii simple sau nişte gesturi, prin cuvinte acceptate între oameni. Între cuvântul „încântător! „şi cuvântul „ah!” nu este nici o diferenţă. Cuvântul „ah”, o interjecţie, nu mai poate fi folosit pentru că ar părea o imbecilitate. Este preferat cuvântul „încân-tător!” folosit însă cu nonsens în relaţia cu o persoană ne-cunoscută sau ca urmare a unei plăţi. Respectul chelnerului este o marfă şi se alătură celorlalte mărfuri. (scaun, masă, muzică, mâncare, băutură etc.) Acesta este o maşină care aduce, duce, se comportă cu tact şi conversează discret la nevoie. Nu se poate confun-da calitatea acestor maşini cu cea reală, a unor fiinţe umane, cele ce devin după încetarea serviciului. Salutul cu „Bună ziua” cel de pe stradă, are şi el calitatea unei mărfi de schimb. În formă simplă, fără nuanţe, este echitabil şi reciproc. „Bună ziua vă doresc” este deja ex-cesul pozitiv, iar „Bună” simplu, este un exces negativ, mai ales ca răspuns la „Bună ziua”. În realitate cea mai mare parte a respectului manifestat între oameni este cel de forma respectului chelnerilor, ca şi cel pentru autorităţi, pentru educatori, pentru structuri-le ierarhice, aflate deasupra indivizilor. Mai degrabă res-

Page 104: Eseuri Despre Inteles

104

pectul este manifest doar pentru a înlătura posibilitatea interpretării unei agresiuni, chiar şi în cazul natural, cel al unei nepăsătoare ignorări. Frica, teama, nevoia, interese-le, sunt izvoarele generale ale poziţiei sociale de respect. Acesta este respectul chelnerului, în forma sa nerăsplăti-tă, constrânsă. Plăcerea de a fi respectat după formele de mai sus este doar o confirmare a unei posesiuni, a unei puteri, a unei poziţii, care nu este de neglijat dar nu este altceva decât o poziţie. Totuşi care este relaţia de respect real, cel care poate aco-peri cerinţele dicţionarului explicativ: „Atitudine sau sen-timent de stimă, de consideraţie sau preţuire deosebită faţă de cineva sau ceva.” Cât din respectul dintre mem-brii unei familii, dintre prieteni sau colegi, vecini, cunos-cuţi etc., este cu „preţuire” adică teoretic, vorba DEX-lui şi cât este altfel. Respectul sincer ar părea că se poate stabili mai uşor între oamenii care nu se cunosc decât prin intermediul unor realizări ale lor. Respectul este o armă cu două tăişuri, cel al confirmării dar şi cel al negării acelei preţuiri. Din această cauză îna-inte de a vorbi despre respectul teoretic, adică cel frumos, neaparţinând chelnerilor, indiferent despre ce relaţie so-cială este vorba, este necesar a delimita dependenţele de orice natură dintre persoanele respective. Orice relaţie socială, aducătoare a unei posibile determi-nări, oricât de mici, similar cu sensibilitatea şi cu nuanţele acestei idei, înseamnă o rediscuţie asupra respectului. Dorinţa respectului nu aduce respect. Respectul posibil este o urmare firească a unei poziţionări legendare sau cel puţin paradigmatice, inclusiv a stării de a iubi, şi mai puţin o urmare a unei relaţii sociale.

2008-02-24

Page 105: Eseuri Despre Inteles

105

Ce se ascunde între fiinţe? ispita

„Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat;

nu mi-am oprit inima dela nicio veselie, ci am lăsat-o să se bucure…”

Eclesiastul 2.10.

Eclesiastul spune mai mult decât a reuşit să spună orice scriere din lumea oamenilor. Explică de ce omul a înţeles prin el însuşi şi nu din afara sa, existenţa divinului. Nici un om nu va mulţumi un alt om. Toţi oamenii, de la începutul lumii, se încăpăţânează, su-ferind, să pretindă acest lucru care însă, nu va fi posibil. Această excludere a omului de către el însuşi, din faţa lui însuşi, şi pe el însuşi, ceea ce rezultă în fond din întregul text al Eclesiastului, îi aduce în privire singura posibilita-te salvatoare: un nivel superior lui, de unde ar putea să vină o mulţumire. Orice se petrece nu are consistenţă şi durată în faţa unui reper valabil doar între oameni. Eclesiastul demonstrează acest fapt pentru toate părţile mari ale vieţii unui om şi conchide că singura sa posibilitate rămâne în a ridica deasupra vieţii chiar, acest reper, cel care este numit de către el, divinul. Divinul este o numire a omului ca urmare a neputinţei sale de a şi-o însuşi. Regele Solomon însuşi face tot ce îi stă în putinţă să fie mai mult decât orice om şi chiar reuşind uneori, constată că referinţa din care poate fi privită orice performanţă a sa este una umană şi deci fără o valoare certă, sigură şi perpetuă.

Page 106: Eseuri Despre Inteles

106

Ceea ce merită subliniat este că nimic nu se poate adăuga astăzi miezului relatărilor regelui Solomon, după câteva mii de ani de dezvoltare a societăţii. A vorbit despre „tot” ceea ce are omul şi va avea şi de acum înainte. Omul rămâne un campion al neputinţelor sale şi deci şi a acelor numiri pe care le aşează deasupra sa din nevoia obiectivării propriei valori prin îndepărtarea referinţei. Singura mulţumire a omului pe care o găseşte Eclesiastul pe pământ este în legătura dintre bărbat şi femeie. Aceas-tă legătură însă o găseşte ca fiind în acelaşi timp şi „mai amară decât moartea”. Ce anume leagă între ele cele două fiinţe? Ce paradoxuri sunt ascunse în trupurile lor? Ce umbre şi ascunzişuri există în firile lor? Forţa care ţine bărbatul legat de femeie este mult mai mare decât cea care atrage un bărbat oarecare de o femeie oare-care. Ea este permanentă şi deasupra tuturor oamenilor. O femeie nu a cunoscut bărbatul care acum o posedă, îi ia forţa pe care o are în trupul său de la naştere, o forţă mai susă decât cea sexuală. Dar ceea ce ea avea, exista şi exis-tă fără încetare şi înainte şi după. De aceea un bărbat şi o femeie doar cred că ei creează şi trăiesc relaţia lor, între cele două trupuri şi între cele două firi, fără să admită că atracţia dintre ei nu le aparţine, ci vine din întregul speci-ei umane sau şi mai de sus. O forţă universală atrage bărbatul spre femeie, mult mai adâncă decât ceea ce încearcă să consimtă ulterior şi su-perficial instituţia căsătoriei şi regulile morale, care aduc de fapt femeii şi bărbatului o deformaţie în a înţelege. Nu se cunoaşte ce stă la mijloc, ceea ce se cunoaşte însă, dar se şi ascunde, este imensul consum al vieţii tuturor oamenilor de a replia, de a elibera sau de a desfăşura această mare forţă.

Page 107: Eseuri Despre Inteles

107

Este chiar impresionant că Ecleziastul nu găseşte o altă cale în afara femeii, atât spre rău şi nenorocire cât şi spre bine, ca şi singură împlinire a vieţii. Ce se ascunde în trupul femeii? Poate fi acea lipsă legen-dară din trupul bărbatului, acea bucată furată pentru a-i determina revenirea. În acest sens legenda devine mai explicită dacă bărbatul ar fi fost făcut din ruperea a ceva din femeie. Femeia are ascuns în trupul său însuşi cuibul în care bărbatul a dormit aevea şi a visat că va trăi, ur-mând ca apoi să trăiască. Unde este visul său? Acolo un-de se înghesuie întreaga sa viaţă să intre cu trupul său. Uitarea acestui fapt îl face să creadă că plăcerea este ade-văratul său motiv. Vrea el reîntoarcerea? E pus acolo un semn pe care fiecare trup de bărbat îl are notat într-o do-rinţă perpetuă. Regele Solomon, pesemne unul dintre cei mai mari gân-ditori-oameni posibili, simplifică la o singură frază totul: „Gustă viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii tale deşerte, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu supt soa-re, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti...” Prin neînţelegerea vieţii, specia acestei vieţuitoare: om, a ajuns la perfecţiune, închizând cercul. Orice animal, dacă ar putea vorbi, ne-ar spune că singurul rost al vieţii sale este ca după ce aduce mâncare puilor să stea îmbrăţişat cu femela în cuib. Atât. Ce se petrece în îmbrăţişarea din cuib? Este bucuria de a întâlni ceea ce nu se cunoaşte. Încă nu se cunoaşte ce se petrece între bărbat şi femeie în acest gustat ale vieţii. După bucuria urmării a ceva perpetuu necunoscut omu-lui el nu mai urmează calea unei bucurii ci se desfăşoară într-un joc, un dans poate, al fiinţelor.

Page 108: Eseuri Despre Inteles

108

Ce se petrece în îmbrăţişarea din cuib? Este o promisiune a mulţumirii pe care nu o poate da un om altui om. O uitare a acestei permanente suferinţe. Ce se petrece în îmbrăţişarea din cuib? Regele Solomon doar atât a pătruns: „Gustă viaţa...”, înţelegând că doar gustul şi nu un alt nivel atins de către om, în fapt imposi-bil, este cea din urmă posibilitate a unei certitudini des-pre viaţă. Niciodată o îmbrăţişare nu va fi mai mult decât un gustat. Totuşi este tot ceea ce a fost dat. Este o limită a percepţiei noastre, descoperită de Eclesiast. Forţa atracţiei dintre fiinţe rămâne necontrolabilă, speciile de vieţuitoare au planurile lor şi nu vieţuitoarele. Dintre vieţuitoare, omul a părăsit specia, considerând că poate fi şi specie şi individ şi s-a ales cu spaţiul gol dintre acestea. Unde este centrul de greutate al acestei forţe? În trup, sau în fire? Prin faptul că firea este un invariant, în contrast cu trupul, cel care devine şi se împlineşte sub controlul acestei forţe, se pare că relaţia de atracţie are trupul ca reper şi dă avantaje preponderente evoluţiei acestuia. Chiar dacă firea are şi ea implicaţii şi determinări ulte-rioare sau anterioare, nu neglijabile, în afişul trupului. Cântarea cântărilor. Regele Solomon scrie cel mai frumos poem despre dragoste, încă neegalat în literatură, de o lungime uimitoare, (circa 2400 de cuvinte) dar care nu are nici un vers măcar, ce nu ar merita adăugat. Atât iubitul cât şi iubita îşi descriu, în poem, această forţă, dar resim-ţită numai între trupurile lor. Argumentaţia despre a iubi este numai prin văzul, auzul, mirosul, gustul şi atingerea deplină a cărnii celuilalt. „Ce frumoasă şi ce plăcută eşti, tu, iubito, în mijlocul des-fătărilor! Statura ta este ca finicul, şi ţâţele tale ca nişte struguri. Îmi zic: „Mă voi sui în finic, şi-i voi apuca crăci-le!” Atunci ţâţele tale vor fi ca strugurii din vie, mirosul suflării tale ca al merelor. Şi gura ta toarnă vin ales, care curge lin ca răspuns la desmierdările mele şi alunecă pe buzele noastre când dormim.” Cântarea cântărilor 7. 6-9.

Page 109: Eseuri Despre Inteles

109

Despre faptul că iubita lui ar fi neînduplecată sau milos-tivă, blândă sau aprigă, moale sau iute, bună sau rea, in-teligentă sau mai puţin, şi altele şi altele, Solomon nu vorbeşte. Caracterul iubitei se rezumă doar la o anume dârzenie a inimii pentru a iubi. Se întreabă oare instituţia dacă ispita trupului femeii este chiar toată negativă, cu sensul de mare forţă de atracţie, îndemn spre rău, ademenire, tentaţie, seducţie, încercare, păcat, sau dacă nu are şi un substrat religios, sacru, adânc, independent şi miraculos, propriu speciei sau fiin-ţei, şi mai larg decât prestabilirea împerecherii sociale. Moda este contradicţia teoriei instituţionale a împereche-rii, fiind o altă instituţie supra perfecţionată a ispitirii, pu-să de-a curmezişul oricărei teorii despre frumuseţea ne-publică a femeii. „Şi nu ne duce pe noi în ispită!” Rugăciunea „Tatălui nos-tru” este mai adâncă decât tot ceea ce se poate spune des-pre ispită. Omul este dus în ispită? sau nu este dus în is-pită?, de către divin. Ispita este şi ispitire, prin a ispiti sau a fi ispitit, dar şi singură ispită, şi ţine de firesc, de artă, de înţelegere a ce-va mai mult decât frumosul şi se opreşte la senzaţia de dinaintea necunoscutului. Un pictor dă viaţă unui trup minunat de femeie, pe pânza sa, numai dacă a fost ispitit, iar geniul său va suprapune culorilor ispitirea sa. Privind femeia goală pictată, lăudăm tabloul ispitei şi nu atât a acelui trup. Paşii fizici, cei ce nu mai ţin de ispită ci de ardere sunt cei ai gustului interzis. Interzicerea gustului este sursa primă a ispitei? Sau ispita este o mirare nebună, o privire a aces-tui miracol continuu. Nimeni nu gustă dacă nu doreşte? Dar chiar cuvântul femeie este în sinea lui o ispită şi nu poate fi pentru asta uitat sau nerostit. Rămâne încă un mister, la nivelul unui gust, ce se petrece între bărbat şi femeie dar şi ce se petrece între fiinţe.

2010-03-05

Page 110: Eseuri Despre Inteles

110

A fi pur şi simplu a fi

„Dulce este lumina şi o plăcere pentru ochi să vadă soarele.”

Eclesiastul 11.7. 1. A trăi este o faptă practică pentru oameni, ce s-a învăţat aşa, din greşeală, şi din obişnuinţă, ca şi obişnuinţa de a respira sau de a privi în jur. În acest fel, a trăi este de fapt o a acţiune paralelă cu a trăi. Ce înseamnă a trăi prin perpetua acţiune de a fi, a trupu-lui şi a gândului, ca parte a mediului ce înconjoară trupul şi gândul? Ar fi o baie permanentă, într-o stare meritată de către ori-ce om ce s-a născut şi pentru că s-a născut, dată gratis de mediul înconjurător. Însă mediul înconjurător ne rămâne necunoscut. Nu se gustă aerul, nu se gustă apa, nu se gustă lumina, nu se adânceşte nimeni în fapta de a exista, luând din exterior şi mutând în interior simpla, banala şi buna energie a verbului de „a fi pur şi simplu”. „A fi pur şi simplu” este mai mult decât a degusta orişice melanj preparat, prin înşelarea simţurilor, de către indus-trie. Doar înţelegerea lui „a fi” prin „a fi şi apoi a nu a mai fi” ar putea vindeca pierderea trăirii, între simplele stări ale şirului de reflexe necondiţionate. Întrebarea celebră şi dublă „a fi?, sau a nu fi?” nu aşteap-tă un răspuns optimist, care să privească viaţa, ci unul pentru non-viaţă. Cum să se deguste omul din apartenenţa proprie dacă, uitând despre asta, preferă aşteptarea trăirii, amânată

Page 111: Eseuri Despre Inteles

111

mereu pentru clipele următoare. Aşteptarea pe care o preferă actul uman al trăirii nu are nici o plecare, nici din promisiune şi nici din neînţelegere. Transferul în aştepta-re al verbului „a fi” este o amorţire ce mută omul din in-teriorul său, în exteriorul său. 2. A înţelege este o ajungere la un prag sau este doar o pregătire de a deveni în acel înţeles? Se preferă pregătirea pentru a înţelege pentru că înţelegerea este întotdeauna o răsplată. Înţelegerea nu aparţine, ci se desfăşoară înăun-tru gândului, aparţinând prin aceasta fiinţei şi devenind astfel trăirea lui „a fi”. Prin neînţelegere se crede că spaţiul înconjurător vieţii nu conţine nimic. Trecerea prin cele trei naşteri ce se succed spune însă că şi ultimul său loc, cel de trăire împreună cu ceilalţi, este la fel primelor două. Prima naştere este cea din ou, cea neştiută şi de care se bucură părinţii iubind. A doua naştere este cea din om, cea uitată de copil. A treia naştere este cea din jur, singura cunoscută, naştere perpetuă pentru întreaga viaţă şi cea care ne aparţine cu adevărat. Naşterea din jur este „înţelegerea de a fi” faţă de „înţele-gerea de a nu fi”. Această naştere dă omului sensul lui „a fi pur şi simplu”. Doar dacă acesta înţelege. „A înţelege” este darul cel de sus. Prea mulţi oameni cred că înţeleg, fără a înţelege, pentru a nu se întreba de ce nu au primit acest dar. 3. Două verbe leagă omul de naşterea ce îi aparţine. A trăi şi a înţelege. A înţelege prin stare şi nu prin gândire şi a trăi nu prin idee, ci prin efectul acesteia. A înţelege trăirea este ceva în afara a ceea ce înseamnă a exista doar ca fiind născut din om.

Page 112: Eseuri Despre Inteles

112

Înţelegerea mediului înconjurător este naşterea din jur, aparţinerea la lume încă o dată, la fel fătului ascuns în apa cea sacră din mamă. De fapt, aceasta este singura răsplătire, o linişte a întregii fiinţe, suficientă oricărei forme de a căuta, adică simplitatea de a putea fi pur şi simplu. „Dulce este lumina şi o plăcere pentru ochi să vadă soare-le.” Lumina este singura avuţie, din tot ce i s-a dat omu-lui, nesupusă ideii de deşertăciune a Eclesiastului. Adică privirea spre lume, spre ceea ce face posibil în sinea omu-lui verbul „a fi”. Sunt popoare pe undeva, pentru care suprema declaraţie a iubirii pentru celălalt se spune simplu prin: „Te văd!”.

2008-01-07

Page 113: Eseuri Despre Inteles

113

O veşnicie în varianta doi veşnicia

„Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne vecinic

în picioare.” Eclesiastul 1.4.

Ideile de mai jos au fost scrise ca şi comentariu la citirea unui text al Alinei Manole: „E o soluţie, să ieşim din veşnicia asta iluzorie şi să ne construim alta. Dar... „unde”? Şi „cum”? Ce mijloace ştim, în afară de ce cunoaştem? Trăim între nişte margini, fie ele şi infinite.” I, II, III premise I . Veşnicia oamenilor Dacă delfinii ar începe să vorbească, folosind cuvinte omeneşti, ar fi inacceptabil. Nu pentru că nu ar fi loc şi pentru ei în lume, ci pentru că ar trebui să împărţim cu ei veşnicia. S-ar roti adică toate ideile noastre filozofice cu fundul în sus. Aceasta nu se va întâmpla (teoretic), însă experimentul descris tulbură răspunsul întrebării pe care şi-o pun oa-menii de când au înţeles că există: cât va dura?. Existenţa lui „va-dura-mult” o să devină nemulţumitoare şi va fi înlocuită prin „va-dura-cât-mai-mult”. Cine nu doreşte o durată nesfârşită a unui orgasm? Dar cât de mult să fie prelungită conştiinţa de a fi?

Page 114: Eseuri Despre Inteles

114

Veşnicia înseamnă a-l dori pe „va-dura-atât-de-mult-încât-nu-se-poate-spune-cât”. Nu are nici loc şi nici timp, este doar o durată căreia i se refuză măsurarea. De aceea, reciclarea duratei nu are li-mite spaţiale sau temporale şi poate deveni veşnicie. Ori-ce durată prelungită la limita maxim-inteligibilă a dorin-ţei devine veşnicie. II. Veşnicia lucrurilor Lucrurile distrug veşnicia. Îi dau gândirii loc şi timp. Du-rata lor nu are o măsură proprie şi de aceea, din perspec-tiva veşniciei, lucrurile nu există. Un atom de fier este un lucru dacă curge în lava unui vulcan, dar este fiinţă dacă aleargă cu hematitele sângelui unui om. Graniţa dintre lucruri şi fiinţe se clatină. Mai este un pas si vom spune că din perspectiva veşniciei nici omul nu poate exista. Putem spune însă, împăcând, că alcătuirile nu sunt proprii unei veşnicii. Omul, ca şi lucru, ca şi alcătuire atomică, nu poate privi spre veşnicie. III. Veşnicia ideilor De unde încep ideile să fie? Nu se poate spune că o idee tocmai s-a născut sau că tocmai a dispărut, a murit. (Nu se poate spune despre idei cu una cu două că există. Acestei simple afirmaţii i s-au dedicat multe vieţii luminate.) Veşnicia ideilor este reflexivă pentru că şi veşnicia în si-nea sa conceptuală este o idee. Ideea este un tablou care există şi pe care nu îl determină durata. Din perspectiva veşniciei, ideile o cuprind, deci ele sunt mai veşnice decât oricare alte feluri de veşnicii. IV. Vindecarea de veşnicie a). Cum se poate renunţa la veşnicie? A folosi timp lipind durate până la ostenirea imaginaţiei este o veşnicie. Omul fiind inventat de înţelegerea timpu-

Page 115: Eseuri Despre Inteles

115

lui, vindecarea de veşnicie pentru el este renunţarea la timp, adică dispariţia lui din propria conştiinţă, revenirea lui în natură... Revenind în natură, mut şi flămând, omul va fi înghiţit prin uitare de către cea mai statornică dintre veşnicii, cea a definitivului întuneric. b). Sau altfel, a iubi lucruri. Iubind lucruri omul are avan-tajul multiplicării plăcerii unei patimi. Definirea patimii şi păcatului nu sunt decât nişte idei, pe când lucrurile iubite pot fi atinse pragmatic şi obiectiv. Cu aceasta el se împo-triveşte veşniciei, trăind-o secundar şi neîncrezător, pe pământ. Singura consecinţă imputabilă celor ce iubesc lucruri este că mint dacă cumva vorbesc despre veşnicie. c.) Sau şi mai altfel, a nu crede în idei. Necredinţa în idei este în fond firescul lumii. A nu crede, dar a trăi în spiri-tul unei idei, salvează omul de la a pierde drumul spre o veşnicie posibilă, dar nu lasă acestuia o anume adresă a veşniciei. V. Găsirea altei veşnicii (varianta doi) a). O altă veşnicie ar fi, în explozia de fericire a omului. De la venirea timpului până la plecarea lui. Adică Raiul în interiorul-interior al omului. Aşa aflăm că în Rai nu există veşnicie. Şi nici timp, dacă totul acolo se nu se află decât invariant, în acelaşi tip de fericire ca cea de pe pă-mânt. Raiul este în afara oricărei veşnicii, doar dorinţa de a ajunge acolo este un atribut al veşniciei şi al drumului spre acolo. Bogăţia şi fericirea omului se petrec fără explozii adamice fiind umbrite mereu de teama de a nu dura. Găsirea altei veşnicii posibile se află într-o schimbare a dorinţei de a dura. Calea imediată este o dorinţă de a nu dura nimic mai mult decât durata conştiinţei de a dori acea durată. În

Page 116: Eseuri Despre Inteles

116

acest fel veşnicia se închide în ea însăşi şi nu va mai fi ni-ciodată a omului. b). Sau prin a deveni lucru. Veşnicia lucrurilor o pot spu-ne doar lucrurile. c). Sau prin a deveni idee. Ideea are orice opţiune posibilă sau imaginabilă, cunoscută sau necunoscută, de a conţine veşnicii. VI. Renunţarea la veşnicie Nu e posibilă decât prin uitarea ei. Dar aceasta ar fi o ul-timă tragedie, ar fi uitarea lui Dumnezeu. Decât să se re-nunţe conştient la veşnicie, indiferent în câte variante poate fi imaginată, este preferabil totuşi a o uita. Pentru că, dacă există, ea a fost creată şi dacă a fost creată atunci uitarea în sine nu este posibilă, ci doar necunoscută omu-lui. Ceea ce de fapt se şi petrece.

2007-03-07

Page 117: Eseuri Despre Inteles

117

Tristeţe regală Regelui Solomon -comentariu la Eclesiast al unui rege filozof– De ce ai făcut, Doamne, tristeţea? Ce stare e asta? Unde merge gândul nostru, spre care Rai, să ne aducă vise goale. Trişti, nu suntem nici în cer nici pe pământ, suntem trecătorii nouri. De unde ne vine tristeţea? Din ce parte a trupului sau din ce parte a gândului? Sau prin ce urechi ne zboară spre minte, ca o muzică. Unde ai ascuns covata în care ai frământat, Doamne, tris-teţea, înainte de a o pune în aluatul lutos al nostru? Câtă tristeţe ai lăsat, Doamne, să cadă, mai multă decât ploaia şi zăpada la un loc. Parcă lumina soarelui aşa ai parfumat-o, să ne facă să ne trezim din fericire şi din supărare, la fel. Câte zile ne laşi, Doamne, să nu fim trişti? Parcă mereu cu un bici loveşti peste patul în care ne astâmpărăm în uitare trupurile cu femei frumoase, iubindu-ne ele pe noi pentru tronurile noastre reci. Adâncimea cerurilor e tristeţe. Şi gustul vinului. În tristeţe ai ascuns, Doamne, meşteşugul nostru. Pe dealuri, dacă alergăm să cădem în prăpastii, nu ne laşi să scăpăm de gândul tristeţii. Ne laşi să fim regi, aşa, şchiopi şi orbi, pentru noi înşine.

Page 118: Eseuri Despre Inteles

118

Piatra şi zidurile sunt mai fericite, Doamne. Le-ai dat măreţie, fără să le ceri în schimb. Nouă pietre ne ceri să fim şi să ne unduim ca trestiile. Şi în toate să vedem numai tristeţe. Azi ne rugăm pentru ieri, că ne-ai ascultat, şi mâine ne vom ruga pentru azi. Să nu cutezăm spre mâine. Nouă ne spui asta, pentru a noastră regească tristeţe. Să arătăm lumii că suntem mai presus, dar să nu fim. Pe un munte mare mă duc, Doamne, să văd până la iz-vor. Acolo să mă vindec de a regilor fără de leac tristeţe. Să mă întorc, aşa cum sunt, şi să mă bucur. Despre o tristeţe eclesiastică: Tristeţea este una dintre feţele valorii. Doar cel trist de lume înţelege lumea. Tristeţea oamenilor este scăparea lumii de rele, este fe-reastra lor spre Dumnezeu. Dumnezeu a dat oamenilor tristeţea pentru a le putea da apoi asemănarea cu cerul. Cei care se ascund în veselie nu vor fi vindecaţi, necunos-când tristeţea. Omul care va cunoaşte, va afla mai întâi despre tristeţe. Valoarea lumii oamenilor este doar acea bucurie a unuia apărată de tristeţea altuia.

2004-11-04

Page 119: Eseuri Despre Inteles

CARTEA II-a

Litere Cum cuvintele sunt sunete şi semnele lor sunt litere, aşa lumea este o alcătuire de semne ale ideilor, devenite lucruri.

Page 120: Eseuri Despre Inteles

Părinţilor mei, Ioan şi Virginia

Page 121: Eseuri Despre Inteles

121

Despre soarta mioritică a lui Eminescu De unde vine valoarea poeziei lui Eminescu? Ar fi sim-plu să spunem că vine din naşterea sa, din folclorul nea-mului, din patriotism, din cultura sa filozofică integrată în cultura mare sau din mai ştiu eu ce alte surse pe care le intuieşte critica literară. Limba folosită de către poet ar putea fi privită aparte în această discuţie, dar nici trăsătu-rile limbii nu sunt esenţiale în a da dăinuire poeziei. Dacă sursa poeziei eminesciene, privită prin valoarea dată de receptori, este doar de natură subiectivă atunci: – să spunem că este un fel de apreciere a noastră? – un fel de dat menţinut de către intelectuali şi de către programa şcolară? – o transcendenţă naţională, în sensul de a ne păstra o valoare deja consacrată în concursul internaţional de va-lori, valoare pe care ne-am însuşit-o fiecare? – doar o bifare pe calendarele Ministerului de cultură, să dea ghes poporului, ca de 15 ianuarie să îşi amintească de poetul nepereche? (Îmi par o rămăşiţă a limbajului de lemn epitete de acest gen, nepereche, luceafărul poeziei, etc.) Nici un sens dintre cele de mai sus nu ajută, nu mulţu-meşte, pentru că nu stilul sau construcţiile tehnice ale po-eziilor dau ceea ce s-a impus în istoria literară sau a ră-mas şi rămâne valoros până acum. Să citim poezie scrisă de Eminescu şi să ne punem în lo-cul unui observator ce nu ţine seama de aceste perspecti-ve de abordare. Chiar şi atunci avem convingerea că încă un lung viitor va însoţi poezia lui. Ne putem imagina oa-re ce anume ar putea în viitor să reducă valoarea relativă, cea dintre cititor şi conţinut, a poeziilor sau valoarea din câmpul comparativ universal? Un cataclism cultural sau

Page 122: Eseuri Despre Inteles

122

unul geologic ar aduce o apropiere între supravieţuitori şi orice vers din poezia reprezentativă ar fi şi mai iubit. Un alt Eminescu să se nască şi să ne facă să îl uităm pe primul? E ca o renunţare la religia naţională, adică o per-spectivă nu imposibilă, dar absurdă şi distructivă. Natura demiurgică a poeziei sale, prin situarea istorică alături de naşterea limbii literare moderne şi chiar a sta-tului modern, proces la care a participat însuşi poetul, este o premisă posibilă de descifrare a valorii poeziei, dar nu are substrat pentru un cititor neavizat, un vorbitor de altă limbă, de exemplu. Nu pot să citesc o poezie de Omar Khayam în limba originală, dar pot spune că, în orice limbă aş citi versurile sale, acestea uimesc prin va-loare. Este ceva ce trece peste graniţele limbilor şi a pute-rii ce o dă doar apartenenţa la o naţionalitate sau la o epocă. Fiecare popor are un Mihai Eminescu sub numele gene-ric de poet naţional. Toate popoarele s-au trezit cu dra-gostea deja născută, nicăieri nu s-au făcut congrese pen-tru a se desemna poetul naţional. Popoarele conexe sunt toate de acord cu fiecare dintre aceşti poeţi, se confirmă natural că ei sunt cei aleşi pentru a reprezenta sufletul acelui popor. De ce natură este acel acord dintre poezia unui om şi sufletul unui neam de oameni? Ar părea că pentru a cunoaşte un popor este bine şi recomandat să citim poezia poetului naţional. Găsim acolo relaţia dintre cei ce au făcut să devină cunoscută această poezie şi poet sau găsim chiar relaţia cu sine însuşi a acelui popor. Mai are importanţă biografia poetului? Este ea edificatoare în sensul de a se găsi în aceasta explicaţii sau se stinge odată cu timpul? Orice viaţă ar avea un poet naţional, ea va scrie cea mai frumoasă legendă peste veacuri. Soarta poetului nostru naţional este supra dramatică, el nu a fost un boier cuminte, ascuns în căldura plăcută a unei averi. Nici nu a fost un mijlocaş cu soldă, care să se bucure de traiul dulce-anonim. Relaţia sa cu presa, cu

Page 123: Eseuri Despre Inteles

123

societatea literară, cu personajele politice, cu rudele, cu o familie proprie care nu a existat sau cu o iubită reală, au fost toate duse la limita unei dificultăţi fără întoarcere. Doar lumea sa poetică, nerostuită de poet cu grijă, în to-muri, spre păstrare, ci abandonată precum un ambalaj inutil, a avut o consistenţă pentru el. Fără să vreau. Repet. Fără să vreau, îmi imaginez pe ba-ciul pierdut lângă mioara sa, personajul baladei noastre naţionale, nepăsător şi admirator al stelelor, în timp ce tovarăşii săi mioritici îşi pregătesc fapta reprezentativă. (Acest episod seamănă cu cel al pregătirii pe care o face Iuda în Evanghelii cu buna ştiinţă a Celui ce va fi ucis.) În vreme ce Eminescu ne scria nouă marea poezie, privind nepăsător stelele şi murind în tot acest timp, poezie care va străbate în istorie toată viaţa unei naţiuni, ceilalţi îşi pregăteau non-fapta, adică nepăsarea de a-l lăsa să ajun-gă la un trist capăt. Era obligatorie soarta lui Eminescu, aşa cum s-a derulat (împlinit) ea? Privită printr-o prismă mioritică, aceea în care singurătatea şi inadaptarea nu oferă altă alternativă şi este şi ea o pecete a ciobanului, soarta dispariţiei în mizerie era obligatorie. Este ca şi cum un străin, dintr-un popor pragmatic, se miră şi nu înţele-ge de ce pe ciobanul nostru pur şi simplu nu îl interesea-ză ce se va întâmpla. Putea să fie prevenită soarta cioba-nului din baladă? Nu, pentru că în convingerea sa meta-fizică nu va intra nimeni, niciodată. (Noi ne regăsim în biografia lui Eminescu ca nepoţi ai ciobanului mioritic, cu aceeaşi supleţe dramatică şi ace-eaşi nepăsare glorioasă pentru real. Şi avem pentru asta un acces de încuviinţare.) În anii vieţii lui, Eminescu nu a încetat să joace acest joc de personaj genial, dar mioritic, în sensul de nepăsător pentru toate, deghizat în poet sau jurnalist şi filozof, sau în cel simplu, de om alergând du-pă necuprindere. Poeziile lui sunt în mare parte de natu-ră să lase totul aşa, chiar dacă atitudinea pare adesea ofensivă. În toate a păstrat mesajul natural şi sincer, în discordanţă permanentă cu implicaţiile unui comporta-

Page 124: Eseuri Despre Inteles

124

ment adaptat la toate relele necesare unui trai social, în-rădăcinat. Există o relaţie între balada naţională, poetul naţional şi ceea ce este naţional în fiinţa noastră? Este acea relaţie cea care l-a adus pe poet în sufletul ro-mânilor? Acceptăm noi aşa ceva? Suntem noi priviţi prin valoarea universală a poeziei lui, suntem sau nu resemnaţi şi aici, la fel oierului? Sunt întrebări fără răspuns. Cu gândul la trecerea anilor peste amintirea lui Eminescu.

2007-01-11

Page 125: Eseuri Despre Inteles

125

Eminescu a iubit o femeie Mă întreb, care dintre cele două mari subiecte l-au intere-sat mai mult pe Eminescu: iubirea pentru o femeie sau filozofia? Când scriu – filozofie – mă refer la toate ştiinţele care existau sau erau în curs să apară, spre finele secolului al XIX-lea. Cu geniu şi o redutabilă forţă enciclopedică, re-găsită la toţi marii români, poetul a trecut prin condei totul. Pentru a scrie despre politică, istorie, astronomie, fizică, religie şi multe altele, s-a folosit de pătrundere şi inteligenţă. Toate ştiinţele sunt abordate într-o manieră filozofică. Filozofia sa este pesimistă, dar asta nu afectea-ză abordarea unui subiect, decât din perspectiva unor limite şi a viitorului. Îi spunem azi poet, doar pentru că poezia sa e cea care a învins timpul, dar în realitatea isto-rică Eminescu a fost un filozof. Iubirea pentru o femeie este diferită de iubirea pentru femeie. Iubirea sa permanentă, mobil al unei necesităţi psihice, s-a pliat peste întregul parcurs al operei şi al vie-ţii. Sensibilitatea din poezii nu lasă loc unei posibile gene-ralizări a iubirii. Încercarea de a da o tentă de posibil rela-ţiilor de dragoste pe care le declară, eşuează. Eminescu a iubit mereu o femeie anume, o fiinţă aievea, vie şi reală. Asta a descris în toate poeziile sale de dragoste; şi nu numai. Portretul femeii iubite este fizic. Mereu fizic. Atracţia sa cerea o apropiere reală, fizică, în medii plăcute, cuprinse de linişte şi odihnă, în care frumuseţea naturii conta mult. Ce calităţi sunt necesare unei femei pentru a fi iubită de poet? Cum să arate ea sau cum să fie ea ca şi fiinţă socia-lă?

Page 126: Eseuri Despre Inteles

126

Frumuseţea femeii l-a impresionat direct, prin fotografie-re. Forma fizică a unei femei, farmecele bănuite sau cele gustate, l-au determinat mereu pe poet să fie prins ca de o slăbiciune căreia nu i-a rezistat niciodată. Atingerea pă-rea să fie cea mai bună monedă de schimb pentru senti-mente. Femeia iubită este o necunoscută, dar e o femeie frumoa-să. Dificultatea de a cuceri o femeie, fie pentru că este mă-ritată sau e prea tânără, sau prea bogată, sau de neatins pur şi simplu, îl face pe Eminescu un permanent sufe-rind. Timiditatea şi ascunderea în faţa unor femei, complet ino-fensive intelectual, sunt de neexplicat în raport cu posibi-lităţile sale discursive. Fără proba dialogului şi fără proba intelectului, care să declanşeze sau să definitiveze un sen-timent, Eminescu se îndrăgosteşte nebun, sperând într-un amor simplu, cu o femeie în al cărei trup iubit să găsească un foc ascuns de zei, o plăcere sublimă. Femeia este o statuie, ca simbol şi ca punct de plecare într-o rela-ţie, dar în acelaşi timp, prin paradox, şi o sursă reală de amor. Despre nicio femeie care apare ca personaj în poezie nu ştim prea multe. Doar privirea spre femeie şi evaluarea în acest mod a unei femei îi este suficientă. Nici Luceafărul nu are alt mijloc de a se îndrăgosti. Portretul nu depăşeşte descrieri ale unor părţi accesibile oricui: era dulce, avea ochi frumoşi, avea păr de aur sau braţe de marmură, sânii sunt adoraţi şi doriţi. Nu se pune nicăieri problema moralităţii sau imoralităţii femeii. Nu se discută despre un profil psihologic al uneia dintre iubite. Reproşul ironic sau nepăsător, poate fi da-torat unor astfel de constatări.

Page 127: Eseuri Despre Inteles

127

Care este cauza iubirii la Eminescu? Cauza putea fi chiar firea poetului, complicată şi rebelă sau singuratică şi con-solată definitiv în pierdere şi amar sau ironie. Este o cauză datorată unei atracţii primare, acea a bărba-tului atras de orice femeie frumoasă sau chemătoare. A fost un individ obişnuit, atras de femei, în această latură simplă care există la oricare dintre bărbaţi? Iubirea nu se declanşează dintr-o cauză, fie şi întâmplă-toare. Îi cade dragă fata. Această cădere la dragoste este parcă predestinată şi nu ţine de nici unul dintre protago-nişti. Cătălin este atras de frumoasa fată de împărat, privind-o de aproape, în mod senzual şi lumesc. Dar, el are dreptul să fie un om obişnuit, mediocru în lucruri, faţă de Lucea-fărul din cer, pe veci neconsolat de o muritoare. Nu o cunoaşte pe femeia de pe strada cu plopi, dar este îndrăgostit orbeşte, ea nici măcar nu ştie despre iubirea lui. Nu o interesează faptul că un anume tânăr dă târcoa-le, în văzul tuturor, iar iubirea unilaterală se va vindeca de la distanţa de la care a început. Ce motiv avea Eminescu să se îndrăgostească? Nici unul. O chemare de femeie frumoasă. Putea ea să schimbe cu Eminescu cuvinte şi gânduri nespuse sau doar mişcări ale dragostei trupurilor. Nici o remarcă pentru o calitate a femeii, să zicem: sensibilitate, bunătate, veselie, milă. Mi-la ar părea suficientă poetului, dacă pe această cale ar fi ajuns să facă amor? Doar tăcere şi alean şi culori de piele, obraji, ochi, sâni, păr, mâini. Toate consumabilele frumoase ale femeii sunt obiective ale versurilor. Rezultatul, o perpetuă durere, o dezamăgire, resemnare, nici un semn al învăţării de min-te. Mai este şi cauza cea mare. A geniului neînţeles. Dar de ce dialogul şi cuvintele nu sunt folosite pentru cucerirea unei femei? Are pretenţia ca acele femei să ştie de la sine

Page 128: Eseuri Despre Inteles

128

cine este Eminescu, despre iubirea sa din alte lumi, să înţeleagă. Pe de altă parte, iubirea sa, fiind ţesută din fire fantastice până la urmă, adică ridicată în zone imposibile, devine o situaţie imposibilă. Iubirea pentru o femeie a fost motivul nefericirii continue a lui Eminescu. O permanentă nirvana socială, nereuşită. Filozofia a fost consumul fericit de gândire care tămăduia consecvent, dar trist, ratarea sa în iubire. Paranteză deschisă: (În fiecare an, în jurul lui 15 ianuarie, citesc seara poezii scrise de Eminescu. Este un mod de care am nevoie, un mod simplu prin care caut un om care a trăit acum 150 de ani. Aduc un fel de amintire, greu definibilă, în spaţiul pe care îl ocupă gândurile mele. Eminescu este pentru noi, prin educaţie şi prin practica citirii lui, singurul român scăpat teafăr din foarfecele a trei secole. Nu din cauza oamenilor de litere, ci din cauza simplă a iubirii oameni-lor simpli. Anul acesta am întârziat faţă de propriul meu obicei şi aseară, pe 31, am citit dintr-o cărţulie mică, o copie a unui volum din 1884, scoasă de Editura Librăriei, patroni fiind Socescu and Teclu, cu prefaţă scrisă de Titu Maiorescu. Nu are o anume importanţă asta. Mă gândeam la cei doi editori, absolut necunoscuţi azi, şi la cum a străbătut nu-mele firmei lor 120 de ani, prin timp, ca o lipitoare prinsă de glezna poetului. De critic nu pot spune nimic, nu sunt în măsură. ) Paranteză închisă…

2006-02-02

Page 129: Eseuri Despre Inteles

129

Sensul demonicului la Eminescu Lui Felix Nicolau Nu vom şti niciodată cine a fost Eminescu. Poeziile lui nu îl cuprind. Ceea ce a scris, în întreg, nu este decât o biată oboseală a propriilor gânduri. Tot ce a dorit, privindu-ne din ceruri luciferice, a rămas pe veci ascuns. Sensul demonicului nu este în totalitate acelaşi azi, cu cel de acum 130 de ani, o anumită corecţie este necesară. Este adevărat că femeia avea şi atunci aceleaşi trăsături, ames-tecate între sublim şi noroi, pentru a putea fi la fel iubită angelic sau demonizată prin distanţă. Termenul de de-mon este în mod sigur la Eminescu metaforic şi teribil, doar pentru forţa sa efectiv literară şi nu avea, folosindu-l, intenţia de a induce sensul unei poezii. Ai-doma poeţilor ce vor scrie încă o jumătate de secol poezii ce vor avea un fir ritmic, melodic şi ideatic omogenizat şi chiar determinat încă de la sensul concret al titlului, la Eminescu e dificil de a rupe şi închega în mozaicuri din cuvinte sau versuri o idee, depistată analitic acum. Cel mult, pentru Eminescu, descrierea unor chipuri ce pot fi atribuite demonicului sunt doar observaţii instantanee versului sau cuvintelor, valabile doar în contextul întreg al unei poezii care se regăseşte în gândirea sa accentuat filozofică şi rar într-un scop descriptiv al erosului îndrep-tat spre lumea demonică. Demonismul, dacă îl căutăm la Eminescu, este doar unul metaforic, un liant între ideile ce parcurg o poezie. Eminescu niciodată nu a renunţat la visul iubirii pure, întotdeauna va exista o femeie care să corespundă idealu-lui său. Dacă un bărbat există pentru a dori, atunci o fe-meie va fi creată în natura care îi alcătuieşte pe ambii, pentru a da. A da iubirii sensul din tinereţea sa. Era sim-pla demonstraţie a sublimului perechii. De ce să iasă din oul lumii doar bărbaţi crezând în sublim? La fel vor spu-

Page 130: Eseuri Despre Inteles

130

ne femeile, cele ce cred în lumea liniară şi pe veci sensibi-lă. Mai degrabă, tonul acestor descrieri, pentru femeia de tip demonic, este cel al unui bărbat obosit de femeie, mai pu-ţin decât de viaţă. Viaţa sa, decăderea sa socială, era de natură să-i aducă în faţă femei interesate mărunt, ce nu înţeleg poetul şi natura prea-sensibilă a acestuia. Era pen-tru poet o înţelegere spusă de prea multe ori, încât să poată fi crezută, acum, ca fapt că el face un portret al acestei femei, zise demonice. Este o nenorocire care s-a abătut nu numai în viaţa sa reală, ci şi în cea ascunsă, în care poetul înţelegea realitatea exactă, dar o contracara prin convingerea în existenţa sublimului. Ştia că sublimul era un dar al zeilor, dat doar unei persoane şi condiţionat prin ipocrizia aceloraşi zei de o a doua persoană terestră, adică de femeie; dar nu era pentru poet un mit sau motiv, ci un dat real al geniului său. Era un gazetar politic şi un filozof, ipostaze ce nu îl pu-teau lăsa să rămână toată viaţa sa un copil în iubire. Nu era nici pe departe aşa, dar avea curajul de a dori să fie şi, pe măsură ce îmbătrânea, îşi schimba versurile faţă de cele din prima sa viaţă, adăugând amarul şi ironia, du-blând imaginile frumoase cu cele oribile, conştient de dubla natură a fiecărui om. Eminescu era un om privitor din paradis, dar care trăise deja murind în toate iubirile sale. Un geniu nu poate de-cât să moară de înţelegere şi de supra înstrăinare, pentru că forţa din fiinţa sa nu îi este aparţinătoare. De aceea, nici viaţa şi nici moartea nu i-au aparţinut, ci doar le-a privit de la distanţă. În acest caz, conceptul său despre femeia-demon era o afirmaţie secundară şi insolită, un fel de râset printre pereţi.

2007-01-06

Page 131: Eseuri Despre Inteles

131

Marea, luna şi Eminescu „Efectul unei nemărginiri pururea mişcate” I. Nu voiam să amestec cu nimic a scrie despre Eminescu, cu nicio altă impresie adică, adusă de la marea cea mare. Am privit marea după miezul nopţii, cu luna oglindită pe apă şi m-am dus inevitabil cu gândul la poeziile lui. Când eram copil, mergeam undeva cu mama, la nişte oameni pe care nu îi mai ţin minte. În casa acelor oameni era un tablou mare. Isus, stând gânditor pe o stâncă, pri-vind spre mare. Era un tablou întunecat. Luna trimitea lumina pe apele mării, părând a fi undeva foarte departe. În acelaşi timp, pentru că lumina obrazul Lui Isus, ace-eaşi lună era foarte aproape. Acest triunghi m-a uimit atunci şi m-a impresionat. Luna, marea, obrazul şi frun-tea Lui Isus. Atunci nu ştiam de Eminescu şi nici nu văzusem încă marea, dar imaginea mea despre lună şi mare era defini-tiv formată. Paradigma a ceea ce va fi să fie pentru mine imaginea lunii pe mare îmi era aplicată ca o ştampilă. Luna deasupra mării, undeva în ceruri şi cărarea de va-luri galbene, de la ţărm până sub lună, nedefinită. Eu scriu şi ca urmare scriu şi despre mine. Amestec, pentru că nu am cum ţine în mână două idei, cea care vorbeşte şi cea despre care se vorbeşte, fără să le văd pe amândouă. De aceea, e greu să revin, altfel decât direct, prin scriere, la faptul că Eminescu a văzut luna deasupra mării târziu de tot, când multe dintre poeziile sale cu această imagine erau deja publicate. Vorbesc despre aceasta criticii şi cei care au scris despre viaţa poetului.

Page 132: Eseuri Despre Inteles

132

Eminescu nu a văzut marea. A descris-o însă mai bine decât oricare dintre privitori.

„Lună tu stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci; Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci … Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!”

Sunt versuri din Scrisoarea I sau Satira I, cum o denumea Eminescu, atunci când a scris-o. Mi-a fost dat să trăiesc la propriu aceste patru versuri. Într-o vară a vieţii mele, am străbătut noaptea drumul dintre Atena şi Creta, peste Mediterana. După ce s-a oprit orice mişcare, am ieşit pe puntea vasului. Era linişte, se-nin şi lună. Când am văzut valurile şi cărarea de lumină până la acel departe de sub lună, mi-a venit să strig către Eminescu, să-i spun că acel loc există. Era o mare desco-perire a mea, la care voi ţine pentru totdeauna. În acel al XIX-lea secol, geniul său străbătuse lumea, peste mări, prin nopţi, fără a fi acolo şi fără ca el să le fi văzut. II. Pe 16 iunie 1881, Eminescu, bolnav, ajunge la Constanţa, după ce scăpase vaporul la Giurgiu. El scrie o scrisoare spre Veronica Micle. „Am venit şi am făcut deja două băi în mare care promit a-mi face mult bine, dar pe aici e frig încă şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi. De aceea sunt cei de-ntâi, sosiţi aici pentru băi, şi nimeni nu se scaldă încă în afară de mine… O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea pe care o văz pentru întâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mişcate. Dar de abea de două zile; n-am văzut-o în toate feţele – căci ea e schim-băcioasă la culoare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeia… Cu toate că omul pare a întineri de

Page 133: Eseuri Despre Inteles

133

ele (băile ) privirea mării linişteşte, mai ales sufletele fur-tunoase”. Tristeţe şi fără rost. Asta simt acum, scriind. Parcă urc cu un elicopter deasupra Constanţei şi dau timpul înapoi, până în iunie a lui 1881. Văd marea încă prea albastră şi rece şi, ca într-un final de film, o singură fiinţă, dragă, care se îmbăiază cu precauţie şi sfială. E Eminescu cred, dar imaginea e mereu mai îndepărtată şi mai neclară. Nu e milă şi nici compasiune, cum mă încearcă, ci dragoste. Asta aş vrea să fie. De o sută de ani şi mai bine ne lăudăm cu Eminescu. La-uda asta e mai mult o neruşinare. Fac parte dintr-un po-por lăudăros, dar fără acoperire:

„Şi nimeni nu se scaldă încă în afară de mine…” Voiam să închei aşa. E răzbunător şi ironic şi nu am îm-potriva cui. Toată acea societate de milioane de români, contemporani ai lui Eminescu, nu mai există. Toţi sunt în spatele timpului. Unii sunt privitorii de pe plajă, din acel iunie. III.

„Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreptă Lângă fereastră unde-n colţ Luceafărul aşteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce.”

2005-01-15

Page 134: Eseuri Despre Inteles

134

Sculptura cu idei Lipsa irisului în ochii feţelor sculptate este un neajuns. Irisul e singura parte a omului ce nu se poate sculpta, dar care nu poate lipsi. Din acest motiv, niciodată o sculptură nu va fi completă. A nu desena irisul cu dalta aduce tuturor statuilor o tris-teţe sau, poate mai mult, o neclintire pierdută a privirii ca aceea a momentului unui orgasm ascuns. Irisul aparţine picturii pentru că, fiind imagine, nu des-crie forma unui volum ci a unei suprafeţe, iar în sculptură mai mult de a crea suprafeţe, care în fond descriu volu-me, nu se poate. Nici o metodă proprie sculpturii nu a rezolvat asta. Femeia nu poate fi frumoasă fără privire. Frumuseţea ei este deducţie din celelalte trăsături ale feţei sculptate. Doar egiptenii antici şi uneori etruscii au adăugat sculp-turii irisul ochilor prin desen şi culoare. De aici şi miste-rul privirii acestor statui. Sculptura antică indiană a trupurilor nude e purtătoare de semnificaţii în afara simplei armonii fizice, pe când sculptura antică mediteraneană e o descriere a unei ati-tudini, cel mult a unei stări, cam ceea ce este o fotografie astăzi. Proporţia perfectă a antichităţii în sculptură, aplicată la lungimea penisului, propune un penis mai spre mic de-cât spre normal, fapt ce-l uimeşte azi pe privitor. Ori o normă morală stabilea asta ori nevoia de a nu distrage

Page 135: Eseuri Despre Inteles

135

atenţia cu acest amănunt liber, în defavoarea restului sta-tuii, cu adevărat importante. Întotdeauna m-a intrigat fizionomia statuilor antice în comparaţie cu fizionomiile populaţiilor ce locuiesc acum în jurul Mediteranei. E mai greu a sculpta un trup perfect, înfăşurat într-o mantie prin care să se vadă aceasta, decât un trup perfect şi nud. Michelangelo sculpta doar o parte a corpului, nu de jur împrejur, pentru ca în cazul unei greşeli să împingă totul în piatră, dar apoi, pe cealaltă parte, greşeala nu mai era permisă. Împotriva aparentei sale urâţenii, Michelangelo a sculptat pentru a arăta lumii adevărata sa frumuseţe. Pe vremea lui Michelangelo, din comenzi primite pentru monumente, pe temă dată, se năşteau capodoperele; azi monumentele sunt o simplă muncă. În fiecare bloc de piatră stă ascunsă o statuie, aceasta e obsesia sculptorilor, cum în fiecare femeie văd poeţii o posibilă iubită. Brâncuşi a fost mai întâi filozof şi apoi sculptor; dacă nu era aşa nici nu s-ar fi auzit de el. Filozofia nu face din sculptor un filozof, ci doar îl învaţă cum să întindă mâinile spre cer, să primească inspiraţie. Zborul pe care l-a căutat toată viaţa Brâncuşi a fost o in-vocaţie a spiritului pentru a depăşi inspiraţia deja primită din belşug prin geniu, spre o perfecţiune imposibilă. Când am voit să vizitez Muzeul Brâncuşi la Paris, tocmai se închisese. Am privit doar vitrinele prin care răzbăteau

Page 136: Eseuri Despre Inteles

136

câteva linii de piatră şi am avut senzaţia că se pierduse o fărâmă de Oltenie în imensitatea aceea tehnică, occiden-tală. Viaţa sculptorilor e mai lungă decât a tuturor artiştilor, pentru că arta lor e şi o muncă. Munca e şi a celorlalţi, cu pana, pensula sau arcuşul, numai că această muncă îi co-cârjează şi îi usucă. Sunt mai puţini sculptori anonimi decât poeţi anonimi, exact cum sunt mai puţini lei decât antilope în savană. Sculptorul poate fi amator, poetul nu poate fi amator, eventual e cineva care scrie poezii. În final o imagine: Atelierul de sculptură, nudul sculptat al femeii, răsărit din grămada de aşchii sau din lutul moale acoperit cu cârpe umede şi sub geamul lung din care abundă lumina, pe jos o saltea pe care îşi iubeşte artistul femeia, amantă şi model. Mâinile lui reiau apoi munca şi nici nu mai ştie dacă sub degete e sculptura sau femeia.

2003-09-15

Page 137: Eseuri Despre Inteles

137

O trimitere la Brâncuşi (Acum un secol – în anul 1903 – Constantin Brâncuşi cu-noştea Parisul şi îşi începea singura sa viaţă, aceea a unui artist, neamestecată cu nimic din afară. Rămânea singur prin adoptarea artei ca mod al vieţii, într-o escaladare permanentă şi capricioasă. Erau anii unei căutări de nou şi inedit în cultura occidentală. Se importau statuete ciu-date din lemn african, negre, stilizate, chiar groteşti, neîn-ţelese, dătătoare de fior şi uimire. Se făcea multă teorie despre arta primitivă şi binefacerile ideilor asupra forme-lor armonice antice şi renascentiste, devenite prea simple. Şi acolo fiind, a scos la lumină în văzul artei universale simţul necunoscut, atunci, al artei românilor. Apoi, a dus căutarea spre o esenţă greu definibilă, până la capătul posibil al artei.) „A vedea în depărtare este ceva, însă a ajunge acolo este cu totul altceva.” (Brâncuşi) Ce e lumina? Poate e doar o orbire ce nu lasă omului pri-virea spre univers. Poate doar noaptea e momentul po-trivit pentru a privi. Dar privirea e prea puţină pentru a pătrunde în locurile îndepărtate ale posibilului perfect. Forma pietrei sculptate se datorează luminii sau umbrele de pe piatră nasc acea lumină care înconjoară sculpturile. „Sculpturile mele sunt chiar şi pentru cei orbi.” (Brân-cuşi) Ce formă poate fi atinsă de mâinile orbilor, de ochii şi de simţul întreg al omului, incluzând realitatea sa indiferen-tă sau tristă, sau voioşia copiilor, care să spună tuturor: aceasta e calea care urcă din lume spre nori şi nu se va

Page 138: Eseuri Despre Inteles

138

opri niciodată. Poate în Rai să se oprească, dacă vrea Dumnezeu. Forma aceasta l-a preocupat pe Brâncuşi. „O sculptură desăvârşită trebuie să aibă darul de a îl vin-deca pe acela care o priveşte.” (Brâncuşi) Despre vindecare vorbeşte întreaga artă. Dar, a renunţa la ură şi invidie este primul pas al oricărei vindecări. Lea-cul este cel al bucuriei. Brâncuşi impune conceptul de bucurie în gândirea despre artă. Abandonul în bucurie pentru viaţa unui artist implică o câtime de sfinţenie, o curăţire rituală pentru fiecare lovitură a dălţii. „În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie – nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanent al copilăriei noastre.” (Brâncuşi) „Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale. Fără inimă – nu există Artă! Şi cea dintâi condiţie este să îţi placă ţie, să îndrăgeşti şi să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie (întâi) bucuria ta. Iar prin bucuria ta să oferi bucurie şi celorlalţi.” (Brâncuşi) Nici pasiune, nici dramă sau sacrificiu, ci totul. Adică to-tul: somnul cu trezirea şi somnul cu adormirea şi fiecare secundă a timpului. Şi în toate doar îndrăgire şi iubire. „Arta nu este nici modernă şi nici veche – este Artă… Numai că timpul perfecţionează spiritul omenesc, iar spi-ritul cere el însuşi aceasta… Arta rămâne o taină şi o cre-dinţă. … Trebuie să degajăm din noi înşine toată imperti-nenţa omenească – numai astfel izbutim să redescoperim frumosul… arta nu s-a dezvoltat decât în marile epoci religioase… Şi tot ceea ce se creează prin filozofie devine bucurie, pace, lumină şi libertate.” (Brâncuşi)

Page 139: Eseuri Despre Inteles

139

Hainele sunt pentru trup? Sau pentru cei ce privesc din afară? Toate cusăturile, căptuşelile, adăugirile sunt as-cunse şi suportate de piele pentru a adăuga frumuseţe exteriorului. Frumuseţea pe jumătate nu este posibilă în artă. „Decadenţa helenilor a început în momentul în care s-a încercat să se exprime în sculptură suferinţa uma-nă…” (Brâncuşi) Adorarea suferinţei, o practică creştină preluată de artiştii renumiţi ai Renaşterii, dar mai puţin valabilă în tradiţia din care se trage dalta lui Brâncuşi. Sculptura tristeţii e cea a cărnii, a muşchilor şi a frunţii. Reprezentarea sărutului, o linie sau o tendinţă a unei linii ce se opreşte cu încăpăţinare la limita tristeţii. „Sărutul (acea capodoperă din tinereţe) a reprezentat pentru mine drumul Damascului.” (Brâncuşi) Sărutul este semnul omului şi al spiritului său. Încă, la sărutare, glandele omului produc salivă, crezând că el se pregăteşte să mănânce. Acestea au rămas în urma spiritu-lui omului. Prin sărut, perechea omenească „rămâne în vecii – vecilor” după ce nu mai este. „Am urmărit să aduc aminte nu numai de această unică pereche de îndrăgostiţi, ci şi de toate acele perechi ano-nime, ce s-au iubit vreodată pe această lume, înainte de a o părăsi.” (Brâncuşi) „Spre imensitatea văzduhului – aceasta este Pasărea mea. Copil fiind, am visat totdeauna că aş fi vroit să zbor prin-tre arbori, spre ceruri. De 45 de ani port nostalgia visului acestuia şi continui să creez Păsări măiestre. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea în sine, spiri-tul ei: zborul, elanul… Nu cred că voi izbuti vreodată… Dumnezeirea este pretutindeni şi când uiţi cu desăvârşire

Page 140: Eseuri Despre Inteles

140

de tine însuţi şi când te simţi umil şi când te dăruieşti. Divinitatea rămâne în opera ta, ea este magică… Iubesc tot ceea ce se înalţă.” (Brâncuşi) Ovalul, pasărea devenită ou şi oul devenit pasăre. Cât zbor şi câte vise despre zbor, despre acea pasăre cu guşă, piept şi pântec unite în curba perfectă a cerului. Curbura trimisă spre ceruri, curbură şi linie aruncate departe. Un-deva ajung acele forme, mai sus decât zborul păsărilor. Numai visul copilului va rămâne. Toate împlinirile uma-nităţii sunt la origine vise de copii. „Pasărea măiastră este un simbol al zborului ce îl elibe-rează pe om din limitele materiei inerte. Aici am avut de luptat cu două mari probleme. Trebuia să arăt în forma plastică sensul spiritului, care este legat de materie. Con-comitent, trebuia să fuzionez toate formele – într-o unita-te perfectă. Chiar formele contradictorii trebuiau să se unifice într-o comuniune nouă, finală. În filozofia mea asupra vieţii, separarea materiei de spirit şi orice soi de dualitate rămâne o iluzie. Sufletul şi lutul formează o uni-tate. Prin acest oval al trupului Păsării măiestre eu am separat şi am combinat două mişcări imperioase – una deasupra ovalului şi alta dedesubt. Mă întrebam singur: cum trebuie să balansez toate formele pentru a da Păsării un sens al zborului – fără efort?…” (Brâncuşi) „O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci continuă în cer, în piedestal şi în pământ.” (Brâncuşi) „Elementele Coloanelor mele infinite nu sunt altceva de-cât însăşi respiraţia omului, propriul său ritm…” (Brâncuşi) „Du-te!… Îmbrăţişează Coloana (iniţial columna n.a.) infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o –şi vei cunoaşte, astfel, întru adevăr, sinele cerului…” (Brâncuşi)

Page 141: Eseuri Despre Inteles

141

Stâlpul pridvorului, stâlpul porţii, romburi consecutive, cusăturile femeilor, toate sunt o sugestie de trecuturi spre viitor. Descriu doar un puls ce împinge lumea. Unite în stâlpul lumii, toate liniile devin una singură, îndreptată spre soare. „Eu nu sunt superrealist, nici baroc, nici cubist; şi nici al-tceva de soiul acesta; eu, cu noul meu , vin din ceva care este foarte vechi…” (Brâncuşi) (extrase, şi idei alăturate acestora , din cartea – Aforismele şi textele lui Brâncuşi – culegere de Constantin Zărnescu)

2004-02-23

Page 142: Eseuri Despre Inteles

142

Coloana Infinită antitanc La o noapte a devoratorilor de poezie, am discutat cu un sculptor ce fusese în tinereţea lui în pelerinaj la Târgu-Jiu. El m-a fermecat cu o poveste despre Brâncuşi. L-am în-trebat dacă cineva a tipărit-o, după ştiinţa lui. Pentru că nu era convins, o redau aici: Prin anii ’50, în Oltenia s-a dat pământ ţăranilor, urmând apoi să se readune în colectivă. Unuia din Târgu-Jiu i s-a nimerit parcela în mijlocul căreia trona Coloana Infinită, (Columna Infinirii). Şi cum omul ara şi semăna porumb tare îl încurcau ditamai fundaţia şi coloana. S-a gândit atunci să o smulgă de acolo ca pe un salcâm. A încercat să tragă cu boii, apoi cu un tractor, cu două şi cu trei. Dar coloana, nimic. S-a dus la unitatea de tancuri din zonă şi a făcut cerere să i se aprobe, contra cost, două tancuri pentru a doborî stâlpul nefolositor. Comandantul unităţii n-a avut curajul de la sine să îi aprobe şi nici tupeu de a cere mai sus aprobare. Şi aşa a scăpat de la moarte o mare capodoperă. Şi-am încălecat pe-o şa... Aseară (26. 03. 2007) pe programul doi, când butonam televizorul, aud vorbindu-se despre un „chirov necesar smulgerii din pământ a Coloanei Infinitului de la Târgu– Jiu”. Nu-mi venea să cred. Mă gândesc ce mică e de fapt lumea. Un nene de 77 de ani din satul natal al sculptoru-lui, Hobiţa, povestea cum, la cererea judeţenei de partid, el fiind şef la tineret, imediat după război, a fost însărci-nat să doboare coloana. Nu a primit buldozerul respectiv de la un şantier, dar a primit tractoare de la proaspăt înfi-inţata şcoală de tractorişti. Nu a reuşit să disloce statuia, tractorul ridicându-se pe roţile din spate şi a fost aspru criticat la prima şedinţă. Dar măcar lumea s-a lăsat păgu-başă. Fără să vreau, realizez diferenţa dintre întâmplarea reală şi povestioara pe care a cizelat-o calea noastră orală.

Page 143: Eseuri Despre Inteles

143

Personalitatea povestitorului din emisiune, fost partici-pant la şantierul de tineret de la Bumbeşti –Livezeni, un pensionar revenit în satul Hobiţa, este evident conturată şi precisă, el ridicând alături de săteni un grup statuar în mijlocul satului pentru a-l omagia pe sculptor. Grupul a fost filmat de realizatorul emisiunii. Pe un mozaic spălat sunt realizate prin desene uşor naive, cele trei componen-te ale sistemului brâncuşian, poarta, masa şi coloana. În rest, statuia are acel aer al monumentelor săteşti dedicate eroilor din războaiele mondiale. Arhivez aici câteva relatări ale omului: Când era copil a mers cu tatăl său la Târgu-Jiu, să vândă o vacă. Târgul de animale era mare şi întins în jurul Co-loanei Infinite, probabil prin anul 1940 şi ceva. Ca să nu se piardă de tatăl său, acesta i-a zis: „Vezi ţeava aceea înaltă, după ea să te ţii şi nu te pierzi prin târg!”. Prin anii ’37-’38, copil fiind şi mergând prin sat, vede un om stând la o poartă. Purta barbă şi o pălărie cum nu avea nimeni pe atunci. Îl întreabă pe tatăl său cine este acel om. I se răspunde că e un pietrar ce venise de la Paris la rude şi adusese cu el o franţuzoaică ce mânca şerpi şi broaşte. Mai târziu, de-a lungul vieţii, cu ocazia unei călătorii la Berlin, vizitează un muzeu în care sunt expuse şi lucrări ale lui Brâncuşi, pe care le prezenta delegaţiei chiar direc-torul muzeului. Olteanul nostru se laudă cu faptul că este din acelaşi sat cu sculptorul. Directorul muzeului, foarte impresionat de asta, se înclină în faţa celui ce încercase să răstoarne Coloana Infinită. Gestul l-a făcut pe povestito-rul nostru să înţeleagă (mai bine mai târziu...) cine este în realitate Brâncuşi pentru lumea din afara României. Părerea acestui om din Hobiţa despre poziţia noastră, a românilor, faţă de Brâncuşi, este aceea că doar facem pa-

Page 144: Eseuri Despre Inteles

144

radă, ne fălim doar, fără a înţelege, a aprecia şi gusta cu adevărat ceea ce avem în realitate prin opera şi viaţa sculptorului. Aidoma directorului de muzeu din Germania, iau poziţia celui care nu l-a văzut pe Brâncuşi, faţă de cel care chiar l-a văzut, aievea, şezând pe o bancă la poarta verişoarei sale din Hobiţa. Îmi amintesc cum l-am privit cândva cu uimire pe Nichi-ta, de departe, trecând pe Calea Victoriei, pentru că el îl privise pe Arghezi, care la rândul său îl privise pe Emi-nescu ...

2007-03-28

Page 145: Eseuri Despre Inteles

145

Curs de poezie cu Omar Khayam Ziua de 30 decembrie, a anului 2006. Au trecut 900 de ani. I. (Mâine se va răsturna timpul de pe o brazdă pe alta. Adică, vom avea cu toţii, fericiţi, impresia că zeul timpu-lui ne-a mângâiat. Va fi falsă ideea, noi tot aici vom fi, căzuţi pe Terra de undeva, din galaxii îndepărtate, aler-gând pe o sferă mai mică chiar ca aceea ce încăpea pe o singură pagină de carte, pe care o iubea atât Micul prinţ. Chiar vom scrie poezii până mâine şi vom fi iar şi iar per-sonaje ale iubirii. Toţi vom vrea să mâncăm bunătăţi, să bem vinuri, muzica să ne doară de beţie, să cădem într-o stare nemaiîntâlnită cu noi şi cu prietenii şi cu toţii oame-nii. Vom uita frica şi supărarea, mâine seară vom uita şi tristeţea, chiar adversarii noştri ne vor părea nişte oameni de treabă. Opresc ideile acestea roase de o privire de deasupra nori-lor şi mă plimb prin paginile prietenilor mei de pe poe-zie.ro, cei pe care nu îi cunosc, dar le cunosc sufletele mai bine decât lasă ei lumii să se ştie. Citesc poeziile lor, des-pre sufletele lor, în timp ce pretind, inclusiv eu pretind, că totul nu are nici o legătură.) II. Cel mai sincer poet de pe site, de aproape o mie de ani sincer şi care a rămas valabil, neclintit ca o stâncă între dunele nisipului natal, mă uimeşte iar. Aici vin să citesc poezie scrisă în afara timpului, în faţa conţinutului căreia pălesc stilurile şi metodele, tehnicile literare. Citesc o po-ezie, încă una, ca un elev admir forţa şi precizia maestru-lui, spre adevărul întreg şi deschis dintre cuvintele lui.

Page 146: Eseuri Despre Inteles

146

„Cu toate că-s frumoasă şi am parfum de lotuşi, Deşi am ca laleaua obraz catifelat Şi zvelt ca chiparosul mi-e trupul, spune-mi, totuşi, Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a pictat?”

Este o strofă ce pare împletită între viaţă şi iubire şi Dumnezeu, din poezia „Nimicnicia si absurdul vieţii” scrisă de Omar Khayam. O recitesc şi vreau să îl aud pe Khayam, nu îi înţeleg limba, dar înţeleg ce spune, parcă vine gata tradusă, metafizic, prin tunelul timpului. Îmi imaginez un Romeo trist de iubire şi o Julietă mai frumoasă decât Monica Belucci, şi, alături de ei, o idee, amestec care în mintea unui poet este oricând posibil. Este ideea versurilor lui Khayam. Scopul Zugravului vreau să îl aflu când încă nimeni din lume nu îl ştie. Vorbeşte-mi, fată frumoasă, să păşesc cu tine. Nu vreau să fiu eu acel Romeo, ci să fiu eu însumi, în lumea mea normală şi anonimă. Eu sunt doar un poet dintre milioa-nele de poeţi de pe planeta Micului prinţ. Iubita mea nu este aşa de frumoasă ca tine, dar ea poate fi iubită aşa cum eşti şi tu.

Nu scrie, mai bine priveşte-mă, frumoasă sunt, acea a ta idee, ca o privire vie, din soare vin, lumină printre gene şi cânt de corzi trecute, printre degetele mele.

Din spaţiul ei imaginar, mi-a vorbit fata cu obraz de lalea; uit de tonul cuprinzător si filozofic al poetului Khayam, las baltă scopul meu de a dori să învăţ de la el să scriu. Ea îmi vorbeşte, nu cu o rimă şi cu un ritm anume, dar eu sunt vrăjit, sunt cufundat parcă într-o apă vie.

Te privesc, ochii mei ard, îi pierd căzuţi în tine,

Page 147: Eseuri Despre Inteles

147

nu ştiu nimic de nimeni doar trupul tău frumos îl cred.

E o întindere mare, albă, şi în întregul ei doar ea există, fata ascunsă în şaluri de nisip, vreau să o privesc de aproape, mai de aproape.

Ochii închide-i mai bine, nu mă mai privi, eu acolo voi fi, cu întunericul tău mai frumoasă mă vei cuprinde, doar mâinile tale să mă vadă. Simt uimire cu întreaga mea piele, parcă uimirea nu ar fi o stare, o impresie, ci o haină. Cu mâinile te modelez încă o dată şi încă o dată, de parcă încă nu s-a suflat peste tine duhul şi mă tem să nu apăs cumva mai tare cu palmele sau cu degetele şi să nu rămâi aşa, perfect pictată. Ce lut e ăsta, feţe ce se pierd în linii coapsele, sânii, îi privesc, palme nebune uimite degete, ce-ai vrut? – Doamne, ce ai vrut! De ce mi-ai dat, Doamne, ideile? Să mă trezesc mereu din visul iubirilor mele! Lasă să fie frumoasă fata ce îmi vor-beşte în persană, ca o hologramă să fie, nu mă deranjează că ea nu a existat pentru mine până acum, a văzut-o poe-tul Khayam. Vrei să ne scriem poeziile, doar pentru cât existăm? De ce vorbeşti iubitule, ai făcut să zboare păsările, mă trezesc din tine aripile lor! Gândurile mele au vorbit. Au rupt liniştea degetelor. Trupul fetei aşteaptă să fie privit prin gesturile mâinilor mele oprite. Poate Zugravul a vrut ca de fiecare dată să aflăm ce a făcut atunci, demult de tot.

Page 148: Eseuri Despre Inteles

148

– Ce sunt aşadar mângâierile? Dumnezeu a găsit calea ca fiecare bărbat să-şi creeze de fiecare dată femeia, mode-lând-o iar şi iar, cu palmele sale, înainte de a o iubi. Să fie mai întâi uimit de Dumnezeu şi abia apoi să iu-bească. A dat bărbatului mai mult trupul sacru al femeii, decât gândurile ei? Spune-mi, Omar Khayam! Nu mai pot intra în starea de dinainte, am pierdut-o pe fata ce-mi vorbea, imaginea ei se îndepărtează de mine ca într-un film SF. Îi scriu versuri, dar ea nu le mai aude, le şterg. Poate că scopul nu va fi niciodată cunoscut. Nicio-dată. La mulţi ani, celor care citesc acest text!

2006-12-30

Page 149: Eseuri Despre Inteles

149

Viaţa vieţii – I –

„Fă-ţi rost de vin şi-o fată cu chip de heruvim – dacă heruvi există. De rai grijă să n-ai, căci în afara dragei şi-a cupei – ce alt rai mai dulce-i, dacă este ceva ce rai numim.” Omar Khayam

Vine furtună, ridică vântul nori de colb şi îi întinde pe mare. În colibă e doar frig şi nu adăpost pentru furie. Va-luri uriaşe se reped, ridicându-se la cer si căzând rele. Pescăruşul plânge de frică, e ascuns în părul ei. Să îi aran-jăm penele, foamea l-a doborât. E singura pasăre de pe această întunecată mare. Ochii femeii tinere sunt pictaţi din pântecele mamei încă, înaintea naşterii ei. Îi privesc şi las în planul secund ma-rea şi vârtejurile de nisip ce se adună în jur. În umbra neagră din lumina lor nu pot să ajung. Acolo stă un pat în care m-aş întinde să dorm, acolo e odihna mea. Zi de zi îmi par mai lungi, ochii ei, mai dragi. După amiaza ea adoarme în umbra colibei, iar eu îi privesc, parcă şi mai frumoşi sunt închişi. Până se lasă soarele peste munţii de dincolo de mare. Unde îşi are loc iubita mea? Între stele, în cortul cel mare al căpeteniilor, e o prinţesă fugită în lume căutând poeţi? Nu vorbeşte, doar zâmbetul ei îmi spune ce şi când să fac. A chemat pescăruşul de la capătul dunelor să vină cu noi. La apus, el trebuie să zboare şi să se rotească în jurul soa-relui, iar noi să privim această pereche, soarele şi pescă-ruşul. Pescăruşul înconjurând cercul solar pare chiar mai îndepărtat, dar cum ar putea el să zboare până la soare?

Page 150: Eseuri Despre Inteles

150

Încă nu am aflat dacă, zburând, îl înconjoară sau ne păcă-leşte, seară de seară. Când se lasă lumina în ape şi soarele atinge munţii din zarea cea îndepărtată, atunci zâmbetul ei îmi spune că vom părăsi lumea, furându-ne unul altuia viaţa. Şi ne iubim. Dar de unde atâta vrajă? Ce fel de fată am adus cu mine aici? O frumoasă necunoscută ce va pleca peste o zi, pentru că mâine pescăruşul va muri. Nu sunt în apă peşti şi nici păsări să zboare căutând peşti. Câtă foame... Să plângă dimineaţa devreme deasu-pra valurilor, şi asta i-a mai cerut să facă. Ţipetele lui o trezesc. Dimineaţa eu îi întind pâinea şi vinul. Buzele ei sunt perfect desenate, încă din pântecul mamei. Foamea îl va răpune în curând. Când pescăruşul va muri, vom pleca şi noi. Aceasta a fost a treia înţelegere. Vântul aduce picături mari de apă din mare şi ne udă feţele. Suntem într-o corabie, în plin naufragiu. Părul iu-bitei se înfăşoară printre ulucii subţiri ai colibei şi se un-duieşte până departe printre coline, de parcă ar fi buclele lui nouri de nisip. Pescăruşul vrea să zboare, se loveşte zbătându-şi aripile de nuielele din pereţi. Unde să te duci, prietene? Staţi cuminţi, tu pasăre albă şi tu trup cald şi tremurător, ascunşi aici la pieptul meu. Ieri, ochii ei s-au aprins ca sorii şi a gemut. Nu pot să uit geamătul, îmi zboară spre gând, din proprii mei ră-runchi, unde s-a aşezat. Pescăruşul s-a foit atunci pe grămăjoara lui de nisip udat de valuri. Oare va mai zbura azi? Poate a fost ultima mea picătură de vin băută din fiinţa acestei femei. Curând furtuna va trece. Dimineaţa îi întind foaia de hârtie cu un nou poem. Se aşează pe nisip, acolo unde marea abia ajunge, urcându-şi ultimul său val, şi citeşte. Glasul ei se întinde pe mare ca o ceaţă. E singura ei hrană pentru care vorbeş-

Page 151: Eseuri Despre Inteles

151

te. Versurile sunt parcă decupate, sunt nori ai cerului. Tonul şi cuvintele se duc, dispar, e tăcere şi din nou cu-vinte. Glasul lin, cu ton coborât, îmi cuprinde toate sim-ţurile. O ascult şi nu îmi mai înţeleg sensurile sau culori-le. Ştiu că nu sunt pentru a fi auzite de mine. De ce sunt scrise poemele? Pentru a fi rostite, cântate soa-relui adică, precum o muzică. Viaţa mea de poet este ca aceea a cerşetorilor. Nu am ni-mic şi nu păstrez nimic. Când primesc, dau imediat. Doar gândurile îmi aparţin şi cuvintele pe care le iau zilnic din coşul cel mare al limbii. Trec prin timp la fel pietrelor de-venite nisip, la fel strugurilor prefăcuţi în vin. Nu ştiu cine a adus-o pe femeia aceasta în preajma mea şi de ce vrea suflet prin poezie şi trup prin dragoste. Seară şi mersul meu de om bătrân, lovind pietrele uliţelor înguste ale oraşului. Case albe şi pustiu, doar marea apropiată aruncă vuietul ei pe străzi. S-a apropiat de mi-ne, în plină lumină, şi mi-a oferit direct, în schimbul po-emelor mele, ceva ce încă încerc să înţeleg. Îţi voi da viaţa vieţii, a zis. O tresărire m-a aprins atunci, încă mă întreb cum voi fi eu stăpân pe viaţa vieţii. Ce este asta? Du-mă pe malul mării şi caută o colibă. Du cu tine vin şi pâine. Ia şi coli pentru scris. Voi recita poemele tale soare-lui şi mării. În fiecare dimineaţă ea doarme încă, atunci când eu mă plimb pe mal până departe, netrezit de tru-pul ei şi de ochii ei, scriu ca un somnambul a doua, a tre-ia, a cincea poezie. Întinde mâna când se trezeşte şi mă priveşte în ochi. După ce rosteşte ultimele cuvinte, orânduite în spaţii pe care eu nu le văd, doar simt ca o trecere a vântului asta, păşeşte goală în mare, unde apa e adâncă şi înoată spre soare. Pe drum, când ultima dună se înclina ca să vedem noi marea, un ţipăt m-a speriat; am văzut o pasăre albă zbu-

Page 152: Eseuri Despre Inteles

152

rând deasupra noastră. Pescăruşule, vom fi cu tine şi mă vei privi, i-a spus fata păsării, dar tu trebuie să aduci de la soare seara ceea ce eu îi voi spune dimineaţa. Furtuna s-a stins de mult. E soare şi un albastru limpede, proaspăt, în cer. Iubita mea se joacă lovind scoici cu pici-orul. E aproape goală. În trupul ei se găseşte oare darul promis? Viaţa vieţii! Cum vine asta? Am frământat ani şi ani cuvintele limbii, am băut vin şi am pus în şiruri verbe şi idei şi două cuvinte la fel, aşezate aşa, cu un sens pe care nu îl înţeleg, nu am găsit. Pescăruşul moţăie în um-bra colibei. Prinde puteri, e aşa de departe soarele. Cerul devine mereu mai roşu, în curând iubita mă va privi, iar zâmbetul ei va veni la mine. Vino să stai culcată aici, lângă mine. Se aşează. Îi privesc sânii şi coapsele. Bătrân ticălos!, îmi zic. Un pahar cu vin ridic spre ea şi şezând mă reazem de stâlpul uşii. Nu e lin mai lin şi dulce mai dulce. Poemul meu a fost uitat de mult, dar inima ei încă bate tare. O simt şi mă minunez cu încântare, de unde atâta Doamne, de la tine?!. Pescăruşul îşi ia zborul, e ultimul lui zbor, puterile îl vor duce iar până la soare. E o minune. Aripile lui mângâie aerul, mângâie vâlvătăile portocalii din focarul solar. E chiar acolo. Simt cum iubita mea devine soare, cum sânii ei se rotunjesc şi ard. Cuprinderea ei în braţe este uriaşă. Parcă aş îmbrăţişa întregul pământ. Este ultima noastră fugă prin timpuri, ultima noastră grabă de a ajunge. Ochii ei sunt sori aprinşi. Ţipătul ei mă doare, parcă ar fi un ţipăt de pescăruş care moare. Căzut în nisip privesc fără să văd cerul. Mă tem să privesc spre ridicătura de nisip pe care se aşeza pescăruşul, seară de seară, venind de la soare. În timp ce noi ne ucideam unul pe altul la nesfârşit. O sete de vin mă cuprinde. Mă ridic şi văd fata fugind spre mare, plângând. Pescăruşul căzuse departe, în valuri.

Page 153: Eseuri Despre Inteles

153

Seara a fost tristă. Ne-am culcat străini. Urma să plecăm a doua zi. Orice şi oricine are un sfârşit pe lumea asta. Di-mineaţa am căutat-o mult. Plecase înainte de a mă trezi. Mi-am propus să mai zăbovesc ziua aceea, să revăd apu-sul şi să retrăiesc serile. Încă nu pot să plec. Unde să mă întorc, dacă oriunde este casa mea? Mai ales aici. Soarele a început să coboare. Sunt fericit crezând că va veni poate din urma timpului o fată frumoasă, privesc mereu spre dune şi pe maluri. Aş zbura spre soare, acum aş zbura. Întind mâinile să zbor şi vântul mă ridică deasupra valurilor. Ce minune!... Să fie oare asta viaţa vieţii? Îmi admir aripile, cu pene al-be, strălucitoare. E atât de bine...

2006-09-17

Page 154: Eseuri Despre Inteles

154

Viaţa vieţii – II–

„Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate Şi-o carte de poeme. Şi dacă sunt cu tine, Chiar stând într-o ruină, – mai fericit ca mine Nici un sultan nu este cu-o sută de palate.” Omar Khayam

Mă trezesc din visul de pe malul mării. Sunt singur pe plaja lungă, încolăcită până departe. Am adormit sub soarele plutind râzând deasupra valurilor, deasupra munţilor îndepărtaţi. Obrazul mi-e amorţit de împunsă-turile mici ale nisipului. Îmi spun „ce absurd, cum să fiu eu un pescăruş ce zboară peste valuri şi vrea să ascundă cu aripile lui cercul soarelui?” Privesc braţele pe care îmi crescuseră în vis pene lungi, albe şi încep să mi le spăl în apa mării. Paşii ei se văd pe nisip, acolo unde valurile nu pot să ur-ce, să măture şi să netezească. Voi pleca spre sud să îmi caut iubita. Nu am un alt sens al vieţii şi nu vreau să am un alt sens al vieţii. Este destulă fericirea să cauţi o feme-ie. Acum ea se piaptănă şi se priveşte tăcută în oglindă. Pătrund cu mintea prin argintul din spatele sticlei şi o privesc. Ochii, frumoşi cu mult înainte ca ea să se nască, nu mă văd. Va trece pe străzile oraşului ei prea cald, mic şi mereu gol de oameni. Mă va privi amintindu-şi. Încă o coajă, ulciorul, rămase, le pun în sac, alături de car-tea poemelor. Păşesc pe cărarea udă, împărţită ritmic în-tre valuri şi deşert. M-a privit ea oare, mi-a atins pletele? Sau doar vântul m-a răcorit prin somn? Unde e lumea alergând după nimic? Ce laţuri se răsucesc după trebuinţele furnicilor, alergând prin târguri sau prin pieţe sau îngrijind ogorul, de teamă să nu vină o foamete

Page 155: Eseuri Despre Inteles

155

mare la anul sau peste mulţi ani? Mă uit cum în depărta-re două valuri s-au încurcat, căzând prematur unul peste altul. Nu vor mai ajunge la mal niciodată, altele furioase vin din larg. Astăzi îmi va fi oare mai foame decât îmi va fi dor de tine? Mă opresc. Stând pe nisip, zăbovesc să privesc fără grabă marea. Ştiu, sunt în căutarea iubitei, nu va veni nici un semn al ei din larg, doar dacă adorm iarăşi, să visez. Urcă talazurile, coboară şi fug pe plaja curbă până departe, spumă desenând. Mă întreb ce aş putea face mai mult şi mai folositor pe lumea asta, decât să îmi caut cu încântare iubita. Să privesc stelele şi să le număr sau să disting o altă uimitoare ordine a lucrurilor; ce să fac apoi, cum să mă hrănesc din asta, aşa încât gândul să nu mă mai în-trebe mereu, ce va fi?..., ce va fi? Aş fi vrut să urc spre străzile de piatră, să trag undeva şi să aştept, dar silueta femeii care priveşte spre mare este aceea a iubitei mele. E seară iar şi versurile spuse ieri va-lurilor îşi fac încă efectul. Nu sunt nicăieri pescăruşi, aş vrea să pot fi eu unul, să fac un ocol peste golfuri şi să cad asupra iubitei, deschizând mari aripi. Se întoarce, nu vorbim, doar ochii ne sunt legaţi între ei cu aţele unor păpuşi reciproc înrobite. O iau de mână, trecem tăcuţi pe lângă oraşul nepăsător, atât de obosit de nimic. Iar mă opresc. Se aşează şi ea, cu răbdare privim zarea. Stăm căzuţi şi sinceri. Vino cu mine, femeie! Viaţa vieţii este încă ascunsă, zidită vie, în trupul tău. Ziua s-a dus spre timpul neînţeles din trecut. Vântul de-vine rece, acopăr cu grijă umerii de meşteri sculptaţi, ai iubitei. Mă răsplăteşte, aplecându-şi genele pentru a des-coperi apoi o privire. Noaptea peste lume va veni fără a-i şti nimeni cu adevărat rostul. Doar vinul din ulcior un sens îi va găsi.

Page 156: Eseuri Despre Inteles

156

Privesc cerul printre nuielele împletite ale colibei. Văd licăririle de pe cer, denumesc o stea în gând şi o alta. Nu se întâmplă nimic cu asta, mai bine să uit numele lor. Doar căldura vie a iubitei şi ritmul pieptului ei sunt nu-mărabile şi pot fi cuprinse cu braţele mele bătrâne. Ştiu că nici o putere şi nici o bogăţie nu poate răsplăti mai mult. Privirea de mâine a mării mă va mai lăsa oare, să scriu un poem despre vin, despre noapte şi tine.

2007-03-02

Page 157: Eseuri Despre Inteles

157

Poeziile lui Nichita nu sunt În general poeziile sunt: la fel ghicitorilor, cu ascunzişuri, interpretabile, tâlcuitoa-re, ori mult prea false sau mult prea adevărate, sau indife-rente, sensibile sau dure, filozofice sau directe, tehnice, industriale, stradale, triste, frumoase, cutremurătoare, vibrante, indecise, ca funiile de mătase sau de ceapă, drepte sau încolăcite, lăsate într-o doară, cu finaluri şocante sau amestecate cu idei şi cu gânduri aiurea sau bine clădite, cu muzici şi ritmuri sinusoidale sau din topor, tăiate, sunt ori afone ori şchiopătate, sau drepte, puse după aţă, ca răsadurile în straturi, sau aruncate, seminţe în mâlul alunecos al cuvintelor, mai sunt unduitoare, mingi pasate între suflete, strigăte, dureri, bucurii, cânte-ce de leagăn, rostiri ale citiţilor sau sclipiri ale minţii. Sunt atât de multe feluri de a spune cum sunt poeziile. Dacă vreau să aflu cum sunt poeziile lui Nichita nu voi găsi că sunt într-un fel sau într-altul, poeziile lui Nichita nu sunt, nu sunt nici la fel ghicitorilor, nici cu ascunzişuri, nici in-terpretabile sau tâlcuitoare, nu sunt etc, nu sunt etc. Într-o mie de feluri dacă am clasifica poezia sau încă într-o mie de feluri, nimeni nu va spune că poeziile lui Nichita sunt. Atunci este un poet mare,

Page 158: Eseuri Despre Inteles

158

mult prea mare ca să intre între nişte lineare când nu-şi găseşte loc în limba sa, adică nu există cuvinte pentru a spune că poezia sa este. Şi se va spune că este eminesciană, argheziană, stănesciană. Limba în care scriu marii poeţi e cea care îi va recunoaşte şi nu oamenii sau oamenii semeni, statuile ridicate poeţilor de către limba în care au trăit sunt aceste cuvinte ale numirii lor, singurele care pot să spună: că poezia lui Eminescu este eminesciană... poezia lui Arghezi, argheziană, şi poezia lui Nichita, stănesciană.

2007-04-02

Page 159: Eseuri Despre Inteles

159

O clipă cu Nichita

Nu l-am privit pe Eminescu, decât în simpla mea închipuire şi pe coperta caietului cu linii. Totuşi, într-o clipă a vieţii mele, când tânăr eram, uimit, am trecut cu privirea peste Calea Victoriei şi-n pasul lui poetic, l-am admirat pe Nichita. Într-o aceeaşi clipă a vieţii mele, cu iubire l-am invidiat pentru măreţia lui şi-am stat locului, parcă lovit, până ce haina lui de lână, albă , miţoasă, peste care i se jucau pletele, nu s-a mai văzut. Doar doi poeţi veniseră în lume, scoborâtori direcţi din Limba română, unul la fiecare secol, era secolul celui de-al doilea. Dar eu nu înţelegeam atunci, stam doar uimit pe Calea Victoriei şi aflam fără să ştiu decât peste multă vreme câte îmi spusese. Când mai târziu am aflat ce înseamnă iarbă, şi ce înseamnă nor şi izvor, şi atâtea alte cuvinte pe care le iubise, mi-am amintit mereu acea clipă a vieţii mele în care, venit parcă din vârfuri de munţi şi din îndepărtatele neguri, anonim, m-a binecuvântat Nichita.

2003-02-10

Page 160: Eseuri Despre Inteles

160

Hesse „Narcis şi Gură de Aur” Narcis şi Gura de aur. Hesse. Ce nume de carte!... Dar citind nu mai contează numele celor doi protagonişti, o simbolistică potrivită ideilor cărţii. O scriere cu un tâlc ce merită ştiut. Doi călugări, unul cuminte, rămânând în mănăstire, crezând în Dumnezeu prin ideea lui „pur şi simplu” şi altul neştiind cum vine asta, plecat prin lume să o guste, înţelegând imperfecţiunea acesteia, chiar mi-zeria împletită cu voluptatea, ca pe singura ei definiţie divină. Hesse îi împarte pe oameni în două cete de suferinzi. Cei ce îşi reprezintă lumea prin noţiuni şi cei ce îşi reprezintă lumea prin imagini. Nu este ceva nou. Ambele moduri sunt însă insuficiente. Sunt de fapt părţi existente în fieca-re om, în proporţii diferite, dându-i acestuia până la ur-mă caracteristica sa socială predominantă. Cele două tipologii se pot compara cu două feluri de croi-tori. Unul croieşte doar pe corpul omului, clientul trebu-ind să stea la croitor trei zile, până ce i se isprăveşte hai-na. Al doilea nu-l vede niciodată, nu îl interesează, el dis-cută la telefon cu clientul şi îşi face o părere, trimiţându-i haina acasă. Adică extremele, căci croitorul real are o şedinţă de mă-sură şi una sau două de probă. El măsoară cotele, le no-tează, transferând imaginea în elemente logice şi din elementele respective reconstituie imaginea clientului în haina sa. În religie, cei cu o gândire prin noţiuni sunt raţionalii, iar cei cu o gândire imaginativă sunt misticii. Raţionalii, spune Hesse, pot mult mai uşor să înţeleagă ce înseamnă pentru om Dumnezeu şi cum o singură posibi-litate îl poate reprezenta, cea abstractă, adică de fapt o non-reprezentare. Aceasta idee este din cale-afară de difi-cil de acceptat şi chiar de înţeles până la capăt. Înţelege-

Page 161: Eseuri Despre Inteles

161

rea lui Dumnezeu prin ideea de a nu fi necesară nici o reprezentare în afara afirmaţiei logice despre existenţa şi despre prezenţa Sa, şi în fine lumea, ca nefiind altceva decât voinţa Sa, tot aşa, fără o altă inter-legătură perma-nentă a facerii. Pe mistici îi vede astfel: „misticii sunt acei gânditori care nu se pot desprinde de reprezentări, adică, de fapt, nu sunt gânditori. Sunt artişti ascunşi, poeţi fără versuri, pic-tori fără penel, muzicieni fără sunete. Se găsesc printre ei spirite nobile, înzestrate cu multe daruri, dar toţi fără ex-cepţie, sunt nişte oameni nefericiţi”.(Hesse) Arta se află în miezul mistic al omului. Arta abate pe ori-ce om de la propria soartă, prin participarea sa la actul artistic. El devine o variabilă în ecuaţia destinului său. Această idee trebuie receptată cu o maximă conştienţă. Act artistic, emoţie, sunt cuvinte fără acoperire, rostite aşa de către un raţional. Actul artistic este un capăt de dramă, iar emoţia este durere. Ele pot fi preferate, respectiv plă-cute unora, dar nu sunt aşezate în firea lucrurilor nicioda-tă. Nu există o participare la actul artei decât ca aspect exterior, descris, nu în sensul unei naşteri, sau zămisliri, cum este de fapt aşezat artistul atunci când creează. O femeie nu participă la naşterea fătului, ea naşte. Raţionalii sunt plasaţi pe o traiectorie simplă a vieţii, ei nu pot fi decât aşezaţi între un început şi un sfârşit previ-zibil. Şi participă, prin ţinta lor inexistentă, doar ca simbol logic la simpla scurgere a timpului. Cum suntem noi clădiţi, fiecare, de către Dumnezeu? Nu se poate separa viaţa nici unui om de modul cum percepe el neantul, dacă generalizăm religia spre totul absolut, ca să fim cuprinzători. Cât avem în noi mistic şi cât nu, cât avem clar şi liber să ne destinăm şi cât avem de schimbat din noi pentru a ne controla rostul. Paradoxul începe de la sine. De ce a făcut Dumnezeu oamenii neliberi în per-cepţia divinului şi de ce a lăsat în acelaşi timp libertatea opţiunii personale? Răspuns nu găsim. Diversitatea fiind

Page 162: Eseuri Despre Inteles

162

o natură nedemonstrabilă, o lege fără de care am muri fără să ne fi născut, nu ne rămâne decât să găsim fiecare dintre noi răspuns la această întrebare: cum suntem? Suntem predominant mistici şi nu pozăm în pragmatici, ci suntem convinşi că suntem. Acest răspuns este orato-rie. Suntem predominant mistici şi avem obligaţii raţionale permanente: ratare. Suntem predominant raţionali şi pozăm în mistici: fals şi fără valoare. În artă este vizibilă acesta situaţie prin sub-stituirea talentului cu inteligenţa Suntem predominant raţionali şi dorim dobândirea valo-rii în sensul artei. E ratare. Darul omului nu poate fi contrafăcut, ascuns sau pretins. Să luăm o oglindă şi să ne privim, prin faptele noastre, neinterpretate fals, prin gândurile noastre, privite de aco-lo de unde vin, şi nu ascultate prin ureche, după ce le-am rostit cu echivoc. Aşa găsim poate un răspuns, pe care să încercăm să-l ţinem minte. Observaţie: raţionalii visează să fie altfel, misticii visează şi ei să fie altfel. Idealismul îi cuprinde şi pe unii şi pe al-ţii, în contrapartidă. Concluzia lui Hesse este uşor optimistă, dar şi cuminte, pilduitoare, păstrând limita neputinţei umane: „Căci un om care încearcă să se realizeze cu darurile ce-i sunt date de la natură face lucrul cel mai important, sin-gurul cu sens, pe care îl poate face.” Coelho îşi scrie cărţile la o sută de ani după Hesse, într-o manieră mai uşoară şi vorbeşte de visul ce trebuie împli-nit, ca sens central al vieţii. Succesul. Sau pleacă de la va-labilitatea acestei idei, de la gravitatea ce o dă neglijarea de către om a acestui ascuns loc al său, numit suflet. Şi ambii se regăsesc în Biblie. Personajele lor renunţă mai întâi la concretul social, fapt ce ne scapă deliberat, din dorinţa de a ne pune noi, iluzoriu, în locul lor.

Page 163: Eseuri Despre Inteles

163

Însă totdeauna lucrurile stau mai rău în realitate. Încerca-rea rămâne singura cale, de aceea sunt atâtea milioane de amatori în arte şi în diverse, atâtea miliarde de spectatori în arte şi în diverse. Încercare înseamnă mijloc, adică rea-litate. Vom încerca să fim poeţi sau actori şi nu vom reuşi decât până undeva, vom încerca să fim instalatori sau ingineri şi nu vom reuşi decât până la un punct. Atât ne dă nouă darul primit, forţa de a duce o dorinţă.

2004-09-15

Page 164: Eseuri Despre Inteles

164

Un poet pe Câmpiile Elizee Traian Furnea

„Din câmp un copil Flutură o batistă Spre tren Cât s-ar bucura Să-i răspundă cineva Dar nu se osteneşte Nimeni Copilul creşte mare Şi merge şi el Cu trenul Din câmp un copil Flutură o batistă Spre tren.” Citesc un volum de versuri din anii ’80, cu acel stil direct şi sincer, din lumea aceea de devălmăşie şi foame în care totul era oprit şi totuşi nimeni nu putea opri pe poeţi să scrie. Pentru că soarele apunea şi atunci magistral şi roşu şi nu lua aminte la cozile de la pâine şi de la tacâmurile de pui (aripi, coş, gheare, gât, restul se exporta) din care se făcea tocană. Să fie pătrunjel conta, pentru gust, pâine multă şi castraveţi muraţi, pentru că a doua zi o luam de la capăt, să găsim o soluţie şi să ne umplem încă o dată burţile. Soarele apunea şi atunci frumos şi roşu şi nu lua aminte la fabrici şi la vaselină şi la planul cincinal. Să fie iubire conta, să ne spălăm pe dinţi ca să ascundem gustul de tocană şi castraveţi muraţi şi să ne sărutăm pe câmpurile cu flori.

Page 165: Eseuri Despre Inteles

165

Atunci am cunoscut un poet tânăr care nu voia să cadă, la fel nouă, în normala linie a vieţii, facultate, examene şi meserie pentru slujbă şi banii ce vor veni pe urmă, că să cumpărăm cu ei tacâmuri pentru tocană şi poate o Dacie, să ne crească cu ele pene colorate din piele şi să impresi-onăm, astfel, o tânără din specia noastră. Visam cu toţii să fim boemi, să mai dăm dracului regulile şi veneam noaptea de pe la discoteci şi mâncam pâine cu muştar că să putem adormi, cu muzica Yes şi Genesis la ureche. Duminica la ora 10, ne luam porţia de literatura SF la Grigore Preoteasa (Casa de cultura a studenţilor), la Cenaclul Solaris şi mai plecam prin ţară la câte o reuniu-ne, dar nu pierdeam sub nici o formă seminariile profeso-rilor ţicniţi. Ne era frică. Noi credeam că de profesori, dar nu, eram terorizaţi că nu vom termina facultatea, datorită toanelor unui profesor, şi nu vom avea un post pentru a primi ba-nii pentru tacâmuri şi tocană. Ne era o frică fundamenta-lă de a nu muri de foame şi eram fericiţi că vom trăi, la fel primitivilor din locuinţele lor lacustre. Era o fericire par-şivă şi nedemnă, în comparaţie cu textele pe care le scri-am despre lumi împlinite, de pe alte planete şi din înde-părtate galaxii. Când mă vizita acel poet, venit la Bucureşti să-şi vândă caricaturile pe la ziare, ne uimea cu lipsa lui de teamă pentru mărunta osteneală a vieţii. Poetul Traian Furnea nu se temea că nu are unde dormi, ce mânca şi ce îmbrăca. El rostea frumos, cu un glas anume născut, versurile scrise în tren, pe care le ascultase şi naşul, drept răsplată pentru drumul gratis Târgu Mu-reş – Bucureşti Nord şi-mi cerea, de fiecare dată, să îl las să–şi spele hainele în chiuvetă. Îi aduceam de la cantină nişte pâine pe care o ungea cu unsoare din borcanul de pe geam. Stătea în chiloţi şi aştepta să i se usuce hainele pe sfoară, scriind sau desenând caricaturi cu un stilou cu cerneală neagră. Era fericit şi noi îl invidiam pentru pute-rea lui de a fi. Pur şi simplu el va merge la gară şi acolo se

Page 166: Eseuri Despre Inteles

166

va urca într-un tren, la întâmplare, şi va cobori undeva în ţara asta, într-o gară cunoscută doar din lecţiile de Geo-grafie, în care îşi va găsi o iubită. Zâmbea şi ne saluta cu o poezie. Ne lăsa cu acel dor de ducă prin lume pe care îl şi uitam apoi, pentru că nu îl puteam astâmpăra ca şi oa-meni obişnuiţi. Cred că ar putea fi recunoscut ca autor al singurei poezii pe care a auzit-o ţara întreagă, cântată de Florian Pitiş, denumită: „Vânătoreasa cea fricoasă” Lui Florian Pitiş Într-o nu ştiu care sară Într-o nu ştiu care ţară Într-un nu ştiu care sat Sub un nu ştiu care pat Mititel cât un cercel Sta pipit un şoricel Tremurând bietul de el Fiindcă-aflase dintr-o carte

Că-ntr-o nu ştiu care sară…

** Nu ştiu cât face să scriu despre un vechi prieten, poet, şi să se citească despre asta. E o mică trezire a amintirii to-tuşi. În vară, trecând prin Bucureşti, l-am căutat pe scriitorul Dan Ungureanu, colegul meu de cameră şi prietenul meu. Am rămas şocat aflând că Traian Furnea nu mai este. Venit acasă, am căutat cartea lui de versuri, „Legiti-maţie de poet”, pe care o aveam, neştiind dacă a mai pu-

Page 167: Eseuri Despre Inteles

167

blicat şi altele. Şi am recitit-o. Era singurul lucru pe care îl puteam face. Ieri m-am întâlnit cu un cunoscut al poetului, care a ră-mas şocat şi el aflând de soarta poetului Traian Furnea. Azi, am recitit cartea de versuri, vrând să scriu câteva rânduri pe poezie.ro, gândindu-mă că poate or mai fi şi alţi poeţi care l-au cunoscut. Şi mai pot copia câteva versuri din volum, pentru cei care nu au auzit vreodată de poetul Traian Furnea. Decembrie Trenul oprit în mijlocul Câmpului. Şi mecanicul de locomotivă Luând în braţe Dintre şinele căii ferate Prăbuşit acolo Un om de zăpadă.

2004-10-11

Page 168: Eseuri Despre Inteles

168

Devorând într-o noapte poezie Poeţii sunt nişte zidari ce pun cărămizi pe nişte zidiri fără fundaţie. Ei construiesc iubiri ce nu sunt ale lor, ridicând cu mortar şi silabe puse după aţă, poezii năucitoare. Nu sunt nici pentru nevestele lor şi nici pentru iubitele deja prea mult aşteptate. Dar cui scriu, totuşi? Adresa este una psihologică, este o zonă a simţurilor descrisă prea puţin de ştiinţă, neglijată din cauza timidităţii lor liniştite. Parcă o togă se plimbă prin aer, prin sala de ceremonii a casei de cultură şi se aşează pe umerii celui ce declamă cu glas anume schimbat pentru a sublinia versuri şi idei as-cunse printre ele. Nu e loc de bâlbâieli sau ezitări, se reci-tă teatral, uneori cu patos, alteori cu emoţia ce o inspiră auditoriul. Aplauzele vin şi ele, multe, după modelul emisiunilor cu public. Prefer să îmi amân lectura până după miezul nopţii, pentru că nu pot să fiu anume şme-cher şi să învăţ după un plan de marketing cum să îmi prezint la maxim marfa, şlefuindu-mi cu gravitate rosti-rea. Aşa că, la o noapte a devoratorilor de poezie sunt şi poezii care scapă pe veci devorărilor poetice. Ce înseamnă a devora poezie? Însemnă a-ţi citi poeziile cu două tăişuri, unul în care îţi tai felii pentru suflet din privirile prietenoase ale celor ce aşteaptă să citească şi ei, şi altul, să trimiţi nişte idei folositoare celor de la condu-cerea artistică a celui mai înalt for prezent la aceste dez-bateri literare. Dar mai e şi culisa, adică o cameră alătura-tă în care, prin pauze, se discută prieteneşte şi se râde, de pe masă nelipsind vinul, ţuica şi nici măcar ceapa roşie tăiată lângă felii de şuncă afumată. Poţi şi să stai liniştit, să asculţi poezie şi să alegi ceea ce îţi prieşte, sau, dacă nu, să accepţi stresul de a dori să îţi măsori încă o dată

Page 169: Eseuri Despre Inteles

169

valoarea poeziilor, folosind un metru fragil, confecţionat din aplauze. Dificultatea de a cânta în public se reduce după o vreme. Mereu există un tip cu o chitară după care cântă ceilalţi. Unii mormăie doar, pentru că nu au voce. Poeţii nu sunt prin regulă şi cântăreţi, dar ritmul nu le poate lipsi. Poeţii pot suporta lipsa ritmului, dar poezia lor nu. Frumuseţea unei poete este un avantaj greu de contestat. Şi nici nu are cine s-o facă. Versurile citite de ea sunt par-că vrăjite. Glasul ei este mai dulce, mai jos şi mai insinu-ant fără voie. Am decis un exerciţiu, să ascult femeile ci-tind versuri fără a le mai privi. Cea mai plină dintre ele şi cu trăsăturile cele mai comune a devenit cea mai convin-gătoare. În întuneric aş fi iubit-o. Precum Japonia, o feme-ie fără resurse îşi ascute la maxim celelalte arme. Trebuie să mai accept o dată, în legătură cu acest subiect etern, că imaginea nu va fi învinsă niciodată de conţinut, oricât de gustos ar fi. Un sculptor venit acolo m-a fermecat cu o poveste despre Brâncuşi. L-am întrebat dacă cineva a tipărit-o, după ştiinţa lui. Pentru că nu era convins, o scriu mai jos: Prin anii ’50, în Oltenia s-a dat pământ ţăranilor, urmând apoi să se readune în colectivă. Unuia din Târgu-Jiu i s-a nimerit parcela în mijlocul căreia trona Coloana infinită. Şi cum omul ara şi semăna porumb tare îl încurcau dita-mai fundaţia şi coloana şi ce s-a gândit, să o smulgă de acolo ca pe un salcâm. A încercat cu boii să tragă, apoi cu un tractor, cu două şi cu trei, dar coloana... nimic. S-a dus la unitatea de tancuri din zonă şi a făcut cerere să i se aprobe, contra cost, două tancuri pentru a doborî stâlpul nefolositor. Comandantul unităţii n-a avut curajul de la sine să îi aprobe şi nici tupeu de a cere mai sus aprobare. Şi aşa a scăpat de la moarte o mare capodoperă. Şi-am încălecat pe-o şa... (text reluat )

Page 170: Eseuri Despre Inteles

170

Când, după miezul nopţii, dau să se retragă mai marii zilei din cultura locală, aud un îndemn de la unul dintre aceştia, bun de notat: „Dragii mei, să devoraţi poezie, dar să nu vă mâncaţi în-tre voi!” Un adevăr la prima vedere incompatibil cu poezia şi tre-cut cu vederea de masa de poeţi, dar pe care eu îl consi-der o ultimă halcă de poezie servită de oficialităţi. Ca să trag o concluzie, despre ce înseamnă să trăieşti o noapte a devoratorilor de poezie cu oficialităţi şi cu prezidiu, ar fi ca şi cum după ce preotul, pentru că la cununie deschide cu îndemnul lui sărutatul miresei, se cade acum să fie chemat şi în dormitor, pentru a fi de faţă. Una e o lansare de carte ce are nevoie de încadrarea ei oficială şi de săru-tul ritualic, încuviinţat de un dregător, şi alta e să devo-rezi poezie în intimitatea dormitorului. Sunt poeţi mărinimoşi şi poeţi sluţi, poeţi vicleni şi poeţi frumoşi, poeţi luptători şi poeţi trişti şi sunt atâtea feluri de poeţi. Noaptea îi ascunde împreună, îi adună pe toţi pentru ceva ce nu se întrevede vreodată clar la orizont. Dacă vor citi vreodată acest mic eseu, cei ce m-au invitat în oraşul lor să petrec o noapte cu ei, să ştie că mi-a plăcut şi că merită să fii devorator.

2007-02-26

Page 171: Eseuri Despre Inteles

171

Zâmbetul gheişei (schiţă de video-clip) Prinţul suferea de iubire şi i-a cerut scribului: scrie despre dragoste… pune acolo tot ce se poate pune… să mă vindec citind... E posibil să nu mai existe gheişe decât în cărţile despre moravurile evului mediu japonez. Dar eu am văzut una şi îi dedic aceste rânduri, chiar dacă nu le va citi vreodată. Vreau să fie nemuritoare pentru ce a dăruit ea, într-o zi, unui necunoscut, pentru că orice rând scris despre iubire acolo urcă. Ce frământare de o oră!... O oră şi o poveste de dragoste care să se ivească, să crească, să zboare, să sufere şi să moară. Acesta a fost timpul în care eu am vrut. O bucată din gândul meu va rămâne în sunetele unui lift de hotel de pe planeta Pământ. De acolo scriu acum, din spaţiul ultim al stelelor, de unde am privit, înfăşurat ca într-o plasă de păianjen, ochii frumoasei gheişe. Femeie culegând spice apa fântânei lucind ochii iubitei În restaurantul hotelului se serveşte micul dejun, alcătuit suedez, pentru că doar alcătuirea poate fi suedeză, din felurite mâncăruri, greceşti, italieneşti, germane, orienta-le. O fată superbă, cu ochi migdalaţi şi piele maronie, aproape dezbrăcată, nu se plimbă de la o masă la alta, ci dansează parcă, luând pe o farfurioară porţii mici, cât pentru o pasăre. Trupul ei, aceea carne pe care predicato-rii ambulanţi de pe Zeilschtrasse o criticau numind-o ca-

Page 172: Eseuri Despre Inteles

172

lea spre iad, era o bombă capabilă oricând să explodeze, depăşind desenul pe bambus şi haiku poeţilor rătăcitori ai Japoniei. M-am minunat şi m-am întrebat până unde poate ajunge oare natura în ambiţia ei de a se regăsi în toate, dar mai ales în trupul femeii. Nu mă puteam abţine să nu dezbrac cu privirea cele câteva degete rămase acoperite, de o fus-tiţă subţire. Trupul ei unduitor, admirat de acea mulţime gri de oameni de afaceri, se ridica mereu şi se rotea prin faţa meselor cu mâncăruri, luând câte ceva, dulciuri, fruc-te, ciocolată. La fiecare ridicare, o priveam vrăjit, ca pe un răsărit de soare şi ochii ei, fericiţi parcă pentru un motiv neştiut, zâmbeau observând asta. Toate mişcările şi toate gesturile descriau linii spre goliciunea bănuită a coapse-lor. Pântecul se arăta vederii până jos, iar sânii, doar uşor acoperiţi de o bluziţă transparentă, păreau două mere aidoma celor din paner. Avea un păr lin, moale şi unduios, care se rotea ca o coamă de cal sălbatic, atunci când se răsucea într-o parte sau alta. Nu mai văzusem vreodată un trup care să vor-bească aşa, să cânte şi să danseze de la sine. Să fie mişca-rea simplă o sursă atât de uşoară de artă, până la urmă, de farmec şi vrajă? Şi totuşi există, dusă până atât de de-parte, frumuseţea mişcării trupurilor. Unde au găsit oare acei maeştri traiectoriile şi vitezele, într-o inspiraţie sacră doar, pe un cânt şi o cadenţă care nu se aud decât în tru-puri şi în minte, asemeni esenţelor poeziei japoneze. Sânii iubitei sărutaţi stânci deasupra lacului merele cad „Mergi la pin, dacă vrei să înveţi despre pin sau la bam-bus, dacă vrei să înveţi despre bambus.” Basho şi Hokusai căutau acea „scânteiere ascunsă” în haiku, aşa cum m-am dus eu, fiind acolo, să o văd şi să cad, aseme-nea merelor înăuntrul lor. Mergi la sufletul ei dacă vrei să înveţi despre suflet şi vei afla din miez ce doare în a ei frumuseţe.

Page 173: Eseuri Despre Inteles

173

Am lăsat-o acolo pe gheişă, gândind cât de absurdă este viaţa, ca o vitrină nesfârşită prin care privesc mărfuri veşnic prea scumpe; am ieşit în faţa hotelului, să mai văd o dată zgârie-norii din Frankfurt, înainte de a-mi lua ba-gajele din cameră şi un taxi spre aeroport. La întoarcere, aştept ca liftul să coboare, intru şi, înainte de a se închide uşa, apare frumoasa fată; o urmăresc sur-prins şi încurcat. Ochii ei, mai frumoşi decât se poate descrie, au ajuns să mă privească simplu şi deschis. O fixez incapabil să vorbesc, să o ating, să fac ceva. Ochii mei, curajoşi în comunitatea protectoare a restaurantului, sunt acum nesiguri. Stăm lipiţi de pereţii din inox, faţă în faţă, iar timpul pare că s-a oprit, în timp ce liftul aleargă cu nepăsare spre etajul al şaselea. Văd de aproape acest trup făcut pentru iubire şi un mic tatuaj între sâni, cu flori mărunte, de culoarea cernelii. Brusc uşa se deschide. Mă uit la ea, păşind spre ieşire. Zâmbeşte şi spune, adică nu spune, ci cântă: bye-bye! Aici s-ar fi putut încheia totul; privind deasupra norilor, prin geamul avionului, pe câmpiile cerului, aş fi putut încerca un regret: cât de frumoasă şi de aproape a fost de mine, iar eu nu am făcut măcar un gest. Nu era o gheişă, nu ştiu ce era, o studentă, o artistă rătăcitoare prin occi-dent, o simplă turistă, o chelneriţă într-o tavernă japoneză sau o prostituată. După frumuseţe, după cum îi era dez-velit trupul, viaţa ei avea desigur o legătură cu ceea ce se poate face cu acel trup. Până acum totul pare credibil; e greu să mai scriu ceva care să ducă aceste rânduri spre o cameră de hotel, unde eu şi frumoasa fată ne îmbrăţişăm goi, pe un pat, şi ne iubim ca în manualele despre arta tantrică. Se pricepea ea să iubească aşa? Adică despre ce iubire vorbesc eu? Des-pre un contact direct, care nu poate fi iubire, cel mult un ritual plătit sau gratuit; sau despre un sens nou, imposibil de creat într-un ceas, al unor senzaţii cereşti furate ampli-ficatoarelor din creierele noastre, îmbibate cu o idee des-pre iubire.

Page 174: Eseuri Despre Inteles

174

Dar prinţul vrea să audă o poveste care să-i fie leac, căci el este îndrăgostit de o gheişă, o zeiţă incompletă. Nu pri-cepe ce înseamnă iubirea, decât ca un joc frumos al tru-purilor, iar prinţul vrea să simtă în ea mai mult decât o dorinţă pentru alintări şi plăcere, ori discuţii minunate despre artă şi frumos. Vrea o vibraţie anume pentru el, produsă de către maşina perfectă a iubirii. Fiecare înche-iere uriaşă a împreunărilor, duse până dincolo de nouri, după ce mângâieri măiestre s-au desfăşurat, îl fac să plângă de durere şi disperare. Tristeţea este pentru el bu-curia acelei linişti şi împăcări care se lasă în trupuri, după ce s-au smintit în jocuri şi s-au contopit nebune. El ştie că lângă zidurile palatului, în colibele sărace, supuşii lui au pe nimic această favoare, de a trezi în bietele lor iubite tremur şi disperare, numai la gândul că s-ar petrece ceva rău, că n-ar mai fi iubite. Săgeata dureroasă din pântecul lor le străpunge doar la acest gând. Acel dor mărunt pen-tru soţii lor plecaţi numai pentru câteva ceasuri să mun-cească îl vrea regele şi pentru el. Dar nu îl are. Eu de cine puteam fi îndrăgostit atunci? De acea femeie sau de ideea de a mă înfrupta din minunile puse de natu-ră în trupul ei? Ce alcătuire! Era ca o maşină Mercedes, superbă, pe care o văd pe stradă şi aş dori să o conduc, să fie a mea. Dar asta doresc zeci de bărbaţi de pe ambele trotuare. Aşa stăteau lucrurile probabil şi atunci, în resta-urant. Toţi domnii care evaluau, discret sau nu, acea frumuseţe s-au gândit o secundă măcar cum ar fi fost să o aibă, pentru o oră sau o noapte sau mai mult. Noapte, lupi urlând, uşă mereu nedeschisă gânduri departe Nu sunt sigur ce s-a întâmplat, dar cred că un gest al mâinilor mele, involuntar, a făcut ca gheişa să părăsească şi ea liftul la etajul meu. Sau poate era dialogul gânduri-lor noastre pe care eu l-am purtat inconştient şi ea a ştiut să-l citească. Am crezut la început că avea şi ea cameră la

Page 175: Eseuri Despre Inteles

175

acelaşi nivel. Văzând că mă însoţeşte zâmbind, mi-am dat seama că era de fapt cu mine, că venea spre camera mea. Am apropiat cartela de clanţa uşii şi am deschis, făcându-i semn să intre. În mijlocul camerei trona gea-mantanul. Patul era în dezordine. Am luat din bar o sticlă de Pepsi, şi am invitat-o să bea. Era o stângăcie. A făcut semn că nu vrea. Tăcea şi zâmbea, cu o privire în care nu mai exista ascundere sau teamă. Mă întrebam ce vrea ea de fapt să facem. Sex pentru bani? Pentru câţi euro? S-a aşezat pe pat cu picioarele uşor desfăcute, ca o handbalis-tă pe banca de rezerve. Acea deschidere era ca o poartă înconjurată cu ghirlande de flori. Picioarele ei aveau o formă irezistibilă. Tot ce cobora dinspre sânii ei, curgător spre coapse, era un dulce magic, neînţeles de mine, care mă stăpânea complet. M-am aşezat pe un scaun şi am privit-o în tăcere. Ce simplu părea să o iau în braţe, dar privirea fetei nu spunea asta. Am întins mâna spre obra-zul ei şi ea a căzut parcă toată în palma mea, lăsându-şi capul într-o parte, ca o petală a unei flori ce se surpă şi se scutură. Gust de căpşună dimineaţa de iunie amintirile dor Soarele mijeşte dinspre munţi şi prinţul priveşte spre ţi-nuturile sale până departe. Terasa plină cu flori şi verdea-ţă e proaspătă, dar pustie. Doar el, îngândurat, priveşte spre zări şi simte un fără-rost care îi urcă în inimă. Ştie acum că în infinitul timpului ce va urma, nu va mai fi o zi altfel pentru el. Ştie că marginile iubirii lui neîmpărtăşite au fost atinse. Iubirea are nevoie de acoperire în dorinţă, altfel nu este decât un cuvânt folosit pentru a ascunde această lipsă, cum bunătatea nu are rost doar declarată, fără dovada unui dar. Noaptea fusese desăvârşită, gheişa doarme încă în patul înmiresmat şi spatele ei dezvelit e nefiresc, parcă ar fi o tipsie cu struguri uzi şi strălucitori. Când se va trezi, va

Page 176: Eseuri Despre Inteles

176

pleca spre Casa de ciocolată, unde va aştepta supusă soli-citarea stăpânului. Nu înţelege de ce prinţul e mereu trist şi toate mângâierile ei nu îl pot scăpa de asta. A aflat de la el despre plecarea ei într-o călătorie prin Europa. Nu ple-case niciodată, nicăieri. Prinţul voia să o lase într-o altă lume, complet diferită, pentru a o dezvăţa de acel ames-tec de tandreţe profesională şi iubire pe care îl primea de la ea şi care îi aducea doar supărare. Să nu poată o gheişă înţelege ce este de fapt iubirea? Să fi fost oraşul Frankfurt acel oraş al Europei în care a ajuns gheişa? Să fi fost acea dimineaţă de iunie prima pe care o petrecea aici? Unde îi erau suita, gărzile de corp şi fetele însoţitoare? De ce era singură şi atât de frumoasă? Nu pot răspunde la aceste întrebări. Pot scrie că a plâns şi eu am mângâiat-o încet. Am pus mâna pe sânii ei şi pe coapse. Atunci a spus încet şi a zâmbit printre lacrimi: „nu vreau asta…” Ce prostie, lupul din mine era incapa-bil să înţeleagă ceva. O păcălisem cu privirile mele, mă credea un băiat bun, un frate mai mare, iar eu... Dar poetul, celălalt eu, se simţea minunat şi aproape că îşi lua notiţe pentru ce avea să scrie mai târziu. Mai pu-team zăbovi încă zece minute. Închipuirile mele au fabri-cat un prinţ şi o gheişă iubită de el. Însă făptura de lângă mine e vie şi vreau să fie a mea. Şi lacrimile ei sunt fru-moase, nişte pârâiaşe mici, curgătoare. Nu s-a mai întâmplat nimic. Nu ştiu cum o cheamă, de unde este, ce face ea singură într-o ţară aşa de mare. Nu a mai vrut să spună nimic. Era fericită, mângâierile mele le primea ca pe nişte flori. A simţit ea prin ochii mei, aceea parte a mea limpede, şi m-a iubit în mod simplu, neunsuros, neud, nemurdar? Am fost pentru ea o conso-lare necesară la un moment dat, am fost ceva mai mult? La sfârşit, înainte de a deschide uşa, m-a sărutat într-un fel pe care nici nu îl pot descrie. Era veselă şi din nou par-că nu mergea, ci dansa.

Page 177: Eseuri Despre Inteles

177

Asemenea prinţului, simt că în imensitatea timpului ce va să vină nu o voi mai vedea şi nu o voi mai atinge; tru-pul ei minunat acolo va rămâne. Cât aş vrea să citească ea aceste rânduri…cât aş vrea… Gust de căpşună Dimineaţa de iunie …

2004-07-13

Page 178: Eseuri Despre Inteles

178

Femeile poetului (metaforă) Poetul cu două femei. Adică cele două iubite. Ele nu pu-teau lipsi, veneau mereu, era o competiţie nerostită. Ver-surile uimitoare parcă picurau dintr-o cupă de argint, iar dacă recita, era plângere. Glasul lui metric şi adânc tăia ca un ferăstrău în sufletele lor. Le privise la cenaclu, le vor-bise în acelaşi mod şi le invitase în acelaşi timp la o bere, la o grădiniţă de lângă Casa cărţii. Ele se cunoşteau puţin, doar de pe la întâlnirile acestui grup de iubitori de fru-mos şi de litere. Se citea mult aici şi versurile lui le înfio-rau şi le umezeau ochii, cu o chemare spre ceva de nerespins. Au mers împreună, s-au aşezat la aceeaşi masă şi au comunicat aceleaşi idei. Au privit aceiaşi ochi, ai poetului, şi au simţit cu uimire că fiecare por al pielii lor voia sa se lipească de pielea lui. Au ajuns apoi, seara târ-ziu, în camera lui şi s-au aruncat, printre paginile cu ver-suri căzute peste tot, copleşite parcă de un drog necunos-cut, să îl iubească, să îl ascundă complet în trupurile lor. Succesul lui pe tărâm literar era în creştere. Parcă în şu-voaie îi ieşeau din fire şi din condei pagini nenumărate de versuri şi rândurile cărţilor pline de atâta iubire de parcă nu mai existau pe lume fabrici cu salopete uleioase şi tomberoane de gunoi sau conserve de fasole şi alte asemenea lucruri, ci doar iubire şi bucuria de a fi prins în visul unor dorinţe nebune. După fiecare întâlnire, femeile se reîncărcau cu dragoste şi o speranţă imposibilă. Era acea speranţă de care sunt captivaţi jucătorii de cărţi. De la pot la pot, ei aşteaptă cartea cea mare, dar se bucură şi pe moment, de filajul fiecărei cărţi în parte. Ele veneau şi plecau fără să-şi ţină o anumită socoteală una alteia. De aceea se întâmpla să fie iubite şi deodată şi împreună. Dar iubirea era aşa de neiertătoare şi de pătimaşă că ni-

Page 179: Eseuri Despre Inteles

179

mic nu mai avea importanţă, decât că acum sau peste o oră, la noapte sau mâine, poetul o va dori ori pe una, ori pe alta, ori pe amândouă. Cum putea el să iubească în acelaşi timp două fiinţe, nici nu mai era o întrebare pen-tru cele două femei. În marea lor chemare spre un fel de spaţiu al spiritului aceste amănunte nu existau. Poate cri-ticii, care inevitabil trebuiau să elogieze volumele mici încă, priveau chiorâş nepăsarea poetului pentru ce zice lumea rea şi cârcotaşă. Tinereţea poetului şi trupul său ce răzbea să fie privit printre versurile poeziilor, asemenea trunchiului unui pom frumos printre ramuri, erau mărul din care muşcau femeile ziua, seara, noaptea şi dimineaţa. Gândurile sale se ridicau atunci printre nouri şi se alergau ca fecioarele pe maluri cu flori şi albine. Erau cele două femei păcătoa-se, erau ele fireşti sau erau răspunsul acelui amestec de carne şi cuvinte din care se alcătuiau poeziile lui, cusute cu fire magice. Geamătul uneia este cântecul nerostit al celeilalte, ambele cuprinse de alean şi întuneric, în timp ce şi-l apropie amândouă cu mâinile şi picioarele, for-mând împreună o singură fiinţă, asemenea unui crab uri-aş. Ce ştie el despre lumea din jurul său, întreg spaţiul vieţii îi pare atât de mic că încape în acest pat. Îi vin ca torente miraculoasele versuri, din afară, dinlăuntru sau dintre norii albi alergaţi primăvara prin cerul copilăriei, printre care îl fac să plutească mângâierile meşteşugite. Chiar neras şi nedormit, chipul său obosit şi frumos este pentru femeile sale, dimineaţa, o icoană şi dorul ca iarăşi şi iarăşi să fie iubite. Flămânde se năpustesc să îl cuprin-dă şi să plece doar după ce vor lua cu ele liniştea căderi-lor în abis. Soarele are azi o căldură blândă şi o lumină nefirească. Poetul trece printre zidurile vechii cetăţi medievale. Se va face primăvară în curând. Iarba se aşează singură printre pietrele cioplite demult, răsturnate pe lângă metereze. Aici îi place lui să se ascundă de oameni, de politică şi mizeria generală. Îi trec prin minte momente din noaptea

Page 180: Eseuri Despre Inteles

180

trecută şi suflul aprig al celor două femei. Frumuseţea lor, trupurile lor iubite probabil si de alţii încă le simte cum se mişcă încolăcite şi nerăbdătoare. Este un fir acesta, al vie-ţii? Nu ştie şi nici nu se gândeşte dacă ceea ce face este sau nu moral. Doar poezia sa pare să existe şi să conteze. Şi dacă poezia îi aduce dragoste şi păcate, atunci o lasă să vină să-l ademenească şi să-l alinte. Delirul nopţilor cu cele două femei este pentru el o recitare mută a tuturor poeziilor lui, în acelaşi timp, şi de către o singură gură. La întoarcere, ochii lui se opresc asupra chipului unei ti-nere. Ea râde şi lumina din ochii ei, explodând de soare, pare din altă lume. Un junghi mic îi mişcă prin spaţiul din jurul inimii, de acolo de unde pleacă pe drumul lor cuvintele unui poet. Nu înţelege ce s-a întâmplat, doar că imediat vrea să scrie. N-a mai văzut aşa un chip, aşa o frumuseţe, vrea să întrebe în stânga şi în dreapta cum de e posibil să se strângă atât într-un singur punct al fiinţei, să se concentreze atâta perfecţiune. Se gândeşte la Dum-nezeu şi la minuni, apoi la vârful de lance al naturii, în-fipt în femeie. Chipul râzând îi rămâne în minte până seara. Citind în singurătatea camerei lui, îşi ascultă bătăi-le inimii, sunete la care nu luase aminte niciodată; şi sim-te cum durerea aceea necunoscută revine, revine. Se înnoptează, perdelele îşi pierd lumina, parcă se veste-jesc, devenind pânze de păianjen ţesute pe ferestre. Fără să vrea, poetul notează această observaţie şi versurile lui vor pleca odată de aici. Stă pe un scaun, tăcut, priveşte înapoi spre creier. Cele două femei sunt întinse pe pat, cu tot ce au ele ascuns pus la vedere, şi aşteaptă ca poetul lor drag să înceapă jocul cutremurător al fiorilor mici, şi mai mari şi tot mai mari, în preludii indescriptibile, până când inundaţiile vor rupe pântecele lor cu şuvoaie tropi-cale. El întârzie. Se ridică ele şi îl dezbracă, trăgându-l spre culcuş. Întins, prins de crabul uriaş, cu patru mâni şi patru picioare, care toate îl mângâie fără încetare, în fel şi chip, poetul stă trist şi ochii prinşi de tavan refuză să se închidă. Poate că într-un târziu o să cadă în tremurul

Page 181: Eseuri Despre Inteles

181

coapselor celor două iubite, dar încă nu poate. Îşi priveş-te, fără să se poată împotrivi, gândul, cum iese singur din încăperea mică şi înconjoară oraşul. Unde o fi oare restul lumii, imensitatea zidurilor şi a luminilor de la ferestre, după care stă neştiuta lui copilă?

2006-03-11

Page 182: Eseuri Despre Inteles

182

Teancul de euro (orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare) Ce soare nemilos şi câtă piatră! Marea e aşa de aproape. Ana o vede printre frunzele de vie ca pe o panglică subţi-re mai albastră decât cerul. O doare pântecele, de mai multe zile şi ar vrea să stea câteva ore măcar, să se odih-nească. Acasă acestea erau zilele ei dificile, când abia fă-cea mâncarea din cauza durerilor fireşti pe care le îndură ciclic fiecare femeie. Îşi închipuie o baie în mare, undeva pe la Jupiter, unde făcuse concediile ani la rând. Ochii ei de culoarea oţelului se încruntă când durerea urcă, înţe-pătoare. Şeful echipei, un nene rotofei, îi opreşte pe ro-mâni să mai culeagă. Nu mai are lădiţe pentru struguri, maşina întârzie. Se retrag pe sub nişte pomi de un soi ne-cunoscut, prea puţin umbroşi, să se odihnească. Ana se aşează direct sub rândul de vie, nu mai are putere să se ducă până acolo. În urmă cu o lună, când sosise cu autocarul, nici nu se odihnise mai mult de o noapte şi au început treaba. Erau fericiţi cu toţii pentru ca puteau să lucreze. Ştiau de la alţii că aşteptarea pentru a primi de lucru e îngrozitoare. Dar munca intensă lăsase urme, schimbarea de climă, schimbarea patului şi a mâncării îi creaseră Anei la înce-put nişte stări vecine depresiei. Acum era oarecum obiş-nuită. Zilele erau însă foarte lungi şi căldura parcă tot mai ucigătoare. Condiţiile de cazare şi de masă erau sub nivelul la care se aşteptase. Totul era însă în ordine, atâta timp cât teancul de euro se îngroşa încet şi sigur. Îşi pipă-ise instinctiv locul unde îşi ţinea pachetul de bancnote. Înmulţise cu treizeci şi ceva de mii, (aproximând cât face un euro în România) cifre tot mai mari şi zecile de mi-lioane care ieşeau din această înmulţire o uimeau, în comparaţie cu cât câştigase acasă când avea o slujbă. 70

Page 183: Eseuri Despre Inteles

183

de euro pe zi, minus 15 cazarea şi masa fac 55. 55, ori... fac... şi cu patru zerouri ies... Nişte milioane. Pe zi. Era o sumă colosală. Înmulţită cu 25 de zile, cât muncise până acum, ieşeau peste 60 de milioane de lei. Nu câştigă atât nici directorul general al fostei ei fabrici. Bluza îi era transpirată şi răcoarea unei pale de vânt îi dădu un tremur de care se sperie. Se gândi că voise să-şi pună o bluză de schimb într-o pungă pe care să o lege de brâu cu ceva. Gândul că poate să răcească o făcu să se ridice repede la soare. Îşi dădu jos bluza şi o aşeză pe un rând cules, să se usuce. Rămase în sutien şi o fustă subţi-re. Umerii mici, frumos rotunjiţi, îi erau învăluiţi de părul castaniu pe care şi-l prinse mai jos într-un fel de coadă. Ochii bărbaţilor de sub pomi se odihneau pe pielea ei, privind-o mai pe ascuns, mai direct, după foame, fiecare încercând să intre cu privirea sub sutienul micuţ, de unde ţâşneau sânii prin pânza albă. Era frumoasă şi din trupul ei, tânăr încă, emana ceva ispititor, imposibil de evitat. Din ochi îi săreau scântei reci, stranii şi uimitor de fru-moase. Fermierul străin o remarcase din prima zi. O privise fix, cântărind-o de sus până jos, în aşa fel încât ea să vadă asta şi să înţeleagă că el a observat bine cu ce de bunătăţi venise ea încărcată din România. Dar ea avea gândul muncii şi al câştigului. Acest gând o ajuta de fiecare dată când se simţea terminată şi singură. Tot ce răbda era pen-tru un timp scurt şi bine stabilit; şi se motiva cu acele zeci de milioane de lei pe care le va duce acasă. Sosi maşina şi din ea coborî fermierul, un bărbat solid şi tăcut care avea zeci, sute de hectare de vie pe care acum o culegea cu mulţi români, repartizaţi în diverse zone. Ale-sese să vină aici pentru că trebuia să o vadă neapărat pe Ana. Ştia că nu este în ordine să se lase dominat de o fe-meie străină, dar forţele îi erau prea mici faţă de ce simţea când îi vedea trupul şi privirea aceea pe care nu o mai cunoscuse la o altă femeie. Se înfiora doar privind-o. Când se prefăcea că supraveghează încărcarea lăzilor în

Page 184: Eseuri Despre Inteles

184

maşină, se abţinea cu greu să nu o atingă pe româncă. Îi era ruşine de sine, pentru că strugurii trecuseră pe locul al doilea. Ridicând lădiţele, corpul ei se încorda şi carnea întinsă i se vedea prin bluză. Orice îi părea mai puţin im-portant decât să o aibă pe această femeie. Nimic însă din purtarea ei nu dădea semne că gândurile li se potriveau. Şi totuşi, în adâncul privirii ei, el credea că vede dorinţa de a fi iubită. Toată afacerea, în care investise bani şi toată strădania lui de o duce până la capăt acum, cu recolta, cea care îi returna cheltuiala şi îi adăuga profitul, păreau simple acţiuni din reflex. Nu se putea sustrage stării în care îl îmboldea dorinţa de a se contopi cu ea. Un tremur îl cuprindea când se gândea la ochii ei. Ştia că nu este ce-va sănătos, dar orice gând raţional era răsturnat de un început de fior ce se împrăştia de la creier prin întreg corpul, ca o mică durere, şi care îl făcea să dorească aceea femeie cu o forţă peste puterile lui. Nu înţelegea cum o astfel de făptură a venit acolo, din îndepărtata sa ţară, ca să fie zilieră, în condiţii de viaţă umilitoare, pentru a câş-tiga câteva zeci de euro pe zi. De ce nu găsise acasă un bărbat care să o ţină pentru el şi să nu o lase să plece la o astfel de muncă? Când s-a apropiat cu maşina ea tocmai îşi îmbrăca bluza. Îi văzu de departe pielea şi umerii şi se simţea zăpăcit de dorinţa de a o duce cu el undeva, să se vindece de ea, iubind-o. Era ultima zi de lucru. Urma să împartă plicurile cu bani fiecărui muncitor. Nu ştia cum să facă să ajungă să fie singur cu ea, măcar pentru câteva minute. A doua zi, grupul urma sa plece. Era parcă împăcat că se termina cumva aceea situaţie, atât de aiurea, în care nu credea că va ajunge. Rămăseseră nişte lădiţe cu struguri ceva mai departe şi Ana se duse printre rândurile de vie să le adu-că. Fermierul se duse si el după ea, cu gândul păcătos de a fi doar ei singuri, măcar cât să o prindă în braţele lui. Când îşi întoarse capul ea îl privi uimită şi puţin speriată. Nu se mai vedea nimeni în jur. El se apropie repede, pre-sat de gândul că timpul e măsurat şi o prinse cu mâinile pe după umeri şi mijloc, trăgând-o repede şi lipind-o de

Page 185: Eseuri Despre Inteles

185

trupul lui înfierbântat. Ea se smulse şi încercă să fugă. Fără să o lase să se îndepărteze el îşi băgă mâna sub fusta ei, între coapse. Ana simţi un junghi dureros. Reuşi dis-perată să se smulgă şi fugi printre rândurile de vie în sus, singură. El se întoarse cu capul plecat. Ştia că procedase complet greşit, dar nu găsise altceva. Mintea i se blocase. Ana se opri într-un târziu şi se aşeză gâfâind pe o piatră. Începu să plângă încet, cu sughiţuri. Totul era atât de du-reros... Simţea un mare pericol, ar fi vrut să plece imediat acasă. Atunci percepu distanţa de mii de kilometri la care se aflase ea în ultima lună. Stătea ghemuită, cu faţa în palme. Când, după o vreme, îşi ridică privirea spre soare, ochii ei de culoarea oţelului scânteiară aprinşi de un gând. Dacă pierduse banii când fugise prin vie? Îşi pipăi repede buzunarul şi simţind cotorul tare al hârtiilor se linişti; îşi şterse pleoapele cu poala bluzei. Nu va şti ni-meni, niciodată, prin ce trecuse ea la culesul de vie. Îşi luă bagajul şi se îndreptă spre autobuz. Privi încă o dată spre viile nesfârşite pe ale căror rânduri muncise cum nu muncise niciodată în România. Ochii ei incredi-bili zâmbeau şi aveau o lumină nouă. Patronul viilor o urmărea din faţa clădirii în care se cazau muncitorii agri-coli. Era neliniştit şi se gândea ce să facă pentru ca fru-moasa româncă să dea un semn de înţelegere şi de ierta-re, poate. Se apropie şi îi spuse, în limba lui, că dacă vrea să mai vină la lucru la el, va avea un loc asigurat. Ea înţe-lese ideea, începea să prindă cuvintele străinilor, îi mul-ţumi şi zâmbi atât cât se cuvine. Ştia că se va reîntoarce. Banii se vor termina şi nu vede o altă soluţie pentru a face rost de alţii. Atunci îl privi pe fermier cu ochii aceia pe care bărbatul aşteptase să îi vadă pentru el încă de la început. Trecu peste întâmplarea din vie şi îi zâmbi cu oarecare nădejde. Totuşi va pleca şi poa-te nu va fi nevoie să revină. Dar dacă va trebui e mai bine să fie primită sigur la muncă. Se gândi o clipă dacă totuşi va ajunge să se culce cu tipul din faţa ei. Îl privi mai atent. Îi văzu burta răsărită şi tâmplele uşor albite. El luă asta

Page 186: Eseuri Despre Inteles

186

drept un semn bun pentru cele ce vor urma şi regretă că se lăsase convins de vaietele ei să se oprească. Ana se gândi la ai ei şi o urmă de nori îi trecu prin ochi. Pe urmă se urcă în autobuz şi în clipa în care acesta se puse în mişcare îşi mai pipăi o dată buzunarul cu banii. Erau acolo, slavă Domnului!

2004-11-08

Page 187: Eseuri Despre Inteles

187

Idee şi poezie sau o acuzaţie de prea multă inteligenţă, adusă poeţilor Nu e o discuţie despre sensul poeziei, ci despre puntea dintre idee şi poezie, într-o vreme ca aceea de astăzi, în care poezia contestă nevoia ideii. Din chiar acest scop se extrage o întrebare: este poezia un intermediar al ideii sau ideea în poezie este doar un mij-loc al comunicării mărimilor de stare? Sistemul uman de percepţie se bazează şi se canalizează pe idee. Senzaţia este un segment al unei idei şi devine o stare afectivă, poate mai bine spus – de spirit– după ce sistemul percep-tiv asimilează în sine esenţa acestei idei. A comunica po-ezie în afara ideii presupune a nega câmpul pe care se produce şi se difuzează poezia, adică simbolistica limba-jului şi ca atare cuvintele limbii. Semnificaţia ne-poetică a cuvintelor, cea de toate zilele, accentuează miracolul alcătuirii versului. Versul uneşte părţi simple în structuri care provoacă ele însele o comu-nicare complexă a stărilor. A nega participarea ideii în poezie înseamnă a pretinde că doar elementul ritmic, muzical şi cel imaginativ sunt esenţiale, precum şi sensul inteligibil, cel din dicţionar, al cuvintelor. Poezia nu e decât în parte muzică sau pictură, acestea nu pot lipsi fără îndoială, dar în final se asimilează tot ideii. Genul de poezie practicat în ultimul secol este o prelun-gire a artei abstracte în care libertatea cuvintelor asociază versurile cu o anume pictură, sugerând imagini printr-o consecinţă imediată a inteligenţei. Poetul are o anume libertate aici şi, cu cât dexteritatea este mai mare, în joaca sa cu versul şi cuvintele, cu atât pare mai interesantă po-ezia. Poeziile sunt interesante, inteligente, atrăgătoare,

Page 188: Eseuri Despre Inteles

188

senzaţionale, plăcute, numai că aceste epitete, pozitive de altfel, nu sunt proprii poeziei. În versul: „Clipa distrusă de susurul absent al zilei”, luat ca şi exemplu, sunt surprinse imagini paradoxale, întor-sături meşteşugite inteligent, care aşezate pe un fir semi-melodic, ţesând o parte mică dintr-o idee, dar folo-sind direct ideile cuvintelor, par frumoase, alinând ime-diat, dar numai momentan, nişte denivelări ale gândului. În ultimele decenii se produce multă astfel de poezie. As-tăzi, acest mod a devenit normal. Este însă o poezie con-struită prea mult prin inteligenţă şi prea puţin prin inspi-raţie, prin acea stare activă a sufletului care decide din afară şi care se structurează pe idei ce depăşesc simpla forţă a logicii. Poeţii sunt ei înşişi miraţi cât de repede şi cât de uşor se poate scrie, doar aplicând inteligent combinări matemati-ce cuvintelor, atâtea câte sunt în limbă, luate câte o mână, câte trebuiesc într-o poezie. Limba adăposteşte latent multe miliarde de poezii, toate frumoase şi încântătoare. Ajungem, aşa, la acea constatare a „uşorului a scrie ver-suri, când nimic nu ai a spune”. Privind la scara ultimelor secole de poezie şi pe poeţii noştri mari: Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, străbă-tând timpul prin axa directă a valorii, poezia stâlp are faţă de poezia descrisă mai sus un plus esenţial, cel al ideii. Crâmpeiul de mici stări care provoacă scrierea unei poe-zii, mânate singură din cuvânt în cuvânt, colaje de ima-gini articulate sau disparate, jocul liber al abstractului, controlat sau confuz, fără îndoială că determină până la urmă un stil de poezie, o modalitate poetică. Această po-sibilitate uimitoare are avantaje, sufletele celor înclinaţi se eliberează câte puţin, iar ale celor ce citesc, de asemenea. Se poate petrece şi o anume distorsiune, bazată pe sno-

Page 189: Eseuri Despre Inteles

189

bism, pe nesinceritate, dar neesenţială în raport cu efectul practic, benefic în fond, al scrierii şi al receptării poeziilor. Păcatul cel mare, însă, rămâne lipsa ideilor. „Eu sunt un poet al scrierii abstracte, mă simt bine scriind o poezie pe care acum 15 minute nici măcar nu o bănuiam -va spune cineva– am simţit să scriu aşa, gândurile mele s-au ascuţit în cuvintele acestea, nici eu nu pot spune mai mult decât vă spune poezia, unora le spune mai mult sau altfel, dar tocmai aici este farmecul”. Aşa se poate defini poezia in-teligentă, postmodernistă, prin comentariul unui autor de astfel de poezie. Problema e că poeţii doar inteligenţi sunt ca şi acei actori care sunt doar frumoşi, adică vor fi nevo-iţi să dispară. Dacă vorbim de inspiraţie, ea poate fi măruntă, atunci când întindem mâna după un cuvânt şi îl găsim şi mare, atunci când întindem mâna după o idee şi o găsim. Ideea în poezie nu obligă la o anume claritate, continuitate, cur-sivitate, liniaritate, cum ar părea anacronic multor poeţi. Se pot păstra artificiile de întrerupere, asimptotă, scară, prăpastie, acceleraţie, colaj, inversiune şi altele, dar în ca-re ideile să existe. Atunci când dificultatea de a scrie va creşte, chiar cu talent, imaginaţie şi inteligenţă din abun-denţă, atunci va pătrunde şi ideea în poezia scrisă şi se va naşte o anume valoare. Nichita Stănescu uimeşte prin farmecul împletirii dintre idei şi cuvinte. Egalul uimitor dintre acestea a fost ceea ce a lăsat în literatură. Din generaţia actuală a poeţilor doar Adrian Păunescu şi în parte Mircea Dinescu au consecvenţa creaţiei prin idee. După ce biografiile lor contradictorii se vor nivela în uita-re, valoare ideatică a ceea ce au scris îi va păstra în marea noastră poezie. Scriind însă fără idee e ca şi cum ori nu înţelegem despre ce e vorba, ori ne jucăm la marginea poeziei.

2003-11-20

Page 190: Eseuri Despre Inteles

190

Certitudinea virtualului în epoca de hârtie (Comentariu derivat din articolul „Dincolo de bine şi de rău” de Radu Herinean) AM FOST ÎN SITUAŢIE . În urmă cu ceva timp, cineva mi-a arătat un articol publicat într-un ziar central, cu un text postat de mine pe poezie. ro, sub o altă semnătură. Am fost şocat în prima secundă, probabil ca şi domnul F.G., chiar altfel pentru că dânsul nu a scris, ci doar a tra-dus. Totuşi senzaţia, în ambele situaţii, nu este plăcută. Ca şi traducător cu anumite drepturi, e firesc să reacţio-neze la postarea anonimă a textului. Poate felul reacţiei nu a fost potrivit. După o discuţie cu mine însumi, cam de aceeaşi amploa-re cu cea declanşată acum pe site-ul poezie ro, am încercat înainte de a mă lansa în aventuri, adică în justiţie, să înţe-leg ce legătură există între informaţia literară lansată pe internet şi cea tipărită pe hârtie, în ziar sau în carte. Legea prevede, intenţiile sunt la îndemână, dar a beneficia de efectul unei legi în acest ocean de ambiguitate e compli-cat şi cu şanse mici. Probabil că în afaceri şi în finanţe comunicarea pe internet este protejată tehnic şi juridic. În domeniul artistic sigur nu e. De fapt, ce îmi puteam dori: să-mi vindec starea de cetăţean furat, să-mi astup un or-goliu de recunoaştere a paternităţii, să pedepsesc un zia-rist ignorant, să primesc bani sau să devin brusc un lup-tător pentru dreptate? CONFLICTUL ESTE ISTORIC. Un sistem de suportare a informaţiilor cum este cel mondial, format simultan dintr-un spaţiu virtual, adică de câmp magnetic şi unul lizibil, adică din hârtie, are la bază o contradicţie parado-xală. Primul implică energie, adică ne-substanţă, inacce-sibilă privirii, iar al doilea implica substanţă adică un su-port al scrisului accesibil privirii. Aceste idei care desfac

Page 191: Eseuri Despre Inteles

191

simţurile omului între percepţia idealistă si cea pragmati-că despart oamenii şi lumile lor încă de la începuturi. Poate e deplasat să spun, pentru că nu e consacrată aceas-tă idee, dar, în istorie, după epoca pietrei şi cea a metale-lor, a urmat epoca hârtiei. Un criteriu simplu este cel al suportului folosit pentru stocarea şi transferul informaţiei sau cel al simbolizării în bani a valorilor. Această epocă a hârtiei dă semne de oboseală pentru că aproape toate simbolurile umane au fost trecute în spaţiul virtual, adică în conţinutul propriei lor semnificaţii. În nici una dintre epocile istoriei, oamenii nu au conştientizat că statutul materialului pe care si-au scrijelit semnele informaţionale va da numele acelei epoci. Abia apoi s-a pus problema numirii acestor etape de evoluţie. Să vorbim despre o epocă a hârtiei, ne pare acum desuet, dar istoricii de peste un secol nu vor fi stânjeniţi să o numească aşa. Aş paria pe tema asta, însă nu văd cum. Va rămâne atât cât a ră-mas piatra pentru a face inscripţii. Contactul dintre cele două lumi, cea obişnuită cu valoarea unui bilet valoric ce se poate pipăi şi cea obişnuită cu valoarea virtuală, doar proclamată, se petrece azi şi se transformă adesea în con-flict. Epoca virtuală sau informaţională, cum este deja anunţată, este pe cale să se instaureze. EXISTÃ UN PUNCT SLAB: CERTITUDINEA. Paternita-tea sau drepturile legate de o producţie de orice natură, transcrisă în biţi, care se trimite în spaţiul virtual şi cadrul nuanţat al legilor care să găsească o protecţie a cuiva sunt încă la nivel de dezbateri. Pentru spaţiul virtual se poate contesta din punctul de vedere al legilor actuale orice lo-caţie de timp, conţinut, simultaneitate sau ordine de suc-cesiune, continuitate, omogenitate, identitate, paternitate, ireversibilitate a unui act, adică totul. Aceste cerinţe pot fi demonstrate, se ocupă ştiinţa de soluţii, dar la nivelul unor sisteme, mai puţin la nivel de individ. Legile aferen-te spaţiului material, cele pe care se ghidează societatea umană, sunt ca şi arheologia, adică se bazează doar pe mărturii materiale sau fapte transcrise pe un suport ma-terial a cărui certitudine este naturală. Certitudinea sis-

Page 192: Eseuri Despre Inteles

192

temelor materiale de notare este garantată prin blocarea reversibilităţii. Încă nu s-a găsit o formă de a fixa ceva în ideea de certi-tudine pentru spaţiul virtual. Se va ajunge în cele din urmă, cu toată dezvoltarea tehnologică, ca o decizie de certitudine finală pentru spaţiul virtual să depindă totuşi de încrederea pe care o poate avea sau nu, un om. În le-gislaţia actuală acest principiu nu este preferat şi atunci când se ajunge aici se caută dovezi de înregistrare mate-rială. (De aceea, se foloseşte, de exemplu, detectorul de minciuni în justiţie.) Accesul în spaţiul virtual este ca şi accesul în creierul uman. Acolo se petrece însă o continuă schimbare şi ca atare ceea ce acum este într-un fel, peste o secundă poate fi schimbat şi necondamnabil. Practic, spaţiul virtual face acum legătura între gândurile oamenilor şi nu între pixu-rile sau vorbele lor. Fapta, acţiunea individuală sau colec-tivă îşi pierde sensul, ea poate fi inventată, anticipată sau înlocuită direct din imaginaţie cu rezultatul său informa-ţional. Ideea unei îngheţări la un moment dat şi a transfe-rării în acel congelator virtual a unei stări informaţionale ar fi poate o soluţie de viitor. Accesul la zona îngheţată a informaţiilor să fie posibil fără a putea schimba ceva sau a distruge. Adică, de a inventa o registratură virtuală ab-solută, cum pretind religiile că au pentru faptele bune şi păcate. Poate că deja în lume există nişte computere infi-nite şi noi nu ştim. În cazul unui astfel de proces în justiţie, între două părţi informaţionale aflate în spaţii diferite, adică în cel virtual şi cel material, avantajul contestării certitudinii informaţi-ilor din spaţiul virtual are ca revers dezavantajul conferit de metamorfozarea, ascunderea sau dispariţia, pur şi simplu, a părţii virtuale. AM LĂSAT LUCRURILE AŞA. O evaluare realistă a si-tuaţiei duce spre evitarea unor astfel de conflicte, care sunt practic imposibile în forma actuală a legilor. Înce-pând cu certificarea identităţii mele ca individ în relaţia

Page 193: Eseuri Despre Inteles

193

cu site-ul virtual, cu ziarul în cauză sau cu instituţiile res-pective şi terminând cu demonstrarea datei anterioare de postare a textului, faţă de data apariţiei lui în ziar. Aces-tea sunt doar exemple de cât se complică lucrurile, just, dar fără folos. MORALA. Nu poţi să faci baie în mare, aflându-te în ca-dă şi închizând ochii. Când îi deschizi, înţelegi că marea este a tuturor şi nu ai cum să o comprimi în cada perso-nală. Ori e cadă, ori e mare. Cartea e ca o cadă de baie ce încă pluteşte în valurile mării, adică în imensitatea virtua-lului. Dar, nu va fi aşa pentru mult timp. Doar dificulta-tea ochilor de a suporta un ecran încă prea rudimentar, cum sunt sticla sau plasticul, amână dispariţia hârtiei. Când se va inventa un ecran de consistenţa hârtiei, se va trece din această epocă spre următoarea şi aşa mai depar-te.

2006-08-14

Page 194: Eseuri Despre Inteles

194

Idei ale arheologiei În amintirea arheologului Nicolae Vlassa Ca şi în politică sau în orice domeniu al vieţii, felul de a fi al arheologilor, îi face pe aceştia să fie despărţiţi, ca libe-rali sau conservatori. Adică să fie unii legaţi mai mult de o epocă istorică ori de alta, sau alţii să fie legaţi de un fir esenţial al istoriei. Ceea ce mi se pare a fi şi normal dar şi anormal, este că prezentul fiind determinat de toate momentele mari ale trecutului în măsuri diferite, dar de aceeaşi importanţă şi poate doar diferit diversificate, este incertă o divizare pe baza unui astfel de criteriu a artei arheologiei. Poate ar-heologia înţeleasă ca o ştiinţă doar, să suporte clasificări astfel nuanţate sau deşirate şi să îi aşeze şi pe arheologi, ca atare, în diferite şcoli. În orice moment al istoriei dacă un eveniment semnifica-tiv, (după ştiinţele recente, chiar şi nesemnificativ) nu ar fi avut loc, sau dacă ar fi avut loc într-un alt mod, cu sigu-ranţă că unele lucruri de acum ar fi arătat altfel. Sunt evenimente care au lăsat o amprentă decisivă, cum ar fi pentru noi, cel al cuceririi Daciei de către Roma. Şi totuşi, nimeni nu poate evalua cu certitudine cât de mult a contat această cucerire şi cât de mult suntem acum de un fel sau de altul, sau cât contează, având în vedere câte popoare au năvălit pe aici în cele două milenii şi ne-am corcit cu fel de fel de nuanţe ale firii care acum poate ne ajută sau poate ne zădărnicesc. Dar mai este o idee greu de tăgăduit, şi anume că însăşi preistoria are încă multe de spus în ştiinţa istorică. Sun-tem aşezaţi pe un teritoriu bogat în vestigii ale preistoriei

Page 195: Eseuri Despre Inteles

195

iar arheologia nu poate ignora în ansamblul său ceea ce s-a petrecut înainte chiar de a apărea în istorie poporul dac cu toate seminţiile semnalate de izvoare. Împărţirea şcolilor de arheologie după straturile săpături-lor pe care le studiază preponderent, această specializare devenită aproape ideologică, transferă actul arheologic pur şi folositor în cel cu înclinaţii ce uşor pot deveni păr-tinitoare. Existenţa unor şcoli daciste, romaniste, medievaliste sau preistoriste, cu mentori şi adepţi, divizează şi ciunteşte rezultatul comun, cel pe care îl aşteaptă cetăţeanul, dar nu numai acesta şi nivelul său ci şi orice receptor dat al arheologiei. Marele volum de informaţii pe care îl furnizează săpătu-rile din toate aceste epoci istorice, obligă pe cei care ţin frâiele acestei ştiinţe să le privească cu detaşare şi cu ace-laşi interes. Pe de altă parte faptul că pe măsură ce vechimea este mai mare, mă refer acum la epocile preistorice, până la cele mai vechi, iar dovezile colaterale, cele documentare, lip-sesc, fiind înlocuite doar de credinţe regăsite în zona sa-cră, nu trebuie să reducă importanţa studiului preistoriei. Dimpotrivă, globalizarea actuală, ca fenomen istoric de talia tuturor marilor cuceriri trecute, va avea ca efect prim, în arheologie, căutări noi, în fondul preistoric cât mai îndepărtat. Iar în România acest fond de cercetare a rămas în urma celorlalte, din diverse motive. Pe de altă parte este posibil să fie nevoită în viitor o apro-piere între arheologie ca ştiinţă a dovezilor prin excelenţă materiale, indubitabile, de celelalte ştiinţe mai puţin aju-tate de evidenţă, cele ale spiritului. Trebuie recunoscut faptul că pe cât de indubitabile par materialele scoase prin săpături, în straturile adânci ale trecutului foarte în-

Page 196: Eseuri Despre Inteles

196

depărtat, pe atât de expuse sunt interpretările care se pot alătura acestor dovezi. În contextul descris mai sus, se deduce că viitorul în ar-heologie va aparţine studiului preistoriei. Scrierile sacre descoperite în arealul dunărean sunt cele mai vechi din lume, datate din mileniul al cincilea î.e.n., un motiv care solicită revenirea la cercetările din arheologia preistorică. Se va întreba cineva: de ce poate fi de importanţă dezvol-tarea în viitor a arheologiei preistorice? Întrebarea poate fi combătută uşor dacă nu am privi atent spre izvoarele păstrate de culegătorii de obiceiuri şi cre-dinţe sau dacă am ignora mitologia română care din cau-za forţei enorme cu care s-a impus în faţa creştinismului dar şi ale credinţelor cuceritorului roman, dă la iveală după 2000 de ani de încercări de a fi asimilată, o putere neobişnuită. Este încă în viaţă prin noi înşine o credinţă necreştină, se pare mai veche încă decât cea a poporului dac, pe care nu o putem abandona şi care are efectele ei negative, prin nepăsarea pe care o adoptăm faţă de necunoaşterea a ce-ea ce suntem în fapt, în raport cu ceea ce credem noi că suntem. Este probabil momentul de unire a mai multor ştiinţe ca-re să se preţuiască între ele şi să ducă în mod convergent spre rezultate de un gen cu totul nou în aflarea a ceea ce s-a petrecut la Tărtăria şi în multe alte locuri locuite de civilizaţii străvechi. Acesta era şi visul marelui arheolog, Nicolae Vlassa. Dacă astăzi se sparge un vas iar cioburile lui se ascund singure în pământ, cât din ceea ce s-a petrecut în jurul acţiunii de a sparge acel vas a putut rămâne în ceea ce se cheamă o urmă arheologică? De aceea este necesară înţe-legerea faptului că unele urme rămân material, dar fon-dul spiritului din jurul acestor urme şi semnificaţiile de

Page 197: Eseuri Despre Inteles

197

atunci se transferă doar din viu în viu prin obiceiuri, cre-dinţe, firea oamenilor şi limba lor. Doar o uniune între modalităţile de cercetare, cele exacte, pragmatice şi de necontestat şi cele fluide, flexibile, mobile şi unduitoare pot să facă lumină în ceea ce s-a petrecut cu multe milenii în urmă şi ar putea acum să devină un rost sau un sprijin.

2009-12-30

Page 198: Eseuri Despre Inteles

198

Experienţa nemijlocită – eseu despre cunoaşterea buddhistă – Voi scrie despre cum percep eu cunoaşterea prin obser-varea lumii, în sensul învăţăturii buddhiste. Cred că este singura idee mare, pe care am păstrat-o din lecturile des-pre această religie şi despre Buddha. Pare puţin, dar îmi dau seama că, de fapt, înseamnă mult să cred într-o nor-mă spirituală şi totuşi pragmatică, gândită acum 2500 de ani. Pentru cunoaşterea noastră occidentală, chiar aşa situaţi în orientul foarte apropiat european, logica buddhistă are una dintre surse, greu accesibilă, în experienţa nemijloci-tă asupra sensului de cunoaştere. Această experimentare mai puţin mentală, chiar pragmatică, când e vorba des-pre obiecte sau lucruri şi apoi mai mult decât mentală, când este vorba despre stări sau ipostaze, este o mare di-ficultate pentru orice om şi mai ales pentru europeni. De multe ori, în experienţa tehnică, inginerească, aplic acest principiu şi tot de atâtea ori mă gândesc cu admira-ţie la Buddha, pentru simplitatea emiterii lui, pentru cât de departe este încă învăţătorul în faţa gândirii actuale şi cât de impropriu este încă acest principiu naturii umane. Neamţul are o vorbă: încrederea este extraordinară, dar verificarea este sfântă. Adică experienţa nemijlocită asu-pra evenimentului este cea mai sigură cale de a cunoaşte evenimentul, dar mai ales de a cântări şi de a emite orice afirmaţie despre acel eveniment. Lecţia germană este însă doar o câtime din ce presupune experimentarea nemijlo-cită. Aplicarea acestui principiu de organizare a dus Germania la o rigoare ce îi asigură supremaţia în calitatea tehnică.

Page 199: Eseuri Despre Inteles

199

(Românul are proverbul „măsoară de zece ori şi taie o dată”, ceea ce îl reprezintă. Adică verifică o acţiune cu alte zece. Nu spune: convinge-te că ai o valoare (cotă) bună, până eşti sigur, apoi măsoară o dată şi taie. Apa-rent, prin logica de acest fel, cea a acţiunii de verificare, proverbul nostru e instructiv. Dar, de fapt, superioară este ideea de a transfera verificarea în domeniul informa-ţional, ceea ce pentru români constituie o problemă. Un exemplu: pentru a vedea dacă o piesă masivă încape printr-un spaţiu la limită, din cinci români, patru sunt tentaţi – şi chiar o fac – să verifice mişcând piesa spre spa-ţiul respectiv, cu toate dificultăţile ce apar. Dacă piesa trece este bine, dacă nu, dau înapoi piesa şi abia acum caută o soluţie. Timpul se pierde şi pentru că cel de-al cincilea încearcă să propună soluţia de verificare prin măsurători, calcul, desen, extrapolări etc., dar este mereu în minoritate. Mai mult, după eşecuri repetate ale majori-tăţii, acest al cincilea român este exclus, pe considerente ţinând de orgoliu, din grupul respectiv.) Decizia este o afirmaţie care are pecetea logicii şi acea lo-gică este bazată pe afirmaţii împrumutate, construite, in-tuite, aleatorii sau, cum mai spune acest principiu, trăite. Trăirea nemijlocită a experienţei cunoaşterii este însă în dezacord cu învăţătura şi credinţa. Aceste ipostaze par la prima vedere confundabile, asimilabile între ele, ceea ce creează confuzie în procesele sociale de instrucţie. Este acea diferenţă dintre a şti şi a cunoaşte. Între a şti un om de exemplu şi a cunoaşte acelaşi om. Succesul este o parte mică de răsplată pentru un om care ajunge la cunoaştere. Şi de multe ori este suficientă o cu-noaştere redusă pentru a avea un succes mare. Dar, în mod sigur, un succes temeinic are la bază cunoaş-terea. Acest principiu al cunoaşterii lăsat de Buddha merită să fie spus copiilor şi demonstrat acestora încă de la vârste

Page 200: Eseuri Despre Inteles

200

fragede. Lenea este primul duşman al experienţei nemij-locite. Lenea şi imaginaţia liberă să creadă că învăţarea este conformă cu realitatea şi suficientă. Interesantă este regăsirea principiului în zestrea poeţilor japonezi. „Mergi la pin, dacă vrei să înveţi despre pin, sau la bam-bus, dacă vrei să înveţi despre bambus” – căutau Basho şi Hokusai acea „scânteiere ascunsă” în haiku. (Mircea Muthu) Experienţa în ce priveşte natura este o contemplare ne-mijlocită a părţilor ei, a pinului sau a bambusului şi chiar a privirii pragmatice, directe, a acestora. Scrierea (sau arta în general), ca produs direct al imaginaţiei, este pasibilă de inconsistenţă. Brâncuşi era împotriva principiului adăugirii materialu-lui (lut moale sau altceva) pentru a ajunge la forma dori-tă. Doar principiul reducerii i se părea natural. Artistul trebuie să găsească, prin eliminarea surplusului, forma deja existentă înăuntrul materiei, să găsească forma ini-ţială prin cunoaşterea sa, nu să fie inspirat din aproape în aproape, prin lipirea bucăţilor de lut. Arta lui Brâncuşi îşi are valoarea (dovedită de timp) în nemijlocire. Actul de nemijlocire între real şi receptor este privit de oameni cu neîncredere; mai ales transferul de informaţii între obiect şi receptor. În realitate însă, experienţa nemij-locită este singurul mod de cunoaştere. Aici e şi buba in-ternetului, cu întregul lui arsenal de simulacre. Cunoaşte-rea informaţională, cea servită prin computer, are calita-tea unei construcţii căreia îi lipseşte fundaţia. Omului, prin natura care l-a făcut să fie om, adică l-a devenit -vorbind filozofic– îi este necesară pentru orice idee pe care o receptează şi suportul ei supramental, ca să nu ab-solutizăm spre spiritual, pentru ca această idee să devină parte din cunoaşterea sa. Altfel, nici măcar nu ţine minte. Ceea ce nu e complet în cunoaştere este datorat limitelor receptorului şi paradigmelor sale pentru că receptorul are

Page 201: Eseuri Despre Inteles

201

şi el nevoia de reexperimentare. Experimentarea directă asupra unui eveniment nu implică niciodată un receptor auxiliar şi nici nu neagă calitatea informaţiilor acestuia, dar se presupune că nu se poate transfera cunoaşterea prin intermediul unor informaţii. Aici principiul lui Buddha se demonstrează prin relaţia personală a omului cu soarta sa. Explicarea stării de cunoaştere aşa cum o prescrie Buddha, ca şi consecinţă a experienţei nemijlocite, este aproape imposibilă azi datorită paradigmei a ceea ce în-seamnă pentru noi ştiinţa şi instrucţia informaţiilor. Voi încerca să găsesc în viitor o explicare a acestei stări. În primul rând, faptul că este o stare de cunoaştere şi nu o normă măsurabilă, cuantificabilă. Nu este nici deprinde-re, nu este nici talent, nici inteligenţă, nici har, nici dar. Este o hrană directă între mediul său şi omul său, fără a şti la cine se referă sau cine este acel „al său”. O îmbibare în ceea ce este în jurul lui sine cu ceea ce este în sine.

2006-10-11

Page 202: Eseuri Despre Inteles

202

Liniştea florilor de cireş Eu, România şi Japonia A trecut vremea florilor de cireş. Eu nu le-am văzut. Le-am privit poate, dar gândul meu nu era. Unde era soarele din acea zi şi rostul acelei zile, care mi-a adus probabil o frământare, pentru că eu îmi amintesc cireşul înflorit, dar florile lui nu. Liniştea timpului o căutăm cu toţii, indiferent din ce po-por facem parte. Nu înţelegem asta. Un popor o găseşte în petalele florilor de cireş. Noi nici nu privim florile po-milor primăvara. Doar culoarea albă a crengilor ne pare o nouă ninsoare, caldă şi luminoasă. Ne ajunge această dis-tanţă, mare şi superficială. E prea puţin. Poezia noastră caldă şi luminoasă, care e de fapt aproximativă, ne sperie, considerăm că suntem nişte copii, dacă privim de aproa-pe florile cireşului. Mâine voi privi atent florile merilor încă înfloriţi, îi voi privi de aproape, voi mirosi petalele lor şi le voi atinge cu mâna. Nu voi face asta ca să devin romantic sau sensibil sau să trăiesc poezia vieţii, asemeni poporului japonez. O voi face ca să mă oblig să trăiesc în timpul prezent al na-turii şi mai ales în cel al vieţii. E luna lui mai şi nu înţeleg că e deja primăvară, că timpul fuge ca un tren cu pernă magnetică şi, fără să îmi dau seama, voi constata în cu-rând că va sosi toamna. Unii autori ar asemăna poate toată această idee cu viaţa omului. Ar deplânge în cuvinte elegiace clipa scurtă a unei treceri comprimate. De fapt, explicaţia se reduce la neatenţie. O continuă neatenţie îl descrie pe om ca trecă-tor pe lângă toate. Eu nu o fac. Adică să asemăn partea cu întregul care este făcut din acele părţi. Asemănarea dintre

Page 203: Eseuri Despre Inteles

203

diferenţială şi integrală este un tâlc. Tâlcul relaţiei dintre o zi şi o săptămână. Poate fi: o zi ca o săptămână sau o săptămână ca şi o zi. Dar nu este esenţială durata dintre două momente, ci drumul dintre ele; acesta colorează în amintirea de peste o secundă ce a fost şi dacă ce a fost a dat o senzaţie a duratei. Prefer să vorbesc despre privirea simplă spre florile cire-şului. Privire pe care în acest an şi în mulţi alţii nu am trimis-o, să le vadă şi să-mi aducă albul lor sau ceva al lor, care să mă oprească din fuga neclară şi neatentă prin timp. Nu sunt japonez, dar în mod sigur pierd pentru că nu ştiu să privesc florile pomilor primăvara. Dacă eşti pragmatic şi luptător, lasă florile cireşului. Să se ocupe de ele pictorii şi poeţii sau samuraii japonezi. Dar, cum luptau ei şi răsuceau lumea prin sabie, dacă primă-vara reuşeau să privească florile de cireş? Ce explică forţa lor uimitoare, cruzimea lor şi jocul cu moartea? Ceva ne scapă nouă, adică, de fapt, nu ne interesează. Să găsim prin sensibilitate forţa? Nu e posibil, o găsim mai uşor oprind-o, prin nepăsare în faţa timpului. Privirea spre petalele florilor de cireş aduce detaliul mă-runt al lumii în ochii celui ce nu e încă puternic şi îi dă înţelegerea. Nu ştiu care este acea înţelegere, dar ştiu că există. Ea îl face puternic pe cel ce priveşte. Nici nu există o anume înţelegere, a ceva sau despre ceva, ci doar înţelegerea ca o revelaţie singură. Privirea spre florile de cireş este o sabie bine ascuţită care apară de timp şi de lumea din jur.

2006-05-06

Page 204: Eseuri Despre Inteles

204

Starea de Crăciun Părinţilor mei A descrie starea de Crăciun presupune a ieşi seara pe câmpuri cu zăpezi. A te închipui personajul din ilustrate-le cu drumeaguri înzăpezite, printre case mici, cu ferestre galbene, acoperite de zăpadă. Şi mai mult decât atât, pre-supune a readuce în amintire copilăria. Cea mai frumoa-să poveste, cea care menţine flăcăruia ascunsă a unei ne-înţelese emoţii, este sădită în noi de când eram copii. Mi-rosul casei curate şi al mâncării de pe sobă, zâmbetul mamei care ne strângea grijulie fularele, înainte de a ple-ca să colindăm, s-au ascuns în noi pentru totdeauna. Acestea sunt notele pe care le auzim cântate acum, când se revarsă peste casa noastră, în care suntem noi acum părinţi, muzica lină a colindelor. E o pace simplă, de care ne aducem aminte, o stare care ne uimeşte prin felul în care, fără să ne dăm seama, am adus-o de atunci cu noi. Poate nici nu ştim de ce vrem să fim buni, poate nici nu ştim că vrem să fim iarăşi acei copii. Doar avem în noi o stare plăcută şi inexplicabilă, starea de Crăciun. Mai ştim din vremea copilăriei despre o aceeaşi naştere a unui copil, ce se petrecea în fiecare an. Şi întrebarea pe care ne-am pus-o atunci nedumeriţi, când nu înţelegeam cum se poate repeta o sărbătoare pentru totdeauna. O poveste frumoasă cu ieslea peste care suflau necuvântă-toarele, în care s-a născut pruncul din fecioară, lucru ia-răşi de neînţeles. Dar, asemănarea pruncului mic cu noi înşine ne dădea un sentiment de participare şi de priete-nie cu Isus. Naşterea firavă a unui trup micuţ, afară, în frigul iernii şi împotriva voinţei regelui Irod, în contradic-ţie cu tihna de atunci a copilăriei, era primul nostru exer-ciţiu despre nedreptate şi compasiune.

Page 205: Eseuri Despre Inteles

205

Să fie Crăciunul o sărbătoare a sufletului nostru de copil, cum Paştele este o sărbătoare a maturităţii şi a oamenilor mari, iar Anul Nou şi Revelionul sărbători păgâne? Cră-ciunul rămâne aceea stare a duioşiei, care nu este a copii-lor sau a părinţilor, ci este o dorinţă de iubire spre ceilalţi copii şi spre ceilalţi oameni. Este definiţia dată an de an familiei. Brăduţul încărcat cu daruri, împodobit pe as-cuns, este surpriza bucuriei, dar şi dovada materială a iubirii. Avem nevoie, pe lângă sentimentul transferat transcendent de la unii spre ceilalţi, să şi pipăim bunurile dăruite. Ruperea ambalajelor frumoase ale cadourilor este primul semn al trecerii inevitabile a stării de Crăciun. Liniştea unei sărbători religioase poate demonstra singu-ră, celor ce nu cred decât în lutul simplu, peste care nu s-a suflat, că există un loc de întâlnire al sufletelor. În ce poate să se regăsească îndemnul creştinilor? Poate în pa-ce şi în linişte, sunt singurele locuri unde vrem să ajun-gem şi pentru care, în mod paradoxal, e nevoie de atâta strădanie. Intră în noi, o dată cu primii fulgi căzuţi, o căldură moale şi o dorinţă de uitare a alergăturii după lucruri. În fiecare an ne gândim, fără să vrem, că poate prea mult am vrut să pregătim sărbătoarea şi pe lângă toate celelalte făcute, oboseala ne fură iarăşi din acea stare pe care sufletul nos-tru o pretinde, starea de Crăciun. Starea de Crăciun este o răsplată pe care o putem lua sin-guri din marele spaţiu ce ne înconjoară. Numai că, ase-menea multor lucruri pe care nu le putem înţelege, acel mare spaţiu se află ascuns, ca un cântec, în noi. Să-l ascultăm…

2004-12-14

Page 206: Eseuri Despre Inteles

206

Cum văd eu postmodernismul (articol apărut în „Noema” , volumul VII, 2008, o revistă a Academiei Române) Rezumat: Acest articol, de fapt un comentariu, scoate în evidenţă o idee legată de poziţia viitoare a unui observa-tor al realităţii prin prisma modernităţii, a postmodernită-ţii şi a unui viitor cultural al umanităţii, încă imprevizibil, observator ce abordează modalitatea posibilă şi explicati-vă a cunoaşterii umane. Dacă se vorbeşte despre o poziţie clasică de situare (ter-men propus aici prin firescul relativ la cel de desituare, adică pullback) faţă de subiectul realităţii, prin cunoaşte-rea în întregime a adevărului şi despre o poziţie de desituare, prin cunoaşterea de la o distanţă cuprinzătoare a unui adevăr bazat pe moderaţie, în articol se extinde ideea abordării în cunoaşterea istorică viitoare prin resi-tuare, adică prin acceptarea unei relativităţi definitive a punctului de reper şi mai mult: prin aparţinere la mişca-rea unei realităţi practic inobservabile. Cu stimă, lui Gorun Manolescu şi domnului Constantin Virgil Negoiţă, după citirea cu viu interes a celor 17 pa-gini ale eseului „Interviu (non-virtual) cu Constantin Vir-gil Negoiţă” publicat pe www.agonia.ro. Mi-e un pic ruşine pentru că îl copiez pe Albert Einstein, folosind titlul pe care l-a dat cărţii sale explicative „Cum văd eu lumea”, dar nu îl mai schimb, pentru că mă va ajuta când voi face unele afirmaţii în text, sub ideea a ceea ce este în fapt o părere.

Page 207: Eseuri Despre Inteles

207

Trebuie să spun că însuşi Albert Einstein nu se situa, dacă discutăm despre modul său de abordare şi de înţelegere a cunoaşterii, în ceea ce era atunci şi ce s-a dovedit ulteri-or a fi modernismul. Dar ce este şi mai interesant, că dacă cineva ar dori să încadreze gândirea acestuia în ceea ce se poate distinge acum că este postmodernismul, ar fi într-o încurcătură. Deci trebuie să aşteptăm încă aceea epocă viitoare? Dacă trebuie să aşteptăm, înseamnă că postmodernismul doar nuanţează o epocă din care a dorit să se nască, chiar nu-mele său vorbeşte despre o urmare a sa din modernism. Postmodernismul este o etapă istorică preocupată mai mult spre definirea sinelui său decât de propriul act exis-tenţial şi de un conţinut. Relaţia sa cu modernismul se reazemă pe ideea că fratele mai mic se naşte din cel mai mare şi nu din aceeaşi ma-mă. Aceasta le dă celor moderni impresia că lumea este în derivă, iar postmoderniştilor impresia că nu se pot de fapt debarasa de impedimentul modernist. Această am-biguitate dă multiple teme de analiză sterilă, care doar va întârzia procesul natural de tranziţie spre altceva, în vii-tor. Chiar şi în artă se petrece un fel de dedublare voită a postmoderniştilor, în aceeaşi notă, o simbioză falsă între act şi descrierea lui concomitentă. - Poetul, în timp ce îşi îmbrăţişează iubita, prin actul său real, se întrerupe pentru a-i recita nişte versuri despre parfumul pielii ei. Natural este, în înţelesul vieţii, o uitare a poeziei, atunci când ea este cea mai prezentă. - În aceeaşi idee, omul de ştiinţă este chiar mai dubios în ceea ce face; el studiază, dar în acelaşi timp se ridică me-reu de la masa de studiu şi le spune celor din jur: „Ştiţi, eu studiez!” Acest tablou al postmodernismului m-a intrigat mereu în relaţia cu tot ceea ce se propune a fi postmodernitatea.

Page 208: Eseuri Despre Inteles

208

Uneori cred că doar din nerăbdarea de a păşi pe o urmă-toare treaptă a lumii, postmoderniştii au ridicat şi au în-tins piciorul în întunericul viitorului şi tatonează voind a aşeza talpa, dar nu au pe ce. Treapta următoare este ori prea înaltă, ori încă nu a fost turnată şi nu există. În tonul acestei nerăbdări, care poate fi socotită un atribut postmodernist, interpretarea citatului din cartea Deveni-rea întru Fiinţă a lui Constantin Noica: „Că i s-a luat tot filosofiei este limpede. Simplul fapt că ştiinţele au vorbit mai bine despre conceptele ei privilegiate a deposedat-o de ele”, poate duce spre altceva. Întreb: filosofiei i s-a luat sau a fost doar ajunsă din ur-mă? Şi mai departe: „Mişcarea continuă a fiinţelor şi lucrurilor a devenit funcţia (experienţa) cheie, demiurgul fără chip şi fără armură al omenirii actuale. În această situaţie sun-tem oare înarmaţi cu concepte şi metode pentru a sur-prinde şi exprima dinamica totală, integrală, a diverselor sectoare ale realităţii?” Adică este suficient „pullback-ul”? Este suficientă acea desituare? Să credem că „demiurgul fără chip” poate face doar atât, să se dea înapoi câţiva paşi, cât câţiva infiniţi, pentru a vedea mai multe din feţele diamantului? Pentru a continua, voi cita pasajul din interviu la care am făcut referire mai sus: „Modernii pretind că adevărul poate fi cunoscut repede şi în întregime. Postmodernii sunt de părere că aşa ceva nu se poate. Neînţelegerea provine din reprezentarea po-ziţiei observatorului faţă de realitate. Pentru modern, rea-lul este ceva plan. Postmodernul vede realul asemenea unui diamant căruia i s-au şlefuit multe feţe. El recunoaş-te că nu poate privi toate feţele, diamantul fiind foarte mare. În această situaţie, se desituează, adică se retrage, pe o poziţie din care vede şi alte feţe. El recunoaşte că

Page 209: Eseuri Despre Inteles

209

numai din infinit se poate vedea tot, fără nevoie de nici o mişcare”. Desituarea, adică „pullback-ul” are cusurul că este relati-vă situării, fiind prin recul combătută de cei ce preferă să se „situeze”. Paradoxal ca şi afirmaţie, dar desituarea este un caz particular al situării, pentru că descinde din aceas-ta, extrapolând doar poziţia observatorului sau, mai bine zis, extinzând-o. Extinderea presupune recunoaşterea unei limitări cu un contur mai larg. Chiar dacă acesta este infinit, rămâne măsurabil. (Ideea vagului se supune ace-leaşi limitări, fiind o opţiune spre acceptul diversităţii, descrisă printr-o extindere a unui concept matematic.) Ceea ce poate fi un sumator, unul care consumă situarea şi desituarea, dar care nu este nici o renunţare la situare şi nici o îndepărtare (retragere) de subiect prin ceea ce soli-cită o desituare, poate fi o „situare mobilă” sau, mai cu-prinzător, o „situare liberă”. Situarea mobilă are percepţia permanent relativă a ade-vărului. Astfel că realul din poziţia situării mobile aban-donează în sensul de acum acceptat constrângerile: ale principiului, ale conceptului, ale actului-proces, ale repe-rului, ale măsurării etc. Renunţă la ideea de finit, chiar, sau infinit, în favoarea celei de perpetuă continuitate. Perpetua continuitate absoarbe cele două limite şi le in-clude în realitatea în care se derulează şirul de percepţii (simţuri) pe care le are la dispoziţie omul pentru a cu-noaşte. Poate termenul de situare mobilă este mai corect rescris prin termenul re-situare, resituare. Dacă privim aşa cu-noaşterea, respectiv prin dilema dintre modernişti şi pos-tmodernişti despre cunoaşterea sau necunoaşterea ade-vărului, realul nu este nici ceva plan şi nici un diamant cu multe feţe, ci un aluat cleios, amestecat în vecii vecilor de un malaxor necunoscut.

Page 210: Eseuri Despre Inteles

210

Observatorul face parte din acel aluat, el nu înoată relativ şi nici nu are acces la o poziţie privilegiată, ci aparţine cu totul mişcării acestuia. Adică va rămâne pentru totdeau-na la faţa locului, căutând altceva, un alt criteriu, în locul unui fals acceptat, că este posibilă existenţa unui reper al vreunei observaţii umane. Acest mod de abordare a cu-noaşterii este cel mai greu accesibil, dar cu totul natural şi constructiv. Despre cum văd epoca ce urmează postmodernismului: 1. Inventarea (adică existenţa) matematicii şi gândirea prin modelul unor semne armonice face dificilă înţelege-rea termenului de resituare, termen la care mă voi gândi în viitor şi eu. Un exemplu: Gândirea armonică, cea relativă cunoaşterii prin situare şi desituare, poate fi asemănată cu percepţia adevărului despre mâncare, însă cea de pe masă, fru-moasă, aleasă. Dar mâncarea de pe masă nu este cunos-cută cu adevărat de către un observator, decât după ce ea a fost frântă între dinţi, gustată şi înghiţită. Imaginea mâncării ajunsă în stomac nu ne mai interesează, nu este armonică, este o cunoaştere prin însoţire, adică prin resi-tuare. Însă, pentru organism este cea valabilă, chiar mai mult, adevărata mâncare rezultă după ce acizii vor trans-forma frumoasele prăjituri într-o pastă greu de imaginat şi de acceptat pentru gândirea actuală. 2.Ideea de situare, coerentă doar prin acceptul unei armo-nii informaţionale, de genul matematicii sau mai larg spus: de copiere a armonicelor naturale în ştiinţe, a adus cunoaşterea umană în punctul pe care îl ocupă astăzi. 3. Folosirea ideii de desituare, prin corectarea de concepte în viitorul cunoaşterii, nu conduce spre schimbarea esen-ţială a poziţiei observatorului, ci spre nuanţarea excesivă a poziţionării lui, consolidând doar o treaptă a cunoaşte-rii definitiv cucerită. (Este, spre exemplu, cazul mecanicii cuantice şi al studiului gravitaţiei cuantice pe care le con-sider, datorită modului lor de abordare prin matematică, nişte aplicaţii actuale ale ideii de desituare.)

Page 211: Eseuri Despre Inteles

211

4. Consider că folosirea ideii de resituare, prin dezvoltarea conceptelor de situare mobilă, situare liberă, al conceptu-lui perpetuei continuităţi a relaţiei simţ – poziţie de mă-surare (percepţie) -realitate şi renunţarea la armonia sim-bolistică a matematicii şi a ştiinţelor în general, va aduce premisele unei noi cunoaşteri.

24-11-2007

Page 212: Eseuri Despre Inteles

212

Un eseu despre stat: de unde şi încotro? Mădălinei Nica 1. CÂTEVA ÎNTREBĂRI DESPRE STAT: – Dacă ideea de stat a fost elaborată sau nu, conştient, de către cineva? – Ideea de stat este anterioară sau ulterioară apariţiei isto-rice a formaţiunilor de acest tip? – Dacă ideea de stat poate fi subiectul unui congres mon-dial care să găsească o noua formă, mai convenabilă? – Dacă este posibil ca în viitor statul să fie abandonat şi înlocuit cu altceva? – Dacă superstatele (confederaţiile) diferă cu ceva de sta-te, în esenţa lor? – Dacă statul este de regulă opus şi negativ pentru men-talitatea individuală? – Cum se identifică de fapt statul cu membrii săi? – Dacă statul este o alcătuire naturală a oricărei coexisten-ţe social –umane? – Statul este o consecinţă naturală a unui mod general de gândire a grupurilor umane? – Statul este o consecinţă naturală a unui mod general de relaţionare a indivizilor cu grupurile umane din care fac parte? – Dacă în viitor o nouă coexistenţă socială, bazată pe di-verse criterii, va avea ca rezultat o nouă formă generală de organizer? 2. UN EXEMPLU DESPRE RELAŢIA INDIVID – SISTEM - Când eram în armată la TR (termen redus) prima idee (când mergeam cu trenul spre unitatea militară) era că întreg plutonul va fi de băieţi deştepţi, sau cel puţin cu nişte calităţi mai acătării, din moment ce intraseră la o facultate electrică de prestigiu, cu o concurenţă serioasă. - Era acolo o formaţiune socială de tip gintă, toţi cu ace-eaşi definiţie socială, într-un perimetru geografic stabilit,

Page 213: Eseuri Despre Inteles

213

în care era asigurat totul şi în mod egal, unor indivizi egali, căldură, mâncare, paturi, bibliotecă, săli de curs, duşuri, etc, mai puţin libertatea individuală care şi ea era o lipsă egală, a tuturor. – Condiţiile permiteau să trăim într-un fel de echilibru în care să nu mai fie nevoie de o forţă exterioară, obiectivă şi majoră dacă este cazul, pentru a ne proteja de orice ar fi – ceva ce să ducă la un rău. – NUMAI CĂ din prima zi s-a instaurat un fel de junglă uluitoare în care fiecare îşi vedea numai de pielea lui, fără ca cineva să fi dat un ton pentru asta. – Dacă unul era uituc şi îşi uita vesta la baie, salut, rămâ-nea fără ea, pentru că altul era apucător şi o punea în va-liză să o ducă bunicului, la prima permisie. – Dacă unul era la toaletă când venea coşul cu gustări, la ora 11, altul mai ponderal, îi lua bucata de pâine, de sa-lam şi Eugenia şi le mânca rapid, chit că el fusese primul pe lista de la admitere în facultate, deci era tobă de ma-tematică şi de fizică. – Dacă altul plângea de dorul iubitei, fiind mai sensibil, rămânea de ocara şi miştoul tuturor până la „liberare”. – Dacă unul mai băţos se lăuda cu ce făcea el cu iubita lui acasă (sex, etc), îi erau pescuite scrisorile (furate) toate şi citite cu glas tare, pentru a se demonstra că se lăudase aiurea. – Dacă cineva făcuse un pârţ zgomotos, din greşeală, de-venea singurul autor oficial al tuturor pârţurilor pe cele nouă luni de armată. – Dacă se temea careva că moare de foame şi ascundea în valiză bucata de salam primită de acasă, era îndepărtat de ceilalţi şi privit ca un om de nimic. – Dacă unul mai orgolios nu trecea cu vederea şi nu în-ghiţea înţepăturile unui grup de şmecheri şi lua poziţie, era terminat psihic de farsele şi ironiile ascuţite ale aces-tora, aplicate apoi sistematic. – Dacă era unul linguşitor şi avea avantaje de la sistem (cei ce distribuiau drepturile), pentru asta i se punea pă-tura în cap şi îşi lua porţia de cumpătare de la ceilalţi, cei

Page 214: Eseuri Despre Inteles

214

care îşi doreau şi ei avantajele, dar erau prea plini de ei sau timizi sau corecţi. -Se pot da multe alte exemple şi mult mai grele şi deci şi mai relevante în ceea ce priveşte relaţia individ – grup social. 3. COMENTARII LA EXEMPLU – S-ar putea spune că exemplul de mai sus este nesemni-ficativ şi simplu în raport cu marile întrebări de la punc-tul 1, că nu se pot găsi răspunsuri simple pentru ideile mari ale statului. – Mereu m-am întrebat de ce zic bătrânii că dacă nu ai făcut armata nu poţi fi socotit un om adevărat. Nici după ce am terminat armata, tot nu înţelegeam încă tâlcul aces-ta. Doar după ce am început propria luptă socială, adică viaţa reală, am înţeles lecţia din armată, era lecţia antiutopică faţă de o societate declarată ca egală tuturor şi deci uniformă ca drepturi dar formată din indivizi complet diferiţi. – Exemplul de mai sus este valabil dacă acceptăm că în realitate fiecare individ are o relaţie personală cu statul, interpretată după interesele sale obiective sau subiective, la fel fiecărui militar cu plutonul, luat ca şi sistem din care făcea parte. – Acolo, în pluton, era bătălia majorităţii, inexistente con-cret, doar ideatic, ceva deasupra noastră, dar prinsă în nevoia de supravieţuire, cu diversitatea concretă a fiecă-rui individ component al grupului. – Regulile militare, supravegherea comandanţilor mili-tari, respectiv legile obiective care îngrădeau aceste fapte erau într-un plan paralel, nu puteau pătrunde în lumea plutonului pentru că nu aveau girul psihologic al indivi-zilor lui. Se suferea sau se râdea, nu conta, lupta conta şi poziţia fiecăruia în faţa întregului grup, prin avantaje câş-tigate sau dezavantaje încasate. – Regulile erau necesare, pentru că ar fi dus la o dezordi-ne de neînchipuit, (şi aşa deznodământul până la elibera-rea plutonului a fost dificil), pentru că nu se putea crea

Page 215: Eseuri Despre Inteles

215

nici o breşă de echilibru între reguli şi psihologia indivi-duală şi mai ales că diversitatea extraordinară a celor 30 de militari era în permanenţă opusă oricărei reguli de egalizare, de echilibru. – Ce mă miră şi astăzi: că din exterior nu se vedea acea realitate a plutoanelor, când defilam în faţa publicului, cântând, eram o unitate super, era o poză oficială a statu-lui, dar relaţia fiecăruia cu plutonul era de complet altă natură, ca şi cea a cetăţeanului cu statul din care face par-te. – Mi-am dat atunci seama de un lucru pe care nu îl poţi vedea uşor asupra oamenilor, că distanţa dintre a fi civi-lizaţi şi a nu fi civilizaţi este foarte mică şi este dependen-tă de relaţiile dintre regula generală sau chiar situaţia ge-nerală, criza, etc, dată de majoritate sau de realitate, în fond, şi esenţele psihologice ale fiecărui individ, prins în acea regulă. 4. PĂRERI DESPRE ÎNTREBĂRILE PUSE INIŢIAL – Statul nu a apărut gândit, dorit sau impus de cineva, ci ca urmare a relaţiei general-individual a grupului de in-divizi care l-au format. Grupul are o mentalitate nouă, compusă din totalitatea însumată a indivizilor săi. Acea mentalitate este diferită de a fiecăruia, datorită diversităţii complexe a oamenilor ce o compun. Doar fracţionar şi momentan un individ are valorile sistemul său. Acea mentalitate, devenită un sistem de valori şi apoi o instituţie ce acordă o şansă membrilor şi nu o garanţie, (din păcate) se numeşte în termeni istorici stat. Atribuirea acelor valori generale, sau predarea spre păs-trare în mâinile unui conducător, şi el om, este o utopie. Acesta este un paradox al formării naturale a statului. Atribuirea spre zei, în vechime, a acestor valori era mai potrivită dar nu ajuta practicii pragmatice a politicului. Era, cred, o bună sperietoare pentru politicieni mai ales şi mai puţin pentru cetăţean, dar care nu mai are valabilita-te astăzi.

Page 216: Eseuri Despre Inteles

216

– Principalii adversari ai statului sunt indivizii lui, majo-ritar dispuşi să nu asculte teoria sistemului pe care se ba-zează statul, decât în legătură cu alţi indivizi. – „Statul suntem noi” este o afirmaţie la nivelul relaţiei sinergice. Adică, „statul suntem noi” înseamnă noi toţi, dar niciunul dintre noi, luaţi separat. – Prima consecinţă: statul se va schimba singur în viitor ca urmare a faptului că noi toţi ne vom schimba într-un fel în care noi toţi, sinergic, vom reprezenta altceva. – Dacă un congres mondial va avea loc, pe tema găsirii unei alte forme de organizare statale (ceva utopic!?), va putea discuta mai cu efect asupra dezvoltării, avansării sociale a indivizilor umani, iar o forma nouă de organiza-re (dacă aşa ceva poate exista) va veni singură.

2007-11-12

Page 217: Eseuri Despre Inteles

217

Trecerea peste ocean Cine se interesează, poate afla din sursele scrise ale isto-riei că oamenii de pe plaiurile româneşti au mai plecat în pribegie peste ocean, de dinainte de 1900, până prin anii ’30, mai ales în Statele Unite şi Canada. Ei au intrat în minele de cupru, plumb şi de fier şi au scos pe câţiva dolari, pe care nu-i aveau acasă, materia primă pentru marea industrie. Au făcut, de fapt, orice li s-a dat să facă, aşa cum fac şi acum. S-au angajat în marile oraşe industriale, devenind muncitori. În Canada, emigranţii primeau pământ gratuit, întemeind ferme după modelul american, sau porneau turme de oi, continuând tradiţia de acasă. Nu este sat, în Ardeal mai ales, în care să nu fie un neam zis „a lui americanu“. Americanul acesta e bunicul sau străbunicul, care mânat de nevoie, dar şi animat de aven-tură, s-a dus la lucru acolo, lăsând acasă nevastă şi copii în aşteptarea dolarilor mult doriţi şi scump plătiţi. Cităm din presa vremii: „Ce zguduitoare scene familiale s-au petrecut la fiecare plecare între bietul ţăran agricul-tor şi ai lui, ştiind că mulţi dintre ei nu se vor mai întâlni niciodată. Mizeria vieţii şi zilnicele necazuri cauzate de stăpânire să te alunge de la modesta ta casă şi familie la 5000-6000 km departe, într-o lume cu totul aparte, – e ce-va atât de mişcător, încât numai cine a văzut aceste tragi-ce despărţiri de locul natal poate să le înţeleagă”. Înainte de 1860, erau ajunşi câteva mii de români. Se re-marcă istoric Gheorghe Pomuţ, care pentru faptele de vitejie din războiul de secesiune (1861-1865) este ridicat până la rangul de general, devenind apoi ambasador. După 1894, numărul românilor plecaţi creşte simţitor. În 1914 erau peste 100.000 de români în State şi în Canada. În 1937 numărul lor creşte la 150.000 în USA şi la 15.000 în Canada, dintre care 98% erau români din Transilvania. Astăzi numai în Canada se estimează numărul românilor lor la un milion.

Page 218: Eseuri Despre Inteles

218

Unii au reuşit, s-au întors înstăriţi sau şi-au dus acolo familia, alţii au rămas şi au alcătuit familii mixte sau au fericit vreun moştenitor norocos, de a cărui existenţă nici nu mai ştiau. Au mai fost şi alţii care au pierit sau pur şi simplu nu s-au descurcat, întorcându-se săraci ori rămâ-nând acolo. Mă întreb uneori ce naţionalitate de origine or fi având bătrâneii cerşitori, ce sorb băutură din sticla ascunsă, conform legii, în punga de hârtie şi care locuiesc în ambalaje de carton. De atunci lumea s-a schimbat, spunem noi, că de fapt istoria nu se repetă. Acum imigranţii sunt primiţi cu fa-miliile lor tinere, din capul locului li se dau locuinţe şi sunt asiguraţi împotriva oricăror vicisitudini, iar celor mai mulţi, celor care vor să muncească, li se dă de lucru. Cunoaştem interesul celui sărac de a emigra acolo: nevo-ia unui trai mai bun. De ce oare însă aceste puternice sta-te duc o politică de atragere a atâtor imigranţi? – Statul suntem noi, ar putea spune un patriot de pe aco-lo; dacă suntem atât de puternici, de ce sosesc mereu noi convoaie de necunoscuţi, care vor şi ei locuinţă, mâncare, şcoli, maşini, drepturi cât mai multe şi ne înghesuie peste tot? – Pentru toate astea noi vom munci şi ne vom plăti toate impozitele, ar răspunde modest imigrantul, înfricoşat de eforturile lui de a trăi şi mai ales de perspectivele sale pe termen foarte lung. Numai că aceste dialoguri se duc la poalele societăţii, sunt simplă retorică. Guvernele, din cancelariile lor de deasupra statelor, socotesc mereu cât se produce, câte guri sunt de hrănit, câţi sunt apţi de muncă, cei care sunt apţi câţi ani mai pot munci, dacă pensiile promise se pot da, dacă impozitele, fără de care totul se dărâmă, mai are cine le plăti, peste cinci sau peste zece sau douăzeci de ani. Răspunsurile nu sunt prea optimiste. În America şi Canada, după război, în anii 1945 – 1955, odată cu întoarcerea bărbaţilor de pe frontul din Europa, s-a produs o explozie demografică nemaiîntâlnită. Acelor generaţii li se spune şi astăzi „baby– boomers” adică „co-piii exploziilor”. Au urmat apoi anii ’60-’70, anii emanci-

Page 219: Eseuri Despre Inteles

219

pării femeii nord americane şi a introducerii pe scară lar-gă a anticoncepţionalelor. Rezultatul a fost o scădere de-vastatoare a natalităţii. Acei copii din anii ’50, dacă facem o socoteală, se pregătesc să iasă la pensie în valuri uriaşe. Întrebarea e, cine le va lua locul în jugul maşinii de strâns impozite, pentru că fiinţa naţiunii, adică anonimii cei mulţi, clasa medie e deja firavă, îmbătrânită şi sătulă de dezvoltare, iar nivelul de trai trebuie cumva menţinut. Aceasta e o problemă pe care o vor rezolva semenii noştri, emigranţii, în viitorii zeci de ani. Ei sunt ca nepoa-ta zdravănă de la ţară, crescută cu trudă de părinţi şi du-să la mătuşa din oraş, bogată dar bătrână, pentru a-i su-porta nebuniile şi a-i aduce oliţa la nevoie. Pentru ce? Pentru pâinea cea de toate zilele. E greu şi trist. Până mai trăieşte bătrâna, se ofileşte şi ea şi n-o mai ia nimeni. Într-adevăr, istoria se repetă...

2003-04-25

Page 220: Eseuri Despre Inteles

220

Departe, despre Crăciun, dor şi doină lui Ioan şi lui Nicu Doină este în fiecare sunet pe care de departe îl pot reconstitui despre ţara mea. Sunt prea eterne şi metafizice noţiunile de dor şi de doină ca să pot spune prin ele că de fapt, mi-e dor de cârnaţi şi de sarmale şi de vinul strugurilor atârnaţi în bolta din ţeavă sudată de tata, deasupra curţii noastre. Doar Nichita vorbea despre dorul şi doina patriei fără să pară că vrea doar să triumfe în poezie ci reuşind să spună ceva ascuns în aceste cuvinte şi să ne doară pe toţi. Eu nu ştiu o doină anume, doar noţiunea o ştiu din lecţiile din cartea de limba română. Pentru mine doina este cântecul pe care îl cânta unchiul meu la vioară când venea de Crăciun la noi. Cerea de pe dulap vioara surorii mele, şi ne uimea cântând despre o tristeţe mare, cu degetele lui crăpate, de electrician de întreţinere. Lui îi era dor, acasă fiind, dar mie, departe acum, ascultând colindele lui Hruşcă. Fiecare gust, sau miros, sau sunet ce-mi zboară prin minte despre zilele de Crăciun din ţara mea sunt ca acea doină, din corzile viorii.

2008-12-20

Page 221: Eseuri Despre Inteles

221

Despre sunetul Phoenix Formaţia Phoenix e legendă acum, dar muzica acelor ti-neri, adevăraţi revoluţionari anticomunişti, va rămâne în istoria culturii româneşti şi în istoria românilor. Până la albumul „Mugur de fluier” (1974), căutările se restrâng pe direcţia prelucrării tematicii folclorice în ceea ce priveşte muzica şi a diverselor mituri ale românilor în ceea ce priveşte textele, mai ales în primul lor LP, „Cei ce ne-au dat nume” (1973). În „Mugur de fluier” muzica e rotunjită deja la un ton închegat, arhaic, muntenesc, iar textele cuprind istorioare sau relaţii cu o natură devenită magică. Se prevesteşte parcă ceva grandios ce avea să răsară din munca lor. Sunt obligat să folosesc de aici ideea de geniu pentru a încerca să descriu în contextul larg, istoric, pasul pe care l-au fă-cut atunci Nicolae Covaci şi ortacii săi, tăind o breşă în trecutul foarte îndepărtat al spiritului românesc, precreş-tin, tracic. Din păcate, evenimentul s-a produs într-un moment de dezordine a artei, într-o vijelie continuă în care sistemul de atunci tăia orice din rădăcini, pentru a se consolida negativ în România. Este vorba de apariţia al-bumului dublu LP numit „Cantafabule” , în 1975 , care va rămâne până astăzi una dintre creaţiile inconfundabi-le, unice, ale unei jumătăţi de secol de muzică. Muzica lor era adaptată la stilul european de atunci, aflat într-o rapidă ascensiune, însă chiar sub această influenţă de neocolit, ei reuşesc în totalitate să imprime un ton ab-solut nou, un sunet proaspăt, dar foarte vechi, renăscut în circuitele sculelor moderne. De la chitara rece pusă pe frontispiciu ca şi în „Mugur de fluier”, dar cu un ton mai puţin dulce şi monoton, acum dinamică şi limpede, până la sintetizator, se folosesc aproape toate posibilităţile teh-nice. Auzim pianul cu mare uşurinţă şi claviaturile, Gunther Reininger, vioară, suflători, accesoriile multiple

Page 222: Eseuri Despre Inteles

222

de percuţie, folosite discret de Ovidiu Lipan, toate acestea subjugate unui sunet atât de original încât a şocat întrea-ga generaţie cultivată în muzică, de atunci. Chitara elec-trică, basul cadenţat impecabil de Josef Kappl, chitara solo a lui Covaci, ale cărui degete aleargă magic pe corzi, fremătând din pană ca un vrăjitor, dau stilul predomi-nant al acestei muzici. Nu ştim ce primire ar fi avut astăzi o astfel de operă, pentru că acum alte inconveniente distrag atenţia oame-nilor de la muzica epopeică şi de la cultură în general. Lumea în care se intra prin aceasta muzică, după cum spune şi numele: Cantafabule, este plină de vietăţi mitice, primordiale, a căror soartă precede legenda şi care sunt, majoritatea, jertfite într-un fel sau altul, fie prin iubire, fie prin neiubire. Fabula este aici mai complexă decât a se mărgini la simpla morală, ea este şi poveste şi istorie mi-tică. Şerban Foarţă şi Andrei Ujică, textierii grupului, sunt două personalităţi care pur şi simplu explodează într-o inspiraţie sublimă. Un cuvânt singur rămâne pentru apreciere: impecabil. Ei au ştiut să redea o sumedenie de esenţe ale unei gândiri parcă de pe un alt tărâm, au re-adus în prezent texte vechi, armonioase, iar muzica este exactă, mulată pe ceea ce povesteşte versul. Glasurile acestor bărbaţi, în speţă Mircea Baniciu şi Co-vaci, duc la tăria de cânt a „barbarilor” neînduplecaţi, dar miloşi, cunoscuţi doar de munţi şi păduri învăluite în ce-ţuri. După cum mărturiseşte Covaci în cartea sa „Phoenix, însă eu…” tipărită după revoluţie, el a studiat partituri din colecţiile de culegeri de muzică arhaică adunate de prin secolul trecut încă, fiind impresionat de valoarea mostrelor vechi, ale căror origini sunt fără îndoială mult precreştine, de ritmurile şi tonalităţile din care s-a inspirat apoi cu talent. În muzica acestei lucrări sunt două fire distincte, unul autentic, preluat din folclorul necunoscut, păstrat doar în arhive şi al doilea, compus sub influenţa versificaţiei şi mitului prin efort artistic. Împletirea lor este grandioasă.

Page 223: Eseuri Despre Inteles

223

Prin actul celor de la Phoenix se petrece o reactualizare cu valoare naţională, poate prea puţin cunoscută în acest mod: a asculta muzica aceasta înseamnă a asculta în bună parte muzica neştiută, uitată, a strămoşilor de dinaintea cuceririi Daciei de către romani.

2003-02-06

Page 224: Eseuri Despre Inteles

224

Părintele Ioan de la Recea În ziua de Paşte m-am dus la Mănăstirea Recea (din jude-ţul Mureş). Era lume puţină în curtea mănăstirii. Măicu-ţele, înarmate cu bricege boante, cu mături şi făraşe, cură-ţau ceara căzută abundent din lumânările creştinilor, pe pişcoturile din ciment roşu ale aleilor, în noaptea Învierii. Soarele era luminos, dar rece, iar aerul umed. Doar în biserica mănăstirii era plăcut, acea senzaţie dată de liniş-tea catedralelor. Am privit îndelung fiecare imagine de pe pereţi şi tavane, împodobite cu un mozaic delicat, pâ-nă la cele mai sensibile nuanţe ale luminii, ale culorilor, dar şi ale ideilor de pe frunţile sfinţilor. E preafrumoasă această biserică. Cum cu „prea” trebuie făcut totul pentru a arăta ceva oamenilor, ca venit din rai. Dacă plecăm de la chipul necunoscut al raiului, tot aurul şi argintul şi pietrele nestemate ar trebui puse în biserici, pentru a fi măcar o urmă de închipuire pentru noi. Ridi-când bisericile pentru preamărirea treimii nu ar ajunge tot aurul lumii, argintul si toate nestematele pentru a le construi în acest scop. Aceasta este gândul celor ce îşi do-resc a zidi biserici. În toată frumuseţea materială a bisericii, Dumnezeu nu poate fi reprezentat. Duhul este cel ce există deja pus, odată cu temelia şi cărămizile, prin credinţa zidarului, a pictorului, a ctitorilor şi a celor ce se roagă. Şi atunci, orice biserică se opreşte la Isus fiul. În locul părintelui Ioan Iovan, bătrân şi bolnav, a slujit un preot tânăr, din împrejurimi. Ce fel de neam este creştinul dacă Zeul său este un om ţintuit în cuie, pe o cruce. Ce răspuns se poate da unui

Page 225: Eseuri Despre Inteles

225

extraterestru care pune, venind dintre stele, această între-bare. Este poate cea mai mare tristeţe pentru neamul omenesc. Să se închine jertfei unui om, ucis de oameni. Doar voind a nu înţelege, se poate ca, după 2000 de ani încă, lucrurile să fie la fel, în aceeaşi stare, în care în fieca-re zi un Baraba să fie eliberat şi un Isus să fie pus pe cruce şi ţintuit în cuie. Acesta a fost gândul meu după ce am terminat de citit o carte despre viaţa unui om, pe care am cumpărat-o atunci din librăria mănăstirii Recea. Este viaţa părintelui Arhi-mandrit Ioan Iovan, cel ce slujeşte la această mânăstire. Nu ştiam. Părintele Ioan a străbătut cu trupul său, acum la peste 85 de ani, celulele tuturor închisorilor comuniste, vestite pentru teroare şi nenorocire, ţinându-şi spiritul liber, la fel păsărilor, cântând în copacii din afara închiso-rii. Privindu-l şi ascultându-l din mulţime, la marile praznice, cu vorba sa aspră, dreaptă şi directă, îmi părea prea dârz pentru un auditoriu amestecat şi eterogen, cum este cel strâns pe la mănăstiri. Acum însă, după ce îi cunosc firul prea tragic al sorţii şi vieţii, înţeleg ce anume a avut în fire, pentru a putea ră-mâne în viaţă. În realitate este un erou al nostru, al popo-rului, anonim, uitat şi abandonat. Doar despre Petre Ţuţea se mai relata ca având o forţă similară de a rezista acelor decenii: 40, 50, 60, cele ale în-chisorilor. Ceea ce rezultă din carte este că acolo, între cei închişi, era o persoană de reper în ceea ce priveşte neîn-duplecarea în a-şi păstra credinţa, fiind supus unor priva-ţiuni ieşite din comun. A continuat să sufere şi după eli-berare, trăind cu adevărat în disperare acei 50 de ani de comunism, despre care se face azi doar aritmetică. După anii 90 se stabileşte la Recea şi învie aici cu Maica Stareţă Cristina o mare mănăstire a Românei.

Page 226: Eseuri Despre Inteles

226

Mirarea mea este legată de nepăsarea globală ce împre-soară aceşti oameni şi de marele şi nedreptul lor anoni-mat. Voi privi altfel Mănăstirea Recea, trecând pe drumul E 60 spre Târgu-Mureş, ştiind că acolo este un om al isto-riei noastre. Aici m-am oprit din scris. În ziua de luni, 19 mai 2008, a fost o mare ceremonie la mânăstirea Recea. Părintele Ioan Iovan a plecat spre ce-ruri. Înalţii prelaţi au vorbit despre anii grei ai vieţii pă-rintelui. Discursurile s-au estompat în căldura insistentă a amiezii şi au trecut în uitare. Istoria şi societatea de azi, pentru care a luptat atunci, dau prea puţin. Poate doar în amintirea colectivă a poporenilor să stăruiască numele său.

2008-05-22

Page 227: Eseuri Despre Inteles

227

Pentru o rescriere a Mioriţei Constantin Noica s-a oprit mereu asupra temei fiului ri-sipitor din perspectiva fratelui acestuia. De la marele per-sonaj al parabolei, adică de la cel ce a risipit, dar a rămas iubit, noi ne-am ales cu morala. Dar cu cel necunoscut, cel ce a crescut muncind acasă, viţelul gras, tăiat la ospăţul întoarcerii, de la el cu ce ne alegem? Acesta nu a cunoscut plăcerile lumii vii, pe care le-a plătit fratele său risipind o avere. Dacă între doi fraţi lumea e făcută ca aceştia să se compare competitiv, în faţa neantului a câştigat fiul risi-pitor. Mai mult, personajul cuminte, cel al binelui, rămâ-ne secundar şi fără răsunet chiar şi în textul care poves-teşte, darămite în viaţă. Textul biblic nu mai lămureşte ideea dar filozoful creează un adevărat caz de gândire în legătură cu aceste fapte şi în mod explicit rezultă din tex-tele sale sentimentul unei revolte. Din ce am spus până aici, eu rămân cu ideea că pentru a fi drepţi, atunci când ne însuşim o idee cum ar fi cea a fratelui fiului risipitor, idee de o importanţă covârşitoare pentru fiecare dintre noi, pe care o regăsim aproape în toate fazele vieţii, să nu uităm a privi şi spre celelalte per-sonaje şi să încercăm să identificăm corect ipostazele ce-lor doi fraţi. Personaje ce doar cumpănesc în decor în anumite puncte şi dispar apoi, uitate repede, dar în fon-dul ideii rămânând esenţiale, pot juca de fapt, fără să cre-dem, un rol principal. Ideea fratelui fiului risipitor, sau altfel, acest „atenţie la viaţă!”este una dintre acele adânci idei din gândirea de tinereţe a filozofului Constantin Noica. Privind spre balada Mioriţa ca opţiune morală, persona-jul principal, ciobanul sacrificat, este fratele fiului risipi-tor. Balada face o întorsătură ciudată în a discerne sau noi cititorii o privim cu aceşti ochi, pentru că un personaj se-

Page 228: Eseuri Despre Inteles

228

cundar în realitate, umple cu sentimentele lui toate ver-surile, părând a fi persoana ce determină balada. În acest timp, personajele principale, cele care de fapt prin cruzi-mea lor vor omorul şi pornesc întregul plânset mioritic al ideii, ceilalţi doi ciobani, abia dacă apar. În realitate, aceşti ciobani, cei ce nu au oi cornute, ce nu pot şi nici nu vor sa le aibă, umplu lumea, ei decid dacă sensibilul copil al naturii să moară sau nu. Ciobanul sin-gur, adică exponent al distribuţiei calitative, fireşti, gre-şeşte având oi mai multe şi mai cornute, dar nu are altă soluţie. Urmează calea dată nu de soartă, ci de înseşi legi-le firii, având comportamentul celor puţini, ignorant în faţa crimei. El este fratele fiului risipitor, cel ce munceşte acasă cuminte. Confuzia receptării baladei de către noi românii este in-credibilă. Noi ne credem cu toţii fraţi ai fiului risipitor, identificându-ne cu păstorul cel rar şi sensibil. Este o in-terpretare ce a dat ideii despre sine a fiecăruia dintre noi o tentă de auto-compătimire şi de falsă modestie asupra aprecierii propriei persoane. Orice popor este format în realitate şi în majoritate din fii risipitori, după legile dis-tribuţiei naturale. Dacă Mioriţa este balada care ne repre-zintă, atunci trebuie să fim atenţi la toate personajele care joacă acolo roluri. Adică ciobanul singur şi apoi ciobanii mai mulţi, cei ce reprezintă majoritatea, fiind prin aceasta mai puternici. Între aceste două clase de ciobani, de oa-meni, se produce o diferenţiere dată de calităţile lor. Cei mulţi, dar mai puţin valoroşi, decid să îi ucidă pe cei pu-ţini şi buni. Acesta este esenţialul textului, cei mulţi sunt personajul principal, şi ei, prin fapta lor, trimit şi mesajul pe care noi trebuia să îl înţelegem. Despre ciobanul sin-gur balada are multe versuri pentru că are ce să descrie, pentru că el este un ales. Astfel, înţelegerea noastră s-a denaturat poate, pentru că s-a ghidat după amploarea poeziei şi nu după esenţa mo-rală a textului, sau înţelegerea noastră doar s-a ascuns?.

Page 229: Eseuri Despre Inteles

229

O baladă naţională are mai întâi esenţa sa morală şi abia apoi întinderea sa epică. E incorect să nu ne întrebăm cine sunt cei doi ciobani, pe care balada abia dacă îi strecoară, cei dornici să îl omoare pe cel bun dar ne-majoritar. De ce vor să facă asta şi noi unde ne situăm aici? Credem, în mod denaturat, că suntem cu toţii ciobanul cel bun care se tânguieşte şi suntem mereu nemulţumiţi că şi noi, la fel personajului reprezentativ al culturii po-pulare, în loc să facem ceva, ne tânguim metafizic. Tân-guirea metafizică este dată doar celor buni şi rari şi nu înseamnă insucces. Aceştia nu vor avea motive reale să se plângă pentru că, să nu uităm şi subliniez, au oile cornute şi oile mai multe. Trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva suntem de fapt reprezentaţi in baladă de ciobanii cei răi şi mai mulţi, la fel unei democraţii de sens negativ, în care majoritatea abuzează împotriva firii. Parabola biblică a fiului risipitor rămâne în firea lumii, recunoscând că răul este majoritar. Constantin Noica speculează în mod filozofic ideea, dar nici el, şi nimeni altcineva, nu poate să sfărâme realitatea, ci doar să o re-cunoască constructiv. Cer deci, dar nu ştiu cui, să renunţăm a spune public că suntem un popor mioritic şi că noi ne tânguim, pentru că este incorect şi eronat. Nu avem dreptul la tânguire, nu ne dă dreptul balada noastră naţională, decât atunci când vom fi buni şi bogaţi aidoma ciobănaşului şi alţii ne vor pizmui pentru asta.

2007-01-13

Page 230: Eseuri Despre Inteles

230

Înţeles şi fiinţă Într-o zi am înţeles că parcela de teren pe care am con-struit casa în care locuiesc este o parte efectivă a suprafe-ţei planetei Pământ, cu unicitatea, obiectivitatea şi măre-ţia/nimicnicia sa cosmică. Acel fel de înţeles a persistat în gândirea mea atunci cu o intensitate rezonabilă, pe urmă a rămas doar ca o amintire. Înţelesul nu este doar cel învăţat ci şi înţelesul cooptat în fiinţă. Tot aşa, doar câteva secunde am trăit cândva înţelesul iubirii de oameni, cel pe care l-a propovăduit Isus şi a fost relatat în Evanghelii. Apoi doar am ştiut, şi ştiu, că acel înţeles există şi mi s-a dovedit prin starea mea ca şi fiinţă, dar nu l-am mai retrăit, chiar dacă am convingerea exis-tenţei acestei iubiri, a posibilităţii ei. Anexat acestui înţe-les am reuşit apoi să realizez logic doar, sensul iubirii Sfinţilor părinţi pentru oameni. Nu se poate spune că înţelegerea unui sens, a unui conţi-nut este ceea ce înseamnă o relevare a acestui sens. Mintea omului se racordează, realizează o rezonanţă care nu este de natură intelectuală, prin care se produce o des-tăinuire, o auto-implicare a gândului spre înţeles. În această stare de înţeles nu are loc doar o cunoaştere, în sensul de a afla, nici o inventariere a unor cunoştinţe sau o reamintire a ceva ştiut. Nu se petrece nici o multiplicare a unor cunoştinţe (informaţii) sau o dezvoltare, o extra-polare de natura unei logici despre subiectul la care se referă înţelesul, ci este un anume fel de trăire, în care se petrec sau se suprapun mai multe straturi ale interiorului fiinţei.

Page 231: Eseuri Despre Inteles

231

(O convingere de natură religioasă are probabil un astfel de creuzet al formării şi al manifestării ulterioare. Crezul însă are o naştere care contramandează natura efectivă a unui înţeles. Crezul este un salt peste înţeles, printr-o promovare de natură psihologică şi a asigurare morală a fiinţei umane.) Ce este fiinţa la care se face referire aici? Probabil că în acest context fenomenologic fiinţa, şi în speţă fiinţa uma-nă, este acea alcătuire novatoare care are menirea de a-şi dezvolta facultăţile, capacităţile mentale simple, aduse din stadiul său preistoric, de umanoid, spre acest amestec de trăire/senzaţie/gândire. (în sensul unei descrieri a „fiinţei” din acest punct de vedere: al aplicaţiei capacităţii omului de a înţelege într-un plan mai extins decât cel al raţiunii). Trebuie să distingem între capacitatea de a fi inteligent şi capacitatea de a înţelege. Cunoştinţele, utilizarea acestor cunoştinţe şi aplicarea strălucită a acestora sunt doar pie-tricele pe drumul pavat spre a înţelege. Este chiar o con-fuzie regretabilă între conţinuturile verbelor „a şti” şi „a înţelege” între care se strecoară cu abnegaţie o subtilă duşmănie. De la această diferenţă: a înţelege – a şti, se poate pleca pentru a încerca o pătrundere în conţinutul înţelesului, ca şi atribut al fiinţei, un atribut negeneralizabil ci doar un atribut-rezultat. Marile eforturi ale omului sunt toate îndreptate spre „în-ţeles”. (A. Einstein, W. Heisenberg, N. Bohr au spus despre dez-voltarea umanităţii că nu este altceva decât traducerea în fapt a modului şi a nivelului la care s-a ajuns în înţelege-rea naturii. Chiar înţelegerea ideii acestor oameni, scrisă în fraza de mai sus, este situată pe un povârniş destul de abrupt pentru minte.)

Page 232: Eseuri Despre Inteles

232

O explicaţie a unui fenomen, să spunem, sau o comunica-re dată de cineva unei alte persoane, se definitivează cu un fel de înţeles. Acest înţeles este însă unul externabil, transmisibil, valabil într-o anume conjunctură intelectua-lă, şi care poate fi limitat de către emitent sau de către re-ceptor sau poate fi unul diferit prin transferul de la o per-soană la cealaltă. (Ordinul militarului este confirmat de către subordonat prin replica reglementată: „Am înţe-les!”. Se creează astfel o suferinţă a limbii prin echivalarea lui „am înţeles” cu declaraţia: „voi face întocmai”.) Două discuţii despre înţelesul extins din logic, raţional, spre fiinţă: 1. (Cele mai greu de înţeles operaţii în matematică sunt cele ale căror înţeles nici nu se mai pune în discuţie: în-mulţirea şi împărţirea cu unu şi adunarea şi căderea cu zero (date aici ca şi exemplu). Din când în când câte un matematician privilegiat are revelaţia unor astfel de înţe-lesuri, ascunse tuturor, şi deschide un nou domeniu al matematicii. Toţi ştim că zero şi unu sunt inofensive în aceste conjuncturi, chiar ne referim la mintea cocoşului prin convenţia învăţării noastre paradigmatice şi totuşi realitatea este departe de aceste păreri. Într-o altă lume a înţelesurilor operaţia matematică 1 x 1 este imposibilă.) 2. (Omul a fost creat din argilă sau din lut? Este o întreba-re despre reprezentarea actului biblic în imaginaţia uma-nă. În această diferenţă agreabilă a înţelesurilor ne imagi-năm o argilă plămădită, pusă în tipar pentru a arde apoi în facere corpul material al omului. Menţiunea lutului pentru a construi un trup viu este însă altfel acoperită de înţeles. Lutul are trei componente: – pământ, humusul, generator de hrană, – nisip, tonusul structural şi – argilă, liantul, constituentul consistenţei. Descrierea înţelesului facerii din lut nu este ceva ieşit din comun dar înţelegerea acestei faceri din lut într-un context complet este pentru mintea umană o chestiune aproape imposibilă.)

Page 233: Eseuri Despre Inteles

233

Înţelesul la nivelul fiinţei transpare din subînţelesurile ascunse, între nivelele intuitive ale minţii şi se afişează într-o ipostază pe care persoana ca atare o pregăteşte în prealabil prin preocuparea spre înţeles şi apoi spre un anume conţinut al înţelesului, fără a fi vorba despre o iniţiere. O trăire completă a înţelesului să fie oare acel înţeles prin fiinţă? Este o trăire a unei idei prin legarea unor fire ale fiinţei ce par oamenilor inexistente. Căutarea acestor tră-iri pot fi acele momente pe care o revelaţie, să spunem, le aduce nu doar părţii senzoriale ci şi spiritului, printr-o trăire a înţelesului, asumată prin fiinţa sa de către om.

2010-08-22

Page 234: Eseuri Despre Inteles

234

Isus – noutatea ideii religioase Am citit eseul „Isus –realitate istorică” scris de Mariana Fulger. Comentariul asupra acestui eseu a crescut prea mult. Prefer să scriu un text de sine stătător cu privire la ceea ce cred despre ideile care au făcut ca religia creştină să triumfe în ultimele două milenii şi probabil să se ex-tindă în continuare în lume. I. În afara acelei idei de aur pe care au înaintat-o mai mul-te religii şi care îndeamnă la iertare în toate situaţiile soci-ale şi, chiar mai mult, la iubire, Isus găseşte o esenţă a omului, neprivită de nimeni până atunci în lumea semni-ficativă istoric pentru zona mediteraneană. „Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău». Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine ce-lor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”. – „Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te lo-veşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Spre deosebire de ceea ce rezultă imediat din aceste cita-te, adică soluţia unei concilieri morale, acea esenţă a omu-lui nu era iertarea partenerului social, indiferent dacă acesta este prieten sau duşman, ci nevoia de a avea acel partener social pentru împărtăşirea unei relaţii pozitive care să amâne atitudinea negativă cunoscută până atunci de preceptele morale. Spiritul agresiv, specific epocii, lasă relaţia om –viaţă –moarte la voia întâmplării, din cauza sistemului relaţiilor de tip sclavagist în care un om liber putea uşor să primească repede statut de animal şi să moară singur şi părăsit în orice împrejurare. Echilibrul interior, bazat pe o cauză de multe ori inconsis-tentă sau exterioară persoanei, nu poate avea durabilitate decât alimentat din propria resursă.

Page 235: Eseuri Despre Inteles

235

Când a spus Isus: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăun-trul vostru” (Isus – Ioan 6:35), s-a referit la a căuta puteri înlăuntru, nu în afară. În mod paradoxal, omul nu poate găsi în interior resursa pozitivă, optimistă, decât dacă aceasta e legată de un parteneriat, de o iubire. E o altă cauză ideatică pentru care omul trebuie să îşi dezvolte la nivelul vieţii lui şi o parte pozitivă. Miliarde de oameni nu pot iubi, chiar dacă au nevoie de asta. Ei ar iubi, dar nu au un partener care să îi accepte, pentru că sunt loviţi de soartă: singuri, săraci, bolnavi, urâţi, rataţi în familie, nenorocoşi şi multe altele. Pe cine să iubească aceştia, cei care sunt cei mai mulţi? Oamenii, prin natura constituţiei lor speciei, trebuie să transmită o atitudine sensibilă dar nimeni nu vrea să fie subiectul iu-birii unor astfel de oameni. Drama aceasta e valabilă în toate societăţile umane de la începuturile timpurilor. Simbolul stării lor, acela de a fi slabi fizic, social, material, mental, nu a fost atribuit de către societate zeilor nicioda-tă. Zeii nu au acceptat decât marginal astfel de ipostaze şi muritorii singuri au dispărut cu această neîmplinire, cea a unei iubiri împărtăşite, în toate epocile. În situaţia pe care am încercat să o descriu mai sus şi în care se afla individul social în antichitate, Isus oferea tu-turor un partener umanizat şi nu un zeu. Aceasta chiar dacă se afla în poziţia spirituală a unui zeu, dar care nu doreşte o adoraţie la fel cu zeii, ci o simplă iubire, poate prietenie, nuanţată însă în raport cu celelalte religii: iubire nu pentru el, ci pentru omul care o face. Se lasă iubit prin înţelegere, se pune alături de orişicine. Acesta este succe-sul creştinismului. Relaţia muritor-zeu nu este o adoraţie rituală, nici o iubire poruncită, ci o iubire liberă şi egală. Isus returnează o înţelegere miloasă, compătimitoare, de mamă, tată, frate, soră, soţ, soţie, copil, prieten, tovarăş. II. Distincţia între Isus şi biserică este o dificultate a între-gii istorii. Eu văd în mai multe straturi, ceea ce s-a consti-tuit în timp şi s-a alăturat lui Isus: biserica, instituţia, ritul şi apoi construcţia, clădirea, ca şi coperţi succesive ale Bibliei şi, în fine, Biblia ca şi conţinut informaţional.

Page 236: Eseuri Despre Inteles

236

Chiar coperţile Bibliei, propriu-zise, sunt apărători împo-triva pierderii şirului, a integrităţii, a focului. Apostolii au fost nevoiţi să scrie sau să dicteze unui cunoscător al scri-sului, să relateze asupra ideii creştine. Prin închiderea într-o carte, Noul Testament, a întregii noi istorii, s-a stre-curat şi prima undă de ambiguitate, din subiectivitatea inerentă acelui ce avea pana în mână. Evangheliile recu-noscute şi cele apocrife sunt deja o dovadă că nu numai oralitatea istorică este dificilă, ci şi scrierea din mai multe unghiuri complică chiar mai mult şi permite echivocul. Clădirea bisericii e a doua copertă, împotriva ploii şi a vântului. Aici e şcoala şi instrucţia oamenilor, a copiilor, adică viitorul. Trebuie să acceptăm că şcolile au descins din biserici. Clădirea e şi nunta şi viaţa socială. Odoarele simbolice şi reprezentările aparţinătoare sunt ulterioare evenimentelor şi sunt exprimări artistice şi nevoi ale for-mării unor paradigme celor care practică ritul oricărei religii, indiferent de posibilităţile intelectuale sau psihice. Templul a existat ca aşezământ public şi înaintea creşti-nismului. Instalarea creştină într-o clădire, fost templu sau un nou templu, era o necesitate publică de înlocuire treptată a religiilor popoarelor creştinate. Ritul este a treia copertă, pusă împotriva timpului, a uită-rii. E cimitirul şi trecutul. Ritualul evocă prin simbol şi prin prezenţă, readuce în persoana participantă starea posibilă pe care au avut-o protagoniştii biblici. Prezenţa individului în spaţiul public, ritualic, al bisericii, este o contradicţie între intimitatea personală şi cea colectivă, cea pe care o pretinde slujba religioasă. Instituţia este o altă copertă a Bibliei. Îmbracă de regulă ideea naţională, pe care o protejează în hora tuturor naţi-unilor. Instituţia bisericii repetă fiecare sistem politic şi îl transferă, prin dedublare, din percepţia comună, publică, în cea individuală, afectivă. Este acea secvenţă senzorială care slujeşte ideii de patriotism. Instituţia nu are nimic de-a face cu oamenii ce o populează, adică nu se confun-dă cu funcţionarii aflaţi la un moment dat în sfera publică a bisericii, ci este o împletire de idei din cultură, presă, politică, educaţie, familie, concept personal. Această în-frăţire dintre biserică şi ideea naţională nu a fost o trăsă-

Page 237: Eseuri Despre Inteles

237

tură evidentă la apariţia creştinismului, ci s-a instituit treptat, prin exerciţiul războiului şi al păcii, în decursul celor două milenii, şi este asemănătoare cu situaţia din celelalte religii mari ale lumii. Şi, în fine, biserica oficială, adică slujbaşii cu atribuţii şi cu pofte politice sau de vin şi carne, sunt cei care îngrijesc aici de la o generaţie la alta, în ansamblul pe care îl formează aceste părţi, desfăcute analitic mai sus. E şi cea mai înde-părtată coajă, aidoma primei coji de pe o ceapă şi care de regulă cade singură, fără a i se deteriora prin aceasta ceva acesteia, din esenţă. De aceea, persoanele (fără a generali-za totuşi) care reprezintă biserica sau biserica în sine nu trebuie privite ca esenţiale; este o idee pe care cultura po-pulară a sesizat-o de mult prin proverbele sale. Din cele patru foi subţiri care acoperă Biblia şi, ca atare, conţinutul ideatic al acesteia, niciuna nu este de natură personală. Omul practicant începe să înţeleagă şi să se apropie doar atunci când face abstracţie de biserică, insti-tuţie, ritual, clădire şi chiar cartea în care sunt scrise pre-ceptele. De aici pleacă şi avantajul sectelor reformatoare, ele curăţă mult mai uşor aceste învelişuri ale cuvintelor din scripturi. După epuizarea acestor adăugiri care s-au aşezat în timp, prin deschiderea paginilor şi citirea cuvin-telor Bibliei, a Noului Testament, trebuie uitată şi foaia şi scrisul de pe hârtie pentru a ajunge la simplitatea dorită de Isus, Cel care nu a scris nimic şi nu a lăsat nimic mate-rial în urmă. Cele de mai sus pot reprezenta şi cauza pen-tru care Isus nu a scris. Prin decojirea straturilor depuse de istorie se ajunge acolo de unde s-a plecat, de la cuvin-tele care au descris faptele sale şi au însoţit viaţa sa care şi ele trebuiesc înţelese cu sufletul. De aici se discută despre Isus şi despre alegerea lui, de aici pleacă şi faptul că a fost ales şi de către popoarele din insulele îndepărtate ale oceanelor. Este la îndemâna celor simpli şi mulţi, nesofis-ticaţi şi răbdători de durere. Legea lui Gauss spune că totul aparţine celor mulţi. Isus s-a dăruit lor prin cunoaş-tere şi identificare. Omul istoric Isus a ştiut asta, a făcut, a existat şi a reuşit.

2006-04-19

Page 238: Eseuri Despre Inteles
Page 239: Eseuri Despre Inteles

CARTEA III-a

Călător prin Caiete Dacă n-am fi fost noi, n-ar fi fost nici mare şi nici munte, n-ar fi fost nici apă şi nici piatră şi nici soare să le încălzească.

Page 240: Eseuri Despre Inteles

Soţiei mele

Page 241: Eseuri Despre Inteles

241

Amintiri dintr-o ţară aproape perfectă Gândurile revin acum, odată cu picăturile de apă care-mi cad pe creştet. Mă spăl de o lungă călătorie, dar nu mă lepăd. Ce rău e să nu poţi aplica acasă din ceea ce ai vă-zut în ţara curăţeniei şi ordinii şi asta din simplă îndărăt-nicie românească. Atâta ne desparte pe noi de Vest. În faţa operei din Frankfurt am şezut pe iarba parcului. Mi-am desfăcut sandalele, mi-am dat jos ciorapii şi am apăsat iarba tunsă milimetric şi pământul Germaniei. Am vrut să iau nişte electroni din teluricul german. Acum, când îmi frec cu piatră călcâiele tocite în zeci de kilometrii făcuţi pe jos, probabil aceleaşi sarcini libere vor curge spre râu, rămânând în România. Nu mai e cazul să descriu ce este curăţenia unei ţări aşa de întinse şi ce este ordinea, care în plan istoric ne poate speria chiar, amintindu-ne de organizări nu mereu pozi-tive. Ne-am putut regla ceasurile după mersul trenului în care ne aflam. Pâinea germană, sofisticată ca şi gândirea germană, nu e o simplă amestecătură de făină, apă, drojdie şi sare. E adăugită cu fel de fel de ingrediente pentru gusturi deli-cate sau hotărâte. Privatizarea e perfectă, totul aparţine cuiva şi ceea ce e al tuturor e al primăriei. Iar primăria este cel mai serios proprietar. Parcă se ia la întrecere ceea ce este lângă case cu ceea ce este pe drum. Nu există garduri, iar împrejmuirile sunt linii simbolice, delimitând doar culorile florilor din gră-diniţele a doi vecini. Dacă un neamţ este temător sau as-cuns sau neîncrezător, pentru ca nimeni să nu ştie asta, îşi ridică un gard în jurul casei. Şi află astfel toată lumea, chiar şi cei ca mine, care doar trec.

Page 242: Eseuri Despre Inteles

242

Berea germană, la fel pâinii, e preparată în fel şi chip. De la gusturi ciudate, aromate sau seci, până la gustul clasic de bere Reghin. Era sărbătoarea unui orăşel şi sute de adolescenţi cu halbe de 2 litri în mâini cântau după or-chestră, suiţi pe mese şi sorbeau. O veselie nemţească era acolo, adică un fel de seriozitate cu voie bună. Acei copii se distrau ca şi cum dirigintele sau directorul şcolii era cu ei. Cei mai în vârstă erau separaţi cu totul. Sistemul era organizat şi funcţiona cu reguli uşor deductibile. Amabilitatea de pe stradă, în sat, nu este mincinoasă, în sus, şi la limita discreţiei, în jos. Gluma este o uşoară iro-nie, nu la adresa unuia dintre cei de faţă, ci la o chestiune (de exemplu) care pare atunci arzătoare, dar nu e. Casele vechi ale satelor şi oraşelor, păstrate cu grijă de lege, sunt mici castele medievale lângă care tronează ma-şini Mercedes. Combinaţia este perfectă. Acolo în liniile zidurilor de piatră se regăsesc şi formele maşinilor mo-derne. Probabil că lângă acele case se vor potrivi la fel de bine toate maşinile viitorului. Aceasta pentru că producă-torul locuieşte în ele şi pune în design ceva din forţa lor. Sunt şi case moderne, frumoase, în culori vii, cele mai multe albe. Ele formează zona nouă a satului, în care ti-nerii îşi construiesc cuiburile pentru ouat şi crescut kinderi. Un tânăr avea trei copii deja şi îşi făcuse un ba-lansoar cu patru locuri, în caz că… Pe acoperişul casei sale, spre sud, montase două mari oglinzi pentru captarea energiei solare şi devenise furni-zor de energie electrică pentru sistemul naţional german. E ceva, nu? Călătoria lină cu un Volkswagen pe drumurile de ţară, între sate, asfaltate la ultimul nivel tehnologic, pare o permanentă stare de reclamă de pe canalele TV. Maci şi iarbă îngrijită, fâneţe şi pâraie cu maluri curate şi ape limpezi. Poduri bine făcute şi sensuri giratorii la orice

Page 243: Eseuri Despre Inteles

243

intersecţie de două drumuri, dau senzaţia că cineva are chef să se ocupe de tot. Aceasta impresie o lasă peste tot administraţia: că chiar are poftă să se implice în cele mai mici detalii, pentru a da culoare vieţii cetăţeanului. Grădiniţe de zarzavat minuscule se văd printre florile care ocupă cea mai mare parte a spaţiilor din jurul case-lor. Nimic nu se face în plus sau fără un rost anume. Să mergem în pădure, mă invită fratele meu, la câteva sute de metri de case. Drumuri de ţară betonate duc spre lanurile de cereale. Cărări pentru plimbare trec prin pă-dure de la un sat la altul, ca şi aleile unui parc uriaş. În marginea pădurii satul se repetă cu parcele mici, pe care sunt grămezi de lemne frumos tăiate şi stivuite de către fiecare dintre localnici. Lemne multe de tot, dar pădurea intactă. Mă mir şi mi se explică cum se taie cu socoteală fiecare copac de sute şi sute de ani, astfel încât pădurii să-i facă bine. Ce idee simplă. Cred că fiecare localitate are o pădure sau, altfel zis, fieca-re pădure are satul ei. Când spun sat e vorba de un grup de case, câteva zeci, care au tot ce au şi cele de la oraş şi în plus o natură frumoasă în jur. Ca şi cum cineva şi-ar face casa în parc. Liniştea acolo e arhaică, iar maşinile silen-ţioase care trec par a fi dintr-un film cu sonorul tăiat. Se pricep nemţii la multe, dar cel mai bine cred că se pri-cep la stins incendii. Fiecare localitate, cât de mică, are o dotare perfectă şi pompieri pregătiţi. Lângă hotelul din Frankethall, unde am locuit câteva zile, pompierii unei remize s-au antrenat câteva ore „irosind” un munte de spuma chimică. În Frankfurt, noaptea la două, în goana spre un incendiu, am văzut un convoi de zece maşini de pompieri, supradotate, care au trezit jumătate de oraş cu sirenele lor. În Bayern, am vizitat cu fratele meu, printre altele, mândria localităţii: remiza de pompieri. Cultura lemnului, rămasă în grinzile diagonale din pereţii caselor, a lăsat acest bun ou. Cred că ei sunt capabili să nu banali-zeze, să nu ridiculizeze un antrenament pentru ceva mai

Page 244: Eseuri Despre Inteles

244

mult posibil decât probabil. Acesta e semnul maturităţii unor autorităţi. Noi ne bazăm, fiind buni filozofi cu toţii, pe diferenţa aceasta dintre posibil şi probabil, când ne facem că ne organizăm cum ne vom păzi de un incendiu. Frankfurt, oraşul băncilor înalte şi al aeroportului. Cine nu a auzit măcar de aeroportul din Frankfurt? Un colos în care sute, poate mii de avioane urcă şi coboară din cer în fiecare zi. În inima Germaniei, într-o zonă industrială curată şi puternică. A intra până la avion şi a ieşi spre taxi, maşină, tren local sau de lung parcurs, strecurându-te printre mii şi mii de călători, e o adevărată provocare. Străzi comerciale cu artişti ambulanţi pe trotuare, cârnă-ciori şi bere, străbat oraşul pe mulţi kilometri. Mi s-a pă-rut o muncă grea şi neplătită pentru acei cântăreţi. În pă-lăriile întinse, poate la o sută de trecători, să fi aruncat unul ceva. Din loc în loc, predicatori cu Biblia în mână strigau spre trecători versete ameninţătoare, cu glas tunător, asemeni prorocului Ilie. Din când în când, Iezush este invocat şi degetul este ridicat pentru a se lua aminte. Am văzut ast-fel de călugări civili şi moderni, chiar negri sau asiatici, vorbind cu aerul de a fi în ţara lor de origine. Domul. O clădire enormă, de prin anul 1200 şi ceva, de peste 100 de metri înălţime, lăsată în urmă de zgârie norii de alături. Doar liniştea profundă care se petrece brusc, uimeşte după închiderea uşii. Frescele vorbesc despre toate personajele Noului Testament, cu oameni blonzi cu ochi albaştri. M-am gândit atunci la faţa lui Isus, înfăţişat de către fiecare popor, în biserici, ca fiind parte din acel popor, ca la o formă naivă a perceperii universalului, şi nu ca la o naţionalizare, chiar politică, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere.

Page 245: Eseuri Despre Inteles

245

Campionatul european de fotbal este prezent pe multe canale de sport. Acolo, în colţul de sus al ecranului erau scrise permanent trei informaţii: ţările care joacă – cu drapelul, scorul şi minutul. Exact ce se întreabă fiecare român când se uită pe un canal ce televizează un meci. Degeaba. Ziua plecării. Drumul cu taxiul spre aeroport, cu viteza de 180 Km pe oră şi apoi norii albi, câmpiile întinse sub aripile avionului. Taximetristul, volubil şi amabil, cunos-cător al limbii române. – A, ochei! Rumenia! Ceauşescu! Nadia! Şi mai nou Haiducii şi O-zon, gândesc eu, cu „Dragostea din tei”, pe primul loc în Germania şi nu numai! Am as-cultat pe străzi din maşini cu sonorul urcat la maxim şi pe canalele de muzică aceeaşi melodie a „pupezii” din tei. Un ambasador bun totuşi. – A, Rumenia, ce faci! Buna ziua! Bine. Pula. Enumeră şoferul cu seninătate cuvintele pe care le ştie româneşte. Am zâmbit, iar el era senin şi încântat de erudiţia sa întru a noastră limbă strămoşească.

2004-06-29

Page 246: Eseuri Despre Inteles

246

Meseria de îngrijitor de pâraie Impresii de la Buşteni La câteva zile după ce am sosit acasă, iau caietul de în-semnări, revăd ideile surprinse acolo şi rescriu. De ce fac asta, adică de ce trebuie să scriu, încă nu am reuşit să aflu. Îmi dau seama că este mai bine să nu pui prea multe întrebări, nici măcar proprie-ţi persoane. Dacă echilibrul interior, acea nevoie ascunsă, se obţine aşa, aşa să fie. Este prima oară când spun Buşteni şi mă gândesc că vine de la buştean ca bucată de lemn. Poate că nu vine de aici. Nu ştiu. Este singura staţiune de pe Valea Prahovei care are un nume cu un sens descriptibil în limbă. Avantajul de a fi străjuit de vârful Caraiman se plăteşte. Soarele apune mai repede. Constat şi verific plimbându-mă că la fiecare două, din cinci maşini care intră în staţiune, pasagerul de lângă şo-fer scoate iute aparatul să fotografieze Caraimanul şi Crucea. În zilele frumoase, o lumină sinceră aş spune, mai mult decât spălată, coboară aici peste vale din cerul albastru. Ocolind valea spre Râşnov, am văzut mai clar ca nicioda-tă vârful Omul, pentru mine mereu ascuns în ceaţă. Profi-lul muntelui mi-a amintit de munţii din insula Creta, cu Zeus dormind. Aici mi s-a părut că văd Omul dormind cu faţa în sus. O incursiune spre frumuseţea apei căzând: Sunt frumoa-se văile din jur, dar murdăria care le-a luat în stăpânire este prea mare. Jeg pretutindeni. Apa de munte sună acum altfel, căzând nu doar pe pietre, ci şi pe sute şi mii de flacoane din plastic, (PET) şi obiecte de tot felul, aban-

Page 247: Eseuri Despre Inteles

247

donate într-o nepăsare nebunească. Mă gândesc, într-un avânt de-o clipă, prăbuşit imediat înapoi în realitate, să scriu o scrisoare Ministerului Administraţiei Publice. Apoi, tot un gând aiurea, să pornesc o iniţiativă de lege, prin care să se înfiinţeze o nouă meserie, cea de „îngrijitor de pâraie”. Acelaşi gust amar l-am încercat când am vizitat în vară Grădina botanică din Cluj. Superb, însă pârâul ce o stră-bate se afla într-o mizerie cronică. În câteva ore, desculţ, cu un coş la îndemână, aş fi făcut curat în acel fir frumos de apă. Dar lucrurile nu merg aşa. Îmi dau seama că me-seria aceea, neinventată de statul român, mi-ar fi plăcut. Mă gândesc la primarul din Buşteni, la directorul Grădi-nii botanice şi la alţi conducători de pâraie, râuri şi ape din toată ţara asta, probabil nişte oameni cumsecade. Au ei ochi pentru asta? Cred că nu! Noaptea senină aduce crucea luminată în cer, parcă ar fi o minune. Crucea de pe Caraiman este creştină, dar nu atât religioasă, ci mai mult eroică, un monument şi o memorie istorică. Cu luna foarte aproape de Cruce, tăiată aşa ca o felie de pepene, parcă ar fi blazonul unui ordin cavaleresc necunoscut. Pădurea retezată – iată imaginea oferită turiştilor care fac excursii în zonă. Copacii tăiaţi îşi lasă ciotul şi rădăcina la vedere. Ei mor, iar mormântul lor se petrece pe loc, acolo unde au trăit. În pădure, copacii vii trăiesc printre mor-minte. Atracţia culturală ce funcţionează bine în Buşteni este Casa memorială a scriitorului Cezar Petrescu. O văd cu uimire şi mă gândesc la camerele de vilă în care trăise 12 ani C. Noica ce stau încuiate în staţiunea Păltiniş. Întreb persoana de acolo cum de s-a strecurat aşa de bine scrii-torul. Nu înţelege ce vreau.

Page 248: Eseuri Despre Inteles

248

Voi ţine minte miile de volume, cele cinci neveste, trei pachete de ţigări pe zi şi douăzeci de cafele, aproape şap-tezeci de cărţi scrise. Adică senzaţionalul. Prea mult nu am citit din ele, recunosc. Voi căuta romanul „Luceafă-rul”, care povesteşte viaţa lui Eminescu. Cu banii luaţi pe această carte, adică 350000 lei, scriitorul a cumpărat fru-moasa vilă în anul 1938. Excursie la Cetatea Râşnov. Cheltuielile mari ale primări-ei sunt reflectate şi în preţul biletului de intrare. Reflec-toare cu puterea de mii de waţi vor lumina zidurile, să fie văzute de departe. Acum s-au inversat lucrurile. Pe vre-muri doar în cetate era nevoie de perspectiva orizontului, ceea ce privim noi de pe ziduri, acum fără valoare. Brazii seculari din jurul meterezelor au fost ucişi toţi, pesemne încurcau reflectoarele. Privesc cioturile lor proaspete şi dese, au plătit cu viaţa pentru succesul industriei agro-turistice. Excursie la castelul Bran. Am aplaudat împreună cu toată audienţa, rolul extraordinar pe care îl joacă acolo o fiinţă. E o femeie, ghid la castel, de mulţi ani. Prezentarea, ceea ce spune şi cum spune, puterea de a iubi aşa castelul şi pe Regina Maria, sunt cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut acolo, în afara teoriei la care ne pricepem cu toţii. Nu i-am luat numele. Poate citeşte toate acestea un realizator tv şi face o emisiune, nu despre castel, ci despre acest suflet de la castel. Branul este acum al unui nepot, un principe, fiu al Prinţesei Ileana, care nu ştiu cât va pri-cepe despre aceşti angajaţi români şi gândurile lor. Scriu şi despre Dracula, chiar dacă pare aiurea. Tarabele de la poarta Branului dezvoltă o artă naivă, cu privire la Ţepeş şi Dracula, de gen bizantin, chiar în dezacord cu conceptul despre artă al aşteptaţilor năvălitori – turiştii occidentali. O fi o replică obiectivă a culturii noastre po-pulare. Mă voi gândi la asta.

Page 249: Eseuri Despre Inteles

249

Cheile Grădiştei. Văzute la sfârşitul lui noiembrie, sunt ca femeia trecută, despre care spun toţi că sigur a fost cân-dva frumoasă. Aceeaşi murdărie din vale mă duce cu gândul la profesia de îngrijitor de pâraie. Îngrijitorul de pâraie e totuşi o meserie imaginară, deci poetică şi greu de introdus într-o lege. Pentru viitorul apelor murdare, cer poeţilor celor mulţi de prin Limba română să susţină, conform constituţiei noastre imagina-re, ideea unei astfel de legi.

2006-12-05

Page 250: Eseuri Despre Inteles

250

Idei la un curs de management Lui Corneliu Şofronie şi Roxanei Zubcov Telecabina urcă spre Cota 1400. Cândva, Castelul Peleş părea mai îndepărtat de oraş. Mai e puţin şi vilele bur-gheze făcute cu brişca arhitecturală vor izbuti să salte peste creastă şi să îl împresoare. Dezavantajul sosirii cu telecabina e acela al primirii unor musafiri care vin cu elicopterul. Asta presupune o ordine şi o curăţenie completă, fără culise, fără ascunzişuri. Sinaia este pe Valea Prahovei. Dar Valea Prahovei este peste calea ferată. Prin logica lucrurilor şi Sinaia este pes-te calea ferată. De aceea, farmecul curgerii apei de munte lipseşte. Sinaia e un oraş pe un râu de munte din care a mai rămas doar muntele. Prima idee: Revoluţia agrară sau epoca romantică a sis-temelor. A dispărut de mult. Vai de aceia care cred astăzi în lucrul bine făcut. Cioran o vede paradisiacă. Liiceanu vorbeşte despre omul conştient de absolut. Starea aceasta sentimentală rugineşte în fiinţele cu grupa sanguină A-II. Îi spunem Omul „pentru ce sunt”? Omul cu semnul între-bării. Nelinişte, nu nesiguranţă, căutarea rădăcinilor lui şi a celor bune pentru mâncat. Vremea e rea şi în ultima clipă se permite urcarea spre cota 2000. Fiind singurul vizitator, decid să urc până pe vârful muntelui. Tangajul cabinei mă nelinişteşte. Caut

Page 251: Eseuri Despre Inteles

251

sprijin la însoţitor. „Dumneata nu asculţi vremea, dom-nule!” A doua idee: Revoluţia industrială. E în curs, dar epuiza-tă de nesiguranţă şi stres. Cioran descrie omul căzut în timp. Liiceanu defineşte omul conştient de limită. Câşti-gaţii sunt cei cu grupa sanguină B-III, predestinaţi să strângă averi. Îi spunem Omul „pentru că sunt”. Adică omul cu punct. Omul ce a uitat semnul întrebării, cel parvenit în istorie. El este o maşină de căutat rădăcini pentru a le mânca, iar cu energia câştigată să poată căuta alte rădăcini. Mai fac un efort să-mi repar moralul. Vântul înveleşte cabina cu nori şi îi spun asta, ca pentru mine, însoţitoru-lui. Probabil că vremea se va îmbuna. „Dumneata trăieşti pe Lună, nu pe pământ, domnule!” Regret toate deciziile. Ajung la cota 2000 şi ies din clădire, cu gluga trasă, sub privirile întrebătoare ale personalului de serviciu. Trebu-ie să iasă soarele. Am treizeci de minute să admir ideea de „departe” şi ideea de „sus”. Nu pot însă să mă îndepărtez pentru că şi dinspre cabana alăturată şi dinspre clădirea de deasupra se aud lătrând furioşi nişte câini. O iau spre vest şi văd printre nori soarele şi o bucată de senin care creşte. E liniştea ce o respiră vântul şi soarele cald. Ajuns atât de aproape de cer, mă rog Lui Dumne-zeu. Petice de zăpadă murdară, frumoase doar privite din Si-naia, mai sunt pe creste. Răsar lucruri pierdute de schiori şi cele ascunse în zăpadă, de lene. Fac un bulgăr şi nu îl arunc. Îl las jos, pentru că nu găsesc, în luna mai, un sens al gestului şi un sens al gândului spre care să îl arunc.

Page 252: Eseuri Despre Inteles

252

A treia idee: Revoluţia informaţională. Adică cea a bârfei şi a secretelor. Aici suntem noi acum, adică omenirea. Calitate nu mai înseamnă competenţă, ci descurcăreală. Şi noi, care credeam altceva. Ce dezamăgire… Nu le voi spune celor descurcăreţi, la înapoiere acasă, că e lumea lor. De ciudă împotriva acestei lumi şi a mersului ei. Ma-rea surpriză: să ţi se demonstreze ştiinţific că descurcăreala este o calitate apreciată de societatea in-formaţională. Cioran: Omul căzut din timp. Liiceanu: Omul a fi. Trăieş-te clipa, nu e doar o poantă de reclamă, ci filozofia vre-murilor ce vor să vină. Fă-te frate cu riscul şi incertitudi-nea până îţi vinzi marfa. Aceştia sunt cei cu grupa sangu-ină AB-4. Îi spunem Omul „şi ce dacă sunt”! Omul cu semnul miră-rii. Omul vesel, dar absent în veselia sa. Nu mai contează ideea cu rădăcinile, fie ele istorice sau comestibile. Nu mai contează dacă mai contează ceva. Trei semne de punctuaţie au desenat evoluţia noastră umană, semnul întrebării, punctul şi semnul mirării? A mai rămas virgula, să semnifice şi ea ceva. Aceasta este şi o ultimă speranţă a lumii, de a o coti în timp. Ce este trist cu adevărat aici: că sensurile acestea sunt valabile nu doar lumii, ci şi fiecăruia dintre noi, indivizii, cum sun-tem numiţi în teorie. E atât de frumos pe munte. Văd Sinaia jos, cu valea cur-gătoare la margine, apoi calea ferată, şoseaua şi, în fine, hotelurile avide de turişti. Observ pe o pantă sudică nişte flori semeţe, scurte, de culoare mov. Rup cu teamă una, să nu fiu văzut de personalul de serviciu, să o duc iubitei. Încerc apoi să mă duc cu privirea peste marea de nouri, până departe peste piscuri şi să trăiesc secunda supremă a vizitei mele la Sinaia. Un fragment izolat de gând im-purifică această simplă secundă.

Page 253: Eseuri Despre Inteles

253

La întoarcere, telecabina se prăbuşeşte impasibilă şi gra-ţioasă pe deasupra stâncilor. Însoţitorul meu e la fel de posac. Eu privesc pe geam şi văd cu uimire grupuri dese de flori mov pe pantele inaccesibile. Întreb cu interes, ce fel de flori sunt acelea. „Ce nu ştiţi, sunt brânduşe sau ceapa ciorii, domnule!” Post scriptum: Trebuie discutată şi marea masă de oa-meni cu o comună grupă sanguină! Cea a lui 01. Aici sunt două soluţii posibile. Ori nu sunt predestinaţi să aparţină anume unei epoci ori vor fi proprii epocii următoare, cea care va urma erei informaţiei, despre care nu se poate măcar bănui ceva.

2004-05-20

Page 254: Eseuri Despre Inteles

254

Timpul într-o întrebare Acest mic concediu din iunie l-am dedicat înţelegerii timpului. Apa e prea rece. Singuri copiii nu înţeleg asta. E în-acceptul care duce mai departe lumea. Soarele e cel de astă-vară. A aţipi pe plajă înseamnă a le-ga trupul, părăsit pe nisip, în somn, cu fiinţa. A trăi uimi-toarea identitate dintre „eu” şi „acum”. Pescarii din lacurile de lângă mare pescuiesc caraşii sau caraşii din lacurile de lângă mare pescuiesc pescarii. Sunt la fel de mulţi. A sta cu picioarele în apă până la genunchi este egal cu a mângâia o femeie frumoasă, indisponibilă pentru a fi iu-bită. Promisiunea este mai pregnantă decât îndeplinirea ei. Drumul de la Bucureşti la Constanţa, adică o revedere prin lectură a Conceptului de timp. Martin Heidegger a ajuns cu gândirea sa spre un punct în care mintea omului nu pătrunde decât dacă vrea Dumnezeu să o lase. Liniştea turiştilor pe plajă este bizară. Asemănătoare cu cea a vizitatorilor dintr-un salon de spital. Marea e bol-navul. Toate lucrurile au un început şi un mers pentru a ajunge la frumuseţe. Adică, frumuseţea verii la mare. Turiştii din iunie însoţesc marea pe acest drum. O duc cu dezamăgi-rea lor liniştită spre turaţia maximă. Heidegger nu a mers prea departe în a arăta umanităţii ce este timpul. Firesc. Dar a arătat cu degetul spre timp într-un fel pe care nu l-a mai făcut nimeni.

Page 255: Eseuri Despre Inteles

255

Pustietatea de pe străzile staţiunii, la ora zece seara, este o farsă. Parcă cineva a oprit lumea după colţ, pentru a se turna o secvenţă dintr-un film cu omul invizibil. Lumini, trotuare, flori şi iarbă, magazine cu uşi deschise, terase. Şi totuşi, nimeni... Câinii vagabonzi sunt încă slabi. Iarna pe litoral nu e o glumă. Aşteaptă şi ei cu înfrigurare, alături de patroni, turiştii. Stau întins pe nisip, cu o bere blondă alături şi am deasu-pra un soare de după-amiază, cu valabilitatea unui prie-ten intim. Mă duc la o reflecţie simplă asupra vieţii, dar greu de înţeles. În viaţă este bine să fii doar atât de mare, cât să te poţi bucura de plăcerile celor mici. Timpul este fiinţă. Dar ce este atunci fiinţa? Fiinţa este o desfăşurare a vieţii în timp, adică Dasein. Dar ce este via-ţa? Este o cale spre desăvârşire, adică Vorbei. Atunci ce este desăvârşirea? Este începutul, dar şi sfârşitul timpu-lui. Am închis 360 de grade, suntem deci de unde am plecat. Adică din nou la o întrebare. Întrebările sunt câştigul filozofiei, nu răspunsurile. Răs-punsurile nu au importanţă, pentru că nu sunt niciodată sigure şi definitive; sunt, de fapt, viitoarele noastre între-bări.

2005-06-24

Page 256: Eseuri Despre Inteles

256

De la Marea Neagră, 2003 A veni la mare e echivalent cu a dispărea din lume pen-tru un număr limitat de zile. Căutătorii de scoici au un gând nemărturisit: acela de a găsi un lănţişor de aur sau un ceas antiacvatic. Principa-lul rost al turiştilor care trec fără încetare este să calce sco-icile noi, scoase la mal: e nevoie de atâta nisip! Din punct de vedere algebric, cea mai mare mulţime de pe plajă e a firelor de nisip, aceasta o include pe cea a chiştoacelor de ţigară. La rândul ei, această mulţime o include pe aceea a dopurilor diverse, a sâmburilor şi a cojilor de seminţe şi abia apoi se include şi mulţimea tu-riştilor. Scopul sigur al elicopterelor care survolează plaja, făcând atâta zgomot, este să consume benzină. Orchestra din restaurant, un viorist, un contrabasist şi un acordeonist, mă face să mă simt pe vasul Titanic în plină scufundare, la fiecare masă de prânz şi de cină. Definiţii amestecate cu idei: Somnul de după-amiază: o vacanţă mică într-una mai mare. Baia de după amiază: un împrumut pentru a doua zi, în caz că va ploua. Plaja spre seară: dulce şi melancolică, ameninţă cu ziua plecării. Slipul: un mod de a arata acasă cât de tare s-a depus bronzul. Alarmele maşinilor din parcare: un subiect modern pen-tru înjurături. Sutienul: un obiect care se poate pierde.

Page 257: Eseuri Despre Inteles

257

Frigiderul din camera de hotel: un tractor ce ară toată noaptea. Lipsa porumbului fiert: un detector pentru snobi. Parcul de distracţii: un loc unde mămicile se uită perma-nent după proprii copii, iar tăticii permanent după mă-micile altor copii. Festivalul berii: un loc unde unii speră să vândă multă bere, iar alţii, şi mai mulţi, speră să bea bere ieftină. De aici numărul mare de participanţi, contrar părerii celor de pe scenă. Paradoxul din capetele patronilor: turistul plăteşte pentru a se simţi bine, personalul însă, nu munceşte pentru ca turistul să se simtă bine, ci pentru banii pe care îi va primi de la patron. Numai turistul ştie că scopul său este să se odihnească, toţi ceilalţi îl văd ca pe un generator neobosit de bani. Un alt paradox: patronii plajelor cred cu adevărat în „ze-ul soare”, iar patronii tarabelor în „zeul nor”. La mare există o concurenţă acerbă între frumuseţea na-turii şi cea a femeilor. Pentru a admira marea e nevoie de o mare neatenţie, pentru a nu fi perturbat de permanenta expoziţie a trupurilor. Vrând – nevrând, am constatat că femeile au două părţi şi două personalităţi distincte, dar şi două identităţi diferite împletite în aceeaşi persoană: faţa şi trupul. Câtă ciudată nepăsare, mii de oameni se îmbăiază şi se întind alături fără cea mai mică urmă de interes al unora pentru ceilalţi. Doar privirile ascunse, spre trupurile reu-şite ale unor femei, mai solidarizează această mulţime. Valurile împart câştigul cu apa mării, cum spuma împar-te câştigul cu valurile, doar cântecul acestora are preţ se-parat. Nisipul şi marea vor împărţi cu soarele, doar adie-rea vântului se plăteşte altfel. Întinderea de ape şi cerul de deasupra nu pot fi uitate la plată. Câte forţe se străduiesc pentru turist şi el habar nu

Page 258: Eseuri Despre Inteles

258

are. Acestea sunt adevăratele munci, nu cele de la bucătă-ria restaurantului. Cum poate vântul de pe mare să spele trupurile ca şi cum pielea ar flutura? Nu e nicio diferenţă între faptul că soţia coase goblen în cameră, iar eu scriu impresii pe balcon. Poate una: ea, cosând, uită, iar eu, scriind, îmi amintesc. E mai bine să-ţi găseşti o plăcere pentru a uita, decât una pentru a fi ne-voit să-ţi aduci aminte. Să ne aruncăm goi în mare şi să ne uităm trupurile în scaldă, în îmbăiere. Să ne cufundăm în valuri, ce splendidă iluzie, ce atingere de jur împrejur a trupului. Cum e mai plăcut?: să ne unduim la fel peştilor sau să privim soarele cu ochii deschişi, de sub apă? Ce de cuvinte şi ce departe de noi e această stare.

2003-08-26

Page 259: Eseuri Despre Inteles

259

De la Marea Neagră, 2004 Prima baie. Mă gândesc mereu, oare de ce poate fi aşa de completă o baie în mare. Pentru a fi crezut, nu trebuie vorbe mari. E bine ca vorbe-le să fie mici, ideile să fie mari. Reclama de pe plajă se bazează pe idei mici şi cuvinte şi mai mici. Avem colaci cu nucă–de-cocos şi colaci cu nucă–nucă. Dacă te aştepţi la puţin, multe pot părea de ajuns. Caza-rea la hotel a fost un început liniştit. Am ocupat o cameră şi la etaj şi la umbră, fără a da lupte şi spagă, printr-o simplă rugăminte. Însă: copiii vecinului. Se trezesc dimineaţa şi plâng. Se trezesc după amiaza şi plâng. Trezirea pentru copii este o mică re-naştere. Un zâmbet nu însemnă nimic, e ca un strănut. Dacă se repetă, cel mai sigur e că urmează o răceală. Iulie sau august? Prima sau a doua jumătate a lunii. Prognoza verii? Nimic nu e valabil pentru a planifica zile-le de la mare să fie şi zile de vară. Cea mai sigură soluţie este rugămintea spre Dumnezeu. Deşteptarea de dimineaţă are o singură întrebare imedia-tă: cum va fi vremea pe canalul – www. mareaneagră. ro. Cerul e gri. Poate doar vântul să mai facă o gaură unde-va. Visul meu. Să vin de la plajă, să fac un duş, să iau o bere răcoroasă şi să o sorb, privind zările, de pe balcon. În prima zi, după prima baie, iau prima bere şi mă aşez pe fotoliul balconului. Şi fug ameninţat de o viespe nervoa-să.

Page 260: Eseuri Despre Inteles

260

O întreb pe soţie, care a reluat goblenul lăsat acum un an, dacă viespea e „o” sau e „un”? Îmi recomandă să dau un telefon cinci camere distanţă la o prietenă, profesoară de limba română. Când scriu simt nefirescul dintre sunetele cuvintelor şi ceea ce reprezintă ele în realitate. Îmi spun de mai multe ori cuvântul „goblen”, până când prima muzică se goleşte de tot şi rămâne un schelet de sunete, fără noimă. După ce ai întins cearşaful pe nisip, ai o mică locuinţă. Acel loc devine al tău pentru restul zilei. Înţeleg mersul pe nisip al beduinilor şi felul în care locuiesc în corturi. Ce trudă pentru noi, sedentarii, să zidim! Ud caietul cu mâinile, mânat de dorinţa de a scrie repede de ce este aşa de plăcută apa. Constat că nu există o ex-plicaţie. Mă întind pe nisip. Plasticul a pus un perete între nisip şi trup. Între apă şi om încă nu s-a inventat o anve-lopă de plastic, pentru baie. Legătura dintre om şi apă este poate divină, oricum o relaţie ştiinţifică nu o descrie. Nu găsesc ceva care să mă mulţumească şi în fond de ce ar trebui o explicaţie, poate una care să o duc cu mine acasă, să pot retrăi momentele îmbăierii. Cuvântul „sublim” s-ar potrivi, dar e prea mo-numental, prea în-nalt. Atingerea dintre corp şi apă, sau creier şi apă, este mai degrabă una sexuală, simplă, de un intim secret şi interstiţial. Cu ochii închişi spre soare. Dacă privesc în jos văd verde-le cu nuanţe de la iarbă la muştar, spre înainte văd violet şi roşu-portocaliu, cărămiziu, iar în sus galben spălat de la pai la culoarea soarelui. Lumina îşi caută prisme în ori-ce ar putea fi o prismă, un loc de strecurare, de ivire. Pe oameni i-a fermecat mereu ivirea luminii şi a întunericu-lui. Ivirea întunericului e un act incorect al naturii, cel de uitare a dispariţiei luminii.

Page 261: Eseuri Despre Inteles

261

Am apă în urechi. Sar când pe un picior, când pe celălalt. Aud spargerea băşicilor în ureche şi curgerea eliberatoare a unui firicel de apă. Ce adunătură de instrumente de măsura pe faţa omului: ochi, urechi, nas, gură – şi noi le privim cu încântare şi le vedem frumoase. Mai mult, ne îndrăgostim amarnic de ele. Câinele vagabond arondat terasei de la hotel e de negăsit. O blondă superbă îl caută cu un pachet gros de felii de şuncă şi salam. Unde o fi? Şi codul muncii amendează lipsa de la slujbă. A pierdut două plăceri dintr-o singură lipsă: salamul şi blonda. Ne asumăm sau nu pierderile? E greu să le acceptăm, pentru că legătura dintre noi şi ele, la fel celorlalte vieţuitoare, se face prin instinct. Orice terasă, de la cea mai elegantă la cea mai mizerabilă, are clienţii săi. Mereu m-a uimit asta. Legile distribuţiei naturale se aplică oricăror mulţimi. Patronii teraselor nu ştiu statistică matematică şi nici clienţii, statistica însă ştie de ei. Din cele şase fete aproape goale, ce dansează pe tejghea-ua barmanului, doar una are ceva de spus, mai mult de-cât forma trupului, ochii, zâmbetul sau mişcarea. Nu este loc în tot ceea ce face omul să nu conteze, mai întâi de toate, naşterea. Îmi vine să scriu un mic roman sau măcar o nuvelă des-pre un tip cu o maşină ultim model, care vine la mare şi se plimbă seara cu viteza a doua, prin Neptun; şi în ace-laşi timp o blondă fără cusur, care vine cu trenul , fugită de acasă, din tată lucrător la calea ferată şi mamă beţivă, fostă frumoasă, ratată într-un apartament cu două came-re. Întâlnirea dintre ei e fulgerătoare, incredibilă şi totuşi programată din toate timpurile. O poveste de dragoste de zece zile, descrisă până la ultimul lor gând şi bucăţile de ciocolată plimbate şi rostogolite pe trupuri.

Page 262: Eseuri Despre Inteles

262

Ce adăpostesc hotelurile noaptea? Ca fagurii unor stupi de albine, cu celule suspendate în spaţiul pro-marin: – mame şi taţi iubindu-se lângă copilaşii adormiţi după truda băilor în mare – tineri iubindu-se fără nesaţ, proaspăt căsătoriţi sau doar împreună pentru o vreme – pensionari citind la lumina veiozelor sau visând – acele perechi din nuvela de mai sus, cu preludii înserate prin baruri şi discoteci şi travalii prelungite până spre dimineaţă. Deşteptarea lor târzie e proaspătă şi dulce, datorită tinereţii. – bărbaţi fără somn, stând întinşi cu ochii ţintiţi în tavan, lângă femei frigide (şi viceversa) – altele… Asta până nu vine pentru toţi somnul inevitabil şi invin-cibil. Ne ferim de adevăr, dacă nu recunoaştem. Ne ferim de adevăr. Discuţie cu un yoghin. Pe plajă, exact cea mai frumoasă şi mai importantă parte a omului rămâne nearsă de soare, neîmbăiată de mare. Şi asta datorită prejudecăţilor. Jos slipul, jos sutienul, doar demagogia ne face să umblăm acoperiţi şi faptul că nu vrem să ne surghiunim pe plaja nudiştilor. Am ieşit din mare. Stau întins pe nisipul înclinat, de la marginea apei. O linişte exterioară mie se scurge în mine. Relaţia dintre om şi mare derivă şi din această linişte. Cum poate un organism format din miliarde de metri cubi de apă să fie atât de regulat, de orizontal, de simplu şi imens, simetric şi exact. Aici omul poate prin împru-mut, să oprească pentru cele câteva zeci de kilograme ale sale toate neliniştile. Seara şed pe şlapi, pe linia unde nisipul udat de valuri se desparte de cel uscat şi notez despre mare ca un pictor care priveşte spre model, pentru a aşeza apoi pe pânză

Page 263: Eseuri Despre Inteles

263

culoarea şi forma. Ce uşurinţă pentru pictor şi ce imposi-bilitate pentru mine de a scrie tabloul mării. Copii se mai joacă alegând scoici. Un trup frumos de fe-meie trece prin faţa mea. Acei plimbători pe malul mării cu papucii în mână şi hainele stropite. Valurile parcă spun „hei-ruuup”, apoi adorm într-o liniş-te de capitulare, căzând spre mare şi iar fuug-fug spre ţărm după întoarcerea aceea rostogolită şi înspumată. Şi iarăşi spun „hei-ruuup”. Îmi amintesc de maeştrii haiku şi îndemnul lor de a mer-ge acolo unde vrei ca gândul de cunoaştere să se încheie. Du-te deci la val, dacă vrei să cunoşti valul! De fapt, lovirea apei în barba valului nu are un termen onomatopeic, nu stăm noi românii 365 de zile pe an să ascultăm marea cu ale ei valuri şi să inventăm un cuvânt pentru asta. Nu am avea nimic de câştigat. Ritualul berii. A bea bere la mare nu este doar o simplă adăpare, o sete care ne trebuie, ci mult mai mult. Halba e în general cea care dă nota de tihnă şi de aşezare cu un prieten sau o cunoştinţă la o discuţie. Coada la bere se parcurge cu o glumă-două, o analiză a vânzătoarei, o ofertă reciprocă de a se face cinste. Mediul de la mare aduce o notă de bunătate şi de dărnicie. Lipsa acestui sen-timent este ultimul examen al celor zgârciţi. Apoi, aşeza-rea la o terasă, în soarele plăcut şi berea transpirată, sorbi-tă lent, cu discuţii de la sex la filozofie şi multe altele şi mai diverse se lungeşte până la o oră. Un loc important în acest ritual, care se repetă de mai multe ori pe zi, îl au femeile, prin trecerea lor. Este vorba de o admirare con-sistentă şi sinceră, şi atât. Strugurii nu pot fi româneşti, cum se anunţă pe etichetă. Ori soiul, ori vinul produs din aceşti struguri poate fi. E ca şi cum am spune că femeile sunt româneşti. Şi strugu-rii şi femeile sunt făcute de natură şi nu de către firmele din România.

Page 264: Eseuri Despre Inteles

264

Prima şi ultima baie sunt cele mai frumoase. Le desparte ceea ce desparte bucuria de tristeţe. O baie în care te în-tâlneşti şi una în care te desparţi de mare. Dacă voi deveni miliardar, voi zăbovi la mare până cade frunza sau poate nu voi putea să o mai văd de loc. Mai bine să mă mulţumesc cu cele zece zile. Aprecierea este doar teoretică, formală, în afara părerii de rău. Împlinirea unei aprecieri este sigură în lipsa subiec-tului: a mării, prin dorinţa lui „re” – revederii, repetării, re, re , re…

2004-09-01

Page 265: Eseuri Despre Inteles

265

De la Marea Neagră, 2006 În favoarea nisipiştilor Piele udă. Burţi ude, şunci ude sau sâni frumoşi uzi. Oa-menii aduc cu ei din mare apa cuvenită pielii, ce se pre-linge şiraguri şi subliniază osteneala unei băi. Unii sunt mai urâţi uzi, ieşiţi din apă par deznădăjduiţi. Pe alţii, apa, curgându-le pe trupuri, îi înfrumuseţează. Apa şiro-ind pe trup este o graniţă pe care se amestecă modelul viu cu statuia posibilă a fiecăruia. La Jupiter, plaja este încă împărţită evident între nisipişti, cei ce îşi întind cearşafuri pe nisip, şi plasticieni, cei ce îşi întind cearşafurile pe paturi de plastic, plătind 10 lei. Constat că plasticienii lasă mai multă mizerie pe nisip, în urma lor. Este ori o părere greşită, ori răzbunare, ori o caracteristică a banilor pe care îi au sau un fel de umilinţă adusă nisipului şi nisipiştilor. Spiritul de plugar al românilor, acela ce îndeamnă la a locui în acelaşi loc, se manifestă şi pe bucăţica de plajă. Din zece familii de turişti recunoscuţi din vedere, care se aflau în preajma noastră în prima zi, şapte erau şi în ul-tima. Voi intra în mare, să gust starea de libertate. Să opresc motoarele obositoare ale minţii, să mă bucur ca un copil atunci când valurile mă înconjoară şi mă acoperă. Să simt libertatea animalelor. Plăcerea îmbăierii în mare este acea stare pură a libertăţii. Există teorii despre originea amfi-bie a omului. Singurul argument pentru care iau aminte la această idee este natura pielii umane, diferită prea mult de aceea a presupuselor sale rude din copaci. Pielea omu-lui, cea care îi dă frumuseţea, farmecul atingerii şi toată splendoarea unei iubiri între un bărbat şi o femeie, pare a

Page 266: Eseuri Despre Inteles

266

fi totuşi ieşită din apă. Contactul pielii cu apa este acela dintre mână şi mănuşă. Cad pe nisipul de la mal. Mă întind fără să ţin cont de fariseii plasticieni, las să curgă în mine, din aluatul ud al mării, acea pace limpede. Închid ochii, aud doar loviturile joase ale valurilor şi ţipetele, chiotele celor ce se îmbăiază. Fără să le văd feţele, bucuria, parcă i-aş auzi pe cei nau-fragiaţi de pe vasul Titanic. Mă uimeşte cât de aproape este bucuria de nenorocire, în strigătele oamenilor. Există o fenomenologie a plajei? Scrisă nu, dar în realitate da. Turiştii nu se mulţumesc cu vecinătatea benefică a mării. Ei dezvoltă o societate complicată, în care apa, ni-sipul şi soarele sunt pe ultimele locuri: 1. Introduc fără încetare în stomac seminţe, banane, bere, biscuiţi, clătite uriaşe, gogoşi, porumb fiert sau fript, cola, struguri, pizza, ciocolată, mici, lubeniţă, hamsie sau gu-vizi prăjiţi şi multe altele. Stau la coadă pentru toate aces-te produse, le transportă la cei dragi rămaşi pe cearşaf, desfac dopuri, studiază dopurile şi ambalajele în speranţa unor premii. 2. Fumează şi ascund cu dibăcie chiştoacele în nisip. 3. Se foiesc, se scarpină, se pipăie şi se privesc, se dau cu fel şi fel de creme şi uleiuri, împotriva soarelui sau în fa-voarea acestuia. Se acoperă încontinuu sau se descoperă, se răsucesc ca şi rotisoarele ori stau nemişcaţi minute în-tregi. 4. Vorbesc între ei, se ceartă, se împacă, mustră copii, îi privesc pe ceilalţi sau aşteaptă cunoscuţi, le rezervă un loc acestora şi se îngrijorează că nu mai vin, se enervează, se calmează, se bucură, fac fotografii, vorbesc la telefon, studiază telefonul, trimit sms sau dau bipuri celor ce în-târzie. Primesc vizite aranjate sau întâmplătoare, servesc musafirii cu bere şi seminţe. 5. Studiază vecinii, feţele şi trupurile acestora, privesc pe cei ce trec prin faţa lor, spre apă şi de la apă, picurându-le lucrurile. 6. Îşi ascund lucrurile, telefonul, aparatul de fotografiat, actele, banii, cheile, atunci când merg să facă baie. Îşi

Page 267: Eseuri Despre Inteles

267

aranjează mereu gentuţa cu aceste mărunţişuri şi o aco-peră cu prosopul la fiecare plecare. Chiar rămân să facă de pază pe rând la bagaje sau cer vecinilor să se uite la ele. 7. Joacă şah, table, cărţi, participă împreună cu copiii la jocurile penibile propuse de firmele de reclamă, îşi duc copiii să se rostogolească sau să sară prin toată aparatura posibilă. 8. Citesc ziarele zilei, reviste de tot felul, romane de suc-ces (de dragoste) sau de mare succes, cum ar fi Codul lui DaVinci. 9. Urmăresc secundă de secundă copiii, indiferent unde sunt şi ce fac, construiesc castele de nisip, aduc apă cu găleţica, schimbă scutece, prepară sau pregătesc mâncare. 10. Să vorbim şi de sex. Bărbaţii sunt preocupaţi de fetele tinere. Le privesc şi îşi închipuie tot felul de lucruri. Un studiu american spune că un bărbat este perturbat, în medie, de gândul sexului, de cel puţin 60 de ori pe zi. La mare este posibil ca perturbaţia să se dubleze. 11. Fac plimbări în lungul ţărmului, se duc să pescuiască de pe pietre, caută scoici, îi privesc pe cei ce pescuiesc. 12. Îi ascultă şi privesc pe vânzătorii ambulanţi, cei ce oferă nămol şi piatră de baie, banane, bilete la spectacole-le de la grădina de vară, poze la minut sau pentru a doua zi, cei ce măsoară pe loc tensiunea arterială sau vând cărţi ieftine. Turistul îndeplineşte meticulos, la scara cearşafului său, toate stările sociale provocatoare de stres, de acasă. Este foarte posibil ca un studiu serios să demonstreze că, de fapt, el pleacă acasă nu cu un stres mai mic ci cu unul schimbat. Citesc (punctul 8!) câteva prelegeri ale lui J. Habermas privitoare la modernitate. Dintre caracteristicile moderni-tăţii una este uimitoare, aceea de scop, atribuit la nivelul societăţii moderne. Venirea la mare, ca fenomen social amplu, la scară naţională, este rezultatul scopului de producţie, care impune societăţii o odihnă organizată. Acum 100 de ani nu se punea problema unei producţii de muncă şi, alăturat, a unei producţii de odihnă. De aceea,

Page 268: Eseuri Despre Inteles

268

acum un secol plajele erau virgine şi pustii. Turistul (in-dividul) se încadrează în sistem cu nici o diferenţă între fabrică şi plaja mării. Este o emancipare sau nu eliberarea sânilor pe plajă? Are o legătură frumuseţea lor cu actul dezvelirii sau e doar un gest de răzvrătire al câtorva femei, preluat apoi de modă? Sunt sâni care se văd şi merită admiraţie, cum sunt sâni care nu se văd, chiar dacă sunt la lumină. Rămâne de pus o întrebare amară despre frumuseţea sâ-nilor. Sunt ei secondaţi, atunci când uimesc privirea, şi de o frumuseţe interioară a femeii care îi arată? Un trup su-perb poate fi purtătorul unui creier ce nu diferenţiază gestul tandru al unui bărbat de o zmucitură. Răsăritul soarelui. Pescăruşi zburând vioi în ceruri cu nori pictaţi. Apa mării cărăruită de raze. Valuri întuneca-te, cu o luntre de pescari, doar conturată negru în zare. Acesta e tabloul mării la ora şase fără un sfert dimineaţa. Descrierea răsăritului, adică naşterea sacră, solară, din ziua de 4 august 2006, unică, irepetabilă şi magistrală, nu are sorţi de reuşită. Ivirea soarelui poate fi fotografiată, filmată si apoi vizionată, dar nu poate fi descrisă prin cu-vintele limbii. Doar dacă am fi fost un popor modern şi încă solar, care să admire zilnic, religios şi temeinic răsări-tul soarelui şi să fi avut 100 de cuvinte în limbă numai pentru asta. Dulce după-amiază târzie de vară. Se lasă soarele spre plopii tineri de la Jupiter. Se răresc încet nisipiştii. Se duc, flămânzi, să facă duşuri, să se îmbrace lejer şi să se în-drepte spre cantinele moderniste şi postmoderniste nu-mite restaurante. Mizeria de pe plajă este generalizată ca şi în hala de strungărie. Pescăruşii strâng şpanul, ba chiar se bat pentru el. Soţia mă zoreşte spre vestiar (hotel), eu mai amân plecarea, zăbovesc pe malul mării. E o lumină de asfinţit nefirească ce se ridică din valuri. Simt parcă privirea geţilor, de acum două milenii, păstrată acolo.

2006-08-06

Page 269: Eseuri Despre Inteles

269

Mi-e dor de Cassandra Locul. Unde e marginea lumii? Nicăieri nu este o margi-ne, doar când distanţa de cuib creşte avem impresia că noi locuim la marginea lumii. De aceea e pământul sferic, să nu existe pentru nimeni privilegiat acest reper. Totuşi Mediterana are, din pricini necunoscute, un privilegiu. Băile. „O baie straşnică” nu se spune. Nu este cuvântul potrivit pentru că îmbăindu-te aici, în mare, starea nu este cea a străşniciei, ci a sublimului. Ca şi gustul pepene-lui verde, de un kilogram, de două, de cinci sau de zece şi mai mult. Gustul adevărat începe de la zece spun bătrâ-nii. La margine baia e straşnică, la o aruncătură de piatră e superbă, dar în larg, departe, e sublimă. Ţâţele. Acolo poţi vedea zeii. În liniştea apelor şi în lim-pezimea lor cufundat, te înconjuri de o hipnoză căzută din ceruri. Spun unii că e suficient să iei gâturi mici de Metaxa şi să sorbi doze de bere germană, în timp ce dai cu ochii după ţâţele fetelor tinere. Nici bucile femeilor măritate nu sunt de lepădat. E o lume şi asta pentru cei ce nu pot mai mult, din care şi eu mă înfrupt, dar pe lângă ţâţe şi buci vreau să înot dincolo de bărcile pescarilor şi să iau cu mine acasă din odihna zeilor neştiuţi şi necunos-cuţi. Soarele. Se vede muntele Olimp, seara, de pe ţărmul Cassandrei. În fiecare seară spectacolul apusului de soare a fost altul. Văd şi acum încă acele ceruri senine sau în-nourate şi discul tremurător păşind pe fuşteie de lumini şi ascunzându-se după munţii zeilor. Baia în valurile de la apusul soarelui e ca o linguriţă de orgasm cosmic. Pri-vesc soarele căzând, cu privirea lipită de ape, cum valuri-le ritmic îl ascund sau îl lasă să îmi trimită orbitoare raze.

Page 270: Eseuri Despre Inteles

270

Or fi făcut băi cândva filozofii prin aceste ape mediterane? Pietrele. Aici marea are o dungă de pietre sub primul său val, pe care le scoate pe ţărm sau le ascunde. Le rostogo-leşte de milioane de ani pentru că sunt perfect ovoidale, cilindrice, sferice sau eliptice. Ce simplă este înţelegerea locului geometric. Sunt turişti ce caută pietre dimineaţa, la amiază şi seara. Asemenea pescăruşilor înfometaţi, ei se plimbă cu paşi precauţi şi din când în când se reped cu mâna spre nisip. Pietrele sunt frumoase ude, acea strălu-cire a apei nu poate fi adusă acasă. Privind acum în pun-ga cu pietricele îmi dau seama că acolo a rămas tot far-mecul. Căldura. Un experiment secret de degustare a soarelui se face în ochii tuturor. Constă în oboseală, după o excursie de înot în larg, cu durata de o oră. Mai constă în căderea pe nisip, la ieşirea din mare, acolo unde se ridică şi se lasă primul val. În întoarcerea pe spate şi în aşezarea braţelor şi a picioarelor în cercul lui Da Vinci. Şi mai constă în deschiderea ochilor spre soare. Şi în închiderea lor. Apa va urca udând trupul şi îl va lăsa apoi în voia soarelui. Cu acea căldură, acea stare, are egalul poate o iubire de sirenă. Tristeţea. Este cea a ultimelor zile. Nimic nu există, în afa-ra lui Dumnezeu, care să nu se topească într-o ultimă şi definitiv ultimă bucăţică. Nisipul plajei a fost cândva as-cuns în frumoase pietricele şi va deveni praf . Îmi storc slipul şi îl pun în pungă după ultima baie. Soarele a apus deja. Plaja e pustie. Prietenii s-au dus şi ei spre adăpost. Mă gândesc, privind marea, că nimic nu există, în afara lui Dumnezeu, care să nu se topească într-o ultimă şi de-finitiv ultimă bucăţică.

2006-09-08

Page 271: Eseuri Despre Inteles

271

În jurul lacului Ursu Adică un lac de forma unei blăni de urs întinse la uscat. E prima oară când caietul meu de însemnări rămâne gol, după ce trei zile am respirat, privit, mâncat, băut, discu-tat, dormit, dansat, plimbat, gândit la Sovata şi iar respi-rat, privit, mâncat... adică de trei ori la rând, ca şi în po-veştile ce se termină cu o nuntă ce va ţine trei zile şi trei nopţi. M-am întrebat în copilărie, citind, cum o fi să petreci trei zile şi trei nopţi, nu îi e somn miresei, nu obosesc nunta-şii, nu cad frânţi muzicanţii? Există şi o voinţă de a repeta în a petrece cum există o voinţă de a repeta în muncă sau o voinţă de a repeta în a face dragoste. Lucrurile care se repetă doar prin voinţă au o parte ascunsă, pe care doar repetarea actului o scoate la iveală. Plimbarea în jurul lacului Ursu, în singurătatea unei di-mineţi de aprilie-mai, este paharul meu de dezmorţire. Privesc betoanele pavajului recent reparate şi semnătura meseriaşului, trasată cu mistria: VASILE. Îi fac şi o poză pentru că mă impresionează semnificaţia sa filozofică. Sarea muntelui de sare are nume de turişti scrijelite, co-pacii au gravate în carnea lor nume de turişti. Aici oame-nii vin să fie turişti, doar trecerea lui Vasile şi numele lui rămas în beton au semnificaţia muncii. Vasile a înţeles sensul înscrisurilor turistice şi s-a răzbunat din postura sa de truditor. Fotografiez printre ochiurile plasei de gard ce înconjoară lacul raţe sălbatice înotând maiestuos. Apa este suprasa-turată cu sare şi totuşi raţele îşi vâră capul după peşti imaginari sau după viermi recent inventaţi de climatul vechi de un secol, cât a trecut de la apariţia lacului, în

Page 272: Eseuri Despre Inteles

272

urma unei alunecări de teren. Sârma ghimpată riguros a gardului, ce-i ţine departe pe cei ce nu vor să plătească bilet administraţiei pentru o baie, îmi aminteşte de o în-chisoare. Mă plimb în jurul unui lac sau în jurul unui gard sau în jurul unei închisori a unui lac? Nu ştiu cât contează dacă lacul Ursu este un lac liber sau nu. Foto-grafiez soarele trecând printre crengile copacilor şi mă gândesc la libertatea soarelui. O sportivă alergă dimineaţa în jurul lacului. Trece şi peste betonul reparat de Vasile şi inevitabil citeşte numele zi-darului între doi timpi de inspiraţie-expiraţie. Devenim personajele unei probleme de cinematică, eu şi frumoasa sportivă. Până eu, ţestoasa, mă târâi un sfert de cerc, ea cu pas de iepure, iarăşi mă ajunge şi mă depăşeşte inspi-rând şi expirând ştiinţific. O fi oare vreun extraterestru deasupra noastră să calculeze viitorul nostru punct de întâlnire? Nu-mi place ideea că, de fapt, o matematică pe care nu o poate opri nimeni calculează toate, dar absolut toate mişcările noastre. Cele trei zile au trecut, au devenit amintire în zecile de poze făcute atunci dimineaţa, în jurul lacului sau în multe altele făcute în jurul cabanei cu prieteni, cu mielul rotisat sau gulaşul fiert în ceaun. Mă gândesc iarăşi la poveştile cu nuntaşi, la nunţi de trei zile şi trei nopţi şi ele trecute pentru a putea deveni poveste. Noaptea târziu şi gustul berii, AC / DC cu răpăielile de chitară cerute de mine DJ –ului pentru a dansa ca pe vremuri. Am dansat, am trans-pirat, am retrăit vremuri în noi haine ale timpului. Ce sunt toate astea? Răspunsuri se pot da în fel şi chip, dar consistenţa realului nimeni nu o poate trage după sine spre viitor, spre acasă sau spre oriunde. Nu am scris nimic în caietul proaspăt pe care îl iau cu mine în orice călătorie şi scriind acum am copiat din min-tea mea imaginile de lângă lac. Acelea ce păreau atunci cele mai îndepărtate de miezul care era petrecerea.

2007.05.01

Page 273: Eseuri Despre Inteles

273

Newton, Mioriţa şi schiorii Faţă de drumul spre munte, cenuşiu şi murdar, cu gropi şi reduceri de viteză, versantul pe care coboară pârtia este un picior de plai, pe-o gură de rai. Îmi închipui acel picior de plai doar verde şi însorit din pricina Mioriţei, nu şi alb, învelit în zăpadă, cu brazi reci şi ţurţuri de gheaţă atâr-nând din crengi. Inevitabil, urcarea cu telescaunul printre brazi şi peste văi mă duce cu gândul la ciobanii din bala-dă. Nu au bătut ei munţii iarna doar ca să privească natu-ra, ci au moţăit în sate, lângă staulele cu oi şi şi-au iubit mândrele. O poză pe pârtie are rolul de a ne face mai frumoşi. Cine nu vrea, atunci când se priveşte pe sine, prin orificiul în-tors invers al aparatului, să nu iasă puţin mai frumos de-cât este. Absolut toată lumea. Nu avem o reprezentare în pictura populară a ciobanului mioritic, alături de a sa mândră. Nu avem pentru că acesta era singur sau nu era singur, dar balada nu pomeneşte despre asta şi deci nu contează. Schiorii plătesc la casa telescaunului o cantitate de ener-gie potenţială, pe care o consumă prin sinusul unghiului dintre schiuri şi orizontală. Mă gândesc la o pârtie perpetuum mobile, cu o singură coborâre şi fără nici o urcare. Pentru că amân mereu urcarea, (în proiectul meu închipuit) constat ca soluţia stă în a o face de lungime in-finită. În momentul inventării perpetuumului, se termină cu economia de piaţă şi cu toate afacerile. Vreau să adaug că o pârtie de lungime infinită are panta egală cu zero, adică o pârtie fără nici o perspectivă. O incredibilă energie stă ascunsă în panta muntelui. Gra-vitaţia o putem invoca şi în palme, cu o monedă, dar să gustăm din ea cu toate moleculele odată e posibil doar

Page 274: Eseuri Despre Inteles

274

aici, pe pârtie. Schiorul se include în formula lui Newton, devine şi el o masă pe care o ia în seamă însuşi globul pământesc şi acceptă să dezvolte produsul m1 (eu) x m2 (terra). Vântul coboară în avalanşe mici zăpada de pe ramuri, e o făină ce umple aerul până departe. Aspir praful invizibil de gheaţă şi mă opresc pe o margine a pârtiei să privesc. Stâncile rămân goale, prinse parcă de rădăcinile brazilor precum nişte ţestoase într-o plasă de pescar. Ce o fi la 100 de metri sub mine sau la 1000 sau la 10.000? Nu se ştie şi aş fi poate dezamăgit dacă cineva ar fora şi mi-ar aduce nişte carote de sare sau rocă. E o carne a pământului pe care nu vrem să o vedem. Vrem să vedem doar frumuse-ţea de afară. A admirat frumuseţile naturii ciobanul din baladă? Cât a admirat frumuseţile naturii ciobanul din baladă? Nu am cum să ignor aceste întrebări despre el pentru că, prin educaţie şi prin prezenţă, îl văd ca pe unicul proprietar al acestor locuri. Când ceva e frumos, inevitabil ne bucurăm şi ne gândim la cel în drept să se bucure. Iar ciobanul este cel mai în drept să se bucure de frumuseţea munţilor. Cât s-a bucurat Newton de teoria sa? După ce a înţeles-o şi-a dat seama, cu tristeţe, că nu cunoaşte natura gravita-ţiei. Încă nimeni nu o cunoaşte, nici astăzi. Newton a spus că este de natură divină. Este probabil punctul de întâlni-re dintre părerea lui şi cea a schiorilor. Liniştea cea mai adâncă este cea a muntelui. Sus, între brazi, pe scaunul metalic ce urcă, eu sunt singur şi mă adăp din linişte. Totuşi. A fost iubit de o a sa mândră cio-banul? E atâta loc vara pe sub brazii ăştia, atâta iarbă şi alean, să se poată iubi toţi ciobanii cu mândrele lor. De ce să nu-i fi fost dor de ochii ei frumoşi şi de dulceaţa ei, ci să fi preferat să se piardă într-o neînţeleasă îndărătnicie?

Page 275: Eseuri Despre Inteles

275

Nu pot încheia nici ideea despre ce a gândit Newton, pentru că este şi astăzi nerezolvată, nici pe aceea despre ciobănaş, pentru că nici măcar nu se regăseşte, ca idee. Oricum balada este cântată de veacuri, culeasă şi tipărită şi va mai fi încă analizată de zeci de generaţii de critici şi filozofi. Ca urmare, a mai rămas o singură posibilitate reală, aceea de a schia.

2005-03-01

Page 276: Eseuri Despre Inteles

276

Sâmbăta fulgilor Pârtia pentru schi se desenează cu urmele fiecărei cobo-râri. Cu fiecare dâră, devine o tot mai încâlcită, ca şi o barbă albă de moşneag. Plăcerea plutirii sau cea a unui zbor care e pe cale să înceapă îl face pe schior să vrea iar şi iar. Fulgii de deasupra reuşesc asta, să plutească şi să zboare. Dar pentru ei zborul e o ultimă coborâre. În fiecare iarnă îmi propun să străbat vara povârnişurile pe care cobor când sunt ninse. Să le văd goale de zăpadă. E ca dorinţa de a vedea goală o femeie frumoasă. Vara uit şi aşa se scurg anotimpurile. Vara prefer goliciunea per-manentă a mării. Urcarea este gestul public al schiorului. Statul la coadă şi prinderea de funia teleschiului sunt ritualul urcării. Co-borârea este o chestiune intimă, care nu se poate povesti şi rămâne, în realitate, în afara oricărei discuţii. La fel e şi în viaţă: ridicarea costă, e privită de cei din jur, coborârea e gratis şi personală. Brazii şi zăpada au puterea să renunţe la mândria lor şi să accepte măreţia mişcărilor schiorului. Acestea devin fun-dalul rezervat al acestei alunecări. Poate perfecţiunea alunecării, tentaţia perpetuum-ului şi privilegiul contro-lului îl ridică pe schior la înălţimea simbolică a brazilor. Liniştea din pădure, unde s-a aşternut o zăpadă de op-tzeci de centimetri, este nefirească. Pare a fi făcută. Ascul-tând în jur, pentru că e mai mult decât că nu se aude ni-mic, parcă se percep foarfecele spiriduşilor care taie felii de timp, fabricând-o. Ieri am schiat pe o ceaţă groasă. Ceaţa, în afară că e un mediu foarte friguros şi fără vizibilitate, nu dă prea multă

Page 277: Eseuri Despre Inteles

277

hrană spiritului. Celţii au preamărit ceaţa şi au făcut-o casa bărcilor cu zâne. Pentru că ceaţa le era dată, şi ca să fie iubită de popor, au înfrumuseţat-o cu trupurile fecioa-relor. Pentru o specie vie, orice lucru urât poate fi salvat de trupurile fecioarelor. Singurătatea schiorului în ceaţă e o totuşi o lecţie despre soare. Ce farmec au fotografiile? Duc acasă şi pun în cămară câteva miimi de secundă, de timp? Trei fotografii am fă-cut şi bateria aparatului, anume încărcată, a murit din cauza degerăturilor. Adică trei miimi de secundă. O foto-grafie poate fi şi o semnătură, un semn al unei bucurii de care, la greu, ne poate fi dor. Fulgii, proveniţi din ceaţă şi minus 12 grade, se rotesc ca mici vâltori în jurul nostru şi lasă prin agresivitatea lor o impresie definitivă (vezi titlul). Promoroaca se aşează pe păr, gene, sprâncene şi pe puful de pe obraji. Peisaj lunar, şi totuşi se simte o vioiciune a tuturor. Schiorii intră şi ies de pe pârtie ca albinuţele prin urdinişul unui stup. O tabletă de ciocolată sau un măr aproape congelat redau forţa. Dacă forţa ar fi doar aici, dar nu e. Nici nu contează.

2006-02-05

Page 278: Eseuri Despre Inteles

278

Europa începând de la Sibiu Pentru prima oară Revelionul e ca o bârnă pe care mă plimb între cele două puncte de sprijin. Sala de petrecere şi o piaţă, nu una obişnuită, ci una istorică, adică Piaţa Sfatului din Sibiu. Fără să vreau, îmi imaginez mulţimea de suflete a marilor adunări de la Blaj, de acum 150 de ani. Atunci era luptă şi asuprire dinspre Europa, acum un prilej de bucurie, devenit normal, prilej în care un şef de stat consfinţeşte aproape banal un succes aşteptat atât de mult. Nu ştiu cum şi cât de istoric va deveni peste decenii acest moment şi acest discurs ţinut în faţa a zeci de mii de oameni. Oamenii din jur par fericiţi pentru ceea ce urmează. Nu îmi dau seama dacă este vorba despre schimbările din viitorul ţării, despre care se vorbeşte sau despre spectaco-lul promis de primar, unul muzical şi pirotehnic, ieşit din comun. O pereche de tineri de lângă grupul nostru s-a sărutat în continuu pe toată durata discursului. Aici este vorba despre o a treia cauză posibilă a fericirii, singura invariantă, de la 1848 şi chiar de dinainte. Primarul Sibiului a dat dovada spiritului sec al saşilor. Cum te simţi, Sibiu? În loc de cum vă simţiţi, dragi sibi-eni? Adică pragmatism şi preocupare pentru sistem şi mediu, spre deosebire de discursul prezidenţial, emotiv nu emoţionant, adresat direct, la persoană. Niciodată nu am reuşit să mă integrez într-o mare mul-ţime de oameni. De aceea, nu am participat decât rar la ceea ce trebuie privit din tribune arhipline. Senzaţia de a fi un centimetru dintr-un intestin al unui animal uriaş nu mă încântă. În noaptea Revelionului, după retragerea din piaţă, excrementele acestui animal – format din mii de

Page 279: Eseuri Despre Inteles

279

sticle de şampanie sparte şi pahare de unică folosinţă– nu-i lăsau ascultătorului prea multă duioşie în faţa for-maţiei Phoenix. Am ascultat un Nicu Covaci răguşit şi un sunet îndoiel-nic, ca volum şi claritate. Producţiile lor recente şi cele din străinătate nu fac decât să întărească ideea că apogeul lor artistic din anii de glorie a fost şi rămâne inegalabil, chiar şi de către aceleaşi persoane. Cât de adevărate sunt cele două vorbe populare: „Fosta-i, lele!” Am asistat acolo şi la o răzbunare muzicală istorică. O întreagă generaţie de români ce ascultau în anii ’70 for-maţia Smokie, pe la Europa Liberă, au fost fericiţi timp de o oră şi 40 de minute, regăsind melodii iubite, în direct, fără să le vină să creadă. Cânta însuşi Chris Norman, cu vocea aceea de demult, atent răguşită, electrizând mulţi-mea. Ploaia continuă nu a avut nici un efect asupra noas-tră si nici senzaţia de a fi un centimetru de intestin. Femeile văzute pentru prima oară par a fi mai frumoase. Explicaţia poate veni de la acceptul admirării ansamblu-lui faţă de cunoaşterea ulterioară a detaliilor. Aşa a fost şi şocul unui spectacol de violoncel şi chitară solo cântat în întuneric, de pe o schelă de foraj, metalică, cu flăcări de balauri şi mii de luminiţe şi artificii fantastice. Am privit o dovadă uluitoare a artei duse în zone inimaginabile de către nişte francezi de o înaltă clasă tehnică şi artistică. Mi-am dat seama că a meritat, chiar din prima noapte, ca Sibiul să devină o capitală culturală europeană. Aş vrea ca ideea de călăuză a eseului să fie aceea de a merge la Sibiu, neapărat în acest an, atunci când este po-sibil, pentru a descoperi Europa altfel decât povestită la televizor sau văzută prin ochii emigranţilor ori ai politici-enilor. Merită!

2007-01-04

Page 280: Eseuri Despre Inteles

280

Vederea de pe munte Privind brazii din telecabină, cu mult de deasupra lor, i-am văzut şi mai înalţi şi mai impunători. Am înţeles că acela ce impune în realitate respect nu are nevoie să fie privit dintr-o anume poziţie. Întotdeauna m-a uimit bra-dul. E singurul element sacru recunoscut ca străvechi aparţinător al culturii noastre, cel care nu se va putea în-noura niciodată de modernitate şi de uitare. Bradul mito-logic îi lega pe acei oameni străvechi de soare ca arbore al cerului. Diversitatea lumii e în acelaşi timp o culme a perfecţiunii şi una a imperfecţiunii. Frumuseţea munţilor, priviţi spre sud, de pe vârfuri, este indescriptibilă. Gândul m-a dus spre timpuri adânci, necunoscute şi la oamenii care atunci au privit şi ei munţii. Doar prin privirile lor a pu-tut trăi atâta frumuseţea patriei. Cred că despre o astfel de patrie scria Nichita Stănescu. E un miracol cum a scris despre patrie atunci, în vremuri atât de potrivnice geniu-lui său, când aceeaşi patrie devenise comunistă, fără a atinge măcar cu o idee ce ar fi putut fi nevalabilă acum, despre conceptul de patrie. În „Mitologie română”, Romulus Vulcănescu descrie că-lătoria sacră a stră-stră-moşilor, prin urcarea muntelui, în întunecimea nopţii, de către mase mari de pelerini. Atin-gerea vârfurilor sfinte coincidea cu răsăritul soarelui. Era doar linişte, îngenunchiere şi privire în zări peste vârfuri, spre zeul soare. Era învăţarea iubirii de patrie. Nu este un alt loc, pentru a înţelege ce înseamnă aceasta, decât acolo. Esenţele filozofice sunt nişte nuanţări exagerate. Astfel se va rostogoli gândirea unui popor, ca un bulgăre de zăpa-dă, adăugând câte un strat invizibil, până va deveni ma-

Page 281: Eseuri Despre Inteles

281

re. Aşa e şi înţelegerea esenţei cuvântului patrie. E o coardă a sufletului care vibrează ascuns, dar sunt locuri în care, şi momente când, vibraţia aceea devine clară: iarna, pe vârfurile munţilor.

2004-02-21

Page 282: Eseuri Despre Inteles

282

Omul de la Păltiniş Încercare de aducere aminte „Şi Abel şi Cain aduc jertfă. Dar, spre jertfa lui Abel, Dumnezeu priveşte cu plăcere, iar spre jertfa lui Cain nu”. De ce? Îţi vine să spui: „dar nu făcuse nimic, săra-cul”. Şi tocmai de aceea, Cain ucide pe Abel: fiindcă jertfa acestuia fusese primită, iar a sa nu. Vroia Dumnezeu să îl pună la încercare, ca mai târziu pe Avraam? Dar de ce nu l-a pus la încercare pe Abel?” (C. Noica) Excursia la Păltiniş, încă de când a fost programată de un prieten schior, m-a determinat să recitesc unele pagini din cărţile lui Constantin Noica. Mersul acolo mi se părea o emoţie şi o încercare personală. Ştiam că ultimii 12 ani din viaţă îi petrecuse la Păltiniş, între 1975 şi 1987. Schio-rii de atunci au trecut probabil, târâindu-şi clăparii, pe lângă acel om, ce se plimba singur, asemeni lui Socrate, nu prin pieţele grecilor, ci printre brazi, sorbind gândire. Se plimba singur şi zdrobit de sistemul comunist, pentru simplul motiv că Dumnezeu primise jertfa lui şi tot pe el Dumnezeu l-a pus şi la încercare. Cândva în anii ’30 sau ’40, Noica scria: „Filozofia nu e posibilă decât în oraş, printre oameni, în pieţele acelea de care nu se dezlipea Socrate. Singură întâlnirea cu celălalt ţi-o dă. Puneţi etaje peste etaje, suprimaţi grădinile (sau cel mult aceste convenţionale grădini publice) – şi unde-va, lângă o scară de serviciu, se va naşte un filozof. E încă prea multă natură în România”. Sibiul este aşezat de saşi peste un loc demult binecuvân-tat, la poalele munţilor Cibinului. Nu ştiu ce scriu mono-grafiile locale despre asta, dar este clar că piciorul acela de plai, din baladă, poate fi căutat de arheologii culturii

Page 283: Eseuri Despre Inteles

283

populare şi aici. Vârfurile Cindrel şi Preajba se uită spre noi de departe şi se ascund cu cât ne apropiem de Răşi-nari. Străzile strâmte ale acestui sat celebru par rupte dintr-un film documentar. Parcă venit lângă o fântână de aur, la locul de naştere a lui Octavian Goga şi al lui Emil Cioran, filozoful îşi va petrece bătrâneţea aici, printr-un paradox al vieţii, într-un loc cu acea „prea multă natură”. „Când Dumnezeu dă lui Moise sarcina cea mare faţă de neamul său (ce frumos spune Miron Costin al nostru despre Moise: „au avut pre singur Dumnezeu dascăl, rost către rost”), acesta se plânge că e greu de vorbă. Dumne-zeu îi răspunde să ia în ajutor pe fratele său binegrăitor, Aaron. Oamenii au nevoie şi de un retor! Moise transmite cuvântul Domnului, face minuni, duce spre Canaan po-porul ales. Şi totuşi are nevoie şi de un retor”. (C. Noica) Privesc de pe vârful pârtiei spre nord, spre podişul Transilvaniei şi în jur, spre munţii ascunşi de piscurile din preajmă. E o frumuseţe cuprinsă de o linişte amenin-ţătoare. Doar vuietul brazilor ce se înalţă ca un sunet de uzină, aminteşte că există şi o lume a lucrurilor în mişca-re. Timp de 12 ani a ascultat filozoful această linişte, aş-teptând o întoarcere spre un undeva inexistent. Fiecare filozof este un retor al timpului său. Conducătorii niciu-nui timp nu au putut duce popoarele lor, fără a lăsa să vorbească pe retor. „ Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren, pe un coridor ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci de-parte nu numai de orice om, mai ales de cei care te împi-edică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix din spaţiu. Eşti undeva , între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren,

Page 284: Eseuri Despre Inteles

284

purtând după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur”. (C. Noica) Aceste fragmente sunt citate din cartea „Jurnal filozofic”, publicată de Constantin Noica în anul 1944. Singurătatea spirituală a unei bucurii pe care o va căuta în gândire va fi lumea sa. Programul grupului de schiori din care am făcut parte a fost extrem de precis. Timpul de aşteptare la telescaunul pârtiei era prea mare, de 30 minute, aşa că nu am reuşit să vizitez vila în care locuise filozoful. Am aflat că nu mai există muzeul, adică acea încăpere amenajată. Totul a fost, şi dacă totul a fost, nu mai contează decât că privirea lui a cutreierat zările, spre munţi. Privesc zările, spre munţi, şi urc în autocar.

2006-02-21

Page 285: Eseuri Despre Inteles

285

Nimic nou despre ghiocei Există undeva o pădure anonimă cu milioane de ghiocei. Atât de mulţi că şi în satul de lângă pădure casele au ca blazon, lipit pe tencuia frontonului, semnul ghiocelului. Prin mistria meşterului popular, ghioceii – blazon par desenaţi de copii în caietul de grădiniţă. Babele care se opresc şi se uită lung după maşină au cules cândva ghiocei din pădurea de pe deal. Au primit cândva ghiocei de la iubiţii lor, primăvara, şi s-au sărutat sub co-pacii pădurii. Dar asta a trecut. Acum sunt urâte şi triste. Copiii din sat fug, cu cizmele lor din cauciuc, printre co-paci şi ghiocei. Cei mai mulţi vor merge la şcoala profesi-onală. Unii or fi sensibili şi privesc cu gândul la poezie şi primăvară. Nu e sigur. Nu e sigur nici că aceasta ar fi ne-apărat o calitate. Fraţii lor mai mari au uitat că în pădurea de pe deal natura săvârşeşte o minune. Ei beau bere şi joacă cărţi în cerdacul barului de la răscruce. Oale vechi din metal ruginit şi picioare de sobă au fost aruncate printre copaci. Vor dispărea peste o sută sau două de ani, când alţii vor veni să culeagă ghiocei. Doar ghioceii vor rezista timpului sau poate doar ideea oame-nilor de a îi iubi. Nu trebuie să privim aşa pădurea cu milioane de ghiocei. Să uităm ideile realităţii din jur. Să nu ne gândim la ne-gru, când petalele lor sunt aşa albe. Dar, ce să ne treacă prin minte? Dacă trebuie să ne treacă mereu ceva! Natura nu vrea să murdărească nimic. Să admiri ghiocei în pădure. Linişte cade din ceruri. Ar trebui să ai zeci de iubite, având în vedere câţi ghiocei poţi culege şi dărui. E o idee parşivă şi atribuită pe ne-drept ghioceilor. Să lăsăm mai bine în pădure surplusul.

Page 286: Eseuri Despre Inteles

286

De ce atâta admiraţie pentru ghiocei? Ştiu ei că sunt fru-moşi sau nu ştiu? Cu siguranţă ştie Dumnezeu. Dacă ştie Dumnezeu, atunci vor afla şi ghioceii. Într-o zi, acum o mie de ani, cineva a adus un ghiocel aici şi ghioceii au năpădit pădurea. Le-a plăcut ceva sau nu au avut picioare să meargă în altă parte. Nu cred că e ci-neva care nu ar vrea să plece la un moment dat. Chiar şi ghioceii. Ascultaţi Nightwish şi târâţi-vă picioarele printre frunze. Nu vă fie milă de ghiocei. Vor veni oricum mistreţii să caute jirul uitat în toamnă şi colţii lor îi vor ucide. Ştiu mistreţii despre relaţia om – ghiocel? Habar nu au. Dar ştie Dumnezeu. Va veni poate o iubită, să fie uimită de atâtea flori. Dar nu e drept să aşteptăm iubire pentru frumuseţea florilor din jur. Iubirea să vină cu alte trenuri. Nu s-a aflat dacă tre-nurile acestea preferau să vină sau să plece. Din simplu motiv că nu se poate comunica această idee. De ce Nightwish? Pentru că ascult acum muzica lor şi asta mă face să îmi imaginez o pădure perfectă. E pădu-rea în care am fost după ghiocei. Primăvara devreme pă-durea seamănă cu un parc în care oamenii se plimbă în pijamale. Şi totuşi ne place primăvara în pădure. Poate ne place şi ideea de a vedea mulţimi de pijamale. Ghioceii sunt fiinţele serioase, îmbrăcate. Ei vor muri când pădurea e încă urâtă. Niciun ghiocel nu văzut încă o frunză din stejar. Cum poate fi urâtă o pădure? Cred că este o premisă falsă. Mijiţi ochii printre ramuri spre soare. Suliţele lui sunt splendide. Cădeţi în frunze şi ascultaţi-le cum foşnesc. E o stare aparte. Eu am stat rezemat multă vreme de un copac. Starea mea nu contează, nici cea de atunci şi nici cea de acum, aşa cum în pădure ghioceii stau singuri, nepriviţi.

2004-03-18

Page 287: Eseuri Despre Inteles

287

Socrate şi all inclusive Sunt oameni pentru care ideile contează la fel de mult ca şi lucrurile. Sunt alţi oameni care nu înţeleg utilitatea ide-ilor, nici măcar simpla lor existenţă. Aceştia populează oficial pătura civică a societăţii umane. Ei sunt cei care cer în fiecare zi, fiind oamenii de bine, condamnarea la moar-te a lui Socrate. Am înţeles cu tristeţe, citind despre soarta lui Socrate, că filozofii occidentali ce au preafericit anti-chitatea greacă nu au, de fapt, nici o bază. Poate doar din biblioteca universităţii sau după o plimba-re prin parcul liniştit şi umbros să crezi că la Atena, acum 2500 de ani, lupul se pupa cu mielul. Dintre sute de turişti din Franţa, Belgia, Olanda, Germa-nia, România, Rusia, care se scaldă zeloşi în piscina unui hotel din Albena şi fac plajă tacticoşi, unul singur citeşte după-amiaza, în chioşcul în care chelneri trişti prăjesc turte şi cârnaţi pentru graşii care încă nu s-au săturat mâncând întruna, de dimineaţă. Eu sunt personajul solitar. Citesc o carte despre Socrate şi personalitatea acestui om mă minunează încă o dată. Trebuie să precizez că Socrate nu a fost grec, atât cât a fost om. A fost chiar un om urât pe dinafară, dar unul frumos pe dinăuntru. Poate termenul de supraom e mai bun, iar cel de geniu este şi mai potrivit. Dar, aici e tot farmecul: că Socrate a fost de fapt cu totul altceva. Privesc nişte occidentali masivi, tatuaţi 50%, raşi pe dea-supra urechilor, cu creastă. Beau bere după bere şi sporo-văiesc amuzaţi, mângâindu-şi reflex copilaşii blonzi şi supraponderali. Aş vrea să le pot fotografia minţile, să văd cu ce s-au ales ei, ca oameni simpli, dacă s-au născut în occidentul filozofilor. Consider că abordarea occiden-

Page 288: Eseuri Despre Inteles

288

tală a filozofiei greceşti este ca un studiu al ziariştilor despre rocile de pe Lună. O toropeală mă înconjoară; aţipesc, cartea îmi cade pe masă. E o crimă să dorm după-amiază, în vreme ce soare-le nu o face, chiar e mai aprig cu lumea de dedesubt şi cu marea. Marea noastră Neagră văzută dintr-o altă ţară îmi pare ca nevasta iubită, întâlnită în vecini fără motiv. Poate că cel mai potrivit pentru Socrate ar fi să-l consider, la prima vedere, un... fraier. Dar termenul nu e deloc filo-zofic. Nu e nici măcar însoţit de o idee. Mai ales că Socra-te a călăuzit cu ideile lui toată lumea, a făcut prin asta să dispară orice urmă de gândire ce ar fi trebuit să fie lăsată urmaşilor de către druizi, celţi, goţi, mari preoţi, daci şi alte zeci de neamuri ce formează astăzi Europa. Nu mai ştie nimeni nimic, ici-colo câte o bănuială. Ştim însă ce au spus filozofii greci, toţi prin referire la Socrate, chiar şi cei de dinaintea sa. Totuşi, toţi cei care l-au cunoscut sau au auzit de el au avut aceeaşi părere. După ce fusese pus să bea cucută, printr-un fel de aspră recomandare, în timp ce prietenii îl implorau să evadeze, având cheile închiso-rii în mână, Socrate a vrut să moară pentru a nu muri tot ceea ce el a spus. Aici faptul istoric este uşor comic; doar forţarea pe care o impune Socrate propriei sale sorţi, mu-rind spre ciuda vrăşmaşilor, îl transformă în singurul erou filozofic din istoria lumii. Creştinismul are în fapt două izvoare, Isus cu apa spiritului şi Socrate cu apa gândirii. Iar omul nu este altceva decât spirit şi gândire. All inclusive, adică totul inclus, este o reţetă de manage-ment faină, bazată pe lăcomia hominizilor. („Supermarketul” transformă cumpărătorul dintr-un om liber într-un hamal, un manipulant necalificat al mărfii pe care o caută prin rafturile din fosta magazie, devenită marele magazin, o alege, o încarcă, o împinge, o plăteşte, o descarcă pentru a-şi astâmpăra lăcomia. Ba, mai mult, senzaţia este deja ca aceea a unui mic orgasm, a unui sport plăcut. )

Page 289: Eseuri Despre Inteles

289

În aceeaşi idee, restaurantul „all inclusive”se goleşte de ospătari; omul liber, acum devine şi bucătar, servindu-se singur, şi picolo, pregătindu-şi tacâmurile, şi ospătar, ducându-şi de mai multe ori felurile de mâncare într-un furnicar de nedescris. Lăcomia sa îl subjugă iarăşi. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Este fraza pe care a citit-o Socrate vizitând oracolul din Delhi şi cărei idei şi-a închi-nat viaţa, vorbind şi fără a scrie. Nu este cazul să discut despre asta, aş vorbi şi eu despre rocile de pe Lună. De 2500 de ani s-a scris, se va mai scrie încă 2500 de ani, dacă nu dispărem între timp. Cred că Socrate a fost, de fapt, primul filozof care nu doar a vorbit despre, ci a şi iubit public, prin bunătate, ideea de om. Despre rocile de pe Lună: Totuşi înţelegerea lui „cunoaşte-te pe tine însuţi” este aproape paradoxală: adică înseamnă renunţare la a mai căuta cunoaşterea ta însuţi, în sensul de a-ţi lăsa firea să te facă să fii. A fi tu însuţi, în urma lui „cunoaşte-te pe tine însuţi” este a fi, fără a mai afla vreodată ceva despre tine însuţi. E singura pace pe care o poate visa un om. Capcana acestei propoziţii este uluitoare. În termeni mai simpli, profunzimea ei îndeamnă pe om să nu-şi mai ci-untească firea, imposibil de ciuntit, spre ceea ce ar dori să fie, ci să se împace cu propria sa fire, pentru a trăi împre-ună şi în armonie. Ultima zi. Prima baie în mare din ultima zi. Ce bine că putem trăi, în mod liniştitor, un început al oricărui sfârşit.

2007-08-29

Page 290: Eseuri Despre Inteles

290

Wittgenstein şi Sarmisegetuza Nu există nici o legătură, poate doar în mintea mea, între cele două cuvinte. Dar, limbajul este o relaţie inclusiv re-flexivă şi dacă în mintea unui om se creează o punte, cu o semnificaţie, între un filozof şi o cetate dacică, atunci mie de acum încolo Cetăţile dacice îmi vor aminti, îmi vor comunica, despre lectura filozofiei lui Witt. Toamna în munţii Orăştiei, sub un cer dureros de albas-tru, recomand nu ştiu cui, urcarea munţilor pe drumurile pe care au cărat dacii blocurile de piatră spre a le aşeza în ziduri. Este incredibil pentru mine că mi-au trebuit cinci decenii de pregătire pentru a merge în pelerinaj pe aceşti munţi. Incredibil poate fi citit ca ruşinos. Ce eroare în modul de predare al logicii matematice. In-tră profesorul, spune bună ziua, ia creta şi începe să scrie: p sau q se notează cu p v q şi înseamnă că propoziţia (p v q) este adevărată, dacă una din părţile ei este adevărată, sau p, sau q. Gata cu aderenţa elevului, s-a dus posibilita-tea lui de a gândi despre logică. Dacă profesorul ar fi în-ceput să spună mai întâi de ce a fost nevoie de logică în ştiinţă, cum au dezvoltat Frege, Russel şi Wittgenstein ideile logicii şi de ce a fost nevoie de asta, un număr dife-rit de zero şi suficient de mare de copii ar fi ciulit urechea. Nu-i târziu, pentru că lumea este mereu la început. Un concediu târziu, în care seara mă delectez citind filo-zofie, în camera unui hotel din Geoagiu-Băi, iar ziua ex-plorez pădurile de la Costeşti şi Blidaru şi privesc Valea Mureşului de pe creste, cum a privit-o însuşi Burebista, îmi rămâne pe veci o dulce amintire. Numele Văii Oraşu-lui, cum i se spune râului vijelios ce se strecoară printre munţi, nu vine de la nici un oraş; nimeni nu ştie de unde vin toate numele legate de Oraş, Orăştioare şi Orăştie. Dar ele ascund ceva, o mare şi importantă taină.

Page 291: Eseuri Despre Inteles

291

Dacă Wittgenstein este contradictoriu de la un capăt la altul al vieţii şi al operei, de la o frază la alta sau de la o idee la alta, aceasta este o gaură dată de un burghiu al omenirii în neantul ce o înconjoară. E un merit ce încă nu iese cu totul la iveală. Cred că nu este corect ca filozoful să fie privit ca şi o expresie matematică în care doi ter-meni ai unei sume, unul negativ şi unul pozitiv, ambii gigantici, duc în final la un rezultat nul. La Cetatea Costeşti am încercat o mare uimire. În centrul cetăţii, pe un loc însorit, lângă locuinţa cu treaptă monu-mentală, am descoperit o tufă de roiniţă. Am convingerea totală că acea tufă a venit din aproape în aproape, două mii de ani, de când dacii prindeau roiurile de albine, cele de pe Columna traiană. Va zice cineva că este imposibil. Să fie aşa, dar îl voi întreba atunci: toate păpădiile şi mi-lioanele de specii de plante cum s-au perindat prin timp, până astăzi? În nici un caz ascunzându-se pe Lună. Bujo-rii sălbatici de la Zau-de-Câmpie, celebri în lumea bota-niştilor, originari din stepele îndepărtate ale Asiei, trăiesc pe un sfert de hectar, şi numai acolo, de 12.000 de ani. Roiniţa de la Costeşti m-a făcut să mă simt un important arheolog. Ştiam unde a fost amplasată stupina în cetatea regelui Burebista. Ar trebui o lege care să interzică folosirea propoziţiilor lui Wittgenstein ca aforisme precise, atrăgătoare şi cu tâlc. Nimic mai dăunător şi mai fals. Cum chiar privirea sim-plă, asupra unor idei disparate, nu este prea departe de aceasta. Este paradoxul neînţelegerii operei filozofului. Copacii din pădurile dacilor au rămas fără pământ în ju-rul rădăcinilor. Ca să nu moară, au inventat scoarţa peste rădăcini. E un spectacol fantastic, copacii cu două coroa-ne, una urcând în frunze, cealaltă căzând printre pietre. Cred că frumuseţea rădăcinilor este superioară frumuse-ţii ramurilor.

Page 292: Eseuri Despre Inteles

292

Pentru că am propus legea antiaforismelor nu se cade să citez vreo afirmaţie uimitoare lăsată de Wittgenstein. Ca şi cum m-aş minuna de frumuseţea extraordinară a unui ciob găsit de arheologi. Scrierea de pe indicatoarele de circulaţie a numelui Sar-misegetuza prin folosirea lui s, adică Sarmisegetusa, este fără acoperire. Renunţarea la particula za şi la z-ul dacic este o nemeritată faptă a prezentului pentru cei din ve-chime. Mai ales că vestigiile de acolo au valoarea unor adevărate piramide. Am revenit acasă cu gândul că Mecca noastră există, dar doarme prin păduri, neştiută.

2007-10-30

Page 293: Eseuri Despre Inteles

293

Natura – misiune imposibilă Impresii de la Poiana Braşov Zăpada ascunde cu frumuseţea şi adâncimea ei, cum as-cunde şi frumuseţea femeii, multe piedici. Încercarea de a pătrunde în frumuseţea naturii e imposi-bilă. Am încercat să mă includ admirând. Frumuseţea brazilor şi a munţilor este a brazilor şi a munţilor. Relaxa-rea şi contemplarea sunt zadarnice. Rămâne o câtime de sine de care nu se poate detaşa nimeni. La plecarea de pe munte, am revenit ritualic aproape că-tre aceeaşi idee. Aceea de a mă bucura privind. Aveam soare şi linişte şi acea curgere leneşă a timpului. Şi odihna unei coborâri de pe Postăvaru. Am înfipt beţele în zăpa-da povârnişului tăcut şi am aşteptat trecerea schiorilor din spate. Dar acea câtime din mine, pe care o simt per-manent, m-a distras prea mult. Mai degrabă se poate re-trăi prin amintire. Chemarea acelui sentiment pare mai profundă decât la faţa locului şi în momentul precis al acelei zile. Acum, adaug acelor imagini o lumină aproape magică strecurată atunci de pe zăpadă în suflet. Omul rămâne din acest motiv pentru totdeauna singur. Şi când e cu cea mai dragă fiinţă se trezeşte întrebându-se în sine: ce caut eu aici? Şi când se află în culcuşul său, cu mirosul său propriu şi firele de păr căzute de pe trup, se trezeşte uneori întrebându-se: ce caut eu aici? Această întrebare cere a şti o ultimă adresă a fiinţei, un loc în care nu se mai poate nedumiri.

Page 294: Eseuri Despre Inteles

294

Accesul spre cealaltă persoană este limitat din simpla şi fireasca stare de sine. Natura nu ne atrage, ci ne include. Această includere ne face să ne simţim atraşi. Între oa-meni atracţia este cea care ne aduce la tendinţa de inclu-dere reciprocă. Relaţia aceasta noi o numim dorinţă. Dorinţa este de cele mai multe ori cea care pune la cale lucrurile, dar nu le şi termină. Înfăptuirile datorate dorin-ţei se produc din ruşinea de a ne opri. Efortul iubirii şi al contopirii trupurilor are o oprire datorată împlinirii do-rinţei şi o continuare din nevoia unei încheieri normale. Iubirea începe, plăcerea continuă, normalitatea sfârşeşte. Frumuseţea femeii pe o pârtie de schi este superioară ce-lei de pe malul mării. Aici e ascunsă de haine, dar are un adaos esenţial formelor: priceperea şi mişcarea.

2004-01-27

Page 295: Eseuri Despre Inteles

295

Impresii despre România, scrise în Germania Despre bani nu vorbeşti decât pentru a te plânge sau pentru a te lăuda. Aşa spun nemţii. Şi pentru că detestă şi lauda şi plânsetul, ei nu vorbesc despre banii lor, chiar dacă trei sferturi din discuţiile pe care le poartă se sfâr-şesc la bani. Adică la banii regăsiţi indirect în preţuri, în taxe, impozite, asigurări, servicii, rate la bănci şi multe altele. Acei bani care se cuvin statului, într-un fel sau al-tul, şi care sunt luaţi fără compasiune pentru oboseala muncii cuiva. Noi românii vorbim despre bani la fel de mult, dar o facem exact cum nu o face neamţul, adică noi ne lamentăm încontinuu. Am un sentiment de uimire. Realizez că de fapt ne lamentăm şi când lăudăm ceea ce facem, sau am făcut, cu banii. Preţul stabileşte voia bună. Preţul bun sau preţul rău sunt cele două măsuri fireşti ale evaluării unui lucru. Raportul calitate-preţ se înclină încet spre preţ, pierzându-se lent acel echilibru al optimului pe care l-a adus la perfecţiune această ţară. Preţul românesc este singurul lucru româ-nesc care ţine pasul cu Germania. Banul stabileşte valoarea omului. Noi ştim proverbul cu banii ce dau mamă şi tată. Acolo banul îl înţarcă pe om. Omul cu bani capătă o valoare complet nouă, pe care chi-ar şi filozofia lor nu a prins-o încă din urmă, pentru a o explica. Acolo banul face plăcut anonimatul şi libertatea personală, ceea ce nu este cazul la români. Sănătatea nu e o bucurie. O posibilă pierdere a sănătăţii devine cel mai negru reper al viitorului. Românul îşi sfin-ţeşte maşina, ba chiar cere preotului să stropească cu apa sfinţită şi motorul, ca să meargă mult şi rotund. Şi mai

Page 296: Eseuri Despre Inteles

296

amână aşa o vizită la mecanic, pentru că, neavând banii, găseşte soluţia crezând în sănătatea mistică a unei maşini. Neamţul vede maşina ca o alcătuire de metal şi o verifică regulat la service. El se bazează pe jocuri mici în motor şi pe lubrifianţi serioşi. Nu boala se moşteneşte, ci incapacitatea de a lupta împo-triva instalării ei. Boala este doar recunoaşterea unei ne-putinţe. Toate bolile ce ne despart pe noi de nemţi ţin de acest aspect. Şansa egală a unei plecări nu are cum exista, dar mersul pe un drum poate fi asemănat în afara vitezei şi prin direcţie şi prin sens. Noi suntem atât de nepăsători încât nu ne uităm la nici una dintre acestea. Spaţiul public este marele zeu al germanilor. Statul con-struieşte un spaţiu public perfect, precum colivia de aur a canarului. E atât de desăvârşit încât devine o închisoare frumoasă în care cei închişi se simt mândri că zidurile pe care le ridică prin muncă, în jurul lor, sunt din ce în ce mai groase. Fermitatea în a cere şi a lua impozite este răsplătită cu o seriozitate absolută. Se construiesc dru-muri, poduri, autostrăzi, şosele, trotuare, parcuri, fântâni, căi pentru biciclete, clădiri; străzi noi, pavate, cu parcele pentru case, dotate cu apa, canal, electricitate. Se menţine o curăţenie exemplară. Nici un ban nu e irosit, toţi ajung unde e nevoie pentru spaţiul public, fără a mai conta câţi rămân în buzunarul contribuabilului şi dacă îi mai ajung pentru a fi fericit când îl străbate. Este problema lui şi nimănui nu îi pasă de asta. Noi avem un spaţiu public mizer şi buzunarele goale. Sentimentul care îl dă o plimbare printr-un spaţiu public mizer, având buzunarele goale, dă complexul celui sărac cu duhul. Adică o fericire mincinoasă şi iluzorie, auto inventată pentru a masca disperarea. Exagerarea nemţească este vizibilă în toate, tradusă prin zelul funcţionarilor publici. Cei ce lucrează în economie sunt invidioşi pe cei cu slujbă la stat. Exact invers faţă de situaţia din România. Statul îşi ţine cu dărnicie slujbaşii.

Page 297: Eseuri Despre Inteles

297

Le cere corectitudine, pricepere, cinste. Ceea ce şi obţine. Şi le dă în schimb siguranţă şi bani suficienţi încât să de-vină noua clasă de mijloc decentă. Noua clasă de mijloc, cam îngustă ca număr, are ca mobil teama de a nu pierde această poziţie. Nu există un mobil mai apropiat de unul ideal. Răsturnarea între clasele sociale este paradoxală şi hazlie. Îmi aminteşte de câinii de la ferma animalelor. Noroc că românii nu sunt în stare de aşa ceva. Nu vom avea un spaţiu public îngrijit niciodată, dar nici o asupri-re funcţionărească nu vom avea. Avantaje şi dezavantaje. Ceea ce este posibil la noi duce spre varianta cea mai rea. Impozite tot mai mari dar inconsecvente, iar în schimbul lor, murdărie şi dezordine peste tot. Munca nu reprezintă pentru stat o sursă de bunuri atât de mult cât este o sursă de bani pentru impozite. Înţele-gerea acestui fapt m-a dezamăgit. Între economia reală şi finanţele publice există o prăpastie neglijată de către clasa politică. Este posibil ca politicienii să se simtă şi ei slujbaşi ai statului, ceea ce contravine, dar numai într-un fel, fi-rescului. Dar date fiind privilegiile slujbaşilor totul este posibil. Politicianul profesionist şi onest nu are în niciun fel de societate o altă soluţie. În comparaţie, în România munca nu are nicio importanţă. Nici sursa de bunuri, sau de impozite, nu are nicio importanţă. De-a valma, se produc bunuri şi în limite necontrolabile se strecoară de aici şi ceva bani spre buget, atât cât să trăiască sistemul de la o zi la alta. Încerc să înţeleg mobilul global al unei societăţi de con-sum, împletită cu o economie de piaţă. Dacă am întinde unui papuaş, dintr-o insulă virgină, o baterie cadmiu de 1,5 V, el nu ar da nimic pe ea. Pentru că nu există acolo nici un aparat electronic, bateria nu îi foloseşte. Adică lipseşte economia destinată clientului şi deci lipseşte con-sumul. Consumul nu este succesul economiei, ci doar rezultatul aşteptat al acesteia. În Germania există econo-mie şi un consum determinat de ea, care se derulează prin şantajul avantajului asupra necesităţii. Clientul ano-

Page 298: Eseuri Despre Inteles

298

nim este asurzit până i se iau toţi banii. Liniştea lui, care este de fapt începutul unei noi şi perpetue nelinişti, este atunci când şi-a cheltuit banii. Dacă nu face aşa nu se simte integrat în sistemul social în care trăieşte. În România se face simţită tot mai evident această boală. Noi demonstrăm cel mai interesant paradox, că nu e ne-voie de o economie reală pentru a avea o societate de consum prosperă. E chiar mai uşor pentru toată lumea. Politicienii pe asta mizează. Bogăţia unei ţări să fie un motiv real care stabileşte nive-lul de trai sau contează mai mult capacitatea de organiza-re a acelei ţări? România este sau nu o ţară săracă? Ori este o ţară mai mult dezorganizată decât săracă? Germa-nia este o ţară mai mult organizată decât bogată. Lipsa unei organizări reale a statului face dintr-o ţară bogată una săracă. Oamenii în general, trăiesc cu impresia că se pot ascunde, la orice nivel al societăţii. Că distanţa dintre ceea ce fac ei ca şi indivizi, cum sunt ei, cum procedează ei şi cum reac-ţionează şi ceea ce este „bunăstarea generală” este infini-tă. Şi că foarte bine: „alţii” trebuie să pună suflet, să adu-că valoare morală şi civică sistemului, precum şi bogăţie prin muncă, în aşa fel încât toţi să se poată înfrupta din „bunăstarea generală”. Aici însă anonimatul nu mai este valabil. Cu cât mai mulţi oameni dintr-un sistem social se ascund într-un astfel de anonimat cu atât bunăstarea lor va dispărea. Vor determina astfel ca într-un final însuşi sistemul lor să devină anonim. Probabil că abordarea acestei idei este diferită de la ţară la ţară şi se răsfrânge diferit asupra aşa zisei „bunăstări ge-nerale”. În realitate însă, şi activitatea aparent cea mai neînsemnată din economie, a unui om, determină direct bunăstarea întregului sistem. Legătura dintre activitatea fiecărui individ dintr-o ţară cu întreaga valoare a societă-ţii este directă şi nemijlocită, aşa cum este şi votul său.

Page 299: Eseuri Despre Inteles

299

Curăţenia are în Germania o semnificaţie mult diferită. În primul rând este dată prin naştere şi apoi prin educaţie, individului. În al doilea rând este dată prin curgere isto-rică întregului popor. O uzină curată în Germania în-seamnă o uzină bine organizată. Termometrul organizării unui sistem social este ordinea şi curăţenia. Oricine ştie că aceste două stări nu se pot obţine şi menţine prin altceva. Curăţenia pompieristică nu are nicio valoare, ea nu minte pe cel ce inspectează sistemul, ci doar pe membrii siste-mului. Nu se poate obţine o mâncare bună într-o oală murdară. Asta e părerea nemţilor. Un produs (o maşină) obţinut într-o fabrică dezordonata şi murdară nu are cum fi de calitate. Cea mai tristă concluzie referitoare la ro-mâni, privind curăţenia, este că pare a fi imposibil de ob-ţinut şi nici în viitor nu se poate întrevedea, atâta timp cât nu se va schimba conceptul fiecăruia dintre noi. Educaţia civică este pentru şcolarii de la noi o materie plictisitoare şi fără rost. Individul nu contează. Unul se prăbuşeşte în drama fali-mentului, altul se urcă imediat încrezător. Acesta e un principiu al stupului de albine. Nepăsarea aparentă a al-binelor tinere faţă de soarta celor pe ducă, cu aripile roase de muncă, determinată de instinctul global al stupului, face ca ele să adune miere până la epuizare totală, de zeci de ori mai multă decât le este necesară. Forţa aceasta este în scădere, probabil în întreaga lume. Statele – stup sunt statele de succes economic, atunci când florile au nectar. Nemţii uită că nu stupul produce mierea, ci florile câm-pului. Dacă vrem să ne asemănăm şi noi românii cu un stup, va trebui să-i găsim pe românii-matcă. Adică pe acei conducători care să se uite pe ei ca să se sacrifice în favoarea celor pe care îi conduc. Pană atunci vom fi un stup bezmetic. Acesta este cuvântul folosit de către api-cultori pentru stupul fără matcă. Folosindu-l ca termen pentru a descrie un stup mi se părea uşor forţat, este po-trivit însă pentru a descrie un popor fără conducători adevăraţi.

Page 300: Eseuri Despre Inteles

300

Calitatea este în mare parte datorată fricii de faliment. Rigoarea ce se regăseşte în calitate este poate singurul ingredient care se toarnă natural, prin natura fiinţei ger-mane. Zelul tehnicienilor în a aduce maşina germană la perfecţiune este şi rezultatul împărţirii răspunderii pen-tru viitorul firmelor între patroni şi lucrători. Un angajat doarme mai cu grijă decât un patron. Dacă firma se în-chide patronul mai are o şansă să renască, dacă şi-a creat rezerve, pe când angajatul este, din punct de vedere fi-nanciar, mereu pe muchie de cuţit. Se constată că frumuseţea automobilelor a întrecut-o aco-lo pe cea a femeilor. Cred că este singurul punct pe care automobilele româneşti nu îl vor atinge, atât datorită ne-glijenţei tehnice a românilor, dar mai ales datorită frumu-seţii româncelor. Frumuseţea unei femei este dată şi de privire. Nu doar de privirea femeii, ci de aceea a bărbatu-lui ce se înfruptă privind. Este posibil ca şi frumuseţea nemţoaicelor să fie înţeleasă mai bine de către nemţi. Nu doar frumuseţea picturală a femeii contează, cum cred românii în cea mai mare parte şi probabil şi nemţii. Cultura este un apanaj tot mai greu de alocat unui anume strat al societăţii. Preţul cărţilor este pe măsura preţului studiului în universităţi sau şcoli superioare. Societatea în ansamblu renunţă la culturalizarea personală pentru a putea face faţă dificultăţilor economice, stresante. Nu văd să mai fi apărut în ultimele decenii un gânditor care să fie cunoscut şi care să revigoreze gândirea filozofică germa-nă. Poate doar Jurgen Habermas poate fi citat aici dar nu ca şi creator de gândire ci ca şi descoperitor analist al unor direcţii şi orientări. Mediul social al Germaniei nu mai răsfaţă pe nimeni. Nu mai pot exista oameni care să trăiască liniştiţi, într-o stare boemă, intelectuală, şi care să se dedice gândirii. Toţi trebuie să intre în lupta pragmati-că pentru existenţă. Bursa studenţilor este concepută ca un împrumut făcut de stat, care va trebui rambursat când ei încep munca. Fundaţiile îi mai pot întreţine, în mod creştinesc, pe studenţi. Sunt fundaţii de acest gen care au

Page 301: Eseuri Despre Inteles

301

acţiuni în firme uriaşe, o parte din forţa economică se re-întoarce în pregătirea noii generaţii. Această măsurare prin bani a oricărei valori, prin formule funcţionăreşti, nu are valabilitate în orice aspect al unei naţiuni. Oricum, statul nu cheltuieşte direct cu cei ce vor să înveţe. Cum se văd aceste lucruri în România? În acest domeniu, intenţia legilor social-democrate este deformată de realitate. Dialogul între oameni este deosebit de simplu. A face ce-va are două efecte, primul este obţinerea unui rezultat practic, şi al doilea – a avea despre ce comunica. Simplu, fără generalizare, nuanţare, reformulare, înţelegerea fon-dului, extrapolare sau abstractizare, doar prin descrierea a cea ce s-a petrecut şi se petrece, sau va urma să se pe-treacă. Gândirea analitică are în dialoguri un rol de spec-tator. Doar un anume haz se dezvoltă pe baza unui uşor raţionament. Această naraţiune descriptivă nu este speci-fică românilor, chiar dacă noi am părea ceva mai vorbă-reţi. Noi ori întrebăm ori răspundem, în marea parte a dialogurilor, şi mai puţin relatăm, pur şi simplu, celuilalt. Umorul german este o lecţie despre abstract pentru noi. La o anecdotă de genul: „Copilul Munte-de-gheaţă în-treabă pe mama sa: De ce mi-e frig, dacă eu sunt Mun-te-de-gheaţă? Mama îi răspunde: Pentru că tu eşti Mun-te-de-gheaţă!” nemţii râd de se ţin de burtă. Noi la o ast-fel de poantă ne-am încrunta şi ne-am uita bănuitor. În schimb ei, la o anecdotă tipică românească (banc) de genul: „Ce spune o blondă după ce face sex? – Mulţumesc, băieţi!!!” neamţul scutură capul a mare nedumerire. Diferenţa dintre noi şi ei este completă în materie de haz. Evident că poziţia de ţară bogată, în concertul economic european, nu e uşoară. Dar din vârful în care se află ar putea arunca o privire jos, spre omul de rând, pentru că el creează consistenţa legendară, germană. După părerea mea de vizitator, este singura dificultate de fond a acestei ţări. Esenţială ar fi acum o uşoară şi controlată încetinire economică pentru bugetul de stat în favoarea revenirii

Page 302: Eseuri Despre Inteles

302

bugetelor individuale. Un politician cu o astfel de plat-formă ar câştiga detaşat orice alegeri. Pe de altă parte, este aproape un miracol participarea tacită a tuturor cetă-ţenilor la asprirea costului vieţii şi la acceptarea unor sa-crificii economice, de la mic până la mare. Această idee la noi este imposibilă şi absurdă. Germania este o ţară mare. Si România este aproape la fel de mare, 237 500 Km pătraţi, mi se pare. Pe când Germa-nia rămâne mare din multe puncte de vedere, România, din aceleaşi puncte de vedere se face din ce în ce mai mi-că. Mă întreb, spre casă, privind pe geam drumurile şi şanţurile noastre murdare, unde o fi oare secretul de a fi şi noi o ţară mare, dacă de fapt există un secret, sau totul a fost dat de Dumnezeu. Imediat îmi imput gândirea mi-oritică, liniştitoare, găsind aşa uşor o scuză pentru popo-rul din care fac parte. Probabil că singurul lucru adevărat, referitor la Dumnezeu, în această justificare, este profun-zimea în care se ascunde acel secret. E ca şi cum cineva ar iubi o femeie frumoasă, dar infidelă. E o stare pe care nu o doreşte nimeni. Cam aşa se poate descrie la un român care se întoarce din Germania senti-mentul pentru ţara sa.

2006-01-28

Page 303: Eseuri Despre Inteles

303

Ilustrate din Grecia – primul album Am văzut Grecia şi am înţeles esenţa ei, ascunsă în sără-cie. Dumnezeu a dat aici cele două extreme ale vieţii, pia-tra inertă şi seacă şi pământul roditor, alăturate, fără ho-tar. Firul verde al culturii de bumbac, lovit de vânt, atin-ge la propriu stânca muntelui aproape deşertic, ce îşi în-cepe urcuşul la marginea lată de un milimetru a plantaţi-ei. În vechime, grecii cugetau la nonsensul setei, când stră-băteau munţii pietroşi şi goi, dar se bucurau profan din pepenii şi strugurii câmpiei înverzite, udate de un râu. Singura sursă de verde e un arbust pirpiriu ce creşte pe versanţi, din care nu se pot tăia stâlpi, grinzi şi căpriori pentru acoperişuri. Probabil se pot folosi pentru foc în anotimpul rece. In acest univers al învăţării de minte, poate în eventual mai îndulcitul ev al antichităţii, când clima era uşor mai rece şi mai blândă, grecii au udat cu sudoarea lor câmpii-le, pentru hrană, şi şi-au făcut adăpost în case zidite din piatră, acoperite cu piatră, ca şi astăzi, singurul material disponibil. Acum au şi cimentul din care îşi construiesc în întregime casele, cu stâlpi din beton armat, antiseismici, pereţi, pla-foane subţiri turnate din beton în cofraje atent confecţio-nate, pentru a nu le mai finisa ulterior prin tencuire. Tehnologia le permite să amestece piatra din munte cu piatra pisată a cimentului. Şi acum 5000 de ani tot ceea ce făceau era din piatră. E greu de crezut asta până nu cutre-ieri mii şi mii de kilometri prin lumea greacă, pe conti-nent şi pe insule, şi nu oboseşti de trista moarte ascunsă în pietre. Mai sunt soarele şi apa mării, care au cioplit ele însele în mentalitatea oamenilor cu aceleaşi accente, ale altor două extremităţi ale naturii, imensitatea şi răcoarea apei, alătu-rate căldurii neiertătoare a soarelui după-amiezii, rămas singur afară. Această stare obligatorie a meditaţiei oame-

Page 304: Eseuri Despre Inteles

304

nilor ascunşi prin cotloane, asemeni reptilelor de sub stânci, a neputinţei lor în faţa furtunilor mării, a cerut sau poate a oferit şansa găsirii unor răspunsuri. Chiar scrisul lor a fost mai la îndemână, fiind scrijelit pe piatră şi a ră-mas nemototolit şi nears de întâmplările vremii. Europa toată a fost locuită acum câteva milenii la fel de intens ca şi Grecia. Numai că aici oamenii nu au avut altă soluţie, decât să scobească piatra, lucru mai greu şi ane-voios decât dacă ar fi existat lemnul sau argila. Ei au aşe-zat pietrele peste pietre şi până astăzi acele pietre s-au păstrat în aceeaşi poziţie. Din truda şi neşansa regăsită în asprimea vieţii lor s-a sedimentat norocul cunoaşterii şi recunoaşterii istorice a unei civilizaţii. Nu putem fi siguri dacă acei oameni sunt cu precizie strămoşii celor de azi. Privind cu atenţie figurile, trăsătu-rile dominante ale statuilor de pe Acropole sau de prin alte locuri, nu putem să nu remarcăm diferenţa între acei oameni şi grecii de azi. Am privit sute de feţe ale atenie-nilor şi ale celor din alte oraşe; media chipurilor acestei mulţimi de oameni nu se apropie de trăsăturile celor ce-şi făceau o fotografie acum 3-4 mii de ani, pozând pietraru-lui. Era şi o idealizare în sculptura antică, trupurile voiau perfecţiunea, feţele sunt frumoase. Totuşi elementul trac, nordic, primează în trăsăturile acestora, fiind atunci mo-delul ideal sau la modă. Chipurile au forme regulate, na-sul drept, buzele subţiri, ochii rotunjiţi şi orizontali. Cele câteva milenii au schimbat fizionomia de la o veche la o nouă populaţie. Se simt puternice accente nord africane şi asiatice, inerente vecinătăţii şi convieţuirii istorice, uşura-te şi de simplitatea migrării pe apă. Feţe cu linii ovale şi unghiuri ale cutelor ascuţite, ochi uşor migdalaţi, nas cu narile uşor cabrate, ten închis, maroniu, alură scundă şi tendinţă de îngrăşare. Azi în Grecia toată şi pe insule are loc o intensă recon-struire, asemănătoare unei colonizări. Oraşele, până nu demult mici şi ascunse în umbra unor versanţi sau coco-ţate pe pante, în jurul vreunui izvor, se extind, muşcând

Page 305: Eseuri Despre Inteles

305

curajoase din coastele uscate. Terase după terase, înierba-te şi udate cu insistenţă, pomi tineri sau viţă de vie în ju-rul caselor de beton 100%. Fără a fi udate, grădinile s-ar usca în câteva zile şi ar dispărea complet. Tavanele ţin şi de ploaie, rare fiind casele cu acoperiş, mai ales în sud şi în insule, inclusiv în Creta. Prin colţurile etajului rămân mustăţile verticale ale armăturii din fier beton, înalte de o jumătate de metru, ca promisiune pentru construirea unui nou nivel, cândva, de către cei îmbogăţiţi sau de că-tre urmaşi. Cele opt fire de otel beton de la colţuri vor intra în imaginea tradiţională a caselor greceşti. Uimitor cum nu au inventat un capac frumos şi geometric pentru a le ascunde ochiului însetat de rustic şi antichitate al tu-ristului, dar şi mai mult, ca o măsură de protecţie împo-triva ruginirii. Era bună o lege pentru asta. Cred că grecii sunt mândri între ei când construiesc o casă şi lasă cele câteva fire de oţel, ca dovadă a prosperităţii lor competi-ţionale; sunt şi greci modeşti cărora nu le lasă. E evidentă creşterea nivelului de trai al grecilor în ultime-le două decenii. Avion după avion aterizează şi decolea-ză de pe aeroportul cretan. Ce spune asta? Există o ener-gie comercială, un flux de dolari care trec şi mai cad o parte, rămânând pe pământ grec. Dumnezeu să binecu-vânteze Grecia. După ce şi-a luat avânt şi după ce oame-nii au început să se obişnuiască cu preţul pâinii şi cel al berii străine, ar fi trist să rămână aşa cum ne-am obişnuit să-i vedem în filmele lor celebre, ascunşi şi îmbufnaţi, săraci şi orgolioşi. Sărăcia sau bogăţia nu le va lua însă ceea ce avea esenţial Zorba, nepăsarea faţă de şuturile uneori fatale ale vieţii şi optimismul paralel cu moartea. Occidentul e probabil mirat de incapacitatea grecilor de a deveni nemţi, adică meticuloşi, ordonaţi, curaţi şi drămu-itori. Când se va întâmpla aşa, ei nu vor mai fi greci, ci vor deveni nemţi. Ne aşteptam la o Grecie perfectă după publicitatea turistică, făcută fie foarte de aproape, imagini în care nu încap decât 5 metri de plajă sau de monument, sau făcută din avion, de unde totul e perfect, vorba pro-

Page 306: Eseuri Despre Inteles

306

verbului. Plasticul, hârtia şi sticlele goale sufocă ţara în lung şi în lat. Pe şosele din nord până în sud, poate mai puţin partea occidentală, spre Adriatica, din autocar se văd aceleaşi şanţuri cu resturi ale firmelor multinaţionale: Coca Cola, Pepsi, Tuborg, Schell, etc. Asta nu înseamnă că cerul nu e minunat sau priveliştile nu sunt superbe. Doar la Atena, în faţa Parlamentului, privind schimbarea gărzii, am remarcat că parcă se reuşeşte în zonă o curăţe-nie de tip occidental. Prima gardă pe care am văzut-o schimbându-se a fost cea de la orele 24. Căldura era în toi. Şiroaiele de sudoare de pe feţele băieţilor din gardă erau şterse de aşa-zisul caporal de schimb. Ei nu mişcase-ră timp de trei ore, fiind priviţi între timp şi fotografiaţi de sute şi sute de turişti. Aici am recunoscut fizionomiile statuilor antice, înălţime atletică şi frumuseţe. Aşa erau probabil macedonenii lui Alexandru, înalţi, subţiri, cu ten deschis şi ochi rotunjiţi. Parada e impresionantă, seamănă cu cea de la Londra, nu aduce cu profunzimile gândirii filozofice ale vechilor greci, fiind probabil amprenta in-fluenţelor britanice din perioada colonială. Oricum, din punct de vedere turistic e o mare reuşită. Nu ştiu cât este tradiţie şi cât e nevoie de spectacol pentru turistul adus să vadă. Unele gesturi şi poziţii sunt atât de grele, încât sol-datul tremură, pentru a se menţine în echilibru, din toate încheieturile. Am rămas cu impresia că e mai puţin ritual şi mai mult elocvenţă. Unele gesturi însă sunt proprii ar-matei. Noaptea, în Atena e un vacarm asurzitor. Zgomotul mo-tocicletelor e continuu, de seara până la răsăritul soarelui. Localnicii se plimbă, nu doar turiştii, pe bulevarde şi prin pieţe, fără încetare. O primă întrebare: dacă aceşti oameni nu dorm noaptea, când se vor odihni ei pentru munca de a doua zi? Probabil că pătura de indivizi care nu are ne-voie de un răstimp pentru muncă e suficient de mare, pentru a face faţă acestui decor nocturn al oraşului. Sticla de o jumătate de litru cu apă plată, autohtonă, e nelipsită. Pentru români gustul ei e ciudat şi nesăţios. Setea nu se

Page 307: Eseuri Despre Inteles

307

poate opri. Tonete pline cu răcoritoare colorate, apă şi dulciuri sunt la tot pasul. La hotelul la care am tras, hotel de tranzit, dar într-o zonă supraaglomerată, am petrecut un rest de noapte perfectă, adică fără a închide un singur ochi măcar. Căldura era insuportabilă, gălăgia era insu-portabilă, coşmarul era insuportabil. Dezbrăcat complet şi descoperit, încă simţeam nevoia să mai dau jos ceva de pe mine. La Tesalonic noaptea e plăcută în august, pare a fi la noi prin luna mai. Acolo am ieşit pe la ora unu să cumpăr struguri. Cum intrasem în Grecia, voiam fructele lor cu gust imposibil de uitat. Luasem un singur ciorchine, aromat şi cu boabe vrăjite, de aproape un kilogram. În întuneric, în timp ce ai mei dormeau, am gustat boabă cu boabă, savurând şi astfel această ţară. Aroma şi dulceaţa se stabilizează altfel în boabă, într-o climă secetoasă şi însorită. Iar soarele Greciei parcă are altfel razele. În Creta treceam în fiecare zi, în drum de la hotel spre plajă, timp de un sejur, pe lângă o gospodărie. În curtea aceea era şi o viţă de vie, cu un singur strugure, enorm. Zilele acelea strugurele nostru se cocea şi era ca o minune. În timp ce îl priveam, în trecere, mă gândeam la căldura soarelui care ne iubea pe amândoi şi mă uitam spre cer cu uimire. Nu am gustat acel strugure şi îmi pare rău după el ca după o femeie prea frumoasă ce trece pe stradă şi răscoleşte în simţurile privitorilor echilibrele precare.

2004-02-24

Page 308: Eseuri Despre Inteles

308

Ilustrate din Grecia – al doilea album Valea Tempi e cea dintâi zonă care-i uimeşte într-adevăr pe turişti, după ce ghidul ne arată prin geam muntele Olimp. Cine nu a auzit de Olimp şi de zeii greci? Privirile tuturor se încruntă spre pantele dinspre vârf, să distingă vreun semn al prezenţei lor. Muntele are versanţii netezi şi o forma aproape conică. Este mai puţin semeţ şi mai mult înalt, în peisajul marin din imediata apropiere. Tre-cerea prin defileul Văii Tempi e plăcută. Muzica greceas-că din fundalul sonor al autocarului are o mare importan-ţă. (dacă autocarul nu este dotat, nu plecaţi prin Grecia fără acest decor auditiv!) Muzica lor reprezintă perfect tot ceea ce sunt grecii. Când aud sirtaki sau bouzouki nu văd în imaginaţia mea decât munţi pietroşi, câmpii irigate intens, malul mării cu soare şi apa imposibil de limpede, în care vreau să mă arunc. Acum chiar, am întrerupt scri-sul pentru a asculta o casetă audio cumpărată acolo. Cred că şi rândurile mele vor prinde o nouă culoare. Mandoli-na şi acordeonul încântă cu tonul lor hotărât, dens şi ri-guros, totuşi liric şi romantic. Am adus şi albumul de po-ze alături, să mă inspir din culorile vii, paradisiace, ale naturii elene. Valea a devenit celebră, fiindcă aici există o mănăstire a Sfintei Paraschiva, un lăcaş religios ortodox. Biserica im-presionantă este scobită în stâncă. Privim pereţii şi altarul cu uimire şi admiraţie pentru acei oameni care au săpat aici cu gândul la Dumnezeu. Preotul tocmai oficia slujba, nestingherit de vacarmul vizitatorilor care aprind lumâ-nări şi se pozează sau se roagă cu oarecare timiditate, în prezenţa celorlalţi excursionişti. Afară, o orchestră ambu-lantă formată din trei persoane, tobă, acordeon şi un in-strument de suflat ciudat, care nu sună nici a trompetă, nici a saxofon, mai mult ca o goarnă, cântă melodii popu-lare locale, departe de cele clasice, pe care le recunosc străinii. Par pensionari obosiţi şi plictisiţi, privesc din

Page 309: Eseuri Despre Inteles

309

când în când spre şapca cu bănuţi, pusă alături, pe o les-pede de piatră. La intrarea în ansamblu, dinspre parcarea şoselei, un grup numeros de tarabe şi vânzători îşi aşteaptă clientela pentru suveniruri. Se vând de la scoici şi melci marini, uriaşi, până la cruciuliţe şi icoane suflate cu aur şi argint sau jucărioare pentru copii, de toate culorile. E un mic târg acolo. Râul ce curge pe sub o punte atârnată de stânci e de o limpezime uluitoare; sute de peşti, parcă prea mari pentru a înota prin apa mică, sunt filmaţi şi fotografiaţi de zeci şi zeci de aparate video. Acesta este poarta de intrare în adevărata Grecie. Şi zona Tesaloniki este frumoasă şi înţesată de monumente, dar aici începe să se simtă singurătatea, sihăstria celor ce au trăit aievea în aceste lăcaşuri. La Platamonas, unde am înoptat la un hotel pe malul mării, o parte dintre români s-au repezit să facă baie, nerăbdători, dar au fost dez-amăgiţi de fundul pietros al mării şi de adâncimea mare a apei. În râul Tempi se varsă aici un izvor de o consistenţă neo-bişnuită, aş spune un râuleţ, care iese de sub munte exact sub mânăstire. Apa lui e rece şi curată, oamenii îşi răco-resc picioarele şi faţa, spălându-se. Se spune că este apă sfântă. Izvorul lui Apollo, căci aşa este numit, are şi o in-trare prin stâncă. Cineva a săpat o peşteră de 10-15 metri, încercând să ajungă la miraculoasa sursă, coborând din partea superioară a stâncii. Miracolul este şi mai mare, pentru că acolo jos există un izvor, la care se stă la coadă; oamenii îşi fac cruce când ajung şi îşi ating degetele de luciul de apă, udându-şi fruntea. Dar, acel izvor este mic faţă de cel uriaş, care iese din munte în acelaşi punct. Uimirea săpătorilor a fost mare pesemne; misterul cursu-lui acestui izvor prin stâncă încă există. Plecarea spre Marea Meteoră şi drumul până acolo îi ofe-ră turistului o câmpie imensă şi mănoasă, cea a Thessalei. Drumuri bine asfaltate, localităţi cochete, dar rare. Şi câmpii, unde fiecare metru pătrat este folosit în agricultu-

Page 310: Eseuri Despre Inteles

310

ră. Pe zeci şi zeci de kilometri nu se vede ţipenie de om. Instalaţiile de irigat sunt automatizate şi rotesc singure tamburi imenşi cu furtune ce duc apa în stropitori. Con-trar căldurii sufocante, culturile sunt sănătoase şi bogate. Fără să vreau, m-am gândit la Bărăganul nostru cu insta-laţiile de irigat dispărute şi la uscăciunea lui, cu recolte parcă de pe planeta Marte. Am oprit într-o localitate de mărime medie, să târguim câte ceva la un magazin. Era un Mini-Market, cu rafturile doldora de marfă, dar în care, pe durata acelei ore, nu a intrat nimeni. Situaţia aceasta am întâlnit-o în mai multe locuri. Câştigul acestor magazine este foarte mic şi totuşi proprietarii le menţin aşa. În Creta, unde am zăbovit, şi în Corfu, erau magazine în care puteam număra clienţii care intrau într-o zi şi totuşi familia care vindea acolo, pentru că eram servit chiar şi de copii de 8 ani la un moment dat, nu părea disperată. Cred că la greci comerţul nu este con-ceput că o sursă rapidă de câştig, ci o profesie ca oricare alta. E o plăcere să cumperi dintr-un magazin mic, dar dotat cu tot ce-ţi poate trece prin cap, fără grabă sau în-ghesuială, să fii respectat şi aşteptat cu răbdare. De la be-re de zece sortimente, la şuncă, pâine, dulciuri, băuturi, fructe, inclusiv pepeni uriaşi, ţinuţi în congelatoare şi câte şi mai câte. Fructele erau minunate la gust, curate şi me-reu proaspete. Acei proprietari sunt şi se consideră oa-meni săraci, dar mulţumiţi, ei stau acasă şi vând şi le ajunge cât vând. I-am urmărit cu atenţie. Situaţia nu se schimbă nici în cazul celor care au un hotel sau o pensiu-ne. Ei sunt oameni mai înstăriţi, dar şi muncesc mai mult. Toată ziua spală, deretică, gătesc, vând la bar, aleargă după marfă, curăţă piscina, schimbă apa, udă iarba şi flo-rile. Curăţenia în aceste proprietăţi, magazine sau pensi-uni este exemplară, cel puţin din experienţele trăite de mine însumi. De regulă, la magazinele familiale vinde fata care se apropie de măritiş, frumoasă şi veselă. Con-tează să fie aşa. Părinţii doar stau şi privesc din uşa de serviciu.

2004-02-25

Page 311: Eseuri Despre Inteles

311

Ilustrate din Grecia – albumul al treilea Este Grecia sau nu o ţară exotică? Sunt locuri şi momente în care totul pare un miraj de frumuseţe, dar există totuşi şi o realitate care se cere observată şi cotată ca atare. La Kalambaka convieţuiesc aceste două idei, cea a frumuse-ţii extraordinare a naturii şi cea a suferinţei şi dăruirii complete a omului spre Dumnezeu. Ambele sunt aici desfăşurate la nivel aş spune cosmic, deasupra raţiona-mentului unui pământean de rând. Înălţimile de piatră apar nefireşti, uluitoare şi doar apro-pierea de ele ne face să trăim viaţa cu o altă intensitate. Brusc, din câmpia thessaliană se ridică uriaşi de sute de metri înălţime, „stonehenge” abrupte, pe ale căror vârfuri s-au construit după anul 1000 mânăstiri pentru înălţarea cărora efortul îl întrece pe cel al ridicării astăzi a unui „zgârie-nori”. Zeci de sfinte lăcaşuri au fost zidite de că-tre călugări prigoniţi în pustiirile păgâne. Ei ridicau cu plase de peşti cărămidă după cărămidă, zeci de ani, peste hăurile mortale, construind biserici şi chilii. Le-am văzut cimitirul în Mănăstirea Marea Meteoră. O încăpere strâmtă, cu rafturi de lemn, pe care le stau înşirate cranii-le – în cele de sus, iar în cele de jos restul osemintelor. Totul este impregnat de religios şi pace. Liniştea de pe înălţimi doare parcă, e nefirească. Până a ajunge sus, pe serpentinele acum asfaltate, impresionează cuiburile asemănătoare celor ale unor păsări, făcute de călugării solitari, de acei pustnici care au locuit o viaţă în peşteri scobite în piatră, la înălţimi de 10-20 metri, în peretele vertical. Acum călugării trec de pe o stâncă pe alta cu funiculare moderne şi maşinile lor sunt în limita unor parcări înve-cinate. Acea viaţă veche mai respiră în muzeul fiecărei mănăstiri şi în biserici. Conceptul de renunţare capătă azi forme adaptate la lume. Poate doar în mănăstirile expuse

Page 312: Eseuri Despre Inteles

312

publicului se vede acea administraţie turistică, mai liberă de canoane. Nu am reuşit să vizitez Muntele Athos, să privesc viaţa de acolo. Rămâne pentru mine o dorinţă pe care visez să o împlinesc. Oraşul privit de pe stânci pare un desen de copil. Chiar la ieşire, spre drumul mânăstirilor, tronează un magazin – atelier de pictură pe lemn, cu icoane, obiecte de rit şi tot felul de suveniruri. Am avut surpriza să găsim acolo un român din Buftea, care picta şi prezenta exponatele. Îna-inte de plecare, şeful magazinului a organizat o tombolă cu toţi cei care cumpăraseră ceva, lucru pe care-l aflasem încă de la intrare. O pictoriţă blândă şi plăpândă picta efectiv, în mijlocul magazinului, o icoană pe lemn a Mai-cii Domnului. Pensula trăgea linioare la fel de delicate, înfăţişând cu uşurinţă trăsăturile triste ale Maicii. Trecerea pe la mânăstiri a accentuat stare magică în care ne aflam. Muzica era prezentă pretutindeni. Soarele de la Kalambaka, la fel de primitor, părea a şti de existenţa Mediteranei. Aveam în faţă Atena şi Creta care ne aştep-tau, drumul pe mare, noaptea cu delfini jucăuşi şi lună plină. Voiam să cumpăr o icoana cu Maica Domnului şi Prun-cul îmbrăţişat. Am ţinut să o iau de la mănăstire, cu pre-cizarea expresă a vânzătorului că a fost sfinţită în biserică. Am aflat astfel că în icoanele greceşti Pruncul e ţinut în-spre dreapta, spre deosebire de icoanele noastre în care Isus se afla la stânga Maicii Sale. Am privit mult în acele icoane, cu foiţă de aur şi de argint, un Isus copil, dar ma-tur şi trist, pictat parcă la o altă scară sau într-o altă di-mensiune, linii bizantine în care suprafeţele şi proporţiile ascultă de o geometrie şi de o perspectivă aparte. Nu ştiam care dintre feţele istorice ale Greciei este mai adâncă, cea antică – a ruinelor, templelor, statuilor şi filo-zofiei, sau cea creştină, căreia îi aparţinem, cu mânăstiri, biserici, cruci, icoane şi credinţa în Sfânta Treime. Am încercat să le privesc pe ambele cu o aceeaşi dorinţă, de înţelegere.

2004-02-27

Page 313: Eseuri Despre Inteles

313

Întrebări dintr-o carte scrisă de W. Heisenberg „prietenului meu Werner Heisenberg” Anul acesta am dus cu mine în concediu o carte despre fizica atomică, „Partea şi întregul” Editura Humanitas, scrisă de fizicianul german Werner Heisenberg. Frumoasele apusuri de soare, privite de pe malul penin-sulei Cassandra peste marea Egee, chiar în dreptul mun-ţilor Olimp, păreau contopite în mintea mea cu lumea din această carte. Nu aş scrie „prietenul meu Werner Heisenberg” pentru că este în afara normalului, dacă nu aş încerca acest sen-timent şi acum, când răsfoiesc cartea şi caietul cu însem-nările făcute pe marginea lecturii. Am citit-o fascinat, de două ori, din scoarţă în scoarţă, cuvântul înainte, notele, cuprinsul, coperţile, nu doar pentru că aveam timp ci pentru că m-a încercat ceva, o stare de apropiere pe care scriitorul însuşi a depus-o şi a dorit-o pentru cititorii săi, scriind la persoana I fiecare rând al textelor. Din dorinţa de a înţelege nu doar ideile ştiinţifice ci chiar modalitatea proprie, umană, de a „înţelege” a fizicianului Heisenberg şi a celorlalţi mari fizicieni despre care vorbeşte în carte, ca Albert Einstein, Max Planck, Niels Bohr, Paul Dirac, Wolfgang Pauli, m-am ataşat cu toate forţele de aceste personaje uriaşe şi în special de cel central. Sinceritatea, sensibilitatea umană şi artistică, inteligenţa proprie, privită cu o mare modestie de sine şi multe alte calităţi printre care cel al prieteniei, chiar şi cu cititorii săi, indiferent de momentul în care se va citi această carte, sunt atât de bine transmise încât am devenit pentru tot-deauna un prieten al sufletului acestui om.

Page 314: Eseuri Despre Inteles

314

În urma lecturii acestei cărţi W. Heisenberg lasă în discu-ţia cititorului (cel puţin mie ) multe întrebări dilematice, printre care câteva, pe care le-am sintetizat, le scriu mai jos pentru cititori: – descoperirea ştiinţifică sau intuiţia cercetătorului? – ştiinţa ca izvor direct al cunoaşterii sau filozofia ca şi gândire antemergătoare? – formularea matematică a teoriei urmată de experiment sau înţelegerea teoriei în gândirea filozofică şi în gândirea ilustrată (modelul) de posibilităţile limbii? – înţelesul formal al teoriei care se poate transfera în înţe-legerea comună, oferită de limbă sau înţelesul extins spre un loc inaccesibil din realitate? – scopul cunoaşterii: pentru ştiinţă şi foloasele umanităţii sau cunoaşterea naturii din poziţia umană a acestei capa-cităţi apriorice? – cunoaşterea ca mod de a exista a omului de ştiinţă sau cunoaşterea ca profesie în folosul existenţei individuale? – plenitudinea, ca armă a asigurării succesului omului de ştiinţă sau ca tendinţă filozofică a unor minţi mari? – adevărul, ca fundament al cercetării sau adevărul, ca rezultat al unei filozofii a cunoaşterii? – aplicarea rezultatelor anterioare atât în cercetare cât şi în filozofie, ivirea unor noi concepte filozofice şi apoi cău-tarea prin experimente a căii de urmat sau experimenta-rea permanentă şi empirică şi completarea ulterioară a fundamentului teoretic într-un acord secret cu rezultate-le?

Page 315: Eseuri Despre Inteles

315

– exilarea categorică a religiei şi a ideilor de urmat din religie sau privirea spre religie ca şi spre un limbaj nece-sar şi important în percepţia umană? – interes pentru conexiunile superioare din natură şi găsi-rea întregului prin relaţiile dintre părţi şi a relaţiilor părţi-lor cu întregul sau cunoaşterea limitată la părţi prin rele-varea naturii ca pe un ansamblu legat de legi mari şi ne-cunoscute? – căutarea legilor care se limitează doar la natură sau a acelor legi care nu mai sunt la un moment dat ale naturii ci mult deasupra acesteia? – căutarea acestor legi ca şi obligaţie ce ţine de natura esenţială a omului sau ajungerea de la sine în urma dez-voltării ştiinţifice la cunoaşterea acestor legi? – căutarea lumii înspre Cosmos şi Univers sau căutarea lumii înspre particula elementară? Recomand această carte celor care obişnuiesc a înţelege viaţa nu doar prin răspunsuri pe care, în realitate, nimeni nu le cunoaşte ci şi prin întrebări.

2009-11-09

Page 316: Eseuri Despre Inteles

316

Pietre rostogolindu-se Sunt culegătorul de pietre. Dimineaţă şi soarele Greciei plăcut, o plajă şi pietrele de pe malul apei coborând şi urcând din mare. Culeg pietre rotunde, lucioase, sferice, plate, simetrice, elipsoidale. Parcă un meşter cu un şubler le-a măsurat sub apă, mii de ani, şi le-a întors pe o parte şi pe alta, ca acum să le găsesc eu, uimitor de perfecte pentru nişte obiecte libere din natură. Mă gândesc la numele formaţiei Rolling Stones şi îl înţe-leg. Este o denumire adecvată nu doar vieţii privită din muzică ci şi în cel mai general mod. Soarta grupului şi soarta muzicii lui, atât de mult şlefuite, a fost aceea a pie-trelor care se rostogolesc. Malul mării este un loc în care viaţa pietrelor este aceea a rostogolirii neîncetate. Din dusul înainte şi înapoi, cel al mişcării sexuale universale, reuşite de natură, se uzează frumoasa bucată de piatră. Este o lecţie de neînţeles dacă această uzură duce la perfecţiunea ei geometrică, ce poate fi admirată, sau perfecţiunea ei duce la uzură. Pentru că imediat ce piatra devine sferică şi frumoasă rostogolirea ei continuă şi o face să se micşoreze, devenind o sferă din ce în ce mai mică, până ajunge sub forma unui bob, a unui grăunte de nisip şi în final a unui fir de praf. Mai fericite sunt pietrele cele nerotunde, urâte, plate sau răsucite. Ele nu vor fi perfecte dar încă milioane de ani vor continua să existe. Aşadar piatra rostogolindu-se este o mişcare ce duce spre perfecţiune dar şi spre dispariţie. Pietrele rostogolindu-se nu trăiesc nici pe plajă şi nici în larg, pe fundul mării, ci doar la graniţa dintre lumi. La graniţă se rostogolesc pietrele, la graniţă se petrece uzura. Anonimatul ascuns în mijloc, dar nu în miez, este cel pre-

Page 317: Eseuri Despre Inteles

317

ferat limitelor: nici bucuria perfecţiunii, nici uzură spre nonsens. E însă prea frumos soarele, cel vinovat de orice mişcare mecanică ce are loc pe planeta Pământ. Vinovat şi de frumuseţea mării. Voi ascunde pietrele găsite în sacoşa de plajă pentru a le duce acasă, le salvez astfel -dacă e bine?– de la transformarea lor sigură în nisip. Apoi voi face o baie şi mă voi întinde obosit pe nisipul fierbinte. De ce să privesc lumea doar din punctul de ve-dere al pietrelor rostogolindu-se? Nici pietrele şi nici ni-sipul nu pot fi repere ale unei lumi şi nimeni nu ştie unde şi care sunt aceste repere.

2009-08-14

Page 318: Eseuri Despre Inteles

318

Apa din Thalassa Mă întreb, cufundat în apa acestei mări, ce am transportat oare 2000 km, de acasă? Trupul meu cu cele câteva sim-ţuri uimite de senzaţia minunată sau gândul meu presă-rat prin volumul creierului, cel ce vrea să afle cum este când te înconjoară nefiresc imensul spaţiu al mării. Poate într-o altă viaţă am fost un om amfibie dacă am nevoia permanentă de a ajunge pe un mal de mare. Şi mai mult, să pot distinge între felurite ape ale mărilor atunci când le privesc sau atunci când le cuprind cu bra-ţele înotând. Aici, în apa Thalassei găsesc punctul cel mai de sus al tuturor senzaţiilor dar şi al oricărui gând posi-bil. Dacă au privit cândva spre răsărit, din Olimp, zeii au vă-zut Thalassa. Am această certitudine când soarele apune peste munţii zeilor iar apa oferă înotătorului privind soa-rele momente ce nu se pot defini prin texte literare. Ce oare să mai cuprindă între moleculele clorurii de so-diu apa din Thalassa? Oboseala mea? Visul meu? Dorin-ţele mele? Gândurile mele? Sau doar acel ud al apei primordiale din care au urcat animalele terestre fugind din peşti. Nu ştiu. Apa din Thalassa, aceeaşi în fiecare an, aceeaşi din prima până în ultima zi, este totuşi diferită la fiecare mişcare a cufundării sau a înotului, la fel împreunării cu o femeie iubită. Un castel de nisip este ridicat de un copil pe linia dintre apă şi nisip. Privesc hărnicia copilului, convins de realita-tea castelului său în care deja gândul îi locuieşte trainic, pentru câteva minute. Un val inconştient răstoarnă totul.

Page 319: Eseuri Despre Inteles

319

Sunt băile în mare nişte castele de nisip ale celor mari? Nu pot fi doar atât, doar locuiri temporare ale minţii!. Thalassa nu are în apa sa doar trecerea anonimă prin acel loc şi prin acel timp a oamenilor ci şi un semn al tuturor viselor.

2010-08-14

Page 320: Eseuri Despre Inteles

320

Page 321: Eseuri Despre Inteles

321

Cuprins CARTEA I – Lumile din Om.....................................................7

Dialectic, femeie şi metafizic .................................................9 Aşteptări false........................................................................12 Instinctul de libertate............................................................16 Femeia într-o capodoperă ....................................................19 O relaţie mai mult ca perfectă .............................................23 Noţiunea de ratare ................................................................27 Secretul cheilor roz ...............................................................30 Arsură cu real ........................................................................33 Lecţie de ură pentru păsări ..................................................38 De ce suferă inteligenţa ........................................................40 O gaură în peretele despărţitor ...........................................45 Data viitoare ..........................................................................48 Păreri despre o părere de rău ..............................................51 Poveste despre muncă ..........................................................54 Şansa timpului prezent ........................................................57 Sărăcia întru bogăţie .............................................................60 O radiografie amabilă a urii.................................................63 Patimile eroilor ......................................................................68 Împotriva timpului ...............................................................71 Diferenţa de un electron.......................................................75 Au păcate îngerii? .................................................................78 Din slavonul prijatelî ............................................................81 Mercenarul .............................................................................85 Cei ce ascund comori............................................................87 Un premers al contopirii ......................................................90 Se numeşte Om......................................................................93 A dormi somnul ....................................................................96 Între somn şi trezire ..............................................................99 Ce-i dăm Colindătorului? ..................................................100 Despre un fel de relaţie ......................................................102 Ce se ascunde între fiinţe? .................................................105 A fi pur şi simplu ................................................................110 O veşnicie în varianta doi ..................................................113 Tristeţe regală ......................................................................117

Page 322: Eseuri Despre Inteles

322

CARTEA II-a – Litere............................................................. 119 Despre soarta mioritică a lui Eminescu........................... 121 Eminescu a iubit o femeie.................................................. 125 Sensul demonicului la Eminescu...................................... 129 Marea, luna şi Eminescu.................................................... 131 Sculptura cu idei................................................................. 134 O trimitere la Brâncuşi....................................................... 137 Coloana Infinită antitanc ................................................... 142 Curs de poezie cu Omar Khayam .................................... 145 Viaţa vieţii – I – ................................................................... 149 Viaţa vieţii – II–................................................................... 154 Poeziile lui Nichita nu sunt............................................... 157 O clipă cu Nichita ............................................................... 159 Hesse „Narcis şi Gură de Aur”......................................... 160 Un poet pe Câmpiile Elizee............................................... 164 Devorând într-o noapte poezie......................................... 168 Zâmbetul gheişei ................................................................ 171 Femeile poetului ................................................................. 178 Teancul de euro .................................................................. 182 Idee şi poezie....................................................................... 187 Certitudinea virtualului în epoca de hârtie .................... 190 Idei ale arheologiei ............................................................. 194 Experienţa nemijlocită ....................................................... 198 Liniştea florilor de cireş ..................................................... 202 Starea de Crăciun................................................................ 204 Cum văd eu postmodernismul......................................... 206 Un eseu despre stat: de unde şi încotro?......................... 212 Trecerea peste ocean .......................................................... 217 Departe, despre Crăciun, dor şi doină............................. 220 Despre sunetul Phoenix..................................................... 221 Părintele Ioan de la Recea.................................................. 224 Pentru o rescriere a Mioriţei.............................................. 227 Înţeles şi fiinţă ..................................................................... 230 Isus – noutatea ideii religioase.......................................... 234

CARTEA III-a – Călător prin Caiete ................................... 239

Amintiri dintr-o ţară aproape perfectă ............................ 241 Meseria de îngrijitor de pâraie.......................................... 246 Idei la un curs de management ........................................ 250 Timpul într-o întrebare...................................................... 254 De la Marea Neagră, 2003 ................................................. 256 De la Marea Neagră, 2004 ................................................. 259 De la Marea Neagră, 2006 ................................................. 265

Page 323: Eseuri Despre Inteles

323

Mi-e dor de Cassandra .......................................................269 În jurul lacului Ursu ...........................................................271 Newton, Mioriţa şi schiorii ................................................273 Sâmbăta fulgilor ..................................................................276 Europa începând de la Sibiu..............................................278 Vederea de pe munte..........................................................280 Omul de la Păltiniş..............................................................282 Nimic nou despre ghiocei ..................................................285 Socrate şi all inclusive.........................................................287 Wittgenstein şi Sarmisegetuza ..........................................290 Natura – misiune imposibilă .............................................293 Impresii despre România, scrise în Germania ...............295 Ilustrate din Grecia – primul album.................................303 Ilustrate din Grecia – al doilea album ..............................308 Ilustrate din Grecia – albumul al treilea...........................311 Întrebări dintr-o carte scrisă de W. Heisenberg .............313 Pietre rostogolindu-se ........................................................316 Apa din Thalassa.................................................................318

Page 324: Eseuri Despre Inteles

324

Casa Cărţii de Ştiinţă Director: Mircea Trifu

Fondator: dr. T.A. Codreanu Tehnoredactare computerizată: Czégely Erika

Tiparul executat la Casa Cărţii de Ştiinţă 400129 Cluj-Napoca; B-dul Eroilor nr. 6-8

Tel./fax: 0264-431920 www.casacartii.ro; e-mail: [email protected]