Etica alteritatii

I. Subiectivitate – alteritate. Istorie si istoriografie.

1. Subiectivitatea la Kant

Kant este prins intre doua directii – gandirea rationalista (care defineste umanul prin anumite trasaturi

uniformizante) si gandirea empirista (care pune sub semnul intrebarii intemeierea rationalismului si posibilitatea

cunoasterii obiective);

Kant reuseste sa le evite pe amandoua printr-o intelegere a omului care contine si o formula umana si o

libertate ca individ concret;

El face acest lucru folosindu-se de distinctia dintre intelect si ratiune, ambele facultati gasindu-se in fiecare

individ; astfel, intelectul este inzestrat cu anumite categorii inascute care permit functionarea individului in

lumea empirica; aceasta facultate vede relatia cauza-efect, se ocupa cu ceea ce inseamna stiinta si intelege

lumea, dar este in mare parte pasiva; dimpotriva, ratiunea este activa si lucreaza in zona valorilor, ea este

vazuta in raport cu dimensiunea etica, teologica si estetica;

Zona intelectului este comuna tuturor si este educabila; in schimb, in zona ratiunii se afla subiectivitatea

fiecarui individ; libertatea tine de aceasta ratiune, la fel ca deciziile privitoare la arta si sublim;

Intrucat gustul este universal , pentru a fi valabila estetic , in judecata trebuie eliminat tot ceea ce tine de

interesele proprii; doar aceasta judecata dezinteresata poate duce la aceleasi judecati in indivizi diferiti;

La fel functioneaza judecata etica , care implica de fiecare data un risc , dar trebuie facuta neaparat de subiect ;

Libertatea subiectului este imperativul categoric si inseamna renuntarea la interesele empirice; doar atunci

exista un om liber, iar aceasta libertate functioneaza intr-o singura directie , astfel incat omul liber va alege

mereu binele ;

2. Hannah Arendt – “Criza culturii”

In anii ‘60-‘70, in interiorul lumii Occidentale exista o criza a culturii in sens larg si a comunitatii , respectiv a

acelor aspecte care tin de comun;

Arendt considera ca felul in care intelegem istoria determina felul in care actionam in prezent ; in acelasi timp,

oamenii definesc istoria in functie de ceea ce sunt in prezent ; de aici reiese o certa responsabilitate in felul in

care arhivam, definim, etc. actiunile si sensurile trecutului;

Astfel, pentru ca un eveniment sa tina de istorie si pentru ca el sa aiba in prezent valoare si sens istoric , este

nevoie de o constiinta responsabila care sa urmareasca 4 pasi:

Sa mosteneasca – asumarea, acceptarea, primirea unei responsabilitati;

Sa interogheze – a pune ceea ce este primit sub semnul intrebarii, intrucat fara aceasta detasare si analiza

continua omul cade in iluzia mastilor sub care soseste mostenirea (respectiv formele ideologice, care aduc

cu sine o incarcatura negativa);

Sa mediteze – remontarea continua a timpurilor si a spatiilor; timpurile sunt plurale si anacronice, ca niste

spectre, in timp ce spatiile prezentului sunt spatiile trecutului modificate; asadar, noi trebuie sa traim printre

formele trecutului care ne responsabilizeaza;

Sa-si aminteasca – a asigura continuitatea, naratiunea istoriei fara de care istoria nu exista; separate,

evenimentele nu tin de istorie, astfel incat narativizarea istoriei e necesara; apelul la gandirea istorica

survine mai ales in intervale temporare de tipul acestor vremuri, care sunt construite de lucruri ce nu mai

sunt si lucruri ce nu sunt inca; aceste puncte de tensiune sunt cele in care se concretizeaza formele

prezentului in raport cu istoria;

Arendt defineste ideologia ca fiind ceea ce un grup considera incontestabil ; constiinta istorica e contestarea

chiar a acestor lucruri care par incontestabile;

3. Arlette Farge – “Gustul arhivei”

Farge considera ca istoriografia traditionala nu arhiveaza decat aspectele institutionale , care tin de

conducere, astfel incat ne aflam intotdeauna in fata unor documente pe care le-au lasat in urma cei puternici si

pe care noi le-am colorat;

Ca istoriograf, Arlette functioneaza diferit intrucat ea incearca sa asculte acele “voci fara voci” , care de obicei

nu sunt luate in considerare ; aceasta arhiva a vocilor care nu vorbesc institutional ii poate da istoricului acces

la o intelegere pe care o privire de sus o scapa mereu ; singurul loc in care aceste voci sunt insemnate sunt

procesele verbale de la politie; asadar, ele sunt accesibile tot in mod institutional, datorita unor infractiuni;

In cautarile ei, ea descopera indirect un alt mod de a vorbi despre Revolutia Franceza ;

De aici, capacitatea romanului de a oferi, poate, o perspectiva mai detaliata;

Aceste voci tin, de asemenea, de relatia cu alteritatea; asadar, vocile anonime sunt vazute ca modalitate de a-l

intelege pe Celalalt; de aceea este esential sa le mostenim si sa ne simtim responsabili pentru a modifica

perspectiva istoriei;

4. Walter Benjamin – tezele asupra istoriei – “Despre conceptul de istorie”

a) Imaginea istorica are un caracter fulgurant – de obicei, ea scapa istoricului; imaginea trecutului nu vorbeste la

fel fiecarui timp si nu poate fi fixata , astfel incat privirea asupra evenimentelor trecutului se afla in continua

schimbare, ceea ce nu o face relativa, ci mai clara;

b) Trebuie sa admitem ca s-a facut o confuzie intre progresul tehnicii si progresul umanitatii – desi sustine

aceasta teza, Benjamin nu acuza tehnica, ci, dimpotriva, considera ca trebuie sa intelegem istoria din

perspectiva progresului tehnic;

c) Relatia trecut-prezent trebuie regandita si opusa perspectivei lineare – in general, trecutul e arhivat de prezent

pe linie traditionala, in timp ce Benjamin propune o relatie de tipul unei constelatii , care leaga trecutul

“citabil” si prezentul care se simte vizat de acesta ; astfel, fiecare prezent se simte responsabilizat fata de

anumite parti din trecut, iar trecutul este supus unui montaj continuu; mai mult, fiecare prezent are o datorie

fata de spectrele care in trecut s-au revoltat si au dorit o lume mai buna, mai ales daca ele au esuat;

d) “Daca inamicul triumfa , nici mortii nu vor fi in liniste” – istoria este scrisa de invingatori, astfel incat cei care

pierd sunt fie aruncati in uitare, fie dati ca exemple de personaje negative in beneficiul ideologiei

invingatoare; de cele mai multe ori, istoricul se identifica inconstient cu invingatorii din istorie si reitereaza

trecutul exprimat de acestia ; acest lucru trebuie contracarat, intrucat altfel nu se vad “petele oarbe” care

chestioneaza ideologia invingatoare;

e) Nu exista marturie culturala care sa nu fie marturie de barbarie – marturia culturala reprezinta modul in care

istoria e scrisa de invingatori si in care ea este structurata in functie de ideologii; ea are, insa, o fata

intunecata fiindca s-a impus violent si incearca sa naturalizeze o conventie culturala (ex: proprietatea privata);

f) Istoricul trebuie sa rupa acest proces de transmitere culturala ; el are datoria de a evidentia petele oarbe si

momentele de barbarie; el trebuie sa “ pieptene in sens invers istoria ” ;

g) Istoricul obisnuit – timpul istoriei este vazut ca fiind omogen si stabil; exista, asadar, continuitate, evolutie;

istoricul obisnuit construieste o arhiva si lucreaza in baza unui principiu organizatoric pentru a stabiliza

sensurile istoriei ;

h) Istoricul materialist – trebuie sa arate experienta unica a intalnirilor cu trecutul si sa sparga continuumul

istoriei; el nu are principiu organizatoric, ci unul constructiv, neavand in vedere doar mersul ideilor, ci si

blocarea lor (inconsistente); aici, el trebuie sa depisteze semnul unor sanse revolutionare ;

i) Cand fascismul pare dominant , atunci exista o sansa revolutionara – este responsabilitatea stangii de a

expune acest lucru, respectiv de a dezvalui fascismul ca o propaganda care ascunde o problema; daca stanga

nu face asta (si nu o face in acea vreme) sansa revolutionara piere; istoricul materialist trebuie sa vada si sa

arate aceste momente;

II. Naratiune – imagine.

1. Giorgio Agamben – “Hommo sacer”

Primo Levi (si el supravietuitor) – despre Auchwitz – majoritatea marturiilor provin de la supravietuitori,

care, insa, cei mai multi au pastrat tacerea; au ramas foarte putine semne de la cei care nu au supravietuit in

afara celor 4 clisee fotografice si a unei confesiuni scrise si ingropate; asadar, apare problema de a determina

care este adevarul despre Auschwitz si cine poate marturisi ceea ce s-a intamplat ; incercand sa raspunda la

aceasta intrebare, Levi ajunge la figura musulmanului prin care descrie acei evrei care ajungeau in starea

dintre viata si moarte si isi pierdeau interesul pentru orice, inclusiv pentru a trai; mai important e faptul ca

ei erau prost-vazuti si marginalizati si de catre ceilalti evrei, astfel incat in cazul lor nu mai functiona nicio

definitie despre uman; musulmanul este, asadar, mortul viu , omul transformat in non-om (homo sacer <

Agamben);

Prin homo sacer , Agamben se refera la ceea ce ramane cand toate definitiile despre uman nu mai exista , iar

lagarul nazist reprezinta locul unde un asemenea om era produs; aici nu functiona definitia umana legata de

demnitate intrucat nazistul definea evreul ca si lipsa de demnitate , dar si fiindca demnitatea e legata de legal si

de diferente de clasa; asadar, Agamben considera ca e nevoie de o noua etica care sa ia in considerare viata

nuda (echipe speciale, playing football with nazis);

Societatea lagarului e modul in care biopolitica produce musulmanul ;

Marturia , care implica o responsabilitate etica , trebuie gandita in masura in care e posibila din aceasta

perspectiva a omului exclus din toate grupurile ; de aceea numai musulmanii, efectul final al Auschwitz-ului,

pot spune adevarul;

2. Geroges Didi-Huberman

Discuta cele 4 clisee fotografice de la Auschwitz ;

Dintre ele, doar 2 sunt publicate atunci cand ajung in Occident, dar si acestea sunt modificate; Didi-Huberman

considera ca aceasta modificare este o indecenta etica , intrucat toata povestea imaginii , respectiv marturia sunt

sterse;

El discuta masura in care o imagine jurnalistica are statutul de marturie sau este doar produsul unui anumit

real;

3. Jean-Luc Godard

Cineast foarte important, teoretician al imaginii;

Discuta in ce masura cinematografia foloseste imaginea etic ; el considera ca imaginile , chiar daca sunt prost

facute , sunt cele care mai pastreaza demnitatea umana si pot arata lucrurile care nu functioneaza ;

4. Serge Daney

Discuta diferenta dintre imaginea mediatica si imaginea care ar putea fi gandita din punct de vedere etic ;

Astfel, imaginea mediatica creeaza evenimentul, asa cum se potriveste in naratiunea deja existenta, si nu

reda evenimentul; ea face acest lucru printr-o simplificare a naratiunii si prin folosirea de coduri istorice si

simbolice care devin incontestabile ; de asemenea, imaginea mediatica functioneaza dupa regulile capitalului

(ex. Caderea zidului berlinului);

Daney propune urmatoarea definitie a imaginii – o frontiera/interferenta scrisa si lizibila de 2 parti ; asadar,

imaginea trebuie sa contina si naratiunea alteritatii;

Nu doar imaginea mediatica presupune probleme, ci si imaginea cinematografica; astfel, cinematograful

American reprezinta un mod al imaginii care vinde continuu un mod de viata ; A. Bazin, de exemplu, aduce o

critica la nivel de mecanism, respectiv celebrei tehnici plan-contra plan, care se opune oricarei explorari,

preintampina analiza si se teme de o privire care scruteaza; de altfel, interesul intr-un astfel de cinematograf

este de a construi un produs comercial si nu o perspectiva a realului;

Daney discuta, de asemenea, ideea de umanism de fatada, care prezinta o aparenta reactie impotriva rasismului,

sexismului, etc, dar care nu functioneaza ca un umanism real intrucat nu-i permite Celuilalt sa il defineasca [pe

cel care face imaginea]; astfel, rasismul real , care e de fapt structural civilizatiei Occidentale , este ca grupul

dominant refuza accesul grupului dominat pana cand acesta isi asuma valorile celui dintai ; de fapt, grupul

dominant refuza chiar existenta valorilor grupului dominat; cel care nu impartaseste nimic din valorile sale e

total refuzat;

Imaginea etica , care ar permite celuilalt cel putin sa vorbeasca, trebuie sa aiba o interferenta dubla care sa

ofere lecturii relatia dintre valorile grupului dominant si ale grupului dominat ;

Tendint a, insa, este catre o imagine neteda , simpla, publicitara , care functioneaza atat in publicitate cat si in

televiziune sau cinema; de aceea Daney vorbeste de simbologia semnelor vaccin care ascund dovada si

simptomul, presupunand ca o solutie este in alt loc;

Jacques Rivette – “L’abjection” – discuta un cadru dintr-un film despre lagarele naziste (Kapo) in care

personajul principal feminin alege sa se sinucida alergand inspre gardul de sarma si fiind impuscata; abjectia vine

din felul in care e filmata scena, printr-un “travelling”, ori aceasta imagine nu are dreptul sa fie esteti zata sau

corectata dupa regulile esteticii;

5. Bin Kimura – “Eseu de psihopatologie fenomenologica”

Kimura reinterpreteaza temporalitatea Heideggeriana in raport cu problema de psihopatologie si etica ;

In “Fiinta si Timpul” Heidegger restructureaza temporalitatea in functie de Dasein (“fiinta aici” sau momentul

autentic); aceasta are mereu in vedere viitorul, respectiv murirea (confruntarea ei);

Kimura defineste 3 tipuri de temporalitate a Dasein-ului :

Post-festum – temporalitate melancolica, ego-ul trait deja la trecut;

Ante-festum – temporalitate schizofrena, timpul si identitatea traite mereu ca anticipare;

Intra-festum – tine de ideea unei prezente si poate fi nevrotica (repetarea convulsiva a subiectului

furnizeaza garantia unei identitati care e mereu sustrasa) sau epileptica (excesul extatic al unei prezente

mereu combinata cu pierderea constiintei, unde temporalitatea devine exces);

Angoasa existentiala e forma principala autentica a Dasein-ului ; aici este locul deciziei si al eticii ;

6. Slavoj Zizek – 3 tipuri de etica

Zizek porneste de la Jacques Lacan , autorul unei triade care structureaza psihicul – imaginar, simbolic, real;

Etica imaginarului – functioneaza pe baza unor principii presupuse reale , de obicei ale unui imaginar

colectiv; de asemenea, se incearca naturalizarea acestor principii astfel incat sa nu mai permita intrebari; de

exemplu, utilitarismul presupune ca principiu placerea, capitalismul profitul, burghezia democrata libertatea

si dreptul la proprietate; chiar binele poate fi folosit ca un astfel de principiu, insa trebuie sa ne intrebam

pentru cine si de ce;

Etica simbolica – functioneaza dupa modelul moralelor , dogmelor sau legilor si presupune actiunea

individului de multe ori contra beneficiilor sau ratiunilor proprii, spre deosebire de etica imaginarului; aceste

legi nu sunt prezentate ca obligatorii, ci ca alegeri; modelul ofera, la randul lui, anumite castiguri si, mai ales,

certitudini; de asemenea el trebuie sa ofere mici portite pentru defulari(?); de exemplu, morala crestin-catolica,

dar scandaluri de pedofilie;

Etica realului – functioneaza dupa principiul “fa-ti datoria” , dar nu specifica ce inseamna aceasta datorie si nu

ofera nicio garantie simbolica; astfel, intrucat responsabilitatea nu mai e a celuilalt (cum e in celelalte 2),

acest model face decizia etica un intreg risc; subiectul finit trebuie sa ia o decizie etica infinita in fiecare

moment, neprimind niciodata confirmarea;

Asadar, etica nu e nici exterioara, dar nici o inventie; ea este, de fapt, relatia eticii cu subiectul care e finit si vid ;

Individul liberal contine o fantasma periculoasa , respectiv perceperea unei libertati in afara oricarei etici sau

autoritati (ca sa poate face orice, chestioneaza orice);

III. Conceptul de universalitate

1. Jacques Derrida – “Inventia celuilalt”

“Inventia celuilalt” – o colectie de texte care au fost initial conferinte; in ultima parte a activitatii sale Derrida

este pus in situatia de a redefini deconstructia in afara conceptiei folosite atunci ;

Astfel, aceasta nu e o metoda initiata de un subiect care desfasoara textul si-i observa mecanismele de

functiune; deconstructia e vrednica doar in masura in care face legatura intre inventie si celalalt ;

Inventia presupune o anumita ilegalitate, intrucat insereaza o dezordine in montajul normal al lucrurilor ;

Lectia deconstructiei este o lectie a alteritatii; ea trebuie sa faca loc posibilitatii celuilalt de a vorbi ; ea nu

poate surveni decat ca inventie si doar ca relatie cu celalalt; de aceea deconstructia nu poate deveni o metoda;

Deconstructia deschide un drum , lasa o urma si, deci, posibilitatea venirii celuilalt , oferind un spatiu al

alteritatii;

Pentru a-l asculta pe celalalt e nevoie de o brutalizare a ordinii ;

Venirea celuilalt e singulara si depinde de actul subiectului ; aceasta venire nu se indeplineste niciodata , ea

ramane sa vina; celalalt este vazut mereu in esenta si in deplinatatea sa; el este numit “tout autre” , respectiv

cu totul altul;

2. Hegel – universalitate concreta

Goethe – scrie texte la inceputul secolului XIX legate de universalitate si singularitate; el trateaza problema

intelegerii subiectului in raport cu universalitatea, evitand generalitatea ca termen; de asemenea, el discuta in

ce masura imaginea productiva (individuala) il disperseaza pe individ sau il face mai capabil de a fi inclus

intr-o universalitate;

Hegel propune conceptul de universalitate concreta;

Spre deosebire de Kant , care vede subiectul drept un agent neutru si abia atunci universal , Hegel considera ca

subiectul nu are niciodata sansa sa devina neutru ; astfel, subiectul e inerent patologic si limitat din start ,

neavand zone de pozitionare deja comuna si fiind capabil doar de distorsiune;

Problema lui Kant este ca el crede ca mai exista o mai asemenea pozitie neutra a subiectului , care ar face

posibila evitarea istoriei si a timpului;

Atunci cand Hegel renunta la fascinatia pentru greci si pentru conceptul asociat de Unul, care inglobeaza

totul, apare conceptul de totalitate concreta, care devine ulterior universalitate concreta; acesta devine

motorul spiritului ca negativitate abstracta; ea este o singularitate care survine mereu impotriva ordinii ca

negativitate, asa cum emerge, de exemplu, Hristos (in personajul concret e o distrugere a ordinii pentru a

permite un nou moment istoric);

Asadar, universalitatea carteziana este, de fapt, generalitate, in timp ce universalitatea concreta nu mai

reprezinta un cadru neutru ; ea divizeaza si se divizeaza in mod continuu, fiind prinsa mereu intr-un continut

particular; de exemplu, diferite arte sunt astfel de particularitati care, intr-un moment istoric spun totul

despre umanitatea care le produce; insa, aceasta universalitate concreta depinde de timp si e depasita de

spiritualitate;

Universalitatea concreta nu e o articulare organica a totului si nici un mecanism in care fiecare are un rol , ci

este o necesara trecere prin procesul brutal al negativitatii; elementele in parte joaca un rol, dar nu

subiectiv, ci totalizator intr-un anumit moment;

3. Slavoj Zizek – “Paralaxa”

Zizek revine la acesti idealisti germani (Kiki and Heidi) si reproseaza postmodernitatii ca nu i-a inteles ; astfel,

postmodernitatea a crezut deseori ca ei sunt reprezentanti ai metafizicii de care trebuie sa ne despartim,

intrucat postuleaza un subiect plin, tare, autentic si agresiv; insa Zizek sustine ca acest subiect nu se vede

niciodata la cei doi filosofi, ci din start el este deconstruit si fragmentat ;

Zizek afirma ca subiectul este mereu vid si niciodata plin; el este schizoid, divizat , mereu prins in relatie spre

altceva;

Aceasta linie de gandire e dublata de analiza lui Zizek a liniei Lacaniene; astfel, el vorbeste de un subiect vid

care a pierdut orice forma de control si in care exista o taietura topologica in sine si pentru altul , mereu

nerezolvata; aceasta problema este tratata diferit, de exemplu, de catre subiectul masculin si subiectul

feminin; daca primul incearca mereu sa fie ceea ce pretinde ca este si sa isi nege pozitia fragila, vrand sa fie dorit

pentru ceea ce este si nu pentru ceea ce apare, cea de-a doua stie ca subiectul este vid si functioneaza folosind

masca ca masca, construind la acest nivel de aparenta un joc intre imagine si mister; asadar, subiectul feminin are

un avantaj prin aceasta constiinta;

Daca subiectul este vid, atunci el este a) un semnificant gol , b) exclusul si c) mereu angajat ;

Subiectul este un semnificant gol intrucat nu are radacini ontologice ; el este prins intre doua lumi, fiind

simultan vid si un gest de subiectivizare; el este doar o pozitie , o functie formala , dar si un act decizional

(Kant) si contingent (Hegel) ; existenta unei autenticitati a subiectului in opera celor doi este o fantezie

retroactiva; incapacitatea de a gandi si de a proiecta un subiect plin se reflecta in conceptul filosofic de

paralaxa , care exprima inexistenta unui camp comun care sa impace ceea ce e dislocat (imposibil sa impacti

dreapta si stanga); prin acest concept subiectul devine o pozitie fragila;

Pentru subiectul vid, actul decizional conteaza; la fel conteaza care din actele posibile ii ofera adevarul si care

nu (adevar nu ca adecvare, ci ca ceea ce leaga subiectul vid de posibilitatea universalitatii); pentru Zizek,

adevarul este exclusul , o particularitate care mai poate fi opusa generalitatii care functioneaza in prezent ;

exemplu, revolutia Americana a fost infaptuita in baza imigrantului, revolutia Rusa in baza proletarului;

ideea universalitatii nu poate surveni decat prin universalizarea particularului , in timp ce comunitatea se

inventeaza doar printr-un Eveniment autentic , in virtutea caruia un subiect este inventat (revolutia devine

Eveniment cand subiectul se contureaza in urma ei); doar exclusul e cel care poate face un act decizional etic ;

Subiectul este subiect doar in masura in care slujeste unui Eveniment ( angajat ) ; un (e)veniment este autentic

doar in masura in care slujeste o idee, o deschidere spre universalitate, reconfigureaza realul in baza unui

eveniment din perspectiva celui exclus si are capacitate de universalizare;

4. Alain Badiou – singularitate universala

Pentru Badiou, ideea de universalitate e legata de ideea de adevar ; insa el nu defineste adevarul ca adecvare la

real, ci ca find mereu sustras dovezii, empiricului si calculului; adevarul erupe ca singular si din singularitatea

sa el este imediat universalizat ; asadar, pentru a vorbi despre adevar, este necesara prezenta universalului intr-

o forma concreta , singulara ;

Lumea in care traim e ostila adevarului, mai ales in sensul sau universal; singura universalitate care mai exista

este cea a capitalului , insa ea este vida intrucat nu are calitate de adevar; totusi, capitalului nu i se opune

nimic, nici in conflict, nici ca idee;

Islamul nu este un opozant al capitalului din acest punct de vedere , fiindca este inchis si partinic, nefiind

universalizabil, ci doar generalizabil;

Fanatismul identitar este un complice al capitalului care parceleaza continuu ; inclusiv multiculturalismul

este un efect economic al evolutiei capitalului care intretine parcelarile si fanatismul identitar si care devine

profitabil economic;

Deleuze – tertorializare, deteritorializare, reteritorializare; functionarea capitalului are nevoie de o continua

retertiorializare intrucat capitalismul e mereu inovator si se adapteaza oricarei crize pentru a-si extinde

validitatea si zona de expansiune;

Universalizarea capitalului nu aduce, deci, egalitate in drepturi ; dimpotriva, parcelarile accentueaza

diferitele forme de rasism; problema adevarului universal devine una necesara pentru a gasit o forma de

rezistenta impotriva abstractiunilor financiare si impotriva acestor revendicari parcelare ; acest adevar

contrapus nu poate fi restrans la o singura identitate, ci functioneaza doar printr-un efect de deschidere

continua; el trebuie oferit tuturor, fara limita de apartenenta;

Exemplele lui Badiou – crestinismul si comunismul;

Europa inventeaza universalul prin existenta crestinismului , care din punctul de vedere al lui Badiou, contine

acele valori ale traditiei umane care merita salvate;

Astfel, odata cu Sf. Pavel apare ideea de universalitate; desi el nu l-a cunoscut pe Iisus si a fost un important

adversar al crestinismului, Pavel este convertit pe drumul catre Damasc; de fapt, nu este important de ce si ce

credea el, ci ceea ce a vrut sa faca pentru a deschide crestinismul catre universal ; astfel, daca crestinismul era

initial o religie iudaica si nu o religie pentru neamuri, polemica dintre Pavel si Petru inventeaza si produce

primul adevar universal din istoria umanitatii;

Exigentele adevarului universal :

Subiectul nu pre exista (E)venimentului – de exemplu, Invierea lui Hrisos este evenimentul crestinismului

pornind de la care toti trebuie sa se inteleaga intr-o alta lumina; adevarurile universale ale umanitatii

survin in urma unei asemenea regandiri in baza unui Eveniment ; alte exemple, rev Americana si rev

Proletara; trebuie sa citim (e)venimentele din lumea in care traim pentru a intelege daca un (e)veniment este

(E)veniment sau este parcelar;

Adevarul e subiectiv si e de ordinul marturisirii – nicio lege, dogma, ideologie nu poate prinde sau

exprima adevarul universal; el nu cuantifica, nu masoara si e legat mereu de (E)venimentul intemeietor

care nu e programat sau previzibil , dar care poate fi identificat ca atare ; in cazul fiecarei singularitati,

adevarul universal e legat de relatia cu un (E)veniment;

Adevarul e proces si nu iluminare – el ramane un proces continuu fiindca nu exista o instanta superioara

care sa ofere garantii si care sa fie obiectiva;

Adevarul e indiferent la starea situatiei contemporane lui – judecata nu trebuie facuta masurat si

alegand ceea ce e mai bine sau mai putin rau; daca subiectul finit reuseste sa faca judecata etica , atunci

acest adevar la care ajunge ramane universal , indiferent de ceilalti ; el nu este obtinut prin dezbatere,

negociere sau cunatificare, care re-aduc ideea adevarului universal intr-o conceptie particulara;

Legatura universalizarii adevarului cu problema egalitatii :

Adevarul universal este mereu legat de ideea de egalitate intrucat implica pozitii de co-apartenenta la o

lucrare absolut egalitarista;

De exemplu, crestinismul este universal si egalitarist; in folosul acestei egalitati comune, Evenimentul este

reprezentat de Iisus; Fiul e cel pe care Evenimentul il excepteaza de la lege inspre o lucrare egalitarista

comuna; acest lucru nu inseamna insa robie , intrucat adevarul e pura donatie ; doar ideologia care

parceleaza va dezvolta o forma de robie dintr-o lucrare comuna; capitalismul mizeaza pe ideea ca o

comunitate egalitarista ar fi o forma de robie, insa crestinismul in viziunea Paulina, de exemplu, e o lucrare

egalitarista absolut deschisa, in care libertatea s-a pierdut doar odata cu parcelarea;

Adevarul este simultan anti (impotriva tuturor parcelarilor ) si pro (pentru lucrarea comunitara

egalitarista ); aceasta dubla pozitie il face universal fiindca nu e o identitate plina;

Adevarul universal e si istoric si mobil;

Subiectul ramane universal cata vreme e divizat , respectiv cat timp functioneaza in baza principiului

“nu..., ci...” ; el este un subiect istoric, mereu amenintat si in miscare intrucat nici o astfel de comunitate

nu poate ramane permanenta prin sine ;

Diferentele nu sunt sterse intre oameni prin egalitarism; acesta este, de fapt, multiculturalismul autentic

si nu relativismul in care minoritatile primesc drepturi , dar fara o universalitate care sa le lege ; nici

drepturile nu dispar intr-o asemenea lucrare comuna, iar adevarul universal nu produce un om fascist;

Reconfigurarea spatiului politic este si trebuie sa fie continua intrucat trebuie mereu sesizate excluderile ,

iar comunitatea trebuie mereu protejata impotriva lor ;

IV. Comunitatea

1. Problema expunerii comunitatii

Didi-Huberman – comunitatea este sau sub expusa (cenzura si parcelare) sau supra expusa ; acest lucru nu are

loc doar la nivelul mediei, intrucat sunt ascunse injustitiile, inegalitatile in favoarea justificarii unei ideologii ;

Supraexpunerea se refera la punerea in spectacol a comunitatii prin intermediul evenimentelor sportive ,

show-urilor Tv , etc.; in acelasi mod fotografia poate supraexpune, uniformizand si prezentand comunitatea

distorsionat; etichetarea si stereotipurile se afla la baza uniformizarii , existand si in productie – dar ele

sunt produse artificial, nu apartin lumii noastre; in acelasi mod functiona expunerea etichetativa a

poporului (de exemplu, in secolul al 19-lea se efectuau experimente in clinici medicale care aveau scopul de

oferi imagini unor subiecti carora le propunea o anumita fizionomie pentru criminal/talhar/etc.)

Sub si supra expunerea functioneaza in mod special in democratie si totalitarism;

Walter Benjamin – acolo unde imaginea legitimeaza o comunitate , aceasta din urma devine vizibila in

mod real si interpelator , nefiind cenzurata sau etichetata in vreun fel ; in mod contrar, acum asistam la o

privatizare a expunerii, dreptul la imagine fiind permis unei categorii sociale restranse si privilegiate;

imaginea si limbajul sunt construite si impuse de exploatator cu scopul de a naturaliza (exemplu,

decodarea simbolica a imaginilor de partajare, care sunt foarte rar expuse interpelator); totusi, ambele cazuri

tulbura judecata:

daca expunerea prezinta comunitatea inchisa , atunci asistam la etichetare si parcelare ;

daca expunerea prezinta comunitatea deschisa , atunci imaginea e transformata intr-un loc al comunului ,

odata cu naratiunea;

Istoricul accesului la imagine a comunitatii (imaginea regleaza felul in care functioneaza intelegerea realului;

de obicei, accesul (p)oporului la imagine este refuzat):

Antichitatea Romana – “imago” – mulajul fetei oamenilor de vaza; un tip de acces la o forma vizuala

care, insa, plaseaza valoarea vietii doar la aceste personaje => reglarea imaginii unui individ in functie de

grozavie;

Evul Mediu – sfintii – doar ei merita sa fie pastrati in spatiul vizual;

Portretele de grup din pictura flamanda – apare o modificare intrucat desi sunt reprezentati de cele mai

multe ori stalpi ai societatii, intervine si o figura neconsiderata anterior, respectiv membrul comunitatii

(vs. rege sau sfant);

Personajele mizere ale lui Rembrandt – desi functioneaza ca semn al unei clase, incep sa apara personaje

ale umanitatii cu o anumita demnitate si nu in domeniul caricatural ;

Secolul al XIX-lea porneste de la o adevarata frica fata de multime, care nu exista anterior Revolutiei

Franceze; aceasta este si o frica de clasa, dar si institutionalizata; de asemenea, importanta multimii

creste in istorie;

Apar expozitiile universale in virtutea desfasurarii gloriei industrializarii si a tehnicii; la cea de-a doua

expozitie universala Benjamin observa printre indicatiile politiei londoneze si franceze ordinul de a opri

masele sa mearga organizat la expozitie , intrucat altfel ar exista pericolul sa ajunga la o decizie violenta;

aceasta atitudine este dublata si de inventia terorismului ca act impotriva status quo-ului care trebuie

prevenit;

Prin urmare, accesul la imagine se schimba , dand nastere unui secol aproape politienesc , in care se

inventeaza necesitatea supravegherii ; exemplu – fotografierea multimii ori etichetarea prin imagine

(folosirea fotografiilor pentru a incerca sa se gaseasca caracteristici care pot construi o tipologie ulterior

recognoscibila a schizofrenicului, paranoicului, etc); ia nastere, asadar, imaginea ca diagnostic si ca

prognostic;

Aceasta frica de multime duce si la o diferenta de intelegere si expunere a poporului , intre multime si

trupa; astfel, prima este dezorganizata si periculoasa si de aceea trebuie inventate tehnici de control, de

igienizare si exterminare a acestei multimi; in paralel, imaginea trupei este dezvoltata ca terapeutica, ea

fiind disciplinata, previzibila si “un semn al unei civilizatii superioare”;

2. Intelegerea si expunerea partajului in Antichitate – Ranciere, “Filosoful si saracii sai”

Platon – “Republica”:

Pentru Occident, acesta este dialogul care a legitimizat pentru prima oara inegalitatea prin felul in care expune

partajul;

Socrate sustine un intreg discurs impotriva egalitatii , a egalizarii si a sofistilor ; astfel, cetatea nu ar functiona

daca, de exemplu, taranul nu ar mai munci pamantul; pentru a motiva aceasta impartire a functiilor sociale,

Socrate naturalizeaza esenta umana , astfel incat taranul, de exemplu, devine prin natura taran; mai mult,

Socrate clasifica sufletele in trei feluri (bronz, argint, aur), iar fiecare om trebuie sa faca treaba care ii este data

natural;

Astfel, apare prima diviziune a ordinelor sociale , dar si a discursului ; de asemenea, prin acest procedeu

Socrate creeaza o demnitate necesara pentru filosof, intrucat filosoful ca si conducator are nevoie de

cunoastere si de demnitate (suflet de aur); asadar, servitutea nu este necesara, de fapt, pentru bunul mers al

cetatii, ci pentru a asigura demnitatea conducatorului;

Filosoful trebuie sa fie selectiv in ceea ce priveste oamenii pe care ii educa si ii formeaza ; aici este greseala

sofistului care vorbeste oricui in conditiile in care nu oricine trebuie educat; perversitatea cetatii este

prezentata ca fiind tocmai egalitatea;

Acesta este, de asemenea, locul in care se inventeaza 2 stiinte cu rol de excludere , sociologia (discurs de

distribuire a societatii in planuri ierarhice si de divizune a muncii) si estetica (prin conceptul de inspiratie

care sugereaza ca doar unii sunt alesi si, deci, promoveaza dreptul natural al geniului); aceste doua stiinte dau

atat ordinea cetatii , cat si ordinea discursului ;

Aristotel – “Politica”:

Aristotel propune si inventeaza un rationalism imanent socialului care elimina , treptat, nevoia de filosofie si de

politica; el determina aparitia ideii de depolitizare ca act social pozitiv;

In acest sens, Aristotel considera ca centrul trebuie facut sa para de nedorit , astfel incat conducatorul sa

functioneze dezinteresat;

De asemenea, politica trebuie dispersata ; in acest sens munca trebuie sa ocupe masele , intrucat altfel trupa ar

deveni multime; asadar, comunitatea este gandita din perspectiva trupei ;

Depolitizarea reprezinta si incercarea de a iesi din ideologii; Ranciere vorbeste insa de surpriza realului

intrucat atunci cand ideologia este inlaturata , ceea ce se manifesta nu este o rationalitate sociala care sa faca

posibila o co-existenta a satisfactiilor , ci se manifesta ura fata de celalalt ; de aceea o co-existenta a

satisfactiilor este o utopie, intrucat ura fata de celalalt nu e un efect al saraciei si nici invidie, ci un element

social produs de o societate dezideologizata;

Eroarea lui Aristotel este faptul ca din punctul de vedere al politicii problema nu este multimea , ci trupa ,

pentru ca aceasta din urma e asamblata pasiv , in jurul unei identitati care exclude (o comunitate care exclude);

Problema egalitatii nu inseamna a uniformiza , ci ea dejoaca prezumptia oricarei naturalizari si a oricarei

ordini presupuse; in virtutea egalitatii, comunitatea trebuie mereu refacuta din perspectiva celui exclus;

asadar, egalitatea apare ca verificare continua a felului in care functioneaza comunitatea din perspectiva

exclusului;

3. Problema emanciparii si a egalitatii in secolul al XIX-lea

a) Perspectiva lui Jacques Ranciere – “Maestrul ignorant”

Incercand sa scrie o carte despre emancipare, Ranciere da peste un personaj important, respectiv Joseph

Jacotot; acesta era un fost revolutionar francez care, dupa esecul revolutiei , e nevoit sa se exileze din Franta

si ajnge in Olanda ; aici el trebuie sa lucreze in invatamant , dar nu cunoaste limba ; cu toate acestea, el

descopera ca invatamantul se poate desfasura si in astfel de conditii , incepand de la o editie bilingva a cartii

“Telemah” si prin intermediul unui proces educational emancipator;

Jacotot incepe sa mediteze asupra ideii de emancipare, care trebuie sa aiba loc mereu prin forte proprii si nu

prin ghidaj; el considera ca oricine e capabil de emancipare , presupunand egalitatea inteligentelor , nu ca un

tel , ci ca o origine ;

Asadar, desi el definea emanciparea ca si iesirea din situatia de minoritate , acest lucru nu mai este valabil in

prezentul nostru, unde este intotdeauna vorba de ghidaj ; aceasta mentalitate se bazeaza pe un principiu de

inegalitate si pe diferenta dintre maestrul emancipat si studentul ignorant ; ea reproduce continuu situatia de

inegalitate in numele unei egalitati care nu vine de fapt niciodata;

Dimpotriva, prezumtia de egalitate inseamna ca egalitatea e punctul de plecare si ca ea trebuie verificata

continuu; egalitatea nu poate ramane o idee, o notiune sau o lozinca, ci presupune atentia continua la toate

pericolele inegalitatii;

Emanciparea este definita drept comunismul inteligentelor , cu referire la capacitatea ignorantului de a invata

singur (exemplu, Jacotot il invata pe elev sa scrie folosindu-se de “Tatal Nostru”); de asemenea, emanciparea

presupune detasarea muncii de pozitia de munca , vointa de a cunoaste , precum si capacitatea de a avea timp

pentru propria emancipare;

Din aceasta perspectiva, inteligenta e una singulara , a comunitatii , care apartine tuturor si nu poate fi

privatizata; altfel, ea produce maxima inegalitatii ;

Marx – cand vorbeste de clasa muncitoare considera ca emanciparea ei trebuie realizata chiar de aceasta ; de

asemenea, groparii capitalismului survin doar in urma emanciparii;

Benjamin – capitalismul nu va muri niciodata de moarte buna, ci, dimpotriva, se va extinde; de aceea este

necesara emanciparea proletariatului;

Sartre – oricat ar fi conditia fiintei umane de limitata, constiinta e capabila sa utilizeze lumescul printr-o

angajare proprie; libertatea nu pre-exista angajarii;

Lenin – proletariatul (emanciparea clasei muncitorilor) nu exista decat in actiune ; de aceea actiunea trebuie sa

fie continua;

Doua teorii ale emanciparii – a astepta conditiile propice pentru emancipare; procesul istoric nu trebuie

asteptat pentru a produce aceste conditii obiective, ci trebuie actionat dinainte ;

Simone de Beauvoir – imi pot dori libertatea doar dorind libertatea tuturor ; defineste existenta subiectului

doar in raport cu o anumita forma de comunitate ;

Concluzie – emanciparea reprezinta o lenta intelegere a faptului ca egalitatea nu este un tel , ci o premisa de

la care plecam; asadar, este necesara reconfigurarea ideii de societate la care vrem sa ajungem, intrucat

permanent totul trebuie re-aranjat in functie de existenta egalitatii ;

b) Drepturile omului

Drepturile omului par sa sustina tocmai viziunea unei societati in care egalitatea exista din start ;

In Antichitate – existau anumite drepturi ale omului dar acestea erau mai degraba intelese drept ceea ce merita

fiecare , respectiv in functie de pozitia sociala ; aceasta din urma ramanea naturalizata si nu era discutata

niciodata; exista, de asemenea, o incercare de a limita violenta sociala asupra individului prin intermediul

moralelor, care exprima, de exemplu, felul in care ar trebui sa se comporte stapanul cu sclavul; aceasta este o

morala de toleranta, inteleasa ca generozitate fata de sclav, insa sustine mitul unei ierarhii naturale;

In aceste conditii, survine o idee de universalitate care tulbura societatea ; aceasta este crestinismul ca egalitate

spirituala universala in doctrina Sfantului Pavel; cu toate acestea, crestinismul se detaseaza de particularitati,

astfel incat in societate sclavul, de exemplu, ramane tot sclav; pentru prima data insa e in joc un fel de egalitate

universala; aceasta doctrina este re-asezata in perioada feudala;

Revolutia Franceza – se autolegitimeaza ca revolutie, in baza ideii de egalitate care este apropiata de ideea de

libertate si de fraternitate; cel putin in retorica, aceasta este o egalitate pentru toti, care pune sub semnul

intrebarii ceea ce vine din Antichitate; cea mai mare libertate asumata este dreptul de a rezista oricarei

opresiuni , respectiv dreptul la revolutie ; drepturile oamenilor sunt bazate pe acest drept la revolutie;

Cu toate acestea, exista voci care pun acest drept sub semnul intrebarii; de exemplu, Kant considera ca

revolutia e o contradictie , intrucat ea dizolva orice drept ; de asemenea, Marx considera ca drepturile omului

in sens burghez depolitizeaza economic , adica ele sunt rupte de aspectele economice pentru a pastra

inegalitatea (fiindca in economie apare problema exploatarii si a inegalitatii economice);

1948, redactarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului – din acestea a disparut dreptul la revolutie si

la rezistenta fata de orice fel de opresiune ; asadar, drepturile omului devin o forma de a preveni revolutia ,

intrucat articolul 21 interzice schimbarea prin forme radicale a sistemului legal si politic ; cu alte cuvinte, acest

document legitimeaza un anumit sistem politic, iar orice alta forma este interzisa si ilegala; de asemenea, el

face posibila interdictia partidelor comuniste in anumite tari in mod legal;

In ton cu un revizionism de dreapta impotriva Revolutiei Franceze , drepturile omului iau acesteia din urma

tocmai ideea de baza si o recitesc prin grila violentei inacceptabile ; violenta revolutionara devine o violenta

de tip terorist, fara a lua in considerare faptul ca adevaratul terorism este terorismul de stat;

Drepturile omului devin un fel de recompensa pentru cei care accepta ordinea dominanta , unde egalitatea nu

mai poate fi decat rezultatul supunerii, fara relevanta pentru cei care vor sa conteste sistemul ;

Aceste drepturi dau semne ca au esuat, intrucat ele au devenit astazi drepturile cetateanului ; exista anumite

zone din populatia mondiala care nu sunt acoperite de drepturi si, asadar, declaratia dr. omului nu

functioneaza (sans papier, imigrantii, refugiatii, prizonierii, victimele torturii, cei lasati in afara istoriei);

In cele din urma, egalitatea inteleasa ca tel final creeaza, de fapt, o enorma inegalitate ; de aceea egalitatea

trebuie sa redevina o axioma ; pentru Badiou egalitatea este o idee regulatoare in sens Kantian, care presupune

ca oricine traieste si munceste intr-o comunitate apartine comunitatii ; in acest sens serviciile sociale trebuie

oferite tuturor celor care au nevoie de ele, indiferent de posibilitatile pe care le au; de asemenea, dreptul la

rezistenta si la munca trebuie oferit tuturor indiferent de nationalitate; la fel ca dreptul la activitate politica

indiferent de conditia de cetatean; pentru Ranciere, acest drept la revolutie e tot mai contestat , fiind

reinterpretat ca periculos si terorist;

Dreptul la revolutie este indreptat impotriva oricui dauneaza axiomei egalitatii si reprezinta ideea

regulatoare sau maxima normativa a ideii de comunitate ; acest drept contrapune universalizarea

individualismului si comunitarismului de tip inchis; politicul devine “le politique” si “la politique”, adica

politicul de tip politie si o politica de tip rezistenta ;

4. Pozitii contemporane

a) Problema partidului

Marx – partidul reprezinta recunoasterea muncitorului intr-un subiect universal; el este doar un mijloc

practic si limitat istoric in cadrul luptei de clase; partidul trebuie sa fie poros si nu rigid , adaptat la

evenimentele si la situatiile istorice;

Pentru prezent, partidul nu mai reprezinta o solutie sau un motor acceptabil ; autori – Roberto Unger si Alvaro

Garcia Linera in America latina;

b) Situatia contemporana

Badiou – ipoteza comunitatii – comunitatea are un set de invariante (stabilite de ideea regulatoare ) si actori

politici existenti istoric care au implementat acest set ; de aceea este necesara subiectivizarea politicii nu dupa

ideea partidului, ci dupa ideea individualitatilor angajate in numele Evenimentului;

Comunism & umanism – in sensul in care comunismul neaga existenta unei naturi umane rigide, el este anti-

umanism; in schimb, daca se accepta ca natura umana sa fie poroasa, comunismul poate fi vazut ca o forma de

umanism;

Astazi, umanismul e vazut ca si generozitate si caritate; insa solidaritatea este, de fapt, umanista si nu

caritatea (ex Bill Gates, would be the most generous, but he should stop the system that put him there); s-a

format, asadar, un tip de capitalism pe care Marx nu si-l imagina;

Ce forma de rezistenta exista impotriva acestui sistem, definit in principiu prin faptul ca se revolutioneaza

continuu? Zizek considera ca trebuie gasite acele grupe sociale care reprezinta in mod direct ideea de

universalitate , respectiv exclusul ; in rest, ordinea e incontinuu privatizata;

In prezent, proletariatul e divizat in 3 – munca de tip intelectual, munca manuala si exclusii; acestea nu se

mai intalnesc, ci chiar creeaza tensiuni; ele genereaza 3 tipuri de identitati – intelectualul (care sustine ideea

de multiculturalism, dar este, in acelasi timp, plin de prejudecati si coagulat pe baza unui principiu de

inegalitate), muncitorul manual (caracterizat de ura, invidie si respingere fata de intelectual) si exclusul (care

reprezinta realul refuz al societatii);

Aceasta divizare convine capitalului , astfel incat Zizek considera ca sloganul in prezent ar trebui sa fie chiar

“proletari din toate tarile, uniti-va”; fiecare din cele 3 categorii trebuie sa realizeze faptul ca inamicul nu se afla

in aceste categorii , ci el ramane exploatatorul care nu munceste ; in schimb, clasa de mijloc este invatata

continuu sa-l perceapa pe exclus ca fiind problema ;

Pozitii de proletar

Favelas – cartierele sarace din Brazilia;

Bonlieu – same thing in France;

Organizatiile politice , in masura in care pot schimba institutiile politice si nu daca se rezuma la o

umanizare a unei stari de neschimbat;

Organizatiile ecologice , in masura in care inteleg ca problema e de sistem si vad nevoia de solutii radicale;

Forme de rezistenta anti-Americane , in masura in care ele nu sunt comunitati bazate pe inchidere (de

exemplu, Islam, China, Rusia nu reprezinta pozitii de proletar; lumea a 3-a de acum cativa ani reprezenta

o pozitie de proletar, insa in prezent reprezinta doar un nou teritoriu de manifestare a capitalismului);

V. Seminar

1. Roland Barthes – “Imperiul Semnelor”

In primul rand, Barthes incearca sa iasa din opozitia Orient/Occident si sa se raporteze la o Japonie

fantastica, a lui, adica la felul in care el percepe Japonia; in acest sens, opozitia dintre obiect si subiect nu mai

are sensul clasic, intrucat Japonia, obiectul cunoasterii , este cumva inclusa in subiect ;

El incearca, de asemenea, sa reflecte ceea ce spune despre Japonia in mecanismul textului si, deci, nu ofera un

sistem centrat, structurat, coerent in care sa se gaseasca intelesuri despre Japonia, ci ofera o serie de observatii

care par disparate sau legate de banal;

Pentru Barthes, Japonia reprezinta “Imperiul Semnelor” in sensul in care aici sensul se formeaza la suprafata si

nu in adancime (profunzime), in lipsa unui centru ; impotriva pornirii Occidentale de a “sapa” in realitate

pentru a ajunge la un sens mai profund, adica de a interpreta (si de a poseda in acelasi timp), in Japonia

semnele sunt goale si exprima mai degraba decat reprezinta ;

Barthes observa acest lucru in dispunerea oraselor din Japonia, al caror centru este un spatiu gol ; orientarea

in aceste orase nu este bazata pe un sistem de adrese, ci are de-a face cu un punct de referinta fata de care se

ofera directii, in special in mod vizual;

Un aspect similar este felul in care sunt construite locuintele in Japonia ; acestea nu functioneaza prin

inchidere si nu ofera un spatiu inchis cu care sa se identifice sinele ca si centru; mobila japoneza este mobila

si rezistenta fata de improprietarire;

Acelasi semn gol este observabil si in formulele de politete cu care se intampina japonezii intre ei; asadar,

politetea japoneza e un cod puternic care nu semnifica nimic , un anumit exercitiu al vidului ; ea reprezinta o

salutare care nu saluta pe nimeni si glorifica semnul, nu intelesul acestuia;

Chiar si mancarea este descentrata, alcatuita din mai multe fragmente; de asemenea, mancarea este preparata

in fata consumatorului si este consacrata prin spectacol; betisoarele servesc mai multor scopuri – ele nu

brutalizeaza mancarea, adica nu penetreaza si nu taie, ci redescopera fisuri naturale; ele se aseamana mai

mult cu lingura decat cu furculita intrucat au un rol de transfer si de suport; nu in ultimul rand, ele desemneaza,

indexeaza (un gest de alegere);

Si haiku-ul este reprezentativ ; ca Occidentali, noi incercam mereu sa impunem semnificatii unui haiku, sa

descrifram si sa interpretam, dar aceste lucruri sunt o violare a poemului japonez; haiku-ul este menit sa

suspende si nu sa provoace limbajul; ceea ce se intampla intr-un haiku este limbaj si nu subiect; mai mult,

orice haiku reflecta reteaua tuturor celorlalte haiku-uri, formand o refractie infinita fara origine sau centru;

prin haiku dispar doua functii elementare ale scriiturii clasice, respectiv descrierea (impodobirea cu semnificatii

si moralitati) si definirea; haiku-ul este pur si simplu desemnare, ca si betisoarele cu care mananca;

2. Jean Baudrillard – “America”

Baudrillard este interesat de America din perspectiva teoriei sale despre simulacru si hiperrealitate; intr-

adevar, el considera ca in America realitatea a fost depasita si ca aici oamenii traiesc in hiperreal ;

Acest lucru se intampla si datorita faptului ca America se afla intr-o continua stare paradoxala ; ea reprezinta

utopia implinita, respectiv infaptuirea a tot ceea ce Europa a visat si si-a dorit; inca de la intemeierea sa ca

utopie, America incearca sa gaseasca o modalitate de continuare a acestei stari;

Unul dintre efectele acestei stari, dar si al modernitatii radicale a Americii, este faptul ca aceasta este o tara

lipsita de istoria si cultura bogata care caracterizeaza Europa ; America si oamenii sai sunt simulari, dar ei nu

pot observa acest lucru din interior fiindca nu au limbajul necesar; in schimb, se observa o tendinta

compulsiva de a incerca sa-si afirme existenta intr-un mod vizibil (grafitti, maratonul);

De asemenea, Baudrillard observa ca scopul vietii a devenit supravietuirea si nu trairea ; astfel, aflandu-se sub

amenintarea continua a armelor nucleare si a mortii, Americanii s-au distantat de aceasta amenintare prin

indiferenta; in schimb, ei simt nevoia de a se reduce cat mai mult la propriul corp , fata de care manifesta o

grija excesiva pentru a nu arata slabiciune si pentru a inlatura ideea de moarte; mai mult, ei manifesta aceasta

indiferenta si fata de ceilalti, astfel incat desi strazile din America sunt mereu aglomerate, nimeni nu priveste

si mai ales nu atinge pe nimeni; acest lucru este reprezentat de Baudrillard in zambetul tipic American care nu

ascunde o forma de omenie sau de empatie, ci doar indiferenta si lipsa unei identitati proprii despre care sa se

poata vorbi; tot in acest sens Baudrillard da ca exemplu o tigaie inovatoare de care nu se lipeste nimic –

materialul din care este facut permite transmiterea de caldura catre continut dar nu si atingerea, iar acest lucru

este reprezentativ pentru relatia americanului cu celalalt;

Aceasta indiferenta poate surveni si din cauza faptului ca America a trebuit sa-si cultive indiferenta pentru a

se proteja de Europa;

Daca Europa reprezinta centrul lumii vechi, America este puterea reprezentativa in modernitate ; cu toate

acestea, Baudrillard discuta o decadere a acestei puteri a Americii, insa considera ca acest lucru se intampla pur

si simplu pentru ca lumea contemporana nu mai stipuleaza niciun centru; astfel, America devine mai degraba

orbita unui centru nedefinit;

Baudrillard prezinta si o anumita America siderala reprezentata mai ales prin desert si prin autostrazile

Americii;

Europa critica in mod nepotrivit America drept lipsita de metafizica si conceptie filosofica, intrucat acestea nu

prezinta un interes pentru ei; oamenii traiesc in hiperrealitate si sunt constienti de acest lucru, pentru ei faptul

este important, nu conceptul;

3. Roland Barthes – “Camera lucida”

Barthes este interesat de fotografie intrucat el intentioneaza sa porneasca de la subiect si sa paseasca spre

universal creând o mathesis singularis (stiinta subiectiva, starts from the subiect, but it becomes

universal=>relation with the Other); aceasta stiinta este chiar fotografia;

Pentru inceput, Barthes identifica doua limbaje – unul expresiv, care permite introducerea unei note personale si

care devine dominant pentru Barthes si unul critic sau stiintific, care insa determina aparitia unui sistem

reductiv care trebuie evitat (daca nu e evitat, se ajunge in mathesis universalis, o stiinta normala);

Pentru a ajunge la aceasta stiinta subiectiva, Barthes distinge intre studium si punctum ; astfel, studium-ul se

refera la regulile estetice ale fotografiei, respectiv la compozitie, cadrare, etc; el depinde de cunostintele si de

cultura privitorului; dimpotriva, punctum-ul perforeaza studium-ul si nu mai este gasit de catre subiect in

fotografie, ci pleaca din fotografie ca o sageata care “inteapa” privitorul; punctum-ul este intratabil si

incomunicabil , deci, prin excelenta, subiectiv ;

Pentru a ilustra aceasta distinctie, Barthes pleaca de la cateva fotografii; una dintre ele reprezinta un baiat si isi

gaseste punctum-ul in realizarea ca acest baiat a existat si a avut o viata; asadar una din formele punctum-

ului este certificarea ca ceva a existat (brutalizare a privitorului);

Insa Barthes observa ca toti suntem raniti de anumite fotografii si realizeaza iesirea spre universalitatea

subiectului printr-un punct comun, respectiv prin moarte; fotografia este relevanta in acest sens pentru ca ea

inrameaza moartea ; ea surprinde un moment care imediat moare si spune acest lucru ; astfel, fiecare

fotografie spune ca personajul din ea a murit sau va muri, cu certitudine, iar acest lucru interpeleaza

subiectul; acest lucru este ilustrat mai evident in fotografia tanarului care urmeaza sa fie executat – in

asemenea mod, subiectul simte ceva care este incomunicabil, dar este universal, fiind e simtit de toti oamenii;

punctum-ul universal este aceasta moarte la viitor surprinsa in fotografie ;

4. Jacques Derrida – “Mortile lui Roland Barthes”

“ Mortile ” – pentru ca Derrida se intreaba in ce masura doliul este egoist sau altruist ; in acest sens, el se

intreaba cui ii dedica cuvintele sale, intrucat Roland Barthes insusi nu le mai poate auzi – lui Roland Barthes

din Derrida, din cititor, etc; mai mult, orice discurs despre Roland Barthes il transforma pe acesta intr-un

Spectru, la fel ca fotografia si de aceea exista o acumulare de moarte;

Derrida observa ca, in mod paradoxal, orice fel de discurs la moartea lui Barthes, dar si tacerea sunt o jignire ,

o insulta la adresa alteritatii, insa, in acelasi timp a vorbi despre Barthes devine si o datorie ;

Derrida extrapoleaza ideea de punctum/studium , pe care le vede in compozitie unul cu celalalt si nu in

opozitie; el se intreaba daca cele doua concepte pot deveni metodice , considerand faptul ca noul sistem in care

ar fi folosite ar modifica intelegerea lor; totusi, acest procedeu ramane acceptabil la nivel analogic; de

asemenea, el aseamana studium-ul si punctum-ul cu doua motive muzicale intr-o compozitie unica si

singulara; ele pot fi transpuse numai intr-un sistem care e la fel de singular;

Derrida vorbeste si despre metonimia punctum-ului , pornind de la poza mamei lui Barthes, descrisa in

“Camera Lucida”; el considera ca claritatea acestei poze radiaza intreaga carte chiar daca poza in sine nu este

expusa; ea face din “Camera lucida” un sistem de neinlocuit; de asemenea, Derrida observa ca descrierea

acestei poze de catre Barthes are un efect puternic, care nu ar putea fi creat daca o forta metonimica nu ar

functiona in acel moment; cu toate acestea, trebuie evitata distrugerea alteritatii care ar avea loc daca cititorul

s-ar pune in pozitia lui Barthes si ar asocia mamei lui Barthes propria mama sau ideea de Mama; totusi,

metonimia functioneaza printr-o legatura fara legatura (in analogie cu doliul, este indoliat pentru Barthes care

e “in el”, dar si diferit de el in acelasi timp);

Asadar, conceptele lui Barthes sunt pentru Derrida cvasi-instrumente intrucat ele pot fi folosite ca instrumente

dar doar cu constiinta ca sunt instrumente in care nu poti avea incredere;

Derrida observa ca doliul este neclar in sine , datorita inexistentei semelor, dar acest lucru nu-l face un concept

confuz, ci ii confera o anumita claritate care este comunicabila ;

5. Walter Benjamin – “Opera de arta in epoca reproducerii mecanice”

Aura – aparitia unica a unei distantari , indiferent de aproprierea dintre subiect si obiect ; cu alte cuvinte,

aceasta aura se refera la autoritatea, sacralitatea si asocierea cu geniul, de care beneficiau anterior operele de

arta;

Epoca reproducerii mecanice => conceptul de original este depasit (fotografie & cinematograf) => valoarea

de cult e inlocuita cu valoarea de expunere ; fotografia incearca sa mentina valoarea de cult pentru o perioada

prin imitatia portretului;

Consecinte – democratizarea imaginii (au acces la imagine oameni care nu aveau acces inainte);

accesibilizarea artei (aristocratie – muzeu – proximizare in epoca reprod mec); masificarea artei (orice cititor

poate deveni autor la randul sau; dar si faptul ca un producator de film, de exemplu, trebuie sa ia in considerare

orizontul de asteptare al publicului si nu numai propria intentie pentru a face un film rentabil); schimbare la

nivelul receptarii – privitor pasiv, impus de valoarea de cult vs. privitor activ, in pozitia de critic;

Benjamin porneste de la premisa ca limbajul si conceptele cu care arta a invatat sa lucreze nu mai sunt

utilizabile pentru ca ele pot fi usor capturate de ideologia fascista ; de aceea este nevoie de noi concepte care sa

functioneze revolutionar;

De asemenea, el discuta ideea de arta pentru arta care a fost dezvoltata in sec XIX pentru a proteja impotriva

eliminarii artei de cult; aceasta idee marginalizeaza arta si o separa de orice efect politic, facand-o incapabila

sa functioneze revolutionar; astfel, fascismul estetizeaza arta folosind valoarea de cult tocmai pentru a proteja

un sistem social;

Dimpotriva, comunismul aduce politizarea artei;

Cu toate acestea, chiar si cu modificarea tehnologiei, masa se raporteaza tot cultic la arta – exemplu, cultul

starurilor de la hollywood care minimizeaza valoarea de expunere;

Reproducerea mecanica schimba paradigma perceptiei artei si fiindca intervine ceva intermediar intre obiectul

de arta si observator, respectiv camera; montajul joaca, de aceea, un rol important in eliminarea valorii de cult;

de asemenea, camera functioneaza ca o proteza performanta a ochiului uman , oferind acces la inconstientul

vizual; de aici, asemanarea pe care Benjamin o contureaza intre arta noua si chirurg, respectiv intre arta veche

si vraci; astfel, chirurgul opereaza cu instrumente artificiale (filmul este un artefact, intrucat nimic nu este

produs aici si acum), dar patrunde in corpul pacientului si are o interventie mai eficienta, in timp ce metoda

vraciului pare mai apropriata si mai autentica, dar nu permite acestuia interactiunea cu realitatea organica

a pacientului;

Fotografia si cinematografia nu ierarhizeaza vizibilul , in timp ce valoarea de cult naturalizeaza

inegalitatea; noile arte ofera un vizibil valabil pentru toti ; exemplu, cinematograful sovietic timpuriu, in care

tot ceea ce e filmat e omul de pe strada, oferind acces la realitate dincolo de orice ideologie; acestei revolutii

cinematografice i se opune cinematograful de tip American care reface valoarea de cult tocmai pentru a

preveni implicarea politica;

Benjamin realizeaza o comparatie a noilor arte si cu efectul arhitecturii de-a lungul secolelor ; astfel, la

schimbarile arhitecturii masele reactioneaza printr-o schimbare de perceptie progresista; aceasta sansa ar

avea-o si noile arte; (+iesirea din spatiul concentrationar);

6. Giorgio Agamben – “Hommo sacer”

Biopolitica – includerea vietii naturale a omului in mecanismul si calculele puterii ;

Biopolitica produce viata nuda (zoe, as opposite to bios, political life), care poate fi exterminata fara

repercursiuni legale; ea nu poate fi condamnata intrucat nu e un subiect care sa poata fi judecat ca avand o

culpa, de aceea viata nuda nu poate fi sacrificata;

Agamben porneste de la exemplul nazist ca exemplu de lucru , insa arata faptul ca politica moderna este

biopolitica indiferent daca e vorba de un regim totalitar sau nu;

Odata cu transferul suveranitatii regaliste catre democratie , viata incepe sa fie inclusa in politica ; de altfel,

democratia reprezinta o altfel de suveranitate, reprezentata de puterea asupra corpului celalalt; corpul intra

in zona politica odata cu nasterea natiunii , intrucat natiunea trebuie sa defineasca pe cine exclude si cui

trebuie sa aloce resurse pentru a nu risipi, iar cetatenia este data de nasterea corpului intr-un anumit teritoriu;

Pornind de la Arendt, Agamben arata faptul ca corpul care e fara natiune nu are drepturi , cu toate ca

drepturile omului ar trebui sa se refere in primul rand la aceste corpuri;

De asemenea, transferul dintre politica si biopolitica este marcat de aparitia documentului “Habeas

Corpus”, care implica un corp in procesul de judecata;

Agamben muta lagarele din zona totalitarismului si vorbeste de ele ca paradigma a modernitatii ; el ofera in

acest sens exemple care nu sunt legate de zona nazista (experimente pe condamnati la moarte care au semnat

un contract si care au fost transformati in viata nuda in urma acestui procedeu);

Mai mult, daca legalitatea Furher-ului era data de presupusa lui preocupare fata de natiune si de corpul

acesteia (chiar pana la nivelul de a decide daca o viata e o viata demna de trait), in Modernitate doctorii au

incercat sa preia aceasta putere a suveranitatii ; astfel, decizia medicului asupra omului devine o decizie

stiintifica (exemplu, inventarea conceptului de moarte cerebrala), desi, de fapt, este doar o decizie biopolitica;

asadar, stiinta este una dintre scuzele prin care politica devine biopolitica ;

Agamben se refera la dublul inteles al conceptului de popor – acesta se refera, pe de-o parte, la

natiune/nationalitate, iar pe de-alta parte la saraci, respectiv la cei aproape exclusi; modernitatea politica

lucreaza in aceasta schizofrenie, iar mersul biopoliticii e de a curata problema poporului, la fel cum nazismul

dorea crearea Poporului prin eliminarea poporului;

7. Slavoj Zizek – “Welcome to the desert of the real!”

Zizek considera pe de-o parte ca atentatul din 11/9 este o consecinta a imaginarului apocaliptic american ; el

discuta in acest sens despre pasiunea pentru real a omului contemporan , a caruit cosmar este sa se trezeasca

intr-o lume ireala, televizata (exemplu cu jim carrey si oraselul californian); aceasta pasiune pentru real este, de

fapt, sursa filmelor snuff, iar atentatul este vazut ca un corespondent al acestor filme in raport cu perspectiva

din cinematograf;

Matrix – filmul a dus la extrem aceasta frica de irealitate si pasiune pentru real;

Zizek identifica, de asemenea, o tendinta a Americanului de a se simti insularizat si de a percepe dezastrele

“out there”, imposibile in propria sa lume; de altfel, el este manipulat sa perceapa sursa terorismului intr-un

mod nedefinit si ambiguu, plasat intr-o zona la care nu are acces si cu care nu poate interactiona (“the desert

of the real”);

Dupa atentat , Zizek identifica doua atitudini , ambele necorespunzatoare; una dintre naratiuni sustine inocenta

Americii si suscita un simt patriotic nejustificat; din aceasta perspectiva America apare ca un fel de victima,

iar acest lucru justifica actiunile ei ulterioare, care altfel ar fi de nejustificat; cealalta naratiune, cea de stanga,

care sustine ca America a primit ceea ce merita nu este deloc mai pozitiva; singura atitudine corecta , din

perspectiva lui Zizek, este solidaritatea cu toate si cu fiecare victima in parte ;

De asemenea, Zizek considera ca terorismul reprezinta modalitatea Islamului de adaptare la capitalism si la

globalizare; de aceea el percepe terorismul ca pe un produs al occidentului, care de altfel sustine anumite tari

Islamice prin armament; este important si faptul ca nu toate tarile Islamice au aceeasi atitudine, iar unele se

inteleg foarte bine cu capitalismul;

In acest context, nici macar homo sacer nu mai exista, el fiind trasformat in homo sucker pentru ca are

impresia ca ii manipuleaza si foloseste pe ceilalti in timp ce el este manipulat si folosit ;

8. Jean-Luc Nancy – “Comunismul literar”

In incercarea de a gandi o comunitate fara opera, alcatuita de indivizi si definita de inter-relatia lor, Nancy

redefineste comunitatea , individul si singularitatea ;

El porneste de la premisa ca opera, fie literara, fie a comunitatii, fie comunitatea ca opera, prezinta pericolul de a

ocupa un centru , de a deveni imuabila , de a se solidifica si, deci, de a oferi posibilitatea ideologizarii

ulterioare;

Astfel, Nancy este nevoit sa redefineasca individualitatea ; in acest sens omul nu este in primul rand

individualitate, ci el exista doar in relatie cu ceilalti; comunitatea survine exact la limita cand oamenii devin

individualitati si se formeaza prin contributia lor; comunismul fara comunitate sugereaza faptul ca indivizii

nu sunt inchisi in comunitate, ci exista prin aceasta stare-de-fapt comuna; Nancy numeste acest lucru

articularea particularitatilor/singularitatilor unele cu celelalte; in acest context, fiintele singulare sunt, de

asemenea, scopuri unele pentru celelalte si se raporteaza mereu unele la celelalte si la scopul lor comun;

Daca capitalismul neaga o astfel de comunitate, fiind opera de moarte, Nancy propune socialitatea ca

impartasire (partaj) si nu ca fuziune , fara imanenta sau generalitate prealabila ; astfel, conceptul de partaj

presupune in acelasi timp expunerea diferentei si impartasirea, respectiv expunerea limitei care decide ce este

individual, precum si a comunului;

Aceasta comunitate este numita si comunitatea mitului intrerupt, intrucat mitul este doar o forma de

naturalizare sau de ideologie; de asemenea, mitul este o opera a comunului; tot un mit este faptul ca

comunismul implica o generalitate imanenta care distruge individul; prin conceptul de articulare de

particularitati, Nancy incearca sa distruga opozitia dintre aceasta generalitate si capitalismul liberal ; el face

acest lucru prin propunerea unui alt fel de individualitate; comunitatea sa functioneaza ca spatiu comun doar

pana la limita acestei individualitati;

De aceea, literatura este importanta pentru ca, desi ea contine mitul, il si intrerupe in acelasi timp; cu alte

cuvinte, ea poate proteja acest spatiu si aceasta limita , intrucat discursul poate reorganiza intotdeauna

vizibilul; de altfel, opera literara este conotata pozitiv doar in masura in care ea este uitata la limita si oferita

spre citire, dar nu implinita;

Termenul de “comunism literar” apare ca raspuns la interpelarea unei istorii si este, deci, un omagiu atat

pentru ceea ce comunismul a insemnat istoric, dar si pentru ceea ce a insemnat literatura; el desemneaza o

forma de existenta a omului prin alteritate si nu poate fi infaptuit niciodata , ci ramane mereu sa vina ;

9. Michel Foucault – “Viata oamenilor infami”

Discurs asemanator cu cel al lui Arlette Farge;

Foucault pune laolalta o colectie de denunturi, rapoarte, internari, etc din secolele 17-18 pentru a ilustra o

noua perspectiva asupra puterii;

In primul rand, Foucault specifica faptul ca aceste scrisori trebuie sa aiba de-aface cu oameni infami, adica cu

oameni fara nicio importanta istorica, obscuri, care supravietuiesc in discurs si in istorie doar prin intalnirea

lor cu puterea; mai mult, aceste scrisori trebuie sa prezinte o persoana reala , dar si in acelasi timp un moment

de rascruce in viata respectivei persoane;

Foucault considera ca prin aceste denunturi si rapoarte oamenii infami pot accesa atat o relatie mai directa cu

puterea , cat si discursul istoric , la care altfel nu ar avea acces;

Noua perspectiva asupra puterii distruge cliseul conform caruia puterea vine numai de sus in jos si se

disemineaza astfel in celelalte grupuri ; dimpotriva, el prezinta faptul ca puterea functioneaza si invers, astfel

incat monarhul devine doar un element al unui mecanism mai complex; asadar, ordinile sale nu reprezinta

doar un abuz arbitrar al puterii, ci ele sunt si rezultatul felului in care puterea este folosita si sedusa de catre

oamenii infami; prin acest procedeu, fiecare om putea deveni calaul celuilalt; in acelasi timp, verticalitatea nu

este niciodata pierduta fiindca ea legitimeaza functionarea puterii manifestata la nivel orizontal;

Foucault vorbeste, de asemenea, despre forma teatrala, de patos in care aceste denunturi trebuiau prezentate ,

pentru a avea acces la suveran; el precizeaza faptul ca ulterior acestui secol, patosul va disparea si va fi

inlocuit de formule administrative; in fine, pentru ca acest sistem sa poata functiona a fost nevoie de

imaginarea unei anumite omniprezente a monarhului, care trebuia vazut destul de aproape de viata

oamenilor infami;

Biserica este prezentata de Foucault drept o forma initiala de putere care pastra priza cu cotidianul prin

intermediul spovedaniei; astfel, fiecare om din occident era obligat sa parcurga in detaliu orice iregularitate

din cotidian pentru ca aceasta sa poata fi stearsa; ulterior, odata cu aparitia denunturilor , apare o alta forma

de control asupra cotidianului care nu mai are functia de iertare si care nu mai este stearsa imediat ce este

produsa, ci ramane indosariata; cu toate acestea, acest mod scris de a relationa cu puterea permite intrarea

in istorie a acestor personaje infame;

Prin aceste scrisori se contureaza un om care a existat istoric , dar, mai mult decat atat, se contureaza felul in

care functiona discursul politic si administrativ al vremii, respectiv felul in care functiona puterea , precum si

grila prin care este redat un anumit caz ;

De asemenea, Foucault discuta si un parcurs al literaturii de la fabulos catre cotidian , astfel incat literatura

devine principala forma de inscriere in istorie a oamenilor infami; de aceea literatura capata o dubla pozitie

in relatia sa cu puterea, intrucat ea protejeaza, de asemenea, impotriva tipologizarii (mentine ceva din patosul

primelor scrisori) si ofera dreptul la discurs unor personaje care nu au avut inainte acest drept; mai mult, spre

deosebire de fabulos, literatura se prezinta drept constructie (isi arata caracterul artificial);

10. Alain Badiou – “Ideea de comunism”

a) Ideea de comunism

Acest text apare in contextul unor conferinte despre comunism in cadrul carora se discuta posibilitatea unui

nou inceput; de aceea, sunt necesare instrumente conceptuale noi, iar Badiou este important in acest sens; el

incearca sa demonstreze faptul ca termenul de comunism trebuie salvat si readaptat ;

Ideea de comunism este reprezentata prin 3 dimensiuni si nu poate fi redusa la niciuna dintre ele ; acestea sunt:

politicul, istoricul si subiectivul; astfel, daca ideea de comunism e redusa la politic se ajunge la stat, respectiv

la partid; daca ea e redusa la istoric, atunci comunismul este identificat cu ceea ce s-a intamplat concret in

istorie si s-a pretins drept comunism; in fine, daca ideea de comunism e redusa la dimensiunea subiectiva, se

ajunge la un loc al utopiei legat doar de perceptia ca dorinta a subiectului; de aceea, ideea de comunism este o

operatiune care traverseaza toate cele 3 dimensiuni;

Badiou discuta, de asemenea, conceptul de adevar , care nu este definit ca adecvare la real; adevarul tine de

real, dar in termenii lui Lacan, adica in masura in care refuza simbolizarea si expune universul simbolic drept

univers simbolic; adevarul poate fi inclus in istorie ca simbol prin universalizare ; acest lucru poate avea loc

printr-un (E)veniment si tot astfel sunt inventate proceduri de adevar care organizeaza (E)venimentul;

Badiou discuta faptul ca comunismul nu este legat de stat , ci este chiar pentru disolutia statului, intrucat

subiectul se constituie si se intelege in baza (E)venimentului;

De aceea, dimensiunea politica e data de procedura de adevar (care e inventata in baza Evenimentului);

dimensiunea istorica este data de aspectul reprezentativ , iar dimensiunea subiectiva este data de latura

militanta (care exista in baza prezumtiei de egalitate);

De asemenea, Badiou discuta acuza adusa la adresa comunismului, conform careia acesta ar fi produs cultul

personalitatii; insa el arata ca daca comunismul ar renunta la nume, ideea ar avea de pierdut, intrucat aceste

nume devin modele si sustin posibilitatea de a infrange constrangerile statului (ofera speranta);

De asemenea, a existat acuza ca in societatea comunista economia nu a functionat , intrucat oamenii nu lucrau

indeajuns; Badiou sustine, insa, ca trebuie sa incetam sa discutam o societate necapitalista in termeni

capitalisti (munca in plus pe care o aclameaza capitalismul duce la supraproductie, care e valorificata de

exploatator); aceasta a fost una din greselile comunismului, care a incercat sa concureze cu capitalismul dupa

regulile capitalismului;

Badiou observa faptul ca astazi traim intr- o lume fara Idee , iar evenimentele sunt esuate fiindca sunt usor

reintegrate de mecanismul statului;

In fine, Badiou identifica trei momente ale ideii de comunism – secolul XIX (emanciparea ideii), secolul XX

(comunismul istoric) si secolul XXI (care are datoria de a reveni la ideea de comunism, dar scuturandu-se de

lucrurile care nu au functionat anterior);

b) Comunismul si violenta

Badiou porneste de la premisa ca conceptul de teroare trebue confruntat pentru a face posibila ideea de

comunism in prezent;

El identifica 4 intelesuri ale violentei legate de cuvantul “comunism” – violenta revolutionara (preluarea

puterii), violenta dictatoriala (distrugerea elementelor care mai raman din regimul vechi), violenta

transformativa (in incercarea de a da nastere unui nou sistem social, mai mult sau mai putin fortat) si violenta

politica (legata de conflicte in interiorul partidului si al statului);

Badiou observa faptul ca propaganda anti-comunista depinde aproape in totalitate de specularea faptului ca

exista o relatie necesara intre ideea de comunism si teroare ; unul din argumentele pe care se bazeaza acest tip

de propaganda este faptul ca construirea unei societati egalitariste nu este naturala si nu se potriveste cu esenta

umana naturala si, prin urmare, este nevoie de violenta si de teroare pentru a mentine un astfel de sistem;

Badiou, in schimb, nu considera ca exista o modalitate naturala a omului sau a societatii , ci ca acestea sunt

formate in baza unor procese de adevar;

El considera 4 contra-argumente legate de ideea ca comunismul implica in mod necesar teroarea – existenta

terorii poate fi negata (e o inventie a propagandei capitaliste), teroarea poate fi vazuta ca pretul ce trebuie

platit pentru triumful Ideii, teroarea poate fi vazuta in legatura cu anumite circumstante si cu o emancipare

prematura care acum au disparut si nu mai sunt relevante in relatie cu ideea de comunism (circumstante –

anxietatea de tradare, razboi civil, etc.) sau teroarea este doar o deviatie si o eroare practica a politicii

comuniste care ar fi trebuit evitata;

De-a lungul unei perioade semnificative a existat o dezbatere intre primele doua contra-argumente; Badiou

propune ca dezaterea sa se mute in baza celorlalte 2 contra-argumente ; aceasta noua dezbatere trebuie sa aiba in

vedere 4 principii – faptul ca ideea comunista este o necesitate absoluta pentru a opune ceva barbariei

capitalismului, primul efort de a pune in practica ideea de comunism a rezultat fara indoiala intr-o practica

terorista, aceasta practica trebuie vazuta insa in relatie cu circumstantele care au produs-o si exista

posibilitatea ca ideea de comunism sa fie pusa in practica tocmai pentru a limita in mod radical terorismul;

El considera ca nu teroarea a adus moartea ideii de comunism , ci ca slabirea ideii de comunism a facut

posibila legatura dintre idee si teroare ;

Cel mai important argument al lui Badiou este faptul ca, desi un Eveniment revolutionar a stat la baza

oricarei incarnari a ideii de comunism, revolutia nu este regula sau modelul comunismului ; de fapt, teroarea

apare atunci cand insurectia este continuata de catre mijloacele de stat (teroarea de stat e, de fapt, Teroarea);

esenta ideii de comunism nu este distrugerea unui inamic, ci rezolvarea pozitiva a conflictelor

(contradictiilor) dintre oameni ;

El ofera drept exemple negative comunismul din Rusia si cel din China, si considera ca ambele au esuat

datorita faptului ca nu au respectat aceasta esenta a Ideii de comunism ; aceasta din urma are nevoie de un

anumit timp si de un anumit proces lent pentru a oferi sansa rezolvarii conflictelor dintre oameni, ori

comunismul asa cum a fost pus in practica anterior a fost asociat cu o stare de urgenta care a condus la

folosirea violentei si a terorii;

De fapt, una din sursele terorii a fost dorinta statelor comuniste de a fi competitive , care a dus la slabirea

ideii de comunism; in mod contradictoriu, ele au incercat sa impuna prin violenta anumite conditii care sa

conduca la egalarea capitalismului, desi initial ele au pornit tocmai cu intentia de a elimina consecintele

capitalismului;