Fetiţa cioplitorului în stelede Lidia Bîrsan

Oare ne vom pierde iar,Călătorind printre cosmice lumi,

Vom uita oare, să ne privim,Absorbiţi de sunetul vieţii?

Şi mâinile, oare, vor uita, pentru un timp,drumul mângâierilor înflorite,

din văile Cerbului?Şi în vreme ce vom aprinde

candelabrele de sori,pentru cei fără lumină,

Vom uita că suntem, de fapto singură fiinţă,un singur drum,

un cântec, unul doar?Şi chiar de-ar fi aşa, să nu ne temem,

Nu vom putea uita, cănumai împreună

putem vedea culoareadin sunetul ploii,

Şi numai împreunăputem auzi

sunetul stejarului,Şi, într-adevăr, numai împreună

putem deschide, îninima neasemuită a oamenilor,

lotusul strălucitor,

al iubirii...Căci cei ce SUNT, o singură fiinţă,

Nu se mai pot pierdeNICICÂND, NICIODATĂ!

Se spune că, undeva departe, atât de departe încât şi gândului îi era greu să ajungă până acolo, trăia un cioplitor de stele. Numele lui era Ain, adică:. . . Lumina fără de sfârşit.Cioplitorului i se dăduse la naştere un har fără seamăn: să cioplească ca nimeni altul. Şi pentru că mâinile lui erau atât de măiestre, Tatăl Ceresc a hotărât ca el să cioplească stelele. De mii de ani, Ain cioplea şi lauiea stele, mai mici, mai mari, strălucitoare, chiar colorate, aşa cum sufletul lui îi şoptea. Am uitat să vă spun că, sufletul lui Ain era ca un

1

înger alb, curat şi luminos şi de aceea, tot ce mâinile lui atingeau, era neasemuit.Iar stelele nu erau făcute nici din marmură, nici din alabastru şi din nici una din pietrele preţioase cunoscute la noi pe Pământ. Stelele erau cioplite de Ain, din lumină. Aşa se făcea că faţa Cerului devenea pe zi ce trece tot mai frumoasă asemeni unei grădini înflorite.Şi ce să vă mai spun ? Fiecare stea cioplită de Ain avea un sunet, astfel că bolta fără de sfârşit a Cerului devenise o simfonie divină. Şi fiecare stea avea

parfumul ei, ba mai mult, fiecare stea, chiar şi cea mai mică, fusese învăţată de Ain să zâmbească.Aşa că cine se plimba pe cărările cerului, devenea pe neobservate, mai bun, mai iubitor, mai drept, pentru că frumuseţea care îl înconjura din toate părţile, îi transforma inima, facând-o să bată în ritmul armoniei celeste.

2

Ain îşi avea atelierul pe o stea pe care o botezase Altair. Era o stea care strălucea ca o nestemată şi care era una din miliardele de stele ale Căii Lactee, al cărui izvor se afla în însăşi mâna Creatorului.Fiecare zi care trecea era o bucurie pentru Ain, pentru că în fiecare zi mâinile lui modelau lumina, dându-i forma câte unei steluţe. Dar iată că veni o zi în care mâinile lui Ain nu mai ciopliră nimic şi Ain se simţi trist şi singur. Părea că îi lipsea ceva...Degeaba încercară steluţele să-1 înveselească, degeaba îi aduseră îngerii rodii din grădina lor! Ain îi privea pe toţi cu iubire, dar ochii lui erau în continuare trişti, iar mâinile refuzau să cioplească. Într-o noapte, Ain a fost trezit de o melodie cum nu mai auzise niciodată. Era atât de dulce, de gingaşă dar atât de tânguitoare, încât îl făcu pe Ain să geamă de un dor neînţeles, îşi duse mâna la piept, acolo unde simţea o arsură şi-şi dădu seama că inima lui era cea care murmura melodia aceea nemaiauzită.

Ceva cald se zbătea în adâncul fiinţei sale încercând să ajungă la suprafaţă. Neliniştit, Ain ieşi afară, luă dalta şi se apucă de lucru. Alese cu grijă lumina cea mai străvezie şi mai

diafană şi începu să cioplească o steluţă.

Dar lucrul îl nemulţumea.Nu reuşea să facă ceea ce sufletul lui tânjea să vadă. Simţi că inima îl doare, îl doare atât de tare încât îşi duse mâinile într-acolo încercând să-şi aline durerea. Căuşul palmelor i se umplu de o lumină mai scânteietoare ca roua soarelui. Ain se trezi că ţine în mână o bucăţică din inima lui. Mâinile se grăbiră nerăbdătoare să cioplească lumina aceea vie, tulburătoare. Dar ciudat în loc să cioplească o steluţă,

aşa cum le învăţase Ain, mâinile ciopliră ... o fetiţă!Da! Da! O fetiţă mică cât s-o cuprinzi în palmă, cu nasul uşor câni, ochi migdalaţi şi părul numai inele ! O fetiţă de vis, dulce şi gingaşă, cum numai dorul inimii lui Ain putea naşte.Tulburat, Ain privea fetiţa şi ochii i se umplură de lacrimi când o simţi vie, în palmă. Era făcută din sufletul lui!- E bine în palma ta! şopti fetiţa de vis.Şi un cer înflori în Ain când îi auzi glasul.- Vei rămâne cu mine? o întrebă el, sfios.- Desigur, doar sunt o parte din tine şi dorul tău m-a chemat. Dar ca să pot fi o fetiţă adevărată, trebuie să îmi dai un nume.- Un nume ... gândi Ain cu glas tare, privind fetiţa. O să-ţi spun ... Amena!- Amena, bătu din palme fetiţa, îmi place! De acum vom fi mereu împreună, hotărî ea.Din clipa aceea, pentru Ain, viaţa a început să curgă ca un râu vesel de munte.Fiecare zi care începea devenea un dans al zânelor, când se trezea fetiţa.- Bună dimineaţa, soare, îi plăcea lui Ain să-i spună, căci pentru el, ea era asemeni soarelui ce lumina totul.Şi fetiţa îşi lipea obrazul de pieptul lui, fericită:- Bună dimineaţa, Ain!Nimic nu i se părea mai frumos lui Ain ca glasul fetiţei sau ca zâmbetul ei. O lua cu el peste tot, învăţând-o potecile cerului. Căci Cerul are şi el poteci şi grădini cu flori, cu izvoare şi pajişti, cu codrii adânci în care îngerii se joacă. Atâta doar că culorile ierbii, ale florilor, ale pomilor, sunt mai strălucitoare, mai suave, mai delicate decât orice închipuire omenească.

3

Acolo poţi asculta muzica florilor şi poţi sta de vorbă cu sufletele lor. Fetiţa îi punea zeci de întrebări, oprindu-se la fiecare steluţă, la fiecare cascadă de lumină, dorind să afle cauza fiecărui lucru şi menirea lui.În glumă, Ain o botezase "da-decică", pentru că orice propoziţie pe care o rostea fetiţa începea cu ... "da de ce, Ain ?”

Fetiţa însă, nu se lăsa intimidată de zâmbetul lui Ain.-Da de ce Ain, are curcubeul atâtea culori?-Ele sunt numai şapte, Amena, îi răspundea cioplitorul. Şi fiecare dintre ele este o poartă către o lume ...- Iar noi, noi o să deschidem fiecare poartă?

- Poate, Amena, când vom avea cheile lor...-Şi cheile lor cine le ţine? Putem merge să i le cerem?Ain zâmbea atunci îngândurat, promiţându-i că într-o zi vor deschide împreună fiecare poartă a curcubeului.-Când Ain? Când?-Ţi-am spus, Amena, într-o zi...Pentru câteva clipe, Amena rămânea tăcută, tulburată de privirea lui Ain, care parcă se adâncea în nesfârşit. De unde să ştie fetiţa că fiecare culoare a curcubeului celest era de fapt un alt Univers, care la rândul lui era doar o treaptă care te aducea mai aproape de Lumina Luminilor, după care oricare suflet era însetat!

Tăcerea ei dura doar o respiraţie şi iar porneau întrebările pe care numai noaptea le oprea cu puterea magică a somnului. Atunci, fetiţa îşi punea capul pe braţul stâng al lui Ain, ca să-i poată auzi bătăile inimii şi adormea ocrotită de privirea lui bună şi iubitoare.

Era fericit, Ain. Iar lucrul mâinilor sale se desăvârşea pe măsura negrăitei lui fericiri.Odată, a dus fetiţa să vadă Calea Lactee şi chiar i-a îngăduit să se scalde în râul de

stele. A fost o zi nemaipomenită atunci! Pe râu, poposise un cârd de lebede, cu aripi albe, sidefate şi fetiţa s-a jucat cu ele până seara, târziu.

Altădată, cioplitorul a dus fetiţa să vadă şi să asculte Oceanul cel Mare.Amena a rămas fără glas când a văzut nesfârşitul Oceanului şi a auzit cântecul înspumat

al valurilor. Din nisipul albastru al plajei,_Ain a învăţat-o să clădească un castel, pe care fetiţa

l-a împodobit cu scoici şi melci aurii. Privind-o cum se joacă, cu picioarele goale în nisipul cald, mângâiat de valuri, inima lui Ain se umplea de o bucurie nesfârşită, căci fetiţa era visul lui cel mai frumos.

Într-una din zile, cioplitorul a mers cu fetiţa la Grădina îngerilor. Doamne, ce grădină! Aleile erau pavate cu pietre preţioase, care mai de care mai sclipitoare.Ici şi colo, ţâşneau curcubee din care curgea apă sfinţită şi mir parfumat, despre care se

spune că vindecă orice boală.Florile aveau petale străvezii, prin care puteai vedea, în timp ce parfumul lor vorbea inimii, aşa cum vorbim noi între noi.Frunzişul pomilor era din jad curat iar rodul lor mustea de savoare.Toţi îngerii veniseră să o vadă pe fetiţă şi să se bucure de zâmbetul ei. Ba, îngerul Blândeţii i-a dăruit chiar un răsad de floare pe care să-1 sădească la fereastra atelierului lui Ain. Se pare că era chiar floarea Bunătăţii, al cărei parfum te face să fii bun, bun ca pâinea caldă, cum se spune pe la noi. Iar îngerul Frumuseţii i-a sărutat ochii, ca să strălucească mereu.

4

Şi până la urmă îngerii îi ţesură fetiţei o rochiţă din fir de stea, cum nu mai văzuse nici Ain, atât era de gingaşă şi de strălucitoare.

Şi tot acolo, în Grădina îngerilor, Amena învăţă să împletească prima ei coroniţă din flori. Iar ca bucuria să fie deplină, îngerii o lăsară să facă două brăţări din cele mai frumoase flori ale grădinii. Una şi-o puse pe mâna ei, iar cealaltă o prinse mândră, pe mâna cioplitorului.- Acum, nu o să ne pierdem niciodată unul de celălalt, spuse fetiţa. Brăţările noastre surori au să ne ţină mereu împreună!Ain zâmbise atunci, îmbrătişând-o: cum s-ar putea pierde ei doi, când nu se despărţeau niciodată?Până noaptea târziu îi povesti fetiţa lui Ain tot ce vorbise cu îngerii, tot ce o învăţaseră şi ce îi arătaseră.- Îngerii, Ain, ştiu atât de multe ! M-au învăţat să aduc la suprafaţă frumuseţea din orice lucru. M-au suit sus, în vârful Pomului cu fructe de aur şi am putut vedea cele două poteci de taină: poteca binelui şi poteca răului.Acuma ştiu să le deosebesc !Iar îngerul Nevinovăţiei mi-a spus ...- Ce ţi-a spus, Amena ?Dar fetiţa adormise ostenită de atâtea întâmplări. Adormise pe braţul lui stâng, zâmbind. Iar Ain rămase tăcut, să o privească, nevenindu-i să creadă că în viaţa lui se născuse o asemenea bucurie.Privirea i-a alunecat pe brăţara împletită din flori, pe care fetiţa i-o pusese pe mână. Ce gând străin i se înfiripa în minte?Ar putea-o pierde vreodată?O singură primejdie ar fi fost... Groapa Neagră!Da! Da! Nu cumva fetiţa să ajungă la Groapa Neagră atunci când hoinărea singură prin împrejurimi, când el era prea ocupat să o însoţească.

Groapa Neagră! Spaima luminii, în al cărui vârtej puteai dispărea fără urmă...

De fapt, nimeni nu ştia ce anume se putea întâmpla dacă te înghiţea gura ei lacomă. Dar în mod sigur că ceva înspăimântător, dacă nici unul din cei care căzuseră acolo nu se mai întorsese ca să povestească.

Şi iată că, de ceea ce se temea, se întâmplă, într-o zi în care Ain avea mult de lucru, fetiţa se juca în atelier, apoi ieşi afară să privească norii.

Erau nişte nori albi, pufoşi pe care tare i-ar mai fi plăcut fetiţei să se rostogolească. Dar norii parcă poţi să-i prinzi când vrei ? Degeaba alergă fetiţa către ei, rugându-i să o lase să urce în puful lor alb! Cum vedeau că i-a ajuns, norii hop, plecau cu un pas mai departe...

Tot alergând după ei, fetiţa nu băgă de seamă că s-a îndepărtat mult de casă şi că era pe un drum pe care Ain nu o dusese niciodată.

Şi uite aşa, când norii cei jucăuşi, tocmai se gândeau să se lase prinşi de fetiţă, aceasta calcă chiar în vârtejul negru al Gropii, care o înghiţi într-o clipă.. Cuprinsă de valul de beznă ce o purta din ce în ce mai adânc, fetiţa încercă să ceară ajutor, strigându-l cu disperare pe Ain. Cine însă, să o audă în hăul care o cuprinsese?

5

Strigă fetiţa, strigă, până când îşi pierdu cunoştinţa. Când se trezi, se afla într-un loc ciudat, dar... negrăit de frumos.

Pomul cu o mie si una de regine

Fetiţa ajunsese pasă-mi-te, în Ţara Negrăită. Despre ţara aceasta, aflată pe Pământ, se auzise şi în Cerurile cele înalte, atât de frumoasă şi minunată era! De aceea i se şi spunea Ţara Negrăită, pentru că frumuseţea ei nu putea fi cuprinsă în cuvinte. Şi într-adevăr îşi merita numele! Nicăieri pe Pământ o altă ţară nu se putea mândri că are ape mai limpezi ca ale ei, nici poiene mai smălţuite cu flori, a căror culoare şi parfum te puteau înălţa până la Soare. Nici unde codrii nu erau mai adânci şi mai fremătători ca aici, nici unde rodul livezilor nu era mai bogat.

Dar mai presus de toate acestea, ţara avea o melodie a ei, un cântec al Slavei, pe care cine îl auzea o singură dată, nu îl mai putea uita.

Fetiţa se ridică în picioare, îşi scutură rochiţa ţesută din fir de stea şi nu apucă să facă doi paşi, când auzi un glas lângă ea:Priviţi! O fetiţă căzută din stele! S-o ducem la Stânca Şoimului, la adunarea Reginei ! Şi nici nu se dezmetici bine fetiţa, că se văzu luată pe sus, de doi pui de vultur, care o purtară ca vântul, deasupra unei păduri de brazi, lăsând-o uşurel pe o stâncă în jurul căreia erau adunate o mulţime de vieţuitoare: păsări, gâze, fluturi cu aripioarele colorate în zeci de culori, animale ale pădurii, zâne şi chiar spiriduşi.

Lângă stâncă se înălţa un pom semeţ, în care se aflau... o mie şi una de regine. Aţi auzit bine! O mie şi una de regine, micuţe, cât să le cuprinzi în palmă, cu rochiţe foşnitoare din mătase roz, cu coroniţe scânteind de nestemate având fiecare în mână, câte un sceptru de argint. Iar pomul aşa se şi numea. "Pomul cu o mie şi una de regine'".

În mijlocul lor, mai mândră ca toate, stătea Marea Regină. Cu toţii o priveau curioşi pe fetiţă. Cred şi eu, cine mai văzuse pe pământ o fetiţă căzută din stele? Şi ce să mai lungim vorba! După ce fetiţa le povesti tot

6

ce i se întâmplase de când mâinile lui Ain o ciopliseră din sufletul său şi până când căzuse în Groapa Neagră, cu toţii hotărâră ca fetiţa să rămână în Ţara Negrăită.

Trebuia mai întâi să înveţe legile Mamei Pământ, ca să poată fi acceptată în împărăţia Lupului Alb. Căci Lupul Alb era singurul care putea deschide Poarta, prin care fetiţa s-ar fi putut întoarce în lumea stelelor.Fetiţă de lumină, îi spuse Marea Regină, mângâind-o cu duioşie.... Ca să poţi fi primită în

Împărăţia Lupului Alb, va trebui să rămâi la noi, o vreme, să capeţi puterile pământului nostru şi să înveţi Legea acestui pământ. Supuşii mei îţi vor arăta tot ce trebuie să ştii ca să fii acceptată de Lup. Ospeţeşte în ţinutul acesta frumos, atât cât este nevoie şi sunt sigură că într-o zi îl vei reîntâlni pe Ain. Sufletul lui din care tu eşti o parte, tânjeşte după tine şi însuşi dorul vostru vă va călăuzi pe drumul regăsirii.

Zis şi făcut! Fetiţa rămase în Ţara Negrăită. Fiecare zi era o zi de învăţătură pentru ea.Acolo, în mijlocul acelor păduri nesfârşite, alături de micile zâne ale pajiştilor, fetiţa învăţa

despre originea cerească a sufletului, învăţa că tot ce are suflet e viu şi sacru: şi piatra şi firul de iarbă şi râul şi aştrii deopotrivă...

Învăţă să simtă respiraţia pietrei şi să-i preţuiască truda ei de a creşte. Zânele o învăţară cum să ajute pământul să rodească şi cum să asculte sunetul seminţelor care germinează.

Dar cel mai mult îi plăcea fetiţei să-1 asculte pe Ram, bătrânul înţelept, care locuia într-o peşteră vie. Da! Da! Peştera era vie, vorbea, cânta asemeni oamenilor. Peştera îl apăra pe Ram de oaspeţii nepoftiţi, făcându-se nevăzută atunci când era nevoie. Se deschidea numai în faţa celor cu gânduri bune şi cu inima dreaptă.

Cu vocea lui mătăsoasă, Ram o învăţa pe fetiţă taina tămăduitoare a plantelor, a cuvântului, a focului...

-Priveşte, Amena, îi spunea bătrânul, arătându-i pajiştile verzi din jur. Nu există plantă crescută pe Pământ, care să nu fi primit harul tămăduirii. Cel care le învaţă taina, poate face mult bine:

- Eu, îi şoptea atunci fetiţei Mama-Ploii, planta aceea sfioasă, cu frunzele late, care îţi mângâie tălpile pe orice câmpie, eu ştiu să vindec rănile dinlăuntrul şi din afara trupului.

- Iar eu, se mândrea Crucea-Voinicului, vindec de negură fiinţa, pot chiar să o întorc către viaţă, dacă mă chemi la timp.

Ce să-ţi mai spun despre Turicioară, ale cărei flori galbene abia se pot zări printre ierburile poienilor, ea poate să facă o minune: să te facă curat ca bobul de rouă...-Pe dinăuntru, adăuga bătrânul, pe dinăuntru lucrează harul Turicioarei. Acolo se adună otrava gândului pieziş, a nemulţumirii sau a grijilor fără rost. Învaţă să foloseşti puterea plantelor cu chibzuinţă, învaţă-i şi pe alţii să o facă! Şi fata pregătea cu pricepere, până hăt în noapte, băuturi vindecătoare pentru locuitorii neasemuitei ţări, alături de înţelept.

- Cuvântul, îi mai spunea Ram, poate clădi lumi şi poate nărui împărăţii. El este viaţă dacă ţâşneşte din inima Adevărului.

Preţuieşte cuvântul ca pe un dar sfânt, pentru că el, Cuvântul, susţine îndumnezeita Creaţie.Iar Amena învăţa de la Ram cum să păstreze Cuvântul în Tăcere, până se umple cu putere

şi apoi să vindece sufletul celui în suferinţă, şi cum vindecându-se sufletul, trupul pe dată se întăreşte.Zile după zile treceau astfel, în timp ce fetiţa cioplită de Ain, creştea cu răbdare,

aşteptând să fie vrednică să intre în împărăţia Lupului Alb.Câteodată, seara târziu, când începea dansul stelelor, Amena privea bolta nesfârşită

tulburată de dorul pentru cioplitor. Oare Ain o caută ? Va mai dormi cândva pe braţul lui stâng, ascultându-i poveştile ? Atunci, simţea mâna lui Ram, mângâind-o cald, Ram care veghea

7

neobosit asupra ei...Răbdare, fetiţa mea, răbdare! Aici pe Pământ, orice fiinţă trebuie să înveţe să aştepte. Cândva, drumul tău se va împleti din nou cu drumul lui Ain. Călăuză, nu uita, îţi va fi întotdeauna iubirea ...

Viaţa în Ţara Negrăită, era îmbelşugată şi luminoasă. Bucuria era starea naturală a vieţii de aici. Spiriduşii florilor pluteau pe aripele bucuriei, pretutindeni

şi se luau la întrecere în frumuseţe cu ondinele undelor străvezii ale apelor. În păduri, elfi jucăuşi pieptănau pletele verzi ale copacilor ajutaţi de adierile tandre ale Zefirului, sau ajutau fructele să se coacă în căldura binefăcătoare a Soarelui. Pretutindeni spiritele naturii dansau, cântau în timp ce lucrau la creşterea plantelor, la înflorirea pomilor sau la trezirea seminţelor ascunse în îmbrăţişarea brazdelor. Amenei îi plăcea să le asculte cântecele şi nu de puţine ori lucra alături de ele să înfrumuseţeze câte o poiană, să împodobească malurile unui râu sau să aranjeze în apropierea stâncilor câte o cascadă gălăgioasă pentru scalda şi joaca puilor animalelor pădurii.

Fetiţa mai avea un prieten de care arareori se despărţea: Berbecul cu Lâna de Aur din peştera lui Ram. Berbecul vorbea şi el cu glas omenesc şi avea harul de a vedea prin oglinda viitorului. De la el, fetiţa află că, undeva, în zilele de mâine ale timpului, într-unţinut însorit în care trăieşte un Cerb înstelat, îl va întâlni pe cioplitor.

- Unde este oare ţinutul acesta ? se întreba Antena. Niciodată, Ain, n-o adusese acolo, şi nicăieri în Cer nu auzise de un Cerb înstelat.

Atunci, ca să nu se mai frământe atâta, Berbecul cu Lâna de Aur, o lua cu el, şi cutreierau amândoi Ţara Negrăită, care părea a nu avea sfârşit. Când ajungeau pe câte o culme înverzită, privirea alerga departe, hăt, cufundându-se în verdele pădurilor de brazi, ca în apa unui ocean.

Şi iată că veni clipa despărţirii. Era noaptea sfântă, Noaptea-Mamă, când poporul Ţării Negrăite aştepta naşterea anului. Erau cu toţii adunaţi la Stânca Şoimului, lângă Pomul cu o mie şi una de regine. Acesta strălucea împodobit cu globuri strălucitoare, colorate cu clopoţei aurii, cu beteală de curcubee. Amena îmbrăcase o rochie ţesută de zâne din pânză de aur curat. Era frumoasă, fata! Crescuse ca o trestie mlădie. Pielea îi era albă ca a zăpezii, iar ochii priveau adânc până în miezul lucrurilor.

Mintea sa înflorise asemeni unei flori celeste, udată de rouă fără asemuire a învăţăturilor primite.

- E noaptea de vrajă a lumii, Amena, spuse Marea Regină. Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe. Te ascultăm!- Aş vrea să ajung la Ain ! Aş vrea să fim din nou împreună, acolo unde se nasc stelele, şopti fata, mângâindu-şi brăţara împletită din florile câmpiilor cereşti. Lăsaţi-mă să plec spre împărăţia Lupului Alb!

- Credeam că vei uita! Credeam că vei rămâne mereu cu noi, spuse cu bunătate Regina. Toţi supuşii mei te-au îndrăgit! A fost însă un gând egoist, căci ai dreptate, Amena, cum ar putea Iubirea să uite primul ei început?

- Vino, fetiţa mea, se auzi glasul abia murmurat al înţeleptului Ram.Şi numai ce mâna lui îi atinse umanii, că se şi treziră amândoi

în interiorul peşterii vii, în faţa unei oglinzi de cleştar.Din oglindă o privea nu fetiţa de odinioară, cu rochiţa ţesută

din fir de stea, ci o tânără cu plete lungi şi cârlionţate, puternică şi hotărâtă.

- Ai crescut, Amena, zâmbi Ram. Ai crescut în toate: în

8

frumuseţe, în cunoaştere, în forţă. A sosit timpul, copila mea! Ai cerut Marii Regine să te lase să mergi la Lupul Alb. Drumul către împărăţia lui se află în faţa ta.

Amena privi mirată în jur.- Ei bine, Amena, oglinda este doar uşa prin care vei intra în Labirintul peşterii. La capătul lui se află împărăţia pe care o cauţi. Va trebui să găseşti singură ieşirea din Labirint.

Nimeni nu te va însoţi în întunericului de nepătruns al peşterii. Foloseşte fiecare cuvânt pe care ţi 1-am spus, adu-ţi aminte tot ce ai învăţat de la poporul nostru şi mai ales, să nu te laşi cuprinsă de frică. Zicând acestea, Ram o îmbrăţişă pe fată, strângând-o cu putere la piept.

- Îţi mulţumesc, Ram, bunul meu Ram! Vă mulţumesc tuturor, pentru ospitalitatea şi iubirea cu care m-aţi ajutat să cresc.

Sunt gata să străbat Labirintul, dacă numai prin el pot ajunge la Lupul Alb.- Intră atunci în oglinda din faţa ta, spuse Ram, îndepărtându-se, găseşte Calea şi fii fericită !Amena rămase singură ... Câteva clipe, fata nu schiţă nici-o mişcare. Apoi, respirând

adânc păşi în cleştarul străveziu al oglinzii. Deodată, se trezi înconjurată de beznă. Nici-o luminiţă, nici-o scânteiere, de nici unde, care să-i arate drumul. Începu să păşească încet, pipăind pereţii cu mâinile. De sute de ori fu nevoită să se întoarcă din cotloanele înfundate. De sute de ori îşi simţi picioarele alunecându-i în gol. Câteodată avea impresia că se mişcă în cerc şi că ajunge iar de unde a plecat. De multe ori se luptă cu disperarea, de multe ori deznădejdea îi îngrozea sufletul. Atunci îl auzi parcă pe Ram: nu te lăsa pradă lor Amena, altfel or să-ţi secătuiască puterile. Fii mereu tu însuţi...

Fata se oprea, respira adânc, şi pornea mai departe.Străbătu astfel, galerii după galerii, coridoare reci, pe pereţii cărora şiroia apa.- Doamne! Cât este de întuneric, oftă copila.- Întunericul este doar o altă formă a Luminii, Amena, gândeşte-te la asta!... îi răspundea din

amintire vocea blândă a lui Ram.Lacrimi fierbinţi spălară ochii Amenei. Cum să transforme bezna în lumină? Cum?În clipele acelea, fata preţui cel mai mult Lumina.Îi era dor fetei de lumea luminii, care se scălda în apa vie a soarelui, îi era dor de cerul albastru,

de aerul tare al munţilor!Când nu mai putu răbda setea de lumină, începu să-1 roage pe Duhul Peşterii să o „ajute, să-i

lumineze el Calea către lumea de afară, într-un târziu, Duhul Peşterii îi răspunse:- Caută Lumina în tine, Amena, nu în afara ta, dacă vrei cu adevărat să o vezi şi să

nu o pierzi niciodată...Şi atunci Amena se retrase în fiinţa ei, precum melcul se ascunde în cochilia lui, aştepta

găsirea luminii.Răbdarea îi fu pusă la grea încercare, când trecură zile peste zile şi nu se întâmpla nimic.

Amena, părea a se fi pierdut definitiv în beznă, fără speranţă, îşi dădea seama că Labirintul era o probă, o probă pe care o pierduse însă.

Se ghemuia din ce în ce mai adânc în ea, fără gând, ostenită ... Dar iată că veni o clipă care făcu sufletul fetei să tresară înfiorat.

Ceva tainic se desfăcea în interiorul lui. Şi aşa cum ea, Amena, trudise cândva să iasă la suprafaţă, chemată de dorul lui Ain, tot aşa, ceva, acolo, în adâncurile sufletului ei, părea că trudeşte să iasă afară.

Şi munca era atât de zvârcolitoare, iar acel ceva atât de frumos, încât pe obrajii fetei începură să curgă lacrimi. Ceva asemănător păcii, dar care era mai mult, căci depăşea închipuirea, o învălui şi deodată ... văzu Lumina.

Lumina fusese mereu cu ea, dar ochii ei nu reuşiseră să o vadă până acum. Între ea şi Lumină stătuse spaima, descurajarea. Abia acum îşi dădea seama Amena că propria ei

9

fiinţă era purtătoare de lumină, că nimeni nu-i putea lua această lumină, pentru că din ea, din Lumina aceasta fără seamăn, fusese făcută..

Fata începu să râdă în hohote cum nu mai făcuse de mult, de când se pierduse de Ain. Lumina dinlăuntrul ei se revărsa în cascade, vie, triumfătoare, alungând spaima şi odată cu ea, întunericul.

- Devii din ce în ce mai puternică, Amena ! se auzi glasul Duhului Peşterii. Cel care îşi vede Lumina zidită în inimă nu poate fi înfrânt de nimic.

Abia atunci Amena privi în jur. Pereţii Labirintului se luminau pe măsură ce fata înainta. Calea se deschidea în faţa ei, fără obstacole.

Străbătu astfel, rând pe rând, şapte săli, ai căror pereţi scânteiau de podoabe. Şi fiecare sală o împodobea pe Amena cu o nouă virtute, sporindu-i frumuseţea şi înţelepciunea. Acesta era darul Duhului Peşterii pentru cel ce trezea lumina în adâncul fiinţei sale.

Când ajunse la ieşire, Amena părea o regină a reginelor, cu adevărat vrednică să cunoască împărăţia Lupului Alb.

Azisos, fiul păstoruluiÎn vremea aceasta, Ain o căuta cu disperare pe fetiţă. Bătuse toate drumurile

cerului, toate locurile unde îi plăcea fetiţei să se joace. Răscolise grădinile îngerilor, pădurile de aur ale zânelor nopţii, dar totul a fost în zadar. Fetiţa nu era nicăieri.

S-a gândit apoi că poate, Amena se joacă cu el, că stă ascunsă într-un loc numai de ea ştiut şi că va apare fără veste, aruncându-i-se în braţe, aşa cum făcuse de nenumărate ori. Aşteptă, sperând, aşteptă, până când, într-un târziu, a trebuit să accepte adevărul: fetiţa dispăruse fără urmă!

Deznădejdea îi cuprinse inima.Nimic, parcă, nu mai avea rost în viaţa lui. Bucuria care îi umpluse casa odată cu cioplirea fetiţei, se stinse, aşa cum lumina se stinge când apune soarele. Privea pierdut, jucăriile pe care el i le cioplise ca să o vadă zâmbind, fericită şi tot nu putea crede. Nu putea crede că nu o să-i mai audă glasul cristalin, spunându-i: "Bună dimineaţa, Ain!" ... Sau nu o să o mai legene pe braţul lui stâng ca să o adoarmă, ocrotind-o cu zâmbetul.

10

Casa devenise pustie ca un crâng fără păsări. Ceva din fiinţa lui dispăruse fără veste şi el îşi simţea sufletul golit de putere.

În jurul lui se aprindeau una câte una, stelele cele neasemuite ale cerului, dar fetiţa nu mai era acolo ca să o înveţe numele lor de taină.

-Ar putea vorbi cu Mama Soarelui, şuşotiră două steluţe, între ele, cioplite cândva, demult, de mâinile lui Ain.

-Numai ea, care este atât de înţeleaptă încât toţi îi spun Ştiutoarea, numai ea 1-ar putea ajuta.

Ain ridică ochii spre ele, în timp ce un licăr de speranţă se aprinse în inima lui.

- Aşa este! Cum de nu se gândise până acum? Mama Soarelui era atât de bună ... Ea cunoaşte taina tuturor lucrurilor ... Numai ea poate afla unde a dispărut fetiţa !

Şi fără să mai stea pe gânduri, o luă la fugă către Palatul de foc al Mamei Soarelui. Nu se opri decât în faţa împărătesei.

Aceasta îl privi cu bunătate şi înţelegere. Din ochii ei izvora o lumină care alina sufletul lui Ain, întărindu-1...

- Ştiu, Ain, ce vânt năpraznic te-a purtat până la mine, rosti ea, abia şoptit. Iar sunetul glasului ei era atât de dulce, atât de blând, încât Ain simţi cum este cuprins de pace, în timp ce furtuna din inima sa se liniştea ca luată cu mâna.

- Îmi pare rău de vestea pe care trebuie să ţi-o dau! Fetiţa a căzut în Groapa Neagră.- Dumnezeule! gemu Ain. Am pierdut-o pentru totdeauna!- Ain, fetiţa nu a murit, ci doar a ajuns pe Pământ.- Pe Pământ? Acolo unde se nasc sufletele, ca să înveţe Legea ?- Da, cioplitorule. Groapa Neagră este Poarta prin care trebuie să treacă cei care vor să

crească. Fiecare naştere şi moarte pe Pământ este doar o treaptă pe care o urcă către Lumina-Mamă.- Şi ea, Amena, a uitat totul, asemeni muritorilor? se înfioră el.- Nu, Ain! Amena nu poate cunoaşte uitarea pe care sufletele o capătă doar în pântecele

mamei pământene.Atâta doar că îi va fi greu, nespus de greu să găsească drumul înapoi. S-ar putea să

rătăcească mii de ani..., s-ar putea să nu afle niciodată calea către noi. Este încă prea micuţă ... prea neîmplinită... Ştiu eu? oftă bătrâna cu ochi strălucitori.- Mamă a Soarelui! spuse Ain. Invaţă-mă cum să ajung pe Pământ! Trebuie să găsesc pe Amena, cu orice preţ! Ai dreptate, ea este atât de neştiutoare! Niciodată nu a dormit singură ! Nu pot s-o las să rătăcească într-o lume atât de diferită de a ei.

- Greu lucru îmi ceri, Ain, cioplitorule... Greu lucru! - dădu încetişor din cap împărăteasa, privindu-1 gânditoare. Ca să ajungi pe Pământ, va trebui să înveţi să te naşti şi să mori. Să înveţi să alegi între realitate şi iluzie, aşa cum furnica alege bobul de zahăr din nisip. Va trebui să înveţi cum să treci prin cele două Porţi, ale naşterii şi morţii, pentru că, dacă nu vei şti să o faci cum trebuie, vei rămâne pe tărâmul umbrelor, asemeni atâtor pământeni. Te vei naşte şi vei muri de miliarde de ori până când vei reuşi să urci din nou la noi. Dar cel mai cumplit lucru este uitarea.

Va trebui să uiţi, să uiţi cine eşti, de unde vii, să uiţi de ce ai coborât pe Pământ. Vei uita lumea noastră, stelele, chiar şi pe Amena. Pentru că te vei

11

naşte mânat de dorinţă, vei uita împărăţia şi va trebui să ţi-o reaminteşti, singur fără alt ajutor. Iar lucrul acesta este mai greu decât crezi: nu vezi cât de mult trudesc oamenii, câte vieţi irosesc până reuşesc să întrezărească scânteia aprinsă în propria lor fiinţă, unica realitate? Ai putea accepta toate acestea, Ain

- Pot, Mamă a Soarelui nostru!Fără fetiţă, viaţa mea nu ar mai avea sens. Pe ea am cioplit-o din lumina sufletului meu.Dorul meu de ceva mai frumos decât Frumuseţea însăşi, a adus-o la viaţă! Cum să o las în

lumea aceea străină? Ajută-mă! Spune-mi ce trebuie să fac ca să mă nasc pe Pământ?Împărăteasa îl privi, îl privi, cântărindu-i puterea ... hotărârea...Ain aştepta rugător, cu sufletul îngenuncheat la picioarele ei. În jurul lor, clipele timpului

se topeau ca ceara unei lumânări aprinse.Într-un târziu, Mama Soarelui vorbi:- Fie, Ain! Există o cale ca să te poţi naşte pe Pământ! La naşterea ta vei uita totul ...

Vei primi o sămânţă de trup pe care o vei creşte aşa cum te va învăţa viaţa pământeană ... Va trebui să-ţi reaminteşti singur, cum să respiri, cum să mergi, cum să te înalţi...

Dacă te încumeţi şi nu te răzgândeşti ... şi dacă plăteşti preţul...- Preţul? -întrebă Ain. Care este preţul? Orice, cere-mi orice!Mama Soarelui îl privi printre gene. O! De-ar şti Ain cât de mare e preţul, ar mai fi atât de

hotărât?- Ain, trebuie să-mi dai darul ursitoarelor tale: harul de a ciopli ca nimeni altul!

- Darul dintâi? Darul destinului? -se tulbură Ain.

Palatul se umplu de un oftat grav, întunecând lumina. Până atunci nimeni, nimeni, niciodată nu renunţase la darul naşterii sale!

Umerii lui Ain se plecau de parcă un munte se prăvălise peste ei.Privirea lui Ain se adânci ca un abis, atunci când hotărî:- Dacă acesta este preţul, mă învoiesc!Mama Soarelui întinse spre el mâna dreaptă. O spirală de Lumină argintie îl înfăşură pe Ain,

rotindu-se în jurul lui din ce în ce mai repede, în timp ce o apă de foc curse peste flăcău, luând cu ea Darul fără preţ. Ain simţi că se cufundă în Bezna tuturor Beznelor, după care uită tot...

* * *

În familia bătrânului Darzos, păstorul din Valea Cerbului înstelat, era mare sărbătoare. Atât de mult se rugase păstorul să-i dăruiască Soarta un fiu ... Atât de multe ruguri înmiresmate cu cetină de brad înălţase către Cer, încât, acesta, iată, se-ndurase acum, când pletele lui erau ninse şi-i dăruise pruncul aşteptat. Un băiat! Dar ce băiat! Era frumos asemeni răsăritului de Soare! Puternic ca speranţa, fără de care viaţa nu ar putea curge mai departe.

Aşa i se părea lui Darzos şi ochii îi plângeau de bucurie când îşi privea feciorul.- Poate e os de zeu, gândea bătrânul. Căci cine a mai văzut un prunc care să se nască cu

o astfel de brăţară la mână, cum o avea băiatul. Căci am uitat să vă spun că pruncul avea pe mâna stângă o brăţară împletită din flori de câmp celeste, flori nemaiîntâlnite pe pământ.

Ceilalţi păstori, veniţi la sărbătoare, priveau cu uimire şi respect, semnul de pe mâna copilului.

- Azizos, va fi numele tău, fiule, şopti Darzos cu mândrie.Şi ridicându-1 cu braţele-i vânjoase, îl arătă stelelor, munţilor, turmelor de mioare, ca toţi să

afle că acesta este urmaşul lui.12

Azizos, cel trimis de zei!Se spune că şapte zile-n şir chiuiră văile de dansul şi bucuria păstorilor. Iar în a opta zi,

Darzos înfăşură băiatul în zeghea lui şi-1 du-se sus, la Moşii, după datină, ca să-i primească binecuvântarea.

Era o zi ce scânteia de soare, ca nici una alta. Muntele Sfânt, împodobit cu flori de catifea, cu ierburi aromate, îşi aşezase pe frunte coroană de curcubee...

Şi parcă şi iezerele cerului erau mai limpezi ca nicicând.Moşii, privi pruncul, care gângurea nevinovat, îi mângâie gânditor, brăţara de la mână, apoi

rosti binecuvântarea lăsată din străbuni.

"Soarta te-a născut,Prunc nemaivăzut,Soarta te-a chematŞi te-a îmbăiatîn izvor de munteCu plete cărunte,Pruncule-nstelatSă te faci bărbatŞi să creşti la SoareTurma de mioare ...Ai primit SoliaSă ne aperi GliaSă ne aperi cântul,Să respecţi CuvântulNeamului de SoartăCa să-l treci prin Poartă,Mângâiat de SteleNesupus de rele,Neatins de tină,Neamul de Lumină...Pruncule-aşteptat,Fii Binecuvântat!"

Ei, şi uite aşa trecură ani şi ani, iar pruncul creştea ca în poveste. Pe zi ce trecea, se făcea tot mai frumos, mai puternic, mai înţelept.

Azizos era îndrăgit de toţi.

Nici nu putea fi altfel. Nu era fiinţă pe care să o întâlnească şi să aibă vreo durere, fără ca el să nu îi dea o mână de ajutor, să nu încerce să o aline.

Glasul îi era mângâietor ca o rază de soare, braţele lui făceau dreptate fără să rănească, iar ochii, ochii nu aveau asemănare.

Când te priveau, păreau că se transformă în două izvoare nesfârşite de iubire.Îi plăcea lui Azizos să stea de vorbă cu florile, cu apele, cu păsările cerului. Le înţelegea

graiul ca întreg neamul lui. Şi peste tot pe unde îl purtau paşii, era de folos. Nu de puţine ori, dusese flăcăul pe umeri câte o căprioară rănită sau câte un pui de urs rătăcit printre jepi.

13

Şi câte albinuţe cu aripioara frântă nu le oblojise şi le ajutase să se întoarcă-n stup !Câteodată însă, seara târziu, flăcăul devenea tăcut, tăcut ca stâncile, tăcut şi trist.Atunci, pleca dintre ceilalţi şi se retrăgea departe, în întunericul nopţii. Se aşeza jos, pe

iarba moale şi privea cu nesaţ stelele.Simţea un dor sfâşietor, ca o arsură, o sete de ceva pe care nu-1 putea numi. O neîmplinire îi

înlăcrima ochii, dar desluşit nu ar fi putut spune ce-i lipseşte, îşi mângâia atunci uşor, brăţara de la mână, brăţara împletită din flori nemuritoare, cu care se născuse şi adormea sub bolta cu luceferi, somn greu şi fără vise.

Ar fi trebuit să fie fericit, şi nu era! Ciobanii mai în vârstă, de la stână, spuneau că i-a venit sorocul să-şi caute perechea. Spuneau că de asta priveşte flăcăul spre zări ce nu se pot atinge, de asta oftează şi ochii lui sunt trişti.

Aşa, spuneau zâmbind pe sub mustaţă. Flăcăul nu-i băga în seamă, îşi vedea tăcut de mioarele lui, de stână, nepăsător la privirile şăgalnice ale codanelor din jur. Nici una nu i se lipise de inimă.

Ce nu v-am spus până acum, este faptul că ţinutul în care băiatul se născuse, era ţinutul unui Cerb înstelat, ţinut în care puteai vedea dansând zâne şi spiriduşi când zorii se năşteau, în care salamandre verzi te puteau vrăji cu privirea sau în care puteai fi ademenit pe muchiile stâncilor şi aruncat în gura prăpăstiilor, fără nici-o scăpare. Se spune că Cerbul păzea intrarea într-o împărăţie, pe care nu o putea călca oricine, căci acolo, povesteau bătrânii, în acea împărăţie de taină, se află

Poarta care duce către Nemurire.Pe Cerb însă, nu 1-a văzut nimeni. Cândva, demult, tare demult, în vremuri aproape uitate,

când sufletele oamenilor erau curate ca bobul de rouă al câmpiei, Cerbul se arăta muritorilor. Cei care îl văzuseră, povestiseră că frumuseţea lui întrecea orice închipuire!

Că blana îi era toată acoperită cu pulbere de aur şi pietre preţioase, iar în frunte purta cu mândrie o piatră nestemată, fermecată. O singură privire de-a Cerbului, te putea face să înţelegi sensul vieţii, putea opri roata timpului şi putea sa-ţi dezvăluie taina Adevărului. Atâta timp trecuse de atunci, povestitorii muriseră, muriseră şi strănepoţii celor cărora ei le povestiseră, încât acum, totul părea a fi doar un basm, un basm frumos, şi atât.

De multe ori, Azizos, visa cu ochii deschişi lângă mioare, că Cerbul i se arată, că îi apare fără veste şi îi deschide Poarta cea de taină ...

- Ei, bată-te să te bată norocul, râdea de el, Darzos, păstorul. Cum crezi tu că Cerbul ţi se va arăta ţie, dacă bătrânii noştri, cu pletele albe, strălucind de lumina virtuţilor, nu au putut să-1 vadă?

Flăcăul nu spunea nimic, dar sufletul lui continua să îl aştepte pe Cerb.Şi iată că, într-o zi, o zi ca oricare alta, o întâmplare ciudată, îl purtă pe băiat pe nişte

locuri pe care nu le mai călcase niciodată.În jurul stânii, de câtăva vreme, urmă de fiară ameninţa liniştea sălaşului. Păstorii făceau

de strajă cu rândul, noapte de noapte, ca nu cumva ursul, căci urs părea să fie, să intre în ţarcul oilor şi să le prade viaţa. Lui Azizos îi veni rândul să facă de strajă, într-o noapte cu lună plină.

Se rotunjise luna, ca o pâine coaptă pe vatră, în timp ce lumina ei picura o aromă îmbătătoare, nefirească, învăluind valea în vrajă şi somn. Azizos îşi simţea pleoapele grele şi numai voinţa lui de fier îl ajută să ţină ochii deschişi.

Şi ce să vezi! La miezul nopţii, un urs uriaş se apropie cu paşi moi de locul în care mioarele îşi rumegau visele.

14

Flăcăul sări în picioare, strângând bâta ciobănească în mâini, cătând să aţină calea ursului.Acesta reuşise să apuce o mioară şi văzând primejdia o luă la fugă. Flăcăul după el.Era iute Azizos, dar fiara era şi mai iute! Alergară aşa, om şi fiară, până când răsări soarele.Azizos privi în jur, mirat. Niciodată piciorul nu-i călcase într-un loc ca acela. Copacii,

florile, iarba, aveau culori ciudate, fumurii.Din pământ urcau spre cer volute albastre de lumină, în timp ce o muzică lină se

revărsa asemeni picăturilor de ploaie, peste tot.

Ursul lăsase jos mioara nevătămată, încă adormită, atât de gingaş o purtase peste stânci şi-1 privea rugător. Azizos simţi că ursul îi cere ajutor, că-1 atrăsese până acolo ca să-i arate ceva.Când ursul văzu că flăcăul 1-a înţeles, pomi spre intrarea unei peşteri, întorcând capul din când în când, chemându-1 cu privirea.

Azizos îl ajunse din urmă. Acolo, în umbra acelei peşteri micuţe, zăcea pe un pat de ierburi uscate, un bărbat cu barbă căruntă, gemând încetişor. Azizos îngenunche repede lângă omul mistuit de febră şi se apucă să-1 maseze aşa cum îl învăţaseră bătrânii. Mâinile i se mişcau repede, repede alungând boala din corpul bărbatului. Apoi, scoase de la brâu săculeţul cu ierburi de leac, care nu-1 părăsea niciodată şi făcu din ele o fiertură aromată din care îi dădu să bea cu înghiţituri mici. Ursul mormăia blând privindu-1 cu înţelegere. Se scurseseră câteva ore bune până când bărbatul deschise ochii.

Azizos oftă uşurat: trecuse primejdia focului.- Îţi mulţumesc, flăcăule! Fără tine, cine ştie, m-aş fi prăpădit! Dar de

unde eşti? Pe aici, pe la mine, rareori a urcat cineva.- Eu sunt Azizos, fiul păstorului Darzos. Noi locuim jos

în Vale. Acolo ne pasc turmele, acolo sunt sălaşurile noastre.Dacă nu mă aducea ursul, nici eu n-aş fi ajuns prin aceste locuri.

- Puţini oameni se-ncumetă să urce aici la Stânca Domini, e-adevărat! Pe mine mă cheamă Zoga, cioplitorul de icoane. - Un cioplitor? Un cioplitor de icoane? se miră băiatul. - Da, nu ai văzut niciodată cum se ciopleşte lemnul? Cum capătă formă mângâiat de daltă?- Nu, şopti Azizos, tulburat... Niciodată, mai rosti el moale, căci o ameţeală ciudată îl cuprinsese. O amintire i se zbătea în suflet, ca o părere şi îl durea că nu o poate aduce la lumină. Zoga, îl privi pe sub sprâncene, apoi, apucă o bărdiţă şi o bucată de lemn, punându-se pe cioplit. Azizos privea fermecat. Mâinile lui Zoga păreau vrăjite: mângâiau cu dalta lemnul şi după fiecare mângâiere lemnul devenea altceva, încetul cu încetul, lucrul se desăvârşi şi în mâinile cioplitorului apăru o icoană.Flăcăul îngenunche lângă ea. Zoga îi întinse o altă bucată de lemn şi-1 îndemnă: - Hai, încearcă, să vedem ce poţi! Azizos îşi simţi palmele transpirând de emoţie! Broboane de sudoare îi perlară fruntea când atinse dalta. Dar ce ciudat! în clipa în care începu să lucreze, aşa cum văzuse la cioplitor, i se păru că îşi aduce aminte ... îşi aduce aminte ... Doamne ! De ce nu poate da deoparte vălul acesta care îl opreşte să atingă taina ce-i plânge în suflet? Mâinile i-o luară înainte. Ciopleau cu dibăcie, măiestre, de parcă dintotdeauna numai asta făcuseră.Zoga îl privea uluit. Chipul dăltuit de băiat părea coborât din ceruri. Nicicând nu mai

15

văzuse cioplitorul un asemenea chip îngeresc. Nici-o icoană făcută de el, nu avea o asemenea strălucire ca aceasta, care părea mai degrabă făcută din lumină. - Icoana ta, Azizos, întrece în frumuseţe toateicoanele din Palatul Cerbului!- Al Cerbului înstelat strigă băiatul. L-ai văzut pe Cerb"?- Eu îi cioplesc icoanele cu care îşi împodobeşte palatul, spuse Zoga.- Deci Cerbul există! şopti flăcăul, în timp ce ochii i se umeziră cu lacrimi.- Cum să nu existe? Doar Cerbul este sufletul neamului Omenesc! De aceea este atât de mândru şi de puternic. De vrei să-1 vezi, îţi voi arăta locul în care obişnuieşte ca să vină din când în când. Dăruieşte-i icoana pe care ai cioplit-o şi el îţi va îndeplini o dorinţă. Poţi să-i ceri bogăţii şi palate ... Sau poate, o Crăiasă de soţie ... Cerbul îţi poate da tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, se spune ...Azizos fremăta de emoţie. O să vadă Cerbul! O să-i poată vorbi! Bătrânii lui îşi pierduseră demult speranţa că Cerbul va mai coborî către ei, să le asculte păsurile, să le crească puterile. Şi iată că el va putea să-1 roage ... Oare ce ar trebui să-1 roage pe Cerb? Azizos îşi întoarse privirea către inima lui, pentru că numai ea, Inima, ştia ce era de folos să ceară.- Cere-i Paloşul Străbunilor, susură glasul gingaş al Inimii. Paloşul vrăjit. Acela care îl are, nu poate fi învins de nici-un vrăjmaş, oricât de întunecat ar fi el.Slujeşte-ţi neamul, Azizos, cânta Inima, nu te gândi la tine!Flăcăul luă în mâini icoana şi se lăsă purtat de Zoga către locul în care, acesta spunea că va veni Cerbul. Era frumos şi tainic locul acela, înconjurat de brazi bătrâni, încărcaţi cu cetină aromată, cu iarba moale, mătăsoasă, verde. Miresme ameţitoare scăldau văzduhul, în timp ce răcoarea unui izvor limpede ca un cristal îţi mângâia paşii.Zoga îl lăsă pe băiat singur să aştepte venirea Cerbului. Soarele începuse să coboare, iar înserarea se furişa tăcută prin hăţişuri. Deodată, aerul îşi schimbă culoarea. Ceva viu şi luminos îl umplea, hrănindu-1, în timp ce o pace infinită cuprinse totul, ca într-o îmbrăţişare.Din depărtări nebănuite, se auzi un tropot dulce, asemeni ropotului de apă şi nu după multă vreme, apăru şi Cerbul.Era ... Cum să vă spun eu că era, când până şi cuvintele se sfiau în faţa măreţiei lui.

Era aidoma cum îl visau bătrânii păstori. Mândru, cu coame înstelate, cu blana catifelată ca o petală de floare, acoperită toată cu pulbere de aur şi pietre preţioase, în frunte, mai mândră decât orice închipuire omenească, o nestemată uriaşă îi scânteia în mii de ape. De câte ori Cerbul atingea pământul cu copita, se auzea un sunet atât de dulce, atât de mângâietor încât sufletul oricui îl asculta, se vindeca pe loc, de orice rană, ştiută sau neştiută. Când Cerbul îl cercetă cu ochii, Azizos, simţi că o putere fără margini îl cuprinde şi-i toarnă-n trup tărie.

Fără să rostească un cuvânt, flăcăul aşeză la picioarele Cerbului, icoana.Şi tot în acel timp, cerul înflori cu mii de stele şi luceferi, iar văzduhul întreg tresări, atunci când se auzi glasul Cerbului.- Îţi mulţumesc, Azizos, fiu al păstorului Darzos, pentru darul mâinilor tale ...- Mă cunoşti? îngăimă uluit, flăcăul.- Te ştiu de când ciopleai Lumina, şi mai demult chiar, îţi ştiu ziua de mâine şi cele care vor urma ... Ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, oricare vrei ... Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău ...Fără să-îi pătrundă înţelesul cuvintelor rostite, Azizos spuse-n şoaptă:

16

- Ai vrea să-mi dai Paloşul Străbunilor?- Bine ai ales, fiule de păstor! Al tău să fie şi nu uita: harul cel de preţ al Paloşului, nu în tăiş stă, ci în Iubire ...

Şi până când ultima silabă a celui din urmă cuvânt se stinse, Cerbul dispăru, aşa cum dispare bobul de rouă sărutat de Soare, într-o clipă.Azizos ar fi putut spune că totul nu a fost decât o părere, un vis frumos, dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul dorit.Când se întoarse la stână, povestea lui trecu din gură în gură şi după ce se minunară şi se bucurară cu toţii de darul Cerbului, viaţa începu să curgă pentru flăcău, la fel ca până-atunci.Ba parcă nu chiar la fel!Pleca şi-acum cu turmele de mioare la păscut, tăifasuia şi-acum cu florile din vale sau cu izvoarele ce murmurau sub stânci, dar tot mai mult îi plăcea să cioplească icoane cu chip împărătesc, aşa cum îl învăţase Zoga, cioplitorul. Icoanele lui împodobeau casele păstorilor şi până hăt, departe, peste nouă sate se dusese faima măiestriei sale.

- Nu-ţi fie de deochi, băiete! se minuna bătrânul Darzos. De unde până unde atâta meşteşug în mâinile tale? Apoi, se vede treaba că e adevărat că-i os de zeu, mai rostea el în şoaptă, sfiindu-se parcă de acest gând îndrăzneţ.

Şi ochii i se umezeau de lacrimi când priveau brăţara din flori de câmp, de la mâna băiatului.Azizos însă, nu avea vreme să-şi pună întrebări. Se bucura că poate dărui un strop de lumină oamenilor prin lucrul mâinilor sale, printr-un cuvânt de înţelegere sau un zâmbet prietenos. Se bucura să-mpărtăşească darurile primite, cu orice fiinţă pe care o întâlnea în cale.Îl mai încerca şi acuma dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva pe care nu putea să-1 desluşească. Mai ales atunci când cerul înflorea cu stele, asemeni unui cireş în primăvară. Atâta doar că de la o vreme, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima, care-1 durea de dor, îi şoptea în taină că ziua aceea nu-i departe.De la o vreme îi plăcea flăcăului să-şi poarte oile la Stânca Salamandrelor, o stâncă neagră pe care obişnuiau să vină şi să se resfeţe la soare salamandre stropite cu smaralde, cu topaze, cu iacynte sclipitoare. Şi-n timp ce mioarele păşteau iarba grasă şi parfumată, Azizos asculta poveştile pe care salamandrele şi le spuneau una alteia. Poveşti adevărate, din lumea lor cu zâne şi spiriduşi. Aşa află băiatul că undeva, dincolo de Valea Cerbului înstelat, s-ar afla împărăţia Lupului Alb, împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care-i vrednic ca să intre, cunoaşte desăvârşirea.Şi tot acolo, povestise o salamandră aurie, ar fi venit din lumea stelelor o fată, o fată frumoasă ca un cântec, pe care Lupul o învăţă Legea, legea care te face liber şi nemuritor.Când auzise despre fată, inima lui Azizos, tresărise tulburată şi de arunci, dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata, îi răpi liniştea nopţilor.Cândva ... Cândva ...visa băiatul, cu ochii deschişi, va fi vrednic să intre în împărăţia Lupului Alb şi să cunoască fata, venită din lumea aceea, fermecată, a stelelor... Cândva...Nici nu bănuia flăcăul cât de-aproape era ziua aceea, hotărâtă încă de la naşterea lui, să se întâmple.

17

Aşa cum nici Amena, nu bănuia cât de aproape este de cel de care se pierduse când era abia o fetiţă neîmplinită... !

Împărăţia Lupului AlbStânca pe care se găsea Amena, domina piscurile din jur. Câtă deosebire era între ţara Marii Regine, cu iarbă mătăsoasă, cu râuri despletite printre rădăcinile brazilor, cu pădurile împodobite cu zâne şi cântec de păsări, cu zborul colorat al miilor de fluturi, care îţi încântau ochii, şi împărăţia în care o lăsaseră vulturii.Cât cuprindeai cu privirea, jur împrejur, într-o horă ameţitoare, numai munţi, munţi nesupuşi decât depărtărilor. Respiraţia lor, amplă, îţi strecura în trup putere şi tărie. Simţeai, respirând aerul acelor înălţimi că tu însuţi devii o parte a măreţiei lor.Simţeai că acolo îţi sunt rădăcinile şi că poţi sorbi liber din Izvorul vieţii, iar inima începea să-ţi vibreze ca o strună de argint.Amena privea, privea cu nesaţ, umplându-şi sufletul cu acel ceva pe care încă nu-1 putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă, căci era expresia perfectă a armoniei, pe care numai un pământ sfânt o putea rodi.Abia atunci, când respiraţia ei deveni asemeni unui zbor de şoim, abia atunci îşi dădu seama că nu este singură. In faţa ei, la fel de mândru ca şi piscurile din jur, stătea, privind-o cu blândeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare. Nările lupului, fine şi puternice, fremătau uşor, iscând spirale de lumină la fiecare respiraţie.- Lupul Albi tresări fata.- Bine-ai venit la noi, Amena!- se auzi glasul Lupului Alb.Iar fetei i se păru că întreg ţinutul acela împărătesc îi vorbeşte.- Vulturii-soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine şi despre dorul tău ... Vezi, Amena, ţara care se întinde sub privirea ta, este o ţară binecuvântată cu toate harurile

18

cereşti; căci ea s-a născut din împreunarea Luminii cu Pământul pe care îl calci ... Oamenii ei sunt păstrătorii tainelor lumii şi tot ei sunt ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea ...Copiii acestei ţări, pe care unii o numesc împărăţia, alţii Leagănul Pământului, se nasc Călăuze. Ei ştiu să poarte sufletele însetate către Fântâna cu Apă Vie din care ţâşneşte nemurirea. Ei ştiu să umble pe poteca Fulgerului, aşa cum mergi pe oricare potecă de munte. Aceasta este Ţara de Sus, pe care o cântă legendele. I se spune aşa pentru că este neîntinată ca şi înălţimile pe care le vezi... I se spune împărăţia pentru că din trupul ei s-a născut izvorul alb şi luminos al Iubirii, cu care este alăptat întreg neamul omenesc ... Şi

ea născătoare ... născătoare de pace ... de frumuseţe ... bucurie ...Ca să te accepte, va trebui să dovedeşti că eşti vrednică să schimbi cumpăna vieţii tale ... Atunci când va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide Poarta care ascunde drumul către stele. Dar pentru asta va trebui să înveţi să te joci cu tainele acestui Pământ şi să-1 convingi pe Cerb să-ţi dea Cheile Curcubeului...- Cheile Curcubeului, ai spus, Lupule Alb? Cheile celor şapte împărăţii ?- Da, Amenal Ştiai despre ele?- De la el, şopti Amena ... De la Ain, cel care m-a cioplit din cântecul inimii lui...

- Ei bine, fată frumoasă, o să-1 găseşti pe cioplitorul de stele! Aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruie lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care se iubesc ...Cândva, vei trăi bucuria regăsirii!Ochii fetei se umplură de lacrimi şi braţele ei înlănţuiră gâtul Lupului Alb. Acesta o lăsă un timp să se liniştească, apoi o luă cu el.Şi iarăşi începură zilele să treacă, asemeni norilor jucăuşi, aducând cu ele o nouă învăţătură pentru copilă.- Amena, îi spusese Lupul Alb, mai întâi ai să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grâu.Şi fata ucenici la Bătrânul Morar, învăţând cu sârg tainele acestuia.Ajunsese să ştie cum să folosească sămânţa timpului ca aceasta să dea rod bogat, să adune orele într-o singură respiraţie şi să ţeasă din ele veşmintele eternităţii, învăţa fata cu spor, mânată de dorul ei, iar Morarului tare îi era dragă! Aşa un ucenic harnic şi ascultător, nu mai avusese până atunci.Într-o seară, când Amena se odihnea privind stelele, lângă ea apăru Lupul Alb. Fata îl privi cu bucurie. Lupul se aşeză lângă ea, rămânând tăcut o bună bucată de vreme. Amena se cuibări lângă lup, lăsându-se mângâiată de căldura lui. Pierdută într-o lume atât de diferită de cea din care venea şi totuşi atât de frumoasă, simţea nevoia unui prieten. Lupul o înţelese şi o mângâie cu privirea.- Amena, spuse el, se apropie clipa când va trebui să pleci de la Moara Timpului.Legea acestui loc îţi dă dreptul la împlinirea unei dorinţe. Morarul îţi va oferi bogăţii ... frumuseţe ... putere ... Tu să nu te opreşti la aceste lucruri trecătoare, după care tânjesc neştiutorii.

19

Cere-i morarului Scutul Fermecat! Cel care îl are, va fi mereu apărat de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute ...Rostind acestea, Lupul dispăru la fel de neaşteptat, aşa cum venise.Şi într-adevăr într-o bună zi, Bătrânul Morar, o chemă la el.- Fata mea, curajoasă, tot ce puteam să te învăţ aici, te-am învăţat. Ai aflat că timpul poate fi strunit de cel înţelept. Că o singură clipă poate deveni imensitate pentru cel care ştie, iar o mie de ani sunt doar o bătaie de inimă a Universului.De-acum eşti liberă să pleci oriunde doreşti. Dacă ai să vrei să rămâi la noi, ne-am bucura cu toţii, căci tare te-am îndrăgit.Dacă nu, obiceiul acestui loc îţi dă dreptul să alegi un dar.Cere-mi ce îţi pofteşte inima: aur, nestemate? ... Putere ... ? Te-ascult!- Îţi mulţumesc, Morarule, pentru iubirea cu care m-ai învăţat tainele timpului! Dar nu-mi

doresc nimic din toate acestea. Dacă vrei însă să îmi dai ceva, dă-mi, rogu-te, Scutul Fermecat!- Bine te-a-nvăţat, cine te-a învăţat, copilă curată! Scutul însă, va trebui să îl iei singură şi nu e uşor. El este păzit de cei doi colţi de piatră care sprijină cerul în faţa Morii mele, şi căruia toţi le spun, Colţii Morarului. Mulţi au încercat să-1 ia, dar au pierit sfărâmaţi de puterea Colţilor, care nu se opresc niciodată. O singură secundă îţi este îngăduită, ca să te strecori şi să-ţi iei darul făgăduit.

20

Amena privi colţii de piatră, înalţi şi ascuţiţi, care îşi izbeau capetele fără odihnă, dar nu se sperie. Fata învăţase multe taine. Ştia să încremenească clipa, să supună zvâcnirea timpului fără să schimbe armonia lumii.Mâna ei decupa aerul, fulgerându-1 spre nemişcare.Cei doi Colţi de piatră, se opriră, lăsând privirea să pătrundă în spaţiul pe care-1 apărau cu atâta străşnicie.Acolo, pe un tăpşan cu iarba mătăsoasă, scânteia în bătaia Soarelui, Scutul Fermecat.Amena îl ridică fără teamă şi-1 strânse la piept. Un sunet de cristal se înşuruba în aer şi fata se trezi purtată prin văzduhul albastru, peste vârfuri ascuţite de stânci, până ajunse în faţa unui Porumbel uriaş, de piatră.- Eşti aşteptată, Amena, de Sfatul Bătrânilor, auzi fata, glasul Lupului Alb.Şi tot atunci, Porumbelul de piatră se desfăcu în două, lăsând să se vadă în interiorul lui, o scară de malachit verde, încolăcită ca un şarpe.Cu pasul hotărât, Amena coborî treptele, până ajunse într-o sală rotundă, unde, în jurul unei mese, stăteau aşezaţi, doisprezece bătrâni, îmbrăcaţi cu veşminte albe, tivite cu aur. Aveau plete lungi, albe, şi o privire cumpănitoare, care citea în tine ca într-o carte.Acolo, în adâncul muntelui, străjuit de Porumbel, fata primi o altă învăţătură. O învăţătură care modela sufletul şi-1 înălţa ca un cântec, spre libertate.

-Ţine minte, Amena, o învăţau bătrânii, să nu îţi pierzi niciodată libertatea! Şi nu uita, că e liber, doar cel care face binele.-Binele, mai spuneau ei, se află sădit în fiecare fiinţă. Trebuie numai să-1 laşi să dea roade şi să-1 împărţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apa curată.Amena lua aminte la spuselelor, dar pe măsură ce învăţa, păreacă abia este la începutul cunoaşterii, de parcă ar fi alergat spre o zare care nu se lăsa prinsă nicicum.Din ce în ce mai des, gândul ei îl întreba pe Lupul Alb:

- Când voi fi vrednică să ţin în mână Cheile Curcubeului? Când îmi vei deschide Poarta care duce către stele ?- Curând, Amena curând ... venea răspunsul din nevăzut.Şi Amena continua să înveţe şi să aleagă adevărul din neadevăr.Odată, bătrânii o duseseră la Baba Mare, desferecătoarea de farmece. Vestea despre puterile ei se dusese peste mări şi peste ţări. Veneau la ea de pretutindeni, cei care căutau leac pentru sufletul lor, căci Baba Mare era singura care ştia Descântecul de Lumină, cu care se dezlega orice vrajă.- În lumea în care te afli, Amena, îi spuse Baba Mare cu blândeţe, umbra însoţeşte lumina, noaptea se plimbă în urma zilei, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea.Lumea aceasta încă nu este terminată, ci ea este o continuă devenire.De aceea trebuie să înveţi să eliberezi ce este curat din Capcana care întinează, să redai zborul păsării înlănţuite şi să dezlegi ce-i legat.Puţini cunosc taina Babei Mari, mai adăugă ea, privind-o pătrunzător. Nu am încredinţat-o decât celor vrednici. Priveşte cu băgare de seamă şi fură-mi taina, căci numai furată are putere.Descântecul pe care o să-1 auzi, poartă în el un dar ceresc: schimbă faţa lucrurilor. El foloseşte forţa vicleană a Răului şi o întoarce către Bine.Din otrava gândului pizmaş poate face un leac de alinare. Şi tot cu el, orice legătură întunecată se preface într-o clipă, în libertate.Zicând acestea, Baba Mare privi către Răsărit şi se plecă până la Pământ. Apoi se

21

întoarse spre Apus, către Miază-Zi, către Miază-Noapte şi de fiecare dată făcu o plecăciune, spunând încetişor:

Pace celor patru Zări... Pace către depărtări... Pace-n minte şi-n cuvânt... Pace-n Cer şi pe Pământ... Apoi luă o cofa cu apă sfinţită, aprinse o candelă şi cu mâinile ridicate, murmură în continuare: Pe tine, te chem, Soră de lapte, Stea Călăuză pe Calea de noapte Lumină care izvorăşti din Lumină, Ia de la mine haina de tină ! Pe tine, înger al Apei, curat Te chem să dezlegi ce-i legat Se desfereci blestemul venit prin cuvânt sau prin gând prin mânie, prin ură, prin strâmb jurământ, Şi pe tine, înger al Focului Viu, Te chem împreună cu cei care Ştiu, Ştiu să transforme urgia-n noroc, Magia cea neagra s-o spele cu Foc. Baba Mare mângâie cu palmele căldura candelei aprinse, le cufundă în apa sfinţită, după care le plimbă de-a lungul corpului, din creştet până la tălpi şi continuă să murmure:Faceţi-mi acum din Foc, scăldătoare Spălaţi-mi trufia şi tot ce mă doare, schimbaţi-mi urâtul în zbor către stele, Desprindeţi-mi viaţa din vrăjile rele ...Luaţi-mi urgiadin moalele capuluidin rotunjimea obrazuluidin auzul urechilordin lumina ochilordin puterea mâinilor,din carne, din os,şi din trup în jos ...Luaţi-o şi transformaţi-o,într-un bob de rouă,într-o lună nouă,în surâs de floare,în rază de soare ... Iar pe mine, Copil al Cerului Sfânt,Născut, nu făcut, din Cuvânt,Lăsaţi-mă luminat şi curatCu sufletul vesel, împăcat.Cu putere de viaţă,Cu zâmbet pe faţă,Cu Soartă bogatăşi îmbelşugată.Dăruiţi-mă cu Bunătate,Cu Frumuseţe,

22

Cu Sănătate,Cu sete de Soare,Cu dor de-nălţare,...Faceţi-mă să crescca un Prunc ceresc,să cresc în virtute,şi în haruri multe,să rămân mereulângă Dumnezeu,Ca şi Fiul Său ...Ca şi Fiul Său ...Ei şi uite-aşa, zilele continuau să treacă, aşa cum trec păsările pe Cer, tăcute şi senine, în timp ce Amena descifra rând pe rând, tainele împărăţiei Lupului Alb.O întâmplare însă, răsturnă ordinea zilelor, o întâmplare care avea să o aducă pe Amena în faţa Porţii mult visate.Într-o dimineaţă, când fata ieşise să întâmpine răsăritul Soarelui şi se gândea că, poate, Lupul a uitat-o, îl auzi pe acesta, chemând-o din depărtări.Glasul Lupului era tânguitor şi poate de aceea inima fetei începu să bată ca un ropot de grindină. Într-un suflet, Amena, alergă spre stâncă unde se întâlnise prima oară cu Lupul. Ce văzu acolo, sus, o cutremură. Cât cuprindeai cu ochii Zările împărăţiei se frământau zbuciumate, luptându-se cu balauri de negură, cu şerpi cu solzi de păcură, care încercau să pustiască cu miile, frumuseţea fără asemănare a ţării.

- Amena, strigă Lupul! O groaznică nenorocire s-a abătut peste noi! Azi-noapte, când se năştea Anul cel Nou, când cu toţii sărbătoream speranţa unui nou început, când prima zi a Primăverii se pregătea să umple cu ghiocei albi pământul, paznicii de la hotare au adormit. Iar întunecatul, care pândea demult o clipă ca aceasta, a năvălit cu nălucile lui, sperând să poată pune mâna pe puterea Ţării.Ne-a prins nepregătiţi... şi nu ştiu care va fi soarta bătăliei. De aceea te-am chemat. Vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis, ca să te poţi întoarce în lumea ta, a stelelor nemuritoare ...Să nu uiţi niciodată ce-ai învăţat la noi! Pământul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi, oriunde te-ai afla ... Să ne grăbim însă! Căci după ce vei trece, voi închide Poarta. Pentru totdeauna! O voi închide pentru ca hoţii de Soare să nu poată urca în Cer. Sufletele pământenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce către inima Tatălui Ceresc ...Amena tresări. Clipa, clipa pe care o visase ani de-a rândul, clipa întoarcerii la Ain, cioplitorul de stele, sosise ... Dar ce ciudat? De ce nu simţea nici-o bucurie? De ce nu aleargă, fericită, după Lup, ca să-i deschidă Poarta? Fata îşi întoarse capul către împărăţia Lupului Alb, peste care se abătuse urgia.Îndrăgise această Ţară, care-o crescuse cu răbdare şi iubire ... O îndrăgise pentru că era mândră şi curată,

23

pentru că oamenii ei erau buni şi luminoşi! Îi îndrăgise frumuseţea munţilor, a pădurilor, limpezimea apelor, zborul păsărilor şi cântecul lor. Dar mai ales, o îndrăgise pentru cât fusese de încercată. Pentru câte suferinţe şi umilinţe îndurase de-a lungul vremurilor, de la cei care îi râvneau bogăţia. Lupul îi spusese că de fapt, rareori Ţara aceasta, soră cu Soarele, avusese o clipă de răgaz ca să-şi crească pruncii, să-şi semene câmpiile, să-şi culeagă recoltele.Geloşi pe măreţia ei, regi-tâlhari încercaseră mereu să o supună.Dar Ţara ieşea mereu biruitoare. Căci marea ei forţă stătea în bunătatea ei nesfârşită, în iubirea, cu care îmbrăţişa totul şi o făcea să renască de fiecare dată, mai frumoasă...Şi acum, iată ... întunericul e gata să o supună şi s-o înrobească.Amena îşi ridică privirea către albastrul cerului. Acolo, în imensitatea acestuia, prinsă în hora stelelor, era Steaua lui Ain, cel care o cioplise din cântecul inimii lui.Acolo, cunoscuse fericirea de a fi ocrotită şi iubită, acolo era patria ei...Privirea Amenei se întunecă aşa cum cerul se întunecă înaintea furtunii.- Opreşte-te Lupule Alb! Nu pot pleca acum, când voi aveţi nevoie de ajutor!

24

Rămân şi lupt împreună cu tine, până vom birui! De la voi am învăţat să nu accept înfrângerea! Să schimb cumpăna Sorţii!Lupul o privi cu admiraţie.Învăţătura pe care o primise fata, dădea roade bune. Amena crescuse în mijlocul lor, mândră şi neclintită.- S-ar putea să nu biruim şi atunci vei rămâne pentru totdeauna pe Pământ, o ispiti el.- Spune-mi ce trebuie să fac ca să învingem! îi ceru Amena, hotărâtă.- Bine, fata mea vitează, îţi voi spune. Ar mai fi o scăpare. Priveşte colo jos, la poalele acestui munte. Vezi Valea aceea largă, însorită? Acolo e o stâncă, îi spune Stânca Salamandrelor. De obicei, acolo, în jurul stâncii, îşi paşte oile, Azizos, fiul păstorului Darzos. Azizos a primit cândva, în dar, Paloşul Străbunilor. Cel care are Paloşul, greu poate fi învins în luptă dreaptă.Aleargă jos, în vale, găseşte-1 pe flăcău şi roagă-1 să ne-ajute!Ca o săgeată ţâşnită din arc, aşa porni fata după ajutor. În urma ei, Lupul rămase s-o privească gânditor. Amena, alerga, fără să ştie, să-şi întâlnească, Soarta.

Roua îngerilorCa vântul ce mână furtuna din urmă, aşa alerga fata să aducă ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei ... Ca o ciută fugărită de haită, aşa zbura parcă, Amena, abia atingând cu tălpile, colţii stâncilor care-i ieşeau în cale ... Trebuia să-1 găsească pe fiul păstorului Darzos! O, de 1-ar găsi! Lupul Alb îi spusese doar că îşi paşte mioarele lângă Stânca Salamandrelor. Dar dacă nu-i acolo? Dacă ...

Amena se opri, abia respirând din cauza ftigii. In faţa ei, Stânca Salamandrelor îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui de vară.Câteva salamandre aurii se risipiră, speriate de apropierea fetei.În jurul stâncii, presărate ca florile pe pajişte, păşteau mioare albe, păzite de un câine lăţos. Amena privi roată în jur. Unde era oare Azizos ? Un fir de melodie catifelată şi mângâietoare, o atrase spre intrarea unei grote. Acolo, fata zări un foc aprins, ale cărei flăcări jucăuşe aruncau umbre albăstrui pe pereţii uşor umeziţi. Lângă foc, rezemat de o piatră, un flăcău cânta din fluier. Privirea lui părea adâncită undeva, departe, de parcă ar fi vrut să desluşească o taină cuprinsă în nevăzut. Simţind apropierea fetei, Azizos, căci el era, întoarse capul.

Amena se opri ca fulgerată. Inima începu să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi să alerge în braţele celui care o privea încremenit.-Ain ! strigă sufletul fetei. Ain, cioplitorul de stele! Abia acum îşi aminti ea că Berbecul cu lână de aur din peştera lui Ram, îi spusese că se va întâlni cu cioplitorul de stele, într-o vale însorită, valea unui Cerb înstelat. Atunci se gândise că valea fermecată se afla undeva, în nesfârşitul cerului, nicidecum aici, pe Pământ.

Visase de atâtea ori această clipă, care iată, venise pe neaşteptate! Noapte de noapte, ani de-a rândul, privise stelele, căutând-o pe aceea unde Ain o cioplise din inima lui,

25

chemând-o la viaţă. Noapte de noapte, ani de-a rândul adormise, sperând că odată, într-o zi, cândva, Ain o să o strângă la pieptul lui, ca odinioară, regăsind-o ...Şi iată că minunea întâlnirii lor se întâmpla acum, pe acest Pământ al florilor şi al izvoarelor curate, pe acest Pământ iubitor ca o mamă, care-o primise cu atâta bunătate, atunci când nu era decât o biată fetiţă speriată, căzută din lumea stelelor.

Amena simţea cum totul se roteşte în jurul ei, în timp ce o fericire fără margini îi umplu întreaga fiinţă.Încă nu-i venea să creadă că-l vede pe cioplitor, că nu era o nălucire, o amăgire a dorului şi a speranţei ei!Ca să ajungă până la Ain, trudise să crească după legile Pământului şi să înveţe tainele Vieţii, învăţase să fie puternică şi fără preget, învăţase să poarte Lumina în inimă aşa cum porţi flacăra unei candele aprinse.Învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul mai presus de orice. Câte nu învăţase ca să poată găsi drumul înapoi către Cerul plin de stele!Dar ce face Ain în grota aceasta ? De ce o priveşte ca şi cum ar vedea-o pentru prima oară ?- Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile şi ce urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimântă privirea ?Ochii Amenei se înrourară cu lacrimi. Era cu putinţă ca Ain să nu o recunoască?E drept că între timp ea crescuse, că trupul i se înălţase ca o trestie mlădie, că pletele îi unduiau în valuri castanii până la brâu. Dar era tot ea, Amena, fetiţa pe care el o cioplise din lumina inimii lui. Amena, care nu adormea decât legănată pe braţul lui stâng, căreia el îi spunea în fiecare nouă zi: "Bună-dimineaţa, soare!"- Eu sunt Azizos, fiul păstorului Darzos, auzi Amena ca prin vis, vocea lui Ain. Tu cine eşti? De unde vii? o întrebă încă odată, flăcăul, în timp ce un farmec necunoscut îl cuprinse şi o căldură dulce îi umplu inima. De unde să ştie băiatul, că aşa începea cântecul iubirii, că inima lui se îndrăgostea fără veste de fata aceea frumoasă, care-1 privea cu ochi strălucitori.Amena îşi aminti de Lupul Alb care se lupta cu întunericul, acolo, sus, pe creste. Nu era timp de întrebări. Ţara cea mândră şi luminoasă, era la mare primejdie ... în câteva cuvinte, Amena îi spuse băiatului despre pericolul care ameninţa împărăţia Lupului Alb, rugându-1 să-i vină în ajutor.Fără să mai stea pe gânduri, flăcăul luă Paloşul Străbunilor şi alergă urmat de Amena, către locul înfruntării. Acolo, lupta era aprigă. Lupul cel Alb abia se mai zărea din mulţimea nălucilor care se năşteau de pretutindeni. Paloşul băiatului se prăvăli ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele patru zări.Alături de el, Amena, ridicase Scutul Fermecat, apărându-1 pe Ain de atacurile mişeleşti.Degeaba se năpusteau dihăniile întunecate, cu mii de capete ce azvârleau pucioasă, degeaba se sileau să îi doboare, să-i înfăşoare-n ceaţă, să-i împingă în prăpăstii!Era puternic întunecatul! Puternic şi viclean! Dar mai puternică era iubirea celor trei pentru Ţara cea neasemuită!Aşa cum luptau alături, Lupul, Amena şi Ain, păreau a fi o singură rădăcină a unui neam însetat de pace şi armonie.

26

Vrăjmaşul începu să dea semne de oboseală ... Una câte una, nălucile se topeau în văzduh, aşa cum ceaţa se topeşte în miezul fierbinte al zilei. Ba mai mult! Amena învăţase în vremea când ucenicise lângă bătrânul Ram taina sacră a Pământului, taina transformării Răului în Bine. De atâtea ori îi vorbise Ram despre această taină. Cuvintele lui erau mereu vii în inima fetei:" ... priveşte, Amena, şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pământului... Din tot ce este putred, face un lucru folositor ... în adâncul lui binecuvântat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute, în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă, fetită coborâtă din stele ..."

Amintindu-şi de învăţătura primită, Amena zâmbi şi se apucă de lucru. Ori de câte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba într-un porumbel alb, şi-1 trimitea în lume să poarte bucuria păcii.Dacă văzu şi văzu că îi scad puterile şi nu-i poate dovedi în luptă dreaptă, întunecatul se gândi la un vicleşug. Crezând că forţa celor trei le vine de la Soare, se înălţă şi se lăţi atât de mult, încât reuşi să-i acopere faţa luminoasă. Atunci, povestesc bătrânii, o beznă rea, smolită învălui Pământul şi cumpăna bătăliei se aplecă spre întuneric. Trei nopţi cu noapte grea, ca un păcat, trei nopţi cumplite, încercară să zdruncine credinţa Pământului în forţa Luminii.Frunzişul pădurilor începuse să pălească. Florile se ofileau însetate de viaţă. Râurile nu-şi mai găseau drumul către mare ... Trei nopţi ce păreau nesfârşite ca foamea, Lupul Alb împreună cu Amena şi Ain, luptară fără să vadă, bâjbâind prin întuneric, încercând să-i biruie vrăjmăşia.Şi nici în ziua de azi nu se ştie cum s-ar fi terminat totul, dacă întâmplarea nu ar fi făcut ca în vâltoarea luptei, flăcăul să izbească cu paloşul Scutul pe care fata îl ţinea în mâna ridicată. Din izbitură ţâşni flacăra unui fulger şi la lumina ei de o clipă, băiatul zări brăţara de la mâna Amenei.Brăţara, soră geamănă cu-a lui ! Brăţara împletită din flori cereşti ! Şi-atunci se întâmplă minunea deplină a regăsirii celor doi. Flăcăul îşi aminti ! Îşi aminti cine este şi de ce dorise să se nască pe Pământ! Îşi aminti de ziua în care cioplise fetiţa de clipa în care îi dăduse numele de Amena! Îşi aminti de ziua în care o pierduse şi-o căutase cu disperare, răscolind grădinile îngerilor! Îşi aminti de preţul pe care-1 plătise în schimbul naşterii lui pe Pământ, ca să o poată găsi pe fetiţă. Cum de nu o recunoscuse din prima clipă? Chiar dacă Amena de odinioară crescuse, zâmbetul ei era acelaşi, fără asemuire cu un altul şi ochii aveau aceeaşi strălucire !Şi tot atunci, Ain îşi aminti că este Fiu al Cerului şi că el însuşi poartă în sine, Lumina ! Şi aşa cum Amena îşi aflase Lumina în ea, atunci când înfruntase Labirintul din Tara Negrăită, tot aşa Ain, acum, îşi regăsi natura sa

27

cerească şi întreita Forţă din care era plămădit, în el exista lumina a mii de sori la un loc şi în momentul când gândi aceasta, bezna începu să se dea la o parte, învinsă.Amena şi Ain se priviră cu însetare. O singură secundă le-a fost de ajuns ca să se regăsească. Se priveau zâmbind şi secundele deveneau imensitate în junii lor ... Erau împreună, din nou, împreună! Dintotdeauna fuseseră împreună! Abia acum înţelegeau că depărtarea, timpul, nimic nu i-ar fi putut desparte, pentru că amândoi erau acelaşi cântec, aceeaşi respiraţie.Bucuria regăsirii le umplea ochii cu iubire, le mângâia mâinile înlănţuite, ţâşnea în afara lor, alungând pentru totdeauna nălucile întunericului.- Amena, şopti Ain, ameţit de fericire. Şi numele fetei dansă în aer, îmbrăţişând zările. De atâta timp te caut!- Şi eu, Ain, te aştept de atâta vreme!Se ştergea amintirea lacrimilor vărsate de-alungul anilor, se vindeca sufletul muşcat de dor şi truda căutării se transforma în zâmbet.- Ai trecut şi ultima probă, Amena, se auzi glasul Lupului Alb. Cel care pune mai presus de sine, binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta care duce în adevărata împărăţie. Cei doi tineri îmbrăţişaţi, în prima lor îmbrăţişare de îndrăgostiţi, îl priveau pe Lup cu uimire.Blana acestuia mai albă ca a zăpezilor, scânteia mângâiată de soare, în timp ce nările îi fremătau uşor, iscând spirale argintii la fiecare respiraţie.-Aşadar, gândi Amena, lupta fusese doar o probă! O probă a vredniciei ei!- O probă şi încă o învăţătură, fată vitează. Prinţii Nopţii sunt slujitorii Luminii. Ei apar atunci când fiinţa este pregătită să vadă. Căci întotdeauna acolo unde apare o umbră, există în mod sigur şi o mare lumină. Leacul se află în inima Răului şi flecare bătălie te face mai puternic ...Amena îşi aminti de ziua când se întâlniseră. Ca şi atunci, munţii făceau horă în jur, semeţi şi nesupuşi decât depărtărilor. Ca şi atunci privirea ameţea scăldată în măreţia acelor locuri, la hotarele cărora străjuia Lupul Alb.Un tropot moale, ca un cântec de leagăn, le mângâie auzul.Din curmătura munţilor apăru ... Cerbul înstelat. Nestemata din frunte îi strălucea aşa cum mintea noastră de acum nu şi-ar putea închipui. De câte ori copitele-i atingeau pământul, ţâşneau în jur mărgăritare şi topaze. Iar coarnele-i erau grele de luceferi şi stele argintate.- Sunt sufletul neamului omenesc, spuse el cu mândrie, împreună cu Lupul Alb, călăuzim omenirea către desăvârşire. Căci omenirea este încă un prunc care învaţă să crească, aşa cum tu, Amena, ai crescut, ocrotită de Pământ, ajutată de fiecare taină pe care te-ai învrednicit să o atingi.O singură taină ţi-a rămas ascunsă: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se află Eternitatea ...Zicând acestea, Cerbul bătu cu copita în pământ...Şi ce să vezi ? Din rădăcina muntelui pe care se aflau, se ridică spre Cer o coloană de Lumină, asemeni unui zbor de vultur năzuind spre Soare.- Axa Lumilor! strigă Ain, tulburat de măreţia Tainei care se deschidea în faţa lor.- Da, cioplitorule de stele, spuse Lupul. Este Puntea pe care trec sufletele trezite, însetate de apa Izvorului dintâi ... Este Coloana ce-şi sprijină fruntea în Infinit şi care susţine acoperişul lumii...- Iar acestea, adăugă Cerbul sunt cele şapte chei ale Curcubeului, cu care veţi deschide

28

peceţile Porţii...- Cheile Curcubeului, şopti, la rândul ei Amena cu inima tulburată de amintiri.Demult, tare demult, când ea asculta poveşti în braţele lui Ain şi când nu era decât o fetiţă neştiutoare, acesta îi promisese că într-o zi, cândva, vor deschide împreună, lumile colorate ale Curcubeului...Şi iată că acum, Cerbul le dădea cheile lor ...- Trebuie să ştii, Amena, mai spuse Lupul, că Poarta are şapte peceţi, care se deschid cu cele şapte chei pe care le ţii în mână. Iar fiecare pecete reprezintă un gând al Universului, o virkae, fără de care nimeni nu poate atinge împărăţia cerească.Prima pecete este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor ... A doua este Voinţa, fără de care nu există realizare ... A treia pecete este Înţelepciunea, fundamentul, pământul ferm pe care se înalţă Universul ... A patra este virtutea Înţelegerii, a cincea, Răbdarea, iar a şasea este însuşi Adevărul, unicul scop al devenirii...Vocea Lupului Alb, se tulbură când vorbi de cea de a şaptea pecete şi o lacrimă îi alunecă uşor din ochi. Căci cea de a şaptea pecete era Miluirea, Coroana celor puternici, nemărginirea...Când vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvântul de trecere ...- Şi care este acest Cuvânt?- întrebă sfioasă, Amena.Lupul o privi cu duioşie.- Fata mea bună, ca şi Lumina, el este în tine ...Recunoaşte-1 în adâncul inimii, tale ... îI porţi în mângâierea delicată a palmelor, ... în blândeţea privirii... în gingăşia surâsului...- Îl ştiu, şopti Amena. Cuvântul de trecere este Iubirea.Şi numai ce rosti fata Cuvântul, că în jur totul îşi schimbă înfăţişarea. Munţii, stâncile, iarba, pământul, păreau a se naşte din nou. Zările se limpezeau, oamenii deveneau mai frumoşi, fiarele se lăsau îmblânzite, întunericul descoperea cu uimire că poartă în sine lumina şi o bucurie vastă, care părea să nu aibe sfârşit, nici cauză, o bucurie care se aşeza ca temelie a tuturor lucrurilor şi fiinţelor, se răspândea cald, cuprinzând totul, transformând totul, îmbrăţişând totul.- Aceasta este forţa lubiriil rosti Cerbul". Cine i-ar putea rezista? Ea este cea care vindecă, rodeşte, înalţă!Ea este Ţelul şi Călăuza deopotrivă!Ain îi surâse Amenei, apropiind-o de pieptul lui. Iubirea le dăduse şi lor forţa să aştepte, să se caute, să se regăsească. Iubirea îi ajutase să spere şi să creadă în ziua aceasta, care venise ca o Zână bună şi-i ajutase să se recunoască.- Mergeţi cu bine! - le mai strigă Lupul, în timp ce tinerii deschideau rând pe rând, peceţile Porţii, cu cele şapte chei ale Curcubeului.Când ajunseră la ultima pecete, Amena întoarse capul, privindu-şi pentru ultima oară învăţătorii.

29

În urma lor, împărăţia Lupului Alb se întindea luminoasă şi mândră, mândră ca nici una alta sub Soare.- Ţara fără de Rău ... o boteză în gând fata, zâmbind amintirilor.Să nu credeţi că aici se încheie poveste lui Ain şi a Amenei.Mai întâi, trebuie să ştiţi că atunci când au ajuns în Cerul împodobit cu râuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat atât de tare, încât le-au sărbătorit întoarcerea o mie de zile şi o mie de nopţi la şir. Mama Soarelui însăşi, şi-a părăsit Palatul de Foc ca să vină la sărbătoare şi atâta cântec şi voie bună a fost atunci, atâta strălucire împărătească, încât, pentru prima oară, splendoarea adevărată a lumilor cereşti s-a putut vedea şi pe Pământ.Îngerii, se spune, au plâns de bucurie, iar lacrimile lor s-au transformat în Rouă de Lumină, care a căzut peste pădurile nesfârşite, smălţuite cu flori din Ţara Negrăită, peste semeţia munţilor străjuiţi de Lupul Alb, peste valea vrăjită a Cerbului înstelat.Se pare că de aceea ţinuturile acestea şi-au păstrat neatinse tinereţea şi frumuseţea, de aceea, nimeni şi nimic nu le-au putut ştirbi nici până acum îndumnezeita înfăţişare, oricât s-au străduit în lăcomia lor, atâţia pizmuitori. Din când în când, după câte o noapte cu lună plină, argintată, Roua îngerilor se transformă în nestemate.Oamenii care le culeg devin frumoşi ca Soarele, iar Pământul pe care cad sporeşte în vrednicie şi rod.Împărăţia Lupului Alb ca şi Ţara Negrăită există şi acum. Fiinţele care locuiesc aici

30

sunt în continuare păstrătoarele marilor taine.Oricine poposeşte pe meleagurile acestea binecuvântate, se transformă, devine altfel, mai bun, mai înţelegător, capătă forţa celui curat.Şi câteodată, Amena şi Ain se întorc prin Poarta de Lumină, deschizând una câte una cele şapte peceţi ale Curcubeului. Atunci, se spune că pomii înfloresc cu îngeri şi Cerbul înstelat se-arată pruncilor, dăruindu-le câte o virtute, câte un har ... Iar cel mai vrednic dintre ei, primeşte harul fără seamăn al cioplirii, harul lui Ain.De aceea, de la o vreme, au început să apară prin acele locuri stele şi luceferi, cascade de lumină, flori nemuritoare ...De nu mă credeţi, mergeţi până acolo! Acolo unde munţii fac un arc încremenit din spinările lor, ocrotind Obârşia vieţii aici, pe Pământ!Acolo unde, Baba Mare vă poate dezlega de întuneric, iar un Porumbel de piatră vă va umple cupa inimii cu iubire ...Acolo, veţi cunoaşte tinereţea fără bătrâneţe şi frumuseţea fară de sfârşit aVieţii...

31