Tema 9. Finanţele întreprinderii.9.1. Conţinutul, locul şi sfera de cuprindere a finanţelor întreprinderii9.2. Echilibrul financiar la nivelul întreprinderii.9.3. Investiţiile – cadru determinant al dezvoltării întreprinderii.

9.1. Conţinutul, locul şi sfera de cuprindere a finanţelor întreprinderii

Teoria financiară constituie un suport fundamental în dezvoltarea şi perfecţionarea continuă a societăţii. În ceea ce priveşte evoluţia activităţii întreprinderilor şi, în general, a activităţii întreprinzătorilor, aceasta teoria are menirea celei mai bune călăuze spre maximizarea valorii, a averii proprietarilor. Teoria clasică a finanţelor întreprinderii includea un obiectiv unic al activităţii acestora şi anume: maximizarea profitului. Însă, a fost criticată şi contestată de practica financiară, deoarece maximizarea profitului posibilă din punct de vedere teoretic, fie pe termen scurt, fie pe termen lung (dar nu în acelaşi timp şi numai în situaţie de monopol), nu poate fi atinsă în condiţii de incertitudine, de risc, de concurenţă, când creşterea preţului, ca principal factor de sporire a profitului, este limitată de oferta concurenţei şi de alţi factori conjuncturali.

În prezent, preocuparea prioritară a economiştilor din domeniul finanţelor este obiectivul de maximizare a valorii întreprinderii, adică a patrimoniului. Strategia întreprinderii moderne se bazează pe realizarea în permanenţă de produse şi servicii noi, care să fie adaptate la gustul şi cerinţele consumatorilor, producţia nefiind un scop în sine, ci un mijloc de satisfacere a utilizatorilor.

Finanţele private se supun normelor dreptului comercial privat şi au drept obiect: modul şi proporţiile constituirii capitalului social la nivelul agenţilor economici, repartizarea profitului, modalităţi de efectuare a plasamentelor lor, mobilizarea operativa a creanţelor si lichidarea obligaţiilor fata de terţi etc. Funcţiile principale ale finanţelor private se referă la: repartiţie şi control.

Analiza conţinutului finanţelor private poate viza în egala măsura cele trei modalităţi de manifestare:

- Teoria financiară, concretizată în: ipoteze, modele, verificare empirică, validare statistică.- Politica financiară, care se referă la: politica de investiţii, de finanţare, de dividend, precum şi la evaluarea economică a întreprinderii;- Practica financiară, ce cuprinde: analiza financiară, diagnosticul şi gestiunea financiară.

În ceea ce priveşte politica financiară, se poate spune ca prin intermediul acesteia, finanţele private îndeplinesc obiectul unei politici a conducătorilor întreprinderii , c are este expresia unui comportament, a unei alegeri, a unei decizii tactice sau strategice, ce vizează atingerea în cea mai buna măsura, a obiectivului de maximizare a valorii. Totodată, deciziile în stabilirea politicii financiare a întreprinderii sunt puternic influenţate de acţionari, asociaţi, creditori, precum şi de politica monetar-creditară şi bugetar-fiscală a statului.

Politica financiară reprezintă o componentă a politicii generale a întreprinderii, având o influenţă deosebită asupra constituirii, repartizării şi folosirii fondurilor, în scopul realizării programelor economice curente şi de dezvoltare, al creşterii eficienţei ciclurilor de exploatare şi de investiţii şi a întregii activităţi. Între politica economică generală şi cea financiară există convergenţe. Politica financiară are ca obiectiv rezolvarea aspectelor legate de metodele de procurare a fondurilor, alocarea pe destinaţii raţionale şi folosirea eficientă a acestora, asigurarea echilibrului financiar, reducerea costurilor capitalului etc., şi trebuie să fie adaptată permanent la condiţiile concrete ale fiecărei întreprinderi.

Politica financiară a agenţilor economici reflectă corelarea unei duble strategii: solvabilitate şi rentabilitate. Politica financiară nu poate fi stabilită odată pentru totdeauna, ci se dezvoltă, se modifică, se perfecţionează şi se adaptează continuu, atât ca scopuri, cît şi în ceea ce priveşte folosirea instrumentelor financiare - conform problemelor şi sarcinilor noi, apărute în perioada respectivă. Principalele sarcini ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de

1

creştere a capitalului economic şi a modalităţilor de finanţare ale acestei creşteri, deoarece asemenea alegere guvernează sporirea capitalului financiar şi gradul de autonomie al întreprinderii

La nivelul întreprinderii se pot identifica 3 mari categorii de politici financiare:1. politica de investiţii, care este legata de constituirea si gestionarea portofoliului de active;2. politica de finanţare, care se refera la structura financiara a întreprinderii şi la modul de

constituire a resurselor;3. politica de dividende, care priveşte decizii de reinvestire a profitului sau distribuire de

dividende.Politica de investiţii, în sens larg, se refera la decizia de investire sau de dezinvestire.

Orice decizie de cheltuire care conduce la achiziţionarea de active în vederea obţinerii în viitor de lichidităţi, în sensul creşterii profitului sau a bogăţiei proprietarilor firmei, constituie o decizie de investire. Obiectul investirii poate fi divers: active materiale, nemateriale, comerciale, industriale, financiare, inclusiv active financiare deţinute cu scopuri speculative.

Opus deciziei de investire este decizia de dezinvestire, adică reducerea portofoliului de active prin vânzare. Şi aceasta decizie urmăreşte maximizarea valorii întreprinderii, în sensul că lichidităţile obţinute pot fi utilizate ulterior în finanţarea activităţilor mai rentabile.

În sens restrâns, în politica de investiţii alternativele de decizie pot fi:- specializarea, respectiv adâncirea profilului de activitate m produse noi, în tehnologii noi;- diversificarea, respectiv cumpărarea de participaţii la capitalul soc al altor societăţi sau reprofilarea activităţii.

Politica de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-si acoperi nevoile de finanţare a proiectelor de investiţii, fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi, fie in participaţie. Deci, alternativele de decizie pot fi:- din surse proprii, rezultate din autofinanţare şi din dezinvestiri de active fixe şi curente;- din surse externe, respectiv atragerea de capitaluri din afara întreprinderii, care la rândul lor pot fi: sursei proprii (atragerea de capitaluri noi de la acţionari) şi împrumutate (credite bancare, emisiuni de obligaţiuni).

Politica de dividende priveşte decizia adunării generale a acţionarilor de a distribui dividendele din profitul obţinut la sfârşitul exerciţiului financiar şi/sau de a reinvesti în dezvoltarea întreprinderii. Distribuirea constanta de dividende conduce la creşterea încrederii publicului faţă de întreprindere, la creşterea valorii de piaţa a firmei. Pe de alta parte, reinvestirea din profitul net conduce la creşterea autonomiei financiare, la creşterea capacităţii de autofinanţare, la îmbunătăţirea structurii financiare a capitalurilor. Alternativa reinvestirii integrale sau parţiale a profitului net în finanţarea proiectelor de investiţii face parte din politica de finanţare. De aceea, politica de dividend constituie adesea parte componenta a politicii de finanţare.

În cadrul politicii financiare a întreprinderii cea mai complexă problema constituie determinarea impactului politicii financiare asupra valorii întreprinderii. Cum obiectivul întreprinderii este maximizarea valorii, politica financiara trebuie sa reţină investiţiile si mijloacele de finanţare, care permit obţinerea valorii celei mai ridicate. Însă, trebuie de menţionat că, politica financiară poate realiza acest obiectiv doar încadrându-se într-o strategie generală industrială sau comercială. Strategia financiară reprezintă sistemul obiectivelor financiare pe termen lung privind activitatea întreprinderii, fundamentată de către conducerea (factorii de decizie), precum şi direcţiile eficiente de atingere a acesto obiective.

9.2. Echilibrul financiar la nivelul întreprinderii.

În optica cunoaşterii situaţiei financiare la un moment dat, expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei întreprinderi o reprezintă activul net contabil, respectiv capitaluri proprii, calculate ca diferenţă dintre activul total şi datoriile totale (numai faţa de terţi nu şi faţa de acţionari).

2

Activul net reprezintă dimensiunea financiară a întreprinderilor şi intervine în diagnosticarea solvabilităţii, adică pentru estimarea capacitatea întreprinderii de a face faţa angajamentelor sale actuale. Activul net la sfârşitul exerciţiului contabil poate fi pozitiv sau negativ şi privit în dinamică, poate înregistra valori crescătoare sau descrescătoare. Activul net pozitiv reflectă existenţa unui patrimoniu net, deci un activ neangajat în datorii şi reflectă o gestiune economică bună.

Activul net contabil poate avea o valoare negativă în cazuri prefalimentare. Această situaţie este consecinţa încheierii gestiunii financiare cu pierderi atât în exerciţiul curent, cât şi în anii precedenţi. Suma acestor pierderi a consumat integral capitalurile proprii, iar partea neacoperită rămâne în sarcina creditorilor.

Sub aspect financiar fiecare element de activ reprezintă o alocare de fonduri băneşti în vederea constituirii unei structuri de producţie, în timp ce elementele de pasiv reflectă sursele de provenienţă a capitalurilor proprii şi împrumutate.

Gruparea posturilor din bilanţul contabil, în vederea analizei situaţiei financiare, are la baza criteriile de lichiditate şi exigibilitate, şi poate fi citit atât vertical, cât şi orizontal.

ACTIV - alocări PASIV- resurse Partea de sus – aspect al structurii financiare pe termen lung

Active imobilizate -

nevoi sau alocări permanente

Resurse stabile sau permanent.

- Capitalul propriu- Datorii pe termen lung şi

mediu.Active curente -

nevoi sau alocări temporare

Resurse pe termen scurt sau temporare:

- datorii furnizori- fiscale- sociale

Partea de jos – aspect al conjuncturii

Privit vertical, activul reprezintă alocările de fonduri, natura lor. Active sunt structurate în funcţie de creştere a gradului de lichiditate, mai întâi imobilizările numite şi nevoi permanente, datorită rotaţiei lente a capitalurilor investite, iar apoi active curente cu un grad de lichiditate mai înalt, numite – nevoi temporare. În ceea ce priveşte pasivul bilanţului financiar, el reprezintă resursele întreprinderii şi originea lor. Pasivul este structurat după gradul crescător de exigibilitate (însuşirea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, se înscriu mai întâi capitalurile proprii de la asociaţi, apoi cele din reinvestiri ale rezervelor şi a profitului nerepartizat, cât şi resurse publice (subvenţii sau alte fonduri). Aceste resurse, practic nu sunt exigibile şi se numesc resurse stabile sau permanente. De asemenea, în cadrul resurselor permanente se înscriu datorii pe termen lung şi mediu cu scadenţa mai îndepărtată. Iar datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţa mai mică de un an, numite şi resurse temporare.

Pe orizontală, bilanţul financiar astfel conceput, are două părţi: partea de sus, care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care-l compun şi partea de jos – care evidenţiază conjunctura sau ciclul de producţie al întreprinderii date.

Din structura bilanţului financiar se desprind două reguli principale ale echilibrului financiar, respectiv nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din capitaluri permanente, în timp ce nevoile temporare din capitaluri temporare. Cele două părţi ale bilanţului ce reprezintă parte de sus reflectă echilibrul financiar pe termen lung, iar partea de jos – echilibrul financiar pe termen scurt.

3

În baza analizei bilanţului financiar se poate determina anumiţi indicatori financiari foarte importanţi pentru adoptarea deciziilor de structură financiară pe termen scurt, care periclitează şi activitatea întreprinderii pe termen lung. Un astfel de indicator este fondul de rulment – care denumit şi fondul de casă, şi capitalul de lucru – desemnează, la modul cel mai general, suma disponibilităţilor necesare pentru a asigura continuitatea plăţilor curente.

Noţiunea de fond de rulment are multiple formulări: fondul de rulment brut, fondul de rulment net sau financiar şi fondul de rulment propriu.

Un fondul de rulment brut (FRB)corespunde valorilor de rulment, adică elementelor de active curente.

Fondul de rulment brut = stocuri + creanţe + disponibilităţi.

Fondul de rulment net (FRN) poate fi definit prin două modalităţi şi anume:

1). fondul de rulment net = capitaluri permanente – active materiale pe termen lung nete.

2). fondul de rulment net = active curente – datorii pe termen scurt.

Dacă se ţine cont de elementele din partea de sus al bilanţului, atunci fondul de rulment net reprezintă excedentul capitalurilor permanente asupra activelor imobilizate, drept urmare este partea capitalurilor stabile care poate fi afectată finanţării activelor curente. Dacă se iau în calcul elementele din partea de jos al bilanţului, fondul de rulment net reprezintă excedentul activelor curente lichide, într-un interval mai mic de un an, asupra datoriilor pe termen scurt, exigibile.

Un fond de rulment net pozitiv semnifică o situaţie favorabilă, respectiv un nivel al capitalurilor permanente suficient de ridicat pentru a permite finanţarea integrală a activelor materiale pe termen lung, cât şi asigurarea unei marje de lichiditate excedentare pentru a face faţă riscurilor pe termen scurt.

Mărimea negativă reflectă absorbirea unei părţi din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi, alocări permanente. În acest caz fondul de rulment net apare ca o nevoie de capital ce trebuie finanţată din datoriile pe termen scurt, şi nu ca o resursă permanentă.

Un fondul de rulment net nul reflectă o tensiune asupra lichidităţi şi corespunde unei fragilităţi a întreprinderii în termeni de solvabilitate.

Fondul de rulment propriu (FRP) este un indicator ce relevă gradul de libertate în luarea deciziilor privind dezvoltarea firmei, respectiv excedentul de capitaluri proprii faţa de activele materiale pe termen lung. Fondul de rulment propriu permite aprecierea autonomiei în materie de finanţare a investiţiilor sale fizice în active materiale pe termen lung, active nemateriale şi active financiare.

Un alt indicator care prezintă în termeni financiari o importanţă deosebită este nevoia de fond de rulment (NFR). Procesul exploatării solicită deţinerea de active care determină o imobilizare din punct de vedere al finanţării. Activitatea comercială şi cea de producţie cer asigurarea unui anumit nivel de stocuri, acordarea de credite clientelei, conform unor contracte, nivel ce asigură continuitatea procesului de producţie. Alocările (nevoile) ciclice corespund elementelor de finanţat, ţinând cont de natura activităţii curente şi se referă la stocuri, avansuri plătite, creanţe-clienţi.

Pe de altă parte, acelaşi proces al exploatării angajează resurse financiare cu titlul de credite primite de la furnizori, salariaţi, statul etc., şi se referă la avansuri încasate, datorii furnizori, datorii fiscale şi sociale, şi corespund resurselor de finanţare a activităţii curente.

Relaţiile cu terţii, pe baza contractelor încheiate, sunt permanente, iar întreprinderea nu efectuează decontările în momentul primirii materiilor prime sau al vânzării produselor finite, ci la o dată ulterioară. Are loc astfel o amânare a plăţilor şi a încasărilor, care se reflectă prin creditul comercial: credite furnizori primite de întreprindere şi credite-clienţi acordate de către

4

întreprinderea. În afară acestor amânări obiective, în practica financiară se mai produc amânări accidentale legate de insolvabilitatea terţilor, lipsa disponibilităţilor a întreprinderii, care pot afecta nevoia de finanţare a întreprinderii.

În aceste condiţii, diferenţa dintre alocări şi resurse ciclice devine drept măsura poverii de finanţat specifică activităţii curente sau nevoia netă de finanţare.

Nevoia de fond de rulment = Nevoi temporare (exclusiv disponibilităţi) – Resurse Temporare (exclusiv pasivele de trezorerie).

Prin urmare, nevoia de fond de rulment apare datorită a următoarelor cauze:

1. de nevoia constituirii în permanenţa a unui anumit nivel al stocurilor de materii prime, materiale, de producţia neterminată şi de produse finite;2. de modul de efectuare a decontărilor cu clienţii, furnizorii, cu bugetul, salariaţii, adică diferenţa în timp între momentul apariţiei obligaţiei băneşti şi momentul achitării efective a acesteia.

Analizând modul de formare a nevoii de fond de rulment se poate concluziona ca aceasta este foarte instabilă în timp, ori aceasta nevoia trebuie acoperită cu resurse pe termen lung, deci cu resurse permanente. Pentru acoperirea financiară a necesarului, întreprinderea poate adopta diferite politici a fondului de rulment şi anume: agresivă, moderată şi prudentă. Nevoia de fond de rulment reprezintă astfel sinteza datelor obiective şi a elementelor subiective, puse în evidenţa prin politica financiară a întreprinderii. Regula generală este ca fondul de rulment net pozitiv să acopere nevoia de finanţare medie pe întreprindere.

Trezoreria este un alt indicator important al analizei financiare pe bază de bilanţ. Confruntarea dintre alocări şi resurse corespunzătoare operaţiunilor financiare pe termen scurt permite degajarea “situaţiei de trezorerie netă” sau mai simplu trezoreria. În modul cel mai general, trezoreria este diferenţa dintre suma încasărilor (disponibilităţi la bănci şi casierie, valori mobiliare de plasament) şi suma reprezentând credite bancare de trezorerie şi soldul acestor credite.

Dacă interpretăm în baza bilanţului financiar, trezoreria reprezintă diferenţa dintre fondul de rulment net şi nevoia de fond de rulment. Realizarea acestei egalităţi decurge din însăşi egalitatea dintre activul şi pasivul bilanţului. Alegerea unui nivel de fond de rulment de către conducerea întreprinderii condiţionează în mod direct situaţia trezoreriei. Un fond de rulment mai ridicat conduce la existenţa unei trezorerii pozitive nefolosite, care este potenţial costisitor, deoarece finanţarea este asigurată prin resurse pe termen lung. Deci, întreprinderea se găseşte confruntată cu arbitrajul rentabilităţii, care are de suferit în situaţia unui fondul de rulment ridicat şi siguranţa pe o asigură un astfel de nivel. Folosirea indicatorilor de structură ai activului şi pasivului întreprinderii împreună cu indicatorii lichidităţii şi solvabilităţii oferă informaţii pertinente cu privire la situaţia întreprinderii la un moment dat.

9.3. Investiţiile – cadru determinant al dezvoltării întreprinderii.

Investiţia este factorul esenţial al dezvoltării întreprinderilor şi al întregii economii. Scopul principal al activităţii de investiţii constă în realizarea celor mai eficiente forme de plasament al capitalului.

La nivel macroeconomic, investiţiile reprezintă - în general - stocul de capital existent în cadrul economiei naţionale şi corespund părţii din P.I.B. consacrată creării capitalurilor de producţie. Astfel, unul din principalii indicatori ce se calculează pe plan naţional şi în care investiţiile, la nivelul economiei naţionale, sunt reflectate ca atare este Produsul Intern Brut (P.I.B.).

În dezvoltarea economiei naţionale, investiţiile îşi manifestă importanţa sub următoarele aspecte:

5

1. asigură modernizarea întregii activităţi economice ca o condiţie indispensabilă de adaptare a sistemelor tehnice şi economice la cerinţele economiei de piaţă. Rolul hotărâtor se explică prin faptul că ele sporesc şi modernizează capitalul ca factor de producţie;

2. acţionează ca un important factor de creare de locuri de muncă şi, evident, de atenuare a şomajului, problemă cu care ne confruntăm foarte mult. Totodată asigură şi sporirea înzestrării tehnice a muncii;

3. au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei. Investiţii mai multe într-un domeniu sau altul schimbă, în mod fundamental, poziţionarea acelui domeniu şi astfel pot să contribuie la restructurarea economiei naţionale;

4. contribuie la promovarea celor mai recente inovaţii şi tehnologii moderne în producţie, fapt reflectat în creşterea producţiei şi a rentabilităţii, a competitivităţii, şi pe această bază a venitului şi consumului;

5. influenţează esenţial relaţiile economice ale unei ţări, în special de participare a ţării noastre la relaţiile economice externe în condiţiile de concurenţă şi competitivitate.

În general, noţiunea de investiţii trebuie prezentata în 2 sensuri şi anume: în sens restrâns, prin investiţia se înţelege un plasament de valoare însemnată, care se concretizează în active materiale pe termen lung, şi în sens larg, prin investiţii înţelegându-se plasamente băneşti atât în active pe termen lung (de natura materială, nematerială, financiara), cât şi în imobilizări pe termen scurt, pentru constituirea activelor curente şi în cazul acordării de credit comercial.

În sens financiar, decizia de investire conduce la o imobilizare de capital efectuată în prezent, în speranţa obţinerii unei rentabilităţi viitoare optime şi care urmează să se realizeze pe mai multe exerciţii financiare.

Politica de investiţii este parte integranta a politicii generale a întreprinderii şi reprezintă ansamblul obiectivelor, metodelor de alegere şi modalităţilor de utilizare a instrumentelor financiare, precum şi metodelor de asigurare echilibrului financiar în procesul realizării obiectivelor propuse. Aceasta politică marchează nu numai o imobilizare de capital, dar şi o anumita activitate privind angajarea unor cantităţi de resurse naturale şi umane, iniţierea şi menţinerea unor relaţii cu întreprinderi din ramuri de activitate conexe.

Politica de investiţii, în sens larg, se refera la decizia de investire sau de dezinvestire. Orice decizie de cheltuire care conduce la achiziţionarea de active în vederea obţinerii în viitor de lichidităţi şi având drept scop creşterea bogăţiei proprietarilor firmei, constituie o decizie de investire. Opus deciziei de investire este decizia de dezinvestire, adică reducerea portofoliului de active prin vânzare. Aceasta decizie urmăreşte, de asemenea, creşterea bogăţiei proprietarilor în sensul ca lichidităţile obţinute pot căpăta ulterior destinaţii mai rentabile.

În sens restrâns, în politica de investiţii alternativele de decizie pot fi:- investiţiile interne constau în alocarea capitalurilor pentru achiziţia de active materiale

şi nemateriale (echipamente, construcţii, licenţe, stocuri suplimentare) pentru dezvoltarea si perfecţionarea aparatului productiv şi de distribuţie. Motivaţia realizării acestor investiţii de creştere internă rezida într-o strategie de specializare a producţiei şi de consolidare a poziţiei pe piaţa de desfacere a bunurilor si serv-or sale;

- investiţiile externe constau în plasamente de capital pentru creşterea participării financiare la formarea capitalurilor ale altor societăţi comerciale. Strategia, care presupune promovarea unor investiţii de creştere externă, este diversificarea activităţii.

În conformitate cu obiectul investiţiei sau după caracterul investiţiei, sunt: investiţii reale - se reflectă în mod direct în creşteri de capital fix; investiţii financiare - achiziţia de obligaţiuni, acţiuni; investiţii nemateriale sau intelectuale – alocate pentru cercetare-dezvoltare, trainingul

personalului, procurarea de know-how, licenţe de utilizare a tehnologiilor noi etc.

6

A. INVESTTŢII REALE / productiveLa nivelul întreprinderii baza activităţii investiţionale constituie investiţiile productive.

La majoritatea întreprinderilor industriale aceasta forma a investiţiilor este unică direcţie al politicii investiţionale. Investiţiile productive se caracterizează printr-o serie de particularităţi, printre care mai importante sunt:1. reprezintă formă principală de realizarea a strategiei de dezvoltare;2. se găsesc într-o strânsă corelaţie cu activitatea operaţională, de producţie;3. asigură un nivel mai ridicat al rentabilităţii comparativ cu investiţiile financiare;4. asigură întrări de fluxuri de numerar constante sau sigure (profit + amortizarea).5. se caracterizează prin gradul înalt al uzurii; 6. prezintă un grad redus de lichiditate;7. în condiţiile inflaţioniste asigură un anumit nivel de protecţie.

Printre principalele tipuri ale investiţiilor productive putem identifica:a). achiziţii de complexe patrimoniale ca un întreg;b). construcţii noi (de la fundament până la punerea în exploatare a liniilor de producţie);c). reconstrucţia (anumite modificări în procesul de producţie);d). modernizare a activelor (investiţii în linii tehnologice noi);e). de înlocuire activelor uzate fizic.

Caracterul specific al investiţiilor productive determină anumite particularităţi în realizarea lor. De aceea, este necesară elaborarea politicii financiare privind investiţiile productive, având la baza următoarele etape:1. analiza proiectelor din perioada precedentă;2. determinarea volumului total al investiţiilor productive pentru perioada viitoare;3. determinarea tipului şi pregătirea proiectelor investiţionale alternative;4. evaluarea eficienţei fiecărui proiect;5. realizarea proiectului sau a programului investiţional.

Alegerea investiţiei este prima mare decizie financiară a întreprinderii. Această alegere constituie pentru întreprindere o decizie importantă şi complexă. Importantă, deoarece angajează fonduri imediat, înainte de a genera venituri, angajament ce va condiţiona activitatea şi succesul întreprinderii. Complexă, căci ea trebuie să ţină seamă de evenimentele situate în viitor şi, deci, nesigure.

B). DEZINVESTIRE

Prin dezinvestire definim orice operaţie de întrerupere, înainte de termen, a perioadei de exploatare (de viaţă) a unei investiţii. Decizia de dezinvestire se înscrie într-un raţionament de flexibilitate a procesului de investire. Se îndepărtează ipoteza restrictiva potrivit căreia alocarea capitalului se face definitiv pe toata durată de viaţă economică, fără posibilitatea recuperării lui înainte de termen, atunci când apar oportunităţi de investiţii mai rentabile. Cu alte cuvinte dezinvestirea permite adoptarea politicii dinamice de investire, respectiv promovarea proiectelor cu valoarea actualizată netă (VAN) pozitiva, care maximizează valoarea întreprinderii şi nu depăşesc bugetul ei de finanţare, şi atâta timp, cât nu apar alte proiecte mai performante.

Politica de dezinvestire se concepe ca un proces invers, în raport cu investire şi determină o recuperare a capitalului alocat în active fixe şi circulante, dar şi o întrerupere a fluxurilor de trezorerie ale activităţii dezinvestite. În prezent, dezinvestire se integrează într-o strategie performanta a întreprinderii, pentru mai multa adaptabilitate la cerinţele pieţei, pentru mai multa mobilitate financiara, deoarece permite reinvestirea capitalului recuperat în activităţi mai rentabile. Trebuie să menţionăm că, această decizie este o decizie foarte importantă şi implică o responsabilitate ridicată. Complexitatea deciziei constă în necesitatea efectuării unei analize amănunţite unui ansamblu de factori interni şi externi, care determină eficienţa proiectului.

7

Decizia de dezinvestire a unor investiţii reale intervine, în general, în cazuri când eficienţa acestor proiecte scade semnificativ. Astfel, apare necesitatea scoaterii în evidenţa cauzelor unei astfel de evoluţii, printre care putem menţiona:a). prelungirea semnificativă a perioadei de construcţie;b). creşterea semnificativă a preţurilor pentru materiale de construcţie sau a costului lucrărilor de construcţii-montaj;c). creşterea presiunii concurenţiale pe piaţa;d). creşterea semnificativă a dobânzii pentru împrumut ca urmare schimbărilor intervenite în conjunctură economică;e). schimbări intervenite în sistemul impunerii, astfel încât se micşorează fluxurile pozitive nete ale investiţiei.

Dacă de la continuarea realizării proiectelor investiţionale se aşteaptă reducerea semnificativă a rentabilităţii, ca urmare a influenţei unor factori susmenţionaţi, atunci se recurge la decizia de dezinvestire. Dezinvestirea poate fi prezentată prin mai multe forme şi anume:

- vânzarea părţii realizate a proiectului investiţional în forma construcţiei neterminate;- vânzarea obiectului investiţional în momentul punerii în exploatare, sub forma unui

întreg complex patrimonial;- atragerea capitalului suplimentar, sub forma participaţiilor la capital, în orice stadiu de

realizare a proiectului;- vânzarea separată, pe pieţe specifice, a activelor ce fac parte din proiectul investiţional.

Deciziile financiare privind dezinvestirea unor proiecte este un proces important şi complex, deoarece implica nu numai pierderi legate de venituri previzionate şi a capitalului investit, ci şi necesitatea efectuării unei analize profunde unor factori de influenţa interni şi externi, care determină eficienţa investiţiilor reale.

C). INVESTIŢII FINANCIAREPlasarea capitalului în titluri de valori mobiliare reprezintă o investiţie financiara, prin

care se urmăreşte o remunerare optimă a capitalului sub forma dividendelor, cupoanelor, dobânzilor, dar şi câştig în capital, în eventualitatea creşterii cursului lor la bursa.

Activul financiar este, în principiu, o marfa obişnuita pe piaţa capitalurilor şi, deci, poate fi caracterizat prin anumiţi indicatori, precum: preţul, valoarea, rentabilitatea şi risc. Preţul şi valoarea unei hârtii de valoare sunt indicatorii absoluţi, care se schimba nu numai în dinamica, ci şi diferă de la un investitor la altul, mai ales în ceea ce priveşte valoarea interna al activului. Daca preţul exista real şi este obiectiv, în sensul că este afişat şi accesibil oricărui participant la piaţa, valoarea interna al fiecărui activ este mult mai incertă şi subiectivă, deoarece fiecare investitor are părerea proprie asupra valorii activului.

Politica investiţiilor financiare ale întreprinderii reprezintă un set de masuri şi decizii, modalităţi de formare, evaluare şi gestiune a portofoliului de active financiare. Aceasta politica este parte componenta a politicii generale de investiţii şi se integrează în strategia de diversificarea activităţii. Alternativele de decizie pot fi: în sens larg, fie investiţii de participaţie la capitalul social altor firme cu scopul obţinerii de dividende sau administrarea acestora, fie constituirea unui portofoliu de active diversificate, în scopul obţinerii profiturilor mari, speculaţiilor la bursa sau asigurarea unor rezerve lichide; în sens restrâns, se referă la decizii operative privind vânzarea sau cumpărarea unui anumit activ financiar.

Decizia de investire în active financiare este proprie fiecărei întreprinderi şi depinde de mulţi factori interni şi externi, cum ar fi: capitalul disponibil, strategia de dezvoltare, accesul la piaţa capitalurilor, eficienta pieţei, rata dobânzii, gradul de informare etc.

Portofoliul de active financiare reprezintă un ansamblu de valori mobiliare de care dispune un agent economic, format din acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri, achiziţionate de la emitenţi sau de pe piaţa secundara, în vederea obţinerii unor rentabilităţi propuse. Specificul

8

investiţiilor de portofoliu este ca rentabilitatea aşteptată de deţinătorii acestuia nu vine de la sine. Adică, este necesara adoptarea unei atitudini active în ceea ce priveşte gestiunea portofoliului – supravegherea permanenta a evoluţiei pieţei, a situaţiei economico-financiare emitenţilor, ameliorarea structurii titlurilor financiare în vederea diversificării riscurilor, adoptarea unor decizii prompte de vânzare-cumpărare conform cu evoluţia cursului pe piaţa secundara.

Eficienţa investiţiilor de portofoliu este determinata, în primul rând, de gestiunea acestuia, care se realizează respectând anumite principii de bază, precum:

1. Urmărirea securităţii capitalului, asta presupune ca investitorul prevede nu numai conservarea sumei, ci mai ales puterea de cumpărare a acesteia.

2. Urmărirea rentabilităţii ridicate în condiţiile păstrării unei lichidităţi corespunzătoare; pornind de la relaţia existenta între gradul de lichiditate şi gradul de rentabilitate (raport invers proporţional), investitorul trebuie să menţină o astfel de structură a portofoliului, care sa-i asigure fie cerinţele de lichiditate, fie de rentabilitate, în funcţie cu obiectivele stabilite;

3. Urmărirea şi măsurarea incidenţei fiscale, care vine să corecteze randamentul diferitelor valori mobiliare. Fiscalitatea are o influenta destul de mare asupra deciziei de plasament. Este normal ca investitorii să prefere anumite titluri cu fiscalitate scăzuta (acţiuni cu dividende în acţiuni) sau pentru care se varsă un dividend mai scăzut, cea mai mare parte a investiţiilor fiind reinvestită.

În practica, agenţii economici îşi diversifica portofoliile, deţinând atât titlurile cu risc ridicat şi rentabilitate mare, cat şi titluri sigure, fără risc. Procentajul acţiunilor şi obligaţiunilor în ansamblul portofoliului este în funcţie de riscul acceptat de investitor. În ultima instanţa, compoziţia portofoliului este o rezultantă a poziţiei întreprinderii faţă de risc, de anticipările evoluţiei ratei dobânzii pe piaţa financiara, de situaţia fiscalităţii şi de nevoile de lichidităţi imediate.

În procesul adoptării deciziei privind investirea mijloacelor băneşti în active financiare, investitorul, trebuie mai întâi, se aprecieze riscul acestor active, după aceea rentabilitatea aşteptata si sa determine, daca rentabilitatea acoperă riscul aşteptat si aduce un beneficiu. Cele mai multe active financiare nu sunt păstrate izolat, ci ca o combinaţie de active, ca parte a unui portofoliu.

Băncile, fondurile de investiţii, societăţi de asigurări şi alte instituţii financiare sunt obligate prin lege sa păstreze portofolii diversificate. Chiar şi investitorii individuali - cel puţin cei ale căror proprietăţi în titluri de valoare constituie o parte semnificativa a averii, păstrează portofolii şi nu acţiuni ale unei singure firme. Aceasta, deoarece, riscul şi oportunitatea operaţiei cu active financiare se schimbă dacă activul este evaluat izolat sau în cadrul unui portofoliu.

Un activ determinat ca riscant în urma evaluării izolate, apare practic fără risc în cadrul unei combinaţii de active din portofoliul. Astfel, faptul că cursul unei acţiuni creşte sau scade nu este foarte important din punct de vedere al investitorului; sunt importante rentabilitate şi riscul portofoliului. Evident, evoluţia unui titlu trebuie analizată prin prisma modului cum titlu respectiv afectează riscul şi rentabilitatea portofoliului din care face parte.

Evaluarea portofoliului se efectuează în baza criteriului rentabilitate-risc. În general acţiunile şi obligaţiunile sunt evaluate în mod separat, formându-se portofoliu de acţiuni şi cel de obligaţiuni. Evaluarea titlurilor porneşte de la determinarea valorii interne sau reale sau curente. Valoarea reala unui titlu se determina prin actualizarea valorii veniturilor viitoare. Formula generala este:

T CFi

Vi = ∑ ------------

i=1 (1+ k)¹

Vi – valoarea internă a titlului de valoare;

9

k - costul actuarial al finanţării;CF – fluxurile pozitive viitoare aşteptate.

Este de menţionat că, evaluarea în baza formulelor de acest gen, au în vedere capitalizarea veniturilor obţinute (procente sau dividende) cu rentabilitatea egala cu rata actualizării. Adică, evaluarea obligaţiunilor cu ajutorul acestei formule va fi corectă, dacă procentele obţinute vor fi imediat investite în aceleaşi obligaţiuni sau în titluri cu aceeaşi rentabilitatea şi gradul de risc.

Cea mai simpla formula de determinare rentabilităţii unei hârtii de valoare este raportul dintre câştigul unei hârtii de valoare (Dh) pe preţul de piaţă a acesteia (Ph):

Dh

R = ------- * 100%

Ph

Rentabilitatea portofoliului de active se determina cu ajutorul formulei mediei ponderate, astfel:

m

Rp = Rj * dj, unde

j=1

Rj – rentabilitatea activului j;

dj - ponderea activului j în portofoliul de active;

m – numărul activelor în portofoliu.

Rentabilitatea portofoliului este, deci, independenta de corelaţiile dintre rentabilităţile individuale ale titlurilor componente. Nici o combinaţie a titlurilor nu va conduce la o rentabilitate a portofoliului superioara celei mai mari rentabilităţi individuale.

În conformitate cu avantajul diversificării unui portofoliu se poate aprecia ca riscul acestuia depinde în primul rând, de numărul de titluri care îl compun. În acelaşi timp, este semnificativă structura portofoliului: dacă titlurile au ponderi relativ egale în compunerea portofoliului, atunci riscul acestuia este mai mic decât atunci, când o acţiune deţine 90% din portofoliu, iar celelalte 10%. Pe de alta parte, un portofoliu, compus din titluri unor societăţi cunoscute şi importante va fi mai puţin riscant, decât un portofoliu ce cuprinde titluri unor firme mici şi necotate la bursă. De asemenea, un portofoliu diversificat pe mai multe ramuri economice va fi mai puţin riscant, decât portofoliu cu titluri dintr-o singură ramura.

Pentru măsurarea riscului unui portofoliu de active se utilizează formula abaterii mediei pătratice şi coeficientul de variaţie. Riscul portofoliului de „n” titluri reprezintă suma tuturor combinaţiilor posibile între variaţiile de rentabilitate ale titlurilor componente, în funcţie de ponderile de participare a titlurilor la compunerea portofoliului.

10