9 7 7 1 5 8 4 9 2 9 0 0 1

I S S N 1 5 8 4 - 9 2 9 5

Director Daniel CORBU

1p a g i n a

editorial

Foarte mulţi scriitori români, provocaţi sau nu, îşi etalează peste tot, asemenea lui Monsieur Jourdain, cele trei-patru idei prinse din aer, să nu se creadă că ar fi postmoderni fără să-şi dea seama. Oricum, două lucruri trebuie cuprinse în articolul de faţă: mai întâi, faptul că de vreo treizeci de ani se bate la noi monedă pe postmodernism, un fel de copil din flori, rod al teoreticienilor străini, căruia atâţia i-au admirat cârlionţii şi gângurelile, fără a şti precis ce este. În al doilea rând, sub umbrela post-modernismului românesc şi-au găsit locul o cohortă de veleitari, apostoli ai ingineriei textuale fără orizont. Este şi asta cauza unei confuzii valorice fără precedent în literatura română.

Într-o repede privire asupra teoriilor, vom spune că termenul de postmodernism pătrunde la noi prin anii ‘82-’83, după citirea, pe apuca-te, fragmentar, dar în original, a studiilor lui Lyotard (La condition postmo-derne. Rapport sur le savoir), Guy Scarpetta (L’impureté), John Barth, Ihab Hassan (Toward a Postmodern Literature) sau Gerald Graff (The Myth of the Postmodernist Breakthrough) sau Gianni Vattimo (La fine della modernità). Concept generos, magnetic, dar aproape inoperabil, postmodernismul a creat la noi o harababură ideatică provocatoare de confuzii. O dovedeşte un întreg număr din Caiete critice (nr. 1-2/1986, 192 pagini), dedicat post-modernismului, unde întâlnim semnături diverse, din toate generaţiile (Sorescu, Eugen Simion, Şt. Augustin Doinaş, N. Manolescu, Monica Spiridon, Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Magda Cârneci, V. Andru etc.) şi unde fiecare aproximează fenomenul, privindu-l cu mijloacele moder-nismului, pornind de la „cultura antagonică a modernismului”, cum o numeşte Trilling, sporind confuzia.

Atunci, interesaţii de fenomen se întrebau ca şi noi: să fie postmo-dernismul un „paradox al viitorului”, cum l-a numit Lyotard? Să fie, cum declară Vattimo, un sfârşit al sfârşitului în care post nu este un sinonim al lui anti? Sau , mai bine, (din nou Lyotard?!) un „anti-modernism”? Sau (şi mai bine?!) „o veritabilă fatalitate a expresiei scrise”, cum prevedea Ihab Hassan? În acest caz, uşoara bâlbâială românească de început se explică uşor prin definiţiile atât de diferite între ele, pe care teoreticienii consacraţi din America şi Europa le dădeau termenului şi conceptului de postmodernism. Ea se mai datora, fără doar şi poate, lipsei postmo-dernităţii. Ideea a fost avansată iniţial de Virgil Nemoianu („în România avem de-a face cu un modernism fără modernitate”), susţinută de Sorin Alexandrescu şi dezvoltată de Mircea Martin într-un articol din Euresis –

POSTMODERNISMUL ROMÂNESC - UN AVANGARDISM DE REFUGIU

2pagina

editorialCahiers roumanins d’études littéraires (1-2/1995)1.

Într-adevăr, avem de-a face în România, ca şi în ţările estice care au trăit traumatismul închiderii după cortina de fier, cu un postmoder-nism atipic, un postmodernism fără postmodernitate. Fiind legat de socie-tăţile postindustriale, este curios că postmodernismul a găsit la noi arie de manifestare, în condiţiile unei regresiuni economice, a lipsei tehno-logiei informaţionale şi a mass-media, în stare să asigure transparenţă şi comunicare. De aceea, accentuez ideea că, în condiţiile în care nu se punea problema sublimării frontierelor, a culturii planetare, a explozi-ei comunicării, a pluralismului sau a globalizării, postmodernismul s-a manifestat la noi în toate artele şi mai ales în literatură ca un avangardism de refugiu, ca un mod de rezistenţă la paranoia ideologiei totalitare. Sincronismul de care se vorbeşte a avut loc doar la nivel teoretic. În cartea sa despre postmodernism (Arta anilor ‘80), poeta Magda Cârneci spune: „Voga postmodernismului, atât cât a fost (şi mai este) în aceste mici ţări euro-pene, reprezintă o modalitate estetică specifică de a depăşi condiţionări politice aberante, dificultăţi sociale anacronice, blocajele culturale artifi-ciale – şi de aceea ea poate fi citită ca un simptom subtil al unei difuze premoniţii a schimbării”2.

Regimul opresiv din România a văzut în postmodernismul care febriliza cele mai prestigioase personalităţi culturale un evazionism, o încercare de introducere (ilegală!) a unei mărfi de import din Occident şi o abatere alarmantă de la protocronismul programat ideologic şi con-sacrat.

S-a întâmplat ca de la transferarea din America în Europa, François Lyotard, distinsul profesor de la Université de Paris, ale cărui studii abordau filozofic şi istoric fenomenul, să vadă în postmodernism, între altele, o recuperare şi o reseminare a clasicităţii şi modernităţii. Această idee a reuşit să prindă teren între optzeciştii novatori.

Să nu ezităm însă a spune că foarte mulţi scriitori români au înţeles la început postmodernismul ca pe un politeism cultural, ca pe un moment Babel al culturii noastre sau, mai precis, ca pe o isterie culturală care poate amesteca epoca de piatră cu cea postindustrială. Poezia se putea scrie cu toate conde-iele deodată (Bolintineanu, Homer, Labiş, Rilke, Eminescu, Caragiale, etc. etc.). Acceptând postmodernismul ca pe o pluralitate nesfârşită a limbajelor, un text liric se putea scrie cam aşa: „Sunt iar îndrăgostit, e-un curcubeu/ deasupra chioşcului de ziare, staţiei de taxi, farmaciei şi WC-ului/ public din piaţa galaţi/ reprodus pe retina de copii fărâmaţi/…/ FEMEIA: pa, pa, pa, vu, ke, ga, di/ ke, ga, di, vu, ke, zo, ni/ voi să fiu amurezata/ voi să fiu şi dezmierdata/ de-un hultan de beizadé/ cu ochii lungi de peruzé/ de o mut-afaraka/ ghenecolatru sadea/ pa, vu, ga, di, ke, zo, ni, pa.// MAIMUŢOIUL: dă-mi-te îndată, gingaşe vergină, / cu pasul uşor/ de gânduri duioase mintea-mi este plină/ pieptul de amor”. (Mircea Cărtărescu – O seară la operă). Sau: „Capul meu cade/ pe/ maşina de scris/ fruntea de gânduri mi-e plină” (Florin Iaru – Hai ku mine pe muntele Fudji).

Chiar dacă acceptăm faptul că postmodernismul impune un alt tip de comportament, o altă sensibilitate, ar fi nedrept să nu avem în vedere faptul că foarte multe dintre notele sale distinctive aparţin şi modernis-mului. Ca să rămânem doar la poezie, vom spune că nici tehnica contra-punctului, nici iconoclastia, deriziunile, rupturile şocante vasale fragmentaris-1 În acest număr consacrat postmodernismului românesc, articolul profesorului Mircea Martin poartă titlul „En guise d’introduction: D’un postmodernisme sans rivages et d’un postmodernisme sans modernité”.2 Magda Cârneci, Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism, Ed. Litera, Bucureşti, 1996.

3p a g i n a

mului, nici folosirea artefactului, nici imaginarul apocaliptic şi nici avansarea unui eu ciclopic nu sunt, toate, invenţiile postmodernismului.

Aşezând într-o relaţie aproape organică literatura generaţiei ‘80 cu rostirea postmodernă, găsim prilejul de a puncta câteva repere ale „noului Leviathan”, devenit un fenomen mondial. Vom începe prin a spune că, deşi folosit de câteva decenii cu ostentaţie şi obstinaţie, în mod excesiv, pentru a se impune, neavând un spirit cum a fost Boileau pentru clasicism, postmodernismul este şi în clipa de faţă un termen contra-dictoriu. Spun contradictoriu, pentru că fiecare teoretician/comentator şi-a construit o teorie despre postmodernism, aşa încât ideea lui Brian McHale din „Ficţiunea postmodernă”, după care toate aceste teorii sunt, în cele din urmă, ficţiuni, rămâne valabilă. De aceea, orice încercare de a defini postmodernismul „va trebui să spună ce anume este postmoder-nismul, trebuind, în acelaşi timp, să spună şi ce nu este el”3.

Prin urmare, de atâţia ani încoace, un himeroid bântuie artele lumii. Un fel de nălucă lunecoasă, mai greu de descifrat decât cometa Haley, un fel de monstru marin, terestru sau ceresc, inconsistent dar obsedant, iluzoriu dar absorbant este şi acum acest fenomen/concept denumit cu termenul de postmodernism.

Nu spunem ceva nou când afirmăm că în ultimii treizeci de ani, postmodernismul literar a fost ceea ce noi numim o agresivă provocare americană. Fiind o literatură căreia „îi lipseşte paternitatea”, „o literatu-ră fără influenţe primare”, care suferă de „anxietatea non-influenţei”4, literatura americană şi-a creat prin post-modernism marea ocazie de a trage spre sine, printr-un spectacol inter-textual, printr-o parodiere iro-nică, motive, simboluri, teme orientale sau europene vechi şi cunoscute. Argumentul forte al acestor preluări îl constituie, în ideea mai multor teoreticieni americani, imitaţia medievală sau cea a Renaşterii: Dante şi circulaţia orală a viziunilor religioase înainte de scrierea „Divinei Comedii”, Chaucer şi poveştile furate din memoria colectivă. Sau chiar cazul Homer şi tratarea subiectivă în Iliada şi Odiseea a motivelor mito-logice greceşti. Prin urmare, de ce n-ar exista rotiri de idei şi citări clare sau à rebours din aceleaşi cunoscute bibliografii, pritociri de teorii şi nuanţări ficţionale ca în cazurile Homer, Chaucer, Dante, consideraţi un fel de postmodernişti deghizaţi? Tot astfel procedează, „cu acelaşi grad de onestitate”, cum spunea William Gass prin 19855, John Barth, E.L. Doctorow, Thomas Pynchon ori Toni Morrison.

Într-un fel, postmodernismul este o cultură din interiorul cultu-rii, iar trăsătura principală a postmodernismului o constituie dedublarea, am spune o duplicitate întreţinută sistematic. Formele sale de impunere sunt „conştient periodice, istorice şi reflexive”6, iar provocările post-moderne conţin o infinită complicitate. Prin urmare, e tot mai limpede faptul că postmodernismul excelează în denaturare. E important de urmărit această denaturare în toate artele.

E de prisos să adăugăm că privitorul sau cititorul nu vor recepta mesajul operelor postmoderne decât prin prisma livrescului, care presu-pune un considerabil bagaj de lecturi, şi prin cumpărarea convenţiei care face reprezentarea viabilă şi care are nevoie de un anumit tip de cititor, de cititorul postmodern. De acest cititor postmodern avizat au nevoie multe poeme ale generaţiei optzeciste. Să numim doar câteva: Textele de la Montsalvat şi Cartea lui Benedict de Octavian Soviany, Hai ku fidelity, 3 Linda HUTCHEON, Politica postmodernismului, Ed. Univers, Bucureşti, 2002.4 Charles NEWMAN, The Post-Modern Aura, Northwestern University Press, 1985.5 William GASS, Habitations of the World: Essays, New York, 1985, Sirnon&Schuster.6 Linda HUTCHEON, Poetica postmodernismului, Ed. Univers, Bucureşti, 2002.

editorial

4pagina

De-a waţi ascunselea şi Adio. La Galaţi de Florin Iaru, Glasuri în labirint de Liviu Ioan Stoiciu, Budila-Express de Alexandru Muşina, Mangafaua, Femeie, femeie, femeie şi O seară la Operă de Mircea Cărtărescu. În multe poeme avem de-a face însă cu un postmodernism parţial, adică doar cu un joc al textualităţii, fără scopul clar al reseminării şi recuperării. Deocamdată, singura carte de poezie în totalitate postmodernă (deşi după părerea noastră avem de-a face cu un postmodernism de inte-res local), scrisă de un reprezentant al optzecismului este Levantul de Mircea Cărtărescu.

Este uşor ridicol spectacolul multor scriitori tineri români care cred în eticheta postmodernismului ca într-un paşaport al succesului, ca într-un infailibil blazon. Folosirea violenţelor verbale, a asociaţiilor lingvistice deja „fumate” de atâta vreme de clasicii avangardişti de către amatorii de inginerie textuală şi mai ales etalarea organelor sexu-ale şi a vulgarităţii nu înseamnă că măresc valoarea unui text liric. Mai mult, aceşti apostoli ai unei speculaţii oţioase (sunt postmodernist, deci sunt demn de atenţie!) riscă să facă din limba română o latrină sonoră. Şi mai mult: ar trebui aceşti eroi textuali să ştie că poezia nu evoluează. Fiinţa şi problemele ei sunt aceleaşi de mii de ani. Dacă de la Homer şi Pindar până la Rilke poezia ar fi „evoluat”, această evoluţie s-ar fi înregistrat ca de la roabă la rachetă.

Să nu uităm că unui curent precum postmodernismul i s-a cântat nu demult, la Stuttgard, sfârşitul. Se pare că ar începe transmodernis-mul sau metatranspostmodernismul sau alte curente care nu au darul de a deruta un poet adevărat, blestemat, haruit de la profunzimile sale. Pentru că cel născut pentru poezie iubeşte conţinutul, nu etichetele.

Daniel CORBU

editorialD

ogs

Play

ing

Poke

r, C

assi

us C

oolid

ge

5p a g i n a

provocări

Azi fiind atunci. Tot atunci ştiam că suntem ceea ce se numeşte „o cultură mino-ră”. Constantin Noica explică şi această sin-tagmă – nu o justifică, o explică. Scrie: Cultura noastră populară, deşi minoră, are realizări cali-tativ comparabile cu cele ale culturilor mari. Şi: ştim că avem în această cultură populară o continuitate pe care nu o au cele mari. Cu toate acestea: ne nemulţumeşte azi că am fost şi suntem – prin ceea ce avem mai bun în noi – săteni. Continuă Constantin Noica şi subli-niază: „Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei./.../ Economiceşte şi politiceşte, culturali-ceşte ori spiritualiceşte, simţim că nu mai putem demult trăi într-o Românie patriarhală, sătească, anistorică. Nu ne mai mulţumeşte România eter-nă; vrem o Românie actuală”.

Trei momente culturale de culme abor-dează şi desfăşoară Constantin Noica spre a demonstra, mai întâi, strădania noastră pentru ieşirea din eternitate şi ajungerea la o împăcare între planul eternităţii şi cel al isto-ricităţii româneşti: Neagoe Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru secolul al XVIII-lea, şi gânditorul Lucian Blaga, pentru prezent. Prezentul de atunci.

Pentru primul moment, după „Învăţăturile...” scrise de Neagoe Basarab, Constantin Noica conchide: „Nici un moment Neagoe Basarab nu va sfătui pe fiul său să se închi-ne efortului de luminare proprie, după cum nu-l va îndemna nici să făptuiască potrivit cu norme omeneşti. Contractul e între om şi Dumnezeu, nu între om şi propria sa conştiinţă legislatoare. Iată deci ce înseamnă perspectiva eternităţii, pentru care optează spiritualitatea românească din vea-cul al XVI-lea. Conflictul de fapt dintre planul etern şi cel istoric este soluţionat direct, prin renunţarea la spirit sau prin ocolirea spiritului cu tot ce implică el: cunoaştere, acţiune, afirmare omenească. Omul nu se afirmă aici; el este pus să mărturisească doar”.

Pentru al doilea moment, am ales modul în care Dimitrie Cantemir îşi mustră neamul,

„din obiectivitate”, cum spune el, dar îl jude-că destul de aspru: „...Cu excepţia religiei drept-credincioase şi a ospitalităţii, abia mai găsim ceva ce ar putea merita laudă la români. Aroganţă şi mândrie; spirit de ceartă, dar şi concilianţă peste măsură; îndemn spre viaţă uşoară; nici mânie, dar nici prietenie lungă; curaj deosebit de mare la începutul bătăliei, apoi tot mai puţin; incon-stanţă, spirit excesiv de tiranic uneori, excesiv de blând alteori”, iată câteva trăsături pe care Cantemir le vedea în firea românului.

Cât priveşte al treilea moment, cu Lucian Blaga, este un capitol din care se pot desprinde mai multe dimensiuni. Una ar fi, şi rămânem aici: „Tre buie să spunem des-chis: există o dimensiune păgână a sufletului românesc. Când subliniem cu atâta apăsare că românii au fost, într-un fel, totdeauna creştini, creştinismul venind peste ei ca o împlinire, şi nu ca purtătorul de mesaj al unei crize de tip nou, recunoaştem fără să vrem că, după ce ne-am creştinat, am păstrat moduri ale lumii păgâne. O vedem bine în mitologia noastră populară, iar credinţele noastre sunt pline de eresuri, care ne încântă pe plan de cultură şi care, în definitiv, nu ne supără nici în perspectiva Bisericii. Dimensiunea noastră păgână a fost tole rată de Biserică şi chiar asi-milată într-un sens”.

Pe vremea când Constantin Noica publica aceste gânduri, judecăţile lui în pla-nul filosofic românesc, cred că Biserica — nu are importanţă apartenenţa acesteia la Orient sau Occident — se găsea spiritual la o mare intersecţie. Astăzi, Biserica — chiar după douăzeci şi ceva de ani de aşa-numită „gân-dire liberă”, se găseşte încâl cită poate cu mult mai mult. „Filosofi noi” ai Bisericii ne cufun-dă prin opuri şi opinii în trecutul negu ros al istoriei, fac referiri la „tradiţii spirituale” de parcă tradiţiile unui popor sunt cu zecile, în loc să ridice spiritualitatea la rang universal. Nu este invocată „anafura”, ci „anafureaua”, un slavonism forţat, ca la românii de brazi.

LUMEA ROMÂNEASCĂ

DE AZI

Virgil RAŢIU

6pagina

tineri poeţi

PSALMODIE

Am pornit la Tine Cu stihul cules De războinicii mei antici. I-am aflat în cronici, Mugind. Ei au smuls Inima, şi nostalgia, Şi pacea mea ascunsă Ca să-Ţi audă glasul... Unde-Ai fost în clipa lor, Unde Vei fi în clipa-mi, Tot acolo şi tot dincolo De văzut, de ştiut? Te-au strigat, Cu gura mea Din foc, Din cenuşă, Din pământ.

* * * Sunt eu, tot atât de mică Şi tot atât de mare Precum M-ai făcut, Precum M-ai ştiut. Aseară Te chemasem Fără Să-mi răspunzi. Dar acum...acum Mă auzi?

LEBĂDA NEAGRĂ

O lebădă neagră în ape vii, senzaţii fine în amurguri dulci şi blânde. O lebădă neagră pe un tablou uscat. Ce mai naufragii urmele-i pândesc. Lebăda neagră din părul lui renaşte dorul, făcându-l să sângereze. ÎN ZIUA A OPTA

Ce soare frumos m-a ars! Iar eu căutam cuvinte fără adaos şi lacrimi. Îmi sorbea ultima încercare de a-i rezista. El zâmbea mai mult decât profetic, de parcă ştia că unicul paradis a ghicit dragostea noastră.

Mira VOINU

Marele Premiu la Festivalul Internaţional de

Poezie "Grigore Vieru", ediţia a V-a, mai 2013

(Republica Moldova)

7p a g i n a

tineri poeţi

FLUTURELE FILOZOF

Văd tristeţea încolotocită, ca o eşarfă de mătase, pe albul gât al tău. Îmi vorbeşti ce amar e să fii uitat şi cum încap vieţile în patru pagini de dicţionar. Îţi place să te crezi fluture şi râzi subţire când te miluiesc. Te vezi filozof şi-ţi par simple de tot cuvintele. NEMAIAŞTEPTÂNDU-MĂ...

De-ai şti ce e după uşă m-ai închide într-o lacrimă. Aş zâmbi înăbuşită de mirosul sării, dar m-ai elibera, milos, în cele din urmă. M-ai lăsa să ies dincolo de noi, nemaiaşteptându-mă. Totuşi vei veghea până mă voi întoarce. De m-oi întoarce! LOCURILE SFINTE

Numaidecât locurile sfinte au mirosul mamei şi fruntea pâinii şi vocea bunicii. În locurile sfinte pelinul izvorăşte lapte şi rândunelele vestesc soarele şi liniştea străbate chinul unui bucium.

DIRECŢII FĂRĂ SUFLET

I-am văzut faţa cerând îndurare. Încerca să se revolte. Avea buzele strivite de sârma ghimpată pusă tiranic peste românitate. Am văzut faţa Basarabiei, a maicii mele... Zăcea sub o stea roşie în ani de umilinţă. O îndreptau în trenuri murdare spre direcţiile fără de suflet şi fără de viaţă. S-au dus Siberiile, dar maica mea încă mai plânge. Îşi astupă ochii storşi şi-şi cheamă sora. Ar porni spre ea dar se teme că va veni ea mai întâi şi n-o va găsi acasă. CICĂ...ADEVĂR!

Iubitul meu vede timpul ca pe-un şarpe cu pene, bărbat după lăsarea nopţii, pe care eu îl sărut mai dulce decât pe el. Iubitul meu urăşte toate poeziile mele, cică ele sunt iubirea mea cea mai mare.

8pagina

tineri poeţi

în mine e alb, negru şi tu la mijloc

când m-am trezit azi nu mă simţeam eu, aşezam plecările pe rafturi aşa somnambul, subconştientul îmi făcea ordine prin corăbii şi piraţii dezertau desculţi în port, se simţeau ca acasă rochiile tale bej erau furate precum aurul proştilor iar tu ( mă )priveai tăcută cu toate limbile de ceas tăiate... transformam aşteptarea într-un scăunel, într-unul tăcut ca o masă de operaţii în care bisturiul scotea din mine oamenii până îmi lăsau cerul cu inima bleu şi ploile stăteau departe alcoolemia de tine în mine era prea mare pentru a pleca la drum în ochii mei goi lumea intră, se plimbă, ia forme de bastonaşe apoi pleacă orbindu-mă uşor ca bătrâ-neţea îmi rămâne numai inima precum un ghid credincios doar că de la tine-ncoace e ca un ochi

de sticlă ca un loc în care corbii sunt stăpânii lumii

poemul ca o spovedanie

sunt ochi de cititor ca un centru de reciclare maculatură femei din carton, din hârtie bărbaţi cu focuri cât casele iar eu aici în afara poeziei injectez nori de ploaie în venele cerului să fie pace sângele îşi părăseşte lăcaşul de rugă-ciune se strânge în palme, în vârful degete-lor, în mina creionului poeţii îşi netezesc sufletul, scriind curăţă mâini pătate versurile primesc metale grele din plă-mâni cu fiecare rând pot respira mai liber apoi adorm iertaţi de vină lipesc de inimă o carte infuzie de fluturi

poeții se mai nasc doar post-mortem

vocea asta de dincolo de mine e ca un ecou care spune întotdeauna mai mult

Gabriel Nicolae MIHĂILĂ

Premiul al II-lea şi Premiul revistei "Feed Back" la

Festivalul Internaţional de Poezie "Grigore Vieru",

ediţia a V-a, mai 2013

9p a g i n a

tineri poeţi

îmi tot repetă stinge stinge dom’le focul stinge că arde inima în tine şi cine mai serveşte specialitatea casei făcută scrum ea nu a aprins decât un mic foc a făcut un dans al ploii şi s-a făcut nevăzută sunt vremuri grele, nu mai topești o bucăţica din tine decât atunci când o dansezi prin texte-le alea puerile ochii tăi văd doar deşert o beduinule cu buzele crăpate de rugăciuni cu palmele scormonind nisipul după oaza în care să îţi adăposteşti singurătatea tu ești om de apă dulce, doar tu poţi face fertil pământul iadului tău în crăpăturile inimii tale se nasc şi sfârşesc lumi şi tot acolo se sfărâmă durerea într-un mortar ce îţi consolidează zidurile în viaţa asta ai spus Tată doar când ai vorbit cu Dumnezeu în viaţa asta ai probat că e nevoie de moarte multiplă să devii om în viaţa asta ai vrut să fii poet şi aşa ai învăţat că poeţii se mai nasc doar post-mortem

end of all hope

oraşul are cerul gurii negru e o petrecere cu supradoze de avarita-te la aperitiv petrecăreţii sunt sclavii propriilor ignoranţe la miezul nopţii apogeul, un ritual de sinucidere morală în masă repetată cerul crăpat este un portal pentru sufletele ce se înalţă este un an în care Domnul şi-a pierdut speranţa procesul de Terra-însufleţire a luat sfârşit în capătul străzii o cadână îşi face cruce cu o mie de euro apoi îşi spune că e sfârşitul lumii un bărbat adună disperat

de pe asfalt urma unui suflet mort, modelează conturul cu cretă în formă de mătanie şi începe să se roage un poet învârte lipsa iubitei pe toate părţile ca un cub rubik, speră să găsească leacul pentru singurătate un magnat bătrân îşi scurge anii în nişte portocale şi le vinde tinerelor îndrăgostite ca un tratament naturist pe bază de smochine viaţa se sfârşeşte rămâne un gol în loc de inimi şi ăla rupt în două

Poem căzut pe câmpul de luptă

ştiam că va veni ziua în care poemele vor obosi să vorbească despre plecări, despre drumurile care se înalţă şi îşi ocupă locurile printre astre până vom învăţa să zburăm pentru anumiţi oameni gravitaţia cerului e mai puternică decât cea dată de pământ mă înalţ dintr-un teren minat în urma mea tu, nemişcată învăţând ce e zborul vor rămâne morile de singurătate învârtindu-se în gol, eu prea departe să pot înghiţi întunericul dintre felinarele paşilor tăi cu sorii din piept cândva sper să alegi retezarea acestui cordon ombilical prin care curg buruieni pentru că eu trag neputincios dintr-un loc în care cocorii au uitat să zboare se cuibăresc în carne şi cresc inimi zidurile camerei de unde scriu mă lasă să respir prin acest poem dar zidurile din noi ne sufocă

10pagina

tineri poeţi

ZBATERE

Aveam inimile strâns lipite una de alta, încât se făcuseră una singură;Sângele meu-hoinar în cămările inimii tale,Sângele tău-oaspete în cămările inimii meleUnul şi altul, legaţi în tăcere prin toate vinele,Ne roteam, după glasul curgerilor neînfi-ripate,CândO alta a izbucnit peste maluri;Te-ai smuls; iar inima-ţi s-a-nchis, cu vuiet,Inima-mi-rană, prin care, necontenit, se scurge spre tine sângele meu.

Nu-ţi cunoşteai, oare,Apele-ntoarse ale fiinţei,Cu glas de clopot, împietrite-n chemarea mea?

IARNĂ

M-ai dezbrăcat de piele; m-ai aruncat în ger,Fără să auzi cum picură sânge din mine;N-ai ascultat nici zvonul lacrimii mele, care se zbătea în piept să iasă,Rece,Din iadul dinlăuntru.Tu ai crezut atunci că durerea mea nu e,Pentru că nu se revărsa în ţipăt;

Că trupul mi-e rece, al iernii de-afară,Că nu se sfâşie.Mâna ta m-ar fi încălzit,

DacăN-ai fi aşternut-o cu inima-ţi rece, Din care se scurge crivăţul, mă doboară,Şi-mi aduceIzul adâncurilor mele, furate.

COLŢ

Urcă spre ceruri ierburile-n care freamătă seva;Arse de soare, lovite de vânturi, de ropo-tul ploii,Îşi sângeră genunchii lor pe pietre.Îşi lasă în urmă frunzele,Înviate din durerea stăruindă.Încă-n minune, florile cu năzuinţă de fruct tânjesc, iar sufletul lorSe împarte-n mii de suflete, în fiecare creangă.Vor curge şi acestea înapoi în pământul din care-au venit,Şi în ceruri, toţi aburii vieţii zboară,Fără aripi.Pier rădăcinile, Sub soare.Doar mugurii, în care plesneşte durerea, tră-iesc, în cântec.

OMENEASCĂ

A murit timpul; în sicriu nefăcut de mână omenească stă culcat; Pale, străvezii ceasuri-bocitoare-l urmeazăÎn nemişcarea lui; din trupu-i uriaş alune-că orele;Din ore, clipele,Matrioşti sfărâmate sunt toate,Căzând în nemişcare.Golit de schelete, timpul e-acumCarcasă, prinzând avânturile celor cu trup.Lacrimile au încetat să mai curgă; inimi-ceasornice fără de oră, şi-au urmat bătaia;Sclipiri de stele-au împietrit în noiane negre.Toate culorile, trecute în doliu,Iar giulgiurile, ce înconjurau odinioară trupuri moarte, S-au adunat într-unul singur,Să înfăşoare vidul din urma timpului.

Raluca Elena NEGREA

11p a g i n a

tineri poeţi

NON-ARTA POETICA

Cu biciul pe spinarea cuvântului, plâng, De durerea scoasă în afara mea, atât de rotundă, închisă-n cristal, Încât seamănă cu bilele de sticlă pe care le prefăceam în planete la vârsta fericirii obligatorii. Care orbite, în afara celor care apără ochiul, mai atingem, în mişcarea noastră de elipsă Din pasul nostru, sclav liniei, pe marginea neşlefuită a lumii cunoaşterii noastre?

Spinarea mea n-am scrijelit-o cu litere de pedeapsă, Nici măcar în colonia penitenciară nu mi-am găsit loc, Echilibristica pe axe răsturnate e sportul meu preferat, şi căderea mi-e biruinţă. Aştept să se scalde cuvintele în ipotetici acizi, până la strălucirea de pe urmă, Însorită şi sepulcrală în aceeaşi secundă, Până la contopirea în aur a plumburilor eterice. Până la plumbul din puşcă, am doar plumbul invizibil şi imponderabil Al suferinţei cu mască de înger şi aripi ruginite Din recuzita desuetă a vreunui teatru coborât din deviza All the world is a stage.

GLISSANDO

Se-nchide timpu-n camera obscură, În sfârtecare mută, ca-n fecioara De fier, de foc, ori înspumată de-aer; Din reţetare-ad hoc pentru prescură, Pensate litere-nvârtite-n moara De vânt, de fum, torcând de nori un caier. Volute-adânci, morminte-ale mulţimii, Şi vase de-nviere pentru strigăt,

Vor răsări, la marginea vechimii, În cupa lor rotind, înfiorate Şi neţesute galaxii-nflorate, Covoare vii sub tălpile-ngerimii.

Încremenire a secundei, care Nu-i moarte, ci e doar închipuire, Cu unde alegorice, fantaste, Scurgându-se domol în prevestire, Precum şi razele se scurg în soare, Trecând, prin pângărite vremuri, caste.

CAVALCADA DE CEARĂ

Încremenite convulsii, odată cu cerneala vărsată, cu sângele de cerneală vărsat din-colo de ziduri,Menit să nască lait-motive înrozate, pentru folosinţa revoluţionarilor de apartament,Gata oricând să comită sacrilegiul lovirii porţelanului, şi al maculării lui prin spar-gere,Veşnic fideli mirosului de tiparniţă muce-găită,Chipurilor punctate, pixelate, divizibilePrin flacără şi prin apă.Încremenite convulsii, jertfite tăişuri, îmbrobonate de sudoriDin însăşi materia din care s-au născut solide,Coboară în zgomot mut;Mai puternic decât forfotele citadineAle frunzelor care iau caldarâmul drept eşafod,Şi căderea drept decapitare.Din mască nu se nasc războinici noi, ci mulaje după vechile chipuri,Ale cărnii, ale pietrei, ale cărnii de piatră.Idoli noi, ecveştri, ai palatelor de nori, Mai bine zis, paznici de castele spaniole,Ori de interioare placide.Quintesenţiale, concentrate-n fiole de secundă,Picături de ceară, rotunde, caută mângâie-re de flacără,Şi penumbră de biserici.Până atunci, a lor e cavalcada,În glissando,Până la despătimirea greoaie a lichidului.

12pagina

cronica literară

Nu-mi place literatura penitenciară. Asta nu însemnă că o ignor. Prefer, însă, distopiile. Ba, chiar, până la 1990, fiindu-ne nouă total interzis, inaccesibil acest gen de literatură – cel cu referire la nenorocirile comunismului - îl percepeam doar din lec-turile de la Europa liberă. Nu discut despre „Amintiri din casa morţilor„ Dostoievski situat afară din sistemul protestatar con-temporan. El era cu Ţarul lui...

Aşa că, până în 1990, am luat contact mai degrabă auditiv cu o parte din opera lui Soljeniţân de la Europa Liberă. De alftel, mărturisesc, aveam o „brumă” de idee despre acest gen, graţie poetului Florentin Palaghia care mi-a împrumutat cele opt volume din „În preajma revoluţiei”, fabu-losul roman autobiografic al marelui, şi pe nedrept - uitatului politician şi om de cultură Constantin Stere... (Adesea mi-am întrebat studenţii basarabeni de la faculta-tea de jurnalism dacă l-au citit. „Nu, a fost răspunsul. Nici nu am auzit de el.” Oare ce face intelighenţia basarabeană contempora-nă...nu-l asimilează pe marele om?)

...A!, am omis celebrul film „Pocăinţa”, a lui Abuladze pe care, l-am văzut prin 1988, pe o casetă video - samizdat, dublat de două ori, din gruzină în rusă, din rusă în română, nu de implacabila şi simpatica doamnă Nistor - film de referinţă în tema-tica lagărelor sovietice, fiindcă venea din interior.

De ce nu-mi place acest gen de litera-tură? Recunosc, dintr-un ruşinos sentiment

burghez, jenant, de confort. Adesea ele, subiectele penitenciare sunt incomode, vulgare, primitive exagerat olfactive, greu de suportat. Mie, unul îmi atacă bila. În plus, după o noapte petrecută fără chirie la penitenciarul Jilava, am uitat de rănile pricinuite de violenţa miliţienilor imbecili, dar memoria mea nu se va elibera în veci de mirosul acela din puşcărie. Căci, una e să aspiri pe nări, prin pori, fie şi ima-ginar, rufăria, desou-urile, lenjeria, jarti-erele imoralei Emma Bovary, să i te vâri în budoarul ei parfumat, şi alta duhoarea din puşcăriile siberiene. Este, dacă vreţi, perceperea disconfortului literar de către un înrăit, înrobit hedonist, plezirist al lec-turii...Repet, prefer distopiile. Mi se par mult mai septice.

Cu această prejudecată am purces la lectura romanului ”Tema pentru acasă”, pe care l-am primit în ianuarie 2013, cu prilejul participării la Festivalul literar de la Mizil, cu dedicaţie, de la poetul basara-bean - eu aşa-l ştiam - Nicolae Dabija. La fel ca unul din referenţii cărţii, academicianul Mihai Cimpoi, am fost surprins de trecerea bruscă a diafanului poet, a militantului român, direct la roman... Şi, încă la unul deloc graţios - repet obsesia-mi - de o ola-factivitate frizând pestilenţialul. Căci, asta emană orice lectură referitoare la celebrele Gulaguri şi puşcării în general... Să regret faptul că, iată, am ajuns să fac unele lec-turi nu numai cu mintea şi ochii, dar şi cu nasul...

Romanul unui poet:NICOLAE DABIJA,

Tema pentru acasă

George STANCA

13p a g i n a

cronica literară

Poetul Dabija a scris un roman fabulos. Cum numai un poet îmbrăcat vremelnic cu blana de prozator, poate produce. Căci, de ceea ce m-am temut mai tare, naturalismul acela urât mirositor al puşcăriilor, aproape că nu există. ”Tema pentru acasă”, prezintă mizeria umană cu o duioşie desăvârşită. O mizerie ce ţine de diafan. Este un roman penitenciar graţios, străbătut de mirosul dulce al unei iubiri incredibile, aproape inu-mană. O iubire prometeică. Eterală. Aparent evanescentă. Cvasi-imaterială. Metafizică... dar de o forţă zeiască. Dumne...zeiască.

Inevitabil, am comparat romanul lui Dabija cu cel siberian al antecesorului său C. Stere. Căci, la povestea marelui politician răzbat alte sentimente şi idei: o demnitate în faţa mizeriei, o experienţă politică juve-nilă, la 16 ani, o tinereţe călcată în picioare de regimul ţarist pentru nişte convingerile „stângiste” ale narodnicismului . Şi, toate suportate pentru un singur deziderat: să ajungă la el acasă. În regatul România...

Apoi, romanul lui Dabija are o sim-plitate şi o prospeţime a limbii parcă de la începuturile lumii româneşti. Încă odată mi se confirmă o teorie personală, taxată de unii ca prejudecată: aceea că basarabe-nii români cu drag de România - căci mai sunt şi rămăşiţe colaboraţioniste, cozi de topor kaghebistoide... - reuşesc să conser-ve multe dintre obiceiurile, cântecele şi, mai ales, limba română cu tentă moldavă. O limbă veche ”sfântă” şi curată ”ca un fagure de miere”. O limbă care la ea acasă, în România, azi se rupe de matcă, se disi-pează, se dizolvă, se europenizează sub teroarea anglo-saxonă, în barbarisme, neo-logisme snoabe şi inutile, anglicanisme şi, mai ales, ţigănisme; o limbă cu o tonalitate tot mai orientală şi mai străină de melosul ei primar. Pe scurt, o păsărescă letală pen-tru identitatea noastră.

... Da, cred că am greşit încadrând ”Tema pentru acasă” la literatura peniten-ciară. Căci,

dincolo de temele deja cunoscte ale florei intelectualiste din gulaguri zugrăvită magistral de Soljeniţân;

dincolo de portretul caricaturizat al stalinoidului colonel Kudreavţev, animal ce pare că e fictiv şi nu e... şi în faţa căruia un tânăr de azi ar reacţiona precum consătea-nul lui Marin Preda la vederea girafei: ”aşa

ceva nu există !” ; dincolo de tentativele mereu eşuate

de evadare, de câinii devoratori de carne umană, de tatuajele îndeobşte inutile, dar care aici salvează identitatea unui copil...

dincolo de lucruri citite, ştiute şi din alte lecturi, lagărul acela odios de la Zarianka este doar un cadru, un pretext care să evidenţieze un lucru de-a dreptul creştin

dincolo de inadvertenţele, inadecvă-rile istorice, poate de unele greşeli privind cronologia, temporalitatea şi exactitatea istorică a unor date din roman, trebuie să fii un răuvoitor, un cârcotaş şi un nostalgic sovietofil ca să afirmi că nu-ţi place acest roman...

dincolo de violenţa unor cârcoteli chi-ţibuşăreşti local-basarabeneşti şi de unele invidii evidente, dar fireşti, ale confraţilor care mai se numesc şi „conaţionali” şi care uită că romanul este o ficţiune - a se lectura Llosa „Adevărul minciunilor” ... -

dincolo de umorile şi dimensiunile hidoase ale răutăţii umane, romanul lui Dabija este un uriaş poem ce ne relevă un lucru simplu, omenesc: forţa iubirii. Triumful iubirii...

Subscriu ideii lansată de Daniel Corbu, care din start i-a asigurat autorului pletora de contestatari grijulii: prin simpli-tatea şi sensibilitatea lui, prin mesajul lui pur „Tema pentru acasă” este un roman de premiul Nobel !

14pagina

cronica literară

Suntem în al 24-lea an de la Revoluţia din Decembrie 1989, foarte aproape de numărul anilor scurşi între cele două războaie mondiale, perioadă considerată cea mai complexă şi mai strălucită din cultura românească, concurentă cu aceea a Marilor Clasici. După Al Doilea Război Mondial, noi, românii, ne-am cam pus cenuşă în cap catalogând, în spiritul „sen-timentului românesc al urii de sine” (Luca Piţu), anii 1950 - 1989 drept „un deşert cultural”, argumentând că toată literatura şi cultura românească ar fi un eşec vast din pricină că s-au produs sub spectrul regi-mului comunist şi, vezi bine, doar ceea ce s-a scris în exil este recuperabil. Un fals de proporţii, cu prelungiri şi-n anii de după 1989, când confuzia valorilor, incoerenţa şi atomizarea manifestărilor cultural-ar-tistice pe zone şi localităţi care nu mai comunică între ele, toate dau impresia unei destrămări a fiinţei naţionale, pregă-tind parcă o posibilă destrămare şi a ceea ce a mai rămas din România Mare, fapt care nu ar displăcea unora, alimentatori ai „legendei negre” româneşti din ultimii şaptezeci de ani, în remarca istoricului american Larry L. Watts1. Alfredo Alvar definea „legenda neagră” ca fiind „distor-sionarea atentă a istoriei unei naţiuni, per-petuată de inamicii ei, pentru a o învinge.

1 Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni... Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, 2012.

O distorsionare cât mai monstruoasă posi-bil, cu scopul de a atinge un anumit scop: descalificarea morală a unei naţiuni (...) în orice mod posibil.”2 Spania devenise, în secolul al XVI-lea, în ochii lumii, simbolul reacţiunii, al brutalităţii, al intoleranţei politice şi religioase, al înapoierii cultu-rale. Spaniolii înşişi ajunseseră să creadă în imaginea „legendei negre”, răvăşiţi în păcatul urii de sine.

Am invocat acest exemplu, fiindcă România, nici după ce a ieşit din dictatu-ra lui Nicolae Ceauşescu (cel asimilat şi mitului Dracula), nu a scăpat de umbra „legendei negre”, devenind „oaia neagră” a Europei, în care cultura nu mai interesează pe noua clasă politică, îngropată până la gât în corupţie şi în minciună. Dacă genera-ţia interbelică a lui Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu îşi propusese să realizeze unita-tea spirituală a provinciilor româneşti, garan-ţie a unităţii politice a României Mari, după 1989 s-a produs un fenomen invers, de destrămare a unităţii culturale. Într-o carte recentă, Adrian Alui Gheorghe vorbeşte despre destructurarea şi enclavizarea spiritu-ală, care ar putea să uşureze destrămarea statului şi a naţiunii în plan politic. Autorul presupune chiar că „enclavizarea” culturală a României este premeditată. El constată că, după 1989, există o creativitate bogată, dar lipsită de voinţa valorizării la nivel naţional: „Paradoxal, acum avem o literatură bogată, 2 Alfredo Alvar, La Legenda Negra, Ezquerra, Ediciones Akal, 1997, p. 5. Vezi şi Larry L. Watts, pp. 711-712.

Theodor CODREANU

Zanfir ILIE: "GALAŢIUL ÎN SPAŢIUL CULTURAL NAŢIONAL"

O SINTEZĂ NECESARĂ

15p a g i n a

cronica literară

vie, dar total necunoscută în România. În aceste condiţii, orice tentativă de ierarhiza-re e falsă. Ce ştiu moldovenii despre cărţile apărute în Banat? Dar ce ştiu oltenii despre cărţile care apar în Maramureş? Nimic. Sau, mai nimic. Dialogul cultural în interio-rul României este fracturat, incoerent. Dacă mâine nici un scriitor român contemporan nu ar mai accepta să publice în România, sunt convins că nicio instituţie a statului nu ar tresări, nu s-ar impacienta. Poate că faptul ar trece chiar neobservat. Pentru că scriitorii nu sunt mineri sau lucrători la metrou.”3

Dialogul între generaţii, provincii, regiuni pare fracturat şi incoerent, într-adevăr. Am invocat această imagine pen-tru a putea poposi, finalmente, într-o astfel de regiune, cea a Galaţiului, pe care direc-torul Bibliotecii Judeţene „V. A. Urechia”, Zanfir Ilie, încearcă s-o radiografieze din punct de vedere cultural şi publicistic, pentru anii postdecembrişti, în cercetarea intitulată Galaţiul în spaţiul cultural naţio-nal. Deja titlul exprimă intenţia autorului, orientată împotriva tendinţei de enclavizare culturală, încercând să surprindă raportu-rile naturale între provincie şi centrul spiri-tual naţional. Este o dovadă că intelectualii responsabili simt primejdia şi că procesul eterogenizării sans rivages este o altă faţă a omogenizării entropice pe care o promo-va proletcultismul anilor ‚50. Numai un echilibru între antiteze (Eminescu) face cu adevărat posibilă o viaţă culturală la nivel local şi naţional.

Zanfir Ilie îşi structurează materia-lul adunat şi prelucrat cu migală în mai mulţi ani, în opt capitole care încearcă să propună o imagine sintetică a mişcării cul-turale gălăţene dintre 1989 - 2012. Începe cu schiţarea contextului naţional, conştient că publicistica şi literatura locurilor nu pot să apară din neant şi nici doar din veleităţi locale. Remarcând schimbările survenite imediat după 1989, autorul nu uită nici o clipă nevoia integratoare a literaturii şi culturii române, vorbind, spre exemplu, despre „recursul la exilul literar” ca „reîn-scriere a lui în circuitul naţional şi prin aceasta, prefigurarea literaturii române unice” (p. 9), fără a fi uitată literatura din

3 Adrian Alui Gheorghe, Contribuţii la estetica umbrei, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012, pp. 374-375.

teritoriile înstrăinate: cea din Basarabia, din Bucovina nordică sau din Timoc. Nicicum nu se gândeşte să descopere, între acestea, opoziţii ireconciliabile, fiindcă toate alcătu-iesc un singur organism. Desigur, nu este ignorat specificul spaţiului gălăţean, nelip-sind un anume orgoliu localist, exemplul cel mai elocvent fiind sublinierea faptului că primul ziar liber la nivel naţional n-a apărut nici în Bucureşti, nici în altă parte, ci la Galaţi, în noaptea de 22 decembrie 1989, sub titlul Viaţa liberă (iniţiatorul prin-cipal fiind Radu Macovei), cotidian ajuns la cea mai mare audienţă între toate jurna-lele apărute în provincie. Mai mult de atât, Viaţa liberă a constituit primul nucleu în jurul căruia s-au adunat principalele forţe publicistice şi literare ale Galaţiului, nucleu din care parcă au izvodit celelalte ziare şi reviste, întrecând, prin număr, cel puţin, dacă nu şi prin valoare, fenomene simi-lare din alte centre urbane nu numai din Moldova (comparaţia se face cu Bacăul şi Constanţa): Porto-Franco, Antares, Dominus, Dunărea de Jos, Axis Libri, Şcoala gălăţeană, Le Courrier International de la Francophilie, Tecuciul literar şi artistic (la Tecuci), Partener, Acţiunea, Cucuveaua, Monitorul de Galaţi, Impact, Imparţial, Noduri şi semne, Şapte zile, Realitatea, Boema etc.

16pagina

cronica literarăIniţiativa jurnalistică de la Viaţa liberă

a fost urmată de una în spaţiul literatu-rii propriu-zise, născându-se gruparea de la revista (şi editura) Porto-Franco, sus-ţinută, din 1991, de înfiinţarea Societăţii Scriitorilor „C. Negri”, iniţiativă a regre-tatului poet Ion Chirie, a fostului direc-tor de la poligrafia oraşului Radu Dorin Mihăiescu, la care s-au raliat cei mai activi dintre scriitorii, istoricii şi criticii locului (Ion Trif Pleşa, Simon Ajarescu, Theodor Parapiru, Constantin Vremuleţ, Apostol Gurău, Viorel Dinescu, Coriolan Păunescu, Sterian Vicol, Paul Păltănea, Dumitru Tiutiuca, Vasile Ghica, până la tinerii Viorel Ştefănescu şi Angela Baciu ş.a.), inclusiv scriitori din alte judeţe. Ceea ce ţine să sublinieze, din nou, Ilie Zanfir este faptul că revista, editura şi Societatea au avut o misiune coagulantă a forţelor inte-lectuale din zonă, iar programul revistei a fost unul de orientare naţională într-o vreme când, sub influenţa ideologiei poli-tical correetness, intelighenţia „demitiza” tot ce ţinea de spiritualitatea naţională, în frunte cu Eminescu. Mai mult de atât, s-au construit punţi trainice între Galaţi şi scriitorii din Basarabia: Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija ş.a., dar şi cu intelectuali de marcă din capitală şi din alte zone: Fănuş Neagu, Ilie Bădescu, George Munteanu, Ion Rotaru, Constantin Trandafir, Nicolae Oancea, Ion Gheorghe Pricop. Editura devenise una dintre cele mai prestigioase din ţară, cu o bogată acti-vitate tipografică. Pe când „Junimea” din Iaşi abandonase colecţia „Eminesciana”, cea gălăţeană înfiinţase colecţia „Studii eminesciene”, editând lucrări de prestigiu semnate de Dimitrie Vatamaniuc, Mihai Cimpoi, Ilie Bădescu, Dumitru Tiutiuca ş.a. Să mai spunem că, prin Societatea Scriitorilor „C. Negri”, se produsese o veritabilă disidenţă în monopolul Uniunii Scriitorilor, în care ameninţătoare erau confuzia şi corupţia. Tot în acei ani, Cezar Ivănescu, pe acelaşi fond precar, încer-case reîntoarcerea la vechea Societate a Scriitorilor Români, fapt care nu i-a reu-şit. După acest episod de entuziasm spre unitate, remarcă Zanfir Ilie, a urmat, ine-vitabil, diversificarea, benefică prin apa-riţia unor noi publicaţii şi grupări, dar, pe de altă parte, ducând şi la hipertro-fierea orgoliilor şi a rivalităţilor. (Vezi

capitolul Grupări şi divergenţe). Laurenţiu Ulici, după epuizarea preşedinţiei lui Mircea Dinescu, a încercat refacerea uni-tăţii Uniunii Scriitorilor şi a propus, prin Corneliu Antoniu, cu sprijinul revistei Antares (din 1998), întoarcerea fiului risi-pitor, care era Societatea Scriitorilor „C. Negri”, la matcă. Aşa se va crea viitoarea Filială Galaţi-Brăila, adoptând, în cele din urmă, numele Filiala Sud-Est a Uniunii Scriitorilor. Este grăitor că, dincolo de Societatea Scriitorilor „C. Negri”, gălă-ţenii s-au împrăştiat spre diverse filiale ale Uniunii Scriitorilor: Sud-Est (cei mai mulţi), Iaşi (Sterian Vicol, Angela Baciu), Bucureşti (Viorel Dinescu), Constanţa (Apostol Gurău), Bacău (Ionel Necula, Vasile Ghica).

O altă grupare, de o rară efervescen-ţă, este cea de la revista Dominus (înfiin-ţată în 2000), al cărei principal lider este prozatorul Theodor Parapiru, totodată un publicist viguros şi acid, nonconfor-mist care şi-a putut îngădui să sfideze Uniunea Scriitorilor, nedevenind membru al ei. Zanfir Ilie acordă un generos spaţiu acestei grupări, cu argumente valide. O altă revistă de succes, cu apariţie constan-tă, este Dunărea de Jos, care promovează îndeobşte tineri, având rubrici variate şi cu iniţiative incitante, precum ancheta lui Viorel Dinescu, în şapte întrebări adresate unor importante personalităţi din toată ţara, valorizată în voi. Dialoguri socratice (2010), apărută la Editura Axis Libri, patro-nată, alături de revista cu acelaşi nume, de Biblioteca Judeţeană „V. A. Urechia”.

Tabloul ar putea continua, prin exten-sie, la publicistica politică, socială şi eco-nomică, până la bogata existenţă a fes-tivalurilor, simpozioanelor, târgurilor de carte etc., pe care cititorul le va descoperi şi aprecia pe cont propriu. Să mai remarc că, în penultimul capitol, Zanfir Ilie oferă un dicţionar al scriitorilor gălăţeni, foarte util, realizat cu un travaliu documentar demn de toată lauda şi care, prin sine, ar putea chiar constitui material pentru o altă carte. Ceea ce trebuie să mai subliniez, ca pe o calitate demnă de urmat, este străda-nia autorului către obiectivitate, tratând cu o măsură aproape egală toate grupările, ten-dinţele sub semnul a ceea ce, prin revista Axis Libri şi prin manifestările literare de la bibliotecă, se şi realizează.

17p a g i n a

cronica literară

George Călinescu afirma că un critic literar adevărat trebuie să rateze măcar într-un roman. Şi n-a ratat. Eu, prozator, păstrând proporţiile, din când în când mai public câte o cronică de carte sau câte un volum de întâmpinări. Aceasta, pentru că n-aş vrea să intru în categoria celor care „scriu mai mult decât citesc”, ci, publicând cronică de carte, intru în relaţie nu numai cu autorul respec-tiv, mai ales că mulţi confraţi consideră că „întâmpinările” mele sunt binevoitoare, ci şi cu cititorul care simte nevoia să-i prezinte cineva motivele pentru care s-o citească. Eu îi propun criteriul estetic, pentru că vreau să-l feresc de impostură. Despre cele proaste nu scriu, dar există şi situaţii când n-am timp nici pentru cărţile de valoare. Am avanta-jul că, în meseria mea de dascăl, am tre-cut de zeci de ori prin literatura română clasică („clasic”, aici, în sensul de valoare, de reper fundamental), în felul acesta am o poartă sigură deschisă spre literatura română contemporană.

Să simplificăm lucrurile: când descoperi o carte bună, justifici cu argumente estetice de ce ţi-a plăcut.

Cu versurile Victoriei Milescu, lucrurile stau la fel. Ne-am întâlnit la diverse lansări de carte, mai ales la Biblioteca Metropolitană, la Salonul de carte de la Slobozia, chiar la Urziceni, de asemenea îi urmăream rubrica permanentă din revista „Sud”. Ne salutam, ne respectam, mai schimbam câte o impre-sie, câte o carte. Până în ziua de 3 decem-brie 2012 când primesc volumul de poezii „Sub steaua câinelui” editura Tracus Arte, Bucureşti (2012), 114 pagini, având o prefaţă semnată de Horia Gârbea.

Mărturisesc sincer că am citit-o imediat, dar am ezitat mult timp s-o disec. Simţeam că ceva mă deruta, ceva nu-mi era la îndemână.

Acel „ceva” era poezia oraşului cu care eu nu eram suficient de bine familiarizat. M-a intrigat metafora din titlu, o asociere aproape oximoronică, dacă avem în vedere sensul propriu şi dacă ne raportăm la cosmic şi teluric. Am urmărit apoi, poezie de poezie, motivul literar al „stelei” şi cel al „câinelui.” Nu m-am mulţumit. Descoperind sintag-ma cheie a volumului – INDIFERENŢA LA UMILINŢĂ – am strigat precum Arhimede: Evrika! Aşadar, o temă profundă, oarecum ascunsă, a volumului care trimite la dublul statut al câinelui, întrebându-mă: Cine este mai umilit? Câinele bine hrănit, gras, dar cu botniţă şi ţinut în lesă, ori cel liber, din stradă, dar flămând şi jigărit? Nu cumva omul se găseşte şi el în această dublă ipostază? Dar poetul?

În felul acesta, constat cu surprindere că întreg volumul răspunde la aceste întrebări printr- o alegorie care ascunde o meditaţie pe tema condiţiei umane: omul sensibil înăbuşit de abjecţia morală a oraşului.

Volumul are rotunjime. Prima poezie, „Sub steaua câinelui”, împrumută şi titlul volumului. Este poezia labirintului, a ieşirii din labirintul oraşului prin cuvânt, a iluz-iei celebrităţii, a şansei ratate de către cre-ator căruia îi trebuie „doar un cuvânt şi/ poţi ieşi din anonimat,/ doar un cuvânt şi/ acea faimoasă editură/ pe care o cauţi besmetic prin clădirea sordidă/ te-ar face peste noapte celebru/.” Dumnezeu (editorul căutat) este speranţa, dar „Dumnezeu e grăbit/ până să te desmeticeşti a şi zburat pe scări/ printre stâlpii hiperboreici./ Priveşti buimac/ în urma norului de pulbere fină/ în aerul şampanizat cu mii de steluţe/ ce se aprind şi se sparg/ împroşcându-te: Ce şansă! Ce şansă!/” Următoarea poezie, „Camuflaj”, este construită tot pe motivul creatorului care-şi caută disperat ieşirea din singurătate,

VICTORIA MILESCU:Sub steaua câinelui

- desenul caricatural urban şi detaliul incandescenţei

sufleteşti-

Titi DAMIAN

18pagina

cronica literarădin anonimat, prin creaţie: „Despătureşti coala albă a zilei/ începi să scrii primii paşi/”, urmează banalul gesturilor (duşul, cafeaua), apoi asfixierea oraşului, iar în final, nevoia de linişte: „scrii cu cenuşă de perle:/ e prima zi, sunt fericit!.../” Penultimul poem, cel mai întins al volumului, „Cythera” este un bocet surd, aproape disperat. Moartea lui „menag-ache” înseamnă moartea prieteniei, moartea adolescenţei, destrămarea oraşului Brăila cu uzinele, fanfarele, vapoarele, străzile cu sal-câmi. Înseamnă dispariţia pescarilor, a sin-gurului ziar din oraş, a lăutarilor scârţâind la vioară. Finalul poemului este duios de dure-ros: „oare unde l-au îngropat/ pe prietenul meu, menagache/ l-a plâns cineva/...” De observat că în final nu este semnul întrebării ca un reproş la adresa indiferenţei, ci sunt puncte de sus-pensie, care amplifică şi justifică jalea trăită. Ultima poezie a volumului, „Cenaculum”, este povestea ironică, amară a întâlnirii într-un cenaclu literar cu atmosfera sa falsă, semănând mai degrabă cu un priveghi. Restul e vanitas vanitatis: „...rezemaţi de vânt/ în orizontul primului tramvai/ înfiinţăm partidul poeziei/ şi o gazetă sans rival/ apoi ne risipim care-ncroto.../”

Aceste patru poeme – de început şi de sfârşit de volum - încadrează simetric pe celelalte şaptezeci care, luate împreună, îi deschid cititorului perspective nebănuite, uneori halucinante, asupra oraşului ca spec-tacol. Nu mi-am putut imagina că oraşul poate fi sursă de poezie atât de frumoasă şi de profundă, atunci când un poet de talent îl vede în locul tău. Descopăr aici o poezie de un vibrant lirism interior având ca fun-dal drame existenţiale zilnice ale oraşului înfăşurate în indiferenţă. Ceea ce era închi-soarea la Arghezi, este oraşul pentru Victoria Milescu. Dumneaei construieşte singurătatea prin gesturi şi fragmente simple, aparent banale, dar dureroase prin strigăte înăbuşite de viaţă, dar nu disperate, ci, mai degrabă căutând un drum spre sacralitate printr-un mesaj transparent, aluziv, chiar misterios, de multe ori într-o viziune halucinantă.

Fără să-ţi dai, seama, eşti tentat, obligat de natura textelor, să le grupezi în două cat-egorii.

Într-o primă categorie pot fi încadrate poemele (ca specie literară meditaţii) având puternice accente reflexive care explorează existenţa creatorului într-un Bucureşti agresiv, transpusă în sentimente: greaţa provocată de mediul moral putred („Festivalissim”); strigătul la indiferenţa care colcăie în jur („Ceva lipseşte, ceva este în plus”); vin-derea amintirilor („Casa vândută”); umilinţa

perpetuă („Gloria oraşului cucerit”); ratarea („Altcineva”); nevoia de tandreţe („Litera neagră”); absenţa copiilor din viaţa femeii („Tu nu vei fi niciodată bunică”); înghesuiala oraşului („Ora de vârf”); oboseala spiritului („În zgura de afară”); diziluzia provocată de eşec („O şampanie pentru cer”); spaţiul dezolant („Tânărul candidat”); dezamăgirea învinsului („Învingătorul”); singurătatea („Întunericul roşu”); absurdul existenţei („De ce n-am scris ce-am promis”); durerea infinită a despărţirii („Pe raftul de sus al cerului”); inegalitatea şanselor („Limitania”); deşertăciunea (,,Fleacuri utile”); dispariţia mamei („Cine învinge”); moartea obsedantă, aşteptată („Blitz”, „Nimeni nu are timp de pierdut”). Sunt însă şi câteva poezii care par să aibă la origine complexul fiinţei mici (scunde), înţeles şi în sensul său metaforic de fiinţă mare la suflet: „Ab ovo”, „Când eşti mic”, „Ceva lipseşte, ceva este în plus”, „Litera neagră”. Peste tot planează motivul literar cel mai frecvent – timpul – („Perpetuum mobile”) însoţit de permanentul sentiment frustrant al amărăciunii.

În cealaltă categorie intră poeziile con-struite pe o vastă paletă de sentimente grefate pe un număr important de istorioare, aparent banale, culese din cotidian (eu le văd fabule cu morală intrinsecă, întrucât au la bază o ale-gorie). Cele mai multe „povestesc” întâmplări din viaţa cotidiană. Din ele se aude strigătul indiferenţei umane la spectacolul semenilor umili: demnitatea în suferinţă („Şchiopul din faţa blocului”); luciditatea indiferentă a

19p a g i n a

cronica literarădoctorului amant („Doctorul”); indiferenţa cititorului („Vânzătorul de ziare”); realitatea spitalului faţă în faţă cu indiferenţa oraşului („Sala de mese”); indiferenţa stăpânului la truda salahorului („Casa cea nouă”); amăgirea în doi şi indiferenţa la bătrâneţe („Amprente solare”, „N-ai ce face cu prea multe vieţi”); indiferenţa arogantă a şefului („Şeful cel mare”); indiferenţa trecătorului la cerşetorul din colţ („Cerşetorul din colţ”); indiferenţa fiilor la truda părinţilor („Servesc divinul!”); indiferenţa la mizeria vieţii oamenilor străzii („Cina cea de toate zilele”); indiferenţa în faţa fragilităţii feminine („Cioburi de stea”); indiferenţa în faţa ipocriziei („Mortul divin”); etc.

Această infinitate de sentimente, având ca numitor comun indiferenţa, vibrează şi mai profund pe fundalul realităţii brute a oraşului murdar, sufocant, banal, grotesc, agresiv, chiar macabru, amplificat prin filtrul sensibilităţii poetei:

„gâlgâit pe ţevi, gândaci albi, fluturi transparenţi,/ [...] salvarea horcăie/ poliţia sună a gol/ pompierii sunt scrum şi cenuşă/” (p.11)

„străzile colcăie: oameni, câini, atelaje/ maşina salvării încearcă să înainteze/ urlă cu dis-perare/” (p.12)

„te rupi cu greu de petrecăreţi/ îmbăloşat de pupături zgomotoase/ de-mbrăţişările bărbăteşti/ în paltoanele până în pământ/ îmbibate de camfor, naftalină, tabac/ te duc pe braţe în urale/ până la maşina cu şoferul rebegit/ [...] nu e frumos să vomiţi în maşina mirosind a vanilie;/ să ia o gură de viermuială/” (p.15)

„trecătorii/ grăbindu-se dimineaţa care încotro/ seara întorcându-se trişti, obosiţi, târâţi/ de propriile sacoşe uriaşe/” (p.17)

„buldozerul a scos o ţeastă/ cu râme şi scoici/ [...] mişună muncitorii cu caschete de buburuză/” (p.20)

„urmărim cu ochi dilataţi grilajul/ din-colo de care rulează viaţa haotică/ [...] deşertăm plosca la miezul nopţii/” (p.22)

„cei doi bătrâni/ se ţin de mână/ prin oraşul tentacular/” (p.31)

„în stradă se declanşează alarma sfârşitului de veac/” (p.43)

„primeşte în plin/ lovitură după lovitură/ de sapă, de lopată, de daltă/ şi clinchetul/ sticlei golite, aruncate peste cap cu dispreţ/ la capătul unei zile grele de muncă/” (p.44)

„trupul lui se ridica dintre alte trupuri/ cu respiraţii de votcă, benzină şi lavă/[...] autobu-zul mergea impasibil cu noi în burtă/ unii vedeau de la birou, alţii de la morgă/” (p.52)

„pe treptele blocului/ obosit, mănâncă dintr-o conservă/ s-a chinuit mult să taie tabla cutiei meschine/ [...] lângă el se aşază fata blondă/

mirosul de peşte se amestecă cu mirosul/ dulceag al părului ei [...] bătrâna/ trage ferm de lesă canişul/ ce se gudură şi linge uleiul de pe/ mâinile şi tâmplele fiului ei/ apoi patrupedul cu vestă urinează/” (p.54)

„printre copaci, clădiri, garduri/ un şobolan maroniu/ îţi iese înainte/ mândru şi liniştit/ ca un erou, ca un mesager/” (p.58)

„ei se sărută şi se despart/ băieţi cu codiţă, fate rase în cap/ [...] alţii mai trag un fum, o înghiţitură/” (p.61)

„carnea tranşată aşteaptă să fie cumpărată,/ preparată, mâncată/ găinile mari grase stau/ cu pulpele desfăcute spre cer/” (p.62)

„coboară din limuzine, din taxiuri/ bărbaţi eleganţi cu un zâmbet misterios/ femei cu spatele gol şi ţeapăn/ cu buze livide, surâs îngheţat/” (p.73)

„se destramă oraşul nostru natal/ dus pe Dunărea plumburie/” (p.91)

Lumii murdare moral şi sufocante a oraşului, scriitoarea îi opune un univers sufletesc pur, sincer, duios, tandru, ca o con-trapondere la realitatea brută, înnobilând-o cu sacralitate, prin transformarea vieţii dure în poezie a sufletului, prin mitizarea lumii interioare şi prin autoironie ca formă de anu-lare a nimicniciei umane. Trăirile interioare sunt când incandescente, când ard mocnit. În final, vocea poetică devine biruitoare, mai presus de zarva lumii:

„nu se mai aude decât/ bubuitul unei inimi de femeie/ zăcând pe trotuar, îmbrăcată sumar/” (p.12)

„zâmbesc strâmb/ aşa cum stau dezbrăcată/ în camera de faianţă/” (p.14)

„nu strică puţină scârbă, un pic de greaţă,/ un strop de lehamite unge eficient/ maşinăria sufletului uşor învechită/” (p. 15)

„sunt mică/ dar făcută din plămada celor puternici / [...] abia cutez să mă ridic/ să nu dau cu capul de univers/” (p.18)

„aerul se loveşte de mine,/ cade, se ridică,/ se scutură de praful aurifer/” (p.24)

„când eşti mic printre cei mari/ eşti doar o ciudăţenie/” (p.34)

„biata femeie mică/ şi ea are vise/ mai mari decât toţi giganţii/”(p.38)

„trebuie/ [...] să plângi din solidaritate cu ploaia care/ ţi-a scufundat corabia/” (p.42)

„rămâi/ doar <<o pată de sânge>>/ care nu vorbeşte, nu ţipă, nu aleargă/” (p.45)

„bucuria îmi face rău şi o înec/ în lacrimi nimeni nu le vede/[...] nimănui nu-i este milă de un om fericit/” (p.52)

„voi, deziluzii blânde, liniştitoare şi paşnice/ mă aduceţi întotdeauna acasă/” (p.59)

„ce lung e drumul unei lacrimi/ de la mezanin la subsol/” (p.60)

20pagina

cronica literară „cât mă iubesc trandafirii/ îmbrăţişându-

mă cu ghimpii lor tari/ vinul lor e sângele meu/ roua lor e respiraţia mea distilată/” (p.65)

„iar inima mea e acum în mâinile tale/ ai grijă la ce pagină o deschizi/” (p.83)

Victoria Milescu realizează cu inteligenţă amestecul de viaţă brută, de macabru, cu gingăşia şi tandreţea feminină, dând naştere unei atmosfere halucinante. Bucureştiul agresiv îi oferă refugiul în imaginar. Oraşul este redescoperit şi reinventat prin ochii cre-atorului, oferind o alternativă mai frumoasă la real:

„Casele se reîntorc din călătoriile lor noc-turne, bizare/ [...] bulgării unei zăpezi selenare/ se cufundă în apa ei de gheaţă albastră/ curăţind rănile/ lăsate/ de păsări negre cu ciocuri fosfores-cente/” (p.12)

„vântul de primăvară smulge din cornier/ perdeaua fluturând ca un steag alb/” (p.14)

„călcând unul pe capul celuilalt/ ne ridicăm, noaptea, prin acoperiş/ trezind oraşul din vis/” (p.23)

„cei doi bătrâni/ [...] ispitiţi de farfuria cu supă ce luceşte în zare/ şi un coltuc de lună aburind/ doi copii orbi, ştirbi, cu chelie/ prin oraşul de plastilină/” (p.31)

„limbile ceasornicului încastrat în beton/ indică o eră imposibilă/ timpul ticăie răbdător/” (p.32)

„braţul lung al macaralei/ ridică oraşul în aer/ îl poartă atent în balans prin aer prin dreptul soarelui/ aşezându-l pe apele Dâmboviţei/” (p.41)

„ploaia nu e mofturoasă/ se face comodă/ îşi răsfiră pletele reci,/ până pe trotuarul din faţa casei/ scuturându-se de câţiva peşti morţi şi înghite tot/” (p.46)

„florile de la ferestre se sperie şi ele coborând/ înapoi în seminţe, în dorinţe/” (p.49)

„ferestrele îşi trag perdelele peste faţă/ uşile se blochează pe rând/ niciun drum înapoi, doar un culoar/ ce duce spre oraşul tăiat pe faţă/” (p.64)

„vântul o ridică pe umărul bărbatului/ perfect pentru o lume perfectă/ apoi fuge, dispare, nebunatic,/ dându-i o sărutare/” (p.69)

„răcnetul urcă prin rădăcinile corcoduşului/ răsărit peste noapte/ izbucnind în flori roz-albe/ fluturii vin să polenizeze/ frecându-şi picioruşele de corolele/ sclipind fericite/” (p.85)

Salvarea vine, totuşi, din refugiul îndâr-jit în creaţie, percepută ca blasam pentru frustrări, dar şi încredere în mesajul creaţiei:

„noi vulturii/[…] lăsăm la o răspântie/ în dar/ câte o pereche de aripi diamantine/ găsite uneori de un copil de un poet,/ de un pământ în formare/” (p.66)

„îmbătrânim împreună/ autor şi cititor/ în aceeaşi limbă/ în acelaşi poem/ scris în piaţa cu

funingine/” (p.80) „câte nopţi irosite/ ca tu să spui nu/

poemul zgârie cerul cu unghii de foc/ câte zile sub povara incertitudunii/ învăţând să vorbesc, să tac/ m-am lovit de pietre/ sângele s-a împrăştiat/ în desenul unui cuvânt/” (p.81)

„sub un neon rămas aprims/ puţin retras, puţin absent, poemul/ fumează liniştit tot ce-am scris/” (p.96)

Volumul cuprinde poezii de un lirism cutremurător, unele dintre ele adevărate biju-terii care pot face onoare oricărei antologii exigente („Făcuţi pentru moarte”, „Nimeni nu are timp de pierdut”, „Cabinetul veteri-nar”, „Cioburi de stea”, „Pe urmele proprii”, etc.) Poeta are ştiinţa de a conferi poemului tensiunea maximă printr-o cădere de cortină specifică marilor creaţii. Aici punctele de sus-pensie au sunet prelung de clopot final:

„sunt mică/ sânge puţin, carne puţină/ dar cât univers.../” (p.18)

„se bat/ pe brăţara cu diamante/ pe poşeta de lac/ din care zboară sufletul meu..../” (p.26)

„în urma unora se aude câteodată/ clinch-etul uni bănuţ/ căzând în gura neagră, ştirbă a zilei.../” (p.40)

„altfel nu te vor crede niciodată că ai învins/ în războiul de o mie de ani.../” (p.42)

„câtă voinţă îţi trebuie/[...] să ajungi la poştă/ pentru a semna de primirea propriei existenţe.../” (p.55)

Este o lirică aparte, izvorâtă din can-doare şi tandreţe, din visare şi resemnare, umilinţă şi frustrare, din suspine şi regrete, dar mai ales din gravitate şi dramatism care transformă, cu sclipiri diamantine şi intensităţi de sentimente, banalul, obişnuitul, comunul, în mit. Peste toate o discretă căldură umană. Cu alte cuvinte, îşi mitizează propria existenţă. Victoria Milescu este una dintre puţinele voci poetice feminine care impune cu atâta acurateţe tehnica desenului carica-tural urban, dar mai ales pe cea a detaliu-lui incandescent sufleresc. Un strigăt curat de revoltă la indiferenţă. O viaţă obişnuită, comună, sufocată de oraş, transformată în mare şi vibrantă poezie.

Steaua Câinelui este denumirea mitologică a stelei Sirius cu care Soarele formează un sistem binar, mai simplu, stea pereche. Mitologia antichităţii (chineză, asiriană, indiană, persană, egipteană, gracească, romană) o numea aşa pentru că făcea parte din constelaţia Canis Major, mişcându-se mai repede decât celelalte cinci stele şi părea un câine care urmăreşte. În simbolistică, o stea credincioasă care-şi urmează Soarele. Victoria Milescu – o stea mică îşi urmează la fel de credincioasă Destinul de aleasă Poetă.

21p a g i n a

cronica literară

Ion Tudor Iovian are o figură de mujic de pe moşia contelui Lev Tolstoi de la Iasnaia Poliana, melancolic şi apăsat de angoasele complicate ale oricărui veritabil suflet slav. Dar el nu e mujic, el este intelectual şi poet cu verb ascuţit ca un şiş, un împărat al doamnei Poezia, trăitor în târgul moldav Buhuşi, autor de elegii. Volumul Baby-secol. Elegii, după vic-torie, la tobă, cinele şi corn englez (Editura Casa Scriitorilor, f.a.) pare menit să te scoată din letargie, din reverie, din apatie. Pentru că poezia lui nu e nici liniară, nici dulce, nici viu colorată, necum frumos mirositoare. Poezia aceasta bolboroseşte de sânge, de nervi, de adrenalină şi e scrisă de-o mână ce «se con-sumă ca o lumânare aprinsă», iar din lumina ei «curg litere de carne şi scrum».

Iovian este creator de lume (poetică, e drept), o lume dacă nu străvezie, nu limpe-de, nu cu contururi apăsat trasate, în schimb plină de tensiune, de angoase, de spaime, de oţet şi fiere, de «URÂT ŞI AMAR / URÂT ŞI AMAR» (sic! Cu litere mari), de cârciumi cu «oameni de câlţi /oameni de praf/ oameni de carne zdrobită», în fond plină de viaţă şi... de moarte.

Imaginile şi gesturile autorului de faţă duc cu gândul la poeţii de atitudine, la dam-naţii expresionişti, fiind de o remarcabilă pregnanţă: «când eu tocmai îmi deschid c-un cui ca pe o conservă / inima / şi-i filmez ner-vurile invadate de frig şi moarte / şi-i răzui de pe ziduri / oxizii de fier ai unei toamne prea timpurii / (şi fac asta într-un joc tare trist şi fără viitor) // seară de seară se prăbuşeşte din mine un străin - / peste un raft de cărţi scrise cu lumină vânătă şi trădare - / (o mulţi-me de texte săpate în toate limbile -)/ şi cerul se tulbură şi viaţa se zvârcoleşte în cârlige

de tortură...» Aceasta este deloc comoda artă poetică a lui Iovian.

Poetul e ironic, amar autoironic, dar şi sarcastic, luând în răspăr modele poeti-ce, dinamitând manierismul şi liricoidul şi «poezia plângăcioasă a patriei», «găinaţul patriotic servit cu grijă / cu linguriţa / în şcoli la radio la tv...» În poemul - emblematic pen-tru această atitudine - te-am tot căutat poezie, Iovian face un rechizitoriu celor ce au tot umblat după poezie s-o violeze, s-o îndoape cu dulciuri, s-o izoleze în turnul de fildeş, s-o îmbrace «ca pe o ţoapă bună de tăvălit în boscheţi». Şi tot acest rechizitoriu vitriolant e făcut de pe poziţia lui Iovian împărat, cel care-o adăposteşte pe «liliala» şi «trufaşa» şi «vicioasa» poezie în patul său. În timp ce „moartea cerşea pe la uşi”. În fond, atitudi-nea aceasta bărbătească e de lăudat, necum de condamnat. De altfel, Iovian e un revolu-ţionar, nu se împacă deloc cu starea actuală a poeziei, încercând s-o schimbe, s-o aducă, aşa cum i se pare firesc, cu picioarele pe pământ, într-o lume ca a noastră care frizează absur-dul, într-un secol mizerabil. Poezia de acum nu mai e cea «de anţărţ», ci e mahalagioaica din tramvaiul 26, care «transpiră abundent», are «ciorapii deşiraţi - uzi deja cu urme de spermă / motorină coniac napoleon contrafă-cut», e «mama răniţilor> şi «moaşa-codoaşa atâtor poeţi cu tricolor...»

Poemele, deşi pletorice, cu structură de poeme simfonice, nu sunt defel plictisitoare sau dificile la lectură, pentru că Iovian pose-dă ştiinţa concentrării expresiei, dar şi pe cea a structurării dinamice a textelor, juxtapu-nând uneori fragmentele, dar - alternativ - şi înşiruindu-le, dând astfel cursivitate cărţii şi lizibilitate.

ION TUDOR IOVIAN:Spectacolul

literaturii. Lumea lui Iovian împărat

Dumitru Augustin DOMAN

22pagina

Fenomenul globalizării ratifică astăzi o schimbare de putere fundamentală: se trece de la statul naţiune, birocrat, la corpo-raţii multinaţionale antreprenoriale. Acest fapt are însă, în plan economic, social, cultural şi mai ales ecologic, consecinţe devastatoare. Fluxul de capital se bazează în mod paradoxal pe ţările subdezvoltate, săracia acestora adâncindu-se inexorabil pe măsură ce cresc profiturile corporaţii-lor. De aceea, criticile tot mai vehemente la adresa extinderii globalizării, descriu pe dreptate pieţele globalizate ca pe „o minge distrugătoare care doboară ţările una după alta”1; globalizarea corporatistă centrată pe profiturile corporaţiilor, globalizează, în fapt, „lăcomia şi consumismul”2. Victoria societăţii de consum, pe plan universal, mizează pe aşa-zile beneficii ale moderni-zării, pe tehnologii avansate, care îmbu-nătăţesc standardul de viaţă, şi garantează securitatea socială. De fapt, stilul de viaţă consumist este agresiv promovat prin chiar aceste mijloace tehnologice: mass-media, internet, filme, publicitate, etc. Prin acest mod, se urmăreşte omogenizarea culturii şi dizolvarea identităţilor naţionale, regionale sau specifice unei comunităţi.

Efectul nociv al globalizării, asupra societăţii, se simte din plin. Asistăm, într-un ritm tot mai alarmant, la dispariţia anu-mitor tradiţii culturale, obiceiuri, conduite şi chiar limbi. Putem spune, alături de Suzi Gablik, că, „după 11 septembrie 2001, procesul globalizării, dominaţia corporaţi-ilor şi întreaga ideologie a modernităţii au 1 George Soros, The Crisis of Global Capitalism: Open Society Endangered (PublicAffairs, 1998), p. 232 Vandana Shiva, Globalization’s New Wars: Seed, Water and Life Forms, Women Unlimited, New Delhi, 2005, p 54.

apărut ca o reţea a unei înspăimîntătoare crize mondiale”3. Evenimentul cu prici-na4 se pare că reprezintă un exemplu de răspuns agresiv la fundamentalismul de piaţă care propovăduieşte un stil de viaţă libertin, individualist, pluralist, secular şi ultramodern. Căile seculare ale modernită-ţii occidentale reprezintă, pentru aşa-zisul „fundamentalism islamic”5, o forţă letală care ameninţă cu dispariţia, culturi şi stiluri de viaţă, specifice comunităţilor.

Capitalismul târziu, cu etica sa de consum în masă, a slăbit în cadrul cultu-rii, capacitatea artei de a transmite tipare ale valorii etice conştiente. Pe de-o parte, modernitatea pune accentul pe cantitate, după principiul că tot mai mult e mai bine, pe de altă parte, cerinţele, nevoile şi aştep-tările s-au extins, exponenţial, aşa că nu se mai confruntă nici măcar două ideologii: tradiţionalism versus modernism, ci, mai mult, două moduri diferite de a fi. Ceea ce se cere în tradiţia virtuţilor, adică în lumea eticii, este total diferit de ceea ce se cere pentru a trăi bine şi înfloritor în cultu-ra individualismului birocratic, libertin şi anarhic. După MacIntyre, posedarea virtu-ţilor, adică cultivarea adevărului, modera-ţiei, curajului, bunătăţii etc, ar împiedica, adesea, dorinţa de îmbogăţire, de promo-vare a cultului personalităţii sau de câştiga-re a influenţei şi a dominaţei.3 Suzi Gablik, A eşuat modernismul?, Editura Cartea Veche, Bucureşti, 2008, p.187.4 Aceasta dacă respingem, din start, teoria conspiraţiei, şi acceptăm lucrurile aşa cum ni se prezintă, în genere.5 Sintagma respectivă a fost la fel de bine înrădăcinată şi asupra ortodoxismului creştin. Cauza războilului din Iugoslavia, cel din 1999, a fost, paremi-se, tot o nevoie de abolire a fundamentalismului, anume cel ortodox.

Fundamentalismul secularistîn epoca

globalizării

Ciprian Iulian ŞOPTICĂ

eseu

23p a g i n a

Astfel, după MacIntyre, „cu toate că am putea spera că avem capacitatea de a spera să atingem standardele de excelenţă şi binele interior al anumitor practici pose-dând virtuţi şi devenind bogaţi, celebri şi influenţi, virtuţile reprezintă, întotdeau-na, un obstacol în calea acestei ambiţii confortabile. Prin urmare, ar trebui să ne aşteptăm ca, dacă într-o anumită societate atingerea succesului mundan ar deveni dominantă, conceptul de virtute să poată suferi o erodare şi apoi chiar o dispariţie totală”6. Bineînţeles, problemele noastre actuale nu pot fi rezolvate prin restricţio-narea individualismului şi impunerea unei forme tradiţionale de autoritate sau prin întoarcerea la o stare trecută, ci totul constă în modul cum ne raportăm la libertate; fie o folosim înspre îmbogăţire materială perso-nală, fie pentru o restaurare permanentă în plan moral, cultural. Observăm, totodată, cum libertatea şi rebeliunea faţă de nor-mele tradiţionale nu sunt suficiente pentru funcţionarea societăţii: modernismul târziu ne-a adus prea departe, în direcţia subiecti-vităţii radicale şi a relativismului distructiv. Eşecul decontructivismului, dirijat de către ideologia „political correctness” se vădeşte, deja, în etică, artă, religie, dar chiar şi în economie, prin actuala recesiune.

Un alt efect al globalizării seculari-zante este o birocratizare excesivă, însă nu prin statul-naţiune, ci, de data aceasta, prin intermediul corporaţiilor internaţio-nale. Birocraţiile corporatiste au, ca misi-une declarată, producerea şi vânzarea, cu profit, de bunuri şi servicii, ele sunt în principal instituţii pentru vânzare şi mar-keting. Valorile străine eficienţei, în cadrul operaţiunii economice, sunt aproape abo-lite. Astfel, fiinţa autodeterminată, inde-pendentă şi creativă devine doar o rotiţă în mecanismul care îi prescrie o direcţie fixă de mers.

Bunăstarea fiindu-ne, de asemenea, un adevărat tranchilizant social, noi, ca şi societate, am devenit atât de prinşi de arti-ficialităţile birocraţiei, încât cu greu vom mai putea scăpa de ea. Elita managerială câştigă, astăzi, peste tot, are puteri atât de mari încât ne-a reformat aşteptările pe care le avem de la viaţă şi ne-a reordonat pri-orităţile. Principala dorinţă a birocratului este să avanseze, şi poate asta cel mai bine,

6 Alasdair Chalmers MacIntyre, Ethics and Politics: Selected Essays, Volume 2, Cambridge University Press, 2006, p 45.

devenind parte a imperativului organizaţio-nal. Imperativul organizaţional funcţionea-ză pe baza ideii că orice este bun, pentru individ, poate veni doar din organizarea modernă. Regulile şi procedurile birocra-tice ţin loc de moralitate personală, aceasta însemnând, de fapt, individualitate institu-ţionalizată. Vechile valori ale individualită-ţii, indispensabilităţii şi spontaneităţii sunt înlocuite de unele noi, bazate pe obedienţă, dispensabilitate, specializare, planificare şi paternalism.

Credinţa în perspectiva secularismului modern asupra lumii implică, naivă, ideea acceptării existenţei unei realităţi transcen-dente. Iar, dacă nu există nici o realitate transcendentă, suntem liberi să ne jucăm, cu simbolurile sale, după bunul plac, neglijând convingerile noastre privitoare la real şi la divin. Simbolurile sacre sunt condamnate la pretext, artificiu, banal, disfuncţionalitate. Una dintre tiraniile perspectivei seculariste asupra lumii şi penetrarea raţionalismului în toate sferele vieţii, e reprezentată de fap-tul că a devenit aproape imposibilă punerea unor întrebări serioase despre existenţa lui Dumnezeu sau a vreunui tărâm transcen-dent. Am învăţat nu doar să dezaprobăm, ci şi să ridiculizăm semnificaţia sacrului şi să trivializăm temele spirituale în care nu mai putem crede. Această pierdere, a rezo-nanţei simbolice, este degenerarea specială a conştiinţei, de care suferă cultura noastră şi defineşte atât limitele, cât şi condiţiile existenţei noastre.

Ocupându-ne de această problemă, a modurilor în care semnele înţelesului ultim au fost devalorizate de cultura noastră, până la a deveni obiecte ale interesului tre-

eseu

24pagina

cător şi comercial, mi se pare că ne ocupăm, de fapt, de o temă mult mai largă: eşecul moral şi religios în epoca noastră secu-larizantă şi o gravă tulburare a relaţiilor omului cu Dumnezeu. Pe măsură ce valo-rile materialiste şi raţionaliste au dobândit superioritate, valorile spirituale au intrat, proporţional, în declin.

Totuşi, după cum cred unii istorici ai religiilor, cum ar fi, de pildă, Mircea Eliade, percepţia absolutului nu poate fi niciodată dezrădăcinată, ci ea poate fi doar detronată, sacrul e doar camuflat, în pro-fan. Max Weber, Emile Durkheim şi Alexis de Tocqueville au susţinut, cu toţii, că impulsul religios, departe de a fi o sim-plă structură sau o iluzie (aşa cum au susţinut Freud sau Marx), este funcţional necesar societăţii, şi, mai mult, este indis-pensabil pentru integrare. După Alexis de Tocqueville, oamenii nu-şi pot abandona, credinţa religioasă, fără un animit tip de aberaţie a intelectului şi fără un fel de vio-lare a naturii lor reale... Necredinţa este un accident, iar credinţa este singura stare per-manentă a umanităţii”7. Sociologii contem-porani, Robert Nisbet şi Peter Berger, văd, şi ei, transcendenţa, ca pe un constituent necesar, al vieţii umane, pentru care decli-nul sacrului în treburile umane este cea mai traumatizantă schimbare pe care a trăit-o, omul, după începutul culturii sedentare din Neolitic. Lumea magicului şi a mitului a furnizat, civilizaţiei umane, coeziune, vitaliatate şi puteri creatoare, iar, acolo unde nu au fost dispersate a existat, mereu, o pierdere a echilibrului, un sentiment de incertitudine şi insecuritate. Refuzând recunoaşterea realităţii vreunei experienţe care nu poate fi dovedită ştiinţific, perspec-tiva ştiinţifică a lumii a condamnat multe dintre lucrările vitale pentru cultură şi pen-tru creşterea creatoare.

Ideologia seculară ne-a făcut să eclip-săm, această dimensiune sacră – simţul participării la o realitate atemporală- şi să căutăm nemurirea prin actele şi operele individului. Trăim, deci, într-o lume tot mai supusă managementului şi însetată de putere, dar care manifestă confuzii notabile cu privire la lucrurile în care stă puterea. În societatea noastră managerială a deve-nit aproape imposibil de păstrat expresia simplă a individului în faţa manipulării şi exploatării pe scară pur comercială.

7 Alexis de Tocqueville, Democraţia în America, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, vol. 1, p. 15

O atmosferă de piaţă, cu cererea sa constantă de lucruri noi este foarte nefavo-rabilă creării unor valori autentice şi per-manente. Forma unei societăţi de tip pro-ducător-consumator a transformat, lumea, într-o încercuire a cărei deviză e că nu exis-tă nimic în afara ei. Se produce doar pentru a se consuma ceea ce se produce, indiferent cum. După MacIntyre, credinţa în exper-tiza managerială aproape l-a înlocuit, pe Dumnezeu, în cultura noastră, iar noi se pare că nu mai avem justificări, pentru auto-ritate, care să nu aibă formă birocratică sau managerială. Cultura modernă, de masă, a încercat, din greu, să evite aspectele morale şi spirituale ale traiului uman, iar bunăs-tarea a devenit o alternativă importantă a reînnoirii religioase. Viaţa este percepută ca o arenă pentru atingerea succesului şi a satisfacţiei; nu există nicio luptă pentru crearea valorilor etice şi spirituale. Cultura noastră este, poate, prima din istorie care e complet secularizată; iar ceea ce pare sinistru, în acest moment, este faptul că întreaga idee de vocaţie artistică- de artist care renunţă la ambiţiile lumeşti pentru a se dedica valorilor ce nu se pot realiza de o societate comercială- nu mai exercită prea multă forţă de atracţie. Carierele depind foarte mult de publicitate, promovare şi relaţii publice bune.

Tim Collins, după mărturia lui Suzi Gablik din capitolul dedicat tratării proble-mei transdisciplinarităţii în artă, crede că în democraţia capitalistă producţia culturală a devenit o monocultură, aşa că problema lui a ajuns să fie modul în care se poate adăuga diversitate acestui ecosistem în care artistul, după principiul organizatoric al creativităţii descentralizatoare, ca individ, devine doar o simplă componentă structu-rală, într-o societate a eurilor care îşi ajus-tează contribuţiile pentru un câştig reci-proc. Încadrându-se în tiparele unei gân-diri ecologico-biologice, Collins se întreabă: „cum ne diversificăm gândirea pentru a părăsi această cale singulară a producţiei de obiecte pe baza cererilor pieţei şi pentru a scăpa de ideea ei limitatoare a libertăţii de expresie? Cum creăm noi forme insti-tuţionale sau, dacă nu, cum putem doborî prin practici interdisciplinare formele exis-tente pentru a descoperi noi opţiuni?”8. Un exemplu concludent de mişcare antisecu-

8 Apud Tim Collins, în cap Transdisciplinaritatea din Suzi Gablik, A eşuat modernismul?, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p 212, 214.

eseu

25p a g i n a

laristă, de luptă împotriva modernismului corporatist steril şi a agresivului capitalism de consum, este, după acelaşi Suzi Gablik, studiul recent, dintr-o revistă publicată în Canada, The Structurist, în care se pome-neşte despre anumiţi gaficieni care renunţă a mai desena logouri cu numele firmei şi de a promova chestiile demodate ale lumii de consum, şi care vor să-şi folosească abilită-ţile de a desena în scopuri mai valoroase şi mai etice decât stupida promovare a pro-duselor.

De asemenea, aceştia s-au opus, în numele mişcării anti-globalizare, ideii de a obţine neapărat un nume, în lumea dese-nului, şi au scris un manifest („Lucrurile importante au prioritate”, publicat în Adbusters în 1999), unde şi-au exprimat intenţia de a face ceva mai interesant decât simpla accelerare a ciclului de cumpărare şi consum. În loc să promoveze vandabili-tatea, ei vor să promoveze sustenabilitatea. Pe măsură ce artiştii, muzeele, universită-ţile şi alte instituţii culturale se angajează într-un proces de reevaluare, a lor, în sens antisecularist şi antiglobalizant, ele formea-ză ceea ce Jean-Francois Lyotard numea, cândva, „un nou front”9.

Trebuie să precizăm că, în societăţile birocratice moderne, oamenii sunt antrenaţi să suporte rutine monotone, determinaţi să trăiască o viaţă mecanizată, cu puţine oportunităţi, pentru a-şi exersa înţelegerea, judecata sau imaginaţia. Uniformitatea, automatismul, sedentarismul, aplatizarea conştiinţei critice, mimetismul, seriatis-mul10 în artă, anxietatea, mania mani-pulării, conformismul deconstructivizării, depersonalizarea, indiferen-tismul, leha-mitea, minimalismul, scepticismul genera-lizat, banalizarea extremă, egocentrismul, iată doar câteva efecte negative ale culturii consumiste.

Modernismul a venit cu multe forme absurde, agresive, de artă, care nu pot fi înţelese decât în cadrul relaţiilor contradic-torii pe care societatea capitalistă i le înfăţi-şează artistului, şi anume, faptul că valoarea artei tinde să fie definită nu de conţinutul spiri-tual, intelectual sau emoţional, ci după valoarea economică (ex: reprezentările pseudo-artisti-ce ale lui Duchamp, Andy Warhol, Joseph Kosuth, Daniel Buren, minimalistul Yves Klein, William Gass, exhibiţioniştii Vito

9 Ibidem, p 214.10 Producţia unui lucru sau obiect în serie, de multe ori Producţia unui lucru sau obiect în serie, de multe ori copiind originalul, doar în scop pur comercial.

Acconci şi Chris Burden etc). Toate aceste exemple demonstrează faptul că societatea noastră este una care devalorizează sufe-rinţa, greutăţile şi adversitatea, favorizând confortul, eficienţa şi succesul ocupaţional. Artistul nu mai percepe pseudo-arta ca fiind distorsionată şi nu consideră că efi-cienţa ei este scăzută, tocmai pentru a se conforma practicilor unei culturi a banilor şi a unei societăţi secularizate în mod fun-damentalist.

Deoarece trăim într-o lume bazată pe o economie consumistă, în care valoarea lichidă a lucrurilor a devenit valoarea lor primară, ne este dificil să ne imaginăm un alt mod de viaţă sau de gândire decât cel pe care îl avem. Chiar dacă funcţia prima-ră a lucrurilor de cultură a fost aceea de a crea o conştiinţă critică, aceasta a dispărut atunci când cultura birocratică de masă a asimilat formele de artă potenţial subver-sive, lipsindu-le de forţa lor antagonică şi transformându-le în bunuri.

Un nume cu notorietate în materie de promovare a unei ideologii antiglobalizan-te şi antisecularisiste este Pascal Bruckner. Acesta, în introducere la celebra sa carte, Mizeria prosperităţii, Religia economismului şi duşmanii săi, parafrazare a celebrei cărţi a lui Karl Popper, Mizeria istoricismului, susţine cu tărie ideea că economia capitalistă a cor-poraţiilor transnaţionale „a încetat de multă vreme să mai fie o ştiinţă aridă, o activitate rece a raţiunii, şi a devenit ultima spiritua-litate a lumii dezvoltate. Afundându-se în vidul valorilor, ea nu numai că prosperă pe ruinele totalitarismului şi atotpoliticului, ci ambiţionează de acum înainte să recon-struiască integralitatea societăţilor umane, să se ridice la rangul de principiu general de acţiune”11. A ridica economismul secu-larist la rang de „principiu general de acţi-une” nu poate fi, în urma unei interpretări directe şi radicale, decât o nouă formă de fundamentalism. În acelaşi timp, autorul recunoaşte că „anticapitalismul actual, în plină resurecţie, beneficiază din plin de această beţie; el este mesa neagră a unei liturghii la care participă şi el chiar dacă vrea să o răstoarne. În voinţa lui de a exor-ciza demonii pieţei, el poartă podoabele pietăţii, fie ea o pietate negativă”12.

A ne sustrage unei mitologii capitalis-te pare tot mai dificil. Recursul lui Pascal

11 Pascal Bruckner, Pascal Bruckner, Mizeria prosperităţii, Religia economismului şi duşmanii săi, Editura Trei, 2002, p 11.12 Ibidem, p 12. Ibidem, p 12.

eseu

26pagina

Bruckner vine să demaşte „noul mesianism comercial” propăvăduit de către imperiul corporaţiilor multinaţionale care urmăresc menţinerea stării actuale a societăţii de con-sum şi care are ca deviză „căsătoria dintre individ şi piaţă”, care are drept ţintă atinge-rea unei ultime utopii: cea a libertăţii abso-lute şi a bunăstării generalizate. Adevărul e că discrepanţele între săraci şi bogaţi cresc proporţional, o dată cu victoria crescândă a capitalismului. Ironia sa, îndreptată către „desacralizarea capitalismului”, se obser-vă, clar, în finalul capitolului 7 al cărţii, în care, propune o anume alinare semantică a crizei la care s-a ajuns, astfel: „noi tranchi-lizante de ordin lingvistic, o nouă igienă a cuvintelor: nu mai există femeie de seviciu ci agenţi de supafaţă, ...nici pitici, ci per-soane scunde sfidate vertical, nici morţi ci indivizi definitiv concediaţi etc”13. Autorul propune chiar o listă proprie de cuvinte14 menite să aline durerea crizei şi să conducă spre un fatalism voios, ca de exemplu: „fle-xicuritate”, „săracbogat”, „consutăţean”, „cibertăţian”, „glocal”, „capsoc”.

O lucrare la fel de importantă, cu un iz mai mult eseistic-subiectivist, decât ştiinţi-fic, este şi cartea profesorului de sociologie din Sorbona, Michel Maffesoli, Director al Centrului de studii asupra actualului şi cotidi-anului, pe care l-a fondat în 1982 împreună cu Georges Balandier, precum şi Director al Centrului de cercetare asupra imaginaru-lui, carte intitulată Revrăjirea lumii, O etică pentru timpurile noastre. În această carte, aluzie la Desvrăjirea lumii a lui Marcel Gauchet, Maffesoli militează pentru o etică a realianţei, care să exprime cel mai bine „perpetua interacţiune care se stabileşte între material, spiritual, animal, organic, natural şi cultural”15, şi care, în acelaşi timp, să fie un stăvilar împotriva „real-tivismului generalizat”16. De asemenea, după el, „principala cheie pentru a înţele-ge bine postmodernitatea” e următoarea: „reafirmarea complexului, heterogenizarea tuturor aspectelor vieţii. Pluralizare a per-soanei, fragmentare tribală, policultura-lism galopant, iată tot atâtea caracteristici sociale”17. Totuşi, autorul recunoaşte că

13 Ibidem, p 122. Ibidem, p 122.14 Bineînţeles, in sens ironic. Bineînţeles, in sens ironic.15 Michel Maffesoli, Michel Maffesoli, Revrăjirea lumii, O etică pentru timpurile noastre, Ed.Institutul European, Bucureşti, 2008, p.142.16 Ibidem, p.19. Ibidem, p.19.17 Ibidem, p. Ibidem, p.149.

„dacă luăm aceşti termeni în sensul lor metaforic avem de-a face, într-adevăr, cu politeismul, cu panteismul chiar. Şi este exact ceea ce şochează. Căci substratul cul-tural, pe care s-a fondat modernitatea, este chiar marea „fantasmă” a unicului. „Şi i-am uimit pe unii agnostici declaraţi, dacă le-am arăta că sensibilitatea lor teoretică, reacţiile lor practice fac parte dintr-un monoteism fundamental”18.

Intersantă, şi totodată şocantă pentru antiglobalişti, este înţelegerea secularismu-lui ca o faţetă pozitivă a dezvoltării sociale, tocmai din partea unor reprezentanţi ai marilor religii. Astfel este şi poziţia actua-lului Papă, Benedict al XVI-lea, care, într-o scrisoare adresată preşedintelui Italiei, Giorgio Napolitano, afirmase următoarele: „Secularismul pozitiv” garantează “fiecărui cetăţean dreptul la a-şi trăi propria credinţă religioasă în libertate adevărată, chiar şi în spaţiul public”. Secularismul trebuie să devină “un angajament care să garanteze tuturor, indivizilor şi grupurilor, respecta-rea exigenţei binelui comun şi posibilitatea de a-ţi trăi şi de a-ţi exprima propriile con-vingeri religioase”. Conform Episcopului Romei, drepturile fundamentale ale omului “nu sunt create de legiuitori, ci sunt înscri-se în însăşi natura fiinţei umane, ele indi-când, în final, spre Creator”. „De aceea, un secularism sănătos al statului pare legitim şi avantajos, în virtutea faptului că realită-ţile temporale sunt guvernate după norme proprii lor, cărora le aparţin instanţele etice ce îşi au fundaţia în însăşi existenţa omului”19.

Părerea comună despre fundamenta-lism se opreşte doar la o anumită formă, după părerea mea, mai puţin periculoasă: fundamentalismul religios. După majorita-tea opiniilor, acesta este răspunzator pen-tru sutele de milioane de morţi, de-a lungul istoriei, cauzate de războaiele religiose, sau că aşa numitul şi des ponegritul funda-mentalism religios, ar fi născut Jihadul, sau cruciadele. De fapt, cel mai agresiv funda-mentalism, care se arată, acum, la orizont, e cel secularist. Libertatea de conştiinţă, libe-ralismul, dreptul la liberă asociere, demo-craţia economiei de piaţă etc., sunt doar praf în ochi.

18 Idem, p. 149. Idem, p. 149.19 http:��www.catholica.ro�stiri�show. http:��www.catholica.ro�stiri�show.asp?id=11004&lang=r.

eseu

27p a g i n a

eseu

În mitologie - „Apollo, stăpânul, fiul lui Zeus a ucis cu puternicul său arc balau-rul-femelă, fiară gigantică şi enormă, mon-strul sălbatic ce făcea atât rău oamenilor pe pământ, cât şi turmelor lor de oi cu picioare subţiri; era un flagel sângeros.” (Imn homeric Către Demeter) Acest Şarpe - Zeu al Luminii un zeu infernal avea să fie celebrat în templul din Delphi - sub nume-le de Apollo - Pythianul! Acest Şarpe-zeu Apollo alături de Himena - tot Reptiloid sunt cei mai des reprezentaţi pe monumen-tele vechi ale Terrei - fiind reprezentaţi cu o Gură Iniţiatică! Ce se deschide la apusul Soarelui ca să te înghită şi să te scuipe afară la răsăritul zilei. Victoria obţinută de Apollo asupra Pythonului-Şarpe din el este în traducere ştiinţifică triumful raţiunii asupra instinctului, al conştientului asupra subconştientului în OM!

Şopârla - o soră mai pacifistă a Şarpelui este în multe culturi mediteraneene - un prieten al casei Omului!

În Vechiul Testament apare Şopârla care pătrunde în Palatele Regilor, arătând familiaritatea sa cu oamenii, ea neţinând cont de ierarhiile pământene şi faptul că ea stă timp îndelungat nemişcată la Soare, la Lumină arată un Extaz Contemplativ, Extaz Spiritual.

În Biblie se spune că Şopârla este unul din animalele cele mai mici de pe Pământ, dar şi dintre cele mai înţelepte. Tribul Dogonilor din Mali, Africa vorbeşte în legendele sale de Nomos - Şopârle Uriaşe Gânditoare şi Vorbitoare ce mergeau pe

picioare şi aveau şi mâini, şi care veneau de pe planetele Stelei Sirius învăţându-i pe oameni Astronomia şi Matematica! Şopârla poate simboliza şi Sufletul omului ce caută Lumina Cunoaşterii, a Ştiinţelor Cosmice Raţionale. Ieşirea din întunericul instinctual iraţional al animalităţii! Revenind, Şarpele este singurul animal androgin de pe Terra! Ca şi primul Om-Adam, Androginul!

Ulterior Adam fiind împărţit în sexe, apărând Eva –femeia.

A devenit oarecum despărţit de Şarpele Androgin Primordial.

Deşi Omul mai păstrează în psihicul său ceva din şarpe!

Şarpele Cosmic, dacă vorbim din punctul de vedere macrocosmic, Şarpele Kundalini sau Şarpele Ananta sau Uroboros stă încolăcit la baza Axei Lumii, Axis Mundi! Asociat zeilor hinduşi Vishnu şi Shiva, Şarpele Cosmic simbolizează dezvoltarea şi resorbţia ciclică, paznic al Lumii, el îi asigură stabilitatea. Înaintea ridicării unei case în India ce trebuie să fie în Centrul Lumii, se bate un ţăruş simbolic în capul Şarpelui subpământean - Nagas! Şarpele este omolog cu personajul din mitologia maya, cu care Zeiţa celestă Orejona-Urechi Lungi, venită într-o navă strălucitoare de pe Venus, a dat naştere Neamului Omenesc!

Lumea şi creaţia fie durează la Infinit, fie că sunt plantate pe spinarea unui Şarpe Cosmic sau sunt încon jurate de un Cerc, de o Sferă, de o Circumferinţă - adică un Şarpe încolăcit, Uroboros! Circumferinţa vine să com pleteze Centrul Lumii sugerând, aşa

Alexandru Cristian MILOŞ

ŞARPELECOSMIC

28pagina

eseucum arată Nicolaus din Cusa, Ideea însăşi de Dumnezeu! Şarpele Cosmic -Uroborosul este Simbolul Autocreării Ciclice la Infinit, al Autofecundării la Infinit, al Vieţii şi Multiuniversului la Infinit, el ţinându-şi permanent coada în gură, el fiind veşnica prefacere a Morţii în Viaţă, căci Şarpele Cosmic îşi înfige colţii cu venin în propriul trup sau cum afirmă Gaston Bachelard - Şarpele Cosmic este „Dialectica materială a vieţii şi a morţii, moartea ce iese din viaţă, Viaţa izvorâtă din moarte.”

Şarpele este imaginea Cercului, a Perfecţiunii Univer sale, a Roţii aparent imo-bile, dar a cărei mişcare este infinită, căci reîncepe veşnic din sine. Spirit Universal, Uroborosul - Şarpele Cosmic nu este numai Promotorul Vieţii, ci şi al Duratei ei! Şarpele Cosmic Creează Timpul după cum creează şi Viaţa, prin sine însuşi. Uneori şarpele este reprezentat de Spirala Cosmică - Ciclică cu înaintări şi reveniri ciclice sau a unui Lanţ

Cosmic Răsucit - Supracoardă Cosmică - Suprasimetrii Cosmice, Lanţul Timpului, Al Orelor Cosmice. El face să se roteas-că Stelele! Şarpele Cosmic - Uroborosul este cea mai repre zentativă şi veche pe Terra - Imago Mundi - Imagine a Lumii, a Multiuniversului! Şarpele Cosmic - un simbol şi al ADN-ului Cosmic, Promotor al Vieţii Cosmice este după miturile stră-vechi: „Mai bătrân decât Zeii însăşi”. Şarpe este Oceanul ce înconjoară cu 9 inele cercul Lumii! Un al 10-lea inel al Şarpelui - pe sub Pământ formează Styxul din „Teogonia” lui Hesiod!

Şarpele este un Spirit al Apelor Cosmice, al Vieţii Cosmice. Născute din Apele Cosmice Nenumărate râuri şi flu-vii din Grecia sau Asia Mică se numesc Ophis, adică Şarpe; chiar şi Gangele indian ori Volga rusească. Şerpi criocefali apar în mitologia celtică, în Galia, în Dragonii Înnaripaţi, şerpi zburători cu nave spaţiale - în Extremul Orient, în China, în America Centrală.

Mitul Păsării Şarpe este răspândit din Mexic pînă în Peru.

Dragonii chinezeşti înnoată în mijlo-cul unor valuri de nori cumulus - zboară cu rachete?!...

Şarpele Cosmic - Bătrânul Zeu, Strămoşul mitic al Rasei Umane este astfel erou civilizator - cunoscut sub numele de Quetzalcoatl Şarpele cu Pene al toltecilor, preluat apoi de azteci.

Şarpele se întrupează şi se jertfeş-te pentru neamul omenesc. Iconografia indiană ne dă unele lămuriri ale acestor sacrificii. În „Codexul de la Dresda” apare „pasărea de pradă ce-şi înfige ghearele în trupul Şarpelui pentru a stoarce din el sân-gele din care va fi plămădit Omul Civilizat; Zeul-Şarpe întoarce împotriva Lui însuşi atributul său de Putere Cerească, Pasărea Solară (racheta, n.n.). Pentru a fertiliza Pământul Oamenilor, căci zeul-Şarpe este şi Norul, iar sângele lui ploaia fertili zatoare, fecundatoare. Ce va face să crească porum-bul şi omul de porumb”. Asemănarea cu sacrificiul lui Iisus Cristos este izbitoare, pe o Cruce din Vechiul Testament ce era... un Şarpe! Simbolic înseamnă prin budism şi stingerea dorinţei. Iniţierea prin Moarte urmată de Înviere şi Viaţă!

29p a g i n a

eseu

Din tradiţiile africane am mai putea aminti mitul lui Dan sau Da. O mare zeita-te htonică din Benin, care este Şarpe, ca şi Guineea Dahomey. Chiar şi în Haiti, Zeu-Bătrân, Şarpe-Androgin.

Curcubeul un simbol al Şarpelui Cosmic - Zeul Bătrân face legătura şi pacea dintre Cer şi Pământ. Curcubeul Şarpe apare şi în Franţa, şi la Pieile Roşii din Nevada, la populaţia bororo din America de Sud, în Africa de Sud şi în India. Este Mitul Marelui Şarpe al Originilor! El este Alfa şi Omega oricărei manifestări!

Şarpele este şi cel mai vechi Zeu Creator din lumea mediteraneană - Şarpele Atum, tatăl Eneadei de la Heliopolis. El a scuipat întrega Creaţie după ce singur s-a înălţat din apele primordiale la începutul Timpurilor!

După zămislirea zeilor şi oamenilor prin masturbaţie, căci era singur - astfel ne transmit miturile - Şarpele Atum a venit înaintea Creaţiei lui şi a vorbit cum este scris în „Cartea Morţilor”: „Eu sunt cel ce dăinuieşte; lumea se va întoarce la neorîn-duială, la învălmăşeală, iar eu mă voi pre-face în Şarpele pe care nici un om nu-l ştie, nici un zeu nu-l vede.” Nici o mitologie nu a descris atât de aspru - pe Marele Şarpe al Originilor. Atum nu se coboară până la a înghiţi Soarele. El nu este Şarpe decât înainte de totalitatea, continuului Spaţio-temporal şi după ea, acolo unde nici zeii, nici oamenii nu pot ajunge. El este cu ade-vărat Primul Zeu Bătrân, acel Deus Otiosus natural, cosmic, în implacabila transcenden-ţă. Raiul şi Infernul terestru pe care Soarele trebuie să-l parcurgă în fiecare zi pentru a asigura lumina şi căldura regeneratoare este în Egipt sub semnul Şarpelui. Pântecul Androgin al Pământului Viu în care se întâmplă această regenerare este Ofidian-Reptilian. Apofis-Şarpele sau Şarpele Biblic Lucifer este şi stăpânul Iadului Subteran. Şarpele este simbolul Vieţii, al Fecundităţii şi al Femeii ce naşte. El este Însufleţitorul, Inspiratorul, Şarpe-Medic şi Ghicitor.

Marile Zeiţe ale Terrei au simbolul Şarpelui.

Isis în Egipt poartă pe frunte Cobra regală.

Fecioara Maria, cea de-a doua Evă, va zdrobi capul şarpelui, păstrându-şi vir-

ginitatea şi dând naştere prin Imaculata Concepţie Isusiană Vieţii de pe Terra!

Nu va mai fi amăgită cu dragostea-sex de şerpii inferiori - îngerii căzuţi!

Apare şi Fiinţa Lună a Şarpelui în Justiţia Divină - împlinirea sa - vezi mitul lui Laocoon. Pithia - prezică toarea Templului din Delphi era ophidiană.

Imaginea Reptiliano - Umană este oglindită şi în Divina Comedie a lui Dante. În Evul Mediu - Şarpele balaur este obsta-colul ce trebuie învins, trecut - subconşti-entul senzual, iraţionalul spre a ajunge la Sfinţenie, la Sacru, la Ascetism, la Cer, la Cosmos, la Marea Familie Galactică Extra-terestră - Raţională Luminoasă, Pacifistă şi Iubitoare! Orice bun Om Cosmic trebuie să-şi învingă ego-ul, să se învingă pe el şi lăcomia dorinţelor şi simţurilor dobitoceşti, ignoranţa şi lenea spirituală.

Lipsa de ştiinţă şi înţelepciune spre a accede la Sacrul Celest.

În Lumea Zeilor! Spre Lumina Ştiinţei e singurul Drum al Cerului.

Şi nu spre noi obscurităţi dogmatice, întunericuri, rătă cire prin Labirint! În cultu-ra occidentală a secolului XX, după roman-ticii şi suprarealiştii, artişti, scriitori, filo-zofi, oameni de ştiinţă reabilitând Şarpele Cosmic - apare o descriere a Simbolisticii Şarpelui - din Rău înspre Bine! Şarpele ca un binevoitor al Omenirii, un ocrotitor şi diriguitor al ei! Un simbol al Înţelepciunii, al Ştiinţei şi Medicinei şi Farmaciei, Artelor şi Poeziei, al Zborului cu rachete al terrienilor, Al Vieţii Regeneratoare Ciclice, Cosmice, al cuceririi paşnice a Multiuniversului!

Uroboros - Şarpele Cosmic - ar putea fi şi Simbolul Celebrei Formule a lui Albert Einstein: E = Mc2 - despre Identitatea dintre Materie şi Energie!

Apoi - faţă de toate zguduirile min-ţii omeneşti - Zeiţa Înţelepciunii Athena - născută din Capul lui Zeus, zeiţa orică-rei Ştiinţe - ţine în mâini, un cap - creier şi la Piept - în inimă - Şarpele Cosmic - din care s-au născut Iisus, Budha, Allah, Apollo, Dyonisos, Satana, Marx, Freud, Einstein, Tesla, împăraţii Chinei, Nils Bohr, C. Burvard, M. Planck, Niel Armstrong, Edison Watson Crick şi aşa mai departe.

Precum pe Nibru, aşa şi pe Terra! „Precum în cer, aşa şi pe pământ”!

30pagina

eseu1

Să pornim într-o capsulă a Timpului în Călătorii Temporale...

În urmă cu 450.000 de ani Reptile Inteligente, Anunnaki de pe Planeta Nibiru, ce are ca emblemă Crucea. În nave spaţiale, având ca staţie intermediară Marte, călăto-rind au ajuns pe planeta nostră pe Terra. Derulăm acum ca într-un film 3D - tridi-mensional - într-un Spaţiu-Port Galactic, care este pe Terra, Istoria Invi zibilă, dar Adevărată a Umanităţii.

Două faruri gânditoare reale încep să ne lumineze Drumul Gândirii Cosmice viitoare:

Cea mai veche porţiune din creierul ome-nesc este Creierul de Reptilă, iar Astronautul Extraterestru Reptilian „Înger” ce a ispitit în Paradis pe Adam şi Eva era paradoxal sau nu tot un şarpe, ce culmea vorbea şi mergea în două picioare!

Drum bun, terrieni, cetăţeni ai Cosmosului pe Calea Întoarcerii.

În Stelele Originare! Să aveţi mereu Stele în Ochi şi Adevărul Ştiinţelor ce eliberea-ză!

Oannes - Zeul Amfibiu-Reptilian sume-rian i-a învăţat pe oameni, Matematica, limba Cosmosului!

2

Şerpii Zburători-Dragonii Zburători sunt prezenţi în toate Genezele Celeste ale celor 200 de popoare din Repu blica Terra.

Nici un popor de pe Pământ nu spune în miturile şi legendele sale că îşi are ori-ginea pe Terra, ci toţi oamenii afirmă clar, ferm, răspicat, că strămoşii lor au venit din Cer.

Hibridul Reptilian - Uman primul dintre ei a fost Adam!

Dumnezeul - Reptilian, conducătorul - astronaut şi savant galactic. Şi Şarpe Poet Medic al Grupului Misionar Extraterestru au realizat pe Marte primele încrucişări genetice, primele linii genealogice, mixte şi anume Marţienii. Albi, cu pielea albă, „albă ca zăpada”. Prototip, unul dintre ei, fiind Noe!

Iar noi cei de azi din Mileniul 3 după marea Invazie Reptiliană, suntem urmaşii lui Noe-Reptilianul şi al Marţienilor Albi înalţi de patru metri, al Arienilor blonzi ca şi Iisus Învăţătorul şi Astronautul Galatic!

Vă puteţi închipui Schimbarea la

Faţă a lui Iisus pe Munte. El devenind un Reptilian - cu ochii strălucitori ca Soarele şi Faţa Strălucitoare?! Ori un Marţian-Reptilian Alb Uriaş!

Iar Adevărul Istoriei noastre galactice, reptiliene e Cosmopoezia, telepaţi ai noştri, cititori în cărţile de istorie ale Stelelor!

3

După Potopul Biblic, după retragerea apelor, deşi Omenirea de pe Pământ e la al 5-lea Soare, la al 5-lea rând de Civilizaţii, reptilienii gânditori şi zburători, cu nave spaţiale de pe Nibiru, Orion ori Pleiade, au intrat printr-o Poartă Stelară, Vortex Interdimensional, într-o zonă a Munţilor Caucaz.

Potopul Biblic a fost generat în urmă cu 12.000 de ani de planeta Venus, intrând în Sistemul Nostru Solar ca o Cometă Strălucitoare.

Acum îl înţelegeţi pe Eminescu în „La Steaua”?!

Adevărata Istorie a Omenirii e plină de Romantism Cosmic!

Activaţi-vă doar Gena Memoriei Cosmice, Isusiene! Astfel, înţelegem, azi, cu aceste informaţii-memorii ale Şarpelui Poet ce suntem, apariţia Civilizaţiilor fără copilărie

Avansate ştiinţific şi tehnolo-gic: Sumerul, Atlantida, Mu, Gondwana Lemuria, Hiperboreea!

4

Un Program Mare Genetic pe o Terra Laborator Genetic au înfăptuit Reptilienii Gânditori din Galaxie!

Copiii Cosmici, Noua Rasă rezultaţi din încrucişări genetice reptiliano-uma-ne erau blonzi cu ochi albaştri şi sânge albastru, nobil, divin-regesc, şi cu Rh-ul Negativ. Reptilienii Zburători şi-au luat Chip Omenesc folosind în cele mai multe cazuri, Rasa Albă! Au apărut pe Scena Istoriei Terriene arienii, draconienii albi-noşi de viţă regală, divină, semizeii, con-ducătorii popoarelor Terrei. Ei nu făceau decât să îndeplinească Agenda Strămoşilor reptilieni!

În India Antică, zeii-şerpi şi regii-şerpi se numeau Nagas, ce îşi puteau schimba forma la comandă, luând Chip Uman!

Cum oare pot fi înţelese răpirile con-

31p a g i n a

eseutemporane de oameni în SUA şi Canada, unde reptilienii fac experimente genetice - în special pe urmaşii indienilor!

Să nu uităm niciodată, că noi, oamenii de azi din mileniul 3, suntem urmaşii lui Noe şi nu ai lui Adam.

Iar Noe - Reptilianul - era un Draconian albinos - arian cu părul alb ca lâna, cu ochii strălucitori ca Soarele şi cu pielea mai albă ca zăpada şi înalt de 4 metri!...

5

În Egipt, Faraonii urmaşi pe Tronul pământean al Zeilor Celeşti purtau pe cap gluga divină amintind de Capul de Cobră, de Şarpe, de Reptiloid Divin, Extra-terestru.

Câţi dintre noi am reţinut că fiice-le lui Cain, care le-au conceput „îngeri-lor” – adică extratereştrilor reptilieni Copii Cosmici Gigantici - nu prea i-au putut naşte normal, poate doar prin cezariană şi multe dintre ele au murit.

Noe era numit Copilul îngerilor din ceruri, al extratereştrilor reptilieni ce au stăpânit, stăpânesc şi vor stăpâni Terra, infiltraţi cu Chip Omenesc printre noi,

Oamenii Tereştrii!Vaticanul şi Biserica Catolică ce con-

duc şi manipulează încă Lumea, dar nu pentru multă vreme, căci religiile vor dis-părea în următorii 50-100 de ani, sunt con-duse la rândul lor din interior de francma-sonerii grupate în „Frăţia Şarpelui!”

Pentru a deveni membrul Frăţiei Şarpelui - ţi se întocmeşte Fişa Genetică, Fotografia Genetică ce trebuie să aibă carac-tere de reptiloid, adică Geniul celor Puţini, Mulţi chemaţi, puţini aleşi:

Gândirea ierarhică, agresivitatea răz-boinică, diviziunea, lipsa compasiunii, repetarea comportamentului zilnic, nevoia de ritualuri, etc.

Reptilienii au cucerit Terra - încruci-şându-se nu numai cu Rasa Albă ci şi cu celelalte rase pământene: chinezii, japone-zii, arabii, evreii.

Astfel ei pot controla guvernele, orga-nizaţiile ONU, UNESCO, ascunşi în spatele unor Chipuri Umane, a unor haine geneti-ce, corpuri fizice ce prin moarte, doar şi le schimbă! Folosind Rasa Goriliană Umană ca şi Gazda - trupurile ca Simbioţi conti-nuându-şi Agenda de Înstăpânire a Terrei, prin Noile Generaţii...

32pagina

teatru

I

Personaje:John, şef de cabinet, bodyguard, valet

stilatŞantajistul, 50 de ani proprietate per-

sonală, ochelari negri, grăbitDella Bordella, blondă la faţa locului,

vârsta egală cu profesia, sexy calendaristic, gata de orice şi amor

Domnul Vip, fost tovarăş, disident de lemn, gras, viteaz, pros per, sigur de viitor şi nemulţumit de trecut, dar plin de sine şi de prezent

Autorul, persoană cu identitate, obli-gată de împrejurări, sponsorizată de singu-rătate şi de realitate

Un hol somptuos. Lângă uşă, stă vale-tul John sugând dintr-o acadea. Două foto-lii, o măsuţă, un telefon. Apare şantajistul, care se uită cercetător în jur, umblă de colo-colo, miroase.

John (lingând acadeaua): Pe cine cău-taţi, vă rog? Mama nu-i acasă, revoluţia se trage-n bandă, sezonul de vânătoare electo-rală nu-i deschis, n-avem protecţie socială, n-avem corupţi, la anul şi la mulţi ani!...

Şantajistul: Lasă dracului textele astea! Parcă ai fi pensionar de la grădina zoologică, aşa te exprimi! Nu bagi de seamă că suntem în ditamai libertate şi democra-ţie? Cu astfel de vremuri deasupra noastră, ai nevoie numai de informaţie şi de fraieri plătitori. Aşa că nu mai face curent de valet stilat şi imbecilizat în stil băştinaş şi spune-mi care este cabinetul domnului Vip!

John: Din câte înţeleg, trebuie să răs-pund în calitate de şef de cabinet. (Merge şi se aşază la măsuţă, pe un fotoliu). Dom’le, ce reumatism răsună în trupul meu! Abia

reuşesc să-i fac faţă, cu toată răspunderea de care sunt capabil...

Şantajistul (nerăbdător, agitat): Ca şef de cabinet eşti şi mai prost decât ca valet! Termină cu pozele tale de drogat şi condu-mă în cabinetul domnului Vip. Am pentru el informaţii de mare interes şi tranziţie!...

John: Domnul Vip nu este acasă, vă rog! (adaugă clătinând din cap). Liniştiţi-vă, fiindcă după felul cum vă manifestaţi, cred că va trebui să devin bodyguard şi vă asigur că atitudinea mâinilor mele se va schimba în pumni şi alte reforme faţă de fizicul dvs.!

Şantajistul (împăciuitor): Stai, cred că putem să împăcăm lucrurile pe cale amiabilă, să zicem că îţi ofer un împrumut la o bancă băştinaşă... (îi strecoară câteva hârtii de valoare maximă, John le pierde în buzunar)

John: Cunoaşteţi perfect jocul financi-ar! Garanţii, ceva?

Şantajistul: Numai un bon de mână oral!

John: O.K. Şi acum, spuneţi care este chestiunea?!...

II

Şantajistul (ridică din umeri): Chestiunea este simplă. Trebuie să parti-cipăm la viaţa naţională şi internaţională a societăţii omeneşti, care are multe boli fizice şi mintale de rezolvat, între care cele politice, economice şi financiare, le întrec pe toate. De aceea vreau să-mi spui care este cabinetul domnului Vip. (îl împunge cu degetul arătător al mâinii drepte în piept pe John) Am o treabă deosebit de mare!

John: Ei, aş! Toţi care vorbesc în public

Jocuride

societate

Teodor PARAPIRU

33p a g i n a

teatruspun asta despre tot poporul şi uită în pas alergător, după ce se cocoaţă în câte un cocotier. (arată o uşă) Priveşte acolo şi fii fericit!

Şantajistul (vrea să meargă spre cabi-net, John îl reţine cu mare fermitate): Ce faci, dom’le? Avem o înţelegere!

John (blând): Mă corupătorule de şefi de cabinet, acum sunt body-guard şi îţi aduc aminte că înţelegerea a fost să îţi arăt cabinetul domnului Vip şi nimic mai mult!

Şantajistul (transpirat): Doamne, câtă intransigenţă şi devotament, atâţia bani!

John (îl face atent): Inflaţia creşte cu fiecare minut. Preţurile la brânză, cartofi, credinţă, patriotism, ouă, legume, dragoste, spanac etc. se modifică chiar şi în timpul consumului. Luaţi notă de acest lucru, (analitic) De fapt, nici în alte ţări nu este altfel. Numai că nu-i ca la noi, foaie verde de trifoi!

Şantajistul (frângându-şi mâinile): Fii bodyguard de înţeles, omule, cum ai fost valet şi şef de cabinet! Lasă-mă să intru la domnul Vip.

John: Imposibil!Şantajistul (implorator): Cât de impo-

sibil?John (important): Foarte imposibil.

Ai citit cotidianul central „Fenomenul Naţional”? Relatează acolo că un nou-năs-cut, alaltăieri, în capitala, a cerut medicilor să fie introdus la loc, fiindcă tranziţia i se pare înspăimântătoare. Ei bine, nu s-a aprobat, pentru că nu s-a putut. La fel nu se poate nici acum, pentru dvs.!

Şantajistul (uimit): Ei poftim, până şi copiii nu mai sunt de acord să se sacrifi-ce pe termen scurt şi mediu! În ritmul ăsta, mâine-poimâine, auzi că nenăscuţii pun de-o grevă generală, că şi ei sunt un pic de mineri, nu-i aşa?

John (rezervat): Nu mă băga pe mine, domnule, în 13-15 de-astea, că eu am muncă de răspundere şi renumeratie după negociere...

Şantajistul: Da’ calificare ai?John (încurcat): Am luat nişte cursuri

de bătaie, de îmbrăcat şi dezbrăcat rapid, şi de răspuns la întrebări prin tăcere.

Şantajistul (repede): Ai putea să te policalifici şi pe croşetat în timpul liber. Pe tema asta vreau să discut şi cu domnul Vip.

John (sobru): Nu se poate. Este ocu-pat. A intrat într-un summit cu puţin timp în urmă.

Şantajistul: Un summit blond, nu-i aşa?...

III

John (cu superioritate): Domnul Vip are mai multe summituri pe zi şi nu face discriminări pe bază de culoare. El luptă pentru drepturile participantelor la sum-mit.

Şantajistul: M-ai înnebunit cu tâm-peniile tale. Dacă este cum spui, vreau şi eu să particip la summitul în curs de des-făşurare!

John: În două cuvinte: exclus! Este o chestiune absolut particulară!

Şantajistul: Nici o problemă, şi eu sunt particular!

John: Domnul Vip luptă numai pen-tru drepturile femeilor în orice poziţie, cu sau fără voia lor. Iar dumneavoastră aveţi un aspect fizic care nici pe mine nu mă interesează.

Şantajistul (revoltat): Ce-ţi trece prin cap, neruşinatule? Eu am venit în interes de serviciu!...

John (îl agaţă de umăr pe şantajist care vrea să treacă pe lângă el): Alo, vor-besc europeneşte, v-am spus care sunt îndatoririle mele. La loc comanda, nu se poate, staţi la coadă!

Şantajistul (desperat): Nu înţelegi că trebuie să-i vorbesc domnului Vip?

John (calm): Aşteaptă şi pregăteşte-ţi discursul! (Se uită la ceas.) Dacă este un summit clintonian, durează încă şapte minute, dacă este unul nud, adu un cort şi instalează-l!

Şantajistul (îngrozit): Dar atunci... atunci totul e pierdut!

John: Stai liniştit, meştere, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se trans-formă, e o lege politică, fizică şi morală, care va fi ordonată zilele următoare, deşi funcţionează de când lumea, că aşa-i mafia peste tot. Stai jos, mai bine, de două ori, şi gândeşte-te cu toţi muşchii cum e mai bine pentru tot poporul!

Şantajistul (alunecă într-un fotoliu, apoi şoptit): Ce părere ai dacă de azi te-ar chema „5%”? Domnul „5%”!

John (surprins): Nu cumva dumneata eşti un... şantajist?

Şantajistul: Pe dracu! Nici vorbă, sunt un om al muncii, care vrea să te boteze 5%!

John (încurcat): Poate că domnul vrea să traducă, am lipsit la lecţiile cu procen-te...

Şantajistul (febril): O mie de dolari!John (net): Prea mult, mulţumesc nu

primesc, domnul Vip este f.f. ocupat şi important! Prea mult!

34pagina

teatruŞantajistul (îşi face cruce): Dacă ţi se

pare prea mult, poţi să iei mai puţin! Crede-mă, nu am cuvinte să-mi exprim admiraţia pentru modestia, credinţa şi incoruptibili-tatea ta de 5%!

John (sobru): Mi-e teamă că aveţi stofa de repetent la matematică! Aţi înţeles greşit: când aţi spus valoarea lui 5%, am zis că-i prea mult, referindu-mă la 95%!...

Şantajistul (îngaimă): Şi eu care am crezut că eşti un idealist!...

John: Aş vrea, domnule, dar n-am condiţii, banii sunt ochii dracului! (îi pune o oglindă înaintea feţei) Poftim, momentan arătaţi ca un crocodil cretin!...

IV

Şantajistul (exasperat): Simt cum mi se lichefiază lenjeria, cum mi se solidifică respiraţia şi cum mi se gazeifică şampania gândirii ştiinţifice multilateral dezvoltate! (dă la o parte oglinda pe care John o ţine înaintea chipului său) Nici tu nu arăţi mai bine decât o vacă nebună de import-ex-port: hai mai bine să fii domnul „10%”, ce părere ai?

John: Este o cifră degradantă, domnu-le! Cum pot eu să pretind că urmez exem-plul marilor bărbaţi care au tratat tranziţia cu propriile lor persoane - politicieni, direc-

tori de bănci, escroci de fabrici şi ogoa-re, tractoare şi ajutoare - dacă umblu cu „10%”?!... Ba mă pomenesc înfundând vreo puşcărie mizeră pe termen lung pentru o infracţiune ordinară, aşa cum se întâmplă, din grija celor ce cuvântă pentru drepturile celor ce fură de la un ou până la un bou şi un birou!... Heeei!

(Şantajistul zvâcneşte pe lângă John, îndreptându-se spre cabinetul domnului Vip, dar acesta îi pune piedică şi individul cade. Bodyguardul îl ridică ţinându-l de guler): Păi bine, măi animalule şi inconşti-entule, vrei să-mi pierd postul şi onoarea de om de stat şi partid, degeaba şi fără argumente?

Şantajistul (suspinând): Douăzeci la sută, o dată!

John: Pardon! Iubesc trădarea şi nu-mi pot bate joc de preţul ei!

Şantajistul: Treizeci la sută, de doua ori!

John (surâde cinic): Şobolan zgârcit, uiţi ce-a ieşit din suma asta, de la Iuda, ministrul tuturor trădătorilor?!... Am şi eu prestigiul meu!...

Şantajistul (horcăit): Cincizeci la sută! Suntem doi domni „50%”. Mai mult, numai dacă te sinucid!

John (zâmbeşte fotogenic): Acum camerele de luat vederi ar trebui să fie

Paul

Cez

anne

35p a g i n a

teatru

fixate pe mine, ca să răspund la întrebarea: ce pastă de dinţi prefer? Hai să studiem chestiunea! În ce constă afacerea de care tot vorbeşti?

Şantajistul (întretăiat): În acest moment istoric când o lege cade şi alta se ridică, când intrăm în Europa pe unde ies alţii, când poporul trăieşte de azi pe ieri, când vin americanii şi pleacă în cârduri de investitori, când ambasadorii inculturii şi violenţei noastre nu au o clipă de răgaz, când luptăm în cazematele pornografiei şi ale drogurilor, când borşul este tot mai lung şi poluat...

John (liniştit): La obiect, stimabile!Şantajistul (mecanic): Blonda de la

summitul domnului Vip este fata mea. O cheamă Della Bordella şi are note maxime la toate materiile de studiu, iar la limbi i s-au transmis felicitări prin ambasade şi invitaţii să predea la mari universităţi din zona Pacificului...

John: Mamăăăă, ce copil genial ţi-a închiriat Dumnezeu!...

V

Şantajistul (înviorat): „Ce zici, 50%”, batem palma, spre binele economiei naţio-nale?

John: Aş avea nevoie de timp de gân-dire!

Şantajistul: Unde nu-i, nici Dumnezeu nu dă!

John: Şi crezi că pot avea încredere în dumneata?

Şantajistul: Mă jur pe ce vrei!(Brusc, John îl loveşte pe şantajist

şi îl împinge spre uşă. Acesta se împotri-veşte, ţipete, zgomot, se deschide uşa de la cabinetul domnului Vip şi acesta apare în cadru în ţinuta lejeră, cu blonda Della Bordella, cam şifonată).

Domnul Vip: Ce se întâmplă, John?John (aranjându-se): În general, dom-

nule, şefii de state se întâlnesc, îşi strâng mâinile, se îmbrăţişează, se pupă şi pun la cale ONU, NATO, UE şi alte litere, în particular, creşte infracţionalitatea pe cap de locuitor, iar aici, am primit vizita unui şantajist, care susţine că vă poate ajuta să prosperaţi reciproc, cum se întâmplă cu ţara noastră în comerţul cu ţările cu care nu avem relaţii...

Domnul Vip: Bate-l zdravăn, John, dar ai grijă să nu faci din el un erou şi, în caz că decedează, ia-i o declaraţie că nu l-ai atins decât în interesul lui şi la cerere. Aruncă-l afară, băiete!

John: Plouă tare, domnule, pare să fie

o tornadă, iar se duce dracului pariul cu agricultura!

Domnul Vip: Eşti un umanist înrăit, John, asta mi-a plăcut la tine întotdeauna. Bine, dă-i o umbrelă, dar s-o aducă în zilele următoare. Grija pentru om, John, înainte de toate, bravo!

(John îl ia de guler pe şantajist şi îl scoate fără menajamente din scenă. Domnul Vip rămâne cu blonda)

Domnul Vip (important): Uite-aşa, my dear, nu stăm o clipă. Dar luptând cu trupurile noastre, cu idealurile noastre incoruptibile, cu pasiunile noastre minuna-te, vom intra în înalta societate, unde geo-grafia, istoria, matematica, fizica, engleza, desenul, sportul şi alte materii şi limbi de circulaţie sunt una, iar noi vom fi tari şi cu patru clase, şi cu opt, şi chiar cu mai multe, şi mai ales, deloc! Ăsta-i mileniul trei, tu ce calificare ai?

Della Bordella: Sunt Della Bordella, gradul douăzeci şi unu, specialistă în eroto-manie pe pereţi, fără dischetă, dar cu plasă de fluturi exotici...

Domnul Vip: Mamma mia cu doi de m! Simt cum ia foc în mine î din i! Te aştept, cum am stabilit!

Della Bordella: Pa, mă duc să fac o simulare pe video!... Ne vedem peste câte-va scene, ţucule cu părul creţ!

VI

(Domnul Vip, revine John)Domnul Vip: Felicitări, John! Ai dove-

dit profesionalism şi industrie în felul cum te-ai purtat!

John: Domnul vrea să spună cultură şi învăţământ?

Domnul Vip: Perfect adevărat, bravo! Am să propun avansarea ta. La una din comisii, avem un secretar atât de tâmpit că a aprobat un decret întocmit pentru o fabrică de armament în contul unui com-binat de creştere a găinilor şi aşa s-a ajuns că trei tancuri din ultima generaţie tehnică sunt folosite ca incubatoare!... În altă ordi-ne de idei, ce se mai întâmplă pe teren?

John: Domnule, ni s-a comunicat de la centru, chiar acum, că suntem săraci şi buni de băgat în toate organele şi orga-nismele internaţionale, numărul grevelor scade din cauza inaniţiei participanţilor, ceea ce arată şi creşterea gradului de civi-lizaţie, iar oamenii de rând trăiesc foarte mulţumiţi de când guvernul a generalizat cele trei mese pe zi pentru fiecare cetăţean, din reclamele de pe micul ecran. În curând, tipul perfect de individ al societăţii va fi

36pagina

produs în serie, avortat, botezat şi îngro-pat, în acelaşi timp!

Domnul Vip: De-ai şti cu câte preju-decăţi avem de lucru! Toate vin din vechiul regim. Un regim de slăbire genetică, psi-hică, morală, economică, industrială etc. A trebuit să luăm totul de la început, mai bine zis de la zero, ca să mă exprim foarte mate-matic... şi, dragi ascultători, am reuşit! De la enormităţile agricole: „Noi muncim/ Nu gândim!” şi „Nu vrem pământ!”, am uma-nizat societatea până la crime abominabile între rude de gradul I, pentru pământ, pen-tru El Zorab, pentru o sumă modică... De la metafora „Moarte intelectualilor” am par-curs drumul până la aplicarea ei cu succes pe meleagurile inun date altădată de învăţă-mântul ideologic... De ce dracu’ nu aplaudă publicul, John? Spun lucruri deştepte!

John (priveşte în jur): S-a alienat şi publicul, domnule, până la dispariţie. La teatru nu mai vin decât cei care au polipi şi cărora le interzice familia să sforăie acasă!

Domnul Vip (visător): Se duc tradiţi-ile, John, se duc... Pe vremea mea, ăştia de care zici mergeau la operă!

John (oficial): Ţin să fac o precizare, domnule: nu mă mai cheamă John.

Domnul Vip: Dar cum?John: Sunt domnul „50%”.Domnul Vip: Mi se pare corect să-ţi

cauţi o identitate care să te reprezinte!... Hai, vino cu argumentul!

John: Domnule, blonda Della Bordella este nepoata mea!

Domnul Vip: Şi individul... şantajis-tul?...

John: Este fratele meu, domnul 50%!Domnul Vip: Şi l-ai dat afară în

pumni? Înţelegeam dacă...John: Nu-i puteam permite să strice

liniştea familiei Dvs. de acasă, domnule! (insinuant) Şi apoi ce să caute el în afacerile noastre?...

VII

Domnul Vip (gânditor şi filozof): Am impresia, domnule 50%, că lucrătura asta premeditată ai pus-o demult la cale!

John: Recunosc cu modestie că îmi face plăcere să vă asigur că da, servindu-vă impecabil în restul timpului.

Domnul Vip: De fapt, nu este prima dată şi nu eşti primul vinovat, cum spune medicul legist! Este a cincea oară, dacă nu mă înşel!

John: Domnul are dreptate. Ar fi culmea să vă mai înşelaţi şi singur! Scorul

este doi la doi. De două ori aţi plătit, o dată m-am internat în spital pentru leziuni interne şi o dată m-aţi internat dvs. pentru leziuni externe!...

Domnul Vip: Ai o memorie excelentă, băiatule! Însă nu-ţi foloseşte la nimic, bag de seamă! şi ştii ce-a zis vânătorul acela de pinguini: cine nu învaţă din basmele isto-riei le repetă până dă în bâlbâială, mă rog, de asta ne-au convins Marx şi Lenin, Hitler şi Stalin, aceste mari cicluri ale omenirii... Azi ce urmează?

John: Ar fi rost de o internare, dar vă previn că am dovezi puternice care vă vor face de fecale imaginea publică, familială şi sentimentală, pentru patrie! Situaţia este optimă ca să plătiţi!

Domnul Vip: Adică nu am nici o şansă? Nu pot să invoc nici un motiv pro-fesional, ştiinţific, religios, care să reclame prezenţa unei dame fatale în singurătatea imunităţii mele?...

John: Îmi pare bine că e aşa, domnule, fiindcă altfel aş fi riscat mai mult decât un cascador!

Domnul Vip: Şi totuşi, „50%”, o să înfunzi puşcăria!

John (revoltat): Dacă totul se termină cu bine, vă anunţ că pentru afirmaţia pe care aţi făcut-o vă voi da în judecată, pe cauză de calomnie şi neadevăr fals, cum zice codul penal!

Domnul Vip: N-o să apuci, ticălosule! De data asta ai ratat lamentabil!...

John: Totul e O.K., domnule!Domnul Vip (râzând): Ai greşit,

mizerabile, ai greşit! N-ai ştiut că...sunt impotent! (joacă în jurul lui John şi îl loveş-te cu palma în cap şi cu picoarul, din când în când) Escrocoporculeşacal! Mă obligi să dansez ca un om civilizat şi tu să stai ca un canibal prins cu prada în gură!...

John (ferindu-se): Dacă nu plătiţi... spun măcar asta!

Domnul Vip (se opreşte uluit): În consens cu voinţa mea, simt nevoia să leşin. Te rog să te ocupi de fizicul meu, ca să-mi revin cât mai repede!

John (amabil): La ordinul dvs., dom-nule! (îi dă brânci într-un fotoliu)

VIII

John (toarnă apă minerală într-un pahar, bea câte o înghiţitură şi vorbeşte sin-gur): După atâtea şi atâtea aventuri, în fine, am prins la strâmtoare dinozaurul ăsta! Mă şi mir că n-am ştiut atâta amar de vreme că are o aşa defecţiune tehnică... Este ade-

teatru

37p a g i n a

vărat că o ascundea destul de bine! Biata doamnă Vip! Ea crede că el luptă şi luptă... şi luptă, neicusorule, şi când colo, fătălăul, numai simula, ca să fie la modă!... Totuşi, stimată instanţă, chiar dacă imaginea lui publică este în mâinile mele, sunt de părere că este un dobitoc şi că putea să mă zvârle pe scări!...

Domnul Vip (se ridică triumfător şi începe să-l lovească pe John, care încasează fără să se împotrivească, depăşit şi copleşit de pro pria lui greşeală): Canalie şi teroris-tule! Pasărea pe limba ei piere! (îl alungă pe John, revine, obosit, visător) Peste puţin timp, vine Della Bordella!...

Şantajistul (Intră cu un minicaseto-fon în mână. Se aud ultimele cuvinte ale domnului Vip. Acesta se repede la el, îl bruschează, îi ia aparatul, scoate banda şi o rupe furios): Vă rog să vă abţineţi de la alte gesturi de violenţă în plus! Ţin să vă asigur că mai există două benzi de rezervă!

Domnul Vip: Sunteţi prevăzător. Dacă nu mă înşel, sunteţi tatăl Dellei Bordella şi fratele...

Şantajistul: N-are rost să ne împiedi-căm de amănunte nesemnificative. Haideţi mai bine să negociem, că altfel ne prinde faza următoare de inflaţie! (are o idee) Să zicem, o sută de milioane!

Domnul Vip (aiurit): Cum ai intrat?Şantajistul: Cu cheia pe care ai dat-o

Dellei Bordella.Domnul Vip: Ce ticăloşi! Nişte aliga-

tori de ambe sexe... O să vă dau banii să vă duceţi dracului şi să-i investiţi în jocuri de noroc, în sport, în concursuri de escroche-rie, în poduri şi vile şi piscine şi obezitate şi alte chestii culturale!... (merge la un seif şi îl deschide)

Şantajistul (îl loveşte în cap pe Vip şi îndeasă nişte teancuri de bani într-o geantă, vorbeşte) Desigur, n-ar fi mai fost nevoie să-l lovesc, dar aşa s-ar fi procedat în orice film pe care l-am văzut. Las’ că îşi revine, este prost ca un scaun de lemn... Putea să-şi închipuie ca nu mai am nici o bandă!...

(În uşă apare Della Bordella cu un pis-tol în mână. Şantajistul se întoarce vrând să plece şi rămâne încremenit de uimire)

Şantajistul (îngăimat): Copila mea! Mândria studiilor mele erotice în compania mamei tale! Dobânda mea sentimentală!...

Della Bordella (rugător): Te implor, papa! Mi se rupe inima, dar nu sta ca un dulap sau ca un popândău... Ridică mâini-le acelea!... După asta, mai discutăm, mai analizăm!...

IX

Şantajistul: Ce ai păţit. Della? Vrei să purtăm o conversaţie familială despre... ecologie? Îţi aminteşti ce mult îţi plăcea ţie când erai mică să rupi aripioarele fluturaşi-lor pe care îi prindeai?... Ce drăgălaşă erai când luptai pentru drepturile animalelor şi legai cutii de conserve de cozile pisici-lor?...

Della Bordella (îndurerată): Ajunge, papa, îmi zdrobeşti intelectul!... (rece) Ridică mâinile acelea mai sus, nu te juca cu arma mea!...

Şantajistul (năucit): Care mâini?Della Bordella (blând): Acelea cu

care m-ai ţinut şi m-ai legănat!... Te rog, papa, nu vreau să fac păcate de tranziţie, te implor, altfel îţi implementez un glonte în cap sau în piept, apropós, unde preferi?

Şantajistul (ridică prompt mâinile): Facă-se voia ta, n-am pretenţii!

Della Bordella: Bravo, scumpule! Acum întoarce-te cu spatele, papa drag! (şantajistul are un gest impulsiv) Hai, fii

Ernst, Max - Pieta

teatru

38pagina

cuminte, nu-mi încărca sufletul cu cada-vrul tău... (Este gata să izbucnească în plâns. Şantajistul se întoarce cu spatele. Della Bordella îl loveşte în cap cu telefo-nul şi, după ce acesta cade, zice dojenitor) Iartă-mă, papa! Să nu recunoşti tu un pistol de ciocolată?!... (Muşcă delicat din pistol, apoi îl aruncă, apucă geanta cu bani, dar încremeneşte ca stăpânită de o putere nevăzută, mâinile îi cad de-a lungul corpu-lui, priveşte în jur înspăimântată. Spre ea vine dinspre uşă Autorul)

Autorul (frecându-şi mâinile, mul-ţumit): O.K., păpuşico! A rămas numai să rezolvăm lucrurile între noi doi!

Della Bordella: Cine eşti dumneata? Nu te ştiu în distribuţie!

Autorul: Autorul, lady! Îmi pare bine de cunoştiinţă! Eşti un personaj fermecă-tor şi diabolic însă arta impune anumite restricţii pentru cei ca tine!... În numele lor şi al drepturilor mele deosebite, am să iau geanta aceasta! (ia geanta şi se îndreaptă spre ieşire, în treacăt): Nu mă deranjează dacă rămâi aici!...

Della Bordella (cu efort considerabil, izbuteşte să pună mâna pe pistolul abando-nat mai înainte, întinde braţul, ocheşte pe Autor şi trage. Autorul cade cu o expresie de perplexitate pe faţă. Della, tot perplexă): Dacă-i artă - artă să fie!

Autorul (greu, tragic): Ah, am uitat că fac parte dintr-o generaţie de sacrificiu!

Della Bordella (se apropie şi se aşază lângă el, îl mângâie cu tandreţe): Cine ştie?!... Poate altădată... altădată... o s-o facem şi mai, şi mai lată!...

Autorul (muribund): Ei, aş! Numai generaţii de astea sunt în istorie!...

Della Bordella: Atunci tu, ca per-soană de ce nu interpretezi o revoltă, o revoluţie, o reformă, ceva măreţ? Schimbă dracului scenariul, dă-ne o şansă, un leu pentru Ateneu, viciu în serviciu, toartă pentru soartă!...

Autorul (greu): Ştii... Te concepusem ca pe o damă de consum, dar ai stofă de mai mult! Mi-ai dat o idee grozavă! (sare sprinten în picioare) Hai să mergem în lume, poate găsim oameni! Bani avem, ne trebuie un punct de sprijin şi lumânări! Hai!... (răcneşte) Aloooo! Veniiiiim!... (ies în fugă, ţinându-se de mână)

J. En

sor.L

as m

ásca

ras

y la

mue

rte

teatru

39p a g i n a

TOTUL SAU NIMIC

eu îţi spuneam că dragostea e totul sau nimictu îmi spuneai la fel dar mai păstrai o doză de confortîn locul acţiunii necesareîn locul riscului pe care întotdeaunaîndrăgostiţii şi-l asumă

totul sau nimic nu înseamnăsă-ţi fie frică de despărţire singurătatesau de gura lumiitotul sau nimic nu înseamnăprocente probabilităţisau blânde tranziţiitotul sau nimic nu înseamnăsă te complaci în aceeaşi lipsă de comunicareîn aceleaşi minciuni sau în alte minciunifrumos inventatetotul sau nimic nu înseamnăsă te rogi să fii iubit alintat mângâiatsau înţeles aşa cum numai tu vrei să fii înţelestotul sau nimic nu înseamnăca cel de lângă tine să-ţi pună mâna pe umărdoar pentru a demonstra celorlalţică ţine la tine sau că eşti o frumoasă pro-prietatede care a profitat mereu printr-un joc dublude control şi manipulare

totul sau nimic înseamnăinstinct intuiţie stare de graţie

cuvinte care ajung direct la sufletcuvinte care te fac să plângi şi deopotrivă să râzipriviri care te îmbată dinainte să le sorbisau lacrimi care te fac să tremuridin cap până-n picioaretotul sau nimic înseamnăclipe petrecute împreună care par oreşi ore care se scurg în câteva clipeşi multe amintiri care rămânmărturie incontestabilă a iubiriitotul sau nimic înseamnăîncredere oarbă sacrificiu ajutor compasi-unesă crezi şi să nu renunţi niciodatăla şansa de a trăi încontinuu un miracolalături de omul de lângă tinetotul sau nimic înseamnăsă laşi în urmă tot orgoliul şi egoismultoată frica şi pesimismulsă alergi după cineva şi să i te oferiÎNTRUTOTUL

şi chiar dacă vei fi rănitsă accepţi durerea ca pe un dar divinpentru că acolo unde nu iubeşte omuliubeşte Dumnezeuşi dacă nu renunţi niciodată la iubirenici Dumnezeu nu renunţă la tineşi îţi va da într-un finalceea ce meriţi

DIN PREA MULTĂ IUBIRE

ieri o femeie mi-a spus că am două defecteîndeajuns cât să rupă vraja unui cântecsau a unei poveştidintr-o dată mi-am dat seama că am nume-roase defectede care uiţi atunci când eşti iubit şi iubeşti

întrebările au început să curgă să curgăde ce sunt aşa şi nu altfel?oare toţi gândesc la fel despre mine?oare trebuie să mă schimbpentru a fi pe placul cuiva?oare ce este rău şi ce este bine?

m-am întrebat şi m-am tot întrebatceva a început să mă doarăceva a început să plângă-n surdinăsingurătatea începuse să nască monştrila capătul tunelului pâlpâia o lumină

primul meu defect era că sunt om şi iubescal doilea că iubesc prea multşi trăiesc

Ionuţ CARAGEA

poezia

40pagina

ÎNTINDE-MI O MÂNĂ

prin mlaştina ideilor preconceputemergeam spre tineiubirea era un pas curajos dar nesigurte priveam şi mă rugamsă nu mă scufund

aş fi vrut să mă-ntâmpinisă-mi întinzi o mânădar cineva voia să merg singur până la capătchiar dacă durerile vechiîncercau şi ele să mă doboare

deodată am simţit pământulfugind repede de sub picioare şi mi-a fost teamăde ce poate fi mai răuam vrut să mă răzbunpentru neputinţa mea de a te strânge în braţe

şi cine era cel mai aproape de mine?am greşit şi te-am rănitcu toate că voiam altceva

dar tu m-ai iertat şi dragostea tacontinuă să mă ţină în viaţăîn mlaştina ideilor preconceputede unde sper să ies curândfericindu-tepentru totdeauna

PATRIA LA CARE MĂ ÎNTORC

fără să fie mai mare de un chip de ompatria la care mă întorc este pământul

făgăduinţeiapa vie şi izvorul tuturorraţiunilor umane

Sfinxul a clipit şi am înţeles că sunt Sfinxulun monstru obligat să-şi părăseascăpropriul mit atrasde cea mai mare enigmă

vorbesc cu patria în gândşi zâmbetul ei dă în spic peste mări şi ţăripatria la care mă întorceste femeia pe care o iubesc

POEMUL DINTOTDEAUNA

acest poem nu a început nicicândşi nu se va sfârşiel este dintotdeaunaa aşteptat ca începutul şi sfârşitul meu să

coexisteîn aceeaşi clipă de singurătate absolutăa aşteptat ca începutul şi sfârşitul meu

să coexisteel este dintotdeaunaşi nu se va sfârşiacest poem nu a început nicicând

RĂSPUNS UNUI POET MÂHNIT

Regele Snowdon către Daniel Corbu

te citeşte cine trebuiecine este pregătit să te citeascăacesta este planul celui care scrie destinele noastrecu pana de îngerte-ai născut în viitoro să mai dureze ceva până cândceilalţi te vor ajunge din urmăbucură-te că mai sunt şi alţii ca tinepropovăduind a doua religie a lumiişi bucură-te că mai sunt cititori care pricepmesajul bunului singuraticmergi prin lume cu bocceluţa de poemeşi oferă-le oamenilor pilde şi metaforeca şi cum le-ai oferi floriapoi stai în faţa oglinziiîncă mai poţi să înşeli timpulcu un surâs

NOAPTEA ÎN CARE MOARTEA A ÎNCHIS OCHII

chiar şi fără să vadăochiul meu poate plângechiar şi fără să vadăaşa cum plânge mâna mameipe ochiul de lânăaşa cum plângevino acasă rătăcitoruleţi-am împletit dragosteamâinilor tale îngheţatevino acasă

acum este noapteaîn care moartea a închis ochiitotul e viu şi negru ca singurătateacu trup alunecos şi recelenevind la focul inimiicu burta plină de amintiri

dar eu încă mai sperîmi deschid ochiul în acoperişul minţiişi aştept să ningă cu polen albastrudin irişii lui Dumnezeu

poezia

41p a g i n a

LA CE BUN UN MIT FĂRĂ SISIF

Gândind simultan, ne spune legenda,o mie de călugări budiştiam mutat din loc Muntele.Vom fi noi oare, iubito, în staresă gândim simultan şi să acţionăm împre-ună!?În nopţile acelea mai mult decât albeam fost condamnat să urc de mai multe ori bolovanul lui Sisif pe versantul muntelui Vams,năpădit cu vlăstari aurii de magnolii şi floarea încă în mugur.Să transformăm, aşadar, împreunăun blestem mitologic în nebănuite plăceri;altfel... la ce bun un mit fără Sisifşi bolovanul prăvălit în prăpastie,blocând intrarea în grota numită „Imit labor”.

BRAILLE

Astăzi, când practici medicale străvechi,precum yoga,sunt acceptate de bătrâni şi de tinerica un mod profilactic de a restabili echili-brul pierdut,în această veşnică trecere,am solicitat un mesaj

inutil trupului meu sănătos –-

numai să pot surprinde îndeaproapecum acest om priveşte în golşi percepe lumea prin degete.

De unde să ştim noi,clarvăzătorii,ce înseamnă pentru un orb,atingerea din greşealăa unui sân feciorelnicsau apăsarea cu teamăa şalelor reumatice,zdrobite de muncă.

FENOMENUL PLACEBO

Toată viaţa m-am îmbătat cu iluzii, ca nun-taşii din Cana Galileiivrând să fiu fericit (când fericirea mi-a fost interzisă) am smulspăcatului izbânzile mele şi am construit instinctivşi perseverent (asemenea castorului am construit),lumi virtuale, sau de ce nu, paralele,cu mult, mult mai reale decât lumea în caream fost nevoit să trăiescdupă reguli impuse de alţii am plătitpentru greşelile lor ca şi cum ar fi fost ale meleşi ca să nu mă răzvrătesc împotriva desti-nului am citit cărţiinterzise de unii, recomandate de alţii ca fiind capodobere cu efectsută la sută placebo ori de câte ori ajun-geam să cred că sunt scrise de mine.

FOCURI PE DEALURI

Ochiul drept îmi lăcrimează la frig de mai mulţi ani,lacrimi neplânse la timp;au plecat bunicii şi părinţii rând pe rândşi cred că nu i-am plâns îndeajuns.

Pierzând dragostea dintâi pe la 18 ani şi regăsind-o la 60,mi se pare târziu,(sau poate că niciodată nu-i prea târziusă plângi în singurătate de dor).

Nicolae PÂRGARU

poezia

42pagina

De pe lista neagră a scriitorilor compromişi politic,citesc uneori cărţi necitite la timp şi-mi vine iarăşi să plâng;aşa cum zile în şir am plânsla dispariţia caietelor mele cu însemnări

de lectură,a fotografiilor şi scrisorilor primei iubiri,lăsând grave sechele în subconştient;precum sindromul braţului amputat,care doare fără să fie.

Mai scriu din când în când direct pe computer

cu teama de a nu apăsa pe tastatură greşitşi tot ce am scris şi n-a fost salvatîntr-o clipă să dispară-n neant.

Caut cu înfrigurare pe internet, ce n-am găsit cândva în muzee şi bibliotecişi se trezeşte în mine monstruos(la alte dimensiuni vreau să zic),panica de labirint a rătăcirii bunicului meuîntr-o mină de cărbuni din Germania,pe când era prizonier al reîntregirii

de neam,sau în drum spre casă,când paşii l-au purtat prin pulbereaa patru imperii ce se credeau milenareşi nefiind întrebat de unde vine sau

unde se duce,vrând parcă să-şi mântuie frica

de necunoscut,a hoinărit câteva luni prin Europa nimănui(de pe Rin până la Ohrid şi de la Viena la Cernăuţi).

Deşi nu era cerşetor şi nici dezertor,spre seară, nimeni nu mai avea nevoie

de el,dormind sub ceruri stelatdupă o zi de muncă istovitoarepentru o bucată uscată de pâine;de azi pe mâine,ducând o viaţă de câine.Mai era oare posibil s-ajungă din urmă

cu vrerea,ce încă nu reuşise a prinde cu gândul!?

** *

De sărbători în satul natalse mai aprind încă focuri pe dealuri şi

mă ia cu fiorii;nopţile sunt blânde şi pe cer stelele vin

şi se duc,rând pe rând, numai dinspre răsărit spre apus.Doar în somnul paradoxal mai sesizez

sub tălpi,urme de migratori; păşesc pe urmele lor şi constatcă bat pasul pe loc, întrucât Pământul„totuşi se-nvârteşte” (invers/ de parcăne-ar fugi de sub picioare,cu o viteză egală mersului nostru pe jos.

POVESTEA PESCARULUI FĂRĂ NOROC

Aşa... răvăşit de furtuni m-apropii de tine, iubito, la ora năvoadelor rupte, a ţărmului fără contur.

Prin ceţuri spasmodic trag vâslaaceluiaşi vis fermecatrăspunsul chemărilor stinsee mult prea departe plecat.

Şi nimeni nu ştie povesteapescarului fără noroc...cuprins de beţia adâncurilorcum oare aş putea să mă-ntorc.

EFECTUL DE PIRAMIDĂ

Am auzit vorbindu-se cu bucurie- dar şi cu spaimă-că într-o piramidă egipteanăs-a mai găsit un bob de grâu;din hrana de apoi a îmbălsămatelor mumii.

De nu se profanamormântul faraonului,pierdeam sămânţa grâului.

poezia

43p a g i n a

ICOANA DIN FEREASTRĂ

Mă-nchin la tineşi mă uit la tine,în ochii-n caremă priveşti.

Mă uit la tine,şi mă-nchin la tineca la luminadin fereşti.

Mă-nchin la tineşi mă uit la tine,până privireami se face rană.

Mă-nchin la tineşi mă uit la tine,doar prin ferestrelecare devin icoană.

5 ianuarie 2012, ora 4, 20

EUCLID

Urmă peste urma meapână urmele fac zid,

pleoapă peste pleoapa mea,până nopţile fac rid,

ziuă peste ziua mea,până ore se divid,

cifră peste cifra mea,Euclid din Euclid.

7 ianuarie 2012

MI-AI DAT, DOAMNE

Mi-ai dat, Doamne,cuvinteşi nu le pot pe toate folosi;mai multe rămân în mormintedecât aş putea eurosti.

Mi-ai dat, Doamne,veştminteşi nu mă pot înveli;mai multe rămânnepătateşi nu mă mai potmărturisi.

Pe mine, Doamne,mie m-ai datşi nu-mi ajung,între credinţă şi păcat.

30 ianuarie 2012

FIU

Şi dacă, totuşi, mă întorc,când mă întorccu faţa spre oglinzica spre un timp de-argint,peste careamprente întinzi,

şi dacă, totuşi, văd,cât încă sunt vedere,cât încă zăpadăe-n noi,când secunda-ităcere,

şi dacă, totuşi,e târziu,şi nu mai e vreun anotimp,mă-ntorc în mineca şi cummi-aş fi chiar fiu...

Cluj-Napoca, 19 februarie 2012

Nicolae BĂCIUŢ

poezia

44pagina

SCRISORI LA POST RESTANT

Îţi scriu scrisori şi nu mai scriu,cerneala e acum de scrum,în ierburi verdele-i târziuşi niciodată e acum.

Pe buza brumei este seară,pe pleoapa ierbii e pământ,în irişi alt albastru se coboarăşi a tăcea e doar un cânt.

Îţi scriu scrisori când nu mai eştişi ştiu că, totuşi, le primeşti.

28 februarie 2012

OCHIUL LUI DUMNEZEU

Poate nu sunt eu acesta,poate aceastanu-i umbra mea,tocmai când trecpeste ape,ca şi cum aş sângeradin rănile închise,în care ai stat cândva.

Poate că nu aici e Babilon,poate că acestanu e sânge,ci cuvântul meucând plânge,din ochiul lui Dumnezeu.

Frankfurt am Main, 13 octombrie 2012

VÂRSTE

Tatălui meu

Nu mi-ai spus ultimul cuvânt,nu mi-ai lăsat niciun testament...Cum aş putea merge mai departe,cum aş putea să mă întorc din drum,cum ai putea să te întorci acum,în monologul unei ierni?Moartea ne ţine de mână,moartea e floare la ureche,acum când ea ne face parte.

Încep să fiu de-o vârstă cu tine.Voi fi şi mai bătrân?

25 decembrie 2012

ÎNAPOI, ÎNAINTE

N-am să ţin minte când am murit,o să uit c-am plecat aşa,pe nepusă masă,necălărind vreo şa,nespunând cuvinte,neprivind spre cer;

n-am să-mi aduc amintece am fost înaintea mea,în altă viaţă, dinainte de vieţi,când eram doar ochi ce lumina.

N-am să-mi amintesc de tineca de un râu,cum te rostogoleai în sângele meu,cum îl ţineai în frâu,

să nu ţâşnească afară,să nu stea la apus,ca o margine de seară,ca un cuvânt pe jumătate spus.

N-am să ţin minte,n-am să ţin minte,nici înapoişi nici înainte!

5 februarie 2013

RUG

Doamne, am rămas câţiva fără tine,uitaţi sau dinadins lăsaţi,la margini de meninge,cu lacrimile gemeni,cu degete de fosforşi nu putem nimic atinge!

Până la flăcărinu e nici o apă,şi doar cu iarbădin alt cer ne ninge.

Doamne, lacrima se-ncinge –Doamne, cine o va stinge?

16 aprilie 2013

poezia

45p a g i n a

poezia

DE CE N-AM SCRIS CE-AM PROMIS

Ştiu, te-am dezamăgit şi pe tineîntr-o zi am chefuit de bucurieîn alta, de supărareîn altă zi, a bătut la uşă administratorulţinând în mână un hârleţ ca pe un sceptrude ce nu ies să dau zăpada din faţa blocu-lui,ăilalţi sunt cum sunt, dar de la mine are pretenţiiasta aud de când suntsă fiu mai puţin eu şi mai mult ei, cei de afarăicnind, cu lopeţi, târnăcoape, cazmaledând zăpada de pe trotuareîn plină vară....

CERŞETORUL DIN COLŢ

Cerşetorul din colţ sprijină de genunchi un cartonpe care citeşti scrijelite versurile poemului tăuţinut secret, azi în văzul tuturor împroşcat de noroiul autobuzelor murdărit de câinipoemul prin care cerşetorul înduioşează trecătoriidevine cu timpul ilizibilsub copacul cu baloane colorate în loc de

frunzeunii se opresc să-şi aprindă o ţigarăalţii îşi trag fermoarulmulţi abia merg sub povara pachetelor, grijilorîn urma unora se aude câteodatăclinchetul unui bănuţcăzând în gura neagră, ştirbă a zilei.

FATA CU ŞERPI ÎN PĂR

Fata de la carneciteşte o carterezemată de vitrina frigorificăciteşte o poveste de dragosteclienţii vin, pleacăfără să o deranjeze pe tânăracitind cu ochii umezicâte o lacrimă cade peste ficăţei, inimioare, pipotegătite vor avea un gust specialgustul iubirii neîmpărtăşitecarnea tranşată aşteaptă să fie cumpăratăpreparată, mâncatăgăinile mari, grase stau cu pulpele desfăcute spre cerlăsând la vedere coşul pieptului vânăt, golaşteptând ţepuşele rotisoruluifata cu părul lung alunecând în bucle ca şerpiiînchide cartea, vinde şi plângeîmpachetează-n filele poveştii de iubireficăţei, inimioare şi pipote le mângâie, le încurajează:aici nu mai aveţi loc, mâine vine altă marfăfiţi vesele, faceţi tumbesă vă cumpere cât mai repedealtfel ajungeţi din nou pulberi de stele…

ÎN ZGURA DE AFARĂ

Câtă voinţă îţi trebuiesă te ridici din patsă ajungi la baie, să răsuceşti robinetelesă-ţi potriveşti cum trebuie lama de rascâtă voinţă îţi trebuiesă ajungi în bucătăriesă deschizi frigiderul, apoi aragazulsă-ţi faci o cafeasă speli ceaşca din care-ai băut

Victoria MILESCU

46pagina

să mături cioburile ceştii să-ndeşi în coşul de rufe ori în cel de gunoihainele, resturile gesturilor imperfecte să uzi florile, să schimbi nisipul pisiciisă arunci scrumul de pe birouşi gândul răzbunătorsă-ţi numeri banii din portofel şi zilele însemnate cu roşusă răspunzi la telefon, la interfoncâtă voinţă îţi trebuiesă-ţi pui cămaşa, vesta, să-ţi strângi cravatacât e necesar, apoi şireturile, să-ţi iei actele ce dovedesc că eşti tu, umbre-lasă încui uşa care nu se încuiesă ajungi la poştăpentru a semna de primirea propriei exis-tenţe....

VĂZUTELE ŞI NEVĂZUTELE

Ei se sărută şi se despartbăieţi cu codiţă, fete rase în capîn staţia planetară unii se-avântă în vagoanelebeznei fosforescentealţii mai trag un fum, o înghiţiturădin sticla ce-i duce pe himalayaaerul are gustul sărat al apeievadând din canale şi canaliculegustul unui sărut frugalpământul aleagă tramvaiul varsă trupuri aburite, înghite altelelângă tânăra cu ochelari de la geamstă ţiganca cu galbeni la urechescoate un telefon mobil, înjură:nu poate fi decât el, cel negru şi răucel ce desparte sufleteleapoi le-mperechează alandalaaltfel de ce ar plânge fata asta frumoasăşi singură de la fereastrăşi strânge la piept o pungă în care ceva parcă mişcă vatmanul frânează brusc – pe şine, un câine stă ţeapăn, cu ochi sti-cloşise teme să fugă-napoise sperie să meargă-nainte...

ŞEFUL CEL MARE

În sala de aşteptaretremurând de spaimă, de frigpe canapeaua de vinilinrepeţi în gândrepede, clar şi concismotivele pentru care te aflii aicipereţii se uită chiorâşla nou-veniţii aşezându-se cuminţi, la rândtuşind uşorpunându-şi în ordine actele ce le atestă dreptul la o nemurire completălimbile ceasornicului încastrat în betonindică o eră imposibilătimpul ticăie răbdător: vine, nu vine...În final, uşa se dă de peretetropăind, mormăind, scuturându-sede o zăpadă imaginară cu ochelarii aburiţi de o idee acaparantăse arată în prag şeful cel maree întâmpinat cu tremur de gene, murmur sfiosuriaş, solemn intră în cameraîncălzită dinainte de micuţele muncitoarezâmbind in aeternumsoarbe din cafeaua pregătită, cu spumăca o planetă-n formaredeschide computerul, cu o voce baritonală:nu tu, celălaltce dacă eşti primul!...

PITICUL DIN INTERSECŢIE

Dirijează circulaţiacu mânuşi albe până la cot, cu un fluier vechi dar sonortrage pe dreapta maşinilecere actele şoferilordeşi nu înţeleg niciun cuvântei plătesc amenda şi pleacă în trombăpiticul fluieră fericit în intersecţiie acolo de veacuricreează evenimente, conştiincios:cu aceste mâini micicu aceste picioare miciîncălţate în bascheţi prea maricu aceste degete mititeledeşurubez stelele şi planetele şi da, pot să învârt pe degete tot oraşul!

poezia

47p a g i n a

Argeşean la origini, stabilit la Iaşi, unde şi-a definitivat studiile, Horia Zilieru debu-ta cu placheta Florile cornului tânăr (1961), după care avea să publice peste douăzeci de volume de poeme. Să amintim câteva dintre ele, care au construit în timp, cu grija proiec-tantului de templu, profilul poetului: Orfeu îndrăgostit (1966), Iarna erotică (1969), Nunţile efemere (1972), Fiul lui Eros şi alte poezii (1978), Orfeon (1980), Addenda la un fals tratat de iubire (1993), Roza eternă (1984), Doamna cu sonetul (1993), Muzeul dragostei (1995), Slugă la prisaca lui Tudor Arghezi (2004), Exodul cuielor însânge-rate (2006), Patimile după Anton Pann (2008).

Astralia, monumentala antologie pe care-o avem în faţă (808 pagini, format acade-mic) şi care reia titlul unui volum publicat în 1976, este o selecţie riguroasă din toate volu-mele publicate de Horia Zilieru din 1961 până astăzi. Ea dă seama asupra unui poet care, debutând odată cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, şi-a impus cu fiecare carte publicată în pei-sajul liric al unei jumătăţi de secol, pecetea originalităţii. Muntean muscelean prin rădă-cini, venit la Iaşi doar pentru studii filologice, a rămas până azi, când împlineşte senioriala vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, ieşenizat total, cum altădată G. Topîrceanu.

HORIA ZILIERU

80

Horia Zilieru. Experimentul liric între scenariul orfic şi gramatica erosului

eveniment

48pagina

Dacă o parte a criticii l-a taxat drept purtător al insignelor retoricii tradiţiona-liste, dacă o alta l-a aşezat în zona poezi-ei neosimbolistice, Horia Zilieru a rămas un poet al experimentului liric, un orfic nemântuit şi un inventator al „gramaticii erosului”.

În poezia lui Horia Zilieru întâlnim tot atâtea scenarii câte ipostaze ale poetu-lui. Histrionismul prezent în primele cărţi e atenuat încetul cu încetul. Poetul cultivă pe rând sau în aceeaşi carte sonetul, bala-da, romanţa, epistola, cântecul de lume. Prestidigitator al sintaxei, al paradoxului şi oximoroniei, Horia Zilieru e un apostol al intertextualităţii, unul dintre puţinii poeţi din generaţia ’60 vânduţi total livrescu-lui. Cităm în întregime poemul Floarea Moldovei: „O! dulce poveste/ strunele/ sună-le/ acolo pe creste./ Sub cortul de stele/ comeţii/ scriu pleoapele mele/ la capătul vieţii/ exilul de spectre/ şi spaimă./ Streina electră din rai mă/ sigilă-n tipare/ penaţii îşi pierd gravitaţii/ impare/ şi larii/ tâlharii/ în drum spre coloana/ mai scapă timona/ uimirea deşartă/ s-amâne./ Stăpâne/ mă iartă/ şi cheamă un câne/ veghind la galere/ pierduta-mi vedere/ prin şpalturi păgâ-ne/ când pleoapa îşi strânge/ la prova/ o pată de sânge:/ Moldova/ Moldova-n orbită/ al plâns izvorându-l/ agită/ de-a rândul/ focare/ balanţa/ vădind transhumanţa/ de albe oscioare/ la ceruri. Un faun/ demult tenebrosul/ mă suflă prin osul/ cetăţii de scaun./ Uzata tăcere/ cu faţa întoarsă/ mormântul mi-l lasă/ în oarba cădere”.

Deşi autorul „Orfeonului” se declară de la început un emul al marelui Arghezi, cititorul poate detecta, în primele cărţi mai ales, influenţe şi din Ion Barbu, şi din George Bacovia. Iată două strofe din poe-mul Asfințitul crinilor: „Agonizează crinii în cetate/ şi muzici ning pe tâmple o paloare/ şi pene ard în albul în lingoare/ în ochii orbi visând/ singurătate.// Se-ngreunează aeru-n otravă/ (păcatul cu seminţele ascunse)/ în scoi-ca gurii/ veştejindu-şi frunze/ la rituale de sărut bolnavă”. Sau, în aceleaşi tonuri, o poveste lirică ademenitoare, cu titlul, Nuntă nea-gră: „Cu iedera ftiziei din balcoane/ la scaldă intri în oglinzi polare/ şi lava sânilor lăsaţi tresare/ ca pielea-ncinsei mlaştini diafane.// Ferice pulberea imperii / oase / la poarta cimi-tirului depune/ doar ochiul meu să descifreze rune/ subtil fior din flaut de mătase.// Beteala din amurguri sepulcrale/ îţi ţese reci imagini cu violuri/ şi tot ce scrie fumul cântă coruri/ ori somnul împăcatelor canale?// Letale clavecine muribunde/ în matca grea de sânge se revarsă/ celulele sunt clopote şi arsă/ mult împietrita limbă nu răspunde.”

Credem cu certitudine că punctul de forţă al liricii lui Horia Zilieru este poezia de dragoste. Aici poate cititorul întâlni aproape toate simbolurile, sintagmele ori-ginale, mantrele lirice care-l personalizează în cadrul generaţiei care a refăcut punţile de legătură cu poezia interbelică, total dis-truse în perioada proletcultistă. Apar aici „Roza-floarea mea de geniu/ dintr-un vir-ginal mileniu”, „fiica din Magdala”, apar „bătrâne lumi cu lacrime lavine”, „lepădă-rile astrale”, „roza suferinţii”, „roza eter-nă”, „sămânţa ce de vierme se ascunde”, „şpaltul orb al vămilor natale”, „neagra nuntă”, „patria nirvană”. Gestica poemelor de dragoste este spectaculoasă, realizată în volute romantice: „E vocea ta o orgă îngro-pată/ într-un ocean de stinse oseminte/ şi gura tristă la izvoare sfinte/ c-un înger tânăr nunta veche cată/ şi scările cu flăcări în nevroză/ şi coruri mari subt boltă întrerupte/ ţin apa de vecie. Dedesubt e/ râsul femeii-n nouri ca o roză.// Păcatul ceara dintr-un sfeşnic curge/ şi nici nu simţi pustia din vertebre/ pe piatra arsă cum rodeşte febre/ şi plânge-n corbi o voluptate dulce”(Eşti tu aceea care vine?).

Poetul îşi alege hipostaza de truba-dur dezlănţuit, cu îndrăzneţe cântări şi alese ritmări, cu decoruri neoromantice: „Doamnă, sânii calzi de nuntă/ sunt taverna şi mormântul/ şi aprin în noaptea cruntă/ roza sfântă/ crinul sfânt.// Roza____floarea mea de geniu/ dintr-un virginal mileniu / sus o candelă descântă / lacrimile graiului / nasc din crinul raiului./ În beţia veşnic trează / iarna formelor visează / turle albe de amor / cu smeritul vârf în nori / şi-n cămaşa nupţială / fiica din Magdala spală / tălpile amantului / la poarta neantu-lui.// Plâng coroanele de spini / pe Golgotha cu asini / sarea plânsului încheagă / în gheţah durerea-ntreagă.// Din carnalele ruine / hoarde rodnice de-albine / sug taverna şi mormântul / pe când ceara înveşmânta / roza sfântă / crinul sfântul.”

Poet al exuberanţei, al bucuriei de a trăi în poemele de dragoste, Horia Zilieru devine în poezia orfică un mag reflexiv, un cetitor de semne cu alură antonpannescă. Amplul poem hymnus Orfeon sau muzeul de ceară, unul dintre marile poeme ale căr-ţii, scris în stilul ceremonios şi rafinat al pieselor sophocleene, are ca personaje pe Henoch, Tsilla, Măturătorul, Corifeul. Ar merita citat în întregime. Mai ales în ulti-mile cărţi, Slugă la prisaca lui Tudor Arghezi, Exodul cuielor însângerate, şi Patimile după Anton Pann, Horia Zilieru se relevă ca un experimentalist ni peur ni reproche, un neoa-

eveniment

49p a g i n a

vangardist pentru care ludicul, calamburul, sincopa sunt indispensabile, la fel ca şi apropierea dintre zisa laică şi cea aulică.

Nu putem încheia scurta noastră diser-taţie asupra poeziei lui Horia Zilieru fără a spune că marele spectacol al acestui poet venit în descendenţa lui Arghezi trebuie aflat mai ales la nivelul limbajului poetic, al semanticii, al discursului modelator.

Avem în acest moment, prin Astralia, într-o ediţie critică de excepţie, panorama liricii unui mare senior al poeziei, a unui Horia Zilieru astral, cu toate datele origina-lităţii sale în cadrul generaţiei ’60 şi a poezi-ei române din ultimii cincizeci de ani.

Daniel CORBU

ZIDUL PLÂNGERII

Oglinzile cu flambe reci de searăîneacă-n prunduri piatra în orbirestreina iarbă-ngălbenind afarăcând îngenunchi în trupul tău de mire.

Nisipul cald cu şerpi în loje-amarespre râul supt clepsidra îşi supunetârându-ţi minerale şi genuneprin cranii îmbătate de candoare.

Peşti lungi rămân în vinurile paleca sufletul în umede veşmintepe tronul umărului alb ce minteîntunecimea blândă din cristale.

Ochiul de os mai lasă să se vadăun înger pal legându-ţi rana veche(o vină fară nume în ureche)la balul cast de fragedă zăpadă.

Bătrânii nori pe gura turburatăhypnotizează iar copilăriacu smirnă din molizi — „ave Maria”la torsul unei fete de agată.

Ramuri de ger pe ape de fecioarăîşi otrăvesc vertebrele putrideneplânsul cer în valea lui avarăca-n blană de jivină te închide.

LUME GĂSITĂ

De taină roze aiurează brume(îngerul toamnei le-nţelege vina)şi fumegă erotice parfumepână-n zăpezi arzând în spini lumina.

Se face flaut orice os ce doareşi sânge pleacă-n nouri să înviesecretă lampa turbură orgiecum nasc coralii muzica de mare.

eveniment

50pagina

Ţinutul/vis îşi trage zid afarăcu somn naiv de ceaţă pe colinecitindu-mi piatra vei întoarce iarăcadavrele clepsidrelor în mine?

Din urnele-nclinate în uitareva curge sfeşnic de restrişte cearade crini trădată. Gura albă pareorbita-nchisă/o mimoză seara

târându-şi tânguirea pe-o ruinăspre celălalt tărâm şi mă scufundădin piatră-n piatră unda furibundăca apa verde de păcat streină.

Alt chip primind pe ziduri de cetatereflux amar nisipul în teroareveşmântul greu ne dă la fiecareaştrii-nrudind cu cranii îngheţate.

EREZIE

Robit mă sună cornul în departeîntorşii nori iau formă de canaleprin care curg piane pluvialeca o surpare de celule moarte.

Pe viţa sfântă candele de-aromeîşi sună jertfa caldă în tăcereşi-n cearcăne dezmoştenite serevor putrezi pistile şi fantome.

Genunchi şi umeri sâni şi glezne claredestupă-n joc fântâna de cristaleşi pari un ţintirim pe văi natalesporind din leagăn ocnele de sare.

E blând pithon ecoul pe timpanecu sporii porii înflorind afarăşi văd în lămpi o stranie fanfarăfunebrul marş somnând spre râpi nirvane.

Din turlele cu bronzu-n izbăvireo beznă în bazine de topazeanunţă vifleim cu spini şi razeînmugurind retina unui mire.

Închişi într-un potir de albă cearăvom pune capăt la călătorielângă mormântul unde îngroparăo floare cu petale de pustie.Cine-ar putea-n diapzon de buzezăpada pielei să ţi-o tălmăcească?pe albia cu pietrele lehuzeîţi ţese umbra princiara mască.

De sus ne cată blânde animaleprin osul Maichii într-o rugă oarbăşi se prefac că dorm gemând să soarbădin fagurii de ger ai coapsei tale.

CRINUL

Odată se va spune c-am muritşi o streină va aprinde crinuldin care beau irozii nopţii vinulplângând cu faţa către răsărit.

Oscioarele într-un valah regator decompune săruri şi parfumecând vatra se întrebă-n cer ce fum eal cui e jos asinul dezlegat?

O muzică neplânsă mai demultlichidul sân al perlei mute spalăşi-n lacrima de sânge auralăsuavitatea mirului ascult.

Închisa crisalidă în neantca orga mării pe timpane joaseurzeşte o liturgică mătasepentru stiharul sacru de amant.

eveniment

51p a g i n a

Din când în când bătrânul serafimtrece cu spini şi lapte şi albinetăind un miel pe fresca din retineobscură cât un magic ţintirim.

O limbă de poveste înapoiva bate-n turlă altă-alcătuirespre-ale genezei 7 zile/spireun teatru-absurd jucând în ochii goi

tulpina şi altoiul vechii ginţipostmodernist cerşind îndurerare şi-n paranteze --------- cârje visătoaresuspină textul sfintei suferinţi.

ÎN METRU ANTIC

Craniul îşi şterge în vale groparulcrinul mutându-l cu palele penesfânt lângă cripta din cer să vegheze ochiul de şarpe.

Frigul subt pleoape caverna îşi ţeseintru acolo cu coapta sămânţăglobul de lampă ce straniu şi-l stinge buha în vierme.

Colţii de câine omătul de fluturineprihănirea la margini atacătrestii de jale prin nervii-n pedepsă urcă spre lună.

Domnul aşează pe sânge ruinăgraiul învaţă porunca din tableplasma atârnă-n exod la obârşii lacrima lacăt.

Turmele urcă spre patrii — nirvanestins e nisipul în triste icoaneunde la nunta de aur îl cată Fiul pe Tatăl.

SĂRBĂTOARE

Cu limbi de rouă pleoapa mea stelarădin somnul magic fluturii deschidealtarul asudat de crisalideastupă-nfometate guri de ceară.

Străvechi amoruri intră-n armonie— am fost şi eu acolo pur odatăazi roza între sâni decapitatăcăldura îngerilor morţi învie.

eveniment

52pagina

DOINĂ PE CALEA ROBILOR

Doamnă sânii calzi de nuntăsunt taverna şi mormântulşi aprind în trapezuntăroza sfântăcrinul sfântul.

Roza --------------- floarea mea de geniuîntr-un verginal mileniuumilinţa îşi descântălacrimile graiuluinasc din crinul raiului.

În beţia vecinic trează iarna formelor viseazăturle albe de amorcu smeritul vârf prin noricând în iarna nupţialăfiica din magdala spalătălpile amantuluila poarta neantului.

Eucu părul alizeumân către ospiciu fluturila polenul de-nceputuriunde fi-voi răstignitcă mi-e craniul locuitde un crin mai ortomanos hiperboreean.

Roza ——— Doamnă de onoarebând a morţilor suflaremi-a secat mireasma ginţiişi scânteile divinesună spaţiul suferinţiiprin cenuşile din mine.

Prinţul nopţii crinAminsângele mi-a rouratcu albastrul preacuratşi-n nirvana am intratsingur straniu şi strein.

După sânul cel mai mareastrul plângerii răsaredupă sânul cu morminteastrul pângărit asfinte.

Plâng coroanele de spinio golgothă de asinisarea plânsului încheagănaltei Cruci durerea-ntreagăprin carnalele ruinehoarde rodnice de-albinesug taverna şi mormântulpe când ceara înveşmântă

roza ——— sfântăcrinul ——— sfântul.

Daniel Corbu, Horia Zilieru, Cezar Ivănescu

eveniment

53p a g i n a

Orfism relevând pe Euridice-materna. Apoi, cel mai cu mesaj poem; arlechinada sau lamento pentru femeia la trapez: o femeie ficţiunată pentru performanţele acrobatice ale ficţiunii, antrenând alte ficţiuni pentru o melodramă tristă dadaistă.

Marian POPA

Un liric existenţial, cenzurat de excesul afectiv este Horia Zilieru. Acest poet e un ele-giac serafic, filtrându-şi tumultul interior prin filigramul unei formule clasicizante.

Marin MINCU

După pregrinări lângă Orfeu şi Euridice, după interludii în metru antic, după umbletul prin “ploi sacre” până în preajma para-disului, contactele cu prezentul, în care “mai sună cornul” spre departe, orientează privirile spre viitor, spre “punctul de dorinţă”.

Constantin CIOPRAGA

Roza e floarea de geniu a poetului şi, hrănită cu răsuflarea morţilor, ea dă o beţie extatică albă…„Biblia, mitologia greco-latină, literatura veche şi nouă, semiotica şi iconografia bizantină sunt convocate pentru a susţine plângerile şi, mai ales, jubilaţiile poetului hărăzit (sau blestemat, nu ştiu cum să zic) să poarte crucea unei nestinse suferinţe. O suferinţă ce s-a transformat, bineînţeles, într-un obiect de cult. Am impresia că Horia Zilieru vrea să întocmească în Orfeon o gramatică a erosului”.

Eugen SIMION

Acad. Eugen Simion şi Horia Zilieru, 2012

Horia Zilieru şi D.R. Popescu

Horia Zilieru şi Acad. Constantin Ciopraga

eveniment

54pagina

Poezia lui Horia Zilieru îşi fixează esenţele între scenariul mitic, tiparul supra-realist şi orfism; cărţile amintite, bine repr-ezentate în antologia Melancolie de vulcan, îşi organizează substanţa poetică, modalităţile şi procedeele în junvl acestor trei repere, proiectând ceea ce se numeşte “trăirea” eului liric într-un teritoriu al codurilor cul-turale, al şoaptei şi muzicalităţii.

Ioan HOLBAN

Horia Zilieru este un estet, instituind într-un elan transfigurator o cenzură a exclusivităţii cântecului pur, ca în acest elogiu al ,,menestrelului — greier năzdrăvan” robit himericei sale condiţii: „Cum tot vântură safire/ în tăgadă şi orgie/ şi lumine de stamine/ într-un crin de vecinicie”.

Nunţile efemere este cartea unui poet original şi matur, stăpân pe dificila sa artă.

Laurenţiu ULICI

Cu Ana Blandiana

Cu actorul Ion Caramitru Cu poetul Adam Puslojić

Actorul Dorel Vişan, Horia Zilieru şi Leons Briedis

eveniment

55p a g i n a

Arabescul poemelor cu lucrătura lor de filigran şi proliferare orientală a ornamen-tului îl înscrie pe Horia Zilieru în acel tip de sensibilitate barocă românească prefigurat de Dimitrie Cantemir.

Dan Alexandru CONDEESCU

Horia Zilieru scrie o poezie frumoasă şi muzicală.

Liviu LEONTE

Aşadar, spectacol când grav, când ironic, invocând clemenţă pentru starea de melancolie, poezia erotică a lui Horia Zilieru este, în fapt, un imn adus Iubirii, pe care o înţelege ca pe unicul grai universal. Astral, adică.

Dorin TUDORAN

Horia Zilieru, Daniel Corbu, Grigore Vieru

Cu Emilian Marcu Cu Valeriu Matei

Cu poetul Mihai Ursachi

eveniment

56pagina

proza

Sunt eu, vocea din off şi emit pe 89, 9 KHz. De aici din turnul meu de fildeş, adevărat turn de control, aştept să apară în sfârşit personajul titular al acestei proze scurte pe care intenţionez să o citesc la cenaclu sau să o trimit la un concurs lite-rar. Cine încearcă să mă dea pe spate cu ceva care să merite efortul de a apărea într-o proză mai roză? M-a strigat cineva? E ploaia, hoaşca aia bătrână care şterge praful de pe zilele stafidite. Sunt un captiv fără speranţă în uterul Aşteptării. Teama de asfixiere stilizează sângele. Nu-mi propun să scriu nimic deosebit, poate va ieşi totuşi ceva, nu neapărat un avorton. A povesti înseamnă a face cunoscut ceva deja petre-cut, ceva revolut? Eu vreau să povestesc ceva viu, simultan cu momentul trăirii scrisului, unităţi narative spontane, infidele oricăror cantonări fantomatice în trecut.

Pssst! Un posibil personaj pentru mine sunt chiar eu. Ies chiar acum din duş. Parcă ies dintr-un ou. Aşadar un incipit. Oglinda mă fixează şi se înfioară de goliciunea mea strălucitoare. O ceaţă, o minune de ceaţă confuză îi acoperă encefalul de oglindă destrăbălată şi crapă de frustrare. O ţan-dăra îmi crestează imaginaţia care, silită să încheie o frăţie de cruce, se lasă mulsă oare-cum prozaic. O pisică toarce continuu un lătrat pentru câinele portocaliu ce umblă îndoliat prin arterele, ruginite de atâta asfinţit, ale oraşului unde trupul aerului se descompune în lăcuste. Umbra lor laxă

reumatizează timpul care încetează să mai bată la maşină. Eu, naratorul, jur cu mâna pe literele astea oarecum tocite că voi încer-ca să vă dăruiesc ceva, puţin nimic, o scenă minionă, un strigăt existenţial, gutural şi asezonat cu legume care să contracareze grăsimea din alienare, o mirare de iapă ges-tantă, un zbucium alergând spre alinare cu un infarct la butonieră, un curcubeu ateu demachiat, o blondă care să vă furnizeze nonstop fantezii erotice, un pic de moarte deloc crudă şi niciun final. Dacă spiritele se aprind, am pregătit, pentru orice eventuali-tate, un extinctor.

Hei! Sunt tot eu, vocea din off (of! of!). Dracu’ s-o ia de proză! Chiar nu mai vrea nimeni să se jertfească în temelia acestei târfuliţe A4 ca să se poată ridica povesti-rea? Vă e frică, bă, să nu fiţi maculatură, nu-i aşa? Dracu’ s-o ia de literatură! Că şi aşa n-o citeşte decât criticii Rahiticii ! Dar de ce nu-mi vine nimic rotund în mintea confuză? Unde-or fi muzele de altădată? Heeelp! Simt că mă sufoc printre cuvintele acestea lascive. Promiscuitatea lor parşivă mă întărită niţeluş. întrevăd după perde-lele lor transparente zăpada neninsă încă a unor flori care mă vor pământ. îmi destupă ochii, gura, nasul şi axilele ca nişte lipitori vorace. Mai simt şi răsuflarea fierbinte a unei căţele în călduri, fără splină, care caută să mă înhaţe ca pe-un debreţin. Bla, bla, bla! Mai bine caut ceva pe www.scrinul cu amintiri@yahoo.cezzy

Cezar Florin CIOBÂCĂ

VOCEA DIN OFFsau

FALS TRATAT DE SCRIERE

A UNEIPOVESTIRI

57p a g i n a

proza...tătuţă, adică bunicu’ dinspre mamă

era un dinozaur care n-a vrut să moară nici în primul război, nici în cel de-al doilea şi nici când l-a lovit cu parul în cap bărbatul Garofinei, fiindcă l-a prins luându-i tem-peratura muierii lui de-a doua, fostă miss CAP, dar când s-a întâmplat să cadă la pat m-a tras spre el cu ultimele puteri şi mi-a zis:

„Bă, viaţa e un mare rahat. Ai grijă să nu calci în el, că pute până mori...” După asta a tras un pârţ ca o salvă de tun de s-a cutremurat casa şi dus a fost. Nimeni nu l-a plâns, dar eu, profund impresionat de acest seism, m-am ascuns în spatele grădinii în tranşeea pe care el o săpase după întoar-cerea din război şi-n care se adăpostea în desele lui insomnii; îmbrăcat în uniformă, înarmat c-o puşcă veche fără muniţie, îşi apăra, chipurile, pământul. Era o sperietoa-re vie. Se temea ca nu cumva să-l invadeze ruşii şi să-l prindă nepregătit. L-au atacat odată nişte ciori babane ce aveau să-i plă-tească pesemne o poliţă de pe vremea când stâlcise în bătaie o duzină de croncănitoare - mamele celor dintâi - care îi mâncaseră tot chişieagul din ulcelele de lut de pe cuptorul de vară. După acest raid, tatuţa şi-a băgat puşca-n mama lor de ciori, iar întâmplarea despre nebunia acestor înaripate e posibil să-l fi convins pe nepotul lui Hitchcock să realizeze o continuare a filmului „Păsările”. Altă dată a fost atacat de mine şi de alţi draci de seama mea, fiindcă ne stătea pur şi simplu în cale ori de câte ori voiam să dăm iama în via unde butucii parcă cerşeau să fie despovăraţi şi pentru că folosea prea des cuvinte ca fu-pi-mă atunci când se enerva din orice fleac, ceea ce nu era deloc bine pentru educaţia noastră. Am tras concluzia că avea probleme cu găoaza sau cu libido-ul, cum se spune într-un limbaj mai elevat. L-am asaltat aşadar cu barabule-grenade, căpăţâne de curechi-obuze şi ştiuleţi-pro-iectile, care rareori îşi greşeau ţinta. După ce a capitulat, l-am închis în poiată cu găi-nile. Noi am tăbărât asupra strugurilor ca o hoardă de tătari şi nu ne-am lăsat până nu am golit vistieria a zece vel-butuci. Tătuţă, intrând în jocul nostru de faraoni - aşa ne alinta mămuţa-maimuţa (avea ceea ce se cheamă hirsutism acut), fiindcă ştia câte parale facem - se apucă a cucurigi prin coteţ ca un june- prim spre a se amuza, căci, de!,grea era viaţa de captiv. Cocoşii, crezând că au de-a face cu un intrus care dă iama prin găinile lor, au năvălit asupra lui ca să-l înveţe minte. Se iscă, astfel, o

hărmălaie şi-o cotcodăceală, că a fost nevo-ie de intervenţia noastră promptă pentru a-l scăpa din această găinărie. Tătuţă ne-a mulţumit la fel de prompt, dar în felul lui: ne-a dat fiecăruia în parte, după merite, câte-o călcăură - recompensa cea mai înaltă, acordată în bătătura lui foarte des, cu grad mare de învineţire....

In singura fotografie pe care o am cu el, tătuţă sfidează timpul de pe catafalc cu faţa lui aspră, adumbrită. Era un tip rebar-bativ, un pălmaş cu mâini ca nişte lopeţi, cu oase proeminente, imperfecte, înalt ca Atlas, descheind către dimineaţă nasturii stelelor, ţâfnos, târând după sine zilele îmblânzite cu toiagul faptei, testamentând pamântul cu un toiag gri, metalic. A trăit într-un permanent prizonierat, orbit de propriile angoase şi remuşcări acide, refu-zând să se mai bucure de viaţă. Care viaţă? De umplutură...

Mă dau cu capu’ de zidul nopţii. Mi se pare sau chiar trăiesc într-un vis înşelă-tor? Asemeni unui asasin însetat de sânge, caut pentru noua mea povestire o victimă pe care s-o manipulez cum vreau, dar prin-tre cuvinte şerpuieşte un stress cald, torid chiar, o indiferenţă scursă de pe crucea de răstignire a luminii. E reflectorul lunii care mă agasează cu mierea lui eretică. Şi cuvin-tele mă latră încontinuu, mă hărţuiesc sadic între aşteptare şi nelinişte. Intru în panica neputinţei stupide de-a scrie ceva, simt că mă sting ca un peşte pe uscatul vir-gin al foii veline. N-ar strica niţică vaselină, aşa că iau un gât mare de votcă şi încep să molfâi tăcerea...

Undeva în colţul din dreapta al calcu-latorului scrie „type a question for help”. „What a fucking kind of question?” Ce se întâmplă cu naratorul dacă nu răspun-de exigenţelor, aşteptărilor unui personaj? Poate fi linşat de cuvinte ? Pe muchia abi-sului, eu, naratorul, aştept disciplinat un semn de graţie sau de graţiere...

Voi vorbi despre moarte ca despre ceva care ne adulmecă permanent simţu-rile, ochii, buzele, dinţii, urechile, gura, pielea, părul, unghiile ş.a.m.d. Şi râsul, şi plânsul, şi ura, şi iubirea. Ca să pot vorbi de-adevăratelea despre moarte mi-ar tre-bui logică de fier, brutalitate ...mi-ar trebui curaj, dar n-am... Am pomenit de moarte şi umbra mi s-a diluat, iar sângele mă priveş-te năuc prin inima siderată. Vreau să scap prin scris, prin vis, dar îmi lipseşte perso-najul care să mă catapulteze în plus-ficţiu-ne, în hyperfiction, în cearcănul ei hipnotic.

58pagina

proza

îi voi da şansa de integrare în poveste, că ‘nainte mult mai este, şansa de nepărtinire. Trebuie să răzbesc cumva, să iau în coarne pelicula subţire a realului, s-o spintec cu pumnalul slipitor al cuvintelor. Altminteri nesfârşitele cazne ale tăcerii vor încenuşa cuvintele priponite-n pajiştea calcinată a gândului, pironite asupra mea, înjosindu-mă cu bruma lor. Mă ameninţă cu sur-ghiunul pe veci din Cetatea Slovei. Le simt intrându-mi în piele ca nişte ace de gheaţă. îmi iau sânge. Făpturile astea cu măduvă de foc şi braţe de rouă îndrugă rugi labile, trăgându-mă pe roata neiertării.

Beau toată jumătate de vodcă şi fumez un pachet de LM. Prin iarmarocul hârtiei cuvintele caută să-mi vândă sufletul la mâna a doua.

Apropo de nonproza asta, ştergeţi-vă cu ea fundul vostru prozaic de sche-lete ambulante, duhnind a frustrări şi a proxenitism(sunt la cenaclu sau la bala-muc?)

P.S. : S-ar putea să fiu beat ...Mă împu-ţiţi cu respiraţiile voastre clocite, dar mă puteţi vedea? ...totul îmi pare pestilenţial...poate că voma e de vină... Eu rămân ochiul căruia i-am arătat tot ce vreau să arăt ochi-lor voştri incolori...

...am să trag fermoarul ochiului meu, respirând culoarea sângelui pe care o res-piră culoarea somnului pierdut al cuvinte-lor...sunt un nozofob, un Tip de Raiat senti-mental într-un oraş lacunar în care iarna e tare frig...şi nu mai este mult...

...încheiat astăzi, Hoctombrie, după

tentativa perversă de a mă sinucide defe-nestrându-mă ca Lujin de la ultimul etaj superior al bietei mele imaginaţii saturate de propoziţii hortative, inexorabile...

...m-a salvat umbra mea credincioasa, care din grea (înţeleg acum că era gravidă, dar cine dracu7 i-o fi tras-o?) ca o piatră de moară - puteam aşadar să mă înec la sigur în Styx - se făcu pajură ca să mă aducă aici în faţa domniilor voastre pentru judecată...

addenda 1, a personajului Aştept povestea ce va să vină, aştept întruparea, aştept replici, un nume, o casă, o masă, ...balansoarul realităţii fictive hrănindu-mă cu amintiri...

Fă odată locuinţă povestirii, autorule ! Absenţa mea mă impune ca ceva necesar la imperfect...Vreau să trec de stadiul crisa-lidei ! Vre...aaau!

addenda 2 , a vocii din off Eu, printr-un act involuntar, am ajuns să fiu locuit de un individ greu, oarecum lucid, alcă-tuit din dor, aer şi cuvinte, mestecând întruna gânduri care se lovesc în mine ca nişte pendule pneumatice, săpând mereu din dorinţa de a da de inspiraţie...

addenda 3, a ochiului Cred că per-sonajul e un fiu risipitor, plecat peste graniţa fanteziei, pe tărâmul Marii Retine, în căutarea basmului cu creaţia...

addenda 4, a textului Totul e un plâns al unei lumi construite de singurătatea unor degete dizolvate pe tastatura unui PC şi pe mouse-ul optic ce se bâţâie pe masă ca un sân de femeie ...bad românce...

Aproape totul e rătăcire, pentru că nu s-a putut trece de partea cealaltă.

Rătăcirea naşte apropierea de coaja semnificaţiilor... Ce dulce sfâşiere de gheară e cuvântul -fiară ce nu încetează să umble în cerc între zăbrelele fiinţei întru dezve-lirea totului prin lucruri simple ... Acum când stau şi privesc toată această oglindă nu mai pot înţelege de ce retina ochiului meu mă confundă cu un personaj cu care ceilalţi ochi s-au obişnuit şi vor să-l trimită la răscruce de irealitate, printre alte perso-naje în căutarea Autorului pentru care ar ucide tot ce este tautologic...

addenda 5, a completului de judecată ce scânceşte oracular Du-te-n mata cu ima-ginaţia ta abstrasă!

addenda 6, a bunicului ...restu’ e tăcere...o spun din experienţă...

addenda 7, a unei obsesii Rah-rah-ah-ah-ah! Mum-mum-mum-mum-mah!

rah rah-oo-la-la!

59p a g i n a

proza

Algazy este un bătrân simpatic, ştirb, zâmbitor şi cu barba rasă şi mătăsoasă, frumos aşezată pe un grătar înşurupat sub bărbie şi împrejmuit cu sârmă ghimpată...

Algazy nu vorbeşte nici o limbă euro-peană... Dacă însă îl aştepţi în zori de zi, în faptul dimineţei, şi îi zici: „Bună ziua, Algazy!” insistând mai mult pe sunetul z, Algazy zâmbeşte, iar spre a-şi manifesta gratitudinea, bagă mâna în buzunar şi trage de capătul unei sfori, făcând să-i tresalte de bucurie barba un sfert de oră... Deşurupat, grătarul îi servea să rezolve orice probleme mai grele, referitoare la curăţirea şi liniştea casei...

Algazy nu ia mită... O singură dată s-a pretat la o ase menea faptă, când era copist la Casa bisericii; dar nu a luat atunci bani, ci numai câteva cioburi de strachini, din dorinţa de a face dotă unor surori ale sale sărace, care trebuiau să se mărite toate a doua zi . . .

Cea mai mare plăcere a lui Algazy — în afară de obişnuitele-i ocupaţii la pră-vălie — este să se înhame de bună voie la o roabă şi urmat cam la doi metri de coaso-ciatul său Grummer — să alerge, în goana mare, prin praf şi arşiţa soarelui, străbă-tând comunele rurale, în scopul unic de a aduna cârpe vechi, tinichele de untdelemn găurite şi în special arşice, pe care apoi le mănâncă împreună, după miezul nopţii, în tăcerea cea mai sinistră...

Grummer are şi un cioc de lemn aro-matic...

Fire închisă şi temperament bilios, stă toată ziua lungit sub tejghea, cu ciocul vârât printr-o gaură sub podea...

Cum intri la ei în magazin, un miros delicios îţi gâdilă nările... Eşti întâmpinat la scară de un băiat cinstit, care, pe cap, în loc de păr, are fire de arnici verde; apoi eşti salutat cu multă amabilitate de Algazy şi poftit să stai jos pe un taburel.

Treipovestiri

bizarede URMUZ

ALGAZY & GRUMMER

E fosta firmă a unui cunoscut magazin de geamantane, portmoneuri etc. din capitală, rămasă astăzi sub un singur nume. În tot cazul, ne permitem a crede că numele de Algazy sau Grummer, după imaginile ce trezesc prin muzicalitatea lor specifică —rezultat al impresiunii sonore ce produc în ureche— nu par a corespunde aspectului, dinamicii şi conţinutului acestor doi simpatici şi distinşi cetăţeni aşa cum îi ştim noi din realitate...

Ne permitem a arăta mai sus cititorilor cum ar fi trebuit şi cum ar fi putut să fie un Algazy sau un Grummer „in abstracto”, dacă dânşii nu ar fi fost creaţi de o întâmplare, o soartă care mai deloc nu ţine seama dacă

obiectele creaţiunilor ei corespund, în forma şi mişcarea lor, cu numele ce li s-a hărăzit.

Cerem scuze d-lor Algazy & Grummer pentru observările ce ne permiserăm mai sus; o facem însă şi din dorinţa de a-i servi, deşteptîndu-i din vreme asupra măsurilor mai nimerite de îndreptare în această privinţă.

Se pare că remediul nu ar putea fi decât unul şi singur: sau să-şi găsească fiecare alt nume, în adevăr adecvat realităţii lor personale, sau să se modifice ei înşişi, cât mai e timpul, ca formă şi ca roluri, după singura estetică a numelor ce poartă dacă vor să le mai păstreze.

60pagina

proza

Grummer stă şi pândeşte... Perfid, cu privirea piezişă, scoţând mai întâi numai ciocul, pe care ostentativ îl prelinge în sus şi în jos pe un jgheab anume făcut la muchea tejghelei, apare la urmă în întregime... Face prin tot felul de mano pere pe Algazy să părăsească localul, apoi, insinuant, te atra-ge pe nesimţite în tot soiul de discuţii — mai ales de sport şi literatură — până ce, când îi vine bine, te plesneşte de două ori cu ciocul peste burtă, de te face să alergi afară în stradă, urlând de durere.

Algazy, care are mai totdeauna neplă-ceri şi discuţii cu clienţii, din cauza acestui procedeu nepermis al lui Grummer, iese în goană după tine, te pofteşte înapoi şi, spre a-ţi lua meritata satisfacţie, îţi dă dreptul — dacă ai cumpărat un obiect mai scump ca 15 bani — să ... miroşi puţin ciocul lui Grummer şi, dacă vrei, să-l strângi cât de tare de o băşică cenuşie de cauciuc, pe care o are înşurupată la spate, puţin deasupra feselor, ceea ce îl face să sară prin magazin fără să mişte din genunchi, scoţând şi sune-te nearticulate...

Într-una din zile, Grummer, fără a anunţa pe Algazy, luă roaba şi porni singur în căutare de cârpe şi arşice, dar la înapo-iere, găsind din întâmplare şi câteva resturi de poeme, se prefăcu bolnav şi, sub plapo-mă, le mâncă singur pe furiş... Algazy, sim-ţind intră după el acolo cu intenţia sinceră de a-i face numai o uşoară morală, dar cu groază observă în stomacul lui Grummer că tot ce rămăsese bun în literatură fusese consumat şi digerat.

Lipsit astfel pe viitor de orice hrană a lui mai aleasă, Algazy, drept compensaţie,

mâncă toată băşica lui Grummer, în timp ce acesta dormea . . .

Dezesperat, a doua zi, Grummer — rămas fără băşică singur pe lume — luă pe bătrân în cioc şi, după apusul soarelui, îl urcă cu furie pe vârful unui munte înalt... O luptă uriaşă se încinse acolo între ei şi ţinu toata noaptea, până când, înspre ziuă, Grummer, învins, se oferi să restituie toată literatura înghiţită.

El o vomită în mâinile lui Algazy... Dar bătrânul, în pântecul căruia fermenţii băşicii înghiţite începuse să tre zească fiorii literaturii viitorului, găsi că tot ce i se oferă este prea puţin şi învechit...

Înfometaţi şi nefiind în stare să găseas-că prin întuneric hrana ideală de care amân-doi aveau atâta nevoie, reluară atunci lupta cu puteri îndoite şi, sub pretext că se gustă numai pentru a se completa şi cunoaşte mai bine, începură să se muşte cu furie mereu crescândă, până ce, consumându-se treptat unul pe altul, ajunseră ambii la ultimul os... Algazy termină mai întâi...

EPILOG

A doua zi, la poalele muntelui, trecă-torii putură vedea într-un şanţ, aruncate de ploaie, un grătar cu sârmă ghim pată şi un mirositor plisc de lemn... Autorităţile fuseseră anunţate, dar mai înainte ca ele să fi sosit la faţa locului, una din soţiile lui Algazy, care avea formă de mătură, apăru pe neaş teptate şi... dând de două-trei ori, în dreapta şi în stânga, mătură tot ce găsi, la gunoi...

61p a g i n a

proza

I

Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa ... La început, când a luat fiinţă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naştere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa nea-vând deloc ureche muzicală...

După aceea Fuchs se duse direct la Conservator... Aci luă forma de acord per-fect şi după ce, din modestie de artist, stătu mai întâi trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să îl ştie nimeni, ieşi la suprafa-ţă şi în câteva minute termină de studiat armonia şi contrapunctul şi absolvi cursul de piano... Apoi se dete jos, dar, în contra tuturor aşteptărilor sale, constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterându-se prin trecere de timp, dege-neraseră: unul, într-o pereche de mustăţi cu ochelari după ureche, iar altul, într-o umbrelă — care împreună cu un sol diez ce îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică şi definitivă...

Mai târziu, la pubertate — zice-se — îi mai crescu lui Fuchs şi un fel de organe genitale care erau numai o tânără şi exube-rantă frunză de viţă, căci era din firea lui afară din cale de ruşinos şi nu ar fi permis, în ruptul capului, decât cel mult o frunză sau o floare...

Această frunză îi mai serveşte şi ca hrană cotidiană — se crede. Artistul o absoarbe în fiecare seară înainte de cul care, apoi intră liniştit în fundul umbrelei sale şi, după ce se încuie bine cu două chei muzi-cale, adoarme dus pe portative şi legănat pe aripi de armonii angelice, acaparat de vise auzite până a doua zi, când — ruşinos cum este — nu iese din umbrelă până nu i-a crescut altă frunză în loc.

II

Într-una din zile, Fuchs, dându-şi umbrela la reparat, fu silit să-şi petreacă noaptea sub cerul liber.

Farmecul misterios al nopţii, cu armo-niile sale, cu acele şoapte, pare a fi venite din altă lume, care dau visarea şi melan-colia, îl impresionară pe Fuchs într-atâta încât — în extaz — după ce pedală trei ore la piano fără însă a cânta, de teamă a nu

tulbura liniştea nopţii, ajunse, graţie aces-tui mijloc bizar de locomoţie, până într-un cartier întunecos, înspre care, fără voia lui, o putere tainică îl atrăgea — gurile rele spun că în acea stradă celebră pe care bunul împărat Traian, după consiliul tatălui său Nerva, a indicat-o naivului păstor Bucur să o aşeze cea dintâi, când a întemeiat oraşul ce îi poartă numele...

Deodată mai multe slujitoare terestre ale Venerei, servi toare umile la altarul amo-rului, îmbrăcate în alb-străveziu, cu buzele încarminate şi ochii umbriţi, înconjurară pe Fuchs din toate părţile. Era o superbă noapte de vară. Împrejur, cântece şi veselie, şoapte dulci şi armonie... Vestalele plăcerii îl primiră pe artist cu flori, cu şervete artis-tic brodate şi cu interesante ibrice şi lighene antice de bronz pline cu apă aromatizată. Toate strigau, care mai de care: „Dragă Fuchs, dă-mi dragostea ta imaterială!” „O, Fuchs, tu eşti singurul care ştii să ne iubeşti curat!”; iar parcă mânate de unul şi acelaşi gând terminară în cor: ,,Dragă Fuchs, cântă o sonată!”...

Fuchs, din modestie, se strecură în pian. În zadar fură orice sforţări de a-l face

FUCHSIADAPoem eroico-erotic şi muzical, în proză

girafa arzand-salvador dali

62pagina

proza

să apară. Artistul consimţi abia să lase să i se tragă afară numai mâinile şi execută în chip magistral ca o duzină de concerte, fan-tezii, etude şi sonate, iar apoi trei ore în şir făcu game şi felurite exerciţii de „legato”, de „stacato” şi „Schule der Geläufigkeit”...

Cum însă chiar zeiţa Venus, însăşi Venera născută din spuma albă a mării, fu fermecată — poate mai ales de studiile de „legato”, ale căror sonorităţi eterice ajunse-seră până şi la dânsa în Olymp, turburată în liniştea ei de Zeie, ea, care nu mai fusese a nimănui de la Vulcan şi Adonis — păcă-tui acum cu gândul şi, învinsă de patimă, nemaiputând rezista tentaţiei la audierea lui Fuchs, se hotărî să îl aibă la dânsa o noapte...

În acest scop trimise mai întâi pe Cupidon de îi săgetă inima; pe vârful săge-ţii fiind pus un bileţel prin care era invitat în Olymp.

III

La ora fixată, „Cele trei graţii” apărură...Ele luară pe Fuchs şi-l purtară uşor

pe braţe moi şi volup toase, până la capă-tul unei scări de mătasă, făcută din por-tative, scară ce fusese agăţată de balco-nul Olympului, unde Venera îl aştepta...

Întâmplarea făcu însă ca Vulcan-Ephaïstos să prindă de veste şi, gelos, o ploaie puternică făcu el să se dezlănţuie atunci, ca răzbunare, prin mijlocirea lui Zeus...

Fuchs, deşi cu umbrela la reparat, nu se dădu însă învins, ştiind să umble foar-te uşor cu portativele şi, ajutat de aripele puternice ale inspiraţiei lui de compozitor, el se înălţă tot mai sus, bravând elementele naturii. În sfârşit, ajunse plouat în Olymp. Aphrodita îl primi ca pe un erou. Ea îl îmbrăţişă, îl sărută cu patimă şi apoi îl tri-mise la o uscătorie de prune sistematică.

Fuchs fu introdus noaptea în alcov. Împrejur, numai cântece şi flori. Graţiile şi celelalte slujitoare Olimpiane ale Venerei, dansând înaintea lui, îl acoperiră cu flori şi-l stropiră cu miresme îmbătătoare, pe când în depărtare nenumăraţi amoraşi nevăzuţi, sub bagheta măiastră a lui Orpheu, intonau cântece de slavă iubirii...

Peste puţin, „cele două muze” apăru-ră. Prin glasul melo dios al Euterpei grăiră ele astfel lui Fuchs de întâmpinare:

— Fii binevenit, o, muritor ales, tu, care prin arta-ţi divină apropii pe oameni

de zei! Venus te aşteaptă! Facă Jupiter ca arta şi amorul tău să fie demne de Zeiţa — stăpâna noastră — şi facă el ca o nouă şi superioară seminţie să zămislească din iubirea ce vă uneşte, seminţie care va să populeze de acum nu numai pământul, ce nu e în stare să aspire decât la Olymp, ci şi Olympul — ca şi pământul — supus, vai, decadenţei!!...

Ziseră, şi corurile de amoraşi nevă-zuţi intonară iarăşi slavă iubirii, iar aiezii Olympului, instrumentându-şi lyrele, prea-măriră în versuri momentul nemuritor.

Dar nu trecu mult, şi totul reintră în tăcere... Împrejur nu mai era nimeni... O semiobscuritate albăstruie se făcu în alcov. Venus era goală. Albă, cu mâinile după cap împreunate sub păru-i de aur despletit, cu un gest de delicioasă abando nare şi de supremă voluptate, îşi întinse superbu-i corp de lapte pe patul de perne moi şi de flori. În aer, căldură şi arome aţâţătoare. Fuchs, de ruşine şi de teamă, ar fi vrut să intre undeva într-o crăpătură. Cum însă aşa ceva nu există în Olymp, se văzu nevoit să-şi facă singur curaj.

Parcă ar fi vrut să alerge întâi puţin prin cameră, dar Aphrodita, cu mâna ei fină, cu degetele de trandafiri parfumaţi, îl scoase din încurcătură... Ea îl culese uşor de jos, îl mângâie, îl ridică de două-trei ori până în tavan şi, privindu-l lung, îl sărută o dată cu patimă. Apoi îl mai mângâie, îl mai sărută de o mie de ori şi îl aşeză uşor între sâni...

Fuchs începu să tremure de bucurie, şi de teamă ar fi voit să sară jos undeva ca un purece. Cum însă acei sâni calzi şi parfumaţi îl ameţise şi îl zăpăcise, începu să alerge ca un mormoloc ieşit din minţi în toate părţile, circulând în zig- zag pe corpul Zeiţei, iute şi nervos, trecând nebun peste vârfurile roze ale sânilor, peste şoldurile mătăsoase, strecurându-se printre pulpe-le-i ronde şi arzătoare...

Fuchs nu mai era de recunoscut. Ochelarii lui aruncau acum luciri perverse, mustăţile îi deveniră lubrice şi libidi noase. Trecu astfel o bună bucată de vreme, dar artistul nu ştia, în definitiv, oarecum ce îi mai rămâne de făcut, şi nici Zeiţa nu ar mai fi putut să aştepte mult.

Auzise el cândva, undeva, că: „În dragoste, spre deosebire de muzică, totul sfârşeşte printr-o uvertură”. Ei bine, Fuchs nu o găsea, nu... o auzea nicăieri...

63p a g i n a

proza

Deodată îi veni o idee. Îşi zise că precum Uvertura, ca muzică, nu se poate raporta decât numai la ureche şi cum ure-chea este cea mai nobilă Uvertură a corpu-lui (din cele pe care le cunoştea Fuchs) — organul muzicii divine şi prin care el, apă-rând pe lume, văzuse întâia oară lumina zilei — atunci bucuria supremă nu poate fi căutată decât în ureche...

Fuchs, acum înviorat, se reculese, se încordă şi, de pe vârful picioarelor Zeiţei, cu o frenezie de nespus, se repezi printr-un „sforzando” şi pătrunse în găurica lobului urechii drepte a Zeiţei, pe unde ea de obi-cei îşi introducea cerceii, dispărând înăun-tru cu totul.

Din nou corurile de amoraşi nevăzuţi şi de muze intonară în depărtare cântece de slavă iubirii şi din nou aezii Olympului inspiraţi înstrunindu-şi lyrele preamăriră în versuri momentul nemuritor...

Dar după aproape o oră de şedere, în care timp îşi verifică frunza de viţă şi schi-ţase o romanţă pentru piano, Fuchs apăru în sfârşit pe lobul urechii, îmbrăcat în frac şi cravată albă, satisfăcut şi radios, mulţu-mind şi complimentând în dreapta şi în stânga mulţimea care îl aşteptase înfrigu-rată, întocmai cum ştia să facă pe pământ când da câte un concert de gală. El înainta şi oferi graţios Venerei romanţa dedicată.

Dar cu surprindere şi amărăciune

constată artistul că nici un aplauz nu sosea de nicăieri. Într-adevăr, toţi locatarii Olympu lui se priveau nedumeriţi. Zeiţa, întâi mirată, apoi contrariată şi grav ofen-sată, văzând că Fuchs îşi considera misi-unea sa ca definitiv terminată — ea, care nu primise vreodată nici de la Zei un ase-menea afront — se sculă brusc în picioare şi, roşie ca floarea macului, înciudată, scu-tură o dată capul cu graţie, dar cu putere, făcând pe Fuchs să cadă la pământ.

Deodată, ca la un semn nevăzut, tot Olympul fu în picioare... O ploaie de strigăte şi ameninţări din toate părţile. Toţi turbau de ofensa adusă Olympului de către un muritor nedibaci... O mână viguroasă din ordinul lui Apollon şi Marte îi smulse lui Fuchs frunza de viţă, anexân-du-i în loc obiectele la care avea dreptul. Ordin sever fu dat ca pe viitor frunza să nu fie acordată decât numai la statui... iar o mână graţioasă, însăşi mâna de trandafiri a Zeiţei, îl luă pe artist uşor de o ureche şi, cu un gest nobil, dar energic, îl azvârli în Haos.

IV

O ploaie de strigăte şi ameninţări. O ploaie de disonanţe, de acorduri răsturnate şi nerezolvate, de cadenţe evitate, de false relaţiuni, de triluri şi mai ales de pauze

64pagina

prozacădea din toate părţile asupra artistului izgonit. O grindină de dieji şi de becari ascuţiţi îl lovea necontenit în spinare, o pauză mai lungă îi sfărâmă ochelarii... Alţi zei mai răutăcioşi aruncară asupra lui cu tibii, cu harpe eoliene, cu lire şi cu timba-le, şi culmea răzbunării cu „Acteon”, cu „Polyeucte” şi cu „Simfonia III-a” a lui Enescu, a căror muzică inspirată venea, de astă dată în adevăr, chiar din Olymp.

În sfârşit, soarta lui Fuchs era hotă-râtă. El avea să rătăcească mai întâi în Haos cu o iuţeală nemaipomenită, în cir-cuituri de câte cinci minute în jurul pla-netei Venus, după aceea, pentru a expia pe deplin afrontul adus Zeiţei, avea să fie exilat de unul singur pe planeta nelocuită, cu obligaţia de a lăsa numai din el şi prin el însuşi, acolo, progenitura, acea superioară seminţie de artişti, care ar fi trebuit să iasă în Olymp din amorul lui cu Venus.

Fuchs începuse tocmai săvârşirea osândei, când Pallas-Athena, îndurătoare, interveni (pe neaşteptate) pentru dânsul...

I se admise să cadă tot pe pământ, însă cu o singură condiţie: este în adevăr acolo atâta progenitură inutilă, artistică şi neartistică, încât nu mai era deloc nevoie de a se mai crea alta... I se impuse însă lui Fuchs obligaţia de a distruge sno bismul şi laşitatea cugetării în artă de pe meleagurile pământene.

Pus, astfel, într-o teribilă dilemă, după o lungă şi matură chibzuinţă, găsi artistul că această din urmă condiţie ar fi cu mult mai greu de îndeplinit decât chiar aceea de a face progenitură pe planeta Venus...

O decizie eroică luă atunci eroul în rătăcirea lui prin Haos. Declară că pri-meşte favoarea Athenei cu condiţia ce i se impuse; însă, când simţi că este aproape de pământ, făcu ce făcu şi, urnindu-se puţin

spre dreapta, căzu tot în acel cartier, puţin cam suspect, de unde plecase, şi care îl atrăgea îndeosebi.

Ştiindu-se acuma bine pregătit, ar fi vrut să înveţe şi să pună în practică aici ceea ce nu ştiuse până atunci, pentru ca apoi, pe deplin iniţiat, să ceară audienţă Venerei şi să încerce să se reabiliteze cum va şti mai bine pentru tot ceea ce lăsase de dorit. În chipul acesta, îşi zicea el, se va face cu putinţă creaţia noii seminţii de supra-oameni, şi astfel va fi dis pensat de a mai îndeplini pe pământ imposibila corvoadă ce i se impune.

Dar slujitoarele plăcerii, care îl primi-ră râzând, aflând de intenţiile cu care acum venise, îl înconjurară toate din toate părţile, îl opriră brusc de a mai înainta şi contrari-ate, mâhnite, agitând în aer braţele în senin de protestare, îl excomunicară din cartier, exclamând cu toate:

— Vai ţie, Fuchs, te-am pierdut şi nu te mai recunoaştem, căci tu erai altădată sin-gurul care de la epoca lui Platon mai ştiai să iubeşti curat... Cu ce gând vii şi păşeşti acum printre noi! Vai nouă de acum fără estetica sonatelor tale, vai ţie fără inspira-ţia din amorul nostru înalt! Ruşine aceleia care, deşi stăpâna noastră, a Olympului şi a lumii, nu a ştiut să te înţeleagă şi, refu-zându-ţi iubirea şi arta, te-a făcut să cazi atât de sus!... Fugi, Fuchs, căci nedemn eşti acum de noi!

Fugi, Fuchs, satir murdar! Să nu res-pecţi tu cel mai nobil organ, urechea?! Fugi, Fuchs, căci compromiţi cartierul.

Fugi, Fuchs, şi zeii să te proteagă!

Excomunicat şi sub temerea vreunei eventuale descărcări a supărării lor lichide, Fuchs se aşeză în grabă la piano şi, peda-lând energic şi neîntrerupt, ajunse în sfârşit la căminul său liniştit, cu moralul depri-mat, deconcertat, scârbit de oameni ca şi de zei, de amor ca şi de Muze...

Alergă de îşi scoase umbrela de la reparat şi, luând şi pianul cu sine, dispă-rură pentru totdeauna în mijlocul naturii măreţe şi nemărginite...

De acolo muzica sa radiază cu egală putere în toate direc ţiile, făcând astfel să se împlinească în parte cuvântul Desti nului recunoscător, care-i hărăzi ca prin gamele, concertele şi etudele sale de staccato, să ducă departe acel cuvânt, şi graţie lor, prin forţa educaţiei, să facă să apară cu timpul pe această planetă o rasă mai bună şi supe-rioară de oameni, spre gloria sa, a pianului şi a Eternităţii...

65p a g i n a

proza

Ismaïl este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate.

Înainte de vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai târziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 1/2 dimineaţa, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie... Alţi viezuri mai cultivă Ismaïl într-o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine până ce au împlinit vârsta de 16 ani şi au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte rând pe rând şi fără pic de mustrare de cuget.

Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se ştie unde locuieşte. Se crede că stă con-servat într-un borcan situat în podul locu-inţei iubitului său tată, un bătrân simpatic cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ţine astfel seches trat pentru a-l feri de pişcăturile albi-nelor şi de corupţia mora vurilor noastre electorale. Totuşi, Ismaïl reuşeşte să scape de acolo câte trei luni pe an, în timpul ier-nii, când cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămi-zii şi apoi să se agaţe de grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă şi împărţit la lucrători... În acest mod speră el că va contribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitoreşti... Ismaïl primeşte şi audien-ţe, însă numai în vârful dealului de lângă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare băneşti şi lemne sunt mai întâi introduşi sub un abat-jour enorm, unde sunt obligaţi să clocească fiecare câte 4 ouă. Sunt apoi suiţi în câte un vagonet de gunoi de al primăriei şi căraţi cu o iuţeală vertiginoasă până sus la Ismaïl, de către un prieten al acestuia, care îi servea şi de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urâtul obi-cei de a cere solicitatorilor să i se promită corespondenţă amoroasă, contrar amenin-

ţă cu răsturnarea.Turnavitu nu a fost multă vreme decât

un simplu ven tilator pe la diferite cafenele murdare, greceşti, de pe strada Covaci şi Gabroveni. Nemaiputând suporta mirosul ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu mai multă vreme politică şi reuşi astfel să fie numit ventilator de stat, anume la bucă-tăria postului de pompieri „Radu-Vodă”.

La o serată dansantă îi făcu cunoştin-ţă lui Ismaïl. Expunându-i acestuia mizera situaţie în care a ajuns din cauza atâtor învârtituri, Ismaïl, inimă caritabilă, îl luă sub protecţia sa. I se promise să i se serveas-că de îndată câte 30 de bani pe zi şi tain, cu singura obligaţie pentru Turnavitu de a-i servi de şamblean la viezuri; asemenea, să-i iasă înainte, în fiecare dimineaţă, pe strada Arionoaiei şi, prefăcându-se că nu-l observă, să calce viezurele pe coadă spre a-i cere apoi mii de scuze pentru neatenţie, iar pe Ismaïl să-l măgulească pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiţă, urându-i pros peritate şi fericire...

Tot spre a place bunului său prieten şi protector, Tur navitu ia o dată pe an formă de bidon, iar dacă este umplut cu gaz până sus, întreprinde o călătorie îndepărtată, de obicei la insulele Majorca şi Minorca: mai toate aceste călătorii se compun din dus, din spânzurarea unei şopârle de clanţa uşii Căpităniei portului şi apoi reîntoarcerea în patrie...

În una din aceste călătorii, Turnavitu, contractând un guturai nesuferit, molipsi la înapoiere, în aşa hal, pe toţi viezurii, încât, din cauza deselor lor strănuturi Ismaïl nu îi mai putea avea la discreţie oricum. Fu imediat concediat din serviciu.

Fire din cale afară de sensibilă şi neputând suporta o atare umilinţă, dispe-rat, Turnavitu îşi puse atunci în aplicare funes tul plan al sinuciderii, după ce avu însă mai întâi grijă să îşi scoată cei patru dinţi canini din gură...

Înainte de moarte se răzbună grozav pe Ismaïl, căci, punând să i se fure acestuia toate rochiile, cu gaz dintr-însul le dădu foc pe un maidan. Redus astfel la mizerabila situaţie de a rămâne compus numai din ochi şi favoriţi, Ismaïl abia mai avu puterea să se târască până la marginea pepinierei cu viezuri; acolo căzu el în stare de decre-pitudine şi în această stare a rămas şi până în ziua de azi...

ISMAÏL ŞI TURNAVITU

66pagina

remember

...dar trist de-atât noroc...

„Cel mai mare de la Eminescu încoa-ce” este, totodată, şi cel mai contradictoriu dintre poeţii români. O inteligenţă poetică extraordinară şi, totuşi, câtă dreptate avea Ion Barbu refuzându-l; o sensibili tate foarte dinamică, oprindu-se fără alegere asupra a orice şi pornind din orice, şi, totuşi, ce suflet elemen tar; un stăpân absolut al Cuvântului, iubindu-l cu au toritatea unui suveran, şi, totuşi, cât de străin era el, Cuvântului. Avea, fără îndoială, geniu, dar unul mai mult lingvistic — s-a spus —, ce se potri-vea de minune unei gândiri înclinate spre para dox, butadiforme, wildeene. Nu era inocent, îşi cunoştea foarte bine starea, era asta marea lui dramă, singura poate, dar cu atât mai puternică atunci când lua drumul poeziei. Pe de altă parte, s-a simţit totdeau-na bine în psihologia bolnavului conştient de neputinţa înzdrăvenirii şi s-a făcut ades că uită nepotrivirea dintre harul său ling-vistic şi preapuţinul „lucrului” de pus în el. De uitat, însă, n-a uitat niciodată. Giruetă în bătaia vântului, cumplit de nestatornic de la o zi poetică la alta, arunca azi cu pie-tre în curtea pe care ieri el însuşi o plivise, vedea şi trăia azi întâmplări care-l lăsau rece, pentru ca mâine — un mâine, uneori, cât o jumătate de secol — să vibreze poetic printr-o, să zicem, doar ciu dată rezonanţă ce-ar fi trebuit să-i pară dacă nu ridi colă, cel

puţin nemotivată. Ar fi trebuit... Poate că poeţii nu trebuie judecaţi astfel. Se vor găsi destui oameni de bine care să demonstreze, pe bună dreptate, că neadevărul poetului, dacă nu e gândit ca neadevăr, urcă la con-trariul său. Arghezi, însă, nu era inocent, ştia că minte, dar era prea puternic harul ce i se dăduse pentru a putea schiţa un gest de împotrivire. Trist de-atât noroc, poetul nu se îndoieşte — cum s-a speculat pornindu-se de la numele său — de harul ce i s-a dat; ceea ce îl frământă e descoperirea inutilită-ţii acestuia câtă vreme el, harul, ca suvera-nitate asupra cuvântului, nu e acoperit de fior existenţial, nu se face purtătorul unui suflet oceanic, îi lipseşte poetului apti-tudinea me tafizică; îndoiala are aici sens pozitiv, e o poartă des chisă speranţei: foarte lucid, Arghezi se cunoaşte exact pe sine, iar singurul orgoliu pe care şi-l îngăduie e de a se îndoi nu de har, şi nici de plinătatea sufletului, dar de absenţa lor; „Mă îndoiesc că sunt poet” — iată un gând care deschide o dramă, „Mă îndoiesc că sunt nepoet” — iată un gând care mimează o dramă:

Începe, Doamne, iar să-ţi pară răuCă m-ai ales un timp să fiu al tău?Îmi dăruiseşi un crâmpei de harŞi-mi dovedeai că harul fusese în zadar,Îngenuncheat-nainte-ţi cu frică şi sfialaMă încerca mereu şi câte o îndoială.

Laurenţiu ULICI

TUDOR ARGHEZI

Eul empiric şi eul artistic

67p a g i n a

remember

În acest sens Ion Barbu l-a intuit cu profunzime; ceea ce Barbu n-a vrut să observe e libertatea absolută pe care Arghezi o avea faţă de propria-i situaţie. Viaţa omului este şi a poetului, între eul său empiric şi cel artistic identitatea e per-fectă, dar, capabil să facă poezie din orice, şi-a permis, prea des, să se lase înlocuit, în poezie, de propriile-i cuvinte, încât cine ar sta să-l caute printre versuri va avea mira-rea să găsească, de fiecare dată, altceva. Vreau să spun că, absentând din poezia lui, Arghezi se arată a fi un poet mare nu doar pentru priceperea, inegalabilă, de a potrivi cuvintele; lectura, cititorul, se adaugă ca un punct de sprijin din afară: neutralita-tea, mai drept zis, inexistenţa unei stări poe tice în litera versurilor, care să-l oblige pe lector să se raporteze la ea, deschide nebănuit posibilităţile de re ceptare, astfel că poezia nu mai impune acestuia o emo ţie unică şi nouă, ci se acomodează discret cu starea de suflet preexistentă lecturii. Prin asta Arghezi este şi azi foarte modern. El refuză (până la un punct) să se pună cu adevărat şi univoc pe sine, lăsându-i lecto-rului în treaga libertate de a-i găsi fiinţa în desişul atâtor măşti...

Nu e mai puţin adevărat că — excep-tând poemele, puţine şi târzii, cu anec-dotă — lirismul arghezian di vulgă, dacă nu chiar o psihologie, cel puţin sechelele uneia răzgândite înainte de a intra, cum se întâmplă cu oricare, în fixitate. Mobilitatea psihică a poetului nu în seamnă însumare de psihologii diferite, ci refuzul înghe ţului într-una singură. Măştile succesive, de la Cuvinte potriivite la Psalmistul prin Flori de mucigai, dar şi prin 1907 sau Cântare omu-lui, au pe dinăuntru o igrasie care înaintea-ză, pe măsura trecerii timpului, spre afară. Când va fi izbucnit la aer deschis, măştile vor fi căzut, rupte, de pe sufletul poeziei, şi lectorilor de atunci le va fi la-ndemâ-nă redescoperirea lui Arghezi... Cum a demonstra ceva în legătură cu poezia poate fi, uneori, fascinant, fiind însă întotdeauna de prisos, să reţinem deocamdată, ca pe o propoziţie de totală generalitate, afirmarea „măştii” în lirica argheziană şi să nu dăm altă explicaţie decât aceea a nepotrivirii dintre subiec tul şi obiectul harului.

*Eu am dorit de bunurile toate...

Nicăieri ca în Psalmi nu ies mai bine în relief in consecvenţele de psihologie ale poetului. În ciclul acesta, scris toată viaţa, un Arghezi esenţial, dramatic şi chi nuit, stă alături de un Arghezi ce se mistifică. Şi tot acolo, sugerate, motivele mistificării.

Întrebarea ce s-a pus în legătură cu poemele Psalmi lor: „este poetul un mistic?” are, pe lângă darul de a-şi conţine răspun-sul, o rar întâlnită candoare. În pri mul rând pentru că îi lipseşte termenul de refe-rinţă, apoi pentru că problema ce se ridică, cerând cu adevărat un răspuns, priveşte, în cel mai bun caz, particularitatea mis-ticismului arghezian, şi nu existenţa lui, care, chiar teorematic dovedită, adică prin demonstraţie, n-ar spune nimic special, nici despre poet şi nici despre poezie.

Pe urmele unor gânditori mistici medievali, Arghezi începe prin a se apro-pia de dogme; dintre cele două forme consacrate de gândire teologică, una a lui Augustin şi a scolasticilor urmărind inter-pretarea dogmelor prin mijloace raţionale, alta, a teologiei negative (de la vechiul Philon, alexandrinul, la, mai apoi, Falsul Dionisie) propunând cunoaşterea intuitivă a lui Dumnezeu pe calea extazului mis-

68pagina

remember

tic, el o alege pe aceasta din urmă, dar cu nehotărâre şi, mai ales, cu o încrâncenare afectivă mai cumplită ca a misticilor, întru-cât nu ur mărea vreo utilitate epistemologi-că şi cultiva izolarea absolută:

Vreau să pier în beznă şi în putregaiNe-ncercat de slavă, crîncen şi scârbitŞi să nu se ştie că mă dezmierdaiŞi că-n mine însuţi tu vei fi trăit.

Pregătindu-se pentru „convorbirea” cu Dumnezeu, mai exact pentru întoarce-rea plotiniană la acesta, Arghezi urmează în continuare sensul teologiei negative, respingând ca inadecvată cunoştinţa lui Dumnezeu în operele lui, în lumea sensi-bilă, şi căutând să afle ce este Acela în sine. Drumul ar fi fost spre o certitudine afectivă a prezenţei lui Dumnezeu (misticismul creştin neagă posibilitatea unei cunoaşteri altfel decât afective), văzut, el, ca abstrac-ţiune pură. Iconofilia i se pare po etului o dovadă de neînţelegere fortuită:

Pentru că n-a putut să te-nţeleagăDeşertăciunea lor de vis şi lut,Sfinţii-au lăsat cuvânt că te-au văzutŞi că purtai toiag şi barbă-ntreagă.

Dar, mai departe, derutat de per-spective, abando nează calea extazului, nu respectă interdicţia platonică preluată de mistici, în virtutea căreia efectele seamănă cauzei, dar cauza nu seamănă efectelor, admite că Dum nezeu e o categorie oarecare de existenţe şi cade, astfel, în teologie pozi-tivă. Nici drumul acesta nu-i va fi, însă, pri-elnic. Poetul ajunge să se contrazică de la o poezie la alta, şi chiar înlăuntrul aceleiaşi poezii de la o strofă la alta. O frică extraor-dinară se instaurează în sufletul lui: de abs-tract, de spirit. Din teamă, şi nu din tăgadă cere el lui Dumnezeu materialitatea:

Vreau să te pipăi şi să urlu: — Este!

Sperând în echilibrul condiţiei comune refuză orgolios chiar ideea de Dumnezeu (ca spirit absolut), coborându-l din suprasensibil în sensibil, adică acolo unde el, poetul, trăieş-te şi se simte puternic. Nici o clipă însă cre-dinţa nu dispare, iar ceea ce pare a fi tăgadă:

Înverşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine.Dar trebuie,-mi dau seama, să-ncep abia cu tine!

este, de fapt, curajul nebunesc pe care numai o teamă grozavă şi ireductibilă îl poate provoca. Arghezi trăieşte ca un bigot rebel, cu teama de dumnezeire, construin-du-şi în jurul ei şi constrâns de ea, credinţa. Teama are la ei, după modelul mitologiei creştine, o justificare inte lectuală, care este mărginirea cunoaşterii raţionale, şi una morală, care este intuirea în divin a prio-rităţii Răului; de altfel, sentimentul vinei şi obsesia pedepsei sunt atât de puternice, încât Dumnezeu însuşi este închipuit mai ales în ordinea atributelor negative:

Doamne, aşa obicinuit eşti, biet,Să risipeşti făptura ta încet.Prefaci în pulbere măruntăPuterea dârză şi voinţa cruntă,Faci dintr-un împăratNici praf cât într-un presărat,Cocoloşeşti o-mpărăţie mareCa o foiţă de ţigare.Dintr-o stăpânire semeaţăAi făcut puţină ceaţă.

Dacă sub aparenţa tăgadei citim sau admitem să ci tim cu oarecare uşurinţă pre-zenţa esenţială a fricii, nu mult mai compli-cat va fi să înţelegem aerul condescen dent cu care poetul pare că priveşte divinitatea. Anga jat într-un dialog fără răspuns cu Dumnezeu, căutându-l pe acesta, printr-un artificiu emanentist, în chiar sinele său, vreau să spun în materialitatea imediată a fiinţei, Arghezi se aşează, cu un superb teatralism, în poziţia celui care, speriat de imensitatea intuită a Nepătrunsu lui, con-simte şi face eforturi să pară a nu avea nici un Dumnezeu. Misticismul arghezian, fundamental naiv, lipsit adică de stabile proprietăţi gnoseologice, îşi pierde, sub patosul disimulării, veracitatea şi bănuita calitate definitorie, părând la fel de inau-tentic ca şi voluntaris mul violent din ulti-mul psalm. El nu-l iubea pe Dum nezeu, îi era doar teamă, simţea că el trebuie să exis-te, dar ştia că nu există. Simţea e însă mai puternic decât ştia, şi asta era de-ajuns pen-tru a-l îngrozi şi a-l înde părta. Ceea ce nu înseamnă că poetul nu e mistic, ci numai că, în cel mai onorabil caz, are ignoranţa

69p a g i n a

remembermisti cismului său. Încât, Psalmii, dacă nu sunt o aventură mistică, descoperă totuşi un suflet potenţial extraordi nar, pedepsit să nu treacă niciodată în act, dimpotrivă, să fie, de fiecare dată, în expresie, propria lui trădare. Între disponibilităţile psihice, de extremă variantă care-i tentau atenţia, Arghezi a şovăit să aleagă una. A refuzat opţiunea definitivă, mai bine zis şi-a per-mis li bertatea de a nu alege. Aceasta poate fi, privind lu crurile dintr-un unghi larg, ea însăşi dovada unei op ţiuni. Lămurind mai mult chestiunea, am intra prea tare în speculaţie pură... Eminescu era un suflet închis, suficient sieşi, care nu avea cum să vibreze la ispita al tor traiectorii psihice, Arghezi e un suflet deschis, care-şi amână mereu intrarea în sine, până ce, tot trecând de pe o traiectorie pe alta, nu mai ştie care e a sa, o pierde.

*Sunt bolnav de cântece, mamă...

Inconsecvenţa psihică a poetului, foarte omenească de altfel, a derivat şi o inconsecvenţă a expresiei poe tice; relaţia e banală şi nu cere demonstraţie, deşi teh nica totdeauna perfectă a versului lasă cu greu să se vadă unde sfârşeşte buna inspiraţie şi

unde începe lipsa ei. Aşa încât exemplele par a fi necesare. Undeva scrie o metaforă extraordinară, de mare efect şi sugerând cât un poem întreg:

Când am plecat un ornic bătea din ceaţă rar,Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră.

Este aici, cum ar fi zis Călinescu, ges-tul, aerul de a spune ceva, chiar mai mult, este gândul vorbit, poezie şi, totodată, motiv de poezie încă nescrisă. Ca poezie, versul rezistă în sine, rupt adică de context, dar ca mo tiv de poezie e repede ratat în versurile atât de neinspi rate care-i urmează:

I-am auzit întâia bătaie amândoiPierzîndu-se-n noiembre, prelungă şi sonoră.

A pune accidentul acesta pe seama numai a lipsei de inspiraţie e comod, însă insuficient şi, în parte, inexact, întrucât înseamnă, cel puţin din punctul nostru de ve dere, să contrazicem prin limitare o dis-ponibilitate poe tică pe care am caracteri-zat-o ca fiind de extremă va riantă, ca stare susceptibilă de a se afla mereu în stare de inspiraţie. Inconsecvenţa expresiei e încu-rajată la Arghezi de voluptatea cu care el consimte să-şi exercite dictatura asupra

70pagina

remember

Cuvântului. Ca totdeauna în asemenea cazuri puterea se îmbolnăveşte de slăbiciu-ne. Sunt poeţi mari care fac eforturi exas-perante întru poezie, Arghezi, dimpotrivă, nu i se poate opune. El e nevoit să pri-mească tot, cuvintele îi vin gata îmbrăcate în Poezie şi lui nu-i rămâne decât gestul supunerii. Fantastica şi apa renta sa putere asupra Cuvântului e, în esenţă, dezar mare; aşa cum capacitatea noastră de a vorbi nu mai poate fi astăzi o dovadă de putere, ci doar urmarea fi rească a neputinţei de a ne împotrivi cuvintelor. Vor birea din efortul gândirii de a se agăţa, într-o fază ini ţială a dezvoltării ei, de ceva concret ieşit din ea însăşi, a devenit, e drept lent, insesizabil sincronic un act re flex; „vorbim cuvintele”, se ştia, „suntem vorbiţi” spun, mai nou, alţii. Un lucru e limpede în acest tărâm teribil de complicat care suntem: vorbirea e tot mai mult un instinct, pe care nu-l mai putem stăpâni. Ea mi se pare a fi, de la Platon încoace, boala omului, cea de toate zilele, fără vindecare, cu atât mai mult cu cât singura terapeutică fermă de până acum: tăcerea, se dovedeşte adeseori azi ea însăşi contaminată de vorbire, fiind încă mai perfidă, cea mai ambiguă şi deru-tantă formă a vor birii. Calitate instinctuală precum a vorbirii are la Arghezi poezia. De aici imposibilitatea de a o supune, de a-i hotărî, cu sufletul, intensitatea şi, cu intelectul, alti tudinea. Suveran asupra cuvântului, când ar fi trebuit să se arate, deopotrivă, suzeran. Poezia e boala lui per-manentă, insurmontabilă precum instinc-tul de conser vare, însă neuniformă, ridi-cându-se şi coborând imprevi zibil pe scara intensităţii, iar diferenţele sunt, uneori, aşa de mari — că paralizează emoţia fixând-o în somno lenţă şi dezacordând-o.

*

Arghezi restabileşte, mai bine zis aug-mentează drep tul gnoseologic al epider-mei. El simte lumea de la acest nivel şi o cunoaşte integral, cosmic, fără să greşească şi, mai ales, fără să sufere de complexul erorii. Nici nu-şi închipuie, cu alte cuvinte, că impresiile din care alcătuieşte imaginea lumii ar putea fi false. Contactul aproape tactil cu universul acordă verbului său o siguranţă fi zică extraordinară, cuvintele au

îngheţat parcă acolo unde au fost aşezate, nici o reordonare gramaticală nu e posibilă fără ca echilibrul armonic să se strice, nici un adaus semantic nu se poate strecura printre firele ini ţiale fără ca ansamblul sensurilor să sufere. O posibilă influenţă a Orientului subhelenic (nu e improbabil ca poetul să fi lecturat, în versiune franceză, cărţile profe ţilor sudici la care se adaugă, desigur, Vechiul şi Noul Testament) în contextul psihologiei poetului, cum am văzut, atât de temătoare în adâncuri şi atât de nestator nică în act. Receptată epider-mic, lumea sensibilă nu lasă ochilor porţi deschise, nici un fragment din ea nu pare poetului un ţinut fără intrare, ermetic, nici o întâmplare nu-i tulbură vederea spre a-l ademeni la metafizică. În trebările lui sunt circumstanţiale (chiar şi în Psalmi), pure artificii lingvistice emanând poezie, forme intero gative şi nu interogaţii propriu-zice. Ele nu sunt expre sia ameţelii la marginea unei râpi fără oprire, cât mi mează căderea trapezistului care-şi permite să gesticu leze dramatic cu plasa de sfoară întinsă sub el. În această privinţă Arghezi — ca restaura-tor al epidemiei cu va lenţă poetică — este un poet inegalabil, şi atât de mare şi atât de singur. O astfel de condiţie a eului liric ex plică deopotrivă instabilitatea lăuntri-că, ceea ce mai devreme am numit masca argheziană şi calitatea in stinctuală a poe-ziei. A te apropia de lucruri doar pentru a le atinge şi a trece apoi mai departe, dar cu atâta forţă de transfigurare încât tot ce atingi să se facă pe dată poezie, şi a simţi în epidermă, deodată, mişcarea întregii lumi sensibile, presupune în chip inevita-bil să renunţi la a-ţi mai provoca sufletul să-şi descopere, static şi ob stinat, structura ultimă, presupune, cu alte cuvinte, să fii, în gest ori în gând, copia după ureche, infidelă a sufletului tău însuşi căruia astfel i-e dat să rămână mereu ascuns. Poezia ce rezultă din contactul rapid şi nepersistent cu martorii vieţii individuale, fiinţe sau nu, va fi proiectarea acestora în Cuvânt şi mai puţin izbuc nirea poetului prin Cuvânt în ei. Cuvântul e, în aceste cazuri, plin de gre-utatea lui însuşi, nu împrumută din fiinţa poetului decât forme; este numai el Poezia şi aş teaptă ca harul poetului să-l lege de un altul. Ceea ce Arghezi aşa de frumos a reuşit.

71p a g i n a

in memoriam

INEDIT!

! cei care despart Germania în două,despart Europa în douăca pe o femeie –ei sunt de fapt nişte impotenţicare nu ştiu să futăci doar să spintece!

Nürnberg 1984(Poem compus spre a fi scris pe Zidul Berlinului)

CĂTRE DISCIPOLI(CXCVII)

Pentru Cornelia

! mă fecioară, lemn de corn,„sufletu-mi spre tine-ntorn”, -ochiul meu divin şi cornal cumintelui Licorn!

! frunza ta cea galbinaaurind ca albinade credincioşia ta!

! de credincioşia ta!

CĂTRE DISCIPOLI(CXCVIII)

(CÂNTEC NAPOLITAN)

Doamnei Aurelia Călinescu

! Te caut cu desperareşi vecinic Te-oi căuta,Te caut cu desperareşi vecinic Te-oi căuta,dar Noaptea Mare e tot mai mareşi bezna tot mai grea,dar Noaplea Mare e tot mai mareşi bezna tot mai grea!

! Te caut cu sângerareca sângele inima,Te caut cu sângerareca sângele inima,şi trupul meu cumva sângerarecând mă vor înjunghia,şi trupul meu cum va sângerarecând mă vor înjunghia!! Te caut cu desperareşi Groaza e-n urma mea,Te caut cu desperareşi Groaza e-n urma mea,Trimişii Beznei or să mă-omoare,nu te-oi mai căuta,Trimişii Beznei or să mă-omoare,nu te-oi mai căuta!

! Te caut, Doamne, Te caut,Trimişii-s pe urma mea,Te caut, Doamne, Te caut,Trimişii-s pe urma mea,mai amânare-mă să Te laudcă nu Te pot afla,mai amânare-mă să Te laudcă nu Te pot afla!

! De Nepătruns, Neaflatul,De Negăsitul în veci,De Nepătruns, Neaflatul,De Negăsitul în veciplângă-Şi Trimisul, Reîncarnatulcu mânurile-i reci,plângă-Şi Trimisul, Reîncarnatulcu mânurile-i reci!

! de-acuma cu desperare,Doamne, mă vei căuta,de-acuma cu desperare,

Cezar IVĂNESCU

72pagina

in memoriam

Doamne, mă vei căuta,ca un Foc Mare în Noaptea Marearzând din Sinea Sa,ca un Foc Mare în Noaptea Marearzând din Sinea Sa!

de-acuma cu desperare,Doamne, mă vei căuta,de-acuma cu desperare,Doamne, mă vei căuta,şi Îţi va face durere marecă nu mă vei aflaşi Îţi va face durere marecă nu mă vei afla!

! mă vei striga cu strigare,cu lumină lumina,mă vei striga cu strigare,cu lumină lumina,dar eu tăcea-voi, tăcea-voi tareşi m-oi întuneca,dar eu tăcea-voi, tăcea-voi tareşi m-oi întuneca!

! mă vei striga cu strigare,cu lumină lumina,mă vei striga cu strigare,cu lumină lumina,dar trupu-mi rană în vindecareşi-o-nchide geana sa,dar trupu-mi rană în vindecareşi-o-nchide geana sa!

! Te vedeam, Doamne, prin ranăşi vecinic nu Te găseam,Te vedeam, Doamne, prin ranăşi vecinic nu Te găseam,la suferinţă cumplită hranăşi dulce Te aveam,la suferinţă cumplită hranăşi dulce Te aveam!

! mă cauţi cu desperareşi nu mă mai poţi afla,mă cauţi cu desperareşi nu mă mai poţi afladecât pe Cruce de Te-ai urcareşi Te-ai stigmatiza,decât pe Cruce de Te-ai urcareşi Te-ai stigmatiza!

! atuncea de ne-am aflareşi palmele-am înălţa,atuncea de ne-am aflareşi palmele-am înălţarană pe rană în sângerarenoi ne-am tot săruta,rană pe rană în sângerarenoi ne-am tot săruta!

CĂTRE DISCIPOLI(CXCIX)

(CATABASA)

Pentru Gabriela Creţan şi Gheorghe Alecu

„În mine, Doamne, eştite culc pe rana mea,eu însumi sunt Acel,Acela şi-Aceea”! al cui eu, Doamne, sunt dacă al Tău nu mi-s?de ce la Tine vin, dacă nu m-ai trimis?spre tine sufletul de nufăr lunecă,sufăr lumina Ta care mă-ntunecă,ignobil şi căzut în apa de otra-,capul tăiat şi mut, asta e floarea mea,la Tine, Doamne, vin doar cu o floare-n mânidar Tu nu mă primeşti, Tu vecinic mă amâni,

când, Doamne, ţi-am greşit, sau poate mi-ai greşit,fără de mine Tu să stai în cer cumplit?să-mi umpli sufletul cu-amărăciune grea,să nu pot să Te-alin, Doamne, cu mâna measă nu pot să Te-adorm, tu, Trezitorule,de Tine să mă-ndur, Îndurătorule,ca un Copil Divin cu Tine să mă joc,să-ţi mişc din bezna mea vârtelniţa de foc!

! mă reîntorc mai mult, de Tine neprimit,din sila mea să-ţi storc un aur izbăvit,din greaţa mea să-ţi nalţ la ceruri Osana,aproapele-mi să-mbiu cu străinia mea!! ia-mi, Doamne, iară tot, să nu mai pot lua,abis de groază dă-mi, sufletu-mi să-ţi pot da,

73p a g i n a

in memoriam

crucifică-mi iar, să pot să Te ador,Cerul meu nesfârşit neatins de nici un nor!

! sfărâmă-mi oasele mânii cu care scriu,buzele-mi coase-le cu sânge de cel viu,subt paşii celor morţi, fă-mă doar pulbere,în beznă cât îi porţi să nu mai sufere,de-acuma liberat, îs lacom doar să port,Crucea Celui Sfârşit şi Rasa celui Mort, Celui trezit şi Ce-, şi Celui ce nu vreacu un pas al inimii să-atingă Nirvana,Tu, Doamne, cel mai sus, eu, Doamne, pre cât pot,eu, Doamne, cel mai jos, vedeare-le-aş de tot!

! a cui e, Doamne, - a cui, frântura ast’de viers,când eu-s al nimărui Tot Timpul ce l-am mers,al nimăruia eşti, Tu, Doamne, dacă eşti,eu ochii mi-i închid dacă nu mă priveşti,al nimănuia eşti, Tu, Doamne-n Ceriuri Domn,dacă nu mă priveşti măcar căzut în somn,că dorm precum acel pe care îl aruncdin mine, poate El, izbăvitorul Prunc,aşa dormire-aş veci, amuţitoru-mi Domn,cu ochi închişi şi reci, tainul meu de somn...trezire-ne-om!

CĂTRE DISCIPOLI(CC)

(ACOLO UNDE NU TE-AJUTĂ NIMENI)

Pentru Mihaela Muraru-Mândrea

! la margine de lume unde Tatăl, Părintele din ceriuri ne-a uitat,şi unde Maica noastră cea Fecioară, cu zâm-bet de lumină increat,nu îmi mai miruieşte trupu-n lacrimi, de două mii de ani crucificat,acolo unde nu te ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat,acolo unde nu te ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat!

! da mă voi duce, singur mă voi duce, cu-acei ce-au plâns şi au îngenuncheat,cu acei care au purtat în spate o cruce, şi numa-n beznă Domnul i-a purtat,da mă voi duce-n beznă, mă voi duce cu acei ce singuri ei s-au judecatşi dăruitu-s-au numai cu Moarte, cu acei ce toată Moartea au luat,acolo unde nu te ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat,acolo unde nu te ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat!

! nimeni ca mine, Doamne, nu te ştie, ca mine nimeni, Doamne nu ţi-a datspirit şi suflet, trupul carne vie, mai mult ca Fiul Tău crucificat,de aceea laudă-ţi aduc eu ţie, în vecii veci-lor fii lăudatîn Luminoasa Ta Împărăţie din care vin atât de-ncredinţat,că mă hrănesc cu a mea credinţă numai, pân’ la sfârşitul lumii-alăturatnumai de acei pe care-i porţi prin beznă, prin groaza celui mai adânc păcat, acolo unde nu te ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat,acolo unde nu te ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat!

! tu care-mi stai la stânga sau la dreapta, mândreţe de muiere sau bărbat,şi voi muriţii tineri. Tu, Fecioară, care spre Moarte singură ai zburat,cu otrăviţii toţi şi spânzuraţii, cu aceia ce pe Domnu-au mâniat,cu voi voi merge singur dându-mi Moartea, să vă mângâie sufletu-mi crăpatca o icoană veche suferindă şi ca obrazul meu cel canceratde suferinţa cărnii, suferinţă e tot ce aici am strâns şi am adunat,acolo unde nu te ajută nimeni, cu voi voi merge cum am învăţat,acolo unde nu te ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat,acolo unde nu te ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat,acolo unde nu te ajută nimeni, acolo toată viaţa mea am stat!

74pagina

Unul dintre poeţii aflaţi încă de la debut între vârfurile generaţiei ’80 este Aurel Pantea. Născut la 10 martie 1952 în Cheţanii de Mureş, poetul s-a format în atmosfera intelectuală clujeană, fiind unul dintre echinoxiştii ni peur ni reproche, care au ajutat la menţinerea unui neoavangar-dism de refugiu în jurul revistei studenţeşti „Echinox” în vremea unei ideologii imbeci-le şi a unei dure cenzuri comuniste.

Aurel Pantea a debutat cu volumul Casa cu retori, Ed. Albatros, 1980, căruia i-au urmat volumele de poeme Persoana de după amiază (1983), La persoana a treia (1992), Negru pe negru (1993), O victorie covârşitoare (1999), Aceste veneţii, aceste lagune (2002), Negru pe negru. Alt poem (2005, 2009). Poezia sa a fost comentată în fel şi chip de comen-tatori. Marin Mincu vede în Aurel Pantea un autentic poet textualist, poetul urmărind în permanenţă înălţarea la text. Criticul R.G. Ţeposu îi pune pecetea de poet fantezist abs-tract şi ermetic, iar Iulian Boldea îl vede ca pe un autor de epifanii încongruente.

În fond, Aurel Pantea scrie o poezie de adâncă reflecţie filosofică, în texte de

AUREL PANTEA SAU

POEZIA LA SCARA NEGRU PE NEGRU

portrete critice

75p a g i n a

mare profunzime, care probează poetica negativităţii. În explorarea spaţiului fiinţial, la atingerea cu realul, are loc o esenţializare originală a textului liric. Fiecare text are o structură impecabilă, e întins ca o coardă şi lipsit de balast lingvistic. Limbajul e unul incisiv, respingând în forţă locurile comune cu care ne-a obişnuit poezia leneşă de orice fel (modernistă, postmodernistă, fracturistă etc). Să cităm Cu sânge şi nervi: „Se construieşte, se cade, se urlă, se/ muti-lează, se sparge, se ciunteşte, se amână// tot ce conţine sânge şi nervi.// Dacă faci un pas, în tine şi-afară/ se trezeşte pachi-dermul.// A nu avea faţă, a nu şti asta/ şi a continua.// Dincolo de stadiul stârvului/ creşte scoarţa// La fel se întâmplă cu un chip/ într-un sentiment negativ/ vin oxizii.” Sau: „Se instalează în mine un om bătrân, ocupă treptat toate cotloanele,/ deocamda-tă convieţuim, avem aceleaşi vicii, ne plac aceleaşi femei,/ dar el creşte din lucrurile la care renunţ, în anumite momente,/ când limbajul însuşi are umbră, aud răsuflări obosite/ şi atunci spun:// Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi e foame,/ Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu înjură, nu face,/ raţionamente, e un ins direct, te scuipă în faţă, suferă, limbajele lui imediate/ sunt/ dispreţul, dragostea şi răzbunarea/ nu face politică, o suportă şi o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate curvele,/ stă cu peştii şi pe toţi îi iubeşte, şi spune că toţi vor învia, şi tuturor/ le e un pic mai puţin teamă când vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi/ exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot,/ e nevoie să mai şi iubeşti, nu-i aşa,/ despre Dumnezeul meu vorbesc cei mai mulţi cu superioritate, e un/ Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru că, uneori, pute,/ şi în plus are mulţi morţi pe conştiinţa Sa mare, şi nu toţi sunt împăcaţi,/ Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urât şi agresiv, şi chiar este violent/ şi vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar/ aşa îl simt mai aproape, el se naşte în slăbiciunile mele, de obicei,/ în ele locuieşte nimicul sau ceva atât de dez-interesat de semnificaţie,/ încât seamănă cu

nimicul, dar el îmi iubeşte nimicul,/ cu asta m-a dat întotdeauna gata, el ştie că nimicul meu/ e sămânţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut”

Ceea ce trebuie remarcat în poemele lui Aurel Pantea este în primul rând inteligen-ţa textuală, în al doilea rând dicţiunea clară a ideilor şi radicalismul viziunii. Optzecist atipic, Pantea trebuie să aibă lectori bine formaţi, deosebiţi. Poetul lucrează cu un real la puterea a treia. El spune: „Trei rea-luri: unul care lucrează/ în noi, devine/ noi, unul ce se topeşte, ne scapă/ şi unul care nu ne aparţine”. Aproape toate poemele sunt lucrate în scara „negru pe negru”. E vorba de acel negru existenţial care deconspiră vidul. Negrul înghite totul. „Până şi privi-rea aceasta – spune poetul – după o scurtă luminescenţă, mă va duce lângă tablouri cu feţe/ ce nu se mai întorc. Şi iarăşi negru pe negru.” Cu valoare de simbol ca într-un exerciţiu şamanic sunt folosite: zidul, chipul, tunelul, gaura neagră, vidul, ferestrele oarbe, silozul de guri, halca, scheletul dezarmat, limba de cenuşă, gura, rostul, rostirea.

Infernul impune la Pantea lumea şi textul. Iată una dintre viziunile unei inte-riorităţi de impresionant spectacol: „După mulţi ani l-a găsit în sine/ pe cel ce-o să moară, ceilalţi/ s-au prefăcut în coridoare. A pătruns adânc,/ printre figuri destinate să îngroaşe/ o lumină perisabilă. Revelaţia a avut/ loc fără şocuri./ A simţit cum cineva îl privea cu lăcomie./ S-a apropiat. Ardeau toamnele, măi frate,/ ardeau toamnele pe care până atunci le văzuse. A mai construit o imagine cu o propoziţie/ în care el dor-mea. Textul s-a lăţit, s-a lăbărţat/ până când l-a acoperit cu totul.”

Poet al declinului fiinţei, al zilnicelor apocalipse interioare descifrate parcă din cutiile negre ale lumii, lucrător neînfricat cu planurile negativităţii în viziuni lirice compacte, apostol nedisimulat al rostirii care ne consumă, Aurel Pantea este unul dintre cei mai originali şi spectaculoşi poeţi români de azi.

Daniel CORBU

portrete critice

76pagina

DECORURILE, OMUL ŞI POEMUL FĂRĂ EU

Unde se va încheia în toate ale sale, dimineaţa asta,încep decorurile, omul şi poemul fără eu.

Vieţi depresurizate. Ca nişte gropi.O imagine, în continuare, cu ele. În buza lor asculţio forfotă vagă, un huruit îndepărtat.

... jamais n’abolira le hasard, dar numai spectreexpiază în fraze.

Iată-i pe cei lăfăiţi în sângele lor, cei cu bio-grafiiletari, imunizaţi la spectre, limbajul lor ferit de vampirii,curgând în intimitatea sângelui, sub splen-dorile de muşchiatleţii, clasicii, ocrotiţi în ideea de limbajca măcelărie. Tihna lor salubră în timp ce sângele greşeştecircuitul şi nimereşte altundeva de lucruri-le par a seîmpurpura şi începe infernul şi într-o came-ră Maldororîşi va pansa rănile.

O albeaţă fabuloasă, înjurături, iese un călăreţ, ce nevoieam acum de el.Galop mat în regiunimarginale unde apele izbesc o albeaţă fabu-loasă ca pe-o pieleluată de pe cineva care s-ar arăta şi nu mai poate şi numaispectrele expiază în fraze.

** *

După mulţi ani l-a găsit în sinepe cel ce o să moară, ceilalţis-au prefăcut in coridoare. A pătruns adânc,printre figuri destinate să îngroaşeo lumină perisabilă. Revelaţia a avut loc fără şocuri.A simţit cum cineva îl privea cu lăcomie.S-a apropiat. Ardeau toamnele, măi frate,

ardeau toamnele pe care până atunci le văzuse.A mai construit o imagine cu o propoziţieîn care el dormea. Textul s-a lăţit, s-a lăbăr-ţatpână când l-a acoperit cu totul.

Voi priviţi zidul.

** *

Oraşul acesta, apucăturile lui,insidiile şi pândele luişi edificiile vorbescde calea ce coboară,

trăiesc memoria unui mort tenace, îngro-şând ceaţazilelor de toamnă, acum lucrurile sunt foar-te clare,cuprinse de subţirimea morţii le scade car-neaşi se fac pământ,

dar el rămâne, numele lui in căldura guriie o imaginea ceea ce se târăşte,

portrete critice

77p a g i n a

seara, la capătul simţurilor, mirosul de haldăal forţei fără destinaţieiese din om.

Poemul răsuflă ca taurul, cu pieliţeletoate rupte. Oraşul stă şi se îngroaşă.Izul de gloatăal cuvintelor cu membrele tăiate.

PLUG

Centrala care emite, agregatul celest,promite un dram de evanescenţă, îngropa-reaîn lumină, igiena severă prin care ne anun-ţămcelorlalţi. Cam aşa cum un plugtaie o brazdă şi tu ţi-ai ieri faţa şi-ai zăriagregatele şi înspăimântatţi-ai reface viaţa.

** *

Purtându-şi stemele prin cele mai de josvibraţii, ignorat de sintaxă, un oval enorm, oimagine fără amploare, pune firme. Şi noi în magiacotidianului, tocmai în magia cotidianului, buf şiflecar peisaj cu tineri domni vorbind, bineînţelesvorbind despre viaţă, concentraţi,impenetrabili în magia cotidianuluine derulăm toate filmele, viaţa aceea cu o mie deimagini plus încă una pe care-o păstrăm pentru căaltfel am ajunge prea de tot diluaţi la viaţaaceea, iar acolo ne aşteaptă un oval enormcăruia nu i-am opune decât un stârv clăm-pănitor,clămpănitor şi până la urmă tot ovalul acela enorm îşiva pune firmele, iar noi vom gândi la gră-dinile taricare rup magia cotidianului şi vom arăta urât pentru că amignorat şi am trăit în fărădelege şi toatesintaxele au căzut în restrişte şi parcă trăim înrespirarea gâfâită a retorilor.

PREAFRUMOASELE ZĂVOAIE

Pentru că ai pliuri care acoperăun ghiolşi pentru că vălureştidin cruste subţiri şi te închizi,nu-ţi pot aduce elogii,dar te simt cum prinzi din mineşi te retragi în platforma ta densă.

Când sunt foarte inteligent, cu timpul mi se întâmplăla fel.

Astfel că întorcându-mă uneori acasă şi rememorânddau de şanţurişi mirosuri de haită.

** *

Cu un gât deasupra limbajului şi iatăcă poţi realiza o antologiede propoziţii în care cele mai înfloritoaresunt pronumele. Lumea ca trup, cu mărun-taiele plinede verbescânceşte printre substituţi igienici.

Sunt atent controlate poziţiile prenatale. În trupul umansuflul originar trebuie să explodeze la fel :prin braţe, prin picioare, prin gât, spre bolta craniană,până acum forma aceasta a demonstrat oricuică deţine,portofoliul plasticităţii.

** *

Ce importanţă mai are că după ce scriuse aruncă asupră-mio negreală fără figură,

poemul e un cer logic sub carelumea se desfăşoară dual, a prăda şi a fi prădat,victima şi învingătorul,

portrete critice

78pagina

scapi sau nu scapi, într-o zi însăşi viaţa tava tulbura propoziţiile cuiva, probabil va fi seară,nu vei fi cruţat, o să aştepţi mult timpsă intri, până nu va termina de scrissă ajungi să intri, să nu apuce să te înhaţeexteriorul, oralitatea cu mâinile însângerate.

ODĂILE CU STAMPE

În toiul stampelor vieţii meles-au uscat culorile ca pieleape bătrâni, de la vârsta de treizeci de ani,retras în creier, nu pot anula cerurilesub care trupul s-a clătinatîngroşându-se şi totuşi cinei-ar putea nimici fixitatea, cinear putea privi în propriul său trupca prin geamuri, în hula cămărilor lui,în descinderi şi aparente înălţări şi cine,sub farurile nervilor năclăieşteodăile cu stampeîncât ne smulgem feţele de sub strânsoride ventuze.

NICI UN ZVÂCNET NU VA FI

Într-o zi, ca un torent de după un stăvilarvor izbucni zgomote, strigăte şi-l vor răpunepe cel răspândit în carne şi nervi, voi şti

să fiu privirea ce nu tolereazănici un relief pe câmpuri plate, nici un zvâcnetnu va fi sub ceruri înalte.

INTRARE ÎN BABEL

Nu întotdeauna nimereşti dimineaţa, o totalăabsenţă de forţe, o lenea lucrurilor în stare s-o evoce îţi întârzieîn cap ca o pată neagră.Gândul că eşti astupat de o foameenormă ce-ţi suge din limbaj toate peisaje-le.Opacitatea de după aceea. Trupul atinsde zeităţi obscure, ameninţatde nesfârşite pusteOraşe.Apeluri.Alame.Fereşte-te. Faruri orbitoare.Impenetrabil Babel.

** *

Dealtfel un intelect decadentface să crească iasca în tine,el evaporă mâzga încât auzi cum se freacă între elelegăturile lucrurilor şi îţi apareţara moartădupă ce o rafală înlătură bruma de rezis-tenţă,colţul din noi unde uneori ne retragem,în puste perfecte, aspri, sustraşi, iar în juru-neborţoasa ţară moartă cu feţele ei de lucrutrei sferturi mâncat.Astfel mai trece o iarnă.Până la alta, tot mai aproape de punctul central,mânia, focul şi magma, până la explozia ultimă,când nervii nu mai suportă şi sparg şi uşa aceeaşi-acolo, probabil, un cap de om îngheţat,cu mâini îngheţate, fixând o carte cu priviri îngheţate,cândva citind.

portrete critice

79p a g i n a

UN MURMUR CONTINUU

N-am prieteni, stau în aprilulcrud al simţurilor, umezeligreu calculabile,umflă faptul încât din unghereîn semiumbră, de sub pieliţe, din muşchi în tornadă,deslipite de oasele capuluiies la suprafaţă pâlpâiri pe fondul de mur-murcontinuu, de vas gol,al vieţii fără personaje.

ÎN CAMERE DOSNICE VIEŢUIESC

Unul care s-a îngrămădit atâtaîn elnu-l mai simte pe cel de ieri,cu osul muşcat de umbre umede, nu mai existădecât aureola unei întâmplărice acoperă zilele trecute undeo vieţuitoare se salvează de agoniepreamărind osana, osanasub vieţi făcute pod,în camere dosnicevieţuiesc identităţile noastre de rezervă.

portrete critice

80pagina

Poet grec născut în 1900 la Smyrna într-o familie de intelec tuali democraţi, tatăl Stelios Seferiadis fiind membru al Academiei greceşti, profesor de drept internaţional, rector al Universităţii din Atena, poet şi traducător; şcoala primară o urmează în oraşul natal precum şi primele clase liceale; se mută cu întreaga familie la Atena unde termină liceul; îşi continuă studiile apoi la Paris (ştiinţe juri dice); războiul din 1922 dintre greci şi turci, sfârşit printr-un dezastru pentru un milion de ionieni îi va marca biografia; intră în diplo maţie şi e viceconsul la Londra între 1931 şi 1934, consul la Koritza, în Albania între 1936 şi 1938, însoţeşte guvernul grec în emigraţie între 1941 şi 1944, consilier la ambasadă la Ankara între 1948 şi 1950, la Londra între 1950 şi 1951, ambasador în 1952 în Liban, Siria, Ior dania şi Irak, iar din 1957 până în 1962 ambasador la Londra. Debu tează cu placheta de versuri Strofi (Cotitură) în 1931 care va fi extrem de bine primită de critica vremii. Poezia sa exprimă atitudinea unui patriot şi antifascist a unui mare umanist care înţelegea să raporteze la străvechea tradiţie a spiritului elin idealurile omului contempo-ran; în 1947 primeşte Premiul Palamas, iar în 1961, în Anglia, Premiul Foyle, pentru prima oară acordat unui poet străin; opera lui Seferis e redusă cantitativ, dar fiecare din cărţile sale a avut o însemnătate de eveniment în literatura greacă modernă.

Strofi (Cotitura), 1931; Sterna (Bazinul), 1932; Mythistorina (Le gendă); 1935; Caiet de exerciţii, 1940; Jurnal de bord, A.B.C. în 1942, 1945, 1955; Khili (Sturzul), 1947; Poeme (antologie, a opta ediţie, 1962).

ŢINUTUL NOSTRU...

Ţinutul nostru e închis: numai munţiîl acoperă zi şi noapte un cer lăsat.Nu avem fluvii, nici fântâni, nu avem nici izvoare,doar câteva cisterne, şi-acestea grele, şi care stârnescecoul, la care ne închinăm.Un ecou găunos ca singurătatea noastră,

Ghiorghios SEFERIS

ca iubirea şi trupurile noastre.Straniu ne pare c-am reuşit odată să clădim case, colibe, stâni,Nunţile noastre, cununile proaspete, dege-tele,enigme devin, ne-nţelese, pentru suflet.Cum s-au născut şi au crescut copiii noştri?

Ţinutul nostru e închis. Îl închidcele două negre Simplegade.

biblioteca de poezie

81p a g i n a

Când descindem duminica în porturi să respirămvedem luminându-se în amurglemne sparte ale unor călătorii care nu s-au terminat,corpuri care nu mai ştiu iubi.În faţa oglinzii, sub un rid.Ca un strop de cerneală pe batistă se-ntinde plictiseala.

Toţi au murit pe bord, dar corabia îşi con-tinuăraţionamentul început la pornire din port.Cum i-au crescut căpitanului unghiile...şi şeful de echipaj e neras, el ce-avea trei amante la fiecare escală...Marea se umflă uşor, pânzele se înfoaieşi ziua stă să scapete.Trei delfini negri strălucesc, un surâs e gor-gona;uitat, un marinar face semncălare pe gabie.

ASPECTUL UNEI ZILE

We plainly saw that not a soul lived in that fated vessel!

Edgar Allan POE

Aspectul unei zile pe care am trăit-o acum zece ani, în loc strein,esenţa unei clipe străvechi ce a fâlfâitşi s-a pierdut cu un înger al Domnuluivocea unei femei uitate cu atâta înţelepciu-ne şi cu atâta chin;un final nemângâiat, înmărmurit amurg dintr-un septembrie.

Case noi, clinici prăfuite, exantematic, feres-tre, prăvălii de sicrie...S-a gândit cineva cât îndură un sensibil far-macist care stă de gardă?Dezordine în odaie: sertare, ferestre, uşi cască mari guri ca nişte fiare sălbatice:un om extenuat îşi dă în cărţi, caută,citeşte în stele, cercetează.

Se frământă:Dacă vor bate în uşă cine va deschide?De va deschide o carte la cine va privi?Dacă-şi deschide sufletul, cine va primi? Lanţ.Unde-i iubirea care desparte timpu-n două, dintr-o dată, şi-l împietreşte?Doar vorbe şi gesturi. Uniform monolog

BĂTRÂNUL

Au trecut atâtea turme şi atâţia sărmanişi bogaţi călăreţi — iar alţiiveniţi de prin sate răzleţite rămaserăsă-şi petreacă noaptea în şanţuri;aprinseră focuri pentru lupi — vezi cenuşa?Plăgi negre, cicatrizate.E plin de cicatrici, asemenea drumului.În fântâna secată din deal aruncau câinii turbaţi.N-are ochi, cicatrici îi acopăr trupul, care-i uşor. Vântul suflă.Nimic nu distinge.El ştie totul, carapace goală, de greier, pe un copac scorburos.N-are ochi nici la mâini chiar; ştie zorile şi amurgul;şi ştie stelele;sângele lor nu-l hrăneşte, nu-i nici mort,nici naţie nu are şi nici nu va muri,Îl vor uita aşa, nici strămoş nu-iObosite unghiile din degetele luiscrijelează cruci pe amintiri putredecând suflă vânt tulbure. Ninge.

Am văzut promoroaca împrejurul obrajilor,buzele umede, lacrimile-ngheţateîn colţuri de geană, am văzut cutadurerii lângă nări şi efortul trudnic la rădă-cinile mâinii;am văzut terminându-se trupul.Nu-i singură umbra aceastalegată de acest băţ care nu se îndoaie,nu se apleacă vreodată să doarmă;somnul desigur i-ar desface încheieturileîn mâinile copiilor, să se joace cu ele.El comandă cu ramurile moartecare se frâng când se lasă noaptea şi când vântulse trezeşte în văi,el comandă umbrelor oamenilornu omului în umbrăcare aude doar vocile joaseale mării şi pământului în punctul întâlnirii cu soarta.Stă drept pe mal, între ghemuri de oase,între mormane de frunze galbene:colivie goală aşteptândora focului.

Drenovo, februarie 1937

biblioteca de poezie

82pagina

HAIKAIURI„...acest infinit de mic...”

Marc Aureliu

a

Picură în lacun singur strop de vinşi soarele se stinge.

b

În grădina muzeuluiScaune goalestatuile s-au întorsîn celălalt muzeu.

c

Să fie voceaprietenilor defuncţisau gramofonul?

d

Degetele eipe batista albastră —priveşte: corali.

e

Am îmbrăcat iarfrunzişul copaculuişi te behăi.

f

Noapte, vântul...despărţirea se întindeşi unduieşte.

g

Nou destinFemeie goalărodia care s-a spartera plină cu stele.

h

Erinie bolnavăNu are ochişerpii pe care-i ţineaîi mănâncă mâinile.

i

Tu scrii;cerneala a scăzut,marea suie.

EPIFANIA, 1937

Valuri înflorite şi munţii la apusul Lunii;marea piatră alături de nopali şi asfodele;urciorul care nu vroia să sece odată cu ziuaşi patul întins între chiparoşişi părul tău de aur;constelaţia Lebedei şi steaua aceea — Aldebaran.

Mi-am păstrat viaţa, mi-am păstrat viaţa călătorind printre arbori galbeni şi pantele ploiiîn locuri tăcute, podite cu foi de fag.Nici un foc pe culmi; se aşterne seara.Mi-am păstrat viaţa; pe mâna-ţi stângă, o linie:şi-o zgârietură la genunchi; mai dăinuiepe nisipul verii trecute, mai dăinuieunde vântul de nord a vuit şi eu audvocea străină lângă lacul îngheţat?Feţele ce le văd nu întreabă, nici femeiacare umblă plecată alăptându-şi copilul.Urc munţii; poiene vineţii, ninsacâmpie, câmpia până-n zare; nimic nu întreabă,nici timpul zăvorit în biserici scundenici mâinile-ntinse ca să caute şi nici drumurile.Mi-am păstrat viaţa, şuşotind prin imensa linişte.Nici vorbi nu mai ştiu, nici gândi; simple şoapte

biblioteca de poezie

83p a g i n a

ca respiraţia chiparosului în noaptea aceea,ca vocea umană a mării pe pietre, noaptea,şi amintirea vocii tale spunând: „Fericire”.

Închid ochii şi caut secretul locunde apele întâlnesc sub gheaţă surâsul mării,închisele fântâni, pipăind cu venele meleacele vene care-mi scapăunde-ncetează florile de apă şi acest omce păşeşte orb pe zăpada tăcerii.Mi-am păstrat viaţa, cu el căutând apa ce te-a atinge uşor,picături mari pe frunzele verzi, pe faţa taîn grădina pustie, picături în bazinul mutgăsind o lebădă moartă în dalbele-i aripi,arbori vii şi ochii tăi aţintiţi.Acest drum n-are capăt, nu se schimbă ori-cât cauţianii copilăriei şi pe cei care au plecat, care s-au pierdutîn somn, în mormintele marine;oricât vrei să vezi siluete cândva dragiplecându-se sub ramurile tari ale platanilorunde o rază de soare dezgolită s-a opritşi un câine a tresărit şi inima prinse aripi;acest drum nu se schimbă; mi-am păstrat viaţa.Neaua şi apa îngheţată în urmele cailor.

PSIHOLOGIE

Domnul acestaîşi face în fiecare dimineaţă baiaîn apele Mării Moarte,pe urmă îmbracă un surâs amarpentru clienţi şi afaceri.

AICI SE TERMINĂ

Aici se termină lucrările mării, lucrările iubirii.Cei ce-ntr-o zi vor trăi pe aici unde noi ne terminăm,de s-o-ntâmpla ca-n amintirea lor să se facă negru sângele şi să se reverse,să nu ne dea uitării, suflete fragile printre asfodele,să întoarcă spre Ereb căutăturile victimelor;

Noi care nimic n-am avut îi vom învăţa liniştea.

SOLIDARITATE

E acolo, eu nu pot schimba,cu doi ochi mari dincolo de spatele valuluiîn partea de unde suflă vântulurmând aripile păsărilor;E acolo, cu doi ochi mari.S-a schimbat vreodată cineva?

Ce vreţi? Mesajele voastreajung diformate la corabie.Dragostea voastră devine urăliniştea voastră devine nelinişteşi nu mă pot întoarce înapoi să vădfeţele voastre pe ţărm.

Sunt acolo ochii marişi când eu rămân cu ochii ţintă, la proră,şi când la orizont cad stelele;sunt acolo, legaţi de eter,cu o soartă mai a mea decât a mea.

Cuvintele voastre, dezmierdări în auz,vuiesc printre nalte catarge şi trecparcă tot mai cred în existenţa voastră,tovarăşi fatali, ireale umbre.

*

Lumea aceasta şi-a pierdut culoareaca algele celuilalt an, la ţărm,cenuşii şi uscate şi-n voia vântului.

biblioteca de poezie

84pagina

O mare imensă, doi ochinemişcaţi şi agili ca eterulşi pânzele mele, cât vor ţine, şi Dumnezeu.

POVESTE

Omul acesta umblă plângândnimeni nu ştie din care pricină.Unii cred că el plânge dragostele pierdutecare ne urmăresc obsedantvara, la marginea mării, cu gramofoanele.

Ceilalţi se ocupă de treburile lornesfârşite hârtii, odrasle care cresc,femei care îmbătrânesc anevoie...El are ochii asemenea macilor,asemenea macilor tăiaţi primăvaraşi două izvoraşe în colţul ochilor.

Colindă pe străzi, nu se culcă niciodată,sărind mici pătrate pe suprafaţa pământu-lui,maşină a unei infinite suferinţice-a sfârşit prin a-şi pierde însemnătatea.

Alţii l-au auzit vorbindsingur, pe când trecea,despre sparte oglinzi pe parcursul anilor,despre sparte chipuri în clar de oglinzipe care nimeni nu le poate reface.Alţii l-au auzit vorbind despre somn,de viziuni sinistre în pragul somnuluişi-nfăţişări insuportabile de tandreţe.

Ne-am deprins cu el, e corect şi liniştitdoar că merge ţinând-o-ntr-un plâns ca sălciilepe un mal de apă când le vezi din trentrezindu-te mahmur într-o tulbure auroră.

Ne-am deprins cu el, nu reprezintă nimic,ca oricare lucru devenit obişnuinţă.Şi vă vorbesc de el fiindcă nu găsesc nimiccare să nu fi devenit pentru voi obişnuinţă.Mă închin.

SOARELE NOSTRU

Soarele acesta era al meu şi al tău: l-am împărţit.Cine suferă sub mătasea aurie, cine moare?O femeie ţipa lovindu-şi sânul uscat:„Laşilor, mi-au luat copiii şi i-au sfârtecat,voi i-aţi ucis privind în seară, c-un aer straniu,licuricii, pierduţi într-o oarbă cugetare”.Sângele se usca pe un braţ ce se-nverzise, de umbra unui pom,un oştean dormea sprijinit în lancea care-i

lumina coastele.Era al nostru Soarele, nu vedeam nimic după aurul broderiilor.

Au venit apoi crainicii istoviţi, murdari,bălbâind silabe de ne-nţeles şi goninddouăzeci de zile şi nopţi pe-un pământ cu spini,douăzeci de zile şi nopţi simţind că sânge-rează burţile cailorşi neoprind nici măcar o clipă ca să soarbă apa ploii.I-ai pus să se odihnească şi apoi să vorbeas-că, te orbise lumina.Ei şi-au dat sufletul spunând: „N-avem timp!”, atingând nişte raze;uitaseşi că nimeni nu se odihneşte.Urla o femeie „Laşilor!”, ca un câine în noapte.O fi fost cândva frumoasă ca tine, cu buze umede,cu vene zvâcnind sub piele, cu iubire.Soarele era al nostru:L-ai păstrat în întregime, n-ai vrut să mă urmezi;şi atunci am învăţat aceste lucruri de dinco-lo de aur şi mătase.N-avem timp. Drept au grăit vestitorii.

Traducere de Aurel RĂU

biblioteca de poezie

85p a g i n a

eseu

Nu intenţionez să ofer, nici la început şi nici la sfârşit, o definiţie a „poeziei mino-re”. Pericolul unei asemenea definiţii ar fi că ne-am închipui în mod eronat că se poate stabili definitiv care sunt poeţii „mari” şi care sunt cei „minori”. Apoi, dacă am încer-ca să întocmim două liste, una cu poeţii mari şi cealaltă cu poeţii minori ai literatu-rii engleze, am constata că asupra câtorva poeţi mari şi minori am fi de acord, asupra altora ar exista diferenţe de păreri, şi nu vom avea nici măcar două liste la fel. Şi care ar fi atunci folosul definiţiei noastre? Cred că putem totuşi stabili cert faptul că dacă numim un poet „minor”, înţele gem prin aceasta, de la caz la caz, lucruri diferite; iar clasificând puţin aceste înţelesuri, vom eli-mina înţelegerea greşită şi confundarea lor. Bineînţeles, vom continua să acordăm mai multe înţelesuri acestui termen, şi de aceea trebuie, aşa cum facem de altfel cu multe alte cuvinte, să-l folosim în modul cel mai avantajos, iar nu să încercăm să îngrămă-dim totul într-o singură definiţie. Ceea ce mă interesează e să înlătur orice implicaţie peiorativă a ter menului „poezie minoră”, precum şi părerea că poezia mi noră ar fi mai uşor de citit sau ar merita mai puţin să fie citită decât „poezia mare”. Întrebarea e doar: ce genuri de poezie minoră există, şi de ce să o citim?

Cred că abordarea cea mai directă e trecerea în revistă a celor câtorva feluri de antologii de poezie; deoarece una din implicaţiile termenului „poezie minoră” este aceea de „gen de poezie pe care o citim numai în antologii”. În legătură cu aceasta, îmi pare bine că am ocazia să spun câte ceva despre folosirea antologiilor, iar dacă

înţelegem cum trebuie folosite, ne putem feri de greşeala în care cad anumiţi iubitori de poezie, adevăraţi maniaci ai antologii-lor, care nu pot citi poezia altfel. Desigur că valoarea principală a antologiilor, ca şi a întregii poezii, e de a procura plăcere artis-tică, dar ele trebuie să mai slujească şi altor ţeluri în afară de acesta.

Un gen aparte de antologie este aceea care înglobează poeziile tinerilor poeţi care nu au publicat încă volume de poezii sau ale căror cărţi sunt încă puţin cunoscute. Ase menea antologii au o valoare deosebită, atât pentru poeţi cât şi pentru cititori, indi-ferent dacă conţin opera unui grup de poeţi cu anumite principii comune sau dacă uni-tatea de conţinut se datoreşte faptului că aparţin aceleiaşi generaţii literare. În gene-ral este de dorit ca tânărul poet să treacă prin mai multe etape de publicare, înainte de a ajunge să scoată un volumaş în între-gime al lui. În pri mul rând în periodice: nu în cele foarte cunoscute, de circulaţie naţio-nală — unicul avantaj al tânărului poet de a publica în acestea e câştigul bănesc mai mic sau mai mare —, ci în micile reviste de poezie contemporană scoase de redactorii tineri. Se pare că adesea aceste reviste sunt cumpărate numai de colaboratori sau de cei care ar dori să publice în ele; au de obicei o situaţie financiară pre cară, apar la intervale neregulate şi au o existenţă efe meră, dar importanţa lor colectivă este incalculabi-lă faţă de obscuritatea în care se zbat. În afară de faptul că prin ele viitorii editori de beletristică câştigă experienţă — şi edi-torii de beletristică competenţi joacă un rol important într-o literatură sănătoasă —, ele oferă poetului avantajul de a-şi vedea

T.S. ELIOT

DESPREPOEZIA MINORĂ

86pagina

eseu

opera publicată, de a o compara cu cea a contemporanilor lui la fel de obscuri sau mai cunoscuţi, de a primi atenţia şi criticile acelora care sunt atraşi de modul său de a scrie. Pentru că poetul trebuie să-şi câştige un loc printre ceilalţi poeţi şi înăuntrul pro-priei sale gene raţii, înainte de a fi citit de publicul mai larg sau mai vârstnic. Aceste reviste oferă editorilor de poezie posibili-tatea de a cunoaşte începătorii şi de a le urmări evoluţia. Mai târziu, un mic grup de tineri scriitori, cu anumite afinităţi sau caracteristici regionale comune, pot scoa-te un volum. Asemenea grupuri se leagă adesea prin procla marea unor principii sau reguli, la care de obicei nu aderă nimeni; cu timpul, grupul se dezintegrează, mem-brii mai slabi dispar, iar cei mai puternici îşi dezvoltă stiluri per sonale. Dar grupul şi antologia lui servesc unui scop folo sitor: tinerii poeţi nu primesc — şi e mai bine aşa — prea multă atenţie din partea marelui public, dar fiecare are nevoie de sprijinul şi critica celuilalt şi a altor câtorva per soane. Şi, în sfârşit, există antologii mai cuprinză-toare de poezie nouă, întocmite şi îngrijite de tineri redactori, de preferinţă neutri; acestea au avantajul de a permite citi torului să-şi facă o idee despre situaţia poeziei, îi dau oca zia să constate schimbările tematice şi de stil, fără să aibă nevoie să parcurgă un număr mare de periodice şi volume separa-te: ele îi îngăduie să-şi îndrepte atenţia spre

acei poeţi care i se par promiţători. Dar nici aceste culegeri nu ajung la cititorul obişnuit care, de regulă, nu aude de nici unul din aceşti poeţi până nu a publicat mai multe volume şi a fost inclus şi în antologii care acoperă o perioadă mai lungă. Iar când citeşte una din aceste cărţi, o poate judeca numai după criterii ce nu trebuie aplicate: confundă pe tânărul poet cu cel realizat şi apreciază antologia nu după puţinele poe-zii bune din ea, ci în cel mai fericit caz după media valorii ei.

Antologiile de cea mai largă circulaţie sunt, desigur, ca The Oxford Book of English Verse, acelea care cuprind literatura engleză până la ultima generaţie sau acelea care se ocupă de o anumită perioadă din trecut; sau acelea care acoperă o anumită perioadă din istoria literaturii engleze; sau acelea care se limitează la poezia „modernă” a ultime lor două-trei generaţii, în ele fiind incluşi şi poeţii în viaţă care şi-au câştigat un oareca-re renume. Acestea din urmă sunt, desigur, utille şi ca antologii exclusiv contempora-ne. Dar limitându-ne pentru comoditate la antologiile care in clud numai operele poeţilor morţi, ne întrebăm ce foloase pot aduce ele cititorului.

Fără îndoială că The Golden Treasury sau The Oxford Book au dat multor cititori prile-jul de a cunoaşte pe Mil ton, Wordsworth sau Shelley (pe Shakespeare nu; dar nici nu ne putem aştepta să cunoaştem un poet dramatic din antologii). Dar n-aş putea spune că cineva care i-a citit şi i-a savurat pe aceşti poeţi şi pe alţi câţiva dintr-o antolo-gie, neavând totuşi curiozitatea şi dorinţa să cunoască întreaga lor operă sau măcar să vadă ce altceva i-ar putea place, n-aş putea spune despre o asemenea persoană că iu beşte într-adevăr poezia. Rolul de ghid al antologiilor în cunoaşterea marilor poeţi e repede epuizat; şi în conti nuare nu mai citim în antologii selecţiile din poeţii cunos cuţi, deşi ele trebuie să fie prezente. Antologia ne mai ajută să descoperim câţi-va poeţi de mai mică importanţă, ale căror opere am dori să le cunoaştem mai bine — poeţi care nu sunt trecuţi în istoriile literare la loc de frunte, care poate nu au influenţat mersul literaturii, ale căror opere nu sunt necesare în nici o programă abstractă de învăţământ literar, dar faţă de care avem o puternică înclinaţie personală. Ba chiar mă îndoiesc că un cititor care nu a avut una sau mai multe afecţiuni de acest fel pentru

87p a g i n a

eseu

opera vreunui poet de mai mică importanţă este un adevărat iubitor de poezie. Şi cred că cel care apreciază numai poeţii asupra importanţei cărora sunt de acord ma nualele de istorie literară nu e decât un cunoscă-tor con ştiincios, al cărui aport personal în aprecieri e neînsemnat. Poate că acest poet nu e chiar aşa de important, trebuie să spui sfidător, dar opera lui îmi place mie. Poate că se află în biblioteca familiei o carte cum-părată de cineva, la vre mea sa, pentru că se vorbea admirativ despre ea şi pe care nimeni n-a citit-o. Aşa mi-a căzut în mână, pe când eram copil, un poem pentru care am şi acum un sentiment de caldă afecţiu-ne, Lumina Asiei1 de Sir Edwin Arnold. E un lung poem epic despre viaţa lui Gautama Buddha: trebuie să fi avut un interes latent pentru acest subiect, pentru că l-am citit cu pasiune, şi nu numai o dată. N-am avut nici până în ziua de astăzi curiozitatea să aflu ceva despre autorul lui, deşi cred că e un poem bun, şi de câte ori întâlnesc pe cineva care a citit şi căruia i-a plăcut poemul, simt simpatie pentru acea persoană. Ce-i drept, de regulă nu găseşti în antologii fragmente din poeme epice uitate. Totuşi există întot-deauna o şansă să te impresioneze o poezie de un autor obscur, ceea ce să te determine să citeşti atent pe acel poet pe care nimeni nu pare să-1 aprecieze sau să-l citească.

După cum printr-o antologie cunoaş-tem poeţi de im portanţă minoră, dar a căror operă ne poate place, tot astfel, din-tr-o antologie bună obţinem cunoştinţe folosi toare despre poeţi importanţi, dar care nu ne plac. Sunt numai două moti-ve pentru care Regina zânelor de Edmund Spenser şi Preludiul lui Wordsworth trebuie citite în între gime. Unul este plăcerea de a le citi; şi să-ţi placă unul dintre aceste două poeme este o notă foarte bună. Dar dacă nu-ţi plac, singurul motiv e că ai de gând să devii profesor de literatură sau critic literar şi trebuie să le cu noşti. Şi totuşi Spenser şi Wordsworth sunt amândoi atât de impor-tanţi pentru istoria literaturii engleze, dat fiind că înţelegi mai bine alţi poeţi cunos-cându-i pe ei, încât s-ar cuveni ca toată lumea să ştie câte ceva despre ei. Nu există multe antologii care să cuprindă fragmen-

1 Sir Edwin Arnold (1832-1904) a fost profesor la Bombay, apoi ziarist; a tradus din sanscrită. The Light of Asia, or The Great Renunciation (Lumina Asiei, sau Marea renunţare, 1879) este un poem în versuri albe, în opt cărţi, având drept temă viaţa şi doctrina lui Gautama Buddha.

te de lungime considerabilă — una foar-te folositoare e cea întocmită de Charles Williams, care avea o deosebită înclinaţie pentru toate genurile de poeme lungi pe care nu le citeşte nimeni. Dar şi o antologie bună de poezii scurte poate da infor maţii valoroase despre poeţii a căror operă nu ne place. Şi tot aşa cum putem aprecia personal o anumită poezie pe care ceilalţi nu o consideră deloc importantă, tot astfel mă tem că suntem opaci la opera unui poet recunoscut ca foarte important sau a mai multora.

Următorul scop al antologiei poate fi atins numai dacă cel ce alege materialul posedă pe lângă cultură şi un gust deosebit. Există mulţi poeţi care au fost, în general, mono toni, dar care au avut sclipiri câteoda-tă. Cei mai mulţi dintre noi nu avem timp să citim în întregime operele poe ţilor monotoni iluştri şi buni, mai ales ale acelora din altă perioadă, pentru a descoperi singuri frag-mente care ne plac: şi nici nu ar merita oste-neala, chiar dacă am avea timp. Acum un secol şi mai bine, iubitorul de poezie devora fiecare carte a lui Tom Moore2, imediat după apariţie. Astăzi, cine a citit măcar Lalla Rookh în întregime? Southey era poet laureat, şi în consecinţă scria poeme epice. Cunosc o persoană căreia i-a fost citită în copilărie Thalaba, dacă nu Blestemul lui Kehama, şi păstrează ceva din aceeaşi afecţiune pe care o am eu pentru Lumina Asiei. Mă întreb câtă lume a citit Gebir, cu toate că Landor, autorul acelui lung şi respectabil poem, era un poet într-a devăr înzestrat. Şi totuşi există multe poeme lungi care par să fi fost mult citite la prima lor apariţie, dar pe care acum nu le mai citeşte nimeni, deşi bănuiesc că astăzi, când proza e aceea care suplineşte nevoia satisfăcută altădată de naraţiunile în versuri ale lui Scott şi Byron şi Moore, puţină lume citeşte un poem foarte lung, măcar îndată ce apare. De aceea antologiile şi volumele de selecţii sunt fo lositoare: pentru că nimeni nu are timp să citească totul şi pentru că există poeme care rămân numai parţial via bile. Antologia mai poate avea şi un alt scop pe

2 Thomas Moore (1779-1852), romantic minor, irlandez de origine, s-a bucurat la vremea sa de o mare popularitate. A fost bun prieten cu Byron, executorul său testamentar, i-a editat opera şi i-a scris biografia. Lalla Rookh reprezintă un ciclu de povestiri în versuri (gen foarte popular în vremea aceea, frecventat de Crabbe, Southey, Scott, Byron) pe teme orientale. Una din ele, Paradis şi Peri, constituie subiectul unui oratoriu de Schumann.

88pagina

eseu

care, în această ordine de idei, l-am putea omite. E vorba de com paraţie, de a putea urmări într-un spaţiu restrâns un rezu mat al evoluţiei poeziei, şi dacă putem învăţa anumite lucruri numai citind un poet în întregime, putem afla multe trecând de la un poet la altul. Trecând încoace şi încolo de la „border ballad”3 la o poezie lirică din epoca elizabetană, apoi la un poem liric de Blake sau Shelley şi la un monolog al lui Browning, înseamnă să dobândeşti expe-rienţe emoţionale şi subiecte pentru reflec-ţie, pe care concentrarea asupra unui singur poet nu le poate oferi. După cum plăcerea unei mese bune nu constă în cantitatea de mâncare ci în asortarea de lucruri bune, tot astfel pot fi gustate unele plăceri ale poeziei; şi mai multe poezii, foarte deosebite între ele, scrise de autori deosebiţi ca tempera-ment şi epocă, când sunt citite împreună contribuie fiecare la realizarea unei savori deosebite, fiecare cuvânt aducând ceva care lipseşte celorlalte. Pentru o astfel de satis-facţie avem nevoie de o antologie bună, şi mai avem nevoie de o anumită obişnuinţă în folosirea ei.

Mă voi întoarce acum la subiectul de la care veţi crede probabil că am divagat. Deşi în antologii nu sunt repre zentaţi numai poeţii minori, îi vom considera minori pe poeţii care sunt citiţi numai în antologii. Era nevoie să adaug aici un caveat, afirmând că fiecare cititor de poezie ar trebui să aibă câţiva poeţi minori, pe care el personal să-i considere demni să-i citească în întregime. Dar în afară de aceasta putem stabili mai multe tipuri de poeţi minori. Există, desigur, poeţi care au scris numai o singură poezie sau numai câteva; aparent, nu avem nici un motiv să depăşim antologia. Nu e cazul cu Arthur O’Shaughnessy4, al cărui poem care începe cu Noi facem muzică există în orice antologie cu poezii de la sfârşitul secolului XIX. La fel stau lucrurile, cel puţin pentru unii, dar nu pentru toţi, cu Ernest Dowson5

3 Multă vreme, balada a fost cea mai înfloritoare specie a poeziei populare engleze; baladele „de graniţă” (border) istorisesc isprăvile vitejeşti ale cavalerilor la graniţa dintre Scoţia şi Anglia, unde ciocnirile şi hărţuielile nu conteneau niciodată.4 Muzeograful Arthur William Edgar O’Shaughnessy (1844-1881) a publicat antum trei volume de poezii, dintre care numai primul (1870) s-a bucurat de succes.5 Ernest Christopher Dowson (1867-1900) a publicat printre altele (1896) un volum de poezii azi socotite dulcege, din care foarte cunoscută este Cynara.

sau John Davidson6. Dar numărul poeţilor despre care putem afirma cu siguranţă că numai una sau două din poeziile lor sunt citite de către toţi cititorii este în realitate foarte mic: e de aşteptat ca un poet care a compus un poem bun să scrie şi alte lucruri bune care merită să fie citite, cel puţin de câţiva. Lăsând la o parte pe aceşti câţiva, constatăm că încadrăm printre poeţii minori pe aceia care au scris numai poezii scurte. Dar vorbim câteodată şi despre Southey şi Landor şi încă mulţi alţi scriitori din secolele XVII şi XVIII ca despre poeţi minori, deşi ei ne-au lăsat poeme de proporţii monu-mentale, şi cred că în zilele noastre puţini, mai ales dintre tinerii cititori, l-ar numi poet minor pe Donne, chiar dacă n-ar fi scris nici-odată satire şi epistole, sau pe Blake, chiar dacă n-ar fi ajuns să-şi fi scris Cărţile profetice. Deci tre buie să considerăm ca poeţi minori, într-un sens, câţiva poeţi a căror faimă, aşa cum este ea, se datoreşte unor poeme foarte lungi, şi ca poeţi mari pe unii care au scris numai poezii scurte.

Pare simplu la prima vedere să ne referim la poeţii minori de epopei ca fiind de importanţă secundară, sau, şi mai brutal, ca fiind poeţi mari rataţi. Ei s-au ratat, desi-gur, în sensul că nimeni nu citeşte acum poemele lor mari; şi sunt de importanţă secundară în sensul că judecăm poemele mari cu mare exigenţă. Nu considerăm că o poezie merită osteneala de a fi citită dacă nu e, în genul ei, la fel de bună ca Regina zânelor, sau Paradisul pierdut, sau Don Juan, sau Hyperion, sau alte poeme de mare întindere care să fie de mâna întâia; totuşi am stabilit că anumite poeme secundare merită citite, cel puţin de unii. Observăm că nu putem împărţi pur şi simplu poeme-le de mare întin dere într-un mic număr de capodopere şi un mare număr de poeme neglijabile. Între poeme ca acelea amintite mai sus şi o operă ce poate fi socotită mino-ră, ca Lumina Asiei, există o mare varietate de poeme de grade de importanţă diferite, astfel încât nu putem trage o linie clară de demar caţie între mare şi minor. Ce putem spune despre Anotim purile lui Thomson şi Pe o temă propusă de Cowper7? Acestea sunt

6 John Davidson (1857-1909) a fost o figură proeminentă, mai ales în anii 90. A scris romane, piese şi poezii, fiind întâi romantic paseist, apoi satiric realist, în fine filozof profet. S-a sinucis, lăsând în urma sa poemul neterminat Dumnezeu şi Mammon.7 Acestea două sunt probabil cele mai valoroase poeme

89p a g i n a

eseu

poeme lungi pe care cel care nu e direct interesat de ele se mulţumeşte să le cunoas-că numai fragmen tar, dar nu pot admite că sunt poeme minore sau că orice parte a lor poate înlocui întregul. Şi ce să mai spunem des pre poemul d-nei Browning, Aurora Leigh8, pe care nu l-am citit niciodată sau acel lung poem de George Eliot9 al cărui nume nu mi-l amintesc?

Dacă avem dificultăţi în ceea ce pri-veşte separarea au torilor de poeme de mare întindere în poeţi mari şi minori, nu ne e mai uşor nici cu autorii de poeme scurte. Un caz foarte interesant îl constituie George Herbert. Cunoaştem cu toţii câteva din poeziile lui care apar des în antolo-gii, dar când citim poeziile sale complete, rămânem surprinşi constatând că multe sunt la fel de bune ca cele din anto logii. Şi Templul e mai mult decât un număr de poezii re ligioase scrise de acelaşi autor; este, după cum sugerează şi titlul, o carte construită după un plan; şi dacă ajungem să cunoaştem mai bine poeziile lui Herbert, descoperim că de la întreaga carte dobân-dim ceva mai mult decât din suma părţilor sale componente. Ceea ce la început dădea impresia unei succesiuni de poezii lirice frumoase dar inde pendente, ni se relevă ca o meditaţie religioasă continuă, bazată pe un cadru intelectual, şi cartea în întregime ne dezvăluie spiritul evlaviei anglicane din prima jumătate a secolului XVII. Mai mult, ajungem să-l înţelegem mai bine pe Herbert, şi ne simţim răsplătiţi pentru osteneală dacă cunoaştem ceva din teolo-gii englezi din timpul lui, dacă ştim ceva despre misticii englezi din secolul XIV şi dacă ştim ceva despre alţi scriitori contem-porani lui — Donne, Vaughan şi Traherne

de lungă întindere în secolul lor, primul publicat în 1726-1730, celălalt (titlu original: The Task) scris în 1785 de Cowper, când prietena şi protectoarea sa, Lady Austen, i-a propus ca temă canapeaua; el a dezvoltat subiectul transformându-l într-o minuţioasă laudă a vieţii modeste şi morale, a seninătăţii şi dreptăţii.8 Cel mai lung poem de Elizabeth Barrett Browning, de fapt un mic roman în vers alb, publicat în 1856; este autobiografia personajului principal, presărată cu părerile sociale, literare, etice ale autoarei.9 George Eliot rămâne, desigur, prin romanele ei realiste. The Spanish Gipsy (Ţiganul spaniol, 1868), este singurul ei poem dramatic, scris ca urmare a unei vizite în Spania cu un an înainte. De altfel, perioada 1867-1870 este singura din viaţa ei când a scris poezii (Armgart, Agatha etc.).

—, şi ajungem să stabilim o legătură dintre ei prin originea şi mediul lor galez şi, în sfârşit, aflăm ceva despre Herbert compa-rând devoţiunea tipic anglicană pe care o exprimă el cu sentimentul religios mai continental şi romano-catolic al contem-poranului său Richard Crasnaw. Şi astfel, până la urmă, cel puţin eu nu pot admite că Herbert poate fi numit poet minor, pen-tru că, gândindu-mă la el, nu-mi amintesc numai câteva poeme preferate, ci întreaga lui operă.

Să comparăm acum pe Herbert cu alţi doi poeţi, unul dintre ei ceva mai în vârstă decât el şi celălalt din gene raţia anterioară, dar amândoi foarte distinşi autori de poe zii lirice. Şi poeziile lui Robert Herrick, pastor anglican şi el, dar om de un temperament foarte deosebit, sugerează prezenţa unifi-catoare a unei personalităţi, şi ajungem să cunoaştem mai bine această personalita-te citindu-i toate poeziile, şi făcând acest lucru ne vom bucura mai mult de cele care ne plac mai mult. Dar în primul rând nu există în poeziile lui Herrick un asemenea scop deliberat şi con tinuu; el e mai degrabă omul simplu şi natural care îşi scrie poezi-ile când îi vine inspiraţia; în al doilea rând, personalitatea care se exprimă e mai puţin neobişnuită — de fapt tocmai această tră-sătură dă farmecul poemelor sale. Relativ,

90pagina

eseuobţinem mult mai mult de la el dintr-o poezie decât de la Herbert dintr-o poezie; şi totuşi există ceva mai mult în întreg decât în părţile lui. Să discutăm apoi despre Thomas Campion10, autor de cântece din epoca elizabetană. Aş spune că în limitele lui nu a existat în toată poezia engleză un meşteşugar mai desăvârşit decât Campion. Sunt de acord că pentru a-i înţelege poe-mele în întregime trebuie să cunoşti anu-mite lucruri: Campion era muzician şi scria cântece pentru a fi cântate. Vom aprecia mai bine poeziile lui, ştiind câte ceva des-pre muzica din timpul Tudorilor şi despre instrumentele pentru care a fost scrisă; ne vor place cu atât mai mult dacă apreciem această mu zică; şi vrem nu numai să le citim, dar să le auzim cântate, şi anume după aranjamentul lui Campion. Dar nu avem atâta nevoie de toate acestea, ca în cazul lui G. Herbert, pentru a-l înţelege mai bine şi a-l aprecia mai mult; nu trebuie să ne ostenim să aflăm ce a gândit, sau ce cărţi citise, ori mediul, originea şi trăsă-turile personalităţii lui. Singurul lucru de care avem nevoie e atmosfera elizabetană. Trecând de la poeziile incluse în antologii la toată opera sa, nu obţinem decât plăcere repetată, satisfacţia în faţa noilor frumuseţi şi noilor variaţii tehnice, şi nu o impresie de ansamblu. Nu putem spune despre el că întregul valo rează mai mult decât însuma-rea părţilor lui.

Nu susţin nici că această experienţă —pe care, în orice caz, fiecare trebuie s-o facă numai pentru sine însuşi, cu rezultate diferite —, dacă întregul reprezintă mai mult decât părţile adunate, este un criteriu convenabil pentru a distinge între un poet mare şi unul minor. Nimic nu e chiar atât de simplu; şi cu toate că nu simţim, după ce l-am citit pe Campion, că îl cunoaştem pe Campion omul, cum simţim după ce-l citim pe Herrick, din alte motive, şi anume pentru că el este un meşteşugar cu mult mai remar-cabil, eu însumi l-aş socoti pe Campion un poet mai im portant decât Herrick, deşi cu mult sub Herbert. Vreau numai să afirm că o operă compusă dintr-un număr de poezii scurte, chiar din poeme care, luate sepa-rat, ne apar destul de neînsemnate, poate să fie, dacă posedă o unitate a organizării subiacente, echivalentul unui poem vast de prim ordin, atunci când avem să stabilim dreptul autorului la rangul de mare poet. 10 Vezi T.S. Eliot, Vezi T.S. Eliot, Muzica poeziei, n. 5.

Acest drept poate fi, desigur, sta bilit de către un singur poem lung, şi când acest poem e destul de bun, când are unitatea şi varietatea necesară, nu mai avem nevoie să cunoaştem, ori dacă cunoaştem nu mai trebuie să apreciem, în mod deosebit, cele-lalte opere ale poetului. L-aş considera pe Samuel Johnson drept un poet mare după o singură dovadă, Deşertăciunea dorinţelor omeneşti, şi pe Goldsmith numai după Satul părăsit.

Se pare că am ajuns da concluzia pro-vizorie că, indi ferent de ce e un poet minor, un poet mare este acela a cărui operă trebu-ie s-o citim în întregime, pentru a aprecia pe deplin orice parte a ei: dar am adăugat o precizare acestei afirmaţii extreme, admi-ţând orice poet care a scris fie şi un singur poem care combină destulă varietate în unitate. Dar sunt, desigur, foarte puţini poeţi englezi despre ale căror opere se poate spune cu certitudine că trebuie citite în întregime. Shakespeare, bineînţeles, şi Milton; cât despre Milton, se poate arăta că cele câteva poeme lungi, Paradisul pierdut, Paradisul recîştigat şi Samson Agonistes, nu numai că trebuie citite în întregime pentru valoarea proprie — trebuie să le citim pe toate, cum tre buie să citim toate piesele lui Shakespeare, pentru a înţe lege mai bine pe fiecare dintre ele; şi dacă nu citim şi sone-tele lui Shakespeare sau poeziile mai mici ale lui Mil ton, lipseşte ceva din aprecierea noastră a ceea ce am citit. Însă poeţii pentru care putem pretinde un asemenea efort sunt extrem de puţini. Poţi să te descurci bine în viaţă şi fără să citeşti toate poeziile din faza finală a lui Browning ori Swinburne; n-aş putea să spun cu siguranţă că Pope sau Dryden trebuie citiţi în întregime; şi în orice caz nu afirm că nu există anumite părţi ale Preludiului sau Excursiei11 care nu pot fi sărite. Foarte puţini oameni îşi dedi-că timpul lecturii primelor poeme de mare întindere ale lui Shelley, Revolta Islamului şi Regina Mab, deşi no tele la ultimul poem merită neapărat să fie citite. Astfel spunem că un poet major este un poet a cărui operă tre buie să o citim în mare parte, dar nu nea-părat toată. Şi pe lângă întrebarea: „opera

11 Wordsworth intenţiona să scrie capodopera vieţii lui Wordsworth intenţiona să scrie capodopera vieţii lui sub forma unui uriaş poem în trei părţi, Sihastrul, despre om, natură şi viaţă. Dar nu a scris din el decât partea mediană (Excursia, în 9 cărţi) şi Preludiul, în 14 cărţi, în care descrie cum impulsurile naturii şi spiritului au plăsmuit personalitatea poetului.

91p a g i n a

eseu

căror poeţi merită să fie citită în întregime?” trebuie să ne întrebăm şi: „opera căror poeţi merită să fie citită de mine în întregime?” Prima întrebare implică perfecţionarea con-tinuă a gustului nostru. A doua întrebare reclamă o deplină sinceritate în privinţa gustului nostru. Deci, pe de o parte, n-are nici un rost să citeşti conştiincios opera lui Shakespeare sau Milton din scoarţă în scoarţă, dacă nu dai peste ceva care îţi place de la prima vedere. Numai această plăcere imediată poate justifica fie efortul de a citi toată opera, fie speranţa unui câştig după citirea ei, şi pot exista şi trebuie să exis-te — cum am mai spus de altfel — câţiva poeţi care au destulă importanţă pentru tine, pentru a le citi toată opera, cu toate că nu au aceeaşi valoare pentru majoritatea celorlalţi. Şi acest gen de satisfacţie nu ţine numai de un stadiu în dezvoltarea gustului propriu, care va fi depăşit, dar poate indica şi o afinitate între cititor şi un anumit autor, care va dura toată viaţa. Ba chiar se poate ca el să fie înzestrat în mod deosebit pentru a aprecia un poet pe care foarte puţini sunt în stare să-l guste.

Aş putea spune că există o anumită permanenţă privind comparativa impor-tanţă şi valoare a poeţilor noştri, deşi sunt foarte puţini aceia care se bucură de o apreciere constantă de la o generaţie la alta. Nici o reputaţie poetică nu rămâne pe loc: e o bursă în continuă fluctuaţie. Există nume foarte mari care fluctuează, ca să ne exprimăm ast fel, între un număr limitat de puncte: dacă Milton s-a ridicat astăzi la cota de bursă 104 şi va coborî mâine la 971/4, nu are nici o importanţă. Reputaţiile altor poeţi, ca Donne şi Tennyson, au variat mai mult, astfel că trebuie să-i apreciem după o medie făcută pe un interval lung; şi iarăşi cota altora este foarte constantă, reprezentând to tuşi o investiţie avantajoasă la preţul respectiv. Alţi poeţi sunt investiţii avantajoase pentru anumite persoane, deşi nu au nici un preţ pe piaţă şi stocul poate fi nevandabil. Mă tem că în această situaţie, comparaţia cu bursa nu mai e aplicabilă. Dar cu toate că există un ideal obiectiv al gustului poetic clasic, nici un cititor nu poate şi nu trebuie să se rezume cu totul la clasici. Desigur, există unii poeţi pe care i-au apreciat atâtea generaţii de oameni inteli-genţi, sensibili şi culţi, încât (dacă ne place cât de cât poezia) merită să facem efortul să descoperim de ce i-au apreciat acei oameni,

şi dacă n-o să ne placă şi nouă. Printre poe-ţii mai mici există neapărat unii despre care putem prelua cu destulă certitudine, după ce am făcut o probă, opinia comună că sunt suficient reprezentaţi prin două sau trei poezii: pentru că, după cum am mai spus, nimeni nu are timp să descopere totul sin-gur, şi trebuie să acceptăm anumite lucruri cu garanţia altora. Totuşi, ma joritatea poeţi-lor mai mici — a acelora care şi-au păstrat o anume faimă — e formată din poeţi despre care fiecare cititor de poezie trebuie să ştie câte ceva, şi numai din foarte puţini pe care îi vor cunoaşte bine toţi cititorii. Anu miţi poeţi ne atrag datorită unei afinităţi specifi-ce a per sonalităţii noastre; alţii ne plac din cauza subiectului, alţii din cauza unei cali-tăţi anume, ironie, patos. Când vorbim des-pre Poezie cu majusculă, ne gândim numai la emoţiile cele mai intense sau la versurile tulburătoare: şi totuşi sunt multe ferestre în poezie care nu sunt deloc tulburătoare, care nu se deschid spre valurile primejdioase ale mării, şi cu toate acestea sunt ferestre foarte bune. Cred că George Crabbe12 era 12 George Crabbe (1754-1832) este, în plină înflorire George Crabbe (1754-1832) este, în plină înflorire romantică, un clasicist. Operele lui sunt nuvele în versuri, de un remarcabil realism, uneori dramatic, mai adesea sec sau plat.

92pagina

eseu

un poet foarte bun, dar nu îl consider tul-burător: dacă îţi plac relatările realiste ale vieţii unui sat din Suffolk de acum 120 de ani, în versuri atât de bine scrise, încât te conving că acelaşi lucru nu pu tea fi spus în proză, îl vei aprecia pe Crabbe. Crabbe este un poet pe care, dacă vrei să îl citeşti, trebu-ie să îl citeşti în porţii mari; dacă îl găseşti neinteresant, arunci o pri vire şi treci mai departe. Dar merită să ştii de existenţa lui, în cazul că ţi-ar place, precum şi pentru că îţi va spune ceva despre persoanele cărora le place.

Jaloanele principale pe care am încer-cat să le stabilesc sunt după mine acestea. Deosebirea dintre poeţii mari şi minori n-are nici o legătură cu faptul că au scris poeme lungi sau numai poezii scurte — deşi poe-ţii cei mai mari, care sunt puţini la număr, au avut întotdeauna ceva de spus care se putea exprima numai într-un poem lung. Semnificativ este dacă cunoaşterea întregii opere sau a unei părţi foarte mari din ea te duce, mulţumită înţelegerii mai profunde, la o apreciere mai bună a fiecărei poezii în parte. Aceasta implică o unitate semnifi-cativă a întregii opere. Nu poţi explica în cuvinte această înţelegere crescândă. N-aş putea spune de ce cred că înţeleg şi îmi place Comus mai mult pentru că am citit Paradisul pierdut, sau Paradisul regăsit mai mult pentru că am citit Samson Agonistes, dar sunt absolut convins de aceasta. Nu

pot spume de ce, cunoscând o persoană din mai multe circumstanţe diferite şi obser-vîndu-i comportarea în mai multe împre-jurări, simt că-i înţeleg mai bine atitudinea într-o situaţie anumită; şi noi credem că o persoană e o entitate, oricât de inconsec-ventă i-ar fi comportarea, şi cunoaşterea ei de-a lungul unei perioade de timp o face mai uşor de înţeles. În sfârşit, am limitat această discriminare obiectivă între poeţii majori şi minori lăsând, în pante, hotărâ-rea pe seama fiecărui cititor. Şi nici măcar pentru doi cititori un mare poet nu va avea chiar acelaşi înţeles, oricât ar fi ei de acord în privinţa virtuţilor sale; este cu atât mai probabil că nu se vor găsi nici doi cititori care să apre cieze ierarhia poeziei engleze în exact acelaşi fel. Astfel încât, dacă luăm doi cititori la fel de competenţi, un anume poet poate fi de importanţă majoră pentru unul şi minoră pentru celălalt.

Trebuie să formulăm o reflecţie fina-lă cu privire la poe zia contemporană. De multe ori criticii afirmă cu deplină cer-titudine, la primul lor contact cu opera unui poet nou, că e o poezie „mare” sau „minoră”. Lăsând la o parte posi bilitatea că ceea ce criticul laudă sau clasifică poate să nu fie deloc poezie (pentru că poţi să spui câteodată: „Dacă ar fi poezie, ar fi poezie mare — dar nu este”), nu cred că e prudent să iei o hotărâre cu atâta repeziciune. Tot ce aş îndrăzni să afirm despre opera orică-rui poet în viaţă, când fac cunoştinţă cu ea pentru întâia dată, este că reprezintă poezie adevărată sau nu. Are acest poet de spus un lucru oarecum diferit de ce s-a spus înaintea lui, şi a descoperit nu numai un mod deosebit de a-l exprima, dar acel mod diferit de exprimare prin care dă o formă dife renţei a ceea ce are el de spus? Şi chiar atunci când fac această afirmaţie, ştiu că-mi iau probabil un risc. Pot fi impresionat de ceea ce încearcă să spună şi să trec cu vede-rea faptul că nu şi-a descoperit modul pro-priu de exprimare; ori noul fel de exprima-re care dă la început impresia că autorul are ceva personal de spus poate fi până la urmă o înşelăciune sau un manierism ce ascunde o vi ziune cu totul convenţională. Pentru oricine citeşte ca mine multe manuscrise de scriitori de ale căror opere nu a auzit înainte, capcanele sunt şi mai periculoase; căci o serie de poezii pot fi într-atât supe-rioare celor pe care le citisem înainte, încât pot greşit considera sentimentul meu de

93p a g i n a

eseu

uşu rare drept dovada unui talent deosebit. Mulţi se mulţumesc să răsfoiască antologi-ile — şi chiar dacă sunt impresionaţi de o poezie, pot să nu-şi dea seama; sau dacă îşi dau seama, să nu reţină numele autorului — ori să aştepte până când devine evident că un poet, după ce şi-a publicat mai multe volume (aceasta e în sine o garanţie), a fost acceptat de critici (şi nu ne impresionează cel mai mult ceea ce spun criticii despre un poet, ci în special referirile la acest poet când scriu despre vreun altul).

Prima metodă nu ne duce prea depar-te, iar a doua nu e prea sigură. Pentru că neîndoielnic suntem cu toţii gata să luăm apărarea epocii noastre. Ne place să simţim că epoca noastră e în stare să producă o artă mare — mai mult pentru că avem o bănuia-lă secretă că nu e în stare; şi simţim vag că dacă am crede că putem avea un poet mare, aceasta ne-ar linişti şi ne-ar reda încrederea în noi. Aceasta e o dorinţă patetică, dar deranjează şi raţionamentul critic, pentru că ne grăbim să credem că cineva e poet mare, şi de fapt nu e; sau putem pe nedrept deprecia un poet bun, pentru că nu e mare. Iar în ce priveşte pe contemporani, nu tre-buie să ne tot întrebăm dacă sunt mari sau nu; trebuie să punem o singură întrebare: dacă sunt autentici? şi să lăsăm întrebarea dacă sunt mari singurului tribunal care poate hotărî: timpul.

În zilele noastre avem, de fapt, un public considerabil de poezie contempora-nă; în ceea ce priveşte poezia con temporană, avem poate mai multă curiozitate şi mai multe perspective decât cu o generaţie în urmă. Există pe de o parte pericolul de a se forma un public de cititori care nu va şti nimic despre poeţii, să spunem, dinaintea lui Gerard Manley Hopkins, şi care nu va avea baza necesară unei aprecieri critice. Mai există pericolul ca lumea să aştepte să citească un poet până când reputaţia lui e stabilită; şi neliniştea pentru cei din branşa noastră, că după ce altă generaţie şi-a ales poeţii, noi care suntem încă contempo rani nu vom mai fi citiţi. Pericolul este dublu pentru citi tor: că nu va citi niciodată ceva (foarte proaspăt şi că nu va reveni niciodată la cele rămase mereu proaspete.

Deci trebuie să respectăm o anumi-tă proporţie între lectura poeziei vechi şi moderne. N-aş avea încredere în gustul cuiva care n-a citit niciodată poezie con-temporană, şi cu siguranţă n-aş putea avea

încredere în gustul cuiva care n-a citit nici-odată nimic altceva. Dar chiar mulţi din-tre aceia care citesc poezie contemporană pierd plăcerea şi beneficiul de a descoperi ceva ei înşişi. Când citeşti poe zie nouă, poezia cuiva al cărui nume nu e încă foarte cu noscut, a cuiva pe care critica nu l-a cata-logat, îţi exerciţi, sau ar trebui să-ţi exerciţi gustul tău propriu. Pe altcineva nu te poţi bizui. Problema nu este, cum cred mulţi cititori, de a încerca să apreciezi ceea ce nu-ţi place, lăsându-ţi în acelaşi timp sensi-bilitatea să reacţioneze natural. Eu însumi cred că e destul de dificil: când citeşti un poet nou, încercând deliberat să ajungi la o concluzie, acest scop se poate interpune şi poate întuneca corectitudinea sensibilităţii. E dificil să îţi pui două întrebări deodată: „Este el bun, indiferent dacă îmi place sau nu?” şi „Îmi place?”, şi cred că cel mai bun test este revenirea neaşteptată în minte a vreunui vers, unei imagini sau expresii dintr-o poezie nouă. Şi mai cred că e util să arunc o privire peste noile poezii din revis-tele de poezie şi selecţiile din poeţii tineri ale antologiilor de poezie contemporană, pentru că citindu-le nu mai sunt torturat veşnic de întrebarea: „Trebuie să public aceste poezii?” Cred că acelaşi lucru se întâmplă atunci când merg la o primă audi-ţie de muzică modernă sau la vernisajul unei expoziţii, şi anume prefer să mă duc singur. Fiind singur, nu sunt obligat să-mi exprim ime diat părerea faţă de nimeni. Nu că aş avea nevoie de timp pentru a mă hotă-rî: am nevoie de timp ca să-mi dau seama cu adevărat de ceea ce am simţit în acel moment. Acel sentiment nu este o judeca-tă privind valoarea sau importanţa: este conştiinţa autenticităţii. Prin urmare, ci tind un poet contemporan, nu ne interesează dacă este un poet „mare” sau „minor”. Dar dacă citim o poezie la care vibrăm, vom simţi dorinţa să citim mai mult din acelaşi autor; şi când am citit destul, trebuie să fim capabili să răspundem la întrebarea: „Este aceasta pur şi simplu o repetiţie a aceluiaşi lucru?” — cu alte cuvinte, este acelaşi lucru sau altceva, fără un plus de semnificaţie, sau exista totuşi o legătură între poezii care ne face să vedem ceva mai mult în fiecare din ele? Tocmai de aceea, cu aceleaşi rezer-ve pe care le-am făcut şi în privinţa poeţilor din trecut, trebuie să citim nu numai poezii separat, aşa cum le găsim în antologii, ci opera poetului în întregime.

94pagina

meridianele prozei

Mormăie amândoi cuvinte nedesluşi-te. Pieptul îi e acum complet dezgolit, iar cei doi sâni întunecaţi sunt subliniaţi de două umbre estompate în formă de semi-lună sau de pa ranteze orizontale, şi ele de un negru albăs trui, încearcă să o culce pe spate. Bariera de care se sprijină scârţâie la fiecare mişcare a lor. Se agaţă cu mâna ei crispată de bară. Nu mai simte săgetătura din deget. Gâfâie. Spune cu o voce întretă-iată Te rog te rog nu aici iarba e udă e plină de rouă. Spune da da şi eu dar nu aici şi eu dragul meu dar iar iarba. Broaştele orăcăie fără întrerupere. Apare ceva întunecat, se imobilizează, se dă înapoi, se imobilizează iarăşi, pe jumătate ascuns de frunziş acolo unde începe drumul care ocoleşte capătul pădurii, iar inima trăgătorului bate dintr-o dată cu o cadenţă mai rapidă în vreme ce degetul său arătător se contractă pe tră-gaci. Cu lumina venită din spate e greu să deslu şeşti de la distanţa aceasta natura exactă a formei ce acum e neclintită. După o vreme se desprinde totuşi din frunziş şi pe măsură ce se apropie cu o înceti-neală prudentă se precizează puţin câte puţin silueta unui motociclist ce conduce o motocicletă cu ataş. Trăgă torul reglează direcţia armei în aşa fel încât în crestătura înălţătorului motocicleta apare chiar dea-supra cătării, atingând-o. Poate să-l vadă acum şi pe pasagerul din ataşul care are fixată o armă. Vehiculul continuă să înain-teze cu încetineală, oprindu-se din când în când, pornind iarăşi pe drumul mărginit de epave. Cu infirme rotaţii ale manşonului crăcanei pe care o deplasează puţin, trăgă-torul continuă să îl urmărească, ţinându-l tot în vârful cătă rii. Motocicleta se apropie de limita de umbră proiectată de vârfurile

copacilor din pădure, puţin în faţa auto-mobilului părăsit. În pieptul trăgătorului izbiturile se fac din ce în ce mai puternice. Pe neaşteptate, fie că a zărit vreo mişcare, vreo lucire de armă, fie că i-a apă rut din-tr-odată baricada de pe pod ascunsă până acum de curbura drumului, motociclistul face brusc cale întoarsă îndepărtându-se cu toată viteza. Concomitent cu zgomotul mo torului ambalat, trăgătorul aude vocea încăr cătorului care-i strigă Hai buleşte-l fir-ar el a’dracului c-o şterge a, voce brusc aco-perită de zgomotul asurzitor al rafalei ce-l zgâlţâie pe puşcaşul-mitralior în vreme ce cartuşele ejectate cad în cascadă pe masă şi pe jos. Motocicleta se îndepărtează cu vite-ză pe drum şi dispare după colţul înaintat al pădurii. Pa tul armei încetează să mai tre-salte în umărul trăgătorului, iar în liniştea ce revine se poate auzi respiraţia acestuia mai accelerată ca şi aceea a încărcătorului. Un miros greu de ulei ars se răspândeşte din armă. Trăgătorul spune nenorocitul dracului. După o vreme muşchii i se des-tind dar corpul continuă să-i fie străbătut de un tremur uşor. Puţin după aceea aude zgomot de cizme şi zornăit de pinteni ce se apropie şi o voce autoritară spune venind de deasupra lui cine a tras s-a tras de aici?

Zidarul cel tânăr loveşte uşor coaja oului fiert de muchea ultimei cărămizi din-tre cele pe care le-a pus una peste cealaltă spre a închipui o masă. Mişcările îi sunt întovărăşite de un zgomot uşor de calcar sfărâmat. Când s-a crăpat îndeajuns, înde-părtează cu unghia fragmentele de coajă dintre care unele se desprind în plăci mari concave, în vreme ce altele se fărâmiţează nemaifiind ţinute laolaltă decât de o fină membrană elastică. Resturile cad pe foaia

ŞARJALUI

REICHSHOFFEN

Claude SIMON

95p a g i n a

ruptă din ziar ce-i slujeşte de faţă de masă, câteodată pe dos, alteori alcătuind mici cupole turtite cu marginile dantelate, de un trandafiriu pal de somon presărat pe alo-curi cu puncte roşcate. Sfârşeşte de înlătu-rat cu grijă ultimele fragmente ce mai aderă de oul acum îl ţine în mâna stingă, pe ver-ticală, cu capătul mai mare sprijinit pe degetele făcute căuş. Suprafaţa netedă a oului străluceşte cu o sclipire albăstrie şi reflectă dreptunghiul ferestrei pe care-l alungeşte şi îl rotunjeşte pe flancul său bombat. De fapt, la o lectură mai puţin pre-cisă, invizibilă dar prezentă cu toate aces-tea pe curbura netedă, imaginea virtuală a încăperii (tavanul, zidurile, pardoseala) ajunge să se compună, înglobînd molozul, uneltele, schelăria şi pe cei doi ocupanţi într-un soi de microcosm ovular al cărui cen tru ar condensa întregul univers. Zidarul cel tânăr sărează vârful oului pe care-l retează cu dinţii. Partea de sus a imaginii virtuale a ferestrei a dispărut. Convergând ca pe pereţii unui dom amputat de cupolă, reflexele ştir bite încercuiesc acum un crater al cărui centru galben e alcătuit dintr-o materie granuloasă şi opacă de parcă mul-ţimea imaginilor atrase şi care pătrund prin suprafaţa lucioasă ajung să se precipi-te, să se concaseze într-un nucleu dur, înce-put şi sfârşit totodată, a cărui culoare în acelaşi timp vegetală şi solară e brusc reve-lată de lumină. În carnea inelului alb elastic ce face ocolul gălbenuşului se poate vedea urma striată a dinţilor. Încearcă să o răs-toarne pe o parte. Caprele schelăriei scârţi-ie la fiecare mişcare a lor. Ea se sprijină agăţându-se cu o mână de una din scându-rile aspre pline de steluţe de ipsos. Latura scândurii e plină de aşchii. Nu le simte. Gâfâie, zice da şi eu dar nu aici e plin de moloz. Marginea scândurii îi intră în spate în dreptul omopla ţilor. Alunecă şi se agaţă de unul din picioa rele caprei. Hainele, mâi-nile, părul ce le iese de sub şepci, feţele şi până şi genele celor doi zidari sunt albite de praf. Cel mai în vârstă se scobeşte înde-lung în dinţi cu vârful bricea gului şi scuipă apoi drept înainte minuscule parcele de alimente. Tovarăşul lui deşurubează capa-cul unui termos, scutură ca să-l usuce paharul de plastic portocaliu şi îl umple cu cafea aburindă. Cel în vârstă a terminat cu scobitul şi îşi răsuceşte o ţigară. Firicele de tutun brun cad de pe foiţa îndoită în diedru pe care face o grămăjoară cu degetul său mare a cărui unghie e ruptă, lată şi plată,

ti vită cu negru. Îşi trece limba înainte şi înapoi pe marginea cu lipici a hârtiei şi o îndoaie. Partea umezită cu salivă devine cenuşie. Ţi gara are forma unui cilindru tur-tit, cu burţi, plin de umflături şi semănat în partea umedă cu riduri fine piezişe unde hârtia mai groasă se desprinde mai lumi-noasă pe fondul cenuşiu, aproape transpa-rent, şi prin care se pot des luşi formele firelor de tutun. Muncitorul cel tânăr spune n-ai un pahar? Celălalt spune nu da’ poţi să-mi pui în capacu’ de la termos. Îşi beau cafeaua fierbinte cu sorbituri mici. Aerul ce trece printre buzele abia întredeschise şuie-ră împreună cu lichidul producând un zgo-mot de supt. Locotenentul repetă cine a tras de aici s-a ce v-a apucat v-am. Trăgătorul se răsuceşte uşor pe o parte şi se sprijină în co tul drept. Şi el şi încărcătorul întorc capul spre noul venit şi rămân aşa amîndoi, res-pirând pu ţin cam prea repede, cu degetele şi braţele străbătute de o imperceptibilă tresărire. Gra datul este şi el foarte tânăr. Cu toate acestea, spre deosebire de ceilalţi doi cavalerişti, ţi nuta şi încălţămintea îi sunt curate şi s-a ras de curând, ceea ce îi dă în ciuda oboselii ce i se citeşte pe chip o înfăţişare aproape de copil. Cureaua căştii strânsă sub bărbie îl face să semene cu un şcolar ce se joacă de-a răz boiul. Se strădu-ieşte în mod vizibil să-şi stăpânească ori măcar să-ţi ascundă propria nervozitate şi se chinuieşte să vorbească pe un ton autori-tar şi totodată calm, dar nu face decât să repete v-am spus căpitanu’ dădusem ordin să nu. Cei doi cavalerişti, dintre care unul e lungit şi sprijinit într-un cot iar celălalt s-a ridicat în picioare, îl privesc fără să răs-pundă. Pentru a-şi ascunde stânjeneala şi propria tulburare înşfacă binoclul ce-i atâr-nă pe piept. Roaba se cutremură când roata cade de pe capătul scândurii înclinate pusă peste două trepte de la intrare. Zidarul cel tânăr efectuează o mişcare de întoarcere şi răstoarnă conţinutul roabei lângă perete, unde se ridică deja o grămadă de moloz. Curtea e pavată cu mici pietre ovale inegale puse una lângă cealaltă, înverzite uneori de muşchi. Grămada de moloz formează lângă perete un semicon evazat a cărui bază atin-ge într-o parte rădăcina unui dafin, cu frunzele întunecate şi creţe. Un alt dafin, cu frunze prelungi şi as cuţite de un verde-ce-nuşiu, cu ciorchini de flori trandafirii, creş-te lângă peretele opus, iar o viţă acoperă curtea cu un soi de tavan vegetal festonat. Soarele care apune luminează din spate o

meridianele prozei

96pagina

pânză de păianjen ce desenează pe fondul întunecat al dafinului o reţea deasă de fine poligoane concentrice şi strălucitoare. Noul transport de moloz acoperă pata încă umedă ce sapă o adâncitură în formă de ghi tară alungită continuată de un şirag de pete mai mici în ordine descrescătoare lăsate de urina celuilalt muncitor. Cocoţată la soare pe un coş de pe casă, o pasăre minusculă scoate pe o singură notă un stri-găt ascuţit, sfâşietor prin atâta repetiţie. Deodată bărbatul spune. Atunci aşa şi întorcând-o cu brutalitate o aple că în faţă peste barieră. Cu mâna stângă o apasă pe spate în vreme ce mâna dreaptă îi ridică fusta deasupra şoldurilor. Ea spune Nu a nu eu. Apasă şi mai tare, cu toată greuta tea, între omoplaţi, spatele orizontal. Se aude un zgomot de mătase sfâşiată. Sub arcul for mat de cutele îngrămădite ale ţesăturii de culoare închisă fesele foarte albe alcătu-iesc o pată luminoasă împărţită în două de o linie închisă, ştearsă, de un albastru negricios. Cu mâna dreaptă bărbatul îşi ţine baza membru lui pe care îl împinge prin părul creţ şi ud. Cu braţele îndoite peste traversă, cu faţa vârâtă în învolbura-rea pânzei, pe jumătate sufo cată, femeia lasă să se audă un geamăt pre lung. Locotenentul inspectează îndelung cu bino-clul liziera şi extremitatea pădurii unde nimic nu mai mişcă şi, coborându-l uşor, ur măreşte linia drumului ce se îndreaptă

spre pod. În lentilele duble alunecă de jos în sus deformându-se după curbura lor valizele sparte, cârpele, cum să zic: epave-le, rămăşiţele părăsite şi răspândite pe drum şi de-a lungul marginilor lui. Puţin în spatele maşinii aple cate în şanţ se află o grămăjoară de stofă nea gră, ca o formă omenească chircită şi culcată pe spate. Ies totuşi din ea două beţe slabe ce desenează un V şi care ar putea fi nişte pi cioare. Locotenentul poate să vadă de portierele rămase deschise ale automobilului. Prin una iese o lungă fâşie (un cearşaf rupt?) de pânză albă. Sticla unui far e spartă, iar bri-zul are şi el o gaură în formă de stea da torată unei lovituri. Braţele neregulate ale stelei se întind ca nişte tentacule, unele şer puitoare, şi lucesc, argintii, în soarele ce lu minează geamul din spate. Binoclul con-tinuă să coboare şi maşina e acum pe jumă-tate ascunsă de culmea ţepoasă a grămezii de lu cruri eteroclite de pe pod. Locotenentul răsuceşte moleta binoclului şi potriveşte distanţa. Poate să vadă parapetul, muşchiul şi petele de licheni gălbui de pe pietre, bolta rotunjită a arcului. Râuşorul e mărgi-nit de buruieni înalte şi de stuf prin care vede apa pe care nici un curent nu pare să o însufleţească, su prafaţa nefiindu-i par-cursă decât de riduri minuscule şi paralele pe care uşoara briză de seară ce abia îndoa-ie stuful le împinge încet de la dreapta spre stânga. Pe bolta arcului soarele reflectat în apă face să joace o împle titură de vene luminoase ce se destramă spre a se alcătui din nou, fără încetare. Pe pajişte, vaca moartă îşi înalţă spre cer cele patru pi cioare ţepene ca nişte ţăruşi. Burta, între gul, corp îi sunt umflate gata să plesnească, precum o jucărie gonflabilă. Nu se vede nici un fel de rană, dar binoclul e destul de puter nic pentru a putea fi desluşit norul de muşte mari ce se aşază, se înalţă, zboară deasupra şi se reaşează pe corp, unele dintre ele pătrunzând în nările cu pielea fină şi tran-dafirie. Nu le poate auzi bâzâitul. Şi în jurul formei negre chircite pe drum zboară muşte. Acum băr batul doar se sprijină cu mâna pe şalele ti nerei femei pe care o sileş-te să şi le cabreze. Se încordează şi se apro-pie de el. Îi simte car nea mătăsoasă şi fier-binte cuprinzându-i mă dularul. Mişcându-şi în tăcere masa enormă, una din vacile în picioare începe să meargă. Punându-şi fără zgomot una după cealaltă co pitele în iarba neagră înaintează încet de-a lungul gardu-lui şi se apropie de barieră. Ex tremitatea R

ob M

ulho

llan,

Mirr

od S

culp

ture

smeridianele prozei

97p a g i n a

congestionată, umflată ca o pru nă, a mădu-larului alunecă printre cutele moi şi calde ale mucoaselor pe care le împinge în lături. Fesele au tresăriri uşoare. Ca şi cum s-ar mişca într-un univers ireal, lipsit de sunete, vaca îşi continuă drumul de-a lungul gar-dului. Ţinându-şi în continuare cu mâna baza mădularului, bărbatul trage în spate tea ca de piele ce se strânge formând o cole-retă de cute după umflătura extremităţii. Încetul cu încetul, mădularul lung şi negru dispare în desul hăţiş de păr. Nodozităţile freacă umeda carne ce se strânge în jurul lor, apoi, brusc, membrul intră cu totul. Din învolburarea de ţesătură în care e îngropa-tă faţa tinerei fe mei iese un lung suspin. Zgomotul uşor al ierbii călcate în picioare, acela de supt făcut de pământul spongios zdrobit la fiecare pas al ei apoi desprins de pe copite sunt acoperite de scârţâitul ritmat al barierei şi sunetele ce ies din pieptul femeii şi al bărbatului. Între două icnituri femeia spune promite-mi că vei fi atent pro. Bariera scârţâie din ce în ce mai tare. Pescarii îşi trec unul altuia lăzile de lemn galben sau negricios pline de peşte cu refle-xe metalice dintre care unii se zbat spas-modic. Tânăra femeie şi-a închis acum umbre la pe care o ţine înfiptă între pietrele din apropierea vârfului pantofilor, cu mânerul uşor pieziş, cu pânza în tonuri pastelate bine în tinsă pe balenele ce for-mează cute în jurul conului răsturnat a cărui deschidere e mărgi nită de o coleretă de feston. Mâna delicată se joacă făcând să pivoteze mânerul sculptat, învârtindu-l când într-o direcţie când în cealal tă. Trupul solzos al dragonului de fildeş, cri zantemele de fildeş, botul cu buzele rânjind, cu dinţii ascuţiţi, limba apar şi dispar rând pe rând între degetele de porţelan cu nuanţe tran-dafirii. Muncitorul în vârstă scoate din buzunarul pantalonilor un ceas mare dintr-un metal cenuşiu şi se uită cât arată. Coboară greoi de pe schelă, face câţiva paşi cu spa tele, priveşte zidul acum pe trei sfer-turi de molat, după care se duce în unghe-rul unde şi-a lăsat taşca. Se uită iar la ceas, îl bagă în fundul buzunarului, se apleacă, scoate o sti clă pe care o deschide făcând cu degetul mare; să sară capsula de porţelan şi bea câteva în ghiţituri, apoi rămâne în picioare, cu sticla în mână, ştergându-şi cu cealaltă maşinal gura, calculând din ochi ce a mai rămas de făcut. Afară se aude lopata mânuită de zidarul cel tânăr care strânge molozul răspindit şi-l arun că în morman.

Mâna lată a zidarului ascunde în parte eti-cheta sticlei în formă de scut îm părţit în patru pătrate, două roşii şi două albe, ca pe o tablă de şah. Numele braseriei e scris cu litere gotice colţuroase pe banda ce ocupă treimea superioară. În centrul blazonului şi ocupând o parte din fiecare pătrat e figura-tă într-un stil naiv cubist silueta aurită a unui leu ridicat pe picioarele din spate şi purtând pe cap o coroană. Pe partea de sus a sticlei, înaintea gâtuirii, pereţii transpa-renţi ce lasă să se vadă mari bule aglutina-te închid spa ţiul gol cu poliedri neregulaţi din care se ivesc muchiile de un brun-por-tocaliu, precum sticla recipientului. În cele din urmă locotenen tul îşi lasă binoclul şi zice cu o voce de fe tiţă şi pe un ton sec ce v-aţi speriat aşa nu se trage aşa fără ordi-nul căpitanului şi tace înainte de a-şi fi încheiat fraza, ca şi cum nu ar mai avea argumente ori ar fi conştient de zădărnicia cuvintelor lui, în picioare cu un soi de stânjeneală pe care încearcă să o ascundă aruncând priviri în jur ca şi cum ar inspecta încăperea pentru a se asigura că arma, oamenii, rezervele de muniţii sunt toate la locul lor. O clipă privirea îi întârzie pe foaia de ziar cu care trăgătorul şi-a şters arma şi care a rămas, mototolită, pe masă, lângă borcanul de compot. În centrul liniilor cafe-nii întretăiate lăsate de unsoare mai sunt încă vi zibile câteva fragmente din titlul unui articol, cules cu corp mare: ...TORI (muncitori?) ...UŢI (băuţi?) ...SPAR (dis-par?) ZDRO... (zdrobiţi?) ...OI (doi?) ...PUST... (se năpus tesc?) ...ŞIRE (prăbuşi-re?) ...AŢ... (luaţi?) ...SOL... (consolă?). În cele din urmă pare să perceapă sforăiturile ce se aud din patul aflat în fundul încăpe-rii. Faţa lui de copil se cris pează şi spune ce mai e şi asta? Încărcăto rul spune n-a mai putut nu mai putem doar me şi el un pic cât îl sculăm noi dacă-i nevoie dacă.

Locotenentul vede sticla de un litru goală lângă pat, se pregăteşte să spună ceva, se stăpâneşte şi spune pe tonul cel mai rece cu putinţă dacă ce? nu l-a trezit o rafală aşa că nu-mi veniţi cu bancuri. Se opreşte ca şi cum i-ar fi frică sau ar fi dezgustat la gândul că trebuie să pronunţe acel cuvânt. În această clipă se face auzită vocea plân-găreaţă a servantului care spune ce mai aşteptăm domle locotenent o să-nceapă iar ca deunăzi când ăia din a treia au şters-o în timp ce noi stăteam neclintiţi. O coloană-ntreagă a defilat adineori pe drum nu i-aţi văzut. Lo cotenentul nu răspunde, se duce

meridianele prozei

98pagina

până la sti clă, o ia şi o ridică în lumină. Mai e un deget de vin pe fund. Nivelul vinului rămâne orizontal, retezând pieziş cilindrul de sticlă pe care mâna îl ţine uşor înclinat. Reflectând lu mina ce intră pe fereastră suprafaţa lichidului are o culoare albăstru-ie. Locotenentul o ţine aşa o clipă, neştiind ce să facă sub privirile celor trei cavalerişti tăcuţi, ca şi cum şi-ar tot înghiţi vorbele ce i se îngrămădesc pe buze, apoi caută din ochi unde să o pună, de parcă s-ar afla într-un salon. Face un pas spre col ţul mesei pe care e întins trăgătorul, se răz gândeşte ţinând neîndemânatec sticla pe care o cla-tină uşor de sus în jos, apoi se hotărăşte să o lase să cadă, neputîndu-se însă împiedica să nu-şi îndoaie puţin genunchii în aşa fel în cât în loc să se spargă aceasta se rostogo-leşte pe pardoseală până lângă pat unde rămâne ne clintită.

Vocea servantului se înalţă iar spu-nând da’ ce căutăm noi aici domle’ loco-tenent ne-au încercuit nu i-aţi văzut o coloană în treagă cel puţin un sfert de ceas au defilat să o crăpăm ca. Locotenentul spune mai taci din gură. Ezită apoi adăugă cu o mutră plic tisită aşteptăm să se facă noapte. Vocea plângăreaţă se înalţă cu un ton şi spune aşteptăm noaptea ca să aibă vreme să ne-ncercuiască complet şi apoi cu-mpuţitele lor de rachete doar n-o să stăm cu mâinile-n sân pân-or. Lo cotenentul spune te rog să taci şi să-l scoli pe ăla să-şi ia postul în primire. Toată lumea la posturi şi-ncercaţi să vă păstraţi sângele rece, am terminat. Zicând acestea face brusc stân-ga-împrejur şi iese din încăpere. Zornăitul pintenilor ce lovesc pardoseala des creşte. Mânca-l-aş, spune servantul, de-l storci de nas mai curge încă lapte cu ce tipi ne-am pricopsit şi noi nu-i de mirare că trăgăto-rul spune mai ţine-ţi fleanca. Vocea furi-bundă zice să vezi cum or să ţi-o aranjeze pe-a ta când o să-nceapă să cadă rahatu’ lor de n-or să aibă ce să-nţeleagă din tine cu efemu’ tău cu tot ce-ţi închipui tot n-ai priceput în ăstea cinci zile de când durează porcăria asta neno rocită tot n-ai priceput şpilu’? c-o să crăpăm cu toţii pân’ la unu’ găgăuţă? În figurile 73 şi 74 e reprezentată aceeaşi faleză ce-şi avan sează un arc, în partea stângă, în marea din care nu departe se înalţă o coloană în formă de căpăţână de zahăr. Orbitorul zid calcaros, arcul şi căpăţâna de zahăr se reflectă în apa liniş-tită. Fiecare imagine e foarte alungită, de formatul pe care pictorii îl numesc „mari-

nă”. De-a lungul marginii de sus a figurii 73, pe partea interioară, se derulează un feston de nori care, în colţul din dreapta, se îngrămă desc în umflături şi suprapuneri, ca trupul în volburat al unui dragon, pentru ca apoi, pu ţin mai sus de linia de orizont, să se sfârşească într-o lance aţintită spre coastă. Patru să geţi (una deasupra vârfului falezei, încovoiată, ca o paranteză deschisă şi îndreptată în sus, alta în festonul de nori şi îndreptată spre dreapta, a treia în mij-locul umflăturilor, ca o paranteză închisă, şi îndreptată în jos, a patra în sfârşit chiar deasupra orizontului şi îndreptată spre stânga) indică o rotaţie în sensul acelor de ceasornic. Legenda spune: „În timpul zilei aerul rece din larg înlocuieşte aerul cald care urcă de la suprafaţa pământului. În cea de a doua imagine festonul de nori dis-pus de-a lungul marginii superioare este puţin mai gros. În schimb, lancea îndrep-tată de nori înspre ţărm s-a retras. Săgeţile indică de data aceasta o rotaţie în sensul invers acelor de ceasornic”.

Legenda spune: „În timpul nopţii, aerul rece care vine dinspre uscat înlocu-ieşte aerul mai cald ce vine din spre larg. Umbra falezei se întinde acum pe întreaga plajă. Mirosul de transpiraţie răspândit de corpurile pescarilor se îmbină cu acela de peşte”. Zâmbind în continuare şi urmărind cu priviri strălucitoare agitaţia pescarilor în cărcaţi cu coşuri spune că n-am să vin şi m-am răzgândit, n-am să vin. Cu un strigăt pe care şi-l înăbuşă spune nu nu vreau. A ieşit com plet şi îşi freacă mădularul ce urcă de părul creţ lipit, din ce în ce mai rar, din şanţul din tre fese. Repetă violent nu, nu vreau! Asta nu! Bărbatul spune ceva în care ea desluşeşte fără riscuri. Pruna neagră şi lipicioasă încearcă să forţeze carnea încreţi-tă precum petalele unei flori închise la culoare. Fesele nervoase se crispează şi se strâng şi mai mult. Repetă „nu, nu vreau!”, îşi desface braţele şi cu fruntea în continu-are sprijinită pe antebraţul stâng îndoit îşi repede cealaltă mână în spate, lovind car-nea împietrită pe care încearcă să o aplece şi, împingându-şi cu putere fesele înapoi, o reintroduce în vulvă, lăsând îndată să se audă acelaşi geamăt prelung, iar crupa i se unduie, urcând şi coborând, în vreme ce prevăzătoarea mână i se cramponează de şoldul bărbatului ţinându-l strâns lipit de ea, repetând între două sughiţuri, dar îmi promiţi că vei fi atent. În încăperea vecină cei doi zidari şi-au scos hainele de lucru şi

meridianele prozei

99p a g i n a

se spală pe rând pe faţă, pe mâini şi pe antebraţe într-o căldare a cărei apă devine îndată cenuşiu-maronie. Se şterg apoi amândoi cu acelaşi prosop rupt, verde de culoarea sticlei, dintr-o pânză pluşată ale cărei fire sunt într-un capăt lipite de nişte mortar care s-a agăţat şi acum, uscat, crapă. Îşi scot cu gesturi înce tinite identice lenje-ria prăfuită constelată de pete albe dintre care unele formează un relief, o crustă noduroasă. Pe măsură ce se dezbracă, tru-purile lor apar bucată cu bucată, prea albe, vulnerabile, cu muşchii deformaţi de muncă. Nimic nu s-a mai întâmplat de la plecarea locotenentului. În încăpere umbra se face mai deasă, se decolorează, scăldând într-un cenuşiu uniform obiectele şi fiinţele prăfuite, pre cum acele personaje surprinse de un cataclism, pietrificat în atitudini familiare şi uniform aco perite de un strat de cenuşă plumburie ce dă ansamblului aspectul fantomatic, mohorât şi livid al ate-lierelor de sculptor pline de figuri de ghips ori acoperite cu cârpe murdare. Vânticelul care apleca în timpul zilei stufărişul ce stră-juieşte râul s-a potolit şi în pofida feres trei deschise către răcoarea amurgului mirosul cald şi greţos de unsoare de armă, de moloz, de transpiraţie stătută, de nespălare şi de excremen te pluteşte între cei patru pereţi sub tavanul pe jumătate prăbuşit. Pietrele de pe plajă capătă o nuanţă lilia-chie. Lădiţele pline de peşte sunt aranjate în stive lipite între ele. Pe marginea lor de

lemn sunt scrise cu şablonul un nume şi un prenume, ale patronului bărcii poate, sau ale expeditorului ori numele unei fabrici de conserve. Într-una din ele sunt aruncate claie peste grămadă sepii cu cornetele brune, cu tentaculele vâscoase şi albăs trii. Pe corpurile lor se caţără încet, încolăcin-du-se şi desfăcându-se, tentaculele unei mici caracatiţe ale cărei ventuze sunt tivite cu alb. Înarmată cu un băţ, fetiţa încearcă să răstoarne pe spate caracatiţa al cărei corp în formă de stea se retractează. Tânăra femeie îi spune să o lase în pace. Mâna enormă şi roşie a unui pescar apucă micuţa caracatiţă ale că rei tentacule se lipesc înda-tă în jurul înche ieturii. Cu un gest iute aces-ta întoarce ca pe o mănuşă punga cu cer-neală. Tentaculele se desprind şi atârnă inerte, ca şuviţele ude de păr. Umbrela de soare închisă se roteşte ner vos în jurul axu-lui ei. La fiecare jumătate de rotaţie extre-mităţile balenelor, purtate de elan, îşi conti-nuă mişcarea giratorie în vreme ce mânerul a şi pornit în direcţia inversă şi co nul de mătase se strânge lipit de mâner. Toate cutele se culcă o clipă în acelaşi sens, iar cu reluşa elastică fixată sub feston biciuie aerul răsucindu-se. Femeia continuă să zâmbească în gol şi zice abia descleştându-şi dinţii vin, dar cu o condiţie. Lungit pe masă în spatele armei (sau uneori aşezat cu picioarele spânzurînd în gol), trăgătorul pare să alcătuiască împreună cu încărcăto-rul aflat alături pe o ladă unul din grupuri-

Gustave C

ourbet, Kofejtok

meridianele prozei

100pagina

le acelea grosolan tur nate după natură în ipsos lichid şi care, în muzee sau monu-mentele închinate celor morţi, sunt încre-menite într-o înfricoşătoare imobi litate, nu numai ca o negaţie a mişcării şi a vieţii ci ca o perpetuare macabră, fantomatică, a clipei şi a perisabilului. Din când în când trăgăto-rul aspiră din trabucul al cărui capăt incan-descent e ascuns de mână şi vreme de o clipă sau două aceasta pare să iasă din întuneric, de un roşu murdar, crăpată şi plină de linii ce se întretaie, împreună cu părţile proeminente ale feţei năpădite de barbă, smul să o clipă neantului în care părea să pluteas că, suspendată de nimic în cenuşiul puţitor ce o cuprinde din nou ca un giulgiu. Înălţîndu-se de undeva din întuneric, vocea plângăreaţă spune: „să se lase noaptea şi aşteptăm să se lase noap-tea”, aşa a zis şi uite că s-a făcut noapte. Ce mai aşteptăm? ce dracu’ mai facem aici? ce?, apoi moare de la sine, înghiţită şi ea, ca faţa o clipă revelată, de noapte, de tăcere. Afară, în apa stătută a unui braţ al râului ori în vreo baltă, concertul broaştelor se face din ce în ce mai asurzitor. În încăperea care se întunecă, cei doi zidari îşi termină de scos îmbrăcămintea albită cu gesturi bruşte şi totodată calculate, ca nişte insecte uriaşe ce ies cu mişcări sacadate din coco-nul sau învelişul care le reţine şi din care se extirpează prin smulgere, stângace şi aspre, cu perii încă li piţi de sudoare ori de o plas-mă vâscoasă, spă lăciţi, întrerupându-şi din

când în când eforturile pentru o pauză în care rămân o clipă nemişcate sau agitate de uşoare mişcări ca să răsufle, ca să se pregă-tească pentru stadiul următor sau să tra-verseze conţinutul unei pungi în alta. Când vine rândul pantalonilor, aruncă o privire scurtă pe geam după care se duc în spatele uşii date de perete. O cli pă, deasupra pan-talonilor strânşi în formă de acordean în jurul gleznelor şi din care îşi scot picioarele împiedicate sărind greoi de colo-colo, se pot vedea pulpele lor păroase. Cel mai în vârstă poartă înfăşurat sub genunchi un ban daj murdar, împotriva varicelor fără îndoială. Ciorapii lui sunt roşu-închis, câr-piţi la călcii cu aţă roz. Una după alta hai-nele pline de ipsos se desprind de pe ei şi cad pe jos. Se gră besc să-şi tragă pe ei pan-talonii curaţi, în chişi la culoare. Răspândite în jur, hainele de lucru formează acum mici grămăjoare cenuşii de cute moi, ca pieile jupuite. Trăgătorul spu ne da’ ce Dumnezeu pute-aşa? Fără să ridice tonul încărcătorul spune a borît în pat tot ce-avea în el, poşir-ca aia şi mai ştiu eu ce. Trăgătorul spune dracu’ să-l ia ar fi putut mă car să se ducă afară. Servantul spune afară? nu-i în stare nici să facă doi paşi. Trăgătorul spune: „Şi cum se va ţine atunci pe cal?” Ser vantul rânjeşte şi spune a caii da’ ce optimist mai eşti mă nătărăule ce-mi vorbeşti mie de mârţoage tot n-ai priceput c-am fost puşi aici să crăpăm? Pietrele se ciocnesc între ele sub tălpile pescarilor ce traversează plaja ducând doi câte doi coşurile cu peşte în vreme ce cor purile se apleacă în sensuri contrare. Înain tează cu paşi mărunţi şi iuţi, îmboldiţi de gre utatea cărată, iar picioarele fiecăruia dintre ei se pun unul în faţa celui-lalt pe o singură li nie ca şi cum ar merge pe bârnă. Când trec prin faţa ei le simt mirosul puternic amestecat cu acela al peştelui prins. Un miros de scoici şi totodată de humus se ridică din pă rul des şi negru de sub fesele netede între care bărbatul execu-tă o mişcare de du-te vino. O ţine acum pe tânăra femeie de şolduri. Picioarele îi sunt pe jumătate îndoite şi uşor desfăcute, ca ale unui jocheu. Bazinul înaintează şi se retra-ge în vreme ce el e însufleţit de o mişcare de jos în sus, precum un călăreţ ce se aban-donează suplu în şa pentru a urma hula unui cal în galop. Fesele fosfores cente coboară şi urcă în acelaşi ritm, şalele arcu-indu-se de fiecare dată. Poalele sunt su flecate acum mult deasupra şoldurilor şi se poate vedea începutul şirei spinării.

meridianele prozei

101p a g i n a

Vaca s-a oprit şi stă nemişcată, cu masa ei neagră şi înfricoşătoare ca un munte deasu-pra lor (atât de aproape încât ar atinge-o dacă şi-ar în tinde mâna), cu spatele curbat, buturile osoase, burta umflată, picioarele ca patru ţăruşi, coar nele negre şi orizontale desenându-se, opace, pe cerul de un negru deosebit. La fiecare asalt al bărbatului ce pătrunde adânc, tânăra femeie muşcă pânza mânecilor spre a înăbuşi strigă tele ce-i scapă de pe buze. Reuşeşte din când în când să articuleze nedesluşit cuvintele pro-mite-mi, atent. Ca să se spele, zidarul mai în vârstă a rămas doar într-o flanelă de corp subţire de un alb-gălbui şi cu ochiuri mari ca celulele unui fagure. Pe unul din braţele cu pielea lăptoasă e desenat un tatuaj de un albastru spălăcit, cu greu lizi-bil, în care ghi ceşti, figurat naiv, corpul unei sirene. Morfologia feţei e indicată doar de trei pete nepre cise marchează locul ochilor şi al gurii în ovalul ce se rotunjeşte sub opulentul păr coborând unduitor de o parte şi de cealaltă a bustului până mai jos de talia unde ia naştere o coadă ce se ridică spre dreapta. Solzii cozii terminate într-un soi de evantai bifid sunt fi guraţi cu ajutorul unui păienjeniş de linioare pale încrucişate amintind de ochiurile unui năvod. Două paranteze culcate, ca două cupule, sublini-ind fiecare câte un punct, închipuie sânii. Sub sirenă clipocesc trei rânduri scurte de accente circumflexe aliniate precum cortu-rile într-o tabără militară sau crestele ascu-ţite ale unei ape agitate. Pe fondul palid al pielii sirena se unduie şi se deformează urmând mişcările muşchilor braţului, întin-zându-se şi contractându-se pe rând ca sub influenţa unor repetate treceri de valuri. Vocea plângăreaţă şi vehementă (mai mult decât vehementă: indignată; mai mult decât indignată, martiri zată) strigă acum pe un ton mai acut s-o şterg s-o şterg? te crezi mare deştept nu? „n-ai decât s-o ştergi” unde mă-sa s-o şterg îi spune în tot rahatu’ ăsta unde să mă duc nu poţi şti nici dacă-s în faţă, în spate, la stânga, la dreap ta chiar dac-ai vrea s-o ştergi încotro o iei, tot peste ei dai, sau acolo şi ne aşteaptă ca la o vână-toare de iepuri s-o şterg după ce-am stat aici ca nişte dobitoci toată ziua, ca să ne poată ei călca pe nervi. Te calc pe nervi, las’ să vedem noi mâine cine te mai calcă pe nervi nenorocitule, nu mai târziu decât când s-o lu mina de ziuă, să-i vezi cum îmi vor veni cu drăguţele lor de avioane pe minunatu’ cer Dumnezeule de abia se crapă

de ziuă că îşi arată nasu’ din toate părţile dintr-odată în fiecare zi acelaşi lucru parcă ar fi un roi de viespi nu se grăbesc deloc netrebnicii ca tipii ce se duc agale la slujba lor de toate zilele ca nişte mingi de puşti care se joacă dincolo de deal ca nişte baloa-ne de rahat, aer curat, mirosuri plăcute şi petrecerea începe din nou te calc pe nervi, aşteaptă tu puţin şi ai să vezi cum. Încărcătorul strigă mai ţine-ţi fleanca aia odată şterge-o sau ţine-ţi fleanca şi aşa nu-i raiu’ aici mai trebuie să te-auzim şi pe tine cum te miorlăi tot timpul mai taci o dată pentru numele lui Dumnezeu! Cei doi zidari termină acum cu îmbrăcatul. Cel în vârstă şi-a pus din nou cămaşa în culori şterse purtată în timpul zilei, ţeapănă, ca apretată de transpiraţia care s-a uscat şi care, pe alo curi (la subsuori), desenează încă mari pete întunecate. Cel tânăr a îmbrăcat o cămaşă cu rată cu carouri galbe-ne, cafenii şi portocalii. Pe vine în faţa unei oglinjoare instalate pe o stivă de cărămizi îşi netezeşte o ultimă oară părul cu un pieptene de buzunar pe care îl înmoaie în apa cafenie din căldare. Aşezat pe jos, tova-răşul său îşi încalţă pantofii de oraş brăz-daţi de crăpături. Ziua continuă să des-crească. În penumbra ce se înstăpâneşte oglin joara lucitoare pare să concentreze întreaga lumină. Afară, în livadă, o pasăre (mierlă?) începe să-şi trimită chemările sporadice şi mo dulate. Soarele ce nu mai intră în încăpere luceşte încă pe frunzele merilor printre care se alungesc razele lui orizontale. Faţa frunze lor întoarse spre asfinţit are reflexe aurii. În treaga livadă cu ale sale culori înviorate are acea strălucire ce anunţă răcoarea amurgului, parcă spă-lat. Zidarul mai în vârstă îmbracă o haină bleumarin la două rânduri căreia îi lip seşte un nasture şi ale cărei coate sunt lus truite. Pantalonul inform şi haina nepotrivită (amintire, desigur de la o demult trecută ceremonie, vreun botez ori vreo nuntă) atârnă în cute moi. Praful alb rămâne încrustat în crăpăturile pantofilor. Se lasă pe vine şi îşi pune în taşcă gamela militară goală pe care o lovesc furculiţa şi lingura de cositor producând un sunet de gol. Înfăşoară într-un şervet murdar cu chenar trandafiriu restul de pâine pe care nu l-a mai mâncat şi o propteşte de gamelă cu ajutorul unei cutii de brânză a cărei etiche-tă reprezintă capul unei vaci cu păr roşcat, cu gura deschisă într-un soi de râs, cu col-ţurile ochilor şugubăţ ridicate şi încreţite şi

meridianele prozei

102pagina

având agăţate de ureche precum nişte pan-dantive două cutii identice pe care se poate vedea aceeaşi vacă. La rândul său, zidarul cel tânăr îşi pune în geantă termosul, o cutie nedesfăcută de sardele, ce mai rămâ-ne dintr-un cârnat şi sticla dintr-o materie granuloasă pe latura căreia se vede o eti-chetă ovală cu mar ginea galben-pal, pur-tând scris cu litere al bastre ce urmăresc curba superioară cuvântul ORANGINA. În centru sunt figurate două por tocale (cea din faţă mascând-o pe jumătate pe cealaltă) încă prinse de o bucată de creangă şi încu-nunate cu un buchet de frunze de un verde închis. Coaja lucitoare şi granuloasă a fruc-telor e cu grijă imitată în trornpe-l’oeil şi aduce aminte de materia opacă din care e făcută sticla. Zidarul în vârstă împinge spre perete cu piciorul pantofii şi hainele lui de lucru făcute sul. Cel mai tânăr îşi agaţă de unul din stâlpii verticali ai schelei pantalonii şi cămaşa de un trandafiriu spă-lăcit, roşu-pal, cu gulerul şi piepţii pătaţi cu alb. În pofida ferestrei deschise, din hainele de lucru îngrămădite lângă perete ori agă-ţate de schelă se răspândeşte un miros per-sistent de transpiraţie rece cu care se ames-tecă acela al molozulului şi al tapetului mucegăit ce spânzură de pereţi în fâşii lungi. Tocul ferestrei încadrează un drep-tunghi de un negru diferit, transparent s-ar zice şi mătăsos, pe care se decupează în negru opac frunzele ca nişte flăcări ale dafinu lui şi contururile dantelate, săpate de golfuri, ale viţei de vie. Zidarii au luat placa de fontă ce împodobea vechiul cămin, pe jumătate de molat acum, şi au sprijinit-o la baza peretelui în mijlocul molozului. Sub friabilele straturi de funingine se desluşeş-te motivul în ba sorelief ce o decorează. În centru o femeie tânără îmbrăcată într-o rochie strânsă în talie şi purtând pe cap o pălărie de grădina, picioare pe o terasă, ţine graţios un buchet într-una din mâini, iar în cealaltă mânerul unui cosor. Grosimea stratului de funingine (ori execuţia sumară a reliefului de către artist sau butucănoşe-nia fontei) nu te lasă să ghiceşti formele feţei decât prin două mici adâncituri în dreptul ochilor în ovalul umflat ce se dese-nează sub pălăria cu borduri largi. Deasupra cordonului, partea de sus a rochiei se încrucişează peste sâni, ca un batic. Poalele ample şi bufante se umflă ca un balon, pline de cute ale căror curbe sunt alcătuite dintr-o înşirare de unghiuri ascuţite (stofa grea — fai, — îndoindu-se în planuri rigi-

de), poalele an trenate spre dreapta de vânt (sau de mişcarea alergării), conferind figu-rii aspectul graţios al acelor personaje imponderabile reprezentate în fresce ori pe tavane, plutind în văzduh, ca şi cum picioa-rele ei ce nu se văd s-ar sprijini nu pe pla-nul terasei din care zăreşti în dreapta balus-trada cu stâlpi pântecoşi, ci pe cine ştie ce nor. La stânga, balustrada se întrerupe şi poţi vedea în arierplan laturile unui drept-unghi în proiecţie oblică, un bazin fără îndoială în parcul ce se întinde mai depar-te. Coada greblei e sprijinită pieziş de balustradă. Florile mari ale buchetului par a fi bujori ale căror petale bombate sunt imitate cu grijă. Deasupra pălăriei şi mai în dreapta desluşeşti pe cerul de fontă trei umlături în formă de măslină ce evocă ari-pile şi corpul unei păsări rapide şi tăcute ce zboară de la dreapta spre stânga sub un plafon de nori cu burţile grele, doar dacă nu e vorba de o draperie sau de o tapiserie (asemănătoare cu acele cortine figurate în trompe-l’oeil şi susţinute, ca velele strânse, de şnururile aurite ori cu acele bal dachine umflate de amoraşi bucălaţi, puşi pe şotii şi cu aripioare deasupra unei nimfe dezgoli-te) căci au fost tratate de sculptor cu tehni-ca folosită deja pentru cutele bufante ale rochiei umflate de vânt amintind de umflă-turile norilor, precum bolta întunecoasă a unei peşteri. De o parte şi de cealaltă a pălăriei se pot citi, în relief, pe fonta înne-grită a cerului, într-o parte literele F, R şi U, apoi L, I, N şi G. În mijlocul molozului, aeriana grădinăreasă cu rochie de funingi-ne, cocosul, buchetul, balustrada, geome-tricul bazin cu apă neagră par să alcătuias-că o optimistă şi paradoxală alegorie apă-rând în toiul iernii la tremurătoarea licărire a flăcărilor drept o promisiune de speranţă. În pădurea întunecată cucuveaua ţipă din nou. Servantul trase şi spu ne. Iar aţi auzit? Nu-i răspunde nimeni. Re petă cu vocea sugrumată.

- N-aţi auzit? aşa se cheamă între ei. Ca să se recunoască imită strigătul cucuve-lei, aşa se găsesc între ei mai mult ca sigur că mişună acum prin pă dure Dumnezeule or să ne sară în spinare, înainte s-avem vreme să zicem măcar e a nu ştiu câta oară când cucuveau ţipă din nou. Ser vantul repetă, iar dintr-o suflare aţi auzit? Privirele trecătorului scrutează noap tea. Siluete vagi ale grupului alcătuit de cei trei soldaţi cu feţele întoarse spre fereastră, se desenează neclar în întunericul încăperii. Masa nea-

meridianele prozei

103p a g i n a

gră a pădurii pare să plutească asemenea unei insule pe deasupra fâşiilor de ceaţă. Sacadele grăbite ce însufleţesc bazinul băr-batului se opresc după o ultimă înaintare, apoi acesta rămâne strâns lipit de fesele tine rei femei, cramponat de şolduri, în vreme ce înlăuntrul cărnii întunecate lun-gul mădular încordat continuă să lase să ţâşnească lichidul negru. După o vreme muşchii bărbatului se destind şi el mângâie uşor şoldurile dezgolite în timp ce spatele şi umerii femeii continuă să fie parcurşi de tresăriri nervoase. Încetul cu încetul, odată cu lăsarea serii, marea se co lorează cu nuanţe plumburii şi verzui. În par tea din faţă a falezei, stâncile pe care le aco peră şi le dezveleşte rând pe rând apar şi dis par, lucioase şi de un violet-întunecat, încon-jurat de bale de spumă pe care fiecare nou val le ia leneş cu sine ca pe o trenă. Privirile obiş nuite cu întunericul desluşesc marile plăci albe şi negre cu contururi sinuoase şi imbri cate, care se mulează pe reliefurile puterni cului corp cu burta umflată, cu oasele ieşite sub pielea groasă. Ochiul stâng al vacii e întu necat într-o pată negricioasă cam de mărimea unei farfurii. Conjunctiva trandafirie şi lun gile gene pale ale ochiului drept se confundă cu părul deschis la culoare ce-l înconjoară. Zgomotul violent al sângelui în urechi se po toleşte treptat. Cu bărbia ridicată, cu mărul lui Adam ieşit sub pielea cenuşie şi prost rasă, muncitorul în vârstă îşi încheie cu grijă gu lerul cămă-şii. Nasturele de sidef cu reflexe albastru-verzui şi mov scapă de câteva ori din tre degetele lui neîndemînatice. Căutându-l pe pipăite îşi ţine în continuare bărbia ridica-tă, întorcând-o uşor când într-o parte când în cealaltă în vreme ce, ţinându-şi pleoape-le pe jumătate lăsate, privirea aţintită spre sol, spu ne ceva tânărului zidar. Gata îmbră-cat, acesta îşi pune din nou geanta jos, se duce şi ia mă tura aproape complet tocită rezemată de un perete şi degajează mijlo-cul încăperii de câteva bucăţi de moloz pe care le împinge sub o schelă. La fiecare mişcare de a sa se ridică nori de praf. Muncitorul în vârstă a reuşit să se încheie la gât şi spune ajunge totu-i să ai pe unde trece. O parte a gulerului cămăşii a rămas ridicată. Ţinut doar de nasturele de jos care strânge stofa în dreptul taliei, reverul lus-truit al hainei cască făcând o burtă. În lo cul unde lipseşte un nasture iese din ţesătură un smoc de fire negre răsucite. Acum servan tul e întins pe burtă pe pardoseală

printre bu căţile de moloz. Umerii îi sunt agitaţi de tresăriri şi tremurături convulsi-ve. Ţinându-şi capul ascuns între mâinile încrucişate plânge nervos. Sforăiturile beţi-vului care s-a culcat iarăşi în patul lipit acum de saltea se înalţă cu regularitate. Servantul puşcaş-mitraliorului s-a dus să se aşeze lângă perete şi trage la intervale regulate dintr-un trabuc. Din când în când, pentru a potoli focul ce-i arde limba şi cerul gurii, pipăie cu mâna stângă în căutarea borcanului de compot pe care l-a tras lângă el şi îl duce la gură. Scuipă uneori un mic fragment de moloz rămas agăţat de pere-tele lipicios al borcanului ori în suspensie în sirop. Încărcătorul s-a lungit pieziş pe masă şi priveşte pe fereastră peisajul noc-turn şi simplificat din care nu desluşeşti decât mase mai mult ori mai puţin întune-cate sub cerul pre sărat cu stele rare. Din nou cucuveaua ţipă în adâncul pădurii. Spune linişteşte-te mângâind părul desfă-cut şi bătând-o afectuos pe umăr. E sprijini-tă cu spatele de barieră. Plânge. Prin tre lacrimi spune mi-ai promis. El spune n-ai grijă nu se-ntâmplă nimic. Femeia se aple-că şi pipăie prin iarba neagră în căutarea lenjeriei sfâşiate. Se ridică. Repetă. Mi-ai promis. Vorbind şi suspinând în continua-re, îşi ridică poalele şi se lăsă în jos depăr-tându-şi genunchii. Cu călcâiele lipite şi pulpele depăr tate, picioarele pale desenea-ză în noapte un romb aproximativ. Se şter-

meridianele prozei

104pagina

ge cu bucata de pânză sfâşiată. O vîră adânc. Îşi simte degetele lipicioase. Spune Dumnezeule Doamne mi-ai promis. Îndeasă cât poate mai adânc cârpa îndoindu-şi şi mai mult genunchii spre a-şi de părta pul-pele. Seamănă cu o broască. După ce a pus la loc mătura, muncitorul cel tânăr îşi scu-tură cu câteva bobârnace pantalonul curat din care iese un nor uşor de praf şi îşi reia geanta de sport, din pânză ecosez, pe care şi-o aruncă pe umăr, ţinând cu o mână, cu două degete îndoite ca un cârlig, şnurul care o strânge la gură. O vreme cei doi muncitori continuă să stea acolo în picioare gata de ple care, întârziind pentru a mai discuta desigur despre ce au de făcut a doua zi, căci munci torul mai în vârstă arată de mai multe ori cu degetul în direcţia uneia din schele, a celei lalte şi a şanţului orizontal săpat în perete. În vreme ce vor-beşte îşi mai răsuceşte o ţi gară. Gâtul sticlei din vin învelite în ziar ri dică unul dintre capetele capacului taşcăi îm pinse pe şold. Pe foaia ruptă şi cenuşie pot fi citite cu lite-re groase fragmente de cuvinte ce alcătu-iesc un titlu: ...TORI (călători?) ...UŢ... (căzuţi?) ZDRO... (zdrobiţi ?) ...OI... (voin-ţă?) AC... (accident?) ...ŞIRE (prăbuşire?) ...AŢ... (îngropaţi?) ...ĂDE... (cădere?) STÂN... (stânci?) ...SOL... (insolit?). În liva-dă mierla cântă din nou. Înclinându-şi capul, zidarul în vârstă apa să de mai multe ori pe brichetă, care îi lumi nează de fiecare dată faţa cu un licăr scurt. În cele din urmă flacăra scoate din umbră re liefurile chipu-lui său brăzdat de riduri şi ale mâinilor cu degete butucănoase. Îşi pune bri cheta la loc în buzunar şi unul în spatele ce luilalt cei doi bărbaţi se îndreaptă spre uşă. Se încar-că pe platforma unui camion ultimele lădi-ţe pline cu limbă-de-mare, sepii, macrouri vărgate, dorade şi spectatorii se împrăştie. Pescarii au pus impermeabilele lor galbene ori cărămizii la uscat pe un odgon ce se întinde oblic de la pupa. Briza de pe uscat ce se porneşte leagănă încet pantalonii şi pulo verele cu glugă scorţoase ca scândura, cu cra cii şi mânecile depărtate. Curând nu mai rămân pe plaja pustie decât cele patru ori cinci bărci mari şi negre, câteva şalupe şi un grup de fete aşezate în cerc ca pentru cine ştie ce ceremonial secret şi din care ţâşnesc uneori ho hote de râs. Nu departe de ele doi puşti strâng pietricele plate şi cu o mişcare vie le aruncă paralel cu suprafaţa apei pe care ricoşează de mai multe ori ridicând mici gheizere din ce în ce mai

apropiate unul de celălalt până ce dispar. Faleza înaltă, plaja se întunecă trep tat. Nu se mai pot acum desluşi decât pata deschi-să făcută de grupul de fete şi pescăruşii aşezaţi pe apă, la câţiva metri de ţărm, ca ra ţele, înălţându-se şi lăsându-se la trece-rea le neşă a valurilor. Femeia repetă: Dumnezeule Doamne! Dumnezeule Doamne! şi Charles dacă se-ntâmplă ceva. Bărbatul mormăie o frază nedesluşită că nu erau riscuri, dacă n-ai vrut tu. Spune furioasă. Nu, n-am vrut drept cine mă. O podideşte plânsul. El îi mângâie cu stângă-cie umărul, îşi duce la gură subţirele tra buc pe care-l ţine între degete, se răzgândeşte şi îl depărtează fără a-l mai aprinde. O bate din nou pe umăr repetând: hai linişteşte-te! linişteşte-te. Spune: mi-ai promis c-ai să fii atent. El spune: linişteşte-te. Tânăra femeie ţine bucata de ţesătură umedă şi lipicioasă mo totolită în mână. Face un gest ca şi cum ar vrea să o arunce după care se răzgândeş-te. Spune că dacă se-ntâmplă ceva, sunt convinsă că aşa va fi. N-ai putut şi tu? Linişteşte-te! Broaştele continuă să orăcăie asurzitor. Nu se aud decât sughiţurile înce-te ce scapă din pieptul servantu lui, ca nişte chiţcăituri de şoarece sau de şo bolan. Trăgătorul continuă să tragă în piept fără să se grăbească din trabucul a cărui lumină slabă ce creşte şi descreşte îi scoate de fieca-re dată din umbră faţa ce din nou se to peşte în întuneric. Deodată, fără nici un zgo mot ori mişcare vizibilă care să-l prevestească, şuierul iute al unei rachete trase din spatele ori din interiorul pădurii sfâşie tăcerea. Zgo motul mătăsos al aerului frecat se intensifi că şi scade rapid în vreme ce coada de scântei se înalţă unduindu-se pe cerul negru. Odată ajunsă foarte sus, la capătul cursei, capul ra chetei explodează răspân-dind în jur o ploaie de materie incandes-centă. Trăgătorul şi încăr cătorul au tresărit şi sunt acum în picioare în faţa ferestrei. Tulburat pentru câteva clipe, calmul opac al nopţii se reinstalează. După o vreme broaştele care-şi încetaseră orăcăitul şi-l reiau pe rând, mai întâi timid, apoi, capăt-înd curaj, ca mai înainte, toate dintr-odată. Ser vantul întins pe pardoseală s-a ridicat cu o mişcare bruscă. Sprijinit într-un cot priveşte pe fereastră cerul de mătase cenu-şie unde ul timele scântei împrăştiate ca o jerbă cad şi se sting rând pe rând. Vocea sa plângăreaţă se mai înalţă o dată şi spune că porcii nu ştiau că suntem aici şi ca să vezi mâine dimineaţă ce vă ziceam? Nimeni nu

meridianele prozei

105p a g i n a

răspunde. Ajuns aproape de uşă, zidarul cel tânăr vede poza căzută pe jos şi se apleacă să o ia. O scutură de praf şi o întoarce spre lumină. Pe marginea de hâr-tie de un verde-măsliniu, pluşată, pe care e lipită se poate citi cu litere pe vremuri auri-te: ILUSTRAŢIA. Ţine poza cu o mână la depărtare, clipind din ochi, ca miopii, aple-când uşor capul într-o parte. Citeşte legen-da scrisă cu bastonaşe negre sub stâncile izbite de valuri: Stâncile de la Pois (Finistère). Spune: ia te uită trebuie să fie frumos acolo! Admiră încă o dată poza câteva clipe cu un aer gânditor. În prag, muncitorul în vârstă se întoarce şi spune:

- Vii? Zidarul cel tânăr îşi desface degetele

şi, alunecând pieziş, poza cade din nou în moloz. Îşi ajunge tovarăşul din urmă şi încăperea rămâne goală. Cei doi puşti care aruncau pietre au plecat. Cercul des-chis la culoare al fetelor, ce îşi continuă riturile secrete, punctate de bruşte hohote de râs, e aproape de nedesluşit. Deodată, departe la orizont unde cerul nu se mai separă acum de mare, stră luceşte în stânga scurta lumină a unui far care dispare înda-tă, apare din nou, se stinge pentru câteva clipe, apare din nou de două ori succesiv, ascunsă şi revelată rând pe rând pe un ritm codificat cu o regularitate de metronom ca şi cum ochiul — nu urechea: ochiul — ar putea să perceapă undeva prin zgomotul regulat şi liniştit al valurilor implacabilul ron ţăit al roţilor dinţate, al angrenajelor, al eşapamentului ce fracţionează timpul în mici in tervale contabilizabile, ca şi cum un semnal venit din stele, de pe astre îndepăr-tate gravitând la milioane de ani-lumină le-ar fi pus brusc în mişcare ca să însemne clipa, secunda exactă a separării zilei de noapte, declanşînd totdodată şi apariţia bruscă a unui fugitiv drum de reflexe pe întinderea întunecată ce nu se deosebeşte de plajă decât printr-o neînce tată mişcare, confuz percepută, de negre şi statice undu-iri, precum acelea ale unei coafuri lichide şi vâscoase ca o reptilă. Îşi împreunează mâinile brusc în jurul gâtului bărbatului şi se strânge convulsiv de el. Bărbatul spune ei hai şi îi mângâie părul. Ea spune:

-Iubitule! Iubitule! mă iubeşti? spu-Iubitule! Iubitule! mă iubeşti? spu-? spu- spu-ne-mi că mă iubeşti! Dacă se-ntâmplă ceva n-ai să mă ajuţi. El spune.

- Fireşte! Fii atentă să nu mă pătezi! Ea spune să te pă... El se desprinde încet din strânsoarea mâinilor ce-i înconjoară

gâtul ţinând ghemotocul de pânză lipi-cioasă. Spune fireşte draga mea fireşte. Îşi priveşte mâna strânsă în jurul pânzei motolite şi ude. Repetă să te pă. El spune ei draga mea. Ea strigă să te pătez neno. El spune nu striga aşa de tare să nu audă ei. Ea strigă neno. Se întoarce brusc şi pleacă în fugă. El strigă! Te rog. El strigă Estelle. El strigă Estelle ascultă-mă! Estelle, Élodie, Émilie, Elisabeth, Hélène, Sylvie, Gilberte, Edith, Odette. Face câţiva paşi în direcţia în care a fugit. Pata fă cută de rochia roşie se îndepărtează sau mai degrabă pare să stea pe loc, însufleţită de uşoare tresăriri şi micşorându-se. El se opreşte şi rămâne pe loc, cu subţirele trabuc între două degete. Spune cu voce scăzută ceva nedesluşit. Pata făcută de rochie s-a topit în masa neagră a pădurii. Se întoarce şi se sprijină de ba rieră. Scoate din buzunar o cutie de chibrituri şi îşi aprinde unul. Îşi dă deodată seama de prezenţa vacii aproape deasupra lui, în continuare nemişcată, uriaşă. La lumina flăcăcării îşi vede degetele, pe cel mare, arătătorul şi pe cel mijlociu reunite în jurul chibritului. Trage de două-trei ori din trabuc. Rămâne aşa câteva clipe, lăsând să ardă chibritul acum de părtat de vârful trabucului. Poate să vadă botul umed şi bălos al vacii. Îi poate vedea ochiul fardat cu negru, pe celălalt înconjurat de un tran-dafiriu pal şi franjurile genelor mă tăsoase şi decolorate ca acelea ale unui albinos. Chibritul îi arde degetele. Îi dă drumul şi acesta se stinge în iarbă. Totul e cu desăvâr-şire negru.

Traducere: Radu Toma

meridianele prozei

106pagina

eseu

Poetizarea celor mai diverse şi ori-ginale as pecte într-o dependenţă subtilă, create pe o posibilitate de exteriorizare şi care fără o spe cială analiză sau instruire ne impresionează, la un simplu şi superficial control, aceasta este arta care, legată de aspecte temporale şi locale, poate atinge sublimul.

Prin puterea ficţiunii, diferitele ipos-taze din viaţă şi din natură capătă o aură poetică şi o vrajă ce se răsfrânge asupra întregului. Acesta este de fapt neverosimi-lul din artă.

DESPRE TEHNICA ARTISTICĂ

Tehnica este plămada originală din care sunt create toate artele de când exis-tă ele. Ea tre buie respectată, cunoscută şi aplicată. Ceea ce prin tehnică se poate reprezenta, ţine de un mister ce nu poate fi învăţat (stricto senso). Este un adevăr indiscutabil.

LIRICA ŞI DRAMA

Lirica = desfătarea artistică prin sine.Drama — desfătarea artistică prin

acţiunea altora.Toamna ne bucurăm de fructele pe

care primăvara ni le anunţă prin mugurii înfloriţi.

Primăvara devenim cu toţii mai lirici; toamna (anotimpul morţii şi al durerii) devenim dramatici; iarna revenim la o

viaţă creatoare, anticipând primăvara. Se produce în acest ciclu o ieşire dintr-o stare dramatică şi o intrare într-o stare lirică pre-cum şi o ieşire dintr-un spaţiu domestic în minunata natură.

Acelaşi fenomen este valabil rapor-tând prin cipiul la un domeniu mai vast (istorie mondială, dezvoltarea artelor în viitor prin conştienti zare, implicând ştiinţa legată de cercetarea na turii şi lăsând mitul să inspire lirica.

Omenirea comentează în felul urmă-tor mis terul pământului:

Ţările tropicale, datorită primăverii continue şi a verii permanent anunţate, impun o re flectare lirică.

Zonele meridionale presupun per-mutări, schimbări subtile, dar categorice. O toamnă pre lungă anunţă drama.

O reciprocă fecundare determină reînprospă tarea dramei în zonele nordi-ce, lăsând lirica sudului s-o influenţeze. Puternica ancorare şi consistenţa liricii tropicale, în contactul cu drama nordului, creează multiple interferenţe.

DESPRE GENIU

Răsplata geniului (prin anticipare) este de terminată de existenţa unei stări egoiste. Ido latrizăm numai pe acela în care credem, chiar dacă nu-l cunoaştem. În schimb, ceea ce înţe legem, iubim şi expli-căm ca pe o parte din propria noastră fiinţă constituie o răsplată an ticipată oferită unui

Richard WAGNER

Frumosulîn artă

107p a g i n a

eseu

geniu individual.— Antichitatea = separarea de cor a

in dividualităţii artistice.- Epoca modernă = Shakespeare —

afir marea individualităţii creatoare.Pentru ca drama să se releve ple-

nar, a fost nevoie de un singur geniu, de Shakespeare. Fără el zestrea dramei ar fi fost săracă.

CULORI ŞI TONURI

Am întâlnit oameni care neavând nici o in struire muzicală îi înţelegeau sensul, recurgând la simbolul culorilor. În schimb nu am întâlnit nici un muzician care să recurgă la simbolul culorilor în locul sune-telor decât ca mod de exprimare verbală.

MODULAŢIA

În muzica pur instrumentală cât şi în drama muzicală, modulaţia cunoaşte dife-renţe esen ţiale.

Datorită absenţei unor noi motive muzicale, sunt necesare modificări rapide ale aceleiaşi teme.

DESPRE STIL

Nu e numai corect, dar într-un sens e chiar necesar de a se putea scrie într-un stil poetic prin folosirea metaforei graţie căreia pătrun dem mai uşor în înţelesul subiectu-lui folosit într-un mod figurat prin utiliza-rea tuturor epitetelor aflate la îndemână.

*

Opera nu poate fi decât parţial pre-zentată în sala de concert. Drama muzicală finalizată ca act de creaţie nu poate fi pusă în valoare decât pe scenă, aidoma unui tablou al unei lumi care, pusă în lumină de o lanternă ma gică, ne apare ca şi când ar fi aievea.

Muzica este lumina acestei lanterne.

*

Noi spunem: opera trebuie să ne arate ceea ce muzica singură nu reuşeşte. În acest caz auzul este depotenţat nemaireuşind să recep teze la fel de intens muzica. Altfel

spus: mu zica ar trebui să incite atât de mult ochiul, încât ea să poată fi recepţionată şi în imagini.

*

Muzicianul (creatorul) pătrunde din afară spre interior spre taina creaţiei. Mozart a murit în clipa în care pătrundea înţelesul acestei taine. Beethoven, primul, a cunoscut-o pe deplin.

*

Muzica = Concepţie = Înţelegere.Goethe a ajuns la poezie prin fizică,

Schiller prin metafizică.BuddhaLutherIndia — Germania de nord, între

ele, cato licismul. Luther începe o trepta-tă demitizare a lui Buddha... „aici unde mâncăm carne, bem băuturi tari, purtăm veşminte şi raţionăm după anumite legi şi principii — viaţa noastră nu e posibi-lă fără a aplica faimosul dicton: „Wein, Weib und Gesang”1, şi nici nu-l putem sluji pe bătrânul Dumnezeu altfel decât obişnuiţi...”

Mariafeldaprilie 1864

1 Vin, femeie şi cântec.

Cerşetorul de cărţi, A

lex Ivanov

108pagina

eseu

Am trăit pe lume cincizeci de ani şi, înafară de paisprezece ani ai copilăriei, treizeci şi cinci de ani am fost nihilist în adevăratul înţeles al cuvântului, adică n-am fost nici socialist nici revoluţionar, după cum de obicei se înţelege cuvântul acesta, ci nihilist în sensul lipsei de orice credinţă.

Acum cinci ani am început să cred în învăţătura lui Hristos şi viaţa mea dintr-o dată s-a schimbat. Conduita vieţii mele, dorinţele mele au devenit altele. Binele şi răul şi-au schimbat locurile, iar toate acestea au avut loc pentru că am înţeles învăţătura lui Hristos, pe care n-o înţelesesem în trecut. Nu vreau să tălmăcesc acum învăţătura lui Hristos, vreau numai să spun cum am ajuns eu să înţeleg ceea ce este simplu, luminos, din ceea ce a fost adresat tuturor de către Hristos şi cum, înţelegând aceasta, tot sufletul meu s-a transformat şi am găsit liniştea şi fericirea.

Nu vreau să explic învăţătura lui Hristos dar aş vrea numai un lucru: să interzic răstălmăcirea ei. Toate bisericile creştine au recunoscut întotdeauna că oamenii, neegali după învăţătura şi mintea lor, sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi că tuturora le este permis adevărul dumnezeiesc. Hristos a spus chiar că voinţa lui Dumnezeu este ca şi celor simpli să le fie dezvăluită taina care le este ascunsă până şi celor învăţaţi.

Nu toţi pot fi consacraţi în tainele adânci ale dogmaticii, omileticei, patristicii, liturgicii, hermeneuticii, apologeticii şi altora, dar toţi pot şi trebuie să înţeleagă ceea ce Hristos a vorbit la atâtea milioane de oameni simpli şi proşti cari au trăit şi trăiesc. Şi tocmai

despre această învăţătură, pe care Hristos a propăvăduit-o tocmai acestor oameni simpli ce nu s-au putut adresa pentru tălmăcirea ei lui Pavel, Clement Alexandrinul, Ioan Gură de Aur şi altora, despre această învăţătură pe care mai înainte n-am putut-o înţelege, iar acum o înţeleg, despre ea vreau să vorbesc tuturora.

Tâlharul pe cruce a crezut în Hristos şi s-a mântuit. Oare ar fi fost un păcat şi ar fi pricinuit rău cuiva, dacă tâlharul n-ar fi murit pe cruce, s-ar fi coborât de pe ea şi ar fi spus oamenilor cum a crezut el în Hristos? Eu, ca şi tâlharul de pe cruce am crezut în învăţătura lui Hristos şi m-am mântuit, iar comparaţia aceasta este cea mai apropiată expresie a stării sufleteşti de groază şi disperare în faţa vieţii şi a morţii, în care mă găseam înainte şi a stării de linişte şi de fericire în care mă găsesc acum.

Eu, ca şi tâlharul, am ştiut că am trăit şi trăiesc ca un ticălos, şi am văzut că majoritatea oamenilor trăiesc în jurul meu tot aşa de ticălos ca şi mine. Am ştiut, ca şi tâlharul, că sunt un nenorocit şi sufăr şi pentru că în jurul meu sunt oameni tot aşa de nenorociţi şi suferinzi ca şi mine şi nu vedeam nici un fel de ieşire din această stare de lucruri decât prin moarte. Eu, ca şi tâlharul de pe cruce, am fost ţintuit de o forţă neştiută la această viaţă de suferinţe şi de rele. Şi după cum pe tâlhar îl aştepta întunericul îngrozitor al morţii după suferinţele fără de înţeles şi relele vieţii sale, tot asta mă aştepta şi pe mine.

În toate eram asemenea tâlharului, dar deosebirea dintre mine şi tâlhar era că

Întoarcerea la învăţăturalui Hristos

Lev TOLSTOI

109p a g i n a

eseu

el murea, pe când eu încă trăiam. Tâlharul a putut crede că scăparea lui va fi acolo, dincolo de mormânt, pe când eu nu puteam crede aceasta, pentru că, pe lângă viaţa de dincolo de mormânt, pe mine mă aştepta şi viaţa de aici, de pe pământ, iar eu nu înţelegeam viaţa aceasta. Ea îmi apărea îngrozitoare, şi deodată am auzit cuvintele lui Hristos, le-am înţeles şi viaţa şi moartea au încetat să îmi apară ca lucruri îngrozitoare, iar în locul disperării am simţit bucuria şi fericirea care nu pot fi distruse de moarte.

Oare ar putea fi dăunător pentru cineva, dacă eu aş spune, tot ceea ce s-a petrecut cu mine?

De ce n-am înţeles mai înainte învăţătura lui Hristos şi cum am ajuns să o înţeleg, acestea au făcut obiectul a două cărţi pe care le-am scris şi anume: Critica teologiei dogmatice şi o nouă traducere şi con-centrare a celor patru Evanghelii, cu explicaţii. În aceste lucrări, am căutat să îndepărtez cu metodă tot ceea ce ascundea oamenilor adevărul şi am tradus verset după verset, am comparat şi am concentrat cele patru Evanghelii.

Munca de care vorbesc acum continuă de şase ani. Fiecare an, fiecare lună îmi permite să găsesc noi şi noi explicaţii şi confirmări ale gândirii fundamentale; îndrept greşelile care s-au strecurat în lucrarea mea din cauza grabei şi pasiunii cu care am lucrat; îndrept şi completez ceea ce am făcut. Viaţa mea, care a rămas foarte scurtă, bineînţeles că se va termina înainte de a putea termina această lucrare. Dar sunt convins că lucrarea aceasta este necesară şi de aceea fac atât cât pot şi cât sunt în viaţă.

Asta este munca mea externă care continuă asupra teologiei şi Evangheliilor. Dar munca mea internă, despre care vreau să vorbesc aici, n-a fost aceasta. Munca aceasta n-a fost analiza metodică a teologiei şi textelor Evangheliilor, ci îndepărtarea instantanee a tot ceea ce ascundea înţelesul însuşi al învăţăturii şi aprinderea momentană a luminii adevărului.

Vreau să spun cum am descoperit cheia care duce la priceperea învăţăturii lui Hristos, care mi-a deschis drumul adevărului cu claritatea şi convingerea ce înlătură orice îndoială.

Descoperirea aceasta am făcut-o astfel: încă din copilăria mea, din vremea când am început să citesc Evanghelia pentru mine, ceea ce m-a mişcat mai mult a fost acea latură a învăţăturii lui Hristos în care

se propăvăduieşte dragostea, supunerea, umilinţa, jertfa şi răsplata cu bine şi rău. Astfel a şi rămas pentru mine esenţa învăţăturii creştineşti, ceea ce eu iubeam cu inima în această învăţătură, ceea ce eu în numele acestei învăţături în momentele de disperare şi de necredinţă recunoşteam cu adevărat, acel înţeles, care dă viaţă poporului muncitor creştin, şi în numele căruia eu însumi mă supuneam acestei credinţe, pe care o împărtăşea acest popor, adică biserica ortodoxă. Dar supunându-mă bisericii, am observat foarte repede, că eu nu pot găsi în biserică întărirea, explicarea acelor principii ale creştinismului care mi se păreau cele mai de valoare; am observat că esenţa aceasta a creştinismului, care îmi era atât de scumpă, nu forma principalul în învăţătura bisericii. Am constatat că ceea ce mie mi se părea mai de valoare în învăţătura lui Hristos, nu era recunoscut ca valoare de biserică. Biserica recunoştea că are valoare şi punea preţ pe cu totul altceva. La început n-am dat prea mare însemnătate acestui capriciu bisericesc. Mi-am zis: „nu înseamnă nimic dacă biserica, pe lângă acelaşi înţeles de dragoste, smerenie, jertfire de sine mai recunoaşte şi un înţeles dogmatic şi extern. Înţelesul acesta îmi este străin, chiar mă îndepărtează de biserică, totuşi el nu cuprinde în el nimic rău”. Dar cu cât continuam să trăiesc, supunându-mă învăţăturii bisericeşti, tot mai mult mi s-a arătat că particularitatea aceasta a învăţăturii bisericeşti nu era atât de indiferentă pe cât mi s-a părut la început. M-au îndepărtat de la biserică şi ciudăţenia dogmelor bisericii şi recunoaşterea şi încuviinţarea de către biserică a persecuţiilor, a execuţiilor, războaielor şi negarea reciprocă a uneia de către alta a diferitelor confesiuni religioase; dar a distrus cu desăvârşire încrederea mea în biserică, mai ales indiferenţa ei faţă de ceea ce mi s-a părut mie esenţa învăţăturii lui Hristos şi pasiunea ei faţă de ceea ce mi se părea inexistent. Am simţit că era aici ceva care nu trebuia să fie aşa. Însă ce nu puteam înţelege, şi nu puteam înţelege pentru că învăţătura bisericii nu numai că nu nega ceea ce mi se părea mie principalul în învăţătura lui Hristos, dar îl recunoştea pe deplin; îl recunoştea însă în aşa fel încât principiul acesta în învăţătura lui Hristos nu era pe locul cel dintâi. Nu puteam învinovăţi biserica de a fi negat esenţialul, dar biserica recunoaşte acest esenţial în aşa fel încât acesta nu mă satisface pe mine. Biserica nu-

110pagina

eseu

mi dă ceea ce eu aştept de la ea. Am trecut de la nihilism la biserică

numai pentru faptul că am ajuns la convingerea că viaţa este imposibilă fără credinţă, fără ştiinţa aceea care ne învaţă ce este binele şi răul pe lângă instinctele noastre animalice. Ştiinţa aceasta am crezut c-o voi găsi în creştinism. Dar creştinismul, cum mi se prezenta atunci, era numai o dispoziţie cunoscută, foarte nehotărâtă, din care nu puteau decurge legile luminoase şi imperative ale vieţii. Şi pentru aceste legi m-am adresat bisericii. Dar biserica îmi dădea legi care nu mă apropiau nicidecum de dispoziţia mea spre creştinism, ci mai curând mă alungau de la ele. Iar eu n-am putut urma biserica. Îmi era necesară şi scumpă viaţa aşezată pe adevărurile creştineşti. Biserica nu le avea. Mai mult: legile bisericeşti slăbeau, uneori chiar distrugeau acea dispoziţie creştinească care, fără doar şi poate, dădea un înţeles vieţii mele. Mă durea mai ales şi mai mult decât orice, faptul că tot răul omenesc, învinuirea oamenilor, învinuirea popoarelor întregi, învinuirea altor credinţe şi execuţiile, războaiele care se iscau din aceste învinuiri, toate acestea erau îndreptăţite de biserică. Învăţătura lui Hristos despre smerenie, neînvinuirea altora, iertarea greşelilor, sacrificarea de sine şi dragostea, era prea-slăvită de biserică în vorbe, în timp ce ea

încuviinţa de fapt ceea ce era în opoziţie cu propria învăţătură.

Oare învăţătura lui Hristos era astfel făcută, încât contrazicerile acestea trebuiau să existe? Nu puteam să cred! Apoi mi s-a părut întotdeauna de neînţeles faptul că în timp ce eu cunoşteam Evanghelia, părţile din Evanghelie pe care se bazau anumite dogme, pentru biserică ele erau părţile cele mai puţin limpezi şi înţelese; iar acele părţi din Evanghelie din care reieşea îndeplinirea învăţăturii erau cele mai definite şi mai clare. De fapt, dogmele şi obligaţiile creştineşti care reieşeau din ele erau hotărâte de biserică în modul cel mai limpede şi mai hotărât; cât despre îndeplinirea învăţăturii lui Hristos, se vorbea cu cele mai neînţelese, nebuloase şi mistice expresii. Oare aceasta să fi dorit Hristos, propăvăduind învăţătura Lui?

Răspunsurile la întrebările şi îndoielile mele nu le puteam găsi decât în Evanghelie. De aceea le citeam şi le reciteam. Din toate Evangheliile, într-un mod deosebit se desfăşura pentru mine predica lui Hristos pe munte, şi eu o citeam mai des decât pe toate celelalte. Nicăieri, ca în locul acela, Hristos nu vorbeşte cu atâta triumf, nicăieri El nu dă atâtea legi morale, curate, înţelese, care se răsfrâng în sufletul fiecăruia. El nu vorbeşte nicăieri unei mulţimi mari, compusă din tot felul de oameni simpli, cum o face acolo.

111p a g i n a

eseu

Dacă au fost legi limpezi, ele au trebuit să fie exprimate acolo. În cele trei capitole ale lui Matei am căutat explicarea îndoielilor mele. De multe, foarte multe ori am citit Predica de pe munte şi de fiecare dată am simţit unul şi acelaşi lucru: entuziasm şi umilinţă pentru întinderea obrazului la lovitura vrăjmaşului, pentru darea cămăşii de pe tine celui ce nu o are, pentru dragostea pentru toţi, pentru iubirea duşmanului, şi am avut acelaşi sentiment de nesatisfacţie. Cuvintele lui Dumnezeu, îndreptate către toţi oamenii erau neclare. Era pusă prea multă renunţare de la tot, mi se părea mie că nu putea fi condiţia absolută a pocăinţei, şi cum aceasta nu era condiţia absolută a pocăinţei, nu era nimic hotărât şi limpede. Am citit nu numai învăţătura de pe munte, dar am citit toate Evangheliile, toate comentariile teologice la ele, explicaţiile teologice conform cărora cuvintele din învăţătura de pe munte sunt îndrumări spre acea perfecţiune spre care trebuie să tindă omul. Dar omul care a căzut nu poate atinge perfecţiunea, el poate găsi scăparea numai în credinţă, rugăciune şi bunătate. Explicaţiile acestea nu mă satisfăceau.

Nu puteam adera la părerea aceasta, pentru că mi s-a părut straniu întotdeauna că Hristos, ştiind dinainte că îndeplinirea învăţăturii Lui nu se poate face numai de puterile omului, a dat astfel de legi limpezi şi frumoase, care se referă direct la fiecare om în parte. Citind aceste legi, mi s-a părut că ele se adresează mie însumi, şi că numai de la mine ele cer îndeplinirea lor.

Citind aceste poveţe, simţeam o încredere voioasă, că eu pot din clipa aceea să fac tot ceea ce El propovăduieşte. Am vrut şi am încercat să îndeplinesc asta; dar îndată ce înduram lupta pentru îndeplinire, îmi aminteam învăţătura bisericii, care spune că omul e prea slab şi nu poate face singur toate acestea şi puterile mă părăseau.

Mi se spunea: trebuie să crezi şi să te rogi!

Dar eu simţeam că am prea puţină credinţă şi că nu sunt în stare să mă rog. Mi se spunea că trebuie să mă rog pentru ca Dumnezeu să-mi dea credinţa care trimite acea rugăciune, care dă acea credinţă, care dă acea rugăciune, ş.a.m.d. până la infinit.

Dar şi cugetul şi experienţa îmi arătau că pot fi reale numai sforţările mele de a îndeplini învăţătura lui Hristos.

Şi iată că după multe dibuiri, căutări

şi studii asupra a ceea ce a fost scris despre dovada dumnezeescului acestei învăţături şi asupra dovezii nedumnezeescului acestei învăţături, după multe şovăiri şi suferinţe am rămas din nou singur cu sufletul meu şi cu cartea tainică în faţa mea. Nu-i puteam da înţelesul pe care îl dau alţii, nu îi puteam da altul şi nu nici puteam să renunţ la ea, decât pierzând deopotrivă credinţa şi tâlcuirea criticii savante a înţelepţilor teologi, alungându-le pe toate după cuvântul lui Hristos: dacă nu mă veţi primi pe Mine, cum mă primesc copiii, nu veţi putea intra în împărăţia lui Dumnezeu!... Am înţeles deodată ceea ce nu am putut înţelege mai înainte. Am înţeles nu pentru că într-un chip deosebit, înţelept, adânc mi-am reprezentat, tălmăcit, învăţătura lui Hristos. Dimpotrivă, totul mi-a devenit limpede şi înţeles tocmai pentru că am uitat toate explicaţiile şi tălmăcirile învăţăturii. Partea care a fost pentru mine cheia întregului a fost partea din cap. V din Matei, p. 39: „Vi s-a spus Vouă: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Iar Eu vă vorbesc: nu vă împotriviţi răului.” Deodată şi pentru prima oară am înţeles acest verset drept şi simplu. Am înţeles că Hristos a vorbit ceea ce a vorbit, şi nu pentru că a apărut ceva nou, ci pentru că a dispărut tot ceea ce ascunsese adevărul. „Aţi auzit ce au spus bătrânii: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Iar eu vă spun vouă: nu vă împotriviţi răului.” Cuvintele acestea mi s-au părut dintr-o dată absolut noi, ca şi cum niciodată nu le citisem.

Mai înainte, citind partea aceasta, treceam cu o stranie întunecare a minţii peste cuvintele: iar Eu vă spun vouă: nu vă împotriviţi răului. Cuvintele acestea mi se părea că nu fuseseră scrise sau nu au avut nici o însemnătate până acum pentru mine.

Mai târziu, în convorbirile mele cu mulţi şi mulţi creştini care cunoşteau bine Evanghelia, mi s-a întâmplat deseori să observ acelaşi întuneric şi uitare în ce priveşte aceste cuvinte. De cuvintele astea nimeni nu-şi aminteşte şi deseori în convorbirile noastre despre ele mulţi creştini luau Evanghelia doar ca să controleze dacă într-adevăr aceste cuvinte sunt scrise acolo. Aşa trecusem şi eu cu vederea peste ele şi am început să le înţeleg după următoarele cuvinte: „Şi celui ce te va lovi peste obrazul drept, întoarce şi obrazul stâng ş.a.m.d.” Întotdeauna aceste cuvinte mi se prezentau sub formă de suferinţă, de renunţare şi mi se păreau necorespunzătoare naturii omeneşti.

112pagina

eseu

Ele mă mişcau, simţeam că ar fi foarte bine dacă le-aş putea urma. Dar în acelaşi timp simţeam că eu n-aş fi în stare niciodată să le îndeplinesc, numai ca să pot suferi. Îmi spuneam: bine, voi întinde obrazul stâng, au să mă lovească pentru a doua oară; voi da tot ce am, îmi vor lua tot ce posed. Nu voi mai putea trăi! Or, viaţa mi-a fost dată s-o trăiesc, de ce m-aş lipsi singur de ea? Lucrul acesta nu mi-1 poate cere Hristos. Mai înainte îmi vorbeam aşa: presupunând că Hristos a voit ca aceste cuvinte să proslăvească suferinţa şi renunţarea şi, slăvindu-le, exagerează şi de aceea nu este limpede şi hotărât: dar acum am înţeles cuvântul Lui de neîmpotrivire la rău, am priceput că Hristos nu exagerează şi nu cere nimic, nici un fel de suferinţe pentru suferinţa însăşi, ci vorbeşte foarte hotărât şi limpede ceea ce vorbeşte. El spune: „nu vă împotriviţi răului, pentru că făcând asta să ştiţi, se pot găsi oameni care lovindu-vă pe un obraz şi neîntâlnind altă împotrivire vă vor lovi şi pe celălalt obraz; iar luându-vă cămaşa, vă vor lua şi haina; folosindu-se de munca voastră vă vor sili să munciţi pentru ei; vă vor lua fără să vă dea înapoi. Chiar dacă va fi aşa, nu vă împotriviţi răului! Acelora care vă vor bate şi vă vor ofensa, faceţi-le totuşi bine”. Când am înţeles aceste cuvinte aşa cum au fost ele spuse cu adevărat, îndată tot ceea ce a fost pentru mine tulbure s-a făcut limpede şi ceea ce mi s-a părut exagerat mi s-a părut exact. Am înţeles pentru întâia oară, că centrul greutăţii întregului este în cuvintele: „nu te împotrivi răului!”, iar tot restul nu este decât explicarea primei premise.

Am înţeles că Hristos nu spune nimic despre modul în care să-ţi pui obrazul la bătaie şi nici cum să-ţi dai haina ca să suferi, dar spune să nu te împotriveşti răului şi că neîmpotrivindu-te lui e posibil să suferi. După cum părintele care îşi îndrumă fiul pe o cale lungă nu îi ordonă să nu doarmă, să tremure de frig, să nu mănânce şi să fie muiat de ploaie, când îi spune: mergi în calea ta mai departe şi dacă se va întâmpla să nu dormi, să tremuri de frig, să rămâi nemâncat şi să rămâi udat de ploaie, tu mergi totuşi mereu înainte. Hristos, de asemenea, nu spune: întindeţi obrajii la lovituri, suferiţi, însă El spune: nu vă împotriviţi răului, orice s-ar întâmpla cu voi, nu vă împotriviţi răului! Cuvintele acestea: nu te împotrivi răului, înţelese în sensul lor adevărat au fost pentru mine adevărata cheie care mi-a deschis totul. Mi s-a părut uimitor cum am putut eu să înţeleg atât de clar altfel de cuvinte, toate

limpezi şi hotărâte. Vi s-a spus: dinte pentru dinte, iar Eu vă spun: nu vă împotriviţi răului şi omului rău şi orice ar face oamenii răi cu voi, suferiţi, daţi tot ce aveţi, dar nu vă împotriviţi răului şi răilor. Ce poate fi mai limpede, mai clar decât învăţătura aceasta? A fost de ajuns să înţeleg aceste cuvinte simple şi drepte aşa cum au fost ele rostite imediat în toată învăţătura lui Hristos, nu numai în Predica lui de pe munte, ci în toate Evangheliile, tot ceea ce a fost neînţeles mi-a devenit limpede; tot ceea ce părea că se contrazice mi-a părut unit şi ce e mai important, tot ce mi se părea netrebuincios mi s-a părut de mare folos. Totul s-a topit într-un întreg şi, îndreptate unul pe altul, ca bucăţile unei statui sparte, refăcută aşa cum ea trebuia să fie. În această predică şi în toate Evangheliile era îndreptăţită această învăţătură contra împotrivirii răului. În această predică, ca şi în alte locuri, oriunde Hristos îi reprezintă pe ucenicii Lui, adică pe oamenii care îndeplinesc legea neîmpotrivirii răului, îi reprezintă nu altfel decât ca pe oameni ce întind obrazul să fie loviţi, care dau hainele lor altora, şi îi reprezintă ca pe nişte oameni persecutaţi, bătuţi şi săraci. Pretutindeni şi foarte des Hristos spune că acela care n-a luat crucea, care nu a renunţat la tot nu poate fi ucenicul lui, adică acela care nu este pregătit pentru toate urmările ce decurg din îndeplinirea legii despre neîmpotrivirea răului. Ucenicilor săi Hristos le vorbeşte: „Fiţi săraci, fiţi gata, nu vă împotriviţi răului, primiţi prigonirile, suferinţele şi moartea.” Singur s-a pregătit pentru suferinţă şi moarte, neîmpotrivindu-se răului şi a gonit de lângă El pe Petru, şi a murit, împiedicând pe alţii să se împotrivească răului şi El n-a schimbat învăţătura lui. Cei dintâi ai Lui, mai toţi îndeplinesc această lege a neîmpotrivirii răului şi toată viaţa lor o petrec în mizerie, prigoniri şi niciodată nu răspund cu rău la răul care li se face.

Prin urmare, Hristos face exact ceea ce a vorbit. Putem spune că îndeplinirea acestei învăţături este foarte greu de realizat, putem să nu fim de acord cu părerea că orice om îndeplinind această învăţătură este într-adevăr un bun creştin, putem spune chiar că este o prostie această învăţătură şi aşa şi vorbesc cei care nu cred şi care susţin că Hristos a fost un visător, un idealist care a propovăduit idei nerealizabile şi pe care le-au îndeplinit din prostie apostolii şi ucenicii lui, dar nu se poate să nu recunoaştem că

113p a g i n a

eseu

Hristos a spus foarte limpede şi hotărât ceea ce a venit să spună, şi anume: că omul după învăţătura Lui nu trebuie să se împotrivească răului şi, oricine acceptă învăţătura lui nu poate să se împotrivească răului. Cu toate acestea, nici cei care sunt credincioşi şi nici cei care sunt necredincioşi nu pricep înţelesul aşa de simplu şi de clar al cuvintelor lui Hristos.

II.

Când am înţeles cuvintele „nu te împotrivi răului”, toată reprezentarea mea anterioară despre învăţătura lui Hristos s-a schimbat deodată şi m-am îngrozit în faţa nu a nepriceperii, ci a priceperii stranii a acestei învăţături în care m-am găsit până acum. Eu ştiam şi toţi ştiau că înţelesul învăţăturii lui Hristos stă în iubirea de oameni. Spunând: întinde obrazul tău la lovituri, iubeşte pe vrăjmaşul tău, înseamnă a exprima esenţa învăţăturii lui Hristos. Ştiam asta din copilărie, dar de ce n-am înţeles cuvintele acestea simple de la început, ci le căutam un alt înţeles? A nu te împotrivi răului înseamnă a nu te împotrivi răului niciodată, adică să nu faci într-un cuvânt nici un gest care s-ar împotrivi iubirii. Dacă purtându-te aşa, totuşi vei fi ofensat, suportă ofensa şi în nici un caz nu violenta pe alţii. El a spus asta aşa de simplu şi limpede, cum nu se poate mai limpede. Cum am putut eu, care credeam sau făceam sforţări să cred că aceste cuvinte au fost spuse de Dumnezeu, să susţin în acelaşi timp că ele nu pot fi îndeplinite de om cu propriile lui puteri? Stăpânul meu îmi porunceşte: du-te în pădure şi taie lemne, iar eu îi răspund: cu puterile proprii eu nu sunt în stare să fac aceasta. Vorbind aşa, eu vorbesc una din două: sau nu cred în ceea ce mi-a poruncit stăpânul sau nu vreau să fac ceea ce vrea stăpânul meu.

Despre porunca lui Dumnezeu, pe care El ne-a dat-o ca s-o îndeplinim şi despre care Hristos a spus: acel care o va îndeplini şi o va propăvădui aşa, mai mare va fi, şi numai aceia care o vor îndeplini vor dobândi viaţa, despre porunca pe care El însuşi a îndeplinit-o şi pe care a spus-o aşa de limpede şi de simplu încât de înţelesul ei nu se poate nimeni îndoi - despre această poruncă, pe care niciodată nu încercasem s-o îndeplinesc, eu vorbisem, ştiind că îndeplinirea ei nu este posibilă cu puterile mele şi că îmi este necesară o forţă suprao-menească ca s-o îndeplinesc.

Dumnezeu a coborât pe pământ ca să dea mântuire oamenilor. Mântuirea constă în faptul că al doilea chip al Treimei, Dumnezeu-Fiul, a suferit pentru oameni, a răscumpărat în faţa Tatălui greşelile lor şi a dat oamenilor învăţătura şi pilda vieţii pentru mântuire. Cum am putut eu spune că legile vieţii, exprimate de El aşa de simplu şi limpede pentru toţi, pot fi aşa de greu de îndeplinit, încât e nevoie de ajutorul puterilor supra-naturale? El nu numai că n-a spus asta, el a spus răspicat: îndepliniţi numaidecât ce vă spun Eu, iar aceia care nu vor îndeplini spusele mele, aceia nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu. El niciodată n-a spus că îndeplinirea învăţăturii lui este grea; dimpotrivă, El a spus: jugul meu este o fericire, sarcina mea e uşoară. Ioan Evanghelistul a spus: învăţătura lui nu este grea.

Cum am putut eu susţine asta, că îndeplinirea pe care El atât de exact a hotărât-o şi a afirmat-o poate fi uşor îndeplinită? Cum am putut eu spune că ea nu se poate îndeplini fără ajutorul puterilor suprapământeşti?

Dacă un om ar pune toate sforţările minţii lui pentru a nimici o lege anumită, ce ar putea spune omul acesta mai hotărâtor pentru nimicirea acestei legi, decât că legea aceasta, în totalitatea ei, este imposibil de realizat şi că ideea însăşi a legiuitorului

114pagina

eseu

despre legea lui este că legea nu se poate îndeplini, că dacă ar fi să se îndeplinească ea ar avea nevoie de puteri supranaturale? Ei bine, eu însumi aşa gândeam în ceea ce priveşte legea neîmpotrivirii la rău. Şi am început să-mi amintesc, cum şi când mi-a intrat în cap ideea asta stranie, că legea lui Hristos este dumnezeiască, dar că ea nu poate fi realizată. Şi scrutând tot trecutul, am înţeles că gândul acesta nu a pătruns niciodată în mine în toată goliciunea lui (pentru că el m-ar fi îndepărtat de la el), dar că l-am supt fără să-mi dau seama odată cu laptele mamei mele, în copilărie şi că toată viaţa care a urmat n-a făcut să mă întărească în această stranie rătăcire.

Din copilărie m-au învăţat că Hristos este Dumnezeu şi că învăţătura Lui este dumnezeiască, dar în acelaşi timp m-au învăţat să respect toate acele instituţii care prin violenţă asigură liniştea mea contra răului, m-au învăţat să socotesc instituţiile acestea sfinte. M-au învăţat să mă împotrivesc răului şi mi-au inspirat că este înjositor şi ruşinos să mă supun răului şi să sufăr de pe urma lui şi că, dimpotrivă, este demn de laudă să mă împotrivesc lui. M-au învăţat să judec şi să pedepsesc. Apoi m-au învăţat să lupt, cu violenţă să mă împotrivesc răului, iar armata, al cărui membru am fost, era numită armată creştinească şi activitatea acestei armate era sfinţită de blagoslovenia creştinească.

Pe lângă toate acestea, din copilărie şi până în tinereţe m-au învăţat să respect ceea ce direct contrazicea legile lui Hristos. A răspunde cu violenţă celui care mă ofensează, a mă răzbuna prin violenţă pentru ofensa personală, familială, naţională, toate aceste gesturi nu numai că erau negate, dar mi se spunea că ele sunt admirabile şi că ele nu se împotrivesc legii lui Hristos. Tot ce mă înconjura, liniştea, şi familia, proprietatea mea, totul era zidit pe legea respinsă de Hristos: dinte pentru dinte.

Părinţii bisericii ne spuneau că învăţătura lui Hristos este dumnezeiască, dar îndeplinirea ei nu este posibilă din cauza slăbiciunii omeneşti şi că numai bunătatea lui Hristos poate ajuta la îndeplinirea ei. Oamenii de ştiinţă şi conducerea societăţii afirmau imposibilitatea şi absurditatea învăţăturii lui Hristos, iar faptele şi vorbele lor erau împotriva acestei învăţături. Recunoaşterea imposibilităţii de a fi realizată învăţătura lui Dumnezeu mă pătrunsese puţin câte

puţin şi se unise cu mine, corespundea în aşa măsură cu pasiunile mele, încât n-am observat niciodată contradicţia în care mă găseam. Eu nu vedeam că este imposibil ca în acelaşi timp să crezi şi în Hristos Dumnezeu, a cărui învăţătură era slujirea binelui şi să lucrezi de asemenea conştient şi liniştit pentru instituţiile proprietăţii personale, judecătoriilor, statului, armatei, să organizezi o viaţă contrară învăţăturii lui Hristos şi să te rogi în acelaşi timp ca Hristos să triumfe legea binelui şi a iertării. La aceste lucruri nici nu mă gândeam, totul părându-mi foarte clar: că era mult mai simplu să organizăm viaţa după legea lui Hristos şi să ne rugăm să existe judecători, condamnări la moarte şi războaie, dacă ele sunt atât de folositoare pentru binele nostru.

Şi atunci am înţeles de unde a izvorât rătăcirea mea. Ea a izvorât din împărtăşirea învăţăturii lui Hristos în cuvinte şi din negarea ei în fapte.

Premisa slujirii binelui este o premiză care leagă toată învăţătura Lui într-un întreg, dar numai atunci când nu este doar o simplă frază, ci este o lege obligatorie pentru a fi îndeplinită, când ea este lege.

Ea este ca o cheie care deschide orice, dar numai atunci când această cheie este introdusă în lacăt. Dacă recunoaştem acestei premize numai valoarea unei fraze frumoase, unei expresii alese şi dacă noi credem că îndeplinirea ei este imposibilă fără ajutorul puterilor supranaturale, atunci trebuie să recunoaştem distrugerea acestei învăţături. Cum se poate prezenta oamenilor altfel decât ca imposibilă, o învăţătură din care este scoasă premiza principală, premiza care leagă totul? Oamenilor care nu cred, ea li se va părea ca o prostie şi nici nu se poate prezenta astfel.

Luaţi o maşină, încălziţi cazanul, daţi-i drumul, dar nu puneţi cureaua de transmisie şi veţi face acelaşi lucru ca şi cu învăţătura lui Hristos, atunci când au început să o propovăduiască, zicând că oamenii pot fi creştini fără să îndeplinească legea slujirii binelui.

Nu de mult am citit împreună cu un rabin evreu capitolul V din Matei. La aproape fiecare frază rabinul îmi spunea: şi asta este în Biblie şi asta este în Talmud şi-mi arăta şi în Biblie şi în Talmud expresii foarte apropiate cu cele spuse în predica de pe Munte. Dar când am ajuns la versetul despre slujirea binelui, el n-a mai spus: şi asta este în Talmud,

115p a g i n a

eseu

dar m-a întrebat cu surâsul pe buze: oare creştinii îndeplinesc porunca aceasta? Întind ei obrazul acelora care îi lovesc? N-am avut ce să-i răspund şi asta cu atât mai mult cu cât acel timp creştinii nu numai că nu întindeau obrazul lor, dar băteau pe evrei peste obrazul întins. Însă ceea ce voiam să ştiu era dacă este ceva asemănător în Biblie sau Talmud şi l-am întrebat pe rabin. El mi-a răspuns: Nu, nu este, dar spune-mi dumneata, creştinii îndeplinesc această lege? Cu întrebarea aceasta el îmi spunea că prezenţa unei astfel de pravile în legea creştină care nu este respectată de nimeni, pe care creştinii înşişi o recunosc ca imposibil de a fi îndeplinită, era recunoaşterea absurdităţii acestei legi. N-am avut ce să-i răspund.

Acum, când am înţeles adevăratul sens al învăţăturii, văd limpede acea stranie contradicţie în care m-am găsit cu mine însumi. Recunoscând în Hristos pe Dumnezeu şi învăţătura Lui dumnezeiască, şi în acelaşi timp organizând viaţa mea contrar acestei învăţături, ce-mi rămâne decât s-o recunosc ca fiind nerealizabilă. În vorbe, eu recunoşteam învăţătura lui Hristos de sfântă, în fapt recunoşteam o învăţătură necreştinească şi recunoşteam şi mă plecam în faţa instituţiilor anti-creştineşti, care din toate părţile îngrădeau viaţa mea.

Tot Vechiul Testament spune că toate nenorocirile poporului evreiesc provin din faptul că el a crezut în Dumnezei falşi şi nu în adevăratul Dumnezeu. Samuil, în cartea întâia, în capitolele 8-12, acuză poporul că pe lângă toate celelalte îndepărtări de la Dumnezeu, el a mai adăugat încă una: în locul lui Dumnezeu care era împăratul lor, el a pus pe omul-împărat, care după părerea lor îi va scăpa. „Nu credeţi în togu, în pustiu, spune Samuil poporului (XII, stihul al 12-lea). Credinţa aceasta nu vă va salva pentru că togu acesta e pustiu. Ca să nu vă prăpădiţi cu împăratul vostru, ţineţi-vă de un singur Dumnezeu”.

Credinţa în acest togu, în aceşti zei pustii, mă oprise să văd adevărul. Pe calea mea spre adevăr, îmi era întunecată lumina Lui, căci stau în faţa mea aceşti togu de care eu nu eram în stare să mă lepăd.

* * *

Zilele acestea am fost la poarta Barovitzk1; în poartă şedea un bătrân, sărac şi schilod. Am scos punga să-i dau ceva. În

timpul acesta din Kremlin a ieşit un brav şi tânăr grenadier. Cerşetorul văzând pe soldat s-a sculat şi, şchiopătând, a luat-o în vale spre grădina Alexandrovsk. Grenadierul s-a luat după el, dar nu l-a putut ajunge şi a început să-l înjure pe cerşetor de ce calcă ordinul şi se opreşte să cerşească la poarta Kremlinului. Am aşteptat pe grenadier în poartă. Când el s-a apropiat de mine l-am întrebat dacă ştie să citească.

- Ştiu, dar de ce? - Evanghelia ai citit-o? - Am citit-o. - Ai citit: „şi acela care va da de

mâncare flămândului?”... şi i-am amintit partea aceea. El a ştiut-o şi a ascultat-o. Şi am văzut că era impresionat.

Doi trecători s-au oprit ascultând ce vorbeam. Grenadierului se vede că îi era greu, deoarece deşi îndeplinea cu sfinţenie datoria lui - alungând lumea de unde era poruncă să fie alungată, - se tăcuse în acelaşi timp vinovat. El era impresionat, dar căuta să se apere. Deodată în ochii lui negri şi cuminţi, străluci lumina, iar el se întoarse ca şi cum ar fi dorit să plece.

- Dar ordinul milităresc l-ai citit? mă întrebă el.

Răspunsei că nu. - Atunci nici nu te amesteca în vorbă,

spuse grenadierul scuturând triumfător din cap şi, încheindu-se la mantaua lui, plecă voios în curtea cazarmei.

Acesta a fost singurul om în toată viaţa mea care a dezlegat într-un mod logic misterul etern, care în forma noastră socială de astăzi stă în faţa mea şi în faţa fiecărui om care se numeşte creştin.

III.

Degeaba se susţine că învăţătura creştinească priveşte numai mântuirea personală şi nu priveşte şi noţiunile generale de stat. - Bine, îmi zic mie, eu nu mă voi împotrivi răului, voi întinde faţa să fiu lovit ca om particular, dar înaintează inamicul sau ne asupresc alte popoare şi eu sunt chemat să iau parte la lupta cu oamenii cei răi, trebuie oare să merg şi să-i omor? Trebuie neapărat să dezleg problema: în ce constă servirea lui Dumnezeu şi în ce constă servirea lui togu? Trebuie să mă duc în război sau nu trebuie? Sunt ţăran, sunt ales ca primar în satul meu sau sunt chemat ca jurat la curtea cu juri

116pagina

eseuşi sunt silit să judec, să condamn, - ce-mi rămâne să fac? Din nou sunt forţat să aleg între legea lui Dumnezeu şi legea omenească. Sunt călugăr, trăiesc în mănăstire, ţăranii ne-au luat izlazul şi eu sunt trimis să lupt cu ei, să-i dau în judecată. Din nou trebuie să aleg. Nici un om nu poate să ocolească dezlegarea acestei chestiuni. Nu vorbesc de casta socială în care noi trăim şi a cărei activitate constă în lupta împotriva răului: casta militară, judecătorească, administrativă, dar nu există un om în parte, cel mai modest om, căruia să nu i se fi pus problema alegerii între slujirea lua Dumnezeu sau slujirea acestui „togu”, instituţiilor statului.

Viaţa mea personală este legată de viaţa generală a statului, iar aceasta din urmă îmi cere o activitate anticreştinească, absolut contrară învăţăturii lui Hristos. Acum, cu legea obligativităţii serviciului militar şi cu participarea tuturor în aparatul justiţiei ca juraţi, această dilemă a fost pusă în faţa fiecărui om. Fiecare om este dator să ia armele morţii: puşca, cuţitul şi chiar dacă nu ucide, va trebui să încarce arma şi să-şi ascută cuţitul, adică trebuie să fie pregătit pentru a omorî. Fiecare cetăţean trebuie să vină la tribunal şi să fie părtaş la judecată şi condamnare. Trebuie, deci, să renunţe la învăţătura lui Hristos nu numai cu cuvântul, dar şi cu fapta. Întrebarea grenadierului „Evanghelie sau codul militar? Legea lui Dumnezeu sau legea omenească?” stă şi acum tot aşa cum a stat şi în timpul lui Samuil în faţa omenirii. Legea aceasta a stat şi în faţa

lui Hristos şi a ucenicilor lui. A stat şi în faţa acelora care acum vor să fie creştini şi în fapte, stă şi în faţa mea.

Legea lui Hristos, cu învăţătura ei despre dragoste, smerenie, jertfa de sine, întotdeauna a mişcat inima mea şi m-a chemat spre ea. Dar din toate părţile, în istorie, în mediul contemporan care mă înconjura, şi în viaţa mea, am văzut o lege contrară, potrivnică sufletului meu, conştiinţei mele, minţii mele, dar care îndreptăţea instinctele mele animalice. Eu simţeam că primind legea lui Hristos voi rămâne singur şi desigur îmi va fi rău, voi fi urmărit şi umilit, ceea ce a spus Hristos însuşi. Dacă însă voi primi legea omenească, toţi mă vor încuraja, voi fi liniştit, asigurat şi la ordinele mele vor fi toate combinaţiile mentale cu care voi putea să-mi liniştesc conştiinţa. Voi râde şi mă voi veseli - întocmai aşa cum spunea Hristos. Simţeam asta şi nu numai că nu mă adânceam în însemnătatea legii lui Hristos, dar căutam s-o înţeleg, astfel încât să nu mă împiedice să trăiesc viaţa mea animală. Iar ca s-o înţeleg aşa nu era posibil şi de aceea nu o înţelegeam nicidecum.

În această neînţelegere ajunsesem până la o completă uitare. Două imagini ale acestei uitări vor arăta modul în care înţelegeam cuvintele: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi (Matei VII, 1), Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi - nu acuzaţi şi nu veţi fi acuzaţi (Luca VI, 37). Mi se părea neîndoielnic şi sfânt, iar instituirea tribunalelor la care eu luam parte şi care garantau proprietatea şi liniştea

Evanghelia de la 1821, cea mai mare carte românească veche tipărită pe teritoriul românesc. Muzeul Mănăstirii Neamţ

117p a g i n a

eseu

mea, nu mi se părea că încalcă legile lui Dumnezeu, încât niciodată nu mi-a trecut prin minte că ar fi putut însemna altceva aceste maxime din Evanghelie, decât faptul de a nu judeca şi de a nu vorbi de rău pe altul. Eu nu-mi imaginam că Hristos a înglobat în aceste cuvinte judecătoriile şi tot felul de instituţii judiciare. Înţelegând că el nu putea să le accepte, m-am întrebat: oare Hristos spunând „nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi” n-a înţeles numai faptul de a nu judeca în vorbe pe aproapele tău, ci şi a nu judeca pe aproapele tău în instituţiile judiciare?

În Luca, cap. VI, de la 37 până la 49, cuvintele acestea urmează imediat după predica asupra neîmpotrivirii la rău şi răspunderii cu binele pentru răul făcut. Îndată după cuvintele: fiţi milostivi, ca şi Tatăl vostru în cer, se spune: nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, nu acuzaţi şi nu veţi fi acuzaţi. Nu înseamnă oare aceasta că pe lângă faptul de a nu judeca cu vorbe pe aproapele tău trebuie adăugat şi faptul de a nu institui judecăţi şi a judeca în ele pe aproapele tău? – m-am întrebat eu acum, şi a fost de-ajuns ca să-mi pun această întrebare, pentru ca de îndată şi inima şi bunul simţ să-mi răspundă afirmativ.

Ştiu, o astfel de înţelegere a acestor cuvinte te uimeşte la început.

Ca să vă arăt cât de departe eram de la o astfel de înţelegere, trebuie să recunosc prostia mea. Chiar după ce am devenit credincios şi am început să citesc Evanghelia ca pe o carte sfântă, în întâlnirile pe care le aveam cu prietenii mei - procurori, judecători - le vorbeam deseori în glumă: voi tot judecaţi şi s-a zis: nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi. Eram aşa de încredinţat că aceste cuvinte nu pot fi nimic altceva decât oprirea bârfei pe socoteala altora, încât nu înţelegeam cum batjocoream eu învăţătura lui Hristos, vorbind aşa de necugetat.

Voi povesti amănunţit cum s-a distrus în mine orice îndoială, pentru că vorbele acestea nu pot fi înţelese altfel decât înţelegând faptul că Hristos opreşte orice instituţie omenească de judecată şi că prin aceste cuvinte n-a putut înţelege nimic altceva.

Ceea ce m-a uimit mai întâi când am înţeles învăţătura neîmpotrivirii la răul făcut în adevăratul ei sens, a fost că judecătoriile omeneşti nu numai că nu au nimic comun cu ea, dar sunt contrare înţelesului întregii învăţături şi dacă Hristos s-a gândit cumva

la instanţele judiciare, el trebuie să nege faptul că există.

Hristos a spus: nu te împotrivi răului. Scopul judecătoriilor este de a se împotrivi răului. Hristos a spus: faceţi binele pentru răul care vi se face. Judecătoriile spun: rău pentru rău. Hristos a spus: nu trebuie să alegeţi între buni şi răi. Judecătoriile nu fac decât această alegere. Hristos spune: iertaţi pe toţi. Iertaţi nu o dată, nu de şapte ori, ci fără sfârşit. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care nu vă iubesc. Judecătoriile nu iartă, dar pedepsesc, fac rău celor care sunt inamicii societăţii. După bunul simţ reiese că Hristos trebuie să interzică judecăţile. Dar se poate, gândeam eu, că Hristos, neavând nimic comun cu judecăţile omeneşti, nici nu s-a gândit la ele. Acest lucru nu-1 puteam presupune, pentru că Hristos, din ziua naşterii lui şi până la moarte s-a lovit de judecătorii lui Irod, ai sinedriului şi ai preoţilor. Într-adevăr, văd că Hristos vorbeşte deseori despre judecători ca despre un rău. Ucenicilor săi El le spune că vor fi judecaţi şi îi învaţă cum trebuie să se poarte în faţa judecătorilor. Despre sine vorbeşte că va fi judecat şi singur arată cum trebuie să ne purtăm faţă de judecata omenească. Prin urmare, Hristos s-a gândit la acele tribunale omeneşti care trebuiau să-1 condamne pe El şi pe ucenicii Lui şi care au condamnat şi vor condamna milioane de oameni. Hristos ar văzut răul şi 1-a arătat. Când se executa pedeapsa împotriva prostituatei, El a negat judecata şi a spus că omul nu poate judeca pe alt om pentru că el însuşi este vinovat. Gândul acesta 1-a repetat de câteva ori, spunând că omul cu ochiul murdar nu e în stare să vadă murdăria din ochiul altuia şi că orbul nu poate duce pe alt orb. Traduce chiar, ce iese din această zăpăceală: elevul devine la fel cu dascălul său.

În Predica de pe munte el se adresează tuturor şi spune: dacă cineva vrea să ia prin judecată cămaşa de pe tine, tu dă-i şi haina. Deci, El oprea pe toţi ca să judece.

E posibil ca Hristos să vorbească numai despre raportul personal al fiecărui om faţă de judecători, dar nu se pronunţă împotriva justiţiei însăşi şi admite în societatea creştină oameni care vor judeca pe alţii în instituţii speciale pentru aceasta? Nu se poate presupune. Hristos, în rugăciunea sa, spune tuturor oamenilor, fără deosebire, să ierte greşelile altora, pentru ca şi greşelile lor să fie iertate, şi repetă gândul acesta de multe ori. Prin urmare, fiecare om, şi în

118pagina

eseu

timpul rugăciunii şi înainte de a aduce darul său, va trebui să ierte pe toţi. Cum poate judeca şi condamna la judecată un om, care conform credinţei lui trebuie să ierte pe toţi? De aceea cred că după învăţătura lui Hristos nu poate să fie un judecător creştin care să condamne.

Sau poate, după legătura în care se găsesc cu alte cuvinte, vorbele nu judecaţi şi nu condamnaţi, Hristos spunând nu judecaţi, nu s-a gândit la judecata omenească?! Dar nici asta nu se poate, deoarece e limpede explicaţia chiar după legătura cuvintelor. Când zice: nu judecaţi, Hristos vorbeşte anume de instituţiile judiciare. Atât în Matei, cât şi în Luca, înainte de a spune: nu judecaţi, El spune: nu vă împotriviţi răului, înduraţi răul, faceţi bine tuturor. Iar înainte de aceasta repetă, după Matei, cuvintele legii penale evreieşti: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. După această trimitere la legea evreiască spune: iar voi nu faceţi aşa, nu vă împotriviţi răului şi numai apoi spune: nu judecaţi. Asta înseamnă că Hristos vorbeşte tocmai despre legea penală omenească pe care o şi respinge cu cuvintele: nu judecaţi.

După apostolul Luca, El spune nu numai atât: nu judecaţi, dar adaugă nu judecaţi şi nu condamnaţi! Adăugarea acestui cuvânt poate avea numai un scop: explicarea însemnătăţii sub care trebuie să se înţeleagă cuvântul dintâi.

Dacă El ar fi dorit să spună: nu condamnaţi pe aproapele vostru, ar fi adăugat cuvântul acesta, dar El adaugă ceea ce tradus înseamnă: nu condamnaţi. Şi după aceasta spune: şi nu veţi fi condamnaţi, pe toţi iertaţi-i şi veţi fi iertaţi!

Dar, se poate, cu toate acestea, ca Hristos să nu se fi gândit la justiţia pământească, vorbind aşa, dar eu găsesc gândul meu în cuvintele Lui care au cu totul altă însemnătate.

*

* *

Căutând să aflu cum cei dintâi ucenici ai lui Hristos, apostolii lui, au privit la tribunalele judecătoreşti de pe acele vremuri, dacă ei le recunoşteau şi le încuviinţau, găsesc în cap. IV de la 1-11 al scrisorii apostolului Iacob următoarele: „Nu vă vorbiţi de rău unul pe altul, fraţilor, căci cine vorbeşte de rău pe fratele său acela vorbeşte de rău legea şi judecă legea; iar dacă judeci legea,

înseamnă că nu eşti îndeplinitorul, ci judecătorul ei. Nu este decât un singur făcător de legi şi judecător, care poate scăpa şi condamna - tu, cine eşti, care vrei să judeci pe altul?”

Tot capitolul IV vorbeşte, de judecata omenească şi o neagă, după cum toată scrisoarea este pătrunsă de gândul acesta. În aceeaşi scrisoare a lui Iacov (cap. II. 1-13) se spune:

1) Fraţii mei, credinţa în Domnul nostru Isus Hristos să fie proslăvită fără făţărnicie;

2) Căci dacă va intra în adunarea voastră un om cu inel de aur la deget şi haine bogate, va intra şi cerşetorul în haine zdrenţuite;

3) Şi voi, privind la cel care este îmbrăcat în haine bogate îi veţi spune: ţie ţi se cuvine să stai aici; iar cerşetorului îi veţi spune: tu stai acolo, sau aşează-te aici, la picioarele mele;

4) Şi nu vă despărţiţi între voi şi nu vă închipuiţi judecători cu gânduri rele;

5) Ascultaţi, fraţii mei iubiţi, oare Dumnezeu n-a ales pe cei săraci ca să fie bogaţi în credinţă şi să fie moştenitorii împărăţiei, pe care a făgăduit-o. El acelora pe care i-a iubit?

6) Şi voi aţi dispreţuit pe cerşetor! Oare nu cei bogaţi vă persecută şi oare nu ei vă târăsc în judecăţi?

7) Oare nu ei sunt cei care lipsesc de slavă bunul nume cu care voi vă numiţi?

8) Dacă voi veţi îndeplini legea împărătească după Scriptură, - iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuşi (Leviticul 19, 18) bine veţi face;

9) Dar dacă judecaţi oamenii după haina lor, rău faceţi şi în faţa legilor vinovaţi veţi fi;

10) Deoarece dacă unul va îndeplini toată legea, dar cu ceva se va abate de la ea, vinovat va fi în toată legea;

11) Pentru că acela care a spus: nu înşela, a spus şi nu ucide. De aceea, chiar dacă tu nu vei înşela dar vei ucide tot vinovat vei fi;

12) Vorbiţi şi purtaţi-vă ca oamenii care vor trebui să fie judecaţi după legile libertăţii;

13) Căci judecata va fi fără milă cu acela care nu are milă pentru alţii: mila va triumfa asupra judecăţii.

Iacov sfătuieşte pe fraţi să nu facă deosebire între oameni. Dacă veţi face deosebirea voi va veţi despărţi, după cum fac judecătorii cu gânduri rele când despart oamenii în buni şi răi. Voi aţi crezut că cerşetorul este mai rău decât bogatul. Şi dimpotrivă, bogatul e mai rău decât săracul. Bogatul vă asupreşte şi vă târăşte în judecăţi. Dacă trăiţi după legea dragostei - pe care Iacov o numeşte împărătească - atunci e bine. Dar dacă vă uitaţi la oameni după haina lor şi

119p a g i n a

eseu

faceţi deosebire între ei, va faceţi vinovaţi faţă de legea milei. Şi având probabil în vedere exemplul prostituatei, care a fost adusă în faţa lui Hristos pentru ca să fie omorâtă după lege prin lapidare sau orice crimă de adulter, Iacov spune că cel care pedepseşte cu moartea prostituată, va fi vinovat de omucidere şi va atenta la legea eternă. Deoarece aceeaşi lege eternă pedepseşte şi adulterul şi moartea. El spune: „Şi purtaţi-vă ca oamenii care sunt judecaţi de legile libertăţii. Pentru că nu încape iertare aceluia care e fără milă, şi de aceea mila, iertarea distruge judecata”.

Oare se poate spune mai clar şi mai hotărât că se opreşte orice deosebire dintre oameni, orice judecată, că unul e bun, iar celălalt rău? Oare nu se arată că judecata omenească este un rău neîndoios şi oare nu se arată că judecata aceasta este singura criminală, când ea pedepseşte pentru vreo crimă, şi oare nu se dovedeşte că judecata aceasta singură de la sine se nimiceşte prin legea lui Dumnezeu, a iertării?

Citesc epistolele apostolului Pavel, care a avut de îndurat de pe urma judecăţilor şi în primul capitol al Epistolei către romani spune:

1) Nu eşti iertat tu, om, oricare ai fi, dacă judeci pe altul; căci cu aceeaşi judecată cu care judeci pe altul, te acuzi pe tine însuşi; căci judecând pe altul, tu faci acelaşi lucru.

2) Iar noi ştim că este singur judecător Dumnezeu pentru faptele acestea.

3) Oare crezi tu, omule, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu condamnând pe alţii pentru astfel de fapte şi tu însuţi făcând aceleaşi fapte.

4) Sau tu nu preţuieşti bogăţia milei Lui, răbdarea lui.

Apostolul Pavel spune: „ei ştiind judecata dreaptă a lui Dumnezeu, fac nedreptăţi şi învaţă să facă aşa şi pe alţii şi de aceea omul care judecă nu poate fi îndreptăţit pentru ceea ce face.”

Atitudinea aceasta faţă de judecători o găsesc în epistolele apostolilor. În viaţa lor, după cum ştim, judecata omenească li se prezintă ca un rău şi o tentaţie, pe care trebuie să o suporte cu tărie şi devotament faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Dacă vom restabili în imaginaţia noastră situaţia celor dintâi creştini printre păgâni, fiecare din noi vom înţelege că ei nu puteau să oprească judecătoriile care îi urmăreau pe ei. Numai întâmplător puteau să se refere la acest rău, negând bazele lui,

cum de altfel o şi fac. Până la Constantin, niciodată şi nici unui creştin nu i-a trecut prin minte că un creştin poate face parte dintr-un tribunal pământesc. Cuvintele lui Hristos: nu judecaţi şi nu condamnaţi, au fost înţelese de cei dintâi ucenici ai Lui, aşa cum le-am înţeles şi eu acum în înţelesul lor adevărat: nu judecaţi în tribunale şi nu luaţi parte în ele. Dar tălmăcirea după care aceste cuvinte ar însemna numai a nu bârfi pe aproapele tău, tălmăcire primită de mulţi şi apoi faptul că în toate statele creştine înfloresc cu atâta încredere şi îndrăzneală tot felul de instanţe judiciare, m-a făcut ca multă vreme să mă îndoiesc în dreptatea priceperii mele. Dacă toţi oamenii, îmi ziceam mie însumi, ar putea astfel judeca şi în acelaşi timp pot organiza tribunale, înseamnă că tu nu înţelegi ceva în această chestiune. Trebuie să fie legi anumite, după care cuvintele acestea sunt înţelese ca bârfire şi trebuie să fie anumite baze pe care se organizează tribunalele creştineşti.

Şi m-am adresat pentru dezlegarea acestei chestiuni bisericii. În toate tălmăcirile, începând din veacul al V-lea, mi-am dat seama că aceste cuvinte au fost înţelese ca o condamnare verbală a aproapelui. Dar nicăieri nu se aminteşte de instituţiile omeneşti, de judecătorii, de raportul în care se găsesc acestea cu oprirea de a condamna. Le permite sau le opreşte Hristos?

M-am adresat scriitorilor greci, catolici, protestanţi, scriitorilor şcolii din Thubingen şi celor din şcoala istorică; tuturor, chiar celor mai liberi cugetători tâlcuitori ai acestor cuvinte şi toţi sunt de părere că acele cuvinte ale lui Hristos trebuie înţelese ca o oprire de a bârfi cu vorba pe aproapele tău. Dar de ce cuvintele acestea, contrar întregii învăţături a lui Hristos, sunt înţelese aşa de îngust, încât în oprirea de a judeca nu intră şi oprirea de a avea judecători şi instanţe judiciare. De ce se presupune că Hristos, oprind judecata aproapelui, pe care o găseşte o faptă rea, nu găseşte rea şi fapta existenţei instituţiilor judiciare în care oamenii sunt judecaţi şi condamnaţi. La această întrebare nu găsim răspuns, cum nu găsim nici cea mai mică aluzie care ne-ar permite să înţelegem că prin condamnare El a înţeles şi condamnările care se fac la tribunale şi judecătorii, de care suferă milioane de oameni. Mai mult, relativ la aceste cuvinte: nu judecaţi şi nu condamnaţi, măsura îngrozitoare a condamnării judecătoreşti este înlăturată cu stăruinţă şi chiar îngrădită. Teologi-

120pagina

eseu

comentatori amintesc de faptul că în statele creştineşti tribunalele trebuie să existe, că ele nu sunt contrare învăţăturii lui Hristos.

Constatând toate acestea, am început să mă îndoiesc de onestitatea traducerilor şi m-am adresat sensului original al acestor cuvinte: „judecaţi şi acuzaţi”, - cu ceea ce de fapt ar fi trebuit să încep.

În original cuvintele acestea sunt krinw şi katadikaiw. Traducerea greşită a cuvântului krinw în Epistola lui Iacob prin a bârfi, a întărit îndoiala mea în adevărul traducerii. Mă interesez să aflu cum sunt ele traduse în Evanghelie în diferitele limbi şi găsesc că în Vulgata2 cuvântul condamna este tradus condamnare; de asemeni şi în franţuzeşte; în limba slavonă osujdat (a condamna); la Luther este tradus verdamman: a blestema.

Deosebirea aceasta în traduceri măreşte şi mai mult îndoiala mea. Caut într-un dicţionar şi aflu, că cuvântul krinw are diferite sensuri, între altele unul foarte des întrebuinţat - a condamna în justiţie, a pedepsi, dar niciodată n-are sensul cuvântului „a bârfi”. Mă adresez lexiconului Noului Testament şi găsesc că acest cuvânt se întrebuinţează în Noul Testament sub înţelesul: a condamna în justiţie. Uneori se întrebuinţează în înţelesul a lua, dar niciodată sub înţelesul de „a bârfi”. Şi constat că el are diferite traduceri, dar în orice caz o traducere în care ar avea sensul cuvântului a bârfi nu se găseşte.

Caut şi celălalt cuvânt, katadikiw, şi găsesc că şi el se traduce cu „a condamna”. Găsesc chiar în Epistola lui Iacob (Cap. V vers. 6), un paragraf unde El spune: „Aţi condamnat şi ucis pe un nevinovat”. Cuvântul „condamnat” este întrebuinţat pentru Hristos, care a fost condamnat.

Ce înseamnă aceasta? Eu şi fiecare din noi, care trăim în societatea noastră, dacă ne vom gândi la soarta oamenilor, va trebui să ne îngrozim de toate acele suferinţe şi rele care au fost introduse în viaţă de către legile omeneşti, care sunt un rău şi pentru cei judecaţi ca şi pentru cei judecaţi ca şi pentru cei ce judecă.

În Evanghelie, unde în fiecare cuvânt noi vedem ceva sfânt, se spune foarte limpede: aţi avut legea pedepsei: dinte pentru dinte, iar Eu vă dau o nouă lege: nu te împotrivi răului. Toţi înfăptuiţi această povaţă: nu faceţi rău pentru rău, dar faceţi întotdeauna şi tuturor bine, iertaţi pe toţi. Şi mai departe se spune: Nu judecaţi! Şi ca să nu fie neînţelegere în privinţa însemnătăţii acestor cuvinte, se adaugă: nu condamnaţi în judecată la pedepse. Inima mea îmi spunea ritos: nu condamna; cu cât veţi condamna mai mult - cu atât va fi mai mult rău! Mintea spunea: nu condamna; cu răul nu vei putea împiedica răul. Cuvântul lui Dumnezeu, în care eu cred, spune acelaşi lucru. Şi eu, citind toată învăţătura aceasta dumnezeiască, citind cuvântul: nu judeca şi nu vei fi judecat, nu condamna şi nu vei fi condamnat, iartă şi vei fi iertat, deşi recunosc că acest cuvânt este al lui Dumnezeu, totuşi susţin că el înseamnă numai să nu ne ţinem de bârfeli şi continuu să recunosc judecătoriile ca pe nişte instituţii creştineşti, iar pe mine mă socotesc şi judecător şi creştin. Şi m-am cutremurat în faţa realităţii erorii în care mă găseam.

Bar

tolo

meo

Mon

tagn

a, S

aint

Pau

l

121p a g i n a

Carolyn Mary KLEEFELD

TRĂIND VEŞNICA MUZICĂ

În lirica cascadei,în pulsul ritmului iubirii,trăim eterna muzică. Cât torentul aducător de furtună stârneşte cântul, stânca e mută.

După aversele de ploaie,copacii îşi tolănesc coroaneleîn lumina de curând scăldată,

Un filigran al picăturilor de rouă,cântă într-o tăcere mai adâncă,cu fiecare strop cristalin,o lume vremelnicădiafan plămădită.

1998

NECONTENIT ÎN FORMAURMĂTOARE

Când flăcările vieţiiîmi mistuie coconul de ţărână,când biologia mea tânjeştedupă trecerea eternă, albastrul-verzui al mării îmi va stârni, oare, apele ca şi acum?

Ochii iubitei, îmi vor mai îmbrăţişa ei fiinţa?

CAROLYN MARY KLEEFELD

Născută în Catford, Anglia, Carolyn a cres-cut în sudul Californiei, unde a studiat arta şi psihologia la UCLA. În 1980, s-a mutat în locuinţa ei pe marginea unei stânci, deasupra Oceanului Pacific, în Big Sur, California, unde studiază, scrie şi pictează în pustietatea înconjurătoare.

Pasiunea pentru expresia creatoare şi atrac-ţia irezistibilă de o viaţă pentru transformarea spi-rituală, au stimulat-o pe Carolyn să ajungă poetă, decernându-i-se premii, scriitoare şi artistă. A noua ei carte, Soul Seeds: Revelations and Drawings, a fost nominalizată la premiu (2008 Pushcart Prize) iar prima ei carte, Climates of the Mind, a fost tradusă în scrierea Braille de Library of Congress. Cărţile ei servesc drept texte inspiratoare în universităţi şi centre de recuperare din lumea întreagă. Arta ei se remarcă internaţional în galerii, muzee, colecţii particulare şi prezentări multimedia.

Carolyn este intervievată alături de Allen Ginsberg, Terence McKenna, Timothy Leary, Laura Huxley şi alţii, în Mavericks of the Mind: Conversations for New Millennium de David Jay Brown & Rebecca Novick. The Crossing Press, Freedom, CA 1993.

CĂRŢI

Seminţe ale sufletului: Revelaţii şi Desene (afo-risme filozofice şi artă). Cuvînt înainte de Laura Archera Huxley. Cross-Cultural Communications, New York, NY 2008.

Alchimia Posibilităţii: Reinventând Mitologia Ta Personală Merrill-West (proză, poezie şi tablouri, cu citate din Tarot şi ChingI; se pot folosi ca ora-col) Prefaţa de laura Archera Huxley. Merrill-West Publishing, Carmel, Ca 1998.

Cîntece de Extaz. Ediţie limitată (versuri) Atoms Mirror Atoms, Inc. Carmel, CA 1990

Îndrăgostiţi păşind în iubire (poeme şi fotogra-fii Palomar Observatory) The Horse & Bird Press, Los Angeles, CA 1983

Diavolul în Braţele Celor Sfinţi: Tablouri în cuvinte (versuri) The Horse & Bird Press, Los Angeles, CA 1982

Stări ale Minţii (poeme şi proverbe).The Horse & Bird Press, Los Angeles, CA 1979 (in 4th printing).

Anglia

galaxii lirice

122pagina

Cerurile, vor murmura eledin insule de levănţică,din nori unduitoriale altor împărăţii ? Sau muzica pasiunii,se va preface ea în cenuşă,absorbită de golul adâncal vieţii dăinuind în moarte?

Necontenit în forma următoare…1998

PROASPĂT E MÂLUL DIN NOU

Proaspăt e mâlul din nou.Trunchiuri de copaci de mult timp fără viaţăisteric se rostogolesc spre uitareîn râuri scoase din minţi gonind către mări nemuritoare.

Totul se pierde şi se regăseşteîn pulsul râului.

Începuturile şopotescdin jertfa tăinuită în muşchidupă asaltul furtunii.

Apele mâloase se caută când apusul, lacrimi vărsând pe genunchi extatici, se furişează.

Frenetice glasuri de naiadeplutesc pe creasta năvalnică a râului,râzând nebuneşte, slobozite să îşi întâlnească iubiţii -să se mai nască o datăîn mările morţii.

2005

VIJELIA

O strălucitor ochi ce cândvaluminai piscurile muntoase,acum te ghemuieşti ca un înger prefăcut în demon -doborât în umbra cea întunecată…

Zorile îşi pierd soriipână la o lumină niciodată zărită.

Dedesubt, armăsari sforăindcu limbi de focnechează sălbatic în galop peste ţinutul mustind de furtună.

Văile din timpuri străvechi îşi plângflorile în eternitate, înălţându-se neprihănite odată cu sămân-ţacând leii la pândă vânează căprioara.

Încleştarea de gheaţă a ierniirăneşte văzduhul sfinţit. Şi vântul geme ca un prunclepădat în furtună….

2005

PUTEREA PRIMORDIALĂ

Furtunile fugdin temniţele vremurilor apuse.

Ochii pisicii sălbatice, cum sorii cei înspăimântaţi răspândesc putere, strălucind ca farurileprinse în furtună,sfredelind noaptea neagră din Biblie.

galaxii lirice

123p a g i n a

Sălbăticiei fluidei se îngăduie să curgăîn râul ce se revarsă,în râul ce saltă.

Pământul oftează de atâta apă,despovărat că nu e copleşit de cruzimea omului. Cerurile tiranice cândvas-au liniştit în cele din urmă,odihnindu-se în depărtare.

Şi râul se ridică,învăluindu-mi coapselesunt parcă o altă creangă a lemnului plutitor.

2005

ORDALIILE

Răzbunarea râuluihrăneşte metafore,ca peştii zburători evadând din ei.

Din răsputeri mâncăm din ţărmul năruindu-se,mestecând muşchiul minciunilor,regurgitând poeme, domolite de flăcările lor plângătoare.

Coarde de ciori negre, ca înaripate cruci,ţintesc furia vântului,înfiorându-ne privirea.

Ca ordaliile descătuşate,se avântă în dorinţa nemărginităa mareelor.

Un amurg sfios se învăluie pe nesimţite în mantia nopţii.

Şi adevărul se prefaceîn oasele albeale suspinelor strămoşilor noştri.

2005

DRAGELE MELE EURI DIN UMBRĂ În învelişuri catifelate,dragele mele euri din umbrăse ascund în întunericul negru şi veşnic.

Leşin din pricina acestor umbre croite după mine cu măşti strălucitoare din aur.

Ele aprind cu neastâmpăr spaimele mele ucigătoare,apoi le răsfaţă cu degete subţiri şi lungi,păstrându-le în borcane de dulceaţă pentru zile ploioase.

Şi mă întreb ce jocuri mai pun la caleaceste dragi euri din umbrăsă mă prindă iarăşi.

Poate când flacăra spiritului meu coboară,ele vor încerca să o stingă pe vecie -aceste fantasme care seduc şi amăgesc.

Măştile lor nespus sunt de meşteşugite,şi nepotrivite mie. Atinse, totuşi, uşor de o privire fugară -te recunosc, iubite,întocmai ca pe unul dintre dragele mele eurile din umbră.

2004

galaxii lirice

124pagina

CA O FLAMURĂ

Peste ani, părţidin eurile mele s-au stins.

Vânturile vremiiimplacabil s-au năpustit asupra cântului meu.

Acum stau ca o flamurăînaintea experienţelor mele -sleită şi zdrenţuităpe marginea stâncii,privind fix spre mare.

Totuşi continui să cântca o pasăredupă furtună,ca o zi mustind de soare -zâmbind nevinovatdupă asaltul vântului.

Cufundându-mă din nouîn clipa eternă,mă înclin ca o flamură şovăitoareînaintea soarelui.

2004

LUMINA ZORILOR

Tu pleci, iubirea mea,în golul imensal durerii sfâşietoare a nopţii,în zările fără adăpostale lumilor pierdute.

pe patul meu, însă, aripile tale lepădate - cele roşiicare cândva erau aprinse -acum mijesc precum cărbunii aproape stinşicu ochi diavoleşti.

Şi noaptea ca abanosul -te-a absorbit eaîn golul ei de ceaţă,te-a hrănit ea cu seva umedă de chiparos,ţi-a tămăduit ea inima sfâşiată?

Privesc şi vădcum aripile taleseamănă cu ale fantomelor.Ochii demonuluinici vorbă să mă ispitească -doar cenuşaîncinsă a morţilor.

Asta se alege de noi, iubirea mea?Viermele, râde el, de privirea noastră atentă eternă?

Ah, te aştept,zeu al meu sângeriu,lumina zorilor să o arunci pe pieptul meu.

2005

Traducere şi prezentare de Olimpia IACOB

galaxii lirice

125p a g i n a

Aici începe teritoriul neexploratRotund din cauza ochilor care-l privescŞi adânc din cauza propriei mele inimiÎncărcat de safire probabileDe mâini de somnambuliDe înmormântări aerieneînduioşătoare ca somnul piticilorSau ramura ruptă în infinitPe care le-o aduce puilor pescăruşul

Este un spaţiu cu totul pustiuCare trebuie neapărat populatCu priviri cu seminţe deschiseCu voci căzute din veşnicieCu jocuri nocturne şi aeroliţi de vioarăCu zgomotul pe care-l fac turmele nesupu-seScăpate de pe cometa care urma să se facă bucăţi în impactCunoşti tu izvorul miraculosCare îi readuce la viaţă pe naufragiaţii de altădată?Cunoşti tu floarea numită glasul călugări-ţeiCare creşte în jos şi se deschide către adân-curile pământului?L-ai văzut pe copilul care cântaAşezat pe o lacrimă

Copilul care cânta alături de un suspinSau de un lătrat de câine sfâşietor?Ai văzut curcubeul fără culoriÎnfiorător de îmbătrânitCare se întoarce din vremurile când dom-neau faraonii?

Spaima schimbă forma florilorCare aşteaptă în tremur Judecata de ApoiStelele una câte una se aruncă de la balconMarea doarme la picioarele unui arboreLa fel de netulburată ca întotdeaunaPentru că ştie din timpuri bibliceCă întoarcerea nu e cunoscută pe Steaua Polară

Niciun navigator nu a găsit trandafirul oceanelorTrandafirul care aduce amintirea bunicilor săiDin propriu-i străfundObosit să visezeObosit să trăiască în fiecare petalăVânt care gândeşti la trandafirul oceanelorEu te aştept în picioare la capătul acestei liniiEu ştiu unde se ascunde floarea care se naşte din sexul sirenelorÎn clipa desfătuluiCând sub mare începe sa cadă searaŞi se aud valurile trosnindSub picioarele orizontuluiEu ştiu eu unde se ascunde

Vântul are vocea de albină a fetei palideFata palidă ca propria ei statuiePe care eu am iubit-o într-un colţ al vieţii meleCând voiam să sar dintr-o speranţă la cerŞi am căzut din naufragiu în naufragiu din orizont în orizontAtunci am văzut trandafirul ce se ascundeŞi cu care nimeni nu s-a întâlnit faţă în faţă

Ai văzut pasărea asta din insule îndepăr-tatePe care mareea a aruncat-o la picioarele patului meu?Ai văzut inelul hipnotic care trece din ochi în ochiDin dragoste în dragoste din ură în urăDin bărbat în femeie din planet în planetă?Ai văzut în cerul pustiuPorumbelul terorizat de ani

Vicente HUIDOBRO

Cântul V

galaxii lirice

Chile

126pagina

Cu ochii plini de amintiriCu pieptul plin de tăcereMai trist ca marea după un naufragiu?

Îndărătul vulturului din urmă cânta cântă-reţulAvea un inel în inimăSi s-a aşezat pe pământul strădaniei saleÎn faţa unui vulcan sfidat de o floareAtletul ar vrea să fie un farCa să aibă vapoare să îl priveascăSă le adoarmă să adoarmă şi elŞi să culce legănând cerul cum o face copa-culAtletulAre un inel în glasŞi aşa trece timpulLiniştit liniştitPentru că îi cresc anemone în creier

Priveşte orfanul care s-a oprit într-o vârstăDin cauza râurilor care abia aduc apaDin cauza munţilor care nu scadCreşte creşte spune violoncelulAşa cum cresc euAşa cum creşte gândul de a-şi lua viaţa în frumoasa grădinăreasaCreşte safir mic mai fraged decât angoasaÎn ochii păsării arse

O să cresc o să cresc când va creşte oraşulCând peştii vor fi băut toată mareaZilele trecute sunt carapace de broaşte ţes-toaseAcum am vapoare în amintireŞi vapoarele se apropie zi de ziAud un lătrat de câine care înconjoară pământulÎn trei săptămâniŞi moare de îndată ce a ajuns

Inima a rupt parâmele care o legau de malDin cauza vântuluiŞi copilul rămâne orfan

Dacă peisajul s-ar preschimba în porumbelMarea l-ar înghiţi înaintea nopţiiÎnsă marea pregăteşte un naufragiuŞi gândurile îi zboară în altă parte

Corabie corabieAi viaţa scurtă de evantaiAici noi râdem de toate asteaAici unde-i departe departe

Muntele vrăjit de o privighetoareUrmăreşte mierea ursului otrăvitBiet urs din blană de urs otrăvit de noaptea borealăCum tot fuge de moarteDe moartea aşezată la marginea mării

Muntele şi munteaCu luna lui şi lunul eiFloarea înflorită şi fiorul înflorindO floare numită floarea-soareluiŞi un soare numit soarea-floarelui

Pasărea poate uita că e pasăreDin cauza cometei care nu vineDin cauza fricii de iarnă sau a fricii de un atentatCometa care trebuia să se nască dintr-un telescop şi o hortensieCare îşi închipuia că priveşte şi era privită

Un aviator se omoară pe concertul unicIar îngerul care se scaldă într-un pianSe întoarce din nou înfăşurat în suneteCăutând receptorul pe cresteleUnde izvorăsc cuvintele şi râurile

Lupii fac minuniÎn urmele lăsate de noapteCând pasărea incognito se înnoureazăŞi oile pasc de cealaltă parte a lunii

Dacă rămâne o amintire a muziciiNimeni nu poate opri circul care creşte tot mai mult în tăcereNici clopotele aştrilor morţiNici şarpele care se hrăneşte din culoriNici pianistul care pleacă de pe pământNici misionarul care şi-a uitat numele

Dacă drumul se aşază să îşi tragă suflareaSau se înmoaie în toamna constelaţiilorNimeni nu va putea opri un ac să se înfigă în veşnicieNici femeia pudrată cu fluturiNici orfanul dresat de o laleaNici zebra care tropoteşte în jurul unui valsNici străjerul sorţii

Cerului îi e frică de noapteCând marea adoarme vapoareleCând moartea se ghiftuieşte pe la colţuri

galaxii lirice

127p a g i n a

Iar vocea tăcerii se umple de vampiriAtunci scoatem din beznă un foc sub ora-colCa să îmbunăm soartaŞi să hrănim miracolele singurătăţiiCu propria noastră carneAtunci în cimitirul sigilatŞi frumos precum o eclipsăTrandafirul se dezleagă din chingi şi înflo-reşte de cealaltăparte a morţii

Noapte de vechi spaime de noapteUnde e grota polară bogată în miracole?Unde-i mirajul delirantAl ochilor de curcubeu şi de nebuloasă?Se deschide mormântul şi la capătul lui se vede mareaRăsuflarea se taie şi vertijul înmărmuritFace tâmplele să se umfle se prăbuşeşte în veneDeschide ochii mai mari decât spaţiul care încape în eiŞi un ţipăt se cicatrizează în hăul bolnavSe deschide mormântul şi la capătul lui se vede o turmărătăcită pe-un munteCiobăniţa cu mantia ei de vânt lângă noap-teNumără paşii Domnului în spaţiuŞi îşi cântă singurăSe deschide mormântul şi la capătul lui se vede defilândun şir de gheţariCare strălucesc sub reflectoarele furtuniiŞi merg liniştiţi în derivăSolemnă procesiune de gheţariCu făclii de lumină în corpuriSe deschide mormântul şi la capătul lui se vede toamna şi iarnaCoboară lent lent un cer de ametistSe deschide mormântul şi la capătul lui se vede o imensă ranăCare se lăţeşte în adâncurile pământuluiCu un zgomot de vară şi primăvarăSe deschide mormântul şi la capătul lui se vede o pădure dezâne care se fecundeazăFiecare copac se termină într-o pasăre exta-ziatăŞi totul rămâne înăuntrul elipsei închise a cântărilor lorPrin părţile astea s-o fi aflând cuibul lacri-milor

Care şiroiesc pe cer şi străbat zodiaculDin semn în semnSe deschide mormântul şi la capătul lui se vede nebuloasaclocotitoare care se stinge şi se aprindeUn aerolit trece fără să răspundă nimănuiDansează torţe pe eşafodul nelimitatUnde capetele însângerate ale stelelorLasă un halou care creşte eternSe deschide mormântul şi ţâşneşte un valUmbra universului se stropeşteCa toate vieţuitoarele umbrei sau maluluiSe deschide mormântul şi iese un hohot de plâns al planetelorSunt catarge frânte şi turbioane de naufra-giiBat clopotele din toţi aştriiŞuieră uraganul urmărit prin tot infinitulPeste râurile ieşite din matcăSe deschide mormântul şi sare un buchet de flori încinse cu ciliciiCreşte rugul de nepătruns şi un miros de patimă cuprinde pământulSoarele scrutează ultimul ungher în care se ascundeŞi se naşte pădurea vrăjităSe deschide mormântul şi la capătul lui se vede mareaUrcă un cântec intonat de o mie de nave care se ducÎn vreme ce o gloată de peştiSe pietrifică încetul cu-ncetul

galaxii lirice

128pagina

Ce răstimp acest deget pe buze al tăceriiStăpânind insomnia interminabilăCare domneşte în sfereE vremea să dormim peste totSomnul îl desprinde pe om de pământ

Sărbătorim zorile cu ferestreleSărbătorim zorile cu pălăriileÎşi ia zborul groaza de cerColinele îşi aruncă păsări în faţăZori cu speranţe de aeroplaneSub bolta care strecoară lumina de atâtea veacuriDragoste şi răbdare de coloană centralăNe frecăm mâinile şi râdemNe spălăm ochii şi ne jucăm

Un orizont e un rinocer bontMarea e întâmplareaCerul de ametistă e o mică batistăRana fără de vlaga e plaga

Un orizont jucându-se la mare îşi suflă nasul în cer după cele şapte plăgi ale EgiptuluiRinocerul navighează pe întâmplare pre-cum cometa pebatista ei plină de plăgiRaţiunea de zi nu e raţiunea de noapteŞi fiecare timp insinuează altcevaPlantele ies să mănânce pe margineValurile întind mâinileCa să culeagă o pasăreTotul e variabil în privirea cea simplăIar în subteranele vieţiiPoate că e la fel

Rana de lună a bietei nebuneBiata nebună cu luna rănităAvea lumină în gura celestăGura celestă ce-o are luminaMarea de floare pentru oarba speranţăSperanţa oarbă pentru floarea de mareCântare pentru privighetoarea care dă-n cerDă ceru-n privighetoare ca să aibă cântare

Să ne jucăm în afara timpuluiŞi să se joace cu noi moara de vântMoară de vânturareMoară de răsuflareMoară de invocareMoară de încercareMoară de potenţareMoară de unsoareMoară de demâncareMoară de flagelareMoara de salvareMoară de înscăunareMoară de înveşmântareMoară de clamoareMoară de înstrunareMoară de îmbarcareMoară de adunareMoară de răsfirareMoară de îndepărtareMoară de frământareMoară de germinareMoară de visareMoară de adorareMoară de înmormântareMoară de maturizareMoară de ratareMoară de denigrareMoară de zdruncinareMoară de revelareMoară de întunecareMoară de înstrăinareMoară de amorezareMoară de amorsareMoară de apărareMoară de întruchipareMoară de lepădareMoară de îmbelşugareMoară de nevrozareMoară de cârlionţareMoară de înveninareMoară de sărbătoareMoară de mutilareMoara de minunare

galaxii lirice

129p a g i n a

Moara de plânsoareMoara de împrejurareMoara de înstelareMoara de înfiorareMoara de prinsoareMoara de înflăcărareMoara de propagareMoara de nutrificareMoara de edificareMoara de scufundareMoara de spintecareMoara de înălţareMoara de zeificareMoara de iluminareMoara de aiurareMoara de nepăsareMoara de înfumurareMoara de escaladareMoara de aflareMoara de prefirareMoara de remuşcareMoara de îngemănareMoara de crispareMoara de debusolareMoara de defenestrareMoara de dezmembrareMoara de ridareMoara de accelarareMoara de înverşunareMoara de anihilareMoara de neconsolareMoara de grizonareMoara de zdrumicareMoara de disperareMoară în fărâmiţareMoară în pierzareMoară în vâltoareMoară în îngăimareMoară în binecuvântareMoară în cugetareMoară în fremătareMoară în putrificareMoară în înfiripareMoară în conglomerareMoară în epuizareMoară în scăpătareMoară în dizolvareMoară în neajutorareMoară în degradareMoară în încruntareMoară în incantareMoară în transformareMoară în devastareMoară în iscare

Moară în răsturnareMoară în fantazareMoară în abandonareMoară cu chemareMoară cu savoareMoară cu zbuciumareMoară cu umoareMoară cu fervoare Moară cu dogoareMoară cu încleştareMoară cu încrâncenareMoară cu iritareMoară cu îngândurareMoară cu elucidareMoară cu scindareMoară cu tărăgănareMoară cu străfulgerareMoară cu însângerareMoară cu condamnareMoară cu inflamareMoară cu tulburareMoară cu consternareMoară cu lingoareMoară pentru adăstareMoară pentru claustrareMoară pentru întronareMoară pentru cazareMoară pentru încărcareMoară pentru urcareMoară pentru navigareMoară pentru congelare Moară pentru descântareMoară pentru întâmpinareMoară pentru stupoareMoară pentru subjugareMoară pentru evadareMoară pentru camuflareMoară pentru spulberareMoară pentru exaltareMoară pentru încuibareMoară pentru deşteptareMoară pentru triturareMoară pentru renovareMoară pentru strămutareMoară pentru prefigurareMoară pentru monetizareMoară pentru profetizareMoară pentru dislocareMoară ca obiect de înfrumuseţareMoară ca element de formareMoară ca armă de apărareMoară ca instrument de cântareMoară ca loc de comemorareMoară ca mijloc de palpare

galaxii lirice

130pagina

Moară ca descoperire năucitoareMoară ca veste îmbucurătoareMoară ca leac de întremareMoară ca revelaţie hotărâtoareMoară sub vânt plutitoareMoară în vânt zburătoareMoară în plină asamblareMoară în plină lansareMoară în plină sfârtecareMoară în plină mişcareMoară pe care o inventez în visareMoară pe care-o alung cu neîndurareMoară pe care o orientez cu vigoareMoară pe care-o încălzesc cu o boareMoară pe care-o presimt cu mirareMoară pe care o duc la păscut cu înduio-şareMoară pe care o vestesc cu ezitareMoară răbdătoareMoară neîndurătoareMoară prevăzătoareMoară mistuitoareMoară pustiitoareMoară ucigătoareMoară împovărătoareMoară îngrozitoareMoară îngăduitoareMoară costisitoareMoară tremurătoareMoară cerşetoareMoară clocotitoareMoară moleşitoareMoară vătămătoare

Moară întristătoareMoară colcăitoareMoară dezgustătoareMoară respingătoareMoară duhnitoareMoară neîmbietoareMoară adormitoareMoară revoltătoareMoară necruţătoare

Aşa eşti tu moară de vânt vânturareMoară de aşezareMoară de aşezare pentru vântVânturare ţesând nopţile şi dimineţileTorcând ceţurile de dincolo de mormântMoară de risipă şi de vânt în aripăPeisajul se umple de neghiobiile tale

Şi grâul vine şi pleacăDe la pământ la cerDe la cer la mareGrâurile valurilor galbeneUnde vântul se trânteşte pe josCăutând şfichiul spicului

AscultăTrece palpatorul în curenţii electriciVântul din nord îţi răscoleşte părulUrrra moară pisatăMoară înaripatăMoară stricatăMoară ritmată

galaxii lirice

131p a g i n a

Pe marginea Mediteranei, pe versan-tul în care soarele persistă tot anul, azurul dominând peisajul, s-a născut Le Clézio, în anul 1940, dintr-o mamă franţuzoaică şi un tată englez (dintr-o familie bretonă, fixată în Insula Mauritius), moştenind calităţile cele mai fecunde ale unui metisaj fericit.

Copilăria şi adolescenţa petrecute la Nisa, între anii 1950-1960, a fost locul unde Le Clézio a putut visa la întoarcerea ima-ginară în Insula Mauritius, locul de cult al strămoşilor. În acest loc trebuie aborda-tă biografia autorului, începutul aventurii poetice, cumulând depărtarea şi apropierea, în această insulă, aparţinând arhipelagului Mascareignes, la est de Madagascar, cu cla-viaturi diafane. În acest loc, unde bunicul Leon Le Clézio şi-a instalat familia. Istoria vieţii lui Jean-Marie Gustave a început în acest moment, povestind viaţa aventuroasă a bunicului, care şi-a abandonat familia urmând mirajul unei comori ipotetice, pe urmele unui corsar necunoscut. Această istorie fascinantă a descris-o în romanul Le Chercheur d’or (1985).

Himeră? Fantasmagorie? Vis?De când mă ştiu şi îmi amintesc, marea

m-a obsedat mereu... Am visat mereu la această „comoară”. Aventura bunicului a fost înce-putul unei cercetări permanente, o explo-rare a eului, a vieţii, adevărata comoară, o exigenţă a aventurii într-un recital metafi-zic.

La vârsta de 23 de ani îşi susţine teza de licenţă. Le thème de la solitude chez Henri Michaux şi publică primul roman, Le Procès-verbal, obţinând prestigiosul Premiu Renaudot. Protagonistul romanu-lui, Adam Pollo, este un personaj rătăcitor, nebun şi violent. Arestat, Adam este inter-nat într-un serviciu de alienaţi. Nebun, însă vizionar, Adam denunţă schizofrenia

societăţii contemporane, stingându-se ca un ultim om al acestei societăţi furibunde.

Deşi curtat de mediile literare, Le Clézio se retrage treptat din lumea litera-ţilor, preferând binefacerile introspecţiei şi cele ale călătoriilor. Nebunia şi violen-ţa lumii moderne sunt motivele acestei retrageri, ilustrate în romanele: Le Livre des fuites (1969), La Guerre (1970) şi Les Géants (1973). Condamnarea este radicală: Lumea de azi e departe de-a ne oferi o feerie, fiind înclinată să plonjeze în abisul coşmare-lor. Fuga devine compulsivă, în căutarea unui spaţiu respirabil, ca în romanele: La Fièvre (1965). Le déluge (1966), Terra amata (1967), L’inconnu sur la terre (1978).

Această critică acerbă a societăţii con-temporane, fondată pe noţiunile puterii, a economiei de piaţă şi a tehnicii destructive,

Nicholas CATANOY

JEAN-MARIE GUSTAVE LE CLÉZIO

eseu

132pagina

face din Le Clézio un autor vizionar.Evitând teoriile şi filozofiile explicati-

ve, Le Clézio inventează un ton romanesc, liric, pentru a descrie fascinaţia unei lumi visate, de la infinitul mic până la eternita-tea monumentală.

Cunoscând o altă lume, în care liniş-tea şi viaţa sunt într-o armonie perfectă cu natura, fugarul îşi temperează furia. Regăsindu-se în acest mediu, Le Clézio scrie: Aparţin liniştii... Înainte de-a fi fost născut a existat o noapte lungă, necunoscută, purtând semnele unui tablou fără sens... însă plin de simboluri ascunse...

În 1966, Le Clézio pleacă în Thailanda, unde şi-a efectuat serviciul militar. Începând cu anul 1969, Le Clézio face călătorii repe-tate în America Centrală, trăind în mijlocul indienilor Embera (în Panama), descope-rind Mexicul, unde a funcţionat timp înde-lungat ca profesor, fiind primul orizont al fugii de barbariile civilizaţiei. Din acest sejur, în care a descoperit viaţa simplă a indienilor şi atrocităţile comise de conchis-tadorii spanioli, Le Clézio ne-a adus roma-nele: Hai (1971), Les Prophéties de Chilam Balam (1976), Trois villes saintes (1980), La Relation de Michoacan (1988) şi Le Rêve mexicain (1988).

Pentru Le Clézio, călătoria este în pri-mul rând o ceremonie mintală, descrisă în câteva cuvinte (L’Extase materielle, 1976): Am început acest voiaj pentru a regăsi liniştea

esenţială a vieţii, materia calmă şi multiplă..., fără a înţelege demersul exact al acţiunii, un ritual religios care sper să dăinuie toată viaţa, un limbaj care să-mi permită explorarea experi-enţelor şi a osmozelor stratificate ale lumii...

Solitudinea, liniştea, libertatea sunt reperele definind scrisul lui Le Clézio. A scrie fără nici un plan, lăsând lucrurile să evolueze de la sine..., a scrie lăsând frazele să împlinească libertatea trăirii..., a se lăsa aspirat de vise, de magia elementelor naturale...

Constantă este obsesia copilăriei, reve-nind patetic asupra mediului familial şi a evoluţiei personale. În 1978 apar: L’inconnu sur la terre şi o culegere de nuvele, Mondo et autres histoires, meditaţii poetice asupra fericirii pe care o oferă vârsta copilăriei.

Fericirea e posibilă chiar în terito-riile aride ale deşertului (Désert, 1980), Le Clézio visând la o lume descinsă din „oamenii albaştri” (tuaregii) deşertului, o lume sumară, calmă şi echilibrată, sudând tropismele unei antropologii primare. Protagonista romanului - Lalla (care întru-chipează spiritul şi puritatea deşertului), venită din dunele Saharei, emigrează în Franţa, unde cunoaşte toate faţetele discri-minării, întorcându-se, după multe peri-peţii, în lumea deşertului. Arşiţa soarelui şi aceea a secetei dispar în noapte. Setea, foamea, angoasa s-au potolit în lumea galaxiilor, iar pielea înregistrează flecare scânteie stelară. Este lumea pe care Lalla a regăsit-o, univers cva-si-paradisiac, în grandoarea simplicităţii.

Suita romanescă continuă cu roma-nele: Le Chercheur d’or (1985), Voyages à Rodrigues (1986) şi La Quarantaine (1995), în care Le Clézio descrie aventurile buni-cului său, în coloratura variantelor imagi-nare.

Un moment special, al angajării, îl prezintă romanul Onitsha (1991), Le Clézio descriind ravagiile colonialismului, peisajul întâlnit în Nigeria, în 1948, în timpul unui voiaj explorând „continentul negru”.

Două lumi se înfruntă în creaţia lui Le Clézio: pe de-o parte, lumea magică a popoarelor primitive, a indienilor, adora-tori ai soarelui regal, cultivând porumbul şi ducând o viaţă plină de vise şi de magie; pe de altă parte, lumea aşa-zis civilizată, a individualismului posesiv şi hrăpăreţ, fructificând bunurile materiale, iluzorii şi mincinoase.

Sub dimensiunile romaneşti, tablouri-le acestei polarităţi geopolitice se ascunde un angajament etic, discret, însă insolit.

eseu

133p a g i n a

Graţie exemplarităţii, el îndeplineşte o misiune, o arheologie morală. Totul e concentrat în jurul „liniştii”, aceea în jurul naturii (marea, arborii, florile, deşertul, lumina) şi aceea a lumii artificiale (oraşele, automobilele, motoarele, betonul armat). Liniştea aztecilor, în urma dispariţiei lor... şi liniştea civilizaţiei căzute în marasmul nebuni-ei narcisiace. Linişti paralele, opuse, expri-mând inocenţa primitivă şi barbaria civili-zaţiei, înfăţişând mentalităţi plauzibile, în contextul obiectiv al istoriei.

Modelul narativ cel mai frecvent al lui Le Clézio e relatarea. Stilul e simplu, tradiţional, clasic, Le Clézio refuzând bâzâ-itul cuvintelor rare şi preţiozitatea inutilă a metaforelor.

Scrisul lui izvorăşte din cumulul unui inventar minuţios. Autorul iubeşte pietrele, marea, deşertul, păianjenii, silueta femeilor, farurile automobilelor. El introduce în mie-zul textului, adesea, sloganuri publicitare sau desene naive. Fraza este rapidă, obse-dantă, angulară, trecând de la descrierea unei pietre la explorarea galaxiilor, fără a fi preocupat de rigiditatea cronologică.

În octombrie 2008, când i s-a decer-nat Premiul Nobel, invidioşii de dincolo de ocean au criticat alegerea făcută de Academia Suedeză. Autori consacraţi, ca Toni Morrisson, au dat din umeri, necu-noscând numele noului candidat. Replica a

venit de la Horace Engdahl, secretarul per-manent al Academiei Suedeze, susţinând într-un interviu exclusiv acordat ziarului „Associated Press”: Statele Unite, cu men-talitatea lor egocentrică, s-au izolat, nepar-ticipând la dialogul dintre literaturi. Există autori importanţi în toate colţurile lumii, care nu pot fi neglijaţi... Cultura de masă practicată în SUA este unilaterală şi monotonă, fiind un „shocking showbiz”.

Rezervat şi detaşat. Le Clézio nu a comentat declaraţiile lui Horace Engdahl. Îndepărtat de fenomenul meritocraţiei şi de recompensele literare, Le Clézio este mult prea preocupat de saga popoarelor primitive, pentru a participa la flecărelile confraţilor de pană.

Înconjurat de obiectele printre care şi-a petrecut copilăria, respirând atmosfera odăilor în care au trăit părinţii, ce îi trezesc nostalgii romantice, amintiri indispensa-bile pentru a avansa în spiritul trecutului, voind să consolideze capacităţile clanului şi karma personală. Un guru consacrat „liniş-tii”, în toate posibilităţile înţelesurilor.

Tăceri.În salonul de oaspeţi, aproape de

fereastra ce dă spre mare, Le Clézio pri-veşte zborul lin al pescăruşilor, visând la viitoarele escapade.

eseu

134pagina

Nu încape îndoială: experienţa a reu-şit. Dumneavoastră, domnule profesor, sunteţi unul dintre oamenii mari ai acestui secol. Carenţa celebrităţii imediate poate să vă lase rece. Clauzele privind păstrarea secretului, de care suntem legaţi, îmi dau nu numai garan ţia unei discreţii absolute în privinţa folosirii tuturor materialelor referitoare la experienţa noastră, ci şi posi-bilitatea de a adăuga aceste notiţe, pe care nimeni nu mi le-a cerut, procesului-verbal alcătuit de mine.

Să completezi o lacună a referatului, des criind cum s-a ajuns la ea: nici un pre-text n-ar putea fi mai strălucit, pentru a vă pre zenta această comunicare. Obosită de pretexe şi reticenţe, prefer însă să vorbesc direct; e un privilegiu la care, noi, femeile, recurgem prea puţin, constatare marginală din vremea când eram bărbat; mai corect, în perioada în care exista pericolul să devin bărbat. Experi enţa mea recentă mă împinge la mărturisiri. Bucuroasă că dispun din nou de cuvinte, nu pot rezista tentaţiei de a mă juca în voie cu ele şi de-a admira polise-mantismul lor, ceea ce nu mă va împiedica să explic exact, corect şi univoc toate datele pe care le puteţi extrage din procesul-ver-bal.

A fi pentru masculinum 199 este un prepa rat excelent, capabil să transforme fără de riscuri ori efecte secundare o feme-ie în băr bat. Testele care confirmă ipoteza noastră posedă toate caracteristicile acelui

test ideal care ne-au rămas întipărite de dumneavoastră încă din timpul studenţiei noastre: serios, sensibil, valabil. Eu însămi le-am conceput. Modul în care am pus totul pe hârtie este cât se poate de conştiincios. Fiecare cuvânt din pro cesul meu verbal corespunde adevărului.

Suma propoziţiilor mele nu explică însă ni mic: nici din ce motiv m-am pretat experien ţei, nici, mai cu seamă, de ce am renunţat la ea după treizeci de zile, astfel încât de două săptămâni încheiate sunt, din fericire, din nou femeie. Ştiu că adevărul — cuvânt pe care dum neavoastră l-aţi ocoli — s-a distanţat conside rabil de faptele reale ale acelui proces-verbal. Dumneavoastră, însă, cu adoraţia dumneavoas tră faţă de rezultatele calculului şi ale măsură torilor, mi-aţi trezit suspiciunea faţă de acele cuvin-te ale limbajului meu interior, care mi-ar putea ajuta acum să contrazic neutralita-tea ne verosimilă a acestui proces-verbal, punându-i în faţă amintirea mea reală.

Se pare că aţi pronunţat cuvântul „curiozi tate”. Curiozitatea ca motiv pre-zumtiv ce m-ar fi determinat să fiu de acord cu acest experi ment. Curiozitatea — o non-virtute a femeilor şi a pisicilor — în timp ce bărbatul este însetat de cunoaştere, avid de a şti, de a se instrui. Constatarea v-am prezentat-o eu, şi aţi zâmbit apreciindu-i justeţea, dacă interpre tez corect lucrurile. Nu negaţi niciodată când sunteţi surprins asupra faptului. Dar vă stră duiţi din răs-

Christia WOLF

EXPERIENŢĂ PE PROPRIA

PIELE. TRATAT ANEXAT UNUI

PROCES-VERBAL

meridianele prozei

135p a g i n a

puteri ca să nu fiţi niciodată surprins.Şi eu voiam să cunosc motivul, să ştiu

de ce.Acum vor să afle toţi de la mine, ce

diavol m-a îndemnat să întrerup înainte de termen o experienţă încununată de succes. De ce nu s-a interesat nimeni ce motive m-au determinat să accept această acţiu-ne dementă? Dumneavoas tră personal nu v-aţi interesat niciodată, nici înainte, nici după. Ori cunoaşteţi toate răspun surile, ori sunteţi prea mândru să vă descoperiţi punctele vulnerabile punând întrebări...

Să fi fost, de pildă, datoria şefei de cadre să-mi vorbească? Era însă împovăra-tă de obli gaţia păstrării secretului. Astăzi mi se pare aproape suspect că nimeni dintre noi nu şi-a călcat îndatorirea de a păstra taina — ase mănător complicilor ale căror buze sunt pecetluite printr-un delict comun.

Textul meu era diferit faţă de acel al celor lalţi şase — sau şapte, dacă şi dum-neavoastră aţi iscălit, fiind determinat de credinţa fanatică, în dreptate. O hârtie albă, specifică actelor, for mat coală comercială, cu antetul: Academia de ştiinţe. Precum că eu: ... la îndemnul..., îndru mată de... (pro-gresul ştiinţelor, scopuri uma nitare şi aşa mai departe), m-am oferit voluntar pentru experienţă („în ceea ce va urma persoană-cobai, p.c”). Am iscălit, este adevărat... mi s-a atras atenţia asupra cuantu mului de risc. Am iscălit... că eşecul parţial sau total al experienţei obligă Academia la plata respectivelor despăgubiri complete. (Ce v-aţi imaginat oare dumneavoastră sau şefa de cadre prin „eşec parţial”?).

Amuzată şi totodată înfuriată am iscă-lit, iar şefa serviciului de cadre s-a uitat cu groază şi entuziasm cum îmi pecetluiam soarta, în timp ce, în spatele meu, secretara dumneavoastră scotea din hârtia cerată buchetul de garoafe obligatoriu la orice evidenţiere şi numire.

Că eram mai mult decât potrivită pen-tru ex perienţă, o ştiam eu însămi. Singură. Fără co pil. Nu aveam chiar vârsta ideală, dar oricum propice: treizeci şi trei de ani şi şase luni. Eram sănătoasă. Inteligentă. Aveam doctora tul în psiho-fiziologie şi conduceam un colectiv de ME.SE. (meta-morfozare a sexului) în cadrul Institutului de Farmacologie Umană; iniţiată în proble-mă ca nimeni altul, cu excepţia directorului Institutului. Fusesem in struită în tehnica de observaţie şi măsurare, ca şi în folosirea corespunzătoare a limbajului de strictă specialitate. În sfârşit, capabilă să do vedesc

curaj bărbătesc şi energică stăpânire de sine, ambele calităţi urmând să-mi fie nece-sare la timpul cuvenit.

De un lucru ţin seamă, ca circumstan-ţă ate nuantă: n-aţi încercat să mistificaţi afurisitul meu simţ al datoriei, prezentân-du-l drept privilegiu. Iată de ce am ratat ultima ocazie de a mă înfuria, de a mă apăra, de a da bir cu fugiţii. Cum te poţi apăra de un dosar care ţi se înmânează de către directorul Institutu lui, în toiul unei discuţii de lucru? Nici într-un fel. Îl iei. Un dosar cartonat, conţinând tot materi-alul privind persoana ce urmează să fie supusă experienţei, dosar al cărui conţi-nut îl cunoaşte oricine de aici, în timp ce nici unul dintre cei prezenţi nu bănuieşte că du plicatul identic se află în seiful meu şi dumneavoastră vă bizuiţi pe capaci-tatea mea de a-mi stăpâni expresia feţei. Îngăduim colabo ratorilor noştri emoţia, care poate, în sfârşit, să-i cuprindă...

Era luni, în ziua de 19 februarie a anu-lui 1992, o lună întunecată, a cărei energie solară se situa sub aceea a mediei ultimilor cinci zeci de ani. Totuşi, după ce am fixat începu tul experienţei pentru ziua de 4 martie şi dumneavoastră aţi ridicat şedin-ţa strângându-mi mâna în tăcere, ceea ce era neobişnuit, soarele şi-a trimis întreaga sa strălucire aproxi mativ zece secunde în biroul dumneavoastră. Strângeri de mână şi surâsuri, recomandarea de a ţine capul sus şi de a respecta măsura şi ra ţiunea. Şi din nou eram pusă în situaţia de a înţelege totul. De a înţelege şi faptul că n-ar fi fost rentabil să elaborezi în primul rând un preparat pentru metamorfoza bărbaţilor în femei, deoarece pentru o experienţă atât de anormală nu s-ar fi găsit amatorul, persoa-na-cobai...

Minutul pe care mi l-aţi cerut să vi-l acord după şedinţă l-aţi depăşit cu treizeci de secunde, pentru a-mi spune — ceea ce bineînţe les ştiam —, că şi Ajipetru minus masculinum 199 este un mijloc verificat şi că din clipa în care o voi dori, poate rea-liza metamorfoza rea mea încă înainte de timpul prevăzut de trei luni. Încolo nu s-a întâmplat nimic. Nici un semn, nici o privi-re, nici măcar o zbatere de geană. Expresiei dumneavoastră impenetra bile i-am opus un chip pe care se putea citi stăpânirea de sine, aşa cum ne exersa sem amândoi timp îndelungat.

Prietenul meu, doctorul Rüdiger, pe care dumneavoastră îl preţuiţi ca om de ştiinţă, socotindu-l totuşi cam prea moale, a avut ideea salvatoare să mă măsoare

meridianele prozei

136pagina

— tocmai ieşeam din biroul dumneavoas-tră — din creştet până-n tălpi, cu privirea impertinentă a bărbaţilor, să fluiere în mod ordinar şi să facă remarca: Pă cat, păpuşo! — Asta se potrivea! Ăsta era singurul lucru nimerit, dar care nu dură decât o clipă. În cele paisprezece zile care ne mai rămâneau, am îngrămădit banalităţi fără de nu măr, am acumulat prostii şi nebunii, ceea ce dumneavoastră aţi considerat poate chiar bună dispoziţie. (Între timp fiecare s-a tră-dat cât a putut de bine: Rüdiger a început să-mi sărute mâna, Irene, şefa laboratorului a „uitat” să-mi aducă fetiţa, atunci când ea însăşi adăpos tea noaptea vreun bărbat, iar Beate — cel mai bun chimist de gen femi-nin pe care-l cunoaşteţi, domnule profesor — a lăsat să tran spară faptul că mă invidi-ază. Parcă vă aud spunând: Scuteşte-mă de miasmele astea din epoca de piatră, lipsă de autocontrol, dispozi ţii labile, tot felul de rătăciri. M-ar mira, însă, dacă în toţi cei zece ani — de când mi-aţi inoculat, scurt timp înaintea examenului de stat, acest îndemn — aţi observat la mine o singură clipă de pierdere a echilibrului? În schimb am putut deduce, pornind de la o pă rere exprimată de secretara dumneavoastră, că nu sunt cu nimic inferioară oricărui cerce-tător de sex masculin...).

Odată, sâmbătă, cu două zile înainte de în ceperea experienţei, eram cât p-aci să vă chem la telefon. Cum stăm singu-ră „plutind în nori” — cel puţin aşa se exprimă Irene, care locu ieşte cu două etaje mai jos, deci la cincispre zece —, apărată de uriaşul geam al camerei mele, pe când se lăsa înserarea, iar licuricii electrici ai coloniei institutului nostru de cer cetare şi, dincolo de el, cei ai oraşului Ber lin, urcau pe o scară invizibilă spre mine, am băut un coniac — ceea ce contravenea direc tivelor —, am contemplat minute în şir lumina din biroul dumneavoastră, lumină pe care-o recunosc dintre toate punctele luminoase şi am pus mâna pe receptor. Am format nu mărul dumneavoastră, am auzit sunând o dată, apoi imediat vocea dumneavoastră, poate mai puţin impersonală ca de obicei. Deoarece n-aţi închis, cu toate că am păstrat tăcere şi, la rândul dumneavoastră, n-aţi scos nici un cuvânt, am putut să vă ascult respiraţia şi poate şi dumneavoastră pe a mea. Îmi treceau prin minte fapte îndepăr-tate. Ştiaţi că noţiunea „trist” are la origine ceva comun cu a cădea, a se scufunda, a-şi pierde puterile? În timp ce „cutezător” semnifică, la origine, a te orienta către un anumit scop — şi îndeosebi cu entu ziastă hotărâre? În această stare de spirit mă aflam, când, în vârstă de nouăsprezece ani, asi stând prima dată la cursul dumneavoas-tră, am scris pe un bileţel, cu majuscule, cuvinţelul EU şi l-am făcut să-i parvină lui Rüdiger, căci dumneavoastră, domnule profesor, toc mai vă exprimaserăţi în glumă presupunerea că printre noi, fetele tinere, „nevinovate şi ni mic mai mult”, s-ar putea afla una care ar accepta peste cincisprezece ani să fie metamor fozată în bărbat, gra-ţie unui preparat fantas tic ce urma să fie inventat. EU. — Ce CUTE ZANŢĂ! scrisese Rüdiger pe acelaşi bilet. În ţelegeţi acum de ce am ţinut să-l atragem toc mai pe el în colectivul nostru de cercetări?

După un minut, am pus receptorul în furcă, m-am vârât în pat şi-am adormit imediat, aşa cum exersam sub impulsul unei voinţe de fier (ce ciudat că abia acum training-ul nu mai are efect), am petrecut disciplinat duminica, respectând prescrip-ţiile programului privind pre gătirile nece-sare: am mâncat la orele fixate, mi-am luat, conform indicaţiilor, pulsul şi ten siunea, notând rezultatele — ceea ce, după cum s-a dovedit seara, şi-a atins perfect sco pul: pradă sugestiei, am confundat şi eu desfă-şurarea organizată a zilei, din care factorul întâmplare era exclus, cu activitatea logică

Johr

fa B

ossc

hart

meridianele prozei

137p a g i n a

a unor necesităţi de ordin superior, care ne eli berează de nelinişti, teamă şi îndoială. Când nu mai ai de ales, poţi câteodată afla de ce acţio năm într-un fel anumit. În această situaţie nu mai puteau fi luate în consideraţie toate mo tivele pro şi contra, faţă de unul, care el sin gur constituia o raţiune suficientă: dorinţa de a vă afla secretul.

Luni de dimineaţă mă aflam, punc-tuală, la Institut, unde mi-aţi administrat la orele şase, în atmosfera de obiectivă rigoare, prima injec ţie care m-a transpus într-o stare de somn, ce urma să faciliteze metamorfoza, desăvârşită prin alte nouă doze de Afipetru masculinum 199, la interval de cinci ore. Am impresia că între timp am visat, cu toate că a visa nu-i cuvântul cores-punzător. Dar n-o să reproşăm limbii că nu ne-a pus la dispoziţie nici o expre sie pentru acele stări difuze de tranziţie în care mă aflam şi care se reflectau în mine ca o pluti-re pe fundul unei ape de un verde-deschis, însufleţite de o floră şi o faună de o frumu-seţe stranie. Ceea ce plutea în acest mediu, putea fi cel mult o tijă vegetală, căreia îi creşteau încetul cu încetul aripioare şi ure-chiuşe, pentru a atinge ipostaza unui peşte zvelt, frumos, neted, ce se mişca cu uşu-rinţă şi plăcere printre frunzele şi tulpinile verzi. La deşteptare, un gând — primul — de o stranie ambiguitate. Apoi, privirea mi s-a oprit la ceasul nostru electronic, pe care l-am recunoscut şi pe cadranul lui am citit data şi ora: Ne aflam în 6 martie 1992, orele trei dimineaţa, iar eu eram bărbat.

Lângă patul meu şedea Beate: o idee bună, dacă vă aparţine (că aţi părăsit came-ra în care avusese loc experienţa chiar în ultima clipă înainte de trezirea mea, n-am aflat decât acum câteva zile, domnule pro-fesor!). Repet: Pre paratul dumneavoastră este excelent. Nici un fel de ameţeală, nici urmă de greaţă. O sen zaţie de echilibru fizic şi o necesitate neînfrânată de mişcare în aer liber, pe care mi-o puteam satisface imediat, căci făcând abstrac ţie de teste-le la care eram obligată să mă su pun cu regularitate, nu mi se impusese un pro-gram riguros, deoarece noi porneam de la pre supunerea că o fiinţă umană pusă în situaţia de a se folosi din plin de dreptul la liberă de plasare îşi va putea cunoaşte cel mai bine posibilităţile. Consemnarea conştiincioasă în procese-verbale părea asi-gurată, deoarece la nici una dintre experi-enţele făcute pe maimuţe nu am constatat modificări semnificative ale caracterului în urma schimbării sexului. O maimuţă

femelă de nădejde, înzestrată cu un sistem nervos bine echilibrat, se metamorfoza într-un mascul demn de toată încrederea.

Vă rog să mă iertaţi, încep să părăsesc tere nul obiectivităţii. Fără motiv, de altfel, căci mă simţeam mai bine ca oricând. Atât de bine, cum se simte cineva care a reuşit să găsească, în sfârşit, portiţa de scăpare. Eliberată, am sărit din pat, mi-am îmbră-cat hainele noi, care îmi veneau impecabil, confirmând în mod strălu cit prognozele noastre în ceea ce priveşte di mensiunile previzibile ale caracteristicilor se xuale pri-mare şi secundare, am iscălit Beatei de primirea noilor mele hârtii, întocmite pe numele Anders, ales de dumneavoastră, şi am ieşit, în sfârşit, afară, pe strada princi-pală încă pustie, luminată de lămpi de neon cu tijă curbată. M-am îndreptat spre colina Observa torului astronomic, am rămas câtva timp acolo, admirând nemăsurat de fru-moasa privelişte a cerului, am adus prinos progresului ştiinţei şi — de ce să ascund? — meritelor dumneavoas tră, domnule pro-fesor. Am lăudat, însă, plină de bucurie, şi curajul acelei femei care mai fu sesem până acum două zile, femeie care — o simţeam foarte precis — dormea în mine înco lăcită ca o pisică.

Recunosc, asta îmi plăcea, căci de ce s-o repudiez, sărmana, de la început, o dată pentru totdeauna? Astăzi, în urma experienţei dobândite, mă întreb însă dacă nu este necesar să le pregătim sufleteşte pe urmaşele mele, explicându-le că nu pot anula, concomi tent cu metamorfozarea lor în bărbaţi, situaţi ile anterioare ale existenţei lor feminine.

Starea mea euforică a durat trei zile şi ju mătate şi o noapte. Din procesul-verbal în care am consemnat experienţa, puteţi afla că în acea dimineaţă am mers încet — patruzeci de mi nute mi-au fost necesare ca să ajung de pe co lina Observatorului astro-nomic la locuinţa mea dintr-un bloc-turn. Prevăzusem oare că bărbatul nou-nouţ va fi dependent de amintirile fostei femei? Eu, Anders, m-am gândit — în timp ce mergeam — la fostul iubit al acelei femei care fusesem eu. La dragul meu Bertram. În aceeaşi zi se împlineau exact trei ani de când îmi spusese, pe când ne întorceam de la Observator, că nu mai merge aşa. Femei-cercetători ştiinţifici, femei-savanţi — desigur, indice înalt de inteligenţă femi-nină, se înţe lege de la sine; dar tendinţa spre absolut este incompatibilă cu femeia. Socotea inadmisibil să-mi petrec nopţile la Institut (tocmai începu sem să experi-

meridianele prozei

138pagina

mentăm pe maimuţe; vă mai amintiţi de acele prime şi supranervoase fe mele?). Nu se mai putea să răspund mereu şi mereu evaziv la problema principală, şi pro blema principală era un copil. (Aveam treizeci de ani şi-i dădeam dreptate lui Bertram. Era ziua în care, în trecere, mi-aţi pus în vedere un termen pentru prima experienţă pe cm: trei ani. Şi mi-aţi oferit conducerea noului co lectiv de lucru. Ar fi trebuit să ştiu ce vreau. Îmi doream un copil. Bertram are acum unul, pe care-l pot vedea ori de câte ori doresc, căci nevasta lui ţine la mine. Mă deranjează doar faptul că lasă să se întrevadă câteodată un sen timent asemă-nător recunoştinţei, dar în ace laşi timp şi nedumerire: cum de am putut să încredin-ţez altor mâini o fiinţă atât de preţioasă ca acest bărbat?). Nu se mai poate, fir-ar să fie, spunea Bertram că n-am niciodată timp să vin şi eu la sărbătorirea unei zile de naştere în numeroasa lui familie. Stăm în faţa „Uraniei”, clădirea Palatului Culturii luminată a giorno — era o seară frumoasă de mai, din a cărei transparenţă apăreau pretutindeni tinere perechi de îndrăgostiţi. Este inadmisibil că nu-i iau nimic în nume de rău. Că nu sunt geloasă. Că nu doresc să-l am în exclusivitate, ceea ce oricine n-ar putea explica decât prin lipsă de dragoste. N-aş putea fi puţin mai ama bilă... Drept care, l-am întrebat: unde? Într-o locuin-ţă comună, compusă din trei camere, cu termoficare? Când priveam seara, împre-ună, programul la televizor sau în timpul nesfârşitelor aniversări în cercul numeroa-sei sale familii?

În dimineaţa următoare am prelu-at condu cerea colectivului nostru şi în prima noapte a noii mele ipostaze mascu-line m-am gândit fără regret la toate aceste lucruri. Bertram pronun ţase atunci cuvân-tul „împotriva naturii” şi nici o vrajă nu-l putuse şterge din conştiinţa mea. O femeie care refuză compromisul inventat anume pentru ea; o femeie căreia nu-i reu şeşte să-şi camufleze privirea şi să-şi tran sforme ochii într-un colţ de cer sau într-o apă; o femeie care se împotriveşte să fie trăi rea altora şi care vrea să trăiască ea însăşi: o aseme-nea femeie îşi va ispăşi o dată vinovă ţia. Să nu-ţi pară o dată, mai târziu, rău. Mi-a părut rău din clipa în care Bertram a făcut stânga-mprejur în faţa porţii mele. Şi acum, în acelaşi loc, în ipostaza mea de bărbat, nu-mi mai părea rău de nimic. Mă însufle-ţea însă un sentiment de recunoştinţă.

Aţi pătruns oare, domnule profesor, secre tul tacticii mele din ultimii trei ani?

Pentru a experimenta preparatul dumnea-voastră aveaţi nevoie de o fiinţă ca mine. Voiam să vă pun în situaţia de a avea nevo-ie de mine. Tre buia să dovedesc valoarea mea de femeie, acceptând să devin bărbat. M-am travestit în tr-o fire modestă, pen-tru a ascunde că înţelegeam situaţia mea absurdă.

Încă în acea primă dimineaţă m-am prezen tat portarului casei mele drept pro-priul meu văr, care, conform înţelegerii, urma să locuiască în timpul călătoriei în interes de serviciu a verişoarei sale, în apartamentul ei. Am fost tre cut imediat în cartea de imobil la rubrica „flo tant”. Nimeni, nici dracu’, n-a simţit lipsa chi-riaşei de la apartamentul numărul 17.09, ni meni n-a luat cunoştinţă de noul vecin. Din acest punct de vedere, totul a mers ca pe roate.

Ca de obicei, sus, m-am instalat ime-diat la fereastra mea imensă. În dulapul din camera vecină atârnau costume bărbăteşti, în baie se aflau ustensile masculine de toa-letă. Eu stam însă şi căutam, cu privirea femeii, fereastra bi roului dumneavoastră care, spre satisfacţia mea, era unica lumina-tă pe toată faţada clădirii Institutului; apoi însă, ca şi cum lumina aprin să la mine ar fi fost un semnal pentru dum neavoastră, s-a cufundat în întuneric. În acea clipă, eu, Anders, am încercat să schiţez acel surâs pe care l-aş fi putut avea ca femeie. Trăia încă în mine, după cum simţeam foarte bine. În acelaşi timp, mi-am dat seama că ra tasem surâsul.

Era o primă şi foarte scurtă criză de confu zie. Se cam încurcă lucrurile, am spus cu ju mătate de glas, şi am intrat în baie să fac un duş, prilej pentru a cunoaşte, ba chiar pentru a mă împrieteni cu noul meu trup, căci cel de bărbat era tot atât de impu-nător, bine făcut şi sănătos cum fusese cel de femeie. Nici n-aş fi admis ca o persoană urâtă să participe la experienţa noastră, pentru a nu discredita me toda...

Resentimente? Doctorul Rüdiger a fost pri mul care mi-a reproşat resentimente. Puţin mai înainte s-a delectat ascultându-mi anecdota despre „mititica” din camera vecină, pe care o întâlnisem dimineaţa în lift, şi pentru că mă măsurase oftând, am întrebat-o ce-o doare. Mi-a aruncat o privi-re care ar fi transformat o stană de piatră în bărbat. Doar că cele mai plăcute senzaţii nu atinseră în mine deplina lor dezvoltare din pricina gândului de-o femi nină ironie: Ia te uită, funcţionează! — Rela tez toate amă-nuntele cu un scop. Să nu cre deţi, cumva,

meridianele prozei

139p a g i n a

că preparatul dumneavoastră n-ar fi dat rezultatul aşteptat tocmai în cel mai impor-tant punct. Eu port toată vina, eu: fe meia care, cu ironie sau sensibilitate, ori, poate, pur şi simplu din nerăbdare, a sabotat trium ful masculin al domnului Anders. Eu, femeia, l-am împiedicat să ridice gentuţa „fetei din camera vecină” (nu eram eu oare cea mai în vârstă?), eu am făcut greşeală peste greşeală, până ce privirea micuţei a devenit sceptică, apoi glacială.

Da, dragul meu — aşa mi s-a adresat doc torul Rüdiger acum — urmează zilele răzbunării. S-a consolat, de fapt, repede că m-a pierdut. Mă găsea pasabil şi voia să termine, în primul rând, testul privind reacţiile, test care dovedea limpede că sim-ţurile mele reac ţionau în continuare cum se cuvine, aşa cum era prevăzut în scala mea normată subiectiv. Albastru rămăsese pen-tru mine albastru, un lichid de 50 de grame, fierbinte şi cele treispre zece obiecte răspân-dite la-ntâmplare pe masa noastră de expe-rienţe nu le puteam memora mai repede ca înainte, ceea ce păru să-l indis pună uşor pe Rüdiger. Ceva mai târziu, în timp ce reali-za testul suplimentar, se învioră, din clipa în care unele dintre răspunsurile mele noi începură să se deosebească de cele vechi. Pier derea spontaneităţii explica în suficien-tă mă sură timpul de gândire ceva mai lung: Să răs pund ca femeie? Ori ca bărbat? Şi

dacă răs pund ca bărbat, cum să o fac, pen-tru Dum nezeu? Astfel încât, în sfârşit, n-am răspuns la „roşu” — „dragoste”, ca de obi-cei, ci „fu rie”. La „femeie”, nu „bărbat”, ci „frumoasă”. La „copil”, „murdar” în loc de „ud” şi la „fată”, nu „zveltă”, ci „dulce”. Ia te uită, a re marcat prietenul meu Rüdiger, e de pe acum foarte bine, dragul meu.

Apoi am hotărât să mergem la masă. Am străbătut lungile coridoare coborând spre can tină, antrenaţi într-o convorbire lejer-relaxantă, în focul căreia Rüdiger m-a cuprins cu de zinvoltură, ţinându-mă de umăr. Doi buni tova răşi. Cu satisfacţie, am fost prezentat cunoştiinţelor comune drept coleg în aceeaşi specia litate şi oaspe-te; iar dacă întrebau de unde şi de ce le pare cunoscută vreo trăsătură a feţei mele, erau luaţi în râs. În spatele uşii dumnea voastră închise domnea liniştea. N-aţi apărut după colţul vreunui coridor. Nu vă aflaţi la can-tină. Curiozitatea nu era slăbiciunea dum-neavoastră. Asta explică de ce n-aţi putut ve dea cum am fost nevoită să mănânc răci-tură cu piureu de mazăre, ceea ce doctorul Rüdiger consideră o dovadă de bărbăţie.

Pentru prima oară — dar nu pentru ultima - am făcut constatarea că, în urma metamor fozei mele, prietenul meu s-a schimbat mai pu ternic decât mine însămi. Numai dumneavoas tră, într-adevăr, aţi rămas mereu acelaşi. Doc torul Rüdiger nu

meridianele prozei

140pagina

numai că-şi exprima deschis satisfacţia cu privire la noua mea ipostază, ci era chiar dispus s-o motiveze. Răzbunarea n-ar fi fost, bineînţeles, decât o glumă. Cu toate că nu mi-ar strica o pedeapsă cât de mică. Pentru ce? Desigur pentru mândria mea afurisită. Pentru exemplul prost pe care-l dădusem ce lorlalte femei prin refuzul de a mă mărita, înlesnind astfel răspândirea aversiunii sexului slab faţă de căsătorie şi întărind rebeliunea împotriva plictiselii şi lipsei de productivitate a căsătoriei. Nu, nu trăieşte într-un borcan de sticlă! Un bărbat necăsătorit — ca el de pildă - este un om liber, care nu păgubeşte pe ni meni. Doctorul Rüdiger nu putea bănui, că mai păstrasem încă instinctul de femeie, care îmi semnaliza că doar cel ce se simte umilit este atât de însetat să se răzbune. Era tare jignit că nu m-ar fi putut lua de soţie chiar dacă ar fi dorit-o, deoarece nimeni nu reu-şise să mă convingă.

Aşa stând lucrurile a încercat foarte serios să mă convertească la statutul mas-culin, în timp ce mâncam strudel cu mere şi beam ca fea. Doctorului Rüdiger nu-i prea plac femeile frământate de probleme şi, la drept vorbind, cui îi plac? Nici măcar ele însele nu arată vreo preferinţă pentru acest tip de femeie, dacă sunt suficient de inteligente să înţeleagă situaţia critică în care sunt puse: între bărbat şi impulsul de a munci, între împlinirea dra gostei şi năzuinţa de a crea, între dorinţa de a avea copii şi ambiţie, gonesc o viaţă întreagă în zig-zag, ca un şoarece cibernetic greşit pro-gramat. Spasme, încurcături, irascibilitate, pe care în calitate de prieten îngrijorat le-a ob servat în ultimii mei ani de existenţă ca fe meie... Pe scurt: nu cumva să comit greşeala demenţială de a cădea din nou în capcana din care, din fericire, scăpasem.

Vrei să mă converteşti la statutul masculin, am remarcat eu şi m-a pufnit râsul.

— Vezi, a replicat doctorul Rüdiger, acum îţi poţi per mite să găseşti demersul meu comic.

— Şi pen tru că tot suntem la capitolul glume, l-am în trebat:

Nu cumva ţi s-a făcut lehamite să ai de şef o femeie?

— Asta, a replicat Rüdiger, nu mai e o glumă, ci un resentiment obişnuit.

— În schimb, consideră drept umor să-mi ofere după-masă una dintre ţigare-tele de foi cuba neze, tari.

În acea clipă le-am văzut pe Irene şi pe Beate străbătând de-a curmezişul canti-

na. Se îndreptau spre masa noastră. Irene, cu mersul lălâu, în veşnicul ei pulover verde, Beate, cu părul vopsit nu demult blond-cenuşiu, ceea ce nu-i avantajează faţa şi aşa fără de culoare. Privindu-l pe Rudiger, m-am convins: şi el constatase acelaşi lucru. Dar imediat am fost puşi în situaţia de a le asigura pe amândouă că nu le-am defăimat. De ce cred oare întotdeau-na femeile că doi bărbaţi care stau de vorbă împreună le critică? Pentru că o fac aproa-pe întotdeauna, răspunse Irene. Deoarece femeile îşi dau prea multă importanţă, doctore Rüdiger. Deoarece femeile au — dată fiind na tura lor — complexe de infe-rioritate, a ripos tat Beate. Ascultam ce spuneau şi n-aveam nici o părere, pluteam în atmosfera ceţoasă a „ţării nimănui” şi nu simţeam nimic, decât un uşor senti-ment de dor — era un început — faţă de absurdele inepţii feminine. Irene, văzând în mine o victimă vinovată a racolării fără de scrupule, m-a avertizat de pericolul în cercărilor ce se vor exercita pentru a-mi fi smulse secretele, pe care, fără concursul meu, un bărbat nu le-ar afla niciodată. Mi-am ex primat îndoiala, dar doctorul Rüdiger a adus drept dovadă o istorie din antichitatea clasică:

Tiresias, un grec, a văzut odată doi şerpi împerechindu-se şi l-a rănit pe unul din ei. Drept pedeapsă, a fost prefăcut în femeie şi a avut de-a face cu bărbaţii. Zeului Apolo i se făcu însă milă de el şi-i dădu ideea, cum ar putea redeveni bărbat: să privească încă o dată aceleaşi reptile, în aceeaşi situaţie, şi să o ră nească pe cealaltă. Tiresias a făcut întocmai şi şi-a redobândit adevăratul său sex. În acelaşi timp zeii cei mari, Zeus şi Hera, discutau aprins cine simte o mai mare plăcere în îm brăţişare: bărbatul sau femeia. Ca arbitru compe-tent l-au chemat, în sfârşit, pe Tiresias. Acesta a susţinut că bărbatul simte o zeci-me din voluptate; femeia, însă, gustă din plin întreaga plăcere. Mâniată de trădarea secretului păs trat cu străşnicie, Hera i-a luat nefericitului Tiresias lumina ochilor. Drept consolare, ma rele Zeus l-a înzestrat pe orb cu darul de a proroci.

Scurta tăcere ce i-a învăluit pe cei de la masa noastră năştea suspiciunea că fiecare îşi păstra un prim gând pentru sine (al meu era destul de ciudat: Cine mă va orbi?). Al doilea s-a concretizat la toţi într-o exclamare, cu sens deosebit, după cum, în fond, povestea doctorului Rüdiger nu era defel univocă. Irene a considerat necesar să mă prevină de pedep sele aplicate în cazul

meridianele prozei

141p a g i n a

trădării secretelor femi nine. Cum, adică? a rostit încet Beate. Tiresias a minţit doar...

O conversaţie între bărbaţi nu poate fi con gruentă cu o discuţie între partici-panţi de sex opus.

Sentimentul meu de fericire se pulve-rizase. În locul lui se instaurase o senzaţie de gol, localizată în piept. Nu era de mira-re. Dar ceea ce mă descumpănea nu era carenţa unui organ feminin, a sânilor, ci absenţa privirilor dispreţuitoare ale bărba-ţilor, care îţi arată că sunt „prezenţi”.

Vă dau doar probe prin sondaj, înţe-legeţi, şi mi-e teamă să nu vă plictisesc. Nu am reuşit niciodată să intru în pielea spionului care ope rează cu cel mai perfect dintre camuflaje în spatele frontului ina-mic. În schimb, am înce put să am dificultăţi în privinţa întrebuinţării tuturor formelor pronumelui personal „eu”. Că suntem con-figuraţi de ceea ce mediul nostru încon-jurător aşteaptă de la noi — cine n-o ştie? Dar ce valoare poate avea toată ştiinţa pe care mi-am însuşit-o faţă de prima privire pe care o femeie o îndreaptă asupra mea! Faţă de primele mele drumuri prin ora-şul care nu mă mai recunoştea şi de care mă înstrăi nasem? Bărbatul şi femeia locu-iesc pe planete diferite, domnule profesor. V-am spus-o — vă amintiţi? — şi dum-neavoastră mi-aţi reproşat subiectivismul, aţi aşteptat să dau înapoi şi să vă asigur că-mi voi supune, ca de obicei, sen zaţiile şi simţămintele, interpretării dumnea voastră. În cazul acesta v-am decepţionat pen tru prima dată. Vechile trucuri n-au putut ţine piept noii mele experienţe. Voiam totuşi să ştiu, o dată, ce se întâmplă dacă rămâneam la părerea mea. Dacă nu mă copleşea din nou sentimentul vinovăţiei: vinovată de un irepa rabil defect de caracter, care ne face pe noi, femeile, incapabile, oricât de rău le-ar părea bărbaţilor, să vedem lumea aşa cum este ea în realitate. În timp ce dumneavoas-tră aţi prins mapamondul într-o plasă de cifre, curbe şi cal cule, nu-i aşa? Ca pe un păcătos prins asupra faptului şi cu care nu se cuvenea să mai ai de-a face. De care te distanţezi — în modul cel mai rafinat — cu ajutorul unei imense însu şiri de date, pe care le prezinţi drept rapoarte ştiinţifice.

Dacă înţelegeţi lucrurile aşa, domnu-le pro fesor, aveţi dreptate când susţineţi glumind că scientia, ştiinţa, ar fi ea, de fapt, o doamnă, dar e înzestrată cu un creier de bărbat. Exerciţiul de a mă supune acestui mod de a gândi m-a costat ani preţioşi din viaţă. Ce greu îmi vine astăzi să redobân-desc accesul spre acele zone interioare,

ferecate în trecut! Limba — şi acest fapt are să vă mire — îmi este de mare ajutor, dato-rită genezei ei din acel surprinzător spirit, în virtutea căruia „a judeca” şi „a iubi” ar putea forma un singur cuvânt. Întotdeauna m-aţi oprit să deplâng irevocabilul. Totuşi, soarta unor cuvinte mă impresionează; şi mai mult decât orice mă chinuie dorinţa de a vedea din nou — unite ca fraţii — noţiu-nile minte şi raţiune, care însemnau odată, în ma tricea desfrânat-creatoare a limbii, unul şi ace laşi lucru, dar care au ajuns, datorită nouă, pe picior de război...

Mie, Anders, nu mi-ar fi dat niciodată prin gând să denumesc aceleaşi obiecte cu aceleaşi cuvinte cu care le desemnam cândva, ca femeie, dacă aş fi găsit altele. De fapt, îmi mai amin team ceea ce însemna pentru ea „oraş”: o plenitudine de speran-ţe înecate în deziluzii, speranţe ce renasc necontenit. Pentru el — deci pentru mine, Anders — o aglomerare de ocazii nesecate. El — deci eu — era ameţit de un oraş care voia să mă înveţe că era de datoria mea să fac cuceriri, în timp ce femeia din mine nu uitase încă tehnica de a se face remarcată, şi dacă situaţia o cerea, s-o recu noască.

Întâmplarea cu maşina n-o să vă convingă, dar poate că-i totuşi amuzantă. Pentru a mă pregăti în vederea reacţii-lor contradictorii ale celorlalţi participanţi la circulaţie — şi anume ale femeilor şi bărbaţilor —, faţă de femeia de la volan, instructorul meu mi-a explicat la prima lecţie că femeile au un simţ de orien tare insuficient dezvoltat şi de aceea nu pot fi buni conducători auto, chiar dacă au exce lente deprinderi tehnice. Am început să mă rătăcesc în cartiere pe care înainte conside ram că le cunosc, consolându-mă cu faptul că este obositor să conduci. Până când, la înce putul celei de-a doua săptă-mâni de existenţă masculină, motorul meu m-a lăsat în pană la mijlocul intersecţiei din Alexanderplatz, în plin trafic rutier, şi nu mi-a rămas altceva de făcut decât să blochez circulaţia, să aştept fluieră turile stridente şi dispreţul agentului de cir culaţie, care ridica din umeri la concertul de claxoane din spa-tele meu, şi îndemnurile bat jocoritoare ale celor care treceau pe lângă mine. Am crezut că visez când miliţianul a oprit fluierând circulaţia pe banda mea şi, ridicând mâna, a coborât de pe estrada de diri jare, m-a întrebat unde-i hiba, adresându-mi-se cu „maestre”, am crezut că visez când câţiva conducători-auto s-au dat jos din maşinile lor şi, fără multă vorbă, au împins bleste-mata mea de maşină din fluxul vehiculelor,

meridianele prozei

142pagina

fără ca vre unul să aibă poftă să-mi satisfacă necesitatea urgentă de a înghiţi o dădăcea-lă, o morală şi o amendă. Mă credeţi că nu mai am acum nici un fel de dificultăţi de orientare?

Să ne întoarcem însă pe planeta mea. Unde era să trec în procesul-verbal senzaţia impro babilă că mie, ca bărbat, îmi venea mai uşor să înfrunt greutăţile vieţii? Mi-am dat seama într-o seară, în timp ce studenta aceea foarte tânără a leşinat lângă mine, pe strada pustie. Am ajutat-o să se ridice, cu conştiinţa încăr cată fără motiv, am condus-o spre o bancă şi, pentru a-şi reveni, i-am ofe-rit — lucrul cel mai firesc din lume — să se odihnească în locu inţa mea situată în apro-piere. M-a măsurat revoltată şi m-a făcut „naiv”. M-am uitat mai târziu în dicţionar: pe vremuri, însemna „na tural, înnăscut” — dar cum i-aş fi putut vorbi fetei despre amabilitate înnăscută sau despre dorinţa firească de a-i sări în ajutor, fără a-i intensi-fica îndârjirea resimţită împotriva noas tră, a bărbaţilor? Am avut nefericita idee de a mă referi la „starea” ei, căci orice femeie îşi dădea seama de la prima vedere că fata era însărcinată. Dar nu eram femeie şi faţă de mine nu putea resimţi decât dispreţ („Ce fel de stare!”), astfel încât mi-a dat paşa-portul. Iată-mă şi jignit, pentru prima oară în viaţa mea ofensat în ipostaza de bărbat. Am început să mă întreb ce Dumnezeu ne-aţi făcut, încât să vă interzicem, dintr-o dorinţă de răzbunare, să fiţi prietenoşi cu

noi. Faptul că sunteţi în curcate într-o sume-denie de treburi folositoare nu mi se părea de invidiat, deoarece priveaţi cu pasivitate, cum noţiunile „uman” şi „om”, adică băr-bat, rezultate iniţial din aceeaşi rădă cină, se distanţau irevocabil una de cealaltă.

„Irevocabil”, a repetat Irene: chiar atât de categorică nu sunt. Îşi aducea la mine, la eta jul al şaptesprezecelea, melan-colia ei spre a o înfrăţi cu a mea. Adesea, în asemenea situaţii, ne găsisem consola-rea într-un pahar de vin, în muzică şi, din când în când, în programul de la televi-zor. Filmul ne prezenta problemele unei învăţătoare suprasolicitate, mamă a trei copii, cu soţul ei flegmatic, un inginer con-structor de obiecte de larg consum pentru me naj. Regizorul acestui film, din păcate o fe meie, îşi dădea toată silinţa să rezolve conco mitent şi favorabil, printr-un sorti-ment cores punzător de roboţi de bucătărie şi maşini de uz casnic, atât îndeplinirea planului fabricii cât şi căsnicia învăţătoa-rei. Irene se văzu pusă în situaţia de a se întreba dacă întreaga încurcă tură în care se zbate femeia nu îşi găseşte pur şi sim-plu explicaţia în raritatea constructori lor de obiecte de uz casnic. Fusese nevoită să dea iarăşi paşaport bărbatului aceluia lung, lălâu, cu părul creţ, pe care timp de două luni îl găsise destul de bine, deoarece se dovedise incapabil să atingă treapta matu-rizării. Irene este revoltată de mamele aces-tor fii şi are de gând să scrie un abecedar al educaţiei, a cărui primă propoziţie să sune: Dragă mamă, co pilul dumitale, cu toate că este un fiu, este în fond tot un om. Creşte-l în aşa fel, încât să crezi că fiica ta va fi în stare să trăiască alături de el...

Cum am mai născocit şi formulat alte câteva propoziţii, notându-le pe o hârtie, cum ne-am înfuriat şi ne-am întrerupt reci-proc şi am râs eu de ea şi ea de mine, cum se amuza Irene adresându-mi-se mereu cu numele meu bărbă tesc (tu, Anders!), cum a ars apoi într-o scru mieră hârtia cu ideile notate, pentru că n-ar exista nimic mai comic decât femei care scriu tratate — toate amănuntele astea n-o să le re latez. Doar că am ripostat: Femei? Nu văd aici decât bărbat şi femeie! Şi că mi-a reuşit să im prim întrebării mele exact tonul pe care în acel moment o femeie îl putea aştepta de la un bărbat. Şi că Irene n-a mai vorbit decât foarte puţin, spunând, de pildă, ce păcat că ne cunoaştem de mai înainte. Şi că eu, de exemplu, i-am mângâiat părul, care — neted şi închis — îmi plăcuse întot-deauna. Şi că a mai spus încă o dată: Tu, O

leg

Shup

lyak

meridianele prozei

143p a g i n a

Anders, completând: Tu, Anders, cred că noi n-avem nici o şansă. Dar poate că afuri-sita asta de invenţie a profesorului tău are şi partea ei bună.

Pentru alţii, voia ea să spună. Şi pen-tru ca zul că anumite însuşiri ale bărbaţilor vor con tinua să degenereze — ca, de pildă, capacita tea de a ne cunoaşte la propriu şi în sens biblic. Feminam cognoscere. Şi el şi-a cunos cut femeia... Da: mai presus de toate preţuim voluptatea de a fi cunoscute. Pe voi, însă, pre tenţia noastră vă pune într-o adevărată încurcătură, din care căutaţi să ieşiţi, cine ştie, baricadându-vă în spatele testelor şi chestio narelor voastre.

Aţi remarcat cu ce evlavie îşi progra-mează micul nostru cibernetician compute-rul? De data asta era vorba de valorificarea celor 566 de întrebări ale testului meu MMPI, care i-a dat răgazul să mă consoleze că noi, femeile, n-am inventat nici ciberneti-ca — tot atât de puţin ca mai înainte praful de puşcă, bacilul tuberculozei, domul din Köln sau opera Faust.

— De la fereastră v-am văzut ieşind pe poarta clădirii principale.

— Femeile, spuse micul nostru ciber-netician, care vor să joace în şti inţă primul rol sunt condamnate, pur şi sim plu, să eşu-eze. Abia acum mi-am dat seama cât de dis-perat era că succesul acestei expe rienţe de cea mai mare importanţă, care ar fi putut contribui la reducerea unei specii du bioase, depindea în mod integral de o femeie.

Jos, limuzina neagră a Institutului, o Tatră, a tras la scară şi dumneavoastră v-aţi urcat în ea. Micul nostru cibernetician studia răs punsurile computerului. Pentru prima oară m-am uitat mai îndeaproape la el, la trupul lui mic cu capul mare, la dege-tele lungi, ner voase, grăbite, am remarcat constituţia lui slabă şi felul exaltat de a vorbi... Cât trebuie să fi suferit printre noi, femeile!

— Maşina dum neavoastră a descris o curbă prin curtea cu pietriş şi s-a pierdut între plopii de la poartă. Ciberneticianul ne aduse la cunoştinţă faptul că, după toate indiciile, condiţionarea mea se duce dra-cului. Mă interesa foarte puţin dacă mai realizam reacţiile mele obişnuite la exci taţii emoţionale, dar el nu ştia dacă era cazul să se întristeze sau să se bucure de faptul că maşina, computerul, mă considera două per soane diferite şi ameninţa să se plângă pentru premeditată inducere în eroare.

În laborator, Irene îmi transmise cu o ex presie impenetrabilă: după valorificarea ultimelor analize aş fi cel mai masculin

bărbat pe care-l cunoaşte. M-am postat la fereastră. Nu se întoarce curând, mi-a explicat ea. Astăzi are pretextul conferinţei de la Universitate.

În această situaţie, încă am mai cre-zut că aţi evitat până acum să mă vedeţi în noua mea ipostază. Dar că veţi reuşi să nu mă recu noaşteţi, nu mi-ar fi dat în gând nici prin vis. Nedumerit nu sunteţi nicio-dată. De mult voisem să vă întreb, de când datează această stare de „a fi mereu pregă-tit pentru orice”? Dar întrebarea ar fi fost o încălcare gravă a regulilor jocului, respec-tate de noi cu sfinţenie. Ele ne apărau în mod eficient să ne uităm rolurile, oricât de mult mi-ar fi displăcut cel de păgu baş vesel pe care-l avem de interpretat. Câteodată jocul se numea: cui îi este frică de omul negru? Datoria mea era să strig: nimănui! Apoi mai erau valabile şi alte jocuri, dar o singură regulă rămânea în vigoare: cine în toarce capul sau râde, va fi bătut crunt! Nu m-am întors niciodată. N-am surprins nicio dată pe cel ce conduce jocul cu vreo greşeală. N-am râs niciodată de el. Cum era să bănuiesc că vă apasă propriile dum-neavoastră pres cripţii?

Vă aduceţi, probabil, aminte: era sâm-bătă, 16 martie, o zi cu o „vreme capricioa-să de aprilie”, a unsprezecea zi a existen-ţei mele metamorfozate, când aţi părăsit spre orele unsprezece „Cafeneaua Operei”, singur şi aproape treaz; un bărbat tânăr, cu totul necunoscut, care fără îndoială vă pândise, s-a apropiat de dumneavoastră, oferindu-se să vă însoţească cu sila, fără ca măcar să procedeze ca un om binecrescut, prezentându-se. Dumneavoastră, ascun-zîndu-vă nedumerirea şi netrădându-vă prin nimic că l-aţi cunoaşte, v-aţi purtat ca şi cum nu ar exista ceva mai obişnuit decât o discuţie nocturnă şi intimă cu un necunoscut. Imediat aţi fost din nou stăpân pe situaţie. Cu prezenţă de spirit, aţi năs-cocit un nou joc şi din nou dumneavoastră aţi fost acela care a stabilit condiţiile de participare, pe care le fo loseaţi de altfel cu mărinimie, cu o excepţie de neclintit: să vă păstraţi dreptul de a rămâne în afara jocului. Ceea ce v-am spus — de pildă, plângerea că arsenalul de amintiri al unei femei poate deveni o povară pentru un bărbat —, aţi luat-o politicos la cunoştinţă, replicând că amănuntul nu vă priveşte. Era o impertinenţă şi v-am spus-o. Nici n-aţi clipit. Îmi dădeam seama: acum era rândul meu să mă revolt, dar nu m-am revoltat. Cu îndrăz neală, am profitat de prilejul ce mi se oferea ca să vă asediez cu noile

meridianele prozei

144pagina

mele experienţe, să întorc lancea împotriva dumneavoastră, să vă încercuiesc cu spec-trul dificultăţilor, acuzărilor, ameninţărilor. Îmi aminteam exact de câte ori repetasem această scenă în imaginaţie; ştiam fiecare expresie, fiecare gest pe dinafară. Acum, însă, când, în sfârşit, sosise clipa s-o pot juca, mi-a pierit deodată cheful şi am înce-put să presimt semnificaţia comportamen-tului meu. M-am mai încumetat — aproape ca în limitele unui exerciţiu obligatoriu — să fac doar aser ţiunea că bărbatul şi femeia trăiesc pe planete diferite, pentru a vă forţa să treceţi la obişnuit-blândele dumneavoas-tră tentative de in timidare şi a vă putea arunca în faţă adevă rul, că la mine teoriile dumneavoastră nu mai prind.

Ne aflam în Alexanderplatz, jos, lângă turnul de televiziune. Aţi crezut că, din vani-tate jignită, am ales deodată fuga, urcându-mă într-un taxi gol ce trecea întâmplător pe acolo? Am dat bir cu fugiţii pentru că nu mă simţeam jignit, pentru că nu-mi era teamă, pentru că nu eram nici trist, nici vesel şi deoarece nu mai înţelegeam deloc încordarea ce pusese stăpânire pe acea zi. Am fugit pentru că am vorbit tot timpul cu dumneavoastră despre un străin, pentru care eu însumi nu mai puteam simţi milă. Orice încercam să-mi imaginez în maşina întunecată — frumos sau urât — sim ţirea mea a rămas mută. Şi oricâte întrebări se năşteau în mintea mea, rămâneau fără răs-puns. Femeia din mine, femeia pe care o cău tam febril, dispăruse. Iar bărbatul nu-i luase încă locul.

Şah-mat — expresia asta mi-a venit în minte, căci cel puţin limba nu mi se refuza încă.

Instinctiv dădusem şoferului adresa părinţilor mei. Nu m-am mai răzgândit, am plătit, am coborât, am zărit încă de pe stradă lumină în camera lor de zi şi m-am urcat pe soclul de piatră al grădinii din faţa casei, de unde, nes tingherit, poţi cuprinde cu privirea camera. Părinţii şedeau ca de obicei în fotoliile lor preferate şi ascultau muzică. Cărţile din care citiseră mai îna-inte se aflau întoarse cu cotorul în sus, în faţa lor, pe măsuţa joasă. Ascultau, sorbind din pahare demodate, cu picior, un vin negru, pe care-l preferau tuturor celorlalte. O singură dată — vreme de douăzeci de minute — tatăl meu a mişcat mâna spre a o face atentă pe mama asupra unui pasaj al concertului. Mama zâmbea, deoarece el îi atrăgea mereu atenţia asupra acelu-iaşi pasaj, cu aceeaşi miş care a mâinii, pe care ea o aşteaptă şi îi place şi deoarece el,

după cum a şi procedat apoi, obişnuieşte să ridice ochii şi să răspundă la surâsul ei cu o nuanţă de autoironie. Din clipa în care dezbaterile însufleţite cu prietenii, ce umpleau casa părinţilor în copilăria mea, se transformaseră în discuţii, iar prietenii şi duş manii se metamorfozaseră în musa-firi, s-a năs cut plăcerea părinţilor mei de a trăi în sin gurătate. Au realizat minunea de a se apro pia unul de celălalt cu blândă indulgenţă, fără ca indiferenţa să se aşeze la masa lor.

Aş fi putut să intru în casă. Aş fi căl-cat instrucţiunile secrete şi le-aş fi putut descrie situaţia în care mă aflam. Niciodată n-au fost lipsiţi de înţelegere faţă de mine. Nu m-ar fi întâmpinat nici măcar o întreba-re nepotri vită, nici surprindere, nici urma unui reproş. Mi-ar fi făcut patul în vechea mea cameră şi mi-ar fi pregătit, înainte de culcare, băutura tradiţională în familia noastră. Apoi amândoi ar fi stat întinşi în dormitorul alăturat camerei mele, fără să poată închide ochii şi s-ar fi gândit noaptea întreagă, cu ce au greşit oare. Căci fericirea părinţilor mei este fundamentată pe noţi-unea destul de simplă despre relaţiile de conexiune dintre cauză şi efect.

N-am mai intrat. Cu primul taxi am ajuns la mine acasă, m-am băgat în pat şi nu m-am sculat trei nopţi şi două zile — timp în care am continuat să-mi trec, de bine de rău, observaţiile în procesul-verbal, deşi capacitatea de a găsi termenii potriviţi pentru caracteriza rea stării mele scădeau în măsura în care fi ziceşte mă simţeam însă-nătoşită. Deoarece dumneavoastră n-aţi admite niciodată noţiunea „criză” — ne-am înţeles tacit să folosim „scă dere conflictua-lă” — ca şi cum ne-am afla în pragul rezol-vării tuturor complicaţiilor într-o stupidă dramă de factură clasică.

Luni, Beate vorbea însă fără ocolişuri des pre un fiasco. Ştiţi ce s-a întâmplat: am notat testul privitor la memorie. Deşi aţi fi putut înţelege că pentru un om cu conştiin-ţă răspunsul „nu ştiu” reprezintă o nenoro-cire mai mică în comparaţie cu o minciună cât toate zilele. După încordată gândire — ceea ce do vedesc aparatele fixate de puls şi legate de circuitele cerebrale — am articulat de şapte ori „nu ştiu” la întrebarea ei, până s-a enervat şi a formulat ea răspun-sul. De parcă uitasem numele profesorului meu preferat! Dar cum putea un bărbat care — după cum am înţeles abia atunci, într-o fracţiune de secundă — miza în des-făşurarea orelor de chimie pe efec tul bine calculat ce-l producea asupra fetelor, să fi

meridianele prozei

145p a g i n a

fost profesorul meu preferat? Sau în pri-vinţa „celei mai mari bucurii din copilărie”. Bineînţeles, ştiam ce răspunsesem în testele trimestriale la această întrebare: să mă dau în leagăn. Puteam, dacă era neapărat nece-sar, să evoc în sinea mea imaginea unei fetiţe ce se da în leagăn, o fetiţă care scotea chiote de bucurie şi căreia îi făcea vânt un băiat... Doar că imaginea asta mi-a stârnit neplăcere şi nu mai era în concordanţă, ca răspuns, cu între barea pusă. Tot atât de puţin ca şi numele băiatului — Roland, ba da, fir-ar să fie! — la întrebarea ce se referea la „primul prieten”. Era doar imposibil ca primul meu prieten — cum de nu-şi dădea seama Beate de acest lu cru? — să fi luat în braţe şi să fi dat jos din leagăn pe acea fată străină ce se legăna...

Presupuneri, tot ce era trecut negru pe alb în dosarul meu nu erau decât pre-supuneri. Uitaţi-vă doar la această stu-pidă planşă în culori, niciodată termina-tă. Desigur că interpretasem această mică fotografie în mod constant drept „pereche de îndrăgostiţi îndreptându-se sub cerul liber spre pădure”. Numai că acum nu mai puteam pur şi simplu să descopăr pere chea de îndrăgostiţi, oricât de penibil mi-ar fi fost, deoarece totul mi se părea un moft. La nevoie, mai curând doi sportivi care se pre găteau pentru un concurs. Dar nici de acest lucru nu eram sigură. Am preferat să tac. Nu era doar nici o nenorocire să nu re cunosc ce reprezenta planşa asta lipsită de sens.

Şi atunci, Beate a început să plângă. Beate cea tăcută, modesta Beate. Beate al cărei nume derivat din latină i se potrivea atât de bine: „cea fericită”. Cea care ştia să stabilească un echilibru perfect între o profesie dificilă, un soţ pretenţios şi doi copii; Beate, care nu făcea niciodată caz de problemele ei, care nu-şi închipuise nici ea ce speranţe nemăsurate le gase de această experienţă. Ştiaţi că era pre gătită să încer-ce? Voia să fie următoarea: cu toată serio-zitatea. Şi faptul că eu ratasem, a făcut-o să-şi piardă stăpânirea de sine. A susţinut că în îngâmfarea mea dezgustătoare iro sesc această unică şansă şi pentru celelalte, pen-tru că, nefiind într-adevăr strânsă cu uşa, nu ştiu s-o preţuiesc.

Irene mi-a ajutat s-o duc pe Beate la maşină. Am condus-o acasă. Tot ceea ce mi-a mai spus, cu ce ton şi ce fel de cuvinte a folosit, păstrez pentru mine.

Iar eu am dobândit un sentiment de respect faţă de femeia tăcută şi modestă.

Beate are o locuinţă frumoasă. Atât grădina cât şi casa sunt îngrijite. Nici o ceaşcă murdară, nici un pat nefăcut. Nu lăsa nici cea mai mică dezordine, nu voia să-şi reproşeze niciodată aşa ceva. Am aşezat-o pe divan şi i-am dat un somnifer. Înainte de a adormi m-a întrebat: De ce nu spui nimic?

Credea, probabil, că depindea numai de mine să vorbesc sau să tac. Nu-şi putea închipui tăcerea ce pusese stăpânire pe mine. Nimeni nu-şi poate închipui.

meridianele prozei

146pagina

Ştiţi dumneavoastră ce înseamnă „per-soană”? Mască. Rol. Eul real. După toate cele întâmplate, limba mi se pare, de fapt, cel mai puţin în funcţie de una dintre aceste trei stări. Fap tul că nu mai dispuneam de nici una dintre ele semnifica nici mai mult, nici mai puţin, decât tăcere totală. Despre „nimeni” nu poţi scrie nimic. Iată explicaţia lacunei de trei zile din raportul meu.

Când după trecerea câtorva zile am fost din nou în stare să folosesc afirmaţia şi negaţia, am apărut din nou printre oameni. Desigur, schimbată. Dar fără să am nevoie de ajutorul privirilor îngrijorate şi cercetă-toare, care mai curând mă împiedicau să le demonstrez cât mai convingător că învin-sesem criza. Era absurd că tocmai acum nimeni nu voia să mă creadă: îndoielile lor au apărut în clipa în care ale mele se risi-piseră. Răspunsul meu, „mulţu mesc bine”, corespunzător stării reale, dar ste reotip la întrebarea lor stereotipă „ce mai faci?” îi scotea din sărite. Dar părerile pe care le aveau despre mine, nu mă mai afectau ca îna inte. Ceea ce iarăşi nu le convenea.

Însă ce ne închipuiam, de fapt, noi toţi?

Sau chiar dumneavoastră înşivă? E oare cu putinţă ca dumneavoastră să fi cal-culat cu lu ciditate preţul pe care urma să-l plătesc? În treb doar sub imperiul raţiunii, cum aţi cerut-o dumneavoastră întotdeau-na. Şi eliberată de impulsul stărilor afective, descătuşată de toate angajamentele vechi, am reuşit, în sfârşit, să ies dintr-un anumit joc, ale cărui reguli ne fuseseră atâta timp sacre. Nu mai aveam nevoie de această pavăză. Bănuiala că dumneavoastră aţi prevăzut, ba chiar aţi dorit toc mai aceas-tă situaţie, nu m-a costat decât o ri dicare din umeri. Am descoperit secretul invul-nerabilităţii: indiferenţa. Nu mai simţeam arzând în mine o flacără la pronunţarea unui anumit nume, la auzul unei anumite voci... Era o despovărare semnificativă, domnule pro fesor, o despovărare care îmi deschidea pers pectivele unei nebănuite libertăţi. Dacă închi deam ochii, nu mai eram obligată să dobândesc o dureroasă voluptate dintr-o succesiune de imagini, care — ceea ce era destul de ruşinos — prezentau mereu aceleaşi două persoane, me reu în aceleaşi situaţii. Mă obsedau mai curând viziuni asupra viitorului: rezultatul meu încununat de succes în cadrul acestei expe rienţe, numele meu pe toate buzele, bucuria entuziastă, decoraţii, celebritatea în adevăratul sens al cuvântului.

Scuturaţi capul în semn de dezapro-

bare. Dar ce doriţi? Să fi realizat eu ceea ce nu le reu şeşte majorităţii bărbaţilor — să trăiască faţă în faţă cu realitatea, fără să recurgă la auto-mistificare? Aţi sperat, poate, că cel puţin unul va reuşi: fiinţa crea-tă de dumneavoastră. Aţi sperat să-l puteţi supune observaţiei şi că reflexul sentimen-telor, pe care vi le-aţi in terzis demult şi pe care, încetul cu încetul — probabil — le-aţi şi pierdut (ceea ce v-a rămas poate este doar sentimentul unei pierderi de neînlocuit), ar putea să cadă asupra dumnea voastră; dar v-am dezamăgit, n-am avut în cotro. Fără să-mi dau seama, am început şi eu să pre-fer drumul mai uşor şi să situez în centrul străduinţelor mele, cu toată seriozi tatea, succesul experienţei, de al cărei nonsens barbar nu mai eram deplin conştientă. Îmi vine în minte anecdota clasică a doctorului Rüdiger. Fără să ştiu sau fără să vreau, am spionat totuşi în spatele frontului inamic şi am descoperit ceea ce trebuie să rămâ-nă secre tul vostru, pentru ca privilegiile comode să nu fie prejudiciate: că acţiunile în care vă pierdeţi nu pot constitui ferici-rea voastră şi că avem dreptul să opunem rezistenţă, dacă vreţi să ne implicaţi în ele.

Nu, domnule profesor: nici o zeiţă nu co boară din înalturi ca să-l orbească pe trădă tor — presupunând că vreţi să numiţi obişnu inţa care ne orbeşte, o zeiţă atot-puternică. Orbirea parţială de care suferă aproape toţi băr baţii începe să mă cuprin-dă şi pe mine, căci altfel nu mai este posi-bilă savurarea deplină a privilegiilor. Dacă înainte mă revoltasem, acum pusese stăpâ-nire şi pe mine calmul, li niştea. O mulţu-mire necunoscută până atunci mi-a cuprins fiinţa. Odată acceptate, conven ţiile, pe care ar trebui să le cântărim cu aspră suspiciu-ne, dobândesc o putere irezistibilă asu pra noastră. Mi-am şi interzis luxul tristeţii, ca o risipire sterilă de forţă şi timp. Nu-mi mai părea periculos să particip la acea împărţire a muncii, care dă dreptul femeii la tristeţe, isterie şi la majoritatea nevroze-lor şi care le lasă plăcerea să se ocupe de alienarea sufle tului (pe care însă nimeni nu 1-a văzut la microscop) şi cu marele sector, aproape neseca tul sector al artelor frumoase. În timp ce noi, bărbaţii, purtăm greutatea mapamondului pe umerii noştri, prăbuşindu-ne aproape sub po vara lui, şi ne consacrăm imperturbabil reali tăţilor celor trei mari sfere: economie, ştiinţă şi politică internaţională.

Şi pe un Dumnezeu, care ar pogorî spre a ne ferici cu darul profeţiilor, l-am refuza dintr-o pornire de autentică indig-

meridianele prozei

147p a g i n a

nare... Tot aşa cum am respinge şi lamentă-rile lipsite de obi ect ale nevestelor noastre.

Atât de departe nu ajunsesem, dom-nule pro fesor. Nu avusesem timp îndea-juns. Crizele vechii mele nelinişti m-au pus la grea încer care. Doar un şoc mă mai putea salva. O întrebare. Trei cuvinte.

Cum am cunoscut-o pe Anna, fiica dum neavoastră? N-am cunoscut-o ca atare — bănuiala este gratuită —, ci ca pe o foarte inte ligentă persoană tânără, întrucât-va arogantă, care, întâmplător, se aşezase lângă mine la Casa Filmului şi pe care, ceea ce nu mai era întâm plător, am invitat-o la o îngheţată. A mers foarte uşor. Nu se împo-triveşte, mi-a spus, dacă vreau să-i plătesc porţia ei: s-a nimerit să fie tocmai lefteră şi mie n-o să-mi facă o gaură în pungă. Intenţii? Cele mai fireşti din lume, căci dacă eram obligat să încep odată să fac pe coco-şul — femeile nu dau pace băr baţilor! — de ce să nu mă rotesc în jurul acestei fete, al cărei surâs ironic îmi plăcea?

Cocoşul n-a avut căutare. Presupun că pen tru Anna nu eram decât un domn mai în vârstă, care s-a prostit, ca majori-tatea bărbaţilor — reproduc cuvintele ei, dar dumneavoastră o cunoaşteţi doar —, care nu mai este în stare să-şi dea seama de nimic. De exemplu, de faptul că regizorul ne crede tare proşti. De alt fel, se recomandă simplu: Anna (vă jur: fiica dumneavoastră nu mi-a spus numele ei de fa milie!). Anna este de părere că femeile nu trebuie să facă bărbaţilor viaţa uşoară. S-au lenevit cu desăvârşire în toate privinţele, crede ea, în materie de dragoste, în orice caz, şi într-o zi se va ajunge acolo, că vor deveni chiar prea leneşi să domine. Iar pe noi ne vor forţa să acceptăm comoditatea lor strigătoare la cer, în virtutea egalităţii în drepturi, s-a expri-mat plină de mânie fiica dumneavoastră Anna. Mulţumesc, e grozav de frumos. Dar fără mine.

De ce m-a invitat la ea acasă? Vă jur... Dar la ce bun. Să terminăm odată cu jură-mintele. Desigur, ca bărbat, mă îndrăgos-tisem de Anna. Înmugurise ceva în mine, dacă vă linişteşte amănuntul. Dar un sim-ţământ opus a realizat de data asta echili-brul. Probabil că Anna a simţit ceva, căci a devenit mai tăcută. Mi-a spus că-i par cam enigmatic, totuşi simpatic. Avea de gând să-mi pună discurile ei preferate.

La poarta grădinii dumneavoastră aş mai fi putut face cale-ntoarsă. Voiam să văd însă cum aveam să ies din încurcătura în care intrasem. M-am gândit că poate doriţi să urmăriţi personal desfăşurarea lucruri-

lor. Poate voiaţi să-mi do vediţi că sunteţi dispus a vă asuma răspunde rea experienţei dumneavoastră. Altfel aţi fi putut evita cel puţin să fiu invitat la cină. În calitate de nouă cunoştinţă a fiicei dumnea voastră Anna, mă aflam în faţa dumneavoas tră, la celălalt capăt al mesei, măsurat de pri-virile soţiei şi ale bătrânei dumneavoastră mame. Era, desigur, o glumă. Nu v-a fost greu să faceţi haz de necaz. Pantomimă; doar pri viri şi gesturi. Cel puţin un lucru reieşea lim pede: îmi ofereaţi o capitulare fără condiţii. Piesa se sfârşise. Nici nu mai putea fi vorba că ţineţi firele acţiunii în mână. Eraţi la mare strâmtoare şi e cazul să recunoaşteţi că nu meritaţi altceva. Noua ipostază vă stătea bine şi mă dezarma. Depindea de mine dacă voiam să mai res-pect vreuna din regulile jo cului nostru. Ştiaţi că părăsisem scena. Per soana căreia îi ofereaţi capitulare nu mai stă tea cu dum-neavoastră la masă.

Conversaţie fără pretenţii, bună dis-poziţie. Pe de o parte o senzaţie de uşurare, pe de alta de mărinimie. Observaţii pon-derate. O expresie greu de definit pe faţa soţiei dumneavoastră, expresie care abia acum îmi dă de gândit. Buna dispoziţie a mamei, veselia so ţiei: mimetism reuşit al propriei dumneavoastră bune dispoziţii şi veselii. Le-aţi înconjurat cu sisteme radar, extrem de sensibile, pe amândouă femeile, sisteme care le aduc la cunoş tinţă cele mai firave impulsuri ale sentimen telor pe care

meridianele prozei

148pagina

le încercaţi. Soţia dumneavoas tră are o faţă mereu pregătită să reflecteze — asta este. Obiectul oglindirii: dumneavoastră, şi iar dumneavoastră. O încercare desăvârşită. Dar Anna nu-i dispusă să se complacă în această situaţie. E recalcitrantă şi arogantă, dar mai cu seamă superioară, calitate pen-tru care o invidiez. Era a douăzeci şi noua zi după metamorfozarea mea, o seară caldă de aprilie. Ce-i cu şocul? Cu întrebarea? Cu cele trei cuvinte?

Nu ar trebui să vi le repet. Ne aflam în camera Annei, în faţa raftului ei de cărţi, cu paharele de vin în mână, în timp ce ea punea discurile. Pentru prima oară aţi avut curajul să mă recunoaşteţi, curajul să nu daţi bir cu fugiţii sau să renegaţi metamor-foza pe care mi-aţi provocat-o. Fără încon-jur, v-aţi adresat cu numele pe care mi l-aţi dat dumneavoas tră înşivă:

Ei bine, Anders — cum te simţi? (între-barea.)

— Aţi găsit exact tonul neutru din-tre curiozitatea omului de ştiinţă şi parti-ciparea prietenească. Dar nu m-a jignit. Acel Anders se îndepărta, fără să poată fi oprit, de persoana pe care un astfel de ton ar fi putut-o afecta.

Liniştit, corespunzător situaţiei, v-am infor mat: Ca la cinematograf.

Şi în acea clipă v-a scăpat ceva — era prima dată de când vă cunosc — ce n-aţi fi vrut să mărturisiţi: Deci ca mine! (Cele trei cuviute.)

Aţi pălit. Şi dintr-o dată am înţeles. Ceea ce se ascunde cu atâta grijă este întot-deauna o slăbiciune. Sistemele dumnea-voastră de nor me atât de artistic structura-te, iremediabila furie cu care vă aruncaţi în muncă, toate ma nevrele de a vă sustrage nu constituiau decât încercarea de a vă asigura că nu va fi desco perită lipsa capacităţii de a iubi de care sunteţi conştient.

E prea târziu pentru scuze. Dar este rândul meu să vă spun că nici eu n-am fost pusă în faţa alternativei de a intra în acest joc sau nu; cel puţin să-i pun capăt, cât mai e timp. Multe îmi puteţi reproşa, fără să pot aduce argumente justificative — în pri-mul rând credulitatea mea, obedienţa mea, dependenţa mea de condiţiile pe care mi le impuneaţi. Dacă m-aţi putea crede că nu trufia şi nechibzuinţa v-au stors, prin şan-taj, acea mărturisire! Cum aş fi putut dori ca prima şi singura intimitate dintre noi să fie recunoaşterea discretă a unui defect...

Amândoi ne-am atins ţelul. Dumneavoastră aţi reuşit să mă îndepărtaţi, eu am ajuns să vă aflu secretul. Preparatul dumneavoastră, domnule profesor, a făcut ce i-a stat în putinţă. Acum însă ne-a părăsit ca un laş.

Nu există ceva mai înfiorător decât doi oa meni care sunt chit.

Mă apropii de sfârşit.Dimineaţa următoare m-aţi aşteptat

la Ins titut. Am vorbit puţin. V-aţi întors faţa de la mine în timp ce vă pregăteaţi siringa. Vă stăpânea ruşinea de a fi nimicit ceva. Nu ne rămâne decât să o luăm de la capăt, stăpâniţi de cel mai chinuitor senti-ment.

N-am visat nimic. La deşteptare am văzut o pată de culoare deschisă, care se tot mărea. Şi preparatul dumneavoastră Afipetru minus masculinum este demn de toată încrederea. Stă doar scris şi în proce-sul-verbal. Aţi avut drep tate în toate pro-nosticurile pe care le-aţi făcut.

Acum, ne aşteaptă o nouă experienţă. Încer carea de a iubi. O experienţă care, de altfel, poate duce şi ea la invenţii fantastice: la in ventarea aceluia pe care să-l poţi iubi.

1972

Traducere de Sevilla RĂDUCANUPygm

alio

n an

d G

alat

ea, J

ean

Leon

Ger

ome

meridianele prozei

149p a g i n a

UN PAPAGAL VERDE-GALBEN

M-am trezit într-un parc de distrac-ţii. Începuse să plouă uşor. Ca să nu mă ud stăteam sub acoperişul unei barăci. Picăturile care alunecau pe acoperişul de tablă cădeau lângă picioarele mele, murdă-rindu-mi tenişii de noroi. Curând picioare-le îmi erau ude.

Era prima ploaie de octombrie şi am considerat schimbarea timpului ca pe un eveniment trist: în cetă însă aproape ime-diat. Am început să colind prin barăci şi cum mai aveam ceva bani, m-am pornit să arunc cu mingea în cutiile aşezate în pi ramidă. Eram foarte îndemânatic la orice fel de aruncare astfel încât am doborât toate cutiile. Mă pregăteam să plec, când m-am pomenit că-mi pun în braţe o colivie foarte mică cu un papagal verde-galben înăuntru.

L-am privit puţin contrariat, neşti-ind ce să fac cu el. M-am îndepărtat cu colivia în mână. Începuse să burniţeze din nou. Încercai să feresc papagalul cu braţul, însă poziţia era incomodă şi de plouat tot îl ploua. L-am vârât atunci sub trening, introdu când colivia prin partea de jos după ce lărgisem elasticul care îmi strângea mij-locul, aranjându-1 în dreptul pieptului, sub bluza de flanel. Parcă aveam o cocoaşă pătrată în faţă, sub bărbie. Aproape bucu-ros de înfăţişarea mea nouă şi curioasă, mă îndreptai spre locuinţa-mi provizorie. Sub trening, o dată cu inima, îmi bătea în piept papagalul: vietatea aceea; dădea

din aripi fiindcă, zdruncinându-l, probabil că-şi pierdea echilibrul. Mi se păru că am crescut. Apoi mă gândii să scap de el: să-l las în drum: cineva l-ar fi luat sau l-ar fi omorât.

L-am dus în palatul fără ziduri, întu-necos şi scheletic, sărăcăcios, jefuit deja de toate, în care mă rostuisem. M-am culcat într-o odaie de la etajul al doilea, însă mai întâi am aprins talaşul; am pus papagalul lângă mine.

Am trăit împreună timp de o săptă-mână.

CU O SINGURĂ LOVITURĂ

Am citit întâmplător într-un ziar că asasinul lui Don Totò îşi mărturisise crima. Paznicul de la poartă, bolnav de tifos şi muribund, spusese adevă rul şi ceruse ier-tare. Toţi cei arestaţi fuseseră eli beraţi. După spovedanie asasinul murise.

Am văzut-o. Era ora cinci după-amia-ză. Se plimba împreună cu un tânăr zvelt, cu gâtul lung aco perit cu un păr creţ şi negru; mergeau în urma a trei doamne mai în vârstă, una din ele fiind pro babil mătu-şa.

Eram ca ameţit: ca după o izbitură neaşteptată. Era acolo, mă atrăgea ca un magnet, dar în ace laşi timp mi-i dezvăluia pe ceilalţi; figuri anonime, devenite dintr-o dată tot atâţia hoţi şi rivali. El o privea, asculta ce spunea. Nu auzeam glasurile însă îi vedeam cum râd; Ana părea fericită,

Ugo ATTARDI

Treipovestiri

meridianele prozei

Italia

150pagina

îmbujorată, uşor transpirată ca după o aler-gare plăcută pe câmp.

Surâsurile, privirile acelea, se prefă-ceau în min tea mea în tot atâtea imagini dureroase, obse dante: mi-i închipuiam: „Mâinile lui pipăindu-i trupul gol... o atin-gea: era trandafirie, transpirată: năduşeau, răsuflările şi secreţiile lor se amestecau”. Nu: era nevinovată: numai eu o vedeam astfel, cutezam să-mi închipui plăcerile acelea, aiuram.

Mi-am prins capul în mâini chinu-indu-mă de durere: obsedat, fiindcă totul era înlăunlrul meu: ceea ce vedeam, visele care mă chinuiau: eu îmi închipuiam că sunt amanţi, eu le plănuiam comportarea şi faptele acelea; iar vedeniile nu încetau nici când mă loveam peste frunte şi peste ochi.

Bolnav, tremurând, mă scuturai cu un efort şi, aproape alergând, încercai să-i depăşesc. Mă aflam pe celălalt trotuar: sigur m-ar fi descoperit: putea să-i pără-sească pe cei cu care era, să vină la mine, să mă atingă ori numai să mă strige. Aştep-tam, înaintând ţeapăn, cu tot trupul chinuit de du rere; dar nu striga, nu venea. Acum, îmi dădeam seama, avea altceva la care să

privească, orice în afară de mine; şi sim-ţeam cum fericirea ei creşte, cum creşte lumina din ochii ei, înfăţişarea aceea de om sănătos — ca o ofensă la adresa mea.

Mă sprijinii de zidul unei case şi îi văzui trecând. Fusta i se legăna într-o parte şi alta; mergând părea că dansează. Era acolo: disponibilă: ducându-şi sexul, căl-dura trupului. Totul din ea era pre zent; fără să-mi aparţină.

O otravă acră izbucnea în mine, cobo-ra dinspre cap spre mâinile pe care nu mai eram stăpân. Mer geam acum la vreo patru-zeci de metri în urma lor, sperând aproape c-o va atinge, cât de puţin, că-şi va îngădui o necuviinţă oricât de mică: eram gata să-l înjunghii. Însă îmi aminteam apoi cât de ama ntă fusese viaţa Anei şi un nou chin punea stăpânire pe mine; un val de duio-şie care-l includea şi pe tânărul acela; dar erau sentimente de scurtă durată, alungate numaidecât de durerea, care mă încerca.

Cu ochii plini de lacrimi văzui gru-pai tot mai departe, şi pe Ana mică, prost îmbrăcată, sărmană. Apoi, păru numai ceea ce era: o femeie.

Plimbarea lor luă sfârşit în faţa

Nee

rtiti

, Ugo

Atta

rdi

meridianele prozei

151p a g i n a

mănăstirii Capu cinilor: mergeau să vizite-ze catacombele. Coborâră cu toţii. Rămăsei afară, şovăind. Însă mă hotărâi şi, cu ulti-mii bani care-mi mai rămăseseră, plătii in trarea. Coborâi câteva rampe scurte de scări, apoi intrai în galeriile subterane, slab luminate prin nişte ferestre înalte, cu multe zăbrele. Numărul morţilor era mare: uscaţi, înfricoşători, îmbrăcaţi cu haine prăfuite, roase de molii, cu pălăriile negre în formă de trifoi cu patru foi; erau aranjaţi în şiruri foarte lungi, pe mai multe rânduri de bănci, aşezaţi sau sprijiniţi de pereţi, siliţi să surâdă fără buze.

Treceam printre şirurile acelea, din-tr-o galerie într-alta; din când în când dădeam peste câte un vizitator. În sfârşit zării grupul. Ana privea morţii fără să scoată o vorbă, copleşită; pe când ochii îi rătăceau fără o ordine anume peste chipu-rile acelea şi pe coridor, mă văzu. Tresări, rămase nemişcată. Ceilalţi se îndepărtară, fără să-i acorde atenţie. Mă apropiai de ea încet, simţindu-mă slab; ajunsei în faţa ei. N-o vedeam bine: ochii îmi erau înroşiţi, murdari, plini de lacrimi. Rămăsei aşa, fără să pot vorbi, şi mă temeam deja, că, observându-i lipsa, ceilalţi s-ar fi întors să o ia fără să-i fi putut vorbi. Mi se păru că se dă puţin într-o parte, se legănă o clipă pe picioare, apoi o luă într-o direcţie opusă celei în care apucaseră rudele ei. O urmai. Mă apropiam de părul ei sorbindu-i par-fumul, îi ve deam pielea tot mai aproape; îi atinsei mâna şi umărul; mergeam ală-turi de ea pe coridoarele pline de morţi, ţepeni, înalţi până-n tavan, şi, la trecerea noastră, şoarecii se furişau, ascunzându-se după cor purile acelea. Nu vedeam însă lucrurile. Uneori Ana îmi era străină; mă privea, continua să se legene ca şi cum ar fi dansat, îmi întorcea spatele pentru ca apoi să se învârtească pe călcâi arătându-mi-se din faţă; surâdea, avea obrajii roşii, ples-nind de sănătate, şi în clipa aceea mi se păru că nici o pajişte verde de primăvară şi de flori nu era mai frumoasă şi mai lumi-noasă decât locul acela. O vigoare, o feri-cire fizică îmi invadau corpul şi min tea; mergeam şi eu parcă dansând, privind-o în timp ce se învârtea jucându-se cu trupul ei. Apoi, văzui venind un călugăr dinspre capătul coridoru lui; era un bărbat robust, cu o barbă mare şi nea gră; ţinea în mână o carte. Se opri şi ne spuse:

— Ne aflăm într-un loc sfânt, vai !... Cum în drăzniţi să dansaţi? Încetaţi!...

Continua să vorbească, însă eu nu pricepeam ce spune, eram năucit de parcă îmi trăseseră cu puşca în urechi; îl vedeam numai: gura lui se deschidea şi se închidea: dinţii şi gâtlejul; nu înţelegeam ce voia... simţii că Ana nu mai era acolo: fugise plângând. Lucrul acesta îmi apăru ca într-o amin tire, cu toate că trecuseră numai câte-va clipe. În momentul acela am scos cuţitul din cămaşă şi, cu un gest scurt şi uşor, delicat parcă, îi atinsei şol dul. Cartea căzu, auzii un icnet; în jurul lamei o mişcare con-tinuă, un zvâcnet şi o închidere a mărun-taielor care sugeau şi respingeau fierul, şi tremurul pântecelui aceluia îmi urcă prin braţ până la cap. Atunci îl văzui pe ade-văratul ucigaş: în timp ce călugărul fugea cu mâinile ridicate, un băr bat, care ţâşnise dintr-un cotlon întunecos, plin de mumii, alerga alături de el lovindu-1 cu cuţitul de cinci sau de zece ori cu o încăpăţânare monotonă şi atroce. În fuga lui fără scăpare călugărul se în toarse spre mine, trecu prin apropiere şi ochii ni se întâlniră; cu un gest de neînţeles, ca şi cum nu era pe moarte ci la plimbare, înclinându-şi capul, mă salută. Apoi, sub anteriu, genunchii lui părură că înnebunesc, ca un animal pus într-un sac; şi, dintr-o dată, se prăbuşi la pământ hor-căind rugă ciuni. Galeria se umplu brusc de urlete şi de stri găte de ajutor. Aplecat peste grămada aceea mişcă toare de carne şi de haine, asasinul continua să izbească cu braţu-i înarmat. Apoi se întoarse: băr bia ascuţită, ochii foarte deschişi la culoare cu cear căne ca nişte cochilii de melci.

Pieptul lui era cald, coastele şi muş-chii zvâcneau. Îl luasem în braţe şi dan-sam cu el; lupta să se elibereze; dădea din picioare şi mă lovea cu pum nul în cap; dar poate că loviturile acelea erau muzica noastră, fiindcă acum dansul se prelungise, fără sfârşit, căci eu nu-i dădeam drumul, ţineam în braţe forţa aceea animalică, ener-gia aceea feroce pe care-o urâsem şi-o slă-visem dintotdeauna. În sfârşit mă muşcă de obraz; văzui perii aspri cenuşii şi negri ai bărbii şi zidurile şi mumiile albe ca tal cul. Prinzându-l apoi sub mine îl înjunghiai cu o singură lovitură.

Alergai de-a lungul coridoarelor sub-stituindu-mă lui în fugă. Nimeni nu îndrăz-ni să mă oprească.

meridianele prozei

152pagina

AM FOST ÎNCHIS

Seara era caldă. De-a lungul coastei vârtejuri ne aşteptate de vânt mângâiau câmpia mării, moartă în locul acela, dar care la palele de vânt se încreţea de frea-măte uşoare. Algele şi sărurile putrezite pe stâncile care demult nu mai fuseseră izbite şi spă late de valuri răspândeau un miros greu. Ultimele sclipiri, ca nişte fulgi pierduţi, se aşterneau pe apă. Coasta era joasă, marea vânătă şi deschisă. Oraşul şi portul care fumegau în lumina agonizândă se în tindeau până sub munte; reflexe de albastru şi roz se oglindeau în golfuleţe.

Atingeam suprafaţa apei cu picioarele goale căutând parcă o uşă care s-ar fi putut deschide pe ne aşteptate; priveam orizontul şi pasările chemându-se în văzduh ca în spatele unei ferestre.

Mă aşezai cu picioarele cufundate în apă. Se aprinseră luminile din port şi, ici-co-lo, câte un fe linar. Un vapor plecă lunecând încet între apus şi miazănoapte. Luminile se îndepărtară, în sfârşit dispărură. Alge uşoare mă mângâiau. Apa nu era rece, îmi scosei hainele şi înaintai încet îndepărtân-du-mă de mal, până când apa îmi ajunse la brâu. Rămăsei aşa: jumătate afară, jumătate în apă. Fără gânduri, glasurile undeva în spatele meu pe drum.

Brusc mă cufundai în întregime. Începui să înot spre larg fără să privesc înapoi. Pe măsură ce mă îndepărtam marea devenea verde, mai întunecată şi mai întin-să, fără graniţe. Austrul cald, care sosea din când în când cu adieri neaşteptate, părea că o apasă dintr-o parte umflând-o înainte, apoi înceta şi totul se liniştea. Înotam încet, ca şi cum trebuia să merg mai departe. Trupul plin de energie, tânăr şi alb în mijlo-cul apelor care deveneau tot mai întunecate pe măsură ce seara aluneca în noapte. În sfârşit vântul dinspre ţărm deveni con stant, ajutându-mă să înot mai repede.

Mă simţii puţin obosit, mă oprii şi privii silueta neagră a lanţului de munţi poleiţi de sclipirea amurgului şi, dedesubt, linia oraşului luminat. Du pă câteva minute reîncepui să înot. Eram absorbit de zgomo-tul pe care-l făceam cu braţele, de clipoceala mâinilor; restul era tăcere, întreruptă, mi se părea, din când în când de un gâfâit adânc. Răsări luna şi o fâşie de argint strălucitoare şi întinsă în flori la orizont, către apus.

Am deschis ochii: era întuneric beznă. Mi se păru că trecuse mult timp: că dor-misem. Oricât m-aş fi ridicat nu vedeam

pământul. Eram singur, plutind peste abis. Mă trezisem din amorţeală întrucât mă atinsese un corp vâscos: întotdeauna îmi fusese frică de peşti. Acum nu ştiam unde era coasta. Începui să înot din nou, fără ţintă, mişcându-mă asemenea unei alge în voia curenţilor po trivnici ai mareei.

Norii acoperiseră cerul, luna dispă-ruse. Astfel sfârşeam. Auzii un clopot, îmi spusei că era miezul nopţii. Dar mi se păru imposibil.

Nu ştiam ce să fac. Simţeam numai dorinţa de a pleca. Uneori mă gândeam la moarte — ca la o roadere lentă a corpului în imensitate — şi uitam de mine, legănat de marea aceea întinsă, lipsită de stropi şi de spume. Înotasem câteva ore; îmi pri-veam mâinile şi picioarele, scoteam puţin afară piciorul, odihnindu-mă, însă nu mă recunoşteam. Vântul conteni, însă cum era o perioadă foarte instabilă a anotimpului, puţin după aceea începu să sufle constant dinspre răsărit, marea începu să se vălure-ze şi trebui să fac eforturi pentru a urma mereu aceeaşi direcţie. Mă luptai o vreme, apoi mă gândii că era în zadar. Acum eram vlăguit şi mă hotărâi să mă odihnesc mai mult, însă îmi era teamă să nu îngheţ fiind-că picioarele şi mâinile îmi erau deja foarte reci. Începui să plâng încet; lacrimile cur-geau adăugându-se mării. Însă puţin după aceea mă liniştii: aşteptam plin de nelinişte şi de frică.

Apoi înotam din nou luând seama la stil, de parcă eram la un concurs: mă gân-deam la linia de sosire; eram mulţumit de mine însumi, mă aştep tau prietenii şi poate că era şi tata acolo.

O nouă linişte neaşteptată. Vântul conteni iarăşi, pentru puţin timp însă, fiind-că în câteva minute ar fi reînceput. Deodată mă gândii în ce fel să mor. O pace solemnă stăpânea natura. N-aveam decât să aştept.

Mă gândii din nou la tata, însă eram singur, orice simţământ mă slăbea şi mă umplea de teamă.

Trebuia să nu mai înot, să mă opresc.Rămăsei uşor, legănându-mă pe apă,

învăluit în golul acela negru. Simţeam în creier o amorţeală surdă, ca un zumzet. Apoi vântul începu să sufle din nou, marea se umflă puţin şi, în noaptea aceea adân-că, auzii o şoaptă. Glasul acesta omenesc mă răscoli şi mă umplu de groază. Ciulii urechea rotindu-mi privirea împrejur, scru-tând bezna, temându-mă că o nălucă — Vito, poate - putea să apară, pe mare. Dar nu auzii decât adierea vântului: o gură spartă: mai înainte vorbise, acum şuiera

meridianele prozei

153p a g i n a

mut. Însă iarăşi, uluit, auzii alte glasuri: cuvinte, frânturi de fraze, potolite: „Dar de ce să ne întâlnim aici — mâine — ne-am mai întâlnit o dată şi era cât pe-aci să ne certăm cu pescarii adevă raţi”. Era un glas de bătrân, însă se auzeau alte glasuri mai tinere: „Aici nu ne vor găsi: este o ieşire la pescuit. Desigur, vom fi gata, situaţia va fi...”. Glasurile se stinseră.

Înţelesei: se întâlneau pe mare, înso-ţindu-i poate pe pescari sau dându-se drept pescari. Tremuram tot şi nu din cauza fri-gului sau a oboselii, ci din cauza tulburării provocate de glasurile acelea în nemărgini-rea care cu o clipă mai înainte fusese pentru mine asemenea morţii.

Începui să strig, şi, preţ de mai bine de un sfert de ceas, continuai să le cer ajutorul. „Eu sunt, stri gam cât puteam de tare, veniţi răzvrătiţilor, prie teni. Sunt eu, fiul lui Elio... Veniţi... mor de obo seală, sunt singur.”

Se aflau însă în partea din care bătea vântul, şi şuierul acela care-mi îngăduise să le aud glasurile nu-l lăsa pe al meu să ajungă pâna la ei. Strigătele mele se pier-deau în hăul negru. Astfel încât am renun-ţat să mai strig.

Vântul suflă cu putere împingând un cârd de nori şi, pe neaşteptate, când luna îşi făcu apariţia, văzui coasta; era cam la un kilometru. Suflând dinspre răsărit, oblic cu pământul, vântul mă adusese din nou în apropierea stâncilor. Reîncepui să înot încă sub imperiul emoţiei. Până la urmă ajunsei la mal. La vreo cincizeci de metri depărtare se profila o coastă pie-troasă, presărată cu stânci ascuţite. Căutai, ajuns la capătul puterilor, un loc ferit de vânt, fiindcă mă temeam că valurile, deşi nu erau foarte mari, ar fi putut să mă arunce pe stânci. Găsii o mică plajă care se întindea pe câţiva metri printre steiuri. Mă îndreptai spre ea, târându-mă în patru labe prin apă până la nisip.

Totul era negru şi sălbatic. Zăbovii îndelung gâfâind, cu faţa pe nisip. Apoi, învingându-mi oboseala teribilă, mă ridicai în picioare, trecui încet de bariera de stânci care mă înconjura şi, după vreo treizeci de metri, mă trezii în faţa unei câmpii des chise şi netede, plină de praf, cenuşie precum ce nuşa şi străbătută de o foarte lungă pote-că de ghips. O pornii într-acolo, gol-puşcă, clănţănind din dinţi de oboseală şi de frig, strângându-mi — cum puteam — trupul cu braţele. Cerul era imens şi foarte întune-cat. Ici-colo desluşeam păsări moarte din care nu rămăseseră decât penele; pâraie de

fur nici şi urme de vânători.În sfârşit o văzui: Piramida: albă şi

fantoma tică. Despica pământul şi cerul: munte de înţelep ciune ghipsoasă, nemiş-cată, lipsită de rătăcirea emo ţiei, de ris-cul graţiei sau al ceremoniosului; aduna lumina palidă a lunii, asemenea unei sepii pietroase.

Mă opri o răceală de moarte; după o clipă îmi continuai drumul spre piatra aceea unică. Trebui să merg mult şi pe măsură ce înaintam îmi venea s-o iau la goană; cu toate că frica pe care mi-o inspira părea suficientă pentru a mă ucide, eram atras de nălucirea aceea. Pe neaşteptate ajunse deasupră-mi. Istovit şi tremurând mă aruncai la pământ: era locuită. Din inte-riorul ei auzeam strigăte şi vaiete. Căutai în praf câteva pietre ca să mă apăr, fiindcă deja mai mulţi oameni cu mantale albe şi lungi fugeau după mine. Însă nu putui să găsesc nici o armă. Astfel încât mă prinseră; îmi răsuciră mâinile, lovindu-mă din toate părţile, şi mă legară. Mă duseră spre o mică poartă care se deschidea în partea de jos a Piramidei. Văzui trei oameni: cel mai înalt avea o parte a chipului din fier, pieptul gol, i se vedea sexul răsucit, iar hai nele îi acope-reau numai braţele; stătea, alături de ceilalţi cu capete de fier, pe o bancă lungă, masivă ca un tron, care se sprijinea pe mai multe pi cioare în formă de cizme şi de mâini.

Am fost închis în Piramidă şi supus la nenumă rate torturi. Ani la rând am încer-cat să ies din ea, visând mereu libertatea şi pe Ana, pe care le-am pierdut. De aici am scris. Pentru ca să se ştie cum sunt eu cu adevărat: întrucât, pentru a mă elibera, voi comite cât de curând noi crime.

Traducere Mihail B. Constantin

Ugo A

ttardimeridianele prozei

154pagina

Fetele de la Marianum au pierit înghiţite de un trecut lacom. Prin parcul din vecinătatea şcolii nu mai suna glasul elevelor, mingile nu mai picau, din senin, pe genunchii vreunui pensionar care-şi citea flegmatic gazeta; mingile nebunate-ce, care dădeau cu tifla şi scoteau limba zvăpăiate în faţa protocolului încruntat, dispăruseră. Poate că au rămas agăţate în cer, şi toate acele stele ghiftuite de stră-lucire şi poezie, care mi-au răcorit, nopţi de-a rândul, tâmplele dogoritoare, toate acele ştrengăriţe, care clipeau mărinimoa-se din ochi, nu vor fi decât mingile fetelor de la Marianum. Încolo, flămândul trecut devorase totul, înecase totul, sechestrase totul. Un burete ştergea ecuaţii şi cifre, altă serie trecea la tablă, generaţiile se succedau în ordine misterioasă şi, după ce-şi mâncau traiul, pita şi mălaiul, Dumnezeu se burzu-luia: „În genunchi, în genunchi, leneşilor, fiecare să se retragă la matcă, în somnul său, nimeni să nu cârtească.” Şi problema cea cu tâlc, după a cărei dezlegare suspina-se roiul elevilor, rămânea pururea o enig-mă: drastică, sfidătoare, fără soluţie.

Fetele de la Marianum se răzleţiseră prin văile şi munţii lumii, oamenii se clă-tinau înşfăcaţi de va luri, luaţi cu hapca de către moarte, şi chiar dragii mei copaci care, copil, mă luaseră sub oblăduirea lor foşni-toare, aveau parcă înfăţişarea suptă, costeli-vă, schingiuită ca soldaţii în bivuacuri după un marş obositor: viaţa, lucrurile mergeau să se verse în hambarele neantului, plătind

biruri grele şi un obol lui Dumnezeu.Tristă, grozav de sfâşietoare şi tristă

era săptămâna: oamenii care roboteau şi se istoveau în munci nu aveau la dispozi-ţie timpul înţelepţilor ca să gândească şi să extragă din meditare fierea, dez gustul. Dar agitaţia semenilor mei era perdeaua din colo de care haosul şi disperarea îşi săvârşeau cu râvnă lucrarea lor de uzur-patori, de săpători la te melii. Şi duminica totul se năruia, panamaua se dădea de gol. Duminica era cu neputinţă să se disimuleze ceva. Oamenii, ca trestiile clătite de băl-tăreţ, se încovoiau, se frângeau, îşi muşcau pumnii piperniciţi, arşi de întrebarea care nu aştepta repli că: „De ce toate nefericirile astea?” Şi oamenii do reau moartea şi o stri-gau cu furie crescândă, până când aceasta, îndeobşte, se ivea cu biciuşca şi cu coasa, şi se înrolau voluntari în legiunile ei...

Când, după ani de pribegie, am făcut un popas în provincia natală, m-am pomenit întâmpinat fără cordialitate, ca un străin, ca un făr’ de ţară şi o haimana patentată ce eram. Rubedeniile mele se mutaseră in corpore la ţintirim, şi am fost constrâns astfel să închiriez o cameră la un hotel aproape de gară, o magherniţă vitregă şi sordidă, cu peretele ornat de lito-grafii obscene, şi o madamă care, ca să-mi fie pe plac, m-a întrebat dacă-s amator de distracţii fine, dacă doresc o blondină, o roşcată ori o brună. Mobilierul era înjghe-bat din obiecte ironice, hibride şi ostile, cărora n-am fost capa bil să le insuflu nici o

proza de avangardă

Emil BOTTA

TRÂNTORUL

155p a g i n a

scânteie de viaţă: o masă ciungă, în proteze, un scaun demontat şi, legată de piciorul patului, o funie care se căţăra noap tea de plapomă, ca gheara de uliu, ca mîna vrând să gâtuiască omul culcat. Se punea la cale o con juraţie infernală a lucrurilor, fiecare te lua zălog, te îmbrâncea să-ţi faci la galop testamentul, paşa poartele şi rugăciunile şi, o dată atras în cursă, lucrurile te îndemnau să-ţi îngropi hohotind capul în perne şi să-ţi ispăşeşti vina de a nu te fi născut mort de-a gata...

În dimineaţa de april am revăzut casele, bulevardul, aşa-zisul. „Nu te recu-noaştem, nu eşti de-al nostru”, mă apostro-fau cu vehemenţă tufele de liliac din faţa judecătoriei. „Ehei, voi sunteţi puiendri, tinere vlăstare, şi nici nu era vorba să vă planteze cineva acum zece ani, pe vremea când, sub auspiciile unui soare mult mai îmbujorat, eu zbur dam pe aici. Pasămite că v-aţi născut peste noap te din coapsa germi-natoare a gliei. Dar, ia să vedem, locurile acestea vor îndrăzni să mă repudieze?” „O, nu, de bună seamă că nu, glăsuiau ruinile hanului, falanga copacilor. Cât vom dura noi, poţi fi sigur, vere, că exişti; atestăm noi. Pe aici veneai cu praştia şi idealul tău era să captu rezi o barză, una care să vorbească egiptiana la perfecţie, o solie de la curţile faraonilor. Aveai un cap zburlit, pe care nu-l mai ai. Şi un cucui în frunte. Acum porţi freză, cărare netedă şi, la gât, ştreangul.”

De nepăsarea concetăţenilor nu prea am dreptate să mă plâng. Încet, lumea se trezea din letargie. Câte o privire mă exa-mina, o judecată mă cântărea şi o voce onc-tuoasă, plină de reminiscenţe, îmi adresa parola: „Ah, dumneata! Dar cu ce ocazie? Ce te aduce pe meleagurile astea?” „O vânătoare de zimbri, sunt cu suita, răspun-deam în doi peri. Şi apoi, în altă ordine de idei, falimentul, ruina, surmenajul, dorul de singurătate, dorul de a revedea obârşiile tristeţii mele. Cât am colindat printre stră-ini, îmi muşcam zăbala şi lacrimi de sânge curgeau pe obraji...” „Sticleţi, conchidea cu pesimism edificat omul, gărgăuni, pitpa-laci, fluturi. Sărmane Trântor!”

La club, foştii camarazi din liceu, ofiţeri, magistraţi, ingineri plasaţi în diver-se industrii, mi-au zâmbit şi mi-au strâns mâna, întrebându-mă ce mai fac şi ce învâr-tesc. „Afaceri veroase, pero ram cu o patimă îndrăcită, umflându-mă în pene, 20 afaceri şi iar afaceri. Am descoperit mari zăcă minte de fantome, regiuni vaste pe care îmi pro-pun să le exploatez şi asupra cărora voi face un referat în versuri Bunului Dumnezeu şi copacilor care patrulează prin somnul nostru...” Juzii mei cruzi se interesau, la început, dacă nu-i rost de o colaborare, de vreo fuziune de capitaluri. Apoi, când se descoperea că i-am cam dus de coarne, mă priveau cu înfumurare şi-mi dădeau a înţe-lege prin amabilităţi emfatice şi condescen-dente cât le sunt de inferior, cu câţi stânjeni

proza de avangardă

156pagina

şi cu câte leghe mi-au luat-o înainte.Se scursese, cu of şi cu vai, o săp-

tămână de la sosirea mea. Şi plictiseala îşi înfipse colţii, neurastenia începea să roadă şi să destrame. Gândurile se înturnau la Bucureşti. Revedeam, tur mentat de nostal-gii, casa, ferestrele, scara, por tarul mustă-cios ca un arnăut, butonul soneriei, odaia unde mă aştepta Nina bălăioara. „De ce vii aşa târziu? Şi un un aer de martir, de cruci-ficat!” Gândurile impetuoase o rechemau, tăbărau cu efuziune peste ea. Retrăiam, cu voluptate veni noasă, incidente, imagini: fluturarea braţului, de sus, de la geam, o fervoare, săruturile rapace, sânii care-mi sfredeleau ca burghiile pielea, dra gostea noastră noptatecă, deşucheată, arţăgoasă. Şi, în fine, silueta Ninei pe un peron, batis-ta care se agita: „Întoarce-te repede”. Şi trenul, care preluase îndărătnic motivul: repede, repede, repede.

Invidios pe propriul meu trecut, năpădit de obsesii, aş fi purces către el. Dar în seara care trebuia să fie ajunul plecării, pe când îmi luam adio de la plaiurile de baştină, acuzându-mă că n-am ştiut să le dăruiesc tot ce mai era în mine tandreţe, puritate şi duioşie, întâlnii o cunoştiinţă arhaică. „Salve! Ce mai faci? Vrei să dăm o rai tă prin suvenir? Şi să mai bem o dată, ca parizi enii, ca apusenii, amestecul acela, răsucită, vrei? Bun şi aprobat...” Ne-am plimbat pe sub copacii care crăpau de vlagă şi ai căror muguri se co ceau la focul rece al lunii, urmăriţi de fantoma tinereţii noastre. Nelu Vogoridi ajunsese un avo cat melan-colic, discreditat şi fără clientelă. Eşecu rile şi dezamăgirile de tot soiul îl amorţiseră şi viaţa lui semăna cu frigul care, odată, la săniuş, ne degera ciolanele. „Institutul Marianum e ras de pe faţa pământului? Unde sunt fetele, cucuietele, zglobiile care terorizau parcul cu zbenguiala lor freneti-că?” „Nu ştiu, frăţioare. În zece ani multe vedre de vin şi multe damigene de răsucită am deşertat şi de multe ori am spus: bun şi aprobat. Şi în zece ani parcă şi stelele naufragiază, şi cerul îşi schimbă culoarea, darmite rânduiala efemeră a pamântului. Apropo, îţi amin teşti de Alma?...” Un chip se decupa net din pe numbră, începeam să văd şi să aud ca magicia nul din poves-te, care, dintre toate mersurile care obo-seau coaja planetei, distinge pasul copilu-lui Aladin plimbându-se printr-o grădină din Bagdad... „E unica supravieţuitoare a Marianumului. Închipuieşte-ţi că slova hârţoagelor colbuite ar lua foc, un foc mare, cotropitor. Alma, sfânta Ofelie alun gată din

mănăstire, locul ei nefiind acolo, alungat numele ei şi din hagiografii, din catastiful cu vieţile sfinţilor, Alma a fost eroina unei aventuri care a făcut ca puritanii oraşului, filistinii cu a lor morală imorală să fiar-bă în indignare şi să dea în clocot. Bun şi aprobat. Dar ea trata soci etatea cu atâta indiferenţă, încât au depus armele şi s-au retras din arenă, încetând s-o blameze. Al ma nu era un taur, ferească Dumnezeu, ci pisicuţă, porumbiţă, şi mai mult: Salcie Plângătoare...” Nelu Vogoridi monologa şi eu îi făceam un credit nemărginit: ascultam febril, încordat, şi în mine o mare lumină creştea, o zi victorioasă, albă, strălucitoare. „Viaţa mea a fost eroare, murmurai, meca-nism deviat. Adevărul aici era, iată, l-am aflat: o iubesc pe Alma, încă din copilărie o iu besc...”

Ţineam degetele răşchirate în faţa ochilor: „Viaţa mea a fost o grotă, beciul unei închisori.

Lumina rară se cernea printre gra-tii...” „Ah, e foarte amuzant, ţipă Nelu Vogoridi, e arhiamuzant, şi mă tem să nu plesnesc îndată, ca o butie căre ia nu-i dai cep. Cele cinci degete sugerează într-ade-văr un şirag de gratii. Bun şi aprobat. Dar de ce străjuind închisoarea? De ce nu, mai curând, grilajul unei grădini plină de zum-zet, de flori şi râsete? Iată, eu am luat multă apă la ga loşi, tone întregi: am fost radiat din barou şi oprit pentru totdeauna de a mai pleda în faţa vreunei instanţe. Şi, dă-mi crezare, am vocaţie de avocat şi, ce-i mai esenţial, am aptitudini de a în casa onorarii grase. Eram un as al chiţibuşului, un magis-tru al perdafului, nimeni nu-mi rezista, şi numai cât deschideam pliscul şi începeam discursul cu voce de stentor, şi procurorul cu argumente cu tot se făcea nevăzut, şi curtea şi juraţii se ri dicau smirnă în picioa-re şi pronunţau verdictul de achitare chiar dacă ar fi fost în cauză criminalul cel mai mârşav şi pătat de rele incalificabile, chiar dacă se prezenta în boxă cu mâinile ude încă de sângele victimei. Acum n-am o para chioară în buzunar şi aştept judecata de apoi, când voi lua cuvântul. Şi, totuşi, n-am numit viaţa puşcărie, agonie, mor-mânt. I-am spus doar târfă şi căţea şi i-am întors, revoltat şi răvăşit de scârbă, spatele. Şi, la urma urmelor, am revenit la ea ca la un cuptor bun, ca la o sobă, ca la un palton pe vreme de ger, şi i-am căzut în genunchi, şi am implorat-o să mă primească. Măcar la uşă, pe prispă să-mi îngăduiască să rămân...”

Nelu Vogoridi m-a lăsat buimac în

proza de avangardă

157p a g i n a

crâşma de la barieră, faţă-n faţă cu două pahare de răsucită, după ce, şi eu şi el, deşertasem nenumărate bute lii. „Am pro-cedat rău, spuse la despărţire; am luat un plămân şi ţi l-am dat, şi tu mi-ai oferit o inimă. Schimbul o fi echitabil, dar piesele nu-s complementare; amintirile sunt apa-; amintirile sunt apa- amintirile sunt apa-ratele noastre interne, şi nu cred să mai putem trăi fără ele. Dar, oricum, bun şi aprobat.” Exit.

N-am plecat nici a doua zi, nici a treia, nici a treizecea zi. O căutam pe Alma. Urzeam planuri şi stratageme, o pândeam pe străzi, inspectam ca un copoi cu nările în vânt magazinele prin care ştiam că umblă după cumpărături. Se apropia Ze ce Mai. Pe platou, şcolile făceau exerciţii pentru defilare. În cazărmi, trompetele îşi dregeau vo cea. Exact ca şi acum o sută de mii sau milioane de ani, generalul, cu morga şi pompa tradiţiona lă, va ţine trupelor un discurs, îmbărbătându-le pentru iminente bătălii care se declarau mai cu seamă în craniul său. Prin cancelariile experte în tergiversări ale continentului, diplomaţi nărăvaşi parafau şi pecetluiau Pacea, şi un Păunaş al co drilor, un Than Macbeth se lăuda că până ce co drii de la Dunsinan nu se vor muta la Birnam, neam de om nu-l va birui. Soldaţii manevrau puşti de lemn, tancuri de carton şi zbârnâiau cartuşele de plută şi aeroplanele de hârtie. Soldaţii aştep tau apoi cu capela pe o ureche, cu arma la pi cior, în repaos. Aşteptau ce?

Şi într-o seară am întâlnit-o. „Culmea culmi lor, rara avis, zbierai cu mintea scoasă din ţâţâni. Şi totuşi, dorinţa mea zănatecă era o chezăşie că am să te găsesc. Vieţile noastre sunt făcute să se înlănţuiască prin acelaşi făgaş, prin acelaşi vad!” Alma nu a fost mai puţin afectată, s-a crucit, a scuipat de trei ori în sân şi după o clipită s-a trezit din uluială: „Trântore, tu, numai pielea şi osul! Dar te credeam dispărut, mort! De un mal dăr de ani nu mai dădeai semne de viaţă! Oricum, îmi face plăcere că te văd.”

Ne-am plimbat pe străzi trăncănind în şoaptă, am vizitat, răscoliţi de o emoţie sacră, parcul. Copacii erau statornici în sălbateca lor frumuseţe de odinioară, şi pe luciul lacului se iscau unde asemuitoare celor de acum zece ani. Şi mi se părea că, de jur-împrejur, se zbenguiau fetele de la Marianum, şi eu, năucit, cu şapca subsu-oară, ca-ntr-un templu, mă tupilam printre arborii protectori ca să pot asista nestinghe-rit la hora lor.

Capitolul Nina bălăioara nu fusese aieve; erau fragmente dintr-o amăgire trăită

în somn, tâlhăreşte, lucruri de ale nălucirii, fără temei, conture ceţoase care se fărâmi-ţau şi se dezagregau. Acum alintam braţul Almei, şi asta era pentru mine paradisul, nirvana, şi cuvintele gâlgâiau din inimă ca dintr-un şipot clar. „Te iubesc încă de pe vremea când învăţai la Marianum şi purtai uniforma şcolii, un şorţ albastru. Erai o feti-ţă diafană, un nour argintat...”

„Şi eu, Trântore, gânguri Alma, îmi amintesc de tine cel de odinioară. Erai un vlăjgan care mânca bomboane de candel şi care nu prea se avea bine cu notele, cu tezele trimestriale, şi ca talogul îţi era un mare vrăjmaş. Şi-ţi mersese vestea că adori în chip straniu capacii, că acorzi fiecărui trunchi un destin temerar, prodigios, de odisee...”

Am traversat podeţul pe care o muieruşcă plângea, plângea după un recrut care plecase tuns chilug, oftând, cu boccea-ua sub braţ; am hoinărit cu bar ca pe lac. Împărăţea o primăvară languroasă, ce rul extenuat de atâta glorie căzuse în apă şi noi lopătam printre astrele care ne făceau şirete cu ochiul. „Alma, ce-ţi veni să plângi aşa, tam-nisam, ca un pici care-şi aduce aminte că s-a lovit şi că e obligat să sufere?” „Vezi că, îngăimă ea, privirile tale mă sperie; nu-s nici altar, nici uşă de biserică.” „Ştiu. Nelu Vogoridi mi-a divulgat asta într-o noapte când răsucită îl dezgheţase. O anecdotă banală, cu un profesor de la seminar, care făcea parte din clica lui. Îl chema Grecu, şi de multe ori i-ai pronunţat numele plân-gând, şi un eleşteu s-a format din lacrimile tale; martori au fost şi stejarii. Şi mai ştiu

Max Ernst, Birth of zoom

orph coupleproza de avangardă

158pagina

că a ajuns rău de tot sărmanul profesor... A pierdut busola şi a apucat pe un drum greşit, luând beţia şi depravarea drept călăuze, aşa cum alţii se lasă călăuziţi de luceferi. Nu, să nu faci din asta o tragedie, o catastrofă, un apocalips. Fiecare din noi calcă unul sau zece paşi alături de potecă. Şi eu am avut degringolada mea, epoca de sclavie şi umbră. A fost odată unul, idiot în orele sale libere, şi o baletistă, o dansatrice care dansa într-un music-hall, exhibându-şi pulpele sub torentul reflectoarelor şi din ale cărei haruri mulţi găgăuţi de teapa mea s-au îm părtăşit. O chema Nina şi o socot moartă. Şi, în gând, am şi adus un popă rus ca să-i citească moliftele, un dulgher să-i ia măsura sicriului, un flo rar să-i împodo-bească blonda cosiţă cu garoafele după care se prăpădea. Mi-e lehamite de trecut.”

„E drăguţ din partea ta că-mi demaşti lucrurile astea. Dar Nelu Vogoridi nu ţi-a spus tot ce ştia sau tot ce nu ştia. Grecul încă n-a renunţat şi mă bombardează cu scrisori; mi-a promis chiar că o să-şi lege de piept o piatră de moară şi o să se înece într-o fântână sau într-un râu, fiindcă viaţa, din clipa când am divorţat unul de altul, nu mai prezintă nici un interes. Şi la coada lita-niilor şi jalbelor lui semnează: Câine ajuns la aman, cîi ne bătut...”

Fostul profesor părea să fie, după câte am de dus, otreapă, covor de şters picioarele, tinichea de gaz.

„Dar bine, Alma, omul ăsta va creşte strâmb şi în mormânt, cocârjat sub noiane de umilinţi. Cum de l-ai suferit, cum de nu-ţi inspira o cumplită repulsie prezenţa lui?...”

Alma tăcu, şi îi ghiceam obrazul palid, înspăimântat, cum se depărta ca o pânză de mine: „Mea culpa, gemui sfios, şi, cazul fiind, îmi fac o deli cată autocritică: Sunt prost dispus. Adică, un prost bine dispus, un prost pus pe glume, reprobabile glume...”

Oraşul, idilicul meu oraş, se prefă-cuse peste noapte într-o precupeaţă. Gura mahalalei era ga ta-gata să ne îmbuce: „Nu e prea elegant din partea ta să n-o sufli pe Alma, glăsuia corul foş tilor camarazi de liceu, ofiţerii, magistraţii, ingi nerii plasaţi în diverse industrii. Era o partidă pentru noi, flăcăii tomnateci, pentru noi, trepădu-şii pentru noi, cârcotaşii; demult o vânăm şi-i dăm târcoale, de mult îi azvârlim din balcon ocheade şi bezele, şi saliva ne curge printre dinţii afumaţi de mahorcă atunci când o proslăvim!” „Domnilor, vă sfătuiesc să nu vă mai ţineţi scai după ea. Alma e salcia mea plângătoare, şi nu are vanităţi mediocre de astâmpărat, nu iubeşte fanfa-rele, zăngănitul pintenilor, ghetrele albe, clubul, rutina, ba lurile fistichii de la Cercul militar. Cât despre gogomăniile voastre, despre felul vostru şic de a fi, felul moluş-tei şi al polipului, toate acestea îi provoacă migrenă şi o plictisesc mortal.”

Max Ernst, Castor and Pollution

proza de avangardă

159p a g i n a

„Ah, vezi bine, răcni un bursuc acerb, un plăvan care avea chef să se înha-me la discuţie. Alma iubeşte dezordinea, dezmăţul, vermina. De la Grec a evoluat la Trântor. Şi, cine ştie, poate că se va desco-torosi şi de el, şi-l va sacrifica, şi va prelua negoţul cu levantinul, pocăită, cu cenuşa trecutului pe cap, constatând că tot acela bate recordul decrepitudinii şi libertinaju-lui...”

Şi trânti halba de bere, oare se sfărâ-mă ca un năduf, ca un parapon, ca o furie spumegătoare în mii de schije.

Într-o dimineaţă am bătut la poarta Dulcineei: „Ce doreşti?” „Am onoarea să cer mâna fiicei voastre...” Tatăl nu păru prea încântat. „Vrei, spus colea, pe şleau, zestrea ei. Cunosc tagma de peţitori din care faci matale parte; primesc doar oferte berechet ca pentru o marfă extra pe care toţi vor să mi-o jecmănească. Ce ocupaţie ai?” „Nici una, mărturisesc sincer, dar de ochii lumii, de gura lumii, de dragul Almei şi pentru prosperitatea menajului nostru îmi voi confecţiona o meserie.” „Asta să şi faci, mormăi posac bătrânul. Şi încă una lucrativă: falsificator de bancnote, pungaş în stil mare, delapidator.”

Alma dete buzna în salon. „Tată, ca o servi toare cu rele apucături, am ascultat la uşă totul, şi ca o servitoare, ca o cana-lie, sunt în stare să-ţi arunc în faţă găleata cu zoi, teancul de cuvinte spurcate. De ce insulţi omul cu care m-am logo dit sub copacii sfinţi?”

Atunci, bătrâna, care broda parci-monioasă, având aerul că nu participă nici în gând la scena desfăşurată sub nasul ei, interveni: „Alma, unde ai învăţat să te răs-teşti aşa, fetiţo, de parc-am fi borfaşi sadea, cu caziere de la poliţie? Domnişorul face şi dumnealui parte din elita pe care o frec-ventezi? Mie îmi lasă o impresie nespus de pe nibilă. Iată cum a înlemnit ca un mane-chin idiotizat, cu privirea lâncedă. Oh, ia bine seama, să nu luneci pe o pantă şi mai rea şi să nu-ţi scrinteşti definitiv grumazul: are privirea Grecului, tot aşa văduvită de flacără şi de înţeles şi veştedă ca o frunză, toamna. Nu zău, Alma, nu consimt să-mi aduci în casă beleaua asta: un ginere trân-tor căruia şi floarea şi mângâierile soarelui să-i fie poveri.”

„Tată şi mamă, în voi dormita hiena, tigrul şi un popor demonic de fiare hrăpă-reţe. Dar dacă ziua şi noaptea lăuntrică s-ar face văzute, atunci Trântorul ar străluci ca cerul de vară, şi voi aţi fi suri şi opaci ca două buturugi găunoase, ca două globuri

de tuci. Cu sau fără asentimentul vostru, am o poftă straşnică să trăiesc.”

„Părerea mea e s-o lăsăm să-şi facă de cap, vorbi tatăl într-un târziu. Ducă-se după Trântor, dacă asta îi e vrerea. Suntem doi veterani şubrezi, miopi şi ramoliţi, care au combătut pe un mare front, şi, iată, vor veni brancardierii să ne ia. De ce să ne împotrivim?”

Am coborât în stradă acompaniat de privirile Almei.

*Acum locuiam în al nouălea cer,

acolo era domiciliul nostru. Îmbătaţi de o dragoste cam tare, nu vedeam la un pas de noi şi bâjbâiam ca orbe ţii prin păienjeni-şul zilei şi al nopţii. Me moria a înregistrat episoade neverosimile, absurde, anapoda: preotul care ne-a schimbat ine lele, barba lui roşiatică, nunii cu smocul de beteală prins în piept şi transpiraţi ca două rufe mu iate în leşie, destrăbălatul alai nupţial şi o voce care tot mă ajungea la răstimpuri, ca scârţâitul unei uşi scoasă din balamale: „Halal de aşa mi reasă! Trântorul are s-o ducă în vizuina lui şi o s-o strângă în braţe ca pe un clondir cu coniac, până-i vor trosni coastele...”

Apoi dansul, ovaţiile, oraţiile, totul coopera la un tărăboi fantastic. Şi, în sfâr-şit, noi doi, singuri, şi cununa de lămâ-iţă, pe care am smuls-o înfrigu rat de pe fruntea reginei mele, şi vaporoasa ro chie albă, pe care am călcat-o în picioare, cân-tându-i Aleluia şi Veşnica pomenire. „Acum, Alma, vreau să nu mai semeni cu Salcia Plângătoare. Să râdem ca de o mare năz-bâtie, ca doi şarlatani care au tras cuiva un chiul măreţ...”

Viaţa următoare a fost un ospăţ, o benchetuială, o neînfricată petrecere. Părinţii Almei bom băneau: „Grecul i-a mâncat o bună parte din ti nereţe. Trântorul va mânca restul şi, în plus, zes trea fetei...” Dar până la fericirea noastră nu ră bufneau calomniile, blestemele, ranchiuna, insinuă-rile ipocrite. Am cumpărat la o licitaţie, cu preţ de nimic, automobilul în care aveam să ne in stalăm tustrei: Alma, eu şi ferici-rea noastră vre melnică. Am gonit lunateci, o goană fără capăt şi fără ţel, am vizitat ţinuturi feerice, cu râuri care se prosternau cerşind îndurarea munţilor şi a ce rului, regiuni spre care, până atunci, emigrasem doar în visele mele naive şi uriaşe. Treceam hai-hui, vâjâind ca un ciclon pe şosele, dădeam ia ma prin satele prizărite în văgă-uni şi pe bărăga nuri şi râdeam, râdeam

proza de avangardă

160pagina

cuprinşi de flăcări, de pa nică; orice poznă, orice fleac erau suficiente ca să ne provoace un râs extravagant, fără stavilă. „Alma, nu e asta fericirea, steaua intermitentă, nebu-loasa pe care astronomii înnebuniţi o caută cu telescoapele?”

Într-o seară, cum treceam cu maşina peste un pod, văzurăm lume adunată pe mal. Siretul sosea prin albia nopţii colcăi-tor, cu bulboanele în clo cot, bocindu-se. Am oprit aproape de grup. „Ce s-a întâmplat?” Un jandarm dădu explicaţii, răstălmăcind sporovăială norodului: „Era beat şi s-a înecat. Ca un bolovan s-a dat la fund. Dar demult îi umbla gândul să-şi facă seama. Zicea că Siretul e un culcuş bun, o rogojină ca un covor persan pentru vagabonzi...” „Un strein, confirmau sătenii, o javră de pripas pe la vetrele noastre...”

Contemplam faţa mortului, dolofa-nă, buhăită, umflată de ape. O rază ascuţită de lună îi înţepa ca un ghimpe obrazul. Alma se propti şovăitoare de umărul meu. „Un palicar, un grec... aiura ea. Bietul câine gonit cu ciomegele, bietul câine mort...”

Tabloul acesta nu mai reveni în dia-logurile noastre. O lespede făcută din ezi-tări, din laşităţi şi menajamente căzu peste mormântul fostului profesor, deşi nu cred nici în ruptul capului ca ea să-l fi uitat. Într-o dimineaţă îmi grăi: „Doream atât de fierbinte să am un copil: ei bine, e aici, a încolţit în pântecul meu şi se apropie. Îl simt cum loveşte cu minutele firave ca beţele de chibrit în pereţi, cum cearcă să evadeze înainte de soroc...”

Eram la oglindă, cu obrajii acoperiţi de clăbucii săpunului, pregătit să mă rad.

„Alma, strigai, Salcie Plângatoare, dac-aş fi avut briciul în mână, jur că-mi retezam beregata şi muream nechezând de bucurie. Un copil! Un hoţoman! Un pui de trântor! Iată ceea ce doream cu înverşunare şi nu cutezam să-ţi cer. Viaţa lui va fi un râs perpetuu, un ropot de râsete...”

* Naştere grea, la maternitate. Soarele alb, cretos se rostogolea prin ferestre şi spoia cu o bidi nea lucrurile şi feţele oame-nilor. Alb, invazii de alb. Eu aşteptam pe coridor, ca pe o platformă a eşafodului, mut, strivit, nevolnic.

Am văzut droaia de doctori cu fiare şi forcepsuri, cu mâinile în mănuşi de cau-ciuc, năclăite în sângele femeii mele. Au avansat spre mine. Şi u nul din acoliţi cron-căni, ştergându-şi sudoarea care-i picura ca din jgheaburi, abundentă, pe frunte:

„Omule, trebuie să fii ca în descântecul acela băbesc: Tare ca oţelul şi cremenea. Să suporţi bărbăteşte pumnul în creştet al des-tinului. Soţia dumitale, coniţa cea blândă, care ştia să râdă aşa de frumos, a sucombat sub cloroform, chemându-te prin somnul ei mereu şi însoţindu-ţi numele de cele mai arzătoare şi mai dulci epitete: «Grecule, Grecule, striga, sufleţelul meu, fagure de miere, orez cu lapte, compotul meu !» Şi nici moartă chiar nu i s-a prefăcut râsul în dizgraţie, în gri masă, în rânjet. Am salvat doar copilul...” O infirmieră saşie mi-l pre-zentă ca pe un trofeu, ca o izbândă asupra nefiinţei: era o gânganie roză, un boţ de aluat, şi părea un lucru înecat. Plodul, aşa inform şi otova cum era, semăna cu faţa Grecului dospită de ape. „Domnilor, s-ar cuveni să mă prăbuşesc trăsnit de durere, să asurzesc, să-mi cra pe ca o piftie limba şi să mă prefac în urlet. Din carnea mea să rămână doar o durere şi un ţipăt ca steaua deasupra uraganului. Dar port în mine forţa cinică, execrabilă a dobitocului, port o platoşă care mă cuirasează contra dis-perării. Asta o fi tăria oţelului, a pietrei, a fierului?”

Înmormântarea în aceeaşi zi. În dan-gătul clo potului, convoiul porni de la spi-tal, şi eu mer geam prostit în urma dricului şi întrebam nedumerit: „Adevărat? Să fie această elocventă şi cruntă moarte sub lama bisturiului o garanţie că viaţa e adevărată?” Şi intedentul spitalului, reprezentând insti-tuţia la ceremonie, mă susţinea de umeri, pentru ca mâhnirea să nu mă dărâme, şi boscorodea mereu: „Da, e adevărat, viaţa e un ce foarte real. N-auzişi că defuncta a avut de furcă cu moartea, că nu voia să plece şi întreba de dumneata? «Grecule, Grecescule» răcnea de functa, de se îndu-ioşau până şi pereţii şi tencuiala cădea pe duşumele ca o lacrimă, ca o danie pioasă. Asta e opinia mea, o probă concludentă că exişti veritabil, că rasa oamenilor, a suferin-zilor, a grav răniţilor, există...” „Dar, strigai excedat, pentru Dumnezeu, tacă-ţi gura, vreau să fac o spovedanie care mă va înjosi pe vecie: eu nu sunt grec, grec este hârbul înecat, dihania cu nasul şi urechile roase de peştii Siretului...”

Intendentul deveni mic, spăsit şi nefericit, şi ga fa pe care o făcuse părându-i-se ireparabilă, amuţi, şi tot drumul a mers cu ochii pironiţi în pământ, ceea ce era adecvat cu împrejurarea funebră în care ne găseam.

Am luat copilul, l-am împachetat în scutece şi l-am dus plocon socrilor: „Iată,

proza de avangardă

161p a g i n a

spusei, voi fi in capabil să cresc fetiţa; eu însumi nu-s în stare să trăiesc, şi de acum înainte viaţa îmi apare drept corvoadă fără noimă, ocnă în care se taie steiuri de sare, balast care trebuie dat peste bord...”

„Trântore, au tunat şi fulgerat bătrâ-nii, tu eşti groparul Almei. Dac-ai şti cum te urâm! Nimeni n-a fost mai detestat decât tine, împieliţatule!...” Erau îndoliaţi, înfă-şaţi în crepuri, două caracatiţe hidoase, două muşte mătăhăloase, agitând braţe tentaculare, proferând anateme.

Rămăsei, ca un huhurez, singur. Am vândut lu crurile, automobilul cu caroseria vişinie, juvaerurile şi rochiile Almei. Am târât ani întregi, ca o urgie, ca un cataclism, o viaţă terfelită în vicisi tudini şi glod, o viaţă de golan, precară, obscură, barba-ră. Pe străzi răpciugoase, prin spelunci şi ca fenele unde, spre ziuă, băieţii care deretecau localul îmi spuneau privindu-mi boiul pământiu: „Nei că, te cunoşti ca un cal breaz după chip, care are culoarea rănilor cangrenate. Da, e lesne de ghicit, jalea şi-a desenat meandrele, demoraliza-rea şi-a săpat galeriile, destinul ţi se citeşte ca-n palmă: te muncesc gânduri foarte negre... Şi mă scoteau afară cu binişorul în lăuta dimineaţă, şi eu mă împleticeam beat, fracturat, mă rezemam de uluci, ameţit de tristeţe. Hoinăream prin grădini, prin săli de aşteptare, pe cheiurile unui port de unde plecau şi unde veneau vapoare ciclopice, cu cior chini de pasageri înghesuiţi pe punte, printre care îmi făceam iluzia s-o aflu pe Alma, că-mi face semne cu un crâmpei de batistă, şi eu urc sus, chiuind: „Iată-mă, iată-mă!” „Dar sunt moartă, dragule, inima nu mai bate!” „Şi eu, Alma, sunt mort de multă vreme: până acum am simulat ca un tragedian viaţa cea vie; dar prin arterele mele uscate şi scorţoase a curs totdeauna sângele mi neral al morţilor...”

Şi să pufnim în râs şi să ne prefacem în vulcane care împroaşcă numai râsete.

Scriam lungi, interminabile scrisori mamei şi prietenilor: „Iertaţi-mă că am fost un fiu netreb nic, harpagon cu sentimentele mele, iertaţi-mă că mi-am închinat juneţea minciunii şi trădării. Dar cerul m-a pedep-sit: sunt singur, mă zbat într-o singurătate amarnică...”

Într-o dimineaţă am primit o anun-ţare de la părinţii Almei: „Fetiţa a murit, răpusă de menin gită, după diagnosticul doctorilor. Dar noi ştim că tu ai o mână în aceste evenimente. Să nu te deranjezi cumva până aici, Trântore, că n-ai să mai scapi teafăr din ghearele noastre. Şi facă

Dumne zeul răzbunării ca deznădejdea, remuşcarea şi sila să-ţi scarmene şi să-ţi ciopârţească somnul...”

Viaţa mi se cufunda într-o impozantă uitare. Ultimul otgon care o lega de ţărm se rupsese; co pilul, fărâmele de certitudine se nimiciseră, şi eram luat de talazuri, mânat în largul unui ocean de spaime şi îndoieli. Acum devenisem un becisnic moşneag cu părul cărunt, care şi-a împlinit veleatul, un domn, chică de omăt, cu mintea la anti podul înţelepciunii, elegiac, mumificat în surtucul de şiac uzat şi petecit, o fosilă rahitică reze-mată în baston. Fetele de la Marianum se depărtaseră vi jelioase pe hăurile unei alei. Alma, nunta, aventura noastră se prăfu-iseră, mâncate de carii. Ab sent, în stare de umbră, mă plimbam prin parcuri, mă surprindeam întrebând guvernantele; „De ce purtaţi cu atâta dibăcie în cărucioare, ca-ntr-o ur nă, copilul mort?” Şi bravând figura lor: „Poate fiindcă unde n-am avut căru-cior, Dumnezeu, lăcomindu-se la mielul săracului, mi-a luat şi bruma de copil ce-mi rămăsese. Şi dacă n-ai cărucior şi guvernan-tă rotofeie şi moţată, cine să poarte copilul orfan de mumă? Viaţa lui cade ca un ban la fund, şi cine să stea s-o mai caute printre atâtea vieţi moarte?...” Vizitam taciturn

Salvador Dali-The M

adonna of port-lligatproza de avangardă

162pagina

muzee şi expoziţii, vegetam prin biblioteci îmbâcsite, răsfo ind ca un motan erudit, cu o prefăcută atenţie, tomuri care nu mă interesau nici cât un zarzavat şi pe care le desconsideram. Un roşu val de bla zare, de abulie şi plictiseală, mătura cioburile care rămăseseră din viaţa mea. Într-o noapte am cercetat augurii: „Trebuie să încep sau să sfârşesc ceva? Să renasc sau să mor de o moarte una şi bună?” Copacii au clăti-nat capete ciufulite: „Să sfârşeşti, desigur. Ce pretenţii mai ai, Trântore? Pesemne că nu ţi-au slujit la nimic anii de cumpănă, pesemne că n-ai auzit povaţa lor şi n-ai înţeles de ce necazul te-a tăbăcit cu vergile, de ce mizeria te-a bătut cu cravaşa. Ia un şnur, înnoadă-l de creanga cea mai vânjoa-să şi cască gura mare ca o şură, pentru ca cel viclean să poată năvăli.”

Tocmai când premeditam să sar un ultim hop, în abis, de pe trambulină, îmbiat de vocile arbori lor, tocmai când mă pregă-team să spun vieţii: „mersi, mă pot dispen-sa de serviciile tale”; cineva m-a strigat. Am întors ostenit, cu de-a sila capul. Era Nina bălăioara, peste obrajii căreia timpul tre-cuse ca un zefir galant, fără să lase o braz-dă, un rid. „Am fugit cândva ca un bandit. Câte milenii să se fi scurs de când ne-am despărţit pe sepulcralul peron asediat de întunecimi?”

Nina preţ de o secundă, fu considera-bil intri gată: „Ei, bravo! Delirezi! Îţi lipseşte vreo doa gă? Ce tot baţi câmpii? Şi izbucni în râsete: Fan tasme! Basme! Renunţă, te conjur, la fantasme! Eu nu cred în legende, în proverbe şi-n fabule, nu cred în broas-ca albastră şi-n cocoşul roşu, nu cred ca Diogene şi Esop să fi existat.”

„Ce glumeaţă şi fermecătoare eşti, Nina bă lăioara! Dar, vezi, eu m-am pre-gătit pentru excursia care se cheamă, din străbuni, moarte. Cu toţii trebuie să plătim o taxă, un ort. Şi stăm cu toţii ca mâţele plouate, rezemându-ne în cârji, în mărun-tele noastre idealuri şubrede şi cam într-o ureche ca-n Alpenstok-uri. Şi suntem singuri în istoria noastră. Şi câinii şi pisicile refuză să se apropie de noi. Stăm şi aşteptăm să ne vie rândul. Rândul la ce? Rândul meu la măcinat a venit, iată. Morăriţa a bătut în uşă, moartea m-a avertizat că e musai să-mi fac bagajele. Viaţa Trântorului a fost o cometă care a lăsat o dâră de sânge...”

Fumarăm ţigări englezeşti, rotocoa-lele viorii încingeau odaia. Nina mă tachina întărâtată:

„Şi zici că pe jumătăţica ta, pe neves-tica ta o chema...”

„Alma. De câte ori vrei să toc pentru

o babă surdă? Alma. Şi o iubeam încă de pe când învăţa la colegiu, la Marianum. De ai şti ce magie puternică exercitau asupră-mi fetele de la Marianum, cum au trecut ca un vârtej prin adolescenţa mea!”

Nina îmi luă mâna: „A fost un vis splendid şi urâcios, o călătorie-n rai şi-n iad, a fost un simplu vis”.

„Un simplu vis. Ai şi pus o etichetă, ca gos podina harnică pe borcanul cu mar-meladă. Însă e admisibil ca după un simplu vis, oricât de mon struoase i-ar fi fost peri-peţiile, să te sfrijeşti, să te părăgineşti, să ţi se lase o grea pâclă pe cre ier?”

„Te priveşte, râse Nina. Bun şi apro-bat. „Dacă pe creier e lapoviţă şi zloată, bietele gânduri s-or încurca de tot, ca un ghem de şerpi. Dar precis că faptele vieţii te zdruncină mult mai puţin. Iată, îţi voi comunica o întâmplare care s-a produs re cent, şi unde carnea şi sângele îşi au par-tea lor şi care, pariez, n-o să te prea preo-cupe: Acum două săptămâni am cunoscut un tip care mi-a spus: «Complimente de la Trântor!» «Numai atât?» «Da, atât, dudu-ie. Şi poate nici atât. Într-o seară, acolo, în urbea noastră, fiind cam chercheliţi, ne-am fă cut confidenţe reciproc. Trântorul mi-a spus că sunteţi niţeluş cocotă şi că bucle-le de aur ale părului strălucesc mai mult decât spiritul dvs.» Pe acest viteaz ciocoiaş îl cheamă Nelu Vogoridi şi zice că prietenia lui cu tine datează din timpuri imemoriale, din vremea lui Pazvante, din dum brăvile şi smârcurile Trotuşului. Nu ştiu cu ce se îndeletniceşte, dar are portofelul doldora de bani şi duce, aici, la Bucureşti, o viaţă magnifică. Iată, flo rile sunt de la el, bijuteri-ile sunt cadou de la el, această licoare deli-cioasă, răsucită, e de la el, până şi ţigările tot din tabachera lui sunt. Acum în ţelegi?”

„Da, spusei, înţeleg că n-a fost vis, că nimic nu e vis, că fetele de la Marianum, Alma, nunta, cel înecat, copilul, moartea au existat. Înţeleg că printre atâtea evidenţe, printre atâtea lucruri con crete şi teribile, eu am fost singura umbră şi sin gurul dezmoş-tenit.”

Un crivăţ începu să bată prin odaie, smulgându-mi cuvintele de pe buze „Mater Tenebrarum, strigai căzând în genunchi. Mumă a ateilor, mumă a sinucigaşilor, dă-mi nimbul tău să mi-l pun ca o căciulă în cap, că mi-e foarte frig...”

Spaima umbla cu grebla în mâini, căutându-mă ca pe iarba cea rea.

„Nina, bălăioaro, prinde-mă; am sentimentul că mă rostogolesc şi mă duc de-a dura. Sunt o bilă în jocul de popice...”

Mugetul crivăţului nu contenea.

proza de avangardă

163p a g i n a

OBERIU este futurismul dus până la ultimele lui consecinţe. Declarat antioficia-lă, mişcarea se opune artei cu tendinţă nu doar cu o creaţie im presionantă ca volum şi noutate, dar şi cu argumente estetice expuse în declaraţii şi în scrierile de autor. Primul nucleu al mişcării s-a conturat în 1925, când Leonid Lipavski, Alexandr Vvedenski şi Daniil Harms or ganizează spectacole teatrale şi de poezie la Casa Presei sau la Institutul pentru Cultura Artistică din Leningrad. La început, cei trei şi-au spus „cinari” (de la „cin”- rang, mai ales rang duhovnicesc) şi au format „Or dinul cina-rilor”, drept care A. Vvedenski îşi sem-nează versurile din anii 1925-1926 „Cinar autoritate a absurdului”, iar Daniil Harms îşi spune „cinar-observator”. La „Ordinul cinarilor” vor adera ulterior poetul Nikolai Oleinikov şi prozatorul Iakov Druskin.

În 1926, A. Vvedenski şi Daniil Harms făceau repetiţii la Institutul pentru Cultură Artistică (condus de K. Malevici) pentru spectacolul de poezie Mama mea este îmbră-cată în ceasuri. Spectacolul n-a mai avut loc, dar pregătirea lui a clarificat pentru tinerii participanţi câteva princi pii şi idei comune. În primul rând, s-a conturat intenţia clară de a înfiin ţa un teatru care să se numeas-că „Radix”. Prin chiar numele lui, tea-trul respectiv trebuia să contravină tezelor

Proletkultului legate de „arta no uă” şi de „omul nou”, prin întoarcerea la rădăcini, dar şi prin radicaliza rea domeniului este-ticului.

În acest context, în toamna anului 1927, la Leningrad se constituie grupa-rea care, la început, primeşte titulatura OBERIO, schimbată, apoi, la propunerea lui Harms, în OBERIU. Membrii grupării - A. Vvedenski, D. Harms, Boris Levin, Leonid Lipavski, Igor Bahterev, Iakov Druskin, N. Oleinikov, N. Zaboloţki, Konstantin Vaghinov - elaborează Decla raţia Ordinului transraţionalilor, care va fi publicată în „Afişi Doma Paciati” - „Afişele Casei Presei”, nr. 2 din 1928.

Cum se poate vedea din Declaraţie, oberiuţii sunt conştienţi că trebuie să facă din gruparea lor nu doar o manifestare artistică, dar şi un fenomen social. În con-secinţă, ei vor prelua de la futurişti tactica aces tora de a se infiltra în lumea străzii şi de a face din arta lor o componen tă a vieţii cotidiene prin ieşiri în stradă (pentru a face reclamă la proprii le spectacole de poezie şi de teatru), prin cultivarea imaginii vizuale ca mai adecvată unei percepţii rapide de către publicul larg. Că oberiuţii mizau pe abordarea agresivă a publicului şi pe ieşiri epatante ne putem da seama, de exemplu, dintr-un program care anunţă o „seară

OBERIU

teorii, idei, manifeste

164pagina

a oberiuţilor” din „12 Dercarabar 1928”. Afişul promite următoarele:

„Doivber Levin - proză eucalicăDaniil Harms - «Obiecte şi figuri»Alexei Pastuhov - la felIgor Bahterev - «Furculiţe şi versuri»Alexandr Vvedenski - «Cunoaştere de

sine deasupra zidului»”.

Un moment important în afirmarea noii mişcări este spectacolul cu piesa lui D. Harms, Elizaveta Bam, din ianuarie 1928. Din cauza presei unanim defavorabile care-i învinuieşte pe oberiuţi de huliganism şi de „antisovietism”, gruparea începe să se des-trame, dar Daniil Harms şi Igor Bahterev vor continua să ţină spectacole de poezie, deşi le e tot mai greu să găsească o sală unde să-şi întâlnească publicul. „Casa Pre-sei” însă nu refuză să grăzduiască seri de poezie oberiută (cea mai reuşită fiind consi-derată seara din 24 ianuarie 1928). Tot aici, în 1929, va avea loc spectacolul cu o altă piesă a lui Harms, Plimbare de iarnă, care a scandalizat critica oficială la fel de mult ca şi spectacolul cu Elizaveta Bam. Harms, Zaboloţki, Vvedenski, Bahterev şi Levin nu se lasă inti midaţi şi, deşi RAPP (Rossiiskaia Asoţiaţia Proletarskih Pisatelei - Aso ciaţia

Rusă a Scriitorilor Proletari) încearcă să-i izoleze, reuşesc să orga nizeze, în 1930, un nou spectacol de poezie la căminul stu-denţilor de la Universitatea din Leningrad unde citesc poezie Harms şi Levin. Apoi, oberiuţii proiectează un volum colectiv, Baia lui Arhimede, volum care nu va putea fi editat.

Între timp, oberiuţii, invitaţi de Samuil Marşak, încă din 1927, să co laboreze la Editura de Stat din Leningrad, Secţia pen-tru copii, publică literatură pentru copii, folosind genul acesta pentru a masca pro-pria ma nieră literară oficial decretată deja „huliganism literar”. Aceştia lansea ză capodopere ale literaturii pentru tineret, nu doar în cărţi, ci şi în re vistele „Ej” („Ariciul”) şi „Cij” („Piţigoiul”) care s-au bucurat de un succes imens la publicul tânăr.

În 1931, au fost arestaţi aproape toţi poeţii oberiuţi: Vvedenski - în tren, Harms - în casa unor prieteni, iar N.P. Baskakov, directorul Casei Presei care a înlesnit publi-carea manifestului OBERIU şi a acceptat spec tacolele de poezie şi de teatru oberiut, a fost şi el arestat în locuinţa lui Harms. Cazul lor s-a numit „cazul scriitorilor pen-tru copii”, iar învinui rea care li se adu-cea: „agitaţie şi propagandă antisovietică”.

Daniil Kharms. Igra (Play). Leningrad, 1930.

teorii, idei, manifeste

165p a g i n a

În viziunea documentului incriminator, „non-obiectualismul”, care stă la baza artei plastice suprematiste, abstracte sau analiti-ce, şi care constituie temeiul artei absurde a oberiuţilor, este considerat un procedeu de transmitere a unui cod cifrat cu infor-maţii despre Uniunea Sovietică. Aceeaşi non-obiectualitate este amendată ca bază ideologică şi tehnică a tot felul de orientări „formale” care încercaseră şi anterior să deformeze tematica sovietică.

După o perioadă de deportare de doi şi, respectiv, trei ani, Harms şi Vvedenski revin la Leningrad, dar, spre sfârşitul dece-niului patru, sunt din nou arestaţi pentru a nu se mai întoarce. Oleinikov fusese şi el împuşcat în 1937, iar N. Zaboloţki arestat în 1939 pentru participare la o mişcare teroristă inexistentă, întărind spusa ironic amară a lui O. Mandelştam că în Rusia poezia este importantă pentru că se moare din cauza ei.

Deşi prin manifestul şi declaraţiile lor oberiuţii vor să se delimiteze catego-ric de futurism, legătura dintre cele două mişcări se dovedeşte mai mult decât evi-dentă la o analiză comparativă a operei lor poetice şi a declaraţiilor lor teoretice. Nu s-ar putea spune că gruparea a avut un ideolog anume, pentru că îi putem consi-dera exponenţiali pentru poeti ca oberiută, în egală măsură, pe filozoful L. Lipavski, pe poetul şi pro zatorul A. Vvedenski, dar şi pe poetul, prozatorul şi dramaturgul D. Harms, ultimul fiind mai cunoscut prin traducerea, publicarea şi comen tarea lui în Occident. Autorii amintiţi au consacrat problemelor de poe tică pagini teoretice speciale, dar au şi diseminat poziţii teo-retice în multe din scrierile lor poetice, în care textul literar propriu-zis şi textul metapoetic se îmbină într-o originală com-poziţie liberă.

În acord cu gestul de destructurare a realului şi a limbii cultivat de futurism, dar şi de pictura analitică, constructivistă sau suprematistă ru să, în declaraţia lor colectivă din 1927 oberiuţii proclamă prin-cipiul analitic de receptare şi de recreare a obiectului şi a limbii ca principiu crea-tor major: „A. Vvedenski (limita stângă a grupării noastre) descom pune obiectul în părţi, dar, din acest motiv, obiectul nu-şi

pierde con creteţea. Vvedenski descompu-ne acţiunea în părţile ei - acţiunea nu-şi pierde legitatea ei creatoare. Dacă e să descifrăm până la capăt, obţinem în gând o imaginară a absurdului. De ce o ima-ginară? Pentru că absur dul palpabil va fi cuvântul transraţional, iar acesta nu există în creaţia lui Vvedenski”. În accepţia obe-riuţilor, obiectul şi cuvântul trebuie să-şi recupereze valoarea lor integrală printr-un fel de întoarcere la pre-literatură şi printr-o revalorizare a obiectului. Iată de ce obiectul, obiectualitatea sau non-obiectualitatea devin conceptele pe care le întâlnim frec vent în scrierile oberiuţilor, investigarea acestora constituind temeiul deschiderii spre o artă analitică realistă şi fantastic-grotescă, pe care o putem considera mai curând supra-realistă.

Discutând formele de gândire care se exprimă în modelele lingvistice ale con-ştiinţei condiţionate, oberiuţii constată că realitatea nu poate fi cuprinsă în aceste modele şi, în consecinţă, îşi propun să le discrediteze şi să le distrugă limitele. În acest scop, D. Harms elaborează Cea de a treia logică cisfinită a neantului infinit (1930), ciclu de poezii în care fenomenul-persona-jul central este Hniu şi în care putem citi: „Totdeau na puritatea supremă a categorii-

teorii, idei, manifeste

166pagina

lor se află în deplina necunoaştere a ce ea ce ne înconjoară”1. În acelaşi context gnoseo-logic se înscrie „critica poetică a raţiunii” pe care o invocă A. Vvedenski în Caietul cenuşiu (1931-1932), dar şi în discuţiile din-tre oberiuţi, înregistrate de L. Lipavski în 1933-1934 şi adunate sub titlul de Dialoguri. Într-o intervenţie a lui Vvedenski consem-nată astfel, descifrăm o replică la Critica raţiunii pure a lui Kant de pe poziţii decon-structivist-constructiviste: „Am aten tat la noţiunile şi la generalizările fundamentale, ceea ce până la mine nimeni nu a făcut-o. Cu aceasta, am realizat o critică poetică a raţiunii, mai temeinică decât cea abstractă. M-am îndoit că, de exemplu, vilă şi turn sunt legate între ele şi unite de noţiunea de edificiu. Poate că umăr trebuie relaţionat cu patru. Am procedat aşa în practică şi în poezie şi astfel am dovedit că această critică există. M-am convins de neadevărul vechi-lor relaţii dintre lucruri, dar nu pot spune cum ar trebui să fie cele noi. Nici măcar nu ştiu dacă există un singur sistem de relaţii sau dacă nu cumva sunt mai multe. Am şi eu sentimentul fundamental că lumea este divizată şi că timpul este fracţionat. Şi, cum asta contrazice raţiu nea, înseamnă că raţiu-nea nu înţelege lumea”2.

Dacă Vvedenski pune sub semnul îndoielii raţiunea şi gândirea cu catego-riile şi sistemele lor consacrate, Harms va adăuga acestei situaţii cognitive, pe care acelaşi Vvedenski o numeşte „Marea Neînţelegere”3, afirmaţii cu privire la imposibilitatea cunoaşterii lumii prin sen-zaţii: „Îmi spuneam că văd lumea. Dar întreaga lume era inaccesibilă ochiului meu şi vedeam doar părţi din ea, iar tot ce vedeam numeam părţi din lume (...) pe care le clasificam şi le dădeam nume. În funcţie de atribu tele lor, părţile lumii erau inteligente sau neinteligente (...). Şi mai erau părţi din lume care puteau gândi, şi aceste părţi priveau la alte părţi ale lumii şi la mine. Şi toate părţile semănau între ele, şi le semănăm şi eu lor. Şi vorbeam cu aceste părţi ale lumii”4.

1 Daniil Harms, Veşci, Sankt-Petersburg, 2000, p. 150.2 Apud A. Gherasimova, Ob Aleksandre Vvedenskom, http:��www.letka.ci�liter�930602, html, p.6.3 A. Vvedenski, Seraia tetrad’, în Idem, p.5.4 Note 30 mai 1930, în Daniil Harms, Veşci, 2002, pp.

Gândind astfel, oberiuţii descoperă incompatibilitatea dintre logica noastră omenească şi esenţa timpului. Vvedenski, de exemplu, formu lează acest aspect într-un text care contrazice evident principiul futuris tului Hlebnikov: „Timpul - măsura lumii”, deşi, în esenţă, poziţiile lor nu se contrazic, dacă ne gândim la reversibilita-tea timpului hlebnikovian şi la realitatea existenţei lui fracţionare datorită răsfrânge-rii în dife rite sisteme de referinţă. Diferenţa apare în sensul pe care-l conferă fie care dintre cei doi autori relaţiei dintre cunoaş-tere şi timp. În ce-l pri veşte pe Hlebnikov, în timp se poate cunoaşte ceva, ba chiar se poate accede la cunoaşterea esenţia-lă, e drept, prin transraţionalitate. Pentru Vvedenski, cum citim în Caietul cenuşiu: „Logica noastră omenească şi limba noas-tră nu corespund timpului în nici un sens - nici în sensul lui elementar, nici în sensul lui complicat. Logica noastră şi limba noas-tră alunecă pe suprafaţa timpului. Cu toate acestea, poate trebuie să încer căm ceva şi să scriem dacă nu despre timp, atunci despre neînţelegerea timpului, să încercăm măcar să stabilim acele câteva principii ale per cepţiei noastre superficiale a timpului pentru ca, pe baza acestora, să con struim un drum clar în moarte şi în întuneric, în Marea Neînţelegere”5.

Îndoiala cu privire la cunoaştere şi la incompatibilitatea acesteia cu limitele noastre logice este prezentă nu doar în gândire, ci şi în viaţă, încât oberiuţii se vor întreba de ce a fost nevoie să fie inventate lumi fantastice cu legi exacte care nu sea-mănă deloc cu viaţa reală, în timp ce viaţa aceasta este atât de fantastică, fiind atât de evident guvernată de întâmplare.

Presiunea întâmplării subminea-ză aparenţele obiective ale lumii. Aceasta instaurează, în creaţia oberiuţilor, un „este” care etalează ano dinul, transformă întâm-plarea în valoare pur existenţială, făcând din tex tul poetic un spaţiu în care cauza-litatea şi timpul logic dispar pentru a lăsa locul „luptei cu sensul”. „Lupta cu sensul” devine astfel principiul creator pe care Harms îl exprimă încă din 1926 şi din care face motiv al poeziei din 1931, Rugăciune

179-180.5 Apud A. Gherasimova, op.cit., p.5.

teorii, idei, manifeste

167p a g i n a

înainte de culcare, o „interpretare” a rugă-ciunii Tatăl nostru:

Şi trezeşte-mă tare în lupta cu sensul,iute la mânat cuvinteleşi harnic proslăvindu-l pe Domnul,în vecii vecilor.

Lupta cu sensul capătă mai multe aspecte în creaţia oberiuţilor. În primul rând, aceasta înseamnă atenţie la obiect şi respectarea libertăţii acestuia în relaţia lui cu omul şi cu spaţiul, aşa cum vedem în Spada, de D. Harms: „Noi izolăm obiectul într-o lume de sine stătătoare şi el înce-pe să posede tot ce se află în afara acestei lumi, aşa cum şi noi posedăm acelaşi tot. Obiectele care există independent nu mai sunt legate prin legile seriilor logice, ci umblă prin spaţiu pe unde vor ele, ca şi noi. Du pă obiecte, umblă şi cuvintele substanti-vale. Cuvintele substantivale nasc verbele, dăruindu-le acestora propria opinie. Apoi, obiectele, urmând cuvintele substantivale, săvârşesc diferite acţiuni, libere, ca noul verb care se naşte. Aşa apar însuşirile şi, după ele, apar şi adjectivele libere. Astfel creşte noua generaţie a părţilor de vorbire. Eliberat de albiile logicii, limbajul curge pe alte căi, învecinate cu alte limbaje”.

Aşadar, oberiuţii identifică un proces generativ în creaţia de cuvinte în care un rol important îl au nu legile lingvistice de derivare a cuvinte lor, ci relaţiile dintre cuvinte şi obiecte şi dintre obiecte şi cuvin-te, rela ţii în care seriile se amestecă într-o libertate care respectă libertatea existenţei obiectelor în lume. În acest sens, Harms scria în Spada: „Nu e că n-am mai fi lumea, dar noi suntem de capul nostru, iar ea e de capul ei. La fel, nici omul nu este unul, ci mulţi”6. În al doilea rând, a lupta cu sensul înseamnă a găsi „obiecte şi figuri”, aşa cum face Harms, şi a rea liza cu acestea serii care să „deranjeze legăturile dintre semnificaţii-le lor de lucruri” pentru a conserva semni-ficaţiile / semnificaţia lor esen ţială, care este de natură arhetipală. În legătură cu acest principiu, L. Lipavski semnala în Dialoguri şi în Tratat despre apă că, iniţial, „Cuvin tele

6 Daniil Harms, Spada, în Daniil Harms, Mi se spune capucin (traducere, studiu introductiv de Emil Iordache), Iaşi, 2002, p. 123.

denumesc esenţialul - stihiile; doar ulterior acestea devin denumiri de obiecte, acţiuni şi atribute”7. Un astfel de cuvânt cu sens arhetipal este numit de Lipavski hieroglifa, un material important pentru literatu ra absurdă a oberiuţilor. Problemei hierogli-felor îi consacră şi I. Druskin studiul său Steaua absurdului unde ni se propune o ade-vărată fizio logie a hieroglifei.

Important din toată această discuţie care se poartă în jurul creaţiei şi a lumii, precum şi din creaţia oberiuţilor, este că inovaţia pentru ei nu înseamnă a născoci noi simboluri, cum le mai spun ei hierogli-felor, ci a redescoperi aceste adevăruri ele-mentare ale lumii dincolo de expresia lor concretă, naturală (fizică, biologică, fiziolo-gică, psiho-fiziologică). Astfel se socoteşte că hieroglifa este un fenomen material pe care-l per cepem nemijlocit, pe care-l simţim şi-l acceptăm. Acest fenomen mate rial ne vorbeşte mai mult decât ceea ce reprezintă el ca fenomen natural, deschiderea spre „mai mult” fiind de fapt ceea ce numeşte Druskin „sensul impropriu” al hieroglifei ce poate fi redat doar poetic, uneori prin asocierea unor noţiuni logic incompatibile, adică prin antinomie, opoziţie, ilogic.

În plan mai larg, hieroglifa este înţe-leasă şi ca discurs indirect şi me diat cu care ni se adresează, prin lumea materială şi sensibilă, nemate rialul, spiritualul, supra-senzorialul. Din acest punct de vedere, apa, pădurea care se desfrunzeşte, focul, cuvân-tul se înscriu între hieroglife, pentru că în ele relaţia dintre semn şi semnificat este de identitate alogică, o relaţie dictată nu de logică ci de Marea Neînţelegere despre care vorbea Vvedenski în Caietul cenuşiu. Nu e greu de văzut că hieroglifele oberiu-ţilor, din care ei voiau să facă un dicţionar şi pe care le vedeau ca semne asemenea cu cele de pe cărţile de joc sau de tarot, sunt, de fapt, imaginile mitice şi arhetipale tradiţionale. Aceste imagini sunt tratate de oberiuţi ca pseudonime ale morţii, de nesuportat în expresia ei pură, prea ilogică pentru conştiinţa muritoare. Despre acest sens ne vorbesc misteriul În jur e probabil Dumnezeu şi poemul Unde. Când, de Vve-denski, Obiecte şi figuri descoperite de Daniil Harms, precum şi o serie de povestiri sau

7 Id., p. 125-126.

teorii, idei, manifeste

168pagina

piesa Elizaveta Bam, de acelaşi autor.Prin căutarea hieroglifelor şi com-

binarea lor, forţa stocată în cuvinte se eliberează, consideră Harms în Obiecte şi figuri. Acţiunea cea mai preţioasă a aces-tei forţe este aproape de nedefinit, dar există „patru ma şini verbale”8 care o fac vizibilă: versurile, rugăciunile, cântecele şi descântecele. Aceste forme invocate de Harms sunt reprezentative pen tru situaţia de comunicare poetică pusă în dificultate de oberiuţi prin ra dicalizări care duc la absenţa comunicării, înţelese în sensul ei obişnuit, şi-l plasează pe destinatar în faţa unei enigme. Situaţia este splendid rezu-mată de Harms într-o poezie fără titlu, cu sugestii pitagorice, din 1931:

Apa de Jos a oglindit tot ce era sus.Intrarea este închisă. Numai celui ieşit

din apă, care-i curat, i se va deschide intrarea.Drumeţul merge prin grădina verde.

Copacii, iarba şi florile îşi fac treaba.Şi în toate-i natura.Iată o piatră uriaşă de formă cubică.Iar pe piatră stă un om şi cârmuieşte natura.Cine ştie mai mult decât acest om?.................................................Nu este corect.

(trad. de Emil Iordache)

8 L. Lipavski, Dialoguri, în A. Gherasimova, op. cit., p. 10.

Sub semnul acestei enigme care este de fapt lipsa de sens, oberiuţii vor cultiva dicteul automat (Vvedenski) sau discursul poetic de o sim plitate voit infantilă în care cuvintele sunt tratate ca nişte „chirpici” sau „buşteni”, prin care sensul „circulă ca focul”.

„Respectă sărăcia limbii”9 - îşi îndeamnă Vvedenski confraţii, iar Harms adaugă: „Prolixitatea e mama lipsei de talent”10. Împrejurarea explică de ce obe-riuţii au abordat formele scurte sau frag-mentare, fie că e vorba de proză, de poezie sau de poem.

Ca şi futuriştii, când nu ignoră regu-lile canonice ale genurilor litera re, membrii grupării le parodiază printr-un joc conti-nuu, mai ales la nivel compoziţional, dar şi la nivelul „logicii” discursului pe spaţii minime sau întinse. „Glisarea”, „deplasa-rea” dinspre ceea ce cunoaştem spre nou se produce prin intervenţii în „seria obiec-telor”, considerată ca sis tem concret în care se manifestă voinţa liberă a obiectului de a se înve cina şi de a relaţiona cu absolut orice obiect, în pofida sau chiar împo triva „sistemului de noţiuni”, în care, totuşi, se transpune dând naştere la absurd, ca în poemul lui Vvedenski În jur e poate Domnul.

9 A. Vvedenski, Nekotoroe kolicestvo razgovorov. Apud A. Gherasimova, op. cit., p. 6.10 D. Harms, D. Harms, Obiecte şi figuri descoperite de Daniil Harms, în Mi se spune capucin, p. 198.

teorii, idei, manifeste

169p a g i n a

„Cinuri, boli şi animale/ Linii sunt plutind în haos”. La acest procedeu se adaugă dis punerea acţiunilor şi a fenomenelor pe sensul reversibil al timpului, procedeu bazat, pe de o parte, pe faptul că verbele „sunt curgătoare, în tocmai ca ceva exis-tent cu adevărat”11, pe de altă parte, pe condiţia tim pului ca „singurul lucru care nu există în afara noastră: (...) El răsare deasupra noastră ca neant. El transformă totul în nimic”12. Procedeul poate fi văzut în piesa Elizaveta Bam, de D. Harms sau în poeziile lui A. Vvedenski din 1930-1934, între care Sunt invitat să gândesc şi Oas petele călare, din care cităm: „Şi cu mâna-n sens cotit -/ Peste râu în neagră ceaţă/ Zburdă peştele zglobiu/ Oglindindu-se în râu./ (...) Ieri la mine-a revenit”. Efectul acestor procedee este de a revela enigma Mate riei, ca în poezia lui Harms, Oknov şi Kozlov, din 1931, sau de a ironi za realitatea sovie-tică, prin motive sociale şi istorice sau prin parodierea „eroului nou”, inclus în seria de „întâmplări”, în ciclul de „versuri cru-de” din 1926-1928 (Unul Pantelei l-a lovit pe han cu călcâiul, Duceţi-mă cu ochii legaţi), sau în seria de scurte scene dramatice în versuri de la începutul lui 1930: Ei şi moara, Fereastra, Arhitectul, Apa şi Hniu, toate sem-nate de acelaşi autor.

Ca şi futuriştii, oberiuţii au epicizat lirica, operaţie etalată de chiar titlurile „narative” ale multora dintre poeziile lor. Dar atât în poezia, cât şi în proza lor, epicul subminează aparenţele obiective de cauzalitate şi de efect, ca şi de înscri-ere în temporalitatea acceptată de noi ca o mişca re dinspre trecut spre viitor. Consecinţa este că subiectul şi acţiunea epică dispar, fiind anulate de lipsa de noimă a derulării lor, de repetiţiile şi de intervenţia fără sens a întâmplării într-un prezent ce se eternizează prin repetiţie şi prin „lichefierea” timpului, ca în tablou-rile lui S. Dali sau M. Ernst (vezi, în acest sens, povestirea Bătrâna, de Harms).

Situaţia gogoliană a epicului cu acţi-une şi personaj lipsite de orice motivaţie este dusă la limită în creaţia dramatică a oberiuţilor, în special în scenetele şi pie-sele lui Harms. În piesa Elizaveta Bam, din 1927, de exemplu, personajele sunt puse în „situaţii” fără o motivaţie psihologică, 11 A. Vvedenski, apud A. Gherasimova, A. Vvedenski, apud A. Gherasimova, op. cit., p. 6.12 A. Vvededenski, A. Vvededenski, Seraia tetrad’. Apud A. Gherasimova, op. cit., p. 11.

comportamentală sau evenimenţială şi sunt construite din perspectiva unui observator detaşat care nu redă, ci „înregistrează”, s-ar părea im pasibil, tot ce vede. O astfel de înre-gistrare contrazice logica oricărei în ţelegeri. Ilogicul sporeşte cu atât mai mult, cu cât autorul mimează res pectarea alcătuirii pie-sei clasice (cu indicaţii de scenă, precizări de stil şi de ton asupra scenelor şi vorbirii personajelor) şi a scenelor, care al ternează prin tautologie şi juxtapuneri artificiale. Astfel este distrusă până şi „logica” rever-sibilităţii timpului din piesa hlebnikoviană Lumea de la capăt, sugerându-ni-se construc-ţia operei literare ca o construcţie mecanică. Împrejurarea ilustrează natura „concep-tualistă” a absurdului lui Harms pe care trebuie să-l considerăm un precursor genial al litera turii absurdului şi un reprezentant major al acesteia.

A scris proză oberiută, mai exact, roman, şi Konstantin Vaghinov, format în cercul care evolua în jurul almanahului „Abraxas” editat de M. Kuzmin, începând cu anul 1922. Important pentru forma-rea roman cierului grupului OBERIU este momentul întâlnirii lui cu M. Bahtin la mijlocul deceniului trei, când cunoscutul poetician studia satira menippe şi îşi scria studiile de poetică a romanului şi a epo-sului. Prietenia cu marele poetician nu va

teorii, idei, manifeste

170pagina

rămâne fără consecinţe pentru tânărul scri-itor ca re va aplica principiile carnavalizării atât în proză, cât şi în poezia pe ca re o scrie între anii 1923-1927, când intră în gruparea OBERIU şi partici pă, alături de membrii acesteia, la seara de poezie „Trei ceasuri stângi”.

Titlul primului roman, Cântecul ţapu-lui, apărut în 1927 îl consacră pe Vaghinov ca prozator interesat de actualitatea post-revoluţionară, mai ales de aspectele ei care atestă că lumea a intrat în degringoladă. El cultivă un discurs romanesc construit după principiul „teatralităţii pe scena vie-ţii”. Atmosfera paradoxală de rafinament cultural şi de diletan tism din acest roman se construieşte cu procedee relevate de Bahtin ca aparţinând carnavalescului. Ea face din acest roman un „roman cu cheie”, atât din perspectiva multistratificării pla-nurilor narative, stilurilor şi tonurilor, ca tehnică liberă menippe, cât şi ca încifrare a unei realităţi în care intelectualitatea nu-şi găseşte locul.

În această privinţă, Cântecul ţapului se înscrie într-o suită reprezen tată de romanul lui V. Kaverin, Scandalagiul, 1927 şi de trilogia lui Riurik Ivnev, Iubire fără iubire, 1925, Casă deschisă, 1927 şi Erou de roman, 1928. Acestor proze li se adau-gă Corabia nebună, 1931, de Olga Forş şi Roman teatral, din 1936-1937, de M. Bulgakov.

Romanele ulterioare ale lui Konstantin Vaghinov confirmă valoarea lui de mare prozator de avangardă într-un gen care, prin el, s-a putut simţi com-plet înnoit. Muncile şi zilele lui Svistonov, din 1929, un roman despre scrierea unui roman, etalează procedeele prin care s-a produs această înnoire. Între aceste proce-dee, colajul compoziţional, introduce rea în ficţiune a unor materiale-document (dări de seamă, afişe, recla me, decrete, discursuri, studii, meniuri, note de jurnal etc), transpune rea în naraţiune a unor portrete făcute după natură (în secvenţe de tip reportaj sau pur şi simplu de pre-zentare), introducerea de nuvele care nu au legătură cu acţiunea sau cu persona-jele romanului. Procedeele fuseseră deja consacrate de Gogol şi Dostoievski, dar funcţia caricatu rală pe care ele o capătă în romanele lui Vaghinov atestă o nouă abor dare a lor în contextul unei proze suprarealiste baroce care, totuşi, n-a uitat

cât datorează absurdului gogolian.M. Bahtin a remarcat noutatea prozei

lui Vaghinov şi a apreciat lu mea carnava-lescă a romanelor acestuia în care cotidi-anul se învecinează cu domeniul cultural şi filozofico-istoric, într-o structură liberă şi des chisă. Aceeaşi structură se observă şi în romanele mai târzii ale lui Va ghinov, Bambociada, 1931 şi Harpagoniada, 1932-1933, scrieri grefate parodic pe modelul „eposului eroic”.

În viaţa literară de după 1922, cum am mai spus, deja intervin decis statul şi administraţia culturală care impun, prin decrete şi hotărâri, re aşezarea multitudi-nii de grupări şi cercuri literare în jurul ideii de „artă proletară”. Faţă de aceas-tă politică oficială, grupările şi direcţiile artisti ce se manifestă diferit şi-şi elabo-rează un program estetic ce-şi găseşte expresia în manifeste şi declaraţii de tot felul. Cum am văzut, unele din tre ele, cum este imaginismul sau OBERIU, res-ping explicit practicarea unei arte tenden-ţioase, păstrându-se în spaţiul destinat unei elite cunos cătoare, chiar dacă vor încerca să abordeze publicul prin extin-derea spaţiului artisticului. Împrejurările istorice fac, însă, ca în artă şi în cultură să pătrundă veleitari de tot felul pe care-i adăpostesc grupări ca „Lef” şi „Novîi Lef”, ce adaptează la dezideratul „artei proletare” câteva princi pii ale futurismu-lui rus. A înlesnit acest fenomen, mai ales, RAPP (Rossiiskaia Assoţiaţia Proletarskih Pisatelei - Asociaţia Rusă a Scriitorilor Proletari) (1919-1932), care cultivă o artă pusă în serviciul revoluţiei, iar nu o artă estetic revoluţionară. RAPP este susţi-nută de revista „Na literaturnom postu” - „De strajă literaturii” (1926-1932), speci-alistă în „exe cuţii literare” prin criticii L. Auerbach, G. Lelevici sau P. Pavlenko.

În eseul său, Armia poeţilor, Osip Mandelştam consemnează feno menul, dovedindu-se încă o dată „străin” de încer-cările pe care le face arta postrevoluţionară de a răspunde imperativelor practice ale „avangardei politice” de „construcţie” a unei noi lumi. De aceea, grupările constitu-ite în această perioadă se vor simţi obligate, cum s-a văzut, să-şi formuleze nu doar un program estetic pe care să-l respecte, dar şi căile prin care să poată pune în act funcţia socială a artei. Astfel, esteticul va fi înlocuit, mai mult sau mai puţin explicit, cu utilul,

teorii, idei, manifeste

171p a g i n a

artistul fiind che mat să producă „obiecte utile” şi să devină un artizan. Ideea va fi expusă de teoreticianul recunoscut al LEF-ului, Osip Brik (acesta venit din critica for-mală), în articolul său Literatura factologică, în care i se cere literaturii să devină un mar-tor al revoluţiei şi să se democratizeze până la o maximă accesibilitate, care nu exclude simplismul operelor propuse unui receptor identificat cu „masa”. E un bun prilej pen-tru poe tul proletar de a se simţi un sacerdot, „un motor al revoluţiei”, prin in termediul gestului său creator. Acest gest vizează o cultură absolut no uă, bazată exclusiv pe un conţinut nou pe care i-l propune epoca, iar nu pe capacitatea de invenţie şi de ficţi-onalizare. Respectiva corectură era impusă de Decretul Comitetului Central al PCUS, Despre reorganiza rea organizaţiilor literar-ar-tistice, din 23 aprilie 1932.

Considerându-se revoluţionară şi, prin aceasta, continuatoarea fu turismului, arta proletară a folosit câteva cuceriri este-tice ale futurismu lui, fără a depăşi nivelul

mimetismului grosolan. Astfel, ea a putut pune în derută cercetătorii asupra graniţe-lor reale de timp în care trebuie să plase-ze prestigioasa mişcare de avangardă. De fapt, în deceniul al pa trulea, arta rusă se pregăteşte să lanseze „realismul socialist” care a fă cut o carieră atât de îndelungată şi de păgubitoare sub raport estetic atât în Rusia, cât şi aiurea. Începând cu anul 1934, această artă este deja ofi cializată. În ceea ce priveşte futurismul, el este conti-nuat discret de su pravieţuitori ai mişcării, cum este A. Krucenîh, dar şi de imaginişti şi de OBERIU, fiecare în direcţia proprie, sugerată de un aspect sau altul al atât de generoasei teorii şi practici poetice avan-gardiste.

Vor profita însă din plin de noua orientare spre „util” ARTELE PLAS TICE, mai ales artele aplicate care vin, tot de la începutul secolului XX, cu impresionante realizări.

Traducere de Livia COTORCEA

teorii, idei, manifeste

172pagina

Noi şi numai noi suntem Guvernul Globului Pământesc. Nimic de mirare în asta. Nimeni nu se îndoieşte că este aşa. E lucru indiscutabil şi suntem toţi recunoscuţi ca atare. Am răsucit cei trei ani din războiul vos tru într-o trompetă grozavă şi acum cântăm şi strigăm, trâmbiţăm adevă rul că avem deja

Velimir HLEBNIKOV

Proclamaţia Preşedinţilor Globului Pământesc

un Guvern al Globului Pământesc. Şi acest guvern suntem noi. Doar noi, urcaţi pe coama semeaţă a propriului eu şi pe numele noastre, în largul mării pupilelor voastre pline de răutate cutezăm să ne considerăm Guvern al Globului Pământesc. Acest Guvern suntem noi. Ce impertinenţă, vor spune unii, iar noi vom zâmbi ca nişte zei.

Vă anunţăm că nu-i recunoaştem pe domnii care îşi spun state, gu verne, ţări sau case de comerţ şi edituri, că nu-i recunoaştem pe aceşti domni care şi-au construit morile de vânzare ale bunăstării lor pe lângă cascadele băuturii voastre - pe lângă cascadele afacerii lui 1917, cu va lul ei de sânge roşu. Aţi acoperit ochii războiului cu o ţesătură găurită din cuvin-te referitoare la pedeapsa capitală, având pe buze patria şi re gulamentul tribunalelor militare.

Eho-e! Cine ne este tovarăş şi prieten pe acest drum greu?Slăvim trenurile de supuşi ai Măriei Sale, slăvim Primăvara, slăvim

şi poporul ei care, ca un mare roi de albine, a invadat trenurile, vlăguite sub greutatea noului călăreţ care este Pacea. Ştim că, zâmbind trist, această primăvară cheamă şi-şi contemplă poporul.

Acestea toate le spunem noi, Comisari ai Globului Pământesc. Iar voi, State ale spaţiului, liniştiţi-vă, aranjaţi-vă baticele pe cap şi nu ur laţi de parcă aţi plânge la propria înmormântare: nimeni n-o să vă obijduiască. Veţi fi sub protecţia legilor noastre; consideraţi că am încheiat cu voi un acord bilateral. Veţi avea la dispoziţie societăţile pentru com baterea hârcio-gilor, asociaţiile admiratorilor lui Dante şi ale constructo rilor de pasaje sau uniunile de perfecţionare a treierătoarelor.

Nu vă temeţi, nu vă atingem.Dificila noastră datorie este de a fi arcaşi pe linia de întâlnire dintre

trecut şi viitor.N-aveţi decât să rămâneţi nişte convenţii încheiate între persoane

pri vate, convenţii inutile, lipsite de importanţă, plicticoase, sâcâitoare ca durerea de dinţi a unei bunici din secolul al XVII-lea. Dacă voi, statele, sunteţi morale, atunci de ce aveţi nevoie de această hrană a zeilor, de ce trupurile noastre, trupurile soldaţilor şi muncitorilor trosnesc între fălcile voastre?

teorii, idei, manifeste

173p a g i n a

Dar dacă voi, statelor, nu sunteţi bune, atunci de ce ar pocni cineva din degete pentru a opri căderea voastră în neant?

Conduşi de raţiune, privim moartea tot atât de lucizi, cum priveşte plugarul înlocuirea unui plug cu altul mai bun. Statul vostru de războaie crunte, o, regi şi sultano-împăraţi, se deosebeşte de statul nostru ca mâ na unei maimuţe de mâna unui călăreţ care ţine liniştit în mâini hăţurile destinului (sau de mâna unui gânditor care ţine

calm în mâna lui hăţurile universului).Mai mult de atât. Înfiinţăm o societate pentru a proteja statul spaţiu-

lui de cruzimea tinerei generaţii care conduce globul pământesc. Cred că sună strident în urechile voastre numele acestei noi categorii sociale. Suntem tineri şi lipsiţi de respect, iertaţi-ne lipsa de educaţie. Noi suntem o armă originală. Tovarăşi muncitori, nu vă miraţi că mergem fiecare pe drumul lui către un ţel comun. Fiecare armă îşi are alcătuirea ei şi legea ei... Noi suntem muncitori-arhitecţi (arhitecţi ai societăţii).

Consideraţi că următorul grup de trei cuvinte e o altă mănuşă cu care vă provocăm:

Guvernul Globului Pământescal cărui steag negru a fost ridicat de mâna omului şi a fost preluat de

mâna universului. Cine va smulge din rădăcini aceşti nori negri? Culori le de arşiţă ale sorilor negri? Un duşman?

După legea primului venit şi în virtutea dreptului la cucerire, Noi suntem Guvernul Globului Pământesc. Noi şi nimeni altcineva.

Iscălim:V. HlebnikovG. Petnikov

Suntem convinşi că şirul de iscălituri se va completa curând cu stră-lucitele nume ale lui Maiakovski, Burliuk şi Gorki. Permisul de intrare în guvernul stelelor.

1917

teorii, idei, manifeste

174pagina

Am căutat mult timp un obiectiv care, asemenea unei lentile, să fo calizeze într-un unic punct razele de acţiune ale artiştilor şi gânditorilor şi să aprindă, transformând în rug, până şi substanţa rece a gheţei. Acum acest obiectiv - lentilă focalizatoare a entuziasmului nostru aprins şi a raţiunii reci a gânditorilor - a fost găsit. E limba scrisă, comună tuturor popoarelor de pe cea de a treia planetă a Soarelui; e inven-ţia de semne grafice înţelese şi admise de întreaga planetă, populată de oameni şi pierdută în univers. Veţi vedea că obiecti-vul acesta este demn de timpu rile noastre. Pictura a vorbit întotdeauna într-un limbaj accesibil tuturor. Chinezii şi japonezii vor-besc mai multe limbi, dar scriu cu aceleaşi semne. Limbile şi-au trădat trecutul lor mare. Cândva, când anulau duş mănia şi făceau viitorul transparent şi sigur, limbile îi uneau pe oameni, dincolo de:

1. peşteri;2. sate;3. triburi;4. state, într-o lume unică raţio nală,

într-o unitate a celor ce schimbau valo-rile raţiunii cu aceleaşi sunete-monede. Sălbaticul îl înţelegea pe sălbatic şi punea deoparte arma oarbă. Acum limbile îşi tră-dează trecutul; ele slujesc vrajbei şi, pentru a înlesni schimbul de valori raţionale, au împărţit omenirea multilingvă în tabere de luptă, în tarabe de cuvinte, dincolo de care o altă limbă nu are curs. Fiecare tabă-ră pretinde supremaţia şi, astfel, limbile ca atare slu jesc dezbinării şi duc la războaie închipuite.

Fie ca limba scrisă, şi numai ea, să însoţească destinul viitor al omu lui şi să devină un nou unificator al neamului ome-nesc. Fie ca semnele mute grafice să împa-ce cearta limbilor.

În sarcina artiştilor cade alcătuirea unui alfabet de noţiuni - de unită ţile de bază ale gândirii. Din acestea se va con-strui edificiul cuvântului. Datoria artiştilor plastici este de a crea semne grafice pentru unităţile de bază ale gândirii.

Noi, artiştii, am realizat deja o parte din truda care se cuvine gândirii - am urcat pe prima treaptă a scării cugetării. Acolo i-am găsit pe artiş tii din China şi Japonia care au pornit urcuşul înaintea noastră, şi-i salu tăm. Ce se vede deocamdată de pe scara gânditorilor? Câteva poteci spre alfa-betul general al omenirii. Fără a demon-stra, afirm că:

1. În toate limbile B (V) înseamnă rotaţia unui punct în jurul altui punct pe o circumferinţă sau pe o parte a acesteia, în sus şi în jos;

2. X (H) semnifică o curbă închisă care separă mişcarea unui punct de mişcarea către acelaşi punct al altui punct;

3. 3 (Z) este reflectarea unui punct în mişcare dinspre marginea unei oglinzi sub un unghi egal cu unghiul de cădere; căde-rea unei raze pe o suprafaţă dură;

4. M înseamnă descompunerea unei mărimi în infiniţi mici, egali în tr-o anumită limită sau parte;

5. Ш (Ş) semnifică fuziunea câtorva suprafeţe într-o suprafaţă unică şi supra-punerea limitelor lor. Tendinţa unei lumi unidimensionale de o mărime anumită de a contura suprafaţa maximă a unei lumi bidimensio nale;

6. П (P) este creşterea pe o dreaptă a golului dintre două puncte, mişcarea pe un traseu rectiliniu a unui punct, depărtat de alt punct; pen tru o mulţime punctiformă, el este creşterea accelerată a volumului ocu-pat de un număr de puncte;

7. Ч (Ci) este golul unui corp ocupat

ARTIŞTII LUMII

teorii, idei, manifeste

Velimir HLEBNIKOV

175p a g i n a

de volumul altui corp, astfel încât volu-mul negativ al primului corp să fie egal cu volumul pozitiv al celuilalt corp; este o lume bidimensională vidă care serveşte ca înveliş pentru un corp tridimensional - la limită;

8. JI (L) semnifică propagarea undelor celor mai joase pe suprafaţa cea mai întin-să, perpendiculară pe un punct în mişcare; dispariţia di mensiunii înălţimii, pe măsură ce creşte lăţimea; adică, pentru un volum dat, o înălţime infinit de mare într-un sis-tem de axe infinit de mari. Transformarea unui corp tridimensional în corp bidimen-sional;

9. К (C) este absenţa mişcării, repa-osul reţelei de n puncte care îşi păstrează poziţia unul faţă de celălalt; sfârşitul miş-cării;

10. C (S) semnifică un punct imobil care slujeşte drept punct de ple care pentru mişcarea altor puncte;

11. T înseamnă direcţia în care un punct imobil a creat absenţa miş cării între mulţimi de mişcări în aceeaşi direcţie; este o direcţie negativă şi orientarea ei dincolo de un punct imobil;

12. Д (D) este trecerea unui punct dintr-o lume punctiformă într-o altă lume punctiformă, transformată de adăugarea acestui punct;

13. Г (G) reprezintă vibraţii a căror înălţime este orientată perpendi cular pe mişcare; vibraţiile sunt distribuite de-a lun-gul razei de mişcare de înălţime maximă;

14. H (N) este absenţa de puncte, un câmp pur;

15. Б (B) semnifică întâlnirea a două puncte ce se mişcă pe o dreaptă din diver-se direcţii; rotaţia unui punct lovit de alt punct;

16. Ц (Ţ) trecerea unui corp prin spa-ţiul vid din alt corp;

17. Щ (Şci) înseamnă divizarea unei suprafeţe în segmente diferite, păstrându-se volumul neschimbat;

18. P (R) este un corp divizat de o „peşteră plană”, urmă a trecerii prin acel corp a altui corp;

19. ж (J) este desprinderea dintr-un volum închis a unei lumi punc tiforme libere.

Astfel, de la înălţimea scării gândito-rilor, devine clar că elementele simple ale limbii - sunetele alfabetului - sunt nume pentru diferite for me ale spaţiului, sumă a ipostazelor existenţei acestuia. Alfabetul co mun pentru mai multe popoare este un mic dicţionar al lumii spaţiale, atât de apro-

piată artei noastre, a artiştilor şi, mai ales, penelului vostru. (...) Dacă adunăm toate cuvintele ce încep cu aceeaşi consoană, se pare că aceste cuvinte, precum pietrele ce cad din acelaşi punct al cerului, îşi iau zborul din acelaşi punct al ideii de spaţiu. Acest punct este conside rat sensul sunetu-lui din alfabet ca nume elementar.

(...) Scopul trudei artiştilor ar fi să găsească pentru fiecare formă a spaţiului un semn anume. El trebuie să fie simplu şi să nu semene cu alte semne. Putem apela la culori şi să-l marcăm pe M cu albastru în chis, pe B (V) cu verde, pe Б (B) cu roşu, pe C (S) cu gri, pe Л (L) cu alb ş.a.m.d. Dar putem folosi semne grafice pentru acest dicţionar uni versal, cel mai simplu dicţio-nar din câte există. Desigur, viaţa propune corectivele ei, dar viaţa a procedat aşa întotdeauna - la început, semnul noţiunii a fost desenul simplu al acestei noţiuni. Din acest semn a cres cut apoi copacul literelor (...).

Sarcina voastră, a artiştilor, este de a schimba sau de a perfecţiona aceste semne. Dacă reuşiţi să le inventaţi, veţi realiza temeiul unei trude care angajează toate statele. Încercarea de a domestici limbajul transna ţional, de a-l obliga să poarte greu-tăţi utile merită atenţie.

„Vritti” înseamnă „rotaţie” şi în san-scrită, iar cuvântul „hata” în seamnă „casă” şi în egipteană.

1919

teorii, idei, manifeste

176pagina

În Zeul fetelor am vrut să prezint ori-ginea pură a slavităţii, densita tea ei de aur şi firele care leagă Volga de Grecia. Am folosit cuvinte din slava polabă (Leuna).

Valerii Briusov a comis eroarea de a vedea aici o creaţie de cuvinte.

În Copiii Vidrei am folosit strunele Asiei, aripa ei grea de fontă1 şi, urmărind destinul diferit a două personaje de-a lun-gul veacurilor, dar în acelaşi timp spriji-nindu-mă pe cea mai veche tradiţie a lumii despre starea de foc a pământului (tradiţie venind de la oroci)2, i-am pus pe fiii Vâdrei să arunce cu suliţa în soare şi să ucidă doi din cei trei sori - soa rele roşu şi soarele negru.

Astfel, Orientul oferă aripilor fiului Vâdrei densitate, în timp ce Oc cidentul îi conferă o fluiditate aurie.

Ţesături distincte formează o structu-ră complexă; ele povestesc despre Volga, ca fluviu al indoruşilor3, şi folosesc Persia ca vârf de unghi între dreptele rusă şi mace-doneană4. Legendele orocilor, un neam vechi de pe Amur, m-au frapat şi m-au îndemnat să caut în cântece5 conştiinţa 1 Leuna – în limba polabă, luna.2 Aripi de fontă – consună cu titlul unei întâlniri-dezbateri a futuriştilor, Ciugunnîie krîl’a (Aripi de fontă), organizată pe 25 mai 1916 la Ţariţîno de V. Hlebnikov, D. Petrovski şi V. Tatlin.3 Se referă la proza apărută în publicaţia „30 dnei”, nr. 2 din 1916. Sursa acestei proze este cartea lui V. P. Margaritov, Ob oroceah imperatorskoi gavani – Despre orocii din rada portului împărătesc, din 1888, unde poetul a putut citi mitul despre amestecul sângelui şi despre cei trei sori (soarele roşu, soarele alb şi soarele negru) ai pământului străvechi.4 Indoruşii – Hlebnikov vorbeşte frecvent despre uniunea „indorusă” sau „asiatico-rusă”, având şi un nume pentru spaţiul ocupat de această uniune – continentul „Azorus”, „AzoRusia”. În arhiva poetului se păstrează un manifest cu titlul Azoseius. În acest cuvânt intră componenta azo, căreia Hlebnikov i-a conferit mai multe sensuri în opera sa. Az – 1. eul eliberat; 2. prescurtarea numelui de continent Azia (Asia); 3. începuturi, origini, principii (Azî i uzî – Începuturi şi noduri). De la acest radical, poetul a format cuvântul azurî – zeii vieţii şi aza – viaţă, gândindu-se la azuri din hindi, rivali puternici ai zeilor, şi la etimonul numelui Asza –asu.5 Unghiul pe care-l face dreapta macedoneană cu dreapta rusească. Este vorba despre contactele legendare dintre Alexandru Macedon şi populaţia veche de pe teritoriul

panasiatică.În Ka6 am oferit o replică la Nopţile

egiptene7; povestirea Ka semni fică atracţia pe care o simte viscolul nordului pentru Nil şi pentru arşiţa lui.

Pentru Egipt am luat drept reper anul 1378 î.e.n., când vechile cre dinţe ale Egiptului s-au frânt ca un mănunchi de vreascuri şi când zeităţile-persoane au făcut loc Zeului unic - Soarelui cu mai multe raze-oameni. Pentru un timp, Soarele Gol, discul gol al Soarelui a fost, prin voinţa acelui Mahomed al Egiptului care a fost Amenophis al IV-lea8, singura zeitate a templelor. Dacă e să definim pământurile ca sunet, Zeul fetelor e un sunet de aur, Ka e un sunet de argint, iar poemul Co piii Vâdrei un sunet de fier şi de bronz.

Sonul asiatic al Copiilor Vâdrei,Sonul slav în Zeul fetelor9 şiSonul african - în Ka.Vila şi duhul pădurii10 este creuzetul

Rusiei de astăzi. La aceste legende face referire şi ciclul de poeme Cincizecimea al poetului persan Nizami.6 Legendele despre care vorbeşte Hlebnikov au fost transpuse în câteva „suprafeţe” – parusa care compun poemul – suprapoveste Copiii Vâdrei, apărut în publicaţia futuristă „Rîkaiuşcii Parnas”, 1914. O primă variantă a poemului poate fi identificată în Poperek vremeni – Perpendicular pe timp, din 1909. Pe aceeaşi temă a orocilor, Hlebnikov a scris povestirea Okó, unde se folosesc aceleaşi mituri cosmogonice ale orocilor, conform cărora omul s-a desprins din lumea dobitoacelor datorită intervenţiilor vidrei pe lângă zeul Anduri (Enduri); „tablourile” al II-lea şi al III-lea aduc acţiunea în timpul istoric când vechii slavi au ajuns pe malul Mării Caspice (când, prin Itil, capitala caganatului Hazar, cneazul kievean Igor a ajuns în ţinuturile Asiei Centrale de astăzi). Cu acest prilej, sunt amintite vechi populaţii care se închinau focului – mariiţi, civaşi, iassii, veneţii etc. 7 Ka – este vorba de proza Ka, scrisă între 1915-1916. S-a publicat pentru prima dată în volumul IV din Sobranie proizvedenii, ediţia 1928-1933, sub redacţia lui I. Tînianov şi N. Stepanov.8 Nopţi egiptene – povestire de A.S. Puşkin, scrisă între 1833-1835.9 Amenophis al IV-lea – faraon egiptean care a domnit între anii 1372-1354 î.e.n. În timpul acestui rege are loc marea reformă religioasă a Egiptului. În 1378, faraonul Amenophis al IV-lea, căruia i se mai spune şi Ikkunaton (Echneton), le-a impus supuşilor săi renunţarea la vechile zeităţi şi adorarea unui zeu unic – Ra-aton.10 Zeul fetelor – Devii bog – poem scris între 1910-1912.

teorii, idei, manifeste

CASA MEA

177p a g i n a

gândirii creatoare balcanice şi sarmatice.Oraşul e prezent în Marchiza Dèzes11

şi în Drăcuşorul12.În articole am încercat să găsesc un

temei raţional profeţiei, să ex prim o con-cepţie lucidă asupra legilor timpului. În teoria mea asupra cuvântului am dialogat îndelung cu Leibniz13.

Creaţia din Crimeea a fost scrisă în măsură liberă.

Poemele mici sunt semnificative atunci când actualizează viitorul; precum o stea căzătoare care lasă pe cer o urmă, ele trebuie să aibă vite za care să le permită a percuta prezentul.

În Cosaşul, Bobeobi, în Râdeţi, am făcut nişte semne spre viitor - acesta este ges-tul minor al zeului focului şi plescăitul lui vesel. Observând că şirurile vechi de semne s-au întunecat, că substanţa care se as cundea în ele s-a şters, am înţeles că patria creaţiei este viitorul. Dintr-acolo bate vântul zeilor cuvântului.

Într-o transă totală am scris Răsucirea şi, doar după ce i-am retrăit şirurile: „Cim zvan mecem navznici” (Războiul) şi după ce-am simţit golul acestora: „Pal, a norov hud duh vorna lap” („Am căzut, şi năra-vul e rău, iar duhul corbului e-o gheară”), le-am perceput ca pe nişte raze reflectate ale viitorului, raze trimise de inconştientul Eu-lui pe cerul raţiunii. Curelele tăiate din corpul destinului şi duhul imobilizat de ele rămân în prezent până la instituirea viito-rului, până când apele viitorului în care s-a scăldat raţiunea vor seca şi va rămâne doar albia lor.

A găsi, fără a rupe lanţul de radicali, piatra filozofală a transformării tuturor cuvintelor slave unul în celălalt, a topi liber cuvintele slave - iată prima mea relaţie cu cuvântul. Acesta este cuvântul în sine, din-colo de existenţă şi dincolo de folosirea lui. Având în vedere că radicalii sunt umbre în

11 Vila şi duhul pădurii – Vila i leşii – poem din 1912. 12 A apărut în „Sadok sudei”, I, 1912. Numele marchizei A apărut în „Sadok sudei”, I, 1912. Numele marchizei este probabil o transcripţie a franţuzescului „Des S”. Este o piesă-parodie la adresa simbolismului rus, scrisă în 1909, construită pe jocuri de cuvinte şi pe calambururi. Modelul la care trimite în mod expres este comedia lui A. Griboedov din 1825, Prea multă minte strică – Gore ot uma. 13 Cu subtitlul Cu subtitlul Glumă petersburgheză la naşterea revistei „Apollon”, piesa Ciortik – Drăcuşorul a fost scrisă între anii 1909 – 1911, cu intenţii parodice la adresa simboliştilor ruşi şi a revistei acestora, „Apollon”.

spatele cărora se află strunele alfabetului14, mi-am propus să aflu unitatea limbajelor universale, ca edificiu format din unităţile alfabetului; acesta a fost cel de-al doilea recurs al meu la cuvânt. Calea spre limbajul universal transraţional.

În timp ce scriam cuvintele transra-ţionale pe care, în povestirea Ka, Ehnaten muribund le pronunţa „Manci! Manci!”, simţeam aproape o durere fizică; nu puteam citi aceste cuvinte, căci între mine şi ele se interpusese un fulger; acum ele nu mai înseamnă nimic. De ce s-a întâmplat aşa, nu ştiu.

Dar, când David Burliuk a desenat o inimă prin care trec tancurile grele ale vii-torului, el a fost într-adevăr un interpret al inspiraţiei; inspi raţia este drumul bătut de copita viitorului, de potcoavele lui de fier.

Am scris Ka preţ de aproape o săptă-mână, la Copiii Vâdrei am lucrat mai mult de un an. Zeul fetelor a fost redactat, fără nici o corectură, pe parcursul a douăspre-zece ore de scris neîntrerupt. Am fumat şi-am băut ceai tare. Am scris ca-n friguri. Vă dau aceste informaţii pentru a vă arăta cât de diferite sunt condiţiile creaţiei.

14 Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) – filozof, logician şi matematician german. Pe Hlebnikov l-au interesat problemele unui „alfabet al gândirii” şi ale unui „limbaj transraţional”, precum şi chestiunea primitivelor limbii şi a relaţiilor dintre literă şi număr. Cu toate aceste chestiuni el s-a putut întâlni în lucrările lui Leibniz: Lingua generalis, 1678, Dissertio de arte combinatoria, 1666, Initia et specimina scientiae sau Nouveaux essais sur l’entendement humain, 1703.

teorii, idei, manifeste

178pagina

Am scris Grădina Zoologică15 în grădi-na zoologică din Moscova.

În Doamna Lenín16 am căutat „infiniţii mici” ai cuvântului poetic.

Poemul Copiii Vîdrei ascunde un tra-valiu complex asupra mărimilor - am urmărit jocul cantităţilor, dincolo de apa-riţia calităţii.

Poemul Zeul fetelor, conceput fără nici o corectură, neaşteptat şi rapid, ca un val, ca o împuşcătură a creaţiei, poate sluji pentru a studia gândirea inconştientă.

Tot atât de rapid a fost scris şi poe-mul Drăcuşorul, care seamănă cu incendi-erea bruscă a straturilor mute ale limbii. Dorinţa de a înţelege cuvântul „mental”, iar nu „transmental”, a dus la moartea relaţiei noas tre artistice cu verbul. Spun acest lucru ca pe un avertisment.

Legile timpului17, pe care mi-am propus să le găsesc într-o inscripţie făcută pe un mesteacăn (în satul Burmakin din gubernia Iaroslav), atunci când am aflat despre Ţusima, s-au conturat în zece ani.

O mare izbândă a fost profeţia pe care am făcut-o, cu mulţi ani înain te ca acest lucru să se întâmple, privitoare la căderea statului în 1917. Desigur acest lucru n-a fost suficient ca cercetările mele să atragă aten ţia lumii.

Îi rog pe artiştii viitorului să ţină un jurnal exact al propriului spirit: să se privească pe sine aşa cum privesc cerul şi să noteze cu grijă răsări turile şi apusu-rile stelelor propriului spirit. (...) Această insuficientă cu noaştere a cerului interior este trăsătura cea mai pregnantă a lumii moderne.

Legea multiplelor rapoarte temporale ale undei omenirii poate fi concepută pen-tru războaie, dar ea nu se poate construi şi pentru fluxul discret al timpului vieţii individuale - ne lipsesc punctele de reper, nu avem jurnale.

În ultimul timp, am trecut la scrierea numerică18, ca artist al număru lui etern al universului, aşa cum îl văd eu şi din punc-

15 Strunele alfabetului – vezi în volumul de faţă Temeiul nostru.16 Zverineţ – Grădina zoologică – poem datat 1909-1911.17 Gospoja Lenin – Doamna Lenin – piesă de teatru scrisă între anii 1909 – 1911.18 Este vorba de redacţia timpurie a Este vorba de redacţia timpurie a Tablelor destinului sub titlul Vremia mera mira – Timpul măsura lumii, 1916. La redacţia ultimă a început să lucreze în 1920.

tul din care îl per cep. Această artă, care se face cu fragmente din ştiinţele moderne, ca şi pictura actuală, este accesibilă oricui şi e destinată să absoarbă în sine ştiinţele naturii.

În ce mă priveşte, observ clar în mine spiţele unei roţi secunde şi-mi scriu jurna-lul19 pentru a prinde în plasă legea frec-venţei acestor spiţe.

Chiar dorinţa de a introduce limbajul transraţional într-un câmp ra ţional o văd ca pe revenirea unei spiţe vechi de la roata mea. Ce păcat că despre aceste spiţe ale repetiţiei vieţii pot vorbi doar prin sugesti-ile verbului.

Dar poate că situaţia mea se va schim-ba curând.

Primăvara, 1919

19 „am trecut la scrierea numerică” – imediat după 1910, „am trecut la scrierea numerică” – imediat după 1910, Hlebnikov notează: „numărul înlocuieşte credinţele”. Preocuparea pentru limbajul numeric a sporit în perioada 1919-1920, când redactează Temeiul nostru şi când foloseşte frecvent cuvântul „cisloreci” (limbaj numeric) sau „cisloslovo” (cuvânt-număr) şi „cisloimena” (numele-numere).

teorii, idei, manifeste

179p a g i n a

Se spune că versurile trebuiesc înţe-lese. Ca (firma de pe stradă) pe care scrie, într-o limbă clară şi simplă: „aici se vând...”, dar firma nu este poezie. Firma este bine înţeleasă. Pe de altă parte, de ce vrăjile şi descântecele din limbajul aşa-numit divi-natoriu, de ce limba sfântă a şamanilor, aceste „şagadam, magadam, vâgadam, piţ, paţ, paţu” sunt şi ruri de silabe din care raţi-unea nu înţelege nimic şi apar ca un limbaj transraţional în limba poporului? Acestor cuvinte neînţelese li se atri buie cea mai mare putere asupra omului; în calitatea lor de farmece şi de descântece, ele influ-enţează în modul cel mai direct destinul omului. Aceste cuvinte sunt centri ai forţei divinatorii. Se consideră că ele pot hotărî asupra binelui şi asupra răului şi că pot stă-pâni sufletele delicate. Rugăciunile multor popoare sunt scrise într-o limbă necunoscu-tă credin cioşilor. Credeţi oare că un hindus înţelege Vedele? Limba slavă veche nu-i este cunoscută rusului. Polonezul şi cehul nu înţeleg latina. Dar o rugăciune scrisă în limba latină are o acţiune tot atât de intensă asupra omului, ca şi o firmă. Limba divina-torie a vrăjilor şi descântecelor nu vrea să fie judecată de raţiunea obişnuită.

Strania ei înţelepciune cuprinde ade-văruri exprimate de anumite su nete: ş, m, v etc. Deocamdată nu înţelegem aceste ade-văruri, recunoaş tem cinstit. Însă nu există nici o îndoială că aceste şiruri de sunete reprezintă o serie de adevăruri universale ce trec prin faţa sufletului nostru crepuscu-lar. Dacă este să distingem în suflet ordinea raţiunii de poporul nesupus al sentimente-lor, atunci vrăjile şi limbajul transraţional sunt o emisie directă către norodul senti-mentelor, fără aportul judecăţii; ele sunt o chemare către amurgul sufletului sau către momentul suprem al puterii colective în viaţa cuvântului şi a raţiunii; sunt şi o deci-zie juri dică luată în cazuri rare. Pe de altă parte, după cum o arată memoriile sale, Sofia Kovalevskaia20 datorează simţul ei deosebit pentru numere faptului că pereţii camerei ei de copil erau tapetaţi într-un mod original, şi anume, cu pagini dintr-o lucrare de algebră superioară a unui unchi 20 „şi-mi scriu jurnalul” – notele de jurnal ale lui „şi-mi scriu jurnalul” – notele de jurnal ale lui Hlebnikov s-au păstrat doar parţial. Am inclus câteva din aceste note în Introducere în opera lui Velimir Hlebnikov, Editura „Istros”, Brăila, 1997.

de-al ei. Trebuie spus că lumea numerelor este domeniul cel mai inac cesibil jumă-tăţii feminine a umanităţii. Kovalevskaia este una dintre puţinele muritoare care au pătruns în această lume. A putut oare înţele ge un copil de şapte ani semnele de egalitate, de grad, parantezele, în general, toate semnele secrete cu care operează adu-nările şi scăderile? Desigur, nu, dar acestea au avut o înrâurire decisivă asupra des-tinului fetiţei; sub influenţa misteriosului tapet din copilărie, ea a devenit un ilustru matematician.

Astfel, vraja cuvintelor, chiar a celor neînţelese, rămâne vrajă care nu-şi pierde nicicând puterea. Versurile pot fi înţelese, pot fi şi neînţele se, dar ele trebuie să fie bune, trebuie să fie autentice.

Exemplul semnelor algebrice de pe tapetul camerei Sofiei Kovalev skaia, care au avut o influenţă atât de decisivă asu-pra destinului ei, ca şi exemplul vrăjilor, dovedeşte că nu-i putem cere cuvântului: „fii inteligi bil ca o firmă”. Limbajul raţiunii superioare, chiar dacă nu este înţeles, cade ca o sămânţă în cernoziomul spiritului şi, ulterior, dă roade pe căi numai de el ştiute. Oare pământul înţelege scrierea seminţelor pe care semănătorul le aruncă în brazdă? Nu. Dar, toamna, ogorul dă totuşi un răs-puns acestor seminţe. Vreau doar să spun că nu trebuie să respingem o creaţie care nu poate fi înţeleasă de o parte din cititori. Se spune că numai oamenii care lucrează la strung pot fi creatori de cântece ale muncii. Aşa să fie oare? Oare esenţa cântecului nu stă tocmai în ieşirea din sine, din părăsirea cadrului obişnuit? Cântecul nu este fugă de sine? Cântecul se înrudeşte cu alerga-rea: într-un interval de timp minim lim-bajul trebuie să acopere un număr maxim de imagini şi de gânduri!

Fără ieşirea din sine nu va exista spaţiu pentru alergare. Inspiraţia s-a mani-festat întotdeauna în răspăr cu originea poetului. Cavalerii Evu lui Mediu îi cân-tau pe păstorii sălbatici, lordul Byron - pe briganzi, fiul de rege Budha... proslăveşte sărăcia. Dimpotrivă, Shakespeare, judecat pentru furt, vorbeşte limbajul regilor, la fel şi fiul unui mic burghez ger man, Goethe, iar opera lor este dedicată vieţii de curte. Tundra din ţinu tul Peciorei care nicicând n-a cunoscut războiul păstrează bâlinele,

teorii, idei, manifeste

DESPRE VERSURI

180pagina

de mult uitate pe Nipru, despre Vladimir şi războinicii lui. Creaţia înţelea să ca deviere maximă a strunei gândului de la axa vieţii creatorului şi ca evadare din sine ne face să credem că şi cântecele strungului vor fi compuse nu de cel care stă la strung, ci de acela care se află dincolo de ziduri-le uzinei. Dar, depărtându-se de strung, deviind struna propriului spirit pe o rază maximă, cântăreţul, legat totuşi prin natura muncii lui de strung, va evada fie în lumea imaginilor ştiinţifice, ca viziuni ştiinţifice stranii sau ca utopii, precum Gastev21, fie va intra în lumea valorilor general umane, în lumea delicatei vieţi a sufletului, precum Alexandrovski22.

1920

(Id., pp. 267-268)

Traducere de Livia COTORCEA

21 A. K. Gastev (1882-1941) – poet, prozator, învăţat, unul dintre întemeietorii Proletkultului, în 1919. În cartea sa din 1926, Planovîe predposîlki – Premizele unui plan, Gastev scrie: „Un geniu al cuvântului ca Velimir Hlebnikov şi-a sfârşit căutările poetice printr-o inginerie a cuvântului şi o matematică a imaginii.” La rândul lui, în 1919, Hlebnikov cita din cartea lui Gastev, Poezia recordului muncitoresc, apărută în acelaşi an.22 V.D. Alexandrovski (1897-1934) – poet proletar, muncitor, membru activ al Proletkultului.

teorii, idei, manifeste

181p a g i n a

interviu

Grigore Ilisei: Într-o lungă mărturisire din 1943, de la Ateneul Român, din cadrul ciclului de conferinţe despre „Proce sul de cre-aţie”, Liviu Rebreanu a simţit nevoia să spună apăsat că nu este „decât un simplu scriitor”. „A trebuit, continua Rebreanu, să renunţ la multe, să îndur multe, să risc tot pentru a mă dărui deplin scrisului”. Există în această privinţă o similitudine cu destinul dv., stimate Augustin Buzura. Aţi renunţat, într-un moment dat al vieţii, la un drum, pentru a porni pe altul, prin pustiurile mişcătoare ale scrisului. Această che-mare bănuiesc că era mai veche, poate din vre-mea copilăriei şi adolescenţei. Atunci, pesemne, aţi socotit că nu este altă cale, că viaţa trebuie să curgă în această albie.

Augustin BUZURA: „Chemarea” nu era chiar atât de veche. În copi lărie şi ado-lescenţă mă pasionau pictura şi, mai ales, sculptura, de care nici nu puteam concepe că voi ajunge să mă despart. Dar n-a fost să fie... Eu am vrut una, ba am făcut eforturi disperate pentru a-mi duce la îndepli nire proiectul, dar împrejurările au decis alta, şi, dacă privesc în urmă, de prea puţine ori s-a întâmplat să vreau şi eu şi împrejură-rile acelaşi lucru, însă sigur este că, până azi, ele au ales mai bine. Am scris târziu, în facultate, doar ca să-mi dovedesc mie însumi că n-am nici o şansă, însă prima proză pe care am reuşit să o duc la bun sfârşit a fost publicată şi, de atunci... Nu m-am gândit în tinereţe că o să ajung la medicină, dar aşa s-a întâmplat; când, în sfârşit, a început să-mi placă, să o înţeleg şi să cred că adevărata mea vocaţie este psihia tria, un complex de împrejurări m-a

obligat să aleg scri sul. A fost un risc enorm, un act de curaj vecin cu iresponsabilitatea. Acum sunt prea bătrân să o mai iau de la capăt, deşi nu exclud nici astăzi posibilita-tea ca viaţa să mă caţăre pe o altă baricadă, poate neculturală, dar omenească. Dincolo de glumă, am ales drumul care mi s-a părut cel mai dificil cu putinţă. Nu ştiu cât talent am sau dacă am talent. Poate că am. Dar ceea ce sunt abso lut sigur este că, de când mă ştiu, am muncit cu îndârjire, fără să mă cruţ, fără să ţin seama de contexte. Am trecut prin multe, am văzut şi auzit multe, mi-a fost dat să am o sumedenie de îndeletniciri, unele neaştep tate; am des-coperit foarte târziu ce înseamnă a scrie, ce este literatura şi aşa mai departe, însă din clipa aceea nu m-am mai abătut din drum. Pentru unii, cu care sunt obligat să dialoghez după ce am terminat de scris o carte, par foarte rigid, inflexibil, incapabil să înţeleg când „este” sau când „nu este momentul” pentru un subiect sau al tul. Au dreptate, fireşte. Dar nu pot concesio-na nimă nui dreptul meu de a gândi, de a spune ce cred şi ce simţ, de a vedea ceea ce văd. Iar apoi, nu-mi place ca, din adăpostul anonimatului, unii să-mi spună cum e cu mo mentele, care sunt potrivite etc., şi nici să-şi semneze „gândurile” cu numele meu. Fiecare trebuie să răspundă la lumina zilei de propriile sale fapte. Am fost şi vreau să rămân doar un simplu scriitor, cum zice Rebreanu, care se încăpăţânează să-şi facă datoria cum poate mai bine, fără să pretin-dă altceva în afară de dreptul de a fi util celor din jur, aşa cum crede el de cuviinţă

„Am o stimă imensă pentru

tot ceea ce înseamnă

talent, valoare”

Grigore ILISEIîn dialog cu

Augustin BUZURA

182pagina

interviu

şi cum, de altfel, îl obligă regulile scrise şi nescrise ale meseriei.

G.I.: În primele cărţi de proză scurtă, critica a remarcat elemente kafkiene. O pistă nu părăsită în totalitate în importantele romane ce au urmat, dar dominantă, în nici un caz. Ciclul deschis de romanul „Absenţii” s-a impus mai ales prin incandescenţa dezbaterilor etice, prin ra diografierea profundă a realităţii, a cazurilor de conşti inţă, prin rostirea adevărului şi numai a adevărului. A fost acesta un program, vi l-aţi propus la începutul noii etape?

A.B.: Pe vremea când se făceau ase-menea trimiteri, încă nu reuşisem să-l citesc pe Kafka. Din păcate. Pe atunci, în lecturile mele pe primul loc era ştiinţa. O citeam nu numai din obligaţie — eram doar student la medicină, iar profesorii, unii mari persona-lităţi ale ştiinţei, nu admiteau jumătăţile de măsură —, ci şi dintr-o nevoie im perioasă de a cunoaşte. Eram convins că în ştiinţă se află toate răspunsurile la multele întrebări care mă urmă reau. Lecturile literare erau mai ales din clasici, mă pa sionau în mod deosebit marii ruşi şi Shakespeare. De fapt, Shakespeare în psihiatrie este şi titlul lucrării mele de diplomă, o încercare de psihopa-tologie literară destul de îndrăzneaţă în climatul de atunci, astăzi lipsită de valoare. Dacă existau anumite elemente kafkiene în pro zele de început, explicaţia trebuie căutată în cunoaşterea vieţii! Înainte de facultate avusesem diverse îndeletniciri, care m-au purtat prin cele mai neaşteptate

medii sociale, iar diferenţele şi elementele comune, dramele atât de caracteristice ace-lui moment, cât şi vectorii lor nu puteau să nu mă urmărească mereu. Kafka, desco-perit după ab solvirea facultăţii, mi-a oferit una din sintezele posibile. De fapt, în acea perioadă, am fost influenţat şi de alţi scrii-tori, pe care i-am citit abia după ce desco-perisem că-şi puseseră amprenta asupra mea. O spun, desigur, nu pen tru a sugera că am descoperit singur vreo Americă, ci fiindcă ăsta este adevărul: materialul de studiu, enorm, orele de clinică şi laborator etc., lăsau prea puţin timp pentru altceva. În plus, mă dureau carenţele din liceu şi din anii de după, petrecuţi prin locuri unde numai de carte nu putea fi vorba, de aceea ţineam cu orice preţ să ştiu ceva singur, aveam nevoie de câteva certitudini, măcar de un minim punct de sprijin, deoarece începu sem să devin alergic la găunoşenie, diletantism, impro vizate, la a face mai mult decât ai învăţat. Decizia de a spune adevărul şi numai adevărul mi-a fost întă-rită de for maţia mea ştiinţifică; întărită doar, pentru că în Maramu reş, regiunea în care mă născusem şi în care trăisem până atunci — singura regiune cunoscută de altfel —, minciuna, cameleonismul şi toate din această sferă n-au avut şi nu au căuta-re. Am spus deseori că nimeni nu poate şti mai mult decât a învăţat, or, pentru a-mi face un program literar propriu, a nu scrie adică în funcţie de o conjunctură sau alta, de o solicitare sau alta, m-am stră duit din răsputeri să recuperez, să-mi ajung din urmă vârsta, însă abia în perioada când scriam Absenţii — car tea cea mai traumati-zată din context, ba chiar şi acum, după 18 ani de la apariţie — am început să înţeleg ce înseamnă a scrie. Atunci am descoperit că scrisul este o epuizantă cursă de unul singur, o cursă care pretinde totul: timp, energie, cultură, renunţări... Şi că mi-ar fi imposibil să scriu dacă nu m-aş simţi pe o poziţie mo rală corectă. Sigur, n-am pretins niciodată că deţin ade vărul, că numai eu am dreptate, clar am ţinut cu orice preţ să spun adevărul meu, convenabil sau nu, să mă opun umilirii şi înjosirii omului, să fac ceea ce trebuie să facă orice om. Pe atunci aveam câteva din ideile ro manelor pe care le-am scris în anii următori, dar asta iarăşi n-are importanţă: esenţialul mi se pare că în anii respectivi am descoperit ce nu trebuie

183p a g i n a

interviu

să fac, indiferent de consecinţe şi, dacă mă gândesc la tot ceea ce am scris, dincolo de valoarea artistică a cărţilor şi articolelor, îmi pot reproşa doar câteva pagini scrise într-un moment de imensă şi idioată naivitate pe care, ca medic, n-ar fi tre buit să o am.

G.I.: Modernă prin substanţă, sugestii, simboluri, proza pe care o scrieţi nu surpă pun-ţile cu ceea ce a fost îna inte. Din acest punct de vedere, ce şanse acordaţi ulti mului val, al textualiştilor?

A.B.: Am o stimă imensă pentru tot ceea ce înseamnă talent, valoare. Talentul, s-a spus mereu, apare după legi neştiute, şi, atunci când există, trebuie să i se asi gure condiţii optime pentru a se manifesta... În fond, averea cea mai de preţ a unei ţări este materia cenuşie, iar ignorarea ei nu poate fi făcută fără consecinţe dintre cele mai grave pentru viitor. Generaţia aceasta, „textualis-tă”, deocamdată, este extrem de dotată, de instruită, şi literatura noastră are o nevoie vitală de tinereţea şi valoarea ei. Poate că şi ea ar trebui să se facă şi mai auzită, fiindcă nu toate uşile se deschid la prima bătaie. Sigur că experimentul acesta nu este nou — din pură întâmplare, chiar acum am pe masă Iubita locotenentu lui francez al lui Fowles... —, dar în proză, ca şi în viaţă, nimic nu mai este foarte nou. Ceea ce a mai fost aceea va mai fi, spune Eclesiastul, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece... Unii şi-au găsit drumul propriu, alţii şi-l vor găsi, important mi se pare talentul deosebit al mul tora dintre ei. În rest, este dreptul fiecăruia să experi menteze, să-şi caute modalitatea cea mai potrivită pentru a se exprima. De ce să nu credem că tocmai printre ei se află Marele de mâine, cel care va transforma în victorii nereuşitele, cău-tările şi speranţele noastre? Este firesc să-i dorim literaturii noastre să aibă mai mult de cât am izbutit noi să-i dăm.

G.I.: De nu e o taină, ne puteţi spune dacă ţineţi ori nu un jurnal? Acesta este nece-sar ca aerul pentru un scriitor sau e doar plata pentru o modă şi mângâierea unui orgoliu?

A.B.: Nu sunt împotriva jurnalelor, le citesc cu reală plăcere şi cred că fiecare trebuie să se exprime în ma niera care i se potriveşte cel mai bine, dar, în ceea ce mă priveşte, socot că eu sunt cărţile mele şi atâta tot. Viaţa mea personală, dacă a mai rămas aşa ceva, vreau să-mi aparţină, simt nevoia acestei iluzii. Nu am nimic de

ascuns, dar nici de spus mai mult decât o fac prin cărţi. Sunt propriul meu cobai şi propriul meu cercetă tor, şi, dacă m-am certat cu cineva, dacă am fost tero rizat sau umilit, dacă am făcut vreo nedreptate, dacă am iubit o femeie, dacă mi s-a înecat o cora-bie, dacă drumul pe care mă aflu, cu sau fără voia mea, este greşit, dacă mă chinuie teama de moarte sau pofta de viaţă etc. trebuie să se simtă în cartea la care lucrez, să-mi stârnească nişte fraze mai deosebite, un puls inconfundabil, să dea prozei nota ei particulară. Literatura se alimen tează din toate cele trăite, auzite, văzute, simţite şi ima ginate, iar scriitorul, ca o neobosită şi nesătulă pasăre de pradă, aşteaptă mereu momentul prielnic, pândeşte amănuntul sau întâmplarea care să-i justifice existen-ţa... Dacă eşti cât de cât cinstit, este imposi-bil să faci o sepa rare tranşantă între ceea ce trăieşti direct sau prin inter mediul altora şi ceea ce scrii, chiar dacă scrii basme sau lite-ratură ştiinţifico-fantastică. Prin urmare, ceea ce rămâne, ceea ce se păstrează din aşa-numita noastră viaţă îşi face, sub o formă sau alta, loc în cărţi. Ceea ce nu... Natura cheltuieşte enormă materie de dragul unei cali tăţi. Imitând-o, scriitorul consumă, la rându-i, enorm pen tru câteva fraze bune, ba — păstrând proporţiile — consumă chiar mai multă energie decât natura, căci aceasta are timp, nu este obligată să facă imposibilul într-un timp şi spaţiu limitate. În sfârşit, dacă te interesează cu adevărat lumea în care trăieşti şi reacţionezi în felul tău specific la oscilaţiile şi contorsiunile ei, dacă o cunoşti cu adevărat în articulaţiile ei intime, îţi dai seama că, în împrejurările de acum, un jurnal adevărat, întins peste mai mult timp, nu prea este posibil din o mie şi unu de motive, dar, mai ales, din motivul o mie unu (dacă mai ai şi o cât de mică noto-rietate). Sigur, am scris un pseudo-jurnal din care uneori mai public nişte pagini, dar în el mă limitez doar la diversele personaje sau situaţii care-şi aşteaptă rândul la vreun roman; pseudojurnalul mai este şi o concesie făcută gazetarului din mine, un mijloc pen-tru a-mi descărca surplusul de electricitate, un efort de a mă desprinde de influenţa impresiilor de peste zi, de diverse obsesii care au legătură cu gazetăria, şi mai este un fel de reacţie promptă la unele lecturi. Am mai spus, cu alt prilej, că intenţionez să scriu un fel de jurnal al unor romane, des-

184pagina

interviu

pre câte s-au întâmplat sau se pot în tâmpla în diversele documentari, despre drumul necu noscut al cărţii spre cititor. Nu va fi jurnal în adevăra tul înţeles al cuvântului, ci un roman-verité, un discurs ilustrat despre curaj, frică, laşitate şi indiferenţă, o me ditaţie amară despre feţele acestei meserii şi despre lu mea necunoscută care are directă legătură cu ea... Une ori mă gândesc foarte serios că ar merita să scriu chiar un jurnal, dar nu în înţelesul obiş-nuit — viaţa mea îmi aparţine şi ea n-are decât importanţa pomenită —, ci un jurnal despre alţii... Nişte pagini despre cei care au con tribuit indirect la scrierea unor cărţi. Pentru că, la fie care etaj al vieţii, te aşteap-tă nu numai câte o canalie, cum s-a spus, ci şi câte un om de bine. Unii se gândesc, de exemplu, că există întâmplări, situaţii, oameni, docu mente care te-ar putea intere-sa, alţii — că ţi-ar putea lipsi hârtia de scris, cafeaua cea de toate zilele şi multe alte amănunte necesare muncii, alţii — o carte sau o revistă, iar alţii — cele necesare liniş-tii şi odihnei. De oameni care se gândesc şi la alţii, nu numai la ei înşişi, se leagă spe-ranţa mea de mai bine, şi la ei mă gândesc în clipele când luciditatea necruţătoare mă asigură că toate cărţile şi articolele mele, şi ale altora, nu au reuşit să subţieze nici măcar cu un micron solida carcasă a rău lui. Uneori sunt întrebat unde am fost când s-a întâmplat cutare şi cutare lucru. Întrebare

oarecum firească. Şi dacă, în ciuda a ceea ce simt uneori, mai continuu să scriu este pentru că întotdeauna am fost exact unde mă cred mai util: la masa de lucru. Mult, puţin, atât sunt, atâta pot, atâta mă pricep. Nu împiedic pe nimeni să fie mai bun, mai cinstit, mai drept. În ceea ce mă priveşte, sunt obligat să aleg deocamdată o lumină mai sigură, chiar dacă mai palidă, străluci-rii de o clipă a benzii orbitoare de magne-ziu. Repet: deocamdată.

G.I.: În ultimul său volum, „Cartea şi frăţia”, scriitoa rea Iris Murdoch, referindu-se la arta romancierului de astăzi, scrie: „Pentru mine este un mister de ce noi, scriitorii con-temporani, nu scriem pe departe atât de bine ca romancierii secolului XIX. Eu citesc rareori romane contemporane. Poate doar unul, două, dintre cei pe care mă simt obligată să-i citesc, cum este, de exemplu, cel mai bun prieten al meu, Kingsley Amis. Altfel, prefer să recitesc de câteva ori pe Tolstoi, Dostoievski, Dickens”. S-a întâmplat să vă gândiţi câteodată la aceste lucruri?

A.B.: Discuţia ar putea începe abia după definirea termenilor. Căci dacă „a scrie bine” este ceea ce înţeleg eu, atunci romancierilor acestui secol este imposibil să le reproşezi tocmai asta! Iris Murdoch este născută în 1919, la Dublin, deci a fost sau este contemporană cu: Joyce, Proust, Musil, Broch, Thomas Mann, Faulkner, Camus, Sartre, Bulgakov, Bunin, Andreev, Hemingway, Durrell, Virginia Woolf, Lowry, Malraux, Huxley, Céline, Nabokov, Pasternak, Lampedusa, Llosa, Marquez, Roa Bastos, Cortazar, Steinbeck, Bellow, Sabato, Thomas Wolfe, Ca pote, Grass, Fowles, Eco, Canetti, Salinger etc. Aceştia, şi încă mulţi, mulţi alţii sugerează că ar mai fi şi în seco-lul nostru câte ceva de citit, şi nu o singură dată. Sigur că autorii pomeniţi de către dis-tinsa romancieră engleză, cărora le-aş mai adăuga Biblia şi Shakespeare, conţin to tul şi trebuie recitiţi mereu cu certitudinea că, la fiecare lectură, îşi vor dezvălui o nouă faţă, inedită, fascinantă, dar poţi rămâne la ei abia după ce-i cunoşti pe alţii... Pe de altă parte, din moment ce Iris Murdoch susţine că nu citeşte decât rareori romane contem-porane, m-aş putea întreba, printre altele, de unde ştie cum scriu contem poranii, dar nu cunosc cartea pomenită şi nu-mi place să judec lucrurile desprinse din context, plus că am o reală stimă pentru opera sa...

185p a g i n a

interviu

În ceea ce mă priveşte, re vin, mereu şi mereu, la cei câţiva mari, însă, deşi ştiu că, în ultimă instanţă, aceştia sunt totul, nu pot renunţa o clipă la ideea de a face imposibi-lul pentru a-mi procura o carte, pentru a şti ce se gândeşte şi cum se scrie aiurea. Mă tem că ar putea veni o zi în care să-mi dis-pară cu riozitatea pentru ceea ce se petrece în lume nu numai în cultură, ci în orice alt domeniu. Curiozitatea sau, poate, energia de a mai căuta... Performanţa presupune cunoaştere a tot ceea ce s-a făcut şi se face aiurea, integrarea într-un circuit larg de idei. Literatura se naşte din viaţă, dar şi din literatură! Numai ştiind ce se scrie în lume, numai cunoscându-i cu precizie pulsul, poţi pune şi mai bine în evidenţă specifi-cul comunităţii căreia îi aparţii. Ignoranţa, izolarea, neglijarea spiritului şi aşa mai departe au consecinţe incalculabile pentru viitorul comunităţilor dominate de forţe iraţionale. Literatura nu trebuie să coboa-re la nivelul ultimilor alfabetizaţi, ci este obligată să ridice omul, să-i ofere acestuia imaginea pro priei complexităţi, a multi-plelor sale chipuri, a înălţărilor şi căderilor reale sau posibile. Mă gândesc adesea la stu piditatea literaturii scrise după reţete, reguli, canoane sau teme date, la scriito-rii care abdică de la misiunea lor pentru a se dedica ilustrării unor ţeluri pe care le-ar putea servi mult mai bine firmele de publicitate şi, brusc, parcă văd personajele lui Claude Levi Strauss sau Jarry bucurân-du-se şi multiplicându-se la nesfârşit ca în filmele cu extratereştri.

G.I.: Romanul va concentra, probabil, în continuare, ener giile prozatorului Augustin Buzura, care nu de mult a trecut pragul celei de a doua jumătăţi de veac a vieţii. Din când în când, o reîntoarcere la proza scurtă mai este posibilă?

A.B.: Nu, nu cred. Dacă voi trăi, dacă voi avea hârtie, dacă voi fi sănătos, dacă etc., ştiu cu precizie ce voi scrie în următo-rii zece ani. Proza scurtă nu mă atrage, dar mi-am promis un roman scurt, sub 200 de pagini.

G.I.: În spovedaniile lor, scriitorii au menţionat că scri sul e un proces de sfâşiere a făpturii, ceva greu, peste măsură de istovitor. Puţini au fost cei care au spus că scriu uşor, că scrisul e o plăcere. Ce înseamnă scrisul pentru dv., Augustin Buzura? Cum se ivesc cărţile, le alcătuiţi în gând, apoi le transcrieţi, faceţi

planuri sau lăsaţi slobodă imaginaţia în faţa hârtiei? Bateţi la ma şină, scrieţi cu stiloul, pixul, condeiul?

A.B.: Scrisul este o plăcere, o mare bucurie, dar nu mai... nouă zile dintr-un an! Sau nici chiar atât. Sunt prea puţine zilele în care proza îmi iese din prima mână, aproape fără nici un efort. Mi s-a întâmplat la Absenţii şi la Feţele tăcerii, nu-mi amintesc să fi prins asemenea zile la Orgolii sau la Drumul cenuşii. În rest — şi restul înseamnă mulţi ani, chiar zeci de ani! —, scrisul este o muncă istovitoare, adesea epuizantă. Pe lângă imensa răspundere morală. Sunt zile uneori, săptămâni, în care nu-mi iese abso-lut nimic, în care noapte de noapte con-templu maşina de scris şi hârtia, şi zile în care merg cu 3—4 pagini... Cele mai mari bătăi de cap mi le-au dat prima frază de la fiecare carte şi prima frază a fiecărui capi-tol. Dacă am prima frază a unei cărţi, pot să o con tinui din orice punct. Romanele mi le alcătuiesc în gând, le port cu mine ani şi ani de zile. Mă gândesc la câte două, trei concomitent. Asta îmi dă mai multă sigu-ranţă. În fiecare zi le adaug câte ceva, până ajung să mă con ving că personajele respec-tive sunt vii şi, puse în lume, ar putea trăi şi fără sprijinul meu. Abia după asta trec la „transcrierea” lor. Uneori fac planuri, alteori nu simt nevoia, fiindcă totul îmi este foarte limpede, am cartea ordonată în memorie, pe capitole şi subcapitole încât,

186pagina

interviu

în funcţie de starea sufletească, scriu par-tea care mi se potriveşte atunci. Nu mă pot aşeza la masă fără să ştiu ce vreau. Cred că este vina formaţiei mele ştiinţifice. Sigur că unele personaje îmi scapă de sub control, îşi impun logica lor, felul lor de a fi, dar asta mă bucură... În rest, scriu la maşină, revăd textul, fac adăugirile necesare, de obicei foarte multe, rebat, adaug iarăşi şi... dau dactilo grafei. După un timp, revăd şi acele pagini şi iar mai adaug sau tai, dar de fiecare dată mă întreb exasperat: Unde ai fost, domnule, când ai scris? Şi nu de puţi-ne ori o iau de la început. Ultimele patru cărţi le-am scris la maşină din cauza unei crampe profesionale, pe atunci incipiente.

Acomodarea a fost foarte uşoară. Maşina îmi ordonează gândurile, îmi oferă o ima-gine mai clară a ceea ce am scris, iar apoi îmi dă un plus de linişte, mă ajută să mă concentrez mai uşor. Adăugirile le fac cu cerneală neagră sau cu pix negru, dar sunt zile în care nu suport nici cerneala, nici pixul şi nici maşina, şi atunci, amintindu-mi de zilele bune de altădată, trec la stiloul cu cerneală albastră, până durerea îmi aminteşte că... nu mai pot scrie oricum!

G.I.: Deci, vorba admirabilului Teodor Mazilu, „Mobilă şi durere”, adică o masă de scris, un pix, un stilou, o căli mară, fie şi cu cerneală albastră, şi o trăire care ajunge până la „durere”. Ştiu că aţi predat o nouă carte pen tru tipar. Ce credeţi că reprezintă aceasta pentru scri sul dv.?

A.B.: Am predat, mai demult, „Cărţii Româneşti”, ro manul Drumul cenuşii, a doua carte din cele trei câte va avea Zidul morţii. Dacă n-aş fi avut convingerea că este mai bună decât celelalte, n-aş fi încre-dinţat-o editurii. Unora dintre cei care au citit-o în această primă etapă, din lungul ei drum spre cititor sau — de ce nu? — spre sertar, le-a plăcut, altora — nu. Dar nu poţi împăca pe toată lumea, iar opiniile nega-tive nu mă tulbură: sunt mulţumit că nu mi-am trădat convingerile şi că am făcut cât mi-a stat în puteri să scriu o carte bună. O dată, cândva, când vor fi reunite toate trei romanele sub ace laşi titlu şi aceeaşi banderolă, probabil că se va vedea ce am avut în gând...

G.I.: Cu aceste zise şi cu acele cuvenite mul-ţumiri, să încheiem conversaţia aceasta în doi.

Aura Christi, Nicolae Breban, Augustin Buzura

187p a g i n a

Exponent de seamă al literelor peruane şi artizan subtil al metaforei, José Guillermo Vargas reconstruieşte cu fineţe, în paginile cărţii, de faţă o istorie a vieţii umane mar-cată de Eros şi Thanatos, o istorie în acelaşi timp personală, în care timpul şi spaţiul devin motiv de pro fundă meditaţie exis-tenţială: „Îndeletnicirea de a exista,/ acest presentiment straniu/ că totul se va sfârşi într-o zi,/ Această veghe la ferestre/ urmă-rind polenul de culoarea sepiei al crisalide-lor/ plutind,/ în timp ce încovoiate iatagane te aşteaptă s-o porneşti la drum.// A exista,/ acest presentiment straniu/ al unui dialog de bătrâni/ eliminând cu timpul/ spaţiul pe care l-au trăit.../ Un câine bătrân îşi înfricoşează/ purici, lingându-şi cu plăcere/ cojile râiei sale...// Aerul muşcă spinări de animale/ şi milioanele de neuroni culeg/ ceea ce împrăştie în jur corpurile noastre.// Bătrânii, puricii, câinii/ îşi lasă portretul în apele băltoacelor./ Asemeni crisalidelor,/ cu singura deosebire că ei o fac plângând.// Drumurile toate se unesc/ şi se învolbură,

pierzându-şi identitatea.// A exista,/ acest presentiment straniu/ că toate se sfârşesc/ cu un genom inutil sub braţ” (Sfârşitul).

Permanenta confruntare cu realitatea fatidicei treceri atinge strunele amintirii şi le face să vibreze, iar oglinda decrepitudi-nii reflectă cu nostalgie ecourile tinereţii: „[...] Fierbe marea... grămezi de peşti se împrăştie pe nisip/ şi albatroşii îşi adjudecă căile stelelor căzătoare.// În rada cu vapoa-re roşii, vlăguite,/ sirenele negre fredonea-ză Miserere şi Nocturne;/ altele, tăcând cu ochiul şi jeluindu-se pe strune de man-doline,/ îşi camuflează erotic sânii/ în faţa marinarilor chiori şi fără dinţi [...]”(Elegie pentru o zi tristă).

Elaborate, dar fără a cădea în livresc, versurile poetului peruan străbătute de o tristeţe metafizică deschid, într-un joc de lumini şi umbre, calea scrutării sinelui şi a lumii: „Am venit să te caut după-amia-ză târziu./ aici şi acum, pe când timpul moare încet./ şi ritmul sângelui se micşo-rează în curgerea sa./ — Aici, unde dure-rile se alungesc/ când zenitul îşi strânge împrejur fustele largi —// Am intrat prin spatele casei. José Guillermo:/ străbătând curtea interioară, pelerin vagabond,/ pe lângă piersicul jumulit, cu frunzele-i lungi, veştede, zăcând la pământ,/ covor solemn/ monu mentului ridicat în cinstea bătrâneţii şi abandonului.// Râsul tău înveşmântat în bucurie tristă/ răsuna ruşinat pe coridoare/ amintirile tale se despleteau şi-o porneau în şiruri lungi/ ca furnicile, cărându-şi ospă-ţul funebru-n spinare.” (Baladă pentru José Guillermo).

Dragostea trecută şi sfârşitul inevi-tabil care se apropie dansează, aidoma unor flăcări vii, în memorie, dând la iveală, caleidoscopic, frânturi de existenţă, în care făptura iubitei se refugiază grăbit, apărând „în lumină [...]/ ca un sfinx ţinut ascuns/ într-o pădure de vorbe/ de către un bătrân bâlbâit [...]” (Nepotrivire), în timp ce villon-ienele „zăpezi de altădată” se topesc, căci „până şi centaurii” ajung să obosească într-un târziu.

José Guillermo VARGASEl cansancio del centauro / Oboseala centauruluiEditura Ars Longa, 2012

promo libris

188pagina

Cele „cinci poeme occidentale” ale argen-tinianului Luis Benítez, exponent de seamă al poeziei sud-americane („O după-amiază în Jurasic”, „Râul Hudson”, „Cinci contrapuncte pentru Erasmus din Rotterdam”, „Clădirea Gretei Garbo” şi „O beţie de-a lui Picco della Mirandola”), oferă cititorului o imagine reală a unei lumi superficiale în care universul existenţial al fiinţei umane se pierde în frag-mentele dispersate ale unei oglinzi în faţa căreia omul con temporan se regăseşte în faţa unei alterităţi lipsite de sens.

Manevrând cu măiestrie printre mean-drele stilistice ale unui suprarealism pictural, imaginile pline de culoare care frapează din-colo de cuvânt ale poetului argentinian consti-tuie o frescă aparent lipsită de unitate, dar care lasă să se întrevadă, ca într-un palimpsest, o dramă a contras telor, pe care civilizaţia modernă le pune în lumină printr-un absurd cotidian din ce în ce mai incontrolabil. Extrem de elaborate, dar fără a cădea în livresc, versu-rile lui Luis Benítez nu pot fi citite într-o cheie comună. Din colo de subtilitatea metaforei, ele se înlănţuie de multe ori paradoxal, dând naştere unui labirint pe care jocul haotic de lumini şi umbre îl face, uneori, de neexplorat.

Astfel, ca într-un vârtej halucinant, Homer, Virgiliu, Erasm din Rotterdam, Thomas Morus, profetul Amos, per sonajele „Furtunii” sha-kespeariene, Caliban şi Ariei, Edgar Poe, Greta Garbo, Alceste, Washington şi Lincoln, alături de multe personaje mai mult sau mai puţin necunoscute sau ignorate şi cotidiene îşi

dau mâna într-o sarabandă valpurgică în coş-marul căreia condiţia umană se pierde până la anihilare: „Condiţia umană este ca un mic crocodil, Erasmus,/ Sunt unii care o poartă în buzunar şi cu grijă/ Bagă mâna după ea numai când este absolut necesar;/ Sunt unii care cred că o aruncă departe// Animăluţul creşte mai mare în anul ce vine/ Şi rade toate edificiile din cale-i/ Cu dorinţa imperativă de a răzbuna ingratitudinea// Despre aceasta:/ Unul care nu riscă să-şi asume condiţia/ Rămâne să-şi sfâr-şească zilele într-un fel sau altul/ Cu un gro-hăit jos, adânc// Dar în acelaşi timp:/ Nu sunt motive să ne plângem în stare de veghe/ De privirile pe care le tolerăm în somn/ Ameţiţi de ghimbir ca Amos Profetul/ Ca Amos Profetul care deja la o vârstă avansată/ Rătăcea în pie-lea goală după lăcuste/ Mulţumind vântului pentru darurile Rugului.// Patruzeci de ani de deşert şi fără o îmbucătură/ Nu sunt de ajuns ca să omoare micuţul crocodil” (Cinci contra-puncte pentru Erasm din Rotterdam).

Lansate într-o disperată căutare a esen-ţelor uitate sau pierdute, poate, pentru tot-deauna, poemele lui Luis Benitez reprezintă, dincolo de simboluri, structuri şi ima gini, un semnal de alarmă, ghemuit sub zidurile noii Gomore contemporane, care se aşteaptă des-cifrat şi înţeles la justa sa valoare.

Christian TĂMAŞ

Luis BENÍTEZManhattan Song / Cinci poeme occidentaleEditura Ars Longa, 2013

promo libris

Când Adrian Erbiceanu, poet stabilit în Canada din 1979, propune o rescriere în versuri a basmului românesc atipic al lui

Adrian ERBICEANUTinereţe fără bătrâneţe.Povestire în versuri după unbasm de Petre IspirescuEditura ANAMAROL, 2013

189p a g i n a

promo libris

Petre Ispirescu (1830-1887), Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, el nu face altceva decât, printr-un demers destul de temerar, să pedaleze pe sugestia călinesciană a dimensiunii poematice a oricărui basm, cu atât mai mult a unuia încărcat de permanen-tă şi stringentă filozofie folclorică. Departe de patrie, poetul se identifică în mare măsură cu protagonistul pe care, odată cu înaintarea în vârstă, dorul îl răvăşeşte până la strigăt. Celebrul şi, totodată, tulburătorul basm citit în urmă cu doisprezece lustri l-a urmărit pe rescriptor toată viaţa, după cum o afirmă într-o confesiune recentă plină de duioşie.

Sub pana măiastră a lui Adrian Erbiceanu, arhicunoscutul basm popular auzit cu aproape două veacuri în urmă de bucureşteanul Petre Ispirescu, a deve-nit, puternic personalizat, un poem tragic, mustind de cele mai neaşteptate tâlcuri, despre destin, conflict între generaţii, revol-tă împotriva condiţiei umane, ideal, rost al individului pe lume, căutare a paradisului pierdut, sacrificiu uman, durere, precum la daci, de a nu fi nemuritor ca zeii, testare a limitelor insului în încleştarea cu forţele sti-hinice ale naturii, pace, solidaritate, curmare a războaielor, omenie, comunicare, drag sin-gurătatea şi tristeţea omului într-un univers cel mai adesea ostil şi alienant, confruntare a binelui cu răul, evadare din increat şi întoarcere în el după un periplu existenţial misterios, dureros şi spectaculos şi, cu pre-cădere, o meditaţie asupra timpului care nu iartă. Poemul e scris alert, implicarea lirică fiind vizibilă şi de bun augur: „Punând capăt la poveste,/ Gândul, fremătând, ne duce/ Spre îndepărtări celeste,/ Unde altă stea străluce.../ Iar pe raza-i de lumină,/ Străjuind noaptea adâncă./ Prinţul mândru să revină,/ Trei zeiţe-aşteaptă încă!”. Legătura dintre emiţătorul (omniscient) de text şi receptorii săi e frecvent controlată de cel dintâi: „Să ne fie cu iertare!.../ Basmul altcum stă s-ateste!/ Rogu-vă aveţi răbdare,/ Că-nainte mult mai este.” Rimele nu o dată ingenioase îşi au farmecul lor special: „Când văzură cu nu-i cale/ Să-l reţină cu de-a sila,/ Soţioara - cuib de jale,/ Împietrită - plânsu-şi-l-a./ Că pe fruntea sa Pieirea/ Sta înscrisă ca-ntr-o carte -/ Semn lăsat că Nemurirea-i/ Visul viselor deşarte!” Formulările gnomice învrâstează în chip plăcut discursul poetic. „Dar ulciorul gol nu merge/ De prea multe ori la apă.”

Efortul poetului Adrian Erbiceanu de a transla un tip de discurs într-altul merită toate aplauzele şi toată recunoştinţa.

Ion ROŞIORU

Editura „Napoca Star” publică una dintre cărţile de substanţă din eseistica de azi. Cartea, semnată de Nicholas Catanoy, român emigrat în Canada din 1962, are drept titlu Oglinzile lui Narcis, după ideea poetului Octavio Paz, conform căreia „scri-itorul este o fiinţă bizară, un Narcis privin-du-se în multiplele oglinzi”.

Întâlnirile eseistului român cu marii scriitori ai lumii contemporane sunt spec-taculoase, aşa cum spectaculos este fieca-re scriitor în parte: Auden, Dino Buzatti, Lawrence Durrell, Ernst Jünger, Kemal, La Clézio, Nabakov, Soyinka, John Updike, Octavio Paz. Dar să cităm mărturia auto-rului din scurta prefaţă: „Scriitorul? Ce l-a îndemnat să scrie? Ce ne poate învăţa opera lui? Care sunt preocupările lui? E un om modest? Vanitos? Are vicii? Ticuri? Obsesii? Anxietăţi? E depresiv? Euforic?

Cu acest buchet de întrebări, am pornit la drum, străbătând cinci continente, între Paris şi Tokyo, între Londra şi Buenos Aires, între Milano şi Lagos (Nigeria), între Berlin şi Noua Zeelandă.”

Nicholas CATANOYOglinzile lui NarcisEditura „Napoca Star”, 2012

190pagina

promo libris

După monumentala Trilogie a mării (Fals tratat de navigaţie, Taci şi înoată şi A muri pe mare, 1600 pagini), după mai multe cărţi de medicină şi de reflecţii culturale, între care mult apreciata Medicină şi cultură, Nicolae Bacalbaşa publică, la editura ieşea-nă „Princeps Multimedia” cartea cu titlul destul de şocant, „Opriţi dricul, mortu’ ăsta n-a dat plicul”. Sunt adunate, în cuprinsul a 450 de pagini, povestiri, tablete, mici opere morale, toate fiind secvenţe de viaţă (majoritatea bazate pe experienţa proprie) din spitalele pe unde autorul a hălăduit în calitate de medic.

Cititorul va fi cucerit de arta realizării unor personaje, fie negative, fie pozitive, apropiate de celebrele Les caractères ale lui La Bruyère. Medici din toate categori-ile (primari, aspiranţi, şefi de secţii, direc-tori de spital), din spitalele bucureştene (Floreasca, Clinica Cantacuzino, Clinica „Carol Davilla”), constănţene, gălăţene, animă prozele cărţii de faţă, în cele mai neaşteptate episoade, că vorba autorului, „neumblate sunt căile Domnului, dar şi mai neumblate căile întortocheate ale medi-cinei”.

Purtând mai multe motto-uri, între care şi o zisă de Rablais („Medicina este o farsă interpretată în trei: pacient, medic, boală”), aceste tablete-povestiri sunt un regal de umor, ironie originală şi deseori

sarcasm. Luăm contact cu o lume a medici-nei în care colcăie interesul material, în care influenţele, dependenţele, favorurile politi-ce sunt la ordinea zilei. Nicolae Bacalbaşa descrie (sau crează) medici de carton, făcuţi peste noapte prin voia şi ordinul poli-ticienilor comunişti (Dej, Chivu Stoica, Dăscălescu, I.G. Maurer etc.). Portretele sunt acide. Ele pornesc de la ideea auto-rului că „în medicină, mai mult decât în orice domeniu, s-a aplicat principiul dacă vrei să dai în câine, vezi întâi cine-i stăpânul”. În acest sens, adevărate bijuterii ale prozei scurte sunt Stăbuleţul, Teroristul, Bă, maestre, al meu eşti!, Dom’ profesor, tabloul înapoi, s-au publicat listele..., O poveste dumnezeiască, Între Jiji şi Regina Victoria.

Cartea D-lui Nicolae Bacalbaşa e înţe-sată de reflecţii asupra vieţii, morţii şi fap-telor lumeşti. Să cităm câteva: „Dumnezeul bolşevic era şi el un golan care din pragma-tism a coborât pe pământ”; „Este păcatul un motor ar progresului?”, „Medicul per-sonal al celor puternici este un rău nece-sar”; „Haina nu naşte călugărul”; „Frica şi ura sunt o şcoală temeinică”; „Anestezia este o magie. Acum nu mai eşti”; „Orice şut în fund este un pas înainte”; „În deve-nirea omului, formarea cuvintelor a luat-o înaintea anatomiei”: Sau, mult mai dure: „Dacă-ţi fuţi sluga, nu-ţi mai face panto-fii!”; „Înjurătura şi futaiul nu se mai iau înapoi”.

Într-o sinceră Predoslovie ce însoţeşte corpusul cărţii, autorul spune: „Cu trudă şi oboseală (căci a scrie nu e zvăpăială, ci îndoială şi nesiguranţă) îmi bat pironul în talpă. După o viaţă petrecută în medicină se face că „dau din casă”. „Adevărul naşte ură” avertiza Terenţiu. Pentru ce-mi trebuie această carte, începută în joacă?

Dacă e o mărturie, oare nu este o greşeală să-ţi deschizi sufletul în faţa străinilor?

Pe de altă parte, toate aceste note, „ade-vărul, adevărul şi numai adevărul” riscă să fie lipsite de coerenţă: lucruri trăite, lucruri auzite, lucruri citite. [...] Această carte nu e literatură. Este doar un lanţ de adevăruri, mărgele înşirate pe aţa subiectivităţii.” În ce ne priveşte, noi considerăm „Opriţi dricul, mortu’ ăsta n-a dat plicul!” o carte de literatură scrisă de un haruit al poveştii, o carte a caracterelor, spectaculoasă, magnetică.

Daniel CORBU

Nicolae BACALBAŞAOpriţi dricul, mortu’ ăsta n-a dat plicul!Editura Princeps Multimedia, 2013

191p a g i n a

SUPLIMENT FEED BACK26

Lao TZÎ

AFORISME

192pagina

193p a g i n a

suplimentul Feed Back

1

Tao care poate fi descris nu este trainicul şi perpe tuul Tao. Numele care poate fi numit nu este numele trai nic şi perpetuu.

(Conceput ca) neavând nume, este Creatorul Cerului şi al Pământului; numit Wu, vidul, este izvorul universului;

(conceput ca) având un nume, este Mama tuturor făp turilor, lucrurilor, Yu.

Totdeauna fără dorinţă să fim găsiţi,Dacă adâncului mister i-am da glas;Dar dacă dorinţa mereu în noi va fi,Marginile ei e tot ce vom vedea.

Sub aceste două aspecte, este absolut la fel; dar pe măsura dezvoltării, pri-meşte diferite nume.

Laolaltă, le numim Mister.Unde Misterul este cel mai profund se află poarta a tot ce este subtil şi minu-

nat. Cele două, Wu - vidul şi Yu -genesis (esenţa şi suprafaţa) sunt poarta.

2

Toată lumea ştie frumuseţea frumosului şi de aici vine (ideea de) urâţenie; toată lumea ştie binele este Bine şi de aici vine (ideea) lipsei de bine, a Răului.

Aşa se face că existenţa şi non-existenţa dau naştere una celeilalte;greutatea şi uşurinţa se fac una pe cealaltă;lungimea şi scurtimea se creează una prin imaginea celeilalte;ideile de înălţime şi adâncime izvorăsc din contrastul dintre una şi cealaltă;notele şi tonurile muzicale devin armonioase prin re laţia unora cu celelalte; şi

situarea în faţă sau în spate dau ideea uneia ca urmând-o pe cealaltă.

Prin urmare înţeleptul rezolvă lucrurile fără să facă ceva şi îşi face cunoscute îndrumările fără să folosească vorbirea.

Toate lucrurile izvorăsc şi nu există nici unul care se coboară să se dezvăluie;cresc şi nu se revendică proprietatea asupra lor;trec prin schimbările lor şi nu există nici o aşteptare (a unei recompense pen-

tru rezultate).

Lucrarea este împlinită şi nu există zăbavă în ea (ca realizare). Ceea ce urmea-ză este dăinuirea.

Lucrarea este făcută, dar nimeni nu vede;Aceasta face ca puterea să nu înceteze să existe.

194pagina

suplimentul Feed Back

3

Să nu lauzi şi să nu foloseşti oameni cu îndemânări deosebite este calea să-i împiedici pe oameni să ajungă la rivalităţi între ei; să nu lauzi lucrurile care sunt greu de procurat este calea sigură să îi împiedici să devină hoţi; să nu le arăţi ce este posibil să fie râvnit este calea să le îm piedici mintea să se tulbure.

Prin urmare, în exerciţiul cârmuirii, înţeleptul le goleşte minţile, le umple burţile, le slăbeşte voinţele şi le întăreşte oasele.

În tot timpul (încearcă) să-i ţină în neştiinţă şi lipsiţi de dorinţe şi unde sunt din cei care au ştiinţă, să-i împiedice să creadă că pot acţiona (după ştiinţa lor).

Unde există această abstinenţă în acţiune, buna ordine este universală.

4

Tao este (asemenea) golului dintr-un vas; iar îmbrăţişându-l, trebuie să ne păzim de orice fel de plinătate.

Cât de adâncă şi de insondabilă este, ca şi cum ar fi Străbunul Respectat al tuturor lucrurilor!

Ar trebui să ne tocim vârfurile ascuţite şi să descâlcim complicaţiile lucruri-lor; ar trebui să ne astâmpărăm strălucirea şi să ne punem în acord cu obscuritatea altora (ceea ce ne deosebeşte este dur).

Cât de pur şi de liniştit este Tao, ca şi cum ar continua aşa la nesfârşit!Nu ştiu al cui fiu este.Ar părea că a fost înainte de Stăpânul Ceresc, chiar de a începe.

5

Cerul şi Pământul sunt una; nu acţionează din impul sul vreunei dorinţe; se ocupă de toate lucrurile aşa cum se întâmplă cu câinii de paie1 sortiţi ritualului.

înţeleptul nu alege; se poartă cu oamenii la fel cum se poartă cu câinii de paie.

între Cer şi Pământ este vidul inepuizabil, la fel de plin sau de gol. Este golit, dar nu-şi pierde puterea;Este mişcată din nou şi dă aer cu atât mai mult.Mare viteză la golirea iute vedem;Fiinţa ta lăuntrică păzeşte-o şi ţine-o liberă, în Tao.Nu o exterioriza inutil şi în exces căci este irecupera bilă.

1∗ În China antică, în vremea lui Confucius şi Lao Tzu, se oficia un ritual pentru aducerea ploii în cadrul căruia se făceau câini de paie ca efigii care erau puse în coşuri sau cutii frumoase şi învelite apoi în pânză brodată elegant. Anterior oferirii efigiilor necesare oficierii ritualului, trebuia ca persoanele care oficiau să postească şi să se purifice pentru a fi demne să le atingă. În cursul ritualului, aceşti câini de paie erau purtaţi solemn şi mânuiţi cu reverenţă - chiar cu groază. Pe de altă parte, odată ceremonia încheiată, câinii de paie erau aruncaţi fără niciun fel de respect. (n.tr.)

195p a g i n a

suplimentul Feed Back

6

Ku - Vidul, Shen - Spiritul şi Ch’ang - VeşniciaSunt cele trei nume ale lui Tao;Misterul feminin atunci îl numim.Este poarta Vidului, de unde venit-au mai întâi,Rădăcina din care creşte cerul şi pământul.Spiritul Vidului este izvor,Lungă şi nefrântă puterea sa rămâne,Folosită blând şi fără atingerea durerii.

7

Cerul este dăinuirea şi pământul este schimbarea; peste toate durează veşni-cia.

Motivul pentru care cerul şi pământul pot să reziste şi să dăinuie atât de mult este că nu trăiesc ele însele sau ca atare. Aşa pot să continue şi să reziste.

De aceea înţeleptul îşi pune propria persoană pe ulti mul loc şi totuşi se află în locul cel mai important; îşi tratează persoana ca şi cum i-ar fi străină şi totuşi această per soană este păstrată (permanentă egalitate mentală).

Oare nu pentru că nu are scopuri personale şi private, aceste scopuri sunt împlinite?

8

Cea mai înaltă perfecţiune este precum (cea) a apei. Perfecţiunea apei apare în aceea că este bună pentru toate făpturile şi că ocupă locul cel mai umil care le displace oa menilor. Apa caută Pământul.

De aici (calea ei) este apropiată de (cea) Tao.Perfecţiunea unui sălaş stă în (potrivirea) locului; cea a minţii, în nemişcarea

abisală; cea a însoţirilor stă în a fi alături de cei virtuoşi; cea a guvernării stă în asigurarea bu nei orânduieli; cea a (conducerii) afacerilor stă în abilitate, iar cea a (iniţierii) oricărei mişcări stă în veşnicia sa.

Iar atunci când lucrezi fără luptă, nu rătăceşti, nimeni nu-ţi găseşte cusur.

9

Este mai bine să laşi vasul gol pe jumătate, decât să încerci să-l cari când e plin.

Dacă tot ascuţi un vârf ascuţit, vârful nu poate să-şi păstreze ascuţişul multă vreme.

Când aurul şi jadul umplu salonul, posesorul lor nu le poate păstra la nesfâr-şit.

Când bogăţia şi onorurile duc la aroganţă, aceasta îşi atrage răul.Când lucrarea este terminată şi numele cuiva devine deosebit, să-l retragi în

obscuritate este Calea Cerului.

196pagina

suplimentul Feed Back

10

Înţeleptul lasă Yin (trupul Pământ), Hun (spiritul) şi Yang (mintea, Cer) să se unească în liniştea vidului Tao.

Când se acordă atenţie deplină respiraţiei (vitale) şi este adusă la gradul cel mai înalt de supunere, omul poate deveni la fel de (calm) ca un prunc.

Când omul se curăţă de cele mai multe plăsmuiri mis terioase, poate să devi-nă fără cusur.

În iubirea oamenilor şi în conducerea statului, oare nu poate el să procedeze fără vreo (voinţă de) acţiune?

Deschizând şi închizând porţile cerului, nu poate el să facă la fel ca o pasă-re?

Când inteligenţa lui se întinde în toate direcţiile, oare nu poate el să (pară) neştiutor?

(Tao) face (toate lucrurile) şi le hrăneşte; le generează şi nu le reclamă ca fiind ale sale; face totul şi totuşi nu se laudă cu aceasta; stă în fruntea tuturor şi totuşi nu contro lează pe nimeni.

Aceasta este ceea ce se numeşte „Misterioasa Însuşire” (a lui Tao), virtutea supremă (Te).

11

Cele treizeci de spiţe se unesc în butucul roţii; dar de spaţiul liber (pentru osie) depinde mersul roţii.

Lutul este modelat în vase; dar pe golul din ele se bazează folosirea lor.Uşa şi fereastra sunt tăiate ca să facă o locuinţă; însă pe spaţiul gol (dinlăun-

tru) se bazează folosinţa ei.Yu - Văzutul este posibil, dar Wu - Nevăzutul este fo losire.Prin urmare, ceea ce are o existenţă (pozitivă) slujeşte adaptării profitabile şi

ceea ce nu are, folosinţei (adevărate).

12

Cele cinci nuanţe ale culorilor din ochi vederea lua-vor;Cele cinci note ale muzicii urechile surde le pot face;Cele cinci arome sărăcesc gura de gust;Întrecerea şi risipa sălbatică a vânătorii fac mintea nebună;Obiectele rare şi ciudate, bogăţiileCăutate, schimbă în rău purtarea oamenilor.De aceea înţeleptul caută să satisfacă ceea ce este ascuns la mijloc (butul

roţii), iar nu (tânjirea insaţiabilă) a ochilor (spiţele roţii).El renunţă de la sine la cea din urmă şi preferă să o caute pe prima.

197p a g i n a

suplimentul Feed Back

13

Favorurile şi dizgraţia ar părea egal de temut; onoa rea şi marea nenorocire, să fie privite ca situaţii personale (de acelaşi fel).

Ce înseamnă când se vorbeşte astfel despre favoruri şi dizgraţie?Dizgraţia înseamnă să te afli într-o poziţie umilă (după plăcerile favorurilor).

Câştigarea acestora (a favorurilor) duce la temere (de pierdere a lor) şi pierderea lor duce la teamă (de o nenorocire mai mare): - aceasta este ceea ce se vrea să se înţeleagă spunându-se că favorurile şi dizgraţia ar părea să fie egal de temut.

Şi ce se vrea să se înţeleagă spunându-se că onoarea şi marea nenorocire tre-buie să fie luate (la fel) drept situaţii personale?

Ceea ce mă expune la o mare calamitate este faptul că am un corp (pe care îl numesc al meu); dacă nu aş fi avut corpul, ce mare calamitate ar fi putut să mi se întâmple?

De aceea, cel care ar stăpâni regatul, onorându-l aşa cum îşi onorează propria persoană, poate să-l guverneze, şi numai celui care l-ar stăpâni cu dragostea pe care o poartă propriei persoane, i se poate încredinţa guvernarea.

14

Îl privim şi nu îl vedem şi îl numim „Uniform”. Îl ascul tăm şi nu îl auzim şi îl numim „Tăcere”. Încercăm să îl prin dem şi nu putem să punem mâna pe el şi îl numim „Sub tilă”. Acestea sunt trei calităţi a căror esenţă nu poate fi înţeleasă; şi de aceea le unim pe toate şi obţinem Unul.

Sus nu e lumină - Yang; jos nu e întunecat - Yin. Ne oprit în mişcările sale, totuşi nu poate fi denumit şi pe urmă iarăşi se întoarce şi devine nimic, este Tao.

Se numeşte Forma fără Formă şi Asemănarea Invizi bilului; se numeşte Trecătorul şi Indeterminabilul.

Ne-am întâlnit cu el şi nu i-am văzut Faţa; îl urmăm şi nu îi vedem Spatele.Când o să putem face Tao din vechime să îndrume lucrurile din ziua de azi, şi

când vom fi în stare să îl cu noaştem cum era în vechime la începuturi, neschimbat, se numeşte (descâlcire a) firul lui Tao.

15

Învăţaţii maeştri (în Tao) din vechime, cu pătrunde rea subtilă şi perfectă, îi înţelegeau misterele şi erau (şi) profunzi atât cât să scape cunoaşterii omeneşti.

Fiind astfel mai presus de cunoaşterea omenească, nu voi face nici un efort să descriu de ce fel păreau ei să fie.

Temători păreau ei, precum cei care îşi fac cu greu drum peste un pârâu iarna; nehotărâţi precum cei care se tem de tot ce-i înconjoară; gravi ca un oaspete (temător de gazda lui); evanescenţi ca gheaţa care se topeşte; mo deşti ca lemnul care nu a fost şlefuit în nici o formă; goi ca o vale şi de nepătruns, ca apa plină de noroi.

Cine poate limpezi apa înnoroită? Să rămână nemiş cată şi încetul cu încetul se va limpezi.

Cine poate asigura starea de odihnă? Să dispară miş carea şi starea de odihnă

198pagina

suplimentul Feed Back

va apărea încetul cu încetul.Cei care vor păstra în ei Tao nu vor să fie plini.Prin aceea că nu sunt plini de ei înşişi, îşi pot îngădui să pară ponosiţi. Sunt

veşnic noi renunţând la trecut, şi desăvârşiţi fără să caute să schimbe lumea.

16

Starea de gol trebuie dusă la cel mai înalt grad şi aceea a nemişcării trebuie păstrată cu puteri neobosite.

Toate lucrurile asemenea trec prin procesele lor active şi pe urmă le vedem revenind la starea lor iniţială.

Când făpturile şi-au dovedit creşterea luxuriantă, le vedem pe fiecare din ele revenind la rădăcinile lor.

Această reîntoarcere la rădăcini este starea de nemiş care; şi această nemişcare poate fi numită mărturia că au împlinit scopul care le-a fost menit. Destinul este izvorul vieţii.

Mărturia acestei împliniri a destinului este regula obiş nuită. Constanţa este Iluminare (Ming).

Să cunoşti această regulă neschimbată înseamnă să ştii; neştiinţa duce la miş-cări sălbatice şi la fapte rele.

Cunoaşterea acestei reguli neschimbate dă o mare pu tere şi răbdare şi această putere şi răbdare duce la comu niune de simţiri cu toate lucrurile.

Din această comuniune de simţiri vine măreţia carac terului; şi cel care este măreţ precum un rege va fi mai apoi precum cerul.

Prin această asemănare cu cerul, el are Tao.Posedând Tao, rezistă mult; şi până la sfârşitul vieţii sale trupeşti, este scutit

de orice primejdie de a se descom pune prematur.

17

În vechimea cea mai mare, oamenii nu ştiau că acolo le erau conducătorii.În epoca următoare i-au iubit şi i-au preaslăvit.În următoarea, s-au temut de ei; în următoarea i-au dispreţuit.Aşa s-a întâmplat că atunci când credinţa Tao a con ducătorilor a fost slăbită,

lipsa lor de credinţă a fost urmată de lipsa de credinţă a poporului.Cât de nehotărâţi au părut acei conducători de la în ceputuri, arătându-şi prin

şovăială importanţa pe care o acordau cuvintelor lor!Lucrarea lor a fost încheiată şi încercările lor au fost încununate de succes,

când tot poporul a spus, «Suntem aşa cum suntem, cum ne este firea!»

18

Când Marele Tao (Calea sau Metoda) a încetat să mai fie respectat, bunăvoin-ţa şi dreptatea l-au înlocuit. Pe urmă au apărut cunoaşterea, înţelepciunea, odată cu ele şi viclenia, apoi a venit o mare ipocrizie.

Când armonia nu a mai prevalat în toate cele şase re gate, fiii şi-au aflat mani-festările; când ordinea şi armonia s-au destrămat, au apărut slujitorii loiali.

199p a g i n a

19

Dacă am putea renunţa la înţelepciune şi ne-am des cotorosi de judecată, ar fi mai bine de sute de ori pentru oameni.

Dacă am putea renunţa la bunăvoinţă şi ne-am desco torosi de dreptate, oamenii ar deveni din nou filiali şi buni.

Dacă am putea renunţa la născocirile noastre măies trite şi ne-am descotorosi de (uneltirile pentru) câştiguri, nu ar exista pungaşi sau hoţi. Renunţarea guver-nantului la interesul său personal, ar deveni model pentru cei guver naţi.

Dacă aceste trei metode (de guvernare) nu sunt buneDeşi mijloace mai vechi cu eleganţă au eşuatŞi au făcut nevoia de valoare s-o umbrească,Atunci vederile simple, drumurile drepte şi adevărateAr evita multe pofte şi scopuri egoiste.

20

Abandonează căutarea şi vei fi eliberat de griji.Un „da” (grăbit) şi „mda” (flatant) -Mică e deosebirea pe care o vădesc.Dar ia seama la revărsarea lor, şi bună şi rea;Care e spaţiul pe care abisul dintre ele îl umple?

Ceea ce produce frica oamenilor este într-adevăr de temut; dar cât de larg şi fără de sfârşit este seria întrebă rilor (care se cer discutate)!

Mulţimea oamenilor pare mulţumită şi satisfăcută; ca şi cum s-ar delecta cu un banchet îndestulat, ca şi cum ar urca într-un turn primăvara.

Eu singur par nepăsător şi nemişcat, dorinţele mele nefăcându-şi deocamdată simţită prezenţa.

Sunt asemenea nou-născutului care încă nu a zâmbit.Par abătut şi deznădăjduit, de parcă n-aş avea o casă unde să mă duc.Mulţimea de oameni are destul şi de prisos.Eu singur par să fi pierdut totul.Mintea mea e a unui prost;Sunt într-o stare de haos. Oamenii obişnuiţi par isteţi şi inteligenţi, când numai eu par ignorant.Ei par plini de discernământ, când numai eu sunt ne rod şi confuz.Par să fiu dus ca de apele mării, rătăcind ca şi cum n-aş avea unde să mă

odihnesc.Toţi oamenii au sfera lor de acţiune, când numai eu par netot şi incapabil, ca

un vecin sărac cu duhul.(Astfel) numai eu sunt diferit de ceilalţi oameni, dar preţuiesc Mama-

universală (Tao).

suplimentul Feed Back

200pagina

21

Cele mai măreţe forme ale Marii Virtuţi (Te)De la Tao vin, singurul lor izvor.Cine poate spune care e natura lui Tao?De vederea noastră se fereşte, de atingere la fel.Scăpând vederii, scăpând atingerii,Formele lucrurilor toate în el se înghesuie;Scăpând atingerii, scăpând vederii,Există doar asemănările lor.Deşi profund, întunecat şi nedesluşit,Esenţele lucrurilor în el există.Germenele, proiecţia codului universal,Aceste esenţe adevărul îl dezvăluieA ceea ce, atunci când va fi văzut, atunci va fi spus.Acum aşa este; aşa a fost din vechime.Numele - lumina sa, nu s-a stins.Aşa, în frumoasa lor bogăţie,Lucrurile se formează şi niciodată nu cunosc pieirea.

De unde ştiu că aşa este pentru toate frumuseţile făp turilor şi lucrurilor care există? Pentru ce înţelege esenţa trebuie să privim izvorul.

Cum pot oare să cunosc izvorul, poarta, esenţa, prin cipiul a toate ce există?Din aceasta (natura lui Tao).

22

Părticica devine întreg; strâmbătatea, dreaptă; golul, plin; ce e ponosit, nou.Celui ale cărui dorinţe sunt puţine, îi sunt împlinite; celui ale cărui dorinţe

sunt multe rătăceşte calea.

De aceea înţeleptul îmbrăţişează lucrul unic manifestându-şi umilinţa în faţa lumii întregi.

Este eliberat de manifestarea eului său şi de aceea străluceşte; de orgoliu şi de aceea este distins; de laudă de sine şi de aceea meritele sale sunt recunoscute; de mulţu mire de sine şi de aceea devine superior.

Pentru că astfel el este eliberat de orice strădanie, nimeni din lume nu se poate strădui alături de el.

Proverbul din bătrâni că „părticica devine întreg” nu a fost în van căci orice împlinire deplină prin ea se înţelege.

suplimentul Feed Back

201p a g i n a

23

Tăcerea este calea firească.Un vânt puternic nu durează o dimineaţă întreagă; o ploaie din senin nu

durează o zi întreagă.Cui i se datorează aceste două lucruri?Cerului şi Pământului.Dacă Cerul şi Pământul nu pot face asemenea întâm plări să dureze mult, cu

atât mai puţin ar putea omul!

De aceea, când cineva începe să se preocupe de Tao, cei care urmează de ase-menea calea, sunt de acord cu el şi cei care fac din manifestarea căii Tao scopul lor sunt de acord cu el în aceasta; în vreme ce tocmai aceia care eşu ează în ambele lucruri sunt de acord cu el când dau greş.

De unde, cei cu care este de acord în privinţa Tao au bucuria atingerii căii; cei cu care el este de acord în privinţa manifestărilor au bucuria atingerii căii; şi cei cu care el este de acord în eşecul lor au de asemenea bucuria atingerii Tao.

Dar unde nu există credinţă suficientă din partea lui, lipsa lui de credinţă vine şi din partea celorlalţi.

24

Cel care stă în vârfurile picioarelor nu stă ferm; cel care îşi întinde picioarele nu merge cu uşurinţă.

Aşa, cel care se etalează nu străluceşte; cel care îşi afirmă vederile nu se distinge; cel care se laudă singur nu-şi vede meritele recunoscute; celui care este îngâmfat nu i se recunoaşte vreo superioritate.

Asemenea situaţii, văzute din perspectiva Tao sunt asemenea resturilor de mâncare, ori a unei tumori a cor pului, care le displac tuturor.

De aceea oamenii care urmează calea Tao nu le adoptă şi nu le îngăduie.

25

Există ceva nedefinit şi complet, care capătă viaţă îna intea Cerului şi Pământului.

Cât de nemişcat era şi de lipsită de formă, singură şi nesuferind nici o schim-bare, cuprinzând totul, dar fără pri mejdia de a se termina!

Poate să fie considerată Mama tuturor lucrurilor.Nu-i cunosc numele şi îi spun Tao (Calea sau Drumul).Străduindu-mă şi mai mult să-i dau un nume, îi spun Cea Mare.

Măreaţă, trece mai departe în curgere neîntreruptăTrecând, se depărtează. Depărtată, se întoarce.De aceea Tao este măreaţă.Cerul este măreţ.Pământul este măreţ.

suplimentul Feed Back

202pagina

Şi regele înţelept este de asemenea măreţ.În univers există patru măreţii şi regele înţelept este una dintre ele.

Omul îşi ia legea de pe Pământ;Pământul îşi ia legea din Cer;Cerul îşi ia legea din Tao.Legea lui Tao este că este ceea ce este.

26

În ceea ce e greu se află rădăcina a ceea ce e uşor;nemişcarea este stăpâna mişcării.De aceea un prinţ înţelept, mergând ziua întreagă, nu se depărtează de căru-

ţele sale cu bagaje.Deşi poate că are şanse strălucite pe care să le cum pănească, el rămâne în

tăcere în locul potrivit, indiferent la ele.Cum ar trebui stăpânul unei nesfârşiri de care să fie superficial în faţa rega-

tului său?Dacă se poartă cu uşurătate, şi-a pierdut rădăcinile sau temelia;dacă trece la mişcare activă, îşi pierde tronul.

27

Călătorul măiastru nu lasă potecă în urma sa; vorbi torul măiastru nu spune nimic pentru care să i se găsească cusur sau să fie învinovăţit; perceptorul măiastru nu folo seşte însemnări; cel măiastru la închizători nu are nevoie de zăvoare sau bare, căci a deschide ceea ce el a închis va fi imposibil; cel măiastru la legături nu foloseşte sfori sau noduri, căci a dezlega ce a legat el va fi imposibil.

La fel înţeleptul este întotdeauna măiastru la salvarea oamenilor şi de aceea nu izgoneşte nici un om; este întot deauna măiastru în salvarea lucrurilor şi de aceea nu dă nimic de-o parte.

Aceasta se numeşte „Ascunderea luminii lucrării”.De aceea omul măiastru este un maestru la care tre buie să ia aminte cel care

nu are măiestria; şi cel care nu are măiestrie ajută reputaţiei celui care are măies-trie.

Dacă unul nu şi-ar respecta maestrul şi celălalt nu s-ar bucura de ajutorul său, cine i-ar vedea, cât de inteligent ar fi, ar greşi mult în privinţa lor.

Acesta se numeşte „Gradul suprem al misterului”.

28

Cine îşi cunoaşte Yang-ul, forţa bărbăţiei,Dar îşi păstrează şi Yin-ul, slăbiciunea feminităţii sale,La fel cum într-o singură albie se adună multe pâraie,Toate se adună la el, toate de sub cer.Astfel îşi păstrează mereu măiestria,Din nou, un copil, fără nici o pată.

suplimentul Feed Back

203p a g i n a

Cine ştie cum să atragă albul,Dar se ţine mereu la umbra negrului,Modelul umilinţei întruchipate,Arătate la vederea tuturor de sub cer;El în desăvârşirea neschimbată arătată,A adus câştig nesfârşit stării dintâi a omului.

Cine ştie cum străluceşte gloria,Dar iubeşte ruşinea, şi nu păleşte de la ea;Vezi-i prezenţa într-o vale largă,La care oamenii vin de sub tot cerul.Desăvârşirea neschimbată întregeşte povestea;Bărbatul copil simplu din el îl preamărim.

Materialul nelucrat, împărţit şi împrăştiat constituie vase. Înţeleptul, când este folosit, devine Capul tuturor funcţionarilor guvernului; şi în cele mai mari îndreptări ale sale nu foloseşte măsuri violente.

29

Dacă cineva vrea să câştige împărăţia pentru el, şi să facă aceasta prin fapte, văd că nu va reuşi.

Împărăţia este ceva asemenea spiritului şi nu se poate obţine prin fapte active.Cel care astfel ar câştiga-o, o distruge; cel care o ţine strâns, o pierde.

Calea şi natura lucrurilor este astfel căCeea ce era în faţă este acum în urmă; Ceea ce a încălzit acum vedem că e îngheţat.Forţa este adeseori ruina slăbiciunii;Hambarul în ruine ne batjocoreşte truda.

De aceea înţeleptul lasă de-o parte efortul excesiv, extravaganţa şi neînfrâna-rea uşuratică.

30

Cel care urmează Tao ca maestru al oamenilor în ar monie cu Tao nu îşi va impune stăpânirea în împărăţie prin forţa armelor.

O asemenea cale sigur îşi va avea răsplata potrivită.Oriunde adastă o armată, răsar mărăcini şi ghimpi.În urma marilor armate sigur vin ani răi.Un comandant măiastru dă o lovitură decisivă şi se opreşte.Nu îndrăzneşte, continuând operaţiile, să îşi afirme şi să-şi încununeze stăpânirea.Dă lovitura, dar pe urmă stă pregătit să nu devină în fumurat, lăudăros sau

arogant în urma ei.Loveşte din nevoie; loveşte, dar nu din dorinţa de a stăpâni.

După ce lucrurile ajung la maturitatea lor deplină, îm bătrânesc.Acest lucru se poate spune că nu este în acord cu Tao: şi ce nu este în acord

cu Tao, curând ajunge la sfârşit.

suplimentul Feed Back

204pagina

31

Armele, oricât de frumoase ar fi, sunt instrumente de rău augur, odioase, se poate spune, pentru toate creaturile.

De aceea, celor care au Tao, nu le place să le folosească.Omul superior de regulă consideră partea stângă lo cul cel mai onorabil, iar în

timp de război, partea dreaptă.Acele arme ascuţite sunt instrumente de rău augur şi nu instrumente ale

omului superior; el le foloseşte numai de nevoie.El preţuieşte calmul şi reculegerea; victoria (prin forţa armelor) este pentru el

indezirabilă.A considera acest lucru dezirabil ar însemna să gă seşti încântare în măcelări-

rea oamenilor; iar cel care se desfată cu măcelărirea oamenilor nu-şi poate împlini nă zuinţa în împărăţie.

În ocaziile festive, locul din stânga înseamnă să te afli în partea preţuită; în ocazii de durere, este dreapta.

Al doilea la comanda unei armate îşi are locul în stânga; generalul comandant şef îşi are locul în dreapta; locul, adică, îi este destinat ca în ritualurile de durere.

Cel care a ucis mulţime de oameni trebuie să plângă pentru ei cu cea mai mare durere; şi învingătorul dintr-o bătălie îşi are locul lui îndreptăţit potrivit acestor ritua luri.

32

Tao, considerată ca neschimbată, nu are nume.Cu toate că în simplitatea ei primordială poate fi mică, lumea întreagă nu

îndrăzneşte să se înfrunte cu cel care o întrupează ca slujitor.Dacă un prinţ sau regele ar putea să o păzească sau să o ţină, toate i s-ar supu-

ne lui deodată.Cerul şi Pământul, sub călăuzirea sa, se unesc şi aştern rouă dulce care, fără

călăuzirea oamenilor, ajunge în mod egal pretutindeni după propria voinţă.De îndată ce intră în acţiune, are un nume.Când deodată are acel nume, oamenii pot şti că se pot rezema de ea. Când ştiu

să se rezeme de ea, se pot elibera de orice risc de eşec şi greşeală.Relaţia dintre Tao şi lumea întreagă este asemenea celei dintre marile fluvii şi

mări cu pâraiele din văi.

33

Cel care cunoaşte pe alţi oameni are discernământ;cel care se ştie pe sine este inteligent.Cel care îi înfrânge pe alţii este tare;cel care se înfrânge pe el însuşi este puternic.Cel care este fericit cu ai lui este bogat;cel care acţionează cu energie are o voinţă tare. Cel care risipeşte, moare repede.Cel care nu eşuează în cerinţele sale, trăieşte multă vreme;cel care moare şi totuşi nu se pierde are veşnicia.

suplimentul Feed Back

205p a g i n a

34

Atotpătrunzător marele Tao! Ajunge ca apa, peste tot.Poate fi găsit în partea stângă şi în partea dreaptă.Toate lucrurile depind de el pentru existenţă, pe care le-o dă, nici unul refu-

zându-i supunerea. Când lucrarea este împlinită, nu pretinde faima că a împli-nit-o.

Îmbracă toate lucrurile şi nu pretinde că le stăpâneşte; - poate fi numit prin cele mai mici lucruri.

Toate lucrurile se întorc la rădăcini şi dispar şi nu ştiu că Tao este cel care controlează totul; - poate fi numit prin lucrurile cele mai măreţe.

De aceea înţeleptul este în stare în acelaşi fel să îşi împlinească marile lucrări.Prin aceea că nu se preamăreşte pe el însuşi, le poate împlini.

35

Pentru cel care ţine în mâinile sale Marea Imagine (Tao) este identic cu Tao; lumea întreagă se îndreaptă spre el.

Oamenii se folosesc de el şi nu suferă nici un rău, ci ajutându-i îşi află odihna, pacea şi alinarea.

Muzica şi drăgălăşeniile îl fac pe oaspetele aflat în tre cere să se oprească o vreme.

Dar cu toate că Tao, aşa cum este, pare fără gust şi nu are vreo aromă, cu toate că pare fără valoare şi nu este im pus, când îl priveşti sau asculţi, folosirea lui este nesecată.

36

Când cineva este gata să inspire, sigur mai înainte a expirat; când este pe cale să îl slăbească pe altul, mai întâi trebuie să-l întărească; când are de gând să-l răs-toarne pe altul, mai întâi trebuie să-i facă daruri: - aceasta se numeşte „Ascunderea luminii faptei sale”.

Ce este suplu învinge ce este dur; şi slabul îl învinge pe cel puternic.Peştii nu trebuie să fie scoşi din adânc; uneltele pro fitului statului nu trebuie

arătate poporului.

37

Tao în curgerea lui obişnuită nu face nimic doar pen tru a face şi astfel nu există nimic ce nu face.

Dacă prinţii şi regii ar putea să-l păstreze, toate lucru rile ar fi de la sine trans-formate de ei.

Dacă această transformare ar deveni pentru mine un obiect al dorinţei, mi-aş exprima dorinţa prin simplitatea fără nume.

Simplitatea fără nume este lipsită de orice scop exte rior.Lipsite de dorinţe, nemişcate şi calme, toate lucrurile merg în voia lor.

suplimentul Feed Back

206pagina

38

Cei care au avut în gradul cel mai înalt atributele lui Tao, nu au căutat să le arate şi de aceea le-au arătat în măsura lor deplină.

Cei care au avut aceste atribute în măsura cea mai mică au căutat să nu le piardă şi de aceea nu le-au avut în măsura lor deplină.

Cei care au avut aceste atribute în gradul cel mai înalt nu au făcut nimic cu un scop şi nu au fost obligaţi să facă ceva.

Cei care le-au avut într-o măsură mai mică întotdeauna au făcut şi au avut nevoie să facă astfel.

Cei care au avut în cel mai înalt grad bunăvoinţă au căutat întotdeauna să o împlinească şi nu a trebuit să facă acest lucru.

Cei care au avut cea mai mare virtute au căutat întot deauna să o împlinească şi a trebuit să facă acest lucru.

Cei care au avut în cel mai înalt grad simţul proprie tăţii au căutat tot timpul să-l arate şi când oamenii nu au răspuns la el, au ridicat mâinile şi au venit în întâmpina rea lor.

Deci aşa s-a făcut că atunci când s-a pierdut Tao, au apărut atributele sale; când au fost pierdute atributele, a apărut bunăvoinţa; când s-a pierdut bunăvoinţa, a apărut dreptatea; când s-a pierdut dreptatea, au apărut proprie tăţile.

Ce se întâmplă, proprietatea este forma atenuată a sincerităţii leale şi a bunei credinţe şi este deasemenea începutul dezordinii; presimţirile bruşte sunt doar floarea Tao şi sunt începutul prostiei.

Aşa se face că Măreţul om rămâne la ceea ce este so lid şi ocoleşte ce este uşu-ratic; zăboveşte alături de fruct, nu alături de floare.

Aşa se face că lasă de-o parte una şi o alege pe cea laltă.

39

Lucrurile care din vechime îl au pe Unicul (Tao) sunt –Cerul care prin el este strălucitor şi pur;Pământul pe care îl face ferm şi sigur;Spiritele cu puterile de el date;Văile păstrate pline în golul lor;Toate creaturile care prin el trăiesc;Prinţii şi regii care de la el îşi iauModelul pe care îl dau tuturor.

Toate acestea sunt rezultatul Unicului (Tao).

Dacă cerul nu ar fi atât de pur, curând s-ar despica;Dacă pământul nu ar fi atât de sigur, s-ar crăpa şi s-ar îndoi;Fără aceste flori, spiritele ar pieri îndată;Dacă nu ar fi astfel umplute, seceta ar pârjoli fiecare vale;Fără această viaţă, fiinţele s-ar stinge;Prinţii şi regii, fără înrâurirea morală,

suplimentul Feed Back

207p a g i n a

Oricât de măreţi şi mari, s-ar prăbuşi.

Aşa se face că demnitatea îşi găseşte rădăcina fermă în umilinţa anterioară şi ceea ce este măreţ îşi găseşte sta bilitatea în umilinţa din care se înalţă. De aceea prinţii şi regii se numesc „Orfani”, „Oameni cu virtute slabă” şi „Echi paj fără cora-bie”.

Nu este aceasta oare recunoaşterea faptului că văzându-se umili, văd funda-mentul demnităţii lor?

Aşa se face că în enumerarea părţilor echipajului, nu ajungem la ceea ce îl face să răspundă la scopurile unui echipaj.

Nu vor să se arate eleganţi ca jadul, ci preferă să arate aspri ca piatra obişnuită.

40

Mişcarea întru TaoPrin contrarii se face;Şi slăbiciunea marchează cursulFaptelor măreţe ale lui Tao.

Toate lucrurile de sub cer răsar din el ca şi cum ar exista şi ar avea nume; această existenţă a izvorât din el ca neexistentă şi nenumită.

41

Învăţaţii de cea mai înaltă stirpe, când aud de Tao, cu convingere îl pun în practică.

Învăţaţii de stirpe mijlocie, când aud de el, par acum să-l piardă, acum să-l câştige.

Învăţaţii de stirpe joasă, când aud de el, râd cu poftă.Dacă nu s-ar râde astfel, nu ar fi potrivit să fie Tao.

Prin urmare, înţelepţii din trecut spuneau aşa:„Tao, când este văzut cel mai strălucitor, pare lumina să-i lipsească;Cine progresează întru Tao, pare să dea înapoi;Calea dreaptă este asemenea unei poteci şerpuite.Virtutea cea mai mare din vale se ridică.Frumuseţea cea mai mare pare să rănească ochii.Şi cel mai mult are cel care primeşte cel mai puţin.Virtutea cea mai solidă pare sărmană şi jalnică.Adevărul lui imuabil pare supus schimbării.Cel mai mare pătrat al său pare să nu dezvăluie vreun colţUn vas măreţ este făcut cel mai încet.Puternic este sunetul lui, dar niciodată cuvânt nu glăsuieşte;O plăsmuire măreaţă, umbra unei umbre.”Tao este ascuns şi nu are nume; însă Tao este gata să dea fiecărui lucru ce-i

trebuie şi să le facă întregi.

suplimentul Feed Back

208pagina

42

Tao a făcut Unu;Unu a făcut Doi;Doi a făcut Trei;Trei a făcut Toate lucrurile.

Toate lucrurile lasă în urma lor Obscuritatea din care au venit şi merg înainte să îmbrăţişeze Strălucirea în care au apărut în timp ce sunt armonizate de Suflarea Golului.

Ceea ce le displace oamenilor este să fie orfani, să aibă virtutea nevolnică, să fie asemenea echipajelor fără navă; şi totuşi acestea sunt descrierile pe care le folo-sesc pentru ei înşişi regii şi prinţii.

Aşa se face că unele lucruri se măresc fiind micşorate şi altele se micşorează fiind mărite.

Ceea ce alţii predică astfel, predic şi eu.Cei violenţi şi puternici nu mor de moarte naturală. Voi face din aceasta fun-

damentul învăţăturilor mele.

43

Cel mai slab lucru din lume dispare în faţa lui şi îl în frânge pe cel mai dur; ceea ce nu are o existenţă substan ţială pătrunde unde nu există fisură.

Ştiu prin urmare care este avantajul să nu fac nimic cu un scop anume.Puţini sunt în lume cei care ajung la predicare fără cuvinte şi la folosul care

vine din inacţiune.

44

Ori faima, ori viaţa,Care îţi este mai dragă?Ori viaţa, ori bogăţia, pe care ai prefera-o?Să îţi păstrezi viaţa şi să pierzi celelalte lucruri;Să le păstrezi şi să-ţi pierzi viaţa: - care îţi apropieCel mai mult părerea de rău şi durerea?

Astfel putem vedeaCine se lipeşte de faimăRespinge ce este mai măreţ;Cine iubeşte lucrurile mariRenunţă la starea mai bogată.

Cine este mulţumitNu trebuie să se teamă de ruşine.Cine ştie să se opreascăNu îşi atrage învinuiri.Ferit de primejdiiÎndelung va trăi.

suplimentul Feed Back

209p a g i n a

45

Cine îţi crede marile realizări umileVa vedea că forţa îi va rezista îndelung.Din cea mai mare plinătate, considerată gol,Golirea niciodată nu va stăvili avântul.Ce-i drept tot mai crezi strâmb;Măiestria ta cea mai mare tot prostie pare,Şi elocvenţa un ţipăt împiedicat.Acţiunea permanentă înfrânge frigul; fiind nemişcată înfrânge căldura.Puritatea şi nemişcarea dau legea dreaptă tuturor ce lor ce sunt sub cer.

46

Când Tao stăpâneşte în lume, îşi trimit caii înapoi să tragă căruţele cu băle-gar.

Când Tao este desconsiderat în lume, caii de război se înmulţesc în ţinuturile de graniţă.

Nu există vină mai mare decât pedepsirea ambiţiei;nici calamitate mai mare decât să fii nemulţumit de ceea ce ai;nici vină mai mare decât dorinţa de a avea.

De aceea, îndestulata mulţumire este îndestularea de durată şi neschimbată.

47

Fără să ieşi pe uşă, se poate înţelege tot ce se petrece sub cer; fără să priveşti pe fereastră, se vede Tao al Cerului.

Cu cât te depărtezi mai mult de tine însuţi, cu atât ştii mai puţin.

De aceea înţelepţii şi-au căpătat cunoaşterea fără să călătorească;le-au dat numele potrivite lucrurilor fără să le vadă;şi şi-au împlinit scopurile fără scopul de a face acest lucru.

48

Cel care se dedică pe sine învăţăturii, caută din zi în zi să şi-o mărească;cel care se dedică lui Tao caută din zi în zi să facă tot mai puţin.Face puţinul mai puţin şi pe urmă mai puţinul şi mai puţin, până când ajunge

să nu facă intenţionat nimic.Ajungând la acest punct al non-acţiunii, nu există nimic ce nu face.Cel care primeşte ca aparţinându-i tot ce se află sub cer, o face fără să-şi dea

în vreun fel silinţa în acest scop.Dacă cineva îşi dă silinţa în acest scop, nu este acelaşi lucru cu a primi ca

aparţinându-i tot ce este sub cer.

suplimentul Feed Back

210pagina

49

Înţeleptul nu are o voinţă proprie invariabilă; el face din voinţa oamenilor voinţa lui.

Faţă de cei care sunt buni cu mine, sunt şi eu bun;şi faţă de cei care nu sunt buni cu mine, sunt dease menea bun;şi astfel toţi ajung să fie buni.Faţă de cei care sunt sinceri cu mine, sunt sincer;şi faţă de cei care nu sunt sinceri cu mine, sunt dease menea sincer;şi astfel toţi ajung să fie sinceri.Înţeleptul are în lume aparenţa nehotărârii şi îşi men ţine mintea într-o stare

de indiferenţă faţă de toate.Toţi oamenii stau cu ochii şi urechile la el, iar el îi con sideră pe toţi ca fiind

copiii săi.

50

Oamenii apar şi trăiesc; pe urmă intră din nou şi mor.Oamenii apar din Tao; pe urmă intră (se reîntorc) în Tao.Din oricare zece, trei sunt slujitori ai vieţii pentru ei în şişi; şi trei sunt slujitori

ai morţii.2Primii trei sunt înrădăcinaţi în Tao; următorii trei, nu.Mai sunt trei din fiecare zece al căror scop este să tră iască, dar ale căror miş-

cări conduc pe tărâmul morţii.De ce?Din cauza strădaniilor lor excesive de a compromite viaţa.Dar am auzit că acela care este meşter în stăpânirea vieţii care i-a fost încre-

dinţată pentru o vreme, călătoreşte pe pământ fără să trebuiască să se ferească de rinocer sau de tigru şi intră în mulţime fără haina din piele de bivol sau arma ascuţită.

Rinocerul nu găseşte niciun loc în el în care să-şi înfigă cornul, nici tigrul nu găseşte loc în care să-şi înfigă ghea rele, nici arma un loc prin care să-şi înfigă vâr-ful.

Din ce cauză?Pentru că nu există în el loc pentru moarte.

51

Toate făpturile sunt generate de Tao şi sunt hrănite de influenţa sa, care se revarsă.Îşi primesc formele potrivit naturii fiecăruia şi sunt completate potrivit

împrejurărilor stării lor.De aceea, fără excepţie, lucrurile venerează Tao şi îi preamăresc influenţa,

care se revarsă.Această venerare a Tao şi preamărire a influenţei sale nu este rezultatul vreu-

nei ordonări, ci întotdeauna este un tribut spontan.2 Cei care mor tineri din cauze diverse. (n.tr.)

suplimentul Feed Back

211p a g i n a

Aşa se întâmplă că Tao face toate lucrurile, le hrăneşte, le face mari, le îngri-jeşte, le desăvârşeşte, le maturizează, le întreţine şi le răspândeşte pretutindeni.

Le face şi nu îşi arogă posesia asupra lor;le însoţeşte de-a lungul transformărilor lor şi nu îşi eta lează putinţa de a face

aceste lucruri;le duce la maturitate şi nu exercită niciun fel de con trol asupra lor;aceasta se numeşte misterioasa influenţă.

52

Tao care a fost la originea tuturor lucrurilor de sub cer trebuie să fie conside-rată ca fiind mama lor, a tuturor.

Când se găseşte mama, ştim cum trebuie să fie copiii.Când cineva ştie că este copilul mamei sale şi începe să apere calităţile mamei

care îi aparţin lui, până la sfârşi tul vieţii va fi ferit de orice pericol.Să-şi ţină gura închisă şi să închidă deschiderile nări lor şi toată viaţa va fi

scutit de străduinţa grea.Să-şi ţină gura deschisă şi să-şi risipească suflarea pen tru a-şi face cunoscută

lucrarea şi toată viaţa nu va exista siguranţă pentru el.Percepţia a ceea ce este mic este secretul limpezimii vederii; păstrarea a ceea

ce este blând şi delicat este se cretul forţei.Cel care îşi foloseşte bine lumina, întorcând-o la izvo rul său strălucitoare,Va izgoni din trupul său orice nenorocire,Şi va ascunde neschimbarea de ochii oamenilor.

53

Dacă ar fi să devin brusc cunoscut şi să fiu pus într-o funcţie să conduc un guvern după Marele Tao, cel mai mult m-aş teme de manifestările de laudă.

Calea Tao este netedă şi uşoară; dar oamenilor le plac căile întortocheate.Grădinile şi clădirile lor vor fi bine întreţinute, dar câm purile vor fi prost cul-

tivate şi grânarele goale.Vor purta veşminte bogat împodobite, vor avea sabia ascuţită la brâu, se vor

desfăta cu mâncare şi băutură şi vor avea o supraabundenţă de proprietăţi şi avu-ţie; dar aseme nea prinţi pot fi numiţi hoţi şi lăudăroşi.

Cu siguranţă este împotriva lui Tao!

54

Ceea ce pune în pământ meşterul grădinar TaoNu se poate smulge;Ceea ce dezvăluie braţele lui meştere,Nu i se poate lua vreodată.Fiii vor aduce stând unii după alţii,Sacrificii la altarul lui.

suplimentul Feed Back

212pagina

Când Calea Tao este cultivată în sinea cuiva,Vigoarea o va face adevărată;Şi unde va călăuzi familiaCe bogăţii se vor aduna!Acolo unde Tao este urmatVa abunda bunăstarea;Şi când aceasta se va vedea în tot statul,Va fi găsit norocul.Folosiţi Tao în toată împărăţia,Şi oamenii vor prospera peste tot.

În acest fel efectul va fi văzut în realitate, prin obser varea diferitelor cazuri: în familie; în împrejurimi şi în îm părăţie.

Cum ştim că acest efect ne va ţine pe toţi sub cer?Prin tot ce-am spus până acum.

55

Cel care are în sine din belşug atributele lui Tao, este asemenea nou-născutului.Insectele otrăvitoare nu-l vor înţepa; animalele săl batice nu-l vor prinde;Păsările de pradă nu-l vor ataca.Oasele nou-născutului sunt moi şi slabe şi tendoanele lui la fel, dar prinde cu forţă.Nu cunoaşte încă unirea bărbatului cu femeia, dar membrul său viril poate fi

excitat totuşi - arătând perfec ţiunea esenţei sale fizice.Toată ziua va plânge fără să răguşească - dovedind armonia constituţiei sale.Acela căruia această armonie îi este cunoscută,Secretul lui Tao neschimbat îi este dezvăluit,Şi în cunoaştere înţelepciunea îşi află tronul.Toate artele care îmbogăţesc viaţa devin rele;Când mintea foloseşte suflarea de viaţă să ardă,Falsă este puterea şi din cauza ei ar trebui să jelim.Când lucrurile ajung tari, ajung pe urmă vechi, ceea ce se poate spune că este

împotriva lui Tao.Tot ce este împotriva lui Tao, sfârşeşte curând.

56

Cel care cunoaşte Tao nu se fereşte să vorbească de spre el; cel care este tot timpul gata să vorbească despre el, nu-l cunoaşte.

Cel care o cunoaşte îşi va ţine gura închisă şi îşi va în chide căile nărilor. Părăseşte dorinţele, poftele şi-şi interi orizează respiraţia.

Îşi va ciunti vârfurile ascuţite şi va dezvălui complica ţiile lucrurilor. Fără ambiţii, fără griji, agitaţie, se va detaşa de toţi.

Îşi va potoli strălucirea şi se va pune în acord cu obscu ritatea celorlalţi. Îşi va aduna gândurile, atenuând astfel imaginile oglinzii mentale.

Acesta se numeşte „Misteriosul Acord”, cu Tao, ajun gând la unirea cu ceea ce este vid, profund şi veşnic.

La fel cum cineva nu poate fi tratat familiar sau distant; înţeleptul se află din-colo de orice considerent de câştig sau pierdere; de nobleţe sau răutate: - el este cel mai nobil om de sub cer.

suplimentul Feed Back

213p a g i n a

57

Statul poate să fie condus prin legi; armele de război pot fi folosite prin vicle-nie; dat împărăţia devine proprie numai prin nonacţiune.

De unde ştiu că este aşa?După aceste adevăruri:În împărăţie, înmulţirea actelor prohibitive măreşte sărăcia oamenilor; cu cât

sunt mai multe instrumente care se pot adăuga la câştigul lor, cu atât mai mare este dezor dinea din stat şi din clan; cu cât sunt mai numeroase actele de dexteritate măiastră pe care le posedă oamenii, cu atât mai multe născociri ciudate vor apărea; cu cât se face mai mult caz de lege, cu atât mai mulţi hoţi vor fi.

De aceea un înţelept a spus, „Nu voi face nimic cu in tenţie şi oamenii se vor transforma de la sine; mă voi pre ocupa să rămân nemişcat şi oamenii vor deveni de la sine corecţi. Nu îmi voi da silinţa deloc şi oamenii se vor îmbo găţi singuri; nu voi manifesta nici un fel de ambiţie şi oamenii vor ajunge singuri la simplitatea primitivă.”

58

Stăpânirea care pare cea mai necugetată,Adeseori arată cea mai multă bunătate faţă de popor;Stăpânirea care se amestecă, atingând totul,Va lucra prost şi va aduce dezamăgire.

Suferinţă, fericirea poate fi găsită alături de ea!Fericire, mizeria viermuieşte sub ea!Cine poate să ştie la ce anume se va ajunge în cele din urmă?

Şi atunci ne vom lipsi de corecţie?Metoda de corecţie va deveni printr-o întorsătură, distorsiune, şi binele din

ea va deveni rău.Înşelarea poporului în această privinţă există, pe bună dreptate, de mult

timp.

De aceea înţeleptul este asemenea unui pătrat care nu taie pe nimeni cu col-ţurile sale; asemenea unui colţ care nu răneşte pe nimeni cu tăişul lui.

Este direct, dar nu-şi permite nicio scăpare; este lumi nos, dar nu orbeşte.

59

Pentru a regla umanul din constituţia noastră şi a aduce serviciul care se cuvi-ne cerescului, nimic nu se poate com para cu moderaţia.

Numai prin moderaţie se realizează reîntoarcerea îna inte de vreme, la starea umană normală.

Această reîntoarcere înainte de vreme este ceea ce eu numesc acumularea repetată de atribute ale lui Tao.

suplimentul Feed Back

214pagina

Cu această acumulare repetată a acestor atribute, vine înfrângerea tuturor obstacolelor din calea unei asemenea reîntoarceri.

Nu ştim care va fi limita acestei subjugări; şi când nu ştii care va fi limita, poţi să fii stăpânul unei stări.

Cel care posedă mama stării, poate să aibă o viaţă îndelungată.Cazul lui este asemenea celui al plantei despre care spunem că are rădăcinile

adânci şi tulpinile florilor ferme: - aceasta este calea pentru a avea siguranţa că viaţa ei în delungată va fi multă vreme văzută.

60

Guvernarea unui stat mare este la fel cum găteşti peş tele mic.Lasă împărăţia să fie guvernată potrivit legilor lui Tao şi spiritele celor plecaţi

nu-şi vor manifesta energia spiri tuală.Nu este vorba că aceste spirite nu ar avea energie spi rituală, ci despre faptul

că nu o vor folosi pentru a face rău oamenilor.Nu este vorba despre faptul că nu ar putea face rău oamenilor, ci despre fap-

tul că nici înţeleptul care conduce nu le face rău.Când aceste două lucruri nu se afectează unul pe ce lălalt, influenţele lor bune

converg în virtutea lui Tao.

61

Ceea ce face un stat să fie măreţ este ceva ca un pâ râu puţin adânc, care curge la vale; - devine centrul către care tind toate statele mici de sub cer.

Pentru a ilustra aceasta folosim cazul tuturor femeilor: femeia îl înfrânge întotdeauna pe bărbat prin nemişcarea ei.

Nemişcarea poate fi considerată un fel de umilinţă.Aşa se face că un stat mare, fiind îngăduitor faţă de sta tele mici, le câştigă pe

acestea de partea sa; şi tot aşa se face că statele mici, umilindu-se în faţa unui stat mare, îl câştigă pe acesta de partea lor.

Într-un caz, umilinţa duce la câştigarea de susţinători, în celălalt duce la obţi-nerea de favoruri.

Statul mare urmăreşte numai să-i unească pe oameni şi să-i cultive; statul mic vrea numai să fie primit şi să-l slu jească pe celălalt.

Fiecare obţine ceea ce doreşte, însă statul mare tre buie să înveţe să se umilească.

62

Tao ocupă, dintre toate lucrurile, locul cel mai venerat.Nici o comoară nu le dă oamenilor o graţie atât de bo gată; pe oamenii răi îi

păzeşte şi de rău îi spală.Cuvintele sale admirabile pot să dobândească onoruri; faptele sale admirabile

pot să-l ridice pe cel care le face deasupra celorlalţi.Nici oamenii răi nu sunt abandonaţi de Tao.De aceea, când suveranul îşi ocupă locul ca Fiu al Ce rului şi şi-a numit cei trei

miniştri ducali, cu toate că prinţul ar trebui să trimită un simbol al rangului mare

suplimentul Feed Back

215p a g i n a

cât să-l ţii cu amândouă mâinile şi aceasta în calitate de precursor al atelajului de cai din curte, o asemenea ofrandă nu ar fi egală cu o lecţie a lui Tao, care ar putea fi dată în genunchi.

De ce oare anticii preţuiau Calea Tao atât de mult?Oare nu pentru că poate fi găsită căutând-o şi vinova tul poate să scape de

pecetea vinovăţiei sale prin ea?Acesta este motivul pentru care tot ce este sub cer o consideră ca fiind lucrul

cel mai preţios.

63

Calea Tao este să acţioneze fără să se gândească la acţiune; să îşi facă treburile fără să se simtă tulburată de ele; să guste fără să discearnă vreun gust; să măsoare ce este mic şi ca fiind mare şi ce este puţin ca fiind mult şi să recompenseze rana cu bunătate.

Maestrul Tao anticipează lucrurile care sunt dificile de când sunt uşoare şi face lucruri care ar deveni măreţe când sunt mici.

Toate lucrurile dificile din lume în mod sigur izvorăsc dintr-o stare anterioară în care erau simple şi toate lucru rile mari dintr-una în care erau mici.

De aceea înţeleptul, cu toate că nu face vreodată ce este măreţ, este în stare în acest sens să realizeze cele mai măreţe lucruri.

Cel care promite cu uşurinţă sigur va păstra puţină credinţă; cel care crede mereu lucrurile ca fiind uşoare cu siguranţă le va găsi grele. De aceea înţeleptul vede dificul tatea chiar şi în ceea ce pare uşor şi astfel nu are niciodată vreo greutate.

64

Ce se află în repaus poate fi ţinut cu uşurinţă; înainte ca un lucru să dea semne ale prezenţei sale, este uşor să se ia măsuri împotriva lui; ceea ce este fragil se sparge uşor; ceea ce este foarte mic se împrăştie uşor.

Acţiunea trebuie întreprinsă înainte ca un lucru să apară; ordinea trebuie asi-gurată înaintea începerii dezor dinii.

Copacul care umple braţele a crescut dintr-un mugur mic de tot; turnul de nouă etaje a răsărit dintr-o mică ridicătură de pământ; călătoria de o mie de li înce-pe cu un singur pas.

Cel care acţionează într-un scop ulterior, face rău; cel care se ţine de un lucru în acelaşi fel îl scapă din mâini.

Înţeleptul nu acţionează aşa şi de aceea nu face nici un rău; nu ţine nimic şi de aceea nu-i scapă nimic.

Însă oamenii în viaţa lor îşi fac în permanenţă rău când sunt în pragul succesului.Dacă ar fi atenţi la sfârşit, aşa cum ar trebui să fie la început, nu şi-ar mai face

un asemenea rău.

Prin urmare, înţeleptul doreşte ceea ce alţi oameni nu doresc şi nu preţuieş-te lucrurile greu de obţinut; învaţă ceea ce alţi oameni nu învaţă şi se întoarce la lucrul pe lângă care mulţimea oamenilor a trecut fără băgare de seamă.

Aşa ajută el la dezvoltarea naturală a lucrurilor şi nu îndrăzneşte să acţioneze cu un scop ulterior personal.

suplimentul Feed Back

216pagina

65

Anticii care îşi arătau măiestria practicând Tao făceau acest lucru nu ca să lumineze poporul, ci dimpotrivă, pen tru a-l menţine simplu şi neştiutor.

Dificultatea în guvernarea poporului apare atunci când acesta are prea mare cunoaştere.

Cel care încearcă să guverneze un stat prin înţelep ciunea sa este o năpastă pen-tru el; în vreme ce acela care nu încearcă să facă acest lucru este o binecuvântare.

Cel care ştie aceste două lucruri, găseşte în ele şi un model şi o regulă.Abilitatea de a cunoaşte acest model şi regulă consti tuie ceea ce numim per-

fecţiunea misterioasă a unui guver nator.Profundă şi cuprinzătoare este o asemenea perfecţi une misterioasă, care pe

bună dreptate îl arată pe pose sorul ei ca fiind opusul celorlalţi, dar îi conduce la o mare concordanţă cu el.

66

Lucrul prin mijlocirea căruia râurile şi mările pot să pri mească omagiul şi tri-butul tuturor pâraielor din văi este calitatea lor de a se afla mai jos decât acestea; - aşa se face că sunt regii tuturor.

Aşa se face că un conducător înţelept, care vrea să fie deasupra oamenilor, trebuie prin cuvintele sale şi, dorind să se afle în fruntea lor, îşi pune persoana pe ultimul loc.

În acest fel, cu toate că îşi are locul deasupra lor, oa menii nu îi simt greutatea şi nici nu resimt vreun rău că li s-ar face pentru că el îşi are locul în faţa lor.

Prin urmare, tot ce este în lume se bucură să îl prea mărească şi nu se teme de el.Pentru că el nu se străduieşte, nimeni nu crede posi bil să se străduiască ală-

turi de el.

67

Toată lumea spune că, deşi Calea Tao este măreaţă, pare să fie inferioară altor sisteme de învăţătură.

Ce se întâmplă, tocmai măreţia ei o face să pară infe rioară.Dacă ar fi asemenea oricărui alt sistem, demult i-ar fi fost cunoscute limitele.Dar am trei lucruri scumpe pe care le preţuiesc şi le păstrez cu sfinţenie.Primul este blândeţea; al doilea este cumpătarea; şi al treilea este modestia.Cu această blândeţe pot să fiu îndrăzneţ; cu această cumpătare pot să fiu

generos; evitând să am întâietate în faţa altora, pot deveni un receptacul al celor mai înalte onoruri.

În zilele noastre, se renunţă la blândeţe şi toţi sunt pentru îndrăzneală; la cumpătare şi toţi sunt pentru libe ralism; la locul cel mai retras şi caută numai ce se află mai în faţă, pentru toate acestea sfârşitul fiind moartea.

Îngăduinţa cu siguranţă va fi victorioasă chiar şi în bă tălie şi cu fermitate îşi va păstra poziţia.

Cerul îşi va păzi posesorul, prin însăşi blândeţea care îl protejează.

suplimentul Feed Back

217p a g i n a

68

Cel care în războaie urmează Calea Tao,Nu-şi asumă nici un liman marţial;Cel care luptă cu cele mai bune intenţiiNu recurge la furie.Cel care învinge şi totuşiSe ţine la distanţă de duşmanii săi;Cel ale cărui făgăduinţe oamenii le împlinesc cel mai mult,Dar cu toate acestea umil îşi împlineşte voinţa.

Astfel spunem, „Niciodată nu se mulţumeşte,Şi în aceasta stă puterea lui.”Astfel spunem, „Voinţa oamenilor o înfrânge,Cu el ca să se unească.”Astfel spunem, „Asemenea Cerului, sunt scopurile sale,Nici un înţelept din vechime nu-i mai strălucit.”

69

Un maestru al artei războiului a spus, „Nu îndrăznesc să fiu gazda care pro-voacă războiul; prefer să fiu oaspetele care acţionează în defensivă. Nu îndrăznesc să înaintez nici un deget; prefer să mă retrag un pas.”

Aceasta se numeşte comanda trupelor când nu există trupe; ridicarea braţelor pentru luptă când nu există braţe care să fie ridicate; luarea armelor, când nu există arme care să fie luate; înaintarea împotriva unui duşman când nu există nici un duşman.

Nu există nenorocire mai mare decât angajarea super ficială într-un război.A face acest lucru înseamnă aproape pierderea îngă duinţei care este atât de

preţioasă.Aşa se întâmplă că atunci când se încrucişează într-ade văr arme duşmane, cel

care deplânge situaţia învinge.

70

Cuvintele mele sunt foarte uşor de cunoscut şi foarte uşor de urmat; dar nu există nimeni în lume care să fie ca pabil să le ştie şi capabil să le aplice.

În cuvintele mele există principiul atotcuprinzător şi o lege supremă pen-tru lucruri, pe care o impun. Oamenii nu mă cunosc pentru că nu cunosc aceste lucruri.

Cei care mă ştiu sunt puţini şi tocmai de aceea sunt cu atât mai mult de pre-ţuit.

Astfel se face că înţeleptul poartă veşminte sărmane din pânză aspră, în vreme ce în sân are pecetea de jad.

suplimentul Feed Back

218pagina

71

A şti şi a crede totuşi că nu ştii este cea mai mare re alizare; să nu ştii şi totuşi să crezi că ştii, este o boală.

Tocmai prin faptul că suferim durerea la gândul acestei boli suntem feriţi de ea.Înţeleptul nu suferă de această boală.El cunoaşte durerea care ar fi inseparabilă de ea şi ca urmare, nu o are.

72

Când oamenii nu se tem de ceea ce ar trebui să se teamă, lucrul care le pro-voacă cea mai mare groază, acela se va întâmpla.

Să nu se desfete necugetat în viaţa de zi cu zi; să nu se poarte ca şi cum ar fi osteniţi de lucrul de care depinde viaţa.

Evitând asemenea desfătări această osteneală nu apare.Prin urmare, înţeleptul află aceste lucruri pe pielea lui, dar nu face paradă de

ştiinţa lui; iubeşte, dar nu pare să dea el însuşi o valoare acestui lucru.Şi astfel înlătură alternativa de pe urmă şi o alege pe prima.

73

Cel al cărui curaj se arată în îndrăzneala de a greşi, sfidând legile, este dat mor-ţii; cel al cărui curaj se arată în lipsa lui de îndrăzneală de a face răul, dăinuieşte.

Din aceste două cazuri, unul pare să fie avantajos, iar celălalt pare să fie dez-avantajos. Dar:

Când Cerul sminteşte omul,Cine poate scruta cu adevărat cauza?Pe seama acestui fapt, înţeleptului îi este greu să ştie ce să facă în primul caz.Calea Cerului este să nu se străduiască şi totuşi reu şeşte cu măiestrie; să

nu vorbească şi totuşi este maestru în obţinerea unui răspuns; să nu cheme, dar oameni se duc singuri la el.

Demonstraţiile sale sunt tăcute şi cu toate acestea pla nurile sale sunt profesi-onale şi eficiente.

Ochiurile plasei Cerului sunt mari; firele sunt departe între ele, dar nu lasă nimic să-i scape.

74

Oamenii nu se tem de moarte; care ar fi scopul să în cerci să-i înspăimânţi cu moartea?

Dacă oamenii ar fi întotdeauna îngroziţi de moarte şi dacă aş putea întotdeauna să-i opresc pe cei care greşesc, şi i-aş da morţii, cine ar mai îndrăzni să greşească?

Există întotdeauna Acela care este stăpânul morţii.Cel care ar da moartea în slujba stăpânului morţii poate fi descris ca fiind

cioplitorul şi nu marele tâmplar.Rareori se întâmplă ca acela care ciopleşte, în locul marelui tâmplar, să nu-şi

taie mâinile!

suplimentul Feed Back

219p a g i n a

75

Oamenii suferă de foamete din cauza mulţimii de im pozite înghiţite de cei de deasupra lor.

În acest fel suferă ei de foame.Oamenii sunt greu de guvernat din cauza puterii ex cesive a celor care se află

deasupra lor, în guvernare.Prin aceasta sunt greu de guvernat.Oamenii iau moartea cu uşurătate din cauza greutăţii muncii de căutare a

mijloacelor de supravieţuire.Aceasta îi face să se gândească superficial la moarte.Aşa se face că este mai bine să treci complet cu ve derea viaţa, decât să pui

mare preţ pe ea.

76

La naştere, omul este slab şi nevolnic; la moarte, uscat şi tare.Aşa se întâmplă cu toate lucrurile.Copacii şi plantele, la începutul vieţii lor, sunt fragile şi se rup uşor; la moarte,

sunt uscate şi veştede.Aşa se face că tăria şi puterea sunt simptomele morţii; fragilitatea şi slăbiciu-

nea sunt simptomele vieţii.De unde şi faptul că acela care se bazează pe forţele sale, nu învinge; iar un

copac care este puternic îşi va în cărca ramurile întinse, prin aceasta chemându-l pe tăietor.

De aceea, duritatea şi rigiditatea sunt cu mult mai prejos în raport cu supleţea şi flexibilitatea care sunt su perioare.

77

Oare Calea Tao să nu fie comparată cu metoda de în cordare a arcului? Partea arcului care se afla cel mai sus este coborâtă şi cea mai de jos este ridicată.

Aşadar Cerul se împuţinează unde este belşug şi com pletează unde sunt lipsuri.Calea Cerului este să împuţineze belşugul şi să com pleteze lipsurile.Nu la fel este felul omului.El ia de la cei care nu au destul ca să adauge la belşu gul său.Cine poate să ia propriul său belşug şi cu el să slujească tot ce este sub cer?Numai cel care are Tao!De aceea, înţeleptul aflat la conducere acţionează fără să-şi aroge rezultatele; îşi

împlineşte vrednicia şi nu zăbo veşte arogant în ea: - nu vrea să-şi arate superioritatea.

78

Nu există nimic în lume mai fragil şi mai slab decât apa şi totuşi, când e vorba să ataci lucruri dure şi puternice, nimic nu o întrece; - căci nu există nimic la fel de eficient cu care să poată fi schimbată.

Oricare om din lume ştie că ceea ce este fragil înfrânge ce este dur şi că slabul înfrânge puternicul, dar nimeni nu este în stare să pună aceste lucruri în practică.

De aceea înţeleptul a spus,

suplimentul Feed Back

220pagina

„Cel care acceptă reproşurile semenilor săi,Este venerat în faţa zeului altarului său;Lui, care poartă cele mai mari nenorociri ale oame nilorToţi îi dau numele de Rege.”Cuvinte care sunt absolut adevărate, par paradoxale.

79

Când sunt împăcate două părţi după o mare duşmă nie, este sigur că va mai rămâne o ranchiună în mintea celui care a greşit.

Şi cum poate fi acest lucru spre câştigul celuilalt?De aceea, pentru a se păzi împotriva acestor lucruri, în ţeleptul ţine partea

stângă, adică jumătate din ce i se cuvine, şi nu insistă pentru grăbirea respectării deciziei de către cealaltă parte.

Astfel, cel care are atributele Tao, vede numai condi ţiile angajamentului, în timp ce aceia care nu au aceste atribute văd numai condiţiile favorabile lor.

În Calea Cerului, iubirea nu este parţială; este întot deauna de partea omului bun.

80

Într-o ţară mică, având o populaţie mică, aş da o po runcă pentru ca, în ciuda faptului că ar exista oameni cu forţa a zece sau o sută de inşi, ei să nu fie angajaţi; aş face poporul ca, deşi considerând moartea un lucru plin de du rere, să nu se retragă din calea ei ca să o evite.

Cu toate că ar avea bărci şi căruţe, ar trebui să nu aibă ocazia să umble cu ele; deşi ar avea platoşe din piele şi arme ascuţite, să nu aibă ocazia să le îmbrace sau să le fo losească.

Aş face poporul să se întoarcă la folosirea sforilor în nodate în locul caracte-relor scrise.

Ar trebui să creadă că mâncarea sărăcăcioasă este dulce; că hainele simple sunt frumoase; că adăposturile lor sărmane sunt locuri de odihnă, iar obiceiurile lor simple, ocazii de bucurie.

Ar putea să existe un stat învecinat la o aruncătură de băţ şi glasurile oame-nilor şi câinilor să se facă auzite până la noi, dar i-aş face pe oameni până la bătrâ-neţe, chiar până la moarte, să nu aibă nici o legătură cu aceia.

81

Cuvintele sincere nu sunt delicate; cuvintele delicate nu sunt sincere.Cei care sunt maeştri în Tao nu pun Tao în discuţie; nu este nimic măiastru

să pui în discuţie Tao.Cei care cunosc Tao nu sunt nemaipomenit de învăţaţi; cei nemaipomenit de

învăţaţi nu cunosc Tao.Înţeleptul nu adună pentru el. Cu cât se aşteaptă la mai mult pentru ceilalţi,

cu atât mai mult are el însuşi; cu cât le dă mai mult celorlalţi, cu atât mai mult are şi el.

Cu toată ascuţimea ei, Calea Cerului nu provoacă du rere; de aceea Calea Tao pe care o urmează sfântul e lină şi el nu aşteaptă foloase.

Traducere de I. VASILESCU

suplimentul Feed Back