Fântânile de Lucian Blaga

Sapă, frate, sapă, sapă,până când vei da de apă.Ctitor fii fântânilor, cegura, inima ne-adapă.

Prinde tu-n adânc izvoare -de sub strat stihie blândă.Şi se-aleagă din argilăochiuri lucii, de izbândă.

Călători cu turme - viesă se-aplece, să se mirede atâta adâncimeşi de basmele din fire.

Să se curme-n piept cuvântul, când s-arată ca pământulstele şi-năuntru are -nu numai deasupra-n zare.

Osteneşte-te-n amiazăsă aduni răsplată dreaptă.O privelişte de noapte negrăită te aşteaptă.

Zodii sunt şi jos subt ţară,fă-le numai să răsară.Sapă numai, sapă, sapă,până dai de stele-n apă.

Poetul şi tâlharul

Undeva, într-o cetate, trăia un poet, care îşi folosea talentul (darul de a scrie versuri), primit de la Dumnezeu, numai în rău, căci scria poezii de prost gust, în care Dumnezeu şi sfinţii erau defăimaţi. De aceea, în vremea lui, puţini îi citeau nesuferitele lui versuri.

Nu departe de poet, într-o pădure, trăia un tâlhar, de care se temea multă lume şi care săvârşise multe fapte rele. Totuşi, pe lângă faptele lui cele rele, a construit şi el, pe drumul care trecea pe lângă pădure, o fântână. După un timp, când s-a terminat firul vieţii, au murit amândoi şi au fost duşi în iad pentru faptele lor cele rele. Tâlharul, pentru faptele lui cele rele, avea sub el o flacăra foarte mare, ce-l acoperea aproape tot; poetul avea numai un foc mic care-l ardea. Cu timpul,flacăra de sub tâlhar se micşora pentru faptul că oamenii care treceau pe acel drum, unde se găsea fântâna construită de tâlhar, se

bucurau când beau apă şi îl pomeneau pe acela care a construit-o, căci fântâna avea o apă tare bună şi îşi potoleau setea cu ea. Însă flacăra de sub poet se tot mărea, fiindcă oamenii care îi citeau poeziile, se sminteau, deveneau necredincioşi şi din cauza lui negau existenţa lui Dumnezeu, pierzându-şi sufletele. În timp ce tâlharul mai avea doar un foc micuţ sub el, flacăra de sub poet se mărea mereu…

Această istorioară scoate în evidenţă păcatul smintelii, care este mai mare decât alte păcate, tocmai pentru faptul că prin ea se pierd mai multe suflete.

Fântâna cu platani de Ion Pillat

Fântâna cu platani de lângă ţărmul măriiLa care ne-am oprit cu umbra în amurgÎn cântecul domol, ce nu-l pot da uitării,De valuri ce se sparg, de ape care curg.

Fântâna unde vin cu vasele de-aramăCadânele să-şi ia un dar curat, din plin,Vrăjită e — ţi-o spun — şi dorul meu — ia seama —În juru-i zboară greu: un porumbel străin.

Pe Marmara se duc cu aripe de lebeziCorăbii în amurg… Şi piere zi şi an;Dar aplecat uşor pe apele ei repeziObrazul tău îl văd în umbra de platan.

Sunt zile sau sunt ani de când pe ţărmul mării,În limpezimi adânci fântâna l-a închis?Platanii tot foşnesc şi nu pot da uităriiMurmurul de pârâu rostogolit prin vis…