etica si deontologie. unitatea iii
DESCRIPTION
PRTRANSCRIPT
3. PERSUASIUNE ȘI RESPONSABILITATE
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
să identifici şi să exemplifici etapele persuadării;
să explici conţinutul persuasiunii;
să compari modalităţile de persuadare;
să delimitezi persuasiunea de procesul comunicării.
3.1. Natura persuasiunii
3.2. Etape ale persuadării
3.3. Persuasiunea și comunicarea
3.4. Responsabilitatea în comunicare – între norma juridică și
norma deontologică
3.5. De la reglementare la autoreglementare
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Bibliografie minimală
3.1. Natura persuasiunii
Etimologic, verbul a persuada are înţelesul de a sfătui pînă la capăt; cel
sfătuit ajunge să-şi însuşească sfatul, acceptînd modul propus de locutor de a
înţelege şi interpreta stările şi faptele lumii. Alocutorul aderă la atitudinile sau
valorile promovate prin argumentele elaborate de enunţiator, trăind iluzia că
sînt ale sale, iar autorul intervenţiei discursive numai le-a actualizat.
Persuasiunea este argumentarea care se adresează unui auditoriu anume, în
funcţie de trebuinţele şi aspiraţiile căruia locutorul îşi elaborează
argumentarea. Argumentele sunt astfel alese, încât schimbarea dorită de către
agent să fie dorită de către agent să fie dorită şi adoptată de către receptor în
absenţa constrângerii.
În viziunea filosofului german Immanuel Kant, persuasiunea are doar o
valabilitate particulară, individuală, fiind „încercarea pe care o facem asupra
intelectului altora cu principiile simţirii noastre, care sînt valabile pentru noi,
anume dacă ele au asupra raţiunii străine acelaşi efect ca şi asupra raţiunii
noastre“(Kant, 1994, p. 582). Astfel, putem împărtăşi celorlalţi ceva de care
suntem convinşi numai noi, încercînd să determinăm adeziunea lor.
În volumul Eseuri de hermeneutică, Paul Ricoeur evidenţiază faptul că cel ce
stăpîneşte şi uitilizează tehnica fundamentată pe identificarea şi cunoşterea
cauzelor care generează efectele persuasiunii, dobîndeşte o putere de temut:
„puterea de a dispune de cuvinte în afara lucrurilor şi de a dispune de oameni,
dispunînd de cuvinte“ (Ricoeur, 1990, p. 21).
Când comunicăm încercăm să stabilim o legătură cu o altă persoană. În cazul
persuasiunii, încercăm să împărtăşim o opinie, un sentiment, un comportament.
Persuasiunea este destul de prezentă în viaţa de zi cu zi, ea fiind un act
simbolic pentru persoanele care o practică, dar şi pentru cele care îi suportă
consecinţele. „ …actul persuasive nu presupune pentru nimeni obligativitatea
de a acţiona într-un anume fel ci, mai curând, oferă argument ogice,
emoţionale şi cultural în sprijinul eventualei asumări a acţiunii respective“
(Larson, 2003, p. 15).
Cercetarea în domeniul persuasiunii ridică o problemă fundamentală: în ce
mod sunt modificate atitudinile şi comportamentele prin comunicare?
Efectele persuasiunii depind de:
- factori personali, relevaţi de tendinţa de a fi receptive la influenţe şi de a
accepta schimbări în atitudini şi comportamente;
- factori care vizează modul de organizare a influenţelor, care sunt centraţi
pe procesul de comunicare, respective acele relaţii ântre sursă, mesaj, canal
de transmitere, receptare şi context social care o fac să fie persuasive
(Stănciugelu, 2009, p. 182).
Persuasiunea presupune utilizarea comunicării pentru a-i câştiga pe oameni
pentru o cauză. Experţii consideră că oamenii îşi modifică relative uşor
opiniile; când părerile se grupează, se formează o atitudine. Gruparea
atitudinilor sprijină o anumită credinţă. Credinţele se modifică mult mai greu
decât opiniile.
În situaţiile argumentative şi persuasive, emiţătorul are obligaţia morală de a
verifica veridicitatea dovezilor şi a argumentelor înainte de a le prezenta
celorlalţi. Majoritatea agenţilor persuasive caută să îşi asigure o reacţie
pozitivă din partea receptorilor. Cât de morală este adaptarea la cerinţele
publicului?
Persuasiunea poate fi este o tranzacţie în care atât agentul persuasive, cât şi
receptorul ca persoană persuadată au o răspundere reciprocă de a participa
activ la proces (Larson, 2003, p. 46). Receptorul ar trebui să aibă o atitudine
echilibrată între extrema atitudinii credule şi cea a închistării dogmatice,
ambele indezirabile. Numai după ce receptorul a înţeles ideile agentului
persuasiv poate evalua cu discernământ moralitatea strategiilor şi obiectivelor
persuasive. Totodată, persoana persuadată trebuie să aibă o reacţie care să
releve, în mod onest şi exact, gradul de înţelegere, opinia, sentimentele şi
raţionamentele proprii (Ibidem, p. 47). Astfel, agenţii persuasivi dobândesc
informaţiile relevante şi necesare de care au nevoie pentru luarea deciziilor.
Sarcina de lucru 1
Evidențiază, în câteva cuvinte, importanța persuasiunii în procesul
comunicării.
3.2. Etape ale persuadării
Prezentarea
O persoană trebuie să se afle într-o poziţie în care să primească mesajul
persuasive, adică să fie accesibil fizic şi receptive mental.
Participarea
Receptorul trebuie să fie atent la mesajul persuasiv.
Comprehensiunea
Receptorul trebuie să înţeleagă mesajul.
Acceptarea
Receptorul accept mesajul şi ajunge să fie de accord cu punctual de vedere
exprimat.
Reţinerea mesajului exprimat
De aceea, repetiţia este foarte important în procesul de persuasiune.
Acţiunea
Receptorul îşi modifică semnificativ comportamentul.
Strategiile de persuasiune trebuie planificate şi monitorizate. Etapa conştientizării
din modelul comportamental încorporează prezentarea şi participarea. Etapa
conştientizării latente corespunde comprehensiunii, acceptării şi reţinerii.
Evenimentul declanşator oferă, în mod esenţial, o demonstraţie de reţinere de
către receptor, ducând la un tip de comportament. Dacă acest comportament se
potriveşte cu acţiunea dorită, atunci procesul de persuasiune a avut succes.
3.3. Persuasiunea şi comunicarea
Pentru a fi eficiente, apelurile persuasive trebuie să combine latura raţională cu
cea emoţională. Pentru a fi persuasiv, mesajul trebuie să aibă o anumită valoare
pentru publicul-ţintă şi să fie compatibil cu motivele acestuia.
Într-o societate liberă, în care comunicarea este deschisă, persoana de
persuadat allege ce mesaj vrea să asculte. Oamenii tind să dea crezare surselor
care le seamănă lor ca persoane, care sunt aşa cum ar dori ei să fie sau cum îşi
închipuie că sunt. Ei obişnuiesc să considere sursele de informare ca fiind
autorităţi.
Credibilitatea reprezintă ceea ce este important în industria comunicării. Astfel,
asistăm în prezent la:
„înmulţirea codurilor de conduit, a controalelor etice, a comunicării instituţionale, a
mecenatului, iar peste tot, obiectivul urmărit cu precădere este acela de a îmbunătăţi
imaginea instituţiei într-o epocă în care întreprinderea trebuie să gestioneze capitalul său de
simpatie ca parte integrantă a capitalului de care se bucură marca sa“ (Stănciugelu, 2009, p.
210).
Sursele persuadării în comunicare (Newsom et alii, 2003, pp. 266-267):
- autopersuadarea (internalizarea) este cea mai comună sursă a persuasiunii,
fiind urmată de identificare şi supunere;
- sursele de mare credibilitate, dacă sunt consultate a doua oară, produc mai
degrabă schimbarea opiniei; pentru a avea credibilitate maximă, sursa
trebuie să dea impresia nu doar că ştie adevărul, dar şi că este destul de
obiectivă ca să fie motivată să spună adevărul aşa cum îl vede;
credibilitatea surselor nu afectează măsura în care este reamintit mesajul;
- informaţia provenită de la surse de mică credibilitate nu sporeşte în timp;
- sursele puternice, atractive, părtinitoare pot fi mai părtinitoare pot fi mai
eficiente decât cele nepărtinitoare, în încercarea de a întări anumite opinii;
- este mai puţin probabil ca sursele părtinitoare sâ fie crezute dacă sunt
percepute ca atare de către experţi; faptul că un mesaj este perceput ca fiind
compus de experţi are un mai mare impact persuasiv;
- sursele atractive sunt mai eficiente decât cele neatractive;
- sursele neatractive sunt mai eficiente atunci când se găsesc de partea unei
poziţii neaşteptate;
- reţinerea unui mesaj este mai mare dacă mesajul a fost neaşteptat din partea
sursei respective;
- sursele care oferă recompense sunt mai eficiente decât cele care care
ameninţă;
- ameninţările lejere pot fi internalizate şi pot duce la supunere; ameninţările
puternice pot stimula defensiva;
- credibilitatea sursei poate să nu conteze dacă mesajul în sine prezintă
argument rezonabile.
Mesajele:
- mesajele care prezintă concluzii explicite sunt mai eficiente decât cele care
permit receptorului să formulize propriile sale concluzii;
- ştirile pozitive prezentate la început duc la creşterea gradului de acceptare a
mesajului, chiar dacă acesta conţine şi informaţii negative;
- informaţia de la începutul sau de la sfîrşitul mesajului sunt mai uşor de
reţinut;
- apelurile care se referă la o temă periculoasă pot fi mai eficiente;
- înţelegerea sporită a unui mesaj duce la creşterea acordului la respectivul
mesaj; gradul de reţinere creşte o dată cu repetarea mesajului; expunerea
repetată la mesaj poate creşte acordul faţă de acel mesaj.
Atât sursa, cât şi mesajul:
- dacă există prea puţine dovezi de sprijin într-un mesaj, credibilitatea sursei
devine tot mai important;
- comunicatorii sunt evaluaţi mai favorabil în măsura în care mesajele lor au
următoarele calităţi:
pot fi ascultate sau citite uşor;
apelează la interesul uman;
prezintă o mare diversitate a vocabularului folosit;
sunt realiste.
Receptorii:
- un mesaj care contrazice o opinie existent deja poate să nu fie respins din
start dacă pare a acorda o recompensă receptorului;
- pentru că percepţia este subiectivă, chiar şi atunci când informaţia nu este
adecvată, receptorii tind să utilizeze ceea ce au primit pentru a servi unei
nevoi sau unui scop imediat;
- percepţia corectă sau favorabilă a unui mesaj poate fi facilitată prin
stabilirea anterioară a unor legături cu publicul ţintă;
- nu există nici o dovadă că reţinerea selectivă a informaţiei s-ar baza pe
atitudinile şi comportamentele receptorilor;
- publicurile tind să nu ia în considerare mesajele care sprijină o idée şi care
sunt uşor de respins şi mesajele care contrazic o idée şi sunt greu de
contraargumentat;
- acceptarea creşte dacă sunt ajustate mesajele pentru a minimaliza diferenţa
dintre sursă şi receptori.
Sarcina de lucru 2
Explică, în câteva cuvinte, cum se realizează persuasiunea în
comunicare.
3.4. Responsabilitatea în comunicare - între norma juridică şi norma deontologică
3.4.1. Rolul eticii mass-media în promovarea sistemului de
responsabilitate media
Etica mass-media încearcă să dea răspuns la întrebarea: Cum trebuie să
acționeze jurnalistul în raport cu sine însuși, cu semenii săi, și cu lumea din
jur? Le Bihan ne dezvăluie că pentru greci, etica nu avea decât funcția de a
distinge binele adevărat de binele fals, adică de a accepta ceea ce ne este cu
adevărat util și de a respinge mirajele produse de imaginație : căutarea a ceea
ce este plăcut nu este condamnabilă din punct de vedere moral, însă nu este
înțelept să acționezi fără să știi ce-ți este mai util să-ți dorești. (Le Bihan, 1999,
p. 6)
Principala misiune a eticii este prescrierea de reguli atât pentru conduita
individuală, cât și pentru organizarea socială a vieții morale. Morala apare ca
un ideal, către care trebuie să tindem fiecare dintre noi. Nu ne putem propune
să fim numai performanți, să urcăm pe scara socială, preofesională, ci și pe cea
a valorilor morale. Iar dacă individul își propune să urce în ierarhia socială și
profesională sfidând perceptele morale, destinul lui nu va fi împlinit (Verdinaș,
2007, p. 17)
A fi moral înseamnă a fi capabil să plasezi triumful binelui înaintea utilității
sale practice ; înseamnă a face bine, chiar în situațiile în care acesta este în
contradicție cu dorințele noastre. (Le Bihan, 1999, p. 6) Simțul moral poate fi
definit ca o capacitate vie, spontană, rapidă, de a distinge binele de rău, în
comportament și acțiune. Alături de simțurile senzoriale, omul posedă și
simțuri specifice, acele simțuri sociale cum este simțul moral, care nu este
înnăscut ci se formează prin educație morală (Cătineanu, 1982, p. 254).
Dacă rolul moralei este acela de a distinge binele de rău și de a alege binele,
se pune problema valorii moralei, a justificării posibile a valorilor noastre. (Le
Bihan, 1999, p. 5) Caracterul întotdeauna convențional al valorilor morale ar
trebui să ne convingă de faptul că morala este reductibilă la un fapt și obligația
este o simplă rezultantă a presiunii sociale (Le Bihan, 1999, p. 33)
Conștiința morală individuală este un ansamblu structurat de idei,
reprezentări, sentimente, atitudini interioare cu referință la ceea ce este bine
sau la ceea ce este rău. Suportul ei este însă subiectul individual, individul sau
persoana, înțelese ca individ concret. Conștiința colectivă, fiind mai mult decât
suma conștiințelor individuale, nu există decât în și prin conștiințele
individuale care sunt suportul ei spiritual (Cătineanu, 1982, p. 251). Conștiința
individuală nu devine morală decât în măsura în care cele trei funcții
psihologice (cognitivă, afectivă și volitivă) se asociază cu conținuturi valorice
morale. Acest proces este procesul experienței morale, în care etosul obiectiv
este interiorizat, sau invers, individul amoral se integrează treptat unui etos
colectiv, înțeles ca ansamblu de imperative și sisteme de apreciere (Cătineanu,
1982, p. 252).
De la termenul de morală derivă cel de moralitate, prin care se evocă gradul în
care normele morale sunt respectate de către o persoană, un grup sau o
colectivitate. În strânsă legătură cu acestea, se află termenii de amoral și
imoral. Amoralitatea este o stare care este străină, indiferentă față de
moralitate prin lipsa preocupării de a fi moral, de a răspunde unor repere
morale, ceea ce nu cade sub incidența unei aprecieri morale, amoralitatea se
situează dincolo de sfera moralității. În schimb, imoral este ceea ce este
împotriva moralei, ceea ce se întreprinde, în mod intenționat și prin care se
încalcă normele morale, regulile de conduită general acceptate într-un timp și
loc date (Verdinaș, 2007, p. 18).
Preceptele moralei au forma unor imperative, numai o ființă autonomă
putând îndeplini o datorie. Obligația, în opoziție cu constrângerea, presupune
libertate. Adevărata experiență a libertății constă în a face bine și a prefera
adevărul (Le Bihan, 1999, p. 23).
Trebuie să ai liberatea de a fi rău ca să poți fi bun și să alegi singur. Nimeni
n-ar face bine dacă n-ar fi liber să facă rău. Pentru a trebui este necesar să poți.
Astfel se înțelege mai bine cum omul poate vedea ceea ce este mai bun și face
ceea ce este mai rău și că libertatea sa îl face capabil să se supună datoriei (Le
Bihan, 1999, p. 24).
Încă de la început trebuie să recunoaştem că filosofia morală diferă de
moralizare chiar în unele puncte esenţiale. „În vreme ce filosofia morală
înseamnă să ne gândim la ce înseamnă etica, moralizarea înseamnă a da
sfaturi. Această diferenţă reprezintă una din distincţiile dintre aderarea la
tradiţiile de operare a unei meserii şi procesul pluralist de luare a deciziei, care
este atât de important pentru funcţionarea unei societăţi participative” (Deaver,
2004, p. 18). Etica mass-media are tendinţa de a se baza pe valori universale
precum acurateţea, onestitatea, corectitudinea, respectul pentru spaţiul privat,
evitarea discriminării şi a conflictelor de interese.
Pornind de la faptul că etica se bazează pe valori universale, trebuie să ținem
cont de faptul că sistemele politice și culturile din lume marchează diferit
conduita morală a jurnaliștilor. Astfel, în Rusia și Columbia, unde au fost
uciși în ultimii ani zeci de reporteri, etica se întrepătrunde inevitabil cu
problema supraviețuirii, care nu există în țările occidentale în care predomină
libertatea culturală, politică și respectarea drepturilor omului (Keeble, 2009, p.
300).
Deciziile care se iau în sfera comunicării sunt mai usor de apărat din punct de
vedere intelectual si etic, dacă se bazează pe filosofia morală si nu pe simpla
moralizare. De asemenea „există pericolul ca o concepţie etică pe care o pot
aplica fie grupurile profesionale, fieguvernul sau grupurile de interes public,să
fie mai preocupată de imaginea instituţională și defaptul că trebuie să dea
socoteală cuiva, decât de dezvoltarea morală“ (Deaver, 2004, p. 18).
Filosofia morală si dezvoltarea socială matură determină gândirea autonomă, în
termeni critici şi generali, comunicatorii ajungând la un fel de autonomie în
calitatea lor de agenţi morali. Profesionistii din domeniul comunicării de masă
cred, de multe ori, că este responsabilitatea publicului şi nu a comunicatorului,
să găsească un înţeles în activitatea de informare, de persuasiune şi de
divertisment şi să se descurce cu consecinţele acestora. Adesea jurnaliştii, ca
specialistii în persuasiune, pretind că nu este responsabilitatea lor să controleze
efectele mesajelor lor. Ei doar lansează mesajele pe care publicul le preia şi
speră ca acestea să producă rezultatele dorite. Specialistii în comunicare ar
trebui să fie preocupaţi, în egală măsură, de consecinţele acţiunilor imediate,
dar si a celor pe termen lung, ar trebui să fie preocupaţi de toleranţa faţă de
ambiguitate si faţă de dilemele nerezolvate, de procesul anevoios de judecare a
lucrurilor şi de un sentiment al obligaţiei morale.
Responsabilitatea faţă de public trebuie să revină atât individului, cât si
organizaţiei (Deaver, 2004, p. 28). Aici intervin dilemele fundamentale care
stau la baza responsabilității jurnalistului : poate jurnalistul să relateze doar
informații corecte, să fie obiectiv, să servească interesul public, să transmită cu
bună credință părerile cuiva, etc. ?
Atât la nivel organizaţional, cât si personal, responsabilitatea se regăseşte în
orice proces decisional, altfel spus suntem responsabili de iresponsabilitatea
noastră. Înţelegerea în profunzime a eticii trebuie să vină în sprijinul rezolvării
conflictelor dintre angajamentele luate la nivelul individului și cele ale
organizaţiei. Max Weber stabilește o diferență între ”o etică a convingerii”,
care constă în a acționa ținând seama de principii, fără a te teme de
consecințele actului și ”o etică a responsabilității”, care privește rezultatul și
presupune ca subiectul acțiunii să fie răspunzător de ceea ce a făcut, chiar dacă
nu a vrut s-o facă [apud. (Le Bihan, 1999, p. 60)].
Critica și autocritica se pretează și unui unghi etic de abordare, întrucât ele
sunt forme ale aprecierii, respectiv ale autoaprecierii (Cătineanu, 1982, p. 204)
Contextul în care are loc în mod legitim critica și autocritica este contextul
audienței și a dezbaterii colective, un spațiu organizat și instituționalizat, în
care există mai multe elemente: subiectul sau subiecții care declanșează critica;
fapta vizată și autorul sau autorii faptei, când actul critic vizează un fapt sau o
stare de fapt, el trebuie să ajungă la autorii care se fac responsabili sau vinovați
de aceasta; normele sau cerințele, fie ele profesionale sau morale, din
perspectiva cărora fapta și autorul faptei sunt criticate (Cătineanu, 1982, p.
205).
Dacă există forme optime și degradate ale criticii și autocriticii, înseamnă că
există și o etică a spiritului critic, adică un set de norme potrivit cărora se
poate stabili dacă și în ce măsură critica și autocritica sunt optime sau
degradate. Acestea pot fi considerate norme ale aprecierii și autoaprecierii,
întrucât critica este o formă a aprecierii cu semn axiologic negativ: în apreciere
trebuie să se aibă în vedere atât intenția cât și fapta efectivă; trebuie să se țină
cont atât de cerințele normative cât și de împrejurările concrete specifice în
care fapta a avut loc; trebuie să se desfășoare după aceleași criterii cu referință
la toți membrii unei colectivități și la fiecare în parte; trebuie să ofere o soluție
realizabilă și eficientă pentru remedierea sau înlăturarea stărilor de lucruri
negative (Cătineanu, 1982, p. 206).
Pornind de la principala misiune a eticii mass-media, de a stabili cum trebuie să
acționeze jurnaliștii în raport cu sine, cu semenii săi și cu lumea din jur,
conduita acestora în activitatea profesională va urma preceptele moralei.
Etica mass-media se bazează pe valori universale precum acurateţea,
onestitatea, corectitudinea, respectul pentru spaţiul privat, evitarea discriminării
şi a conflictelor de interese, însă acestea se particularizează și se însușesc în
funcție de cultura profesională care marchează diferit conduita morală a
jurnaliștilor într-o societate.
În ceea ce privește rolul eticii în promovarea sistemului de responsabilitate
media, specialiștii în comunicare se vor preocupa în egală măsură de
consecințele propriilor acțiuni profesionale preocupări care sporesc sentimentul
obligației morale în conștiinșa individuală și colectivă a jurnaliștilor.
Sarcina de lucru 3
Menționează, în câteva rânduri, importanța eticii în promovarea
sistemului de responsabilitate media.
3.4.2. Între norma juridică şi norma deontologică
În majoritatea sistemelor juridice, dreptul şi deontologia, nu sunt în mod clar
demarcate. În codurile deontologice se întâlnesc interdicţii care sunt în mod
normal incluse în lege sau de cele mai multe ori le găsim explicit menţionate,
cum ar fi obligaţiile jurnalistului, care îi pot fi impuse prin lege, fie în toate
ţările, fie doar în unele. Anumite fapte sunt sancţionate în acelaşi timp şi de
legi şi de codurile deontologice existente. Legile şi reglementările fixează un
cadru în interiorul căruia fiecare practician poate alege între comportamente
diverse. Deontologia trasează în acest sens un cadru mai îngust, lăsând încă
posibilitatea alegerii care este făcută de individ conform părerilor sale
personale (Bertrand, 2000, p. 42).
Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria foarte importantă a
izvoarelor dreptului în toate sistemele de drept, cu un caracter predominant în
epoca modernă şi contemporană. Dreptul cutumiar nu a putut şi nu poate
singur să asigure reglementarea, consacrarea şi apărarea relaţiilor sociale, de
aceea apar actele juridice normative, dreptul scris, în opoziţie cu dreptul
cutumiar, nescris. În toate ţările şi în toate sistemele de drept unde există mai
multe categorii de acte juridice normative, locul principal îl ocupă legea. Sub
denumirea de act juridic normativ apar toate normele juridice edictate de
organele statului: lege, decret, hotărâre, cod, regulament, constituţie ş.a. În
principiu, denumirea de lege este dată pentru a desemna actul normativ cu forţă
juridică superioară adoptat de organul suprem al puterii de stat. În categoria
legii intră şi Constituţia ca lege fundamentală şi Codul. De aici decurge şi cea
mai generală clasificare a actelor normative, în legi şi acte normative
subordonate legii (Mazilu, 1999, p. 73).
Norma juridică este un element constitutiv al dreptului, este o regulă de
conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei
respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Scopul
normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială în direcţia
promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce
guvernează societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se
reglementează în forme specifice dreptului, relaţiile interumane, norma juridică
fiind elementul constitutiv sau „celula de bază" a dreptului (Mazilu, 1999, p.
74).
În cazul normei juridice, coeficientul de obligativitate şi de interdicţie („trebuie
să se pedepsească” devine „se va pedepsi”) este la cota maximă.
Obligativitatea şi interdicţia se manifestă sub forma constrângerii care se aplică
doar în cazurile de nerespectare a legii juridice, sub formă de sancţiuni
(Cătineanu, 2008, p. 169). În raport cu mass-media aceste sancţiuni de ordin
juridic, declanşează constrângerea exterioară1 prin trecerea de la normă la un
ansamblu de norme, fapt care creează pentru individ un conflict etern între
libertate şi orice normă. Legea se manifestă ca cenzură iar aceasta este o
încălcare directă a libertăţii şi mai ales a dreptului la opinie şi la exprimarea ei
(Cătineanu, 2008, p. 170). Libertatea de opinie şi dreptul la libera exprimare
atrag dialogul şi confruntarea verbală, între limite pe care atât legea cât şi
deontologia le incriminează.
Respectarea dreptului la adevăr şi a dreptului la opinie trebuie avută în vedere
atât din perspectiva deontologică cât şi din cea juridică. Jurnaliştii trebuie să
ajungă la adevăr, să-l producă şi să-l exprime, iar publicul trebuie să recepteze
corect adevărul şi eventual să-l susţină. De altfel, fiecare cod al eticii
jurnalistice începe cu datoria jurnaliştilor de a spune adevărul, limbajul credibil
fiind fundamental în procesul comunicării. Dreptul la adevăr transpus în plan
juridic, se regăseşte în jurământul martorului (Cătineanu, 2008, p. 73).
Jurnalistul trebuie să-şi modeleze opinia în funcţie de un set de valori
deontologice, în care responsabilitatea faţă de public este esenţială. Opusul
1 George Reedy citat de Tudor Cătineanu în Deontologia mass-media, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2008:„Dacă sunt încătuşat, nu contează dacă am fost încătuşat de către guvern (prin lege), de către colegii mei (prin coduri),
sau de către mine însumi (autoreglementare), ideea este că mi-a fost luată libertatea”
respectului pentru adevăr este înşelătoria, adică intenţia deliberată de a induce
în eroare, înşelătoria la nivelul colectării de informaţii fiind o ispită
permanentă pentru jurnalişti, uşurându-le garantarea informaţiei. Ceea ce este
de menţionat, este faptul că niciodată colectarea de informaţii sub pretexte
false, nu va putea fi niciodată justificată etic sau juridic.
Deontologia desemnează teoria datoriilor morale, morala profesională, teoria
datoriilor şi drepturilor în exercitarea unei profesiuni. Ca diviziune a eticii, la
frontiera dintre morală şi drept, deontologia acoperă cadrul de investigare a
drepturilor, îndatoririlor şi etaloanelor de acţiune, de apreciere şi de
comportare într-un domeniu al vieţii sociale.
Dacă norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi
impersonală instituită de puterea publică şi recunoscută de aceasta, a cărei
respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a statului,
normele deontologice sunt norme de conduită şi obligaţiuni etice specifice
unei activităţi profesionale, pe care trebuie să le respecte cel care desfăşoară o
activitate în cadrul unei instituţii. Normele deontologice au ca punct de plecare
normele juridice şi sunt destinate să garanteze, prin acceptarea lor liber
consimţită, buna îndeplinire de către jurnalist a misiunii sale, recunoscută ca
fiind indispensabilă pentru buna funcţionare a oricărei societăţi omeneşti.
Legile nu fac referire expresă la normele deontologice, însă ele există în
conformitate cu ordinea de drept şi sunt necesare pentru asigurarea acesteia.
Respectarea dispoziţiilor statutare constituie o obligaţie contractuală, iar din
punct de vedere juridic, ele ţin de disciplina muncii, astfel că încălcarea lor
poate atrage răspunderea disciplinară (Cercelescu C. M., 2002, p. 24).
Statutul profesiei de jurnalist implică un statut şi o deontologie aparte,
raportate la rolul şi funcţiile jurnalismului în sfera relaţiilor sociale. De aceea,
activitatea jurnalistică este reglementată nu numai de normele de origine
statală ci şi de anumite norme statutare elaborate în conformitate cu cadrul
juridic legal, dar care particularizează acest cadru la tipicul jurnalisticii. Aceste
norme statutare pot fi cuprinse în statute ori coduri deontologice ale
jurnaliştilor, elaborate în cadrul redacţiilor ori asociaţiilor profesionale.
Codul deontologic este elaborat de către grupul de profesionişti şi el codifică o
activitate proprie cu drepturile şi datoriile ei, deci cu libertăţile şi
responsabilităţile ei. Codul deontologic vizează în primul rând activitatea
comună şi în al doilea rând libertatea şi responsabilităţile fiecăruia în parte.
Dacă responsabilitatea este de natură morală, pentru că este fundamentată pe
respectul faţă de normele morale în general, răspunderea este de natură
juridică, grija pentru consecinţele faptelor fiind întemeiată pe respectul faţă de
normele juridice, concretizate în legi (Cătineanu, 2008, p. 123). Din
perspectiva responsabilităţii profesionale a jurnalistului, prima îndatorire a lui
este de a sluji publicului. Această îndatorire, defineşte rolul mass-mediei într-
un mod în care îi asistă pe oameni în procesul luării de decizii la nivel personal
(Pop, 2001, p. 238).
Normele morale şi cele profesionale creează spaţiul de interdicţie specific
normelor deontologice, ele fiind şi morale şi profesionale, codificate în cazul
fiecărei profesiuni. Jurnaliştii constituie un grup de profesionişti care sunt
grupaţi după mai multe criterii, între care cel mai important este criteriul
formei de expresie (presa scrisă, radio, TV). În funcţie de aceste diferenţe, sunt
posibile diverse deontologii şi diverse coduri, produse de grupul de
profesionişti, la baza cărora stă sistemul de norme şi principiile particulare care
trebuie integrate şi coordonate în funcţie de conceptele disciplinei şi al
corectitudinii. Astfel în România, Clubul Român de Presă a adoptat Codul
Deontologic al Ziaristului care stă la baza exercitării acestei profesii1.
Principiul deontologic al corectitudinii ne trimite nuanţat către cel al
consecvenţei care este valabil atât în plan etic cât şi deontologic. Un jurnalist
nu poate să afirme sau să scrie un lucru şi apoi să-l nege sau să nu-l
recunoască. Deontologia oferă astfel de mecanisme de corecţie al erorilor prin
dreptul la rectificare şi dreptul la replică.
De fiecare dată când aceste norme juridice, ori deontologice sunt încălcate,
intervine procedura specifică de coerciţie. Abaterile de la respectarea normelor
deontologice declanşează promovarea de nonvalori, fapt care necesită aplicarea
unor proceduri de corecţie deontică, care de obicei sunt de natură a atrage
răspunderea disciplinară a jurnalistului. Încălcarea normelor de natură
juridică atrage, în schimb, mai multe forme de răspundere juridică, dintre care
cea mai gravă este cea de natură penală. Atitudinea critică poate lua avânt, ca
mecanism de corecţie juridică, în două forme agresive, prevăzute ca infracţiuni
în Codul Penal român, respectiv insulta şi calomnia. Norma juridică care
incriminează fapta de calomnie, poate atrage pe lângă sancţiunea juridică de
drept penal şi rectificarea punctului de vedere difuzat, prin acordarea dreptului
la răspuns sau la replică. Astfel, dacă normele juridice sunt sancţionatorii,
normele deontice sunt profesionale şi morale, ele asigură eficienţă şi umanism.
Cât normele juridice impun respectarea obligatorie, celelalte se însuşesc prin
practicarea profesiei, prin instrucţie şi educaţie.
Deontologia şi legea obligă la respectarea acestor reguli, acest respect fiind
echivalent corectitudinii (Cătineanu, 2008, p. 62). În antiteză cu activitatea
scriitorului, esenţa muncii jurnalistului nu stă în actul scrisului, ci în actul
căutării şi verificării informaţiei. Abia dacă investigaţia i-a reuşit, el devine un
creator de produse, purtând amprenta personalităţii. S-a apreciat că un reporter
bun trebuie să aibă simţul iniţiativei, disponibilitatea de a se deplasa rapid şi
eficient în diferite locuri, flexibilitate (pentru a face faţă unor situaţii
neaşteptate), putere de lucru în salturi, capacitate de adaptare rapidă (pentru a
schimba strategia iniţială în funcţie de reacţiile partenerilor), curiozitate şi
uşurinţă de a comunica (Coman M. , 1999, p. 199).
În ceea ce priveşte respectarea normelor deontologice în desfăşurarea activităţii
profesionale a jurnaliştilor, rezultatele studiului realizat de Centrul pentru
Jurnalism Independent şi Agenţia de Monitorizare a Presei asupra
Autoreglementării presei în România, evidenţiază că relatarea corectă şi
echidistantă a informaţiei legate de instrumentarea unui caz sau de derularea
unui proces în justiţie, reprezintă cel mai important principiu deontologic care
trebuie respectat de jurnaliştii din România. Acest principiu este urmat, în
ordinea importanţei, de protejarea identităţii minorilor aflaţi în situaţii
1 În preambulul Codului Deontologic al Ziaristului se specifică: poate fi ziarist orice reporter, redactor, fotoreporter, grafician
de presă, secretar de redacţie, şef de secţie sau departament, redactor şef sau adjunct, director de publicaţie, radio sau
televiziune cu o vechime minimă în presă de un an.
traumatizante, respectarea confidenţialităţii surselor, verificarea surselor,
verificarea informaţiilor din mai multe durse independente, respectarea
prezumţiei de nevinovăţie, desfăşurarea activităţilor în interes public,
includerea tuturor punctelor de vedere, acordarea dreptului la replică,
informarea redactorilor şefi asupra conflictelor de interese, respectarea
regulilor on-the record/off the record şi protejarea identităţii victimelor din
accidente.1
Sarcina de lucru 4
Explică, în câteva rânduri, diferenţa dintre normele deontologice şi
normele juridice.
3.5. De la reglementare la autoreglementare
Noţiunea de reglementare se referă la activitatea de legiferare, presupunând
interventia statului, prin institutiile sale, pentru stabilirea unor norme
obligatorii şi a sancţiunilor pentru încălcarea acestora.
Orice activitate de reglementare presupune elaborarea unor prevederi
corespunzatoare stabilirii regulii, astfel încât să răspundă nevoii care a
determinat intervenţia normativă, implementării regulii şi supravegherii
aplicării acesteia, aplicării sancţiunilor când norma este încalcată. Toate aceste
actiuni trebuie să fie circumscrise obiectivului iniţial, care a fost avut în vedere
la momentul deciziei de a reglementa. În acest mod, norma îsi poate atinge
finalitatea dorită, corespunzătoare rolului său de a da un răspuns uniform şi
general aplicabil la o situaţie care poate genera confuzii sau conflicte.
Reglementarea intervine ori de câte ori o anumită conduită este susceptibilă să
afecteze întreaga societate sau un întreg domeniu de activitate, prin
reglementare, valorile care dau substanţă normelor, dobândind un caracter
public. Reglementarea prin lege, asigură o aplicabilitate generală si forţă
obligatorie prin intervenţia autorităţilor statului în toate etapele de
reglementare şi aplicare.
Un exemplu de referinţă este reglementarea funcţionării societăţilor profilate în
domeniul audiovizualului, prin Legea Audiovizualului nr. 48/1992, adoptată de
Consiliul Naţional al Audiovizualului, autoritate publică autonomă cu caracter
executiv, care îşi desfăşoară activitatea sub controlul Parlamentului României.
Astfel, legiuitorul a intervenit prin mijloacele specifice pentru a stabili norme
obligatorii privind acordarea licenţelor de emisie şi autorizarea în materia
1 Autoreglementarea presei în România, ActiveWatch, octombrie 2009
audiovizualului, stabilirea şi programarea dreptului la replică, sponsorizarea şi
publicitatea, etc.
Pentru eficienţa aplicării acestor reglementari legale, initiativele de
autoreglementare aduc o clarificare şi o detaliere a normelor generale, astfel
încât reglementarea să devină mai accesibilă şi mai uşor de înţeles pentru cei
ce sunt obligaţi să o respecte şi să o aplice, contribuind la acceptarea şi
însusirea mai rapidă a normelor. Astfel, pe baza legislatiei referitoare la
publicitate, instituţiile media care activează în domeniul publicităţii au simţit
nevoia stabilirii unor coduri de conduită pentru desfăşurarea activitaţilor
specifice. Începând cu anul 1999, data înfiinţării Consiliul Roman pentru
Publicitate (RAC), Romania beneficiază de autoreglementare în domeniul
publicităţii. RAC este singurul organism de autoreglementare românesc
recunoscut de Consiliul National al Audiovizualului care soluţionează
sesizările privind publicitatea în baza Codului de Practică în Publicitate
elaborat de membri săi.1
Autoreglementarea este o activitate în general colectivă, implicând participanţi
dintr-un anumit domeniu, care convin să se supună regulilor stabilite de
comunitatea din care fac parte. Astfel regulile sunt elaborate, administrate şi
puse în aplicare de persoanele al caror comportament este reglementat.
Initial, auto-reglementarea a fost prezentată de mediul de afaceri, ca un mijloc
pus la dispoziţia consumatorilor pentru a identifica pe comercianţii mai buni,
care au subscris la un cod de conduită menit să eficientizeze activitatea şi să
garanteze un anumit standard de calitate al produselor şi serviciilor oferite. Mai
recent, auto-reglementarea a fost promovată ca o alternativă la reglementarea
legala impusă de stat, ca răspuns la reacţia mai lentă a autorităţilor faţă de
dezvoltarile tehnologice şi dinamica schimburilor comerciale. Scopul principal
al autoreglementării este asigurarea unui anumit standard de conduită care să
crească nivelul de încredere al clienţilor în produsele şi serviciile oferite. Prin
subscrierea la un anumit cod, acceptat de cât mai multe companii şi cunoscut
de consumatori, se asigură un nivel crescut de încredere în piaţa respectivă.
Totodată, prin autoreglementare industria îsi poate stabili propriile obiective de
dezvoltare şi mijloacele de colaborare pentru atingerea acestora.2
În general avantajele autoreglementării sunt eficienţa, flexibilitatea, stimularea
respectării şi costurile reduse ale funcţionării acestui sistem. Elaborarea şi
adoptarea normelor care alcătuiesc acest sistem, presupune alocarea unui timp
mult mai redus în comparaţie cu elaborarea şi punerea în aplicare a legislaţiei.
Normele stabilite pentru instrumentarea autoreglementării nu sunt impuse din
exterior ci ele implică o monitorizare internă de către cei care sunt deja
familiarizaţi cu ele. Astfel, autoreglementarea se poate dovedi mult mai
eficientă şi flexibilă în comparaţie cu legislaţia care este consumatoare de
proceduri formale.3 Autoreglementarea permite schimbarea punctului de
vedere în ceea ce priveşte valorile, opţiunile de monitorizare şi aplicarea
1 http://www.rac.ro 2 http://www.apti.ro 3 Bert Jaap Koops et alii, Should self-regulation be the starting point?, ITeR, Haga, 2006
mecanismelor. În acelaşi timp, statul poate supraveghea îndeplinirea
autoreglementării, însă costurile care presupun această supraveghere sunt mult
mai mici decât reglementarea în sine a sistemului mass-media.
Sarcina de lucru 5
Explică şi argumentează cum contribuie reglementarea şi autoreglementarea la
implementarea unui sistem de responsabilizare media.
La baza acestor coduri etice şi deontologice a stat întotdeauna actul profesional
responsabil. În jurnalism, ca şi în alte profesii publice, actul responsabil,
coerent cu un model etic, este mereu ameninţat de presiuni structurale şi
ingerinţe conjuncturale (Runcan, 1998, p. 7). Efortul voluntar şi concertat al
tuturor profesioniştilor din domeniul mass-media, de a adera la standarde
jurnalistice comune de bună calitate, a determinat apariţia conceptului de
autoreglementare. Autoreglementarea sau responsabilizarea mass-media este
acolo unde jurnaliştii vin împreună pentru a forma reguli de conduită pentru
desfăşurarea profesiei şi pentru a se asigura că aceste reguli sunt respectate.
Elaborarea codurilor de conduită reprezintă procedura de autoreglementare
cel mai des întâlnită în toate statele. Impactul lor deosebit nu rezidă însă doar
în participarea comunităţii la elaborarea acelor norme care urmează a fi
adoptate ulterior în mod voluntar de fiecare membru al comunităţii. Marele
avantaj al codurilor de conduită este limbajul în care sunt redactate acestea: un
limbaj diferit de acela al legislaţiilor naţionale, greu de interpretat uneori de
către nespecialişti.
În majoritatea ţărilor europene, au fost adoptate coduri deontologice unice ale
jurnaliştilor, şi există organe de autoreglementare în domeniul mass-media
(Suedia, Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania, etc.), care confirmă că
eficienţa unor asemenea organe face inutilă aplicarea actelor legislative
speciale. Condiţia este ca atât Codul deontologic al jurnalistului, dar şi
consiliile (comisiile) de autoreglementare să fie recunoscute de toate
mijloacele de informare în masă. În Republica Moldova, Consiliul National de
Etică poate să-si expună opiniile în litigiile ce implică persoana sau produsul
activităţii lui profesionale şi este unicul abilitat cu calitatea de expert în acest
domeniu al autoreglementarii profesionale.1
1 http://www.acces-info.org.md
Majoritatea ţărilor europene beneficiază de existenţa unor Consilii de Presă,
Consilii de Ştiri, sau Consilii mass-media, care şi-au extins activităţile şi sunt
în prezent responsabile pentru publicaţiile de natură jurnalistică. Un consiliu de
presă este o agenţie independentă a cărei responsabilitate este aceea de a
monitoriza performanţa de zi cu zi a mass-mediei. În Marea Britanie, consiliul
este alcătuit din persoane cu experienţă în domeniul media şi examinează
plângerile din partea publicului referitoare la relatările din presă eronate sau
deficiente (Dominick, 2009, p. 454).
Existenţa unui consiliu mass-media asigură publicul că cineva supraveghează
activitatea profesională a jurnaliştilor. Pentru ca un astfel de consiliu să poată fi
înfiinţat trebuie să ţinem cont de anumite cerinţe precum existenţa : unui
sistem mass-media liber, a unor mijloace mass-media private şi a unei etici a
responsabilităţii sociale. De asemenea, pe lângă aceste condiţii trebuie să se
ţină cont de faptul că acest consiliu nu poate fi finanţat de stat sau de mass-
media pentru că ar interveni cenzuri, coerciţii oficiale, subminarea credibilităţii
şi nici nu poate avea ca membri, oficiali guvernamentali sau angajaţi din mass-
media (Deaver, 2004, pg. 183-184).
Instituţia Ombudsman-ului pentru presa din Suedia, reprezintă o noutate destul
de atractivă atât pentru breasla jurnaliştilor cât şi pentru public. Instituţia,
căreia i se pot prezenta plângeri, are competenţa de a dispune publicarea
rectificărilor, scuzelor şi dezminţirilor, să ceară repararea prejudiciilor, iar în
anumite situaţii trimite cazul spre rezolvare Consiliului media. Rolul acestei
instituţii a ombudsmen-ului (echivalentul semantic în limba română este cel de
“mediator”), întruchipate într-o singură persoană, contribuie la scăderea
nemulţumirilor şi la creşterea mulţumirilor din sferele celor două tipuri de
relaţii ale unei instituţii media : cu proprii ei membri în interior şi cu
beneficiarii sau consumatorii din exterior (Cătineanu, 2008, p. 163). Atunci
când sub acţiunea presiunilor redacţionale, anumite produse nu mai ajung să
fie corectate în mod corespunzător, ombudsman-ul poate interveni în virtutea
responsabilităţii sale şi a conştiinţei de grup1. Modelul suedez este eficient în
procesul de autoreglementare, deoarece permite un cadru juridic şi o practică
ce garantează libertatea presei.
În general, la nivelul redacţiilor, se stabilesc statute ce conţin norme de
conduită profesională care asigură desfăşurarea în bune condiţii conform eticii
şi deontologiei, a activităţii jurnalistice. Prin urmare aceste norme se referă
numai la activitatea redacţională, ele fiind diferite de statutele de personal sau
regulamentele interioare ale întreprinderii de presă care conţin dispoziţii ce
reglementează relaţiile dintre toţi salariaţii, indiferent de postul pe care îl
ocupă. Pe de altă parte, normele conţinute de un cod deontologic al
jurnalistului fac referire doar la conduita profesională, rolul şi drepturile
jurnalistului în raport cu regulile redactării, protecţia surselor, colectarea
informaţiilor, independenţa, abuzul de statut şi corecţia erorilor.
În cadrul reuniunii din 23-24 octombrie 2009, Convenţia Organizaţiilor Media
a adoptat noul Cod Deontologic Unic al jurnaliştilor, care este rezultatul
discuţiilor dintre principalele organizaţii de media din România, realizat în
1 The media self-regulation Guidebook, The OSCE Representative on Freedom of the Media Miklós Haraszti, Vienna 2008
urma unificării codurilor deontologice existente pe piaţă. Acesta a fost redactat
pe tiparul Codului Deontologic al Jurnalistului şi se remarcă printr-un conţinut
consistent, structurat în 16 articole.
Odată cu această primă iniţiativă de autoreglementare media, Convenţia
Organizaţiilor Media a completat demersul prin înfiinţarea Grupului pentru
Bune Practici Jurnalistice. Acesta îşi propune să contribuie la îmbunătaţirea
calităţii actului jurnalistic prin semnalarea publică şi sancţionarea morală a
derapajelor de natură deontologică de care se fac responsabili jurnaliştii şi
companiile de presă şi prin promovarea de programe de educaţie în domeniul
eticii jurnalistice şi al consumului de presă. Existenţa unui Certificat de Bune
Practici Jurnalistice va condiţiona instituţiile mass-media să devină membre
ale unui Grup pentru Bune Practici Jurnalistice, în vederea obţinerii acestuia.
Principiul care stă la baza obţinerii şi menţinerii acestui Certificat de Bune
Practici Jurnalistice este credibilitatea sursei de informare, obţinută prin
respectarea Codului Deontologic Unic de către angajaţii şi colaboratorii
instituţiilor mass-media.
De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că nici un organism de auto-
reglementare nu poate fi eficient decât dacă oamenii sunt informaţi despre
dreptul lor de a se plânge şi de a sesiza neregulile întâlnite în calitate de
consumator media (de ceea ce au citit în ziare, au văzut la televizor sau au
auzit la radio).1 Însă acest nivel de conştientizare trebuie să fie atins mai întâi
de breasla jurnaliştilor. În aceste situaţii în care mass-media gestionează o
campanie electorală, se încalcă libertatea editorială, se promovează produse
media de slabă calitate, conflictul şi discreditarea. Consumatorii de produse
media au reacţionat de fiecare dată și de cele mai multe ori s-au întors
împotriva jurnaliștilor care au abandonat etica în favoarea politicii. Aici
intervine sistemul de responsabilizare media, încă minimalizat de jurnaliştii
care nu beneficiază de dreptul de a fi independenţi şi de a lucra într-o instituţie
media în care se promovează calitatea actului jurnalistic.
Astfel, autoreglementarea media este o modalitate de a elimina produsele
media de slabă calitate, contribuind la menţinerea credibilităţii publicului în
produsele alese si, implicit, in breasla jurnaliştilor. Acest autocontrol va
permite jurnaliştilor să lucreze într-un cadru onest, decent, corect şi legal iar
produsele lor vor atrage credibilitatea consumatorilor. Nu în ultimul rând
autoreglementarea media va putea oferi organismelor media o anumită
autoritate în relaţia cu statul.2
1 The media self-regulation Guidebook, The OSCE Representative on Freedom of the Media Miklós Haraszti, Vienna 2008 2 http://www.rac.ro/autoreglementarea-in-romania
Sarcina de lucru 6
Explică, în câteva rânduri, care sunt avantajele şi dezavantajele mecanismului
de autoreglementare media.
Rezumat În viziunea filosofului german Immanuel Kant, persuasiunea are doar o
valabilitate particulară, individuală, fiind „încercarea pe care o facem asupra
intelectului altora cu principiile simţirii noastre, care sînt valabile pentru noi,
anume dacă ele au asupra raţiunii străine acelaşi efect ca şi asupra raţiunii
noastre“(Kant, 1994, p. 582). Astfel, putem împărtăşi celorlalţi ceva de care
suntem convinşi numai noi, încercînd să determinăm adeziunea lor.
Strategiile de persuasiune trebuie planificate şi monitorizate. Etapa conştientizării
din modelul comportamental încorporează prezentarea şi participarea. Etapa
conştientizării latente corespunde comprehensiunii, acceptării şi reţinerii.
Evenimentul declanşator oferă, în mod esenţial, o demonstraţie de reţinere de
către receptor, ducând la un tip de comportament. Dacă acest comportament
se potriveşte cu acţiunea dorită, atunci procesul de persuasiune a avut succes.
Pentru a fi eficiente, apelurile persuasive trebuie să combine latura raţională
cu cea emoţională. Pentru a fi persuasiv, mesajul trebuie să aibă o anumită
valoare pentru publicul-ţintă şi să fie compatibil cu motivele acestuia.
Într-o societate liberă, în care comunicarea este deschisă, persoana de
persuadat alege ce mesaj vrea să asculte. Oamenii tind să dea crezare surselor
care le seamănă lor ca persoane, care sunt aşa cum ar dori ei să fie sau cum îşi
închipuie că sunt. Ei obişnuiesc să considere sursele de informare ca fiind
autorităţi.
În majoritatea sistemelor juridice, dreptul şi deontologia, nu sunt în mod clar
demarcate. În codurile deontologice se întâlnesc interdicţii care sunt în mod
normal incluse în lege sau de cele mai multe ori le găsim explicit menţionate,
cum ar fi obligaţiile jurnalistului, care îi pot fi impuse prin lege, fie în toate
ţările, fie doar în unele. Anumite fapte sunt sancţionate în acelaşi timp şi de
legi şi de codurile deontologice existente. Legile şi reglementările fixează un
cadru în interiorul căruia fiecare practician poate alege între comportamente
diverse. Deontologia trasează în acest sens un cadru mai îngust, lăsând încă
posibilitatea alegerii care este făcută de individ conform părerilor sale
personale (Bertrand, 2000, p. 42).
Codul deontologic este elaborat de către grupul de profesionişti şi el codifică
o activitate proprie cu drepturile şi datoriile ei, deci cu libertăţile şi
responsabilităţile ei. Codul deontologic vizează în primul rând activitatea
comună şi în al doilea rând libertatea şi responsabilităţile fiecăruia în parte.
Dacă responsabilitatea este de natură morală, pentru că este fundamentată pe
respectul faţă de normele morale în general, răspunderea este de natură
juridică, grija pentru consecinţele faptelor fiind întemeiată pe respectul faţă de
normele juridice, concretizate în legi (Cătineanu, 2008, p. 123). Din
perspectiva responsabilităţii profesionale a jurnalistului, prima îndatorire a lui
este de a sluji publicului. Această îndatorire, defineşte rolul mass-mediei într-
un mod în care îi asistă pe oameni în procesul luării de decizii la nivel
personal (Pop, 2001, p. 238).
Teste de autoevaluare
1) Pot constitui etape ale persuadării:
a) Prezentarea
b) Inacțiunea
c) Acceptarea
2) Mesajele care prezintă concluzii explicite sunt mai eficiente decât:
a) Cele care permit emițătorului să formuleze concluzii
b) Cele care nu permit formularea unei concluzii
c) Cele care permit receptorului să formuleze propriile sale concluzii
3) Comunicatorii sunt evaluați mai favorabil în măsura în care mesajele
lor au următoarele calități:
a) Pot fi ascultate sau citite ușor
b) Apelează la anumite tehnici
c) Sunt realiste
4) Normele deontologice sunt norme de conduită și obligațiuni etice
specifice:
a) Specialiștilor în relații publice
b) Unei activități profesionale
c) Angajaților din media
5) Prin autoreglementare media:
a) Se elimină produsele media de slabă calitate
b) Se oferă organismelor media o anumită autoritate în relația cu statul
c) Se eliberează profesia de presiuni economice
Bibliografie minimală
Bertrand, Claude-Jean (2000). Deontologia mijloacelor de comunicare.
Mihaela Gafiţescu (trad.). Iaşi: Institutul European, pp. 42-45.
Cătineanu, Tudor (2008). Deontologia mass-media. București: Editura
Universității din București, pp. 62-73, pp. 123-169.
Cercelescu, Carmen, Monica (2002). Regimul juridic al presei. București:
Teora, pp. 24-30.
Deaver, Frank (2004). Etica în mass-media. M.Mitarcă; A. I. Ionescu (trad.).
Bucureşti: Editura „Silex“, pp. 183-184.
Larson, Charles (2003). Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Odette
Arhip (trad.). Iaşi: „Polirom“, pp. 15-47.
Newson, Doug; Judy Turk VanSlyke; Dean Kruckeberg (2003). Totul despre
relaţii publice, Cristina Coman (coord. trad.). Iaşi: „Polirom“, pp. 266-267.
Stănciugelu, Irina (2009). Măştile comunicării. De la etică la comunicare şi
înapoi. Bucureşti : „Tritonic“, pp. 182-210.