Aurel NEGRUŢIU

FAUNA CINEGETICĂ ŞI GESTIONAREA

POPULAŢIILOR DE INTERES CINEGETIC

2008 – 2009

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV

3

BIOLOGIA SPECIILOR DE INTERES CINEGETIC

Din încrengătura vertebratelor, două clase fac obiectul atenţiei noastre, deoarece ele cuprind

speciile care prezintă interes din punct de vedere vânătoresc, şi anume: clasa Mammalia şi clasa

Aves (mamiferele şi păsările).

CLASA MAMMALIA

Această grupare de animale, caracterizată prin existenţa mamelelor care produc lapte, a fost

denumită de C. Liné Mammiferes.

Mamiferele grupează vertebratele superior organizate. Ele au corpul acoperit cu păr şi nasc pui

vii. Morfologia externă este foarte variată, începând cu forma şi culoarea părului, dimensiunile

corpului şi până la forma şi dimensiunile capului, membrelor şi cozii. Morfologia internă cuprinde

scheletul, musculatura, sistemul nervos, aparatul digestiv, organele de simţ, glandele, aparatul

excretor şi aparatul reproducător.

Clasa cuprinde circa 3.200 de specii grupate, după conformaţia mandibulei şi forma pe care o

au dinţii, în patru subclase: Eotheria, Prototheria, Allotheria şi Theria. Dintre ele ne vom opri doar

la subclasa Theria, care se împarte la rândul său în trei infraclase: Pantotheria, Metatheria şi

Eutheria.

Pantotherienele cuprind mamifere primitive ce au trăit mai ales în jurasicul superior. Din ele au

evoluat metaterienele cât şi euterienele, ultimele cuprinzând speciile care ne interesează,

mamiferele de interes vânătoresc.

Infraclasa Euteriene cuprinde patru supraordine: carnivore, protungulate, ungulate şi rozătoare,

fiecare cuprinzând mai multe ordine. Tratarea lor se va face ţinând cont de importanţa pe care o au

în economia vânatului.

Supraordinul Ungulate (Ungulata)

Denumirea de ungulate sau copitate este legată de faptul că falangele terminale sunt îmbrăcate

în copite. Majoritatea speciilor cuprinse în acest grup au un regim alimentar ierbivor.

Ordinul Artiodactyla

Speciile cuprinse în acest ordin au 2 sau 4 degete, uneori, două dintre ele fiind reduse sub forma

unor pinteni. Unele specii au coarne dezvoltate pe oasele frontale, altele au caninii foarte dezvoltaţi,

4

ca suidele. Dintre familiile acestui ordin interesează Fam. Cervide, Fam. Bovide şi Fam. Suide.

Familia Cervidae

Cuprinde rumegătoare zvelte, cu coarne ramificate. Dentiţia lor cuprinde şi caninii, reduşi pe

maxilarul superior şi transformaţi în incisivi pe cel inferior. Cervidele sunt larg răspândite, începând

din nordul Africii, în America şi în Eurasia. Speciile cele mai importante sub aspect vânătoresc

sunt: Cervus elaphus (cerbul), Capreolus capreolus (căpriorul) şi Dama dama (cerbul lopătar). Mai

recent s-a semnalat în câteva rânduri prezenţa în nordul ţării a elanului (Alces alces). Dintre speciile

introduse prin colonizare în unele ţări europene amintim Cervus nippon (cerbul Sika), Odocoileus

virginianus (cerbul de Virginia) etc.

5

Cerbul Cervus elaphus L. Engleză Red deer Franceză Cerf elaphe Germană Rothirsch

Descriere. Este un animal de talie mare ce prezintă un evident

dimorfism sexual. Masculul denumit şi cerb sau taur are o lungime de 220

- 250 cm, o înălţime la greabăn de 140 - 155 cm şi o greutate vie ce poate

oscila între 240 - 300 kg şi chiar mai mult. Femela (cerboaică, ciută) are

dimensiuni mai mici şi o greutate între 80 - 150 kg. Viţei sunt denumiţi

puii până la 10 luni şi au la naştere 7 - 12 kg. Greutatea corporală variază

în funcţie de vârstă, anotimp, condiţii de hrană şi diferitele faze biologice

din ciclul anual al vieţii. Astfel, cerbii pierd mult din greutate în perioada

de împerechere (septembrie-octombrie).

Este un animal zvelt, vara de o culoare roşcată în partea superioară a

corpului şi gălbui pe abdomen. În regiunea cozii se găseşte o pată de culoare deschisă, care se vede

de la distanţă, ce poartă denumirea de oglindă. Iarna, părul este mai închis, mai cenuşiu. Este de

remarcat că există o evidentă variabilitate a culorii părului. Năpârlirea are loc primăvara şi toamna

cu anumite decalaje între indivizi în funcţie de vârstă. Viţeii, în primele luni, au pe corp pete

deschise pe un fond închis asemănător frunzişului uscat (litierei) servind

ca mijloc de apărare contra duşmanilor (homocromie) până la vârsta de

aproximativ 3 luni.

Masculii poartă coarne pe nişte proeminenţe ale craniului numite

cilindri frontali. Cam la vârsta de un an încep să crească primele coarne,

fără rozete şi fără ramificaţii, în formă de suliţe, care sunt lepădate în

luna mai a anului următor. Al doilea rând de coarne are 3 - 4 şi chiar mai

multe ramificaţii în funcţie de vigoare şi ereditate. Masculii care în anul

al doilea au tot suliţe sau au doar două ramuri (furcari), sunt consideraţi

slabi şi fără perspective mari. Căderea coarnelor se produce la 2 ½ ani,

din februarie până la începutul lunii aprilie, funcţie de vârstă. Procesul de creştere a coarnelor

durează 120 - 130 zile. Când ele s-au dezvoltat complet, pielea care le-a acoperit se usucă şi cade în

fâşii. Taurul în această perioadă îşi freacă coarnele de arbori pentru a îndepărta mai repede pielea

uscată. La început mai deschise, coarnele se colorează mai închis

prin frecarea de arbori, tufe, frunze şi buruieni. După numărul

razelor (ramurilor) de pe coarne putem avea cerb de 8 par, când

pe fiecare corn are 4 raze, de 16 par când are câte 8 raze pe

fiecare corn ş.a.m.d. Când numărul razelor nu este acelaşi pe

ambele coarne avem trofee impare. Cornul cel mai bogat în

ramificaţii se înmulţeşte cu 2 şi se adaugă precizarea “impar”

indiferent de numărul de raze de pe celălalt corn.

Obişnuit, un corn de cerb are o rază a ochiului, una de gheaţă

şi una mijlocie, iar restul razelor, grupate în vârf, formează

coroana. Uneori, între raza mijlocie şi coroană mai apare şi raza lupului. La unele exemplare se

Cerbul carpatin

Cerbi tineri cu al doilea rând de coarne

Cerb cu trofeul în creştere

6

a b c Urme de cerb carpatin:

a,b – urme tipar; c – urmă pârtie

întâlnesc anomalii sau deformaţii ale coarnelor, cauzate de lovirea lor în timpul creşterii, leziuni ale

testicolelor sau din cauza rănirii picioarelor. Alteori, astfel de coarne sunt semnul degenerării sau al

vârstei înaintate.

Dentiţia cerbului este formată din 34 de dinţi după formula:

1

0

3

1

1

3

3

3

3C P M = 34 (32).

Se observă că incisivii lipsesc pe maxilarul superior, fiind înlocuiţi de o bordură elastică. Cerbul

taie în parte cu incisivii de pe maxilarul inferior şi restul este rupt şi strivit de bordură, fapt

caracteristic, ce poate fi bine observat pe lujerii consumaţi mai ales iarna. Caninul din maxilarul

superior lipseşte la femelă, iar la mascul este redus şi este considerat trofeu. De aceea femelele au

doar 32 dinţi. Caninul de pe maxilarul inferior are forma incisivilor şi este lipit de aceştia.

Premolarii constituie dentiţia de lapte şi sunt înlocuiţi la vârsta de 2 ½ ani. Molarii se dezvoltă

treptat de la vârsta de 6 luni la 26 luni.

Aprecierea vârstei este o problemă importantă în gospodărirea efectivelor de cerb. Acesta,

după unii autori, atinge o longevitate de circa 20 de ani. Pentru a cunoaşte ponderea claselor de

vârstă este nevoie să apreciem vârsta animalelor vii. În acest scop, ne putem servi de două criterii,

recomandate de V. Cotta şi M. Bodea: forma corpului şi comportarea animalului.

- cerbul de 3 - 4 ani are un corp zvelt, ţine capul sus, are un gât subţire şi este îndrăzneţ şi nu

prea prudent;

- cerbul de 7 - 9 ani are un corp mai masiv, ţine capul ceva mai jos, cu gâtul gros, acoperit cu

păr relativ mai mult şi mai lung. Este prudent şi destul de atent;

- cerbul de 12 - 14 ani are un corp masiv, linia spatelui coboară de la greabăn spre crupă, ţine

capul mai aplecat, are un gât gros, acoperit cu păr lung. Este foarte prevăzător şi prudent. Are

mişcări domoale, boncăneşte scurt şi rar.

Observarea urmei este de asemenea utilă, deoarece forma rotundă la vârf, datorită tocirii, este

un indiciu de vârstă mai înaintată.

Pentru exemplarele împuşcate, vârsta se poate stabili după dentiţie. Astfel, până la vârsta de 2

ani şi 6 luni, când se termină schimbarea dentiţiei de lapte, vârsta se poate aprecia cu destulă

exactitate cu ajutorul tabelului recomandat de V. Cotta şi M. Bodea.

După apariţia dentiţiei complete, vârsta se poate aprecia după gradul de uzură al premolarilor şi

molarilor. Incisivii se tocesc şi ei, iar unghiul pe care-l fac aceştia cu maxilarul inferior creşte cu

vârsta de la 2 ½ ani de circa 42o, la 14 - 16 ani de circa 65

o. Mai este cunoscută metoda Harke care

dă vârsta după lungimea şi grosimea cilindrilor frontali, fiind bazată pe faptul că aceştia se scurtează

şi se îngroaşă o dată cu anii.

Alături de raporturile normale între clasele de vârstă, un rol important îl joacă raportul dintre

sexe. Majoritatea autorilor sunt de părere că raportul normal este de 1:1, cel mult 1:1,5, modificarea

lui aducând fie lupte multe între tauri, migrarea lor atunci când numărul taurilor este prea mare, fie

o sporire a efectivului, însoţită de o degradare a calităţii, atunci când numărul prea mare de ciute ar

permite participarea la împerechere şi a masculilor slabi.

Glasul. Sunetele scoase de cerbi diferă funcţie de sex şi

vârstă. Astfel, masculul în timpul împerecherii scoate sunete

care oscilează de la mugetul scurt şi gros al cerbului bătrân la

glasul subţire şi prelung al celui tânăr. Ciutele scot un sforăit

când sunt speriate, când îşi cheamă viţelul sau uneori în timpul

împerecherii. Viţeii scot şi ei sunete prin care-şi manifestă

bucuria. Simţuri. Cerbului îi sunt caracteristice simţuri foarte fine şi în special mirosul, auzul şi văzul de

care se slujeşte în apărarea de duşmani. Urme. Atunci când nu avem posibilitatea să vedem cerbii, putem să utilizăm pentru informarea

noastră urmele şi excrementele lăsate în teren. Este preferabil să dispunem de o urmă pârtie, pentru că o urmă tipar poate să ne servească mai

puţine informaţii. Masculul lasă în mod obişnuit o urmă mai mare decât a ciutei; lungimea pasului la masculul mijlociu ajunge la 70 cm, spre deosebire de ciută şi taurul mic de circa 57 cm (Frevert, W.). Distanţa dintre şirul de urme lăsate de picioarele din stânga şi cele din dreapta, oscilează de la 14 - 17 cm la masculul matur, 8 cm la viţelul de sex masculin, 6 cm la o ciută gestantă şi ajunge o linie aproape dreaptă la ciutele de 1 - 2 ani. În citirea urmelor se va mai ţine cont că lăţimea urmei poate da indicii asupra vârstei; urma picioarelor din faţă este mai mare decât a celor din spate, pintenii se imprimă doar în fugă sau pe zăpadă şi totdeauna în urma copitelor şi nu lateral, ca la mistreţ.

Excrementele sunt şi ele un indiciu de determinare a speciei şi a sexului. Ele sunt lunguieţe-cilindrice la mascul, într-o parte terminate într-un vârf de con, iar în cealaltă cu o scobitură, având totodată un diametru mai mare ca la femele, la care ambele capete sunt alungite. Sunt şi perioade când excrementele fiind moi, aceste forme nu se mai pot recunoaşte.

Excremente de cerb carpatin

Biotop. În cunoaşterea particularităţilor cerbului, un rol important îl joacă ecologia acestei specii şi în special condiţiile de mediu favorabil. Biotopul corespunzător preferinţelor sale îl constituie pădurile de mare întindere, bogate în specii, străbătute de ape şi întrerupte de poieni. Îi sunt necesare arborete producătoare de fructe, arborete tinere şi arborete mijlocii pentru adăpost. Condiţiile meteorologice îl afectează mai puţin, cu excepţia stratului gros de zăpadă.

Răspândire şi efective. Larga răspândire a cerbului european a dus la unele diferenţieri, permiţând constituirea unor subspecii: Cervus w. bippelaphus (Europa Centrală), Cervus e. elaphus (Suedia meridională), Cervus e. atlanticus (Norvegia şi până în nordul îndepărtat), Cervus e. scoticus (Anglia), Cervus e. hispanicus (Spania), Cervus e. corsicanus (Corsica). Cerbul nostru ar face parte din prima subspecie. După alţi autori el ar fi încadrat în subspecia Cervus e. montanus.

Arealul naţional al cerbului carpatin

Răspândirea cerbului în ţara noastră este legată de preferinţele sale faţă de condiţiile ecologice şi de repartiţia pădurilor. El este întâlnit astăzi în întreg lanţul Carpaţilor şi sporadic chiar la coline şi şes. Densitatea lui oscilează între diferite staţiuni, judeţele Suceava, Harghita şi Mureş fiind deţinătoarele celor mai mari efective. Ultima evaluare ne-a arătat că se dispune de circa 32 824 de exemplare, efectivul optim fiind calculat la 34 071 exemplare. Categoriile de densitate stabilite sunt: categ. I, între 20 şi 25 cerbi la 1.000 ha pădure, categ. II 15 - 19 cerbi, categ. III 10 - 14 cerbi şi categ. IV 5 - 9 cerbi. Analiza efectivelor ne arată că avem terenuri cu efectivul optim depăşit şi terenuri pe care ne aflăm cu mult sub efectivul normal, ori tocmai normalizarea efectivelor în astfel de terenuri cere un timp mai îndelungat.

Arealul european al cerbului carpatin

Efectivul cerbilor este afectat în principal de duşmani, boli, braconaj şi de condiţiile de hrană. Dintre duşmani, lupul se situează pe primul loc, cauzând cele mai mari pagube iarna, când stratul de zăpadă este gros şi prinde o scoarţă la suprafaţă. În această situaţie, cerbul se afundă în

7

8

stratul de zăpadă este gros şi prinde o scoarţă la suprafaţă. În această situaţie, cerbul se afundă în

zăpadă, iar lupul nu. Râsul şi ursul sunt mult mai puţin păgubitori. Viţeii sunt de multe ori victimele

câinilor ciobăneşti. Stratul gros de zăpadă, gerul şi lipsa de hrană fac şi ele pagube în rândul

exemplarelor incomplet dezvoltate şi slabe. Dintre boli amintim hipodermoza, antraxul şi gălbeaza.

Hrana cerbilor este exclusiv vegetală şi constă din plante erbacee, frunze şi lujeri. Toamna, se

adaugă fructele arborilor de pădure, cum ar fi ghinda şi jirul, iar vara ciupercile şi alte fructe. Iarna

este perioada cea mai dificilă, când stratul de zăpadă împiedică cerbii să ajungă la sol, unde se mai

găsesc fructe, frunze verzi de mur etc. Condiţiile de hrană se înrăutăţesc mult în arboretele pure, în

special în răşinoase de vârste mijlocii, unde densitatea mare a arboretelor nu permite instalarea

păturii erbacee şi a subarboretului. În lipsa hranei obişnuite cerbii rod lujerii şi coaja arborilor,

cauzând uneori pagube însemnate. Acestea pot fi diminuate prin executarea de ogoare de hrană

pentru vânat şi prin servirea de hrană complementară.

Hrănirea are loc din amurg până dimineaţa, când cerbul se întoarce în locul de culcuş, unde se

odihneşte şi rumegă. În locurile liniştite mănâncă şi în timpul zilei.

Reproducerea este strâns legată de maturitatea sexuală. Ciutele devin apte pentru reproducere

la 16 - 17 luni, iar unele numai la 28 luni. Masculii la (4)5 – 6 ani. Perioada de împerechere este

între 10 septembrie şi 10 octombrie, având unele decalări din cauza temperaturii. Vremea rece

grăbeşte iar cea călduroasă întârzie împerecherea. Ea are loc în parchete exploatate, poieni, rarişti şi

chiar în pădurea bătrână rară. Între tauri au loc lupte pentru stăpânirea grupului de ciute (2 - 7

exemplare).

În timpul împerecherii masculul are un miros specific penetrant şi

persistent în locurile pe unde a trecut. Ciutele au un miros mai puţin

sesizabil. Durata sarcinii este de 34 de săptămâni, după care ciuta fată

de obicei 1 viţel şi mai rar 2, care îşi pot urma mama la scurt timp după

fătare.

După boncănit se produce o grupare în cârd a taurilor de vârstă

mijlocie şi înaintată, şi separat a ciutelor, viţeilor şi a taurilor tineri,

acestea din urmă fiind conduse de o ciută bătrână. Taurii foarte puternici

şi bătrâni trăiesc izolaţi. Cârdurile se menţin din octombrie până în

aprilie, când ciutele gestante se retrag singure în locuri izolate şi

liniştite. Sporul anual se poate ridica la 40% din numărul ciutelor adulte.

Recoltare şi valorificare. Recoltarea cerbilor se poate face cu arma prin pândă, în locurile

frecventate, sau prin apropiere (dibuit). Prima metodă se combină de multe ori cu chemarea cerbului

cu ajutorul unor scoici, chemători speciale sau chiar a unei simple sticle de lampă cu care se imită

boncănitul cerbului. Perioada de vânătoare este între 1 septembrie – 15 decembrie. Recoltarea

ciutelor se face numai în cadrul acţiunii de selecţie, de personal calificat şi conştiincios, care va

urmări extragerea pieselor sterpe, bolnave, rănite şi bătrâne. Viţeii slabi, ca şi masculii fără viitor

sunt şi ei obiectul acestei acţiuni. Recoltarea acestora se face între 1 septembrie şi 28 februarie. În

toate cazurile, împuşcarea se face pe bază de autorizaţie eliberată de gestionarul fondului, cu armă

ghintuită, calibrul 8 - 9.

Trofeul reprezintă principala valoare a cerbului, fiind constituit din coarne şi craniu cu

maxilarul superior, care vor fi montate după prelucrare pe o tăblie de lemn, pe dosul căreia vor fi

montate şi maxilarele inferioare. Valoarea trofeelor se calculează după formulele consiliului

internaţional de vânătoare (C.I.C.). Trofee medaliabile sunt cele care depăşesc 170 puncte C.I.C. (

170 - 189.9 medalie de bronz; 190 - 209.9 medalie de argint şi peste 210 puncte medalie de aur).

Tot trofee se consideră caninii reduşi din maxilarul superior, ca şi trofeul Hubertus.

Blana ca şi carnea sunt cotate ca valoroase, fiind căutate atât pe piaţa internă cât şi pe cea

externă.

Boncănitul: cerb cu ciute

9

Măsuri de ocrotire şi mărire a efectivelor. Pentru ocrotirea speciei este nevoie ca recoltarea

să se facă în raport de efective şi clase de vârste, pentru ca să se evite extragerea doar a unor

exemplare alese pe criterii subiective. Trebuie asigurată hrana, liniştea şi adăpostul de care au

nevoie cerbii. În staţiunile în care numărul indivizilor se situează sub nivelul prevăzut de criteriile

bonitate se va urmări creşterea efectivelor, iar acolo unde lipseşte sunt indicate acţiuni de populare

sau repopulare.

O simplă acţiune o constituie extinderea actualului areal al cerbului în pădurile de câmpie care a

dat rezultate promiţătoare.

Lopătarul Dama dama L.

Engleză Fallow deer Franceză Daim Germană Damhirsch

Descriere. Lopătarul este mai mic decât cerbul şi mai mare decât

căpriorul; prezintă un evident dimorfism sexual. Masculul este

denumit lopătar sau cerb lopătar, are 130 - 160 cm lungime, 85 - 110

cm înălţime la greabăn şi greutatea de la 45 la 120 kg (70 kg media).

Femela (lopătăriţa sau ciuta de lopătar) are dimensiuni mai mici şi o

greutate medie de 29 - 37 kg (maximum 65 kg).Viţeii la 8 - 9 luni au

12 - 20 kg. Toate greutăţile se referă la vânatul eviscerat. Ca şi la

cerb, greutatea corporală variază în funcţie de vârstă, anotimp etc.

Este un animal bine conformat, zvelt, vara de culoare brună

deschisă cu pete albe pe spate şi pe laturile corpului şi alb pe

abdomen şi partea interioară a picioarelor. Petele apar la pui şi se

menţin toată viaţa , cu excepţia unor exemplare care devin complet negre sau albe. Năpârlirea are

loc primăvara şi toamna, părul de iarnă fiind în general mai închis la culoare ş i mai des.

Masculii poartă coarne formate pe cilindrii frontali. Ele încep să se formeze la vârsta de 7 - 8

luni (ianuarie-februarie) şi sunt de forma unor suliţe ce ajung complet la dezvoltare în luna august.

Căderea lor se produce în aprilie - mai şi în locul lor cresc coarne cu ramura ochiului, ramura

mijlocie şi un început de lopată. Cele mai bune trofee de lopătar se obţin la vârsta de 9 - 10 ani.

Forma coarnelor este ereditară.

Dentiţia cerbului lopătar este formată din 32 de dinţi, după formula:

I CI

P M0

3

0 3

3

3

332

Se remarcă şi în acest caz lipsa caninilor din maxilarul superior.

Aprecierea vârstei la piesele observate în teren se face după corp şi coarne (Cotta şi Bodea,

1969).

- lopătarul de 3 ½ ani are un corp zvelt, glas sub ţire, gât subţire, cap lunguieţ ţinut în sus;

- lopătarul de 4 - 5 ani are un corp mai plin, un gât

mai gros şi ţine capul ceva mai jos;

- lopătarul de 9 ani are un corp plin, păr închis şi

coarne mai mari.

La exemplarele împuşcate, aprecierea se face după

dentiţie. Ca şi la cerb, până la 2 ½ ani prezenţa

dentiţiei de lapte facilitează stabilirea vârstei. După

această vârstă gradul de uzură al dentiţiei este criteriul

Lopătarul

a b c Urme de lopătar:

a,b – urme tipar; c – urme pârtie

10

de apreciere. Longevitatea 20 - 25 ani.

Raportul între sexe recomandat de cei mai mulţi autori este 1:1.

Urmele lăsate de lopătar sunt mult mai mici decât cele lăsate de cerb. Ele sunt mai alungite iar

lungimea pasului este de 45 - 47 cm. În fugă lasă impresia că sare cu toate picioarele deodată.

Glasul. Sunetele scoase de lopătari în timpul boncănitului sunt mai slabe ca intensitate şi

seamănă cu un mormăit sau un sforăit slab. Speriat, scoate un strigăt de spaimă.

Simţuri. Lopătarul este dotat cu simţuri agere, care îngreunează mult vânarea exemplarelor

crescute în libertate.

Spre deosebire de cerb, excrementele lopătarului sunt mai mici şi nu se pot utiliza pentru

determinarea sexelor, fiind la fel.

Biotop. Pretenţiile ecologice ale acestei specii sunt diferite de ale cerbului. Astfel, biotopul

optim îl constituie pădurile mici (500 – 1 000 ha) de foioase, cu poieni şi terenuri agricole, din

regiunile de coline şi şes.

Răspândire şi efective. Răspândirea lopătarului la noi este legată

de colonizările făcute în secolul nostru. Astăzi, el este prezent în peste

20 de judeţe din ţara noastră, însumând circa 5 863 de exemplare, în

parte în parcurile de la Şarlota, Valea Lungă, Haţeg etc.

Categoriile de densitate stabilite în funcţie de bonitate sunt:

categoria I 41 - 50 cerbi lopătari la 1 000 ha pădure, categoria II 31 -

40 lopătari, categoria III 21 - 30 lopătari şi categoria IV 2 - 20 lopătari.

Efectivele de lopătari sunt mai puţin afectate de pierderi în viţei sau

din cauza bolilor şi intemperiilor, el fiind mai rezistent decât celelalte

cervide. În schimb, lupul şi râsul, ca şi câinii hoinari şi braconajul

produc pagube însemnate.

Hrana lopătarului constă în frunze şi lujeri ai arborilor şi arbuştilor, ierburi şi în special

graminee, ghindă, jir, mere şi pere pădureţe etc. Prezenţa ogoarelor de hrană se impune vara pentru

evitarea pagubelor în culturile agricole, iar hrana complementară în timpul iernii, pentru a se evita

daunele aduse arboretelor prin roaderea lujerilor şi a scoarţei. Se remarcă faptul că în general

pagubele sunt mai mici decât cele produse de cerb.

Reproducerea. Maturitatea sexuală este atinsă de femele la 1 an şi 5 luni, iar la masculi la 2 - 3

ani. Perioada de împerechere între 15 octombrie şi 15 noiembrie. Între tauri au loc lupte. Masculul

emană un miros specific, ca şi cerbul. Durata sarcinii este de 7 ½ luni (33 săptămâni) după care

ciuta de lopătar fată cel mai des un viţel, rar doi, care îşi urmează mama aproape imediat, până

toamna târziu. Sporul anual ajunge la 50 - 60% din efectivul ciutelor mature. După boncănit se

observă şi la această specie grupări în cârduri, unele formate din tauri, altele din ciute şi viţei.

Datorită faptului că se mişcă mult în căutarea hranei, creează o stare de nelinişte în teren, ceea ce

deranjează celelalte specii de vânat.

Recoltarea taurilor de lopătar se poate face la pândă, cu şanse mai mici ca la cerb, din cauza

firii neastâmpărate a acestui animal care nu-şi păstrează trecătorile. Apropiatul se poate practica

doar în perioada de împerechere. Se poate recolta şi la goană şi se poate încerca, acolo unde

condiţiile o permit, vânarea lui din căruţă (metodă aplicată în Ungaria şi Iugoslavia). Perioada de

vânătoare: 1 septembrie – 15 decembrie pentru masculi şi 1 septembrie – 15 februarie pentru

femele.

Valorificarea se face prin trofee şi carne. Trofeele pot fi montate, după pregătirea lor, pe o

Arealul europen al lopătarului

11

tăblie de lemn, ca şi cele de cerb. Pentru premiere, ele trebuie să întrunească 165 – 174,9 puncte

C.I.C., pentru medalia de bronz, 175 - 179.9 pentru cea de argint şi peste 180 pentru cea de aur.

Măsuri de ocrotire şi mărire a efectivelor. Pentru ocrotirea speciei este necesar să se asigure

o combatere susţinută a dăunătorilor (lup, râs, câini hoinari etc.) şi o pază severă a terenurilor

populate cu lopătar. Mărirea efectivelor se poate realiza prin popularea terenurilor apte pentru

lopătar.

Căpriorul Capreolus capreolus L.

Engleză Roe deer Franceză Chevreuil Germană Reh

Descriere. Animal de talie mijlocie, larg răspândit în ţara noastră,

căpriorul este o specie de larg interes economic. Masculii poartă

denumirea de ţapi roşii, femelele sunt numite căprioare şi puii, până la

10 luni, iezi. Căpriorul are 95 - 135 cm lungime, o înălţime la greabăn

de 65 - 75 cm şi o greutate care la ţapii evisceraţi oscilează între 20 -

25 kg, la femele între 18 - 22 kg, iar la iezi, care la fătare au 1,2 -1,6 kg,

creşte după 4 – 6 săptămâni la 3,3 - 4 kg şi ajunge la 8 - 9 luni la 9 - 12

kg. Partea eviscerată se consideră ca reprezintă 25 din greutatea totală.

Greutatea corporală creşte cu altitudinea, oscilează în funcţie de vârstă,

anotimp, sex, hrană şi densitatea efectivului. Ţapul ajunge la

dezvoltare completă la 3 - 4 ani, iar căprioara la 2 - 3 ani. In timpul verii, căpriorul are o blană

roşie-brună, iar iarna, cenuşie închis. Năpârlirea are loc în mai-iunie şi în septembrie. Obişnuit, întâi

năpârlesc căpriorii tineri şi femelele sterpe şi câteva săptămâni mai târziu cei mai în vârsta şi

femelele cu iezi. La fătat, iedul prezintă fenomenul de homocromie, având o culoare brună şi pete

albe dispuse în rânduri.

Masculii poartă coarne, pe proeminenţe ale craniului, ce se formează începând din august-

septembrie la iezii normali, iar primele coarne se curăţă în decembrie. Acestea nu au rozetă, sunt

foarte mici, 1 - 2 cm (4 - 5 în captivitate) şi vor fi lepădate în februarie. Cel de-al doilea rând de

coarne pot fi suliţe de 8 - 15 cm sau chiar cu câte două ramificaţii (furcari). Acestea au rozete, sunt

curăţate de piele, obişnuit, în luna mai şi sunt lepădate de căprior în noiembrie. După desprinderea

pielii, coarnele sunt albe-gălbui, apoi treptat se colorează prin frecarea de arbuşti şi ierburi,

ajungând până la brun închis. Căderea coarnelor este uşurată prin formarea unui şănţuleţ pe

cilindrul frontal, lângă rozetă. Procesul căderii şi apoi al dezvoltării coarnelor se produce în

perioada încetării activităţii testiculare. Cele mai bune coarne se vor produce la vârsta de 5-8 ani.

Mărimea şi forma trofeelor de ţap roşu este legată de însuşiri ereditare, condiţii staţionale şi hrană.

Aprecierea valorii trofeului se face în funcţie de greutate, deschiderea coarnelor, perlaj etc., cărora li

se atribuie un anumit număr de puncte, funcţie de formula C.I.C. În mod obişnuit, coarnele au câte 3

ramuri pe fiecare prăjină. Cauze interne sau externe pot determina modificări ale coarnelor, care

sunt considerate defecţiuni. Astfel, modificarea secreţiilor hormonale ale glandelor sexuale, unele

boli, vătămări ale ţesutului osos frontal etc. pot duce la anomalii cum ar fi coarnele cu perucă sau

prezenţa mai multor cilindri frontali, respectiv a mai multor prăjini. Faţă de aceste anomalii, care se

păstrează o perioadă mai îndelungată sau chiar până la sfârşitul vieţii, se pot întâlni şi unele

modificări trecătoare, cauzate de lovirea coarnelor în timpul creşterii, lipsuri în alimentaţie etc.

Dentiţia căpriorului este formată din 32 de dinţi, după formula:

Căpriorul

12

I C P

0

3

0 1

1

3

332 34

Ca şi la cerb, incisivii lipsesc pe maxilarul superior, iar caninul de pe maxilarul inferior are

formă de incisiv. Caninul de pe maxilarul superior este foarte rar întâlnit. Înlocuirea dentiţiei de

lapte se face la vârsta de 1 an şi 3 luni. Proeminenţele de pe molarii dentiţiei, apărute la 1 an şi 3

luni, suferă o tocire în timp, care serveşte la aprecierea vârstei căpriorilor recoltaţi. În acest sens, se

utilizează două tabele recomandate de V. Cotta şi M. Bodea: unul pentru aprecierea vârstei până la

1 an şi 3 luni, şi altul peste această vârstă. Primul, bazat pe diferitele stadii de dezvoltare a dentiţiei,

iar cel de-al doilea pe unghiul format de incisivi cu maxilarul inferior şi gradul de uzură a dinţilor.

Pentru aprecierea vârstei căpriorilor vii se urmăreşte comportarea animalului şi forma corpului.

Astfel, căpriorul mai tânăr are un corp zvelt, gâtul subţire, ţine capul în sus, năpârleşte mai

devreme, este mai îndrăzneţ, iese seara mai devreme din pădure, se retrage dimineaţa mai târziu,

spre deosebire de cel bătrân care are un corp mai plin, gâtul mai gros şi o prudenţă tot mai mare o

dată cu vârsta atinsă. Ţapii foarte bătrâni slăbesc, capul este acoperit cel puţin în parte de peri albi,

gâtul se subţiază şi au obrajii uscaţi. Pentru acţiunile de selecţie este necesar să se ştie că femelele

bătrâne se caracterizează prin burta lăsată în jos, şoldurile ieşite, gât subţire şi lung, elemente care

relevă un corp slab. Longevitatea 15 ani.

Urmele de căprior sunt mai mici ca la cerbul

lopătar. Pintenii nu se imprimă la mersul obişnuit decât

în cazul unui strat mai gros de zăpadă. Este de reţinut

că urma din faţă este mai mare decât cea din spate şi că

urma-pârtie a ţapului (16 cm lăţime) se poate deosebi

de cea a căprioarei prin lăţimea ei mai mare (10 cm

lăţime) între cele două şiruri lăsate de picioarele din

stânga şi de cele din dreapta.

Despre excremente amintim că ele, în raport de

hrana consumată, sunt de culoare brună închis până spre negru, au o lungime de 14 mm şi un

diametru de circa 8 mm.

O atenţie mare trebuie acordată, şi în cazul căpriorului, raportului dintre sexe, care trebuie să fie

de 1:1, el având consecinţe similare cu cele de la cerb.

Glasul. Sunetele scoase de ţapi sau femele speriate, cunoscute sub denumirea de "brăhnet" sunt

asemănătoare cu un lătrat. Femelele şi iezii mai scot sunete mai slabe de chemare sau de contact.

Sunetele sunt mai frecvente în perioadele când animalele trăiesc izolat.

Simţuri. Dintre simţuri, căpriorul dispune de un miros fin şi un auz bun. Cu văzul sesizează

mai mult mişcările.

Glande. Un rol important conferă unii specialişti glandelor de care

dispune căpriorul. Ţapul dispune de o glandă situată între cilindrii

frontali, care serveşte prin secreţia sa odorantă la delimitarea sectorului

său de trai. Ambelor sexe le sunt caracteristice glandele de la genunchii

şi copitele picioarelor din spate, servind pentru recunoaştere.

Biotop. Biotopul preferat al căpriorului este reprezentat de

regiunile de şes şi deal, cu alternanţe între terenurile agricole, fâneţe şi

trupuri mici de pădure constituite din foioase sau amestecuri de foioase

cu răşinoase. Atât pentru adăpost cât şi pentru hrană îi sunt necesare

arboretele mai tinere sau cele cu un bogat subarboret.

În unele părţi, cum ar fi şi în vestul ţării noastre, sunt căprioare care trăiesc tot timpul anului în

a b c Urme de căprior

a,b – urme tipar; c – urme pârtie

Arealul european al căpriorului

13

câmp, aceasta arătând marea adaptabilitate a speciei, care îi permite o largă răspândire.

Răspândire şi efective. Cu câteva excepţii, căpriorul se întâlneşte în întreaga Europă. În răsărit,

arealul său se întretaie cu arealul căpriorului siberian (Capreolus c. pygargus).

În ţara noastră, căpriorul este prezent cu o densitate variabilă în

aproape toate terenurile ce-i sunt favorabile. Actuala răspândire a sa

este şi o consecinţă a acţiunilor de populare şi repopulare, întreprinse

pe scară largă, care au avut în general o bună reuşită. Raza de activitate

a căpriorului este relativ mică şi se înscrie în majoritatea cazurilor într-

o limită de 5 km.

Efectivele înregistrate la evaluarea din 2001 se ridicau la 142 525

exemplare. Categoriile de densitate stabilite la noi la 1 000 ha pădure sunt:

categoria I-a de bonitate – 90 - 110 exemplare, categoria a II-a 70 - 89

exemplare, categoria a III-a 51 - 69 exemplare şi categoria a IV-a 5 - 50 exemplare. Recolta anuală a

oscilat în ultimii zece ani între 8 000 - 21 000 exemplare.

Analiza efectivelor evidenţiază suprapopularea unor fonduri de vânătoare unde s-ar impune

reducerea numărului de căprioare. Creşterea efectivelor este afectată de răpitoare, boli, braconaj şi

de iernile grele. Dacă în regiunile mai înalte, lupul şi râsul cauzează cele mai mari pierderi în

efective, în regiunile de câmpie şi coline pe primul loc trec vulpea, pisicile sălbatice şi câinii

hoinari. Mistreţul mănâncă iezii în primele două săptămâni, când aceştia se ascund şi nu încearcă să

fugă. Dintre boli se pot întâlni gălbeaza, strongiloza, cisticeroza şi hypodermoza.

Hrana căpriorului este exclusiv vegetală, şi este constituită funcţie de anotimp şi de vegetaţia

existentă. Iarna consumă lujeri, muguri, rugi de mure etc., primăvara şi toamna mănâncă grâu şi orz

verde până ce înfrunzesc speciile forestiere. Consumă jir, ghindă, castane, mere şi pere pădureţe. În

teren, are nevoie de sare precum şi de apă. Hrănirea are loc în amurg şi noaptea, iar în terenurile

liniştite şi în timpul zilei.

Căpriorul poate cauza pagube însemnate în plantaţiile forestiere şi în livezile de pomi fructiferi.

În culturile agricole, pagubele sunt mai mici şi mai greu observabile deoarece căpriorul mănâncă pe

alese. În perioadele mai grele de iarnă este nevoie sa se asigure o hrănire complementară pentru a

evita pierderile prea mari.

Reproducerea are loc după atingerea maturităţii

sexuale, în al doilea an al vieţii (1 an şi 2 luni). Perioada de

împerechere, cunoscută sub denumirea de alergat sau gonită,

ţine din mijlocul lunii iulie până în mijlocul lunii august.

Din cauza eforturilor depuse prin căutarea continuă a

femelelor, alergarea lor şi luptele cu adversarii, ţapii slăbesc.

După fecundare, ovulul rămâne timp de patru luni în stare de

latenţă până în luna decembrie, când începe de fapt

dezvoltarea propriu-zisă care durează 22 săptămâni. Femelele rămase nefecundate în timpul verii se

împerechează în noiembrie - decembrie, iar dezvoltarea embrionului începe imediat. Fătatul începe

în aprilie şi durează până la începutul lunii iulie. Căprioara se retrage în desişuri şi locuri liniştite

unde dă naştere la 1 - 3 iezi, cel mai des 2. Aceştia, la 3 - 4 ore, se ridică în picioare şi încep să sugă.

Până la două săptămâni nu reuşesc sa se salveze de duşmani prin fugă şi se culcă pe pământ,

încercând să scape datorită culorii specifice pe care o au. După două săptămâni reuşesc să -şi urmeze

mama şi încep să mănânce iarbă. Alăptarea durează până în noiembrie-decembrie, dar ei rămân cu

mama lor până în aprilie.

Efectivul de iezi suferă cele mai multe pierderi în primele două săptămâni şi pierderile

Arealul naţional al căpriorului

Alergatul

14

continuă, astfel că sporul oscilează, după studiile INCEF în funcţie de bonitatea terenurilor, între

21% (cat. III) şi 69% (cat. I).

Grupările în cârduri sunt cunoscute la căprior începând din lunile septembrie - octombrie până

în aprilie, când ele se destramă, fiecare exemplar ducând o viaţă solitară, cu excepţia femelelor care

circulă împreună cu iezii.

Recoltare şi valorificare. Recoltarea căpriorului se poate face la pândă, prin apropiere (dibuit),

prin ademenirea cu chemătoare în timpul împerecherii, imitând glasul femelei, din căruţă sau la

goană. Împuşcarea se face cu armă cu glonţ (calibru 6.5x57, 7x57, 7x64).

Perioada legală de vânătoare pentru ţapi este 15 iunie -15 septembrie (1 iunie-31 iulie se

împuşcă ţapii de selecţie). Selecţia căprioarelor se face între 1 septembrie şi 28 februarie.

Împuşcarea se face pe baza unei autorizaţii ce se eliberează nominal, în limitele planului de

recoltă. De la ţapul împuşcat, vânătorul primeşte doar trofeul, carnea valorificându-se separat.

Evaluarea trofeelor se face în conformitate cu prevederile C.I.C. Trofee medaliabile sunt cele care

întrunesc minimum 105 puncte, astfel: bronz 105-114,99, argint 115-129,99, aur peste 130 puncte.

Trofeul (coarnele cu craniul şi maxilarul superior) se montează pe o placă de lemn, pe dosul căreia

vor fi montate şi cele două părţi ale maxilarului inferior.

Măsuri pentru ocrotire şi mărirea efectivelor. Pe lângă asigurarea hranei în timpul iernii, se

va urmări crearea de condiţii de linişte în perioada fătatului. Se vor combate câinii hoinari ca şi alte

mamifere care ar putea crea pagube în rândul iezilor sau adulţilor. În scopul creşterii efectivelor, pe

lângă limitarea sau oprirea recoltărilor, se va urmări realizarea unui raport între sexe de 1:1.5 sau

1:2.

Elanul Alces alces L.

Engleză Elk Franceză Elan Germană Elch, Elentier

Descriere. Este cel mai mare cervid din Europa care trăieşte în

libertate. Masculul are o lungime de 200 - 290 cm, o înălţime la

greabăn de 180 - 210 cm şi cântăreşte 320 - 450 kg. Are o coadă de

circa 10 cm. Femela are o înălţime de 150 -170 cm şi o greutate de 275

- 375 kg. Corpul elanului este scurt în raport cu înălţimea. Copitele

sunt înguste, adânc despicate şi unite printr-o piele elastică. Capul

mare, cu un bot alungit şi ridicat, relativ lat, este aşezat pe un gât gros.

Ochii mici, nările mari, o coamă bogată pe gât şi piept sunt

caracteristice pentru elan. Culoarea trunchiului este brun-închis cu

extremităţile alb-cenuşii. Viţelul brun-roşcat fără, pete albe.

Coarnele sunt în formă de lopeţi late şi înalte, pe ele existând mai

multe proeminenţe. În luna septembrie a primului an calendaristic,

tineretului mascul îi cresc cilindrii frontali. Din aceştia abia în luna mai încep să crească primele

coarne (suliţar, furcar sau şesar) care se curăţă în septembrie, fiind purtate până în luna martie a

celui de-al treilea an calendaristic. La al treilea rând de coarne încep să se formeze lopeţile. Dantura

este formată din 32 de dinţi.

Elanul

15

Vara trăiesc solitari, iarna se grupează în cârduri. Nu poate sări

obstacole. Se deplasează obişnuit la pas sau în trap. Pe gheaţă alunecă

uşor, iar zăpada cu scoarţă îi este nefavorabilă.

Longevitatea: 20 - 25 ani.

Simţul cel mai dezvoltat este mirosul; auzul şi văzul, mai puţin.

Excrementele caracteristice. Este un bun înotător.

Glasul aminteşte de sunetele scoase de lopătar, dar cu tonuri mai

adânci.

Răspândire. Cele mai propice pentru existenţa sa sunt pădurile

întinse cu lacuri, turbării şi mlaştini. Trăieşte începând din tundra

nordică, îi convin arboretele formate din sălcii, plopi, mesteceni, frasin. Este răspândit în nordul

Europei şi în Polonia. La noi este apariţie ocazională.

Cerbul Sika Cervus nippon nippon Temm.

Engleză Sika deer Franceză Le cerf Sika Germană Sikahirsch

Descriere. Are forma generală a cerbului european dar nu ajunge

nici la mărimea lopătarului, semănându-i însă la culoare, mai ales în

haina de vară. La greabăn măsoară 81 - 86 cm şi are o lungime de circa

120 cm. Masculul cântăreşte în jur de 55 kg iar femela aproximativ 45

kg. Blana are un păr lung brun-roşcat, vara cu pete albe dispuse

longitudinal. Iarna, culoarea dominantă rămâne brun-închis, brun-

cenuşiu. La femele pot apărea şi pete albe. Oglinda este destul de mare,

având pe trei sferturi din circumferinţă o dungă neagră. O astfel de

dungă caracteristică apare şi pe spate. Este specifică culoarea albă a

botului, ce contrastează cu vârful negru al nasului. Albă este, de asemenea, şi parte din coadă.

Dentiţia este formată din 34 de dinţi dispuşi ca la cerbul european. Masculii poartă coarne ce

seamănă cu coarnele modeste ale cerbului nostru, rar ajungând la 8 - 10 ramificaţii, cu prăjini de o

lungime ce nu depăşeşte 50 - 60 cm.

Glasul. Sunetele scoase seamănă cu un fluierat lung şi destul de pătrunzător.

Biotop. Originar din insulele japoneze, el a fost introdus în anul

1970 pe teritoriul Angliei, Franţei, Germaniei, Danemarcei, Poloniei şi

fostei Cehoslovacii. Suportă bine condiţiile climatice destul de aspre,

nu are pretenţii deosebite faţă de hrană. Se remarcă faptul că manifestă

preferinţe pentru solurile nisipoase, mai uscate.

Reproducerea are loc de la sfârşitul lunii octombrie până în

decembrie. Ciutele poartă sarcina 30 - 32 săptămâni şi fată de obicei în

luna iunie un viţel, rar doi. Maturitatea sexuală este atinsa la vârsta de

18 luni.

Se pretează şi la cultura în spaţii închise. Având în vedere

pretenţiile sale reduse, se poate aprecia că ar putea fi introdus şi în fauna noastră în zone în care

cerbul nu are condiţii potrivite, fiind mai puţin sensibil ca acesta.

Arealul european al elanului

Cerbul Sika

Arealul european al cerbului Sika

16

Cerbul de Virginia Odocoileus virginianus Bodd

Engleză White-tailed deer Franceză Le cerf de Virginie Germană Westmississippi

Virginiahirsch

Descriere. Corpul suplu, lung de 130 - 150 cm, cu gâtul lung,

atinge la greabăn 90 - 105 cm. Caracteristic urechile sunt înalte de 15

cm iar coada lungă de 30 cm. Blana în timpul verii este de culoare

galben roşcată, ceva mai închisă pe spinare. Iarna are o culoare brun

cenuşie. Partea de jos a maxilarului inferior, partea anterioară a gâtului

şi pieptului, abdomenul, părţile interioare ale picioarelor, ca şi pata din

colţul de jos al urechii sunt albe. Coada, de asemenea, în părţi şi

dedesubt este albă. Capul, de obicei, are o nuanţă mai închisă, iar pe

bărbie are o dungă transversală neagră. Puii sunt mai închişi la culoare, cu pete albe sau alb-gălbui.

Dentiţia cuprinde 32 dinţi, din ea lipsind caninii din maxilarul superior.

Masculii poartă coarne caracteristice cu curbura prăjinilor îndreptate înainte. Pe ele se întâlnesc 10 -

16 raze.

Simţurile. Au un miros fin şi un auz dezvoltat dar văzul este ceva

mai slab.

Biotop. Originar din America de Nord de unde a fost colonizat în

Anglia, Finlanda şi fosta Cehoslovacie. Animal de pădure, preferă

terenurile cu o reţea hidrografică densă. Nu are preferinţe deosebite faţă

de hrană, dar are nevoie de sare.

Reproducerea. Împerecherea are loc în noiembrie-decembrie, când

au loc lupte aprige între masculi. Ciutele poartă sarcina 26-28 săptămâni

şi fată în mai 1 - 4 viţei pe care îi îngrijesc cu grijă. Maturitatea sexuală

este atinsă la 18 luni, uneori şi mai devreme.

Având în vedere caracteristicile sale, apreciem că face parte dintre speciile ce vor putea face

obiectul atenţiei în vederea colonizării şi în ţara noastră. În aceeaşi situaţie poate fi şi cerbul Wapiti

(Cervus canadensis Erx.) şi cerbul maral (Cervus elaphus maral Og.)

Întrebări

1. Răspândirea şi efectivele cerbului carpatin.

2. Hrana şi reproducerea lopătarului.

3. Descrierea căpriorului.

Cerbul de Virginia

Arealul europen al cerbului de Virginia

17

Familia Bovidae

Cuprinde rumegătoare cu coarne necăzătoare, prezente obişnuit la ambele sexe. Coarnele sunt

nişte excrescenţe ale oaselor frontale şi sunt acoperite cu o teacă cornoasă. Spre deosebire de

cervide, degetele 2 şi 5 sunt reduse. Formula dentară este:

I C P M0

3

0

3

3

3

3

3

Numărul mare de specii a determinat gruparea în 14 subfamilii. Speciile de interes vânătoresc

pentru ţara noastră sunt: Rupicapra rupicapra L. (Capra neagră), Ovis aries musimon (Pallas 1811)

muflonul şi Bison bonasus Linné 1758 (zimbrul). În trecutul îndepărtat, la noi a trăit şi Capra

hircus ibex Lima (capra de stâncă), care ar putea fi reintrodusă, din efectivele existente în Europa

Centrală, în staţiuni potrivite din Carpaţii Meridionali. De asemenea, amintim Saiga tatarica L.

(Saigana).

Capra neagră Rupicapra rupicapra L.

Engleză Chamois Franceză Chamois Germană Gams

Descriere. Este un animal sprinten, cu corpul îndesat, cu

lungimea de 110 - 130 cm şi înălţimea la greabăn de 70 - 80 cm.

Coada scurtă de 3 - 4 cm, cu greutatea medie la femele de 30 - 35

kg iar masculii de 40 - 45 (60) kg. Greutatea este în funcţie de sex,

vârstă şi anotimp.

În timpul împerecherii, ţapii pierd din greutate 2 - 3 kg.

Dispune de picioare viguroase, terminate cu copite puternice cu

mare aderenţă, datorită marginilor întărite ale unghiei şi perniţelor

moi.

Urmele lăsate sunt mici şi alungite, iar pintenii se imprimă

doar în fugă. Este un excelent căţărător şi poate face salturi până la 4

(7) m. Culoarea blănii în timpul verii este cenuşiu-gălbuie, iar iarna

brun închis; capul este alb-gălbui, brăzdat de două dungi cenuşii

închise ce pleacă de la urechi peste ochi, spre vârful botului. Este de

remarcat coama de culoare închisă, care este dispusă în lungul spinării

până la coadă. În partea posterioară se remarcă o pată albă, cunoscută

sub denumirea de oglindă. Iezii sunt, în general, mai închişi la culoare.

Năpârlitul are loc primăvara, în mai-iunie şi toamna, în septembrie-

octombrie.

La ambele sexe apar coarne care nu se schimbă şi au o creştere

continuă până la sfârşitul vieţii. Dezvoltarea lor începe la 60 de zile,

prin formarea unui cep osos, iar la 90 de zile începe să crească, deasupra capului, cornul. În cursul

unui an, în creşterea coarnelor se disting două perioade: una de creştere activă, din aprilie în

octombrie şi o perioadă de încetinire, datorită lipsei de hrană, în noiembrie-martie. În acest interval,

pe corn se formează o dungă ce desparte creşterea din doi ani consecutivi şi serveşte la

Capra neagră

a b Urme de capră neagră

a – urme tipar; b – urme pârtie

18

aprecierea vârstei. Coarnele ţapilor sunt mai groase şi sunt recurbate la 180o,

pe când ale femelelor sunt mai subţiri şi recurbate la 100 - 140o. Se remarcă

elasticitatea coarnelor, datorită golurilor şi substanţei moi ce se află între capul

osos şi corn. Masculii îşi freacă coarnele de arborii răşinoşi, fapt care

înlesneşte depunerea la baza coarnelor a unui strat de răşină. Anomaliile ce

apar din diferite cauze la forma coarnelor rămân permanente. Dentiţia este

formată din 32 de dinţi. Iezilor le apar primii dinţi la 3 săptămâni. Înlocuirea

dentiţiei de lapte cu cea definitivă se termină la 3 ani şi 6 luni.

Deosebirea între sexe se face după forma coarnelor şi după corp, ţapii având un corp mai plin şi

o coamă mai mare. Vârsta se determină în funcţie de coarne şi dentiţie. După mărimea coarnelor se

poate aprecia la exemplarele în libertate dacă sunt tinere (iezi şi tineret până la 2 ani) sau adulte.

Pentru exemplarele împuşcate se poate utiliza, pentru evaluarea vârstei, dentiţia şi inelele anuale de

pe coarne. Deoarece creşterile înregistrate de coarne oscilează de la an la an, este necesar să se

reţină că, în primul an coarnele cresc 4 - 5 cm, în anul al doilea 8-9 cm, în al treilea an 4 - 5 cm, în

al patrulea an 2 - 3 cm, în al cincelea an 0,5 cm, iar din al şaselea an inelele ating abia 2 - 3 mm.

Longevitatea speciei: 15 - 20 ani. Proporţia între sexe: 2:3.

Glasul. Ambele sexe scot un şuierat când sesizează un pericol. Piesele încolţite de duşmani scot

un behăit asemănător caprelor. Iezii behăie ca şi cei domestici.

Simţuri. Caprele negre au un miros fin şi un auz ascuţit; cu văzul disting doar mişcarea. În

dosul coarnelor se găsesc glande care degajă un miros caracteristic, neplăcut, în timpul

împerecherii. Excrementele seamăna cu cele ale caprei domestice.

Biotopul în care poate trăi este atât zona alpină cât şi subzona molidului. Acesta din urmă se

pare că a fost la origine staţiunea preferată, pe care a părăsit-o din cauza activităţii omului. Capra

neagră revine aici iarna, când are asigurată liniştea.

Răspândire. Răspândirea ei este insulară, fapt care a determinat individualizarea a 11

subspecii, dintre care enumerăm patru, care se întâlnesc din Europa Centrală până în Munţii

Caucaz:

- Rupicapra rupicapra carpathica Couturier 1938, răspândită la noi;

- Rupicapra rupicapra balcanica Balkay 1925, răspândită în Grecia,

Albania şi Sudul Iugoslaviei;

- Rupicapra rupicapra rupicapra Linné 1758, în Alpi;

- Rupicapra rupicapra caucasica Lydekker 1910, în lanţul Munţilor

Caucaz.

La noi se întâlneşte în Retezat, Parâng, Făgăraş, Bucegi, Piatra Craiului,

Căpăţânei şi Ţarcu. Ultima evaluare ne arată că se dispune de un stoc de

circa 7 616 piese, cu ceva mai mult decât efectivul optim, calculat la 7206 de

exemplare. Densităţile recomandate sunt: pe terenurile de categoria I de bonitate de 55 - 70

exemplare la 1 000 ha, categoria II de 40 - 50 exemplare, categoria III 25 - 39 exemplare şi

categoria IV de la 5 la 24. Efectivele acestei specii sunt afectate de lup, râs, câini ciobăneşti, acvile,

de unele boli cum ar fi râia, gălbeaza şi febra aftoasă, de intemperii şi de accidente.

Hrana caprei negre este exclusiv vegetală şi se compune din flora alpină (graminee şi alte

ierburi), lujeri, muguri şi licheni. Are nevoie de sare şi, într-o mai mică măsură, de apă pentru

adăpat. Se hrăneşte ziua şi nu se remarcă pagube în urma ei.

Reproducerea. La procesul de reproducere iau parte animalele ce au atins vârsta de 1 ½ -2 ½

ani. Împerecherea are loc între 15 octombrie şi 15 noiembrie, cu unele decalări, în funcţie de

mersul vremii şi altitudine. Gestaţia durează 180 - 190 zile; femelele fată în mai - iunie câte un ied,

Arealul european al caprei negre

Arealul naţional al caprei negre

19

rar doi. Aceştia îşi urmează mama şi încep să sugă aproape imediat. De la 2 luni încep să consume

şi vegetale. Alăptatul încetează toamna, dar iezii rămân cu mamele lor până în luna mai. În caz de

pericol, iezii fug după mame. Realipirea de cârd are loc la circa 2 - 3 luni după fătat.

Sporul anual al caprei negre se apreciază la 10% din efectivul înregistrat în luna martie.

Caprele negre trăiesc mai mult în cârduri, care sunt formate din femele cu iezi, femele fără iezi

şi ţapi de 1 an. Masculii de 2 - 3 ani constituie cârduri separate. Ţapii bătrâni stau câte 2 - 3 la un

loc sau chiar izolaţi. Cârdurile de ţapi se desfac pentru perioada de împerechere.

Recoltarea se face prin metoda apropiatului, cu maxime precauţii, numai cu vântul în faţă sau

lateral. Împuşcarea se face cu armă cu glonţ (cal. 6.5x57, 7x64), prevăzută cu lunetă, în perioada

15 septembrie - 15 decembrie, în baza unei autorizaţii speciale. Trofeul constituit din coarne,

împreună cu craniul (inclusiv maxilarul superior) se montează pe o placă de lemn. Valoarea lui se

calculează după normele C.I.C., care prevăd pentru medalie de bronz 103-108.9 puncte, pentru

argint 109 - 114.9 puncte şi pentru aur peste 115 puncte.

Ocrotire. Se simte tot mai mult nevoia constituirii unor zone mai largi în arealul lor, în care, pe

lângă interzicerea păşunatului, să fie luate măsuri pentru asigurarea hranei în timpul iernii, măsuri

de repopulare ca şi o mai susţinută pază împotriva răpitoarelor, câinilor ciobăneşti şi braconierilor.

Muflonul Ovis aries musimon (Pallas 1811).

Engleză Mouflon

Franceză Moufflon de Corse

Germană Muffeltier

Descriere. Este o specie de oaie sălbatică, originară din Corsica

şi Sardinia, care a fost supusă la numeroase încrucişări cu oaia.

Masculul este numit berbec de muflon, femela, oaie de muflon şi

puiul - miel. Adulţii au o lungime până la 130 cm, o înălţime la

greabăn de 65 - 75 cm şi o greutate până la 50 kg. Blana de lână,

vara roşcată, se închide iarna, spre brun-roşcat, evidenţiind mai bine

petele deschise de pe laturile corpului. Masculul se recunoaşte după

părul lung pe care-l poartă în jurul gâtului, formând un fel de barbă.

Coarnele seamăna cu ale berbecilor domestici, ele dezvoltându-se în special în primii 5 ani de viaţă.

Femelele poarta rar coarne, mici, până la 10 cm. Dentiţia este formată din 32 de dinţi, ca şi la capra

neagră. Vârsta se apreciază după inelele anuale de pe coarne. Proporţia între sexe este de 1:1, iar

longevitatea 15 - 20 de ani. Berbecii scot un şuierat în caz de pericol; femelele şi mieii scot sunete

de comunicare ca şi oile domestice. Muflonul are simţuri agere.

Biotop. Staţiunea preferată o constituie pădurile întinse din regiunea de dealuri stâncoase. Nu

rezistă în regiuni în care zăpada se depune în straturi groase, deoarece are picioare scurte.

Răspândirea. Astăzi el este răspândit prin aclimatizări şi colonizări în Austria, fosta

Cehoslovacie, Germania, Italia, Ungaria, Iugoslavia, Belgia, Franţa etc. La noi în prezent se găseşte

în Dobrogea, în Munţii Măcin. Efectivele sunt afectate de câini hoinari, lupi şi râşi, de gălbează şi

de intemperii (în cazul mieilor).

Mufloni

20

Reproducerea începe la vârsta de 1 ½ ani, când ambele sexe ating maturitatea sexuală.

Împerecherea are loc din august până în septembrie, iar sarcina durează 22 de săptămâni, când

femela fată un miel şi, mai rar, doi. Sporul anual se ridică la 50% din numărul femelelor. Muflonul

trăieşte în cârduri.

Avem în prezent aproximativ 100 exemplare. Densităţile

recomandate sunt pe terenurile din categoria I-a de bonitate (81 -

100 exemplare la 1 000 ha de pădure şi teren agricol), categoria a II-

a (61 - 80 exemplare), categoria a III-a (51 - 60 exemplare) şi

categoria a IV-a (41 - 50 exemplare).

Hrana preferată o constituie plantele de pădure. Are nevoie de sare

şi apă pentru adăpat.

Recoltarea. Cu armă cu glonţ între 15 septembrie şi 31 decembrie,

cu autorizaţie specială.

Trofeul îl constituie coarnele. Pentru medalia de aur ele trebuie să întrunească cel puţin 210

puncte C.I.C., pentru cea de argint 205.1, iar pentru cea de bronz 200.1 puncte.

Zimbrul Bison bonasus (Linné 1758)

Engleză European bison Franceză Bison d’Europe Germană Wisent

Descriere. Corp masiv, lung de 2.80 - 2.90 m şi înălţimea la

greabăn de 1.60 - 1.80 m. Greutatea oscilează între 460 şi 750 kg,

fără a fi excepţii şi exemplare de mascul de 800 - 900 kg. Vacile

obişnuit nu depăşesc 600 kg. Culoarea generală brun-închisă. Părul

lung acoperă partea de jos a maxilarului inferior, partea anterioară a

gâtului şi pieptul.

Trăieşte în grupări de 20 - 30 de indivizi, îi plac băile de nisip şi

soare. Taurii bătrâni trăiesc izolaţi. Ambele sexe poartă coarne.

Glasul este un muget profund şi surd.

Biotop. Iubeşte pădurile dese, umbroase şi umede, cu subarboret

des, ape curgătoare, mici poieni înierbate.

Răspândirea naturală: Europa-Siberia occidentală. În prezent localizat

în Polonia, C.S.I., Germania, Anglia.

Hrana se compune din lujeri şi scoarţa plopilor, sălciilor, frasinilor

etc., licheni, muşchi, ciuperci, iarbă (au preferinţă pentru Hieroclöe

australis care conţine cumarină).

Reproducerea are loc în august timp de circa trei săptămâni. La

animalele în captivitate se pot produce modificări în apariţia căldurilor la

vaci. Luptele între masculi sunt rare, dar în captivitate ele sunt frecvente.

Fătatul are loc în mai-iunie, după o gestaţie de 39 de săptămâni.

Alăptarea durează 6 - 8 luni. Obişnuit femela fată un viţel la 1 - 3 ani. Masculii ating

maturitatea sexuală la 19 luni, iar femelele la 24 - 25 luni.

Zimbrul a dispărut din fauna ţării noastre la sfârşitul secolului al 18-lea, începutul secolului

Arealul european al muflonului

Zimbrul

Arealul european al zimbrului

21

al 19-lea. A fost reintrodus în anul 1958 în parcul de la Haţeg, iar în 1968 se găseau în ţară 11

zimbri. În prezent numărul lor oscilează în jur de 30 exemplare.

Antilopa saiga Saiga tatarica L.

Engleză Saiga Franceză Antilope Saiga Germană Saiga

Descriere. Corp masiv cu picioare scurte, lungimea 1.20 - 1.35

m. Coadă de 9 cm. Greutatea depăşeşte 40 kg la mascul şi 30 la

femele. Cap caracteristic cu un nas umflat arcuit, atârnând peste

gură ca o trompă scurtă şi mobilă. Coarnele la mascul sunt scurte,

puţin răsucite, aproape transparente. Blana cenuşie, albicioasă pe

abdomen, vara fiind mai mult brun-gălbuie.

Biotop. Trăieşte în stepe aride, semideşerturi, câmpii,

adăpostindu-se în tufărişuri sau în păduri de câmpie. Are nevoie de apă,

adăpându-se obişnuit de doua ori pe zi. Suportă iernile cu strat subţire de

zăpadă. În unii ani, din cauza secetei turmele migrează sute de kilometri.

Reproducere. Împerecherea are loc începând cu luna noiembrie şi

durează până în 20 decembrie. Un mascul are un harem de 5 - 15 (45)

exemplare. În această perioadă, din cauza luptelor ca şi a faptului că nu se

hrănesc, pier peste trei sferturi din efectivul de masculi. Iezii sunt fătaţi la

sfârşitul lui aprilie, fiecare femelă având 1 – 2 iezi. Deoarece în primele

10 zile iezii se adăpostesc în iarbă, unde sunt hrăniţi de 2 - 3 ori pe zi, ei sunt expuşi atacurilor unor

răpitoare, ca şi a câinilor vagabonzi.

Hrana. Consumă vegetaţia păşunilor şi mai puţin vegetaţia cultivată. Specia a dispărut din

fauna noastră pe la mijlocul secolului XVIII (I. Nania 1977). Fiind considerată o specie de mare

importanţă economică pentru carnea şi pielea ei, există posibilitatea reintroducerii ei în unele zone

din ţara noastră.

Capra de stâncă Capra ibex L.

Engleză Alpine ibex Franceză Buoquetin Germană Steinbock

Descriere. Animal masiv şi puternic. Masculul are obişnuit între 75 -

110 kg. Lungimea corpului: 140-155 cm, din care coada 12 - 13 cm.

Înălţimea la greabăn: 67 - 85 cm. Femelele, ceva mai mici, nu depăşesc 50 -

55 kg. Coarnele la masculi lungi de 70 - 90 cm, curbate (la unii masculi

bătrâni aproape drepte), în greutate de 6 (15) kg. Femelele, cu coarne mai

scurte, nedepăşind obişnuit 25 cm. Culoarea părului este roşcat-arămie

deschis până la galben auriu. Capul gri, cu ochi alungiţi, abdomenul alb şi

pe flancuri şi coadă cu pete negricioase. În general, blana de iarnă bogată în

lână este lepădată primăvara, când animalele rămân cu un păr scurt şi

evident mai deschis la culoare. Longevitatea: 15 - 20 ani.

Antilopa saiga

Arealul european al antilopei saiga

Capra de stâncă

22

Biotop. Trăieşte la altitudini ridicate în Alpi. Altădată prezentă în aproape toate masivele

muntoase din Europa. Este credincioasă locului de trai. Se pare că în trecut a avut un areal ce a

cuprins şi zone cu altitudine mai mică. Se poate adapta şi zonelor păduroase. În prezent, nuclee

importante se găsesc în Italia, Franţa şi Elveţia.

Reproducerea. Împerecherea are loc din decembrie până în ianuarie.

Luptele între masculi sunt rare şi unele confruntări au loc, obişnuit, doar

vara. Sunt semnalate confruntări la începutul perioadei de împerechere, când

masculii se reped cu capetele plecate de la distanţe de circa 20 m.

Împerecherea se produce noaptea. Fătarea are loc la sfârşitul lui mai şi toată

luna iunie, fiecare capră dând naştere unui ied şi rar la doi.

Hrana. Se hrăneşte cu licheni, graminee, manifestând preferinţă pentru

Festuca varia (Fellay). În căutarea hranei ca şi a unor versanţi mai călduroşi

turmele fac unele deplasări.

Având în vedere că urmele fosile atestă prezenţa acestui interesant animal şi în Carpaţii noştri,

este posibilă reintroducerea sa în fauna ţării noastre.

Familia Suidae

Cuprinde mamifere nerumegătoare cu stomacul simplu, omnivore sau erbivore, al căror bot

trunchiat se termină cu un rât, în cuprinsul căruia se deschid nările. Au corpul acoperit cu păr aspru,

picioarele tetradactile, dar calcă doar pe degetele mediane. Au caninii transformaţi în defense (arme

de apărare), cu creştere continuă. Speciile acestei familii sunt larg răspândite pe toate continentele,

cu excepţia Australiei. La noi trăieşte specia Sus scrofa L. (mistreţul).

Mistreţul Sus scrofa L.

Engleză Wild boar Franceză Sanglier d’Europe Germană Wildschwein

Descriere. Animal viguros, prezent din Delta şi Lunca Dunării

până în zona montană. Răspândirea sa este legată de adăpostul, liniştea

şi hrana oferite de staţiune, care, de altfel, determină o oarecare

variabilitate în conformaţia corpului şi culoarea blănii. Masculul,

cunoscut sub denumirea de vier, are circa 200 cm lungime şi înălţimea

la greabăn până la 100 cm. Femela, denumită scroafă are o lungime

mai mică. Puii, numiţi purcei, au pe corp, până la vârsta de 4 - 5 luni,

dungi longitudinale deschise, care constituie o posibilitate de

camuflare în caz de pericol (homocromie). Greutatea oscilează în

funcţie de hrană, vârstă şi sex. Purceii la 6 luni ating 20 kg, la un an circa 40 - 45 kg iar adulţii ating

frecvent greutăţi de până la 200 - 250 kg şi chiar mai mult.

Corpul alungit, este acoperit cu un păr aspru, care pe spate formează o coamă. Culoarea, în

general, brun-închis sau negricioasă, cu vârful perilor gălbui, mai rar albicios. Masculii se recunosc

după colţi, care cresc mult mai lungi decât la femele, începând să se diferenţieze de la vârsta de doi

Arealul european al caprei de stâncă

Mistreţul

23

ani.

Dentiţia mistreţului este formată din 44 de dinţi, după formula:

3

3

4

4

1

1

3

3MPCI

Iniţial, purcelul are 8 dinţi şi dentiţia se completează în 3 - 4 luni la 28. Apoi, până la 2 ½ ani se

desfăşoară procesul de înlocuire a dentiţiei de lapte cu dentiţia definitivă. Cunoscând fazele de

dezvoltare a dentiţiei se poate aprecia şi vârsta animalelor. După vârsta de 1 ½ ani se pot utiliza

pentru aprecierea vârstei vierilor, forma şi lungimea colţilor. Pentru aceasta este necesar să se

cunoască faptul că ritmul lor de creştere, care în primul an este cel mai ridicat, începe să descrească

la vârsta de 2 ani, când înregistrează circa 5 cm şi ajung la 10 ani să crească doar 2.5 cm. În acelaşi

timp se produce şi o tocire constantă de circa 2.5 cm anual, de unde rezultă că la 10 ani creşterea

este egală cu tocirea. Pe colţii maxilarului inferior se observă o porţiune tocită, care este supusă

unui proces continuu de şlefuire de către colţii maxilarului superior. În Germania s-au stabilit

coeficienţi de formă ai colţilor, cu ajutorul cărora se determină cu aproximaţie vârsta la vieri. (Met.

E. Brandt).

Incisivii, secţionaţi transversal, prezintă inele anuale după al căror număr se poate stabili vârsta

ambelor sexe.

Urmele mistreţului seamănă cu cele lăsate de cerb, dar este suficient să reţinem că pintenii se

imprimă totdeauna şi puţin lateral.

Dacă adăugăm la aceasta

lungimea pasului, mai mică decât

la cerb, avem siguranţa

identificării speciei. În zăpada

mare, mistreţul lasă o pârtie lată,

caracteristică.

Excrementele sale seamănă

mult cu ale porcului domestic, de care se deosebesc prin resturile din hrana consumată, nedigerate

integral.

Sunetele obişnuite scoase de mistreţ seamăna cu cele scoase de porcul domestic; iritat sau

speriat el pufăie caracteristic. Este dotat cu miros şi auz fin şi cu o vedere

relativ mai bună.

Biotop. Existenţa sa este legată strâns de pădure, iar prezenţa sa pe

plaur sau în stuful din Deltă, ca de altfel şi în alte zone cu vegetaţie

ierboasă abundentă, trebuie considerată o adaptare care se abate de la

această regulă. Condiţii optime găseşte în făgete şi stejerete, unde are

hrană şi adăpost. Pădurile de răşinoase, deşi îi oferă un adăpost mai bun,

sunt mult mai sărace în hrană. Deoarece are nevoie de linişte, preferă

pădurile mai întinse cu adăposturi, hrană şi locuri de scăldat.

Dintre factorii staţionali care îi limitează înmulţirea, amintim stratul

gros de zăpadă.

Răspândirea mistreţului este legată de repartiţia pădurilor şi de

condiţiile de hrană. Densităţile maxime le atinge în zona colinară, unde

putem găsi chiar mai mult de 2 exemplare pe 100 ha.

Evaluarea din 2001 ne arată că se dispune de circa 39 187 exemplare.

Pe terenurile din clasa I-a de bonitate se apreciază că optimum se cifrează

la 21 - 25 exemplare la 1 000 ha, clasa a II-a, 16 - 20 exemplare, clasa a

a b c Urme de mistreţ

a,b – urme tipar; c – urmă pârtie

Arealul european al mistreţului

Arealul naţional al mistreţului

24

III-a, 11 - 15 exemplare şi clasa a IV-a, 5 - 10 exemplare. Pentru evitarea pagubelor aduse în special

culturilor agricole, se recomandă ca densitatea să nu depăşească 5 - 10 exemplare la 1 000 ha.

Efectivul mistreţului este influenţat în bună măsură de duşmani, boli şi condiţiile de hrană.

Duşmanii cei mai de temut sunt urşii, lupii şi râşii, iar dintre boli, pesta porcină este singura care

produce prăbuşiri grave ale efectivelor.

Hrana mistreţului, care este omnivor, este constituită din rădăcini, fructe de pădure (ghindă, jir,

mere şi pere pădureţe etc.) animale mici (rozătoare, pui de iepuri şi căprior), larve, omizi, insecte

adulte, cadavre, precum şi plante agricole. Mistreţul, prin căutarea hranei în pădure şi prin

consumarea ei, nu produce pagube, ba mai mult, râmatul constituie o uşoară pregătire a terenului

pentru însămânţare. Consumarea insectelor dăunătoare pădurii situează mistreţul între factorii de

combatere biologică a acestora. Din păcate, în regiunile în care pădurea este situată în imediata

apropiere a culturilor agricole, mistreţii pot cauza prejudicii însemnate acestor culturi. În astfel de

situaţii trebuie reduse efectivele până la limita admisibilă.

Hrănirea se face noaptea, iar în căutarea hranei animalele ies seara din adăposturile de peste zi,

revenind în zori în ele, după ce au parcurs distanţe destul de mari, depăşind uneori 30 km.

Terenurile unde nu dispune de hrană sunt părăsite în favoarea celor în care găseşte, mai ales, ghindă

şi jir. Pentru menţinerea în teren, ca şi pentru evitarea pagubelor, se impune crearea ogoarelor de

hrană (napi, cartofi, ovăz), iar în perioadele critice hrănirea complementară (cartofi, napi, porumb

etc.).

Reproducerea. Mistreţul face parte dintre animalele destul de

prolifice; ajunge la maturitate sexuală în al doilea an şi se

împerechează în octombrie-decembrie. Circa 20% dintre femelele din

primul an de viaţă se împerechează şi ele în anii bogaţi în hrană. Între

masculi au loc lupte aprige pentru stăpânirea ciurdelor de femele.

Durata sarcinii este de 17 săptămâni, după care, în martie-aprilie,

scroafa fată într-un culcuş căptuşit cu muşchi 4 - 9 (12) purcei, în

funcţie de vârstă şi condiţiile de hrană. O parte din scroafe, în anii în

care dispun de o hrană abundentă, pot să ducă o a doua sarcină de

înlocuire şi să fete un număr mai mic de purcei, în mijlocul verii

(iulie-august). Deşi numărul de purcei este destul de mare, din cauza

pierderilor, care ajung în primele 7 luni (după Cotta V. şi Bodea M.)

la 55%, supravieţuiesc în medie până la un an doar doi purcei la o

femelă.

Cu excepţia vierilor bătrâni, care trăiesc izolaţi, mistreţii

vieţuiesc în cârduri (ciurde). Scroafele gestante se izolează înainte de

fătat şi trăiesc separat cu purceii doar în primele săptămâni de viaţă, după care revin la ciurdă. Se

întâlnesc însă şi scroafe însoţite doar de purcei până spre toamnă. Raportul normal între sexe este de

1:1, iar pentru limitarea înmulţirii se recomandă ca el să crească în favoarea masculilor.

Recoltarea mistreţilor se face între 1 august - 15 februarie cu autorizaţie eliberată de

gestionarul fondului de vânătoare. Se admite cu autorizaţii recoltarea la pândă în culturile agricole.

Metodele de vânătoare sunt goana, pânda şi, mai rar, vânătoarea la dibuit. Goana se organizează fie

cu gonaci, fie cu câini. Se pot aşeza una-trei linii de vânători în faţa goanei şi câţiva vânători la

trecătorile din spatele gonacilor. Pentru reuşita vânătorii, terenul trebuie cercetat în dimineaţa zilei

în care se organizează ieşirea. Când nu este zăpadă, urmele sunt mai greu de observat şi rezultatul

vânătorii rămâne îndoielnic. La stabilirea direcţiei goanei, se va ţine seamă de vânt, aşa încât acesta

să bată de la vânat către vânători.

Scroafă cu purcei (sus) şi purcel de mistreţ (jos)

25

Pânda se poate face la culturile agricole, la alte locuri de hrănire (arbori cu fructe, locuri unde le

punem hrana sau ogoare de hrană), la scăldători şi la locurile de trecere.

Vânătoarea la dibuit pe urmă se practică pe zăpadă proaspătă, încercând împuşcarea mistreţilor

în culcuş. Se recomandă ca această metodă să se utilizeze atunci când ninsoarea a încetat în timpul

nopţii.

Mistreţii împuşcaţi vor fi evisceraţi imediat şi atârnaţi undeva pentru răcire şi scurgerea

sângelui, în scopul evitării alterării.

Trofeul mistreţului îl constituie colţii care se extrag din ambele maxilare şi se montează pe o

placă de lemn. Blana şi în special părul lung din coamă sunt considerate, de asemenea, trofee. Blana

se poate prepara sub formă de covor sau se utilizează doar părul din coamă pentru podoabe la

pălării. Colţii se evaluează după criteriile C.I.C. Pentru a obţine medalia de bronz ei trebuie să

întrunească cel puţin 110 puncte, pentru medalie de argint, 115 puncte, iar pentru cea de aur, peste

120 puncte.

Importanţa economică a mistreţului rezidă din faptul că recoltele anuale îl situează pe locul al

doilea între speciile de interes vânătoresc în ce priveşte cantitatea de carne. Pieile se pretează destul

de bine la tăbăcit şi pot avea multiple utilizări.

Întrebări

1. Ce cunoaşteţi despre trofeul caprei negre?

2. Muflonul şi zimbrul în România.

3. Efectivele şi răspândirea mistreţului în România

26

Supraordinul rozătoare – Rodentia Glires

Cuprinde animale mici şi mijlocii, plantigrade sau semiplantigrade, a căror dentiţie este

specializată pentru roadere. Prin despicătura buzei superioare se observă incisivii, care au o creştere

continuă. Supraordinul cuprinde mai multe ordine din care ne interesează Ord. Lagomorfe şi Ord.

Rozătoare.

Ordinul Lagomorfe (Lagomorpha)

Ordinul mai poartă denumirea sinonimă de Duplicidentate de la faptul că au două perechi de

incisivi în falca superioară. Cuprinde animale rozătoare de talie mijlocie, cu membre pentadactile,

formula dentară fiind:

283

3

2

3

0

0

1

2MPCI

iar incisivii având creştere continuă. Singura familie care interesează este familia Leporidae.

Familia Leporidae

Cuprinde iepuri care au urechi lungi în formă de cornet, cu picioarele posterioare mult mai

dezvoltate decât cele anterioare. Dintre speciile acestei familii amintim: Lepus europaeus, care se

găseşte şi la noi, Lepus timidus (iepurele polar) şi Oryctolagus cuniculus (iepurele de vizuină).

Iepurele comun Lepus europaeus Pallas

Engleză Hare Franceză Lièvre Germană Feldhase

Descriere. Mamifer de talie mică, cu o lungime de 55 cm şi cu o

greutate medie de 3.8 - 4.0 kg şi maximă de 6.5 kg. Masculii

(iepuroii) nu se deosebesc în teren de femele (iepuroaice), puii (vătui)

au la fătare 130 g şi se dezvoltă relativ repede, atingând la o lună 1

kg, iar la 6 luni 3.5 kg. Blana iepurelui prezintă o variaţie destul de

mare sub raportul culorii. Astfel, se pot vedea iepuri cenuşii deschis,

roşcaţi sau cenuşii închis spre negru. Firele de păr sunt cenuşii la

bază, alb-gălbui la mijloc şi negre spre vârf. Năpârleşte primăvara,

are o dentiţie clasică de rozător, formată din 28 de dinţi care realizează masticaţia printr-o mişcare

transversală. Urechile lungi au la vârf o dungă lată, neagră.

Vârsta se poate determina, la iepurii împuşcaţi, după proeminenţa osoasă de pe arcada ochilor,

mărimea corporală, organul sexual şi după proeminenţa de pe picioarele de dinainte. Pe arcada

ochiului se găseşte un fel de spin, care în tinereţe este elastic şi se întăreşte cu vârsta. După Cotta V.

şi Bodea M., cea mai practică este metoda Stroh, prin care se poate deosebi iepurele de 10 luni de

cei mai bătrâni, după proeminenţa care se găseşte pe picioarele din faţă, pe radius, cam la 1 - 1.3

cm. Aceasta se simte bine la iepurii tineri şi dispare la iepurii de 9-10 luni. În laborator se mai poate

utiliza metoda cântăririi cristalinului ochilor, care se îngreunează cu vârsta.

Iepurele comun

27

Longevitatea: 8 - 10 (12) ani; clasele de vârstă tinere sunt predominante deoarece foarte puţine

exemplare ajung la vârste mai înaintate. Raportul normal de sexe este 1:1.

Sunetele scoase se limitează la un mormăit al masculului care urmăreşte femela în timpul

împerecherii şi la vaietul caracteristic al iepurelui rănit sau

prins.

Simţuri. Iepurii sunt dotaţi cu auz şi miros dezvoltat

văzul ajutându-i să observe numai mişcările.

Urmele lăsate de iepure sunt caracteristice: picioarele

din faţă lasă două urme mai mici, una în urma celeilalte, iar

cele din spate două urme alungite, situate lateral de o parte şi

de alta şi dispuse întotdeauna, în mers, în faţa primelor două.

Excrementele sunt globulos turtite.

Biotop. Deşi larg răspândit, iepurele manifestă

preferinţă pentru terenurile ocupate de culturi agricole şi, în

proporţii mici (10-15%), de trupuri mici de pădure. Evită terenurile

mocirloase şi umede. Terenurile cele mai propice dezvoltării sale sunt situate

la altitudini de până la 400 m. Densitatea oscilează între diferite staţiuni.

Categoriile de densitate în funcţie de bonitatea terenurilor sunt: categoria I

201 - 380 exemplare la 1 000 ha; categoria a II-a 151 - 200 exemplare;

categoria a III-a 101 - 150 exemplare şi categoria a IV-a 20-100 exemplare.

Efectivul acestei specii este influenţat de factorii meteorologici,

duşmani, boli, braconaj, de condiţiile de hrană şi de agricultură. Dintre

factorii meteorologici, cel mai însemnat rol îl joacă precipitaţiile, care în

timpul lunilor mai-august produc victime, în special în rândul puilor, iar în timpul iernii, când se

formează un strat gros de zăpadă, în rândul adulţilor. Specia este afectată şi de instalarea unor boli

parazitare şi microbiene, dintre care coccidioza joacă rolul cel mai important. Pagube îi cauzează şi

alte boli, cum ar fi tuberculoza, staphylomycoza şi bruceloza. Dintre bolile parazitare se

menţionează mai ales gălbeaza şi paraziţii pulmonari şi intestinali. Iepurele este distrus de

numeroşii săi duşmani, între care, în primul rând, se situează: câinii şi pisicile hoinare, ciorile

cenuşii, coţofenele, vulpea, hermelina, dihorul, uliul porumbar şi bufniţa. În unele terenuri,

mistreţul, râsul şi jderul consumă puii, şi ultimii doi, chiar adulţii.

Modernizarea agriculturii şi în special unele lucrări de mecanizare şi chimizare fac pagube

apreciabile, care sunt indirect amplificate prin monoculturile practicate pe suprafeţe întinse şi

distrugerea adăposturilor naturale.

Se apreciază că un factor cu mare pondere în diminuarea efectivelor este braconajul practicat în

multe regiuni ale ţării şi care duce la recoltarea a sute de mii de exemplare anual. În prezent,

evaluările arată un efectiv de circa 1 108 020 de exemplare.

Hrana diferă în funcţie de sezon. Astfel, vara consumă buruieni şi ierburi şi în special lucernă

şi trifoi. Din toamnă până în primăvară consumă fructe, muguri, lăstari şi roade coaja puieţilor şi

arborilor. Când terenul este dezgolit de stratul de zăpadă, preferinţele sale se îndreaptă spre culturile

agricole de toamnă ce au răsărit. Este mai puţin sensibil la lipsa apei, deoarece şi-o asigură din

vegetalele consumate. Iarna, când stratul de zăpadă este prea gros şi intervin şi cruste de zăpadă

care împiedică accesul la hrană, se impune hrănirea complementară pentru evitarea pierderilor.

Iepurele se hrăneşte mai mult noaptea. Ziua stă în culcuşul pe care îl face într-o adâncitură în sol.

a b

Urme de iepure a - faţă; b - spate

Arealul european al iepurelui comun

28

Reproducerea este legată, în primul rând, de maturitatea sexuală care, în cazul iepurelui, se

produce la 7 - 8 luni. Obişnuit, împerecherea durează din ianuarie până în august, înregistrând un

maxim în aprilie - mai. În această perioadă se înregistrează lupte între masculi şi pot fi văzute

femele urmărite în plină zi de mai mulţi masculi. Sarcina durează 42 - 43 de zile, după care

iepuroaica fată într-un cuib, sumar amenajat, 1 - 5 pui. Iepuroaica fată de 2 - 5 ori şi, cel mai

frecvent, de 4 ori pe sezon. Puii sunt alăptaţi până la 3 săptămâni, însă ei duc practic o viaţă

independentă din primele zile de viaţă. Iepurii nu sunt animale sociabile, trăind izolat şi grupându-

se doar pentru împerechere. Ei sunt fideli locului de trai şi nu se depărtează prea mult de acest loc.

Când sunt alungaţi încearcă, după 500 - 1 500 m, să se întoarcă la locul din care au plecat. Se

apreciază că 80% rămân pe o rază de 3 km în jurul locului de trai.

Recoltarea se poate face prin mai multe metode: goana la pădure sau câmp, vânătoarea în cerc,

în potcoavă şi vânătoarea în fâşii. Cel mai frecvent se utilizează la noi goana la pădure sau cea în

câmp. Vânătoarea în cerc este neindicată deoarece secătuieşte fondul de vânat, motiv pentru care

este interzisă. Pentru asigurarea succesului vânătorii este nevoie să se cunoască unde se

concentrează iepurii în diferite anotimpuri şi situaţii. Astfel, primăvara şi vara iepurii vor fi găsiţi în

terenurile agricole. Iarna, stratul gros de zăpadă îi concentrează la pădure. Căderea frunzelor, vântul

puternic, zgomotul picăturilor ce cad de pe frunze după ploaie îi determină să părăsească pădurea.

Dintre arături le preferă pe cele vechi şi adânci. Sezonul de vânătoare: 1 noiembrie - 31 ianuarie.

Valorificarea iepurilor se poate face prin piese vii, care sunt bine plătite la export şi prin piese

împuşcate. Prin efectivul său, iepurele se situează pe primul loc în ce priveşte valoarea economică şi

ca obiect de practicare a vânătoarei. Aceste argumente îndreptăţesc grija sporită care va trebui

acordată pentru diminuarea influenţei factorilor negativi în existenţa speciei.

Măsuri de ocrotire. Scăderea efectivelor reflectă o înrăutăţire a condiţiilor de existenţă a

speciei. Pentru a se evita pierderea din formă a speciei se impun măsuri de asigurare a adăpostului

în perioadele nefavorabile, mai ales în zona de câmpie, sub formă de tufărişuri, pâlcuri de pădure

sau perdele forestiere. În perioadele critice se impune administrarea de hrană. Trebuie atent

supravegheată presiunea unor duşmani şi diminuată acţiunea lor, inclusiv luarea unor măsuri

susţinute împotriva braconierilor. Administrarea insecto-fungicidelor va trebui să se limiteze la doze

şi substanţe ce nu-i sunt letale. Se impune de asemenea folosirea sistemelor de avertizare la

agregatele agricole.

Lapinul, iepurele de vizuină Oryctolagus cuniculus L.

Engleză Wild rabbit Franceză Lapin de garenne Germană wildkamichen

Descriere. Micul mamifer are o lungime de 38 - 53.5 cm şi

neeviscerat, o greutate de 1.3 - 2.2 kg. Deosebirea între sexe nu se

poate face la animalele în libertate. Puii sunt mai mici decât cei de

iepure comun, ajungând la 40 g. Spre deosebire de iepurele comun,

lapinul are radisul mai gros decât cubitusul şi, în general, picioarele

dinainte mai dezvoltate, apte pentru săpat; are urechi relativ mai scurte

şi la vârf cu o îngustă dungă închisă şi are blana mai cenuşie. Dentiţia

cuprinde 28 de dinţi. Longevitatea: în jur de 6 ani. Sunt cunoscute ca

Lapinul

29

sunete scoase de lapin fluieratul subţire ascuţit în caz de pericol etc. şi mormăitul masculului când

urmăreşte femela în călduri. Urmele, proporţional mai mici, sunt la fel ca la iepurele comun.

Răspândire. Originar din Spania, a fost răspândit treptat în Europa

vestică şi centrală. La noi a fost adus din Franţa între anii 1905 - 1907, pe

moşia Sturza, în apropiere de Iaşi, de unde s-a răspândit pe o rază de circa

25 km. În trecut, alte încercări nu au dat rezultate, se pare că din cauza

condiţiilor mai puţin favorabile dezvoltării sale. În prezent, nuclee mai

mult sau mai puţin importante sunt instalate în mai multe judeţe (Prahova,

Braşov, Alba ş.a.). Nucleul de lângă Iaşi a dispărut ca urmare a apariţiei

mixomatozei.

Biotop. Trăind în galerii, preferă soluri uşoare în care să poată săpa

mai uşor. Are nevoie de terenuri uscate şi calde, acoperite de mărăcinişuri şi buruieni înalte, la

altitudini sub 500 m. Evită arboretele şi terenurile agricole, nu suportă temperaturile scăzute, stratul

gros de zăpadă, solurile compacte, apa freatică la suprafaţă sau altitudinile mari. În Australia, unde

a găsit condiţii optime, a devenit o calamitate pentru agricultură. La noi în ţară nu dispunem de date

privind densitatea sa şi nici efectivele. În orice caz, acestea sunt influenţate la noi, în primul rând,

de condiţiile climatice, apoi de duşmani şi mai puţin de boli, cu excepţia mixomatozei, care distruge

efectivele fără posibilitatea ocrotirii lor. Duşmanii cei mai periculoşi sunt dihorul şi nevăstuica,

deoarece îl urmăresc şi în galerii, apoi uliul porumbar şi păsărar, bufniţa, huhurezul de pădure şi

vulpea.

Etologie. Trăieşte în colonii. Perechile se constituie pe perioada împerecherii. Raza de

activitate se limitează la câteva sute de metri în jurul vizuinii. Are activitate mai mult nocturnă, ziua

stând în vizuină. Pe timp frumos pot fi găsite exemplare ce rămân afară şi în timpul zilei.

Dintre boli amintim mixomatoza, care produce adevărate calamităţi periodice în unele ţări din

apusul Europei, apoi coccidioza, paraziţii intestinali şi tuberculoza.

Hrana este vegetală şi este de menţionat că s-a dovedit maleabil în adaptarea la diferite condiţii

de hrană. Se hrăneşte seara şi noaptea, rar ziua, obişnuit în apropierea vizuinii.

Reproducerea. Nu există nici un alt vânat mai prolific ca lapinul, astfel încât, înmulţindu-se

excesiv, poate deveni dăunător. Iepuroaica fată într-un an 25 - 30 pui, dintre care primii pot, la

rândul lor, să se reproducă, deoarece maturitatea sexuală se atinge la 5 - 8 luni iar sarcina durează

30 de zile. Împerecherea începe în februarie şi durează până în septembrie. La un fătat se nasc 4 - 8

(12) pui pe care îi adăposteşte într-un cuib săpat în pământ la circa 1m şi a cărui intrare o astupă. Cu

toate acestea puii pot deveni prada uşoară a câinilor şi pisicilor hoinare, a vulpilor sau a bursucilor.

Puii sunt fără păr şi orbi 10 zile, fiind alăptaţi 3 - 4 săptămâni, după care devin independenţi. Se

maturizează la 5 - 7 luni.

Recoltarea se poate face la picior, la pândă şi la goană, între 1 noiembrie şi 15 februarie. În

apusul Europei, la vânătoare se folosesc dihori, care scot iepurii din vizuină. Fiind considerat

dăunător, vânarea lui este admisă tot timpul anului. Carnea lapinului este mai deschisă decât cea a

iepurelui comun. Este posibil ca în viitor să se mai realizeze şi în alte locuri din ţară nuclee a căror

dezvoltare nu va fi permisă decât în limita în care nu se vor produce pagube. Prinderea lapinilor în

acest scop se face cu plase sau cu capcane.

Arealul european al lapinului

30

Ordinul Rozătoare ss. Rodentia

Ordinul poartă şi denumirea de Simplicidentate, nume care se datorează faptului că pe

maxilarul superior are o singură pereche de incisivi. Animalele din acest ordin au o talie variată,

picioare scurte plantigrade, în general pentadactile, şi gât scurt. Mişcarea mandibulei în timpul

masticaţiei se face dinapoi-înainte şi invers. Testicolele se găsesc în abdomen de unde coboară în

scrot doar în timpul împerecherii. Femelele au uter dublu sau bipartit şi numeroase mamele. Sunt

animale prolifice, în general cu regim alimentar vegetarian, rar polifage.

Rozătoarele sunt răspândite pe tot pământul şi sunt foarte numeroase. Pentru vânătoare prezintă

interes doar Familia Sciuridae, Familia Castoridae şi Familia Nuridae.

Familia Sciuridae

Cuprinde rozătoarele cu coadă, de cele mai multe ori stufoasă, care sunt larg răspândite pe

aproape întregul glob. Dintre ele interesează genul Sciurus (veveriţele) şi genul Marmota.

Veveriţa Sciurus vulgaris L.

Engleză Red squirrel Franceză Ecureuil d’Europe Germană Eichhörnchen

Descriere. Rozător de talie mică, are o lungime de 33.5 - 52 cm, din

care coada are 14 - 24 cm şi greutate între 230 - 480 g. La animalele în

libertate nu este posibilă stabilirea sexului. Blana pe spate este brună,

roşcată sau negricioasă, iar pe abdomen alb-gălbuie. Năpârlirea are loc

primăvara şi toamna, iar blana de iarnă este ceva mai închisă. Urechile

au la vârf smocuri de păr. Formula dentară:

3

3

1

2

0

0

1

1MPCI ,

deci, o dantură cu 22 de dinţi.

Singura ocazie când se precizează că veveriţa dă glas este când se

sperie şi constă dintr-un ţipăt ascuţit şi oarecum sacadat. Veveriţa este un

animal sprinten, atent, sensibil şi fricos. Urmele lăsate sunt caracteristice, în

sensul că picioarele din faţă au câte 4 degete, lasă urme mai mici şi mai

apropiate între ele decât cele din spate care au 5 degete, sunt mai mari şi mai

depărtate între ele. Ea poate face salturi de la 0.30 la 5 m lungime. Degetele

au gheare cu ajutorul cărora se caţără uşor. Este un animal de pădure care

este prezent în mai toate pădurile bătrâne de foioase şi, în special, în cele de

răşinoase, acomodându-se uşor la traiul din parcuri şi grădini.

Duşmanii principali ai veveriţei sunt jderul şi pisica sălbatică, mai rar

păsările răpitoare.

Hrana este formată din seminţe, fructe de pădure, insecte, larve şi chiar ouă de păsări. Uneori,

de nevoie, iarna, consumă muguri sau scoarţa arborilor. Pentru iarnă îşi face rezerve de hrană, iar

când aceasta îi lipseşte, face mici deplasări. Se hrăneşte ziua. Se adăposteşte în cuiburi, fiecare

pereche având mai multe cuiburi pe care le utilizează periodic. Cel de iarnă este în mod obişnuit

Veveriţa

a

b

Urme de veveriţă a - faţă; b - spate

31

mai mare şi în el se strâng şi rezervele de hrană.

Reproducerea. Împerecherea are loc din ianuarie până în iulie. Femela duce sarcina 38 de zile

şi fată de 2 - 3 ori pe an câte 3 - 7 pui. Aceştia sunt orbi în prima lună, sunt alăptaţi 5 - 6 săptămâni

şi devin independenţi la 7 - 8 săptămâni. Maturitatea sexuală o ating la un an.

Recoltarea este legală între 15 septembrie şi 31 martie.

Marmota Marmota marmota L.

Engleză Alpine marmot Franceză Marmotte Germană Murmeltier

Descriere. Rozător de talie mijlocie, are o lungime de 64 - 74 cm,

din care coada are 13 - 16 cm, şi greutatea cu viscere 5 - 6 (8) kg.

Picioarele scurte se termină cu gheare puternice de circa 2 cm, care o

ajută la săpat. Blana pe cap şi pe spate este cenuşie închis, părţile

laterale brune, iar abdomenul galben-roşcat. Pe bot are o pată albă, iar

vârful cozii este negricios. Năpârleşte toamna şi primăvara. Iarna

hibernează. Trăieşte în galerii. Formula dentară este ca la veveriţă. Are

22 de dinţi. Scoate un sunet asemănător cu un ţipăt de pasăre, iar în

perioada împerecherii îşi modulează glasul ca un mieunat. Are un văz

foarte bun, aude bine şi are un miros destul de bun.

Răspândire. A dispărut din fauna noastră, din secolul trecut, şi a fost

reintrodusă acum câţiva ani în Munţii Arpăşel, Rodna şi Retezat, cu

rezultate pozitive, ajungând la circa 400 de exemplare. Staţiunile

preferate sunt situate la peste 1500 m altitudine, respectiv în subzona

subalpină. Aici, în porţiuni stâncoase pe expoziţii sudice îşi amenajează

galeriile. În Europa se găseşte în Munţii Tatra şi în Alpi. Duşmanii ei în

aceste locuri sunt acvila de munte, vulpea şi corbul.

Hrana este vegetală şi o consumă în apropierea vizuinii. Nu

cauzează pagube.

Reproducere. Împerecherea are loc în aprilie - mai. Sarcina durează 34 - 35 zile, după care

femela fată 2 - 4 pui, de circa 30 g fiecare. Maturitatea sexuală o ating la 2 ani. Trăiesc în colonii.

Recoltarea se face de la 15 septembrie la 15 octombrie, cu autorizaţie specială eliberată de

autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, iar metoda utilizată este pânda la vizuină.

Marmota are o blană frumoasă şi apreciată. Trofeul îl constituie dinţii, din care se confecţionează

diferite podoabe.

Familia Castoridae

Este o familie mică, ai cărei reprezentanţi sunt răspândiţi în nordul zonei temperate: America

de Nord, nordul Europei, nordul Asiei, şi care au un impact ecologic considerabil.

Sunt mamifere semiacvatice, cu membrane protectoare pentru ochi şi cu muşchi specializaţi

pentru închiderea urechilor.

Pentru noi prezintă interes castorul european (Castor fiber).

Marmota

Arealul european al marmotei

32

Castorul Castor fiber L.

Engleză Beaver Franceză Castor Germană Der Biber

Descriere. Este unul din cele mai mari rozătoare, cu o lungime a

corpului de la 82 cm până la 125 (130) cm, din care coada poate

ajunge la o lungime de 38 cm şi o lăţime de 12 cm. Greutatea sa

poate ajunge până la 30 kg. Culoarea blănii este de la gri-brun la brun

negricios, deschisă pe abdomen. Coada este turtită, picioarele scurte,

terminate în 5 degete care la picioarele posterioare sunt unite printr-o

pieliţă. Dimorfismul sexual puţin pronunţat. Formula dentară:

3

3

1

1

0

0

1

1MPCI = 20.

Hrana este constituită aproape numai din vegetale.

Reproducere. Maturitatea sexuală o atinge obişnuit la vârsta de 3 ani. Împerecherea are loc în

februarie iar fătarea, după 103 - 108 zile, în iunie.

Răspândirea. Castorul a avut o largă răspândire pe tot continentul

european. În prezent este localizat mai ales în nordul Europei, sub forma

unor insule. Din ţara noastră a dispărut încă din secolul trecut. Din anul

1998, I.C.A.S. a făcut colonizări în judeţul Braşov.

Recoltarea este interzisă.

Castorul

Arealul european al castorului

33

Familia Muridae

Cuprinde mici mamifere ce se hrănesc cu vegetale, trăiesc în vizuini, unele pe malul apelor.

Multe sunt păgubitoare agriculturii. Dintre ele amintim hârciogul (hamsterul), şobolanul de apă

(Arvicola terestris) şi bizamul (Ondatra ziberthica), relativ recent aclimatizat.

Hamsterul Cricetus cricetus L.

Engleză Common hamster Franceză Hamster Germană Hamster

Descriere. Rozător mic, cu o lungime de 24-34 cm, din care coada

4-6 cm. Greutatea oscilează între 250 - 400g. Picioare scurte, urechi

nude, abdomenul negru, părţile superioare galben-roşcat deschis, părţile

laterale ale capului brun-roşcate, cu o pată galbenă pe obraji, alte două

pete se găsesc pe partea neagră a guşei şi pete roşcate pe spate, pe umăr

şi în partea dorsală. Marginea urechilor, buzele, vârful botului, gâtul şi

picioarele sunt albe. Maxilarele sunt lungi şi foarte mobile. Există o

formă de culoare neagră, cu botul şi picioarele albe, întâlnită mult în

C.S.I. (fosta U.R.S.S.)

Biotop. Trăieşte în stepă, în culturi de cereale, până la altitudini de 500 - 600 m, evită solurile

umede şi nisipoase. Îşi sapă galeriile la o adâncime de 1 - 2 m, unde îşi amenajează cuibul şi face

depozite de hrană ce pot conţine 10 - 15 kg de seminţe şi cartofi. În vizuinile de vară, care nu

depăşesc adâncimea de 30 - 60 cm, au o singură cameră pentru hrană.

Hrana. Se hrăneşte cu vegetale: seminţe, fructe, cartofi, preferând

seminţele de leguminoase şi florile. Consumă de asemenea insecte,

viermi, păsări. Este un eficient duşman al şoarecilor de câmp.

Reproducerea. Cuplurile se constituie în perioada de împerechere.

Femela poartă 2 - 3 sarcini în cursul unui an (prima în mai). Perioada de

gestaţie este 19 - 20 de zile după care femela fată 4 - 8 (18) pui ce cresc

rapid.

Răspândirea: Muntenia, Transilvania, rar în Oltenia şi Dobrogea.

Recoltarea este interzisă.

Şobolanul de apă Arvicola terestris L. Engleză Water vole Franceză Campagnol aquatique Germană Schermaus

Mamifer mic, răspândit la altitudini de 400 – 1 200 m, aproape în

întreaga ţară. Are o lungime de 13-19 cm şi coada de 7.5 - 12.5 cm, iar

greutatea 80 - 180 g. Interesează ca duşman al salmonidelor. Nu constituie

obiect al vânătorii şi se combate mai ales în păstrăvării.

Hamsterul

Arealul european al hamsterului

Şobolanul de apă

34

Bizamul Ondatra zibethica L.

Engleză Muskrat Franceză Rat musque Germană Bisamvrote

Descriere. Este un rozător de talie mică, cu o lungime de 48 - 58

cm, din care coada are 20 - 25 cm. Greutatea oscilează între 0.7 şi 1.4 kg.

Are corpul acoperit cu o blană brună cafenie, cu excepţia abdomenului

care este cenuşiu. Picioarele dinainte au 4 degete iar cele dinapoi, 5

degete prevăzute cu gheare şi adaptate pentru înot. Formula dentară

3

3

0

0

0

0

1

1MPCI

ne arată că bizamul are 16 dinţi.

Glasul este un fluierat.

Este un animal care îşi sapă galerii în malul apelor, fapt pentru care este

dăunător lucrărilor hidrotehnice. În Deltă îşi construieşte movile în care îşi are

cuibul.

Creşterea efectivelor este limitată de unii factori nefavorabili, cum ar fi

temperaturile scăzute, verile secetoase sau desecările.

Hrana este constituită din plante acvatice şi, în mai mică măsură, din

gasteropode sau peşti. Se hrăneşte noaptea, dar când are pui iese şi ziua după

hrană.

Reproducerea. Împerecherea are loc din aprilie până în septembrie. În

cursul unui an fată de 2 - 4 ori câte 4 - 12 pui. Sarcina durează 25 - 30 zile.

Puii sunt orbi în primele 11 zile şi sunt alăptaţi 18 zile. Toamna, când efectivele au crescut, o parte

din bizami migrează în căutarea de noi locuri de trai. Uneori fenomenul se observă şi primăvara.

Longevitatea speciei este de 3-5 ani. Maturitatea sexuală o atinge la 3-5

luni.

Răspândirea. Bizamul este originar din America de Nord, de unde a

fost adus în anul 1905 în Cehoslovacia, iar de aici s-a răspândit în toate

ţările din jur. La noi a apărut în anii 1940-1941 din Ungaria, iar din 1954,

din fosta U.R.S.S. şi s-a răspândit în lungul Dunării, în Deltă, în lungul

Prutului etc. La Gherla a fost introdus pe cale artificială. Efectivul evaluat

în 1997 era de 40.000 de exemplare.

Recoltarea se face între 1 octombrie şi 15 aprilie cu arma, pentru

blană. Deoarece la noi nu a ajuns să producă pagube prea mari, se

recomandă recoltarea sa pe măsura creşterii efectivelor, astfel încât prezenţa şi activitatea lui să nu

devină periculoasă pentru lucrările de îndiguiri.

Familia Myocastoridae

Cuprinde specii adaptate vieţii acvatice, care îşi construiesc galerii în malul apelor sau care

trăiesc în arbori. Au coada cu secţiunea transversală circulară. Dintre ele prezintă interes nutria,

care are o blană valoroasă.

Bizamul

a

b

Urme de bizam a - faţă; b - spate

Arealul european al bizamului

35

Nutria Myocastor coypus Molina

Engleză Coypu Franceză Ragondin Germană Nutria

Descriere. Nutria are o lungime de 47 - 60 cm, coada de 30 - 35

(40) cm, o greutate de 7 - 8 (9) kg, picioare scurte, cele din spate cu

membrane pentru înot. Corpul este acoperit de o blană brun-roşcată pe

spate şi de o nuanţă mai deschisă pe abdomen.

Formula dentară:

3

3

1

1

0

0

1

1MPCI

totalizând o dantură de 20 de dinţi. Incisivii sunt galben-portocalii.

Îşi sapă galerii sau îşi face cuiburi în apă, cu aspect de muşuroi.

Duşmanii sunt răpitoarele cu păr şi pene ce trăiesc în biotopul

respectiv. Influenţe hotărâtoare în existenţa ei au temperaturile scăzute,

ea nerezistând gerurilor aspre din timpul iernii.

Hrana este constituită aproape exclusiv din vegetale, rar din moluşte. Se hrăneşte ziua şi mai

ales în amurg.

Reproducere. Împerecherea are loc în staţiunile favorabile tot timpul anului. Fată de trei ori pe

an câte 4 - 5 pui de 150 - 200 g, după o durată a sarcinii de cca. 120 zile. Când sunt mici, puii sunt

purtaţi pe spate. Ei devin independenţi la 3 luni, iar la 5 - 6 luni ajung maturi din punct de vedere

sexual. Longevitatea speciei 8 - 10 ani.

Răspândire. Nutria este originară din America de Sud, de unde a fost adusă în Europa şi ţinută

în crescătorii. Pretinde o climă mai dulce şi regiuni mai joase (şes şi

dealuri). La noi a fost semnalată în Deltă şi la Orşova, şi este considerată o

apariţie întâmplătoare.

Cultura. Pretându-se bine la creşterea în captivitate, s-a început şi la

noi creşterea ei în două crescătorii: la Hagieni (Constanţa) şi Câmpul

Cetăţii (Sovata), având ca scop valorificarea blănii, care este foarte

căutată.

Recoltarea: între 1 octombrie şi 15 aprilie.

Întrebări

1. Biotopul şi efectivele iepurelui comun.

2. Comparaţi iepurele cu lapinul.

3. Efectivele şi răspândirea mistreţului în România.

Nutria

Arealul european al nutriei

36

Supraordinul Carnivore (Carnivora)

Cuprinde mamifere euteriene cu o alimentaţie predominant carnivoră. Au canini dezvoltaţi.

Mandibula are o mişcare verticală şi posibilitatea de a se deschide foarte mult. Carnivorele sunt larg

răspândite pe întreaga suprafaţă a pământului. Pentru ţara noastră, din punct de vedere vânătoresc,

interesează doar ordinul Fisipede.

Ordinul Fisipede (Fissipeda)

Carnivorele cuprinse în acest ordin au membrele terminate în 4 sau 5 degete şi au corpul

acoperit cu o blană deasă. Dentiţia cuprinde canini dezvoltaţi şi măsele carnasiere (ultimul premolar

superior şi primul molar inferior). Se remarcă dezvoltarea puternică a crestei dorsale a craniului. Au

un sistem nervos bine dezvoltat şi o musculatură foarte puternică. Din acest ordin care cuprinde

şapte familii ne vom opri doar la patru familii: Canidae, Ursidae, Mustelidae şi Felidae.

Familia Canidae Gray

Familie răspândită pe tot globul, cuprinde animale cu botul şi membrele lungi, corpul suplu.

Formula dentară este:

3

2

4

4

1

1

3

3MPCI

totalizând 42 de dinţi. Cele mai importante specii ale acestei familii ce se găsesc în ţara noastră

sunt: Canis lupus, Canis aureus, Vulpes vulpes şi Nyctereutes procyonoides.

Lupul Canis lupus L.

Engleză Wolf Franceză Loup Germană Wolf

Descriere. Mamifer carnivor de talie mijlocie, uşor de

recunoscut după asemănarea sa cu câinele; lupul are partea anterioară

a corpului mai puternică, coada totdeauna atârnată, ochii dispuşi mai

lateral şi urechi mici, ascuţite şi purtate în sus. Masculul poartă

denumirea de lup, femela de lupoaică, iar puii sunt numiţi pui de lup.

Adulţii au o lungime de 160 -188 cm, din care coada 40 - 48 cm,

înălţimea la greabăn de 75 - 90 cm şi greutatea 25 - 50 kg,

excepţional mai mult. Femelele au dimensiuni şi greutăţi mai mici

decât masculii. Corpul este acoperit cu o blană deasă. Năpârleşte în

martie - aprilie. Culoarea blănii oscilează în funcţie de staţiune şi

anotimp. În regiunea de deal - munte are vara o culoare galben-roşcat-cenuşie cu nuanţe închise, iar

iarna cenuşiu-negricioasă. În regiunea de câmpie se întâlnesc lupi cu o culoare mai deschisă. Din

Lupul

37

punct de vedere al culorii şi după greutate există o evidentă

variabilitate a speciei. Culoarea puilor este brună închis spre

negru. Deosebirea între sexe se face destul de greu în teren.

Dentiţia este formată din 42 de dinţi şi se remarcă

dezvoltarea caninilor.

Vârsta se poate aprecia după înspicarea blănii pe bot la

exemplarele bătrâne şi după gradul de tocire al dentiţiei.

Longevitatea: 15 - 16 ani.

Glasul lupului este un urlet, mai gros la masculi, mai

subţire la femele şi la tineretul de 1 - 2 ani. Puii scot un

schelălăit sau un scâncet până la vârsta de 3 - 4 luni. Când

semnalează pericole iminente lupul latră scurt, ca un câine.

Simţuri. Lupul are un văz, miros şi un auz foarte bune.

Urma sa se deosebeşte de cea lăsată de câine prin faptul că este mai alungită. Urmele degetelor

din faţă sunt situate la vârful următoarelor două. Urma pârtie la lup urmează o linie dreaptă, pe când

la câine este în zig-zag. În zăpadă mare, când sunt mai mulţi lupi, formează o singură pârtie,

deoarece calcă unul în urma celuilalt şi nu părăsesc această urmă decât în faţa unor obstacole.

Excrementele seamănă cu cele de câine şi se deosebesc de acestea prin părul ce îl conţin, provenit

de la animalele consumate.

Răspândirea. În Europa el poate fi găsit în Polonia, Peninsula

Balcanică, Scandinavia, fosta U.R.S.S., Italia şi Spania. La noi este

răspândit în regiunile de dealuri înalte şi munte, cu densităţi diferite, în

funcţie de existenţa pădurilor.

Biotop. Se poate aprecia că biotopul său este larg şi este situat între

golul alpin şi câmpie, cu unele deplasări sezoniere. De altfel, lupul este

specia care se deplasează cel mai mult (40 - 50 km pe noapte), cu

excepţia perioadei în care îşi creşte puii.

Efective. Dezvoltarea efectivelor este afectată de boli şi în special de

acţiunile omului, din cauza pagubelor pe care le produce atât animalelor domestice cât şi vânatului.

În 2001 efectivul de lupi a fost de circa 4 027, tinzându-se la o scădere a sa, fără însă a ne gândi la

exterminare. Dintre bolile sale cele mai importante sunt râia şi turbarea.

Hrana. Nevoia de hrană animală îl determină să-şi situeze zona de activitate pe lângă aşezările

omeneşti şi stâni. Se hrăneşte cu oi, porci, cornute mari, cai, măgari şi câini, iar dintre speciile de

interes vânătoresc cu mistreţi, cerbi, lopătari, căprioare, capre negre şi chiar mamifere mai mici. La

nevoie consumă şi insecte, şoareci, fructe şi cereale. Exemplarele solitare, prin doborârea pieselor

bătrâne, bolnave, accidentate sau a tineretului mai puţin dotat, fac selecţie naturală. Atunci când

vânează în haită pot ucide şi exemplare viguroase de viitor. Mănâncă deodată chiar 10 - 12 kg de

carne, dar apoi pot rezista nemâncaţi chiar o săptămână. După ce mănâncă, haita se culcă, fără a se

îndepărta prea mult şi, dacă a rămas ceva din cadavru, se întorc spre a consuma restul. Se hrănesc

de seara până dimineaţa, excepţional şi ziua, în timpul împerecherii.

Reproducerea are loc din decembrie în februarie. Între masculi se dau lupte care pot ajunge

până la sfâşierea masculului învins de către restul haitei. Pentru o femelă, perioada aptă de

împerechere este doar de 5 - 10 zile. În perioada premergătoare împerecherii se formează şi

perechile, alegerea fiind făcută de lupoaică. Perechile se menţin până la terminarea creşterii puilor.

Durata gestaţiei este de 62 - 63 de zile, după care lupoaica fată într-un culcuş amenajat la suprafaţă

sau în vizuină, în locuri neumblate şi în apropierea unei ape, 4-6 (12)pui. Distanţa între două familii

este de 6 - 12 km. Puii, în primele 9 - 16 zile, sunt orbi şi surzi; lupoaica îi hrăneşte la început, (până

a

b

Urme tipar de lup a - ; b -

Arealul european al lupului

38

la vârsta de 6 săptămâni) numai cu lapte, perioadă în care ea rămâne cu ei şi este hrănită de mascul,

apoi ambii părinţi le aduc carne semidigerată pe care o regurgitează la culcuş. Puii flămânzi

scâncesc şi astfel pot fi descoperiţi. La câteva luni părinţii le aduc animale vii pe care aceştia le

devorează. Puii ajung la maturitate sexuală la 22 - 23 luni. După perioada creşterii puilor, toamna,

se reconstituie haitele, care sunt formate din 7 - 16 exemplare.

Recoltarea este interzisă. Se poate vâna cu aprobarea autorităţii publice centrale (Ministerul

Mediului), în condiţiile stabilite de aceasta, la goană sau la pândă la hoit. Împuşcarea lupilor la hoit

se face dintr-un bordei special amenajat la circa 30 m de nadă.

Trofeul îl constituie craniul şi blana. Evaluarea valorii lor se face după criteriile C.I.C.

Punctajul necesar pentru acordarea de medalii la craniile de lup este: bronz 38-39,49 puncte, argint

39,5-40,99 şi aur 41 şi peste.

Vulpea Vulpes vulpes L.

Engleză Red fox Franceză Renard Germană Fuchs

Descriere. Mamifer carnivor, de talie medie, se recunoaşte după

corpul său alungit, coadă lungă şi stufoasă şi urechile mici şi ascuţite.

Masculul se numeşte vulpoi, femela vulpe iar puii căţei sau pui de

vulpe. Adulţii au o lungime totală de 110 - 130 cm, din care coada

are 30-50 cm. Înălţimea la greabăn este 35 - 40 cm, iar greutatea de 7

- 8 (10) kg. Femelele, în raport cu masculii sunt ceva mai mici, iar

puii au la fătare 80-150 g. Lasă un miros specific penetrant, uşor

sesizabil. Înoată bine. Corpul este acoperit cu o blană deasă, formată

din păr şi puf iarna sau un păr mai scurt vara. Năpârlesc primăvara iar noul păr creşte încet,

ajungând la deplină dezvoltare în decembrie. Culoarea blănii variază de la roşcat la cenuşiu

negricios. La noi se cunosc vulpea roşie, vulpea cărbunăreasă şi vulpea cu cruce, care are pe spate

două dungi închise, dispuse perpendicular una pe alta. Se remarcă faptul că pe spate culoarea este

uniformă la toate vulpile; pe părţile laterale apar fire de păr cu vârful alb; vârful urechilor şi al

picioarelor este negru. Coada, cu păr lung, are de regulă vârful alb. Specia are în Europa cinci

subspecii sau rase geografice din care amintim Vulpes v. crucigera Bechstein care se întâlneşte din

Europa Centrală până în Urali şi care are o mare variabilitate, atât în ceea ce priveşte mărimea cât şi

culoarea.

Deosebirea între sexe la exemplarele din teren nu se poate face.

Dentiţia cuprinde 24 de dinţi şi remarcăm caninii lungi.

Formula dentară este :

3

3

4

3

1

1

3

3MPCI

Vârsta se apreciază mai greu după dimensiuni, blană şi dentiţie. Trăieşte 10 - 12 (16 ani).

Glasul vulpii este un lătrat scurt pe care îl scot adulţii în timpul împerecherii sau puii rămaşi

singuri. Uneori, rănită sau încolţită de câine, scoate un ţipăt. În vizuină, încolţită de câini sau în

luptele între masculi, scoate un mormăit. Pentru a atrage eventualii duşmani de la pui, ori în

perioada împerecherii se aud şi lătrături prelungite.

Simţuri. Este dotată cu simţuri ascuţite, având mirosul, auzul şi văzul excelente.

Urmele sale se deosebesc tranşant de cele de pisică prin faptul că sunt alungite şi au imprimate

ghearele, iar de cele de câine tot prin forma alungită şi prin aceea că urmele unghiilor din

Vulpea

39

faţă sunt situate mai apropiat. Urma-pârtie a vulpii este aproape o linie dreaptă.

Excrementele, variabile ca dimensiuni şi formă, în funcţie de hrana

consumată, conţin în mod obişnuit păr şi resturi de pene de la animalele

devorate. Vulpoiul le depune obişnuit pe ridicături.

Răspândirea. Răspândită în întreaga Europă, vulpea vădeşte şi la noi

o mare plasticitate ecologică, adaptându-se condiţiilor celor mai variate,

începând cu Delta şi terminând cu limita altitudinală a pădurilor. Se

întâlneşte frecvent chiar şi în golul de munte. Densitatea maximă o atinge

în regiunea de deal şi câmpie unde găseşte uşor şoareci, hrana ei preferată.

Alege terenurile cu soluri argilo-nisipoase, care îi permit să sape vizuini

pe poziţiile însorite. Vizuina are de regulă mai multe intrări (4 - 5), iar în interior galerii şi spaţii

mai largi, numite cotloane, în care stă vulpea, unde îşi creşte puii şi unde are loc şi împerecherea.

Obiceiul de a-şi face vizuină şi alte cauze fac ca vulpea să se comporte ca un animal fidel locului de

trai. După Diezel (1962) 44% din vulpile marcate au fost împuşcate sub 5 km de locul de marcare şi

numai 24% peste distanţa de 20 km.

Creşterea efectivelor este limitată de acţiunile omului, de lup, râs, unele păsări răpitoare şi boli.

Dintre acestea din urmă amintim râia şi în special turbarea. Efectivele de primăvară au oscilat în

ultimii ani între 35 000 şi 48 000 exemplare (2001), iar datorită sporului natural ridicat (ce poate

duce la dublarea efectivelor de primăvară) devine posibilă recoltarea anuală a până la 40000 de

piese. Fluctuaţii ale efectivelor se datorează şi condiţiilor de hrană. Aceasta constă atât din animale

cât şi din vegetale. Mănâncă, în primul rând, şoareci, apoi melci, şopârle, larve, râme, broaşte şi,

mai rar, peşti. De asemenea, consumă pui de iepure, iepuri, iezi de căprior, cocoşi de munte în

timpul rotitului, fazani, purcei de mistreţ, găini de casă, apoi vegetale ca: struguri, mere, zmeură,

afine, pere şi prune. Se hrăneşte seara şi noaptea, iar în terenurile liniştite şi în timpul zilei.

Reproducerea. Împerecherea are loc în ianuarie-februarie (martie), funcţie de vreme. Între

masculi au loc lupte. Sarcina durează 52 - 53 de zile, după care femela fată 4 - 5 (10) pui de culoare

brun-negricioasă, orbi până la 12 - 14 zile. Ei sunt alăptaţi până la 3 - 4 săptămâni, după care, până

la 3 - 4 luni, primesc şi carne (după unii la început digerată, ca şi la

lup). Când puii au mai crescut, femela le aduce şi pradă vie, cu care

puii fac un adevărat exerciţiu. În caz de pericol, femela îşi mută puii,

transportându-i în gură. Maturitatea sexuală o ating la 10 luni şi sunt

complet dezvoltaţi la doi ani. Vulpea este un animal solitar, astfel încât

din toamnă puii duc o viaţă individuală. Familia se constituie doar în

timpul împerecherii şi al creşterii puilor.

Recoltarea. Între 15 septembrie şi 31 martie, dar se pot recolta cu

aprobarea Ministerului Mediului şi în afara perioadei legale, în locurile unde pot prejudicia

efectivele de vânat mic. Cotta V. şi Bodea M. (1969) subliniază că vulpea ocupă locul al doilea,

după iepure, în ce priveşte numărul de piese recoltate. Împuşcarea ei se poate face la goană, la

pândă, cu chemătoare, imitând glasul şoarecelui sau al iepurelui rănit şi la vizuină. La goanele

pentru vulpi se cere multă disciplină, având în vedere marea ei sensibilitate. Trebuie cunoscute

trecătorile unde este indicat să se execute standuri pentru camuflarea vânătorilor; lungimea

goanelor: 600 - 1000 m. Nu se utilizează câini, iar gonacii bat numai tufele.

Pânda la hoit se face din bordei, dar la locul respectiv se va pune nadă cu 2 - 3 luni înainte.

Arealul european al vulpii

Căţei de vulpe

40

Pentru pânda la vizuină sau la trecători se pot amenaja observatoare, în care vânătorul să se

instaleze cu o oră înainte de înserat sau de ivirea zorilor.

Vânarea vulpii la vizuină se face de 1 - 2 vânători, însoţiţi de 1 – 2 câini (foxterieri, jagdterieri

sau baseţi). După ce vânătorii şi-au ocupat locurile bine camuflaţi aproape de intrările vizuinii, se dă

drumul la câini în vizuină. Dacă vulpea iese, atunci ea va putea fi împuşcată, iar dacă rămâne în

vizuină, urmează ca aceasta sa fie săpată iar vulpea scoasă cu un cleşte. Săpatul se face după lătratul

câinelui.

Efectivele în 1997 se ridicau la cca. 30 000 exemplare.

Trofeul îl constituie craniul, care se evaluează la expoziţii şi se medaliază astfel: bronz 23,0-

23,49 puncte, argint 23,50-23,99 şi aur peste 24 puncte. Blana, prelucrată, poate avea diverse

întrebuinţări. Ea nu este prezentată la concursuri şi pentru ea nu există criterii de evaluare.

Şacalul Canis aureus L.

Engleză Golden Jackal Franceză Le Chacal Germană Der Schakal

Descriere. Animal foarte asemănător cu lupul, mai mic

ca acesta, dar mai mare decât vulpea are botul ascuţit ca şi

urechile pe care le poartă în sus. Coada stufoasă este scurtă

şi terminată brusc, de parcă ar fi tăiată. Adulţii au o lungime

de 105 - 130 cm, din care coada 30 - 34 cm. Înălţimea la

greabăn 50 cm şi greutatea 10 - 15 (20) kg. Blana cu păr

asemănător lupului dar mai galben-surie, cu nuanţe roşcate.

Are dentiţia caracteristică întregii familii.

Glasul. Seara când haita se strânge şi noaptea, scoate

urlete lungi, pe multiple tonalităţi, care constituie o

modalitate de comunicare între membrii acesteia.

Răspândire. Originar din India şi Ceylon, el a ajuns în Balcani, apoi în sudul Dunării, de unde,

unele exemplare au ajuns în sudul ţării noastre. A fost însă semnalată prezenţa lui şi în vestul şi

chiar nordul ţării, unde a pătruns din Iugoslavia.

Hrana sa constă din şoareci, cadavre, iepuri, iezi de căprior, păsări

domestice, unele fructe şi porumb. Se hrăneşte noaptea şi vânează în

haite. Este considerat foarte periculos pentru iezii de căprior, viţeii de

cerb şi chiar pentru purceii de mistreţ

Reproducerea. Împerecherea are loc în februarie - martie şi femela,

după 60 - 63 de zile, fată 3 - 8 (12) pui, orbi în primele 12 - 15 zile, care

ajung independenţi la 3 - 4 luni, iar la maturitate sexuală la un an.

Recoltarea. Se poate recolta între 15 septembrie şi 31 martie. Trofeul

îl constituie blana.

Câinele enot Nyctereutes procyonoides Gray

Engleză Racoon dog Franceză Chien riverrien Germană Mardenhund

Şacalul

Arealul european al şacalului

41

Descriere. Este un animal de mărimea unui câine mijlociu, lăţos

şi aparent greoi, are picioare scurte, urechi mici, coadă lungă şi

păroasă. Lungimea totală este de 70 - 104 cm, din care coada 15 - 24

cm; greutatea oscilează primăvara între 5.5 şi 8 kg iar toamna

depăşeşte 9 kg. Blana deasă, cu păr lung şi moale, are o culoare

generală galben-cenuşie spre cafenie închis, cu unele dungi şi pete

mai închise, pe abdomen galben-cafenie. Capul şi urechile sunt mici,

botul ascuţit, iar sub obraji are favoriţi. Dentiţia este ca la celelalte

carnivore prezentate (42 de dinţi). Longevitatea 10 - 12 ani. Este

purtător al microbului turbării.

Răspândirea. Originar din Extremul Orient, a ajuns la noi din partea

europeană a fostei U.R.S.S., unde a fost aclimatizat. Astăzi efectivul a ajuns

acolo la câteva mii de exemplare.

Biotop. Trăieşte în vizuini, în pădurile din apropierea apelor curgătoare

sau în stufărişuri.

Hrana sa se compune din broaşte, şoareci, bizami, insecte, raţe

domestice, apoi alge, stuf şi papură; distruge cuiburile cu pui sau ouă de pe

sol. Se hrăneşte seara şi noaptea, mai rar ziua. Este la rândul său prada

câinilor hoinari sau a lupului.

Reproducerea. Împerecherea are loc în februarie-martie. După 60 - 63 de zile femela fată 5 - 8

(15) pui, care devin independenţi la 3 - 4 luni şi ating maturitatea sexuală la 10 luni.

Recoltarea. Se poate vâna în intervalul 15 septembrie - 31 martie. Vânarea lui se face la pândă,

cu câinele la vizuină şi la goană. Blana, în unele ţări, este considerată valoroasă. Recolta la noi se

apreciază la 500 de exemplare/an.

Familia Ursidae Gray

Familia cuprinde animale mari, cu aspect greoi, plantigrade. Formula dentară cu 27 - 40 dinţi,

dintre care se remarcă caninii dezvoltaţi ca şi molarii, iar premolarii reduşi. Animale omnivore, cu

auzul şi mirosul bine dezvoltate, răspândite în emisfera nordică. La noi se găseşte o singură specie,

ursul.

Ursul Ursus arctos L.

Engleză Brown bear Franceză Ours brun Germană Braunbär

Descriere. Animal de talie mare, cu corp masiv, gâtul scurt,

cu cap mare, fruntea bombată, botul scurt, trunchiat, ochi mici,

oblici, picioare puternice, terminate cu gheare lungi. Lungimea

masculului 190 - 250 cm, înălţimea la greabăn 100 - 135 cm, iar

greutatea 200 - 440 (600) kg. Femelele, ceva mai zvelte, au

lungimi de 150 - 200 cm, înălţimea la greabăn 90 - 120 cm, iar

greutatea 100 - 300 kg. Puii, la fătat, au 400 - 500 g, la un an ating

25 - 30 kg, iar la doi ani circa 100 kg.

Blana cu peri lungi, moi, are o culoare variabilă, de la brun-

cenuşiu, brun închis până la negru. Unele exemplare au pete albe

pe gât. Culoarea, ca şi unele aparente modificări în forma şi

Câinele enot

Arealul european al câinelui enot

Ursul

42

mărimea corpului şi a craniului au determinat pe unii să susţină că la

noi există două forme ale acestei specii: Ursus arctos alpinus

Trouessart 1910 şi Ursus arctos formicarius Trouessart. Primul, mai

mult carnivor, întâlnit la peste 1.000 m altitudine, al doilea, sub această

altitudine şi cu un regim mai mult vegetarian. În teren nu se pot stabili

sexele. Dentiţia ursului cuprinde 42 de dinţi dispuşi pe maxilare după

formula:

3

2

4

4

1

1

3

3MPCI

Vârsta este greu de stabilit cu exactitate, deoarece nu se cunosc

criterii sigure. După dimensiuni şi dentiţie se pot distinge puii de urşii

tineri şi urşii de vârstă mijlocie de cei adulţi. Longevitatea speciei: (20)

30 - 35 (40) de ani.

Glasul. În diferite împrejurări, ursul poate scoate unele sunete.

Astfel, surprins, scoate un pufăit sau când este deranjat la mâncare mormăie, iar când este lovit de

glonţ scoate un urlet puternic.

Simţuri. Este dotat cu miros şi auz fin, iar văzul îi este ceva mai slab.

Urmele picioarelor sunt caracteristice şi nu pot fi confundate cu ale altui animal. Sunt alungite,

semănând cu urma omului desculţ, însă având în urmă imprimate ghearele. Calcă cu piciorul din

spate în urma piciorului dinainte.

Excrementele variază în funcţie de hrană şi vârstă, conţinând resturi nedigerate cum ar fi seminţele

zmeurei sau coaja jirului.

Răspândire. Arealul său în prezent cuprinde zone păduroase relativ întinse, în Europa şi Asia.

La noi se apreciază că ar avea condiţii de linişte şi hrană pe aproximativ 2.8 milioane de ha. Se

întâlneşte în întregul lanţ al Carpaţilor, cu densităţi diferite. Efectivul actual la noi este de circa

5 744 de urşi, ceea ce înseamnă aproximativ 1.7 urşi la 1 000 ha de pădure, în medie. Cotta V. şi

Bodea M. se pronunţă pentru o densitate medie de o piesă la 1 000 – 1 500 ha de pădure. Efectivul

optim, recalculat în 1997, se ridică la 4 300 exemplare. Densitatea la 1 000 ha pădure pe categorii

de bonitate este de 3 - 8 ex. la cat. I, 2 - 3 ex. la cat. a II-a, 1 - 2 ex. la cat. a III-a şi 1 ex. la cat. a

IV-a.

Biotop. Ursul se întâlneşte în păduri întinse, neumblate, cu stâncării sau doborâturi de vânt.

Temporar, mai ales toamna, face deplasări în zonele cu fruct ificaţie bogată. În general însă este fidel

locului de trai şi îşi păstrează trecătorile dacă nu este deranjat. Iarna, 2 - 3 luni, se retrage în bârlog,

a b c Urme de urs

a,b – urme tipar; c – urmă pârtie

Arealul european al ursului

Arealul naţional al ursului

43

unde se află într-o stare de somn şi se hrăneşte din rezerva de grăsime.

Hrana sa este, de regulă, predominant vegetală. Primăvara paşte iarbă, vara mănâncă ciuperci,

rădăcini, zmeură, afine, mure ca şi ovăz şi porumb, toamna

ghindă, jir, fructe de sorb, mere, pere pădureţe şi fructe din

livezi. Hrana animală constă din râme, insecte, furnici,

cadavre, iar unele exemplare oi, vaci, cai şi porci de la

stâni. Produce pagube în stupării. Ursul atacă mistreţii ca şi

cervidele. De obicei se hrăneşte noaptea şi numai rar poate

fi văzut ziua sau în zori.

Reproducerea. Împerecherea are loc din aprilie până

în iunie, sarcina durează 7 - 8 luni, după care ursoaica fată

în bârlog, în ianuarie-februarie 1 - 3 (4) pui, cel mai

frecvent 2, care sunt orbi în prima lună. Ei sunt crescuţi de

ursoaică până la 2 ani, interval în care ea nu se mai

împerechează. Numărul mic de pui, faptul că ursoaica fată, în cel mai bun caz, o dată la 2 ani

determină o creştere foarte lentă a efectivelor.

Pagubele produse în special sectorului zootehnic pot fi destul de mari. Unele pagube se

înregistrează la livezi, iar în pădure cojeşte arborii şi rupe trunchiuri subţiri. Pentru limitarea lor se

impune menţinerea efectivului în limite tolerabile.

Recoltarea este interzisă , dar cu aprobare specială se poate împuşca între 15 martie - 15 mai şi

1 septembrie - 31 decembrie. Este interzisă împuşcarea ursoaicelor cu pui. Vânarea se face pe bază

de autorizaţie specială eliberată de M.A.P.P.M., prin mai multe metode. Împuşcarea se face cu glonţ

la goană sau la pândă. Terenurile în care se fac goane la urs se amenajează în locurile de trecere cu

standuri înalte de 2 m, pentru a evita atacul urşilor răniţi. Primăvara este mai potrivită pânda din

observator, construit la circa 30 - 40 m de punctul de hrănire(nădire). Când ursul a atacat o vită pe

care a consumat-o doar în parte se poate organiza pânda dintr-un observator improvizat în

apropiere, deoarece ursul revine la cadavru după ce i s-a făcut foame. Urşii răniţi vor fi urmăriţi

doar ziua cu câini, pentru a evita un atac prin surprindere.

Valorificare. Trofeul îl constituie craniul şi blana care se evaluează după criteriile C.I.C.

Pentru conservarea blănii se recomandă multă atenţie pentru a evita degradarea ei prin jupuire sau

prelucrare necorespunzătoare.

Măsuri pentru ocrotire. Ursul, constituind una din speciile cele mai importante pentru

valoarea sa faunistică, trebuie urmărit cu multă grijă pentru a evita diminuarea efectivelor ce ar duce

aproape sigur la dispariţia sa.

Ursoaică cu pui

44

Familia Felidae Gray

Cuprinde carnivore de talie mijlocie şi mare, cu picioare lungi terminate cu gheare retractile. Au

un sistem muscular bine dezvoltat, se bucură de auz şi văz foarte bun. La noi se găsesc doar două

specii: Felis silvestris şi Felis lynx.

Râsul Felis lynx, Lynx lynx

Engleză Lynx Franceză Lynx d’Europe Germană Luchs

Descriere. Mamifer de talie mijlocie, bine proporţionat, zvelt, cu

mişcări feline şi cu picioarele dinapoi puternice, adaptate pentru salturi.

Masculii au lungimi de 104 - 174 cm, din care coada poate atinge 12 - 24

cm, iar femelele sunt în medie cu circa 20 cm mai scurte. Înălţimea la

greabăn este 45 - 86 cm şi greutatea de 11 - 48 kg. Blana sa, cu excepţia

abdomenului care este alb-gălbui, este galben-roşcată, cu pete ruginii

închis până la negre, mai mult sau mai puţin evidenţiate. Urechile sunt

terminate cu smocuri de peri lungi şi negri, părul mai lung de pe maxilarul

inferior atârnă în formă de favoriţi, iar coada are vârful negru. Dentiţia

este formată din 28 de dinţi dispuşi după formula:

1

1

2

2

1

1

3

3MPCI .

Vârsta poate fi doar aproximată după greutate şi uzura dent iţiei. Longevitatea: circa 18 ani.

Glasul. Sunetele scoase sunt asemănătoare cu cele scoase de pisică, iar când este atacat şi

încolţit scoate un pufăit.

Simţurile sale sunt ascuţite, cu excepţia mirosului care este slab.

Urma sa, asemănătoare cu a pisicii, se deosebeşte de aceasta prin faptul că este mai mare.

Caracteristic pentru râs este imprimarea în spatele urmei-tipar a unei perniţe mici ce se află mai sus

de călcâi. Urma-pârtie este în zig-zag.

Răspândire. În Europa râsul se întâlneşte în Scandinavia, fosta

U.R.S.S., Polonia, Cehia, Slovacia şi aproape în întreaga Peninsulă

Balcanică. La noi el atinge cea mai mare densitate din întregul său areal.

Partea de nord a arealului său este ocupată de specia Lynx lynx, iar cea

sudică de Lynx pardina (Temmink 1824). La noi se găseşte, după I. Vasiliu

şi P. Decei, doar Lynx lynx.

Râşul

a b Urme de râs

a - urmă tipar; b - urmă pârtie

Arealul european al râsului

45

Biotop. Râsul este prezent în pădurile întinse, liniştite, la altitudini relativ ridicate. După Cotta

V. şi Bodea M., suprafaţa propice existenţei lui se ridică la 3 mil. ha. Deşi în genere fidel locului de

trai, face deplasări mari în căutarea hranei. Dezvoltarea efectivelor este afectată de om şi de lipsa

hranei. În 2001 efectivul acestei specii se ridica la circa 2 049 exemplare, cu o densitate de 1 individ

la 3 000 - 4 000 ha.

Hrana. Prin hrana pe care o consumă se situează printre speciile păgubitoare vânatului. Se

hrăneşte cu cervide, mistreţi, diferite păsări, iepuri, şoareci şi atacă pisica sălbatică. Din piesele

doborâte nu consumă decât pe alese şi de obicei nu se atinge de cadavre. Vânează solitar sau câte 2

- 3. Atacă victima fie sărind de pe o cracă mai groasă, unde a stat la pândă, fie furişându-se până în

preajma ei şi printr-un salt de 5 - 6 m să-i cadă în spate unde începe prin a-i sfâşia ceafa. Prin modul

de a-şi alege prada, râsul face pagube nu numai în rândul pieselor slabe sau bolnave ci şi între

piesele valoroase sau de viitor. Hrănirea are loc din amurg până în zori, rar ziua.

Reproducerea. Împerecherea are loc în martie-aprilie, după care femela poartă sarcina 70 de

zile şi dă naştere la 3 - 4 pui orbi în primele 16 - 17 zile, care rămân cu ea până la vârsta de un an.

Maturitatea sexuală o atinge la 21 - 33 luni. Femela îşi alege locul de fătat în porţiuni neumblate şi

inaccesibile, unde îşi face un cuib. Familia se constituie doar în perioada reproducerii.

Recoltarea se poate face cu arma, între 15 septembrie - 31 martie cu autorizaţie eliberată de

Departamentul Pădurilor (din M.A.P.P.M.). Pentru recoltarea cu arma este nevoie de un câine care,

lăsat pe urma proaspătă, să-l silească să se urce într-un arbore unde poate fi ajuns şi împuşcat.

Uneori poate fi împuşcat la goanele de mistreţi şi la vânătoarea de cocoşi.

Valorificare. Trofeul îl constituie craniul şi blana care se evaluează după punctajul C.I.C.

Măsuri de ocrotire. Ca element de primă importanţă faunistică, râsul trebuie conservat cu

atenţie pentru a se evita dispariţia sa; totodată efectivul său trebuie păstrat la nivelul de o piesă la 5

000 ha, pentru ca pagubele pe care le face să fie tolerabile.

Pisica sălbatică Felis silvestris Schreber

Engleză Wild cat Franceză Chat sauvage Germană Wildkatze

Descriere. Animal de talie mică, ceva mai mare decât pisica

domestică, de care se deosebeşte prin nuanţa gălbuie a blănii, coada

stufoasă, cu acelaşi diametru până la vârf, iar pe corp nu are pete ci

dungi. Adulţii pot ajunge la 70 - 110 (120) cm lungime, din care

coada 25 - 40 cm, înălţimea la greabăn 35 - 40 cm şi greutatea 5 - 8

(10) kg. Blana gălbui cenuşie este brăzdată de dungi negre ca şi coada

pe care se pot număra 4 - 6 inele, dintre care numai jumătate

complete. Vârful cozii este de asemenea negru. Se remarcă un fel de

favoriţi pe obraji. Se caţără uşor. Deosebirea între sexe se poate face doar la piesele doborâte.

Dentiţia cuprinde 30 de dinţi şi, spre deosebire de râs, pe maxilarul superior are 3 premolari în loc

de 2 după formula:

1

1

2

3

1

1

3

3MPCI

Aprecierea vârstei este dificilă, iar longevitatea 12 - 15 ani.

Glasul. Sunetele scoase sunt foarte apropiate de cele

Pisica sălbatică

a b Urme de pisică sălbatică

a - urmă tipar; b - urmă pârtie

46

cunoscute la pisica domestică.

Simţurile ascuţite, ceva mai slab văzul.

Urmele seamănă cu cele ale pisicii domestice, de care se deosebesc prin faptul că sunt mai

mari, mai lunguieţe, iar baza degetelor de dinainte se situează deasupra liniei ce trece prin vârful

degetelor dinapoi.

Răspândire. Este o specie destul de răspândită în pădurile ţării noastre şi, în special, în cele de

dealuri. Se stabileşte în păduri întinse şi liniştite, unde îşi face culcuşul în vizuini, scorburi sau sub

arbori dezrădăcinaţi. Este relativ fidelă locului de trai, iar efectivele sale sunt limitate de râs şi om.

Pe cele 4,5 mil. ha apte existenţei sale, s-au numărat în 2001 circa 9 871 piese, deci o densitate de o

piesă la 456 ha.

Hrana pisicii constă în principal din şoareci şi păsări, dar nu -i scapă nici iepurii, iezii de căprior

şi chiar, mai rar, căprioarele. Se mişcă din amurg până în zori şi rar ziua.

Reproducere. Împerecherea are loc în februarie-martie, pisica duce

sarcina 9 ½ săptămâni, după care fată (1) 2 - 4 (5) pui, cu ochii lipiţii 10-

12 zile, pe care îi alăptează până la o lună. După 3 săptămâni, ei sunt

capabili să-şi urmeze mama, ajungând ca la 5 - 6 săptămâni să pândească

prada, dar independenţi nu ajung decât la 3 luni. Se maturizează, din

punct de vedere sexual, la circa 10 luni. Familiile se menţin doar în

perioada de reproducere, în rest duc o viaţă individuală.

Recoltarea este interzisă.

Valorificare. Trofeul îl constituie craniul, dar şi blana este acceptată la expoziţii. Evaluarea

valorii lor se face după criteriile C.I.C.

Măsuri de ocrotire. În principiu, toată lumea este de acord că pisica sălbatică trebuie

menţinută în fauna noastră, dar se mai poartă discuţii asupra densităţii, în raport de pagubele

cauzate. Este evident că acolo unde se pot stabili precis pagube este indicată controlarea atentă a

efectivului ei şi menţinerea la o limită rezonabilă.

Familia Mustelidae

Cuprinde carnivore mici, răspândite pe cea mai mare parte a globului, care au corpul alungit,

agere şi mlădioase, picioare scurte şi coada relativ lungă. Emană mirosuri caracteristice ce provin de

la secreţiile glandelor odorante cu care sunt dotate. Corpul le este acoperit cu blănuri fine, foarte

căutate. Majoritatea speciilor produc pagube în rândul animalelor de interes vânătoresc.

La noi se pot întâlni: Mustela putorius (dihorul), Mustela erminae (hermelina), Mustela lutreola

(nurca), Vormella peregusna (dihorul pătat), Meles meles (bursucul), Lutra lutra (vidra), Martes

martes (jderul), Martes foina (jderul de piatră) şi alte specii.

Viezurele sau bursucul Meles meles L.

Engleză Badger Franceză Blaireau Germană Dachs

Descriere. Animal de talie mică spre mijlocie, cu un corp plin,

picioare scurte, apte pentru săpat, terminate cu câte 5 degete, gâtul

Arealul european al pisicii sălbatice

Bursucul

47

şi botul lungi, ochii şi urechile mici. Lungimea corpului 75 - 94 cm, din care coada 15 - 25 cm.

Înălţimea la greabăn 28 - 30 cm, iar greutatea 10 - 16 (25) kg. Blana este formată din peri aspri şi

lucitori ce au culoarea galbenă la bază, neagră la mijloc şi albă la vârf. Culoarea generală a blănii

este cenuşie, capul alb, brăzdat lateral de două dungi negre, pieptul, abdomenul şi picioarele negre.

În teren nu se disting sexele. Formula dentară:

36382

1

4

4

1

1

3

3MPCI .

Vârsta se poate aprecia după mărimea corpului şi uzura danturii. Longevitatea: în jur de 15 ani.

Glasul. Sunetele scoase sunt destul de variate, mârâieli, un fel de pufăit şi ţipete ascuţite,

ultimele le scoate în special în timpul împerecherii.

Urma sa caracteristică nu poate fi confundată, având în prelungirea tălpii cele 5 degete cu

ghearele bine imprimate. Spre deosebire de lup şi vulpe, care au călcâiul îngust, viezurele îl are lat,

aproape cât talpa.

Simţuri. Are auzul şi mirosul fin iar văzul mai slab.

Răspândire. Este un animal răspândit în aproape întreaga Europă. La noi este larg răspândit,

prezenţa sa fiind legată de pădure sau de locuri adăpostite (tufişuri), situate în apropiere de culturile

agricole, pe terenuri în care îşi poate săpa vizuina. Este fidel locului de trai, este foarte curat şi

sociabil, în aceeaşi vizuină putând coexista mai multe perechi. Efectivul său este afectat doar de om.

Hrana sa este mixtă, el fiind un animal omnivor. Consumă insecte, larve, râme, melci, ouă şi

pui de păsări, pui de iepure precum şi ciuperci, rădăcini, fructe de pădure, porumb, struguri, cartofi

etc. Se hrăneşte din amurg până în zori. Iarna dormitează, hrănindu -se din rezerva de grăsime.

Reproducere. Împerecherea are loc în intervalul aprilie-august, perioada de gestaţie durează 7 -

8 luni, deoarece embrionul rămâne un timp în stare latentă. Femela fată

în ianuarie-aprilie 3 - 5 pui golaşi şi orbi în prima lună, care, după o

dezvoltare de 6 luni, devin independenţi, ajungând maturi din punct de

vedere sexual la 18 luni.

Recoltarea se face între 15 august şi 15 aprilie, prin pândă la

vizuină sau lângă trecătorile pe care le păstrează. Se poate vâna cu

câinele la vizuină, şi prin săparea acesteia bursucul este scos cu un cleşte

special. Poate fi prins şi cu capcanele. Efectivele sale la nivelul anului

1997 erau evaluate la 17 000 exemplare.

Valorificare. Trofeul îl constituie craniul. Părul poate fi utilizat ca podoabă dar este foarte bun

şi pentru pensule, iar grăsimea se utilizează pentru săpun. Acolo unde produce pagube, în terenurile

cu vânat mic, va fi împuţinat.

Jderul de copac Martes martes L.

Engleză Pine Martin Franceză Marte des Pins Germană Baummarder

Descriere. Animal mic, cu un corp alungit, mlădios, cap mic,

urechi mari şi rotunde, picioare scurte, cu talpa acoperită de păr,

coada lungă; emană un miros de mosc ce provine din glandele anale.

Lungimea: de 80 - 90 cm, din care coada 22 - 28 cm; înălţimea la

Arealul european al bursucului

Jderul de copac

48

greabăn: 14 - 16 cm. Greutatea 1.2 - 1.4 (1.8) kg, femelele în general mai mici. Blana brun-gălbuie,

pe piept cu o pată galbenă, coada brună închis, iar abdomenul mai deschis. Sexele nu se pot distinge

la piesele din teren. Dentiţia este formată din 38 de dinţi, după formula:

2

1

4

4

1

1

3

3MPCI

Molarul de pe maxilarul superior este de formă circulară. Vârsta se aproximează după dentiţie, iar

longevitatea este de 8 - 10 (16) ani.

Glasul. Scoate sunete în timpul împerecherii.

Simţuri. Este dotat cu văz, auz şi miros fin.

Urma sa relativ mică, ovală, poartă imprimate degetele cu ghearele la

vârful lor şi părul de pe tălpi.

Răspândire. Este o specie răspândită în Europa şi Asia. La noi este

prezent în subzona fagului şi în subzona amestecurilor de răşinoase cu fag,

mai rar în celelalte subzone ce cuprind arborete. Omul, acvila de munte,

bufniţa, râsul şi vulpea sau râia diminuează efectivele.

Hrana constă din veveriţe, şoareci, iezi de căprior, viţei de cerb, mai

rar căprioare, păsări, fructe de pădure, insecte. Se hrăneşte din amurg până în zori, mai rar ziua.

Reproducerea. Împerecherea are loc în iulie - august, durata sarcinii 9 luni, femela fată în

martie-mai 2 - 5 pui, care devin independenţi la 3 - 4 luni şi maturi din punct de vedere sexual la 27

luni. Jderii nu duc viaţă de familie, masculii necontribuind la creşterea puilor. Efectivul ambelor

specii se aprecia la 10400 exemplare în 1979 iar în prezent (19 97) la 3300 exemplare.

Recoltarea se face între 15 septembrie şi 31 martie. Împuşcarea se face după urmărirea pe

zăpadă proaspătă. Poate fi prins mai uşor cu capcane.

Valorificare. Blana sa este valoroasă şi mult căutată.

Măsuri de ocrotire. Se impune respectarea cifrelor de recoltă cu stricteţe pentru a evita

scăderea efectivelor prin vânarea exagerată cu scop de valorificare.

Jderul de piatră (beica) Martes foina Erxl.

Engleză Bech Marten Franceză Foine Germană hausmarder

Este o specie asemănătoare cu Martes martes, de care se

deosebeşte prin:

- Dimensiuni mai mici, dar greutate mai mare (până la 2.5 kg).

- Culoarea blănii mai deschisă-cenuşie pe piept, cu o pată albă

care se prelungeşte pe picioarele din faţă.

- Urmele sunt mai clare deoarece pe talpă nu are păr.

- Molarul din maxilarul superior este crestat.

- Locul de trai al jderului de piatră este în general mai apropiat

de aşezările omeneşti, prin cariere de piatră părăsite, stâncării, şuri şi grajduri.

În cadrul arealului ocupat de cele două specii, beica coboară mai la sud.

Hrana sa constă mai mult din pui de iepuri, şoareci, şobolani, păsări de casă, fructe şi chiar

cadavre.

Arealul european al jderului de copac

Jderul de piatră (beica)

49

Vânarea se poate face la pândă lângă culcuş sau cu capcane. Blana este mai preţuită decât a

jderului de copac.

Se impune ocrotirea speciei prin limitarea împuşcărilor.

Vidra Lutra lutra L.

Engleză Otter Franceză Loutre Germană Otter

Descriere. Vidra are o talie mai mică decât vulpea, corpul îi este

alungit, mlădios, capul lung, picioare scurte, terminate cu 5 degete

care au între ele o pieliţă ce facilitează înotul. Coada este lată.

Lungimea totală oscilează între 95 - 138 (165) cm, din care coada 35

- 60 cm. Înălţimea la greabăn de 30 cm. Greutatea 6 - 15 kg. Este de

menţionat că femelele sunt mai mici decât masculii. Blana sa este de

culoare castanie cu nuanţă închisă pe spate si mai deschisă pe

abdomen şi se păstrează de aproape aceeaşi calitate tot timpul anului.

Nu prezintă dimorfism sexual. Dentiţia este formată din 36 de dinţi

dispuşi după formula:

2

1

3

4

1

1

3

3MPCI

Pentru vârstă nu există criterii de evaluare. Se apreciază că

longevitatea oscilează între 15 - 18 ani.

Glasul. Sunetele scoase de adulţi seamănă cu un mârâit sau

cu un fluierat, puii au un glas asemănător cu behăitul iezilor

domestici.

Simţuri. Vidra dispune de simţuri ascuţite.

Urma. Prezenţa ei în teren se poate recunoaşte după urme

care sunt caracteristice, în sensul că lasă imprimate atât ghearele

cât şi pieliţa ce uneşte degetele.

Excrementele conţin oase sau solzi de peşte, resturi din carcasa

racilor sau coji de ouă. Le depune pe porţiunile mai deschise de

teren sau pe pietre albe.

Răspândire. Vidra este răspândită în aproape toată Europa

şi Asia.

Biotop. Prezenţa ei este legată de apele curgătoare sau stătătoare

de la şes până la munte, care au malurile împădurite sau acoperite de

stuf. Trăieşte în galerii, sub adâncituri ale malului sau sub rădăcinile

sălciilor bătrâne. Nu este fidelă locului de trai; în căutarea hranei

preferate - peştele - poate face deplasări lungi, dintr-un bazin

hidrografic sărăcit, în altul mai bogat. Efectivul actual este apreciat la 1

600 de piese, iar creşterea lui nu este afectată decât de om sau de

Vidra

1 2

a b Urme de vidră

a – urmă tipar (1- faţă; 2 – spate); b – urmă pârtie

Arealul european al vidrei

50

răpitoarele mari, care pot surprinde vidrele pe uscat. De asemenea, prin poluarea apelor este sil ită să

se deplaseze în alte bazine.

Hrana constă din peşti, raci, broaşte, raţe, lişiţe, bizami şi ouă. Vânează din amurg până în zori,

uneori chiar în grup, în apă, unde rezistă fără să respire 6 - 7 minute.

Reproducerea. Împerecherea are loc tot timpul anului, cu o perioadă de vârf în februarie,

gestaţia durând 60 - 63 de zile. După unii, ar exista şi situaţii când ea s-ar prelungi la 8 - 10 luni

(gestaţie prelungită). Femela fată o dată pe an, într-un cuib, 2 - 4 pui, la început orbi, care devin

independenţi la 6 - 9 luni şi maturi din punct de vedere sexual la 18 - 30 luni.

Recoltarea este interzisă. Excepţional, autoritatea publică centrală (Departamentul Pădurilor

din M.A.P.P.M.) poate aproba recoltarea între 1 octombrie şi 31 martie.

Valorificare. Blana sa este mult apreciată şi are o valoare ridicată.

Nurca, Noriţa Lutreola lutreola L.

Engleză European mink Franceză Vison d’Europe Germană Nerz

Descriere. Nurca mai este cunoscută şi sub denumirile sinonime

de noriţă, dihor de apă, vidră mică sau de Putorius lutreola şi

Mustela lutreola. Ea este asemănătoare cu vidra, dar are talie mai

mică decât aceasta. Are un corp alungit, picioare scurte, cap relativ

mic, cu botul lat, urechi mici şi rotunjite la vârf. Membrana ce-i

uneşte degetele de la picioare este păroasă. Blana de culoare brună,

coada ceva mai închisă, pe gât cu o pată mică alb-gălbuie şi cu

buzele albe. În regiunea anală are o glandă ce emană un puternic

miros de usturoi. Lungimea totală: între 48 - 54 cm, din care coada

reprezintă 13 - 14 cm; greutatea: 500 - 800 g, uneori ceva mai mare. Femelele sunt mai mici decât

masculii, în rest nu se pot deosebi în teren. Dentiţia numără 34 de dinţi; spre deosebire de vidră, are

pe maxilarul superior doar 3 premolari, faţă de 4 cât are acea sta. Formula dentară:

2

1

3

3

1

1

3

3MPCI

Nu se cunosc criterii de evaluare a vârstei. Longevitatea: 8 - 10 ani.

Glasul. Adulţii scot un fluierat subţire.

Răspândire. Nurca este prezentă în Europa în câteva ţări. La noi, răspândită în lungul apelor

până în regiunea de munte, dar concentrată în special în Delta Dunării. Îşi amenajează culcuşul în

vizuini săpate în malul apelor, cu o ieşire sub apă şi alta pe uscat, dar poate fi găsită şi sub rădăcini

de arbori. Efectivul ei la noi în ţară nu este cunoscut exact (după Cotta V. şi Bodea M., circa 1500

exemplare).

Hrana. Se Hrăneşte cu peşti, broaşte, rozătoare, pui de iepuri, raci şi păsări. Vânează mai ales

din amurg până în zori, pândindu-şi prada; pe uscat o urmăreşte după miros.

Reproducerea. Împerecherea are loc în aprilie - mai, sarcina durează 63 zile, după care femela

fată 3 - 7 pui, orbi în prima lună, care devin independenţi la vârsta de 3 luni şi ating maturitatea

sexuală la 9 luni.

Nurca

51

Recoltarea. Este interzisă. Excepţional, autoritatea publică centrală (Departamentul pădurilor

din M.A.P.P.M.) poate aproba recoltarea.

Valorificare. Blana ei este valoroasă şi mult căutată. În străinătate, cererea mare de blăniţe a

determinat înfiinţarea de crescătorii speciale, unde se creşte nurca americană Mustela vison

(Lutreola lutreola vison).

Cultura. La noi a început în ultimii ani creşterea artificială a nurcii americane. Crescătorii se

găsesc la Gilău, Prejmer etc. Aici nurcile sunt crescute în cuşti individuale şi hrănite cu deşeuri de

abator, după anumite reţete. Sacrificarea lor se face la 7 - 9 luni, când blana devine aptă pentru

prelucrare şi valorificare. Din aceste crescătorii au scăpat exemplare care pot fi recoltate între

15 septembrie şi 31 martie.

Dihorul Putorius putorius L.

Engleză Polecat Franceză Putois Germană Iltis

Descriere. Specie destul de comună la noi, are un corp alungit,

ceva mai plin ca alte mustelide, suplu, cu un gât gros, un cap ascuţit

şi urechi mici, picioare scurte. Lungimea totală 45 - 65 cm, din care

coada 13 - 20 cm; greutatea 0.5 - 1.2 kg. Blana, la suprafaţă brună-

închis, are lângă piele puful gălbui. Nuanţa generală se deschide pe

părţile laterale şi în parte pe abdomen. Remarcăm că vârful botului,

vârful urechilor şi o dungă în dosul ochilor sunt gălbui deschise.

Dentiţia este ca la nurcă. Longevitatea: 8 - 10 ani.

Simţuri. Are mirosul dezvoltat.

Glasul. În caz de pericol sau în timpul împerecherii scoate ţipete

sau pufăie. În caz de mare pericol elimină din glanda anală o secreţie

foarte urât mirositoare.

Răspândire. Dihorul, cu excepţia Peninsulei Balcanice, a nordului

Scandinaviei şi a Angliei, este răspândit în întreaga Europă. La noi

este răspândit, cu densităţi diferite, în întreaga ţară.

Biotop. Preferă locuri puţin frecventate, dar evită pădurile

întinse. Poate fi găsit în margini de păduri, fâneţe, mlaştini sau în

apropierea localităţilor. Îşi face adăpostul în grămezi de crăci, stive

de lemne, crăpături, grămezi de pietre, hambare, poduri etc. Uneori

utilizează vizuinile altor specii, în care coabitează chiar şi două

familii.

Hrana. Se hrăneşte cu şoareci, şobolani, pui de iepure, păsări ce

cuibăresc pe sol, ouă, păsări de curte, peşti, broaşte, fructe, miere,

viermi, insecte. Are obiceiul să-şi facă depozite de hrană. Vânează pe

uscat sau în apă, în special pe înserat sau noaptea. Este cunoscut ca un animal sângeros, care

omoară mai mult decât are nevoie, lucru remarcat când atacă coteţele de iepuri sau găini de casă,

Dihorul

a b Urme de dihor

a - faţă; b - spate

Arealul european al dihorului

52

omorând mai multe piese.

Reproducerea are loc din martie până în iulie, sarcina durează 40 - 43 de zile, după care

femela fată (3)4 - 7(10) pui, orbi în prima lună; aceştia devin independenţi la 3 luni şi maturi

din punct de vedere sexual la aproximativ 9 luni. Efectivele sunt evaluate la 10 000-13 000

exemplare şi sunt afectate de om şi, rar, de unele răpitoare mai mari.

Recoltarea. Este permisă între 15 septembrie şi 31 martie, fiind mai uşoară iarna, când se văd

urmele pe zăpadă. Se poate împuşca la culcuş, de unde poate fi scos cu zgomote metalice sau cu un

câine hărţuitor. Poate fi prins şi cu capcane.

Valorificarea. Blana este frumoasă şi căutată, însă de valoare mai mică decât la nurcă, jder sau

vidră.

La noi se pot întâlni mai rar încă două specii de dihor: dihorul de stepă (Putorius eversmani

Less sinonim cu Mustela putorius rotschildt) şi dihorul pestriţ (Vormela peregusna euxina

Pocock). Primul se deosebeşte prin culoarea sa mult mai deschisă, de unde îi vine şi denumirea de

dihor galben; el mai poate fi întâlnit în stepă. Cel de-al doilea este uşor de recunoscut după blana sa

castanie închis, cu pete gălbui ce contrastează cu restul corpului; se poate întâlni în câmpie, în

tufărişuri sau păduri situate pe soluri uscate. Ambele specii sunt elemente endemice rar întâlnite în

Dobrogea şi, deşi legea permite recoltarea lor, ar trebu i instituită ocrotirea lor totală.

Hermelina Mustela erminea L.

Engleză Stoat, Ermine Franceză Hermine Germană Hermelin

Descriere. Hermelina, cunoscută şi sub denumirea de nevăstuică

mare, este un animal mic, foarte agil şi cu un corp subţire. Lungimea sa

totală este de 30 - 42 cm, din care coada are 8 - 12 cm. Greutatea

oscilează între 125 - 300 g. Femelele sunt totdeauna ceva mai mici.

Blana în timpul verii este brună, cu excepţia gâtului şi abdomenului, care

sunt albe gălbui. Iarna are o frumoasă blană albă, cu excepţia vârfului

cozii, care rămâne permanent negru. Dentiţia este ca la nurcă.

Longevitatea: circa 10 ani.

Simţurile îi sunt ascuţite.

Sunetele scoase sunt nişte ţipete în caz de pericol.

Urme. Prezenţa sa ne este semnalată iarna de urme care sunt

asemănătoare cu cele de jder, însă evident mai mici. Seamănă mult cu cele de nevăstuică, de care se

deosebesc prin distanţa dintre urme. Astfel, la hermelină distanţa dintre urmele alăturate este de 4.5

- 5 cm, pe când la nevăstuică este doar de 2-3 cm. Lungimea săriturii hermelinei este de 40 - 50 (70)

cm, iar a nevăstuicii la 15 - 20 (30) cm.

Excrementele conţin păr de la animalele consumate. Dispune de o glandă anală ce secretă o

substanţă urât mirositoare.

Răspândire. Este întâlnită în Europa, cu excepţia Peninsulei Balcanice, limita sudică a

arealului său fiind aproximativ Dunărea. La noi se întâlneşte din Deltă

până la limita altitudinală a vegetaţiei.

Biotop. Preferă tufărişurile, pădurile poienite, situate în terenuri

Hermelina (blană de iarnă)

Arealul european al hermelinei

53

relativ umede. Culcuşurile le amenajează sub grămezi de crăci, scorburi, buturugi sau în vizuini.

Mai rar se instalează în hambare şi magazii din apropierea locuinţelor omeneşti. Principalul duşman

este omul.

Hrana. Se hrăneşte cu şoareci, păsări, broaşte, ouă, peşti, iezi de căprior, pui de iepuri şi chiar

căprioare adulte. Atacă cu îndrăzneală animale mult mai mari. Vânează mai ales ziua, în grup sau

individual.

Reproducerea. Împerecherea are loc în februarie-martie. După unii ar exista o a doua perioadă

de împerechere în iunie - iulie. În primul caz gestaţia durează 8 săptămâni, în cel de-al doilea 8 - 9

luni (gestaţie prelungită). Fătatul are loc în ambele cazuri în mai-iunie, fiecare femelă având 4 - 7

pui, orbi în primele 5 - 6 săptămâni. Puii devin independenţi la 3 - 4 luni şi maturi din punct de

vedere sexual la 18 - 24 luni.

Recoltarea. Se recoltează între 15 septembrie şi 31 martie, dar în special iarna, ademenind-o cu

glas de şoarece. Poate fi prinsă cu capcane de fier sau lemn.

Valorificarea. Blana de iarnă este foarte valoroasă.

Nevăstuica Mustela nivalis L.

Engleză Weasel Franceză Belette francine Germană Mauswießel

Descriere. Acest mic animal, agil, cu corpul subţire, se aseamănă

mult cu hermelina, de care se deosebeşte prin faptul că, în medie, este

mai mică decât aceasta, are vârful cozii colorat la fel cu restul corpului.

Vara, când ambele specii au blana de aceeaşi culoare, se remarcă că

dunga ce desparte porţiunea mai închisă de pe părţile laterale ale

corpului de părţile inferioare alb-gălbui este dreaptă la hermelină şi

ondulată la nevăstuică. Iarna, nevăstuica are o blană gălbuie, cu pete

albicioase, fapt care o distinge net de hermelină. Are o lungime totală

de 19-29 cm, din care coada are 4 - 6.5 cm. Masculii au 60 - 130 g iar femelele 45 - 60 g. Dentiţia

este ca la hermelină. Longevitatea: 7 - 8 ani.

Simţuri. Are simţuri dezvoltate.

Glasul. Sunetele scoase sunt un şuierat ascuţit sau în caz de pericol

un ţipăt.

Răspândire. Este răspândită în toată Europa cu excepţia Irlandei şi

a sudului Spaniei. La noi este răspândită în toate regiunile.

Biotop. Pretinde terenuri uscate, nisipoase, în cadrul cărora îşi

stabileşte adăpostul în tufişuri, margini de pădure, grădini dar şi în

localităţi (grajduri, şuri, coteţe, sub coceni, şure de paie, grămezi de

lemne etc.).

Hrana ei este constituită din şoareci, păsări, ouă, iepuri, păsări de

casă, etc. Vânează mai mult ziua, în familie sau individual. Efectivul ei este afectat de vulpi şi

păsările răpitoare de zi sau noapte şi în special de om.

Reproducerea. Împerecherea se pare că are loc tot timpul anului; perioada de gestaţie este de 5

(8 - 9) săptămâni. După unii, ar fi şi cazuri de gestaţie prelungită. Fată 4 - 8 (12) pui, orbi în primele

5 - 6 săptămâni, care devin independenţi la 3 - 4 luni şi maturi din punct de vedere sexual la

aproximativ 10 luni.

Nevăstuica

Arealul european al nevăstuicii

54

Recoltarea: între 15 septembrie şi 31 martie. Efectivele sunt estimate la 26 000 exemplare

(1997).

Valorificarea. Blana are o valoare mult mai mică decât a hermelinei.

Întrebări

1. Reproducerea lupului.

2. Descrieţi o vulpe.

3. Arealul din România al şacalului.

4. Urmele ursului şi semnificaţiile lor.

5. Efectivele şi reproducerea râsului.

6. Deosebirile dintre pisica sălbatică şi cea domestică.

7. descrierea bursucului.

8. Comparaţi jderii.

9. Dihorul. Reproducere şi hrană.

55

CLASA AVES

Păsările sunt vertebrate superioare, adaptate la zbor, răspândite pe întregul glob. Ele au corpul

acoperit cu pene, maxilarele acoperite cu teci cornoase care formează mandibulele, respectiv ciocul.

Membrele anterioare sunt transformate în aripi. Reproducerea are loc prin ouă pe care le clocesc în

cuiburi.

Atât morfologia externă cât şi cea internă a păsărilor reflectă adaptările cerute de principalul lor

mijloc de locomoţie, zborul.

Penele sunt formaţiile cele mai caracteristice şi mai importante ale tegumentului păsărilor, ele

constituind penajul. Acesta se compune din pene de contur, puf şi pene filiforme.

Penele de contur sunt penele vizibile care dau forma şi conturul corpului. În raport de locul în

care sunt amplasate şi rolul pe care îl au, distingem remigele, tectricele şi rectricele.

Remigele sunt penele mari ale aripilor. Ele se împart în remige primare, secundare şi terţiare.

Tectricele sunt penele care acoperă aripa şi baza remigelor.

Rectricele sunt penele mari ale cozii. Ele sunt acoperite de pene mai moi numite supracodale şi

subcodale.

Puful este format din pene mici şi moi, răspândite între penele de contur. El are un rol izolator

şi este cel mai bine dezvoltat la gâşte şi raţe (anseriforme).

Penele se schimbă periodic, iar fenomenul poartă denumirea de năpârlire.

Scheletul păsărilor are o serie de specializări şi adaptări, dintre care amintim golurile din oase

care reduc greutatea scheletului şi modificările scheletului membrelor anterioare. Corespunzător

aceluiaşi scop - adaptarea la zbor – remarcăm dezvoltarea musculaturii păsărilor.

Organele interne sunt formate din aparatele digestiv, respirator, circulator, excretor şi genital,

care sunt secondate de sistemul nervos şi organele de simţ.

Numărul speciilor cuprinse în această clasă este de aproximativ 8.600, toate cuprinse în

subclasa Orniture. Cealaltă subclasă, Zaurure, cuprinde 3 specii, toate dispărute, între care amintim

pe vestita Archaeopterix.

Păsările sunt cuprinse în 19 ordine, dintre care ne vom opri doar la cele care ne interesează din

punct de vedere vânătoresc şi care fac parte doar din 9 ordine. Spre deosebire de mamifere, unele

păsări sunt mai greu de recunoscut în teren. Pentru identificarea lor este necesară cunoaşterea unor

particularităţi care ajută la determinarea în teren după recoltare.

Ordinul Anseriformes

Cuprinde păsări înotătoare, de talie mică spre mijlocie (raţele) până la mare (lebedele şi

gâştele). Au picioare scurte, cu degetele anterioare unite prin membrane care le ajută la înot

(palmipede). Capul este comprimat, cu ochii aşezaţi lateral, mandibulele prevăzute cu lame

cornoase, ciocul lăţit ca o unghie. Penele sunt foarte dese, iar sub ele se găseşte un strat de puf.

Penajul este diferit colorat şi variază după sex, vârstă şi anotimp. Au o glandă uropigiană, situată

deasupra cozii, care prin secreţia ei asigură ungerea penajului şi astfel protecţia împotriva apei.

Regimul alimentar şi modul de construire al cuiburilor este variat. Ordinul este răspândit pe aproape

toate continentele. Unele specii sunt migratoare, ele cuibăresc în regiuni mai reci şi iernează în cele

calde. Singura familia care prezintă interes pentru noi şi are reprezentanţi şi în ţara noastră este

familia Anatidae.

Familia Anatidae Gray 1840

Cuprinde circa 35 specii, sistematizate în mai multe subfamilii dintre care amintim: Anserinae

(gâştele), Anatinae (raţele), Tadornidae (călifarii), Cygnidae (lebedele).

56

Subfamilia Anserinae

Cuprinde gâştele şi, la rândul ei, se divide în mai multe genuri, dintre care amintim genul Anser

şi genul Branta. Gâştele au talie mare, un gât lung şi gros. Capul se termină într-un cioc puternic.

Sunt sociabile, formând cârduri mari, în zbor iau formaţie în V sau în linie, într -un unghi de circa

45o faţă de direcţia de zbor. Anual la noi în ţară se vânează circa 40 000 - 50 000 exemplare.

Gâsca de vară Anser anser rubrirostris Swinhoe

Descriere. Pasăre mare, cu o lungime de 75 - 95 cm, aripi de

43 - 48 cm, tarsul de 6.5 - 8 cm, ciocul de 5.3 - 7.5 cm şi greutatea

de 3 - 4 kg. Penajul în general cenuşiu-brun are nuanţe mai deschise

pe gât şi pe cap, iar pe spate ceva mai închis şi brăzdat transversal

de dungi albe. Năpârleşte începând din luna iunie şi până îi cresc

remigele este incapabilă de zbor. Ciocul şi picioarele roz-cărămizii.

Este dotată cu văz şi auz dezvoltate.

Biotop. Prezenţa sa este legată de bălţi şi lacuri întinse,

acoperite mai mult sau mai puţin de stuf, dar situate în apropierea

culturilor agricole.

Răspândire. Este răspândită în Europa centrală şi estică. La noi se întâlneşte în lungul Dunării

şi în Deltă, începând de la sfârşitul lui februarie, unele rămânând să cuibărească, iar altele fiind în

trecere spre nord. Înapoierea spre sud sau plecarea celor care au stat la noi se produce în octombrie-

noiembrie.

Hrana lor este în principal vegetală şi constă din iarbă, cereale verzi, plante furajere, seminţe şi

plante acvatice, pe lângă care consumă icre, melci, alevini etc.

Reproducerea. Sexele nu se deosebesc. În vederea reproducerii se grupează în perechi,

toamna. Primăvara, femela îşi execută cuibul în stuf, pe locuri mai ridicate, liniştite şi ferite, pe care

îl căptuşeşte cu pene şi puf. Din a doua jumătate a lunii martie începe să depună ouăle în număr de

5 - 8 (14). Femela cloceşte timp de 28 - 29 zile. După eclozare, puii stau 1 - 2 zile în cuib, după care

îşi urmează părinţii. Devin apţi pentru zbor la circa 80 de zile şi de reproducere la 22 - 23 luni.

Factorii care influenţează efectivele sunt în special cei biologici, dintre care amintim, în primul

rând, omul (prin recoltări de păsări şi ouă şi prin distrugerea biotopului), răpitoarele cu păr şi pene

şi, în special, ciorile grive.

Recoltare. Din recolta anuală de gâşte, gâsca de vară ocupă locul cel mai important. Perioada

legală de vânătoare este 15 august – 28 februarie. Recoltarea pentru toate gâştele se poate face prin

mai multe metode:

- la pândă, seara, la locurile unde înnoptează;

- la pândă, dimineaţa şi în prima parte a zilei, la locurile de trecere sau la locurile de hrănire,

respectiv lanurile cu cereale.

În ambele cazuri un rol însemnat îl joacă camuflarea, vânătorului şi aşezarea în adăpost ales cu

un timp înainte. În lipsa adăpostului natural, se sapă gropi sau se improvizează camuflaje astfel

încât să nu se observe modificări faţă de mediul înconjurător. Se pot folosi ca atrape şi manechine

din cauciuc sau chiar gâşte împuşcate care se aranjează la 30 - 35 m. de adăpostul vânătorului, cu

pieptul în direcţia vântului.

Se recomandă folosirea unei arme cu bătaie concentrată şi alice de 3,5 - 4,5 mm.

Gâsca de vară

57

Gârliţa mare Anser albifrons Scop.

Ceva mai mică decât gâsca de vară, ea atinge 66 - 75 cm în lungime,

are aripi de 38 - 44 cm, tarsul de 5 - 8 cm, ciocul de 4.2 - 5.6 cm şi

greutatea de 2 - 3 kg.

Penajul său cenuşiu este asemănător cu al gâştei de vară, de care se

deosebeşte printr-o pată albă de la cioc pe frunte, fără a atinge ochii.

Restul capului este cafeniu. Pe abdomen are pete negre de formă

neregulată. Ciocul este portocaliu, cu unghia albă, iar picioarele roşii-

portocalii, strălucitoare. Exemplarele tinere se aseamănă mai mult cu

gâştele de vară, deoarece nu au nici pata albă de pe frunte, nici petele

negre de pe abdomen. În zbor se deosebeşte după glasul caracteristic: cli… cli… cli…

Gârliţa ocupă acelaşi biotop ca şi gâsca. La noi este oaspete de iarnă dar şi specie de pasaj, în

trecere primăvara (februarie-martie) spre nord, unde cloceşte, şi toamna (septembrie-noiembrie)

când trece spre sud. Pasajul de toamnă este mai lung şi numărul păsărilor este mult mai mare decât

primăvara. Efectivele ce trec prin ţara noastră suferă modificări importante de la an la an din cauze

insuficient cunoscute. Se vânează între 15 august şi 28 februarie, folosindu-se aceleaşi metode ca la

gâsca de vară şi alice de 3,0 - 4,0 mm.

Gârliţa mică Anser erythropus L.

Pasăre asemănătoare cu gârliţa, de care se deosebeşte prin lungime,

care este de 50 - 62 cm, aripi de 34 - 40 cm şi cioc de 2.8 - 3.7 cm. Pata

albă de pe frunte cuprinde şi ochii, gârliţa mică având şi un inel galben în

jurul ochilor. Obişnuit, este văzută în cârdurile gârliţei, reprezentând

circa 1 - 2% din efective.

La noi este pasăre de pasaj, având acelaşi mod de viaţă ca şi gârliţa.

Vânătoarea acesteia este interzisă.

Gâsca de semănătură Anser fabalis fabalis Loth.

Pasăre de 70 - 80 cm lungime, cu aripa de 42 - 49 cm, tarsul 6.5 - 8.7

cm, ciocul 5.6 - 6.6 cm şi greutatea de 3 - 4 kg.

Penajul este mai închis decât la gâsca de vară, gâtul, capul şi spatele

sunt cafenii întunecate, iar abdomenul albicios-cenuşiu. Ciocul este

negru cu o dungă portocalie. Picioarele portocalii. Cuibăreşte în nord şi

iernează în ţările mediteraneene. La noi are o apariţie mai rară, în vestul

ţării. Recoltarea între 15 august şi 28 februarie.

Gâsca de semănătură mică Anser fabalis rossicus

Apariţie rară, oaspete de iarnă; mai mică decât Anser fabalis fabalis, gâtul şi ciocul mai scurte,

fruntea mai dreaptă, ciocul negru cu o bandă îngustă portocalie.

Se poate recolta între 15 august şi 28 februarie.

Gârliţa mare

Gârliţa mică

Gâsca de semănătură

58

Gâsca cu cioc scurt Anser fabalis brachyrhynchus

Pasăre de 61-76 cm lungime, asemănătoare cu gâsca de vară, dar cu ciocul mai scurt,

prezentând o bandă îngustă portocalie. Se poate recolta între 15 august şi 28 februarie.

Gâsca neagră Branta bernicla L.

Este o pasăre din genul Branta, cu capul, gâtul şi pieptul

negre, iar pe gât cu două pete albe laterale, care uneori sunt

alungite şi formează un inel. Aceasta a determinat şi denumirea

de gâscă gulerată. Are aripa de 32.5 - 35.2 cm, tarsul de 5.3 - 6.1

cm şi greutatea de 1.50 - 1.75 kg. Cuibăreşte în extremul nord; la

noi apare foarte rar, ca oaspete de iarnă. Se poate recolta între 15

august şi 28 februarie.

Gâsca cu obraji albi Branta leucopsis Bechst.

Aproximativ de talia gâştei negre, are aripa de 37 - 43 cm, tarsul

de 6.7 - 7.4 cm şi greutatea de 1.5 - 2 kg. Fruntea, ca şi părţile

laterale ale capului şi pieptul sunt albe, în contrast cu creştetul

capului, gâtul, parţial spatele şi rectricele, care sunt negre. Aceasta a

făcut să i se spună prin asemănare gâscă călugăriţă. Cuibăreşte în

nord, la noi având o apariţie foarte rară în timpul iernii. Vânătoarea

acesteia este interzisă.

Gâsca cu gât roşu Branta ruficolis Pall.

Are aripa de 34 - 36 cm, tarsul de 5.2 - 5.6 cm şi greutatea de 1.5 -

2 kg. Penajul general este negru ca şi picioarele şi ciocul. Se remarcă

petele roşii-ruginii de pe cap, guşă, gât şi piept, care sunt evidenţiate

de dungi albe. Cuibăreşte în nord şi iernează în regiunea Mării

Caspice. La noi are o apariţie rară în timpul iernii. Vânătoarea acesteia

este interzisă.

Subfamilia Anatinae

Cuprinde raţele, care se situează ca importanţă vânătorească pe primul loc dintre speciile de

vânat acvatic. Numărul lor mare, ca şi varietatea speciilor, a determinat divizarea în mai multe

genuri, dintre care amintim genurile Anas, Netta, Aythya şi Bucephala. Unii le împart în raţe de

suprafaţă sau înotătoare şi în raţe scufundătoare. Pe uscat ele se deosebesc prin poziţia corpului,

orizontală la primele şi oblică la secundele.

Despre raţe în general sunt de reţinut câteva caractere comune. Astfel, aproape la toate se

Gâsca neagră

Gâsca cu obraji albi

Gâsca cu gât roşu

59

disting pete formate din pene viu colorate pe aripi, care poartă denumirea de oglinzi. Sunt prolifice,

cuibăresc individual, dar trăiesc în stoluri mari şi aproape toate speciile prezintă un evident

dimorfism sexual.

Raţa mare Anas platyrhincos L.

Descriere. Raţa mare are o lungime de 50 - 62 cm, aripa de 23

- 29 cm, tarsul 4.5 - 4.8 cm, ciocul de 5.1 - 5.5 cm şi greutatea de

0.8 - 1.4 kg. Femelele sunt ceva mai mici, însă diferenţierea între

sexe se poate face în special după culoarea penajului. Masculii sunt

viu coloraţi, capul şi gâtul verzi sunt despărţite de restul corpului

printr-un guler alb, pieptul brun-închis, partea ventrală albă, spatele

cenuşiu gălbui şi coada neagră cu vârful alb. Se remarcă faptul că

două din penele negre, mijlocii, din coadă sunt răsucite. Oglinda

este albastră şi mărginită lateral de două dungi albe. Femelele sunt

brune gălbui cu pete şi dungi brune, negre şi albe, iar oglinda este

la fel ca la masculi. Năpârlirea se produce în iunie-iulie, când nu

sunt capabile să zboare. Ciocul răţoiului este galben-verzui, iar al raţei cenuşiu-galben, cu o dungă

roşie-gălbuie. Picioarele, la ambele sexe, sunt gălbui-roşietice.

Biotop. Prezenţa raţei mari este legată de biotopul bălţilor acoperite cu stuf şi papură, pe

margini cu arborete sau arbori mari, care să asigure locul de cuibărit. Cuibăreşte în Europa, Canada

şi Alaska şi iernează în regiuni calde cum ar fi Africa, Peninsula Arabică şi India, după lungi

călătorii. La noi se întâlneşte în aproape toate bălţile mai mari dar în special în Deltă şi în lungul

Dunării. Comportarea ei diferă în funcţie de vreme. Astfel, în iernile uşoare rămâne la noi făcând

doar deplasări în căutarea hranei şi a ochiurilor de apă neîngheţate. În iernile mai grele migrează în

sud de unde se întoarce imediat ce condiţiile îi permit.

Hrana este destul de variată şi este formată din vegetale şi animale mici, cum ar fi diverse

plante acvatice, seminţe de buruieni sau cereale, apoi insecte, melci, viermi etc.

Reproducerea. Raţa este monogamă şi perechile se pot observa primăvara de timpuriu.

Depunerea pontei se face în cuiburi, construite în scorburi, tufărişuri, în semănături sau în boschete.

Ouatul începe la sfârşitul lunii martie şi durează până la începutul lunii mai. Ponta este formată din

9-15 ouă, de 50-70 g, verzui deschis. Clocitul începe odată cu depunerea ultimului sau penultimului

ou şi durează 24-26 zile. În acest timp raţa părăseşte cuibul doar pentru a se hrăni, timp în care

ouăle rămân acoperite de pene şi fire de iarbă. Răţoiul rămâne în preajma cuibului sau caută alte

raţe. El ia parte la creşterea puilor până după năpârlire. După câteva ore de la ecloziune, puii sunt

capabili să-şi urmeze mama pe sol sau pe apă dar pot zbura doar după circa 60 de zile. În situaţia că

prima pontă a fost distrusă, raţa depune o pontă nouă, însă form ată din ouă mai puţine.

Factorii care influenţează efectivele sunt activităţile omului (vânătoare, desecări, culegerea

ouălelor, recoltarea şi incendierea stufului, exploatarea sălcetelor scorburoase etc.), apoi ciorile

cenuşii şi răpitoarele cu păr şi pene.

Recoltarea se face între 15 august şi 28 februarie, prin mai multe metode care sunt comune şi

celorlalte raţe:

- prin apropiatul raţelor, pe uscat sau cu barca;

- la pândă, seara sau dimineaţa, în locurile de trecere a raţelor către locurile de hrănire, la locurile

de hrănire (orezării, mirişti de grâu sau orz etc.) sau în apropierea bălţilor sau apelor în care se

hrănesc;

- la pândă, lângă raţe-manechin din lemn sau cauciuc (atrape) care sunt ancorate în apă. Când se

pot procura raţe de casă (femele) de culoarea celor sălbatice sunt de preferat, deoarece în acest

caz vânătorul nu mai este silit să folosească chemătoarea;

- la goană, vânătorii stând pe o linie către care zboară obişnuit raţele deranjate. Bătaia se face din

Raţa mare

60

bărci sau prin apă, dacă aceasta este mică şi nu este prea rece.

În toate situaţiile, vânătorul trebuie să fie bine camuflat, să folosească o armă şocată, cel mai

bine de calibru 12, şi alice de 2 ½ - 3 mm, funcţie de mărimea raţelor. Este recomandat să se tragă

în raţele care se ridică şi care se îndepărtează deoarece tirul este mai uşor şi mai eficace. În fine, se

recomandă ca la vânătoarea de raţe să nu lipsească un câine de aport, care scuteşte vânătorul de

timp pierdut şi mai ales de piese pierdute.

Cultura. La noi, în prezent, nu există preocupări deosebite pentru sporirea efectivelor deoarece

ele sunt încă destul de mari. În unele ţări, unde numărul raţelor este relativ mic în raport cu numărul

vânătorilor, s-au impus unele măsuri, care deja sunt luate în considerare şi la noi.

Având în vedere că în multe ţări raţele sunt căutate pentru repopulări, s-a importat un nucleu de

reproducători în anul 1999, urmând ca în anul 2000 să fie pusă la punct o primă reproducere a

acestora în cadrul A.G.V.P.S din România.

Măsuri de ocrotire. Credem că este necesar să se fixeze zone permanent sau temporar oprite

de la vânătoare, mai ales acolo unde rămân ochiuri de apă în perioadele mai grele din timpul iernii.

Aici şi în alte locuri ar trebui asigurată pentru raţe hrană complementară, formată din cereale .

Se impune de asemenea asigurarea liniştii în zonele unde cloceşte şi combaterea unor dăunători,

care prin numărul lor mare pot produce pagube însemnate prin consumarea ouălor şi puilor.

Raţa mică, sarsela de iarnă Anas crecca L.

Este cea mai mică raţă întâlnită la noi, având o lungime

de 35 - 39 cm, aripa de 18.2 - 19.5 cm, tarsul 2.9 - 3.3 cm,

ciocul 3.6 -4.1 cm şi greutatea de 250 - 350 g.

Penajul diferit, funcţie de sex. Răţoiul are capul brun cu

dungi verzi ce pleacă de la ochi spre ceafă. Spatele şi părţile

laterale ale corpului cu dungi înguste albe şi negre,

abdomenul alb cu dungi întunecate, coada închisă iar oglinda

jumătate verde, jumătate neagră, mărginită sus de o dungă

galbenă şi jos de una albă. Femela gălbuie, cu pete dese brune, ma i închise pe spate, mai mici şi mai

deschise pe abdomen. Oglinda este asemănătoare cu a răţoiului. Ciocul negru, picioarele cenuşii-

brune.

Răspândirea ei este destul de largă, cuibărind în nordul Eurasiei. La noi este oaspete de iarnă

(septembrie-martie), fiind întâlnită în aproape toate bălţile. Perioada legală de recoltare: 15 august -

15 martie.

Raţă cârâitoare, sarsela de vară Anas querquedula L.

Este o raţă de 35 - 39 cm lungime şi o greutate de 280 - 425 g;

femelele sunt ceva mai mici decât masculii. Răţoiul are capul şi gâtul

închise cu sprâncene albe de la ochi la ceafă. La ambele sexe se observă

numeroase dungi brune, albe şi gălbui, iar oglinda este verde, tivită cu alb.

Ciocul negru, picioarele cenuşii.

Este răspândită din Europa Centrală până în Siberia. La noi este

oaspete de vară din martie până în noiembrie, fiind frecvent întâlnită în

toate bălţile.

Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa mică

Raţa cârâitoare

61

Raţa pestriţă Anas strepera L.

Raţa pestriţă are o lungime de 48 - 52 cm şi este în general cu ceva mai

mică decât raţa mare. Penajul răţoiului se remarcă prin capul şi gâtul cafenii, cu excepţia creştetului capului, care este negru, ca şi prin penele din regiunea cozii. În rest se succed dungi negre cafenii şi albe care se atenuează sau dispar pe abdomen şi în partea posterioară a corpului. Oglinda este albă cu negru. Femelele seamănă cu raţele mari de care se deosebesc prin oglinda albă. Ciocul este cenuşiu închis iar picioarele portocalii. Se întâlneşte pe lacurile mari unde găseşte adăpost pentru cuiburi şi mai multă linişte. La noi este oaspete de vară, în lunile martie-noiembrie. Iernează în sud. Este mai puţin frecventă decât raţa mare. Se poate recolta între 15 august – 15 martie.

Raţa fluierătoare Anas penelope L.

Lungimea acestei raţe oscilează între 45 - 50 cm, iar greutatea

depăşeşte 0.5 kg. Răţoiul are capul şi gâtul brun roşcate, cu excepţia

unei pete albă-gălbuie din creştetul capului. Pieptul cenuşiu roşcat.

Oglinda verde închis cu dungi negre pe margine. Femela, în general,

are un penaj brun-gălbui-roşcat în nuanţe mai închise pe cap şi spate.

Oglinda brună negricioasă cu străluciri verzui. Picioarele verzui

cenuşii şi ciocul cenuşiu albastru.

Răspândită în nordul Europei şi Asiei, la noi apare în octombrie-

noiembrie. Unele exemplare rămân să ierneze la noi, iar altele îşi

continuă călătoria spre sud. Se reîntorc în martie-aprilie, când şi cele

care au rămas la noi pleacă spre nord. Se remarcă faptul că în timpul îngheţării bălţilor se retrage

spre malul mării. Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa suliţar Anas acuta L.

Are aproximativ dimensiunile unei raţe mari, cu o lungime de

57 - 74 cm. Elementul cel mai uşor de remarcat sunt cele două

rectrice mijlocii alungite cu 6 - 9 cm la mascul şi 2 - 3 cm la femelă

(raţă cu frigare). Răţoiul are capul şi ceafa brune, gâtul lung, este

brăzdat lateral de două dungi albe, pieptul şi abdomenul albe,

spatele cenuşiu-brun, iar coada cu pene albe şi negre. Oglinda

verde, cu o dungă cărămizie sus şi una albă jos. Femela brun-

gălbuie cu pete, are oglinda verde-cafenie-cenuşie. Ciocul şi

picioarele albastre cenuşii, cu membrana interdigitală de culoarea ardeziei.

Este o specie arctică şi boreală, care la noi se comportă ca pasăre de pasaj, iar unele exemplare

ca oaspeţi de vară (martie - octombrie).

Raţa lingurar Anas clypeata L.

Este o raţă mijlocie, de 47 - 53 cm lungime şi 0.50 - 0.65 kg greutate. Răţoiul are capul şi gâtul

negre cu reflexe verzi, gâtul şi pieptul albe, abdomenul brun ruginiu şi spatele negru-brun. Oglinda

verde metalic sus şi jos mărginită cu alb. Ciocul, caracteristic lăţit, este negru la mascul şi verde

închis cu margine albă-portocalie la femelă. Picioarele, portocalii.

Majoritatea exemplarelor sunt în trecere la noi în martie sp re nord, şi în octombrie, spre sud.

Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa pestriţă

Raţa fluierătoare

Raţa suliţar

62

Raţa cu ciuf sau cu perucă Netta rufina Pall.

O raţă de 53 - 57 cm lungime, care face parte dintre raţele mari

scufundătoare, care se scufundă mai mult decât cele de suprafaţă. La aripi acestea nu au oglinzi viu colorate.

Biotopul lor îl constituie lacurile întinse sau malurile mării. Răţoiul se recunoaşte după capul ruginiu-roşiatic, pe creştet cu un smoc

de pene umflat. Oglinda este albă. Femela are un moţ mai mic şi oglinda albicioasă. La noi, oaspete de vară, soseşte la sfârşitul lunii februarie şi pleacă în octombrie - noiembrie. Mai frecvent este observată doar în Deltă. Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa cu cap castaniu Aythya ferina L. Are o lungime de 43 - 46 cm şi o greutate de 0.7 - 1 kg. Răţoiul are

capul şi gâtul castanii, oglinda cenuşie cu brun. Femela are capul şi pieptul brun. Ciocul cenuşiu negricios, cu mijlocul mai deschis, la femele nuanţele fiind mai deschise. Picioarele cenuşii. Este răspândită în centrul şi estul Europei, în Siberia şi America. La noi unele sunt sedentare, altele sunt oaspeţi de vară şi, în fine, unele sunt în pasaj în lunile februarie-martie şi octombrie-noiembrie. Cele care cuibăresc la noi depun 8 - 12 ouă măslinii deschise de 4.4-6.3 cm, pe care le clocesc 23 - 26 zile. Se întâlnesc în Deltă şi în bălţile din lungul Dunării. Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa roşie, raţa cu ochi albi Aythya nyroca Güld. Este una din cele mai frecvente raţe, are o lungime de 39 - 43

cm. Ambele sexe au capul, gâtul şi pieptul brun-închis-castaniu, iar abdomenul alb. Oglinda este albă. Sexele se deosebesc după ochi: albi la mascul şi mai închişi la femelă. Ciocul este albastru întunecat, iar picioarele cenuşii. Este răspândită în sudul zonei temperate a Eurasiei şi iernează în jurul Mediteranei şi în Africa. La noi, este oaspete de vară sau în trecere, mai rar sedentară. Ponta sa numără 8 - 12 ouă pe care le cloceşte 25 - 28 zile. Se întâlneşte frecvent în Deltă şi în bălţile din lungul Dunării. Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa moţată Aythya fuligula L. Are 38 - 42 cm lungime. Răţoiul are capul, gâtul, pieptul şi spatele

negru, iar abdomenul alb. Pe cap are un moţ. Femela este brună şi moţul de pe cap este mai mic. Oglinda îngustă, albă, cu marginea neagră. Ciocul şi picioarele, plumburii. Răspândită în Europa centrală şi de est, până în Siberia. La noi, oaspete de iarnă care soseşte în octombrie-noiembrie şi pleacă în martie. Mai rar cuibăreşte şi la noi în Deltă. Se remarcă faptul că pe malul mării ajunge sa se scufunde până la 7 m adâncime. Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa cu ciuf

Raţa cu cap castaniu

Raţa roşie

Raţa moţată

63

Raţa cu cap negru Aythya marila L.

Pasărea are 45 - 52 cm lungime. Răţoii au capul, gâtul, pieptul şi

spatele negre, în rest sunt albe. Femelele au o culoare brună negricioasă

pe spate. Ciocul şi picioarele brune închise.

La noi, oaspete rar de iarnă, din noiembrie până în martie.

Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa sunătoare Bucephala clangula L.

Este o raţă destul de mare, de 42 - 48 cm şi o greutate la mascul de 0.8 -

1 kg, iar la femelă de 0.5 – 0.8 kg. Răţoiul are capul negru-verzui, cu pete

rotunde albe între cioc şi ochi. Gâtul, pieptul şi abdomenul albe, iar spatele şi

coada negre. Raţa are o culoare generală brună şi îi lipsesc petele albe de pe

cap. Femelele au ciocul cenuşiu, pe el distingându-se şi un inel galben, iar

picioarele sunt galbene.

Răspândită în regiunile nordice, la noi este oaspete de iarnă din

decembrie până în februarie-martie. Un număr mic de exemplare rămân să

cuibărească la noi. Se întâlneşte pe litoralul mării şi în bălţile mari ale

Dunării.

Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa de gheţuri Clangula hyemalis L.

Apariţie foarte rară la noi în timpul iernilor mai grele. Răţoiul alb cu

pete brune, are o coadă lungă, bifurcată, caracteristică. Raţele au capul şi

gâtul albe, iar spatele brun.

Este răspândită în ţinuturile cele mai nordice.

Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa catifelată Melanitta fusca L.

Apariţie rară la noi. Răţoiul are penajul negru cu nuanţe brune, sub ochi

cu o pată albă şi oglinda albă. Ciocul roşu-portocaliu, la bază negru,

picioarele roşiatice. Femelele sunt brune închis, cu abdomenul albicios şi

oglinda albă.

Răspândită în nord, apare la noi în iernile calde, pe malul mării sau este rar

în pasaj.

Se recoltează între 15 august şi 15 martie.

Raţa cu cap negru

Raţa sunătoare

Raţa de gheţuri

Raţa catifelată

64

Raţa neagră Melanitta nigra L.

Pasăre rară la noi, masculii cu penajul complet negru şi cu o

umflătură pe cioc, iar femelele brune închis, cu pete albicioase pe

obraji. Cozile sunt ascuţite şi îndreptate în sus când păsările

plutesc pe apă

Specie oceanică şi marină din nord-vestul Europei. La noi

apare întâmplător.

Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa arămie Oxyura leucocephala Scop.

Răţoii au capul alb, cu creştetul şi gâtul negre, spatele galben-

cenuşiu, iar abdomenul galben-roşiatic. Ochii sunt galben-roşiatici,

picioarele roşii întunecat. Femelele au corpul brun, capul gălbui pe

creştet şi pe obraji cu dungi brune.

Răspândită în regiunea mediteraneană, la noi apare foarte rar, ca

oaspete de vară, din aprilie în septembrie.

Ferestraşul mic Mergus albellus L.

Are corpul de 48 cm. Masculul este alb, cu remigele, coada, precum şi

dungile de pe aripi, negre, pe când femela este cenuşie, cu creştetul

cafeniu. Oaspete de iarnă (octombrie-ianuarie), rar oaspete de vară.

Se întâlneşte în zona inundabilă a Dunării.

Vânătoarea ferestraşului mic este interzisă.

Ferestraşul moţat Mergus serrator L.

Are corpul de 58 cm. Masculul este alb, cu spatele, vârful

aripilor şi capul negre-verzui, guşa roşcată. Pe cap are un moţ de

pene verde-negricios. Femelele sunt gri albicioase şi au capul

cafeniu. Oaspete de iarnă (octombrie-martie), mai des în regiunea

litoralului Mării Negre.

Se poate recolta între 1 septembrie şi 30 aprilie.

Ferestraşul mare Mergus merganser L.

Are corpul de 66 cm. Masculul este alb, cu capul, spatele, vârful aripilor şi

coada negre. În haina de nuntă are moţul de pe cap, partea superioară a gâtului

şi umerii de culoare verde-negricioasă. Femela este cenuşie, cu capul cafeniu-

roşcat. Oaspete de iarnă (octombrie-martie), destul de rar întâlnit în bălţile

Dunării.

Se recoltează între 1 septembrie şi 30 aprilie.

Raţa neagră

Raţa arămie

Ferestraşul mic

Ferestraşul moţat

Ferestraşul mare

65

Eiderul, ederul Somateria mollissima L. 1758

Foarte rar este oaspete de iarnă; are 55 - 61 cm lungime.

Se recoltează între 15 august şi 15 martie.

Subfamilia Cygnidae

Păsările din această subfamilie sunt cunoscute sub denumirea de lebede. Ele sunt cele mai mari

păsări acvatice. Culoarea lor albă şi gâtul lung sunt elementele care permit recunoaşterea lor. Ele se

grupează în cârduri şi trăiesc pe bălţile întinse, în special din Delta Dunării. În zbor iau formaţie în

linie uşor oblică sau, mai rar, de “V” întors. La noi se întâlnesc trei specii:

Lebăda mută, lebăda cucuiată Cygnus olor Gmel. ]

Lebăda cântătoare Cygnus cygnus L.

Lebăda mică Cygnus bewickii Yan.

Prima specie este oaspete de vară, celelalte două, oaspeţi de iarnă.

Prima este şi cea mai mare, atingând 10-19 kg, iar ultima, cea mai

mică, are 5-8 kg. Puii până la un an sunt cenuşiu-brun, ceva mai închişi

la lebăda cântătoare.

Lebăda mută ţine gâtul în formă de “S”, are ciocul roşu-portocaliu,

cu baza neagră şi cu o cocoaşă neagră pe el; lebăda cântătoare ţine

ciocul drept, are ciocul negru la vârf şi galben la bază, fără cocoaşa

Eiderul

Lebăda mută

Lebăda cântăroare

Lebăda mică

66

întâlnită la precedenta, iar lebăda mică are gâtul mai scurt şi ciocul asemănător cu al lebedei

cântătoare, cu precizarea că porţiunea colorată în galben este ceva mai mică. Cygnus olor în mod

obişnuit nu dă glas. Cygnus cygnus scoate în zbor un sunet puternic ca de corn, iar Cygnus bewickii

un sunet ceva mai slab.

Lebedele se hrănesc obişnuit cu plante acvatice, insecte, larve şi moluşte de apă. Vânătoarea

este interzisă tot timpul anului.

Subfamilia Tadornidae

Călifarii sunt păsări care au caractere comune atât cu raţele cât şi cu gâştele. Astfel, pe aripile

lor sunt prezente oglinzi ca la raţe. Ambele sexe au acelaşi penaj. Ele sunt păsări rare, declarate

monumente ale naturii. La noi se întâlnesc două specii:

Călifarul alb Tadorna tadorna L.

Călifarul roşu Tadorna ferruginea Pall.

Ambele specii, ceva mai mari decât raţele, sunt oaspeţi de vară ce

se pot întâlni în lagunele Mării Negre, în special pe lacurile Razelm şi

Sinoe. Cuibăresc pe uscat, în vizuini părăsite, adâncituri sau chiar pe

nisip, în tufişuri. Călifarul alb are capul şi gâtul verzi întunecat

strălucitoare, în rest este alb cu excepţia unei dungi late roşcate ce trece

peste piept şi spate; oglinda verde, iar remigele negricioase. Ciocul

roşu, este prevăzut la mascul cu o umflătură la bază, care lipseşte la

femelă. Picioarele sunt roşiatice. Călifarul roşu are o culoare generală

ruginie. O parte din penele aripilor şi cozii sunt negre, în aripă are şi

pene albe, iar oglinda este verde. Masculul, în timpul împerecherii, are în jurul gâtului un inel îngust

de pene negre. Ciocul este negru, picioarele cenuşii albicioase. Vânarea lor este interzisă.

Întrebări

1. Efectivele, răspândirea şi hrana gâştei de vară.

2. Comparaţi gârliţele.

3. Răspândirea, hrana şi reproducerea raţei mari.

4. Comparaţi sarselele.

5. Prezentaţi speciile din fam. Cygnidae.

Călifarul alb

Călifarul roşu

67

Ordinul Gaviiformes

Sunt păsări de apă cu corpul cilindric, cu ciocul lung şi ascuţit, având picioarele dispuse mult

înapoi, ceea ce le face deplasarea pe uscat greoaie.

Familia Gaviidae

Corpul este acoperit cu pene dese, coada fiind scurtă, cu 18-20 rectrice. Păsările, întâlnite vara

în regiunea circumpolară nordică, apar la noi ca oaspeţi de iarnă.

Cufundarul, fundacul polar Gavia artica L.

Pasăre de circa 70 cm lungime, cu corpul cilindric, pe spate

negru cu şiruri de pete albe, capul gri. Iarna penajul este brun.

Oaspete de iarnă (noiembrie - martie).

Se întâlneşte în bălţile Dunării şi în lagunele marine.

Vânătoarea interzisă.

Fundacul mare Gavia immer Brünn.

Păsări de circa 80 cm, pe spate negru cu şiruri de pete albe şi capul

negru. Iarna penajul este brun cenuşiu. Oaspete de iarnă. Apariţie rară în

ţara noastră. Vânătoarea interzisă.

Ordinul Podecipediformes

Păsări de apă cu 11 - 12 remige primare şi 20 secundare, cu coada scurtă şi degetele unite

printr-o membrană înotătoare. Picioarele sunt aşezate aproape de coadă. Puii sunt nidifugi.

Familia Podicipedidae

Păsări cu corpul cilindric, cu ciocul ascuţit şi drept. Aripa îngustă şi ascuţită, degetele

picioarelor cu lamele late, ghearele lăţite în formă de unghii . Corpul le este acoperit cu pene dese.

Corcodelul Podiceps cristatus L.

Are în jur de 50 cm lungime. Corpul cafeniu deschis, cu o dungă brun -

roşcată în jurul gâtului. În timpul împerecherii, primăvara, are pe cap două

smocuri de pene. Oaspete de vară la noi.

Trăieşte în biotopul bălţilor. Hrana este constituită în principal din

peşte.

Vânătoarea lui este interzisă.

Cufundarul

Fundacul mare

Corcodelul

68

Corcodelul cu gât roşu Podiceps griseigena Bodd.

Are în jur de 42 - 45 cm. Are corpul cafeniu şi gâtul ruginiu.

Oaspete de vară (martie - octombrie), ceva mai frecvent întâlnit ca

precedentul, în bălţile Dunării. Se hrăneşte cu peşti şi insecte acvatice.

Vânătoarea lui este interzisă.

Corcodelul cu gât negru Podiceps nigricollis C.L. Brehm

Are corpul cafeniu deschis, lung de circa 30 cm şi gâtul albicios.

Primăvara şi vara are un moţ de pene gălbui. Oaspete de vară în biotopul

bălţilor.

Vânătoarea lui este interzisă.

Corcodelul mic Podiceps ruficollis Pall

Are corpul cafeniu închis, lung de circa 25 cm. În faţă şi lateral gâtul este

roşcat. Oaspete de vară, trăieşte la noi în biotopul bălţilor, deseori în mici colonii.

Puţine exemplare iernează la noi, inclusiv pe râurile interioare.

Vânătoarea lui este interzisă.

Ordinul Pelecaneformes

Cuprinde păsări mari sau mijlocii, legate strâns de mediul acvatic, răspândite aproape pe

întregul glob pământesc, împărţite în şase familii din care la noi se întâlnesc două: Familia

Phalacrocoracidae, care cuprinde cormoranii, şi Familia Pelicanidae (pelicanii).

Familia Phalacrocoracidae

Păsări cu gât lung şi şerpuit, cioc lung terminat la capăt cu un cârlig, penajul mărunt, coada rotunjită

formată din 12 - 14 rectrice. Nu au glande uropigiene. Trăiesc pe coastele mărilor, în bălţi şi râuri

înconjurate de vegetaţie. Mari consumatori de peşti. Cuibăresc în colonii.

Corcodelul cu gât roşu

Corcodelul cu gât negru

Corcodelul mic

69

Cormoranul mare Phalacrocorax carbo L.

Pasăre mare, lungă de cca. 90 cm, cu corpul negru, cu reflexe arămii pe spate, cu

pete albe la baza ciocului şi pe coapse. La noi oaspete de vară (martie-octombrie),

prezent aproape tot anul în bălţile Dunării. Iarna se retrage spre malul mării sau

migrează mai spre sud. Cuibăritul are loc în mai-iunie.

Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Cormoranul mic Phalacrocorax pygmaeus Pall.

Pasăre de circa 45 cm, cu capul negru-cafeniu şi penajul negru cu nuanţe

arămii pe aripi. Oaspete de vară (aprilie - octombrie), comun în bălţile Dunării şi

în Deltă, unde cuibăreşte, depunând obişnuit 4 - 6 ouă.

Vânătoarea lui este interzisă.

Cormoranul creţ Phalacrocorax aristotelis

Pasăre mijlocie, lungă de 48-53 cm, cu penajul mai închis spre negricios, ochii

verzi, ghearele negre.

Vânătoarea lui este interzisă.

Familia Pelecanidae

Păsări mari, răspândite în regiunile temperate şi tropicale ale globului. Au un cioc foarte lung.

Sub maxilarul inferior au un sac de piele. Aripi lungi şi late. Se hrănesc cu peşti. Trăiesc în colonii.

Pelicanul Pelecanus onocrotalus L.

Pasăre mare, de 140 - 178 cm lungime, cu penajul adulţilor alb-

roziu iar al puilor cafeniu închis. Sacul este galben deschis cu vine

roşii. Picioarele sunt roz alburii. Este oaspete de vară (martie-

noiembrie). Trăieşte în colonii pe insule de plaur din Delta Dunării.

Vânarea lui este interzisă.

Cormoranul mare

Cormoranul mic

Cormoranul creţ

Pelicanul

70

Pelicanul creţ Pelecanus crispus Bruch.

Pasăre de 150 - 180 cm, cu penajul adulţilor alb-cenuşiu deschis, creţ pe

cap şi gât, iar puii cenuşii-deschis. Este tot oaspete de vară. Cuibăreşte

împreună cu pelicanul comun în Delta Dunării, în colonii mici sau în

perechi.

Recoltarea este interzisă.

Ordinul Ciconiiformes

Cuprinde specii de apă cu 11 - 12 remige primare şi 11 – 25 remige secundare. Glanda

uropigiană este acoperită cu pene.

Familia Ardeidae

Păsări mari, cu gât lung, picioare lungi şi aripi mari. Păsările trăiesc în biotopuri acvatice şi

clocesc în colonii. Se hrănesc cu peşti şi diferite animale acvatice.

Stârcul cenuşiu Ardea cinerea L.

Pasăre lungă de 96 cm, cu penajul colorat în gri, cu gâtul şi pieptul albicioase.

Oaspete de vară întâlnit în bălţi.

Recoltarea între 1 august şi 31 martie.

Stârcul roşu Ardea purpurea L.

Are circa 79 cm, cu penajul gri-albăstrui, iar capul, gâtul şi flancurile

roşcate. Oaspete de vară; cuibăreşte în stufărişuri.

Recoltarea lui este interzisă.

Stârcul de cireadă Bubulcus ibis

Pasăre lungă de 48 - 53 cm; iarna albă, cu ciocul galben şi picioarele negre, iar vara

albă, cu creştetul şi spatele gălbui şi ciocul roşu.

Vânătoarea interzisă.

Pelicanul creţ

Stârcul cenuşiu

Stârcul roşu

Stârcul de cireadă

71

Stârcul galben Ardeola ralloides

Specie migratoare cu corpul de 43 - 48 cm, de regulă oaspete de vară, care

cuibăreşte în bălţile limitrofe Dunării şi în Delta Dunării.

Vânătoarea interzisă.

Stârcul de noapte Nycticorax nycticorax

Specie migratoare de 58 - 65 cm, întâlnită în bălţile şi Delta Dunării. Cloceşte în

colonii, cu cuiburile plasate în arbori. Vânătoarea interzisă.

Stârcul pitic Ixobrychus minutus Linnaeus

Specie migratoare, oaspete de vară; cuibăreşte în bălţile cu stufăriş, mai ales în

Delta Dunării.

Vânătoarea interzisă.

Buhaiul de baltă Botaurus stellaris

Specie migratoare, oaspete de vară de dimensiuni între 70-80 cm. Unele exemplare

rămân să petreacă iarna în bălţile în care cuibăresc.

Vânătoarea interzisă.

Egreta mare Egretta alba L.

Pasăre de 90 cm, cu penajul alb uniform. Oaspete de vară, mai frecvent în Delta

Dunării; cuibăreşte în colonii.

Recoltarea interzisă.

Stârcul galben

Stârcul de noapte

Stârcul pitic

Buhaiul de baltă

Egreta mare

72

Egreta mică Egretta garzetta L.

Are corpul lung de circa 56 cm, cu penajul alb. În perioada reproducerii cu pene

ornamentale pe cap şi spate. Oaspete de vară, cuibăreşte în special în Delta Dunării.

Vânătoarea interzisă.

Familia Ciconidae

Cuprinde păsări răspândite atât în regiunile calde cât şi în cele temperate ale pământului. Au

gâtul lung acoperit cu pene, fără locuri goale ca la stârci. Biotopul preferat sunt locurile

mlăştinoase, livezile şi păşunile. Hrana este constituită din viermi, insecte, broaşte, mamifere mici,

peşti etc.

Barza albă Ciconia ciconia L.

Pasăre mare cu corpul de circa 100 cm. Culoarea generală albă cu penele

mari ale aripilor negre. Ciocul şi picioarele roşii. Oaspete de vară (martie-

octombrie).

Vânătoarea este interzisă.

Barza neagră Ciconia nigra L.

Se deosebeşte de precedenta prin penajul negru având, doar abdomenul alb.

Ciocul şi picioarele verzui. La noi apare mai mult în pasaj, toamna şi primăvara.

Vânătoarea este interzisă.

Familia Plataleidae

Speciile ce o compun sunt răspândite atât în regiunile tropicale, cât şi în cele temperate ale

pământului. Au ciocuri fie drepte şi mult lăţite, fie rotunde şi curbate în jos. Cuibăresc în colonii.

Trăiesc în biotopuri acvatice.

Lopătarul Platalea leucoroida L.

Pasăre mare (86 cm), albă, sub cioc cu o pată galbenă-ruginie, pe cap cu un

smoc mare de pene, ciocul turtit, lăţit la vârf în formă de lopată, negru, spre vârf

galben; picioarele sunt negre.

Oaspete de vară (aprilie-septembrie).

Recoltarea interzisă.

Egreta mică

Barza albă

Barza neagră

Lopătarul

73

Ţigănuşul Plegadis falcinellus L.

Pasăre relativ mare (56 cm), cu corpul negru, umerii, gâtul şi capul brune,

ciocul încovoiat în jos în formă de seceră. Ciocul , ca şi picioarele, verzi-suriu.

Este frecventă în Delta Dunării, unde trăieşte în colonii mixte. Oaspete de vară

(martie - septembrie).

Recoltarea: între 15 august şi 15 martie.

Întrebări

1. Care sunt speciile din Ordinul Gaviiformes care se vânează în România?

Ordinul Falconiformes

Păsările aparţinând acestui grup sunt păsări răpitoare de zi, consumatoare secundare şi terţiare,

care sunt dotate cu gheare şi cioc puternic. Maxilarul lor superior depăşeşte pe cel inferior, având

vârful recurbat în formă de cârlig. Sunt păsări de talie diferită, cu un văz, auz şi miros excelent, sunt

zburătoare foarte bune, mai ales cele care-şi atacă prada în zbor. Penajul diferă în funcţie de vârstă

şi sex. Femelele au, în mod obişnuit, o talie mai mare decât masculii. Păsările trăiesc în perechi,

scot pui o singură dată pe an, aceştia având nevoie de o perioadă relativ lungă de îngrijire.

Cele mai multe răpitoare de zi se hrănesc cu pradă vie, iar unele cu cadavre. Ordinul cuprinde cinci

familii, dintre care însă amintim doar Familia Falconidae şi Familia Accipitridae (Aquilidae), care

interesează sub raportul echilibrului biologic, al selecţiei naturale şi, în fine, pentru pagubele p e care

unele dintre speciile componentele le aduc vânatului.

Familia Accipitridae (Aquilidae)

Această familie cuprinde peste 200 de specii, dintre care unele extrem de rare, cum ar fi acvilele

şi vulturii. Astăzi, din toate speciile acestei familii sunt considerate mai răspândite doar trei: uliul

găinilor, uliul păsărar şi eretele de stuf, asupra cărora ne vom opri. Toate speciile sunt ocrotite şi

împuşcarea lor este interzisă.

Uliul găinilor, uliul porumbar Accipiter gentilis L.

Pasăre de talie mijlocie, de 49 - 68 cm lungime, masculii de 0.65 -

0.85 kg, iar femelele de 1 - 1.25 kg, cu o anvergură de 100 - 128 cm şi cu

coada de 23 - 29 cm şi de culoare galbenă. Ciocul negru.

Penajul este deosebit, în funcţie de vârstă. Adulţii au spatele, aripile,

creştetul capului şi ceafa cenuşiu-brun-negricioase, cu reflexe brune-

albăstrui, iar abdomenul alb-cenuşiu, cu dungi transversale subţiri, brune

închise. Coada este cenuşie cu 4 - 6 dungi transversale late, brune-

negricioase, care sunt prezente şi la exemplarele tinere. Tinerii au

creştetul capului, ceafa, spatele şi aripile de culoare brun-roşcată, iar abdomenul alb-roşcat, cu

dungi înguste brune, dispuse longitudinal. Ochii au irisul de culoare galbenă vie şi o sprânceană

gălbuie, atât la tineri cât şi la adulţi.

În zbor se recunoaşte după coada sa lungă cu dungi transversale, aripi scurte şi late, cu

Tigănuşul

Uliul porumbar

74

marginea liniară.

Uliul găinilor, cum i se mai spune, este răspândit în întreaga zonă Holartică. La noi este comun

în toată ţara, cu excepţia regiunilor înalte. În perioada cuibăritului este legat de pădurile amestecate

unde îşi face cuibul. De la începutul toamnei până în luna aprilie, când îşi depune ouăle, face

deplasări lungi în căutarea hranei. Îşi păstrează cuibul mai mulţi ani, depune (2)3 - 5 ouă alb-verzui

murdar, iar puii, care ies după 34 - 40 de zile au nevoie de circa 40 de zile pentru a putea părăsi

cuibul.

Hrana sa constă din păsări sălbatice (porumbei, potârnichi, fazani, prepeliţe, ciori, mierle, raţe

etc.), păsări de curte şi, mai puţin mamifere (iepuri, hârciogi, veveriţe etc.).

În timp ce sectorul său de cuibărit are o rază de 0.5 - 1.5 km, cel de vânătoare depăşeşte 2 - 3

km.

Vânarea sa este interzisă.

Uliul păsărar Accipiter nisus L.

Este cunoscut şi sub denumirile de uliu mic, erete şi vrăbier.

Masculul are o lungime de 30.5 - 33 cm, din care coada are 15.6 - 17 cm, iar

greutatea oscilează între 130 - 150 g. Femela este lungă de 38-40 cm, din care

coada 17.2 - 22 cm, iar greutatea atinge 210 - 270 g. Dimorfismul este accentuat şi

de culoarea penajului. Masculul are capul, ceafa, spatele şi aripile cenuşii

negricioase, abdomenul alb cu dungi subţiri transversale, închise. Exemplarele

tinere au spatele cenuşiu-brun, iar abdomenul alb este presărat cu pete brune

longitudinale. Ciocul este albăstrui, iar tarsul galben. Ochii au irisul galben-auriu.

În zbor silueta sa se aseamănă mult cu cea a uliului porumbar, însă este evident

mai mică. Anvergura, de circa 65 cm.

Uliul păsărar este răspândit pe suprafeţe întinse din Europa şi din Asia. La noi este oaspete de

iarnă, excepţional sedentar. Soseşte în septembrie şi pleacă în martie, putând fi observat frecvent în

pădurile de şes şi coline, precum şi pe terenurile agricole din apropierea lor. Evită terenurile

complet deschise.

Hrana sa constă în special din păsărele, dar atacă şi ciori, potârnichi, porumbei sau, mai rar,

mamifere mici. Este ocrotit de lege.

Eretele de stuf Circus aeruginosus L.

Este cunoscut şi sub denumirea de uliu de trestie, uliu de baltă, erete de

baltă sau erete roşu. Caracteristic la această specie este prezenţa penelor din

jurul ochilor, dispuse în cerc, ca la răpitoarele de noapte. Sexele se deosebesc

uşor datorită diferenţelor de dimensiuni, dar mai ales după culoarea penajului.

Lungimea 49 - 59 cm, din care coada la mascul este de 23 - 24.5 cm, iar la

femelă 24 - 26 cm. Greutatea 480 - 610 g la mascul şi 620 - 740 g la femelă.

Masculul are creştetul, ceafa, spatele şi o parte din aripi cafenii întunecat,

remigele secundare şi rectricele cenuşii-albăstrui; obrazul, pieptul şi abdomenul gălbui întunecat

spre ruginii, cu pete brune longitudinale; vârful aripilor, negru. Femela are creştetul, ceafa, umerii

aripilor, guşa galben-închis, cu pete longitudinale-brune; spatele brun-roşcat. Exemplarele tinere au

capul galben şi restul corpului cafeniu închis. Ciocul negru, iar tarsul galben şi fără pene. În zbor,

silueta sa, cam tot atât de mare cât a uliului găinilor, se remarcă prin porţiunea albă a părţii posterioare a

aripilor; anvergura de 124 - 138 cm şi coada deschisă, fără dungi transversale, nelăţită în formă de

evantai la vârf şi uşor rotunjită.

Este o specie răspândită în ţinuturile sudice şi centrale ale zonei Palearctice. La noi, oaspete de vară,

din martie până în octombrie, frecvent pe lângă bălţi; cuibăreşte în trestie, femela depune 3 - 6 ouă albe

Uliul păsărar

Eretele de stuf

75

verzi murdar pe care le cloceşte 32 - 33 de zile, puii ajungând să zboare la 34 - 48 de zile.

Hrana sa constă din ouă şi pui ai păsărilor acvatice, păsări adulte, apoi pui de iepure, şopârle, şerpi,

broaşte şi peşti.

Este ocrotit de lege.

Familia Falconidae

Include şoimii, a căror sistematică cuprinde 50 de specii cu dimensiuni de la mărimea unei vrăbii,

unele specii ajungând să depăşească şi uliul găinilor. Ei se remarcă prin corpul scurt, capul mare şi

rotund, aripile lungi şi ascuţite, ciocul scurt cu mandibula superioară puternic falcată şi pe ea cu câte o

ridicătură, pe fiecare parte, numită dinte, cărora le corespunde în mandibula inferioară câte o adâncitură.

În jurul ochilor au câte o porţiune de piele lipsită de pene, iar tarsul în treimea superioară acoperit. La

noi sunt cunoscute speciile: Falco peregrinus (şoim), Falco biarmicus Feldeggi Schleg (şoim sudic),

Falco cherring (şoim dunărean), Falco subbuteo (şoimul rândunelelor), Falco columbarius (şoimuleţ de

iarnă), Falco vespertinus (şoimuleţ de seară), Falco naumanni (vânturel mic) şi Falco tinnunculus

(vânturel). Dintre ei, singurul care este considerat păgubitor este şoimul (Falco peregrinus). Toate

speciile sunt ocrotite de lege.

Şoimul, şoimul călător Falco peregrinus Tunst.

Şoimul călător are aproximativ dimensiunile uliului găinilor, având o

lungime de 40 - 55 cm şi o greutate de 580 - 650 g la mascul şi 900 – 1

100 g la femelă. Penajul pe cap, spate şi aripi la ambele sexe este cenuşiu-

negricios. Vârful aripilor este galben, pieptul şi abdomenul alb-gălbui-

roşiatice, cu dungi transversale brune. Exemplarele tinere au capul, spatele

şi aripile brun închis, iar abdomenul albicios cu pete longitudinale brune.

Caracteristice sunt petele negre de sub ochi. Ciocul este cenuşiu-albăstrui,

cu vârful negru; picioarele galbene.

Silueta în zbor prezintă aripile lungi, puţin arcuite, cu vârful ascuţit,

coada lungă subţiată spre vârf şi cu dungi transversale cenuşii -negricioase.

Este răspândit aproape în întreaga lume. La noi este oaspete de vară,

unele exemplare sunt doar în pasaj în martie şi octombrie şi, în fine, sunt exemplare care rămân la

noi şi iarna. Se poate observa în terenuri deschise din regiunea de câmpie şi dealuri. Cuibăreşte în

locuri greu accesibile, între stânci sau arbori înalţi. Femela depune 3-4 ouă cu pete roşii cafenii sau

galbene, pe care le clocesc ambii părinţi. Puii părăsesc cuibul doar după 35 - 40 de zile.

Se hrăneşte cu păsări, pe care le prinde în zbor. În trecut era folosit pentru vânătoare după un

dresaj corespunzător.

La noi se mai întâlneşte şoimul călător mic, o subspecie care se deosebeşte prin talie mai mică

şi culoarea roşiatică a abdomenului. Este ocrotit de lege.

Întrebări

1. Ce familii din Ordinul Falconiformes cunoaşteţi şi cum le caracterizaţi?

Şoimul călător

76

Ordinul Galiformes

Păsări fitofage de dimensiuni variabile, majoritatea slabe zburătoare, având corpul îndesat, cu

aripi scurte şi rotunjite. Capul relativ mic se termină cu un cioc scurt şi puternic. Picioarele

tetradactile cu gheare puternice, adaptate pentru scurmat. Masculii unor specii au pinteni pe tars.

Majoritatea speciilor sunt poligame. Puii sunt nidifugi, capabili să-şi caute hrana aproape imediat

după eclozare şi să zboare în câteva zile. Reprezentanţii acestui ordin sunt răspândiţi pe aproape

întregul pământ. Pe noi ne interesează două familii ale acestui ordin: Familia Tetraonidae şi Familia

Phasianidae, care sunt prezente şi în fauna ţării noastre.

Familia Tetraonidae Gray

Cuprinde 18 specii mari şi mijlocii, relativ greoaie, care trăiesc în regiunile nordice şi

temperate. Au tarsul scurt, lipsit de pinten, cu pene care pot acoperi şi degetele. Caracteristici sunt

solzii, numiţi vârzobi, care le cresc iarna lateral pe degete şi care le ajută să se prindă de crengile

lunecoase sau să se menţină la suprafaţa zăpezii. Se remarcă la toate tetraonidele o sprânceană

roşie-rozie, formată dintr-o porţiune de piele golaşă. Cocoşii sunt mai mult sau mai puţin robuşti

decât femelele. Obişnuit se hrănesc cu muguri, frunze şi seminţe, râme, gândaci, viermi, larve etc.

La noi se întâlnesc trei specii: Tetrao urogallus, Lyrurus tetrix şi Tetrastes bonnasia.

Cocoşul de munte Tetrao urogallus L.

Descriere. Este cel mai mare tetraonid de la noi, lungimea cocoşului

atingând 92 - 108 cm, din care coada 35 - 40 cm, iar greutatea 3 - 5 kg.

Femela are 64 - 70 cm, din care coada 19 - 21 cm şi greutatea 1,5 – 2,5

kg. Penajul masculului este negru cu nuanţe cafenii roşiatice pe spate şi

cu nuanţe verzui albăstrui pe piept. Pe acest fond ies în evidenţă petele

albe de la umerii aripilor şi de pe coadă. Aceasta se desface în formă de

evantai când roteşte, ciocul este puţin recurbat şi de culoare albă. Femela

are capul şi gâtul negre, cu dungi galbene roşiatice; în rest domină

culoarea brun-roşcată, abdomenul fiind mai deschis, brun-roşcat-gălbui

cu dungi transversale albe şi negre, iar pe piept se remarcă o pată ruginie.

Simţurile, respectiv auzul şi văzul sunt bine dezvoltate.

Răspândire. Gotcanul, cum i se mai spune, este cunoscut în Europa

şi, în parte, în Asia. La noi este sedentar şi se găseşte în subzona coniferelor, în locuri retrase şi

liniştite.

Hrana este variată; constă din insecte şi larve, fructe de pădure, seminţe, fire de iarbă, iarna

muguri şi ace de răşinoase. Pentru digestie pasărea înghite pietricele. Puii consumă insecte, larve,

râme etc.

Reproducerea. Împerecherea are loc între 15 aprilie şi 15 mai şi este legată de factorul

temperatură, care poate grăbi sau întârzia această perioadă. În acest interval sunt caracteristice

concentrările în anumite locuri cunoscute sub denumirea de locuri de rotit. Acestea sunt obişnuit

situate la limita altitudinală a vegetaţiei forestiere, în raza unor arborete bătrâne, poienite. Cocoşii

vin de cu seară la locul de rotit şi dorm în arbori, începând cântatul cu o oră înainte de a se lumina

de ziuă. Glasul cocoşului constă din sunete guturale (tocat), urmate de sunete mai ascuţite (tocilat).

Femelele scot sunete ce seamănă cu silabele got-got. Rotitul este însoţit de lăsarea aripilor spre sol,

desfacerea cozii în evantai şi întinderea gâtului. În timpul tocilatului cocoşul nu aude şi nu vede,

fapt care permite apropierea. Cocoşii se bat între ei pentru stăpânirea locului de rotit. Împerecherea

are loc pe sol, cocoşul fecundând mai multe femele. După rotit, cocoşii bătrâni părăsesc locul, aici

Cocoşul de munte

77

rămânând, încă un timp, cei tineri. Vârsta cocoşilor se poate aprecia după mărimea smocului de

pene de sub cioc (barbă), după mărimea ciocului, după dunga de pe cioc, care apare la 4 ani şi la 10

ani se apropie de vârful acestuia, cât şi după modul de comportare, respectiv prudenţa cocoşului în

timpul cântatului. De asemenea, după lungimea cozii şi după lungimea şi forma rectricelor. Uneori,

cocoşul de mesteacăn se împerechează cu femela cocoşului de munte, rezultând un hibrid, Tetrao

medius, care nu prezintă importanţă nici faunistică, nici vânătorească, fiind exemplare sterile.

În afară de glas, prezenţa păsărilor la locul de rotit se poate stabili după excremente şi urme.

Excrementele cilindrice groase de 5 - 7 mm şi 4 - 5 cm lungime se găsesc răspândite pe sol, în

grămezi, sub arborii în care au stat păsările. Urmele evidenţiază atât degetele, trei în faţă şi unul

posterior, cât şi vârzobii care măresc suprafaţa de sprijin la mersul pe zăpadă. Aceşti vârzobi le cad

vara. Distanţa dintre două urme este aproximativ de 35 cm.

După împerechere, femelele depun 6 - 10 ouă brune gălbui cu pete mici brune, în cuiburi

amenajate pe sol. Clocitul durează 27 de zile; puii sunt nidifugi.

Efectivele au fost evaluate la nivelul anului 2001 la 7 831 exemplare. Este o specie prolifică,

totuşi efectivele cresc foarte puţin, din cauza câinilor ciobăneşti, a vulpilor, jderilor, râşilor şi a

pisicilor sălbatice care distrug cuiburile, prind puii sau adulţii. Pentru mărirea efectivelor se impun

măsuri de combatere a dăunătorilor, precum şi aplicarea riguroasă a instrucţiunilor privind zonarea

funcţională a pădurilor care prevăd rezervarea a 5 - 10 ha pădure pentru locurile de bătaie a

cocoşilor.

Recoltarea. Recoltarea cocoşilor are loc între 1 aprilie şi 15 mai, femelele fiind ocrotite.

Împuşcarea se face de regulă dimineaţa, în locurile de rotit, unde se poate urca de după amiază

pentru a se observa sosirea cocoşilor. În zori, înainte de a se lumina cu circa o oră, vânătorul trebuie

să fie la locul de bătaie. Apropierea se face cu maxime precauţii în timpul tocilatului, când nu aude.

Păsările împuşcate sunt de obicei naturalizate ca trofee.

Cocoşul de mesteacăn Lyrurus tetrix L.

Descriere. Cocoşul de mesteacăn este mai mic decât cocoşul de munte,

fapt pentru care i se spune şi gotcan mic. Cocoşul are o lungime de circa 53

cm şi greutatea de 1 - 2 kg, iar femela de 41 cm şi greutatea 1.0 – 1.5 kg.

Coada are 11 - 13 cm. Cocoşul are penajul aproape negru cu luciri albăstrui

metalice, în contrast cu dungile de pe aripi şi cu penele subcodale care sunt

albe. Se remarcă de asemenea sprâncenele roşii şi coada în formă de liră, de

unde i se trage şi numele. Femelele sunt brun-roşcate, cu dungi transversale

mai închise, asemănătoare cu cele ale cocoşului de munte. Ciocul este negru,

iar degetele brun-cenuşii. Simţurile văzului şi auzului sunt bine dezvoltate.

Răspândire. Este răspândit în nordul Europei şi Asiei. Este sedentar, fiind întâlnit la noi în

câteva puncte nordul Carpaţilor Orientali şi în munţii Maramureşului (Ocolul Silvic Cârlibaba,

Ocolul Silvic Vişeu etc.). Preferă pădurile rare de mesteceni sau jnepenişurile din zona limitrofă

pădurii.

Hrana sa constă din amenţi, frunze, insecte, larve, viermi, seminţe, fructe de pădure şi, în

timpul iernii, muguri (în special de mesteacăn).

Reproducere. Împerecherea are loc în mai, în poieniţe (locuri de bătaie), unde cocoşii rotesc pe

sol şi poartă lupte. Este o pasăre poligamă. Găinile depun 6 - 14 ouă, în cuiburi amplasate pe sol;

perioada de incubaţie este de 24 - 28 de zile. Puii rămân cu găina până la rotitul următor. Toamna se

grupează în stoluri, de obicei pe sexe.

Efectivul la noi în ţară este foarte mic, de circa 30 de exemplare. Pare să fie consecinţa

numeroşilor duşmani şi, în primul rând, a activităţii omului care l-a vânat abuziv şi a distrus

jnepenişurile, ce-i favorizau existenţa.

Măsuri de ocrotire. Se impune crearea de rezervaţii în care păşunatul să fie interzis. De

Cocoşul de mesteacăn

78

asemenea, se impune şi combaterea intensă a duşmanilor naturali.

Recoltare. Ambele sexe sunt declarate monumente ale naturii, împuşcarea lor fiind interzisă.

Ierunca Tetrastes bonasia L.

Descriere. Ierunca sau găinuşa de alun este cea mai mică dintre

tetraonide, având însă cea mai largă răspândire în ţara noastră. Arealul

acesteia pare însă în uşoară dar continuă restrângere. Are o lungime de

33 - 39 cm, din care coada 11 - 13 cm. Greutatea oscilează între 350 -

500 g, funcţie de anotimp, sex, condiţii de hrană etc. Femelele sunt mai

mici decât masculii. Tarsul de 3.5 - 4 cm este în cea mai mare parte

acoperit cu pene. Penajul, la ambele sexe, este ruginiu cu dungi cenuşii

negricioase. Cocoşul are pe cap un moţ mai mare ca femela şi pe guşă o

pată neagră, înconjurată de o dungă albă. Coada este cenuşie cu o dungă

neagră, ciocul este negru, iar ochii au irisul cafeniu, fiind înconjuraţi de

o dungă roşie. Femela are nuanţe mai şterse, mai cenuşii şi are guşa

colorată ca şi restul corpului.

Răspândire. Este răspândită în Europa şi nordul Asiei, manifestând o mare plasticitate

ecologică. La noi se întâlneşte de la altitudinea de 300 m până în subzona răşinoaselor, arătând

preferinţe faţă de arboretele întinse, liniştite, bogate în subarboret şi mai ales cu mult alun. Este

sedentară, cu mici deplasări sezoniere în căutarea hranei.

Hrana. Aceasta este destul de variată: insecte, larve, furnici, râme, melci, fructe de pădure,

seminţe, iar iarna amenţi de alun, anin şi carpen.

Reproducerea. Împerecherea are loc în martie - aprilie. De cu toamnă se formează perechile,

când are loc un fals rotit. Spre deosebire de speciile precedente, ierunca este monogamă. Rotitul se

desfăşoară la locul de trai. Cocoşelul scoate sunete caracteristice, prin care cheamă femela. Glasul

său poate fi auzit însă din primăvara până în toamnă şi uneori chiar iarna în zilele liniştite şi mai

călduroase. Femelele răspund obişnuit cu sunete mai slabe. Prezenţa păsărilor în teren poate fi

stabilită şi după urme sau după excremente. Urma este asemănătoare cu cea de la cocoşul de munte,

dar evident mai mică, iar distanţa între paşi circa 16 cm. Excrementele sunt cilindrice, brune, lungi

de 1.5 - 2 cm şi cu diametrul de 0.5 cm, caracteristic cu capetele albe gălbui.

Femela îşi alege locul pentru cuib pe sol, în locuri ferite, şi depune 6 - 14 ouă, cafenii-gălbui, cu

pete cafenii, pe care le cloceşte 21 - 26 de zile. Puii, nidifugi, se hrănesc la început cu hrană animală

şi rămân cu mama lor până în august-septembrie.

Efectivele oscilează de la 13 000 la 25 000 de exemplare, fiind afectate de vulpi, pisici

sălbatice, bursuci, câini, diverşi dăunători cu pene, precum şi de om, prin acţiuni directe sau

indirecte.

Recoltarea, de preferinţă numai a cocoşilor, se face între 15 septembrie şi 15 decembrie. Se

profită de perioada formării perechilor, când cocoşii răspund repede la chemarea rivalului şi se

imită cu o fluierătoare sunetele scoase de cocoşi sau chiar de găini. Se trage cu alice de 2 - 2 ½ mm.

Este o vânătoare plăcută la care pot apărea vulpi, pisici, jderi sau alte r ăpitoare.

Variabilitate. Larga răspândire a speciei implică şi o oarecare variabilitate, care a determinat

distingerea mai multor subspecii. La noi se întâlneşte subspecia Tetrastes bonasia rupestris, care se

deosebeşte relativ puţin de specia tipică.

Familia Phasianidae Gray

Este mai numeroasă decât familia precedentă, cuprinzând 177 specii de păsări mari şi mijlocii,

cu zbor zgomotos ca şi tetraonidele. Au aripile scurte, tarsul scurt şi de obicei neacoperit cu pene.

Ierunca

79

Dimorfismul sexual este accentuat, cocoşii, în cele mai multe cazuri, fiind viu coloraţi. Trăiesc mai

mult pe sol, sunt larg răspândite şi se hrănesc atât cu plante cât şi cu vieţuitoare mici. La noi trăiesc

4 specii: Phasianus colchicus, Coturnix coturnix, Perdix perdix şi Alectoris graeca.

Fazanul Phasianus colchicus L.

Descriere. Originar din Asia, fazanul pe care îl întâlnim la noi este

rezultatul unor încrucişări ale diverselor subspecii ale speciei tipice, fapt

care imprimă o variabilitate mare în special coloritului. Sexele se

deosebesc foarte mult. Cocoşul are capul şi gâtul verzi cu reflexe

albastre, restul corpului este roşu închis spre brun, pe aripi şi coadă cu

pete negre, verzui şi cu reflexe purpurii. Pe coadă se remarcă dungi

transversale brun- închise.

Este lung de 80 - 100 cm, din care coada are 42 - 54 cm. Greutatea este

în jur de 1.8 kg; are pe cele două laturi ale capului câte un moţ de pene,

şi pe tars, care este roşiatic sau cenuşiu, un pinten. Ochii sunt

înconjuraţi de o pată golaşă roşie, iar ciocul brun deschis. Făzăniţa are

60 - 65 cm şi o greutate de circa 1 kg. Are un penaj brun-cenuşiu cu pete şi dungi negre, care îi

asigură o perfectă identificare cu mediul.

Simţuri. Fazanul are un văz bun şi un auz dezvoltat. Cocoşul, seara şi dimineaţa, când se urcă

sau coboară din arbori, când este speriat sau în timpul împerecherii, scoate nişte ţipete stridente.

Făzăniţa dă glas mai rar şi, evident, mai slab.

Răspândire. Fazanul este răspândit în Europa şi Asia. La noi a fost colonizat şi astăzi se

întâlneşte în foarte multe puncte. Condiţiile cele mai bune le oferă terenurile cu trupuri mici de

pădure, cu mult subarboret, înconjurate de culturi agricole şi păşuni, situate la şes sau în terenuri

uşor ondulate, cu altitudini ce nu depăşesc 200 - 300 m, cu expoziţii sudice, brăzdate de apă sau

având pe ele bălţi. Preferă solurile nisipoase pe care apa nu bălteşte la suprafaţă. Este sensibil la

grosimea stratului de zăpadă, la temperaturile scăzute, viscole, ca şi la secetă. Se recomandă ca

pentru colonizări să se aleagă păduri de foioase producătoare de fructe şi seminţe (stejar, fag, măr,

păr etc.).

Hrana sa constă din insecte, viermi, şopârle, seminţe, fructe, frunze, rădăcini şi chiar cadavre.

Din acest punct de vedere este foarte util, deoarece, preferând insectele, asigură o combatere

biologică a acestora. Se hrăneşte ziua.

Reproducerea. Împerecherea are loc în martie-aprilie, în funcţie de temperatură. La noi este

poligam, deşi în patria de origine este monogam. Între cocoşi au loc lupte. Făzăniţa depune 10-16

(18) ouă, într-un cuib amplasat pe sol. Ponta de înlocuire este mică. Incubaţia durează 24 de zile şi

puii sunt nidifugi. La 10 luni ajung la maturitatea sexuală. Longevitatea, în condiţiile de la noi, rar

depăşeşte 3 ani. Vârsta se poate aprecia, la cocoşi după lungimea pintenului, iar la făzăniţe după

coloritul mai intens şi coada mai lungă la cele de peste 3 ani.

Efectivele se evaluează la 291 162 exemplare, în 2001.

Teritoriul apt pentru cultura fazanului, după I.C.A.S., este de 1.7 milioane ha, pe care s-ar

putea creşte 500 000 de fazani. Se afirmă că efectivele ar putea ajunge la 2 000 000 de

exemplare.

Densităţile optime în funcţie de bonitatea terenului sunt: categoria I 701-1.000 exemplare la 1000

ha, categoria II 501-700 exemplare, categoria III 301-500 exemplare şi categoria IV 50-300

exemplare. Fluctuaţiile de efective, ca şi nivelul lor scăzut se datorează mai multor cauze.

Remarcăm că fazanul nu este o pasăre fidelă locului de trai, el părăsind terenul când nu are hrană,

apă sau a fost bătut de rivali. Creşterile mici ale efectivului se datorează însă lipsei de grijă, în unele

terenuri, pentru crearea condiţiilor optime de existenţă, precum şi numeroşilor duşmani, la care se

mai adaugă agricultura modernă, cu mecanizarea şi chimizarea. Dintre boli, cele mai frecvent

Fazanul

80

întâlnite la fazan sunt pesta aviară, viermele roşu, holera, tuberculoza şi diareea albă.

Cultura. Fazanul este socotit astăzi o specie, ca să spunem aşa, de perspectivă pentru

vânătoare, datorită câtorva calităţi pe care le are. În primul rând s-a remarcat că, spre deosebire de

potârniche, reuşeşte să se împace cu cultura intensivă a solului, iar în al doilea rând, se pretează bine

la creşterea artificială, fapt care deschide multe posibilităţi, nu numai de menţinere ci şi de mărire a

efectivului său. La aceasta vor contribui condiţiile prielnice pe care le găseşte pe un întins teritoriu

din ţara noastră. Se pare că efectivele sale ar putea depăşi cu mult tot ce s-a preconizat până în

prezent, cu condiţia ca eforturile economice şi umane destinate acestui scop să fie bine analizate şi

să respecte riguros metodele ştiinţifice care au dat rezultate atât în creşterea lui naturală cât şi în cea

artificială

De o mare importanţă în acţiunea de răspândire a fazanului sunt crescătoriile de fazani, care

sunt capabile să producă anual un însemnat contingent de piese ce pot servi în acţiunile de

colonizare sau repopulare a unor terenuri, ca şi pentru valorificare la export.

Recoltarea cocoşilor de fazan se face între 1 octombrie şi 28 februarie, la goană, în pădure. În

prealabil, se stabilesc parcelele în care sunt fazani suficienţi şi se pune hrană în respectivele porţiuni

pentru a-I reţine în vederea recoltării. Vânătorii sunt aşezaţi în linii largi de 15 - 20 m, la circa 40 m

unul de altul, în direcţia în care zboară obişnuit fazanii. Goana pleacă de la 250 - 400 m, cu gonacii

amplasaţi la 6 - 10 m unul de altul şi, cu cât se apropie de linia vânătorilor, îşi încetineşte ritmul de

înaintare. Se trage numai la zbor şi numai la cocoşi, femelele fiind ocrotite. Pentru reuşita vânătorii

sunt indicate zilele liniştite, nu prea friguroase şi cu un strat de zăpadă nu prea gros. Fazanul se

poate recolta şi la picior, cu sau fără câine, pe câmp şi în mărăcinişuri. Se recomandă utilizarea

alicelor de 2.5 - 3 mm.

Valorificarea. Piesele împuşcate se pot valorifica pe piaţa internă sau la export, iar unele sunt

naturalizate ca trofeu.

Variabilitatea speciei Phasianus colchicus L. este foarte mare, fapt ce a permis distingerea

multor subspecii din care remarcăm:

- Phasianus colchicus colchicus L. (Fazanul comun) care a fost adus în Europa încă de greci şi

romani; se pare că aproape nu se mai găseşte în stare pură, deoarece s-a încrucişat cu alte subspecii

de care se deosebeşte, printre altele, prin faptul că nu are gule r alb pe gât.

-Phasianus colchicus mongolicus Brandt (Fazanul mongolic) se remarcă prin corpul său mare,

guler alb, întrerupt lateral de două pete albe. Capul şi gâtul sunt verzi. Este mai deschis la culoare

decât cel comun. Fiind mai robust, poate face faţă unor condiţii mai grele de mediu.

-Phasianus colchicus torquatus Gm. (Fazanul gulerat), intermediar ca mărime între primii doi,

are guler alb, întrerupt în faţă. Se pretează mai bine la creşterea artificială, în schimb cere îngrijiri

mai atente în teren.

-Phasianus versicolor versicolor Viell (Fazanul japonez) are culoarea generală verzuie şi este

cel mai mic ca talie dintre subspeciile amintite, în schimb este mai rezistent la condiţiile de mediu,

mergând şi în regiunile de dealuri.

-Phasianus colchicus f. tenebrosus (fazanul negru) este rezultatul selecţiei exemplarelor de

fazan comun ce prezentau fenomene de melanism. Este întâlnit între exemplarele crescute în

voliere.

Fazanii de decor

Printre numeroasele specii de fazan, în număr de peste 100, dintre care însă numai puţini

interesează din punct de vedere vânătoresc, prin penajul pe care îl au, o parte din ei sunt preţuiţi sub

aspectul valorii decorative. Dintre aceştia amintim:

- Chrysolophus pictus L. (fazanul auriu) colorat viu în portocaliu, roşu, brun şi negru, având o

talie mică.

- Gennaeus nychtemerus L. (fazanul argintiu) colorat în alb-argintiu, cu dungi negre şi cu pete

roşii pe obraji.

- Syrmaticus reevesii Gray (fazanul regal) colorat foarte variat, cu predominarea culorilor alb,

81

galben şi negru, este şi cel mai mare dintre cei amintiţi, ajungând la 2 m lungime.

Potârnichea Perdix perdix L.

Descriere. Cunoscută şi sub denumirea de potârnichea cenuşie, este o

pasăre mult mai mică decât fazanul, având o lungime de 27 - 34 cm, din

care coada 6 - 9 cm, iar greutatea 320 - 440 g. Penajul, în general, este

cenuşiu, capul şi guşa roşcate, abdomenul alb cu o pată în formă de

potcoavă care este bine conturată la cocoşel şi mai ştearsă sau lipseşte la

femelă. Aripile cocoşelului au dungi longitudinale, pe când la găină se mai

remarcă şi dungi transversale. Ochii sunt cafenii, înconjuraţi de câte un

cerc îngust roşu, ciocul cenuşiu, picioarele, până la un an, au culoarea

galbenă spre brun, iar după această vârstă, cenuşii.

Simţuri. Ambele sexe au văzul şi auzul bine dezvoltate.

Glasul este un sunet caracteristic, scos pentru adunarea stolului, în

timpul împerecherii sau pentru comunicare. Prezenţa potârnichilor într-un

teren se poate remarca după urme şi excremente.

Urmele seamănă cu cele de fazan, însă sunt proporţional mai mici. Excrementele cilindrice,

sunt lungi de circa 20 mm şi au capetele albe.

Răspândire. Potârnichea este răspândită în Europa şi vestul Asiei. La origine ea a

populat stepele înţelenite. La noi se întâlneşte în regiunile de câmpie şi ale colinelor

cultivate agricol. Este o pasăre sedentară, cu o mişcare limitată la o rază de 0.5 - 1 km, cu unele

deplasări, mai ales iarna, de 1 - 2 (5) km. Se mişcă mai mult pe jos; deranjată, zboară 200 - 300 m.

În teren are nevoie de tufişuri pentru adăpost. Prezenţa sa este însă semnalată şi la altitudini mai mari

800 – 1 100 (1 800) m. Preferă terenurile plane cu sol nisipos, permeabil, cu precipitaţii puţine în

timpul cuibăritului, ferite de temperaturi extreme, cu stratul de zăpadă subţire, vântul şi viscolele

având influenţe importante asupra efectivelor.

Hrana sa constă din insecte, larve, viermi, ouă de furnici, seminţe, muguri şi diverse frunze. Se

hrăneşte ziua şi, prin hrana consumată, este utilă agriculturii, deoarece consumă seminţe de buruieni

şi insecte dăunătoare.

Reproducerea. Se remarcă un instinct de familie dezvoltat. Iarna se grupează în stoluri mari.

La sfârşitul iernii, funcţie de creşterea temperaturii (sfârşitul lui februarie sau în martie), are loc

despărţirea stolurilor în perechi, alegerea fiind făcută de femele. Stolurile se refac pentru

eventualele perioade de răcire ce mai survin, deoarece s-a observat că, în număr mai mare,

potârnichile rezistă mai mult şi mai uşor la ger. Perechile odată constituite se menţin unul sau mai

mulţi ani. Ele îşi aleg un sector de clocit pe care îl apără împotriva altor perechi. Cuibul şi-l fac pe

sol, în culturi agricole şi la margini de pădure. Numărul de ouă depuse oscilează între (8) 10 - 20

(25). În situaţia că prima pontă este distrusă, femelele depun un nou rând de ouă (8 - 12). În timpul

clocitului, care durează 24 - 25 de zile, cocoşul rămâne în preajma cuibului pe care îl apără. Puii

sunt nidifugi; în primele două săptămâni se hrănesc cu hrană animală, după care încep să consume

şi vegetale. Remarcăm că la creşterea puilor participă şi cocoşelul, iar în cazul dispariţiei femelei,

acesta preia conducerea lor. Evoluţia puilor este relativ rapidă: la 2 săptămâni încep să zboare, la 3

luni au penajul la fel cu adulţii, iar la 10 luni ajung la maturitate sexuală.

Efectivele de la noi se apreciază la 127 902 de exemplare. După studiile efectuate la noi, se

consideră că densitatea în luna martie ar trebui să fie de peste 100 de potârnichi la 100 ha pe

terenurile de calitatea cea mai bună (clasa I), de 61-100 buc. pe cele de clasa a II-a, de 21-60 buc. pe

cele de clasa a III-a şi 1-20 buc. pe cele de clasa a IV-a. Deşi este o pasăre prolifică, creşterile

anuale sunt destul de slabe, în primul rând din cauza pierderilor mari din rândul puilo r. Cauzele sunt

multiple şi unele greu de înlăturat. Astfel, pe lângă timpul nefavorabil şi duşmanii tradiţionali

(ciorile, coţofenele, dihorii, câinii şi pisicile hoinare), au apărut schimbări ale mediului de viaţă. Au

Potârnichea

82

fost distruse adăposturile naturale, formate din tufişuri şi mărăcinişuri; recoltarea mecanizată a

furajelor, chimizarea agriculturii contribuie la distrugerea unui mare număr de potârnichi.

Cultura. Se preconizează ca în viitorul apropiat să se întreprindă un program amplu urmărind

creşterea efectivelor. În aceste sens se impune îmbunătăţirea condiţiilor de mediu prin menţinerea

remizelor existente şi înfiinţarea unora temporare, înfiinţarea de garduri vii pe marginea tarlalelor şi

a drumurilor, precum şi de crearea unor locuri favorabile cuibăritului. Ocrotirea acestei specii cere

preocupări mai susţinute în tot timpul anului prin combaterea dăunătorilor, hrănirea complementară

şi paza contra braconajului. Pentru asigurarea unui spor rapid şi susţinut al efectivelor, în unele ţări

s-a trecut la creşterea artificială a potârnichii. Deşi prezintă unele dificultăţi, problema ar trebui să

stea în atenţia organelor de resort şi de la noi. Sunt cunoscute în prezent două procedee: adunarea

ouălor şi incubarea cu ajutorul incubatoarelor sau a găinilor de casă, precum şi crearea de crescătorii

artificiale care să dispună de câteva sute de femele pentru reproducere. Eforturile necesare pentru

sporirea efectivelor sunt justificate, pe lângă interesele cinegetice, şi de faptul că, prin hrana

consumată, potârnichile sunt folositoare agriculturii, atât prin distrugerea dăunătorilor, cât şi a

seminţelor de buruieni.

Recoltarea potârnichilor este admisă între 15 octombrie şi 31 decembrie. Metodele utilizate

sunt: la sărite, cu sau fără prepelicar, la goană sau în lanţ, respectiv în fâşii. Goana se organizează pe

distanţă mică, maximum 800 m. Metoda în fâşii sau în lanţ de trăgători, constă în formarea unui şir

de trăgători, între care se intercalează un număr dublu de gonaci şi care înaintează cu vântul din

spate, pentru ca potârnichile să zboare în faţa lanţului şi să nu-l traverseze, deoarece nu le place să

zboare împotriva vântului.

Ocrotirea. Fiind o specie indigenă, adaptată la noi, ea poate fi ocrotită şi înmulţită cu mai

multă grijă decât i s-a acordat până în prezent. Având în vedere avantajele economice, biologice şi

cinegetice pe care le oferă, se consideră necesară şi oportună întreprinderea unor acţiuni eficiente

pentru înmulţirea ei, precum şi creşterea intensivă.

Potârnichea de stâncă Alectoris graeca saxatilis

Cu puţin mai mare decât potârnichea cenuşie, cea de stâncă se

remarcă prin obraji, gât şi guşă albe şi mărginite de o dungă neagră.

Spatele şi pieptul sunt cenuşii, abdomenul galben-roziu şi remigele

cafenii. Pe frunte are o dungă neagră, ciocul este roşu, tarsul fără pinten.

Sexele sunt asemănătoare, cu precizarea că femelele sunt ceva mai mici.

Este o specie alpină, prezentă în masivele muntoase din Franţa,

Elveţia, Italia, Grecia, fosta Iugoslavie, Bulgaria etc.

Ţara noastră se situează la extremitatea nordică a arealului său. A

fost semnalată în regiunea Cazanelor. Prezenţa ei permanentă la noi nu

este certă. Se crede că exemplarele recoltate la noi ar proveni din fosta

Iugoslavie. Nu se vânează, fiind considerată a raritate faunisti că.

Prepeliţa, pitpalacul Coturnix coturnix L.

Descriere. Pasăre de talie mică, prepeliţa are o lungime de (17) 18.6

- 20.2 cm, din care coada 3.9 - 4.2 cm şi greutatea de 100 - 150 g.

penajul este în general de culoare brună pe cap şi spate, fiind brăzdat de

dungi transversale şi longitudinale galbene. Pe cap se remarcă trei dungi

longitudinale galbene albicioase, cele două laterale fiind situate

deasupra ochilor. Abdomenul este alb-gălbui-roziu cu dungi

longitudinale gălbui. Masculul se deosebeşte prin dungile brun

Prepeliţa

Potârnichea de stâncă

83

negricioase de pe guşă. Ciocul, brun-cenuşiu.

Prezenţa prepeliţei în teren se poate stabili, în primul rând, după glas şi, mai rar, după urme şi

excremente. Pit-pa-lac-ul masculului se poate auzi seara şi noaptea, primăvara şi la începutul verii,

femela răspunzând cu sunete mai slabe.

Deplasările în timpul migraţiei le face noaptea, în grupuri mai mari sau mai mici.

Răspândire. Este întâlnită în nordul Africii, unde iernează, până la nord de ţara noastră. Este o

pasăre de câmpie, migratoare, care la noi este oaspete de vară sau specie de pasaj primăvara şi

toamna. Soseşte în aprilie şi pleacă în septembrie. Se găseşte în estul Munteniei, în Dobrogea şi,

mai rar, în vestul ţării. Preferă terenurile plane, cultivate agricol sau fâneţe, şi este sensibilă la

îngheţuri.

Hrana constă din diferite seminţe de buruieni sau cereale, insecte, larve, râme etc. Prin hrana

consumată este utilă agriculturii.

Reproducerea. Este o pasăre poligamă, care se împerechează în aprilie-mai. Femela îşi face

cuibul pe sol şi depune (7)8 - 15 ouă, brune deschis, cu pete închise. În unii ani scoate două rânduri

de pui, iar în în care îi este distrusă prima pontă, depune una de înlocuire. Clocitul durează 16 - 20

de zile, puii nidifugi ies din ou cu un puf galben cu pete şi dungi închise longitudinale pe cap şi

spate. Ei se hrănesc la început doar cu hrană animală. Au o dezvoltare rapidă, la 20 de zile pot

zbura, iar într-o lună ajung aproape ca părinţii. Masculii nu participă la clocit sau la creşterea puilor.

Efectivele prepeliţei sunt afectate în special de locuitorii ţărilor mediteraneene, care le prind cu

plasele, precum şi de modificarea condiţiilor de mediu prin extinderea agriculturii, cu întregul ei

cortegiu de factori nefavorabili. Trebuie să subliniem aici că la aceşti factori nefavorabili se adaugă

şi răpitoarele cu păr şi pene.

Ocrotire. Pentru salvarea şi creşterea efectivelor se impun reglementări internaţionale care,

deşi puse în programul C.I.C., nu au reuşit să fie realizate până în prezent.

Recoltare. Epoca legală de vânătoare este între 15 august şi 15 noiembrie; în special, se

recomandă perioada de pasaj, care are loc aproximativ la începutul lunii septembrie. Se vânează

la picior cu câinele pontator, utilizând alice de 2 mm. Se recoltează anual doar 15 –20 000 de

piese, deoarece efectivele ei au fost în continuă scădere.

Ordinul Gruiformes

Este o grupare destul de eterogenă de păsări, de talie şi aspect diferit, cu ciocul, gâtul şi

picioarele mai mult sau mai puţin alungite. Mediul lor de viaţă este variabil, funcţie de specie.

Cele mai multe se deplasează în mod obişnuit pe sol; cu excepţia cocorilor, sunt zburătoare mai

slabe; unele înoată. După hrana consumată sunt omnivore. Puii, în general, sunt nidifugi.

Ordinul cuprinde 11 familii, dintre care amintim Familiile Gruidae, Otitidae şi Rallidae.

Familia Gruidae Brisson

Cuprinde păsări mari, cu ciocul, gâtul şi picioarele lungi, aripi lungi şi late, care depăşesc în

lungime coada, care este rotunjită. Cuibul şi-l fac pe pământ, clocind în colonii mari. La noi se pot

întâlni două specii, oaspeţi de vară sau în pasaj: Grus grus şi Anthropoides virgo.

84

Cocorul Grus grus L.

Descriere. Pasăre mare, cu lungimea de 119 - 139 cm, din care coada

ocupă 22 - 23 cm. Are o anvergură de 2 - 2.5 m, tarsul 25 - 26 (28) cm şi

greutatea de 5 - 6 kg.

Penajul, în general, este cenuşiu întunecat, fruntea, sprâncenele şi

rectricele negre, creştetul capului, la exemplarele mai bătrâne, nude şi

de culoare roşie, la cele tinere, sure. De la ochi pornesc lateral pe gât

dungi deschise. O parte din remigele secundare alungite, late şi arcuite,

atârnă în semicerc peste coadă. Femelele sunt ceva mai mici decât

masculii. Ciocul este roşiatic la bază, cenuşiu spre vârf. Picioarele negre

cu 4 degete, cel posterior situat mai sus, pe tars.

Glasul puternic, un fel de gru… gru…

Răspândire. Cuibăreşte în fosta U.R.S.S., Finlanda, Suedia şi Norvegia şi iernează în Spania şi

Africa de Nord. La noi se află mai mult în trecere, în special pe litoralul Mării Negre şi mult mai puţin în

vestul ţării. Apare în aprilie şi în septembrie-octombrie. Puţine perechi cuibăresc la noi. Este o specie

monogamă. Femelele depun câte două ouă în cuiburi amplasate pe sol.

În timpul migraţiei deplasarea se face atât ziua cât şi noaptea, în stoluri mari, la înălţime mare, în

formă de V, cu viteză de circa 50 km/h.

Hrana constă din diferite vegetale, seminţe, broaşte, melci etc.; prin consumarea porumbului poate

produce unele pagube.

Recoltarea este interzisă.

Cocorul mic Anthropoides virgo L.

Este ceva mai mic şi mai rar la noi decât cocorul. Are lungimea de 80

- 87 cm, din care coada 16 - 18 cm. Are culoarea penajului în general

cenuşie. Se remarcă pe cap un moţ, iar partea anterioară a gâtului, guşa şi

pieptul negre-albăstrui. Nu mai are remige secundare arcuite peste coadă,

ci ele se prelungesc în linie dreaptă.

Este răspândit în sudul Europei, centrul Asiei, centrul Africii. La noi se

întâlneşte foarte rar, doar în pasaj.

Familia Otidae Gray

Dropia Otis tarda L.

Descriere. Este cea mai mare pasăre terestră de la noi.

Masculul are lungimea de 108 - 118 cm, din care coada 30 - 37 cm

şi greutatea 14 - 15 (18) kg. Femela are o lungime de 85 - 95 cm,

coada de 20 - 21 cm şi o greutate de 5 - 7 kg. Penajul masculului

este alb cenuşiu pe cap şi gât, spatele şi o parte din aripi sunt

galben-ruginii, cu dungi negre transversale, pieptul şi abdomenul,

albe cenuşii, iar rectricele externe sunt albe. De o parte şi de alta a

ciocului său, drept şi negru, are mustăţi (pene fără steag) a căror

lungime creşte cu vârsta şi pot ajunge la 18 - 19 cm. Femela are

penajul ceva mai închis şi nu are mustăţi. Năpârleşte în cursul verii.

Păsările sunt dotate cu un văz foarte bun. Urmele sale ne prezintă

Cocorul

Dropia

Cocorul mic

85

trei degete lungi de 3 - 5.5 cm, cel mijlociu fiind şi cel mai lung. Picioarele sunt cenuşii negricioase.

Răspândire. Dropia este răspândită în sud-estul Europei, în Asia centrală şi în nord-estul

Africii. La noi a fost sedentară în Dobrogea, Câmpia Dunării, Banat şi Crişana. Fiind o pasăre tipică

de stepă, evită pădurea, tufişurile şi chiar denivelările de teren. Trăieşte în cârduri care iarna fac

unele deplasări în căutarea hranei.

Hrană. Se hrăneşte ziua, cu insecte, şoareci, larve, iar când acestea lipsesc, în special iarna şi

primăvara, consumă diverse vegetale: bulbi, semănături verzi, de preferinţă mazăre, fasole, orz sau

rapiţă.

Reproducere. Împerecherea are loc în aprilie-mai. În funcţie de proporţia sexelor, putem

remarca monogamia sau poligamia. În timpul rotitului, cocoşii îşi umflă penajul în mod asemănător

curcanilor şi, datorită rectricelor albe, se pot remarca de la distanţă mare. Femelele depun obişnuit

2(3) ouă într-un cuib pe pământ, pe care le clocesc 28 de zile, începând de la sfârşitul lunii mai. Puii

pot părăsi cuibul numai după 2-3 zile şi pot ajunge la maturitate doar după 1-2 ani, femelele şi 4-5

ani, masculii. Cocoşii nu iau parte la clocit şi la creşterea puilor.

Efective: 6 exemplare.

Recoltarea este interzisă.

Ocrotirea. Pentru refacerea efectivelor se impune importul unor exemplare mature şi creşterea

în captivitate în vederea recolonizării.

Dropia mică, spârcaciul Otis tetrax L.

Descriere. Are o talie evident mai mică decât dropia. Masculul are o

lungime de 45 - 49 cm, din care coada are 10 - 14 cm şi greutatea de 0.7 -

0.9 kg. Femelele sunt numai cu puţin mai mici. Penajul este diferit, în

funcţie de sex. Cocoşii au creştetul capului brun ruginiu, brăzdat de dungi

negre, gâtul negru, pe el remarcându-se dungi albe care coboară de la

urechi, formând un inel pe gât. Pe piept se remarcă un inel alb mai lat; şi

pe spate culoarea este brună închis, cu dungi transversale subţiri negre, iar

abdomenul şi o parte din tectrice şi rectrice, albe. Pe acestea din urmă ies

în evidenţă două dungi întunecate, transversale şi terminale. Femelele au

capul, gâtul şi pieptul gălbui, spatele şi laturile corpului brune ruginii, iar abdomenul albicios. Atât

pe gât cât şi pe piept şi spate se remarcă dungi subţiri transversale, negre. Ciocul, cenuşiu cafeniu,

cu puncte negre; picioarele, gălbui.

Răspândire. Este răspândită în regiunea Mării Mediterane, spre centrul Europei, până în sudul

Ucrainei. La noi este în trecere şi foarte rar, oaspete de vară, manifestând preferinţe pentru

terenurile deschise de stepă. Poate fi observată primăvara şi toamna în Dobrogea şi Bărăgan, în

cârduri destul de mari. Se subliniază că la noi se întâlneşte subspecia Otis tetrax orientalis Hart.

Hrană. Consumă atât hrană animală cât şi vegetală.

Reproducere. Se împerechează în aprilie, iar femelele depun 2 - 3 ouă verzi măslinii cu pete

şterse, în cuiburi situate pe sol.

Recoltare. Vânarea acestei specii este interzisă din cauza efectivelor scăzute, consecinţă a

modificărilor importante ale mediului său de viaţă.

În ultimii ani nu a mai fost semnalată.

Familia Rallidae Vieillot

Cuprinde 132 specii de păsări, de talie mică şi mijlocie, răspândite pe întreg globul pământesc,

fiind întâlnite prin lunci şi bălţi, câmpii umede, mlaştini. Ele sunt alergătoare, zburătoare sau

înotătoare. Hrana lor este atât animală cât şi vegetală. Au penajul bogat, în culori închise. La noi

Spârcaciul

86

sunt cunoscute 7 specii, dintre care amintim: Fulica atra (lişiţa), Crex crex (cristel) şi Gallinula

chloropus L. (găinuşa de baltă), toate având o caracteristică comună, aceea că îşi iau greu zborul,

preferând să înoate sau să alerge pe jos.

Lişiţa Fulica atra L.

Descriere. Pasăre mijlocie cu lungimea de 37 - 43 cm, din care coada 5.6

- 6.2 (7) cm şi greutatea 0.6 - 1 kg. Penajul de pe cap şi gât este negru,

spatele negru-cenuşiu, iar abdomenul, negru-albăstrui. Pe frunte are o pată

albă. Femelele sunt ceva mai mici decât masculii, iar exemplarele tinere au

guşa şi pieptul albe-brune. Picioarele cenuşii-verzui şi ciocul ascuţit, cu

vârful albăstrui. Glasul este un ţipăt ascuţit.

Răspândire. Lişiţa este răspândită în regiunea palearctică, în India şi

Australia. La noi este oaspete de vară sau în pasaj, fiind apreciată ca cea mai

frecventă pasăre de apă întâlnită în Deltă şi în toate bălţile din ţara noastră.

Hrana. Se hrăneşte cu plante acvatice, insecte, larve, melci etc.

Reproducerea. Împerecherea are loc în martie - aprilie. Femela depune 7 - 9(12) ouă gălbui cu

pete mici negre cafenii, într-un cuib construit pe plaur, suspendat pe stuf şi mai rar, în sălcii. Puii

sunt nidifugi.

Duşmanii lişiţei sunt răpitoarele cu pene, ciorile cenuşii şi unele mamifere acvatice. Omul poate

provoca distrugeri mari prin adunarea ouălor; de asemenea, inundaţiile îi pot cauza pierderea pontei.

Recoltarea este permisă între 15 august şi 15 martie, prin apropiere sau la goană. Tirul este

destul de uşor şi se trage cu alice de 3 mm.

Găinuşa de baltă, corla Gallinula chloropus L.

Pasăre mai mică decât precedenta, atingând 31 - 34 cm, din care

coada are 7.8 - 8.4 cm şi greutatea 250 - 300 g.

Penajul este brun-măsliniu, cu excepţia târtiţei şi a mijlocului

abdomenului, care sunt albe. Tot albe sunt penele subcaudale şi o parte

din penele situate pe laturile corpului. Pe frunte are o placă roşie.

Ciocul este roşu, cu vârful galben şi picioarele verzi -gălbui.

Este o pasăre răspândită pe aproape întregul glob. La noi este

oaspete de vară din aprilie până în toamnă şi îşi duce traiul retras în desişurile stufului. Se hrăneşte

cu insecte, moluşte, larve, seminţe şi diverse alte vegetale.

Pasăre monogamă, depune obişnuit două rânduri de ouă în cuiburi construite de ea sau în cele

părăsite. Ponta este formată din 7 - 12 ouă, albe cu pete mici, roşii-cafenii închis. Puii sunt nidifugi.

Obişnuit, nu formează obiect de vânătoare. Se îmblânzeşte uşor. În viitor este posibil ca atenţia

vânătorilor să se îndrepte şi asupra ei, în lipsa altor specii. Se recoltează între 15 august şi 15 martie.

Cârsteiul de baltă Rallus aquaticus Linnaeus

Oaspete de vară ce cloceşte frecvent în toate zonele umede de la noi. Ponta

este formată din 7 - 10 ouă.

Vânarea interzisă.

Lişiţa

Găinuşa de baltă

Cârsteiul de baltă

87

Cristelul, cârsteiul de câmp Crex crex L.

Pasăre mică, de 25 - 27 cm lungime, din care coada are 6 - 6.5 cm.

Penajul este brun-negricios, cu nuanţe mai deschise pe cap şi gât, cu dungi

brune şi pete alb-gălbui. Caracteristică este pata roşie de pe aripă. Ciocul

cenuşiu-roşcat şi picioarele cenuşii. Glasul masculului poate fi auzit din

aprilie până în iulie, de seara până dimineaţa.

Este răspândită în Europa şi vestul Asiei. La noi, oaspete de vară sau

în pasaj. Se întâlneşte în fâneţe, unde îşi face şi cuibul pe sol.

Hrana consumată este compusă din vieţuitoare mici din fâneţe şi

vegetale, în special seminţe şi părţi ale plantelor.

Femela depune 8 - 12 ouă gălbui sau roşcate, cu pete brun-roşcate.

Recoltarea interzisă.

Cresteţul pestriţ Porzana porzana Linnaeus

Oaspete de vară ce soseşte la sfârşitul lunii martie; cuibăreşte în zone

mlăştinoase, în bălţile cu vegetaţie acvatică. Depune o pontă de 8-11 ouă.

Vânătoarea interzisă.

Ordinul Charadriiformes (Limicolae)

Ordin destul de bogat, ce grupează 9 familii, din care la noi se întâlnesc specii din 6 familii.

Sunt specii terestre, semiacvatice sau acvatice, întâlnite pe lângă ape marine sau dulci. Din acest

ordin interesează, din punctul nostru de vedere, o singură familie: Familia Charadriidae.

Familia Scolopacidae

Cuprinde cea mai mare parte din speciile ordinului. Păsările au dimensiuni variabile. Se hrănesc

cu viermi, moluşte, insecte. Sunt răspândite pe întregul pământ, sunt migratoare, au sexele

asemănătoare, trăiesc în grupuri mai mari sau mai mici. În fauna noastră există 39 specii, din care

ne interesează doar sitarul şi cele trei becaţine. Se mai pot aminti nagâţul, culicul, cioc-întors,

cătăliga şi fluierarii.

Sitarul Scolopax rusticola L.

Descriere. Este o pasăre de 33 - 38 cm lungime, cu coada de 7.5 –

10.3 cm şi greutatea de 250 - 300 g. penajul, variat colorat, prezintă pe

cap o alternanţă de 3 dungi late, transversale, negre şi 3 gălbui ruginii.

Spatele este brun-ruginiu cu pete negre şi dungi cenuşii. Pieptul şi

abdomenul sunt albe-gălbui, cu dungi subţiri, transversale, brune.

Vârsta se poate stabili cercetând prima remige care, la tineri are

Cristelul de câmp

Sitarul

Cresteţul pestriţ

88

marginea dinţată, iar la adulţi, întreagă. Culoarea părţii înguste este albă la adulţi şi pătată la tineri

până la un an. Sitarul are un zbor greoi şi, în caz de pericol, se lipeşte de sol. Năpârleşte treptat din

iulie până toamna. Ciocul lung de 6.6 - 8.2 cm este cenuşiu şi are o conformaţie deosebită, în sensul

că maxilarul superior depăşeşte şi acoperă vârful celui inferior. Această prelungire se poate mişca

independent în sus, facilitând prinderea hranei în sol. Glasul masculului (quor, quor, quor…psit,

psit) sau al femelei (hast, hast) pot fi auzite seara şi, mai rar, dimineaţa, în lunile martie-aprilie.

Sitarul, pe lângă văz şi auz, are dezvoltat şi simţul pipăitului, care este şi mai dezvoltat la vârful

ciocului.

Răspândire. Este o pasăre răspândită în nordul Europei şi Asiei. La noi este în pasaj şi, mai rar,

oaspete de vară; în unele cazuri rămâne şi peste iarnă la noi. Se întâlneşte în pădurile umede sau pe

islazuri împădurite.

Răspândirea sa este determinată de umiditatea solului.

Hrană. Se hrăneşte seara şi dimineaţa cu râme, larve şi insecte pe care le prinde în găurile pe

care le face cu ciocul în pământul moale sau de sub litieră.

Reproducere. Împerecherea are loc în martie - aprilie; femela depune 4 ouă brune deschis cu

pete roşcate.

Recoltarea are loc între 1 septembrie - 30 aprilie, recolta anuală fiind evaluată la 4.500 - 5.000

piese. Se împuşcă la pândă, la sărite sau la goană. Pânda se face seara, în timpul primăverii, când

păsările se ridică în zbor după apusul soarelui. Zborul de seară durează 15 - 25 minute. Vânătorul îşi

alege locul la marginea pădurii sau a poienii. Are nevoie de îmbrăcăminte adecvată, un câine de

aport sau o lanternă pentru a găsi vânatul căzut. Vânătoarea la sărite se practică în pădurile mai rare,

cu un prepelicar sau 2 gonaci. Goana este mai puţin recomandabilă din cauză că sunt împuşcate mai

multe femele. Se trage cu alice de 2 ½ mm. Trofeul este o pană mică, situată pe fiecare aripă, înainte

de prima remige, denumită pana pictorului.

Becaţina Gallinago gallinago L.

Se mai cunoaşte sub denumirea de becaţină comună, are o

lungime de 23 - 31.2 cm, din care coada 5.8-7.5 cm şi ciocul 6.4

- 7.4 cm. Penajul pe spate, brun-negricios. Are pe creştetul

capului o dungă longitudinală gălbuie, mărginită de două dungi

de culoare mai închisă. Are abdomenul şi o parte din penele

cozii albe. Coada, cu marginea albăstrie, este formată din 14

pene. Ciocul este negru la vârf, picioarele brune-cenuşii. Glasul,

un ţipăt răguşit.

Este răspândită în Europa şi nordul Asiei. La noi, o specie de pasaj, comună în luncile umede şi

fâneţe. Unele exemplare rămân la noi şi iarna. Se recoltează între 1 septembrie - 30 aprilie, la picior

cu câine prepelicar, folosind alice de 1 ½ - 2 mm. Zborul în zig-zag îngreunează tirul.

Becaţina mare Gallinago media Loth.

Este cunoscută şi sub denumirea de dublă (Capella media). Are o

lungime de 26 - 29 cm, coada 3.4 - 4.6 şi ciocul de 6 - 6.6 cm. Penajul

pe spate este negricios cu 4 dungi galbene ruginii. Creştetul capului este

colorat asemănător cu cel al becaţei comune.

Pieptul, gălbui-roşcat, abdomenul alb; coada este formată din 16

rectrice de culoare roşie-ruginie, cu benzi întunecate la margine, cu o

dungă albă şi cu rectricele din margine, câte trei de o parte şi de alta a

cozii, albe. Ciocul, brun-negricios cu baza albă, picioarele roşii- surii.

Becaţina

Becaţina mare

89

Nu dă glas când se ridică în zbor.

Răspândită în nordul Europei şi NV Siberiei, iernează în Africa, Asia Mică, Peninsula

Balcanică şi Italia. La noi, specie de pasaj, întâlnită pe pajiştile mlăştinoase şi în Deltă.

Zborul este drept şi are o viteză nu prea mare.

Vânătoarea interzisă.

Becaţina mică Lymnocryptes minimus Brünn

Se întâlneşte şi sub denumirea de becaţină surdă. Are o lungime de

21.1 - 22.4 cm, coada de 4.4 - 5.8 cm şi ciocul de 3.7 - 4.4 cm. Penajul de

pe spate este brun-roşcat cu pete negre, cu trei dungi longitudinale roşcate,

alternând cu patru dungi gălbui. Pe creştet are o dungă lată brună

negricioasă, încadrată de două dungi înguste gălbui. Deasupra ochiului are

o sprânceană brună. Pieptul ruginiu-cenuşiu, abdomenul alb şi coada

formată din 12 rectrice negre cu benzi ruginii. Ciocul negricios cu baza

albicioasă, iar picioarele roz-albicioase. Nu dă glas în zbor.

Răspândită în nordul Eurasiei; la noi apare în trecere primăvara şi

toamna. Se vânează ca şi celelalte becaţine. Tirul este uşurat de faptu l că zboară cu viteză mică.

Se recomandă ca pentru becaţine să se creeze în locurile frecventate locuri de atracţie prin

bogăţia hranei. Ele se aleg pe marginea bălţilor, unde se întoarce pământul cu hârleţul pentru a-i

asigura afânarea şi se stropeşte cu sânge de vită sau must de bălegar, pentru a favoriza instalarea

viermilor. În felul acesta se creează o abundenţă mare de hrană într-un teren afânat, uşor

penetrabil cu ciocul.

Se recoltează între 1 septembrie şi 30 aprilie.

Nagâţul Vanellus vanellus L.

Pasăre de talie mijlocie (32 cm), cu spatele şi aripile negre-verzui, creştetul şi

guşa negre. Obrajii şi pântecele albe. Capul negru-verzui, cu un smoc de pene

lungi şi înguste (10 - 11 cm). Tectricele supracodale roşii-ruginii, frecvent în

biotopul bălţilor ca oaspete de vară (martie-octombrie). Izolat iernează şi la noi.

Se recoltează între 15 august şi 15 martie.

Culicul Numenius arquata L.

Pasăre se 55 - 60 cm, cu penajul cafeniu deschis, cu pete alungite,

cafenii închis, pântecele şi gambele, albe. Ciocul sur-roşcat este foarte lung,

spre vârf uşor încovoiat în jos. Picioarele, sur-albastre. Oaspete de vară şi de

pasaj (februarie-noiembrie). Întâlnită în regiunea locurilor litorale.

Nu se recoltează.

Becaţina mică

Nagâţul

Culicul

90

Fluierarul de munte Tringa hypoleucos L.

Pasăre de 20 cm, cu picioare subţiri destul de lungi. Ciocul este cam

de lungimea capului. Aripile în formă de semilună. Pe spate brună -surie

cu pete negre, iar pântecele alb.

Oaspete de vară frecvent de la Dunăre până în regiunile montane. În

Delta Dunării mai poate fi întâlnită o altă specie, Tringa totanus

(fluierarul cu picioare roşii - 28 cm lungime). De asemenea, putem

aminti ca frecventă şi prezenţa în timpul pasajului a fluierarului de zăvoi

– Tringa ochropus.

La toţi fluierarii, vânătoarea este interzisă.

Bătăuşul Philomachus pugnax

Pasăre de 22 - 31 cm lungime, la noi în pasaj, mai ales în lungul Dunării.

Se poate recolta între 1 septembrie - 30 aprilie.

Ordinul Columbiformes

Este constituit din păsări arboricole terestre, cu o talie mijlocie sau mică, cu corpul îndesat. Au

un zbor iute. Sunt păsări monogame. Din cele două familii cunoscute la noi ne vom referi doar la

Familia Columbidae.

Familia Columbidae Gray

Păsări de talie mijlocie, bune zburătoare, cu aripi lungi şi ascuţite. Trăiesc în perechi, îşi depun

ouăle, câte două, în cuiburi. Puii cer o îngrijire relativ lungă în cuib. La început aceştia sunt hrăniţi

cu un lichid lăptos secretat de guşa părinţilor. Se cunosc 289 de specii, răspândite pe toate

continentele, dintre care la noi trăiesc 4 specii.

Porumbelul gulerat Columba palumbus L.

Este o pasăre de talie mijlocie, cu lungimea totală de 42.2 - 45 cm, din

care coada are 15.3 - 17.5 cm, greutatea de circa 500 g. Penajul pe cap şi

gât este albastru închis, pe fiecare parte a gâtului cu câte o pată albă.

Spatele este cenuşiu albăstrui, abdomenul cenuşiu, coada cenuşie-

negricioasă, spre vârf cu o dungă cenuşiu-albăstruie. Ciocul are baza roşie

şi vârful galben. Glasul caracteristic. Are o răspândire destul de largă,

cuprinzând în arealul său întreaga Europă şi Asia vestică. Iernează în sudul

Europei şi nordul Africii. La noi este oaspete de vară sau în pasaj, fiind

întâlnit în pădurile de deal şi munte. Trăieşte în stoluri mai mari sau mai

mici. Doarme în zbor. Hrana lui constă din omizi, insecte, melci, apoi Porumbelul gulerat

Fluierarul de munte

Bătăuşul

91

seminţe de fructe, muguri şi părţi din frunze sau flori.

Este o specie monogamă; cuibăreşte în arbori; depune obişnuit două ponte (aprilie şi iunie),

fiecare de câte două ouă albe, strălucitoare, pe care le cloceşte 17 - 19 zile. Puii rămân în cuib 2 - 3

săptămâni, după care, înainte de a zbura, au nevoie de o săptămână de acomodare. La clocit şi la

creşterea puilor iau parte ambii părinţi.

Efectivele sale nu sunt cunoscute; în orice caz, ele nu sunt prea mari, la aceasta contribuind în

principal duşmanii săi, care sunt răpitoarele cu pene, jderul şi pisica sălbatică, ciorile şi coţofenele.

Anual se recoltează prin împuşcare circa 12 000 de porumbei, dintre care o bună parte sunt guleraţi.

Se vânează între 1 august şi 31 martie. Se cunosc mai multe metode. Astfel, primăvara poate fi

vânat prin metoda apropierii sau cu chemătoarea. Vara pot fi vânaţi la pândă la locurile de hrănire,

la adăposturi, sărării sau locurile de dormit. În toate cazurile vânătorul trebuie să se camufleze bine

sau să se apropie cu mare atenţie, având în vedere că porumbeii au simţuri ascuţite. Se trage cu alice

de 3 mm.

Porumbelul de scorbură Columba oenas L.

Pasăre de 32 - 35 cm lungime, cu coada de 11.5 - 14 cm şi greutatea de

250 - 35 g. Penajul său are pe cap şi pe gât o culoare albastră, pe spate

cenuşiu-albastru întunecat, cu o pată verzuie pe gât; pieptul şi abdomenul,

albastre şters. Pe tectrice se remarcă două dungi închise şi întrerupte. Ciocul

gălbui, cu baza roşie.

Aria de răspândire este asemănătoare cu a porumbelului gulerat. La noi,

oaspete de vară, uneori sedentar; cuibăreşte în scorburi. Este frecvent întâlnit.

Înmulţirea, hrana, obiceiurile şi recoltarea sunt asemănătoare cu cele indicate

la porumbelul gulerat.

Turturica Streptopelia turtur L.

Este o pasăre de 29.6 - 31.5 cm lungime, cu coada de 11.5 - 14.6 cm şi

greutatea de circa 160 g. Are creştetul şi ceafa albastre-cenuşii, pe gât cu dungi

albe şi negre (care lipsesc la exemplarele tinere), spatele brun-ruginiu cu pete

negre, pieptul roşcat, abdomenul albăstrui-cenuşiu, iar coada neagră, cu o

dungă albă. În zbor coada se desface în formă de evantai. Glasul caracteristic:

tur, tur…, oarecum răguşit.

Răspândită în Europa, nordul Africii şi vestul Asiei, la noi este oaspete de

vară din aprilie până în septembrie. Se întâlneşte în pâlcuri de pădure şi în

livezi. Hrana sa constă din seminţe şi insecte. Este monogamă; ambii soţi iau

parte la clocirea pontelor de câte 2 ouă albe strălucitoare pe care le depune în mai şi iulie. Cuibul îl

construieşte în tufe sau arbori. Incubaţia ouălor durează 14 zile. Puii pot zbura după circa 25 de zile.

Efectivele turturelei sunt afectate de răpitoare şi om care recoltează anual 28 000-30 000 piese.

Vânătoarea este permisă între 1 august şi 31 martie şi se practică la pândă seara şi dimineaţa, la

locurile de trecere spre apă sau hrană. Zborul este rapid şi se folosesc cartuşe cu alice de 2 mm.

Guguştiucul Streptopelia decaocto Friv.

Este o pasăre de mărimea aproximativă a turturicii, cu penajul în general

violaceu, cu gâtul şi pieptul roz deschis şi cu o pată neagră în formă de semilună pe

gât. Glasul este gu… gu… gu…

Originară din Asia, s-a răspândit în sud-estul Europei. La noi a apărut relativ

Porumbelul de scorbură

Turturica

Guguştiucul

92

recent, azi practic fiind răspândit în toată ţara, în special în jurul localităţilor. Este sedentară. Hrana

este atât vegetală cât şi animală. Cuibăreşte în arbori, clădiri sau chiar la sol. Depune 3-4 ponte a câte

2 ouă. Recoltarea: între 1 august şi 31 martie.

Ordinul Strigiformes

Cuprinde răpitoarele de noapte, care se caracterizează prin cap mare, cu orbitele mari, ochii

îndreptaţi înainte, înconjuraţi de pene fine dispuse radiar. Au ciocul foarte puternic şi încovoiat. Au

aripi late şi lungi, picioare cu gheare puternice, degetul extern poate fi îndreptat şi înapoi. Sunt

dotate cu auz şi văz ager. Hrana constă din pradă vie. Strigidele mai mari din acest ordin atacă

păsările şi iepurii, iar cele mai mici se hrănesc cu rozătoare. Îşi înghit prada întreagă, eliminând

părţile nedigerabile pe gură sub forma unor cocoloaşe ( ingluvii).

Cuibăresc în scorburi, crăpături, stâncării sau clădiri. Depun 2 - 10 ouă albe şi rotund eliptice. Puii,

orbi la început şi acoperiţi de un puf albicios, sunt nidicoli, având nevoie de îngrijire lungă înainte

de a părăsi cuibul.

Ordinul este reprezentat printr-o singură familie, prezentă şi la noi: Familia Strigidae Gray,

care cuprinde circa 200 specii răspândite pe întregul glob pământesc. La noi trăiesc 11 specii, dintre

care amintim:

- Buha Bubo bubo, pasăre de 62 - 82 cm, sedentară, rară la noi;

- Ciuful de pădure Asio otus, mai mic, de 33 - 37 cm lungime, sedentar, uneori şi

oaspete de iarnă, frecvent la noi;

- Ciuful de baltă Asio flammeus, de 33 - 37 cm, oaspete de iarnă, întâlnit în regiuni fără

păduri mlăştinoase;

- Ciuşul Otus scops;

- Cucuveaua Athene noctua;

- Ciuvica Glaucidium passerinum;

- Huhurezul mare Strix uralensis, de 57 - 67 cm lungime, oaspete de iarnă;

- Huhurezul de pădure Strix aluco, cu o lungime de 40 - 43 cm, este sedentar şi mai

frecvent întâlnit în pădurile de câmpie.

Toate speciile acestei familii sunt ocrotite de lege, împuşcarea lor fiind interzisă pe două

considerente: efectivele relativ mici şi faptul că, prin hrana consumată, sunt mai mult folositoare

decât dăunătoare.

Buha Ciuful de pădure

93

Ciuşul Ciuful de baltă

Ciuvica Cucuveaua

Huhurezul mic Huhurezul mare

94

Ordinul Passeriformes

Cuprinde un mare număr de specii, circa 5.500 repartizate în 60 de familii, răspândite pe tot

globul. La noi sunt cunoscute 22 de familii, din care pentru vânătoare prezintă interes câteva specii

din Familia Corvidae şi Familia Turdidae.

Familia Sturnidae

Cuprinde păsări de talie mică, răspândite în majoritatea regiunilor globului. Se hrănesc atât cu

insecte, viermi etc., cât şi cu seminţe, fructe ş.a.

Graurul comun Sturnus vulgaris L. 1758

Oaspete de vară, comun; cuibăreşte în aproape toată ţara, în scorburi,

crăpături de stânci, taluzuri. Ponta formată din 5-7 ouă o clocesc timp de 11 -

12 zile atât femela, cât şi masculul. În iunie graurii depun a doua pontă. Puii

devin independenţi după circa 30 de zile.

Se recoltează între 1 august - 31 martie.

Graurul dobrogean Sturnus vulgaris balcanicus L. 1758

Regiunea auriculară purpurie; tectricele supracodale sunt verzi până la vânăt; penele guşii, verzi.

Cloceşte în Oltenia, Muntenia şi mai ales în Transilvania şi Banat. Depune două ponte anual, în aprilie-

iunie. Ponta este de 5 - 7 ouă pe care le clocesc timp de 10 - 12 zile.

Se recoltează între 1 august şi 31 martie.

Familia Corvidae Gray

Cuprinde păsările cele mai mari şi mai puternice din Ordinul Passeriformes. Au talii mijlocii

sau mari, cioc puternic, relativ lung, ascuţit şi drept, înconjurat la bază cu pene scurte şi tari.

Picioarele sunt puternice, penajul de culoare cenuşie la negru. Glasul constă din ţipete neplăcute. La

noi sunt cunoscute 9 specii, dintre care cel puţin 4 produc pagube vânatului, fapt pentru care sunt

combătute.

Corbul Corvux corax L.

Pasăre mare, de 63 - 72 cm lungime, cu coada de 23.5 - 27 cm, ciocul

de 7 - 8.5 cm şi greutatea de 1 - 1.5 kg. Penajul este negru cu luciu

metalic. În zbor, coada are vârful alungit şi obtuz, spre deosebire de

celelalte ciori, la care este rotunjit. Glasul, un croncănit caracteristic.

La noi este răspândit în toată ţara, mai frecvent în regiunea

subcarpatică. Este sedentar. Hrana, mai mult animală, este constituită din

hoituri, pui de păsări, viermi, insecte, şoareci, pui de iepure şi uneori

chiar iepuri adulţi. Deşi produce pagube vânatului, efectivele sale mici

determină tolerarea sa, fiind ocrotit de lege şi declarat monument al

naturii. Corbul

Graurul comun

95

Cioara cenuşie, cioara grivă Corvus corone cornix L.

Se mai numeşte şi cioara grivă ardelenească, pe considerentul că este

răspândită în Transilvania, Bucovina şi Banat, spre deosebire de o altă

subspecie Corvus corone sardonius (cioara grivă sudică), care este

răspândită în Muntenia şi Dobrogea.

Are o lungime de 43 - 50.5 cm, coada de 18.5 - 21.2 cm şi ciocul de

4.7 - 5.4 cm. Are capul, gâtul, aripile şi coada negre, restul corpului

cenuşiu. Subspecia sardonius are un corp ceva mai mic şi are acelaşi

colorit, însă cu nuanţe mai deschise.

Ambele subspecii sunt sedentare, eventual eratice iarna. Efectivele

sunt destul de mari. Hrana constă din insecte, şoareci, melci, ouă, pui de

păsări sau iepuri, potârnichi, prepeliţe sau diverse vegetale (seminţe, porumb crud etc.).

Datorită pagubelor mari pe care le produce, trebuie combătută până la limite tolerabile, în tot

timpul anului.

Cioara grivă sudică Corvus corone sardonius

Specie sedentară. Se întâlneşte frecvent în sudul şi estul ţării. Cuibăreşte frecvent la câmpie şi

dealuri sau mai rar în zona montană. Se poate recolta tot timpul anului.

Cioara grivă vestică Corvus corone corone

Specie sedentară întâlnită pe alocuri în Banat şi Transilvania de

sud. Se poate recolta tot timpul anului.

Cioara de semănătură Corvus frugilegus L.

Are o lungime de 42 - 52 cm, coada de 16 - 21 cm, ciocul de 5.1 -

5.5 cm. Ciocul, picioarele şi ghearele sunt negre. Penajul este negru,

cu o pată albă la baza ciocului.

Este sedentară şi eratică, foarte frecventă pe câmpie, în stoluri

numeroase. Cuibăreşte în colonii. Hrana sa constă din viermi, insecte,

ouă, pui de păsărele, precum şi vegetale. Prin natura hranei produce

pagube vânatului şi agriculturii, prin consumarea porumbului. Trebuie

recoltată, urmărind scăderea efectivelor, în tot timpul anului.

Stăncuţa Corvus monedula L.

Are dimensiuni evident mai mici decât cioara de semănătură. Are culoarea

penelor pe cap, spate şi coadă neagră; pe spate se remarcă o pată cenuşie. La

exemplarele mai bătrâne se poate forma un guler semilunar alb. Abdomenul este

cenuşiu-albicios. Ciocul şi picioarele, negre. Este omnivoră prin hrana

consumată, producând pagube pentru care este considerată dăunătoare şi este

Cioara cenuşie

Stăncuţa

Cioara grivă vestică (detaliu )

Cioara de semănătură (detaliu)

96

combătută atunci când efectivele ei sunt prea mari.

Se recoltează între 1 august şi 31 martie.

La noi s-au identificat două subspecii:

- Corvus monedula spermologus Vicill – stăncuţa apuseană, oaspete de iarnă sau sedentară.

- Corvus monedula soemmeringii Fisch – stăncuţa, care are pata de pe ceafă albicioasă şi

alungită pe gât; este sedentară.

Coţofana, ţarca Pica pica L.

Este o pasăre de dimensiuni mai mici decât stăncuţa, remarcându-se prin coada

sa lungă de 21 - 28 cm. Are penajul negru, cu excepţia abdomenului, a părţii

posterioare a spatelui şi, parţial, a aripilor, care sunt albe.

Are o largă răspândire în regiunile de câmpie, unde există o alternanţă de păduri

şi câmpuri deschise, precum şi în zăvoaie. Este sedentară; vara trăieşte izolat, iar

iarna în stoluri. Este omnivoră, consumând fructe şi seminţe, ouă şi pui de păsări,

între care amintim potârnichi, fazani, porumbei, prepeliţe etc., ca şi pui de iepure.

Prin pagubele cauzate se situează printre cele mai dăunătoare dintre corvide, fapt

pentru care trebuie recoltată tot timpul anului.

Gaiţa Garrulus glandarius L.

Este o pasăre aproximativ de mărimea stăncuţei, cu penajul cenuşiu-

roşcat. Pe aripi are dungi transversale negre, albastre şi albe. Coada are baza

cenuşie-albă, spre vârf neagră cu dungi albăstrui. De o parte şi de alta a

ciocului are dungi negre, care lasă impresia că are mustăţi. Ciocul negru,

picioarele sur-roşcate. Glasul este foarte diferit, după unii având posibilitatea

să imite ţipătul unor răpitoare sau a altor vieţuitoare.

La noi este sedentară, cu deplasări eratice. Hrana ei constă din ghindă şi

jir, insecte, ouă şi pui de păsări, precum şi din diverse seminţe. Efectivele

actuale sunt apreciate ca fiind prea mari şi trebuie scăzute, prin recoltare în

tot timpul anului.

Familia Turdidae Gray

Cuprinde peste 300 specii de talie mică şi mijlocie, dintre care la noi sunt cunoscute 200 specii.

Câteva dintre ele prezintă interes pentru vânători: sturzul de iarnă, sturzul de vâsc şi mierla.

Sturzul de iarnă, cocoşarul Turdus pilaris L.

Este o pasăre relativ mică, cu capul, ceafa şi târtiţa cenuşii, spatele este brun-

castaniu, coada este neagră, abdomenul albicios, ciocul galben, iar picioarele,

brune.

La noi apare în noiembrie şi pleacă în martie. Se observă în stoluri, în livezi,

vii şi păduri.

Se poate împuşca în intervalul 1 august - 31 martie.

Coţofana

Gaiţa

Sturzul de iarnă

97

Sturzul de vâsc Turdus viscivorus L.

Are 27 - 29 cm lungime, coada de 10.5 - 12.3 cm, fiind cel mai mare

dintre sturzi. Penajul ruginiu-gălbui până la alb-gălbui cu pete brune pe

gât şi piept, aripile brune, coada sură-cafenie, ciocul cafeniu, la bază

gălbui, picioarele roşii.

La noi este sedentar şi eratic. Vara se întâlneşte în regiunea

dealurilor, iar iarna apare la şes. Este omnivor, depune două ponte pe an.

Perioada de recoltare: între 1 august şi 31 martie.

Sturzul cântător Turdus philomelos

Oaspete de vară. Apare frecvent în martie, în păduri, de la câmpie

până la munte, unde cuibăreşte. Sporadic iernează în Delta Dunării. Se

poate recolta între 1 august şi 31 martie.

Sturzul de vii Turdus iliacus

Mai mult specie de pasaj primăvara şi toamna (din octombrie până în

iunie). Se poate recolta între 1 august şi 31 martie.

Mierla Turdus merula L.

Pasăre de dimensiunile sturzilor, cu penajul complet negru, are ciocul şi

pleoapele galbene, picioarele cafenii. Femelele se deosebesc, deoarece au

pieptul sur cu pete albicioase sau roşcate.

La noi este sedentară, frecvent întâlnită în toată ţara, în păduri.

Recoltarea este interzisă.

Fam Alaudidae

Cuprinde păsări de talie mică, cu penaj în general brun. Cuibăresc pe sol şi se hrănesc cu

insecte, viermi, seminţe etc. Sunt răspândite atât în zonele temperate, cât şi în cele calde.

Ciocârlanul Galerida cristata L. 1758

Sturzul de câmp

Mierla

Sturzul cântător

Sturzul de vii

98

Pasăre sedentară de 16.5 - 17.5 cm, cu

un moţ de pene pe cap. Cloceşte în locuri

aride, pietroase. Depune 3-5 ouă pe care le

cloceşte două săptămâni.

Poate fi recoltată între 1 august şi 31

martie.

Ciocârlanul

99

PEŞTII DIN APELE DE MUNTE

NOŢIUNI DE MORFOLOGIE, ANATOMIE ŞI REPRODUCERE

Peştii fiind adaptaţi mişcării în apă, au un corp alungit, hidrodinamic, compus din cap, trunchi

şi coadă. Capul este delimitat de fanta branhială, acoperită de opercul. De la această fantă până în

dreptul orificiului anal se delimitează trunchiul, iar de la acest orificiu spre partea posterioară a

peştilor se găseşte coada. Pe corp se remarcă înotătoarele şi linia laterală. La peşti se întâlnesc:

orificiul bucal, orificiul anal, orificiul genital şi deschiderea branhială, situată în urma operculilor,

care sunt dispuşi de o parte şi de alta a corpului. Obişnuit, pe cap se găsesc doi ochi dispuşi lateral.

Înotătoarele sunt în număr variabil, în funcţie de specie şi se clasifică în înotătoare neperechi şi

înotătoare perechi. Înotătoarele perechi sunt cele pectorale şi cele ventrale, corespunzând

membrelor de la celelalte vertebrate. Cele neperechi sunt dorsala, anala şi caudala. Remarcăm că la

unele specii întâlnim, între dorsală şi caudală, o înotătoare mai mică, denumită adipoasă. Aceasta

este caracteristică Familiei Salmonidae. Atât dorsala cât şi anala pot fi formate din mai multe

înotătoare. Înotătoarele sunt constituite din formaţiuni de susţinere, denumite radii, care pot fi

simple sau ramificate, rigide sau flexibile şi dintr-un tegument. Numărul radiilor, în special din

dorsală şi anală, se ia în considerare în sistematică, deoarece se păstrează constant în cadrul

unităţilor taxonomice superioare.

Caracterele studiate la peşti sunt de două feluri: plastice (acelea care se referă la măsurători),

respectiv lungimi, lăţimi, înălţimi, greutăţi, şi meristice (acelea care se referă la numărători),

respectiv numărul de radii la înotătoare, numărul de dorsale, numărul de vertebre.

Pentru măsurarea lungimii corpului la salmonide se utilizează măsurătorile preconizate de

Smith.

În practică se utilizează următoarele măsurători:

L = lungimea mare (de la vârful botului la vârful cozii);

l = lungimea de la vârful botului la baza cozii;

H = înălţimea în dreptul dorsalei;

h = înălţimea cea mai mică;

ls = lăţimea spatelui;

G = greutatea.

Majoritatea peştilor au corpul acoperit cu solzi. Numărul lor însumat pe linia laterală poate da

indicii în legătură cu determinarea speciei. Solzii pot servi şi la determinarea vârstei. Pe suprafaţa

opercul linia laterală aripioară dorsală adipoasă aripioară caudală

aripioară aripioară aripioară pectorală ventrală anală

Elementele principale pentru descrierea salmonidelor

Lungimea corpului fără caudală

Lungimea totală

100

lor se disting inele concentrice al căror număr indică vârsta. Practic, solzii (5 - 7) se recoltează de la

peştii vii sau conservaţi în sare, se spală 5-10 minute cu o soluţie slabă de amoniac şi apoi, cu lupa,

se numără inelele. Lăţimea lor poate fi influenţată de condiţiile de existenţă în care trăieşte peştele.

Astfel, în structura lor se disting inele mai înguste de iarnă şi inele mai late de vară(un inel îngust şi

un inel lat reprezintă un an de viaţă).

Linia laterală este un organ caracteristic peştilor. Se găseşte pe părţile laterale ale corpului şi

este dispusă longitudinal, fiind dreaptă sau sinuoasă. Constă dintr-un canal umplut cu o masă

gelatinoasă cuprins în dermă. În el se găsesc celule senzoriale cu ajutorul cărora peştele simte

direcţia curentului, trepidaţiile, diversele obstacole, precum şi chimismul apei.

Din punct de vedere anatomic trebuie să subliniem că peştii dispun de un sistem muscular bine

dezvoltat, care acţionează înotătoarele, realizând sistemul de locomoţie.

Scheletul peştilor poate fi cartilaginos sau osos. Din organizarea internă mai fac parte un sistem

nervos, organe de simţ (tactile, olfactive, gustative, linia laterală şi ochii), tubul digestv (cavitatea

bucofaringiană, esofag, stomac, intestin mijlociu şi intestin terminal, iar ca anexe ficat, pancreas şi

vezica cu aer), aparatul respirator format din branhii, aparatul circulator, glande endocrine, aparat

excretor şi aparatul genital.

Vezica înotătoare, ca ramificaţie a tubului digestiv, având o origine comună cu acesta, este o

vezică umplută cu gaze (O2,N2,CO2), care serveşte la menţinerea echilibrului precum şi la ridicarea

şi coborârea peştelui în apă. Aceasta se realizează prin umplerea sau eliminarea gazelor(CO2) prin

care se produce o schimbare a greutăţii specifice a peştelui.

Înmulţirea la peşti se realizează cu ajutorul glandelor sexuale, care poartă şi denumirea de

gonade.

În mod obişnuit ovarul se prelungeşte pe toată întinderea cavităţii interne a corpului, căpătând o

dezvoltare maximă în perioada de reproducere. Ovulele ies la exterior prin intermediul oviductului.

La salmonide acesta nu este individualizat, fapt care înlesneşte mulgerea, deoarece ovulele se

elimină direct din cavitatea generală prin orificiul urogenital. Testiculele salmonidelor nu au

spermiducte; ele se deschid în partea posterioară a cavităţii, între rect şi uretru.

Produsele sexuale ale peştilor sunt spermatozoizii şi ovulele (icrele). Spermatozoizii au, în mod

obişnuit, un cap rotunjit şi flagelul lung, cu dimensiuni între 2 - 60 µ. Este caracteristic faptul că,

introduşi în apă ei mor foarte repede (la păstrãvi în 23 secunde), iar în afara apei supravieţuiesc de

la câteva ore până la 2 - 3 zile (după P. Decei). Icrele au dimensiuni între 1-6 mm, iar numărul lor

variază foarte mult de la o specie la alta, dar şi în cadrul aceleiaşi specii, în raport de talie, de vârstă

şi de dimensiunea icrelor. În funcţie de numărul icrelor se stabileşte prolificitatea absolută, înţeleasă

ca numărul total de icre depuse de o femelă şi prolificitatea relativă, care reprezintă numărul de

Organele interne ale păstrăvului R – rinichi; Vî – vezica înotătoare; Ia – înotătoarea adipoasă; Vu – vezica urinară;

Oug – orificiul uro-genital; T – testicule; I – intestin; Ap – apendici pilorici; Sp – splina; St – stomac; In – inima; Br – branhii; F- ficat

(după W. Kock)

R Vî Ia

Br In St Sp Ap I T Oug Vu

F

101

boabe de icre raportat la greutatea corpului, exprimată în kilograme. Cei mai mulţi peşti se adună în

vederea reproducerii în locuri caracteristice fiecărei specii, numite locuri de reproducere. Epoca de

reproducere este bine determinată în timp pentru majoritatea peştilor şi ea depinde de temperatura

apei. În cele mai multe cazuri fecundaţia este externă: femela depune icrele pe un substrat sau într-

un cuib, iar masculul depune apoi lichidul spermatic peste icre, după care în unele cazuri, ca la

păstrăv, acestea sunt acoperite cu nisip (oviparitate). Acest proces este cunoscut în mod curent sub

denumirea de bătaie sau boişte. Peştii iau parte la ea în grupuri mai mari sau în perechi. În acest

timp pot avea loc lupte între masculi şi unii îmbracă aşa-numita haină de nuntă.

Peştii care ne interesează adăpostesc icrele fecundate, dar nu se îngrijesc de puiet. După

depunere, icrele trec printr-o perioadă de incubaţie, care este caracteristică pentru fiecare specie de

un anumit număr de grade-zile. Prin grade-zile se înţelege suma temperaturilor medii zilnice pentru

numărul zilelor cât durează incubaţia. De exemplu, la salmonide ecloziunea se produce la valori de

până la 400 grade-zile. Dezvoltarea din icre a peştelui adult trece prin mai multe stadii:

- stadiul embrionar – de la fecundare până iese puiul din ou (icră), adică până la ecloziune;

- stadiul larvar – până la resorbţia sacului vitelin (stadiu de alevin);

- stadiul de puiet – până ajung la maturitatea sexuală;

Ovulele peştilor sunt înconjurate de o membrană vitelină sau înveliş primar şi de o membrană

secundară. Dimensiunile şi numărul lor în raport cu greutatea femelelor diferă de la o specie la alta.

Ovulele pot avea diferite prelungiri ce servesc la fixarea lor de plante sau obiecte. Se remarcă la

ovul un pol animal, unde se formează embrionul, şi un pol vegetativ, unde se găseşte vitelusul.

Dezvoltarea embrionului se face în etape. În primul rând se formează sistemul nervos, tubul

digestiv, ochii şi inima. Anusul există de la început şi se deschide în urma sacului vitelin. Gura

apare după ecloziune. După Diessner şi alţii se disting trei faze în dezvoltarea icrelor până la

ecloziune:

- de la fecundare la apariţia şirei spinării (aproximativ 100 grade -zile);

- de la apariţia şirei spinării la apariţia ochilor (circa 120-140 grade zile);

- de la apariţia ochilor până la ecloziune.

Ecloziunea se produce cu ajutorul unui ferment, secretat de embrion care subţiază coaja icrei.

Alevinul iese obişnuit din icră cu coada înainte. El este prevăzut cu o pungă vitelină din care se

hrăneşte 4-5 săptămâni până la resorbţia totală. La început alevinul face foarte puţine mişcări; după

resorbţia pungii viteline în proporţie de 2/3 el începe să înoate.

DESCRIEREA PEŞTILOR DIN APELE DE MUNTE

Sub raportul rolului şi importanţei pe care o au, peştii din aceste ape se împart în două grupe:

a. Peşti principali, care formează obiect de cultură;

b. Peşti însoţitori, care au o importanţă mai mică din punct de vedere economic.

În prima grupă se situează peştii din Familia Salmonidae şi Familia Thymalidae, iar în a doua

grupă peşti ca boişteanul, grindelul, mreana vânătă etc.

a. Peştii principali

Familia Salmonidae Regan 1914

Peştii din această familie au corpul alungit, acoperit cu solzi mici şi deşi. Au două înotătoare

dorsale, cea posterioară fiind numită adipoasă. Ventralele sunt plasate in zona abdomenului. Capul

nu este acoperit cu solzi şi gura nu este prevăzută cu mustăţi. Linia laterală este evidentă.

Oviductele sunt rudimentare sau lipsesc. Reproducerea are loc în apele dulci. Familia cuprinde nouă

genuri, dar la noi trăiesc numai patru, două autohtone: Salmo şi Hucho, şi două introduse:

102

Salvelinus şi Coregonus.

Genul Salmo Linnaeus 1758

Corpul alungit, gura largă, pe laturile corpului cu puncte roşii sau negre. Icre mari. Răspândire

în Europa, Asia Mică, Transcaucazia şi America de Nord. La noi se găsesc două specii: Salmo trutta

şi Salmo gairdneri.

Salmo trutta L. 1758

Specie larg răspândită, în mod obişnuit are pe flancurile corpului pete roşii. Sunt cunoscute

numeroase rase geografice, care constituie subspecii. La noi sunt cunoscute:

- Salmo trutta fario

- Salmo trutta lacustris

- Salmo trutta labrax

cea mai răspândită fiind prima subspecie. Este de menţionat faptul că mulţi autori (Grasse)

apreciază că fiecare lac, fiecare râu şi chiar porţiune a unui râu au varietatea lor locală, care se

deosebeşte mai mult sau mai puţin prin forma şi coloraţia sa.

103

Păstrăvul indigen Salmo trutta fario L.

Descriere. Are un corp relativ scurt, îndesat. Pe linia laterală

se numără 115 - 132 solzi. Lungimea corpului este în funcţie de

vârstă şi hrană. Înălţimea maximă reprezintă 19.5 - 24% din

lungimea corpului fără caudală. Are un bot scurt şi obtuz. Capul

reprezintă 20.6 - 23.6% din lungimea corpului. Greutatea după

primul an oscilează între 5 - 20 g, în funcţie de hrănire şi ajunge

după 5 - 6 ani până la 4 - 5 kg. Coloraţia variază destul de mult

în raport de vârstă, maturitate sexuală, temperatură, natura apei

etc. în apele umbrite, păstrăvul are o culoare mai închisă decât în

apele luminate. Adulţii au de obicei spinarea brun-verzuie, cu pete negre sau roşii, flancurile mai

gălbui, cu pete negre şi roşii, acestea din urmă fiind grupate mai mult în jurul liniei laterale şi fiind

înconjurate de o margine albă îngustă. Dintre înotătoare, care au culoarea cenuşie, doar dorsala este

punctată cu pete negre ceva mai mici. Dimorfismul sexual se evidenţiază prin capul mai ascuţit al

masculilor, care au botul, mandibula şi înotătoarele pectorale mai lungi decât ale femelelor. În

general, la păstrăvul indigen se remarcă o variabilitate a caracterelor morfologice, a ritmului de

creştere şi a coloritului. În acest sens se poate da exemplul păstrăvului negru din râul Berătău -

Barcău (Crişana) care nu are pete roşii.

Răspândire. Este răspândit natural în cea mai mare parte a Europei ca şi în Asia Mică. A fost

introdus cu rezultate foarte bune în America de Nord, Africa şi Noua Zeelandă. La noi în ţară este

întâlnit în pâraiele de munte şi în lacurile montane, fiind principalul locuitor al zonei care-i poartă

numele.

Ecologie. Trăieşte exclusiv în apele de munte cu un conţinut de 6 - 7 cm3 O2/l, cu o amplitudine

redusă a temperaturilor. Exemplarele adulte preferă apele mai adânci, pe când puieţii până la un an

preferă apele mai puţin adânci şi mai liniştite. Este un foarte bun înotător, fiind în stare să sară peste

obstacole până la 1 m.

Hrana. Este exclusiv carnivor. Se hrăneşte cu insecte acvatice sau aeriene, melci, crustacee

inferioare, mai rar batracieni, iar după doi – trei ani devine ihtiofag, consumând peşti ca Phoxinus,

Cottus, Noemaecheilus şi chiar puiet din propria specie.

Reproducerea. Maturitatea sexuală este atinsă în anul (2) 3 - 4, mai târziu la femele decât la

masculi. Epoca de reproducere începe în octombrie şi durează până în decembrie. Păstrăvii, având o

coloraţie mai vie, aşa numita haina de nuntă, se deplasează spre izvoare. Femelele au abdomenul

mărit de icrele pe care le conţine. În locuri cu apă mică şi cu fundul albiei nisipos, femela, cu

ajutorul înotătoarelor, sapă un şănţuleţ în care depune icrele, peste care masculii depun lapţii, apoi

cuibul este acoperit cu nisip. Depunerea icrelor se face în mai multe reprize, după care adulţii

coboară pe cursul apei. Icrele sunt galbene-portocalii, cu un diametru de 4.5 - 5 mm; obişnuit o

femelă depune 2000 - 2500 (4000) boabe la un kg din greutatea corpului ei. Perioada de incubaţie

durează , după P. Decei, de la 110 - 205 zile, funcţie de temperatura apei. Din totalul icrelor depuse

în mediul natural doar 1 - 3 % ajung la stadiul de puiet. Alevinii au un ritm de creştere ce variază în

funcţie de temperatura apei şi, în special, de hrană. La un an greutatea oscilează între 5 - 20 g, la un

an ajunge la 90 - 130 g, iar la trei ani între 200 - 300 g. Longevitatea atinge 10 - 12 ani.

Pescuitul este permis între 1 mai şi 15 septembrie, cu undiţa şi folosind momeli artificiale.

Dimensiunea legală admisă la pescuit este de minimum 20 cm, iar numărul exemplarelor ce pot fi

recoltate într-o zi de pescuit este limitat (10 bucăţi). Pescuitul se practică în general de pe mal.

Cultura. Păstrăvul indigen se pretează la cultura intensivă în staţiuni special amenajate.

Deoarece are un ritm de creştere mai scăzut, pentru consum se practică creşterea păstrăvului

curcubeu.

Păstrăvul indigen

104

Păstrăvul de lac Salmo trutta lacustris L.

Descriere. Are o formă, s-ar putea spune, identică cu a

păstrăvului întâlnit în pâraiele de munte. Se deosebeşte însă de

acesta prin talie, ajungând la 10 - 12 kg, excepţional chiar mai

mult. Este argintiu, iar pe spate verzui sau cenuşiu-albăstrui. Pe

jumătatea superioară a corpului şi pe dorsală se remarcă puncte

negre rotunde sau neregulate, variabile ca mărime. La

exemplarele tinere se pot observa în zona liniei laterale şi pete roşii care dispar cu timpul.

Răspândire. Este întâlnit în lacurile din nordul Europei, din Caucaz şi Alpi. La noi a fost

introdus în Lacul Roşu de la Gheorghieni şi în lacul de acumulare de la Bicaz, ca şi în lacurile

Gâlcescu, Bucura şi Bâlea.

Ecologie. Trăind în lacuri, se reproduce în pâraiele ce se varsă în ele. Perioada de reproducere:

din septembrie până în decembrie.

Reproducere. Maturitatea sexuală are loc la 6 - 7 ani. Icrele au 5.2 - 6 mm. Longevitatea: 20

ani. Până la vârsta de 3 ani atinge circa 27.0 cm, iar la 8 - 9 ani atinge 80 - 90 cm în lungime şi o

greutate de 5.7 - 7 - 9 kg.

Hrana sa constă la început din larve, insecte de lac etc., iar la vârsta de 4 - 5 ani devine aproape

exclusiv răpitor.

Pescuitul. Recoltarea se face în aceleaşi condiţii ca la păstrăvul de râu. Are o importanţă din ce

în ce mai mare pe măsura extinderii sale în toate lacurile de baraj şi în lacurile alpine.

Salmo gairdneri Richardson 1836

Specie originară din America de Nord, se deosebeşte de Salmo trutta prin lipsa petelor roşii de

pe flancuri şi frecvenţa mai mare a petelor întunecate şi rotunde. Din numeroasele rase cunoscute în

patria de origine, în Europa s-au introdus două: irideus şi shasta, prima având 120 - 130 solzi, iar a

doua 135 - 145 solzi pe linia laterală. Exemplarele din ţara noastră au caracteristici ce se apropie

mai mult de irideus, fapt pentru care îl vom prezenta numai pe acesta.

Păstrăvul curcubeu Salmo gairdneri irideus

Descriere. Are un corp ceva mai lat decât păstrăvul de râu.

Atinge obişnuit 25 - 30 cm lungime şi 0.8 - 1.6 kg, ajungând

excepţional la 50 - 90 cm şi 16 kg greutate. La noi, cele mai

mari exemplare, pescuite în lacul Bicaz, cântăresc în jur de 6 kg.

Are spatele cenuşiu-albăstrui sau verzui întunecat cu flancurile

argintii şi abdomenul albicios. Se remarcă numeroasele pete

negre de pe corp, dorsală şi caudală, lipsa petelor roşii şi

existenţa unei dungi multicolore în lungul liniei laterale, care

luceşte în culorile curcubeului, de unde şi denumirea. Ritmul său de creştere este mult mai rapid

decât al păstrăvului indigen. Ajunge în anul al doilea, în funcţie de abundenţa hranei la 200 - 300 g

şi 22 - 28 cm lungime.

Răspândire. America de Nord, Europa (introdus în anul 1880), iar la noi a fost introdus în

multe ape curgătoare şi păstrăvării.

Ecologie. Este mult mai puţin pretenţios la gradul de oxigenare al apei, suportă uşor variaţii mai

mari ale temperaturii. Preferă temperaturi de 17 - 20 oC.

Reproducere. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2 - 3 ani. În martie-aprilie femela depune

la 1 kg greutate a corpului între 1500 - 4000 icre, cu diametrul de 4 - 5 mm. Incubaţia durează 330 -

Păstrăvul de lac

Păstrăvul curcubeu

105

400 zile-grade. Este mai rezistent la boli.

Hrana. Se hrăneşte cu insecte, moluşte, viermi, crustacee etc. Este nepretenţios faţă de

mâncare.

Pescuitul este permis cu undiţa, folosind momeli artificiale, între 1 iunie şi 31 decembrie.

Dimensiunea minimă admisă la pescuit este de 20 cm. Se pescuieşte relativ mai uşor, din cauză că

este foarte lacom. Pescuitul se practică de pe mal, iar numărul exemplarelor este limitat la 10.

Cultura. Se pretează la o cultură intensivă, fapt pentru care este înmulţit în păstrăvării destinate

păstrăvului de consum (Tismana, Vaşcău, Gudea, Câmpul Cetăţii etc.). Nu se menţine în apele de

munte, atât din cauza temperaturii scăzute a apei, cât şi pentru faptul că este migrator, fapt pentru

care este neindicat pentru repopularea apelor a căror temperatură nu depăşeşte 16-17 0C. Pe acest

considerent se recomandă introducerea rasei Salmo g. shasta care este stabilă. Se pretează şi la

cultura în iazuri sau lacuri.

Genul Salvelinus Richardson 1836

Speciile cuprinse în acest gen diferă de cele din genul Salmo printr-un corp moderat alungit,

capul comprimat lateral, gura de la mijlocie la mare şi solzii mai mărunţi. Genul este răspândit în

nordul Americii, Europei şi Asiei, precum şi în Alpi. La noi este introdusă o singură specie:

Salvelinus fontinalis.

Păstrăvul fântânel Salvelinus fontinalis Mitchill 1815

Descriere. Corpul este verde închis-măsliniu, pe spate

marmorat, cu dungi întunecate alternând cu dungi deschise

şerpuite, pe laturi auriu portocaliu şi cu abdomenul albicios.

Numeroasele puncte roşii-carmin sau galbene sunt înconjurate

de o dungă albastră. Dorsala şi caudala cu dungi închise,

pectoralele ventralele şi anala roşiatice, la marginea anterioară

cu două dungi, una roşie şi alta cenuşie negricioasă. În perioada

de împerechere culorile devin cu mult mai vii.

Proporţiile corpului pot fi definite în felul următor: are obişnuit o lungime în jur de 20 (30) cm,

înălţimea maximă reprezintă 19 - 27.8 % din lungime şi capul ocupă 21.6 - 26.1 % din lungime.

Linia laterală cuprinde 200-250 solzi.

Răspândire. La noi a fost introdus în mai multe ape, dintre care amintim: Negruţa, Dumitreasa

şi Irişoara, toţi afluenţi ai Someşului Mic. Prima încercare s-a făcut în 1906 pe Valea Tarcăului şi

Valea Putnei. În 1962 a fost introdus în Valea Dejani-Făgăraş, iar în anii următori pe Valea Iadului,

Râul Sadului, Neagra Broştenilor, Valea Gurghiului, Valea Drăganului, Brodina şi Lacul Şteviei

(Retezat).

Ecologie. Manifestă preferinţă pentru apele reci (12 - 15 oC), bine oxigenate, fapt pentru care

staţiunea convenabilă o constituie partea de sus a pâraielor de munte. Este sensibil la variaţiile de

temperatură şi la poluare. Este mai vioi şi mai îndrăzneţ decât păstrăvul. Se hrăneşte cu râme, larve,

viermi, melci etc. pe care îi caută neîncetat.

Reproducerea are loc o dată cu a păstrăvului indigen, cu care se încrucişeazã şi dă hibrizi

sterili. Este mai sensibil la bolile infecţioase, fapt pentru care creşterea sa intensivă este mai dificilă.

Alevinii au un ritm de creştere mai rapid decât la păstrăvul indigen. Astfel, după Pojoga, aceştia

ajung la vârsta de un an la 12 - 18 cm lungime şi 20 - 125 g. Excepţional, se pot găsi la vârste peste

4 ani exemplare de 35 cm lungime şi greutăţi de peste 0.5 kg.

Pescuitul. Nu este reglementat separat, ci se încadrează în aceeaşi perioadă cu păstrăvul de râu.

Cultura. Mai puţin apt pentru cultură. Are o importanţă economică redusă, iar carnea sa este

Păstrăvul fântânel

106

mai puţin gustoasă decât a păstrăvului de râu. Materialul necesar populărilor se produce în

păstrăvăriile Valea Putnei, Dejani-Făgăraş, Gudea-Mureş şi Bâlea-Sibiu.

Genul Hucho Günther 1866

Peştii au talie mare, cu capul comprimat lateral, corpul acoperit cu pete întunecate până la negre

în formă de X. La noi se găseşte o singură specie: Hucho hucho (Linnaeus).

Lostriţa Hucho hucho (Linnaeus) 1758

Descriere. Este cel mai mare reprezentant al familiei, are un

corp alungit şi gros, lung de 1.2 - 1.5 m şi atinge 10 - 20 (50) kg.

De obicei are 2 - 3 kg, capul reprezintă 22.7 - 27.9 % din

lungimea corpului şi are o gură largă. Înălţimea corpului este

15.09 - 20%. Coloraţia pe spate este cenuşie-ruginie iar

flancurile şi abdomenul albe argintii. Jumătatea superioară a

corpului, inclusiv dorsala şi caudala sunt acoperite de pete

negre. Dimorfismul sexual este puţin pronunţat, botul masculilor

fiind mai ascuţit iar coloraţia de o nuanţă mai închisă, în special

pe abdomen. Înotătoarele sunt cenuşii sau roşcate şi, cu excepţia dorsalei şi caudalei, sunt lipsite de

pete.

Răspândire. Este o specie endemică în bazinul Dunării. La noi este întâlnită în câteva râuri:

Tisa, Vişeu, Bistriţa, Dorna, Cerna, Borşa etc.

Ecologie. Trăieşte în apele râurilor sau fluviilor, manifestând preferinţe pentru locurile cu un

curent puternic, vârtejuri, repezişuri şi zone de stâncării calcaroase.

Reproducerea are loc primăvara în lunile aprilie - mai, când lostriţa se deplasează în locurile

de boişte, situate în amonte de staţiunea obişnuită din zona lipanului, reuşind să treacă peste

obstacole de 1 - 1.5 m înălţime. În pietrişul sau prundişul din fundul albiei, femela sapă o

adâncitură de aproximativ 30 cm în care îşi depune icrele ce vor fi fecundate de unul sau mai mulţi

masculi. O femelă produce la un kilogram din greutatea corpului ei 1600 - 3200 icre. Cele mai bune

icre se obţin de la femelele de 4 - 7 kg. Icrele de culoare galbenă-portocalie au diametre între 4.8-6

mm. Ecloziunea se produce după trecerea a circa 270 grade-zile. Larvele, până la resorbţia pungii

viteline, stau nemişcate, după care devin foarte active. Ele rămân în locurile de ecloziune circa un

an. În primul an, lostriţele ajung (după P. Bănărescu) la 30 - 37 cm, peste 40 cm după doi ani, 50 -

60 cm şi mai mult de un kilogram la trei ani, iar după vârsta de 6 ani ajung la 70 - 80 cm şi 4 - 5 kg

greutate. Maturitatea sexuală se atinge la 5 ani.

Înmulţirea şi existenţa lostriţei sunt afectate de duşmanii naturali formaţi din paraziţi, bacterii

sau ciuperci (Saprolegnia) , ca şi de braconaj sau poluarea apelor.

Hrana este diferenţiată în funcţie de vârstă şi anotimp. Ea constă în tinereţe din plancton şi

insecte, apoi aproape exclusiv din peşti (Chondrostoma, Barbus meridionalis, Leuciscus cephalus,

Alburnoides, Phoxinus, Gobio), apoi broaşte, şoareci de apă şi chiar păsări.

Pescuitul este admis între 1 iunie şi 31 decembrie pe bază de autorizaţie specială, cu undiţa,

dimensiunea minimă fiind de 65 cm. În râurile populate cu această specie pescuitul cu momeli

artificiale este interzis.

Cultura. Deşi au fost formulate numeroase rezerve referitor la înmulţirea artificială a lostriţei,

încercările de la păstrăvăriile Făina şi Valea Putnei au dat rezultate promiţătoare.

Lostriţa

107

Genul Coregonus Lacépède 1804

Cuprinde numeroase specii larg răspândite în America de Nord, nordul Europei, Siberia şi în

Alpi. Au solzii relativ mari şi pe linia laterală se numără cel mult 111 bucăţi. La noi sunt introduse

două specii.

Coregonul Coregonus lavaretus (Linnaeus) 1758

Este o specie cu numeroase rase, dintre care la noi s-a introdus

Coregonus lavaretus maraenoides Poljakow 1874, prezentat mai jos.

Descriere. Are un corp fusiform, cu înălţimea în jur de 26.5

% din lungimea corpului. Botul este trunchiat. Înotătoarea

dorsală şi cea anală cu marginea concavă, celelalte sunt ascuţite,

iar caudala este adânc scobită. Culoarea pe spate este întunecată,

iar flancurile şi abdomenul sunt argintii. Se remarcă vârful negru al înotătoarelor. Atinge lungimi

până la 60 cm şi greutăţi de 2 - 3 kg. La noi a atins la 3 - 4 ani o lungime de 39 - 43 cm şi o greutate

de 500 - 850 g.

Răspândire. Originar din Lacul Peipus a fost răspândit în mai multe ţări vecine Rusiei. La noi a

fost introdus în 1956 în Lacul Roşu, în câteva heleştee şi iazuri, precum şi în câteva din lacurile

alpine din masivele Retezat şi Făgăraş.

Ecologie. Trăieşte exclusiv în ape lacustre. Reproducerea are loc în octombrie-noiembrie.

Hrana constă din plancton, mai ales în tinereţe, apoi din nevertebrate bentonice, iar unele exemplare

pot deveni ihtiofage cu vârsta.

Pescuitul se face cu undiţa, de pe mal, între 1 mai şi 15 septembrie, cu momeli artificiale,

dimensiunea minimă 20 cm, iar numărul de exemplare limitat la 10.

Coregonul mic Coregonus albula (Linnaeus) 1758

Este o specie ceva mai mică şi cu multe rase geografice şi

ecologice. Dintre ele, la noi s-a introdus Coregonus albula

ladogensis Pravdin 1948, pe care îl descriem.

Descriere. Corp asemănător cu specia precedentă, cu

deosebirea că înălţimea maximă nu depăşeşte 19 din lungimea

corpului. În patria de origine are lungimea maximă de 46 cm şi

greutatea de 1 kg. Linia laterală, cu 69 - 91 solzi, este puţin recurbată în jos, în partea anterioară.

Răspândire. Originară în Lacul Ladoga, specia a fost introdusă în numeroase lacuri şi heleştee.

La noi a fost introdusă în 1956 în aceleaşi lacuri ca şi specia precedentă.

Ecologie. Trăieşte în ape lacustre.

Reproducerea are loc în noiembrie-decembrie.

Hrana constă din plancton, dar consumă şi hrană bentonică.

Pescuitul se face în aceleaşi condiţii ca la specia precedentă.

Familia Thymallidae Gil 1894

Deşi mulţi sistematicieni încadrează această familie ca un gen al Familiei Salmonidae,

acceptăm sistematica dată de “Fauna R.S.R.”, vol. III. Familia cuprinde un singur gen: Genul

Thymallus Cuver 1829. El cuprinde 5 specii dulcicole, vicariante, dintre care la noi se găseşte una.

Coregonul

Coregonul mic

108

Lipanul Thymallus thymallus (Linnaeus) 1758

Descriere. Corp alungit, cu înălţimea maximă reprezentând

19.5 - 25.5 % din lungime. Capul este mic, cu o gură mică.

Înotătoarea dorsală este mult mai mare decât la salmonizi, cu

marginea rotunjită în partea anterioară. Linia laterală, aproape

dreaptă. Pe spate şi pe cap are o culoare cenuşie brun-verzuie,

laturile corpului argintii, cu reflexe vineţii sau gălbui, cu luciu

metalic, iar abdomenul alb-argintiu. Pe spate este mai

întunecat, iar pe laturi cu pete negre. Înotătoarele perechi sunt

roşcate sau gălbui, iar cele neperechi, violacee. Dorsala bate în albastru şi roşu, cu pete roşii-

cărămizii şi negre. Masculii sunt mai mari ca femelele. Obişnuit atinge 30 - 35 cm, rar 50 cm şi

greutăţi până la 2.0 kg.

Răspândire. Este cunoscut aproape în întreaga Europă. La noi ocupă partea inferioară a apelor

de munte, constituind zona lipanului care nu este prea precis delimitată.

Ecologia. Preferă ape mai adânci, liniştite, cu fundul pietros. Reproducerea are loc în martie-

aprilie. Icrele, cu diametrul de 2.5-3.5 (4) mm, au o culoare gălbuie-portocalie. Femelele depun în

pietriş 6000-13000 icre de fiecare kg greutate a corpului. După 21-26 zile de la fecundaţie, respectiv

după 200-230 grade-zile, are loc ecloziunea. Creşte relativ repede, ajungând în primul an la 10-14

cm, în al doilea an la 16-24 cm, în al treilea an la 30 cm şi 200-400 g. Atinge maturitatea sexuală la

3 ani. Hrana este constituită din larve, crustacee, viermi, moluşte şi, ocazional, icre sau puiet de

peşti.

Pescuitul este permis cu undiţa şi muşte artificiale între 1 iunie-31 decembrie. Dimensiunea

legală admisă este de minimum 25 cm, iar numărul este limitat la maximum 10 bucăţi pe zi.

Cultura. Înmulţirea artificială s-a realizat în unele păstrăvării cu rezultate satisfăcătoare, fapt

deosebit de important pentru repopularea apelor noastre (Lăpuşna, Cândeşti şi Ceahlău).

Întrebări

1. Comparaţi speciile din genul Salmo.

2. Subliniaţi particularităţile păstrăvului fântânel.

3. Descrierea lostriţei.

4. Comparaţi coregonul cu lipanul.

Lipanul