EXTINDEREA

UNIUNII EUROPENE

***

REALIZĂRI ŞI PROVOCĂRI

Raport prezentat de Wim Kok

Comisiei Europene

2

Wim Kok s-a născut în 1938 la Bergambacht. Înainte de a intra în politică, a activat în mişcareasindicală, fiind preşedinte al Federaţiei Sindicatelor din Olanda şi preşedinte al FederaţieiSindicatelor Europene. A fost membru al Parlamentului şi lider al Partidului Muncii (PvdA) dinOlanda, precum şi vice-preşedinte al Internaţionalei Socialiste. Din 1989 până în 1994 a deţinutfuncţiile de ministru de finanţe şi Vice-Prim Ministru, iar din 1994 până în 2002 a fost PrimMinistru al Olandei.

3

CUPRINS

Introducere de Wim KokObiectivele raportului meuDe ce extinderea ?Contextul actualAbordarea meaO agendă în cinci puncte

RezumatPace şi stabilitate la scară continentalăAcţionând împreună ca europeniRelansarea economieiPentru o Europă mai sigurăPolitica de vecinătateRolul Europei în afacerile internaţionale

1 Construirea Noii EuropeDe ce se extinde UEDe ce doresc ţările să adereExtinderile anterioareActuala rundă

2 Cetăţenii şi Uniunea în curs de extindereActualii membriViitorii membriÎntrebări adresate frecvent

3 Economia, piaţa forţei de muncă şi finanţeleEfectele economice

ComerţulInvestiţiileMigraţia şi piaţa munciiUniunea economică şi monetarăStrategia de la Lisabona

Costurile bugetare4 Calitatea vieţii

Securitatea internăMediul înconjurătorSecuritatea nuclearăStandardele alimentare

5 Europa în lumePolitica externă şi de securitateRelaţii economice internaţionalePolitica de vecinătate

6 Acţionând împreună în EuropaProbleme de identitateReforma instituţiilor UEO mai bună punere în practică a politicilor

4

Anexe

Harta Europei

Tabele

1. Date esenţiale cu privire la UE şi viitoarele state membre2. Sprijinul de care se bucură extinderea în statele membre UE3. Sprijinul de care se bucură aderarea în viitoarele state membre4. Comerţul UE cu Europa Centrală şi de Est5. Creşterea economică în UE şi viitoarele state membre6. Cheltuielile bugetare UE destinate extinderii: perioada pre-aderare7. Cheltuielile bugetare UE destinate extinderii: perioada post-aderare

Întâlniri şi participanţi

1. Ateliere de discuţii la Institutul Universitar European2. Consultări cu organizaţii neguvernamentale3. Vizite în viitoarele state membre

Bibliografie

5

Mulţumiri

Am fost invitat de Romano Prodi, Preşedintele Comisiei Europene, să depun acest raport până lasfârşitul lunii martie 2003. În scurtul timp pe care l-am avut la dispoziţie (patru luni), am luat înconsiderare o gamă cât mai largă de puncte de vedere, rezultatul unei serii de întâlniri cu experţi dindiferite ţări şi din diferite domenii, al contactelor cu organizaţii neguvernamentale din Europa şivizitelor în viitoarele state membre.

Deşi responsabilitatea asupra raportului îmi aparţine, la el şi-au adus contribuţia multe persoane şiorganizaţii.

Doresc să mulţumesc personalului Centrului Robert Schuman pentru Studii Avansate din cadrulInstitutului Universitar European din Florenţa pentru pregătirea şi publicarea acestui raport şi pentruorganizarea unei serii de întâlniri cu experţi.

La Centrul Robert Schuman, Graham Avery a fost îndrumătorul şi raportorul proiectului, asistat deWim Van Aken şi Will Phelan, beneficiind de consultanţa şi încurajările date de Helen Wallace şiJan Zielonka.

Din numărul mare de experţi care au participat, aş dori în mod deosebit să aduc mulţumiri luiChristoph Bertram, Fernando Fernandez, Heather Grabbe, Andras Inotai şi Olli Rehn, care mi-auacordat cu generozitate din timpul lor şi m-au sfătuit în ultimele etape ale raportului, precum şi luiJohn Wyles de la GPlus Europe, care m-a ajutat în contactele cu presa.

Îi sunt recunoscător lui Günter Verheugen, Membru al Comisiei Europene, responsabil cuextinderea, pentru sprijinul acordat, precum şi oficialilor din departamentul său şi din altedepartamente ale Comisiei care au ajutat la pregătirea acestui raport, menţionându-l aici în modspecial pe Alain Servantie.

În final, îi mulţumesc lui Joost Klarenbeek de la Ministerul Afacerilor Externe din Olanda care mi-aacordat un ajutor indispensabil pe tot parcursul proiectului.

6

INTRODUCERE

Obiectivele raportului meu

Prezentul raport analizează implicaţiile şi provocările legate de apropiata extindere a UniuniiEuropene (UE).

În primul rând, el încearcă să ofere răspunsuri la numărul mare de întrebări adresate de cetăţeni peparcursul procesului de ratificare pentru aderarea a zece noi membri la 1 mai 2004. De ce semăreşte UE de la 15 la 25 (şi într-o etapă ulterioară mai mulţi) membri ? Care vor fi efecteleextinderii asupra vieţii de zi cu zi a cetăţenilor? Sunt speranţele şi îndoielile exprimate în actualeleşi viitoarele state membre întemeiate ? Astfel de întrebări puse de cetăţeni merită un răspuns serios.Scopul pe care l-am urmărit este să prezint într-o manieră echilibrată nu numai avantajele şioportunităţile oferite de primirea de noi membri în UE, ci şi obstacolele, costurile şi riscurilepotenţiale implicate de acest proces.

În al doilea rând, raportul abordează principalele provocări pe care le presupune extinderea.Aderarea a 10 ţări în 2004 este numai o etapă într-un proces care a început cu mai bine de undeceniu în urmă şi care va continua încă mulţi ani de acum încolo. În toată această perioadă, atâtmembrii mai vechi, cât şi cei mai noi au realizat progrese semnificative, deşi rămân încă multe defăcut. Ce anume va asigura succesul procesului de extindere? Ce trebuie făcut pentru obţinereaunor beneficii maxime şi evitarea unui succes parţial sau chiar a unui eşec al acestui proces ?Scopul meu este să expun principalele domenii în care UE trebuie să elaboreze o strategie învederea realizării cu succes a extinderii.

Chiar dacă percepţia generală a populaţiei asupra extinderii este pozitivă, este necesar ca procesulde informare să continue. Unele din întrebările adresate vizează probleme de bază ale integrăriieuropene. Extinderea UE pentru a cuprinde mai multe ţări va fi însoţită de o pierdere a identităţiinaţionale ? Va fi oare posibil să se ia decizii în cadrul UE dacă aceasta va număra atât de mulţimembri ? Oare extinderea va ajuta UE să-şi facă mai puternic auzit glasul pe plan mondial ? Pemăsură ce se apropie de momentul extinderii, UE trebuie să răspundă la aceste întrebări.

Acest proces în care societăţi şi popoare sunt aduse laolaltă începe acum. El este similar uneifuziuni din lumea afacerilor: adevăratul test al succesului ei este atunci când devine o realitate de zicu zi pentru cei care muncesc acolo. Iată de ce este nevoie de o agendă foarte clară pentrugestionarea schimbărilor într-o Uniune Europeană extinsă.

De ce extinderea ?

Extinderea este proiectul cel mai ambiţios întreprins de UE: el reprezintă, de fapt, reunificareacontinentului european, divizat în urma ultimului război mondial. Au existat în trecut şi alte valuriale extinderii într-o Europă divizată, dar actualul proces de extindere ajută la îndeplinirea visuluipărinţilor fondatori ai UE: o Europă unită şi liberă.

Am fost un european convins toată viaţa mea. Unele amintiri din tinereţea mea sunt legate deultimul război mondial şi sunt conştient de valoarea păcii, stabilităţii şi prosperităţii de care nebucurăm astăzi. Înţeleg cât de mult am câştigat în urma procesului de integrare europeană în ultimajumătate de secol. Războaiele şi atrocităţile din fosta Iugoslavie au demonstrat ce pot să-şi facăeuropenii unii altora atunci când forţele dezintegrării sunt lăsate să devină mai puternice decâtdorinţa de unitate.

7

În consecinţă, extinderea Uniunii Europene este, după părerea mea, împlinirea unei viziuni – oviziune care este mult prea uşor dată uitării atunci când securitatea şi prosperitatea în Europa suntconsiderate a fi ceva de la sine înţeles. Dar dacă ne luăm răgazul necesar pentru a reflecta, vomvedea că această viziune se confundă cu însuşi scopul urmărit de UE şi de extinderea sa:reunificarea popoarelor din Europa într-un cadru constituţional care să le încurajeze să munceascăîmpreună în condiţii de pace şi stabilitate.

Pentru popoarele din Europa Centrală şi de Est, Europa simboliza valorile la care cei care au trăit,mai bine de o generaţie, în perioada Cortinei de Fier şi a Războiului Rece, aspirau să se reîntoarcă.Dar reîntoarcere în Europa a fost mai mult decât un simbol pentru aceste popoare: perspectivaaderării, ca membru, la UE le-a ajutat să transforme în ireversibilă opţiunea lor pentru o democraţiepluralistă şi o economie de piaţă şi le-a încurajat să meargă mai departe pe calea reformei.Perspectiva acestei ancore de stabilitate a fost o condiţie prealabilă a refacerii prosperităţiieconomice, care la rândul său reprezintă fundamentul stabilităţii pe termen lung în regiune.

Dar drumul acestor popoare către Europa nu a fost uşor. Procesul de transformare a determinatschimbări masive în întreaga Europă Centrală şi de Est: nu toată lumea a beneficiat în egală măsurăde noile oportunităţi apărute, iar unele structuri asociate cu un sentiment de securitate au dispărut.Costurile reale ale extinderii nu pot fi cuantificate prin prisma bugetului UE: efectele cele maiconsiderabile ale adaptării au fost deja resimţite în viitoarele state membre.

Pentru popoarele din actuala Uniune Europeană, stabilitatea şi democraţia din Europa Centrală şi deEst au dus deja la obţinerea unor beneficii semnificative, nu numai pe planul securităţii, ci şi alprosperităţii: dezvoltarea rapidă a comerţului a contribuit la crearea de oportunităţi pentru liberainiţiativă, investiţii, noi locuri de muncă şi o creştere economică marcată în Europa Occidentală.

Aceste beneficii vor fi consolidate şi sporite, atât pentru membrii mai vechi, cât şi pentru cei noi, odată cu realizarea extinderii în 2004, cu condiţia ca UE să răspundă provocării cu care se confruntăîn prezent.

Contextul actual

Extinderea are loc într-un moment în care UE se confruntă cu provocări majore în ceea ce priveşteperformanţa sa economică, coeziunea internă şi rolul său extern.

Economia mondială trece prin momente dificile. Motorul dezvoltării în Europa aproape că s-aoprit, cel puţin în actualele state membre, iar şomajul se încăpăţânează să rămână la cote ridicate. Înstrategia de la Lisabona, liderii Uniunii Europene şi-au declarat obiectivul de a deveni cea maicompetitivă şi cea mai dinamică economie din lume bazată pe cunoaştere, dar până în prezent acestecuvinte nobile nu au fost însoţite de reformele structurale necesare pentru o creştere stabilă petermen lung şi pentru un răspuns dinamic la globalizare. Lumea nu stă în loc să ne aştepte.

În politicile sale interne, date fiind lipsa de voinţă politică şi dificultatea procesului decizional, UEnu reuşeşte să răspundă în mod corespunzător preocupărilor cetăţenilor, într-un număr de domenii.Rezultatele Convenţiei privind Viitorul Europei vor fi cruciale. Avem nevoie de un sistem deguvernare care să realizeze un echilibru mai bun între cele două cerinţe înrudite: eficienţă şilegitimitate democratică. UE trebuie să se reinventeze. Climatul actual însă este departe de a fi idealpentru noile ambiţii sau marile idei. În rândul cetăţenilor Europei, există un sentiment tot maiputernic de nesiguranţă şi o teamă crescândă de necunoscut.

Pe plan extern, UE nu a jucat nici un rol în abordarea problemei Iraq-ului, în prezent cea maiimportantă chestiune de politică externă din lume. Membrii săi au fost în mod vizibil profund

8

divizaţi; mai rău, UE şi instrumentele sale de politică externă nu au jucat absolut nici un rol. Învreme ce statele membre au jucat, individual, un rol major în această chestiune, pe scenainternaţională, Europa în ansamblul ei a fost inexistentă. Această situaţie este inacceptabilă pentrucetăţenii Europei. Ponderea economică a UE trebuie să fie dublată şi de afirmarea vocii sale pe planpolitic, în afacerile internaţionale.

Aceste trei provocări majore – pe plan economic, intern şi extern – însoţesc procesul de extindere alUE. Uniunea Europeană trebuie să îşi recâştige dinamismul şi competitivitatea economică, sărăspundă în mod efectiv cerinţelor cetăţenilor şi să îşi definească rolul politic în lume.

Abordarea mea

Cred că amploarea apropiatei extinderi a UE ne oferă ocazia să abordăm provocările într-o manierădecisivă. Aceste probleme nu sunt cauzate de extinderea UE. Ceea ce face însă viitoarea extindereeste să ne oblige să le abordăm şi în unele cazuri ne poate ajuta să găsim soluţii. Extinderea poate săfie un catalizator pentru rezolvarea unora din problemele Europei aflate încă în suspensie. Ea poatesă ne ofere dinamismul necesar pentru a face un salt înainte.

A devenit de asemenea clar pentru mine că trebuie să ne mutăm centrul atenţiei în ceea ce priveşteabordarea politicilor UE şi să avem în vedere încă de pe acum situaţia unei UE extinse – viitoareaUniune Europeană a celor 25. Discursul în care se vorbeşte de “actualii membri” şi de “ţărilecandidate” este deja depăşit şi trebuie să privim înainte la situaţia din viitor, când noii membri vor fiparteneri. Din acest motiv, în prezentul raport folosesc ori de câte ori este posibil sintagma “viitoriimembri” mai degrabă decât “ţările candidate”.

Consider că noii parteneri mai au încă o serie de lucruri de făcut pentru a finaliza pregătirile pentruaderare. Cred însă că la rândul nostru avem multe de învăţat din recenta lor experienţă, acumulată îndomeniul reformelor sociale, economice şi politice.

O agendă în cinci puncte

Beneficiile şi oportunităţile oferite de extindere depăşesc cu mult potenţialele obstacole, costuri şiriscuri implicate de acest proces. Extinderea este actul de politică externă de cel mai mare succes pecare l-a întreprins UE. O întârziere a acestui proces sau abandonarea sa, ca urmare a neratificăriisale de către oricare din membrii UE, ar constitui un eşec politic major pentru Europa. În plus, acestfapt ar presupune costuri considerabile atât pentru UE, cât şi pentru ţările candidate.

Un proces de extindere gestionat necorespunzător ar fi însă aproape la fel de nefast. Dacă UE nucontinuă reformele şi ajustările pe care le impune acum extinderea, ea va rata – poate pentrutotdeauna – şansa de a face Europa mai puternică şi mai sigură, în interesul cetăţenilor ei, alvecinilor săi şi al lumii.

De aceea cred că a venit timpul să elaborăm o nouă viziune în legătură cu ceea ce poate să facăEuropa cu noii săi membri şi modul în care trebuie să procedeze. Strategia pe care o am în vederepentru gestionarea schimbării poate fi rezumată în cinci teme:

1. Acţionând împreună în Europa: este necesar să perfecţionăm procesul de luare a deciziilorşi trebuie să dăm dovadă de hotărârea şi voinţa politică necesare pentru a elabora politici cuadevărat europene într-o Uniune Europeană extinsă.

2. Relansarea economiei europene: avem nevoie de mai multă inovaţie şi reformă, pentru aasigura dezvoltarea, competitivitatea şi crearea de noi locuri de muncă în cadrul unei pieţeextinse.

9

3. Construirea unei Europe mai sigure pentru cetăţenii ei: ar trebui să folosim procesul deextindere pentru a face un salt considerabil înainte în domeniul colaborării pe probleme dejustiţie şi afaceri interne, oferind standarde superioare şi o securitate sporită.

4. Dezvoltarea parteneriatului cu vecinii noştri din Europa: pe măsură ce frontierele UE seextind, avem nevoie de o politică de vecinătate care să propage prosperitatea şi stabilitateaîn jurul nostru.

5. O voce mai puternică a Europei în afacerile internaţionale: trebuie să fructificăm şansa dea avea 25 de membri pentru a ne bucura de o mai mare autoritate, coerenţă şi influenţă pearena internaţională.

Aceste idei sunt explicate în detaliu in rezumatul raportului şi în capitolele acestuia.

Ceea ce propun eu necesită un efort de înţelegere atât din partea vechilor membri, cât şi a noilormembri.

Pentru actuala UE, accentul s-a pus în trecut pe ”acquis” – îndemnuri şi sfaturi adresate viitorilormembri cu privire la modul în care trebuie să aplice reglementările europene. În momentul în carevor deveni membri cu drepturi depline şi parteneri egali – având drepturi, dar şi obligaţii – limbajulîn care folosim formulările “noi” şi “voi” trebuie să treacă la un alt registru: “noi împreună” într-oEuropă lărgită.

Pentru noii membri, schimbările importante vor fi de ordin psihologic, o dată cu transformarea lordin “subiecţi de decizie” în “factori de decizie”. Ei vor trebui să îşi definească punctele de vedere îndiferite domenii ale activităţii comunitare, fără a pierde din vedere necesitatea de a avea nişteobiective comune şi, uneori, de a realiza compromisuri, în cadrul unei Uniuni Europene lărgite.

Actualul proces de extindere este diferit de cele anterioare deoarece el face ca Uniunea Europeanăsă treacă la o nouă scară de activitate: o scară de operare la nivel continental, care o poate face săfuncţioneze mai bine, să dea rezultate mai bune pentru cetăţenii săi şi să devină un actor în afacerileinternaţionale – cu condiţia să nu rateze această şansă.

În perioada care ne mai desparte de momentul aderării noilor membri în mai 2004 avem şansa unicăde a pregăti succesul acestei extinderi şi de a-i implica pe viitorii membri în această pregătire.

Pentru realizarea acestui proiect ambiţios este nevoie de un plan coerent. Iată de ce supun ComisieiEuropene şi celorlalte instituţii europene recomandările cuprinse în prezentul raport.

Wim Kok

19 martie 2003

10

REZUMAT

Prezentul raport analizează consecinţele extinderii Uniunii Europene (UE) de la 15 la 25, iar maitârziu la un număr şi mai mare, de state membre.

Deşi au fost publicate multe studii cu privire la extindere, majoritatea acestora au abordat acestproces dintr-o perspectivă naţională sau sectorială. Prezentul raport analizează extinderea dinperspectivă europeană, având drept surse o serie de idei, opinii şi cercetări. El nu încearcă săilustreze varietatea de interese şi puncte de vedere diferite ale fiecărei ţări în parte – ceea ce ar fidepăşit cadrul acestui raport – dar are în vedere atât actualii, cât şi viitorii membri, analizândperspectivele Uniunii Europene lărgite, în ansamblul ei.

În capitolele următoare, raportul :� face o trecere în revistă a procesului de extindere până în prezent şi o evaluare a ceea ce s-a

realizat (Capitolul 1: Construirea Noii Europe); şi� identifică principalele întrebări în legătură cu extinderea, adresate de către opinia publică şi în

cercurile politice (Capitolul 2: Cetăţenii şi Uniunea în curs de extindere).

Raportul abordează apoi aceste întrebări, pe care le grupează în cadrul a patru teme:� Aspecte economice (Capitolul 3: Economia, piaţa forţei de muncă şi finanţele);� Securitatea pe plan intern şi standardele de protecţie (Capitolul 4: Calitatea vieţii);� Politicile pe plan extern ale UE lărgite (Capitolul 5: Europa în lume);� Guvernarea europeană şi identitatea (Capitolul 6: Acţionând împreună în Europa).

Analiza acestor teme nu este statică, ci dinamică: raportul abordează nu numai consecinţele puneriiîn aplicare a politicilor şi reglementărilor comunitare existente, ci şi reformele pe care UE trebuie săle întreprindă în vederea realizării cu succes a extinderii

Pace şi stabilitate la scară continentală

Care este principalul beneficiu pe care îl prezintă extinderea UE ? Este şansa de a realiza pacea şistabilitatea la scară europeană:

� Extinderea UE reunifică progresiv continentul nostru, divizat în urma ultimului război mondial.În felul acesta, zona de pace, stabilitate şi prosperitate, de care vest-europenii s-au bucurat timpde mai multe generaţii, se extinde şi în Europa Centrală şi de Est. Scopul istoric al ComunităţiiEuropene, devenită în prezent Uniunea Europeană, era să evite un conflict sau chiar un război,prin integrarea economică şi politică a membrilor săi. Extinderea acesteia pentru a cuprinde şirestul Europei este un beneficiu de o inestimabilă valoare.

� În deceniul anterior, perspectiva de a deveni membru al UE a ajutat ţările din Europa Centrală şide Est să îşi consolideze procesul de reîntoarcere la o democraţie pluralistă şi o economie depiaţă. Eforturile acestor ţări pe calea reformei şi a tranziţiei au fost sprijinite de UE. Stabilitateacare a fost astfel realizată şi creşterea prosperităţii sunt nu numai în beneficiul acestor ţări, dar şial actualelor state membre UE.

� O dată cu sfârşitul Războiului Rece, s-a pus capăt şi divizării artificiale a Europei, darperspectiva unor potenţiale conflicte între grupurile şi minorităţile etnice şi naţionale şi-a făcutapariţia în Europa Centrală şi de Est. Perspectiva aderării la UE a eliminat multe din acest tip deprobleme.

Viziunea reunificării – a unei Europe “întregi şi libere” – este motorul care dă viaţă extinderiiUniunii Europene.

11

Procesul de extindere aduce cu sine rezultate pozitive în multe domenii ale politicii publice, ce suntde interes pentru cetăţenii europeni. Pentru ca succesul acestui proces să fie însă deplin, este necesarsă se definească o strategie clară. Cum poate fi el gestionat astfel încât beneficiile să fie maxime ?În trecut, atenţia presei, a opiniei publice şi a autorilor de strategii s-a concentrat asupra procesuluide aderare - “cum şi când vor adera noile state membre ?”. În prezent, atenţia trebuie să sedeplaseze către întrebarea “ce se întâmplă după aderarea acestor ţări ?” şi “ce politici sunt necesareîntr-o Uniune Europeană lărgită ?”. Avem nevoie de o agendă pentru a gestiona schimbarea.

Acest raport identifică cinci domenii cheie în care UE poate să ia măsuri pentru a asigura succesulextinderii :

1. Acţionând împreună ca europeni

� Aderarea noilor membri, cu bogatul lor patrimoniu cultural, va spori diversitatea UniuniiEuropene. Extinderea va însemna mai multe schimburi de idei şi o mai bună înţelegere a altoreuropeni. Instituţiile comunitare vor continua să respecte limbile naţionale şi vor încurajaînvăţarea altor limbi.

� O dată cu creşterea numărului său de membri de la 15 la 25, UE trebuie să-şi reformeze sistemulde adoptare a deciziilor, pentru a evita riscul ca “mai mult” să însemne de fapt “mai puţin”.Instituţiile UE sunt deja ţinta criticilor. Extinderea impune necesitatea, oferind totodată şiprilejul, de a “perfecţiona” sistemul nostru de guvernare. Corelarea între provocările prezentuluişi necesitatea unei mai bune guvernări poate să realizeze acea breşă pe care uniunea politică oimpune.

� Acest lucru presupune un efort din partea europenilor de a se înţelege mai bine unii pe alţii, de aidentifica interesele comune şi de a combate teama că o Uniune Europeană mai mare ar însemnao pierdere de identitate. Încrederea în Europa este necesară astfel încât noi să putem acţionaîmpreună pentru a găsi soluţii europene.

În consecinţă, acest raport face următoarele recomandări:

� Convenţia privind Viitorul Europei trebuie să prezinte un text constituţional clar şi uşor deînţeles. Avem nevoie de un document care să arate clar cetăţenilor Europei extinse ce poate şi cenu poate aceasta să facă, precum şi de un sistem de guvernare care să realizeze un echilibru maibun între cerinţele înrudite de eficienţă şi legitimitate democratică.

� Reformele trebuie să includă şi extinderea votului majoritar, consolidarea “metodeicomunitare” şi respectarea echilibrului instituţional.

� Avem nevoie de o mai bună aplicare a regulilor şi politicilor UE de către noile state membre,precum şi de către cele actuale.

� Trebuie să facem mai mult pentru a promova înţelegerea între cetăţeni – în special înţelegereanoilor membri: aceasta presupune schimburi de persoane provenind din diferite segmente alesocietăţii; experienţă profesională; posibilitatea ca tinerii să-şi facă studiile în alte ţări ale UE; şiconsolidarea reţelelor universitare la nivel european.

Dacă vrem cu adevărat să facem UE să funcţioneze mai bine, trebuie să adoptăm atitudinilepotrivite. Nu trebuie să ne cramponăm de percepţii naţionale: ţări mari sau mici, state membrevechi sau noi, regiuni bogate sau sărace, cu toţii suntem europeni. Noi aducem laolaltă nu numaientităţi politice, ci şi societăţi şi popoare. Ceea ce trebuie să facem este să conştientizăm problemelemai ample implicate, să dorim cu adevărat integrarea europeană şi să fim hotărâţi să o realizăm cusucces. Dacă Europa nu vrea să fie unită, nici un fel adaptări ale cadrului instituţional nu o vor uni !

12

2. Relansarea economiei

Procesul extinderii a dat oferit deja o serie de beneficii economice şi poate să le ofere în continuare.

Printre acestea se numără :

O mai mare prosperitate pentru vechile şi noile state membre, ca o consecinţă a lărgirii pieţei

Creşterea rapidă a relaţiilor comerciale şi de investiţii, în ultimii ani, între UE şi viitoarele statemembre a determinat câştiguri economice substanţiale. Aderarea, o dată cu abolirea controalelor lafrontieră pentru mărfuri, va însemna prezenţa neîngrădită pe piaţă a noilor state membre. Sepreconizează de asemenea o serie de beneficii şi ca urmare a liberalizării serviciilor, capitalului şiforţei de muncă. Aceste beneficii sunt de aceeaşi natură cu cele constatate în momentul introduceriipieţei unice, fără frontiere, în 1993.

Perspective economice mai bune pentru actualele state membre

Factorii care ar influenţa acest lucru includ:� condiţii egale de concurenţă pe piaţa lărgită,� accesul la o forţă de muncă bine calificată,� o cerere mai mare ca rezultat al procesului de creştere în noile state membre.

Şansa noilor state membre de a ajunge la nivelul de prosperitate din Europa Occidentală

Factorii care ar influenţa acest lucru includ:� un volum mai mare de investiţii, pe lângă fluxul de capital din ultimii ani, care să conducă la

creşterea în continuare a productivităţii, calificărilor şi transferului de tehnologie,� un cadru juridic şi economic stabil oferit de apartenenţa la UE,� acordarea de asistenţă din fonduri comunitare.

Noii membri înregistrează rate de creştere mai mari decât UE. Menţinerea acestei situaţii va aveaurmătoarele consecinţe :� o reducere a decalajelor economice şi sociale,� venituri şi standarde sociale mai ridicate,� scăderea tentaţiei de a migra în alte ţări ale UE .

Aderarea noilor membri dă şansa Uniunii Europene de a-şi reforma politicile economice şi socialeîn domenii unde se simte deja nevoia unor astfel de reforme. Extinderea nu este o ameninţare, ci unimbold pentru reînnoire.

UE poate să înveţe de la noii membri şi din experienţa acestora în realizarea reformelor economiceşi sociale. Unii dintre aceştia au operat schimbările necesare mai rapid decât actualii membri ai UE.

Extinderea şi schimbările pot să aducă beneficii pe termen lung, dar trebuie ţinut cont şi de faptul căapariţia acestora poate fi precedată de o serie de costuri şi că vor exista atât câştigători, cât şiînvinşi. Provocarea este legată de modul în care se gestionează schimbarea.

În consecinţă, raportul face următoarele recomandări :� Politicile europene şi naţionale ar trebui să acorde prioritate convergenţei şi creşterii economice:

aceasta înseamnă o rată de creştere globală ridicată pentru o Uniune Europeană cu 25 demembri, cu rate şi mai mari în noile state membre, dacă acest lucru este posibil. Creşterea şiconvergenţa trebuie să fie cuvintele cheie pentru Uniunea Europeană extinsă.

13

� Avem nevoie de mai multe inovaţii şi reforme pentru a relansa creşterea, competitivitatea şicrearea de noi locuri de muncă pe o piaţă lărgită. “Strategia de la Lisabona” subliniază că estetimpul ca UE şi membrii săi să transpună vorbele în fapte. Trebuie să se acorde prioritate unordomenii cum ar fi crearea de noi locuri de muncă, investiţiile în cercetare, precum şiliberalizarea sectoarelor energiei, telecomunicaţiilor şi transporturilor, pentru a face ca piaţacomună să funcţioneze mai bine. Noii membri ar trebui implicaţi plenar acum în strategia de laLisabona.

� Statele membre prezente şi viitoare au nevoie de politici de ocupare a forţei de muncă care săcontribuie la o politică economică şi socială eficientă, asigurând astfel succesul procesului deextindere. Migraţia forţei de muncă în funcţie de cerinţele pieţei, prin libera circulaţie apersoanelor în cadrul pieţei comune, constituie un factor de creştere. Actualele state membre artrebui să îşi deschidă pieţele, venind astfel în întâmpinarea ofertei de forţă de muncă din noilestate membre, de îndată ce acest lucru este posibil. Chiar şi după ridicarea restricţiilor, fluxulsosirilor de lucrători va fi probabil limitat.

� UE are nevoie de un model economic şi social care să combine elementele cele mai bune dinactualele şi viitoarele state membre. Scopul acestuia este de a facilita adaptarea la noul loc demuncă, mai degrabă decât protecţia locurilor de muncă existente. Ar trebui elaborate încă dinaceastă etapă măsuri destinate celor care sunt afectaţi de extindere, într-un cadru europeancomun.

� Ar trebui pregătit terenul pentru importantele hotărâri care se vor lua curând după aderare înlegătură cu cadrul bugetar viitor al Uniunii Europene. Scopul ar trebui să fie elaborarea unorpolitici care să fie cu adevărate necesare Uniunii Europene a celor 25.

Uniunea trebuie să dea dovadă de solidaritate şi coeziune cu noii săi membri, deoarece creşterea şidezvoltarea acestora vor aduce beneficii tuturor. În acelaşi timp, reformarea politicilor comunitareeste indispensabilă: nu numai pentru economisirea de fonduri, dar şi pentru promovarea unorpolitici mai bune. Atunci când luăm o decizie cu privire la astfel de schimbări, ar trebui să avem învedere scopurile agendei de la Lisabona şi nevoia de inovaţie şi creştere:

� În ceea ce priveşte politica agricolă comună, este necesară deplasarea în continuare acentrului de greutate, astfel încât să se acorde mai puţin sprijin preţurilor şi cantităţilor şi maimult calităţii, şi este necesar să elaborăm o politică de dezvoltare economică rurală care săsprijine şi nu să îngrădească plecarea masivă a forţei de muncă din agricultură în EuropaCentrală şi de Est. Aceasta presupune apariţia de oportunităţi şi pentru ţările în curs dedezvoltare de a participa la comerţul cu produse agricole.

� În privinţa cheltuielilor structurale, sunt necesare măsuri adaptate la nevoile şi priorităţilenoilor membri, precum şi la integrarea regională a Europei Centrale şi de Est. Vor finecesare investiţii în mediul înconjurător şi infrastructură, precum şi în resurse umane şiînvăţământ.

� Ar trebui să se găsească o modalitate inovativă de utilizare a bugetului UE pentru a sprijinialte politici, cum ar fi cercetarea şi dezvoltarea.

În ceea ce priveşte partea de venituri din buget, este nevoie de un sistem mai echitabil, maitransparent şi mai stabil.

Pe tot cuprinsul continentului, UE trebuie să ofere oamenilor rezultatele pe care aceştia le aşteaptă,ajutând economiile mature să fie inovatoare şi pe cele mai puţin mature să îşi desăvârşeascătransformarea. Lumea nu stă în loc să ne aştepte!

14

3. Pentru o Europă mai sigură

În multe domenii de importanţă pentru cetăţeni, extinderea contribuie deja la o mai bună colaborarecu viitoarele state membre. Prin extinderea UE, noi nu importăm probleme din aceste ţări, ciextindem capacitatea noastră de a furniza soluţii.

Eficacitate sporită în combaterea criminalităţii pe plan internaţional

Viitoarele state membre şi-au intensificat colaborarea, prin intermediul forţelor de poliţie şiaparatului judecătoresc, în aplicarea legii. Traficul internaţional de droguri şi fiinţe umane devinemai uşor de controlat pe măsură ce ţările din Europa Centrală şi de Est adoptă standarde comune,monitorizate de alţi membri UE. Protecţia frontierelor acestor state cu terţe ţări se îmbunătăţeşte.

Un control mai eficient al imigrării

Viitorii membri colaborează pentru a reglementa fluxul de imigranţi şi solicitanţi de azil din alteţări.

Protecţia mediului înconjurător

Pe măsură ce viitorii membri se conformează legislaţiei comunitare privind poluarea aerului şi aapei, mediul înconjurător din aceste state devine tot mai sigur pentru cetăţenii lor şi pentru cetăţeniidin ţările învecinate. Politica UE îi va ajuta astfel să îşi conserve bogatul patrimoniu de specii şihabitaturi naturale.

Standarde superioare de securitate nucleară

Uniunea Europeană îşi extinde bogata cultură a securităţii în ţările Europei Centrale şi de Est şiaduce instalaţiile nucleare din aceste state la standarde superioare de securitate.

Standarde alimentare

Standardele UE pentru protecţia consumatorului vor fi menţinute: standardele în actualele statemembre nu vor fi relaxate ca urmare a procesului de extindere, iar cele din noile state membre vorasigura o protecţie sporită.

În toate aceste domenii însă, atât UE cât şi autorităţile naţionale trebuie să facă mai mult pentru a daasigurările necesare cetăţenilor.

În consecinţă, acest raport face următoarele recomandări:� realizarea unui progres semnificativ în crearea zonei de libertate, justiţie şi securitate a Uniunii

Europene, inclusiv reforma sistemului de adoptare a deciziilor� o mai strânsă colaborare şi perfecţionarea acţiunilor statelor membre şi instituţiilor comunitare

pentru combaterea criminalităţii pe plan internaţional şi pentru controlul imigraţiei� integrarea considerentelor de mediu în celelalte politici� urmărirea efectivă a punerii în practică a legislaţiei UE în actualele şi viitoarele state membre

4. Politica de vecinătate

Pe măsură ce UE se extinde, este necesară o politică de vecinătate care să propage prosperitatea şibuna guvernare în ţările învecinate, pentru a crea un cerc de stabilitate şi de securitate în jurulnostru. Noile forme de parteneriat pot să ajute UE să propage stabilitatea, prosperitatea şi buna

15

guvernare în ţările nemembre. Pentru unele din acestea, perspectiva aderării la UE poate să fie unstimulent puternic pentru progres şi reformă.

În consecinţă, acest raport face următoarele recomandări :� Ar trebui dezvoltate forme superioare de parteneriat între UE şi ţările vecine, indiferent dacă

acestea din urmă aderă sau nu la Uniune.� În cazul ţărilor care ar putea să adere la UE în anii următori, ar trebui să insistăm asupra unor

pregătiri satisfăcătoare în vederea aderării, precum şi asupra respectării criteriului politic şi acelorlalte criterii.

� Procesul de extindere ar trebui să continue cu Bulgaria şi România, precum şi cu Turcia. Pentruţările din Balcanii Occidentali, perspectiva aderării viitoare la UE poate să fie un catalizatorpentru schimbare.

5. Rolul Europei în afacerile internaţionale

� Cele 10 noi ţări cu 75 de milioane de cetăţeni care se adaugă celor 15 state membre cu 375 demilioane de locuitori pot să întărească capacitatea UE de a influenţa cursul evenimentelor înlume. Acest lucru va ajuta Europa să facă faţă provocării pe care o reprezintă globalizarea. Dupăcum o arată însă evenimentele recente, Uniunea Europeană poate să influenţeze ceea ce seîntâmplă în lume doar dacă este capabilă să adopte o linie politică clară şi să vorbească pe osingură voce.

� În sfera relaţiilor economice internaţionale, UE este deja un actor principal, dar nu îşi foloseştela maximum influenţa de care se bucură; extinderea va constitui un prilej pentru a o utiliza maibine.

� În sfera afacerilor externe, securităţii şi apărării, UE a făcut un progres limitat, dar nu şi-adezvoltat mijloacele sau voinţa de a acţiona în mod efectiv. În prezent, în privinţa unei problemecheie de politică externă - problema Iraq-ului - UE ca atare este total absentă. UniuneaEuropeană nu mai poate să continue îmbinarea puterii economice cu slăbiciunea politică.

� Nu trebuie să ratăm această ocazie a extinderii la 25 de membri pentru a câştiga mai multăautoritate, coerenţă şi influenţă pe scena internaţională. UE şi statele sale membre ar trebui sătragă fără întârziere învăţămintele care se impun din experienţa cu Iraq-ul: folosirea şiperfecţionarea mecanismelor din cadrul Uniunii Europene pentru a ajunge la o înţelegere şipoziţie comună în ceea ce priveşte unele probleme cheie.

Prin urmare, concluziile acestui raport sunt că, în perspectiva extinderii :� ar trebui să reflectăm fără întârziere la necesitatea de a reconstrui o politică externă comună

reală, cu intenţia de a vorbi pe o singură voce� Convenţia privind Viitorul Europei ar trebui să ducă la o îmbunătăţire a reprezentării UE pe

plan extern.

Europa este sau ar trebui să fie o adevărată uniune politică. Dacă această dorinţă politică esteîmpărtăşită de politicienii şi popoarele Europei, atunci ea va deveni realitate. Dacă această voinţăpolitică nu există (sau a încetat să existe), atunci ar trebui să nu ne mai amăgim.

16

Non-extindereaO întrebare ipotetică

Se pune uneori întrebarea “ Care ar fi costul nerealizării extinderii?” Pot fi calculate oareconsecinţele pe care le-ar avea nerealizarea de către UE a preconizatei sale extinderi – tot aşa cumau fost calculate “costurile non-Europei” înainte ca UE să pună bazele pieţei unice?

Cele două situaţii diferă. Extinderea UE este un proces aflat în desfăşurare de peste un deceniu, carea dat deja rezultate: nu se poate “să dăm ceasul înapoi”. În plus, raţiunile extinderii nu sunt numaieconomice, ci şi politice, fiind greu de cuantificat. Întrebarea merită însă un răspuns. Ea ne obligă sătrecem în revistă rezultatele şi perspectivele procesului de extindere.

Ce s-a realizat până în prezent?♦ Perspectiva aderării la UE a accelerat procesul de transformare în Europa Centrală şi de Est

ce a urmat după căderea comunismului.♦ Apariţia democraţiilor stabile în acea regiune a întărit securitatea Europei pe ansamblul ei.

Cauzele conflictelor, cum ar fi problemele legate de minorităţi şi de frontiere, au fostînlăturate.

♦ Creşterea rapidă a comerţului a însemnat noi pieţe şi investiţii pentru membrii UE: viitoarelestate membre desfăşoară deja cea mai mare parte a comerţului lor cu UE.

Fără proiectul extinderii UE, multe din aceste câştiguri nu ar fi fost posibile.

17

Ce ne rezervă viitorul?

O întârziere a extinderii sau abandonarea acesteia, ca rezultat al neratificării de către statele membreUE, ar constitui un eşec politic major pentru Europa. Într-o asemenea situaţie, atât UniuneaEuropeană, cât şi ţările candidate ar avea de suportat costurile:♦ Nerealizarea extinderii pieţei unice, având drept rezultat o creştere mai mică în ţările

candidate, ar lipsi UE de câştiguri economice.♦ Pentru ţările candidate, acest lucru ar diminua stimulentele pentru realizarea reformei, ar

descuraja investiţiile străine şi ar reduce creşterea economică.♦ O astfel de situaţie ar putea fi o sursă de instabilitate politică, cu posibile repercusiuni pentru

UE. Ea ar duce la o escaladare a riscurilor în regiunea Balcanilor, unde pacea şi stabilitateasunt încă fragile.

♦ În absenţa extinderii, UE ar fi mai puţin capabilă să combată criminalitatea organizată,imigraţia ilegală şi terorismul.

♦ Deziluzionarea ţărilor candidate ar alimenta euroscepticismul din UE şi din alte regiuni.

Astfel, costurile nerealizării extinderii – atât pe plan politic, cât şi pe plan economic – ar fi ridicateşi ar fi suportate de actualii membri, precum şi de cei excluşi. Aceasta ar presupune nu numaipierderea beneficiilor în viitor, dar şi irosirea eforturilor şi investiţiilor din trecut. “Ceilalţieuropeni” ar rămâne vecinii UE, nişte vecini supăraţi şi plini de resentimente, mai puţin dispuşi săparticipe la rezolvarea problemelor care depăşesc frontierele naţionale din Europa sau la împărţirearesponsabilităţii de a modela rolul Europei în lume.

18

Capitolul 1

CONSTRUIREA NOII EUROPE

Viitoarea extindere este un nou pas către integrare europeană: o ocazie istorică de a punte capătdivizării artificiale între Europa de Vest şi de Est şi de a reunifica continentul nostru.

Extinderea care urmează să includă 10 noi state membre, inclusiv state din Europa Centrală şi deEst, evidenţiază idealurile, valorile şi obiectivele fundamentale ale UE. Încurajarea păcii, stabilităţii,democraţiei şi prosperităţii în întreaga Europă prin integrarea statelor şi popoarelor constituieraţiunea de a fi a UE. Extinderea transpune în viaţă această viziune prin încurajarea integrăriieconomice şi politice. Pentru statele din Europa Centrală şi de Est, aderarea simbolizează oreîntoarcere în Europa şi şansa de a-şi ancora ferm propriile democraţii în cadrul UE.

Unificarea continentului european demonstrează dinamismul şi progresul continuu al UE. În ultimii30 de ani, UE a primit noi state membre în patru valuri consecutive – acesta fiind al cincilea val.Extinderea nu a împiedicat UE să realizeze progrese, deseori chiar în perioadele în care ea primeanoi membri în rândurile sale. Actualul proces de extindere lansează însă noi provocări care implicăatât oportunităţi, cât şi riscuri.

Principalele date în procesul de extindere

1989 Căderea Zidului BerlinuluiIniţierea sprijinului financiar al Comunităţii Europene destinat ţărilor din EuropaCentrală şi de Est pentru reforma şi refacerea economiilor lor

1990 Cipru şi Malta solicită să devină membri ai UE1990-1996 Încheierea Acordurilor de Asociere (Acorduri Europene) cu state din Europa

Centrală şi de Est1993 Consiliul European de la Copenhaga aprobă extinderea UE pentru a include ţări din

Europa Centrală şi de Est şi defineşte criteriile pe care trebuie să le îndeplineascăpentru aderare

1993 Comisia Europeană publică Opiniile sale privind Cipru şi Malta1994 Consiliul European de la Essen aprobă strategia de pre-aderare1994-1996 Zece state din Europa Centrală şi de Est solicită să devină state membre UE.1997 Comisia Europeană publică Opiniile sale privind ţările din Europa Centrală şi de

Est şi propune o strategie a procesului de extindere în “Agenda 2000”1998 Încep negocierile de aderare cu Ungaria, Polonia, Estonia, Slovenia, Cehia şi Cipru.

Malta îşi reactivează cererea de a deveni membru al UE1999 Consiliul European de la Berlin aprobă “Agenda 2000” şi o perspectivă financiară

pentru extinderea UETurcia este acceptată în procesul de extindere a UE pe baza criteriilor de laCopenhaga

2000 Încep negocierile cu Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria, România şi Malta2002 Consiliul European de la Copenhaga marchează sfârşitul negocierilor de aderare cu

Cipru, Malta, Slovacia, Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Letonia şiLituania

19

De ce se extinde UE

Extinderea UE este rezultatul hotărârii de a împărţi cu alte state beneficiile obţinute de EuropaOccidentală prin crearea unei zone stabile, unde războiul a devenit imposibil. UE areresponsabilitatea de a ajuta ţările vecine să se dezvolte din punct de vedere economic şi democratic,în paralel cu promovarea stabilităţii şi securităţii.

Acest ideal îşi are rădăcinile în experienţa acumulată datorită tulburărilor manifestate pe continentuleuropean în anii interbelici, a distrugerilor cauzate de ultimul război şi a optimismului care aînceput să se manifeste în perioada de după război. Pacea şi stabilitatea constituie premisele uneieconomii prospere, reciproca fiind în egală măsură valabilă. Raţionamentul părinţilor fondatori aiUE s-a bazat pe logica faptului că integrarea economiilor din Europa Occidentală ar prevenirăzboiul şi ar crea pace, stabilitate şi prosperitate pentru toţi cetăţenii, pretutindeni în Europa.Această viziune este în continuare importantă, după cum a demonstrat-o şi dezintegrarea violentă afostei Iugoslavii.

Extinderea prin primirea de noi state membre va defini cadrul politic şi economic al UE pentru maibine de o generaţie de acum încolo.

De ce doresc ţările să adere

De-a lungul istoriei lor, ţările din Europa Centrală şi de Est au suferit din cauza expansionismuluistatelor vecine mai mari, din Est şi Vest. Cererea lor de a adera la UE a reflectat teama de a se găsiîn situaţia de a fi libere, dar fără nici un fel de legături care să le ancoreze într-o Europă care seschimbă rapid. Pentru a beneficia de o securitate sporită, aceste state îşi doreau să adere atât la UE,cât şi la NATO.

Aderarea la UE reprezintă punctul culminant al visului acestor ţări de a se reîntoarce în Europadupă divizarea artificială creată de Cortina de Fier. Aderarea lor la Uniune simbolizează revenireaîn familia europeană, dă un caracter stabil tinerelor democraţii din aceste ţări şi creează climatulnecesar pentru realizarea unor economii de piaţă echilibrate din punct de vedere social. Aderareaaduce cu sine beneficii economice şi sociale care stau la baza dezvoltării democratice, oferind accesla piaţa unică şi la asistenţă financiară suplimentară. Ea oferă mai multe oportunităţi de investiţiidirecte şi refacere economică, un mediu de afaceri stabil şi politici sociale progresiste.

Extinderile anterioare

UE are un trecut ce include extinderi încununate de succes. În 1973, au devenit membri MareaBritanie, Danemarca şi Irlanda; ulterior au fost primite Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986,după căderea regimurilor dictatoriale, aderarea la UE susţinând astfel dezvoltarea lor democratică;în 1995, Austria, Finlanda şi Suedia au devenit membre ale UE. În ultimii 30 de ani, UniuneaEuropeană s-a extins de la 6 state membre cu o populaţie de 185 milioane la o entitate internaţionalăce numără 15 state membre, cu 375 de milioane de cetăţeni. Acum ea este pe punctul de a seextinde la 25 de state membre, cu o populaţie de 450 de milioane de cetăţeni.

Extinderea nu a împiedicat însă dezvoltarea în profunzime. La vremea aderării Spaniei şiPortugaliei, UE lansa programul pieţei unice şi politicile de mediu, coeziune economică şi socială,cercetare, tehnologie şi afaceri sociale. În 1992, Tratatul de la Maastricht a pregătit uniuneaeconomică şi socială, într-un moment în care se afla în curs de desfăşurare aderarea Suediei,Finlandei şi Austriei. Apoi, UE a lansat moneda unică (euro), într-o perioadă în care simultannegocia actuala rundă a extinderii.

20

Runda actuală

UE se pregăteşte acum să primească în rândul membrilor săi opt ţări din Europa Centrală şi de Est(Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Slovenia) şi două statemediteraneene, Malta şi Cipru (vezi Tabelul 1 din Anexă, pentru date cu privire la populaţia,suprafaţa şi economia acestora). Aceste ţări s-au pregătit pentru aderare mai bine de un deceniu, înconformitate cu criteriile formulate de UE.

Criteriile pentru a deveni stat membru

Reuniunea la nivel înalt a liderilor UE de la Copenhaga, în iunie 1993, a lansat promisiunea istoricăpotrivit căreia “ţările din Europa Centrală şi de Est, care îşi exprimă dorinţa în acest sens, vor puteaadera la Uniune de îndată ce sunt în măsură să îşi asume obligaţiile de membru, prin îndeplinireacondiţiilor economice şi politice”.

Cu acea ocazie, au fost specificate clar pentru prima oară condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru adeveni membru, ce au devenit cunoscute sub numele de “criteriile de la Copenhaga”. Acesteastabilesc anumite standarde pentru ţările care aspiră să devină membre ale UE:♦ Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului,

respectarea şi protecţia minorităţilor.♦ Existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii

concurenţiale şi forţelor de piaţă din cadrul Uniunii.♦ Capacitatea de a îndeplini obligaţiile de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii

politice, economice şi monetare.

Primul criteriu, cel “politic”, este considerat a fi o condiţie prealabilă pentru deschidereanegocierilor de aderare, în timp ce celelalte criterii trebuie să fie îndeplinite până în momentuladerării. Al treilea criteriu presupune ca noii membri să fie capabili să preia politicile şireglementările UE (“‘acquis”-ul), pe care apoi să le pună în practică şi aplice în mod efectiv.

Beneficiile procesului de extindere sunt deja vizibile. În viitoarele state membre din EuropaCentrală şi de Est, au apărut deja democraţii stabile, instituţii democratice şi un respect tot mai marepentru minorităţi. Reformele lor economice au determinat deja obţinerea unor rate înalte de creştereeconomică (în comparaţie cu ratele de creştere din UE) şi perspective mai bune de ocupare a forţeide muncă. Acest proces a fost încurajat de perspectiva de a deveni stat membru UE, precum şi deasistenţa financiară acordată de Uniunea Europeană şi de alte instituţii internaţionale.

“Condiţionalitatea” impusă de aceste criterii ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru UE aavut un puternic impact asupra ritmului reformelor şi le-a conferit un caracter ireversibil.Stabilitatea şi prosperitatea tot mai mare care au rezultat sunt în beneficiul actualilor şi viitorilormembri.

Astfel, UE reunifică progresiv continentul şi extinde către alţi europeni zona de pace, stabilitate şiprosperitate de care s-au bucurat mai multe generaţii din Europa Occidentală.

21

Capitolul 2

CETĂŢENII ŞI UNIUNEA ÎN CURS DE EXTINDERE

Unul dintre obiectivele acestui raport este să abordeze întrebările, problemele şi îndoielileexprimate în diferite cercuri, pe măsură ce UE se apropie de momentul extinderii sale. Ce ştimdespre preocupările şi aşteptările cetăţenilor din actualele şi viitoarele state membre?

Actualii membri

Una din preocupările importante ale cetăţenilor în ceea ce priveşte extinderea UE este domeniulsecurităţii personale: există oare riscul creşterii criminalităţii şi al imigrării? Vom asista oare la oscădere a exigenţei standardelor de protecţie a consumatorilor, în special a standardelor alimentare,şi la ameninţări tot mai mari împotriva mediului înconjurător, cum ar fi riscurile pe care le prezintăinstalaţiile nucleare din viitoarele state membre ? Aceste temeri derivă parţial din necunoaştereasituaţiei reale din aceste ţări, dar şi din conştientizarea faptului că în perioada în care ţările dinEuropa Centrală şi de Est se aflau sub regimul comunist, au apărut mari decalaje sociale şieconomice, pe măsură ce standarde tot mai riguroase erau progresiv introduse în Occident.

Decalajul economic şi social explică şi celelalte preocupări existente în actualele state membre:faptul că salariile mai mici şi protecţia socială mai redusă din noile state membre vor duce larelocarea investiţiilor şi locurilor de muncă – astfel de situaţii au apărut deja – şi că libera circulaţiea lucrătorilor în cadrul unei pieţe lărgite vor determina un flux de forţă de muncă migrantă. Acestepreocupări în legătură cu extinderea fac parte, desigur, din neliniştea generală înregistrată însectoarele vulnerabile ale societăţii, legată de procesul de ajustare care are loc pretutindeni în lume,proces ce însoţeşte globalizarea.

Întrebările care se pun diferă în funcţie de ţările în cauză. În state membre ca Germania şi Austria,care se învecinează cu viitoarele state membre, există o preocupare în legătură cu impactul social şieconomic direct pe care îl va avea abolirea frontierelor, în vreme ce percepţiile înregistrate în statelemembre cu o poziţie geografică mai îndepărtată sunt mai vagi.

În fine, există îndoieli în multe cercuri cu privire la capacitatea instituţiilor comunitare, în forma loractuală, de a face faţă complexităţii tot mai mari a procesului decizional. O dată cu creştereanumărului de membri de la 15 la 25, “mai mult” va însemna oare “mai puţin” ?

Sondajele de opinie arată că populaţia din cele 15 state membre este în general în favoareaextinderii. În cel mai recent sondaj Eurobarometru (publicat în noiembrie 2002 – vezi Tabelul 2 dinAnexă) 66 % din respondenţii din cele 15 state membre ale UE s-au exprimat în favoarea extinderiiUniunii Europene, în timp ce 22% au fost împotrivă; restul celor chestionaţi fie că nu au dat unrăspuns (9%) fie au răspuns că opinia lor variază în funcţie de ţările implicate (3%).

Majoritatea respondenţilor (82%) au auzit deja de procesul de extindere, deşi nu au fost prea mulţicei care ştiau care sunt ţările în cauză (40% nu au putut să numească nici măcar o singură ţară).Ţările candidate cele mai cunoscute în rândul populaţiei din cele 15 state membre UE sunt Turcia(citată de 31% din respondenţi), Polonia (30%), Cehia (16%) şi Ungaria (12%). Cei care auziseră deprocesul de extindere au înclinat în favoarea acestuia, spre deosebire de cei care nu erau la curent cuexistenţa sa.

Cotele cele mai ridicate de sprijin au fost înregistrate în Italia şi Irlanda (în jur de 80%), urmate deSpania şi Belgia (70-75%); sprijinul cel mai slab s-a înregistrat în Regatul Unit al Marii Britanii,

22

Suedia şi Finlanda (50-55%); în Germania şi Franţa, cotele de sprijin erau apropiate de media dinUE (66%).

Alte întrebări din sondajul Eurobarometru conţin date interesante despre părerile cetăţenilor cuprivire la consecinţele extinderii. Majoritatea respondenţilor (peste două-treimi) au fost de părere căextinderea:� va permite societăţilor comerciale din ţările lor să se extindă pe noi pieţe� va face mai puternică vocea UE pe scena internaţională� va reduce riscurile de război şi conflict în Europa� va facilita abordarea problemelor de mediu la nivel european

Cât despre consecinţele negative, majoritatea a fost de părere că:� extinderea va face mai dificilă luarea deciziilor într-o Uniune Europeană lărgită� extinderea va fi foarte costisitoare pentru ţara lor� mulţi cetăţeni din noile state membre se vor stabili în ţara lor� deschiderea frontierelor va face mai dificilă combaterea criminalităţii şi traficului ilegal de

droguri

O minoritate semnificativă de respondenţi au fost de părere că extinderea:� va determina o creştere a şomajului în ţara lor� va reduce standardul de protecţie socială.

Cu toate acestea, argumentele politice de ordin general în favoarea extinderii au întrunit consensulgeneral, majoritatea respondenţilor fiind de acord că :� “avem datoria morală să reunificăm Europa după divizarea din perioada Războiului Rece”� “este normal şi justificat din punct de vedere geografic ca noi membri să adere la UE”.

Viitorii membri

În viitoarele state membre, principalele întrebări cu privire la impactul aderării sunt de naturădiferită, deoarece UE reprezintă încă ceva “straniu”, în legătură cu care majoritatea cetăţenilor nu auo experienţă directă. Cu toate acestea, unele din întrebările care se pun cu privire la efectele aderăriila o organizaţie supranaţională sunt valabile şi pentru actualele state membre UE: pierdereasuveranităţii naţionale, a identităţii naţionale sau locale, dificultatea de a influenţa şi de a înţelegedeciziile luate la nivel european.

În domeniul economic şi social, speranţele şi temerile legate de UE sunt influenţate de experienţatranziţiei economice – în cele mai multe cazuri o experienţă dificilă, în care reformele şi adaptărileau condus la adâncirea inegalităţilor, dar şi la creştere economică. Concurenţa Occidentului şiinvestiţiile străine au supus deja presiunilor întreprinderile cu capital local.

Discuţiile privind UE în viitoarele state membre au fost influenţate de progresul negocierilor deaderare, ale căror rezultate au făcut obiectul unor analize minuţioase. Deşi este un fapt generalrecunoscut în cercurile politice că actualele condiţii de aderare sunt cele mai bune care puteau fiobţinute, Uniunea Europeană, în calitate de partener de negocieri, a apărut uneori într-o luminădefavorabilă, de exemplu la capitolele de negociere buget şi agricultură, precum şi atunci când afost vorba de poziţia restrictivă cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor. Astfel, în aceste ţăriexistă punctul de vedere potrivit căruia, chiar după aderare, ele nu vor fi tratate ca parteneri egali, civor avea oarecum un statut de “categoria a doua”.

23

În viitoarele 10 state membre, Eurobarometrul a înregistrat consecvent cote ridicate de sprijinpentru aderarea la UE. Potrivit celor mai recente rezultate disponibile (pe baza unor interviuridesfăşurate în septembrie şi octombrie 2002 – vezi Tabelul 3 din Anexă) :� 52% dintre respondenţi au spus că apartenenţa la UE este un “lucru bun”� 61% ar vota favorabil într-un referendum.

Rămâne de văzut dacă aceste indicii vor fi confirmate de referendumurile care vor fi organizate înaceste ţări în cursul anului 2003. La data finalizării acestui raport, primul referendum a avut dejaloc în Malta, cu un rezultat favorabil aderării la Uniunea Europeană.

Întrebări adresate frecvent

Deşi poziţiile faţă de extindere sunt în generale favorabile, atât în actuala UE, cât şi în viitoarelestate membre, în rândul opiniei publice şi în cercurile politice se pun nenumărate întrebări, deseorisceptice.

Întrebări adresate frecvent

� Care va fi impactul extinderii asupra ocupării forţei de muncă şi salariilor ? Se vor reducelocurile de muncă ca rezultat al unei concurenţe mai susţinute în UE extinsă ? Vom asistaoare la un “dumping social” ?

� Vor aplica corect reglementările UE noile state membre, inclusiv reglementările careguvernează piaţa unică ?

� Vor adopta noile state membre moneda unică europeană în momentul aderării ?� Extinderea va aduce oare cu sine o grad sporit de nesiguranţă, un risc crescut de

criminalitate, mai mulţi imigranţi?� Vor deveni standardele de protecţie a consumatorului şi populaţiei mai puţin riguroase o

dată cu aderarea noilor membri ? De ex. standardele alimentare, securitatea nucleară,protecţia mediului ?

� Aderarea la UE va însemna o pierdere a identităţii mele sau a ţării mele?� Îşi va pierde ţara mea suveranitatea în momentul aderării la UE ? Va fi ea un stat membru

“de categoria a doua”?� Va fi oare posibil să se ia decizii la nivel european cu 25 de membri?� Cum poate Europa să vorbească cu adevărat într-un singur glas în afacerile internaţionale în

condiţiile în care are atât de mulţi membri?� Următoarea rundă a extinderii va fi urmată de altele, în care vor adera alte noi ţări?

Aceste întrebări sunt grupate în patru mari teme abordate în următoarele capitole ale acestui raport,care analizează impactul extinderii asupra:

� economiei europene (ocuparea forţei de muncă, ritm de creştere, finanţe, etc.),� calităţii vieţii cetăţenilor europeni (securitate, standarde de protecţie, etc.),� relaţiilor UE cu vecinii săi şi rolului său în lume,� modului în care europenii acţionează împreună pentru a realiza politicile comunitare.

24

Capitolul 3

ECONOMIE, PIAŢA MUNCII ŞI FINANŢE

Capitolul de faţă prezintă ceea ce s-a realizat până acum în vederea integrării economice în UE aviitoarelor ţări membre şi ce a mai rămas de făcut în continuare pentru ca extinderea să fie unsucces. Capitolul abordează întrebările cel mai des întâlnite referitor la modul în care extinderea UEva afecta dezvoltarea economică, piaţa muncii şi finanţele UE.

Atât pentru statele membre cât şi pentru cele ce vor dobândi acest statut, se impune gestionarea atâta oportunităţilor economice, cât şi a riscurilor pe care le presupune extinderea, succesul extinderiidepinzând de cât de bine se realizează această gestionare. Măsura în care ţările, firmele şi oameniivor câştiga sau vor pierde în urma extinderii va depinde de propriilor lor decizii şi nu de extindereaca atare a UE. Cu toată importanţa pe care o au politicile UE, succesul economic al ţărilor membrea stat şi va sta în continuare în propriile lor mâini.

În termeni strict economici, viitoarea extindere a UE înseamnă integrarea unui grup de ţări careconstituite o economie mare şi bogată cu 375 de milioane de locuitori, cu un grup de ţări mult maipuţin bogate, cu o populaţie totală de 75 de milioane de locuitori. Atât teoria cât şi experienţatrecută ne pot ghida în evaluarea consecinţelor economice posibile.

În termeni relativi, creşterea populaţiei (20%) şi a suprafeţei (23%) rezultate din extinderea din2004 nu sunt superioare celor din extinderile precedente. Extinderea din 1973 cu includerea MariiBritanii, a Danemarcei şi Irlandei, a fost proporţional mai mare, din punctul de vedere al populaţiei.Extindea din 1995 cu includerea Austriei, Suediei şi Finlandei a fost proporţional mai mare dinpunctul de vedere al suprafeţei teritoriale.

Actuala extindere este diferită de extinderile anterioare datorită diferenţelor economice: în viitoareleţări membre PIB-ul pe cap de locuitor este în medie 40% din PIB-ul actualelor state membre(paritate bazată pe puterea de cumpărare). Actuala extindere se aseamănă cel mai mult cuextinderea prin integrarea Spaniei şi Portugaliei, din 1986, care a dus la o creştere cu 16% apopulaţiei UE: PIB-ul acestor ţări reprezenta în medie aproximativ 70% din PIB-ul UE de la aceadată (paritate bazată pe puterea de cumpărare).

O altă diferenţă între actuala extindere şi extinderile precedente este aceea că majoritatea noilormembri se află în etapa de tranziţie de la tipul de economie planificată la sistemul economiei depiaţă şi au trecut prin reforme economice dificile, independent de eforturile lor de a intra în UE.

Unii comentatori au comparat viitoarea extindere cu crearea Zonei Nord-americane a LiberuluiSchimb (NAFTA) între Statele Unite ale Americii, Canada şi Mexic, în anii ’90, pe baza faptului căveniturile în Mexic erau şi sunt încă mult mai mici decât cele din SUA şi Canada.1 Insă NAFTAeste doar o zonă a liberului schimb, în vreme ce integrarea în UE presupune o uniune vamală, olegislaţie comună, o monedă unică, libera circulaţie şi o integrare politică şi juridică.

În actualele şi viitoarele state membre ale UE, condiţiile economice variază considerabil: acestcapitol nu îşi propune însă să examineze fiecare ţară în parte, deşi menţionează impactul în cazuriparticulare şi relevante. Capitolul de faţă se concentrează, în mod necesar, pe efectul intrării în UE aţărilor din Europa Centrală şi de Est; Cipru şi Malta sunt ţări mult mai mici, cu un produs internbrut de 10 şi respectiv 4 miliarde de euro, şi care nu au trecut printr-un proces de tranziţie de la o

1 T. Boeri et al. 2002.

25

economie centralizată. Dată fiind dimensiunea lor modestă, aceste două ţări nu afectează multanaliza economică de ansamblu. În rândul actualelor state membre, extinderea UE va avea unimpact economic mai important asupra acelor ţări care au graniţă comună cu viitoarele statemembre, în speţă Germania şi Austria.

Efectele economice

Extinderea UE la 25 de state membre (EU-25) va aduce încă 75 milioane de consumatori pe piaţăunică europeană. Acest lucru ar trebui să ducă la intensificarea schimbului de mărfuri şi servicii, laeconomii de scală, la creşterea concurenţei şi a investiţiilor, conducând astfel la o mai mare creştereeconomică, atât în actualele, cât şi în viitoarele ţări membre. În acest sens, extinderea seamănă cuprocesul de realizare a pieţei unice, prin care a trecut UE în anii 90. În plus, noile state membre sepot aştepta la rate ale creşterii relativ mari, având în vedere posibilităţile “de a ajunge din urmă”asociate cu veniturile mai mici pe cap de locuitor.

Analizarea viitoarei creşteri economice depinde în mare măsură de comerţ, investiţii şi imigraţie,trei factori pe care îi vom analiza în continuare.

Comerţul

Integrarea economică extensivă între actualele şi viitoarele stat membre a fost înfăptuită deja caparte a procesului de pre-aderare (vezi Tabelul 4 din Anexa care ilustrează creşterea rapidă acomerţului din ultimii ani).

Deoarece schimbul de mărfuri cu UE s-a liberalizat în mare măsură în cursul anilor 90, apartenenţala UE înseamnă trecerea la uniunea vamală de la zona de liber schimb preexistentă. Aceasta vaavea, pe termen scurt, doar un impact imediat redus asupra comerţului de mărfuri cu noile statemembre, urmând ca avantajele să apară doar pe termen mediu şi lung, ca efect al creşteriiinvestiţiilor şi al specializării continue a producţiei.

Cu toate acestea, rămân domenii în care comerţul încă nu s-a liberalizat complet, cum ar fi sectorulautomobilelor, iar comerţul cu servicii, inclusiv servicii financiare, este limitat. Nici comerţulagricol nu este complet liberalizat, deşi comerţul cu produse agro-alimentare a crescut substanţial înperioada de pre-aderare. Comentatorii remarcă faptul că este posibil ca extinderea să conducă la ocreştere a volumului schimburilor comerciale între noile state membre, mai ales între cele dinEuropa Centrală şi de Est.

Estimările asupra impactului extinderii asupra actualei UE sunt, în general, limitate, dată fiinddimensiunea economică mult mai mare a acesteia. O astfel de estimare este aceea potrivit căreiaactualele state membre ale UE vor câştiga probabil în total aproximativ 10 miliarde euro, pe termenlung, însemnând o creştere cu 0,2% a PIB-ului în aceste ţări, care ar putea duce la crearea aaproximativ 300.000 de locuri de muncă (în ipoteza unui raport constant volum muncă – volumproducţie).2 Acest câştig economic se va distribui probabil inegal între actualele state membre,Germaniei revenindu-i în jur de o treime.

Pentru noile state membre, economiştii sunt cu toţii de acord că este posibil ca, în cazul lor,câştigurile să fie proporţional mult mai mari, ca o reflectare a faptului ca 70% din exporturileacestor ţări merg către actuala UE (doar 4% din exporturile UE merg, în prezent, spre noile statemembre) şi a faptului că economiile lor sunt mult mai mici. O recentă sinteză întocmită pe bazaliteraturii de specialitate ajunge la concluzia că: “simulările care au ca punct de plecare relaţiile

2 Grabbe, H. 2001

26

comerciale demonstrează că, de regulă, ţările candidate, ca grup, câştigă undeva între 1.5 % şi 8%sau chiar 10% din PIB, pe termen scurt şi mediu”.3

Investiţiile

Deoarece există deja schimburi comerciale libere substanţiale, iar mobilitatea forţei de muncă s-arputea să rămână limitată timp de câţiva ani după extindere, investiţiile sunt cheia creşteriieconomice viitoare în noile state membre.

Investiţiile Străine Directe (ISD) au fost deja încurajate în viitoarele state membre în perspectivaaderării la UE. Este dificil de estimat însă gradul în care acestea vor creşte în viitor. Dupăextinderile precedente, s-au înregistrat salturi considerabile în fluxul investiţiilor străine, mai ales înPortugalia şi Spania; dar acest lucru nu s-a întâmplat în toate cazurile, iar creşterea ISD depinde depoliticile de ajustare sănătoase şi de o bună guvernare la nivel naţional. Unii comentatori sugereazăcă, ţinând cont de nivelul ISD deja mare, de eliminarea facilităţilor fiscale speciale şi de încheiereaprocesului de privatizare, nu se întrevede o creştere a ISD după extindere. Pe de altă parte, seargumentează că integrarea efectivă în UE va duce la o creştere semnificativă a fluxuluiinvestiţional, presupunând că situaţia locală este încurajatoare în acest sens. Creşterea siguranţeilegislative pe care o impune calitatea de membru UE şi eliminarea “clauzelor protecţioniste” dinactualele acorduri dintre ţările candidate şi UE, care au limitat, se pare, exporturile acestor ţări, vorconstitui tot atâţia factori favorizaţi. Comentatorii din cercurile de afaceri consideră că multecompanii au pregătite noi proiecte de investiţii în aşteptarea finalizării extinderii UE, ceea cesugerează că ne putem aştepta la o creştere a investiţiilor. Se poate observa că NAFTA a avut caefect creşterea considerabilă a investiţiilor în producţie, în Mexic. În cazul aderării la UE, efectul“deblocării” accesului la piaţă, reglementările comune şi orientarea economică ar trebui să aibă unefect şi mai puternic.

Astfel, este posibil ca efectul dinamic - un cerc virtuos între creştere şi investiţie – va duceprobabil, în continuare, la o creştere economică rapidă în noile stat membre, după aderare. Totuşi,experienţa extinderilor anterioare arată că acest dinamism nu se declanşează automat, ci va depindede adoptarea unor politici sănătoase, favorabile creşterii economice, atât de către noile statemembre, cât şi de către UE în ansamblul său.

Chiar şi în cele mai optimiste scenarii, convergenţa economică a noilor state membre cu actualelestate membre va fi un proces îndelungat , care va dura câteva decenii. Costurile şi beneficiile nuvor apărea, neapărat, în aceeaşi perioadă; costurile asociate creşterii concurenţei şi alinierii vorapărea probabil mai devreme, în primii ani după integrare. Însă, pe termen lung, beneficiile pot fifoarte mari, dacă se aplică politici adecvate. Ratele creşterii economice înregistrate recent deviitoarele state membre (vezi Tabelul 5 din Anexă) sunt mai mari decât cele din actualele statemembre ale UE.

Migraţia şi piaţa muncii

Deoarece migraţia lucrătorilor duce la câştiguri economice în ţările gazdă, ea ar putea fi unul dinavantajele majore ale extinderii UE.

Majoritatea cetăţenilor din viitoarele state membre pot deja circula liber (fără viză) pe teritoriul UE.Peste 850.000 sunt rezidenţi UE, reprezentând 0,2% din populaţia acesteia. Migraţia (cel maiadesea, a muncitorilor sezonieri) se concentrează mai mult către ţările şi regiunile vecine; două-treimi din cei care migrează se stabilesc în Germania şi aproximativ 14% în Austria.

3 Pelkmans, J. 2002

27

Există o preocupare generală la nivelul UE privind o eventuală migrare masivă a lucrătorilor dinnoile state membre, după extindere, cauzată de diferenţa mare de venituri. Aceste temeri însă nu sevor adeveri probabil în realitate.

Experienţa aderărilor anterioare a ţărilor cu venituri mici este edificatoare. Migraţia netă dinspreSpania şi Portugalia, după aderarea lor la UE, a fost aproape zero în a doua jumătate a anilor 80. Înperioada respectivă, au existat restricţii asupra migrării populaţiei, care s-au menţinut pe o perioadăde tranziţie de şapte ani. Chiar şi după eliminarea restricţiilor, care a coincis cu recesiunea de laînceputul anilor 90, migraţia dinspre aceste ţări a fost nesemnificativă.

Un aranjament provizoriu similar a fost agreat şi pentru extinderea viitoare: astfel, actualele statemembre vor avea dreptul să restricţioneze afluxul de forţă de muncă dinspre Europa Centrală şi deEst timp de şapte ani. Trei din actualele state membre şi-au arătat intenţia de a nu restricţionaintrarea lucrătorilor din noile state membre, după extindere. Deoarece ţările gazdă obţin avantajeeconomice de pe urma imigraţiei, având în vedere că aceasta acoperă necesarul de forţă de muncăcalificată şi necalificată, aceste trei ţări vor beneficia de pe urma acestei decizii. Celelalte statemembre ar trebui de asemenea să decidă cât mai repede posibil, dacă permit libera circulaţie a forţeide muncă din Europa Centrală şi de Est, şi nu să aştepte încheierea perioadei de tranziţie.

Libera circulaţie a persoanelor

Una din libertăţile pe care Uniunea Europeană le conferă este libera circulaţie a persoanelor:cetăţenii europeni au dreptul să trăiască şi să muncească în oricare stat membru al Uniunii.

Cum anume se va aplica acest principiu noilor state membre? Există diverse aspecte ale acesteiîntrebări: dreptul de a călători în alte state membre, dreptul de a locui şi munci acolo, şi apartenenţala spaţiul “Schengen”.

După aderare, cetăţenii noilor state membre vor avea dreptul de a călători şi de a se stabili în oricaredin actualele state membre. Insă, pe o perioadă de maximum şapte ani, actualele state membre audreptul să restricţioneze dreptul persoanelor din ţările din Europa Centrală şi de Est de a presta omuncă plătită.

Un alt aspect, separat de dreptul de a munci, este cel al liberei circulaţii a persoanelor în spaţiul“Schengen”. Ţările din acest spaţiu au convenit să elimine controalele la frontierele dintre ele,măsură compensată prin schimbul de informaţii şi întărirea graniţelor externe. Un cetăţean al unuistat membru are libertatea de a trăi şi de a munci oriunde în altă parte în UE, chiar dacă statulrespectiv nu face parte din spaţiul “Schengen”; este cazul Marii Britanii şi al Irlandei. Noile statemembre nu vor devei imediat membri cu drepturi depline ai spaţiului “Schengen”, ci doar după cevor fi îndeplinit într-o măsură satisfăcătoare standardele privind siguranţa frontierelor.

Cifrele calculate de specialişti privind evoluţia migraţiei sunt, în general, modeste. ConsorţiulIntegrării Europene estimează că numărul celor care vor migra spre teritoriul actual al UE, dupăintroducerea liberei circulaţii a forţei de muncă - fără a lua în calcul perioada de tranziţie de şapteani - este de 335.000 (0,1% din actuala populaţie a UE), cu o uşoară creştere în următorii 30 de ani,până la maximum 1,1% din populaţie.4

4 Boeri, T. and H. Brücker, 2000.

28

Ţările şi regiunile din UE aflate în imediata vecinătate a noilor state membre vor fi, probabil, maiafectate decât celelalte. Un raport recent al Centrului de Cercetări în domeniul PoliticilorEconomice sugerează că migraţia net cumulativă sau migraţia pe termen lung dinspre noile statemembre (înregistrată în primii 15-20 de ani de la introducerea liberei circulaţii a forţei de muncă)va ajunge să reprezinte 2-3% din populaţie în Germania5. Regiunile de la graniţă vor înregistra deasemenea o creştere considerabilă a imigrării pe termen scurt (chiar de tip navetă), în căutare delucru.

Aceste cifre estimative trebuie să fie plasate în contextul societăţii europene aflată într-un proces deîmbătrânire, în care nu are loc înlocuirea generaţiilor. Rata natalităţii este scăzută, speranţa de viaţăa crescut, iar raporturile de dependenţă (raportul dintre populaţia în vârstă şi populaţia activă) vorcreşte în anii următori. Pentru actualele state membre ale UE, o creştere a migraţiei poate compensa– dar numai parţial – creşterea dependenţei cauzată de îmbătrânirea populaţiei.

În fine, trebuie remarcat faptul că, dacă politica economică va încuraja creşterea ratei angajărilor şidezvoltarea economică în noile state membre, perspectivele optimiste îi vor determina pe lucrătoriidin aceste ţări să rămână la ei acasă. Per total, aşadar, migraţia dinspre noile state membre va fiprobabil limitată. Care vor fi efectele probabile asupra pieţelor muncii din actualele state membre?Acestea depind, în parte, de combinaţia de lucrători care migrează şi de sectoarele pieţei muncii încare activează aceştia.

Lucrătorii calificaţi care migrează dinspre viitoarele state membre acoperă deja lipsa de forţă demuncă în sectorul serviciilor şi al meseriilor. Aceştia au un nivel de pregătire relativ ridicat, însăadeseori calificarea lor se pierde prin migrare, întrucât aceştia tind să lucreze în aceleaşi sectoare caşi alţi lucrători străini, cum ar fi în construcţii, salubrizare şi manufactură. După extinderea UE, ocreştere a aprovizionării cu mână de lucru necalificată – inclusiv a muncii „la negru” – ar puteaavea un impact asupra salariilor şi ocupării forţei de muncă necalificate din actualele state membre,mai ales în regiunile din vecinătatea noilor state membre.

Efecte vor exista probabil şi asupra cererii de muncă necalificată, ca rezultat al schimbărilor dinzonele industriale. În cazul NAFTA, firmele americane au profitat de diferenţele economice pentrua-şi muta producţia bazată pe investiţii mari de resurse umane, în Mexic, folosindu-se de muncitoriiexistenţi acolo, cu nivel redus de calificare. Dacă integrarea economică a noilor state membre are unefect similar, unele activităţi industriale care necesită multă forţă de muncă s-ar putea deplasa cătreţările şi regiunile învecinate cu noile state membre, cu consecinţe asupra cererii de forţă de muncă.

Deşi aceşti factori vor exercita presiuni asupra muncitorilor cu nivel redus de calificare – ocategorie vulnerabilă a societăţii – în actualele state membre, efectul lor nu trebuie exagerat. Uneledin viitoarele state membre sunt în curs de retehnologizare a producţiei, astfel că o parte dinlucrătorii care vor migra vor avea calificare înaltă. Actualele şi viitoarele state membre trebuie să seasigure că politicilor lor privitoare la piaţa muncii sunt de natură să permită muncitorilor cu nivelredus de calificare să lucreze şi că politicile lor de angajare contribuie la aplicarea unei politicisocio-economice eficiente şi, implicit, la succesul extinderii.

Există de asemenea preocupări legate de ceea ce se cheamă “dumping social”: noile state membre,cu salarii mici şi standarde sociale mai scăzute, vor exercita o presiune inechitabilă asuprastandardelor de viaţă ale actualelor state membre. Aceste temeri reflectă, până la un punct, faptul căactualele state membre vor fi nevoite să adopte politici care să încurajeze creşterea economică şiocuparea forţei de muncă, într-o lume în care concurenţa devine din ce în ce mai acerbă (şi nu doarsau în primul rând ca urmare a extinderii UE). Oricum, temerile mai dramatice sunt exagerate.

5 Boeri, T. et al. 2002.

29

Procesul de aderare la UE include şi adoptarea unui dialog social şi a unor măsuri de reglementaresocială. Pe de altă parte, creşterea productivităţii muncii poate constitui o compensaţie pentruangajatorii care plătesc salarii mai mari. Pe măsură ce nivelul salariilor în noile state membre creşte,aceste diferenţe se atenuează (iar noile state membre vor oferi pieţe de desfacere mai mari pentruprodusele din actualele state membre). Este greu de anticipat cât de rapid vor creşte salariile în noilestate membre, însă este clar că politicile, atât la nivelul UE cât şi la nivel naţional, trebuie săîncurajeze dezvoltarea noilor state membre.

Uniunea economică şi monetară

Noile state membre sunt hotărâte să adopte moneda euro, dar încă nu a fost stabilit un calendar înacest sens.

Noile sate membre şi moneda euro

Conform criteriilor de aderare la UE, ţările candidate trebuie să demonstreze că “sunt capabile să îşiasume obligaţiile de membru, inclusiv aderarea la idealurile uniunii politice, economice şimonetare.” Se presupune că ele vor adopta moneda euro atunci când vor fi pregătite să facă acestlucru, şi nu imediat după aderare.

Există condiţii detaliate şi clar stabilite pentru fiecare nou stat membru, implicând câteva etape:� actuala etapă de pre-aderare, în care ţara candidată trebuie să demonstreze că avansează

ireversibil spre o economie de piaţă viabilă bazată pe competitivitate şi pe o stabilitate macro-economică durabilă;

� o etapă intermediară, post-aderare, în care noul stat membru participă pe deplin la piaţa unică şidemonstrează că progresează în sensul creării condiţiilor necesare în vederea adoptăriimonedei euro;

� o perioadă de minimum 2 ani de participare cu succes la mecanismul ratei de schimb;� îndeplinirea criteriilor aplicabile actualelor state membre pentru adoptarea monedei unice:

deficit bugetar mai mic de 3% din PIB, procent al datoriei mai mic de 60% din PIB, inflaţiescăzută şi rate ale dobânzii mici, apropiate de media la nivel UE; condiţia esenţială o constituieatingerea unui grad suficient de convergenţă reală şi durabilă.

Adoptarea monedei euro va duce la creşterea integrării comerciale a noilor state membre cueconomiile din zona euro, la eliminarea riscurilor cauzate de ratele de schimb asupra investiţiilor şila scăderea pe termen lung a ratelor dobânzii.

Cu toate acestea însă, calendarul în care trebuie să se încadreze noile state membre pentru adoptareamonedei euro un este deloc clar. Există o divergenţă între criteriile „Maastricht”, care au în vederereducerea inflaţiei şi limitarea deficitelor bugetare, şi nevoia de investiţii din bugetul public aeconomiilor aflate în tranziţie. Această cheltuială publică include sumele necesare punerii înpractică a acquis-ului comunitar şi co-finanţării proiectelor de infrastructură, ca o condiţie pentru caaceste state să primească fonduri din bugetul UE, precum şi nevoile mai mari de investiţii înmodernizarea infrastructurii şi a serviciilor publice. Economiile în tranziţie înregistrează şi creşteri aratelor de schimb reale, care duc la creşterea inflaţiei, sau aprecieri ale ratei de schimb nominale(sau ambele), şi aceşti factori pot să vină în conflict cu cerinţele de stabilizare a ratei de schimb şide scădere a inflaţiei, obligatorii pentru adoptarea monedei euro.

Din aceste motive, noile state membre vor trebui să cântărească atent diversele abordări posibile, îndrumul lor spre adoptarea monedei euro, ţinând cont de natura strictă a regulilor impuse în acest

30

sens. În acelaşi timp, actualii membri ai zonei euro vor trebui să respecte propriile reguli, inclusivlimitele impuse de Pactul de Dezvoltare şi Stabilitate în ce priveşte deficitele bugetare excesive,pentru a putea păstra avantajele stabilităţii macroeconomice din UE pe care moneda unică le-agenerat deja.

Strategia de la Lisabona

Strategia de la Lisabona este o strategie importantă şi novatoare, menită să asigure competitivitateaUE şi să intensifice rata de creştere economică.

Strategia de la Lisabona

În martie 2000, şefii statelor membre UE, reuniţi în şedinţa Consiliului European de la Lisabona, s-au angajat să creeze “până în anul 2010, cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pecunoaştere din lume”.

În acest scop, participanţii au adoptat o gama largă de tehnici, de la legislaţia europeană obişnuită,la măsuri novatoare, cum ar fi stabilirea de jaloane şi evaluarea reciprocă a activităţii din statelemembre. Acest proces de reformă economică are ca scop intensificarea concurenţei din UE,restructurarea pieţelor muncii şi întărirea, în acelaşi timp, a coeziunii sociale şi asigurareacompatibilităţii politicilor economice cu cele de mediu. Aceste obiective includ:� Finalizarea procesului de creare a pieţei unice în sectoare cheie, ca de exemplu, sectorul

telecomunicaţiilor, al energiei şi serviciilor financiare.� Facilitarea accesului la noi tehnologii, inclusiv la telefonia mobilă şi internet.� Încurajarea cercetării, prin creşterea până la 3% din PIB a cheltuielilor alocate cercetării şi

tehnologiei şi prin adoptarea regimului unic de brevetare european.� Creşterea concurenţei în sectorul transporturilor feroviare şi aeriene.� Rezolvarea problemelor cu care se confruntă micii întreprinzători şi cei care pornesc o afacere,

ca o condiţie vitală pentru creşterea ratei de ocupare.� Promovarea pieţelor competitive şi reducerea subvenţiilor în industrie, generatoare de

distorsiuni.� Creşterea la 70% a ratei de participare a forţei de muncă în general, inclusiv a femeilor şi a

lucrătorilor mai în vârstă� Perfecţionarea profesională a lucrătorilor şi formarea deprinderii de învăţare continuă pe toată

durata vieţii.� Revizuirea generală a sistemului de pensii pentru a asigura posibilitatea de susţinere pe termen

lung a finanţelor publice.� Modernizarea protecţiei sociale inclusiv prin reducerea numărului de persoane supuse riscului

de excludere socială.� Acţionarea asupra cauzelor schimbărilor climatice prin reducerea emisiilor de gaze generatoare

de efect de seră.

Această agendă ambiţioasă şi cuprinzătoare impune eforturi susţinute timp de mai mulţi ani. Oanaliză anuală efectuată de Comisia Europeană măsoară progresul înregistrat raportat la obiectivelestabilite.

Progresele au fost, până în prezent, nesatisfăcătoare. În declaraţiile sale recente, Comisia a criticatstatele membre pentru “ritmul lent al reformelor” şi pentru faptul că ele “nu sunt suficient de ferme

31

în atingerea obiectivelor stabilite la Lisabona”. Alţi comentatori consideră că UE a făcut progrese încâteva domenii prevăzute în agenda de reformă, cum ar fi liberalizarea sectorului energetic6.

Viitoarele stat membre vor trebui să răspundă numeroaselor provocări pe care le presupuneîndeplinirea unora din aceste obiective, cum ar fi acela al creşterii la 70% a ratei medii de ocupare şila 3% din PIB a cheltuielilor în domeniul cercetării şi tehnologiei. Însă aceste dificultăţi sunt totatâtea motive de a persevera, nu de a întârzia. Fără îndoială, actualele state membre au multe deînvăţat de la noile state membre, care au realizat reforme economice dificile în tranziţia lor spreeconomia de piaţă. Experienţa acestora în domeniul reformei sistemului pensiilor, de exemplu, artrebui exploatată de strategia de la Lisabona. În domenii ca, de exemplu, alinierea la economiaelectronică (e-economy), câteva din viitoarele state membre se plasează pe o poziţie superioară,comparativ cu unele din cele actuale.

Strategia de la Lisabona trebuie tratată cu prioritate, pentru a respecta termenul stabilit de aceastapentru transformarea UE în cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere, pânăîn anul 2010. Aceasta presupune participarea imediată şi deplină la ea a tuturor viitoarelor statemembre, fără să se aştepte finalizarea oficială a procesului de extindere.

Costurile bugetare

Începând cu anii 90, UE a investit în ţările candidate, pentru a le ajuta să se pregătească în vedereaaderării, cheltuielile bugetare în acest sens ridicându-se la peste 3 miliarde euro pe an, începând din2000 (vezi Tabelul 6 din Anexa, ilustrând costurile bugetare ale UE cu procesul de extindere).

După aderare, cheltuielile nete ale UE pentru noile state membre vor fi modeste. Conform acorduluirealizat de la Copenhaga, în 2002, costurile, până la sfârşitul anului 2006, vor fi de maximum 40,8miliarde euro, sumă în care sunt incluse subvenţiile agricole, investiţiile în infrastructură şiajutoarele regionale, precum şi fondurile destinate creşterii siguranţei nucleare, ameliorăriiadministraţiei publice şi a securităţii la frontiere (vezi Tabelul 7 din Anexă). Noii membri vor plăticontribuţii de aproximativ 15 miliarde euro la bugetul UE, şi – pentru că este posibil ca aceştia sănu fie capabili să folosească integral banii alocaţi - cheltuielile bugetare nete alocate extinderii, pânăîn 2006, calculate ca numerar efectiv plătit, vor fi probabil de aproximativ 10 miliarde euro (uneledin fondurile alocate lor, cum ar fi fondurile structurale şi de coeziune, care trec printr-un procescomplicat până la plata efectivă, se vor plăti după 2006).

Deşi semnificativă pentru noile state membre, această cheltuială bugetară este totuşi modestă pentruUE, din punctul de vedere al realizării creşterii economice şi al sprijinirii stabilităţii politice. Deexemplu, ea este mai mică decât costul campaniei de război şi reconstrucţie din Kosovo, care adepăşit 10 miliarde de euro, iar - din punct de vedere al PIB-ului – este mult mai mică decâtresursele alocate de Germania reunificării sale în anii 90.

Pentru noii membri, punerea în practică a politicilor UE în domenii cum ar fi protecţia mediului şitransporturi vor necesita cheltuieli semnificative pentru mai mulţi ani. Aceste state vor trebui săgăsească bani să co-finanţeze proiectele de infrastructură, pentru a fi eligibile să primească alocaţiide la bugetul UE. În acelaşi timp, ele vor spera să se califice pentru a deveni membre ale zonei euro,în condiţiile în care vor trebui să-şi reducă deficitele bugetare.

Impactul extinderii asupra bugetului UE în perioada de după anul 2007 depinde de cum anume serestructurează bugetul, şi dacă se restructurează. În fapt, costul extinderii va depinde integral de ceanume va decide UE în viitor. În ce priveşte cheltuielile, aceste decizii se referă în special la

6 Murray, A. 2003.

32

politica agricolă comună şi la fondurile structurale destinate dezvoltării economice a zonelor şisectoarelor mai sărace.

Zonele rurale din UE sunt o componentă importantă dar vulnerabilă a societăţii, în care se impune opolitică activă din partea UE. Extinderea asigură însă o ocazie de a continua deplasarea accentuluicare se pune la ora actuală pe sprijinirea agriculturii, spre aspectele mai largi ale dezvoltăriieconomice în zonele rurale. Un raport recent concluzionează că menţinerea actualei politiciagricole, cu venituri generoase plătite chiar şi după scoaterea din producţie , va împiedica EuropaCentrală să se dezvolte şi să ajungă din urmă actualele state membre, deoarece va încurajaactivităţile agricole neproductive în defavoarea reorientării spre sectoare economice maiproductive.7

Potrivit unui studiu privitor la evoluţia bugetului UE după extindere, care schiţează diverse scenariibugetare posibile8, costul extinderii este influenţat în mare măsură dacă actualele state membreprimesc sau nu “compensaţii” pentru reducerea, în propriile lor regiuni, a cheltuielilor din fondurilestructurale pe măsură ce acestea devin relativ mai bogate în cadrul unei Uniuni extinse. Într-unscenariu în care politica agricolă comună rămâne absolut neschimbată, la fel ca şi regulile actualeprivitoare la fondurile structurale, şi în ipoteza că actualele state membre primesc în continuareaceeaşi cantitate de fonduri structurale ca şi în 2006, costurile extinderii s-ar ridica de la 0,03% dinPIB-ul Uniunii extinse în 2004 la 0,23% din PIB în 2013.

Reformarea acestor politici ar putea avea un efect considerabil asupra întregului buget al UE,precum şi asupra costurilor extinderii. Conform altor scenarii, o reducere a fondurilor directedestinate sprijinirii agriculturii la 85% din nivelul actual până în anul 2013, ar duce la o diminuare acosturilor extinderii la numai 0,18%; în condiţiile aplicării stricte a regulilor referitoare la ajutoarelestructurale destinate actualilor membri, costurile extinderii ar fi de numai 0,11%.

Sunt posibile şi reforme în distribuirea poverii financiare. Acordurile EU referitoare la venituri audevenit din ce în ce mai complicate, şi se impune un sistem mai echitabil, mai transparent şi maistabil.

Concluzie

În vederea extinderii, politicile europene şi naţionale trebuie să acorde prioritate creşterii economiceşi convergenţei reale între actualele şi viitoarele state membre; aceasta înseamnă o rată a creşteriiglobale mai mare pentru UE-25, şi chiar mai mare, dacă este posibil, pentru noile state membre. Petermen lung, acest lucru va reduce diferenţele sociale şi economice şi va stimula creştere economicăîn vechile state membre, ca urmare a dinamismului noilor state membre.

Terenul trebuie pregătit deja pentru deciziile importante care urmează a fi luate în 2006 cu privire lacadrul bugetar viitor:� Extinderea dă posibilitatea reconsiderării componenţei asistenţei structurale, pentru o mai bună

relaţionare între finanţare şi promotorii creşterii economice. Experienţa a demonstrat căsubvenţiile nu ajută dacă sunt folosite pentru a amâna şi nu pentru a ajuta restructurarea. Seimpune reanalizarea modului în care se cheltuiesc fondurile structurale, pentru a identifica aceledomenii în care cheltuielile respective pot contribui cel mai eficient la creşterea economică dinnoile state membre şi mai ales la integrarea regională a Europei Centrale şi de Est prindezvoltarea infrastructurii transfrontaliere.

7 Pelkmans, J. 2002.8 Karlsson, B. 2002.

33

� Trebuie avute în vedere şi alte tipuri de cheltuieli orientate pe dezvoltare economică, în afarafondurilor structurale, cum ar fi cheltuielile destinate cercetării şi dezvoltării tehnologice.

� Politica agricolă comună trebuie să continue să se orienteze înspre transferarea asistenţei dinspresegmentul preţurilor şi cantităţilor spre o politică a calităţii şi de dezvoltare rurală dinamică,menită să sprijine, şi mai puţin să controleze, migraţia forţei de muncă dinspre sectorul agricoldin noile state membre. Aceasta politica trebuie să fie animată de grija faţă de oameni şi decomunităţile acestora, ceea ce înseamnă deschiderea de noi posibilităţi şi pentru ţările în curs dedezvoltare, prin comerţul cu produse agricole.

Strategia de la Lisabona trebuie readusă la starea iniţială de avânt politic, iar reformele prevăzute deaceasta trebuie urmate de urgenţă pentru a încuraja creşterea economică într-o Uniune extinsă.Viitoarele state membre trebuie să se implice chiar de acum în acest demers.

Mobilitatea forţei de muncă va fi factorul cheie în procesul de adaptare care va urma dupăextindere. Asigurările temporare de şomaj şi sprijinirea celor care caută de lucru vor facilita multmai eficient schimbarea, decât o legislaţie destinată protejării forţei de muncă ocupate. Extindereava forţa o redistribuire a forţei de muncă între industrii şi ţări, mai ales în statele membre şi înregiunile învecinate cu noile state membre, şi va constitui încă un impuls în sensul realizării unorasemenea reforme.

Actualele şi viitoarele state membre au nevoie de politici de ocupare a forţei de muncă, care săcontribuie la eficientizarea politicii socio-economice şi implicit la succesul extinderii. Migraţiaforţei de muncă, impusă de piaţă, ca urmare a liberei circulaţii a persoanelor pe teritoriul pieţeicomune, este unul din factorii care generează creşterea economică. Actualele state membre trebuiesă-şi deschidă pieţele şi să primească forţa de muncă din noile state membre, cât mai repede posibil.Chiar şi după ridicarea restricţiilor, se anticipează un aflux limitat de lucrători dinspre noile statemembre.

UE are nevoie de un model economic şi social, care combină elementele cele mai valoroase preluatede la actualele şi viitoarele stat membre. Scopul acestuia trebuie să fie mai degrabă acela de aînlesni reorientarea profesională şi mai puţin cel de a protejarea locurile de muncă existente.Trebuie încă de pe acum pregătite măsuri de protejare a celor afectaţi de extindere, într-un cadrueuropean comun.

34

Capitolul 4

CALITATEA VIEŢII

Cetăţenii UE sunt preocupaţi de calitatea vieţii după extinderea UE. Ei se întreabă cum anume vaafecta extinderea viaţa lor de zi cu zi, în domeniul securităţii interne, al mediului, al siguranţeinucleare şi al standardelor alimentare. Au răspuns negocierile de pre-aderare acestor întrebări? Arfi mai bine ca noii membri să fie în interiorul şi nu în afara UE?

Securitatea internă

Criminalitatea, terorismul şi imigraţia ilegală ocupă un loc important în preocupările cetăţeniloreuropeni, fără legătură cu extinderea UE; statele membre ale UE trebuie să se străduiască mai multpentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. Extinderea poate avea consecinţe deosebit de pozitiveasupra securităţii interne, deoarece ea va intensifica cooperarea între forţele de ordine, de frontierăşi justiţie pe tot continentul european.

Secţiunea de faţă analizează provocările cu care Uniunea se confruntă în ceea ce priveştesecuritatea internă şi modalităţile de abordare a acestora. În continuare, sunt analizate posibileleefecte pe care extinderea Uniunii le va avea asupra securităţii interne – respectiv, care suntproblemele pe care extinderea le va soluţiona sau, dimpotrivă, le va agrava şi cum anume trebuieabordate acestea.

UE încurajează libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor pe întregteritoriul Uniunii, în beneficiul tuturor cetăţenilor săi. Dar aceste libertăţi pot crea şi condiţii pentrucreşterea criminalităţii, mai ales a crimei organizate transfrontaliere – fenomene pe care autorităţilenaţionale nu le pot rezolva singure. Aceasta este, de altfel, şi una din provocările la care UE încercăsă răspundă prin întărirea cooperării pe probleme de securitate internă. Însă asigurarea securităţiiinterne a cetăţenilor trebuie combinată cu protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale – acestaeste şi motivul pentru care Uniunea a stabilit, prin Tratatul de la Amsterdam, necesitatea creării uneizone a libertăţii, dreptăţii şi securităţii, un obiectiv dezvoltat pe larg la reuniunea ConsiliuluiEuropean de la Tampere, din 1999.

Această zonă a libertăţii, dreptăţii şi securităţii depăşeşte cu mult problemele stricte de securitate,incluzând cooperarea judiciară în materie civilă. Lărgirea UE va oferi avantaje şi în acest domeniu.De exemplu, ea va înlesni cetăţenilor dreptul la recurs în instanţele civile din alte ţări în speţe legatede protejarea vieţii private sau a intereselor lor comerciale.

In domeniul securităţii, UE a adoptat politici în domeniul cooperării judiciare şi poliţieneştiinternaţionale, precum şi al gestionării comune a graniţei externe a UE. Această cooperare a dus,printre altele la înfiinţarea Europol, al cărui scop este de a întări cooperarea între organele de poliţieşi cele vamale, prin schimbul reciproc de date şi analizarea informaţiilor şi datelor secrete şi princoordonarea anchetelor comune, şi a Eurojust, instituţie care facilitează cooperarea între procuroriide pe întreg ,teritoriul Europei. În prezent se adoptă reguli comune privind definirea infracţiunilorşi stabilirea pedepselor minime pentru delicte cum ar fi traficul de fiinţe umane şi de droguri, actede terorism, infracţiuni cibernetice, rasism şi xenofobie, astfel încât să nu mai existe “paradisesigure” pentru astfel de activităţi criminale. Acordul privind mandatul de arestare european vasimplifica procedurile de extrădare pe teritoriul UE. Cooperarea în domeniul combateriiterorismului s-a intensificat, după evenimentele din 11 septembrie 2001, şi viitoarele state membreau aderat în totalitate la planul de acţiune al UE destinat combaterii acestui fenomen.

35

Imigraţia ilegală

Una din temerile cetăţenilor este aceea legată de imigraţia ilegală. Când condiţiile politice,economice şi sociale ale unei ţări îi încurajează pe cetăţenii acesteia să caute oportunităţi mai buneîn altă parte, crima organizată se adaptează şi ea cerinţelor acestei “pieţe”. Astfel, traficul deimigranţi – mulţi dintre aceştia provenind din alte ţări decât din statele candidate la aderare darajunşi în UE trecând prin acestea – practicat de către organizaţiile criminale constituie un aspectgrav al imigraţiei ilegale, deşi este dificil de calculat numărul imigranţilor care recurg la traficanţi.Sumele mari plătite de imigranţi pentru serviciile traficanţilor, fac ca aceştia din urmă să acumulezeprofituri mari din activitatea criminală. În plus, imigranţii sunt frecvent exploataţi de traficanţi şiobligaţi să cerşească sau să se prostitueze, adeseori ca plată pentru serviciile de contrabandă de careau beneficiat. Traficul de imigranţi pus la cale de către crima organizată afectează , prin urmare,din punct de vedere infracţional, atât societăţile din ţările de tranzit, cât şi pe cele din ţările dedestinaţie.

Imigraţia ilegală nu constă numai din traficul de persoane, ci şi din folosirea abuzivă a vizelor(şederea după expirarea termenului de valabilitate a vizei, munca fără permis), precum şi căsătoriilede formă sau folosirea abuzivă a statutului de student. Mulţi imigranţi nu au un statut legal, deşi nuau legătură cu activitatea infracţională. Statutul de imigrant ilegal împiedică însă accesul acestorpersoane la sistemul bancar sau la asistenţa juridică corespunzătoare, şi aceasta stimuleazăsăvârşirea de delicte minore. Nu există soluţii simple pentru rezolvarea acestor probleme, pentru căele au implicaţii care ţin de drept, de politică socială şi de drepturile omului.

Întărirea securităţii la frontierele externe este una din căile prin care UE combate imigraţia ilegală şiasigură protecţia împotriva altor forme de infracţionalitate. Sistemul Schengen presupuneeliminarea controalelor la frontierele interne dintre statele membre UE, cu excepţia Marii Britanii şia Irlandei,9 pentru a facilita deplasarea cetăţenilor. Pentru a contrabalansa eliminarea acestorcontroale, statele membre au adoptat o serie de măsuri la frontierele externe, inclusiv reguli comuneprivitoare la trecerea, controlul şi supravegherea la frontieră, şi un regim comun de vize, precum şicooperarea în lupta contra criminalităţii şi imigraţiei ilegale.

O mare parte din imigraţia ilegală în Europa nu are legătură cu vecinii UE, ci provine din ţări caresuferă de pe urma războiului sau a conflictelor interne. Comisia caută să analizeze condiţiile dinţările din care provin imigranţii ilegali, pentru a reduce factorii care ar putea încuraja creştereanumărului de potenţiali imigranţi care doresc să ajungă pe teritoriul UE şi pentru a includegestionarea problemelor legate de imigraţie în politica externă a UE.

Zona de libertate, justiţie şi securitate este un obiectiv al UE de dată relativ recentă, astfel că existăîncă o diferenţă considerabilă între deziderat şi realitate. Multe chestiuni, cum ar fi cele referitoarela azil, gestionarea imigraţiei, graniţele externe şi cooperarea poliţienească şi judiciară, impunaprobarea unanimă a Consiliului, iar rolul Parlamentului European şi, respectiv, al Curţii Europenede Justiţie este limitat. Problemele de justiţie şi de securitate sunt chestiuni delicate din punct devedere politic, astfel că guvernele naţionale doresc să aibă un cuvânt greu de spus în elaborareapoliticii din domeniu. Însă lipsa voinţei politice, cuplată cu regula unanimităţii, au întârziatprogresul în domenii ca acordarea dreptului de azil şi cooperarea judiciară.

Ce va schimba extinderea?

Procesul extinderii a îmbunătăţit capacitatea viitoarelor state membre de a-şi îndeplini rolul ce lerevine în politicile de securitate ale Uniunii. Problema controlului eficient la frontieră a fost 9 Statele ne-membre ale UE, Islanda şi Norvegia, fac parte din Senghen, pentru a menţine Zona Nordică a LiberuluiSchimb.

36

dezbătută continuu cu ocazia negocierilor de aderare şi ţările candidate au acceptat să impună uncontrol strict la graniţa externă începând cu momentul aderării. S-au acordat fonduri considerabile,prin programul de asistenţă pentru pre-aderare, pentru modernizarea frontierelor externe şi pentruinstruirea poliţiei de frontieră şi a personalului din justiţie. Asistenţa tehnică şi proiectele deînfrăţire instituţională au fost destinate cu precădere acestui domeniu. Există disponibile fonduri,prin programul Comisiei destinat îmbunătăţirii infrastructurii la frontieră în Rusia şi în Ucraina.Viitoarele state membre vor institui un control la frontieră la nivelul celui existent la graniţeleexterne ale spaţiului Schengen. Asistenţa financiară substanţială destinată întăririi securităţii lafrontiere va continua şi după aderare.

Noile state membre nu vor participa însă, sub toate aspectele, în cadrul acordului Schengen, imediatdupă aderare; controlul la graniţele interne se va elimina numai după ce aceste state vor fidemonstrat că îndeplinesc toate cerinţele acquis-ului Schengen. Acest lucru presupune acordulunanim al tuturor statelor membre, care au eliminat deja controalele la graniţele interne, şi se vabaza pe o serie de exerciţii de evaluare detaliată. Atât Grecia cât şi Italia au trebuit să-şimodernizeze standardele timp de câţiva ani, înainte de a putea deveni membre depline a spaţiuluiSchengen.

Astfel, extinderea Uniunii întăreşte abilitatea acesteia de a combate activitatea criminală şi imigraţiailegală. Uniunea va beneficia de intensificarea controalelor la graniţele noilor state membre. Îndreptul penal, politica “nici un paradis pentru infractori” se va extinde prin includerea celor zecestate noi. Cooperarea poliţienească şi judiciară pentru urmărirea şi pedepsirea infractorilor va fifacilitată datorită extinderii ariei de jurisdicţie. Există şi condiţii pentru o mai bună cooperare îndomeniul securităţii cu ţările din afara viitoarelor frontiere externe, inclusiv cu Rusia şi ţările dinvestul Peninsulei Balcanice. Stabilitatea politică şi prosperitatea economică a noilor state membrevor creşte o dată cu aderarea la UE, fapt care va contribui în sine la combaterea criminalităţiiinternaţionale şi a imigraţiei ilegale.

Va genera extinderea noi probleme?

În primul rând, creşterea diversităţii şi a numărului de membri va face procesul decizional maidificil, în ceea ce priveşte crearea unei zone europene a libertăţii, securităţii şi justiţiei, care săîndeplinească nevoia cetăţenilor de acţiuni eficiente împotriva criminalităţii internaţionale şi aimigraţiei ilegale.

Deşi unele probele cum ar fi armonizarea dreptului penal şi a procedurii penale vor continua să fiesubiecte delicate pentru guvernele naţionale, UE trebuie să-şi revizuiască procesul decizional, însensul reducerii sferei de aplicabilitate a regulii unanimităţii şi al întăririi legitimităţii democratice.Rezultatele Convenţiei privind Viitorul Europei, în acest domeniu, vor avea un impact semnificativasupra succesului extinderii.

În al doilea rând, cooperarea pe probleme de justiţie şi securitate necesită o administraţie onestă,eficientă şi calificată, pe care această cooperare să se poată baza. Posibilitatea noilor state membrede a-şi asuma un rol activ în cadrul cooperării judiciare europene va depinde de capacitatea lornaţională. În ciuda reformelor considerabile şi impresionante, un raport recent10 concluzionează căîn ţările candidate la aderare, din Europa Centrală şi de Est, nu se poate garanta încă înfăptuireaactului de justiţie într-o manieră independentă, competentă şi responsabilă. Acesta este desigur undomeniu în care există probleme şi în actualele state membre, însă experienţa şi moştenirea istoricădin viitoarelor state membre au pus probleme deosebite.

10 Institutul pentru o Societate Deschisă, 2002.

37

În al treilea rând, multe din noile state membre au minorităţi etnice sau lingvistice, sau comunităţide romi. Procesul de pre-aderare le-a obligat să acorde o atenţie sporită drepturilor acestorcomunităţi. Cadrul legal şi instituţional de protejare a minorităţilor a fost consolidat şi s-au stabilitplanuri de acţiune destinate îmbunătăţirii situaţiei comunităţilor de romi, inclusiv de aplicare alegislaţiei anti-discriminare, în conformitate cu legislaţia europeană şi cu instrucţiunile ConsiliuluiEuropei. În acest fel, procesul extinderii a redus riscul existenţei unor fricţiuni în cadrul societăţilorsau chiar între ţări şi a contribuit la întărirea securităţii în cadrul Uniunii Europene extinse.

Mediul înconjurător

Atât în actualele 15 state membre UE, cât şi în viitoarele state membre, există preocupări privindimpactul extinderii asupra mediului înconjurător. În UE, opinia publică este îngrijorată demoştenirea pe care ţările din Centrul şi Estul Europei o au în acest sens din perioada comunistă.Viitoarele state membre sunt îngrijorate de costurile alinierii legislaţiei lor la legislaţia UEprivitoare la mediu.

Ca atare, mediul a fost privit iniţial ca o “problemă în procesul de extindere”. Însă este clar acum căacesta este un domeniu în care procesul extinderii generează beneficii substanţiale. Perspectivaaderării la UE a mărit importanţa politicilor de mediu din viitoarele state membre şi le-a ajutat săcureţe zonele industriale poluate, să îmbunătăţească starea de sănătate a populaţiei, să reducă gradulde deteriorare al pădurilor, a câmpurilor şi fermelor piscicole, să protejeze mai bine habitatelenaturale şi să gestioneze mai sigur şi mai eficient deşeurile. Investiţiile în protecţia mediului şitehnologiile moderne vor mări eficienţa economică şi productivitatea din domeniu.

Impactul extinderii

După decenii de degradare a mediului înconjurător în Europa Centrală şi de Est, în 1989, nevoia dedemocraţie a popoarelor din regiune a fost, în parte, motivată şi de considerente ecologice. Îndeceniul trecut, viitoarele state membre UE au rezolvat multe din aceste probleme, folosindu-se deliniile directoare trasate de UE pentru introducerea noii legislaţii, întărirea capacităţii instituţionaleşi promovarea dezvoltării durabile, în contextul tranziţiei lor către economia de piaţă. Ca urmare aprocesului de trecere de la o economie centralizată la cea de piaţă, o mare parte din industria grea aacestor ţări s-a reorganizat şi modernizat, iar sectorul energetic s-a rentabilizat.

Demararea procesului de aderare la UE a constituit încă un impuls. Legislaţia de mediu a UEimpune crearea instituţiilor de mediu, elaborarea soluţiilor specifice fiecărei ţări şi mobilizareafondurilor necesare implementării lor. Toate viitoarele state membre au devenit membre aleAgenţiei Europene de Mediu. Industriile modernizate şi eficientizate şi reducerea poluării vor fi înbeneficiul atât al ţărilor în cauză, cât şi al altor ţări ale UE. O dată extinsă, UE va deveni o piaţăpentru tehnologiile de mediu care promovează inovaţia şi încurajează cererea. În Cipru şi Malta,problema gestionării deşeurilor a devenit o prioritate şi ambele ţări au adoptat legislaţie în acestsens.

In majoritatea fostelor ţări comuniste, economia planificată a dus la crearea unor mari complexeagro-industriale de stat, cu un număr mare de angajaţi, neglijând impactul acestora asupra mediului.Obligaţia de a respecta cerinţele UE a încurajat noile state membre să acorde o mai mare atenţieproblemelor de mediu în ceea ce priveşte agricultura şi dezvoltarea rurală. Colapsul economieicentralizate şi lipsa investiţiilor au dus, în multe cazuri, la practicarea agriculturii biologice. Avândîn vedere că cererea de produse biologice este în creştere în UE, ea ar putea reprezenta o ocaziefavorabilă pentru agricultorii din viitoarele state membre.

38

Viitoarele state membre oferă Uniunii extinse o sursă bogată de biodiversitate, cu parcuri naturale,păduri şi rezervaţii protejate, zone naturale nepoluate şi specii de animale şi plante considerate rareîn Europa Occidentală (urşi, zimbri, râşi etc.). Aceste valori naturale vor îmbogăţi patrimoniulnatural al Europei şi vor reduce presiunile exercitate asupra ecosistemelor locale.

Punere în practică şi finanţare

Respectarea întocmai a standardelor de mediu ale UE presupune eforturi administrative şi investiţiimasive, mai ales în cazul directivelor UE privitoare la gestionarea apelor (respectiv apa uzată şi apapotabilă), la substanţele periculoase din mediul acvatic, la deşeuri (depozitarea în halde, incinerarea,ambalarea deşeurilor), la calitatea aerului, instalaţiile cu ardere internă, controlul integrat destinatprevenirii poluării mediului, protejarea naturii şi transport.

Investiţiile se vor concentra pe reducerea poluării atmosferice, gestionarea surselor de apă şi aapelor uzate, şi depozitarea şi gestionarea resturilor menajere şi a deşeurilor periculoase. ComisiaEuropeană şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare estimează costurile punerii înpractică a acestei legislaţii, pentru toate viitoarele state membre la un loc, ca situându-se între 80 şi110 miliarde euro. Majoritatea costurilor vor trebui suportate la nivel naţional, deşi UE şi instituţiilefinanciare internaţionale vor acorda unele fonduri pentru co-finanţare.

Pentru a atenua impactul, UE a admis aranjamente provizorii, scutind temporar viitoarele statemembre de la aplicarea celor mai dificile componente ale legislaţiei de mediu, acolo unde ajustarease face eşalonat în timp. Este vorba de aproximativ 15 dintr-un total de 149 de directive, pentru cares-au acordat perioade de tranziţie de, în general, sub 10 ani. Nu s-au acordat perioade de graţie îndomeniile: aer, deşeuri, apă, evaluarea impactului asupra mediului, protejarea mediului (habitat,păsări), elemente esenţiale ale pieţei unice (toată legislaţia privitoare la produse) şi instalaţii noi.Aceasta înseamnă că noile proiecte investiţionale din viitoarele state membre trebuie să respecteîntocmai standardele de mediu ale UE, deoarece aproape întreaga legislaţie privitoare la mediutrebuie adoptată înainte de aderare.

În concluzie, acesta este un domeniu în care ţările din Europa Centrală şi de Est îşi aliniază înprezent legislaţia la standardele UE, pe cheltuiala proprie, de cele mai multe ori, cu efecte pozitivenu numai pentru propriii lor cetăţeni, dar şi pentru celelalte ţări ale UE.

Pentru a obţine rezultatele pozitive scontate, se impun o monitorizare eficientă a implementăriiregulilor UE şi eforturi reale pentru a include problema mediului în celelalte politici din noile statemembre, şi pentru a promova o dezvoltare economică durabilă.

Securitatea nucleară

În UE extinsă, statele membre vor avea libertatea de a alege combinaţia energetică necesarăconsumului lor de electricitate şi, deci, pot opta pentru energie nucleară. Din cele zece viitoare statemembre, cinci au centrale nucleare în funcţiune. În ultimii ani, UE a cerut acestor ţări să garantezeun nivel înalt de securitate nucleară, conform abordării adoptate de Grupul celor Şapte ţări puternicindustrializate. Ca rezultat al procesului de extindere, aceste ţări au închis sau s-au angajat săînchidă instalaţiile nucleare periculoase, sau le-au adus la standardele de siguranţă impuse.

Însă securitatea nucleară nu depinde doar de modul în care este concepută instalaţia, ci esterezultatul unei culturi atotcuprinzătoare a securităţii (cu reglementări eficiente şi independente,proceduri de operare, controale de calitate, metode moderne de gestiune şi instruire profesională) pecare UE o promovează şi în viitoarele state membre. Astfel, extinderea va contribui la întărireasecurităţii nucleare în Europa.

39

Standarde alimentare

Importanţa securităţii alimentare în actualele state membre a crescut în ultimii ani, ca urmare acrizelor survenite (precum boala “vacii nebune”, de exemplu), generate de practicarea agriculturiiintensive, o practică mai puţin răspândită în viitoarele state membre. UE a lansat o reformă în anul2000, care îmbină toate aspectele securităţii alimentare, la toate nivelurile lanţului trofic, de laprevederi privind igiena, la cerinţe privind sănătatea animalelor asociată cu sănătatea plantelor.Obiectivul este de asigura un nivel înalt de sănătate publică şi de protecţie a consumatorului peteritoriul UE extinse.

Viitoarele state membre au acceptat să aplice toate regulile de securitate alimentară şi să instituiemecanisme de control. Nu s-a admis, în acest domeniu, nici o excepţie cu ocazia negocierilor deaderare; produsele alimentare care nu respectă regulile UE, nu se vor putea comercializa în alte statemembre. Obiectivul este ca extinderea UE să nu ducă, în nici un fel, la scăderea nivelurilor actualede securitate alimentară.

Extinderea va promova un set de reguli comune în noile state membre, ridicând astfel nivelulgeneral de siguranţă. Ea va oferi garanţia aşadar că noile graniţe ale UE sunt capabile să asigureprotecţie împotriva riscurilor care ar putea ameninţa sănătatea publică, cea a plantelor şi animalelor,într-o UE extinsă. Alinierea la aceste standarde este însă o sarcină grea pentru viitoarele statemembre. UE oferă asistenţă financiară în acest sens, iar Comisia monitorizează situaţia din punctulde vedere al securităţii alimentare, pentru a verifica dacă regulile se aplică întocmai.

Concluzie

In multe domenii importante pentru cetăţeni, extinderea ajută UE să promoveze standarde desiguranţă şi securitate superioare. Astfel, extinderea:� măreşte capacitatea UE de a combate crima organizată şi imigraţia ilegală, printr-o mai bună

cooperare şi un control mai susţinut al acestor fenomene în viitoarele state membre� ridică standardele de mediu ale viitorilor membri, inclusiv securitatea lor nucleară, cu efecte

pozitive pentru cetăţenii lor şi pentru UE pe ansamblu� promovează în viitoarele state membre regulile de securitate alimentară impuse de UE

Însă aceste beneficii trebuie să fie consolidate şi protejate prin:� progrese majore în direcţia creării zonei de libertate, justiţie şi securitate, inclusiv a reformării

sistemului decizional� o mai strânsă şi mai bună cooperare între statele membre şi instituţiile UE, în combaterea

criminalităţii internaţionale şi controlul imigraţiei� integrarea considerentelor de mediu în alte politici� monitorizarea eficientă a implementării regulilor UE în actualele şi în viitoarele state membre

40

Capitolul 5

EUROPA ÎN LUME

În ciuda puterii sale economice, influenţa politică a UE în lume este slabă. Nevoia de a completaputerea economică cu puterea politică este una din principalele raţiuni ale unei politici externe şi desecuritate comună. Extinderea reprezintă o ocazie pentru UE de a transforma acest deziderat înrealitate.

UE trebuie de asemenea să-şi dezvolte relaţiile cu ţările vecine, în perspectiva deplasării spre Est afrontierelor sale, astfel încât stabilitatea şi prosperitatea să se extindă şi în ţările din jur.

Politica externă şi de securitate

Politica externă şi de securitate comună a UE a fost stabilită ca al doilea pilon al Uniunii Europene,în 1993. Scopul acesteia este de a salvgarda valorile comune, interesele fundamentale, independenţaşi integritatea Uniunii, conform principiilor consfinţite de Carta Naţiunilor Unite. Acest lucruimplică: întărirea securităţii Uniunii; menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale;promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept;şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. S-au făcut progrese importante înacest sens. Urmează stabilirea politicii de securitate şi apărare comună, în contextul mondial actual,iar în 2001, UE s-a declarat capabilă să conducă operaţiuni de gestionare a crizelor.

Statele membre nu şi-au manifestat însă suveranitatea în acest domeniu. Politica externă şi desecuritate nu ţine nici de competenţa exclusivă a UE, nici competenţa conjugată a UE şi statelormembre, ci rămâne în responsabilitatea fiecărui stat membru. La nivelul UE, acestea îşicoordonează mai îndeaproape politicile şi încearcă să conceapă strategii comune, să ajungă lapoziţii comune şi să desfăşoare acţiuni comune în domenii diverse. Între actualele state membreexistă însă divergenţe de opinie privind aplicarea obiectivelor politice pe termen mediu şi lung îndomeniul afacerilor externe şi al apărării. Există diferenţe de opinie în ceea ce priveşte viitoarelesarcini care urmează a fi îndeplinite şi sfera geografică a acestora.

Viitoarele state membre percep pericolele şi interesele legate de securitate diferit de felul în careacestea sunt percepute de actualele state membre, multe din acestea din urmă fiind membre NATO,în vreme ce altele, cu tradiţie în nealiniere, au rămas în afara acestei organizaţii. In cazul statelor dinEuropa Centrală şi de Est, experienţa dominaţiei sovietice îşi pune amprenta pe modul în careacestea percep chestiunile de securitate. După desfiinţarea Pactului de la Varşovia, aceste ţări s-auorientat spre Alianţa Atlantică şi spre UE, pentru a-şi asigura securitatea; în 1999, trei dintre acesteţări (Polonia, Ungaria, Republica Cehă) au devenit membre NATO, iar celelalte se aşteaptă sădevină membre în 2004.

Deşi UE a pus bazele unei politici externe şi de securitate, realizările ei în domeniu sunt modeste.Slăbiciunea UE s-a văzut în Bosnia şi Kosovo, unde nu a putut preveni conflictul şi nu a acţionat latimp pentru a determina părţile beligerante să încheie o pace durabilă. Atitudinea nepotrivită a UEs-a făcut şi mai brutal remarcată cu ocazia crizei internaţionale referitoare la Irak, în care statelemembre şi-au manifestat public profundele divergenţe de opinie. În această problemă cheie depolitică externă, UE ca atare a fost absentă, cu toate că unele state membre au jucat, în modindividual, roluri majore. Faptul că nu s-a reuşit discutarea în profunzime a acestei probleme încadrul instituţiilor de politică externă şi de securitate ale UE a fost un simptom al lipsei de voinţapolitică a statelor membre de a adopta o poziţie la nivel european. Viitoarele state membre dinEuropa Centrală şi de Est nu pot fi blamate pentru această situaţie.

41

Relaţii economice internaţionale

Cu o populaţie de 375 milioane şi un PIB de peste 8000 miliarde de euro, EU este unul din actoriiprincipali de pe scena mondială. Ea reprezintă peste o cincime din volumul comerţului mondial.Este pe locul întâi în lume la exportul de bunuri şi servicii şi o sursă majoră de investiţii străinedirecte, precum şi principala piaţă de export pentru un număr de peste 130 de ţări din întreaga lume.UE are cea mai mare piaţă integrată din economia mondială şi a doua monedă de rezervă valutarădin lume. Deoarece relaţiile comerciale sunt de competenţa UE, Comisia negociază majoritateaaspectelor comerciale, în numele statelor membre, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şiîn tratativele comerciale inter-regionale şi bilaterale.

Principiile călăuzitoare ale politicii comerciale a UE constituie contribuţia acesteia la dezvoltareaarmonioasă a comerţului mondial, eliminarea treptată a restricţiilor din cadrul comerţuluiinternaţional şi a barierelor vamale. Strategia UE este de a-şi deschide piaţa pentru majoritateacomerţului internaţional, excluzând, printre altele, comerţul agricol, în condiţiile în care şi alte ţărifac acelaşi lucru. Valoarea exporturilor din ţările în curs de dezvoltare către UE a crescut constant(52% în 2000) şi UE este cel mai mare importator de marfă din cele 49 de ţări cel mai slabdezvoltate. UE a creat o reţea de relaţii comerciale instituţionalizate, multilaterale, inter-regionale şibilaterale, care cuprind aproape toate ţările lumii.

Baza politicii de dezvoltare a UE o reprezintă acordurile de comerţ-şi-asistenţă şi acordurile decooperare economică şi parteneriat pe care UE le-a încheiat cu 71 de ţări din Africa, Caraibe şiPacific. UE reprezintă şi un furnizor major de asistenţă internaţională destinată dezvoltării,mergând de la ajutoare alimentare, la asistenţă tehnică, până la donaţii financiare.

Extinderea va duce la creşterea la 450 milioane a populaţiei UE şi la sporirea ponderii saleeconomice din punct de vedere al PIB-ului şi relaţiilor comerciale. UE va deveni cel mai mare bloceconomic, cu cea mai mare piaţă unică, depăşind astfel Statele Unite. Acest lucru ar trebui săconfere UE o mai mare influenţă în negocierile şi tratativele economice mondiale, care cuprind dela negocierile comerciale, reformele financiare şi monetare internaţionale şi procesul G8, până laproblemele economice regionale. Toate noile state membre fac parte din Organizaţia Mondială aComerţului (OMC) şi din principalele instituţiile financiare internaţionale. Polonia, Ungaria,Republica Cehă şi Republica Slovacă sunt membre OECD (Organizaţia pentru Dezvoltare şiCooperare Europeană). Statutul lor de membre ale instituţiilor internaţionale va da posibilitatea UEde a avea un cuvânt mai greu de spus în politica economică, financiară şi comercială.

În plus, tranziţia rapidă a viitoarelor state membre spre economia de piaţă şi experienţa acestora deintegrare economică internaţională vor oferi UE exemple instructive şi o vor ajuta în relaţiile sale cuţările în curs de dezvoltare.

Politica de vecinătate

După viitoarea extindere, frontierele externe ale UE se vor deplasa spre Est, cu mai mult de 500 dekm. UE va dobândi aşadar o nouă graniţă cu cinci noi state (Croaţia, Serbia, România, Ucraina,Belarus), îşi va extinde graniţa pe care o are cu Rusia, cuprinzând o parte din aceasta (Kaliningrad),şi va fi prezentă în zona mediteraneană de est (Cipru) şi de sud (Malta).

Toate ţările vecine din Balcani şi din Europa de Est au un nivel scăzut de dezvoltare economică -mai scăzut decât al ţărilor care se vor integra în UE în 2004 – şi multe dintre acestea nu sunt încăancorate în democraţie, stabilitate politică şi economie de piaţă. Extinderea UE până la graniţele lorcreează deja probleme, dată fiind nevoia noilor membri de a aplica efectiv controalele la frontieră,în procesul de pregătire în vederea intrării în zona UE de liberă circulaţie a bunurilor şi persoanelor.

42

Există riscul ridicării unei noi „cortine” în Estul şi Sudul mai îndepărtat al Europei, între ţărilebogate şi cele sărace.

Relaţiile cu „noii vecini” vor constitui o provocare importantă, pe măsură ce UE se extinde. Deaceea, UE trebuie să elaboreze o politică de vecinătate, care să promoveze prosperitatea şi bunaadministrare şi în ţările înconjurătoare, pentru a crea un „cerc” de stabilitate şi siguranţă.

UE a elaborat deja o serie de instrumente destinate politicii sale de vecinătate, incluzând ZonaEconomică Europeană, Acorduri de Asociere şi Stabilitate şi Acorduri de Parteneriat şi Cooperare.Aceste modele trebuie dezvoltate de o manieră care să promoveze prosperitatea, stabilitatea şi bunaguvernare, pe baza unor valori comune. Drept recompensă pentru progresele făcute în plan politic,economic şi al reformelor instituţionale, ţările vecine vor obţine acces la piaţa unică a UE, iarintegrarea şi liberalizarea viitoare vor promova libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilorşi capitalului. Alte domenii de cooperare ar putea include: intensificarea cooperării în combatereaameninţărilor la adresa securităţii; implicarea în prevenirea conflictelor; reţelele de transport,energie şi telecomunicaţii; şi cercetare europeană.

Asistenţa UE destinată acestor ţări trebuie coordonată cu asistenţa acordată de alte organizaţiiinternaţionale şi trebuie să faciliteze cooperarea transfrontalieră.

Rezultatele pozitive ale actualei runde de extindere demonstrează că obiectivele privind stabilitateaşi securitatea pot fi atinse foarte eficient prin extinderea UE. Perspectiva aderării la UE – cucondiţia îndeplinirii criteriilor de aderare – a avut un efect extraordinar de benefic în EuropaCentrală şi de Est, prin aceea că a impulsionat reformele politice şi economice. Dar acest proces nupoate fi extins la nesfârşit. UE nu poate, efectiv, să integreze toate ţările vecine care doresc să intreîn UE, aplicând raţionamentul logic că extinderea aduce pace şi prosperitate. Această logică este,în ultimă instanţă, în contradicţie cu logica coeziunii.

Prin urmare, problema extinderii viitoare a UE trebuie plasată în contextul mai larg al „politicii devecinătate” (sau „de proximitate”) al Uniunii extinse. Extinderea ar trebui:� să insiste pe pregătirea satisfăcătoare în vederea aderării, a acelor ţări care urmează să se alăture

UE în următorii ani� să-şi dezvolte parteneriatul cu toate ţările vecine, indiferent dacă acestea se vor integra sau nu în

UE.

Procesul de extindere a UE prin includerea Bulgariei, României şi Turciei va continua. UE adeclarat că acest proces este ireversibil şi cele trei ţări au făcut eforturi în vederea aderării. Bulgaria(cu o populaţie de 8 milioane) a înregistrat mai multe progrese în reformele economice, comparativcu România (populaţie 22 milioane); ambele ţări speră să intre în UE în 2007, obiectiv pe care UE l-a andosat, cu condiţia ca ţările în cauză să îndeplinească criteriile de aderare. UE a suplimentatasistenţa financiară destinată acestor ţări, pentru a le ajuta să se pregătească de aderare. Turcia(populaţie 65 milioane) are probleme mai dificile, întrucât nu a îndeplinit încă criteriile politice deaderare, inclusiv cele legate de drepturile omului şi protecţia minorităţilor.

Cele cinci ţări din vestul Peninsulei Balcanice (cu o populaţie totală de 25 milioane de locuitori)sunt în urma ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Deşi situaţiile diferă de la o ţară la alta,majoritatea acestora se străduiesc în continuare să creeze instituţiile democratice de bază, necesarefuncţionării normale ca state. Unele se află încă sub monitorizarea comunităţii internaţionale, dupăconflictele care au urmat destrămării Iugoslaviei. UE trebuie să definească o strategie mai bunăpentru dezvoltarea acestor ţări. În schimbul confirmării viitoarei lor aderări, aceste ţări trebuie săsubscrie la un program de reforme interne, monitorizat de UE, ca un prim jalon pe drumul cătreintegrare. Nu se pune problema de a promite o dată anume pentru integrarea lor în UE, deoarece

43

aceasta depinde de eforturile lor de a funcţiona normal ca state, de a continua procesul de Stabilitateşi Asociere şi de a îndeplini criteriile stabilite la Copenhaga. Integrarea „condiţionată” a acestor ţăriîn UE trebuie pusă în slujba stabilităţii şi prosperităţii; costurile vor fi mici comparativ cu riscurile,în cazul izbucnirii unui nou conflict în regiune.

O astfel de politică de vecinătate impune implicarea deplină a celor zece state candidate la aderare.Interacţiunea UE-25 cu viitorii săi vecini va depinde, de fapt, în mare măsură, de viitoarele statemembre, care îşi cunosc mult mai bine vecinii decât actualele state membre UE. Noii membri vorveni în UE cu o experienţă valoroasă în domeniul politic, diplomatic şi comercial, cu cunoştinţedespre ţările şi limba ţărilor cu care se învecinează. Acest lucru este valabil în cazul Rusiei, deexemplu, cel mai mare vecin al UE, cu care UE va trebui să dezvolte legături politice şi economicemai strânse, ca urmare a extinderii.

Vor fi noile state membre în favoarea continuării extinderii UE? Ele vor dori desigur să extindăstabilitatea şi prosperitatea şi către ţările din imediata lor vecinătate şi chiar să împingă treptatfrontiera externă a UE mai departe de ele, acolo unde este posibil. Este posibil însă ca noile statemembre să nu dorească să dea prioritate acordării de asistenţă financiară vecinilor, atâta vreme câtele însele vor avea nevoie de fonduri din partea UE. Există riscul ca primii ani de integrareeuropeană a noilor state să provoace o stare de “oboseală generată de extindere”, şi acesta este încăun motiv în plus pentru a stabili modalitatea corectă de abordare a viitoarei extinderi, în contextulunei politicii de vecinătate care ţine cont de extinderea la 25 de membri a UE (UE-25).

Concluzie

UE este deja un actor principal pe scena relaţiilor economice internaţionale, iar extinderea la 25 demembri îi va conferi şi mai multă influenţă. În domeniile relaţiilor externe, de securitate şi apărare,ea a făcut oarecare progrese, în sensul dezvoltării acţiunilor comune; însă UE a fost total absentăîntr-o chestiune cheie din cadrul politicii externe actuale, şi anume criza irakiană.

Europa este puternică din punct de vedere economic, dar slabă sub aspect politic. În perspectivaextinderii:

� trebuie să reflectăm urgent asupra necesităţii de a reclădi o adevărată politică externăcomună, astfel încât să vorbim într-un singur glas

� Convenţia privind Viitorul Europei trebuie să conducă la o mai bună reprezentare externă aUE.

Extinderea este, în fapt, cel mai de succes act de politică externă al UE şi - pe măsură ce seînfăptuieşte extinderea – relaţiile sale cu noii vecini vor căpăta importanţă. Prin urmare, UE trebuie:

� să dezvolte forme mai bune de parteneriat cu ţările din jur, indiferent dacă acestea se alăturăsau nu UE

� să continue procesul de extindere, prin includerea Bulgariei, României şi Turciei, şi să sefolosească de candidatura la UE ca de un factor catalizator pentru a induce schimbări înţările din vestul Peninsulei Balcanice.

� să insiste ca ţările candidate să se pregătească corespunzător în vederea aderării, inclusivprin respectarea criteriilor politice şi de altă natură ale UE.

44

Capitolul 6

ACŢIONÂND ÎMPREUNĂ ÎN EUROPA

Extinderea ridică următoarea întrebare fundamentală: cum se pot lua decizii şi se pun în practicăpoliticile, într-o Uniune cu atât de mulţi membri?

Niciodată pe parcursul existenţei sale UE nu a acceptat atât de mulţi membri deodată. De la primaextinderea a sa, s-au adăugat nouă membri noi, în decursul a 30 de ani; acum, ea îşi propune săaccepte zece noi membri dintr-odată, şi mai urmează alţii. Deşi următoarea rundă de extindereînseamnă creşterea cu numai o cincime a populaţiei UE, încă zece ţări vor fi reprezentate la nivelulinstituţiilor europene.

Integrarea Europei are loc într-un ritm alert, dar care este, în acelaşi timp, prea lent. Privită dinperspectiva provocărilor cărora trebuie să le facă faţă - competitivitate economică, securitateinternă, întărirea rolului său politic pe plan internaţional – cooperarea este prea slabă, iar rezultatelesunt adeseori nesemnificative. Însă UE din anul 2003 este deja diferită de UE din anii 90:suveranitatea naţională se subscrie obiectivelor comune din domenii cum ar fi justiţia şi afacerileinterne, şi a început cooperarea în domeniile securităţii şi apărării. Uniunea Europeană este pe calesă devină o uniune politică. Acest lucru este demonstrat de faptul că legitimitatea sa democraticăeste, la ora actuală, pusă sub semnul întrebării. Problemele de identitate, guvernare şi legitimitateconstituie subiectele majore ale Convenţiei privind Viitorul Europei.

Întrebările pe care le ridică extinderea nu se limitează la guvernare sau la mecanismele decizionale.Pentru ca europenii să ia împreună decizii referitoare la politicile comune, ei trebuie să înţeleagă înacelaşi fel interesul european şi să dorească să coopereze şi să acţioneze conjugat. Acest lucru dănaştere unor întrebări legate de interes şi identitate, atât la nivel european, cât şi la nivel naţional.Întrebări legate de identitate

După extinderea la 25 membri şi în perspectiva altor extinderi, UE va include o mare diversitate depopoare, limbi şi culturi. Ce efect poate avea acest lucru asupra identităţilor naţionale ale cetăţenilorsăi? Ce fel de identitate europeană este posibilă, în cazul unui grup cu o componenţă atât dediversă? Cum pot aceste ţări acţiona împreună? Va fi oare identitatea ţărilor mai mici anihilată deUE sau de propriii lor vecini?

Aceste probleme “existenţiale” nu interesează doar elitele intelectuale. Ele constituie miezul uneiproblematici fundamentale pe care o ridică cetăţenii obişnuiţi, confruntaţi cu perspectiva uneiUniunii Europene extinse. Mai mult, aceste probleme se pun într-o perioadă în care libertatea demişcare şi migraţia au condus, în Europa, la apariţia unei societăţi a cărei diversitate este în continuăcreştere, incluzând imigranţi care provin şi din ţări ne-europene. Care ar trebui să fie atitudineasocietăţii faţă de "străini" şi de "alţii" - asimilare, integrare, excludere - este o întrebare frecventauzită în Europa, independent de procesul de extindere al Uniunii.

Răspunsurile la unele din aceste întrebări sunt date de chiar experienţa trecută a integrăriieconomice şi politice în UE. Identităţile naţionale şi regionale nu s-au atenuat; în unele statemembre, identităţile regionale au devenit chiar mai proeminente, proces care a fost posibil încondiţiile extinderii cadrului european.

Noii membri doresc să fie trataţi ca parteneri egali. În structurile de decizie ale UE, aceştia vor aveaaceleaşi drepturi cu ceilalţi membri - nu va exista noţiunea de "statut de categoria a doua" pentru ceinou veniţi. Temerile legate de subminarea suveranităţii lor naţionale - suveranitate redobânditărecent, în unele cazuri , nu sunt justificate; de fapt, suveranitatea acestora va fi mai bine pusă în

45

valoare alături de ceilalţi, într-un cadru european. Relaţiile acestor ţări cu vecinii lor mai mari dinUE vor fi guvernate de lege, şi nu de forţă, aşa cum s-a întâmplat de prea multe ori în trecutulistoric.

Metoda de integrare adoptată de UE, "metoda comunitară", a permis o cooperare armonioasă întreţările mici şi cele mari. Instituţiile UE, concepute iniţial pentru o Comunitate alcătuită din trei ţărimari şi trei ţări mai mici, a împăcat cu succes interesele unor ţări de diferite mărimi. Succesulextraordinar al "metodei comunitare" este, fără îndoială, acela că a creat un model care legarantează astăzi ţărilor mai mici faptul că interesele lor nu vor fi subordonate intereselor vecinilorlor mai mari, protejând totodată şi interesele acestora din urmă.

La baza acestui succes au stat reprezentarea echilibrată a statelor membre în cadrul instituţiiloreuropene - de exemplu, repartizarea voturilor şi a locurilor în Consiliu şi în Parlament conferăţărilor mai mici o mai largă reprezentare (în raport de numărul populaţiei) comparativ cu ţările maimari - şi echilibrul dintre instituţiile UE - incluzând rolul unic al Comisiei ca promotor al interesuluieuropean, iniţiatoarea de acţiuni şi apărătoare a legii .

Viitoarea extindere va aduce în UE multe ţări mici. Această schimbare va cere un plus de înţelegeredin partea ţărilor mari şi mici deopotrivă, pentru a evita eventuale tensiuni sau confruntări.

Acceptarea diversităţii a fost unul din principiile cardinale ale integrării europene. În domeniulculturii, de exemplu, acţiunile UE s-au limitat la încurajarea diversităţii. Nu a existat nici o clipă unproiect de creare a unei "culturi europene" standard. Acceptarea de către UE a diversităţii naţionaleşi culturale este dovedită de modul în care aceasta tratează limbile naţionale. Instituţiile UE acceptăşi respectă, în egală măsură, limbile oficiale atât ale membrilor săi fondatori, cât şi pe cele ale celornou sosiţi. Costul serviciilor de interpretare şi traducere - actualmente în cele 11 limbi oficiale aleUE, şi mai târziu în limba fiecărui nou stat membru - sunt considerate ca fiind justificate şinecesare pentru funcţionarea unui sistem democratic, accesibil şi transparent.

În acelaşi timp, integrarea europeană a fost însoţită de un interes crescând pentru promovareaprincipiilor şi valorilor comune. În fapt, actuala rundă de extindere a constituit un imbold în acestsens, atunci când la Copenhaga, în 1993, liderii din UE au definit criteriul "politic" de aderare -democraţie, stat de drept, drepturile omului şi protecţia minorităţilor. La Amsterdam, în 1997, ei auintrodus principiul democraţiei în Tratatul de bază, iar Convenţia privind Viitorul Europei va mergeşi mai departe în ceea ce priveşte definirea principiilor şi valorilor UE.

Ce putem spune despre consecinţele sosirii în cadrul UE a noilor membri, din punctul de vedere alidentităţii naţionale şi culturale?

Evident, noii membrii vor aduce cu ei multe diferenţe. Însă modul în care sunt percepute acestediferenţe tinde să fie distorsionat, în Europa Occidentală, de experienţa de după al II-lea războimondial, când divizarea politică a Europei a creat o barieră artificială între Est şi Vest. În realitate,un vizitator al capitalelor din Europa Centrală şi de Est, constată că există mai multe asemănăridecât diferenţe. Ţările din această parte a lumii sunt încă din Evul Mediu în focarul influenţelorculturale din Europa continentală şi au făcut parte din diversele grupări administrative şi politicecare au existat în Europa de-a lungul secolelor. Separarea prin Cortina de Fier a fost doar o aberaţietemporară.

Noii membri au o bogată moştenire culturală de împărtăşit cu ceilalţi europeni. În domenii cum ar fiarta, cultura, muzica, cinematografia, literatura, contribuţia acestor ţări la cultura europeană estebine înţeleasă şi apreciată în actualele state membre ale UE.

46

În privinţa valorilor şi idealurilor, noii membri doresc să participe plenar la construirea politicilor şiidentităţii politice europene. Timp de mulţi ani, "Europa" a fost pentru europenii din răsăritul şicentrul continentului, simbolul libertăţilor şi valorilor pe care doreau să le recâştige. Mai mult, caţări prea ades dominate de vecinii lor mai mari, ele înţeleg avantajul de a lucra în cadrul unuicolectiv european. Este adevărat ca diferenţa economică mare dintre aceste ţări şi statele UE poateconstitui un handicap în calea implicării lor depline în aplicarea anumitor politici europene. Poatecă nu au suficiente mijloacele economice, dar au, în schimb, voinţa politică.

Ce se poate face pentru a încuraja sentimentul unităţii la nivelul Uniunii extinse, respectând înacelaşi timp diversitatea popoarelor sale? Această sarcină va necesita efort şi curaj din partealiderilor politici ai Europei. Ea presupune ca mass-media să aibă o atitudine echilibrată şi să fiedispusă să înţeleagă şi să explice atât dimensiunea europeană, cât şi poziţiile naţionale exprimate decetăţenii Europei. Ce poate face UE însăşi, în acest sens?

Deoarece cel mai important mijloc de promovarea a sentimentului apartenenţei la Europa este obună înţelegere între popoarele acesteia, ar trebui ca eforturile UE şi ale guvernelor naţionale să seconcentreze pe promovarea schimburilor de experienţă între cetăţeni, proveniţi din diverse straturiale societăţii, şi din diversele ţări ale UE extinse. Cetăţenii actuali ai UE ştiu foarte puţine despreviitoarele state membre. Tinerii, în special, trebuie încurajaţi să călătorească şi să studieze în alteţări europene şi să profite de experienţa câştigată lucrând în străinătate. Reţeaua universităţiloreuropene trebuie consolidată.

Reforma instituţiilor UE

Chiar şi în absenţa extinderii, UE are nevoie de reforme instituţionale, astfel ca guvernarea să fiemai aproape de cetăţenii europeni. Oamenii vor ca instituţiile europene să fie mai eficiente şi maitransparente din punct de vedere al legitimităţii democratice.

Reforma instituţională este, de asemenea, o problemă cheie, adusă în prim plan de actuala extindere.Pe lângă criteriile impuse viitorilor membri - cele trei "criterii de la Copenhaga" - UE a stabilit, în1993, un al patrulea criteriu al extinderii: capacitatea Uniunii însăşi de a absorbi noi membri şi de amenţine, în acelaşi timp, avântul procesului de integrare europeană. Acest lucru a justificatdemersul finalizat cu încheierea Tratatului de la Nisa, în 2001. Însă reformele instituţionale stabilitela Nisa sunt minime: o revizuire "aritmetică" a numărului de voturi şi fotolii în instituţiile UE, şi nuo reconsiderare radicală a sistemului. Adevărul este că, în timp ce încurajează ţările candidate laaderare să facă eforturi maxime în vederea viitoarei lor integrări, Uniunea nu este ea însăşi suficientde pregătită într-un domeniu crucial, şi anume acela al instituţiilor şi constituţiei sale.

Această realitate a dus la stabilirea, în 2002, a Convenţiei privind Viitorul Europei: o nouă încercarea UE de a-şi revizui modul de funcţionare, printr-un proces care merge mai departe decât metodainterguvernamentală tradiţională şi care include reprezentanţi ai ţărilor candidate la integrare.Pornind de la patru probleme principale - rolul parlamentelor naţionale, simplificarea Tratatelor,Carta Drepturilor Fundamentale şi delimitarea competenţelor UE şi respectiv ale statelor membre -Convenţia şi-a lărgit problematica de care se ocupa pentru a include şi elaborarea unei noiconstituţii a UE.

Acest raport nu şi-a propus să suplimenteze numărul mare de propuneri şi recomandări discutate înConvenţie, care ţin cont de extinderea UE. Viitoarele state membre sunt implicate în Convenţie şivor fi chemate, la un moment dat, să ratifice rezultatele acesteia. Raportul de faţă subliniază, înschimb, necesitatea şi stringenţa unei pregătiri corespunzătoare a viitoarei extinderi, prinrecomandări clare rezultate din Convenţie, prin luarea unor decizii pertinente la Conferinţa

47

Interguvernamentală care va urma Convenţiei, şi ratificarea rapidă a rezultatelor de către toţimembrii Uniunii Europene extinse.

O constituţie europeană, cu un sistem decizional perfecţionat şi dispunând de mai multă legitimitatedemocratică, care să facă UE mai eficientă şi să o aducă mai aproape de cetăţeni, constituie onecesitate urgentă. Printre reforme, va fi esenţial să se introducă:� o extindere a regulii votului majoritar în Consiliu, pentru a permite dezvoltarea viitoare a

politicilor UE� consolidarea "metodei comunitare" şi respectarea echilibrului instituţional.

Convenţia nu poate pregăti absolut toate cele necesare extinderii viitoare. Rolul ei nu este acela dea reformula politicile pentru o UE extinsă, ci de a-i îmbunătăţi modul de organizare, metodele şiconstituţia. Convenţia trebuie să stabilească cum anume va decide şi va acţiona UE, şi nu să prescrieacţiunile şi deciziile necesare. Însă, un răspuns satisfăcător la întrebarea "cum anume" - dinperspectiva problemelor instituţionale şi constituţionale ale guvernării europene - este vital pentrusuccesul viitoarei extinderi.

O mai bună implementare a politicilor

O altă provocare este aceea de a asigura punerea corectă în practică a regulilor şi politicilorcomunitare în cadrul UE extinse.

Pentru viitoarele state membre, aplicarea eficientă a regulilor UE a constituit o temă centrală apregătirii din etapa de pre-aderare: de fapt, acesta a fost pentru ele principalul "examenul deadmitere" pentru a reuşi să devină membre. UE a insistat în repetate rânduri asupra capacităţiiacestor ţări de a pune corect în practică reglementările şi politicile UE (acquis-ul comunitar), ca ocerinţă esenţială. La extinderile anterioare, nu s-a pus această problemă a capacităţii administrative.De data aceasta însă, în cazul ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est, dat fiind căadministraţia publică din aceste ţări s-a deteriorat în regimul comunist, acest lucru a constituit unsubiect de îngrijorare, în condiţiile în care este nevoie de încredere reciprocă între statele membrepentru buna funcţionare a sistemului UE şi în special a pieţei unice fără frontiere.

Ţările candidate mai au încă multe de făcut pentru îmbunătăţirea propriei administraţii publice înaşa fel încât, atunci când vor deveni membre ale UE, să fie în stare să aplice regulile şi standardeleeuropene, în mod corect şi eficient. Incepând din 1997, Comisia monitorizează progresul acestorţări şi întocmeşte rapoarte anuale, în care indică domeniile care se impun a fi îmbunătăţite. EU aacordat asistenţa financiară destinată îmbunătăţirii noilor administraţii şi sisteme juridice. Asistenţas-a ridicat la aproximativ 1 miliard de euro în 2002, şi EU va continua să aloce asistenţă specialănoilor săi membri, şi după integrarea acestora. Mai sunt încă multe probleme de rezolvat de cătreviitoarele state membre, cum ar fi nevoia de funcţionari publici calificaţi (şi plătiţi corespunzător),reforma sistemului judiciar pentru a permite cetăţenilor accesul efectiv la instanţele de judecată, şimăsuri de combatere a corupţiei.

Şi pentru actualele state membre se pune problema punerii în practică, deşi din alte motive. O datăcu restrângerea activităţii legislative a UE într-o serie de domenii şi cu extinderea cu succes apoliticilor UE şi către alte domenii (mediu, de exemplu), centrul atenţiei s-a deplasat dinspreelaborarea spre aplicarea legilor.

Guvernele actualelor state membre trebuie să îmbunătăţească şi ele modul de aplicare a legislaţieiUE. Transpunerea cu întârziere sau incorectă şi slaba aplicare a legislaţiei contribuie la imagineapublică a unei Uniunii incapabile să obţină rezultate. De exemplu, Comisia a raportat că, din 83 deDirective aprobate de Consiliu, privitoare la piaţa unică, care ar fi trebuit transpuse în legislaţia

48

statelor membre în anul 2000, numai 5 au fost efectiv transpuse în toate ţările membre. Corupţiaeste şi ea o problemă care afectează actualele state membre. De altminteri, studiile arată că, în unelestate membre (precum Grecia, Italia), se pare că situaţia este chiar mai rea decât în unele ţăricandidate la aderare11.

Concluzie

Acţiunea comună la nivelul întregii Europe presupune un efort din partea europenilor, astfel caaceştia să se înţeleagă mai bine unii pe alţii, să identifice interese comune şi să alunge temerileconform cărora o UE lărgită ar putea duce la pierderea identităţii.

Extinderea generează atât nevoia, cât şi ocazia de a "moderniza" sistemul de guvernământ al UE.UE este prinsă între, pe de o parte, provocările generate de schimbarea rapidă a realităţiiinternaţionale, şi de cealaltă parte, nevoia de a avea o mai bună guvernare şi mai multă legitimitatedemocratică. Relaţionarea acestor provocări cu necesitatea unei guvernări îmbunătăţite ar puteaconstitui soluţia novatoare de care are nevoie o Uniune cu adevărat politică.

De aceea, se impune:� Elaborarea unui text constituţional clar şi inteligibil, de către Convenţia privind Viitorul

Europei. Acesta trebuie să prevadă extinderea regulii votului majoritar, consolidarea metodeicomunitare şi respectarea echilibrului instituţional.

� O mai bună aplicare a reglementărilor şi politicilor UE de către noile şi actualele state membre,deopotrivă.

� Promovarea în mai mare măsură a bunei înţelegeri între cetăţenii Europei, inclusiv aschimburilor de experienţă între persoane; încurajarea tinerilor de a face practică şi de a studiaîn alte ţări ale UE; consolidarea reţelelor universitare europene.

11 Transparency International, 2003

49

ANEXE

Harta Europei

Tabele1. Date esenţiale despre UE şi viitoarele state membre2. Sprijinul de care se bucură extinderea în statele membre UE3. Sprijinul de care se bucură aderarea în viitoarele state membre4. Comerţul UE cu Europa Centrală şi de Est5. Creşterea economică în UE şi în viitoarele state membre6. Cheltuielile bugetare ale UE cu extinderea: perioada pre-aderare7. Cheltuielile bugetare ale UE cu extinderea: perioada post-aderare

Întâlniri şi participanţi

1. Ateliere de discuţii la Institutului Universitar European2. Consultări cu organizaţii neguvernamentale3. Vizite în viitoarele state membre

Bibliografie

50

HARTA EUROPEI

51

Tabel 1

DATE ESENŢIALE CU PRIVIRE LA UE ŞI VIITOARELE STATE MEMBRE

Suprafaţă Populaţie Produsul Intern Brutmiliarde per capita inkm² milioaneeuro pps euro pps

Cipru 9 251 0.762 10.2 12.5 15 100 18 500Rep. Cehă 78 866 10.2 63.3 136.2 6 200 13 300Estonia 45 227 1.4 6.2 13.4 4 500 9 800Ungaria 93 030 10.2 58.0 120.6 5 700 11 900Letonia 64 589 2.4 8.5 18.2 3 600 7 700Lituania 65 300 3.5 13.4 30.5 3 800 8 700Malta 316 0.394 4.0 n.a. 10 300 n.a.Polonia 312 685 38.6 196.7 355.9 5 100 9 200Rep. Slovacă 49 035 5.4 22.8 59.5 4 200 11 100Slovenia 20 273 2.0 20.9 31.8 10 500 16 000

EU-15 3 237 900 376.4 8 828.9 8 828.9 23 200 23 200

Note: Produsul Intern Brut (2001) se exprimă în euro şi pps (nivelul puterii de cumpărare)Sursa: Comisia Europeană

52

Tabel 2

SPRIJINUL DE CARE SE BUCURĂ EXTINDEREAÎN STATELE MEMBRE ALE UE

Răspunsuri le întrebările:

Sunteţi personal, total în favoarea, mai degrabă în favoarea, mai degrabă împotriva,sau total împotriva extinderii Uniunii Europene?

Rezultate exprimate ca procent de intervievaţi

1-2 3-4 1 2 3 4 5 6Infavoarea

Împotriva

Total înfavoarea

Maidegrabăînfavoarea

Maidegrabăîmpotrivă

Totalîmpotrivă

Depindede ţară

Nuştiu

Italia 82 12 44 38 8 4 4 2Irlanda 79 15 36 43 10 5 1 6Spania 73 8 16 57 5 3 2 17Belgia 72 18 23 49 12 6 3 7Danemarca 67 21 23 44 12 9 3 8France 66 27 12 53 18 9 4 3Media UE-15 66 21 20 46 14 8 3 9Olanda 66 25 23 43 17 8 2 7Grecia 66 10 30 37 6 4 9 14Luxemburg 64 23 30 34 14 8 8 6Germania 64 27 14 50 20 8 2 6Portugalia 62 14 6 56 12 2 2 22Austria 59 32 21 38 24 8 5 5Regatul Unit alMB

54 26 16 38 14 13 2 18

Suedia 52 28 23 29 15 13 1 20Finlanda 51 27 14 37 18 10 4 18

Sursa: Eurobarometru (Nov. 2002)

53

Tabel 3

SPRIJINUL DE CARE SE BUCURĂ ADERAREAÎN VIITOARELE STATE MEMBRE

Răspunsuri la întrebările :

Credeţi că integrarea ţării dvs. în UE este un lucru bun sau rău?

Dacă mâine s-ar organiza un referendum privitor la aderarea ţării dvs. la UE, dvs personal aţivota pentru sau împotrivă?

Rezultate exprimate ca procent din numărul celor care au răspuns

Integrarea ar fi un lucrubun

Aş vota pentruintegrare

Ungaria 67 77Slovacia 58 69Polonia 52 61Media pe 10 ţări 52 61Lituania 48 53Cipru 47 58Malta 45 47Slovenia 43 62Republica Cehă 43 50Letonia 35 45Estonia 32 39

Sursa: Eurobarometru (Nov. 2002)

54

Tabel 4

COMERŢUL UE CU EUROPA CENTRALA SI DE EST

Miliarde euro

Importuri Exporturi Balanţă1995 44.4 53.2 - 8.81996 47.2 63.8 - 16.61997 56.9 78.7 - 21.81998 67.9 90.5 - 22.61999 75.8 93.2 - 17.42000 97.5 114.7 - 17.2Total 389.7 494.1 - 104.4

10 ţări din ECE, inclusiv Bulgaria şi RomâniaSursa: Comisia Europeană

55

Tabel 5

CRESTEREA ECONOMICĂ ÎN UE ŞI VIITOARELE STATE MEMBRE

Schimbare procentuală în PIB, comparativ cu anii precedenţi

1999 2000 2001Cipru 4.6 5.1 4.0Republica Cehă 0.5 3.3 3.3Estonia -0.6 7.1 5.0Ungaria 4.2 5.2 3.8Letonia 2.8 6.8 7.7Lituania -3.9 3.8 5.9Malta 4.1 5.5 -0.8Polonia 4.1 4.0 1.1Republica Slovacă 1.3 2.2 3.3Slovenia 5.2 4.6 3.0EU-15 2.8 3.4 1.5

PIB calculat la preţuri constante şi în moneda naţionalăSursa: Comisia Europeană (Decembrie 2002)

56

Tabel 6

CHELTUIELI BUGETARE ALOCATE DE UE EXTINDERII: PERIOADA PRE-ADERARE

Cheltuieli de pre-aderare (în milioane euro, la preţurile din 2000)

1990-1999 2000-2003PHARE(Întărirea instituţiilor democratice şia administraţiei publice)

6767.16 6240.00

ISPA(Infrastructură de transport şimediu)

4160.00

SAPARD(Agricultură şi dezvoltare rurală)

2800.00

Total 6767.16 13200.00Media anuală 676.72 3300.00Total exprimat în % din PNB-ulUE în 1999

0.08 0.16

Media anuală exprimată în % dinPNB al UE în 1999

0.008 0.04

Notă : Cheltuielile în perioada 1990-1999 se bazează pe plăţi efectuate, cele după 1999, pe plăţi angajate10 ţări din ECE ( inclusiv Bulgaria şi România), fără Cipru, Malta şi Turcia, care beneficiază de finanţareseparată pentru aderare.

Sursa: Comisia Europeană.

57

Tabel 7

CHELTUIELI BUGETARE ALOCATE DE UE EXTINDERII: PERIOADA POST-ADERARE

(în milioane de euro, la preţurile din 1999)

2004-2006

Politica agricolă comunăDezvoltare rurală

4682 5110

Acţiuni structurale 21746

Politici interne din care: Politici existente Construcţie instituţională Facilitatea Schengen Siguranţă nucleară

4256

2642 380 858 375

Administraţie 1673

Facilitatea specială de finanţare 2398

Compensarea bugetară temporară 987

Total angajamente 40852

Note: Alocaţia bugetară pentru perioada 2004-2006 corespunzătoare celor 10 ţări care vor adera în2004 (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia,Slovacia, Malta).‘Acţiunile structurale’ includ 38 de milioane de euro pentru asistenţă tehnică, nealocate.

Source: Comisia Europeană.

58

Întâlniri şi participanţi

1. Ateliere de discuţii la Institutul Universitar European

Următoarele persoane au participat la o serie de ‘seminare’ despre extinderea UE, prezidate deWim Kok, desfăşurate la Institutul Universitar European, Florenţa, în perioada 9-10 ianuarie, 8-9 februarie şi 18-19 februarie, 2003 (cu menţionarea, între paranteze, a numărului de întâlnirila care aceştia au fost prezenţi)

Deşi responsabilitatea elaborării raportului final revine integral preşedintelui, participanţii laaceste seminare au contribuit cu informaţii, idei şi sfaturi valoroase.

Judy Batt – Universitatea din Birmingham (1)Christoph Bertram – Institutul de cercetare a Stiftung Wissenschaft und Politik, Berlin (2)Walter Botschatzki – Vicepreşedintele Federaţiei Germane a Patronatelor (1)Ian Clark - DG pentru mediu, Comisia Europeană (1)Franklin Dehousse – Institutul Regal de Relaţii Internaţionale, Bruxelles (1)Françoise De La Serre - Director Cercetare – Centrul de Studii Internaţionale, Paris (1)Fernando Fernandez – Universitatea Europeană din Madrid (1)Heather Grabbe – Centrul pentru Reformă Europeană, Londra (2)Andras Inotai – Institutul de Economie Mondială, Budapesta (2)Athanassia Ioannou - Secretariatul General pentru Grecii din Străinătate, Atena (1)Alexander Italianer - DG pentru Probleme Economice şi Financiare, Comisia Europeană (1)Josef Janning – Fundaţia Bertelsmann, Gütersloh, Germania (1)Marjorie Jouen – Europa Noastră, Paris (1)Bengt O. Karlsson – Fost Director, actualmente Ministru de Finanţe, Suedia (1)Delia Meth-Cohn - Economist Corporate Network, Viena (1)Jacques Pelkmans – Colegiul Europei, Bruges (1)Wanda Rapaczynski – Preşedintele Agora, Varşovia (1)Olli Rehn – Centrul pentru Studii Europene, Universitatea din Helsinki (2)Janusz Reiter – Centrul pentru Relaţii Internaţionale, Varşovia (1)Mara Silina – Biroul European al Mediului, Bruxelles (1)Richard Sinnott – Institutul pentru Studierea Schimbării Sociale, University College, Dublin(1)Michelle Sutton - DG pentru Justiţie şi Afaceri Interne, Comisia Europeană (1)John Vassallo – Director, Afaceri Europene, GE Europe, Bruxelles (1)Fritz Verzetnitsch – Preşedintele Confederaţiei Europene a Sindicatelor (1)William Wallace - London School of Economics (2)John Wyles – Gplus Europe, Bruxelles (1)Alain Servantie - DG pentru Extindere, Comisia Europeană, Bruxelles (3)Joost Klarenbeek – Ministerul Afacerilor Externe, Haga (2)Dave van den Nieuwenhof - Ministerul Afacerilor Externe, Haga (1)Helen Wallace - Director, Centrul Robert Schuman, Institutul Universitar European (3)Jan Zielonka - Profesor, Institutul Universitar European (3)Rick Van Der Ploeg - Profesor, Institutul Universitar European (2)Giuseppe Bertola - Profesor, Institutul Universitar European (1)Michael Keating - Profesor, Institutul Universitar European (1)Wojciech Sadurski - Profesor, Institutul Universitar European (1)Anna Triandafyllidou – Director de Proiect, Institutul Universitar European (1)Alina Mungiu-Pippidi – Bursier, Institutul Universitar European (1)Graham Avery - Bursier, centrul Robert Schuman, Institutul Universitar European (3)Wim Van Aken – Asistent Cercetare, Institutul Universitar European (3)

59

Will Phelan – Asistent Cercetare, Institutul Universitar European (3)

2. Consfătuiri cu organizaţiile neguvernamentale

Participanţi la întrunirea prezidată de Wim Kok, Bruxelles, 6 martie, 2003 :

Asociaţia Camerelor Europene de Comerţ şi Industrie - Eurochambres: Paul Skehan, JulieHetsensUniunea Confederaţiilor Patronale şi Industriale din Europa - UNICE: Monique JulienMasa Rotundă Europeană - ERT: Jean MartinConfederaţia Industriilor Alimentare şi de Băuturi a UE - CIAA: Jean MartinFederaţia Bancară a Uniunii Europene: Nikolaus BoemkeComitetul European pentru Asigurări - CEA: Susanne CzechFederaţia Europeană a Pieţelor de Valori - FESE: Paul ArlmanAsociaţia Liniilor Aeriene Europene - AEA: Ulrich Schulte-StrathausAsociaţia Lucrătorilor Poştali Europeni - POSTEUROP: Johannes Martin PouwFederaţia Marketing European Direct - FEDMA: Alistair TempestAsociaţia Europeană de Media - FEB: Ger de RidderOrganizaţia Europeană a Consumatorilor - BEUC: Willemien BaxConsiliul European al Profesiunilor Liberale - CEPLIS: Frédéric DestrebecqComisia Permanentă a Doctorilor Europeni - CPME: Engwirda TiddensConfederaţia Sindicală Europeană - ETUC: Grigor GradevConfederaţia Europeană a Cadrelor superioare - CEC: Michel BaudouxComitetul Organizaţiilor Profesionale Agricole ale Uniunii Europene, Comitetul General pentrucooperare Agricolă al Uniunii Europene - COPA/COGECA: Dimitri BaruaBiroul European al mediului - EEB: John HontelezAmnesty International, Asociat UE: Dick OostingFederaţia Internaţională a Ligilor pentru Drepturile Omului, Asociaţia Europeană pentruApărarea Drepturilor Omului - FIDH-AE: Cécile CoyezAsociaţia Organizaţiilor de Voluntariat - AVSO: Jana HainsworthCaritas Europa: Marius Wanders, Jacqueline TordoirComisia Bisericilor pentru Imigranţii din Europa - CCME: Arrien KruytPlatforma Socială – Platforma ONG-urilor Sociale Europene: Gordon DeucharsComitetul de Coordonare al Asociaţiilor Europene a Cooperativelor - CCACE: Bruno RoelantsEurocities: Bilyana RaevaComisia Bisericii şi Societăţii a Confreriei Bisericilor Europene: Peter Pavlovic

3. Vizite în viitoarele state membre

Wim Kok a vizitat Praga, pe 24 februarie 2003, pentru a ţine o cuvântare la o conferinţă pe temaextinderii UE, organizată de Institutul Cultural Italian în colaborare cu Universitatea Carol şi Şcoalade Economie din Praga. El s-a întâlnit cu politicieni cehi şi lideri de opinie, precum şi cu presa.

Pe 25 februarie, a vizitat Liberec, în fosta regiune Sudetă din Republica Cehă, la graniţa cu Poloniaşi Germania, unde a participat la o “Zi dedicată Europei”, organizată de Delegaţia ComisieiEuropene. Festivitatea a inclus o masă rotundă cu liderii locali şi regionali din Polonia, Germania şiRepublica Cehă, o discuţie cu studenţii din aceste ţări şi o dezbatere publică generală, urmată de oîntâlnire cu presa.

Pe 11 martie, a vizitat Budapesta, unde a ţinut o prelegere la Fundaţia Ungară pentru StudiiEuropene (“Europa 2002”). S-a întâlnit cu politicieni şi alţi lideri de opinie unguri, şi cu presa.

60

Bibliografie

Lista selectivă a principalelor publicaţii consultate pentru pregătirea prezentului raport, inclusivlucrările prezentate de participanţii la seminarele de la Institutul Universitar European.

Amato, G. and Batt, J., The Long-Term Implications of EU Enlargement: The Nature of the NewBorder, Florence, 1999.Anderson, M. and Apap, J., Striking a Balance between Freedom, Security and Justice in anEnlarged European Union, CEPS policy paper, Brussels, 2002.Arnaud, J-L., Compte-rendu: Réunifier L'Europe, Notre Europe, Groupement d'études et derecherches, Athenes, 1998.Arnoud, J-L., Reuniting Europe or Europe's Quest for Identity/ies, Research and Policy Unit, NotreEurope, Paris, 1999.Avery, G. and Cameron, F., The Enlargement of the European Union, Sheffield,1998.Avery, G., 'Endgame for EU Enlargement', Prospect, July 2002, London.Avery, G., 'EU enlargement: 'The last Lap', Unia and Polska, 5, 2002.Barysch, K. and Grabbe, H., Who's Ready for EU Enlargement?, CER, London, 2002.Barysch, K., Does Enlargement Matter for the EU Economy?, CER, London, 2003.Barysch, K., et al., New Designs For Europe, CER, London, 2002.Bayar, A., Cost and Benefits, An Economic Study for the Maltese Business Community, s.l., 2003.Bertelsmann Foundation, Bridging the Leadership Gap, A Strategy for Improving PoliticalLeadership in the EU, s.l., 2002.Boeri, T. and Brücker, H., The Impact of Eastern Enlargement on Employment and Labour Marketsin the EU Member States, Final Report, European Integration Consortium, Berlin, 2002.Boeri, T., Bertola, H., Brücker, F., Coricelli, J., Doldao, J., Fitzegerald, A., De La Fuente, P.,Garibaldi, G., Hanson J., Jimeno, Portes, R., Saint-Paul G. and Spilimbergo, A., Who's Afraid of theBig Enlargement? Economic and Social Implications of the European Union's Prospective EasternExpansion, CEPR Policy Paper, No. 7, London, 2002.Campos, N.F.C. and Coricelli, F., 'Growth in Transition: What We Know, What We Don't andWhat We Should', Journal of Economic Literature, Vol. XL (September 2002), pp. 793-836.Centraal Planbureau (CPB), EU-Beleid na Uitbreiding, Marco-Economische Verkenningen 2002-2003, Den Haag, 2002.Dehaene, J-L. and Krok-Pszkowska, A., The political Dimension of EU Enlargement: LookingTowards Post-Accession, Florence, 2001.Dehousse, F. and Coussens, W., 'The Enlargement of the European Union, Opportunities andThreats', Studia Diplomatica, Vol. LIV:(4), Brussels, 2001.Deutsche Bank, 'Runaway costs or willingness to reform–the Two Sides to Enlargement', DeutscheBank Research EU Enlargement Monitor: Central and Eastern Europe, No.8, pp. 3-15, s.l., 2002.Di Nicola, A., Trafficking in Immigrants: A European Perspective, Colloquium on Cross-borderCrime in Europe, Prague, 1999.Dunay, P. and Dehaene, J-L., Boxes: Why CSFP and CEDSP do not matter that much to the EUCandidate Countries, EUI policy paper, No 01/5, Florence, 2001.Edwards, G., Europe’s Security & Defence Policy and Enlargement: the Ghost at the Feast?, EUIworking Papers No. 2000/69, Florence, 2000.European Bank for Reconstruction and Development, Transition Report 2000, London, 2000.European Bank for Reconstruction and Development, Transition Report 2001, London, 2001.European Bank for Reconstruction and Development, Transition Report 2002, London, 2002.European Commission, 'Agenda 2000: For a Stronger and Wider Union', Bulletin of the EuropeanUnion, Supplement 5/97, Brussels, 2000.European Commission, Benefits of EU Accession for Cyprus, Nicosia, 2003.European Commission, Candidate Countries Eurobarometer 2002, Brussels, 2002.European Commission, DG EcFin., Enlargement Papers, Brussels, 2001.

61

European Commission, DG Env., Guide to the approximation of the European Unionenvironmental legislation, SEC (1997) 1608, Brussels, 1997.European Commission, Enlargement and Environment: Questions and Answers, Brussels, 2002.European Commission, Investment Needs, Countries acceding in 2004, s.l., s.d.European Commission, Towards an Enlarged Union, Brussels, 2002.European Cultural Foundation, Policies for Culture, Amsterdam, s.d.European Environmental Bureau, 'Participatory Democracy, Essential for SustainableDevelopment', EEB Newsletter Metamorphosis, Brussels, Jan. 2003.European Environmental Bureau, Vienna Declaration on Rural Development in an EnlargedEurope, Vienna, 1998.European Environmental Bureau, Will EU Enlargement Make Europe Sustainable?, Budapest,2001.Fankhouser, S. and Lavric, L., The Investment Climate for Climate Investment, EBRD WorkingPaper, January 2003.Friends of the Earth and European Environmental Bureau, EU Accession and the Environment: anIntroduction, Brussels, 1998.Gallup Europe, Flash Eurobarometer 132/2 Enlargement of the European Union, s.l., 2002.Geremek, B., Europe, United We Stand, paper presented in The Hague 2003, s.l., 2003.Gianella, C. and Vicard, V., Revue d’Élargissement, Special Taux de Change, Dossier No. 29, s.l.,Jan. 2003.Giuliani, J-D., Pour L'Europe Réunie, plaidoyer pour l'Élargissement, Fondation Robert Schuman,Paris, 2002.Grabbe, H., Profiting from EU enlargement, CER, London, 2001.Grabbe, H., The Copenhagen Deal on Enlargement, Briefing Note, CER, London, December 2002.Grabbe, H., The prospects for new members to join the euro, CER, London, 2003.Hager, W., Enlargement, Paying for the Green acquis, Brussels, 2002.Hodess, R.(ed.), Global Corruption Report 2003, Transparency International, s.l., 2003.Ilves, T.H., The Grand Enlargement and the Great Wall of Europe, Tallinn, 2003.Inotai, A., Gains for European Union from Eastern Enlargement, Budapest, October 16, 2000.Inotai, A., Impact of EU Accession on the Economic Co-operation Among the New MemberCountries, Paper presented in Warsaw, September 2002.Inotai, A., Strategic Issues of EU Enlargement, Forum, July/August 2002.Inotai, A., 'Wirtschaftliche Aspekte: Kosten und Nutzen', in R. Langewiesche and A. Toth (hrsg.),Die Einheit Europas, Zur politischen, wirtschaftlichen und sozialen Dimensionen der EU-Erweiterung, EGI (Europäisches Gewerkschaftsinstitut), s.l., s.d.Janning, J., Prospects and Risks, Beyond EU enlargement, Strategy Paper for a wider Europe,Bertelsman Stiftung, Munich, 2002.Jouen, M., Compte-rendu: Voix d'Europe, Summary of the Seminar, Groupement d'études et derecherches, Notre Europe, Lausanne, 2002.Jouen, M., L’Élargissement de l’Europe: quelques conséquences pour la France, Paris, 2002.Karlsson, B., What Price Enlargement? Implications of an expanded EU, Report to the ExpertGroup on Public Finance, Ministry of Finance, Stockholm, 2002.Keating, M., and Hughes, J.(ed.), The Regional Challenge in Central and Eastern Europe,Territorial Restructuring and European Integration, forthcoming.Keating, M., Regionalisation in Central and Eastern Europe. The diffusion of a western model?,forthcoming.Kühnhardt, L., Die Europäische Union, Fragen zur Erweiterung, Vertretung der EuropaischeKommission in der Bundesrepublik Deutschland, Berlin, 2002.Mair, P. and Zielonka, J.(ed.), The Enlarged European Union, Diversity and Adaptation, London,2002.Mayhew, A., Recreating Europe, The European Union’s Policy towards Central and EasternEurope, Cambridge, 1998.

62

Michalski, A. and Wallace, H., The European Community: the Challenge of Enlargement, RoyalInstitute of International Affairs, London, 1992. Ministère des Finances Français, Argumentaire Économique et Commercial sur L’Élargissement deL’Union européenne, Paris, Jan. 2003.Ministerie van Buitenlandse Zaken, De Staat van de Europese Unie, Den Haag, 2001.Monar, J., Enlargement-Related Diversity in EU Justice and Home Affaires: Challenges,Dimensions and Managements, WRR, The Hague, 2002.Monar, J., EU Justice and Home Affairs in Eastern Enlargement: The Challenge of Diversity andEU Instruments and Strategies, CES Discussion Paper, ZEI Rheinishe Freidrich Wilhelms-Universität, Bonn, 2001.Murray, A., The Lisbon Scorecard III: The Status of Economic Reform in the Enlarging EU, CER,London, 2003.Nahuis, R., One Size fits all?, Accession to the Internal Market; an Industry Level Assessment ofEU enlargement, CPB Discussion Paper, Oct. 2002.Nilson, H.G., Decision-making in EU Justice and Home Affairs: Current Shortcomings and ReformPossibilities. Sussex European Institute Working Papers, Sussex, 2002.Open Society Institute, Monitoring the EU accession process: Judicial Capacity, Open SocietyInstitute, s.l., 2002.Pelkmans, J., Economic Implications of Enlargement, Bruges European Economic Policy (BEEP)Series Briefing No. 1, Bruges, 2002.Pelkmans, J., Gros, D., Nunez Ferrer, J., Long-Run Economic Aspects of the European Union' sEastern Enlargement, WRR, The Hague, 2000.Piorko, I. and Sie Dhian Ho, M., Integrating Poland in the Area of Freedom, Security and Justice,s.l., s.d.Piorko, I. and Sie Dhian Ho, M.,The Costs and Benefits of Polish Accession to the EU in the Fieldof Justice and Home Affairs, Warsaw, 2003.Principles and Recommendation from the European Consultative Forum on the Environment andSustainable development, s.l., 1998.Reed, Q., Corruption and EU enlargement: Who is Prepared?, Open Society Institute, 2002.Romanian Academic Society, 'Corruption and Organised Crime in South East Europe, ManyOrganisations, Few Results', UNDP Regional Early Warning Report Southeastern Europe, no. 2,s.l. 2003.Sadurski, W., 'Charter and Enlargement', European Law Journal, vol. 8, No. 3, September 2002,Oxford, pp. 340-362.Scientific Council for Government Policy, Reports to the Government, towards a pan-EuropeanUnion, WRR, Den Hague, 2001.Sedelmeier, U. and Wallace, H., Eastern Enlargement, Strategy or Second Thoughts, in: H. Wallaceand W. Wallace, Policy-Making in the European Union, Oxford, 2000, pp. 427-460.Steunenber, B. and Van Halem, J. (ed.), European Governance, Widening and Deepening: theChallenge of EU enlargement, Leiden, 2001.Swenson , et al., Action Plan for the Conservation of the Brown Bear in Europe (Ursus arctos), in:Nature and Environment, No.114., Council of Europe, October 2000.Triandafyllidou, A. and Kosic, A., Albanian and Polish Migration to Italy: The Micro-Processes ofPolicy, Implementation and Immigrant Survival Strategies, Florence, s.d.Triandafyllidou, A. and Spohn, W.(ed.), Europeanisation, National Identities and Migration,Changes in Boundary Constructions between Western and Eastern Europe, New York, 2003.United Nations Secretariat, Replacement Migration: Is it a solution to declining and ageingpopulations?, Population Division Department of Economic and Social Affairs, New York, 2000.Verheijen, A.J.G., Administrative Capacity Development, A Race Against Time?, WRR, The Hague,2000.Von Hagen, J.S., et al., The Lisbon Review 2002-2003: An Assessment of Policies and Reforms inEurope, World Economic Forum, Geneva, 2002.

63

Wacziarg, R., 'The Elusive Quest for Growth', Journal for Economic Literature, Vol XV (September2002), pp. 907-918.Wagener, G., Beyond Borders, Widening Circles, s.l., s.d.Wallace H. and Wallace W., Policy Making in the European Union, Oxford, 2000.Wallace H., Coming to terms with a larger Europe: Options for economic integration, SussexEuropean Institute Working Papers, Sussex, 1998.Waters, T., Judges for a New Order: The Case for Continued Monitoring after Membership, OpenSociety Institute, 2002.Wolczuk, K and Wolczuk, R., Poland and Ukraine, A strategic Partnership in a ChangingEurope?, Royal Institute for International Affairs, London, 2003.Wolf, J., The Future of European Agriculture, London, 2002.World Bank, World Development Report 1999/2000, Entering the 21st Century, Washington, 2000,pp. 87-104.World Wild Fund For Nature, An agenda for Accession, s.l., 2000.World Wild Fund For Nature, EU Enlargement Enriches the EU, WWF Accession initiative, s.l.,2001.World Wild Fund For Nature, Treasures for the New Europe, s.l., 2001.Zielonka, J. (ed.), Democratic Consolidation in Eastern Europe, Institutional Engineering, vol. 1,Oxford, 2002.Zielonka, J. (ed.), Europe unbound, Enlarging and reshaping the boundaries of the EuropeanUnion, London, 2002.