etica si comunicare
DESCRIPTION
ManualTRANSCRIPT
I. Domeniul de studiu al Eticii 1. Delimitări conceptuale 2. Necesitatea Eticii în comunicare
II. Doctrine etice majore
1. Etica virtuţii 2. Deontologismul 3. Utilitarismul
III. Normativitatea morală
1. Principii etice 2. Codul etic profesional
Teme de reflecţie Recomandări bibliografice pentru studiul individual Bibliografie generală
ETICĂ ŞI COMUNICARE
Prof. dr. Carmen COZMA
C U P R I N S
Probleme fundamentale ale unităţii de curs: I.Domeniul de studiu al Eticii II.Doctrine etice majore III.Normativitate morală Scopul unităţii de curs: - cunoaşterea şi însuşirea noţiunilor etice de bază; - înţelegerea importanţei integrării componentei etice în activitatea profesională; - dezvoltarea capacităţii de a reflecta asupra şi de a interveni optim în soluţionarea problemelor etice ale profesiei; - stimularea şi cultivarea motivaţiei de a valorifica fundamentul moral al personalităţii, ca factor major al progresului individual şi comunitar. Obiective operaţionale: - să delimiteze corect şi să asigure aproprierea adecvată a aparatului conceptual al Eticii; - să identifice şi să se raporteze constant la reperele oferite de axiologia morală; - să fructifice valenţele explicativ-interpretative, modelatoare ale unei viziuni filosofico-morale; - să interiorizeze principiile etice-ghid pentru comportamentul specific-uman; - să înţeleagă necesitatea referenţialului etic pentru formarea continuă profesională; - să-şi dezvolte capacitatea de a discerne, de a decide şi de a acţiona în termenii angajării responsabile sociale; - să operaţionalizeze perspectivele teoretice ale disciplinei de studiu în contextul cazuisticii praxiologice; - să asume implementarea şi respectarea codului etic şi să valorizeze semnificaţia autoreglementării moral-profesionale. Modalităţile de evaluare vor urmări: - nivelul de cunoaştere şi de înţelegere a problematicii etice în fundamentarea reflecţiei şi comunicării, a atitudinii şi comportamentului profesional; - abilitatea de a argumenta în baza coordonatelor etice ale comunicării sociale; - capacitatea de a instrumentaliza cunoştinţele dobîndite în situaţii particulare.
Etică şi comunicare
65
I.Domeniul de studiu al eticii I.1. Delimitări conceptuale
Disciplină de studiu, Etica, din unghi categorial, îşi află originea în grecescul
(ethos): cutumă, obicei, morav / moravuri, caracter, comportament habitual.
Corespunzător lui , în latină avem mos - moris. Pe această filieră, în limba română
distingem termenii înrudiţi, dar nu sinonimi: etică, morală şi moralitate.
Dincolo de maniera în care aceşti termeni sunt folosiţi deseori ca interşanjabili,
tocmai pentru evitarea unor confuzii nedorite într-un tărîm oricum al ambiguităţilor,
identificăm următoarele înţelesuri: etica este filosofia şi ştiinţa (într-un fel, arta
studierii) moralei, construită în baza evaluării funcţie de citeriile: bine-rău, corect-greşit,
drept-nedrept; morala acoperă întreg cîmpul teoretizării cercetării valorilor, normelor,
principiilor şi idealurilor etice; moralitatea desemnează sfera moralei în acţiune,
respectiv morala în curs de realizare, atitudinea de conştiinţă şi practică faţă de morala
socială şi cea personală. Dedus din lat. moralitas (caracter, caracteristic), termenul
moralitate se traduce drept „conformitate la principii, la reguli ale moralei; simţul moral
al unei persoane”1. Într-o succintă definire inclusivă, am putea spune că etica are ca
obiect de studiu morala şi moralitatea; îndeobşte consacrată fiind ca studiu teoretic al
binelui şi al regulilor acţiunii umane, studiu sistematic al principiilor morale.
În cultura europeană, se apreciază că Aristotel (sec.IV î.Hr.) a fost primul
gînditor care a folosit termenul etică (derivîndu-l din ethos / ) cu înţelesul de
ştiinţă a moralei. Lucrarea sa Etica Nicomahică este un adevărat manual de etică,
aceasta fiind considerată de către Stagirit a fi domeniu al cunoaşterii „practice”; iar
morala, înţelepciune şi deprindere practică manifestate în comportament. Cu
accepţiunea de ştiinţă, etica s-a impus ulterior, cu deosebire prin stoici (sec.III î.Hr.-
sec.III d.Hr.). De la Zenon, Cleante, Chrysippos, pînă la Epictet, Seneca, Marc Aureliu,
filosofia stoică a însemnat şi delimitarea clară a domeniului eticii (în triada formulată de
către aceştia: fizică, logică şi etică).
Carmen COZMA
66
Centrată pe semnificaţia complexă a ethosului în care, de la un moment al
dezvoltării social-istorice, intră şi preocupările privind ceea ce ar trebui să fie / să
devină, ceea ce se doreşte a fi / a deveni omul şi omenirea în înţeles de valoare-ideal,
deopotrivă imperativ şi aspiraţie întru optimizarea continuă a stării existente, etica
implică traiectul transformării raţional concepute, simţite, dorite, alese şi voite, pe linie
de acţiune a omului - concentrare de convingere, atitudine şi comportament; este un
demers care studiază conduita umană.
Parte integrantă a majorităţii contribuţiilor de marcă înregistrate de istoria
gîndirii filosofice, de la socrato-platonism şi, în special, de la Aristotel şi stoici care i-au
consacrat statutul teoretic, pînă în contemporaneitate, etica s-a dezvoltat în timp ca o
disciplină axiologic-normativă, dispunînd de metode şi principii specifice de cercetare a
problematicii morale gravitînd în jurul valorilor de bine şi rău; mai precis, virtute şi
vicii.
În corpus-ul eticii, alături de noţiuni de valoare precum: dreptate,
responsabilitate, sinceritate, libertate, înţelepciune, solidaritate, respect, onoare,
demnitate, modestie, plăcere, fericire, omenie etc. cu opuşii lor şi care interesează în
procesul modelării şi afirmării omului ca personalitate morală, sunt integrate norme şi
principii - reflectare a ceea ce trebuie să fie, a imperativului, ghid pentru buna acţiune
umană. Fenomenele morale - de desluşit în întreaga ţesătură a vieţii omului, la nivel de
conştiinţă morală şi de comportament moral, în complexul de moravuri, idei, sentimente
şi convingeri, atitudini, deprinderi, practici - stau sub semnul imperativului, al aprecierii
responsabile, antrenînd - în funcţie de gradul de respect al valorilor, normelor şi
principiilor de viaţă civilizată - recompensa şi / sau sancţiunea morală.
Situînd în cîmpul trecerii de la o stare de fapt la o alta proiectată, de la ceea ce
este la ceea ce trebuie să fie (concomitent, ca ceea ce se doreşte să fie), etica implică
idealul moral, care esenţializează imaginea realizării personalităţii prin potenţarea şi
manifestarea liberă a virtuţilor, în respectul legii, al ordinii, conştientizînd propria
valoare şi perseverînd în efortul de a satisface principiul devenirii specific-umane - cu
funcţionalitate în plan individual şi social, în viaţa privată ca şi în cea profesională.
Aşadar, etica este o disciplină filosofică, îndrumătoare şi prescriptivă, bazată pe
principiile deliberării şi alegerii, vizînd natura personalităţii şi vieţii, educarea
caracterului, studiul moravurilor. Este o ştiinţă reflexiv-reactivă, critică, a
comportamentului şi a standardelor de orientare şi reglementare a acestuia întru starea-
1 Encyclopédie générale, Hachette, Paris, 1987, tome 3, p.907
Etică şi comunicare
67
de-bine; este filosofie morală ca mod de a trăi, cu relevanţă în planul conştiinţei şi al
acţiunii guvernate de principii, probînd o importantă funcţie formativă.
Obiectul de studiu al Eticii, morala acoperă o realitate deosebit de complexă,
dinamică, paradoxală, dificil de explicat, deşi aparent cunoscută de orice om, dar greu
de desluşit tocmai pentru că este atît de intim prinsă în viaţa şi activitatea acestuia. Ca
experienţă morală, omul se recunoaşte în interioritatea cea mai profundă a eu-lui, dar şi
în relaţionarea cu ceilalţi, în ansamblul raporturilor vieţii de familie, ale grupului
profesional, în raporturile de schimb, politice, cu mediul social şi natural. Noţiunea de
morală se referă la întreg ansamblul de valori şi reguli, de principii de judecată şi de
conduită ce se impun conştiinţei individuale sau colective ca fondate pe imperativul
binelui.
Într-o accepţie largă, morala reprezintă tot ceea ce intră în sfera modelării şi
reglementării etice; este unitate dialectică a valorilor şi antivalorilor; ea cuprinde ceea ce
este pozitiv, dar şi ceea ce este negativ din punct de vedere moral; este unitate a binelui
şi răului. Sensul restrîns al termenului trimite doar la ceea ce este pozitiv, acceptabil, la
sfera binelui (ceea ce este „moral”).
Conceptul desemnează ansamblul de valori şi precepte fondate pe valenţele
binelui; se referă la virtute (în chip integrator, areteic şi deontic) - în rostul de ghid al
alegerilor, deciziilor, actelor în direcţia desăvîrşirii umane.
În sfera disciplinei noastre, se disting două mari orientări: etica fundamentală,
acoperind prioritar tratarea filosofică a moralei, şi etica aplicată.
Afirmîndu-se cu deosebire din a doua jumătate a sec. al XX-lea, etica aplicată
reprezintă „analiza etică a situaţiilor concrete, cu accent pe rezolvarea practică.
Importanţă prezintă, aici, contextul, analiza consecinţelor, luarea deciziilor. Este o
viziune mai mult prescriptivă decît reflexivă, care se exercită în sectoare ale practicilor
sociale şi profesionale”2. Cu turnura către chestiuni etice de ordinul întîi, abordînd
realitatea situaţiilor morale complexe, etica aplicată dezvoltă teme-standard ridicate de
probleme morale concrete, legate de: mediul natural, domeniul ocupaţional, sărăcie,
epidemii, foamete, război, putere, feminism, sexualitate, avort, euthanasie etc.
O componentă a eticii aplicate este etica profesională - reflecţia asupra
aspectelor morale ale problemelor ridicate de domenii particulare (medicină, educaţie şi
învăţămînt, afaceri, relaţii publice, justiţie, mass-media etc.), permiţînd examinarea
aprofundată a problemelor concrete care ţin de exercitarea unei profesiuni. Vizează, cu
2 Dictionnaire d'ethique et de philosophie morale, P.U.F., Paris, 1996, p.535
Carmen COZMA
68
precădere, un ansamblu de reguli de acţiune, dar şi analiza fundamentelor teoretice şi
argumentarea lor; evidenţiază valorile etice dominante în domenii particulare şi
standardele de reglementare a relaţiilor dintre agenţii implicaţi (prin datorii, drepturi,
responsabilităţi) - care statuează cadrele autorităţii şi prestigiului diverselor profesiuni.
„În sens general, termenul etică profesională se referă la reguli de conduită şi la moduri
de comportament proprii realizării scopurilor şi responsabilităţilor unei profesii”3.
Importanţă prezintă angajarea experţilor din diverse domenii socio-profesionale de a
veni în întîmpinarea unor necesităţi precum: sănătatea, salvarea, protecţia drepturilor
legale, pregătirea şi difuzarea informaţiei publice, cunoaşterea, educaţia etc. - în esenţă,
valori care, supuse ameninţării, provoacă crize (la nivel individual şi social). S-au
dezvoltat, astfel: etica medicală, etica juridică, etica formatorului, etica în administraţia
publică, etica afacerilor, etica mass-media etc., care au o accentuată caracteristică
deontologică, prin elaborarea unor coduri profesionale cu funcţie de ghid în punerea în
rol a drepturilor şi îndatoririlor subiecţilor implicaţi, a normelor şi valorilor centrale ale
practicii profesionale, prin raportare la idealul uman, al respectului pentru autonomia şi
demnitatea omului; şi care conferă, totodată, un spor de respectabilitate profesiilor.
Un ansamblu de componente, de trăsături, îşi justifică rostul în cadrul eticii
profesionale - domeniu de revalorizare axiologic-normativă a diverselor activităţi în
care interacţionează agenţii sociali; anume: echilibrare a intereselor (iar în caz de
indiferenţă, chiar trezire a interesului personal şi public) şi a şanselor de putere, adaptare
adecvată la caracteristicile lumii, asistenţă şi securitate, mobilitate (între anumite limite,
însă) în muncă şi devotament, gestionare raţională a instrumentelor de intervenţie
financiară şi juridică etc.
Dincolo de compartimentările în interiorul ei, etica, prin explorarea conţinutului
şi operaţionalizării virtuţii şi a viciilor, respectiv a comportamentului moral şi imoral,
oferă explicaţii şi argumente care să întărească poruncile „simţului moral”, să încurajeze
pentru a alege virtutea, pentru a făptui binele, avînd înţelegerea şi a rostului răului în
lume, avînd capacitatea de a discerne nu numai în situaţii confuze, dar chiar în cele
limpezi în care însă viciile sunt înfăţişate ca virtute (iar exemple suficiente aflăm în
lumea contemporană, pe care le recunoaştem în partea lor de adevăr mai ales prin
urmările pe care le au).
Mizînd pe funcţia de a convinge, iar nu de a constrînge, investigarea
problematicii etice reprezintă un ajutor în luarea de atitudine şi în actul desfăşurat astfel
3 Encyclopédie Philosophique Universalle, II.Les Notions Philosophiques, Dictionnaire, tome 1, P.U.F.,
Etică şi comunicare
69
încît să greşim cît se poate mai puţin (şi, în consecinţă, să suferim şi să provocăm
suferinţă cît mai puţin!).
I.2. Necesitatea eticii în comunicare
Angajînd judecăţi de valoare funcţie de criteriile – generic vorbind – bine-rău, cu
referire la alegeri, decizii şi acţiuni, etica prezintă relevanţă în spaţiul comunicării
publice.
Cu referire precisă la industria de relaţii publice, etica este o prioritate declarată
în special de la finele sec.XX. Chiar se admite „o expansiune a eticii”, ca cel de-„al
zecelea principiu generic al excelenţei în relaţii publice”4. Este vorba despre faptul că,
în 1996, cercetătorii au introdus etica drept principiu de bază în PR; exprimarea find
următoarea: „Munca unui practician de relaţii publice trebuie să aibă un singur standard:
performanţa etică. (Un practician de relaţii publice este tot atît de bun pe căt de bună îi
este reputaţia.)”5.
În genere, o etică profesională se structurează pe natura comunicării, ca
activitate umană fundamentală. În pluralitatea formelor, directă şi indirectă, ascendentă-
descendentă-orizontală, inter- şi transpersonală, socială, proiectivă, integrată, exterioară
şi interioară (la nivel de organizaţii), interumană şi mediată tehnologic, de afaceri şi de
masă, comunicarea, ca atitudine şi instrument al acţiunii umane, este marcată de etic;
propriu-zis, este saturată de morală şi moralitate. După cum observă Alex Mucchielli,
„nu se mai poate realiza o diferenţiere radicală între comunicare şi conduită”6.
Prezintă relevanţă dimensiunea moralei (în sens larg, în valenţele atît ale
pozitivului, cît şi ale negativului) în întregul strategiei de comunicare; pentru o evaluare
şi, în consecinţă, o dezvoltare productivă, atît pentru succesul şi valorificarea benefică a
acţiunii comunicative, cît şi pentru identificarea şi rejectarea / stoparea formelor
patologice comunicaţionale (de genul: minciună, intoxicare, zvon, dezinformare,
propagandă-îndoctrinare, manipulare). Fenomenele morale sunt implicate la nivelul
agenţilor – transmiţător/emitent şi receptor/destinatar -, al mesajului, codului,
Paris, 1990, p.876 4 Shannon A.Bowen, “Expansion of Ethics as the Tenth Generic Principle of Public Relations Excellence. A Kantian Theory and Model for Managing Ethical Issues”, în Journal of Public Relations Research, Volume 16, Issue 1, January 2004, pp.65-92 5 Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, Totul despre relaţii publice, Polirom, 2003, p.20 6 Alex Mucchielli, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare, Polirom, 2005, p.245
Carmen COZMA
70
mijloacelor de transmitere, canalelor şi modalităţilor de comunicare. Eticul este prezent
în spaţiul comunicării atît digitale (de conţinut), cît şi analogice (de interrelaţionare, cu
recurs sau nu la coduri precise). Eticul se manifestă în atingerea cooperării pe baza
deschiderii, acceptării, asumării răspunderii, a respectului reciproc, în comunicarea
suportivă (centrată pe aspecte de corelare între comunicatori), precum şi în recunoaştere
şi preţuire întemeiate pe înţelegerea corectă şi deplină a interlocutorului, în comunicarea
empatică (realizată prin circumscrierea lumii celuilalt, prin intrare în rezonanţă cu ceea
ce el comunică).
Scopul major este producerea acordului între actorii implicaţi, a concilierii pe
bază de principii, a colaborării, a parteneriatului pretins de soluţionarea problemelor şi
îmbunătăţirea relaţiilor interumane. Progresul împreună, slujirea interesului comun
antrenează realizarea aşa-zisului „contract de comunicare” ce presupune valori şi norme
consensuale între participanţi care se întîlnesc în valenţe de aşteptări şi respingeri,
deschidere/mobilizare şi retragere/apărare, descoperire a sinelui şi a celuilalt.
Raportarea comprehensivă la un altul reuşeşte în măsura în care partenerii
lucrează pentru încheierea unui fel de „contract de comunicare”, posibil numai pe
temeiuri etice, pentru diferite mize, fundamentale, ale comunicării: de informare, de
poziţionare, de influenţare şi mobilizare, de calificare a relaţiei, de stabilire a unor
norme7 – în principal, a normei de încredere, favorabile unui mediu etic al comunicării.
În prim plan, se articulează ideea de acord, în contextul interacţiunii „orientate
pe înţelegere”, în termenii eticii discursului a lui Jürgen Habermas. În circularitatea
raportărilor comunicaţionale la „lumile” obiectivă, socială şi subiectivă, importanţa
majoră revine consensului, prin armonizarea cu situaţiile de fapt existente, cu relaţiile
interpersonale reglementate legitim şi cu trăirile subiective; prin validarea înţelegerii în
modurile „cognitiv, interactiv şi expresiv de utilizare a limbajului”, în tripartiţia
atitudinilor ”obiectivatoare, ... conformă cu normele, ... expresivă”, tematizînd criteriile
adevărului, corectitudinii şi autenticităţii8.
La urma urmelor, atingerea scopurilor, realizarea intereselor actorilor sociali
implică o complexă strategie a cooperării, a asocierii înţelegere-acţiune, împărtăşirea de
sensuri comune, obţinerea unui acord. Este accesată o tranzacţie a rezonabilităţii, de
influenţare mutuală şi de transformare între subiecţii comunicării, într-o etică de profil
în care se reliefează ca valori: „normalitatea şi consistenţa”; acestea afirmînd, între
7 Idem, pp.184; 80-86 8 Jürgen Habermas, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Editura ALL Educational, Bucureşti, 2000, pp.130, 131
Etică şi comunicare
71
altele, grijă, sănătate, cumpănire, echilibru, întărire a raţionalităţii comunicative,
creativitate9. Iar calea majoră, în această privinţă, o constituie dialogul: „o deschidere la
toate nivelurile”, străpungere a obstacolelor, negare a zidurilor, depăşire a opacităţilor,
abolire a distanţei; atitudine de comprehensiune, pe fondul unor valor umaniste „care
indică încrederea în celălalt. ... [şi] Printr-un efect de feed-back inductiv, această
încredere generează la rîndul ei încredere”10.
Îndeobşte, sunt recunoscute valenţele etice ale comunicării ca formă de dialog,
conferindu-i prioritate în raport cu forma monologului. Considerarea caracteristicilor
fiecăreia, în sinteza propusă de Charles U.Larson, este de real ajutor în a opta pentru
una sau alta, printr-o evaluare critică. Potrivit autorului amintit, definitorii comunicării-
dialog îi sunt: „onestitatea, grija faţă de bunăstarea şi perfecţionarea altora, încrederea,
naturaleţea, lipsa de prejudecăţi, egalitatea, respectul reciproc, empatia, modestia,
sinceritatea, lipsa de pretenţii exagerate, intenţiile nonmanipulative, încurajarea
exprimării libere şi acceptarea celorlalţi ca individualităţi cu o valoare intrinsecă, în
ciuda diferenţelor de opinie şi comportament”11.
La o analiză lucidă şi raportîndu-ne şi la experienţă, asemenea atitudini
favorizează efectiv comunicarea publică, în replică la ceea ce o poate obstrucţiona prin
activarea formei de monolog caracterizate prin: „decepţie, sentiment de superioritate,
exploatare, dogmatism, dominare, nesinceritate, pretenţii absurde, plăcere de a se etala
în public, grandomanie, autoprotejare excesivă şi considerarea tuturor celorlalţi ca
simple obiecte ce pot fi manipulate”12.
Să observăm, împreună cu Charles U.Larson, că ni se dezvăluie „o atitudine
dialogică etică” şi „una monologică lipsită de etică”13 faţă de receptori – un adevăr lesne
de verificat, spre exemplu, în practica relaţiilor publice, prin urmărirea rezultatelor
obţinute, a reuşitei sau dimpotrivă, în ce priveşte menirea profesiei acesteia de a
promova o mai bună înţelegere, o relaţionare cît mai armonioasă a indivizilor şi
organizaţiilor cu diferitele categorii de public.
Într-o situaţie de comunicare socială, pentru reuşita acesteia, este nevoie de un
anumit grad de moralitate activată de participanţi, implicînd conştiinţă şi angajament
pentru o acţiune comună, în ideea acordului. Aceasta înseamnă respectarea unor
9 Teodor Vidam, Dimensiuni ale eticii comunicării şi mass-media, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p.102 10 Alex Mucchielli, op.cit., p.242 11 Charles U.Larson, Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Polirom, 2003, p.54 12 Ibidem 13 Ibidem
Carmen COZMA
72
standarde etice ale comunicării articulate pe responsabilitatea vizînd cunoaşterea
problemei în dezbatere; corectitudine în utilizarea cunoştinţelor, în dezvăluirea lor;
onestitate în selecţia şi testarea informaţiilor; responsabilitate în a servi interesul
general, în a armoniza poziţi diferite pentru a se ajunge la cooperare; împlinirea datoriei
de a contribui la crearea unui climat de bunăvoinţă; asigurarea unei atmosfere de respect
reciproc între actorii sociali, care să împiedice acţiunea factorilor perturbatori ai unui
bun dialog. Este vorba despre factori care ar permite o stare de ostilitate cu totul
neproductivă; respectiv, o serie de obstacole de genul celor identificate de către
Charlotte Jørgensen14, din unghiul eristicii, conducînd în ultimă instanţă la neînţelegere
şi nemulţumire între participanţi: întrebări ostile (tendenţioase, care pretind răspunsuri
imperative, care determină întreruperi inoportune); atac direct la persoană (la înfăţişare,
vîrstă, sex, interese, onestitate; insultă, calomnie); utilizarea unor forme de comunicare
nonverbală care exprimă ostilitate (tonul vocii, mimică, gestică). Tocmai pentru o justă
raportare la asemenea situaţii, referenţialul etic ne este de cert ajutor.
Etica în comunicarea socială favorizează acordul în chiar direcţia valorizării
dialogului pe baza conştientizării realităţii eficacităţii abordării individului şi ca parte a
unei comunităţi, acţionînd pentru acelaşi scop – în termenii consacratei formule a lui
„eu [ca] fiind parte a lui noi”; ceea ce nu înseamnă ştergerea unicităţii şi a diversităţii, ci
o abordare metodică ducînd la rezolvarea de probleme, la edificarea unei culturi
organizaţionale etice, la menţinerea unui climat paşnic necesar schimbărilor evolutive,
progresului15.
Valoare deosebită prezintă credibilitatea personală a comunicatorului. Aceasta
este elocventă pentru calitatea lui (şi) de agent moral, cu o asumată responsabilitate faţă
de public; respectiv, bucurîndu-se de respectabilitate, bună reputaţie. Prin astfel de
agenţi, profesionişti, şi organizaţia se poate conduce după principii etice, precum cele
evidenţiate de către Mark Pastin: 1.interacţiunea civilizată cu diferitele grupuri de
stakeholderi, făcînd din binele acestora parte a binelui propriu organizaţiei;
2.corectitudinea, considerînd că interesele altor persoane contează la fel de mult ca cele
proprii; 3.responsabilitatea, mai mult individuală decît colectivă, fondată pe
responsabilitatea indivizilor faţă de ei înşişi; 4.conceperea activităţii în termeni de
14 Charlotte Jørgensen, “Public Debate – An Act of Hostility?”, în Argumentation, Volume 12, Number 4, November, 1998, Springer Netherlands, pp.431-443 15 Cf.Richard P.Nielsen, “I am We Consciousness and Dialog as Organiyational Ethics Method”, în Journal of Business Ethics, Volume 10, Number 9, September, 1991, Kluwer Academic Publishers, pp.649-663
Etică şi comunicare
73
rezultat / utilitate, ca o cale mult valorizată de către membrii organizaţiei şi care o leagă
de mediul ei16.
Chiar dacă opţiunea unora pentru „zona gri” a moralităţii pare a fi aducătoare de
profit, în scurt timp şi cu efort şi cheltuieli minime, tot atît durează şi de rezistentă este o
dezvoltare într-o atare „strategie”. Pe termen lung, eludarea eticii se dovedeşte a fi ceva
distructiv – nu numai pentru imagine, reputaţie, ci pentru chiar existenţa unei organizaţii
şi, fireşte, pentru subiecţii în cauză. Încît, punînd în balanţă ambele tipuri de experienţă,
„investiţia etică” este realmente aducătoare de profit şi îl echilibrează pe acesta cu
slujirea interesului public; totul, într-o viziune mai largă, a binelui comun, cu recurs la
un principiu etic fundamental: „persoana umană şi comunitatea umană sunt scopul şi
măsura folosirii mijloacelor de comunicare socială. Comunicarea ar trebui să fie făcută
de persoane în beneficiul dezvoltării integrale a celorlalte persoane”17.
Semnificativ este şi faptul că recunoaşterea nevoii unui specialist etician
cucereşte tot mai mult teren. Este vorba despre profesionistul a cărui menire este aceea
de a lucra pentru dezvoltarea practicilor etice într-o organizaţie; propriu-zis, de a
contribui decisiv la integrarea „eticii şi conformităţii” ca parte a managementului, de a
susţine proactiv stabilirea şi respectarea standardelor profesionale, de a acţiona prin
analize, elaborare de strategii, consiliere, mediere a conflictelor, detectare şi prevenire
ca si soluţionare a situaţiilor de încălcare a moralităţii şi legalităţii dintr-o organizaţie
(atît în plan intern, pe diferite niveluri, cît şi în relaţiile externe cu stakeholderii şi
publicul în ansamblu), pentru desăvîrşirea responsabilităţii profesionale a agenţilor
implicaţi; şi, astfel, pentru asigurarea succesului unei activităţi / organizaţii / profesii.
Aşa-numitul „ofiţer / responsabil / consultant de etică şi conformitate” - ECO
(„ethics and compliance officer”) – este un susţinător al comportamentului profesional
exemplar. El are atribuţii de detectare şi soluţionare a situaţiilor de încălcare a moralei
(şi a legii), de evaluare, prevenire şi reducere a riscurilor comportamentului imoral într-
o întinsă arie care ţine de fenomene, precum: corupţie, concurenţă neloială, securitatea
datelor, hărţuire şi discriminare, drepturile omului, conflicte de interese, protecţia
whistleblower-ilor, furt, delapidare, fraudă etc.18. „Ofiţerul de etică şi conformitate” are
un rol unic în menţinerea binelui, a sănătăţii unei organizaţii, în crearea şi cultivarea
16 Cf. Mark Pastin, The Hard Problems of Management: Gaining the Ethics Edge, Jossey – Bass Inc Pub, San Francisco, 1986 17 Cf. Etica în comunicaţiile sociale, Editura Presa Bună, Iaşi, 2000 18 Cf. Andrea Bonime-Blanc, „Integrating Ethics & Compliance Risks into Enterprise Risk Management”, în Compliance Week, October 30, 2006
Carmen COZMA
74
unui mediu etic de lucru care să permită sporirea eficienţei şi a prestigiului, pentru o
bună comunicare.
Morala conferă substanţă comunicării prin valori, norme, principii de conduită;
care, odată interiorizate, îşi află funcţionalitate în deprinderi şi capacităţi ale subiectului
de continuă realizare-de-sine, de cooperare, de evoluţie interpersonală pe termen lung.
Acestea sunt surse care – în orizontul paradigmei dinăuntru-în afară, al deschiderii
intelectuale şi afectiv-volitive presupuse de experienţa morală – alimentează caracterul
(moral); şi, mai departe, facilitează şi menţin o practică a încrederii construite pe cinste,
integritate, onestitate, transparenţă, responsabilitate; satisfăcînd o condiţie fundamentală
a comunicării publice (de regăsit în toate elaborările / documentele de reglementare a
ei): respectarea demnităţii persoanei, apărarea siguranţei şi sănătăţii, protecţia mediului,
promovarea stării-de-bine.
Identificăm, astfel, parte din bogăţia semantică a gr. ethos, ce exprimă (şi)
„credibilitatea personală, încrederea pe care o inspiră integritatea şi competenţa”19. Este
ethos-ul ca bună credinţă, sinceritate, credibilitate; o calitate persuasivă a discursului
oratoric, alături de logos (componenta raţională, cu trimitere la claritatea logică) şi
pathos (latura afectivă, indicînd empatie, exuberanţă); respectiv, acel ethos de reperat în
trei categorii mult sugestive din vocabularul filosofic-moral al vechilor greci: phronesis,
arete şi eunoia, desemnînd înţelepciune practică, virtute, bunătate, bunăvoinţă, reputaţie
bună. În joc, este asumarea unui ethos mai mult simţit şi în acord cu imperativele
morale, trăire plenară a autenticităţii umane.
Astfel înţeles, dincolo de limitări spaţio-temporale, este ethos-ul esenţial pentru
promovarea comunicării profesioniste. Este o prezenţă în atitudinile exercitate în
comunicare şi pe care le poate echilibra; în tipologia lui Jean-Claude Abric20, poate fi
urmărit în atitudinile de „interpretare”, „evaluare”, „ajutor sau consiliere”, „chestionare”
şi „comprehensiune” – în aceasta ultimă, în special, favorizînd acceptarea diferitului,
bunăvoinţa, autenticitatea, empatia, care pot fi valorificate la nivel de grup pentru
asigurarea coeziunii, a fidelităţii, solidarităţii, acordului. Or, ţine de însăşi justificarea
misiunii şi imaginii profesiei de relaţii publice faptul de a răspunde nevoilor sociale (iar
nu intereselor speciale), de a servi societatea prin mediere şi edificare a relaţiior
esenţiale pentru consensul dinamic pe care se bazează ordinea socială.
19 Stephen R.Covey, Eficienţa în 7 trepte. Un abecedar al înţelepciunii, Editura ALLFA, Bucureşti, 2002, p.241 20 Cf. Jean-Claude Abric, Psychologie de la communication. Théories et méthodes, Armand Colin, Paris, 1999
Etică şi comunicare
75
Comunicatorul (specialist în PR, manager PR, purtător de cuvînt, ataşat de presă,
responsabil cu informarea publicului, consilier de imagine, consultant independent în
PR etc.) poate fructifica morala în oricare dintre acţiunile / etapele de exercitare a
profesiei în care este angajat, de la atragere a atenţiei, informare, creare a unui climat de
simpatie, rezolvare de probleme, gestionare a provocărilor, pînă la dezvoltarea unei
imagini, protecţie, influenţare a opiniei publicului, relaţia cu jurnaliştii, întîmpinarea
complexităţii socio-economice – în prezentarea lui Bernard Dagenais21.
Dincolo de o opinie destul de larg răspîndită că relaţiile publice s-ar însoţi cu un
comportament lipsit de etică, ca o industrie asociată „manipulării şi propagandei”,
„minciunii şi chiar spionajului”, profesia aceasta se afirmă tot mai intens ca orientîndu-
se „spre modele etice de comunicare”, în strădania manifestă de „a se implica pentru
crearea unui climat etic al comunicării”22.
Pentru practica de relaţii publice, în prezent, a devenit o necesitate aproape
existenţială enunţarea şi acţiunea de partea „unui angajament etic total”, al onestităţii,
corectitudinii şi transparenţei, „pentru a construi încrederea fundamentală între publicuri
şi organizaţii”, prin înţelegerea responsabilităţii de „sporire a valorii societăţii”. Cu
centrare pe „comportament personal şi pe caracter”, etica „îi ridică pe relaţionişti
deasupra rolului organizaţional al unor simpli tehnicieni care îndeplinesc orbeşte voinţa
managerilor”23.
Cunoaşterea şi aproprierea conceptelor, teoriilor etice, reflecţia asupra şi
aplicarea principiilor morale nu constituie răspunsuri, nici soluţii la multitudinea şi
diversitatea situaţiilor de comunicare; dar, deşi insuficientă, totuşi o condiţie necesară
satisfac pentru existenţa individuală şi socială, în genere, ca şi pentru profesionalism, în
particular. „Un sistem etic explicit sau implicit” este cu siguranţă util pentru a face
alegeri şi a lua decizii; funcţia lui practică este „în primul rînd, de a atrage atenţia asupra
aspectelor şi motivelor relevante pentru diferenţa dintre corectitudine şi greşeală în orice
acţiune”24.
Cu totul îndreptăţită este preocuparea din ultimii ani pentru integrarea eticii în
organizaţiile profesionale. Referenţialul etic se dovedeşte un instrument major pentru
creşterea eficienţei activităţii profesionale, prin influenţa hotărîtoare asupra modelării
21 Bernard Dagenais, Profesia de relaţionist, Polirom, 2002, pp.21-39 22 Shannon A.Bowen, Ethics and Public Relations, Institute for Public Relations, 2007 23 Judy VanSlyke Turk (ed.), „The Professional Bond”, Report of the Commission on Public Relations Education, PRSA, 2006, pp.21-25 24 Carl Wellman, Morals and Ethics, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1988, p.305
Carmen COZMA
76
comportamentului agenţilor, a dezvoltării forţelor şi limitării vulnerabilităţilor, a
exploatării oportunităţilor şi evitării eşecurilor.
Într-o perspectivă mai largă asupra comunicării, etica este tot mai necesară
pentru statornicirea de relaţii împărtăşite, pentru acces, apartenenţă şi inclusivitate,
pentru manifestare liberă în comuniune cu ceilalţi, pe un teren comun, întru optimizarea
bunăstării individuale şi sociale; în contextul „marii transformări” despre care scrie un
fin observator al contemporaneităţii, Jeremy Rifkin, aceea datorată trecerii la „societatea
în reţea” bazate pe „urmărirea intereselor comune”, „încredere”, „intimitate”,
„cooperare”; o reţea de succes însemnînd: reciprocitate şi încredere, acţiune dintr-un
sentiment de bunăvoinţă, acordare a asistenţei ca o îndatorire, dorinţă de a fi împreună,
de a lucra pentru beneficiul tuturor25.
Etica devine tot mai mult un supliment de rentabilitate; şi, aşa cum deja s-a
încetăţenit o spusă, în societăţile dezvoltate, „morala reprezintă cheia reuşitei”, nu de
puţine ori fiind pusă în sinonimie cu performanţa, eficacitatea şi competitivitatea. Etica
se dovedeşte a fi „o investiţie strategică şi comunicaţională în slujba imaginii de marcă
şi a creşterii pe termen lung”26.
Integrarea referenţialului etic în profesiile dedicate comunicării – relaţii publice,
jurnalism, publicitate, propagandă, afaceri publice, marketing - ajută, între altele, la: a
conştientiza limitele acţiunii omului, ca bariere în faţa ireparabilului; a evita căderea în
excese şi a înţelege valoarea echilibrului (fireşte, cu tensiunea, cu lupta implicată, dar
orientate întru rezolvare, prin împăcare a ceea ce pare antagonist; în esenţă, fiind vorba
de poli ai unei ordini); totodată, a nu exagera rupturile, discontinuităţile, ci a le
transforma în scop benefic, de progres; conştiinţa necesităţii ordinei, armoniei, păcii, a
corelării datoriilor cu drepturile, astfel garantîndu-se însăşi evoluţia pozitivă;
cunoaşterea şi controlul potenţialului (şi) distructiv sau manipulator din om faţă de
partenerii şi concurenţii cu care relaţionează, avînd conştiinţa imperativului apelului la
cooperare, solidaritate, ajutor mutual pentru o cauză comună, a binelui.
Întregul areal al eticii, în abordarea axiologic-normativă, reprezintă un cadru de
referinţă pentru comunicarea publică.
25 Cf. Jeremy Rifkin, The European Dream. How Europe’s Vision of the Future is Quietly Eclipsing the American Dream, Penguin, New York, 2004 26 Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p.294
Etică şi comunicare
77
II.Doctrinele etice majore
În îndelungata evoluţie istorică a eticii, s-au cristalizat diferite direcţii de gîndire,
impunîndu-se sub forma unor teorii fundamentale, funcţie de anumite valori, teme sau
poziţii prioritar susţinute.
Menţionăm numai o serie de doctrine etice, precum: hedonismul, centrat pe
categoria plăcerii (de la cirenaicii antichităţii pînă la aşa-zisul „hedonism light” al
postmodernităţii); eudemonismul, ca teorie a fericirii (o constantă cultivată dominant ori
în plan secund, de la Socrate, Platon, Aristotel şi pînă în prezent); deontologismul şi
utilitarismul (axate pe valorile datoriei şi, respectiv, utilităţii); contractualismul (cu miza
pe acord); teorii ale dreptăţii; teorii ale virtuţii; teoria legii naturale, dar şi teoria
poruncii divine; realismul pragmatic (în tonalitate machiavellică); nihilismul moral (cu
respingerea aprecierii a ceva ca fiind bun sau rău din punct de vedere moral, odată ce nu
se poate institui un cod sau un sistem de principii etice corect sau incorect); relativismul
moral (cu insistenţa asupra diferenţelor de concepţii, raportate la cultură, persoană,
situaţie) etc.
Ca orientări mai largi, am putea considera abordarea teoretizărilor etice în chiar
perspectiva a ceea ce Luc Ferry27 numeşte „vîrstele eticii”, delimitînd noţiunile de
valoare ale „excelenţei, meritului şi autenticităţii” – propriu-zis, mărci ale elaborărilor
din filosofia morală veche, modernă şi contemporană.
Din unghiul pluralismului, recursul la „teoretizarea” ca „putere a imaginaţiei de
a ne da o perspectivă în interiorul realităţii” luminează asupra folosului considerării a
„multiple poziţii legitime”28. Cu aplicaţie la „comunicarea etică”, este sugestivă
taxinomia celor „cinci instanţe” propusă de Clifford G.Christians şi John C.Merrill. În
fond, sunt accesate cinci tipuri de abordări cu valori operaţionale specifice, urmărite în
dezvoltarea teoriei şi practicii moralei, desemnate prin instanţele: altruistă, egoistă, a
27 Cf. Luc Ferry, Homo aestheticus. L’invention du goût à l’âge démocratique, Editions Grasset & Fasquelle, 1990 28 Clifford G.Christians, John C.Merrill, „Introduction”, în vol. Ethical Communication. Moral Stances in Human Dialogue, University of Missouri Press, Columbia and London, 2009, p.8
Carmen COZMA
78
autonomiei, legalistă, comunitariană; şi, corespunzător, loialităţi faţă de: ceilalţi, sine,
libertate, autoritate, grup şi societate29.
Cunoaşterea diferitelor doctrine etice ajută în analiza fundamentelor şi
justificărilor reglementărilor din domeniul profesional; şi, mai ales, orientează şi susţine
reflecţia adecvată unui examen aprofundat al problemelor concrete care apar în
exercitarea profesiei.
Dincolo de varietatea poziţionărilor, rămîne ca importantă întemeierea teoretică
a unui demers integrator, pentru o cît mai profitabilă relaţionare a eticii şi comunicării.
În atare context, apreciem ca relevante major doctrinele deontologismului,
utilitarismului şi eticii virtuţii.
II.1. Etica virtuţii
Etica virtuţii caută a răspunde la întrebarea: „cum să trăim?”. Răspunsul este în
legătură cu valoarea-nucleu pentru întreg universul moral: virtutea, care prezintă „o
constantă tematică în tot spaţiul gîndirii etice”30.
Doctrina aceasta a fost revigorată în ultimele decenii, prin redescoperirea unei
importante tradiţii; în etica virtuţii impunîndu-se cercetători contemporani de marcă:
Philippa Foot, John McDowell, Alasdair MacIntyre, Gary Watson, André Comte-
Sponville. Este nevoie de „reformularea virtuţii … în momentul de cotitură, … în
vremurile întunecate” în care am ajuns, ea putînd restabili „inteligibilitatea şi
raţionalitatea atitudinilor şi angajărilor noastre morale şi sociale”31.
Termenul de virtute (derivat din lat. virtus) necesită a fi abordat în chiar sensul
său originar, activat de conceptul elin al àreté-ei: la nivelul fiinţei umane, însăşi
vrednicia ei, acea capacitate de a-şi îndeplini bine funcţia sa esenţială. Am spune, dar,
că virtutea desemnează umanul - expresie sintetică elevată a trăsăturilor definitorii
valorii intrinseci a omului; garanţie pentru forţa, pentru realizarea-de-sine a omului,
factor decisiv de investire valorică a existenţei, de orientare - experimentînd şi limitele,
riscurile, eşecurile - întru echilibrul optim, prin depăşirea tensiunilor, a lipsurilor şi
exceselor32.
29 Idem 30 Vasile Morar, Moralităţi elementare, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p.252 31 Alasdair MacIntyre, După virtute. Tratat de morală, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pp.266; 263 32 pentru analize asupra valorii umanului, a se vedea Carmen Cozma, Studii de filosofie a educaţiei umanităţii, Editura Junimea, Iaşi, 1997
Etică şi comunicare
79
Focalizarea asupra acestei categorii - prin care interogăm chiar modul de a trăi şi
de a acţiona - dă seama de plierea Eticii la caracteristicile lumii noastre, în tentativa de a
oferi o perspectivă pozitivă ca replică la sumbra imagine a prezentului, cu accentuata
polarizare: opulenţă şi mizerie, tehnoştiinţă avansată şi analfabetism, infobogaţi şi
infosăraci ai erei electronice, cu fenomene de regres spiritual, de angoasă socială, de
creştere a brutalităţii psihologice, de numeroase incertitudini şi noi inegalităţi, de
maladii la scară globală. Aflat „în centrul unui timp-răscruce”, omul trebuie să
reconsidere acele valori şi reguli cultural-morale „fundamentale, care dau ritm vieţii şi
gîndirii sale”33, care asigură raportarea la ideea de echilibru; el are nevoie de stimularea
disponibilităţii pentru viaţa interioară raţională, cu inserţie în sfera praxisului. Apelul la
raţiune, la bunele afecte şi, de ce nu, la credinţă, furnizează repere de coerenţă şi, pe cît
posibil, de certitudine pentru viaţa omului contemporan; îl ajută a valoriza întru pozitiv
semnalele barbare ale existenţei cotidiene.
Nefiind de la natură, dar nici contra naturii, după cum încă Aristotel preciza34,
virtutea se poate dobîndi prin învăţătură şi exerciţiu; important fiind ca omul să-şi
contureze cît mai clar scopul vieţii şi să probeze voinţă pentru activitatea de formare
adecvată, astfel încît acţiunea morală să fie una de succes, ca devenire-întru-virtute. Cu
teoria virtuţii, avem o majoră lecţie-îndrumar de viaţă reliefată de vechii filosofi, la care
se cuvine a adera în cadrele conceperii Eticii şi ca circumscriere responsabilă a sensului
vieţii.
„Mijlocia între un exces şi un deficit”, „media între extreme” - în explicaţia lui
Aristotel, virtutea ţine de ceea ce, în termenii „trieticii contradictoriului”, Stéphane
Lupasco numeşte a fi „starea T” sau „principiul T”: „o stare de echilibru şi de conflict
contradictoriu dintre cele mai intense ca şi de cea mai densă energie”, stare „a semi-
actualizării şi semi-potenţializării, … centrul de control şi de necondiţionalitate, de
libertate”35. Şi, într-un orizont asemănător, virtutea este „culmea îngustă între două
abisuri contrarii”, fiind, pentru om, tocmai „ceea ce îl face uman”; făcîndu-şi apariţia „la
intersecţia umanizării ca fapt biologic, cu umanizarea ca exigenţă culturală, [virtutea]
este felul nostru de a fi şi de a acţiona uman, este capacitatea noastră de a acţiona bine”-
după cum observă André Comte-Sponville36.
33 Ignacio Ramonet, Geopolitica haosului, Editura Doina, Bucureşti, 1998, pp.123, 124 34 Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, 1103a20-35 35 Stéphane Lupasco, L’homme et ses trois éthiques, Editions du Rocher, Monaco, 1986, pp.20, 29, 32 36 André Comte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuţi, Editura Univers, Bucureşti, 1998, pp.46; 10
Carmen COZMA
80
Să nu gîndim, dar, existenţa ca fiind strict binomică, odată ce în starea ei de
etern şi simplitate ternarul o caracterizează; ternarul generat de polaritatea contradictorie
şi care este tocmai echilibru, armonie. E adevărat, lupta contrariilor îşi are locul în
perimetrul virtuţii; însă, numai întru unitate şi împăcare, întru compromisul just /
rezonabil - singurul cadru favorabil fiinţării şi progresului; căci în afara acestuia,
intervine jocul viciilor, ca tot ceea ce depreciază existenţa, fragilizează, divide,
împrăştie, dezorganizează, distruge.
În atare context, sfera virtuţii acoperă nivelurile axiologic şi normativ ale Eticii.
Conceptul în discuţie, „lucrul cel mai preţios”, ca unul dintre „cele mai frumoase, …
totodată bune, drepte, utile”37, „habitus lăudabil”38, poartă asupra umanului în
integralitatea componentelor de valoare şi de reglementare atitudinal-comportamentală,
cu raportare la dimensiunea idealului - imperativ şi deopotrivă deziderat pentru ceea ce
omul poate şi trebuie să devină, în temeiul unei conştiinţe proiectate asupra existenţei în
sens orînduitor; la urma urmelor, conştiinţă a vredniciei de care omul este în stare, de
care este el răspunzător, ca „dispoziţie armonioasă, ceva care merită a fi ales pentru
sine, nu din speranţă sau teamă sau vreun alt motiv din afară” - astfel spunînd precum
stoicii39.
Principiu al meritului personal, virtutea dă seama de excelenţa omului ca raţiune
de a fi, sub pecetea unor valori, precum: înţelepciunea, cumpătarea, plăcerea, fericirea,
iubirea, dreptatea, libertatea, demnitatea, integritatea, responsabilitatea etc., şi a unor
precepte, de felul regulii de aur, al justei măsuri, al respectului pentru om, al împlinirii
datoriei, al comuniunii etc.
Virtutea luminează asupra semnificaţiei dezvoltării, a desăvîrşirii umanităţii
persoanei - esenţială pentru omul civilizaţiei tehnice; îl orientează în efortul de a
transcende diferenţa dintre facticitate şi proiect, de a înţelege condiţia umană în natura
sa şi în istoricitate, în intimitatea de profunzime a eului şi în relaţionarea cu ceilalţi,
mereu întru idealul înălţării, al sporului umanului.
Virtutea este un concept cu largă instrumentalizare în spaţiul Eticii, ca: temei şi
scop, dispoziţie şi deprindere prin exerciţiu, calitate şi regulă de acţiune; este condiţie,
cadru, manieră de realizare morală. Practicarea virtuţii este însăşi propria ei
recompensă; aduce împlinire sufletească, degajare de orice ar putea să tulbure echilibrul
37 Platon, Criton, 53c; Lahes, 192c 38 Cf.Aristotel, op.cit. 39 apud Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p.355
Etică şi comunicare
81
uman; iar, prin satisfacţia trăită la nivel personal, are şi o utilitate socială. Virtutea
acoperă, în fond, mult clamata bunăstare generală - nimic altceva decît „prosperitatea
tuturor şi a fiecăruia”; „satisfacerea oricărui interes particular în limitele cuvenite”,
însă40.
Prin diferitele ipostaze, virtutea poartă asupra însuşirilor alese de caracter, ce se
concretizează în acţiuni conduse de etaloane normative; şi care işi află aplicabilitate cu
rezultate notabile (şi) în cîmp socio-profesional.
Etica deschide spre fondul comun al virtuţilor primordiale; respectiv, spre acele
însuşiri dobîndite prin educaţie, în temeiul acordului înclinaţiilor egoiste şi altruiste ale
omului. Astfel generate şi cultivate, virtuţile primordiale formează un sistem de valori
comune, admise de societate de-a lungul evoluţiei istorice şi culturale. Recunoscute ca
atare prin conţinutul axiologic şi prin funcţia de reglare verificate în sănătatea lor
practică - deci, ca fiind benefice, bază pentru progresul individual şi social -, ele
reprezintă elementele esenţiale ale moralităţii. Sunt ideile şi sentimentele alese, către
care omul trebuie să se orienteze, de care el este în stare; căci, sunt valori şi, totodată,
principii de viaţă autentic umană; sunt instrumente în procesul complex al
conştientizării şi asumării sensului umanului.
În ansamblu, ele desemnează calităţile care determină şi întreţin moralitatea:
cinstea, curajul, libertatea şi responsabilitatea, judecata dreaptă şi simţul dreptăţii,
respectul, înţelepciunea, iubirea, consecvenţa şi coerenţa în alegere, cumpătarea,
întrajutorarea, solidaritatea, generozitatea, simţul datoriei şi acţiunea din datorie,
disciplina; pe scurt, însuşiri pozitive conducînd la demnitatea umană, ca maximum de
împlinire individuală în acord cu principiul moral-social. În fapt, sunt contraparte la
acele elemente-trăsături ce desemnează imoralitatea: minciuna, laşitatea, făţărnicia,
duplicitatea etc., ca semn al voinţei de a face rău, de a vătăma, de a distruge, de a
provoca suferinţă; întruchipare a îndrăznelii ignorantului (tupeul) şi a celei a ingratului
(nerecunoştinţa); semn al handicapului de persoanalitate - ca imposibilitate a realizării
de sine, a depăşirii unor limite ce ţin de natura individului; exteriorizare a sentimentului
de frustrare datorat unei deficienţe, propriu-zis trăire exagerată a frustrării ca lipsă,
privare de un bun ori de un drept, incapacitate de a înţelege funcţia pozitivă şi a golului,
a păgubirii; în fapt, o denaturare a esenţei umane, o viciere a fiinţei omului. Este o
diformitate psiho-socio-culturală rezultată dintr-o lipsă şi din voinţa de a ieşi în
evidenţă prin opoziţia cu orice preţ; de asemenea, rezultată dintr-o suferinţă sau o
40 Vladimir Soloviov, Îndreptăţirea binelui. Filosofía morală, Humanitas, Bucureşti, 1994, p.391
Carmen COZMA
82
refulare mentală, emoţională, socială - acea izolare defavorabilă omului, datorată
incapacităţii de adaptare prin încredere şi simpatie, ce apare ca un soi de compensare la
o falsă durere şi care devine o necesitate de a supravieţui prin exces al sine-lui (atitudine
de a fi „mai egal decît semenii în egalitate”).
În orizontul moralităţii, majoră semnificaţie prezintă calitatea morală a omului,
respectiv caracterul - ansamblu unitar de trăsături esenţiale şi relativ stabile, de
deprinderi de viaţă specific umană, în libertate şi demnitate -, poate capitalul cel mai de
preţ al individului, în mod cert unul dintre factorii decisivi ai progresului personal şi
comunitar. Este ceea ce subliniază şi Immanuel Kant: „Caracterul – scrie filosoful
german – constă în tăria de hotărîre cu care vrea cineva să facă ceva, şi acel ceva îl pune
în adevăr în execuţie”, prin împlinirea, în fond, a „datoriilor pe care omul le are către
sine însuşi şi către ceilalţi”, întru afirmarea dreptului său la demnitate41.
Caracterul este o achiziţie pe care omul o dobîndeşte prin muncă susţinută cu
sine, „înălţîndu-şi mintea pînă la ideile de datorie şi de lege”, cu raţiune clară asupra
telos-ului la care poate atenta în desăvîrşirea de sine în orizont moral. Rod al educaţiei
şi autoeducaţiei, necesitînd voinţă, perseverenţă, efort cu sine şi cu semenii, caracterul
este factor catalizator al dezvoltării individuale şi sociale, cristalizîndu-se în element-
ghid, în model de urmat pentru elevare specific-umană. „Caracterul moral este singura
fiinţă liberă şi creatoare în sfera experienţei morale”42. Căci, a avea caracter înseamnă a
demonstra integritate, principialitate, înălţime morală; a proba facultatea de raportare la
Adevăr şi la Bine, a arăta şi a determina respect, a demonstra simţul datoriei, a avea
conştiinţa importanţei atingerii echilibrului, a intrării în ordine; a dovedi libertate şi
responsabilitate, şi, prin acestea, a dobîndi demnitate; a face onoare numelui de om.
Ideea că, pentru îmbunătăţirea vieţii personale şi sociale, caracterul este ceea ce
cu adevărat contează este tot mai prezentă în dezbaterile actuale. Amintim doar despre
activitatea unei prestigioase organizaţii din SUA, „Character Counts! Coalition” şi
punerea în circulaţie pe scară largă a cîtorva virtuţi, valori-nucleu pentru moralitate,
cunoscute drept „cei şase piloni ai caracterului”. Acestea sunt: încrederea, respectul,
responsabilitatea, corectitudinea, grija, virtuţile civice. Ele constituie axa în jurul căreia
multe alte valori etice se structurează, precum şi importante norme şi principii, precum:
onestitate, curaj de a face ceea ce este just, construirea unei bune reputaţii, autonomie,
politeţe, autocontrol, autodisciplină, imparţialitate, onorarea datoriei, bunătate,
41 Immanuel Kant, Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii, Editura “Agora”, Iaşi, 1992, pp. 63; 64 42 Tudor Cătineanu, Elemente de etică, vol.1, Faptul moral, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.273
Etică şi comunicare
83
cooperare, servirea interesului public, respectarea legilor şi regulamentelor, apărarea
siguranţei şi sănătăţii, protecţia mediului43.
II.2. Deontologismul
Consacrat de filosofia morală modernă, deontologismul reprezintă o teorie
preponderent normativă, sistematizînd principii şi reguli de acţiune care să satisfacă
înţelegerea a ceea ce trebuie ales, decis, făptuit în situaţii particulare.
Doctrina deontologistă afirmă acţiunea conform principiilor, corectitudinii,
indiferent de consecinţe. Aşa cum indică denumirea, categoria-nucleu este datoria – din
grec. deon -, expresie a exigenţei, a imperativului, a trebuie-lui.
Datoria este o categorie etică centrală; este un element, un moment esenţial al
moralităţii: momentul obligativităţii normelor de conduită morală. Datoria reprezintă
modalitatea necesităţii în sferă morală, ca interiorizare a acesteia, adeziunea de
conştiinţă a individului, autodeterminarea.
Datoria este o categorie complexă şi dinamică, ce integrează: identificarea
cerinţei; obiectivarea cerinţei în valoare şi constituirea normei, urmare a conştientizării
nevoii de normă; respect faţă de normă; recunoaşterea importanţei principiului, a legii -
expresie sintetică a necesităţii generale -, prin cristalizarea convingerii morale; trecerea
de la cerinţa-valoare-normă în planul acţiunii, al comportamentului moral.
Potrivit doctrinei deontologiste, există anumite datorii sau principii (în esenţă,
de viaţă moral-civică şi profesională), în raport cu care se evaluează corectitudinea unei
acţiuni.
Teoria deontologistă “susţine că ceea ce ar trebui să facem este determinat
parţial şi de relaţiile noastre cu alţi oameni. Avem datorii care decurg din relaţia de tip
special pe care o avem faţă de familie, colegi, prieteni, faţă de oamenii cărora le-am
făcut promisiuni sau în raport cu care avem datorii”44. Conform principiului
deontologist, temeiurile acţiunii morale sunt relative-la-agent; corectitudinea depinde de
subiectul uman / agentul, aşa cum se găseşte el în lume, cu relaţiile pe care el le
întreţine, şi care întemeiază multe dintre datoriile sale; totodată, responsabilitatea
specială pe care el o are pentru felul în care acţiunile sale îl influenţează, dar îi afectează
43 Cf. Michael Josephson, Making Ethical Decisions. The basic primer on using the Six Pillars of Character to make better decisions and a better life, Wes Hanson (ed.), Josephson Institute of Ethics, San Francisco, 2002
Carmen COZMA
84
şi pe alţii. Deontologismul vizează sistematizarea principiilor sau regulilor noastre de
acţiune în moduri care se presupune că ne vor ajuta să înţelegem ce să facem sau să
recomandăm în situaţii particulare, relativitatea-la-agent punîndu-şi amprenta asupra
datoriilor activate în orizontul întrebării-nucleu: “Ce trebuie făcut?” (fireşte, în ideea
binelui).
Deşi există şi concepţii potrivit cărora datoria ar fi inutilă - în acest sens,
ilustrîndu-se Jean Marie Guyau, autorul unei doctrine etice vitalista, a “moralei fără
obligaţie şi fără sancţiune”, cu întemeierea motivului moral intern pe “pornirea
vitalistă” -, realitatea vine cu argumente puternice în direcţia afirmării datoriei ca o
noţiune fundamentală a Eticii. În această perspectivă, întreaga istorie a filosofiei morale
oferă puncte de vedere relevante.
Concept valorizat încă din antichitate, în relaţionare cu sensurile virtuţii, datoria
s-a impus decisiv prin opera lui Immanuel Kant.
Prin lucrările Întemeierea metafizicii moravurilor şi Critica raţiunii practice, în
special, Kant a reuşit consacrarea deontologismului ca una dintre majorele teorii etice.
Pentru el, datoria - ca şi binele - are o valoare absolută, este universală,
necondiţionată. Kant insistă asupra necesităţii ca omul să se depăşească pe sine ca
individualitate şi să-şi afirme tăria de voinţă; respectiv, să-şi depăşească simţurile şi
înclinaţiile egoiste, ca fiinţa al cărei privilegiu este raţiunea. Şi astfel, să se conducă
după “legea morală” - un dat al raţiunii. Fiinţa raţională este concepută ca fiinţă
legislatoare; în aceasta ar sta chiar posibilitatea de perfecţionare a omului. Raţiunea este
aceea care poate da legi de conduită cu valabilitate generală; respectarea lor ar conduce
la o ordine morală ideală, în care omul şi umanitatea să fie, fiecare, nu numai mijloc, ci
şi scop.
Accentuînd caracterul normativ nepsihologic al moralei, Kant dezvoltă teza
potrivit căreia morala constă în subordonarea liber consimţită a individului faţă de
datorie; adevărata dispoziţie morală ar fi îndeplinirea datoriei.
Legea morală este legea supremă a libertăţii. “Deci legea morală, de care
sîntem nemijlocit conştienţi (de îndată ce formulăm maxime ale voinţei), este aceea care
ni se oferă mai întîi şi care, întrucît raţiunea o înfăţişează ca un principiu determinant
care nu poate fi dominat de nici o condiţionare sensibilă, ba chiar este total independent
44 David McNaughton, “Deontologismul”, în Alan Montefiore, Valentin Mureşan (ed.), Filosofia morală britanică, Editura Alternative, Bucureşti, 1998, pp.228-229
Etică şi comunicare
85
de aceasta, ne duce direct la conceptul de libertate”45. Pentru Kant, moralitatea
înseamnă determinarea de sine a voinţei prin legea morală. Principiul demnităţii naturii
omeneşti ca natură raţională este autonomia. “Legea morală este de fapt o lege a
cauzalităţii prin libertate”46. Binele suprem este corelat legii morale. În baza ideii că
oamenii sunt supuşi unei “discipline a raţiunii”, este înţeleasă personalitatea în intimă
legătură cu legea morală - care este “pentru voinţa oricărei fiinţe raţionale finite o lege a
datoriei, a constrîngerii morale şi a determinării acţiunilor ei prin respect pentru lege şi
din veneraţie faţă de datoria sa”47.
Lucrarea Întemeierea metafizicii moravurilor expune concepţia privind legile
morale, a căror expresie autorul o identifică sub formă de porunci sau imperative;
acestea pot fi ipotetice şi categorice. Imperativul moralităţii este imperativul categoric -
poruncă a raţiunii, un principiu obiectiv, a priori, constrîngător pentru voinţă.
Există un singur imperativ categoric: “acţionează numai conform acelei maxime
prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală. ... din acest imperativ
unic pot fi deduse toate imperativele datoriei ca din principiul lor. ... imperativul
universal al datoriei ar putea fi exprimat şi astfel: acţionează ca şi cînd maxima acţiunii
tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege universală a naturii”48. În completare,
imperativul practic este formulat astfel: “acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea
atît în persoana ta, cît şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar
niciodată numai ca mijloc”49. Întru atare datorie, trebuie să mediteze, permanent, şi mai
cu seamă să acţioneze un adevărat profesionist din spaţiul comunicării publice; cu atît
mai mult cu cît caracteristicile societăţii de consum contemporane - între care şi
mercantilismul agresiv - îndepărtează aproape pînă la alienare indivizii de latura
umanităţii, inducînd punctul de vedere reducţionist, al omului-mijloc.
Merită a sublinia convingerea celebrului autor privind înalta semnificaţie a
umanului întru care omul trebuie să se educe şi să se afirme. “Legea morală e sfîntă
(inviolabilă). Omul este în adevăr destul de profan, dar umanitatea din persoana lui
trebuie să-i fie sfîntă. În întreaga creaţie, tot ce vrem şi asupra căruia avem vreo putere,
poate fi folosit şi numai ca mijloc; numai omul şi, împreună cu el, orice creatură
raţională este scop în sine. El este subiectul legii morale, care e sfîntă, în virtutea
45 Immanuel Kant, Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura IRI, Bucureşti, 1995, p. 61 46 Idem, p.79 47 Idem, p.111 48 Idem, p.231 49 Idem, p.238
Carmen COZMA
86
autonomiei libertăţii lui”. Libertatea omului - fiinţă fenomenală, dar şi noumenală -,
poate fi: practică - aparţinînd lumii sensibile - şi transcendentală - aparţinînd lumii
inteligibile. A dispune de propria libertate implică datoria morală al cărei sens este dat
de “voliţia proprie necesară a unui membru al lumii inteligibile şi este concepută de el
ca datorie (Sollen) numai întrucît se consideră în acelaşi timp membru al lumii
sensibile”. Fericirea către care omul tinde instinctiv trebuie să fie unită cu demnitatea
de a fi fericit; ceea ce antrenează datoria. Conţinutul moral susţine făptuirea acţiunii din
datorie; iar regula, semn al certitudinii universale, implică voinţa legii şi respectul faţă
de legea morală în formula: “tu poţi, fiindcă trebuie”50.
Valoarea datoriei este precizată în Critica raţiunii practice, în legătură cu
raţiunea - singura în stare a conferi condiţiei morale statut necesar şi universal. Kant
subliniază “primatul raţiunii practice”; aceasta, pentru el, coincide cu moralitatea;
libertatea, Dumnezeu, fericirea fiind postulatele raţiunii practice. Imperativele morale
sunt ale unei raţiuni a cărei esenţă se defineşte prin aspiraţia la libertate şi universalitate
umană.
Datoria este “necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege”.
Moralitatea este modul acţiunii din datorie, “adică din respect pentru lege”. Singurul
sentiment pe care îl admite Immanuel Kant, în etica sa, este sentimentul de respect.
Acesta reprezintă unicul sentiment care nu este provocat de impresii morale; el este
mijlocul cu care legea morală determină voinţa; respectul este mobil al acţiunilor
morale. Ca “sentiment moral … este produs exclusiv de raţiune. …Respectul se referă
totdeauna numai la persoane, niciodată la lucruri. ... Respectul este un tribut pe care nu-l
putem refuza meritului, fie că vrem, fie că nu; dacă putem eventual să-l împiedicăm de a
se exterioriza, nu putem împiedica totuşi să-l resimţim interior. ... Respectul pentru
legea morală este deci singurul şi în acelaşi timp necontestatul mobil moral, tot aşa
precum şi acest sentiment nu este îndreptat asupra nici unui obiect decît exclusiv din
principiul acestei legi”51.
În deontologismul kantian, datoria constituie obligaţia omului de a-şi determina
acţiunile exclusiv prin forma legii morale. Împlinirea datoriei este posibilă doar corelată
ideii de libertate, ce înseamnă autonomia fiinţei, voinţa în stare a-şi da legea morală,
determinarea voinţei prin forma legii morale.
Dezvoltînd o impresionante etică a datoriei, Kant definiste conceptul: “Datorie!
nume sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care să includă
50 Idem, pp.116, 263
Etică şi comunicare
87
insinuare, ci reclami supunere, care totuşi nici nu ameninţi cu nimic ce ar trezi în suflet
o aversiune naturală şi l-ar înspăimînta pentru a pune în mişcare voinţa, ci numai
stabileşti o lege care-şi găseşte prin ea însăşi intrare în suflet şi care totuşi îşi cîştigă ea
însăşi, în ciuda voinţei, veneraţie (deşi nu totdeauna ascultare), înaintea căreia amuţesc
toate înclinaţiile, deşi în taină acţionează împotriva ei, care ţi-e obîrşia demnă de tine şi
unde să găsim rădăcina descendenţei tale nobile, care respinge cu mîndrie orice înrudire
cu înclinaţiile, rădăcină din care trebuie să derive, ca din originea ei, condiţia
indispensabilă a acelei valori, pe care numai oamenii înşişi şi-o pot da?”52. Filosoful
subliniază însemnătatea “legii datoriei” în valoarea ei pozitivă, şi care “găseşte un acces
mai uşor prin respectul pentru noi înşine în conştiinţa libertăţii noastre. Pe acest respect,
dacă e bine întemeiat, ... putem altoi orice bun simţămînt moral”53.
Ne aflăm în faţa unei etici întru demnitatea omului - valoare intrinsecă, al cărei
principiu este autonomia, respectiv libertatea voinţei, “adică proprietatea voinţei de a-şi
fi sie însăşi lege. … Dar aceasta este tocmai formula imperativului categoric şi
principiul moralităţii: astfel o voinţă liberă şi o voinţă supusă legilor morale este unul şi
acelaşi lucru”54.
În literatura contemporană, Jürgen Habermas pledează pentru o morală
deontologică. Susţinînd ideea universalului pragmatic, el se pronunţă pentru luarea în
consideraţie nu a unui universal abstract, ci a contextului real, al omului, cu implicarea
diverselor interacţiuni, conflicte de interese, de putere, distorsiuni ale comunicării reale;
este un universal pragmatic ce presupune perspectiva fiecăruia, în măsura în care
fiecare poate să valorizeze propriile interese. Astfel, sunt reliefate normele - exprimate
sau tacite - care reglează relaţiile interpersonale cotidiene.
Spre deosebire de Kant, pentru Habermas - în termenii unei teorii a dezvoltării
morale -, a şti dacă omul are forţa de a acţiona moral nu depinde în primul rînd de
capacitatea de a judeca moral, nici de nivelul fondării judecăţilor morale, ci de structura
personalităţii şi a formei de viaţă. Între conştiinţa morală şi identitatea de sine există un
raport intern; conştiinţa morală necesitînd a fi completată de o “autocomprehensiune
existenţială”; în acest mod, devenind posibilă estimarea de sine morală. Habermas oferă
o reinterpretare a imperativului categoric, kantian, într-o pragmatică a discuţiei; propriu-
zis, procedura argumentării morale ia locul imperativului categoric, validitate avînd
51 Idem, pp.106;107;108 52 Idem, pp.115-116 53 Idem, pp.184-185 54 Idem, p.255
Carmen COZMA
88
“numai normele ce ar putea găsi acordul tuturor în măsura în care subiectul participă la
o discuţie practică”55.
Acţiunea comunicativă este abordată de către Jürgen Habermas în termenii unei
etici deontologice: “Angajîndu-se în atitudinea performativă a unei relaţii
interpersonale, subiecţii - locutori şi auditori - trebuie să se recunoască, simetric, ca
subiecţi responsabili putînd orienta acţiunea lor în funcţie de pretenţiile la validitate. Şi
în contextul normativ al lumii vieţii, aşteptările lor de comportament rămîn reciproc
încrucişate unele cu altele. Presupoziţiile necesare ale acţiunii comunicaţionale
constituie în această manieră o infrastructură de intercomprehensiune posibilă
cuprinzînd un nucleu moral”; anume: “ideea unei intersubiectivităţi ferite de
constrîngere”56. Raportîndu-se la teoria psihologică a moralei elaborată de Lawrence
Kohlberg, Habermas arată că obiectivitatea aprecierii este dependentă “fie de exigenţele
adevărului conţinute în enunţurile descriptive (explicaţii şi predicţii incluse), fie de
justeţea enunţurilor normative (justificări ale acţiunilor şi normelor de acţiune
incluse)”57.
Un important reprezentant al deontologismului contemporan este W.D.Ross.
Teoria sa despre “datoriile prima facie” îşi poate găsi o bună aplicare în spaţiul eticii
profesionale, cu adaptabilitate la situaţii concrete în care şi practicianul în comuncare
publică se regăseşte. Ross identifică şapte astfel de datorii şi le grupează după cum
urmează: 1.Datorii către alţii bazate pe actele noastre anterioare - a)datoria fidelităţii,
b)datoria reparaţiei morale, c)datoria gratitudinii; 2.Datorii către alţii care nu se bazează
pe actele noastre anterioare - a)datoria binefacerii, b)datoria de a nu pricinui răul,
c)datoria conformării la cerinţele dreptăţii; şi 3.Datorii către noi înşine - propriu-zis, o
datorie: a)datoria autoperfecţionării58. Apreciem importanţa majoră a acestei din urmă
datorii, în sensul că împlinirea ei poate determina realizarea şi eficacitatea tuturor
celorlalte. Datoria autoperfecţionării circumscrie însuşi ţelul unei vieţi autentic umane,
al desfăşurării sub pecetea aspiraţiei şi exigenţei creaţiei-de-sine, a desăvîrşirii în toate
planurile în care agentul social şi moral se angajează.
Numai subordonînd datoria binelui moral (ca sens, valoare şi finalitate), totodată
numai corelînd-o şi cu alte categorii etice: dreptate, utilitate, respect, onoare, cinste,
responsabilitate, solidaritate, plăcere, fericire, comuniune etc., categoria-nucleu a
55 Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, Éditions du Cerf, Paris, 1992, p.17 56 Idem, p.90 57 Jürgen Habermas, Morale et communication, Éditions du Cerf, Paris, 1986, p. 54 58 W.D.Ross, The Right and the Good, Indianapolis, IN: Hackett, 1988, pp.21-22
Etică şi comunicare
89
deontologismului îşi demonstrează din plin rostul atît în devenirea de sine, în
autoîmplinirea continuă a individului, cît şi în progresul social. În genere, orice
concepţie etică este sau încorporează şi o concepţie asupra datoriilor (agentului faţă de
sine, faţă de semeni, faţă de societate, faţă de mediul natural), care, în ultimă instanţă,
sintetizează virtuţi (majoritatea, virtuţi socio-morale).
Funcţionalitatea datoriei se cuvine a fi cercetată într-un demers integrator în
care distingem etape, de la cunoaştere pînă la acţiune. Sunt antrenate nivelurile
moralităţii; abordarea necesitînd captarea datoriei în lumina idealului etic: starea-de-
bine. De asemenea, se cuvine a considera dinamica datoriei. Ceea ce presupune
conştientizarea transformărilor înregistrate în situaţii concrete, dar şi a continuităţii, a
elementelor generale relativ stabile în perspectiva evoluţiei istorice; aşa cum se poate
constata raportîndu-ne la o serie de precepte morale cu valabilitate universală,
indiferent de cadrul concret existenţial şi temporal în care funcţionează; de exemplu:
respectul faţă de viaţa şi creaţia umană, respectul pentru valoarea consacrată etc.
Categoria datoriei trebuie înţeleasă în dimensiunea ei absolută, pe de o parte, iar
pe de altă parte, în aspectele ei relative, conform situaţiei morale concrete; prin aflarea
echilibrului, prin împăcarea între ceea ce constituie datoria omului faţă de sine (dusă la
exces de hiperindividualismul postmodern) şi datoria faţă de ceea ce e dincolo de stricta
individualitate (omul fiind parte din şi participant la o ordine naturală şi socială care-i
transcende limitele personale, şi faţă de care are o indiscutabilă responsabilitate).
Conţinutul datoriei capătă funcţionalitate pe nivelurile moralităţii. Traiectul
presupune: a interioriza datoria - recunoaşterea datoriei, raţionalizarea ei; dobîndirea
sentimentului datoriei, consimţămîntul, asentimentul la normă, la lege(a morală);
alegerea în cunoştinţă de cauză, urmarea voită, deliberată a datoriei, respectul faţă de
datorie; pentru a se ajunge la acţiunea din datorie - ce echivalează cu activarea
comportamentului autentic uman: semn al respectului şi împlinirii datoriei de a deveni
om. Aşa poate fi înţeleasă norma: “Devino ceea ce eşti!”, ca datoria omului de a se
realiza pe măsura posibilităţilor sale, în libertatea sa creatoare.
În ansamblul moralităţii înţelese (şi) ca o formă de socializare pozitivă, o
componentă importantă prin care se facilitează chiar semantica datoriei este disciplina -
trăsătură socio-morală, constînd în adaptarea liber consimţită la un anumit sistem de
relaţii, conformarea la un anumit tip mental şi normativ în societate.
Idee-sentiment, disciplina înseamnă supunere la o regulă care se aplică existenţei
colective. Într-o asemenea regulă, respectată de către toţi, se traduce armonizarea
Carmen COZMA
90
indivizilor; este semn al stabilităţii de ordin socio-moral în legătură cu care se
manifestă: dreptatea, echitatea.
Disciplina presupune respectarea regulilor. Este atitudine-răspuns la o nevoie a
omului - manifestată din primii ani de viaţă, pînă la deplina sa maturitate - de a afla în
societate îndrumare şi protejare, elemente-ghid după care să se orienteze, să se conducă
în viaţă; iar aceasta, prin reguli pe care omul trebuie să le înveţe şi să le respecte; numai
astfel reuşind a-şi cuceri autonomia morală, a se ridica în situaţia de a pune în acord
propriile interese, dorinţe, pasiuni, trebuinţe, cu cele identificate în plan social, de a
participa cu răspundere la tot ceea ce este dincolo de sine, dar de care el aparţine.
Astfel are loc maturizarea personalităţii, ca dobîndire a conştiinţei nu doar a
drepturilor, ci şi a datoriilor.
În cadrele eticii profesionale, în strînsă legătură cu conceptul datoriei este acela
de responsabilitate – valoare care trimite la cuprinderea rostului trezirii şi cultivării
conştiinţei pentru îndatoriri, a sentimentului datoriei ca expresie afectivă a personalităţii
faţă de conţinutul şi normele datoriei; totodată, a judecăţii şi voinţei întru datoria
morală. Datoria înseamnă activarea conştiinţei responsabilităţii pentru îndatoriri.
Legătura datorie-responsabilitate evidenţiază însemnătatea îndatoririlor individului faţă
de sine, în ansamblul relaţiilor interpersonale, sociale, faţă de mediul natural-cosmic.
Avînd plurale conotaţii semantice, categoria responsabilităţii prezintă o
profundă accepţiune morală şi juridică, fiind intim corelată categoriilor de bine şi
legalitate, de datorie şi drept. Se impune, ca latură a moralităţii personalităţii, în raport
cu reguli şi principii morale-ghid pentru actele comise în chip voluntar.
Responsabilitatea necesită reflexia anterioară asupra consecinţelor actelor noastre, ea
fiind proporţională cu previziunea. Atitudine de conştiinţă şi practică, prin care ceea ce
trebuie este asumat şi respectat, împlinit în temeiul convingerii, responsabilitatea este
măsură a libertăţii.
Responsabilitatea moral-profesională include „îndeplinirea sarcinilor şi
obligaţiilor, a fi răspunzător în faţa altor indivizi sau grupuri, a fi răspunzător în
condiţiile evaluării pe baza unor standarde anterior convenite, a fi răspunzător în faţa
propriei conştiinţe”59.
Potrivit etimonului (lat. respondeo,-ere), termenul de responsabilitate exprimă
solidaritatea persoanei cu actele sale, achitarea de un angajament / o promisiune,
garanţie pentru ceva sau pentru cineva. Condiţie prealabilă a oricărei datorii, condiţie a
59 Charles U.Larson, op.cit., p.44
Etică şi comunicare
91
înţelegerii şi împlinirii datoriei ca şi a activării libertăţii şi demnităţii, responsabilitatea
poate fi a individului sau a grupului, personală sau socială.
Responsabilitatea desemnează caracteristica agentului (individual sau colectiv)
de a acţiona în cunoştinţă de cauză, dispunînd de competenţă, de maturitate şi pregătire,
de condiţii de libertate, astfel încît să se recunoască în actele săvîrşite şi să îşi asume
urmările acestora. Faptul este subliniat şi de către Max Weber, în delimitarea unei „etici
a responsabilităţii” de o „etică a convingerii” - centrată, aceasta din urmă, pe acţiune
ţinînd seama de principii, fără teamă de consecinţele ce le poate avea; or, o „etică a
responsabilităţii” priveşte tocmai rezultatul acţiunii şi presupune ca agentul să fie
răspunzător de cele făptuite, indiferent dacă a vrut sau nu să săvîrşească acţiunea
respectivă60.
Înţelegerea nuanţată a responsabilităţii este facilitată de distincţiile făcute în
cîmpul ei semantic. Într-o sinteză a tipologiilor, se deosebesc: responsabilitatea parţială
şi totală, responsabilitatea atenuată şi deplină, funcţie de condiţiile care o susţin, îi
diminuează sau chiar îi anulează valoarea, cu raportare la situaţia agentului care poate
dispune sau nu de deplinătatea facultăţilor cognitive şi deliberativ-volitive.
În viziune postmodernistă, considerînd caracterul fragmentar al subiectului
moral - eul atomizat în diviziunea socială a muncii, în cadrul relaţiilor interpersonale,
precum şi în delimitarea între eul ca totalitate şi diversitatea de roluri pe care el le
îndeplineşte în cîmpul social -, responsabilitatea apare ca fiind parţială. Ea este
„navigantă”, „în stare de plutire”, ţinînd „de rol, nu de persoana care îl joacă. Iar rolul
nu este eul, ci doar hainele de lucru pe care le purtăm la slujbă şi pe care le dăm jos din
nou cînd ieşim din schimb”61.
De asemenea, se diferenţiază responsabilitatea prospectivă - expresia de
conştiinţă care anticipează conduita, subiectul actului fiind şi subiectul responsabilităţii
- şi responsabilitatea retrospectivă / retroactivă - caz în care subiectul faptei nu este şi
subiect liber al responsabilităţii, fiind supus judecăţii unei instanţe exterioare (în forma
tragerii la răspundere). Propriu-zis, acestor tipuri ale responsabilităţii le corespund aşa-
numitele sensuri: pozitiv - atunci cînd agentul conştientizează, anticipează şi îşi asumă
moral angajamente de acţiune - şi negativ - atunci cînd, neconştientizînd greşeala
proprie, subiectul este tras la răspundere de către altul / alţii. Există, însă, şi situaţia
intermediară, de trecere de la sensul negativ la cel pozitiv al responsabilităţii, marcată
de conştientizarea greşelii, de regretul pentru fapta comisă şi efortul de remediere a
60 Cf. Max Weber, Le Savant et le Politique, Presses Pocket, Paris, 1974
Carmen COZMA
92
acesteia; este situaţia în care agentul nu a manifestat responsabilitate înainte şi în timpul
săvîrşirii unei acţiuni, dar, date fiind consecinţele ei negative, ajunge la starea de
responsabilitate în final / după săvîrşirea actului, manifestate sub formă de
autojudecare, părere de rău, autosancţionare.
Literatura de specialitate mai înregistrează, ca tipuri, responsabilitatea obiectivă
şi responsabilitatea subiectivă (binom ce funcţionează, de exemplu la Paul Fauconnet,
Jean Piaget); prima fiind explicată în legătură cu sancţiunea şi solidaritatea colectivă
mecanică, iar cea de a doua prin identificarea individualizării.
Într-o vedere integratoare, am explica responsabilitatea morală ca exprimînd
acea autoritate a conştiinţei cu funcţia de a ajuta subiectul în a înţelege sensul,
importanţa şi urmările socio-morale ale faptelor sale, în a-l determina să-şi asume în
cunoştinţă de cauză deciziile, rol-statusurile profesionale şi cetăţeneşti, în asigurarea
concordanţei deciziilor cu actele, în a răspunde de calitatea acestora.
Apreciind vizualizarea atît cît se poate a consecinţelor îndepărtate ale
întreprinderii tehnologice ultraperformante, „în căutarea unei etici pentru era
tehnologică”, Hans Jonas enunţă „principiul responsabilitate”, ca o componentă de bază
în spaţiul moral al „acţiunii colective şi la distanţă”62. Sub atare influenţă, Zygmunt
Bauman insistă asupra necesităţii unei instituţionalizări a responsabilităţii morale în
lumea „high-tech” şi a dezmembrării Statului Bunăstării. Tocmai întrucît plasată între
preocupările personale ale indivizilor în raport cu evaluarea cîştigurilor şi costurilor,
responsabilitatea este considerată a fi ceva pentru care „trebuie plătit”; dar, e nevoie să
şi „îţi permiţi” aceasta; iar cei care pot să plătească, o fac pentru a scăpa de
responsabilitatea colectivă (în probleme de educaţie de stat, sănătate publică,
transporturi în comun, locuinţe etc.). Or, responsabilitatea morală are caracter
necondiţionat şi infinit, constituind „una dintre cele mai personale şi inalienabile bogăţii
umane şi cel mai valoros drept al omului. Nu poate fi luată, împărţită, cedată, amanetată
sau depusă în vederea păstrării în siguranţă”63.
În orizontul „consensului raţional motivat”, Jürgen Habermas insistă asupra
responsabilităţii pentru sine şi pentru comunitate, desluşind „responsabilitatea practică
a fiecăruia” în chiar „marile sarcini politico-morale ale propriei noastre existenţe:
foametea şi mizeria din lumea a treia; ofensele la adresa demnităţii umane în regimurile
totalitare; şomajul în creştere şi disparităţile în repartizarea bogăţiilor sociale, în ţările
61 Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p.24 62 Cf. Hans Jonas, Le principe Responsabilité, Éditions du Cerf, Paris, 1993 63 Zygmunt Bauman, op.cit., p.271
Etică şi comunicare
93
industrializate occidentale; riscul autodistrugerii datorat competiţiei atomice pentru
viaţă pe planeta noastră”, marcînd drept principii morale universale: justiţia şi
bunăvoinţa din punct de vedere al „respectului egal pentru toţi”64.
Responsabilitatea morală necesită a fi cultivată, în climatul actual, atît ca
responsabilitate a noastră, colectivă, cît şi ca responsabilitate a fiecăruia dintre noi.
Integrînd perspectiva reciprocităţii, în comunitate ea trebuie să funcţioneze în orizontul
proximităţii şi distanţei, al apropierii şi deschiderii: „deschidere către Celălalt”, cum
spune Emmanuel Levinas: „a fi pentru Celălalt”, în sensul de a acţiona pentru Celălalt
dă conţinut lui a fi responsabil, ca „demnitate supremă a unicului”, ca „un fel de a
afirma tocmai identitatea eului moral pornind de la răspundere”. Într-o „etică a
întîlnirii”, cu „trezirea Identicului către un Altul”, cu depăşirea în-sinelui în gratuitatea
lui dincolo-de-sine-pentru-altul, cu vocaţia acţiunii „pentru Celălalt” (care este
„apărătorul vieţii morale”), ce presupune responsabilitatea, conceptul acesta devine
chiar expresie a „umanităţii conştiinţei”, „întreaga gravitate a iubirii aproapelui”65.
Intervine o nuanţă în abordarea acestei categorii etice: faptul că, uneori, funcţionalitatea
ei demonstrează o structură asimetrică. Agentul poate avea o responsabilitate pentru
cineva, care la rîndu-i nu are în chip necesar o responsabilitate pentru el; în joc este
responsabilitatea bazată pe relaţia de dependenţă - precum aceea dintre părinte şi copil,
dintre om şi animal66; în genere, dintre agent şi o fiinţă neajutorată, în nevoie sau în
suferinţă, o fiinţă vulnerabilă, ca datorie a grijii pentru aceasta, ca răspuns la o comandă
morală rezultată dintr-o anume situaţie.
Cert, în ultimele decenii, spiritul de responsabilitate este invocat ca unul dintre
imperativele epocii. În societatea de consum, a celor mai sofisticate tehnologii
comunicaţional-informatice, într-o civilizaţie „a haosului”, „cu riscuri”, într-o cultură
postmoralistă, „a extradatoriei”, responsabilitatea cunoaşte noi ipostaze, fiind
valorificată pentru chiar realizarea de performanţă, pentru succes, pentru „a fi
cîştigător” în competiţia planetară. Se constată o creştere a „individualismului
responsabil” ce presupune (şi) „conştiinţă profesională, grijă faţă de celălalt, simţ al
interesului general şi al viitorului”67; rămînînd ca înţelepciunea omului contemporan să
poată face compatibil acest tip de responsabilitate cu reafirmarea primatului respectului
pentru om, într-o etică a compromisului şi a excelenţei.
64 Cf. Jürgen Habermas, De l'éthique de la discussion, op. cit., pp.31, 32 65 Cf. Emmanuel Levinas, Entre nous. Essais sur le penser-à-l'autre, Éditions Grasset et Fasquelle, 1991 66 Cf. Hans Jonas, op.cit. 67 Gilles Lipovetsky, op.cit., p.215
Carmen COZMA
94
Dincolo de varietatea interpretărilor, de tipologii, responsabilitatea în intimă
unitate cu datoria se manifestă ca una dintre valorile de referinţă în spaţiul socio-
profesional, termen de neocolit în toate ghidurile de conduită pentru diversele domenii
de activitate.
Într-o viziune sumativă, responsabilitatea moral-profesională include
„îndeplinirea sarcinilor şi obligaţiilor, a fi răspunzător în faţa altor indivizi sau grupuri,
a fi răspunzător în condiţiile evaluării pe baza unor standarde anterior convenite, a fi
răspunzător în faţa propriei conştiinţe”68.
Un concept frecvent vehiculat, în ultimii ani, este acela al responsabilităţii
sociale corporative / corporatiste. Prin CSR („corporate social responsibility”), se
accentuează legătura dintre creşterea profiturilor unei organizaţii şi folosirea unei părţi a
acestuia pentru binele comun, ca investiţie în comunitate, în termeni de filantropie
strategică. Deşi există suficiente motive care nu sunt de partea unui asemenea tip de
responsabilitate, ce presupune şi o importantă încărcătură morală – cel mai pertinent
părînd a fi acela cum că „nu există o cale de a cunoaşte cum ar trebui să funcţioneze
realmente cu onestitate responsabilitatea socială corporativă” -, s-au conturat clar
argumente în favoarea acesteia, anume: „responsabilitatea merge mînă în mînă cu
puterea; corporaţiile sunt datoare în anume măsură faţă de societate; nu în totalitate
activitatea corporativă aduce beneficii; CSR este în interesul coporaţiilor”69.
Dincolo de toate, conceptul merită atenţie, în sensul că desemnează
„angajamentul companiilor de a servi la bunăstarea societăţii, contribuind cu o parte din
resurse, pe lîngă activitatea economică”70.
II.3. Utilitarismul
Teoria utilitaristă s-a cristalizat şi ea în epoca modernă, focalizîndu-se asupra
noţiunii de utilitate. Aceasta este o categorie majoră în spaţiul concepţiilor etice de tip
consecinţionalist - adică axate pe valoarea de bine / corectitudine / justeţe a rezultatelor
(consecinţelor) unei alegeri, decizii, acţiuni (cu semnificaţie morală).
Viziune preponderent normativă, consecinţionalismul activează evaluarea
faptului moral în funcţie de efectele pe care le are; respectiv, stările de lucruri bune pe
68 Charles U.Larson, op.cit., p.44 69 Jeffrey Olen & Vincent Barry, Applying Ethics, Wadsworth Publishing Company, Belmont, California, 1992, pp. 431-433
Etică şi comunicare
95
care, moralmente, o acţiune / un comportament le produce. În ansamblu, valoarea
morală contează pentru subiectul uman atunci cînd consecinţele sunt mai mult bune
decît rele, însemnînd o creştere a plăcerii, fericirii sau bunăstării (ori o descreştere a
durerii sau nefericirii).
Ca cea mai reprezentativă teorie consecinţionistă, utilitarismul articulează
noţiunea de referinţă, utilitatea, în accepţiunea de tot ceea ce produce o satisfacţie (în
sens larg); utilitatea trimite, astfel, la ideea de summum bonum ca bunăstare, plăcere,
fericire, ideal dezinteresat.
Fundamentată în spaţiul britanic al sec. al XVIII-lea, doctrina utilitaristă are ca
reprezentanţi clasici pe: Jeremy Bentham, John Stuart Mill, Henry Sidgwick. În sec. al
XX-lea, un reprezentant de marcă este Richard M.Hare.
În lucrarea An Introduction to the Principles of Morals and Legislation,
Bentham explică noţiunea de utilitate ca fiind „proprietatea oricărui obiect prin care se
tinde la a produce beneficiu, avantaj, plăcere, bine sau fericire, ori la a preveni durerea,
răul, nefericirea”71; principiul utilităţii fiind acela al maximizării bunăstării celor mai
mulţi (dată fiind premisa justificării morale a acelei acţiuni ale cărei urmări trebuie să
producă „cea mai mare fericire a celor mai mulţi”).
Identificînd în plăcere şi durere factori determinanţi ai comportamentului moral,
Bentham dezvoltă un utilitarism hedonist; defineşte binele unic drept plăcere - o plăcere
cantitativă; valoarea plăcerii sau durerii ţinînd de cîteva condiţii: intensitate, durată,
certitudine sau incertitudine, apropiere sau depărtare, fecunditate, puritate, extensiune72.
Concepţia sa este în termenii unei „aritmetici morale”, de maximizare a plăcerii şi de
minimizare a durerii, în joc intrînd „calculul fericirii” pe care fiecare individ îl face (în
temeiul recunoaşterii fericirii personale ca „unic scop real”), dar şi legiuitorul /
judecătorul (în baza „principiului celei mai mari fericiri a celor mai mulţi, ca unic scop
universal dezirabil”).
Autorul manifestului doctrinei: Utilitarianism (1863), John Stuart Mill depăşeşte
cuantificarea benthamiană, apreciind diferenţierea şi calitativă între plăceri. Cultivînd
perspectiva eudemonistă a utilitarismului, Mill identifică binele cu fericirea. Fundament
al moralei - pentru aceia care acceptă atare poziţie -, „Utilitatea sau Principiul celei mai
mari fericiri vizează acele acţiuni bune în măsura în care procură fericire şi rele dacă
70 Cf. Philip Kotler, Nancy Lee, Corporate Social Responsibility – Doing the Most Good for Your Company and Your Cause, John Wiley & Sons Inc., Hoboken, NJ, 2005 71 apud William K.Frankena, John T.Granrose (ed.), Introductory Readings in Ethics, Prentice-Hall, Inc., New Jersey, 1974, p.131 72 Idem, pp.135-136
Carmen COZMA
96
procură nefericire”; prin fericire înţelegînd plăcere şi absenţa durerii, prin nefericire -
durere şi privarea de plăcere73. Este avută în vedere fericirea nu doar proprie agentului,
ci „aceea a tuturor celor vizaţi. … utilitarismul cere [agentului] a fi imparţial ca un
spectator dezinteresat şi binevoitor” în privinţa fericirii personale şi a fericirii
celorlalţi74.
Asupra „celei mai mari fericiri a tuturor” (celor afectaţi, în circumstanţe date)
insistă şi Henry Sidgwick, în Methods of Ethics, integrînd semnificaţia principiului
general al bunăvoinţei. Astfel conceput, principiul utilităţii pentru cei mai mulţi este
recunoscut de simţul comun ca regulă-ghid în caz de conflict, şi este operabil datorită
unor „evidenţe morale”: ceea ce se consideră bun pentru sine trebuie să fie astfel pentru
oricine se găseşte în aceeaşi situaţie; trebuie acordată aceeaşi importanţă viitorului şi
prezentului; satisfacţia unei persoane este la fel de importantă ca şi satisfacţia alteia,
oricare ar fi ea; o fiinţă raţională trebuie, în genere, să urmărească realizarea binelui75.
Asemenea contribuţii interesează prin faptul că încearcă a atrage atenţia asupra
unui aspect fundamental pentru eficienţa oricărei practici profesionale, evidenţiind
dimensiunea colectivă şi socială a utilităţii: de maximizare a satisfacţiei celui mai mare
număr de indivizi, tocmai în ideea creşterii performanţei în cîmp profesional.
Cu deosebire, utilitarismul acţional oferă elemente orientative profesioniştilor
implicaţi în domeniul socio-uman, prin reliefarea punctului de vedere moral considerînd
tocmai starea de bine a celorlalţi. Conform principiului utilitarismului acţional, o
acţiune este moralmente corectă / bună pentru un agent dacă şi numai dacă va produce
mai mult bine decît rău comparativ cu orice altă acţiune a sa. În efortul de a delibera
între ce ar trebui făcut şi ce nu ar trebui, raportîndu-ne la consecinţe în termeni de bine
şi rău, alături de utilitarismul acţional se mai disting două forme: utilitarismul general -
al cărui principiu enunţă că ceea ce este just / corect pentru o persoană trebuie să fie
asemenea pentru oricare alta, dacă nu există vreo diferenţă relevantă în natura sau
condiţiile lor - şi utilitarismul normativ - care se axează pe reguli care trebuie justificate
de consecinţele acceptării sau conformării la ele; principiul pretinzînd că un act este
corect dacă şi numai dacă este în acord cu un set de reguli acceptate de fiecare într-o
societate, şi care ar duce la maximizarea valorii lui intrinseci.
73 John Stuart Mill, Utilitarianism, în Essential Works of John Stuart Mill, New York: Bantam, 1961, p.194 74 Idem, p.204 75 apud William K.Frankena, John T.Granrose (ed.), op.cit., pp.173-174
Etică şi comunicare
97
Toate aceste tipuri de utilitarism - ce nu pot fi riguros delimitate (de-ar fi să
menţionăm doar exemplul lui J.St.Mill, căruia i se atribuie elemente definitorii atît
viziunii normative, cît şi celei acţionale) - se regăsesc în contemporaneitate; valoarea
etică a utilităţii înregistrînd un reviriment în cea de-a doua jumătate a sec. al XX-lea,
într-o manieră diferită de cea a doctrinei clasice, prin preocuparea vădită, acum, pentru
dimensiunea individuală a alegerii, a deciziei. Richard Hare pune în corespondenţă
utilitatea cu preferinţele (ce ar reprezenta bunăstarea individului), într-un sens specific:
aceste preferinţe nu trebuie să fie nici inconştiente, nici iraţionale, nici contrare
interesului nostru obiectiv; ci, ele sunt „informate şi prudente”, putînd conduce la o
prescriere universală76.
Dincolo de criticile aduse la adresa teoriei utilităţii - şi care se justifică dacă e
considerată o versiune radicală a acesteia -, apreciem că, modulată pe situaţii concrete,
valorificarea ei oferă certe oportunităţi întru optimizarea relaţiilor interpersonale şi
eficientizarea activităţii profesionale. A spori - iar nicidecum a diminua - starea-de-bine
(a individului şi a comunităţii), ca imperativ implicit doctrinei utilitariste (în orice
variantă) merită întreaga preţuire. De asemenea, luarea în calcul şi a binelul comun, a
fericirii generale - iar nu doar a bunăstării agentului individual, fără însă a o neglija nici
pe aceasta; respectiv, deschiderea către ceilalţi, cît mai mulţi, reprezintă o notă
fundamentală, de moralizare în plan social, de întreţinere a simpatiei, încrederii,
aprobării membrilor unei comunităţi; de realizare a unui serviciu dedicat interesului
public, precum profesiile care circumscriu comunicarea socială.
Echilibrarea fericirii / stării-de-bine personale a agentului cu fericirea / starea-
de-bine a tuturor celor care au legătură cu activitatea acestuia are semnificative valenţe
pentru înţelegerea a chiar interesului pozitiv al vieţii ce implică şi angajarea fiecăruia
întru folosul comun, un gen de solidarizare (nu doar de ocazie) pentru reuşită, împlinire,
bunăstare; altfel spus, conlucrare, consens general, respect reciproc pentru un bine care
vizează individul, dar şi totalitatea, experienţa demonstrînd că, în cele mai multe cazuri,
„ceea ce constituie un bun pentru toţi este, prin aceasta, un bun şi pentru fiecare în
parte”77.
Aplicabilitatea mai ales în cîmp social a utilitarismului sugerează ca formulare
interogativă definitorie: „Ce trebuie să facem împreună?”, observînd funcţia predilectă a
doctrinei de a orienta politicile publice; utilitarismul reprezentînd „înainte de toate un
76 Cf. Richard M.Hare, Moral Thinking, Clarendon Press, Oxford, 1981 77 Vladimir Soloviov, op.cit., p.314
Carmen COZMA
98
criteriu de analiză a activităţii publice, activitate care afectează şi alţi indivizi în afară de
propria persoană”78.
78 Robert E.Goodin, „Utilitatea şi binele”, în Peter Singer (ed.), Tratat de etică, Polirom, 2006, pp.276; 273
Etică şi comunicare
99
III. Normativitate morală
III.1. Principii etice
Ocupîndu-se cu studiul sistematic al comportamentului uman, Etica angajează şi
o serie de principii care îl guvernează; conduita morală presupunînd acordul cu acestea
tocmai în baza relevanţei şi caracterului rezonabil pe care îl demonstrează în modelarea
şi orientarea convingerilor, atitudinilor, acţiunilor individuale şi publice.
Principiile exprimă datorii, exigenţe generale şi aspiraţii privind caracterul; ele
se regăsesc în norme, reguli, care descriu standarde ale comportamentului responsabil
etic şi profesional în situaţii particulare. Fără de principii etice, existenţa omului ar fi
sub pecetea nesiguranţei, anxietăţii, disperării, într-o lume „ataxică şi dezlînată, a
conflictelor şi a sfîşierilor”79, condamnată în cele din urmă la dispariţie.
Componenta normativă a moralei desemnează ceea ce trebuie / ar trebui să facă
(sau să nu facă) omul ca fiinţă autonomă, liberă şi responsabilă. Standarde aplicate în
evaluarea morală - putînd lua forme diverse: a avea datoria să…, a trebui să…, a nu se
cuveni să…, a fi moral acceptabil sau inacceptabil / a fi greşit din punct de vedere moral
să… etc. -, principiile morale sunt generalizări în aprecierea unui tip de comportament.
Ele trebuie să probeze rezonabilitate, să se întemeieze pe motive raţionale, de
moderaţie, numai astfel asigurîndu-se justificarea imperativelor conţinute şi care
operează pe trei niveluri evaluative: ca ceea ce este: cerut, „moral”, respectiv, „imoral”.
Totodată, relaţionată chestiunii alegerii morale, exprimarea normativă cunoaşte,
ca variante: obligaţia – „Fii corect!”, „Respectă-ţi angajamentele!”; interdicţia – „Nu
minţi!”, „Nu fura!”, „Nu omorî!”; permisiunea – „Poţi să-ţi urmăreşti propriile scopuri,
diferite de ale celorlalţi, cu condiţia de a nu-i afecta negativ pe aceştia”, „Poţi să eviţi
îndeplinirea unei obligaţii, care ar avea mai mult consecinţe negative decît pozitive”.
Intervine armonizarea gîndirii etice cu modele raţionale, care trimit la exigenţe precum:
a urma vocea conştiinţei; a practica ceea ce propovăduieşti; a fi consecvent în propriile
79 Vladimir Jankélévitch, Paradoxul moralei,Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1997, p.94
Carmen COZMA
100
credinţe şi convingeri; a face evaluări similare despre cazuri similare; a nu acţiona într-
un mod pe care-l vei regreta ulterior80.
Omul se afirmă, aşadar, şi în calitate de creator raţional de reguli prin care îşi
impune, în chip deliberat, constrîngeri, tocmai pentru a-şi canaliza propriul
comportament în vederea realizării-de-sine, ca şi a asigurării binelui comun, a
progresului social. „Nu poate exista, în general, societate fără reguli morale”; care nu
sunt doar exigenţe legale sau chestiuni de convenţie socială, ci elemente „puternic
internalizate prin educaţie”, contribuind decisiv la crearea şi menţinerea unui climat
favorabil dezvoltării umane; normativitatea etică presupunînd acceptare raţională din
partea agentului moral: „conştiinţa unui principiu moral … e conştiinţa a ceva ce trebuie
acceptat”81.
Cu deosebire, operaţionalizarea cu noţiunea datoriei înlesneşte înţelegerea
normativităţii în spaţiul moral; respectiv, a ansamblului de principii, norme, reguli,
standarde care determină, orientează, reglementează viaţa morală. Şi aceasta, prin
deschiderea înţelegerii rostului normativităţii etice pentru calitatea vieţii, pentru
instituirea şi protejarea stării-de-bine, facilitînd recunoaşterea faptului că „sunt
interdicţii care eliberează, că există pe lumea aceasta porunci care dau sens, că sunt
posibile imperative care-i înnobilează pe oameni, şi, deloc la urmă că pot fi gîndite
norme şi reguli care limitînd, prin chiar această limitare, dezmărginesc subiectivitatea
omenească”82.
Circumscriind convenţii necesare acţiunilor sociale, sfera normativităţii etice
antrenează dezvoltarea capacităţii pentru judecata şi făptuirea morală.
În normele morale îşi găseşte exprimare idealul moral; ele trebuie să realizeze
valorile pe care se întemeiază, prin disocierea bine-rău, drept-nedrept, corect-greşit,
folositor-vătămător.
Normele morale contribuie la statornicirea unui acord de bază între agenţii
morali cu privire la ideile etice fundamentale, la relaţionarea acestora cu problemele
existente într-un anumit context, la ordonarea praxisului social. Caracterul de
generalitate implicat de preceptele morale se completează cu exigenţa adaptării la
diversitatea situaţiilor în care se găseşte omul. A acţiona în temeiul principiilor etice
presupune un angajament deplin, de responsabilitate, mulat pe concretul aici-şi-acum.
80 Cf. Harry J.Gensler, Formal Ethics, Routledge, London and New York, 1996 81 Bernard Williams, Introducere în etică. Moralitatea, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, pp.18, 20; 46 82 Vasile Morar, op.cit., p.6
Etică şi comunicare
101
Raportarea la principii şi reguli morale nu trebuie să fie într-o manieră rigidă -
ce ar duce la absurdităţi -, ci într-una dinamic-flexibilă; doar astfel productivă, de
adecvare la situaţii specifice ale vieţii (implicînd variabile de referinţă culturală, social-
istorică, individuală). Derivate din principii morale semnificative, regulile, pentru a-şi
atinge menirea - de a orienta opţiuni, decizii, acte -, nu trebuie scoase din context, ci
modelate funcţie de acesta; pretinzînd a se da prioritate celor mai rezonabile formulări
în cazuri particulare.
Normele sunt rod al negocierilor şi acordurilor liber consimţite la care indivizii
raţionali ajung în ideea armonizării scopurilor şi intereselor diverse, a statornicirii
înţelegerii, consensului social. Aplicarea normelor necesită concilierea între individual
şi public, adaptarea la situaţii concrete, fundamentarea pe valorile esenţiale ale
informării, onestităţii, participării şi reciprocităţii, ale libertăţii şi responsabilităţii, ale
respectului şi egalităţii, în ideea de a nu face rău, de a nu prejudicia, de a nu agresa etc.
Se impun, aşadar, o serie de trăsături ale principiilor etice; între care, cele mai
importante privesc:
- universalitatea - desemnează faptul că sunt standarde generale aplicabile tuturor
subiecţilor indiferent de deosebirile dintre aceştia (de rasă, vîrstă, sex, educaţie, profesie
etc.). Sunt unanim acceptate - sau, cel puţin, acceptate de către cei mai mulţi oameni,
pentru cea mai mare parte a comportamentului lor. Principiile etice prezintă autoritate
pentru fiecare. Universalitatea nu înseamnă caracter absolut - adică, a nu permite
excepţii. Principii morale, egal acceptabile, în anumite circumstanţe pot produce
rezultate contradictorii. În consecinţă, uneori, este mai bine a încălca imperativele
enunţate, decît a le respecta strict. Un principiu moral poate fi aplicat în anumite
condiţii, iar în altele nu;
- imparţialitatea - se referă la faptul de a trata interesele fiecăruia ca fiind egale, la fel de
importante. Intervine „punctul de vedere moral”, cu rol fundamental în evaluarea etică -
angajînd aprecierea raţionamentului moral prin trăsăturile: obiectivitate / nepărtinire,
universalitate, reversibilitate şi prescriptivitate;
- calificarea - sau specificarea condiţiilor în care un comportament este apreciat ca fiind
pozitiv sau negativ, corect sau greşit, acceptabil sau inacceptabil. Această trăsătură
vizează instrumentalizarea principiilor etice în funcţie de context83.
Majoritatea exegeţilor consideră ca cea mai importantă normă a vieţii umane
regula de aur. Aceasta exprimă cerinţa de a-i trata pe ceilalţi aşa cum dorim (sau
Carmen COZMA
102
consimţim) să fim noi trataţi (în situaţii similare). Acest principiu rezumă, într-un fel,
întreaga moralitate. Este un principiu al reciprocităţii, angajînd raţiunea şi motivaţia
agentului moral.
Regula de aur apare în forma pozitivă, idealistă, de a face bine celorlalţi: „Fă
celorlalţi ceea ce voieşti ca ei să-ţi facă ţie!”, ca şi în forma negativă, de a nu vătăma:
„Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”. De asemenea, poate fi exprimată din perspectiva
datoriei: de a te purta cu ceilalţi aşa cum ai vrea să se poarte ei cu tine, ori a dreptului:
de a fi tratat de ceilalţi numai în felul în care ei doresc a fi trataţi în condiţii
asemănătoare.
Relevanţa acestui principiu la nivel de organizare socială transpare din faptul că
drepturile sînt garantate atunci cînd fiecare persoană sau grup păzeşte pentru toţi ceilalţi
acele drepturi pe care şi le doreşte pentru sine; în consecinţă, o societate dreaptă este
aceea în care fiecare urmează regula de aur.
O generalizare a regulii de aur este aşa-numita lege universală, care angajează
în plus grija pentru sine şi grija pentru viitor; suportînd extinderea şi în spaţiul
raportării morale a omului faţă de mediul natural, faţă de fiinţele non-umane.
Un loc important în arealul normativităţii etice revine principiului justei măsuri.
Înrădăcinat în străvechiul precept delphic: „Nimic prea mult”, este îndemn şi imperativ
la cumpătare, la situarea pe poziţia mijlocie, de evitare a căderii în extreme.
Însemnătatea acestui principiu este evidenţiată, mai ales, în orizontul doctrinei Mediei
cultivate de către Aristotel. Justa medianitate, / mesótes definind, pentru
Stagirit, însăşi virtutea - buna măsură, mediana-culme între două genuni (un „prea
mult” şi un „prea puţin”).
Ca valoare normativă, măsura lămureşte asupra semnificaţiei continuei
experimentări, de către fiinţa morală, a tendinţei către echilibrul optim, dincolo de
tensiunea polilor antagonişti de exces ori de lipsă; tendinţa de conciliere şi depăşire a
stărilor conflictuale, în genere a situaţiilor dilematice. Confruntîndu-se permanent cu
ceea ce este şi cu ceea ce trebuie să fie, omul află în principiul acesta un element-ghid
de perseverare în devenirea morală, în împlinirea pe calea excelenţei umane; în spaţiul
etic, măsura desemnînd „zona perfecţiunilor mijlocii”; ea „este în acelaşi timp mijlocie
şi suverană ( )”84.
83 Emmett Barcalow, Moral Philosophy. Theories and Issues, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1998, pp.21-24 84 Vladimir Jankélévitch, op.cit., p.36
Etică şi comunicare
103
Cristalizat în filosofia morală modernă, principiul utilitarist sau „al celei mai
mari fericiri a celor mai mulţi” susţine necesitatea maximizării binelui şi a minimizării
răului. Reactivat în concepţiile utilitariste contemporane - în variantă acţională,
generală, normativă -, principiul utilitarist sintetizează necesitatea unor alegeri, decizii,
acte ale căror efecte pozitive, dezirabile, bune să prevaleze asupra celor negative,
indezirabile, rele. În funcţie de context, principiul acesta este instrumentat şi în sensul
de a acţiona astfel încît consecinţele să fie dacă nu ale celui mai mare bine cu putinţă,
măcar ale celui mai mic rău cu putinţă; respectiv, în sensul alegerii a ceea ce dăunează
cel mai puţin.
Împlinirea datoriei - faţă de sine şi faţă de ceilalţi - constituie miezul principiului
deontologist. Fundamentat în „imperativul categoric” al lui Immanuel Kant, acesta
apare ca formulare a legii morale universale: „acţionează ca şi cînd maxima acţiunii tale
ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege universală a naturii” şi a respectului faţă de
persoane: „acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atît în persoana ta, cît şi în
persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca
mijloc”85.
Pentru toţi aceia care îşi concep viaţa sub patronaj transcendent divin, principiile
şi normele morale decurg din comandamentul lui Dumnezeu. Astfel, în tradiţia iudeo-
creştină, se impun „poruncile biblice” după care se conduc aparţinătorii celor două mari
religii, subordonîndu-şi comportamentul instanţei divine. În genere, Decalogul
demonstrează puterea unui organon de viaţă; fireşte, prin interpretarea actualizată a
celor două table cu porunci: primele patru, vizînd relaţia omului cu Dumnezeu; iar
următoarele şase, relaţiile omului cu semenii. Decalogul accentuează însemnătatea
cultivării iubirii, a credinţei şi încrederii, a sacralităţii vieţii, a dreptăţii, a cinstei, a
respectului şi disciplinei, a adevărului; în esenţă, a alegerii şi urmării binelui, a
făptuirii binelui, prin stîrpirea din rădăcini a păcatului ca întinare a sufletului şi trupului
omului.
Renunţînd la a impune, în chip constrîngător, datoria, prin sublinierea a ceea ce
nu trebuie făcut, evitînd, aşadar, interdicţia (cel mai adesea, cu efecte contrarii faţă de
ceea ce se urmăreşte) folosită în Vechiul Testament, textul neotestamentar valorizează
forţa afirmativului, a îndemnului, sintetizînd la două „poruncile” / îndatoririle
creştinului, care devin: 1.”Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu
tot sufletul tău şi cu toată gîndirea ta”; şi 2.”Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
85 Immanuel Kant, Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, op.cit., pp.231; 128
Carmen COZMA
104
însuţi”86. Un principiu fundamental se conturează: principiul iubirii universale - de
Dumnezeu şi de oameni -, comandamentul moral în raport cu care toate celelalte norme
sunt subsidiare.
În spiritualitatea creştină, datoria-iubirea universală desemnează, deopotrivă,
iubirea aproapelui, ca şi iubirea vrăjmaşilor - magistrală întruchipare a activării
principiului răspunderii cu bine la rău. În miezul profund, această spiritualitate este o
morală a iubirii - în funcţie de care pot fi desfăşurate toate actele socotite valoroase
pentru om, pentru umanitate. De aici, s-a conturat principiul iubirii etice, semnificativ
pentru înţelegerea unui adevăr suprem, anume: a iubi înseamnă a fi; prin iubire se
dobîndeşte marea înţelepciune, suprema comuniune, adevărata libertate.
„Vălul ignoranţei” este conceptul pentru principiul propus de către John Rawls,
în termenii unei etici a dreptăţii explicate prin corectitudine, nepărtinire. Dezvoltat în
baza accentuării importanţei contractului / acordului intersubiectiv, raţional consimţit,
justificat public, drept principiu moral, acesta ar permite înţelegerea şi alegerea dintr-o
perspectivă imparţială, constitutivă chiar moralităţii. Principiul rawlsian exprimă
cerinţa ca participanţii la un contract să se detaşeze de poziţiile în care se află, să revină
la „poziţia originară” (sau „iniţială”), prin suspendarea diferenţelor particulare legate de
rasă, vîrstă, culoare, sex, clasă, avere, talente, sănătate, educaţie, rol-statusuri sociale,
fiind tratate în situaţie de egalitate imaginară. Plasarea în spatele „vălului ignoranţei” ar
îngădui celor implicaţi alegerea, luarea deciziei şi acţiunea potrivită moralmente, o
protecţie a celor mai slabi şi reducere a riscurilor; în ultimă instanţă, o bază justă, a
echităţii, „vălul ignoranţei” garantînd imparţialitatea.
Potrivit lui Rawls, fiinţele raţionale care acţionează în propriul interes, în
„poziţia originară” în spatele „vălului ignoranţei” se pot pune de acord asupra a două
principii privind libertatea fundamentală şi distribuirea bunurilor sociale; ele apar astfel
formulate: „Fiecare persoană are un drept egal la cea mai extinsă libertate compatibilă
cu o libertate similară a celorlalţi.” Şi: „Inegalităţile sociale şi economice să fie: a) în
beneficiul cel mai mare al celor mai puţin avantajaţi şi b) ataşate funcţiilor şi poziţiilor
deschise tuturor sub condiţia unei corecte egalităţi a şanselor”87.
În sfera normativităţii etice, distingem şi alte principii de bază, precum:
principiul contractualist - axat pe exigenţa acordului între indivizi de a-şi reglementa
comportamentul în cadrul interacţiunilor sociale, presupunînd norme la care aceştia
86 Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983 87 John Rawls, A Theory of Justice, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1971, pp.60; 83
Etică şi comunicare
105
aderă (explicit sau tacit), şi care pot fi justificate public; principiul vieţii în armonie cu
natura - dînd seama de corespondenţa ethos-kosmos, de necesitatea respectului faţă de
Legea Naturală - a urma natura mai degrabă, decît a merge împotriva ei -, aşa cum a fost
formulat încă de către filosofii stoici, reactualizat în termenii eticii mediului, acum, în
plină afirmare (cu principiul respectului pentru natură susţinut, de pildă, de către Paul
Taylor)88; principiul simţului practic (sau al bunului simţ) - focalizînd asupra cerinţei de
a nu face rău celorlalţi pentru beneficiul propriu, de a nu adopta indiferenţa atunci cînd
stă în puterile noastre a interveni în sens benefic, de a ajuta pe cei la nevoie dacă avem
posibilitatea ori dacă ajutorul respectiv nu antrenează un pericol major pentru noi, iar
uneori chiar de a sacrifica interesul de sine pentru a proteja interesele celorlalţi.
Principiilor şi regulilor devenite clasice, în spaţiul normativităţii etice li se
adaugă altele noi, configurate în baza îmbogăţirii continue a domeniilor experienţei
morale. Este cazul, de exemplu, al specificului normativ adus de etica discursului prin
aşa-numitul principiu fundamental de universalizare (U) - întemeiat ca regulă de
argumentare conducînd la consens între participanţi privind generalizarea normelor de
acţiune acceptabile. Este un principiu cu funcţionalitate dincolo de forme concret
particulare ale vieţii, în ideea garantării imparţialităţii formării judecăţii morale;
principiu pentru care Jürgen Habermas propune următoarea formulare: „Orice normă
valabilă trebuie să satisfacă condiţia că urmările şi consecinţele secundare, ce rezultă
anticipativ din respectarea ei universală pentru satisfacerea intereselor fiecărei persoane
individuale, pot fi acceptate fără constrîngere de toţi cei vizaţi”89.
III.2. Codul etic profesional
Este tot mai evidentă, în cadrele dezvoltării actuale, nevoia de practici etice şi,
corelat de implementare a unor documente de reglementare pentru diferitele profesii.
Faptul acesta este motivat de chiar nevoia de depăşire a dificultăţilor cu care
subiectul uman se confruntă, nu de puţine ori luînd forma unor dileme ţinînd de
polarităţile: intern-extern, privat-public, de moment-în perspectivă, individ-grup,
impuls-raţionament, necesităţi-posibilităţi, interes personal-interes public etc.
Reglementarea oricărei situaţii de muncă presupune formalizarea unui contract
social, ce angajează dimensiunea etică avînd ca scop: compromisul social; consensul
88 a se vedea Carmen Cozma, Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică, op. cit., pp.93-101 89 Jürgen Habermas, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, op. cit., p.116
Carmen COZMA
106
asupra valorilor; sănătatea şi securitatea muncii; asigurarea unei ordini în care agentul
să fie conştient că este dator binelui; convergenţa intereselor diferiţilor actori; acordul
dintre prescripţii legale, valori şi norme morale, dintre convingeri, dorinţe, credinţe,
interese, oportunităţi, trebuinţe; susţinerea angajamentului, a responsabilităţii asumate.
Cu recurs la valoarea umană şi la principiul profesionalizării, vizînd
personalitatea în integralitatea datelor ei (şi) morale care conferă calitate actului muncii
şi relaţiilor interpersonale, liniile majore ale Eticii ţin de conformarea comportamentului
profesional la reguli şi principii morale - principiul respectului pentru om, principiul
datoriei de a munci, principiul lucrului bine făcut, principiul respectului pentru valoare
şi pentru lege. Le identificăm prin raportarea axiologică, fără a ignora imperativul
rentabilităţii, dar sub control moral; încît, acţiunea să fie mereu una în beneficiul - şi nu
în detrimentul - umanului. Astfel, se regăsesc şi în elaborările de principiu, orientative,
în coduri.
Purtînd pecetea juridicului - prin înscrierea şi în cadrul dreptului securităţii
sociale -, normativitatea codurilor profesionale este una dominant morală, angajînd şi
criteriul exemplarităţii, a ceea ce merită a fi ales, urmat, făptuit. Datoria - la modul
generic - interferează cu virtutea, ca maximă a înţelepciunii şi autocontrolului în relaţiile
interpersonale, a colaborării, loialităţii, bunăvoinţei, respectului de sine şi respectului
reciproc, dreptăţii, utilităţii, solidarităţii, consensului, temperanţei.
Sub semnul integrităţii personale şi profesionale, imperativele morale generale
privesc: calitatea vieţii; demnitatea fiinţei umane; apărarea drepturilor fundamentale ale
omului, protecţia sănătăţii, securităţii, bunăstării; satisfacerea nevoilor sociale;
onestitate, încredere, corectitudine, nondiscriminare, confidenţialitate, autodisciplină.
Pentru optima desfăşurare şi chiar prosperitatea profesiilor, acestea necesită
coduri etice. Textele care le alcătuiesc au funcţia unui vademecum mizînd pe simţul
moral al profesioniştilor vizaţi; în consecinţă, dispun de consimţămîntul tacit sau
explicit al acestora.
Indiferent de titulatura sub care apare – folosindu-se frecvent sintagme precum:
cod etic, cod profesional, cod deontologic, cod de comportament, al onoarei sau de
conduită, cod de practică etică, cod de bune practici, chartă a unei profesii, chartă de
acţiune, declaraţie de principii, ghid sau, simplu, reguli de conduită – noţiunea de cod
este utilizată pentru a desemna instrumentul cu ajutorul căruia, în limbaj simbolic
(numeral-literal), se organizează principalele prevederi ţinînd de practicarea diferitelor
profesiuni.
Etică şi comunicare
107
Termenul cod (derivat din lat. codex: culegere - de precepte, reguli, prescripţii)
indică un cadru de formalizare a unor reguli consensuale între parteneri, privind modul
de a acţiona într-un acelaşi spaţiu social, respectiv în interiorul unei profesiuni comune.
Prin cod etic se înţelege “ansamblul preceptelor care conduc conduita persoanelor
aparţinînd unor profesiuni organizate”90.
Codul etic desfăşoară standarde morale generale, principii şi norme, valori, care
modelează luarea deciziilor privind cea mai adecvată acţiune. Este un cadru teoretic de
referinţă pentru edificarea asupra drepturilor şi datoriilor recunoscute pe grupe de
profesiuni sau ocupaţii, care se elaborează în acord cu legislaţia şi reglementările
aplicate acestora, şi care trebuie să prezinte caracter sintetic şi mai ales elasticitate
pentru a permite modificări şi completări determinate de evoluţia ulterioară, fără ca prin
aceasta să-şi altereze conţinutul de fond.
Furnizînd un model de comportament, codul etic reprezintă un contract moral
între beneficiari şi organizaţii, între membrii unei organizaţii - a cărei coeziune o
menţine -, prin angajarea adeziunii şi devotamentului agenţilor, a încrederii şi
responsabilităţii; este un mijloc de orientare a deciziilor şi acţiunilor profesioniştilor
vizaţi în relaţia lor cu clienţii. Prin oferta unui ideal, enunţînd valori şi principii unanim
recunoscute, “codul dă fiecăruia un sentiment de securitate, de forţă colectivă”;
menţinerea unor astfel de reglementări fiind “în scopul de a proteja interesul public” -
considerat de către tot mai mulţi exegeţi ca “principiu de drept al comunicării”91.
Născut din necesitatea unor reglementări de natură asociativă şi de autocontrol,
ca îndreptar axiologic-normativ, codul este şi un factor de evaluare a competenţei
morale a practicienilor într-un domeniu profesional - cu influenţă asupra evoluţiei de
ansamblu a societăţii. Standardele de comportament etic general acceptate au menirea
de a asigura obiectivitate şi acurateţe, context demn de încredere, prin stabilirea unor
linii reciproce de comunicare profesională, trebuind să satisfacă nevoile celor care le
urmează.
În orice cod etic, standardele comune prescriu aderarea la valorile vieţii şi ale
creaţiei, respectul de sine şi faţă de semeni, integritatea, devotamentul, disciplina,
bunăstarea, dreptatea socială, securitatea, onestitatea, bunăvoinţa, egalitatea şanselor,
competiţia loială, consensul asupra criteriilor în luarea deciziilor, protecţia vieţii şi a
90 J.P.Buffelan, Etude de déontologie comparée dans les professions organisées en ordres, în Revue La semaine juridique, nr.20, 1994 91 Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iaşi, 2000, pp.67; 173
Carmen COZMA
108
mediului etc. Acestea sunt completate cu principii referitoare la: libertatea şi demnitatea
persoanei, legitimarea intereselor, transparenţa informaţiilor (dar, fără a leza persoana,
fără a provoca degradarea sau vătămarea condiţiei acesteia, respectînd dreptul la viaţa
privată şi la propria imagine), concomitent cu grija în manevrarea informaţiilor,
confidenţialitate, informare şi consimţămînt etc., de adaptat la circumstanţele sociale
concret determinate.
Adresîndu-se capacităţii umane de judecată autonomă, codul conţine reguli
etice-legale susţinute social, care îngăduie - în fapt, pretind - maleabilitate în punerea lor
în practică funcţie de context; numai astfel probînd rolul de a oferi standarde de
comportare bune pentru individ şi bune pentru societate. Tonalitatea în care sunt
elaborate codurile etice este elocventă pentru interferarea moralei cu dreptul în
reglementarea socială de conferire a unui spor de autoritate profesiilor. Se intervine cu o
logică juridică în calitate de principiu de organizare, de reglementare, de echilibru în
spaţiul social, în procesul moralizării acţiunii publice, în termenii unei etici a
responsabilităţii: o responsabilitate individuală pentru acte comune, principiul căpătînd
substanţă şi ca ceva impus, dar şi ca ceva dorit, “ca fiind conform cu dezvoltarea
fiecăruia”92.
Cu sintagma cod etic, în joc este tendinţa grupurilor profesionale de a asigura o
competenţă profesională, prin impunerea anumitor responsabilităţi şi obligaţii
membrilor lor, ca şi de a asigura încredere în aceştia din partea publicului. Un cod etic
este întemeiat pe principii fundamentale vizînd asigurarea stării-de-bine a
beneficiarului. Din unghi etic, se reliefează aspectul de „serviciu” al funcţiilor
profesionale, iar nu dimensiunea lor comercială. Cuprinzînd reguli statutare - ce
comportă şi proceduri judiciare de interpretare a cazurilor -, codul are în genere o
funcţie de monitorizare a comportamentului angajaţilor, prioritară fiind funcţia de a
satisface „dorinţa estimării de sine şi a recunoaşterii sociale în baza adeziunii la un ideal
fondat din punct de vedere moral”93.
Ansamblu de competenţe practice, pe bază de cunoaştere, îndemînare,
experienţă, un set de îndatoriri stabilite pe criterii valorice, avînd funcţia de a
reglementa activitatea socio-profesională, codul etic constituie un instrument de analiză,
evaluare, control în raport cu moralitatea ce trebuie activată în diferitele tipuri de
92 Gilles Lipovetsky, op.cit., p.308 93 Encyclopédie Philosophique Universalle, II.Les Notions Philosophiques, Dictionnaire, tome 1, op.cit., p.877
Etică şi comunicare
109
relaţionare socială, antrenînd: concurenţă, dar şi cooperare; individualism, dar şi
întrajutorare; conflict şi consens; coerciţie şi liber arbitru.
La bază, se află o serie de criterii pentru acţiunea colectivă; respectiv, o
codificare convenţională a unor valori şi norme prin care se urmăreşte crearea unui
cadru stabil şi aplicabilitate durabilă acestora.
Legalitatea interacţionează cu moralitatea. Dincolo de diferenţele dintre adevărul
juridic şi adevărul moral, dintre legea formal-juridică şi virtutea etică a dreptăţii, există
elemente comune între cele două compartimente sociale. Dimensiunea deontologică a
codurilor trimite la interacţiunea morală şi drept, opinie publică şi lege juridică scrisă.
Aşadar, codul etic este un text reglementar, în acord cu legea, cu rost în procesul
de instituţionalizare a diverselor practici, în cadrul unei Etici publice, conţinînd un
ansamblu de drepturi şi datorii pe care fiecare angajat le are în raport cu patronatul, cu
beneficiarii, cu partenerii, cu publicul. El este un mijloc eficient de îmbunătăţire a
comportamentului etic din orice domeniu de activitate; înlesneşte şi o estimare a
progresului şi transformării mijlocului în cale pentru om, pe bază de: măsurare,
reperare, situare, organizare a valorilor, legitimînd cerinţe, interdicţii ori permisivităţi,
sancţiuni ori laude.
Avînd funcţie prescriptivă, orientativă şi indicativă, codul etic are menirea de a
servi la: orientarea subiecţilor angajaţi; realizarea unui ghid de evaluare; îndrumarea
activităţii; constituirea unui stimul pentru ridicarea nivelului profesional94, împletind
responsabilităţi şi practici profesionale, care se configurează în competenţe specifice
determinate de asigurarea autonomiei şi demnităţii profesionale.
Propriu-zis, codul etic cuprinde standardele de reglementare a calităţii
comportamentului social-util într-un domeniu de activitate, completînd sfera
principalelor competenţe (de cunoaştere şi de înţelegere, de aplicare, de integrare) într-
un cadru de formare profesională continuă, astfel încît cei vizaţi să atingă nivelul
cerinţelor de: a şti, a şti a face şi a şti a fi, în procesul complex al realizării personale în
domeniul profesional.
Componentă importantă într-o strategie de îmbunătăţire a performanţei etice a
unei organizaţii95 – alături de considerarea unor criterii etice la angajare şi promovare,
realizarea unor programe de pregătire / formare morală, funcţionarea unui comitet / unei
94 cf. Justin Schlegel, L'évaluation dans les codes de déontologie, în Revue Française de Pédagogie, nr.106, 1994 95 o amplă lucrare de referinţă în literatura română de specialitate, în acest sens, este oferită de Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009
Carmen COZMA
110
comisii de etică, dirijarea unui audit de conformitate etic, iar nu în ultimul rînd modelul
moral activat de chiar manager -, codul etic trebuie să devină un document viu, astfel
implementat încît să influenţeze în chip real conduita angajaţilor în efortul de creare şi
susţinere a unei culturi a moralităţii şi legalităţii.
În industria comunicării, există o multitudine de coduri etice aparţinînd
diferitelor asociaţii profesionale.
Pornind de la prezentarea într-o manieră normativă a “comunicării profesionale”
ca fiind “legală, etică şi o problemă de bun gust”, Codul comunicatorilor profesionişti
evidenţiază “cele mai importante trăsături” ale acestora: respectarea adevărului,
acurateţea în transmiterea de mesaje, responsabilitatea în preluarea şi diseminarea
informaţiilor către public, cinstea, slujirea interesului public - care “favorizează
respectul mutual în cadrul mesajelor transmite” -, drept semne ale conştiinţei lor morale,
demonstrare a caracterului practicienilor, cu sorţi de izbîndă de necontestat în asigurarea
pe termen lung a succesului profesional, în sporirea autorităţii profesiei de comunicator
în genere.
Articolele Codului de etică al Asociaţiei Internaţionale a Comunicatorilor
Profesionişti se referă la:
1. Comunicatorii profesionişti (CP) menţin ridicat nivelul credibilităţii şi al
demnităţii profesiei lor practicînd comunicarea într-o manieră onestă, gestionînd
fluxul liber de informaţii esenţiale în concordanţă cu interesal public.
2. CP distribuie informaţie clară şi corectează cu promptitudine orice comunicare
eronată de care sunt responsabili.
3. CP înţeleg şi susţin principiile exprimării, libertăţii de asociere, de acces la o
piaţă liberă a ideilor; se manifestă în concordanţă cu acestea.
4. CP sunt sensibili la valorile culturale şi apartenenţa religioasă, şi angajează o
comunicare sinceră şi echilibrată care să poată încuraja înţelegerea reciprocă.
5. CP renunţă la activitatea lor ori de cîte ori o consideră lipsită de etică.
6. CP se supun legii, precum şi politicilor publice care guvernează activitatea lor,
sunt sensibili la spiritul legilor şi, ori de cîte ori o lege este încălcată, indiferent
din ce motiv, vor acţiona prompt pentru a corecta situaţia.
7. CP îşi asumă răspunderea pentru exprimarea ideilor preluate şi se obligă să
identifice sursele şi obiectivele acestora pentru toate informaţiile preluate şi
oferite publicului.
Etică şi comunicare
111
8. CP protejează confidenţialitatea informaţiilor şi, totodată, se supun obligaţiilor
legale pentru îndepărtarea informaţiilor care ar putea afecta bunăstarea altora.
9. CP nu folosesc informaţia confidenţială obţinută ca rezultat al activităţilor
profesionale în scopul beneficiilor profesionale şi nu reprezintă situaţii
caracterizate de conflict de interese fără consimţămînt scris de la cei implicaţi.
10. CP nu acceptă cadouri sau plăţi pentru serviciile profesionale de la altcineva în
afară de clientul sau angajatorul lor.
11. CP nu garantează rezultatele care depăşesc puterea practicării meseriei lor.
12. CP sunt oneşti nu doar în relaţiile cu alţii, ci, înainte de toate, cu ei înşişi. Un
comunicator profesionist caută adevărul şi vorbeşte despre adevăr, în primul
rînd, propriei persoane.96
Cu trimitere directă la practica relaţiilor publice, au fost elaborate şi adoptate
declaraţii de principii, ghiduri, coduri de standarde profesionale / de conduită. Deşi
foarte numeroase, conţinuturile de fond se regăsesc în majoritatea, dincolo de nota
creativă a multora dintre ele. Putem identifica un trunchi comun, care gravitează în jurul
exigenţelor adevărului, argumentării, bunului gust, încrederii şi respectului,
obiectivităţii, independenţei, transparenţei, proprietăţii intelectuale, confidenţialităţii,
interzicerii înşelăciunii, fraudei, defăimării, discreditării, obscenităţii, indecenţei,
afirmînd angajamente pentru ceea ce poate conduce la o mai bună comunicare,
înţelegere şi cooperare între indivizi, grupuri şi instituţii ale societăţii. Cu titlu de
exemple, menţionăm CIPR Code of Conduct (Marea Britanie; este vorba despre Codul
formulat de Chartered Institute of Public Relations – cel mai mare institut de profil din
Europa) şi PRSA Code of Professional Standards (SUA).
Un document de referinţă, după care se ghidează şi membrii Asociaţiei Române a
Profesioniştilor în Relaţii Publice (ARRP) este Codul Atenian. Acesta a fost adoptat de
International Public Relations Association (IPRA) la Adunarea Generală din mai 1965;
modificat în 1968, se referă la principiile etice în PR, pe baza prevederilor Cartei
Naţiunilor Unite şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, avînd în vedere
demnitatea umană şi respectul pentru celălalt.
Iată cuprinsul Codului de la Atena, prin care toţi membrii Asociaţiei
Internaţionale de Relaţii Publice se angajează:
96 International Association of Business Communicators, IABC Code of Ethics for Professional Communicators, 2009, http://www.iabc.com/members/joining/code.htm
Carmen COZMA
112
1. Să contribuie la realizarea climatului moral şi cultural care să permită fiinţelor umane
să se realizeze pe deplin şi să se bucure de drepturile imprescriptibile la care sunt
îndreptăţite conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
2. Să stabilească modele de comunicare şi canale care, prin dezvoltarea liberei circulaţii
a informaţiilor esenţiale, vor face ca fiecare membru al grupului să simtă că este
informat şi să-i dea totodată sentimentul implicării şi responsabilităţii sale personale,
precum şi pe cel al solidarităţii cu ceilalţi membri.
3. Să se poarte întotdeauna şi în toate împrejurările în aşa fel încît să merite şi să asigure
confidenţialitatea celor cu care vine în contact.
4. Să ţină minte că, datorită relaţiei dintre profesia sa şi public, comportamentul său,
chiar şi în particular, va avea un impact asupra modului în care profesiunea sa în
ansamblu este apreciată. Membrii Asociaţiei Internaţionale de Relaţii Publice vor
acţiona:
5. Pentru a respecta în cadrul realizării activităţilor profesionale principiile morale şi
regulile cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
6. Pentru a respecta şi a menţine demnitatea umană, precum şi pentru a recunoaşte
dreptul fiecărui individ de a face propriile judecăţi.
7. Pentru a asigura condiţii morale, psihologice şi intelectuale pentru dialog într-un sens
real, precum şi pentru a recunoaşte dreptul părţilor implicate de a-şi prezenta cazul şi a-
şi exprima punctele de vedere.
8. Pentru a acţiona, în toate cazurile, în aşa fel încît să ia în calcul interesele părţilor
implicate; atît interesele organizaţiei pe care o servesc, cît şi interesele publicului ţintă.
9. Pentru a realiza acţiunile şi angajamentele folosind cuvintele astfel încît să se evite
orice neînţelegere şi să se manifeste loialitate şi integritate în toate cazurile, astfel încît
să se păstreze încrederea clienţilor sau angajaţilor, actuali sau din trecut, precum şi a
tuturor audienţelor ţintă care sunt afectate de acţiunile sale.
Membrii Asociaţiei Internaţionale de Relaţii Publice NU vor :
10. Subordona adevărul altor cerinţe.
11. Transmite informaţii care nu sunt bazate pe fapte stabilite şi verificabile.
12. Lua parte în orice întreprindere sau acţiune care nu este etică sau onestă, ori care
poate aduce atingere demnităţii şi integrităţii umane.
Etică şi comunicare
113
13. Folosi orice metode sau tehnici de manipulare concepute pentru a crea motivaţii
subconştiente pe care individul nu le poate controla prin propria sa liberă voinţă, astfel
încît nu poate fi făcut răspunzător de acţiunile întreprinse pe baza lor.97
În aceeaşi tonalitate este şi Codul european de comportament profesional în PR.
Cunoscut sub denumirea de Codul de la Lisabona, acesta a fost adoptat oficial în aprilie
1978, la Adunarea Generală a Confederaţiei Europene de Relaţii Publice (CERP).
Precizînd criterii şi standarde ale calificării profesionale a practicienilor de PR,
Codul de la Lisabona cuprinde, în duă secţiuni:
I. “Obligaţii profesionale generale” – clauzele 2 - 5 se referă la: respectarea libertăţii de
expresie, a presei, dreptul indivizilor de a primi informaţie, confidenţialitate, acţiunea
pentru interesul public, a nu aduce atingere demnităţii sau integrităţii individului;
conduită de onestitate, integritate intelectuală şi loialitate, a nu uza de comentarii în
lipsa informării sau folosind informaţii false, grijă pentru a evita orice practici
incompatibile cu acest Cod; deschidere şi a nu duce în eroare terţe părţi; în relaţiile cu
alte profesiuni şi alte branşe ale comunicării sociale, respectarea regulilor şi practicilor
acestora atît cît sunt compatibile cu cele ale propriei profesii;
II. “Obligaţii profesionale specifice” – clauzele 6 – 19, grupate în obligaţii faţă de
clienţi şi / sau angajatori, faţă de opinia publică şi media de informare, faţă de
practicieni colegi, faţă de profesie. Acestea se referă la conflictul de interese, discreţie
completă, confidenţialitate şi dezvăluire numai în mod autorizat, acceptarea
remuneraţiei numai pentru serviciile prestate, respect în relaţiile cu media, interzicere a
înşelăciunii şi a exercitării de influenţă nepotrivită, a competiţiei neloiale, a atacurilor
maliţioase care să prejudicieze reputaţia profesiei, a nu permite ca prevederile Codului
să fie încălcate nici de alţi practicieni.98
În condiţiile extinderii comunicării mediate de tehnologiile informatice, apar
serioase probleme de ordin etic. Aria acestora – multe neputînd fi anticipate – este
foarte largă: de la chestiuni legate de intimitate, precizie, proprietate intelectuală, acces,
viruşi, la acurateţe, încredere, securitate, piraterie, dezbinare digitală, vandalism. În aşa-
numita “infosferă”, comunicatorul trebuie să fie şi un agent al grijii şi responsabilităţii
în utilizarea noilor media sociale, în operarea online în “realitatea virtuală”. Facilitarea
dialogului interactiv cu diferite categorii de public, rapiditatea vehiculării informaţiei,
distribuirea şi împărtăşirea de mesaje între numeroşi utilizatori prin Internet şi reţeaua
World Wide Web, prin site-uri de “social networking”, aplicaţii de “blogging”, “wiki”-
97 http://www.prprogress.ro/legislatie/id-83/codul_de_la_atena.html
Carmen COZMA
114
uri, activităţi de “folksonomy” etc. prezintă nu numai latura avantajului, dar şi a unor
costuri cu atingere în principal a intimităţii şi securităţii.
Dezvoltarea unei “etici a informaţiei” dă seama de concentrarea eforturilor şi
pentru echilibrarea între beneficii şi riscuri în cyberspaţiu; respectiv, conceperea unor
standarde etice privind respectul şi grija faţă de public, neprejudicierea şi neagresarea în
vreun fel, săvîrşirea a ceea ce este corect şi moral acceptabil. Se justifică nevoia unor
coduri şi de “etică a computerului”. Prezentăm, spre exemplu, exigenţele formulate de
Computer Ethics Institute, ca interdicţii în: a utiliza computerul pentru a face rău cuiva;
a obstrucţiona munca altora; a lua fără permisiune informaţii din fişierele altcuiva; a
folosi computerul pentru a fura; a mărturisi fals prin intermediul computerului; a plagia
producţia intelectuală a altcuiva pe această cale99.
Elaborate ca prezentare a unor norme şi valori, sub forma unor obligaţii
afirmative sau a unor interdicţii, codurile de etică profesională (şi) pentru comunicatori
exprimă consensul asupra conduitei corecte/greşite, a îndeplinirii datoriilor
profesionale; dau curs exprimării colective a unor principii comune a căror
implementare contribuie la îmbunătăţirea activităţii socio-profesionale.
98 http://www.cerp.org/codes/european.asp 99 apud D.M.Ermann, M.B.Williams, M.S.Shauf, Computers, Ethics and Society, Oxford University Press, New York, 1997, pp.313-314
Etică şi comunicare
115
Teme de reflecţie:
- Delimitaţi categoriile de: etică, morală, moralitate, etică profesională.
- Explicaţi necesitatea Eticii.
- Dezvoltaţi ideea relaţionării eticii şi comunicării.
- Prezentaţi cîteva contribuţii în domeniul gîndirii etice.
- În ce constă importanţa acordului în comunicarea etică?
- Prezentaţi şi comentaţi aspectele etice ale dialogului.
- Justificaţi necesitatea referenţialului etic în profesia de comunicator.
- Care sunt principalele teorii etice cu aplicabilitate în comunicarea publică?
Prezentaţi succint particularităţile acestora.
- Etica virtuţii şi formarea profesională continuă.
- Comentaţi citatul “Virtutea este o medie între extreme” (Aristotel).
- Relevanţa caracterului moral pentru profesionistul în comunicare.
- Ce înţelegeţi prin deontologism?
- Dezvoltaţi tema datoriei etice.
- Comentaţi citatul: “Fă-ţi drept scop al acţiunii fericirea străină şi propria
perfecţiune” (Im.Kant)
- Formulările “imperativului categoric”; aplicaţie la profesia de relaţii publice.
- Sfera conceptului de responsabilitate morală.
- Doctrina utilitaristă – prezentare generală.
- Ce reprezintă normativitatea morală?
- Care sunt principiile etice fundamentale?
- Alegeţi un principiu etic şi procedaţi la aplicarea lui într-o situaţie concretă de
comunicare publică.
- Ce este un cod etic şi care sunt funcţiile sale?
- Identificaţi trei principii fundamentale în Codul comunicatorilor profesionişti şi
comentaţi.
- Selectaţi din conţinutul codurilor profesiei de PR o valoare-exigenţă pe care o
consideraţi a fi cea mai importantă pentru o bună practică în domeniu;
argumentaţi alegerea făcută.
- Prezentaţi principalele idei dintr-o lectură din literatura etică.
?
Carmen COZMA
116
Recomandări bibliografice pentru studiul individual:
Aristotel, Etica Nicomahică, un capitol (la alegere)
Carmen Cozma, Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică, Partea a II-a
Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, Secţiunea a doua – prima
parte
Doug Newsom, Judy VanSlyke Turk, Dean Kruckeberg, Totul despre relaţiile
publice, Partea a treia, Capitolul 8
Etică şi comunicare
117
Bibliografie generală
Abric, Jean-Claude, Psychologie de la communication. Théories et méthodes, Armand
Colin, Paris, 1999
Aristotel, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988
Barcalow, Emmett, Moral Philosophy. Theories and Issues, Wadsworth Publishing
Company, Belmont, 1998
Bauman, Zygmunt, Etica postmodernă, Editura Amarcord, Timişoara, 2000
Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European,
Iaşi, 2000
Bowen, Shannon A., Ethics and Public Relations, Institute for Public Relations, 2007
Bowen, Shannon A., “Expansion of Ethics as the Tenth Generic Principle of Public
Relations Excellence. A Kantian Theory and Model for Managing Ethical Issues”, în
Journal of Public Relations Research, Volume 16, Issue 1, January 2004
Cătineanu, Tudor, Elemente de etică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982
Christians, Clifford G., Merrill, John C. (ed.), Ethical Communication. Moral Stances in
Human Dialogue, University of Missouri Press, Columbia and London, 2009
Comte-Sponville, André, Mic tratat al marilor virtuţi, Editura Univers, Bucureşti, 1998
Covey, Stephen R., Eficienţa în 7 trepte. Un abecedar al înţelepciunii, Editura ALLFA,
Bucureşti, 2002
Cozma, Carmen, Introducere în aretelogie. Mic tratat de etică, Editura Universităţii
« Al.I.Cuza », Iaşi, 2001
Dagenais, Bernard, Profesia de relaţionist, Polirom, 2002
Etica în comunicaţiile sociale, Editura Presa Bună, Iaşi, 2000
Gensler, Harry J., Formal Ethics, Routledge, London and New York, 1996
Habermas, Jürgen, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Editura ALL
Educational, Bucureşti, 2000
Habermas, Jürgen, De l'éthique de la discussion, Editions du Cerf, Paris, 1992
Habermas, Jürgen, Morale et communication, Editions du Cerf, Paris, 1986
Jonas, Hans, Le principe Responsabilité, Editions du Cerf, Paris, 1993
Carmen COZMA
118
Josephson, Michael, Making Ethical Decisions. The basic primer on using the Six
Pillars of Character to make better decisions and a better life, Wes Hanson (ed.),
Josephson Institute of Ethics, San Francisco, 2002
Kant, Immanuel, Critica raţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura
IRI, Bucureşti, 1995
Kant, Immanuel, Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii, Editura „Agora”, Iaşi,
1992
Kotler, Philip; Lee, Nancy, Corporate Social Responsibility – Doing the Most Good for
Your Company and Your Cause, John Wiley & Sons Inc., Hoboken, NJ, 2005
Larson, Charles U., Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Polirom, 2003
Levinas, Emmanuel, Entre nous. Essais sur le penser-à-l'autre, Éditions Grasset et
Fasquelle, 1991
Lipovetsky, Gilles, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice,
Editura Babel, Bucureşti, 1996
Lupasco Stéphane, L’homme et ses trois éthiques, Editions du Rocher, Monaco, 1986
MacIntyre, Alasdair, După virtute. Tratat de morală, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998
Mill, John Stuart, Utilitarianism, în Essential Works of John Stuart Mill, New York:
Bantam, 1961
Montefiore, Alan; Mureşan, Valentin (ed.), Filosofia morală britanică, Editura
Alternative, Bucureşti, 1998
Morar, Vasile, Moralităţi elementare, Editura Paideia, Bucureşti, 2001
Mucchielli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de
comunicare, Polirom, 2005
Newsom, Doug; VanSlyke Turk, Judy; Kruckeberg, Dean, Totul despre relaţii publice,
Polirom, 2003
Olen, Jeffrey & Barry, Vincent, Applying Ethics, Wadsworth Publishing Company,
Belmont, California, 1992
Pastin, Mark, The Hard Problems of Management: Gaining the Ethics Edge, Jossey –
Bass Inc Pub, San Francisco, 1986
Rawls, John, A Theory of Justice, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1971
Ross, W.D., The Right and the Good, Indianapolis, IN: Hackett, 1988
Singer, Peter (ed.), Tratat de etică, Polirom, 2006
Etică şi comunicare
119
Vidam, Teodor, Dimensiuni ale eticii comunicării şi mass-media, Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2007
Wellman, Carl, Morals and Ethics, Englewood Cliffs, NJ, Prentice-Hall, 1988
Williams, Bernard, Introducere în etică. Moralitatea, Editura Alternative, Bucureşti,
1993
Referinţe Internet: http://www.iabc.com/members/joining/code.htm
http://www.prsa.org/codeofethics.html
http://www.cerp.org/codes/european.asp
http://www.prprogress.ro/legislatie/id-83/codul_de_la_atena.html