Filosofie şi interdisciplinaritate

1

Termenul de interdisciplinaritate a fost adus în atenţia publicului în 1970, de

către Erich Jantsch. Această noţiune se defineşte ca integrarea mai multor discipline

academice şi se distinge de transdisciplinaritate, reprezentând intersectarea mai

multor discipline în vederea înţelegerii lumii prezente, precum şi de

multidisciplinaritate, adică juxtapunerea mai multor discipline academice. Pentru o

clarificare conceptuală a terminologiei este necesară reflecţia filosofică. La acest

nivel, apar două orientări: filosofia interdisciplinarităţii, respectiv filosofia ca

interdisciplinaritate. În primul caz, s-ar putea vorbi despre apariţia unei noi ramuri a

filosofiei, aşa cum este, de exemplu, filosofia ştiinţei, iar în cel de-al doilea caz ar

trebui avute în vedere mai multe aspecte, legate de instituţionalizare, finanţare,

metodologie, practici etc. Interdisciplinaritatea propune deprinderea unor tehnici,

metode şi limbaje, înţelese în relaţie cu celelalte discipline şi cu privire la practicile

necesare cercetării unui subiect, integrarea doar la nivel disciplinar fiind una sterilă.

Filosofia ca interdisciplinaritate presupune implicarea filosofiei în cercetările

inter- şi transdisciplinare şi în problemele exterioare mediului academic: probleme

sociale, politice, economice, schimbări globale ş.a. Atingerea acestor obiective

necesită colaborarea cercetătorilor din diferite domenii, în vederea obţinerii unor

soluţii care să depăşească graniţele disciplinare, prin integrarea metodologiilor

specifice. Paradigmele, metodele, conceptele sunt distribuite astfel încât fiecare expert

depinde de cunoştinţele celorlalţi experţi, relaţie numită dependenţă epistemologică.

În ceea ce priveşte colaborarea interdisciplinară, pot exista patru tipuri:

1. integrarea realizată de lider, acesta deţinând toate informaţiile necesare pentru a

integra contribuţiile colaboratorilor;

2. învăţarea de grup, în cadrul căreia membrii fac schimb de idei, intenţii, metode;

3. negocierea între experţi, presupunând o anliză interrelaţională;

4. integrarea în comun, la nivelul căreia membrii colaborează pe baza unor idei

comune.

Unul dintre promotorii filosofiei ca interdisciplinaritate este Robert Frodeman.

Acesta consideră că sfera de activitate a filosofiei nu trebuie să se rezume la

cercetarea academică, ci trebuie să se extindă la lumea prezentă, filosoful trebuind să

2

colaboreze cu oamenii de ştiinţă din diferitele domenii de activitate, să participe la

dezbaterile de interes public, să se implice în tehnologie, inovare şi schimbările

globale. Mobilul acestor demersuri ar consta în înţelegerea fenomenelor din lumea

dată şi la identificarea unor soluţii pentru problemele curente, Frodeman considerând

că relevanţa filosofiei se află dincolo de mediul academic şi constă în folosirea

tradiţiei filosofice pentru îmbunătăţirea condiţiei umane.

Se remarcă două perspective asupra interdisciplinarităţii, aceasta fiind văzută fie

ca model de unificare a teoriilor (motivaţie internă), fie ca unitate parţială, relativă la

un obiect (motivaţie externă). Se observă că apare o abordare monistă în ceea ce

priveşte problema şi una pluralistă referitor la metode.şi teorii.

Interdisciplinaritatea are mai multe dimensiuni, relativ la domeniile filosofiei:

dimensiunea ontologică, subliniată de realişti şi constructivişti: se referă la

obiecte, la constructe ale gândirii, care apar la limita disciplinelor specializate,

cum ar fi nano-cosmosul, gaura din stratul de ozon, entităţile virtuale etc. Este

necesară presupunerea unui realism ontologic, al unui constructivism, urmându-

se tradiţia lui Habermas, Husserl, Whitehead;

dimensiunea epistemologică, evidenţiată de raţionalişti: se concentrează pe teorii,

concepte, noţiuni, legi, punându-se problema dacă există teorii sau modele

interdisciplinare, care să se diferenţieze de cele aparţinând disciplinelor singulare.

Apare ideea unei meta-teorii, care să sublinieze similarităţile proprietăţilor

obiectelor de studiu ale disciplinelor ştiinţifice. O asemenea meta-teorie nu poate

fi redusă la o teorie a unei discipline anume;

dimensiunea metodologică, reliefată de pragmatişti: se referă la metode şi practici

ireductibile la cele ale disciplinelor singulare, la posibilitatea realizării unei

metodologii proprii interdisciplinarităţii, care să fie integrată prin aplicaţii

practice;

dimensiunea contextuală, avută în vedere de instrumentalişti şi utilitarişti:

reprezintă perceperea cadrului problemei, a premiselor, motivelor, scopurilor

cercetării, la structura teleologică, impactul şi relevanţa cercetării.

Toate aceste dimensiuni coexistă şi nu pot fi reduse una la cealaltă.

3

Bibliografie:

1. HOFMANN, Michael, SCHMIDT, Jan, Philosophy of and as interdisciplinarity,

Springer, Dordrecht, 2012.

2. HOLBROOK, Brit, STONE, Dave, CROWLEY, Stephen, Against integration as

an end in itself (DRAFT).

3. SCHMIDT, Jan, Towards a philosophy of interdisciplinarity. An attempt to

provide a classification and clarification, Springer, Verlag, 2007.