fundamentele psihologiei

2005

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Tinca CREŢU

Forma de învăţământ ID - semestrul I

Program universitar de formare a profesorilorpentru învăţământul primar

din mediul ruraladresat cadrelor didactice

Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Proiectul pentru Învăţământul Rural

ÎNVĂŢĂMÂNT PRIMAR

Fundamentele psihologiei

Tinca CREŢU

2005

© 2005 Ministerul Educaţieiţşi Cercetării

Proiectul pentru Învă ământul Rural

Nici o parte a acestei lucrărinu poate fi reprodusă fărăacordul scris al uiMinisterul Educaţiei şi Cercetării

Cuprins

Proiectul pentru Învăţământul Rural i

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI CUPRINS Introducere iii Notă de prezentare: iii Competenţe: iii Obiectivele modulului: iii Abordarea problemelor acestei discipline în lucrările autorilor români şi străini iv Modul în care este perceput acest curs: iv 1. Domeniul şi obiectivul de cercetare ale psihologiei 2 Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 2 1.1. Statutul actual al psihologiei ca ştiinţă 2 1.2. Domeniul şi obiectul de cercetare ale psihologiei 5 1.3. Legi şi explicaţie în psihologie 8 1.4. Metodele de cercetare ale psihologiei 11 1.5. Rezumat 16 Răspunsuri şi comentarii la probele de autoevaluare 17 Lucrarea de verificare nr.1 şi modul de evaluare 19 Bibliografia minimală 20 2. Mecanisme informaţionale senzoriale ale psihicului 22 Obiectivele unităţii de învăţare nr.2 22 2.1. Senzaţiile 22 2.1.1. Senzaţiile ca cele mai simple procese informaţionale 22 2.1.2. Legile generale ale senzaţiilor 23 2.1.3. Imaginea senzorială 27 2.1.4. Principalele categorii de senzaţii umane : 28 2.2. Percepţiile 31 2.2.1. Percepţiile ca procese senzoriale complexe 31 2.2.2. Legile generale ale percepţiilor 34 2.2.3. Particularităţile imaginii perceptive 37 2.2.4. Rolurile percepţiilor în activitatea omului. 38 2.3. Reprezentările ca procese senzoriale superioare 39 2.3.1. Definirea şi caracterizarea reprezentărilor 39 2.3.2. Particularităţile imaginii reprezentării 41 Rezumat 43 Răspunsuri şi comentarii la probele de autoevaluare 44 Lucrare de verificare nr. 2 şi modul de evaluare 46 Bibliografie minimală 48 3. Mecanismele informaţionale superioare ale psihicului uman 50 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 50 3.1. Gândirea 50 3.1.1. Gândirea şi locul său central în structura intelectului uman 50 3.1.2. Caracterizarea psihologică a gândirii 51 3.1.3. Operaţiile generale ale gândirii 52 3.1.4. Noţiunile ca unităţi informaţionale de bază. Procesul formării lor 54 3.1.5. Înţelegerea ca activitate a gândirii 57 3.1.6. Rezolvarea problemelor ca activitate principală a gândirii 58 3.2. Memoria 60 3.2.1. Definirea memoriei şi a locului ei în viaţa psihică umană. 60 3.2.2. Procesul memorării 62

Cuprins

ii Proiectul pentru Învăţământul Rural

3.2.3. Procesul păstrării 65 3.2.4. Procesul reactualizării 66 3.2.5. Rolurile fundamentale ale memoriei 68 3.2.6 Uitarea, formele, cauzele şi căile limitării ei 68 3.3. Imaginaţia 71 3.3.1. Definirea şi caracterizarea generală a imaginaţiei 71 3.3.2. Procedeele imaginaţiei 74 3.3.3. Caracteristicile produselor imaginative 75 3.3.4. Formele principale ale imaginaţiei şi rolurile lor 76 Rezumatul acestei unităţi de învăţare 78 Răspunsuri şi comentarii la probele de autoevaluare 79 Lucrare de verificare nr.3 şi modul de evaluare 81 Bibliografie minimală 82 4. Mecanismele stimulativ-energizante ale psihicului uman 84 Obiectivele unităţii nr. 4: 84 4.1. Motivaţia 84 4.1.1. Definirea şi caracterizarea generală a motivaţiei 84 4.1.2. Trebuinţele 86 4.1.3. Alte structuri motivaţionale 89 4.1.4. Formele motivaţiei 92 4.1.5. Relaţia dintre motivaţie şi performanţă în activitate 94 4.2. Afectivitatea 95 4.2.1. Definirea şi caracterizarea generală a afectivităţii 95 4.2.2. Proprietăţile generale ale proceselor afective 100 4.2.3. Clasificarea proceselor afective 104 4.2.4. Rolurile proceselor afective în viaţa psihică umană 108 Rezumatul unităţii de învăţare nr. 4 110 Răspunsuri şi comentarii la probele de autoevaluare 111 Lucrare de verificare nr. 4 şi modul de evaluare 114 Bibliografie minimală: 115 5. Mecanismele reglatoare ale psihicului uman 117 Obiectivele unităţii de învăţare nr.5 117 5.1. Limbajul 117 5.1.1. Comunicare, limbă, limbaj 117 5.1.2. Funcţiile limbajului şi implicarea lor în învăţarea şcolară 124 5.1.3. Formele principale ale limbajului 128 5.2. Atenţia 132 5.2.1. Definirea şi caracterizarea generală a atenţiei 132 5.2.2. Formele atenţiei 135 5.2.3. Însuşirile atenţiei 138 5.3. Voinţa 140 5.3.1.Voinţa ca mecanism superior de autoreglare 140 5.3.2.Structura şi fazele acţiunilor voluntare 142 5.3.3.Calităţile voinţei 144 5.3.4. Realizarea reglajului voluntar al activităţii când sunt implicate deprinderi şi priceperi 146 Rezumatul unităţii de învăţare nr.5 149 Răspunsuri şi comentarii la probele de autoevaluare 150 Lucrare de verificare nr. 5 şi modul de evaluare 153 Bibliografie minimală 154 Bibliografie generală 155

Introducere

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

Proiectul pentru Învăţământul Rural Curs introductiv de Fundamentele psihologiei

INTRODUCERE

Notă de prezentare:

Cursul de „Fundamentele psihologiei” face parte din pachetul de

discipline psihopedagogice şi vizează cunoaşterea noţiunilor de bază

ale acestei discipline, a metodelor şi modelelor sale explicative, a

posibilităţilor de utilizare a lor pentru cunoaşterea proprie şi a altor

persoane. Acest curs se adresează persoanelor implicate în

Proiectul pentru Învăţământul Rural şi contribuie la profesionalizarea

lor privind activitatea instructiv-educativă din şcoală.

Competenţe: - Dezvoltarea capacităţilor de folosire independentă a informaţiilor

oferite de acest curs şi de alte surse, în activităţile proprii.

- Creşterea abilităţilor de organizare sistematică a datelor şi

cunoştinţelor din acest domeniu.

- Formare abilităţii de analiză, abstractizare, sinteză şi generalizare a

datelor şi informaţiilor ştiinţifice.

- Susţinerea şi consolidarea capacităţilor de aplicare a cunoştinţelor

teoretice la fenomenele reale de viaţă.

- Identificarea factorilor subiectivi care stimulează şi determină

desfăşurarea tuturor activităţilor.

- Găsirea celor mai bune căi de influenţare a propriilor comportamente

şi ale altora.

Obiectivele modulului: După ce vor studia acest curs, participanţii vor putea să:

- explice noţiunile de bază în domeniul psihologiei generale;

- identifica complexitatea fenomenelor psihice comparativ cu cele

studiate de alte ştiinţe;

Introducere

iv Proiectul pentru Învăţământul Rural

- definească proprietăţile şi legile diverselor categorii de procese, stări,

însuşiri şi structuri psihice;

- dezvoltă o viziune sistematică asupra vieţii psihice umane;

- identifică interacţiunile complexe dintre toate componentele sistemului

psihic uman.

- explică rolurile acestei ştiinţe în optimizarea vieţii şi activităţii

oamenilor

Abordarea problemelor acestei discipline în lucrările autorilor români şi străini

Fundamentele psihologiei sau psihologia generală sau teoretică a

sintetizat cele mai semnificative date ale cercetătorilor care au

condus la elaborarea concepţiilor de bază din acest domeniu al

cunoaşterii umane , la organizarea lor logică, la elaborarea modelelor

explicative şi a celor metodologice, la fundamentarea explicaţiilor şi

interpretărilor. Problemele importante ale acestei discipline au fost

abordate de: Al. Roşca „Psihologie generală”, 1978; Paul Popescu Neveanu „Curs de psihologie generală”, vol. I şi II, 1976, 1977; Ion

Radu şi colaboratorii săi „Introducere în psihologia contemporană”,

1991; M. Zlate „Fundamentele psihologiei”, vol. I, II, III, 1994-1999;

M. Zlate „Introducere în psihologie”, 2000, „Psihologia mecanismelor

cognitive”, 1999; M. Golu, „Fundamentele psihologiei”, vol. I şi II,

2000; Andrei Cosnovici „Psihologia generală”, 1996. De asemenea,

printre cei mai importanţi autori străini amintim: H. Ebbingaus 1920;

W. James 1929; Munn L.H. 1965, D. G. Meyers 1986; R. S. Corsini

1994; A. Lieury 1996; H. Hayes, S. Orrell 1997; M. Reuchlin 1999;

Rita Atkinson şi colaboratori 2002.

Modul în care este conceput acest curs: Pentru a asigura motivarea cursanţilor pentru conţinutul acestei

discipline se face mai întâi referirea sintetică asupra întemeierii

psihologiei cu ştiinţă şi clarificarea problemelor sale fundamentale

privind domeniul şi obiectul de cercetare, legile, explicaţiile şi

Introducere

Proiectul pentru Învăţământul Rural v

interpretările fenomenelor psihice. De asemenea, se prezintă

progresele psihologiei şi dezvoltarea serviciilor pe care le realizează

această ştiinţă pentru persoane şi instituţii şi în ce fel s-a dezvoltat

statutul ei ca ştiinţă.

Se acordă apoi, atenţie celor mai simple procese psihice ce se află la

baza sistemului psihic uman. Se oferă informaţii despre procesele şi

produsele senzaţiilor, despre legile care le guvernează şi despre

rolurile pe care le au în viaţa psihică umană.

Mai departe, se analizează procesele şi produsele perceptive,

varietatea însuşirilor obiectelor şi fenomenelor realităţii semnalizate

prin aceste mecanisme, rolurile diferite pe care le joacă experienţa

perceptive şi capacităţile observative în cogniţia umană. În strânsă

legătură cu aspectele teoretice se analizează exemple concrete şi se

formulează sarcini de bază pentru cursanţi, care au drept scop

stimularea lor în a aplica cele asimilate la realităţi concrete personale

sau specifice oricărei fiinţe umane. Analiza mecanismelor senzoriale

se continuă cu abordarea reprezentărilor insistându-se asupra

legăturilor acestora cu percepţiile, cu limbajul, cu activitatea psihică

şi acţiunile mentale. Se analizează apoi principalele roluri ale lor în

activitatea mentală.

Mecanismele informaţionale superioare ale sistemului psihic uman

(gândire, memorie, imaginaţie), deşi sunt mai complexe şi mai dificil

de însuşit, sunt prezentate într-un mod esenţializat şi sistematic şi

sunt mereu însoţiţi de exemple concrete astfel încât să se asigure

însuşirea lor autentică. Sunt mereu prezentate interacţiunile dintre

ele, asemănările şi deosebirile, rolurile specifice pe care le au în

viaţa psihică a oamenilor.

Mecanismele stimulativ-energizante ale sistemului psihic uman

(motivaţie şi afectivitate) sunt văzute ca nişte componente necesare

ale conduitelor umane. Ele sunt în relaţii foarte bune şi permanente

cu procesele cognitive. Sunt prezentate principalele structuri şi forme

ale motivaţiei şi relaţia lor cu performanţa activităţilor. Procesele

afective sunt analizate în legătura lor specială cu motivaţia şi

cogniţia. Se relevă proprietăţile generale ale lor şi rolurile specifice

pe care le au activitatea umană.

Introducere

vi Proiectul pentru Învăţământul Rural

Ultima unitate de învăţare se referă la mecanismele de reglare ale

vieţii psihice umane. Acestea sunt: limbajul, atenţia, voinţa. În

legătură cu limbajul se analizează legăturile sale cu activitatea de

comunicare şi cu limba ca produs al societăţii. Se au în vedere apoi,

funcţiile şi formele limbajului. În tratarea acestor aspecte se au în

vedere în permanenţă implicaţiile limbajului în desfăşurarea tuturor

celorlalte procese şi funcţii psihice.

Atenţia este analizată întâi ca funcţie energizatoare dar şi de

orientare a activităţii mentale, ceea ce justifică introducerea ei în

această categorie de mecanisme psihice. În fine, această unitate de

învăţare se încheie cu tratarea voinţei ca proces psihic specific

uman, deosebit de complex şi care realizează la nivel înalt reglarea

fenomenelor psihice. Se are în vedere mecanismul său

neurofuncţional care include obligatoriu limbajul şi produsul său

specific, efortul voluntar menit să depăşească obstacolele şi să

asigure atingerea scopurilor dar şi să oprească, să stopeze

manifestările nedorite, neadaptate şi uneori chiar periculoase. Mai

departe, se are în vedere fazele actelor voluntare şi calităţile voinţei.

Fiecare unitate de învăţare se încheie cu un rezumat esenţializat

care este menit, pe de o parte să reliefeze ce este cel mai important

de reţinut şi, pe de altă parte să poată unifica cunoştinţele din cele

cinci module.

În cuprinsul fiecărei unităţi de învăţare sunt probe de

autoevaluare care pun într-o relaţie directă şi imediată cunoştinţele

transmise şi diversele situaţii concrete ce ţin de experienţa personală

sau a altor persoane. Îţi recomand să le rezolvi pe loc, pentru a

opera imediat şi activ cu noţiunile şi relaţiile esenţiale şi abia în final

să consulţi capitolul special referitor la răspunsuri şi comentarii. În

felul acesta vei avea bucuria să constaţi că ai înţeles şi ai lucrat bine.

Fiecare unitate de învăţare cuprinde o lucrare de verificare ce

trebuie rezolvată în mod obligatoriu pe foi speciale şi transmisă

tutorelui. Vei găsi şi modulul în care se face evaluarea. Este foarte

important dacă o elaborezi după ce ai citit şi simţi că stăpâneşti acel

capitol. Răspunsurile care vor reprezenta doar o copiere din carte (cu

excepţia definiţiilor care trebuiesc reţinute cu autor) vor pierde cel

Introducere

Proiectul pentru Învăţământul Rural vii

puţin 5 puncte din totalul general (lucrările sunt de 20-30 de puncte

iar prin împărţire la 2 şi respectiv 3 se obţine o notă din scara 1-10).

În finalul fiecărei unităţi de învăţare vei găsi o bibliografie

minimală cuprinzând lucrări ce pot fi relativ uşor procurate din

biblioteci sau librării. Sunt date intervale de pagini legate de

respectivul modul care ar trebui să fie în mod special în atenţia

fiecărui cursant, completând studiul lui individual şi lărgindu-i volumul

de cunoştinţe.

Cursul are şi o bibliografie generală, care, aşa cum constaţi,

încheie această disciplină. Ea cuprinde cele mai interesante lucrări

legate de această disciplină şi propune ca, ori de câte ori timpul îţi

permite, să-ţi lărgeşti informarea cât mai mult. Sunt lucrări care pot fi

procurate relativ uşor. Îţi doresc succes şi îţi propun să ai încredere

în reuşita la această materie.

Domeniul şi obiectivul de cercetare ale psihologiei. Legi şi explicaţii în psihologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

Unitatea de învăţare 1 DOMENIUL ŞI OBIECTIVUL DE CERCETARE ALE PSIHOLOGIEI

LEGI ŞI EXPLICAŢII ÎN PSIHOLOGIE

CUPRINS: 1. Domeniul şi obiectul de cercetare al psihologiei 2 Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 2 1.1. Statutul actual al psihologiei ca ştiinţă 2 1.2. Domeniul şi obiectul de cercetare ale psihologiei 5 1.3. Legi şi explicaţie în psihologie 8 1.4. Metodele de cercetare ale psihologiei 11 1.5. Rezumat 16 Răspunsuri şi comentarii la probele de autoevaluare 17 Lucrarea de verificare nr.1 şi modul de evaluare 19 Bibliografia minimală 20


2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

1. DOMENIUL ŞI OBIECTUL DE CERCETARE AL

PSIHOLOGIEI

Obiectivele unităţii de învăţare nr.1

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 1 sunt:

După studiul unităţii de învăţare nr. 1 cursanţii vor reuşi:

• să identifice începuturile dramatice ale psihologiei ca ştiinţă şi apoi

creşterea continuă a interesului societăţii pentru datele şi explicaţiile

acestei ştiinţe:

• să explice faptul că în domeniul psihologiei în legătură cu oricare

problemă, pot exista puncte de vedere diferite, concepţii uneori

opuse, pentru fenomenele pe care le cercetează această ştiinţă,

pentru că sunt foarte complexe;

• să enumere diferite tipuri de legi care guvernează fenomenele

psihice;

• să dezvolte ideea că în psihologie fenomenele nu pot fi explicate

doar printr-o singură lege, ci prin coordonarea acestora;

• să explice că prevederea desfăşurării comportamentelor oamenilor

nu poate fi decât aproximativă, datorită interdependenţelor multiple

ale legilor care le guvernează;

• să categorisească relativ uşor procesele şi funcţiile psihice;

• să identifice macrocomponentele psihice ale activităţii;

• să enumere şi să prezinte pe scurt metodele de cercetare ale

psihologiei.

1.1. Statutul actual al psihologiei ca ştiinţă

În comparaţie cu alte ştiinţe, psihologia a avut un drum

dramatic. Ea s-a desprins de filozofie şi s-a constituit ca ştiinţă mai

târziu, deşi preocupări în acest domeniu au existat încă din

antichitate. În jurul anului 1879 psihologia a îndeplinit cerinţele de

bază: a demonstrat că există fapte de care numai ea se poate ocupa,

a descoperit primele legi, a demonstrat că poate folosi metoda



experimentală (în 1879 s-a înfiinţat primul laborator de care este

legat numele lui Wundt).

În ce priveşte domeniul de fapte de care trebuie să se ocupe

noua ştiinţă, acesta a fost demonstrat chiar de savanţii din aceste

domenii. Astfel cercetătorii din laboratoarele de optică şi acustică

deja constataseră că atunci când aplică stimuli vizuali sau sonori,

oamenii cu care se desfăşurau experimentele nu aveau senzaţii la

intensităţile foarte mici ale acestora ci numai când atingeau o

anumită valoare, când aveau un anumit prag. La fel, în 1775

directorul Observatorului din Greenwich a concediat un subaltern al

său pentru că acesta nota cu o întârziere de o jumătate de secundă,

trecerea unei stele pe deasupra unui meridian, faţă de cum o nota el.

După treizeci de ani s-a constatat că faptul se explică prin diferenţa

de timp de reacţie dintre oameni iar acest lucru depăşeau

preocupările Astronomice:

Posibilitatea psihologiei de a descoperi legi s-a demonstrat prin

descoperirea între 1846 şi 1860 a legii relaţiei dintre intensitatea

stimulului şi intensitatea senzaţiei care a dobândit şi o expresie

matematică şi s-a perfecţionat ulterior.

În secolul 19 se pune foarte mare preţ pe metoda

experimentală şi se consideră că aplicarea ei într-un domeniu este

un argument hotărâtor pentru recunoaşterea unei ştiinţe. În 1879 W.

Wundt a introdus această metodă specifică de cercetare în

psihologie prin înfiinţarea unui laborator în care au lucrat şi s-au

format reprezentanţii noii ştiinţe din ţările europene şi din America.

Acest eveniment a fost ca un fel de certificat de naştere a psihologiei.

Această nouă ştiinţă poate fi definită astfel:

Definiţie:

Psihologia este ştiinţa care cercetează condiţiile şi legile manifestării

vieţii psihice.

Descoperi rea legilor

Aplicarea metodelor experimen tale

Domeniul de cercetare



Temă de reflexie nr.1 Comentaţi enunţul: „psihologia are un trecut lung, dar o istorie

recentă”.

Daţi răspunsul în acest spaţiu, găsind în paragraful de mai sus

argumentele corespunzătoare.

Compară răspunsul dat cu cel oferit la pagina 17

Imediat după apariţia acestei ştiinţe s-a manifestat

neîncrederea în ea şi i-a fost contestat statutul de ştiinţă. Dar, în

ciuda acestor adversităţi, dezvoltarea cercetărilor în domeniul vieţii

psihice, mai ales în a doua jumătate a secolului XX , au oferit

argumente hotărâtoare în favoarea ştiinţei psihologice.

Către anul 2000 ea s-a afirmat printre primele realizări

deosebite ale cunoaşterii umane. S-au înmulţit institutele de

cercetare, s-a dezvoltat învăţământul psihologic universitar, s-a

amplificat interesul celorlalţi oameni de ştiinţă pentru problemele ei,

s-a dezvoltat profesia de psiholog şi s-au înmulţit serviciile pe care le

oferă marelui public. S-au dezvoltat atât disciplinele generale

teoretice cât şi cele aplicative. În legătură cu toate domeniile în care

lucrează oamenii s-a întemeiat câte o ştiinţă psihologică.

Dincolo de anul 2000, psihologia se caracterizează prin mai

multă clarificare teoretică, prin metode mai numeroase şi mai

eficiente, prin efortul de unificare a punctelor de vedere, prin

dezvoltare de noi discipline, legate de toate felurile de activităţi

umane.

Afirmarea psihologiei



Test de autoevaluare nr. 2 Pornind de la tipurile de activităţi umane (cum ar fi în industrie, în

comerţ, etc.) denumeşte disciplinele psihologice legate de acestea.

Scrie răspunsul în spaţiul delimitat de chenar.


1.2. Domeniul şi obiectul de cercetare ale psihologiei

Răspunsul la întrebarea „Ce studiază psihologia?” a fost greu

de dat şi nici până astăzi nu există un punct de vedere unitar.

La început, după constituire, s-a spus că psihologia trebuie să

cerceteze viaţa psihică interioară, adică ce simte omul, cum

gândeşte, cum se derulează fenomenele psihice. În sfera

fenomenelor interioare puteau exista senzaţii (asociaţioniştii), gândul

pur (introspecţioniştii), structurile înnăscute ale creierului (gestaltiştii),

tendinţe instinctive transmise ereditar (psihanaliştii).

Dar considerate în sine şi fără legătură cu realitatea, aceste

fenomene psihice nu puteau fi cercetate riguros.

De aceea, curând se formulează un nou punct de vedere, al

behaviorismului. Acesta cerea ca psihologia să studieze

manifestările observabile ale omului, adică comportamentul. Numai

el putea fi măsurat şi evaluat. Se dă astfel mai multă rigoare ştiinţei

psihologice.

Dar rupt de fenomenele psihice interioare, comportamentul

reprezintă un domeniu de fapte care îndepărta psihologia de la

menirea sa, adică de a cunoaşte viaţa psihică a oamenilor.

De aceea s-a făcut evident un progres atunci când s-a spus că

psihologia trebuie să cerceteze activitatea omului ( P. Janet), acesta

fiind văzut ca fiinţa concretă, reală, complexă şi superioară, fiind

Ce trebuie să studieze psihologia: • fenomenele interioare; • comporta mentul; • activitatea; • omul în activitate.



purtătoare şi producătoare de valori (psihologia umanistă). Se pot

sintetiza astfel, aceste puncte de vedere. Domeniul de cercetare al

psihologiei este „omul concret care acţionează” (M.Zlate).

Dacă ţinem seama de progresul semnificativ făcut de

psihologie, datorat interacţiunilor sale cu noi ştiinţe apărute în secolul

XX, cum ar fi teoria sistemelor, teoria informaţiei şi cibernetica putem

completa ultimul răspuns astfel: psihologia studiază din perspectiva

sistemică, omul concret care acţionează.

Test de autoevaluare nr. 3 Argumentează de ce răspunsul din finalul paragrafului de mai sus,

este cel mai bun.



Implicarea perspectivei sistemice în elaborarea răspunsului la

întrebarea referitoare la ce trebuie să studieze psihologia, are câteva

avantaje:

• evită abordarea fragmentară, relativ izolată a fenomenelor

psihice;

• permite înţelegerea mai profundă a relaţiei dintre fenomenele

psihice şi

comportament (manifestările externe, observabile);

• obligă la cercetarea relaţiilor şi interacţiunilor dintre toate

laturile vieţii psihice;

• impune rigoare în relevarea condiţiilor şi în formularea legilor

manifestării vieţii psihice şi în explicarea şi prevederea evoluţiei ei în

timp;

• clarifică rolurile fundamentale ale diferitelor fenomene psihice şi

justifică gruparea lor astfel:

Perspectiva sistemică



a) componente sau mecanisme informaţionale: 1) procese cognitiv-

senzoriale (senzaţii, percepţii, reprezentări); 2) procese cognitive

complexe (gândire, memorie, imaginaţie);

b) componente sau mecanisme de stimulare şi susţinere energetică

(afectivitate, motivaţie);

c) componente sau mecanisme de reglare (limbaj, atenţie, voinţă).

Test de autoevaluare nr. 5 Analizează structura activităţii de învăţare a acestei unităţi de

învăţare pe care o vei desfăşura, identificând toate cele trei categorii

de componente şi mecanisme prezentate mai sus.



Această grupare va fi respectată în structura următoarelor

unităţi de învăţare ale acestui modul.

Toate tipurile de componente psihice interacţionează în mod specific

în structura şi desfăşurarea tuturor activităţilor omului (joc,

învăţare, muncă, divertisment, creaţie).

Definiţie:

Prin activitate înţelegem totalitatea manifestărilor exterioare şi mintale

care au rezultate adaptative.

În structura oricărei activităţi există următoarele macrocomponente:

• motivaţia care activează, declanşează, orientează şi susţine

energetic acea activitate fie ea de învăţare, joc, muncă, etc.

• scopul care este „imaginea mentală şi proiectarea în timp a

rezultatului sau



produsului ce urmează a fi obţinut în urma efectuării activităţii”

(M.Golu, 2000, p,512).

• mijloacele de desfăşurare care sunt o „verigă intermediară între

motiv şi scop şi structural cuprinde două categorii de elemente:

interne, subiective şi externe obiective” (M.Golu, 2000, p,512).

Mijloacele interne, subiective sunt: cunoştinţe, deprinderi de operare

cu ele, capacităţile senzoriale şi perceptive, bogăţia reprezentărilor,

nivelul de dezvoltare al inteligenţei şi gândirii, aptitudini speciale,

gradul de realizare al memoriei şi imaginaţiei, atenţia, energia

afectivă. Mijloacele externe sunt instrumentale, materiale, obiectele

sursele energetice şi abilităţile şi deprinderile de care dispune omul

pentru a le folosi (A. Cosmovici, 1996, p.243).

• organizarea şi desfăşurarea activităţii parcurgându-se diverse fraze.

• reglarea şi autoreglarea activităţii pe parcursul desfăşurării ei

(reglare secvenţială) şi în final (reglare finală).

Test de autoevaluare nr. 6 Analizează aceeaşi activitate de învăţarea acestei unităţi de curs şi

identifică toate macrocomponentele prezentate mai sus.



1.3. Legi şi explicaţie în psihologie

În faţa ştiinţelor secolului XX au stat câteva cerinţe de bază: să

explice, să prevadă, să verifice (K.Popper). Psihologia a îndeplinit

treptat aceste exigenţe, începând cu identificarea, descrierea şi

clasificarea fenomenelor psihice şi continuând cu descoperirea

legilor şi condiţiilor de apariţie şi manifestare a acestora.

Dar multă vreme i s-au contestat legile spunându-se că au

valabilitatea restrânsă, nu sunt riguroase, nu au o formulare

Orice ştiinţă: • explică; • prevede; • verifică.



matematică, nu se manifestă totdeauna efectul acţiunii lor, nu sunt

pure, şi cuprind referiri la fenomene cerebrale şi sociale.

Făcând eforturi de a răspunde acestor obiecţii, cercetătorii au

dezvăluit caracteristicile de bază ale legilor din domeniul psihologiei.

• au valabilitate restrânsă şi nu sunt riguroase pentru că în

producerea chiar a celui mai simplu fenomen psihic intervin mai

multe legi şi limitează reciproc efectul;

• nu au încă o formulare matematică, deşi sunt şi legi psihologice

care au o astfel de expresie, dar în viitor numărul acestora va creşte;

• datorită complexităţii deosebite a fenomenelor psihice efectul unei

legi este statistic, adică nu apare la fiecare caz în parte ci numai la

nivelul grupului de oameni. Sunt probabiliste adică nici la nivelul

grupului nu se obţin efecte 100%;

• nu sunt toate pure pentru că fenomenele psihice rezultă din

interacţiunea creierului uman cu mediul socio-cultural, caracteristic

omului;

• cele mai multe critici s-au formulat în legătură cu legile cauzale dar

în psihologie nu sunt numai legi din această categorie, ci sunt şi legi

de dezvoltare, funcţionale, de compoziţie, etc.

De la întemeierea psihologiei ca ştiinţă şi până în prezent au

fost descoperite foarte multe legi şi ele au fost grupate după mai

multe criterii:

După aria de acţiune s-au diferenţiat: a) legi generale, adică

cele care acţionează în toate felurile de fenomene psihice aşa cum

ar fi legea condiţionării şi determinării socio-culturale a psihicului

uman sau legea relaţiei dintre complexitatea fenomenelor psihice şi a

activităţii cerebrale; b) legi particulare, adică cele ce guvernează

diferitele categorii de fenomene psihice aşa cum sunt legile

senzaţiilor, ale percepţiilor, ale memoriei la care ne vom referi în alte

unităţi de învăţare.

După natura relaţiei dintre fenomenele psihice pe care o

exprimă, legile pot fi: a) cauzale (relaţia dintre intensitatea stimulului

şi intensitatea senzaţiei); b) funcţionale cum ar fi legea adaptării

senzoriale; c) legi de compoziţie sau structurale aşa cum este legea

integralităţii în percepţie; d) legi finaliste aşa cum este cea a relaţiei

Critica legilor din psihologie.

Feluri de legi: - general-particulare - dinamice-statistice şi probabiliste - cauzale, funcţionale, structurale, finaliste



dintre efortul voluntar, natura obstacolului şi atingerea scopului; e)

legi de dezvoltare aşa cum ar fi legea stadialităţii dezvoltării psihice.

După caracterul direct al relaţiei dintre fenomenul cauză şi

fenomenul efect se disting: a) legi dinamice când prezenţa cauzei

este urmată în mod obligatoriu de apariţia efectului aşa cum ar fi

apăsarea unui ac pe piele cu o anumită intensitate în apariţia

senzaţiei de durere; b) legi probabiliste când fenomenul cauză

determină numai cu o anumită probabilitate fenomenul efect.

Efortul de descoperire a legilor se face pentru că pe baza lor să

fie explicate fenomenele psihice reale. Numai că, extrema

complexitate a fenomenelor psihice face ca explicarea lor să aibă

următoarele particularităţi:

• în explicarea oricărui fenomen, chiar şi a celui mai simplu, nu se

poate face apel la o singură lege;

• pentru a explica fenomenele psihice trebuie să se coordoneze legile

(J. Piaget);

• pe baza coordonării legilor se elaborează mai multe modele

explicative;

• unul şi acelaşi fenomen poate fi interpretat din perspectiva mai

multor

modele explicative.

Temă de reflexie nr. 4 Un profesor foarte bine pregătit desfăşoară o lecţie de matematică.

La sfârşit propune elevilor un test de cunoştinţe şi constată că numai

75% au lucrat aşa cum se cere. Să se explice aceste rezultate.

Dă răspunsul în spaţiul de mai jos, parcurgând cu atenţie ceea ce

este marcat cu buline, deasupra temei de reflexie.



Explicaţia fenomenelor psihice



Explicaţia permite previziuni asupra desfăşurării viitoare a

conduitelor omului. Explicaţiile şi previziunile permit:

• a lua decizii bune privind activitatea cu oamenii;

• a proiecta unele acţiuni formative mai ales când este vorba de

activitatea cu elevii;

• a sprijini eficient menţinerea sănătăţii psihice a oamenilor;

1.4. Metodele de cercetare ale psihologiei

Dar explicarea fenomenelor psihice trebuie să se sprijine pe date de

cercetare efectivă a acestora prin intermediul mai multor metode de

cercetare psihologică.

Metoda de cercetare este calea sau drumul pe care îl urmează

specialistul dar şi profesorul pentru a releva manifestările psihice ale

elevilor, ce culege date despre acestea şi apoi a le interpreta şi

explica prin referire la conceptele şi legile psihologice şi, mai departe,

a face propriile previziuni privind evoluţia lor. Iată cele mai importante

metode ale psihologiei.

• Metoda observaţiei, este cea mai veche, atât în psihologie cât

şi în alte ştiinţe. Ea constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea

cât mai exactă a manifestărilor comportamentale ale persoanelor sau

grupurilor şi a contextului în care acestea apar, şi în interpretarea lor

în lumina teoriilor şi legilor psihologiei.

Pot fi observate: mişcările simple şi complexe (acţiunile

mâinilor de manipulare a fel de fel de obiecte şi instrumente, mersul,

postura), conduita verbală (intensitatea, intonaţia, accentul,

comunicării, etc.), conduitele expresiv-emoţionale (mimica, gestica,

etc.).

Pentru ca această metodă să fie eficientă, trebuie să fie

respectate câteva condiţii principale: a) să nu se desfăşoare la voia

întâmplării, ci să se fixeze un scop, să se elaboreze un plan de

realizare; b) să se folosească instrumente de înregistrare (cea mai

simplă înregistrare este într-o fişă de observaţie, iar cea mai

complexă este înregistrarea video); c) să se repete în mai multe

Metoda observaţiei: se înregistrează comportamente



situaţii şi activităţi; d) observatorul să nu fie văzut de cel observat; e)

interpretarea datelor să fie cât mai obiectivă.

Temă de reflexie nr. 7 De ce este bine ca cel observat să nu-l vadă pe observator?



Dacă această metodă este aplicată la propria persoană, se

numeşte autoobservare.

• Metoda experimentală presupune provocarea şi declanşarea

fenomenelor psihice în vederea descoperirii legăturilor esenţiale

dintre ele şi a condiţiilor necesare desfăşurării lor.

Cerinţele cele mai importante pentru aplicarea acestei metode

sunt: a) să se stabilească variabilele (fenomene psihice sau stimuli

din ambianţă care sunt implicaţi în situaţia experimentală) şi care vor

fi puse în centrul cercetării. Unele variabile, adică cele pe care le

modifică intenţionat cercetătorul se numesc independente. Cele care

se schimbă datorită modificărilor făcute de cercetător, se numesc

dependente; b) să existe posibilităţi de măsurare a influenţei; c) să se

plece de la o ipoteză privind relaţia dintre cele două feluri de

variabile; d) să se facă o comparaţie a datelor obţinute datorită

intervenţiei cercetătorului cu cele ce rezultă din activitatea obiectivă a

oamenilor.

Putem exemplifica legătura între cele două feluri de

variabile gândindu-ne la un experiment în care vrem să urmărim

relaţia dintre cantitatea de exerciţii de matematică de rezolvat şi

timpul de apariţie al oboselii. În acest caz, experimentatorul poate

modifica sarcina, adică numărul de exerciţii şi aceasta este variabila

Experimentul: • variabilele independente • variabilele dependente



independentă de care va depinde apariţia oboselii pe care o vor

resimţi subiecţii şi despre care ne vor comunica.

Experimentul care se desfăşoară în încăperi speciale şi cu

aparatură complexă se numeşte de laborator. Cel care se

desfăşoară în condiţii obişnuite ale activităţii subiectului se numeşte

natural. Acel experiment natural care se desfăşoară cu scopul de a

cerceta fenomenele instructiv-educative se numeşte psihopedagogic.

De asemenea, după rezultatele lor experimentele pot fi

constatative (se urmăreşte să se vadă ce se întâmplă dacă se face o

anumită activitate) şi formative (prin modificările introduse de

cercetător se produc anumite schimbări în viaţa psihică a subiecţilor).

• Metoda psihometrică presupune măsurarea capacităţilor

psihice ale unei persoane şi evaluarea nivelului lor de dezvoltare.

Instrumentul acestei metode este testul psihologic. Acesta este o

probă relativ scurtă, cu un conţinut standardizat care se aplică exact

în aceleaşi condiţii tuturor subiecţilor pentru care a fost elaborat.

Totodată, orice test trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:

a) validitatea, adică să măsoare exact ce îşi propune;

b) fidelitatea, adică la o nouă aplicare să dea aproximativ

aceleaşi rezultate;

c) standardizarea, adică să presupună aceleaşi condiţii de

aplicare la toţi subiecţii;

d) etalonarea, adică să existe o unitate de măsură aplicabilă

tuturor şi pe baza căreia să se aprecieze gradul de

dezvoltare a acelor fenomene psihice cărora le

corespunde respectivul test.

Test de autoevaluare nr. 8 Dacă ţi s-ar aplica un test verbal de inteligenţă ce condiţii de

standardizare ar trebui respectate?



Testele psihologice: - validare - fidelitate - standardizare - etalonare



La ora actuală există un număr foarte mare de teste care după

scopul lor, pot fi grupate astfel: a) teste de performanţă (de

cunoştinţe, de inteligenţă, de aptitudini speciale), b) de

personalitate(referitor la temperament, caracter, sistem de valori,

etc.); de comportament.

Metoda anchetei psihologice presupune adresarea de întrebări

orale (în forma anchetei pe bază de interviu) şi obţinerea de

răspunsuri care trebuie analizate şi interpretate în vederea relevării

aspectelor psihice presupuse a fi cercetate pe această cale.

Folosirea acestei metode presupune respectarea câtorva condiţii de

bază:

a) chestionarul sau interviul să cuprindă întrebări relevante

pentru cercetarea aspectului propriu; b) întrebările să fie clar

formulate, fără ambiguităţi, şi să corespundă particularităţilor de

vârstă şi de dezvoltare ale subiecţilor; c) să fie organizat în mod logic

şi să nu stârnească suspiciunile subiectului, să nu conţină întrebări

indiscrete; d) să existe posibilitatea controlării răspunsurilor de la

unele întrebări prin cele ale altora, pentru a se diminua gradul de

subiectivitate sau a se evita intenţia subiectului de a ascunde ceva;

e) chestionarul să nu fie nici foarte lung (în acest caz apare

plictiseala) şi nici foarte scurt (ar face ca subiectul să nu-i acorde

prea multă atenţie); f) poate să fie prelucrat mai uşor dacă

răspunsurile sunt precodificate (se dau variante de răspuns şi

subiectul alege unul, cel mai caracteristic pentru el) şi mai complex

dacă sunt întrebări libere (subiectul elaborează singur răspunsul aşa

cum crede el).

Test de autoevaluare nr. 9 Elaborează cinci întrebări prin care să obţii informaţii despre lecturile

elevilor de liceu. Arată dacă ai respectat cerinţele.



- interviul - chestionarul



• Ancheta este o metodă folosită mai mult la elevii mari(cei din

gimnaziu şi liceu în timp ce pentru elevii mici se foloseşte metoda

convorbirii, adică o discuţie naturală şi liberă dintre cercetător,

respectiv profesor şi elev cu scopul descoperirii unor particularităţi

ale acestuia. Este o metodă mai puţin riguroasă dar poate ajuta la

descoperirea aspectelor individuale ale vieţii psihice.

Temă de reflexie nr.10 Încearcă să stabileşti singur ce aspecte ale vieţii psihice pot fi

descoperite prin metoda convorbirii.



• Metoda biografică presupune strângerea de informaţii de la

persoanele apropiate celui pe care vrem să îl cunoaştem (părinţi, fraţi

şi surori, prieteni, educatoare, învăţătoare, profesor) despre

evenimentele vieţii sale şi a importanţei pe care acestea au avut-o în

dezvoltarea personalităţii lui. Este un fel de reconstituire a „istoriei

personale”.

• Metoda analizei produselor activităţii este un fel de observaţie

indirectă şi se referă la produse cum ar fi: caietele de teme în clasă şi

cele de acasă, obiecte confecţionate, desene, picturi, compoziţii

literare, poezii, eseuri, rezultatele obţinute de elevii mari în

cercetarea unor fenomene, scrisori, adnotări pe marginea celor citite

etc.



Temă de reflexie 11. Încearcă să stabileşti singur ce aspecte ale vieţii psihice pot fi

descoperite prin metoda analizei produselor activităţii.

Scrie aici răspunsul tău.

Compară răspunsul dat cu ce se precizează în pag.18

Spre deosebire de cercetările din celelalte ştiinţe, cele din

psihologie cer folosirea obligatorie a mai multor metode pentru

cunoaşterea oricărui aspect al vieţii psihice asigurându-se, astfel: a)

completarea informaţiilor obţinute printr-o metodă cu cele din altele;

b) controlul datelor obţinute printr-o metodă cu rezultatele celorlalte.

1.5. Rezumat

După parcurgerea acestei unităţi de curs trebuie reţinute următoarele

idei:

Psihologia este o ştiinţă care s-a desprins şi s-a constituit târziu în

comparaţie cu celelalte ştiinţe clasice.

Psihologia este ştiinţa care cercetează condiţiile şi legile manifestării

vieţii psihice umane.

Dacă la începutul apariţiei ei psihologia a suportat multe contestări şi

critici, către anul 2000 s-a dezvoltat foarte mult, şi a răspuns

numeroaselor solicitări din toate domeniile de activitate ale omului.

Cu privire la ce cercetează psihologia s-au dat mai multe răspunsuri:

viaţa interioară luată în sine, (asociaţionismul, introspecţionismul,

gestaltismul, psihanaliza), numai manifestările exterioare adică

comportamentul (psihologia behavioristă), activitatea omului, fiinţă



reală şi complexă, omul concret care acţionează, abordat din

perspectivă sistemică.

Domeniul de fapte de cercetare ale psihologiei a fost

demonstrat la început de cercetările celorlalţi oameni de ştiinţă.

Obiectul de cercetare al psihologiei, ca al oricărei ştiinţe, este

ansamblul legilor care guvernează fenomenele psihice.

Răspunzând numeroaselor critici (nu sunt pure, nu sunt precise, nu

sunt exprimate matematic, etc.) psihologia a demonstrat că a

descoperit legi tot atât de importante ca în celelalte ştiinţe.

Pe baza legilor pe care le descoperă, fenomenele psihice pot fi

explicate şi se pot face previziuni asupra evoluţiei lor.

Psihologia generală studiază componentele informaţionale

(procesele cognitive senzoriale şi logice) cele de stimulare şi

susţinere energetică (procesele afective şi motivaţia), cele reglatoare

(limbajul, atenţia, voinţa) şi activitatea ca modalitate de integrare

funcţională a componentele prezentate.

Psihologia cercetează fenomenele psihice folosind mai multe

metode: observaţia, experimentul, ancheta, convorbirea, metodele

psihometrice, metoda biografică, metoda analizei produselor

activităţii.

Răspunsuri şi comentarii la probele de autoevaluare

Testele de autoevaluare din cuprinsul acestei unităţi de învăţare au

fost propuse cu scopul de a-i face pe cursanţi:

• să reflecteze şi să aprofundeze unele idei importante din curs;

• să verifice gradul de înţelegere a unor concepte şi idei;

• să-i determine să găsească repede relaţiile dintre cunoştinţele

teoretice şi fenomenele reale.

Întrebarea nr.1

Trebuie avut în vedere faptul că interesul şi observaţiile sporadice

asupra vieţii psihice au existat încă din antichitate dar, doar după

1879, după ce s-a constituit ca ştiinţă, a început istoria psihologiei.



Întrebarea nr.2

Trebuie să faceţi mai întâi, un fel de inventar al domeniilor de

activitate ale oamenilor şi apoi să se identifice psihologiile

corespunzătoare (de exemplu: activitate militară → psihologie

militară).

Întrebarea nr.3

Trebuie comentat fiecare segment din afirmaţia din chenar.

Întrebarea nr.4

Explicaţia celor 75 procente se bazează pe identificarea legilor şi

factorilor implicaţi în această situaţie şi pe interacţiunile lor.

Întrebarea nr. 5

Prin urmare, trebuie să stabiliţi componentele informaţionale cum ar

fi procesele cognitive: percepţii, reprezentări, etc. cele de stimulare şi

susţinere cum ar fi motivele şi trăirile afective etc. şi cele reglatoare,

adică limbajul, atenţia, voinţa, (însă fără a intra în prea multe detalii)

şi a particulariza la învăţarea acestui curs.

Întrebarea nr.6

Trebuie să precizaţi în legătură cu învăţarea acestui capitol

componentele structurale: motive, scopuri, mijloace, reguli după ce

citiţi cu atenţie paragraful anterior.

Întrebarea nr.7

Trebuie să aveţi în vedere particularitatea fiinţelor umane de a fi

conştiente de propria persoană şi de relaţiile cu alţi oameni.

Întrebarea nr.8

Ca să răspunzi poţi să te gândeşti la o situaţie reală pe care ai trăit-o,

dacă ţi s-a aplicat vreodată vreun test sau poţi să-ţi imaginezi o astfel

de experienţă şi să relevi ce crezi că trebuie să fie standardizat.

Întrebarea nr.9

Ca să răspunzi, adică să formulezi cele 5 întrebări să ai în vedere:

cuvintele alese, frezele mai lungi sau mai scurte, adică întrebările.

Întrebarea nr.10

Este de ajuns dacă stabileşti trei aspecte pe care le poţi urmări prin

această metodă.

Întrebarea nr.11



Ca să răspunzi la această întrebare alege cercetarea caietelor de

teme pentru acasă.

Lucrarea de verificare nr.1 şi modul de evaluare

1. De ce psihologia s-a constituit târziu ca ştiinţă? (ai în vedere

complexitatea fenomenelor psihice şi nevoia de date şi informaţii

de la alte ştiinţe.

2. De ce nu este suficient să se considere că psihologia trebuie să

studieze fenomenele psihice interne, în sine, rupte de mediu?

(gândeşte-te că nici nu ar putea avea acces la ele)

3. De ce nu este suficient ca psihologia să cerceteze doar

comportamentul? (dacă s-ar limita la comportament n-ar mai fi

ştiinţe vieţii psihice)

4. De ce este mai bun răspunsul că psihologia trebuie să studieze

omul concret în activitate? (să te gândeşti la viaţa lui naturală şi

reală)

5. Care au fost criticile formulate la adresa legilor din psihologie?

(vezi paragraful)

6. Ce tipuri de legi există în psihologie? (foloseşte criteriile date în

manual)

7. De ce trebuie date explicaţii şi făcute previziuni cu privire la viaţa

psihică a oamenilor? (fără a face, psihologia n-ar putea fi în slujba

oamenilor)

8. Ce categorii mari de componente ale vieţii psihice au fost

descoperite? (trebuie să ai în vedere: cognitive, stimulatoare,

reglatoare, integrative)

9. Care sunt metodele de cercetare ale psihologiei? (prezentare pe

scurt a fiecăreia, vezi paragraful corespunzător).

Pentru întrebările 1-8 se acordă câte două puncte pentru fiecare.

Pentru întrebarea 9 se acordă 4 puncte.

În total se vor obţine 20 puncte care se împart la 2 şi rezultă o notă

din scara 1-10.

Pentru a răspunde întrebărilor este necesară citirea cu atenţie a

paragrafelor legate de ele, aprofundarea înţelegerii informaţiilor oferite



şi folosirea lor într-o manieră personală pentru elaborarea

răspunsurilor solicitate.

Lucrarea de verificare se redactează pe foi separate şi se transmite

tutorelui. Trebuie să fie circa 3 pagini de text.

Bibliografia minimală

ATKINSON L. RITA, ATKINSON C.R., Smith E.E., BEM D.J.,

„Introducere în psihologie”, Ed. Tehnică, 2002, Bucureşti, pag. 7-14;

COSMOVICI A., „Psihologie generală”, Ed. Polirom, 1996, Iaşi , pag.

15-20;

CREŢU TINCA, „Psihologie generală”, Ed. Credis, 2001, pag. 15-23

HAYES N. ORRELL S., „Introducere în psihologie”, Ed. All, 1997,

Bucureşti, pag. 376-380

PAVELCU V., „Drama psihologiei”, ed. a II-a EDP, 1972, Bucureşti

REUCHLIN M., „Psihologie generală”, Ed. Ştiinţifică, 1999, Bucureşti,

pag. 14-16

ZLATE M., „Introducere în psihologie”, Ed. Polirom, 2000, Iaşi, pag.

118-143

Mecanismele informaţionale - senzoriale ale psihicului uman


Unitatea de învăţare 2 MECANISMELE INFORMAŢIONALE-SENZORIALE ALE PSIHICULUI

UMAN

CUPRINS: pagina 2. Mecanisme informaţionale senzoriale ale psihicului 22 Obiectivele unităţii de învăţare nr.2 22 2.1. Senzaţiile 22 2.1.1. Senzaţiile ca cele mai simple procese informaţionale 22 2.1.2. Legile generale ale senzaţiilor 23 2.1.3. Imaginea senzorială 27 2.1.4. Principalele categorii de senzaţii umane : 28 2.2. Percepţiile 31 2.2.1. Percepţiile ca procese senzoriale complexe 31 2.2.2. Legile generale ale percepţiilor 34 2.2.3. Particularităţile imaginii perceptive 37 2.2.4. Rolurile percepţiilor în activitatea omului. 38 2.3. Reprezentările ca procese senzoriale superioare 39 2.3.1. Definirea şi caracterizarea reprezentărilor 39 2.3.2. Particularităţile imaginii reprezentării 41 Rezumat 43 Răspunsuri şi comentarii la probele de autoevaluare 44 Lucrare de verificare nr. 2 şi modul de evaluare 46 Bibliografie minimală 48



2. MECANISME INFORMAŢIONALE SENZORIALE ALE PSIHICULUI


După ce vor studia această unitate de învăţare, cursanţii vor putea:

• să definească bine fiecare proces psihic din această categorie a

fenomenelor senzoriale;

• să explice diferenţele calitative între cele trei procese şi produse

psihice;

• să înregistreze legăturile dintre ele;

• să identifice legile care le guvernează;

• sa-şi testeze contribuţia celor trei procese la adaptarea omului la

ambianţă;

• să aplice la diverse situaţii cunoştinţe despre cele trei procese.

2.1. Senzaţiile

2.1.1. Senzaţiile ca cele mai simple procese informaţionale

Adaptarea complexă a omului la mediu nu se poate realiza fără ca el

să poată stabili relaţii informaţionale directe cu cea ce îl înconjoară,

adică fără a avea senzaţii. Acestea se definesc astfel:

Definiţie:

Senzaţiile sunt procese psihice elementare care semnalizează

separat în forma imaginilor simple şi primare, însuşirile concrete ale

obiectelor şi fenomenelor şi stările interne ale organismului, în

condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

Prin urmare senzaţiile reflectă însuşiri concrete ale obiectelor:

sunete, culori, mirosuri, asperitate sau moliciune etc.

Ca să se producă trebuie sa existe aparate specializate care sunt

analizatori.

Analizatorul este un ansamblu structural-funcţional care are

următoarele componente:

Stimuli

Analizator



• receptorul, de exemplul ochiul, urechea, papilele gustative, etc.

care sunt în legătură directă cu excitanţii din mediu şi transformă

acţiunea acestora în impulsul nervos;

• cale de conducere reprezentată de nervi şi prin care se transmit

impulsurile nervoase la creier;

• zona corticală, de proiecţie a analizatorului;

• conexiunea inversă, adică transmiterea de la creier la receptor a

unor impulsuri care adaptează şi mai bine receptorul.

Pentru ca să se producă o senzaţie, trebuie să funcţioneze,

împreună toate verigile descrise mai sus. Adică, daca avem în

vedere analizatorul vizual, atunci stimulul, adică undele

electromagnetice acţionează asupra retinei, produc descompunerea

unor substanţe biochimice şi datorită acestui proces se produc

biocurenţi care se transmit prin nervul optic la zona occipitală din

scoarţă unde se produce prima data senzaţia şi apoi prin aferentaţie

inversă se reglează mai bine ochiul şi se îmbunătăţeşte senzaţia.

2.1.2. Legile generale ale senzaţiilor

Desfăşurarea procesului senzorial este guvernat de câteva legi

specifice şi anume:

− legea intensităţii care arata că între intensitatea stimulului şi

cea a senzaţiei există o relaţie proporţională care se exprimă astfel:

intensitatea stimulului creşte în progresie geometrică iar cea a

senzaţiei în progresie aritmetică. Dar pentru ca un stimul să producă

o senzaţie trebuie să se depăşească pragul minim şi să nu-l

depăşească pe cel maxim.

Definiţie:

• pragul minim este cantitatea cea mai mică dintr-un stimul care

determină apariţia unei senzaţii.

• pragul maxim este cantitatea cea mai mare dintr-un stimul care mai

poate determina o senzaţie specifică.

De exemplu, pentru sensibilitatea vizuală pragul minim este de

1 – 2 cuante, iar pentru cea auditivă de 16 vibraţii pe secundă.



Pragul maxim pentru sensibilitatea auditivă este de 20.000

vibraţii pe secunda.

Stimulii care nu ating pragul minim nu produc nici o senzaţie şi

se numesc subliminali. Cei ce depăşesc pragul maxim produc

durere şi pot distruge analizatorul.

Pe baza activităţii analizatorilor se semnalizează atât prezenţa

stimulilor cât şi diferenţele dintre ei, în ceea ce priveşte intensitatea,

calitatea etc.

Exista şi un prag diferenţial.

Definiţie:

• pragul diferenţial este acea cantitate dintr-un stimul care adăugată

la stimularea iniţiala, determină o nouă senzaţie, cu o noua

intensitate

Pentru sensibilitatea vizuala acest prag este de 1/100 ; pentru

cea auditiva este de 1/10 , iar pentru cea de greutate este 1/30. De

exemplu, dacă există un cor de zece persoane trebuie să se mai

alăture o persoană pentru a produce o creştere a intensităţii, diferită

de cea iniţială.

Temă de reflexie nr.1 Care credeţi că sunt persoanele care nu pot avea senzaţii auditive

dacă stimulul ajunge la 16 vibraţii pe secunda?



- legea adaptării senzoriale se referă la creşterea sau

descreşterea sensibilităţii unui analizator sub influenţa acţiunii

repetate a stimulului sau a modificării condiţiilor de mediu. Adaptarea

este mai mare în cazul sensibilităţii vizuale, olfactive, tactile şi este

foarte mică în cazul celei auditive şi de durere.

adaptabilitate mare: - văz - tact - olfacţie

Pragurile senzoriale - minim - maxim - diferenţial



Temă de reflexie nr.2 De ce credeţi că adaptarea este mai mică pentru auz şi pentru

sensibilitatea de durere?



Adaptarea se produce atât în sensul creşterii cât şi al scăderii

sensibilităţii.

Dăm exemplu de manifestare a acestei legi în activitatea

analizatorului vizual.

Dacă trecem dintr-o încăpere slab luminată în alta cu lumină

foarte puternică la început avem impresia că nu vedem nimic,

suntem orbiţi, dar după 4 – 5 minute se produce scăderea

sensibilităţii şi începem să vedem normal. Adaptarea s-a produs în

sensul scăderii sensibilităţii.

Dacă trecem dintr-o încăpere puternic luminată într-o sală de

cinematograf unde a început să ruleze filmul, la început nu vedem

mai nimic. Apoi adaptarea se produce în sensul creşterii sensibilităţii

şi se parcurg următoarele faze:

- în 10 – 15 minute se produce o adaptare mai rapidă şi

distingem din ce în ce mai multe persoane şi obiecte în jur.

- în următoarele 3 – 4 ore adaptarea este mai lentă. În final

sensibilitatea va creşte de 200.000 de ori.

Temă de reflexie nr.3 Ce avantaj credeţi că rezultă din creşterea spectaculoasă a adaptării în cazul sensibilităţii vizuale?



Adaptare slabă: - auz - durerea



- legea sinesteziei exprimă o relaţie funcţională specială între

analizatori. Este vorba de producerea unor efecte senzoriale într-un

analizator, care nu este direct stimulat, ci datorită activităţii altui

analizator care a fost stimulat. Acţiunea acestei legi este evidentă la

persoanele care au anumite dotări artistice. Pentru muzicienii

talentaţi, receptarea unor culori frumoase poate genera şi senzaţii

auditive şi astfel îi poate inspira să compună ceva corespunzător

unei adevărate simfonii de culori. În condiţii obişnuite, se poate ca

auzind un susur de apă să avem impresia de răcoare.

- legea compensării senzoriale se referă la faptul că insuficienta

dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei poate duce la

perfecţionarea alteia care îi poate prelua funcţiile. La mulţi oameni se

poate compensa o sensibilitate tactilă mai slabă cu cea vizuală. Dar

în cazul celor fără văz sau fără auz compensarea este absolut

necesară şi trebuie sprijinită în mod special.

Temă de reflexie nr.4 Gândeşte-te cum ar putea fi compensată lipsa vederii la copii

preşcolari.



-legea semnificaţiei arată că dacă un stimul are o însemnătate

biologică sau este important pentru activitatea cuiva, el este bine

recepţionat chiar dacă are o intensitate mai slabă. De exemplu,

depanatorul auto poate fi puţin receptiv la fel de fel de sunete

obişnuite dar sesizează cea mai mică modificare a sunetelor

generate de funcţionarea motorului

-legea condiţionării social culturale a sensibilităţii umane explică

diferenţele calitative intre sensibilitatea animalelor şi cea a oamenilor.

Chiar dacă unele animale au performanţe crescute în funcţionarea

Sinestezia la artişti

Compensarea la deficienţii senzoriali

culturalizarea senzaţiilor



unor senzaţii, ele nu ating varietatea extraordinară a celor ale

oamenilor. Vulturul are un văz foarte bun, câinele un miros

excepţional dar celelalte senzaţii ale lor sunt slabe sau lipsesc.

Societatea produce asupra omului următoarele schimburi privind

capacităţile lui senzoriale :

• sub influenţa societăţii unele modalităţi senzoriale ajung la mari

performanţe. La om se dezvolta auzul verbal care este foarte fin ce

desfăşoară activităţi muzicale au un auz muzical foarte bun;

• societatea a schimbat dominanta unor modalităţi senzoriale. Aşa de

exemplu dacă la multe animale mirosul este cel mai dezvoltat, şi

domină , la om văzul şi auzul au cea mai mare importanţă;

• tot datorită cerinţelor sociale se poate spune ca au apărut noi

stimuli şi noi capacităţi discriminative. Industria alimentară sau cea a

parfumurilor sunt exemplul strălucit al acestei diversificări a stimulilor

şi a capacităţilor senzoriale ale omului.

Temă de reflexie nr.5 Găseşte şi alte exemple privind felul în care societatea stimulează şi

dezvoltă capacităţile senzoriale.



2.1.3. Imaginea senzorială

În urma acţiunii stimulilor din mediu şi a intrării în funcţie a

analizatorilor apare imaginea mentală senzorială care are câteva

caracteristici ce o deosebesc de alte fenomene psihice

asemănătoare:

• este primară pentru că apare numai în condiţiile interacţiunii directe

a analizatorului cu stimulul respectiv şi oferă prompt informaţia

despre acesta;

Imaginea senzorială: - primară - simplă - însuşiri separate - diferită calitativ



• este o imagine simplă, semnalând doar o singură însuşire a

stimulului şi astfel, având o mare viteză de desfăşurare şi asigurând

rapid condiţia adaptării;

• fiecare senzaţie are o intensitate care corespunde intensităţii

stimulului;

• durata senzaţiei corespunde, în general, duratei stimulului şi astfel

se evita consumul energetic neproductiv;

• orice senzaţie are un ton afectiv, adică odată cu transmiterea de

informaţii se produce şi o stare afectivă plăcută sau neplăcută care

condiţionează chiar recepţionarea stimulului respectiv. Tonul afectiv

depinde: a) natura stimulării senzoriale şi de aceea cele dureroase

produc întotdeauna neplăcere, iar culorile calde produc plăcere;

b) daca satisfac trebuinţele omului produc plăcere, dacă le contrazic

dau stări negative;

• pentru ca fiecare fel de senzaţie reflectă câte o însuşire a obiectelor

ele au astfel o calitate prin care se deosebesc unele de altele. Omul

dispune de următoarele feluri de senzaţie: vizuale, auditive,

gustative, olfactive, tactile chinestezice, proprioceptive de echilibru,

de durere.

Tema de reflexie nr. 6 Pornind de la o situaţie reală de producere a unei senzaţii în

condiţiile acţiunii unui stimul precum mirosul de trandafiri, analizeaz-

o din perspectiva caracteristicilor prezentate mai sus.



2.1.4. Principalele categorii de senzaţii umane :

Cercetarea sensibilităţii umane a relevat existenţa mai multor

feluri de senzaţii care au fost apoi clasificate după diverse criterii. Cel



care a fost folosit cel mai mult şi pe care îl vom respecta, în cele ce

urmează, este: tipul de aparat specializat pentru recepţie. După

acest criteriu există următoarele tipuri de senzaţii.

Senzaţii vizuale . Sunt rezultatul acţiunii undelor

electromagnetice asupra analizatorului vizual. Aceste unde se

propagă de la sursele naturale de lumină, de la cele artificiale şi de la

obiectele luminate care reflectă o parte din undele primite şi au astfel

o culoare sau alta, sau le reflectă în mod egal pe toate şi sunt albe,

sau le absorb pe toate şi apar ca fiind negre. Senzaţiile vizuale ne

dau informaţii despre lucruri dar produc şi efecte asupra sistemului

nervos, au efecte psihoterapeutice.

Senzaţiile auditive. Sunt determinate de acţiunea undelor

sonore asupra urechii. Omul percepe numai sunetele care produc

vibraţii între 16 cicli pe secundă şi 20.000 cicli pe secundă. Sunetele

nu doar ne informează despre prezenţa obiectelor dar au şi un efect

asupra sistemului nervos şi de aceea pot fii folosite în psihoterapie.

Senzaţiile cutanate. Sunt de două subcategorii: a)

senzaţiile tactile produse de atingere şi presiune exercitată de

obiecte şi b) senzaţii termice. Cele tactile oferă informaţii care ne

permit să aflăm dacă obiectele au suprafeţe netede, aspre, dure, etc.

Cele mai sensibile zone tactile sunt: vârful degetelor, regiunea

buzelor, vârful limbii. Cele mai puţin sensibile sunt fruntea şi spatele.

Cele termice sunt produse de diferenţa dintre temperatura propriului

organism şi cea a obiectelor care ne înconjoară. Aceste senzaţii

permit pe de o parte, cunoaşterea temperaturii din mediul extern şi

pe de altă parte se includ în mecanismele de termoreglare.

Senzaţiile olfactive semnalizează proprietăţile chimice ale

obiectelor. Excitantul este reprezentat de particule de substanţe

volatile ce pătrund în fosele nazale odată cu aerul şi stimulează

receptorii olfactivi. Denumirea senzaţiilor olfactive se face după

substanţa care le-a produs. Vorbim de miros de trandafiri, de miros

de benzină, etc. Senzaţiile olfactive au rol în apărare şi contribuie la

reglarea apetitului.

Senzaţiile gustative reflectă calităţile chimice ale

substanţelor solubile care pătrund în cavitatea bucală. Exista 4 feluri



de senzaţii gustative de bază: dulce, acru, sărat, amar. Din

combinarea lor în diferite proporţii, rezultă toate celelalte gusturi.

Rolul lor fundamental este de reglare a apetitului dar contribuie şi la

apărarea organismului.

Senzaţiile proprioceptive ne informează cu privire la

starea de postură a membrelor, trunchiului, capului. Ele sunt

provocate de tensiunea musculară din muşchii care asigură postura.

Senzaţiile chinestezice apar în cursul efectuării mişcărilor

şi ne informează despre direcţia, durata şi intensitatea efortului

muscular necesar realizării lor. Formele lor de baza sunt : a)

chinestezia aparatului locomotor; b) chinestezia manuală c)

chinestezia verbomotorie care permite vorbirea.

Senzaţiile de echilibru semnalizează schimbarea poziţiei

capului faţă de trunchi şi a corpului în întregime, când se fac mişcări

de rotire şi balansare. Ele au următoarele valori: a) stabilirea

centrului de greutate a corpului în condiţiile în care se petrec

schimbări de poziţie ale acestuia; b) menţinerea echilibrului vertical

în timpul mersului şi a direcţiei deplasării; c) redresarea stării de

echilibru în situaţia în care se produc alunecări, căderi, etc.

Senzaţiile organice sunt determinate de modificări ale

chimismului intern al organismului cum ar fi : scăderea concentraţiei

de substanţe nutritive în sânge, a apei, a oxigenului, etc. Apariţia lor

îl determină pe om să acţioneze în vederea restabilirii echilibrului şi a

menţinerii stării de sănătate şi buna funcţionare a organismului.

Senzaţiile de durere ne informează asupra tulburărilor

funcţionale sau distrugerilor de ţesuturi organice. De aceea au o

puternică tonalitate afectivă negativă şi ne stimulează pentru ce

acţiona în vederea înlăturării pericolelor şi ameliorării sănătăţii.

Toate felurile de senzaţii la care ne-am referit îndeplinesc

următoarele roluri fundamentale: a) ne informează despre lumea

externa şi despre propriul organism;b) reglează mişcările; c) sunt

implicate în satisfacerea trebuinţelor fudamentale; d) constituie baza

pentru apariţia şi realizarea altor procese mai complexe.



Test de autoevaluare nr. 7 După ce aţi citit acest paragraf, faceţi în acest spaţiu un tabel

sintetizator cu următoarele rubrici.

Felul Analizatorul Însuşirile Rolurile pe care senzaţiei şi mai ales obiectelor pe care le au în receptorul le reflectă activitatea omului


2.2. Percepţiile

2.2.1. Percepţiile ca procese senzoriale complexe

Ne-am referit până acum, la cele mai simple procese psihice,

senzaţiile.

Dar acestea se manifestă foarte rar la omul adult, ca procese

de sine stătătoare. Ele sunt permanent integrate în desfăşurarea

unui proces cognitiv senzorial mai complex şi anume, în percepţie.

Percepţiile sunt superioare senzaţiilor pentru ca ele sunt: a)

sintetice, adică unesc mai multe feluri de senzaţie într-o imagine

unitară permiţând omului să dea răspunsuri mai adecvate la



stimulările mediului ambiant; b) pot completa informaţia care lipseşte

prin mecanismele proprii de prelucrare a acestuia; c) pot interpreta

imaginile rezultate şi le pot releva importanta pentru activitatea

omului.

Definiţie:

Percepţia este procesul senzorial complex şi totodată imagine

primară, conţinând informaţiile despre totalitatea însuşirilor concrete

ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a acestora

asupra analizatorilor.

Prin urmare, ca şi senzaţiile, percepţiile reflectă însuşiri concrete

ale obiectelor şi fenomenelor dar acestea sunt mai complexe decât

cele semnalate de senzaţii. Adică ele se referă la formă, mărime,

poziţie spaţială desfăşurată în timp. Totodată percepţia reflectă

concomitent şi obiectul şi contextul în care acesta se află şi astfel

atunci când acţionăm asupra unui obiect ţinem seama şi de tot ce îl

înconjoară. Dacă percepţia nu ne-ar permite acest lucru atunci

acţiunile noastre ar fi greşite şi uneori periculoase.

Temă de reflexie nr.8 Gândeşte-te ce s-ar întâmpla dacă atunci când scriem am vedea

numai mişcarea pixului şi nimic altceva.



Procesul perceptiv este la rândul său, mai complex decât cel al

senzaţiei şi presupune:

a) stimularea mai multor analizatori de către obiecte şi contextul în

care acestea se află;

b) desfăşurarea de către om a unor explorări perceptive;

c) prelucrarea complexă la nivel cortical a informaţiilor obţinute prin

diferite tipuri de senzaţii. Această prelucrare include:

• date ale experienţei anterioare cu categoria respectiva de obiecte.

• scheme perceptive adică moduri constante de a căuta informaţiile.

Procesul perceptiv - multisenzorial - prelucrarea senzorială complexă - implicarea limbajului



• mecanismele limbajului, care sunt implicate în toate felurile de

activităţi mentale şi care contribuie foarte mult la cuprinderea

informaţiilor într-o imagine unitară;

Desfăşurarea procesului perceptiv parcurge următoarele faze:

a) detecţia adică doar sesizarea prezenţei stimulului în câmpul

perceptiv datorită intensificării atenţiei şi orientării analizatorilor spre

direcţia din care acesta acţionează. În limbajul curent şi spune:

”parcă aş vedea ceva”;

b) discriminarea este faza în care se disting deja însuşirile acelui

obiect şi îl diferenţiază de ceea ce îl înconjoară.

În limbajul obişnuit se spune: ”da, ceea ce vad este rotund, are

culoarea verde etc.”;

c) identificarea adică stabilirea categoriei din care face parte

obiectul respectiv prin compararea cu modelele pe care le avem în

minte. De obicei spunem: ”da, este un semnalizator rutier”.

d) interpretarea adică stabilirea semnificaţiei stimulului pentru

activitatea omului. Cu referire la exemplul avut în vedere, se poate

spune: ”este un indicativ care arată să pornesc spre dreapta”.

Temă de reflexie nr.9 Identifică fazele procesului perceptiv în situaţia în care te afli într-o

excursie, în câmp deschis şi percepi obiecte aflate la distanţă foarte

mare de tine.



Fazele procesului perceptiv: - detectare - discriminare - identificare - interpretare



2.2.2. Legile generale ale percepţiilor

Procesul perceptiv este guvernat de o serie de legi

caracteristice pentru percepţia umană pe care trebuie să le

cunoaştem şi să le respectăm în activităţile noastre:

- legea integralităţii percepţiei se referă la faptul că toate

însuşirile obiectului sunt reflectate împreună, atât cele importante cât

şi cele neimportante, atât cele puternice cat şi cele slabe. Este

reflectat obiectul împreună cu contextul în care acesta se află.

Datorită acestei legi, noi ne comportăm adecvat faţă de un obiect

care este pe jumătate acoperit privirii noastre de către un altul. La fel

noi citim repede cu un cuvânt chiar dacă el este tipografiat cu lacune

în conturul literelor. Exp: citim CARTE şi când scrie CRTE;

-legea structuralităţii perceptive arată că însuşirile unui obiect

nu au toate aceeaşi intensitate şi nu comunică aceeaşi cantitate de

informaţie şi de aceea ele ocupă planuri diferite în organizarea

imaginii perceptive. Cele ce comunică multă informaţie şi ajută la

identificarea rapidă a stimulului se află în primul plan iar celelalte în

plan secundar. Cele din primul plan sunt primele explorate perceptiv.

De exemplu în structura unei litere se pot identifica părţile care

comunică cea mai mare cantitate de informaţie;

- legea selectivităţii arată că în fiecare moment omul este

bombardat de foarte mulţi stimuli perceptivi dar el îi reflectă numai pe

unii dintre ei care devin ”obiect al percepţiei” iar toţi ceilalţi formează

”câmpul perceptiv”. Primii sunt rapid, corect şi clar percepuţi iar cei

din câmp sunt semnalaţi mai vag, mai slab, mai global. Factorii care

fac să fie selectaţi anumiţi stimuli şi reflectaţi mai bine sunt:

- factori externi, ce ţin de obiecte şi ambianţa: intensitatea,

contrastul cromatic între acel obiect şi restul câmpului, mişcarea

obiectului în timp ce celelalte sunt fixe, conturarea specială a ceea ce

trebuie perceput într-o imagine, indicarea verbală prealabilă;

- factori interni: interesul pentru acel obiect; atitudinea

favorabilă, conştiinţa importanţei pe care acel obiect o are pentru

activitatea noastră.

toate însuşirile: - importante-neimportante

l b

puncte de maximă informaţie

factorii externi ai selectivităţii: - intensitate - contrast - mişcare - conturare - indicare verbală

factorii interni ai selectivităţii: - interes - plăcere



Dar obiectul percepţiei nu este fix. În funcţie de nevoile şi

intenţiile omului ceea ce a fost obiect al percepţiei devine element de

câmp şi un alt stimul îi ia locul. În felul acesta percepţia ajută şi mai

bine desfăşurarea activităţi omului.

Tema de reflexie nr.10 Imaginează-ţi ce s-ar întâmpla, cum s-ar desfăşura activitatea de

citire dacă obiectul percepţiei ar fi fix.



- legea constanţei arată că mecanismele percepţiei

umane s-au dezvoltat astfel încât în anumite limite în care s-ar

produce schimbarea distanţei faţă de obiect, a poziţiei de percepere

sau a cantităţii de lumină din mediul ambiant, să se conserve în

percepţie mărimea, forma, culoarea obiectelor şi oamenii să se

comporte adecvat faţă de ele. Constanţa de mărime se păstrează în

limitele a 23-30 m distanţă la care s-ar afla obiectele faţă de noi.

Forma paralelipipedică a unei cărţi se păstrează chiar daca noi o

privim dintr-o parte. Frunzele copacilor şi iarba îşi păstrează pentru

noi culoarea chiar daca a coborât amurgul.

Tema de reflexie nr.11 Imaginează-ţi ce s-ar întâmpla daca am intenţiona sa dam unei

persoane adulte un colet greu de 10 kg şi dintr-un motiv sau altul ea

s-ar depărta dincolo de 30 m iar noi nu am avea constanţa de

mărime.



constantele: - mărime - formă - culoare



- legea proiectivităţii imaginii perceptive este o expresie a

reglajului foarte fin al proceselor psihice şi nu-şi are nici un

corespondent în sfera altor fenomene din univers. Conform acestei

legi, imaginea perceptivă se formează la nivelul scoarţei cerebrale

dar este proiectată la nivelul obiectului şi suprapusă acestuia datorită

sistemului de muşchi fini care reglează curbura cristalinului şi asigură

convergenţa axelor oculare. Dacă apăsăm uşor pe unul din globii

oculari şi stricăm acest reglaj vom crea o imagine lângă cea a

obiectului data de ochiul ce nu este deranjat. Dacă această lege nu

ar exista omul nu şi-ar putea acorda mişcările şi acţiunile la obiectele

reale.

Tema de reflexie nr.12 Imaginează-ţi că legea n-ar funcţiona şi ai fi stimulat de o floare şi ai

vrea să o prinzi cu mâna. Cum s-ar putea realiza intenţia ta?



- legea semnificaţiei arată că şi în condiţii mai puţin favorabile omul

poate percepe satisfăcător un obiect pentru că interesul pentru

acesta, legăturile lui cu trebuinţele şi scopurile activităţii creşte starea

de pregătire pentru a fi recepţionat, accelerează procesul de

prelucrare centrală şi duce, în final, la un rezultat bun.

Test de autoevaluare 13. Arată în ce fel acţionează legea semnificaţiei atunci când obiectul ce

urmează a fi perceput se leagă de interesele tale profesionale.



Specific numai percepţiei umane: proiectarea imaginii la nivelul obiectului

Stimulii slabi dar semnificativi sunt bine percepuţi



2.2.3. Particularităţile imaginii perceptive

Aşa cum s-a văzut procesul perceptiv este foarte complex fiind

guvernat de nenumărate legi şi parcurgând diverse faze iar la finalul

acestora se obţine imaginea perceptivă care la rândul ei are câteva

caracteristici speciale ce o deosebesc, pe de o parte de senzaţii şi,

pe de altă parte o aseamănă.

• este o imagine primară, la fel ca senzaţia, adică apare în

legaturi strânse cu acţiunea directă a obiectelor asupra analizatorilor;

• este foarte bogata în conţinut adică semnalează minţii noastre

absolut toate însuşirile obiectului-stimul;

• este unitară adică impune toate însuşirile obiectului şi modul

de organizare a acestora;

• are o intensitate proporţională cu cea a stimulului;

• durata ei este corespunzătoare, în general, acţiunii stimulului

deşi este totdeauna urmată şi de aceea ce s-au numit ”imagini

consecutive” ce durează foarte puţin după încetarea acţiunii

stimulului;

• întotdeauna se realizează concomitent atât perceperea

obiectului cât şi perceperea contextului în care acesta se află;

• este într-o anumită măsură influenţată de poziţia pe care omul

o are faţă de obiectul ce este perceput;

• imaginile perceptive sunt calitativ diferite în funcţie de a)

analizatorul dominant în producerea lor (vizuale, auditive, tactilo-

chinestezice) şi b) de caracteristicile obiectelor(de forma, poziţia

spaţială, mişcare, timp).

Dacă percepţia se desfăşoară în mod sistematic organizat,

intenţionat devine observaţie.

Definiţie:

Observaţia este activitatea perceptivă intenţionată, orientată spre

un scop, reglată de cunoştinţe generale, organizată şi desfăşurată

sistematic, conştient şi voluntar.

Imaginea: - primară - bogată - unitară - în context



Aşa cum rezultă din definiţie observaţia este complexă iar

rezultatele ei sunt superioare din toate punctele de vedere faţă de

percepţiile spontane.

Test de autoevaluare nr. 14 Compară perceperea spontană a unei picturi renumite cu observarea

ei şi precizează superioritatea celei din urmă.



2.2.4. Rolurile percepţiilor în activitatea omului.

Pentru toate felurile de activităţi ale omului şi pentru întreaga lui

viaţă psihică percepţia îndeplineşte următoarele roluri de bază:

a) oferă informaţii despre însuşirile complexe ale obiectelor aşa cum

sunt cele de formă, mărime, culoare, poziţie, mişcare, desfăşurare în

timp;

b) ne ajută să ne cunoaştem propria organizare corporală, să ne

percepem direct caracteristicile particulare ale corpului, să ne vedem

în oglindă şi astfel să ne construim o imagine a Eu-lui fizic ce stă la

baza conştiinţei de sine şi a identităţii de sine;

c) ne permite să ne diferenţiem de mediu şi să avem conştiinţa

realităţii obiectelor;

d) reglează complex mişcările şi acţiunile noastre;

e) este o formă principală de control a rezultatelor acţiunilor noastre;

f) ca şi senzaţiile, percepţiile se află la baza sistemului cognitiv al

omului.

Roluri principale: - informaţionale - reglatorii



Test de autoevaluare nr. 15 Scrie cinci propoziţii despre creion şi apoi identifică percepţiile

implicate şi precizează rolurile fiecăreia pentru a elabora cele cinci

propoziţii.



2.3. Reprezentările ca procese senzoriale superioare

2.3.1. Definirea şi caracterizarea reprezentărilor

Posibilitatea de a avea reprezentări permite omului ca în

desfăşurarea acţiunilor şi activităţilor sale să tină seama nu numai de

informaţiile oferite de percepţie asupra obiectelor prezente ci şi de

ceea ce a fost perceput cândva şi ce a fost prelucrat şi conservat sub

formă de reprezentări.

Definiţie:

Reprezentarea este procesul cognitiv senzorial de semnalizare în

forma unei imagini unitare dar schematice a însuşirilor concrete şi

caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor în absenţa acţiuni directe

a acestora asupra analizatorilor.

Făcând parte din categoria proceselor cognitive senzoriale,

reprezentările reflectă tot însuşiri concrete ale obiectelor şi

fenomenelor dar numai pe cele ce sunt comune şi caracteristice

pentru un obiect sau o clasă de obiecte. De exemplu, percepţia unui

copac este foarte detaliată şi redă întru totul forma generală a

coroanei, a frunzelor, a nuanţelor de verde în diversele ei zone, iar

trunchiul este reflectat cu toată rugozitatea scoarţei, nodurile şi



nuanţele de maro, negru etc. În reprezentare rămâne numai schema

generală a formei coroanei şi trunchiului care ne permit să spunem

că ne-am reprezentat un copac sau altceva.

Temă de reflexie nr.16 Priveşte cu atenţie o carte şi scrie pe o foaie toate însuşirile pe care

le costaţi. Ascunde cartea şi fă un desen al ei (care în cea mai mare

parte exprimă reprezentarea). Compară rezultatul celor două

procese.



Procesul psihic al reprezentării este mai complex decât cel al

percepţiei. El presupune:

• informaţii perceptive obţinute în urma mai multor întâlniri cu unul

şi acelaşi obiect sau cu un grup de obiecte;

• chiar un fel de activitate latentă a analizatorilor în timpul

desfăşurării reprezentării;

• implicarea obligatorie a mecanismelor verbale corticale care

permit prelucrarea informaţiilor perceptive;

• efectul orientativ rezultat din acţiunea directă cu acele obiecte

despre care se referea reprezentarea;

• antrenarea unor zone corticale mai largi care asigură prelucrarea

specială a informaţiilor respective.

Prin urmare procesul reprezentării presupune atât

mecanisme senzoriale cât şi altele mai complexe aparţinând gândirii

şi ea face astfel legătura între cunoaşterea senzorială şi cea logică.

De aceea ea apare mai târziu în viaţa psihică a omului în comparaţie

cu percepţia.

Procesul reprezentării - prelucrarea informaţiilor perceptive - mecanismele verbale - activitatea latentă a analizatorilor - operativitatea mentală



2.3.2. Particularităţile imaginii reprezentării

Imaginea reprezentării are câteva caracteristici speciale care o

deosebeşte de cea rezultată din procesele senzaţiei şi percepţiei.

Cele mai importante sunt:

• este secundară adică ea apare în absenţa obiectelor şi pe baza

formării anterioare a celei perceptive.

• este configurativă ca şi percepţia, adică reproduce aspectele de

formă şi mărime ale obiectelor.

• este mai generalizată adică omite detaliile şi redă însuşirile

comune şi caracteristice.

• este mai schematică dar unitară, adică dacă omite detaliile

imaginea de ansamblu nu se va distruge ;

• este desprinsa de fondul, de contextul în care se află în mod

natural obiectul şi este proiectată în câmp mintal, şi deci poate fi cu

uşurinţă folosită în orice context vrem.

• este însoţită de conştiinţa că obiectele pe care ni le

reprezentăm nu sunt de faţă.

• este panoramică adică redă toată informaţia de care dispune

persoana fără ca aceasta să fie limitată de o poziţie particulară a ei

faţă de obiect. Când ne reprezentăm o casă realizam mental toată

suprafaţa de locuit neîmpiedicându-ne de opacitatea pereţilor.

Test de autoevaluare 17. Reprezintă un automobil cunoscut şi identifică toate însuşirile

imaginii notate mai sus.



Imaginea reprezentării: - secundară - configurativă - selectivă - schematică - unitară - desprinsă de context - panoramică



Atât particularităţile procesului reprezentării cât şi ale imaginii

ce se obţine face ca acesta să aibă roluri speciale în activitatea şi

viaţa psihică a omului şi anume:

• înlocuieşte orice obiect absent şi devine un fel de simbol mental

al acestuia;

• permite gândirii să-şi extindă activitatea şi asupra a ceea ce a

fost;

• contribuie la precizarea semnificaţiei cuvintelor adică dacă într-

un dicţionar un cuvânt este explicat verbal şi totodată, însoţit de o

imagine, el este mai bine înţeles;

• prin gradul de generalizare şi prin reflectarea însuşirilor comune

şi caracteristice ajută să se formeze mai repede noţiunile ştiinţifice la

toate disciplinele şcolare, mai ales dacă avem în vedere elevii mai

mici;

• permite conturarea unui suport figurativ pentru rezolvarea unor

probleme, pe aceste sprijinindu-se elaborarea raţionamentelor;

• prin comparaţia dintre reprezentări, se poate face un control

iniţial al corectitudinii unor judecăţi şi raţionamente. Verifici mai întâi

câteva cazuri reprezentate;

• este element de bază în procesul imaginaţiei.

Test de autoevaluare 18. Arată în ce măsură reprezentările sprijină lectura unui roman. Scrie răspunsul în spaţiul delimitat de chenar.


Având în vedere toate aceste roluri înţelegem de ce dezvoltarea

reprezentărilor, bogăţia şi varietatea lor, devin o condiţie favorabilă

pentru desfăşurarea celorlalte procese cognitive.

- simbol mental - sprijină semnificaţia cuvintelor - susţine raţionamente - element al imaginaţiei



Rezumat După parcurgerea acestei unităţi de învăţare trebuie să reţineţi

următoarele idei:

Adaptarea omului la mediu implică stabilirea unor relaţii

informaţionale mai simple prin intermediul proceselor cognitive

senzoriale: senzaţii, percepţii, reprezentări.

Senzaţiile şi percepţiile presupun un contact direct cu stimulii

din mediu în timp ce reprezentarea se realizează în absenţa

acestora.

Senzaţiile reflectă însuşiri separate ale obiectelor şi

fenomenelor realizându-se prin activitatea analizatorilor. Aceştia au

următoarele componente: receptorul, calea de conducere, zona

corticală unde se prelucrează impulsurile nervoase ce transmit

informaţia, conexiunea inversă care reglează mai bine recepţia.

Procesele senzoriale sunt guvernate de următoarele legi

generale: legea intensităţii, legea adaptării senzoriale, legea

sinesteziei, legea condiţionării socio-culturale a sensibilităţii umane.

Imaginea senzorială are următoarele caracteristici: este primară

(rezultată din contactul direct cu stimulul), simplă (reflectă o singură

însuşire), are intensitate şi durată corespunzătoare celor ale

stimulului, are o tonalitate afectivă pozitivă sau negativă, are o

anumită calitate.

Sunt mai multe categorii de senzaţii: vizuale, auditive,

cutanate, olfactive, proprioceptive, chinestezice, de echilibru,

organice, de durere.

Percepţiile sunt procese senzoriale mai complexe pentru că

reflectă obiectele şi fenomenele în totalitatea însuşirilor lor şi în

contextul în care acestea există.

Procesul perceptiv parcurge următoarele faze: detecţia (doar

sesizarea prezenţei stimulului), discriminarea (se disting însuşirile

stimulului şi se diferenţiază de alţii), identificarea (stabilirea categoriei

din care face parte stimulul), interpretarea (precizarea semnificaţiei

stimulului pentru activitate).



Cele mai importante legi care guvernează procesul percepţiei

sunt: integralitatea, structuralitatea, selectivitatea, constanţa,

proiectivitatea şi legea semnificaţiei.

Imaginea perceptivă are următoarele caracteristici: este

primară, foarte bogată, unitară, având o intensitate şi o durată

corespunzătoare stimulului, reflectă atât obiectul cât şi contextul,

acest lucru depinzând şi de poziţia subiectului faţă de ele, are o

calitate dată de analizatorul dominant.

Percepţia îndeplineşte mai multe roluri dar cele mai

importante sunt:

a) oferă informaţii directe şi concrete despre obiecte;

b) reglează mişcările şi acţiunile omului. Reprezentările sunt procese

senzoriale superioare pentru că au un mecanism mai complex de

reglare şi prelucrează la nivel mai înalt informaţia desprinzându-se

de acţiunea directă a stimulului. Particularităţile imaginii reprezentării

sunt: secundară, configurativă, schematică dar unitară, panoramică.

Reprezentarea are roluri specifice în activitatea mintală, ea

făcând trecerea la procesele cognitive superioare, susţinând

formarea conceptelor şi rezolvarea problemelor şi fiind element

central al imaginaţiei.

Răspunsuri şi comentarii la probele de autoevaluare Pentru a răspunde întrebărilor de autoevaluare este necesară citirea

paragrafelor corespunzătoare, extragerea numai a informaţiilor

cerute de respectiva probă, aplicarea ei la cazurile concrete şi chiar

interpretarea personală a situaţiilor.



Temă de reflexie nr.1

Este simplă şi se cere să ai în vedere persoanele cu deficienţe de

auz.


Să te gândeşti la caracteristicile acestor două feluri de senzaţii şi la

importanţa informaţiilor transmise de ele.


Poţi să răspunzi la această întrebare dacă te gândeşti la ce s-ar

întâmpla dacă nu ar exista o asemenea capacitate adaptativă.


Trebuie să ai în vedere care sunt felurile de senzaţii care pot

compensa lipsa vederii.


Ca să răspunzi, trebuie să te gândeşti la activităţile mai noi, care au

dus până la urmă, la sporirea capacităţilor senzoriale, aşa cum ar fi

performanţele sportive.


Ca să răspunzi, urmăreşte caracteristicile imaginii senzoriale din

paragraful 2.1.3.


Tabelul se întocmeşte parcurgând cu atenţie paragraful după

principalele categorii de senzaţii umane.


Ca să răspunzi, poţi să faci pe loc un experiment. Trece pixul printr-o

gaură făcută într-o foaie de hârtie şi scrie astfel pe o alta şi vezi ce

rezultă.


Chiar formularea întrebării îţi arată cum să rezolvi, având în vedere

cele patru faze.


Poţi răspunde folosind un mic experiment: fixează privirea doar

deasupra unui cuvânt şi constată urmările.


Ca să răspunzi, trebuie să revezi paragraful despre constanta de

mărime şi să te gândeşti la aspectul practic al ei.




Trebuie să revezi informaţiile despre legea proiectivităţii imaginii

perceptive şi să evaluezi consecinţele inexistenţei acesteia.


Poţi să răspunzi şi dacă ai în vedere interesele tale pentru cărţi şi

felul în care te-ai comporta într-o librărie.


Ca să răspunzi, alege reproducerea unei picturi celebre, percepe-o, mai întâi, fugitiv, dă-o deoparte şi fă o mică descriere. Apoi priveşte-o din nou dar de data aceasta observând-o cu atenţie. Fă o nouă descriere. Compară-le şi scrie concluziile în spaţiul alocat acestei întrebări. Temă de reflexie nr.15

Este necesar un mic experiment. Se scriu mai întâi propoziţiile şi

apoi se vede în ce măsură informaţia perceptivă a fost implicată în

conţinutul lor.


După ce faci experimentul propus, scrie, în spaţiul liber de la această

întrebare, constatările şi interpretările personale.


În răspunsul dat trebuie să se concretizeze însuşirile reprezentării

cum ar fi configurativitatea.


Pentru a răspunde foloseşte-te de experienţa personală.

Lucrare de verificare nr. 2 şi modul de evaluare

1)Cum se definesc senzaţiile?

2)Care este mecanismul neurofuncţional care permite producerea

senzaţiilor? (Analizatorul. Descrie-l!)

3)Ce presupune legea adaptării senzoriale? (modificarea în sens de

creştere sau scădere)

4)La ce se referă legea intensităţii senzaţiilor? (relaţia între

intensitatea stimulului şi senzaţia)

5)Care sunt caracteristicile imaginii senzoriale? (vezi paragraful,

enumeră şi explică scurt)



6)Cum se defineşte percepţia şi de ce este mai complexă ca

senzaţia? (percepţiile sunt sintetice, completează informaţia,

interpretează)

7)Prezintă procesul perceptiv şi fazele sale; (vezi paragraful)

8)În ce constă legea selectivităţii în percepţie? (reliefarea în câmp

perceptiv a obiectului percepţiei)

9)Cum acţionează legea integralităţii şi legea structuralităţii

perceptive; (integralitatea = redă tot, structuralitatea = organizare pe

niveluri ale imaginii)

10)Cum acţionează legea semnificaţiei în procesul senzaţiei şi apoi

în cel al percepţiei? (vezi paragraful corespunzător)

11)Care sunt caracteristicile imaginii perceptive? (vezi paragraful)

12)Care sunt caracteristicile imaginii reprezentării? (secundară,

unitară, sintetică, configurativă, panoramică)

13)Ce rol joacă percepţiile în activitatea omului? (vezi paragraful)

14) Care sunt rolurile reprezentărilor în activitatea mintala? (vezi

paragraful)

Evaluarea rezultatelor la această lucrare se va face astfel:

• întreaga lucrare este cotată cu 20 de puncte. Acestea sunt acordate

astfel:

- se acordă câte un punct pentru răspunsurile corecte la

întrebările: 1,2,3,7,9,11,12,14

- se acordă câte două puncte pentru rezultatele corecte de la

întrebările: 4,5,6,8,10,13

Totalul se împarte la 2 şi se obţine o notă din scara 1-10. Se pot

acorda şi jumătăţi de puncte pentru răspunsurile parţiale. Nota finală

însă este întreagă şi se obţine prin rotunjire de la 50 de sutimi în sus,

în favoarea studentului.

Lucrarea de verificare se redactează pe foi separate şi se transmite

tutorelui. Trebuie să fie circa 4 pagini de text.



Bibliografie minimală

ATKINSON, RITA; ATKINSON, R. C.; SMITH, E. E.; BEN, D. J. –

Introducere în psihologie, 2002, Ed. Tehnica, Bucureşti, p. 193-203

COSMOVICI, A. Psihologia generală, 1996, Ed. Polirom, Bucureşti,

p.95-97

CREŢU, TINCA, Psihologie generală, 2001, Ed. Credis, Bucureşti,

p.47-49

GOLU, M., Percepţia şi activitatea, 1971, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti

GOLU, M., Fundamentele psihologiei, vol. I, 2000, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, p.192-194

HAYES N., ORRELL S., Introducere în psihologie, 1997, Ed. All,

Bucureşti, p.41-43

MICLEA, M., Psihologie cognitivă, 1994, Casa M, Editura Gloria

S.R., Cluj, p.61-64

REUCHLIN, M., Psihologie generală, 1999, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

p.66-69

ZLATE M., Psihologia mecanismelor cognitive, 1999, Ed. Polirom,

Iaşi, p.193-200

Mecanismele informaţionale superioare ale psihicului uman


Unitatea de învăţare 3 MECANISMELE INFORMAŢIONALE SUPERIOARE ALE PSIHICULUI

UMAN

CUPRINS: pagina 3. Mecanismele informaţionale superioare ale psihicului uman 50 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 50 3.1. Gândirea 50 3.1.1. Gândirea şi locul său central în structura intelectului uman 50 3.1.2. Caracterizarea psihologică a gândirii 51 3.1.3. Operaţiile generale ale gândirii 52 3.1.4. Noţiunile ca unităţi informaţionale de bază. Procesul formării lor 54 3.1.5. Înţelegerea ca activitate a gândirii 57 3.1.6. Rezolvarea problemelor ca activitate principală a gândirii 58 3.2. Memoria 60 3.2.1. Definirea memoriei şi a locului ei în viaţa psihică umană. 60 3.2.2. Procesul memorării 62 3.2.3. Procesul păstrării 65 3.2.4. Procesul reactualizării 66 3.2.5. Rolurile fundamentale ale memoriei 68 3.2.6. Uitarea, formele, cauzele şi căile limitării ei 68 3.3. Imaginaţia 71 3.3.1. Definirea şi caracterizarea generală a imaginaţiei 71 3.3.2. Procedeele imaginaţiei 74 3.3.3. Caracteristicile produselor imaginative 75 3.3.4. Formele principale ale imaginaţiei şi rolurile lor 76 Rezumatul acestei unităţi de învăţare 78 Răspunsuri şi comentarii la probele de autoevaluare 79 Lucrare de verificare nr.3 şi modul de evaluare 81 Bibliografie minimală 82



3. MECANISMELE INFORMAŢIONALE SUPERIOARE ALE PSIHICULUI UMAN

Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 După ce va fi studiată această unitate, cursanţii vor putea:

• să explice faptul că gândirea permite adaptarea superioară a omului la

ambianţă;

• să identifice felul în care se desfăşoară gândirea şi prin ce se

deosebeşte de alte procese cognitive;

• să explice rolul principal al gândirii în formarea noţiunilor ştiinţifice;

• să descrie care sunt condiţiile care asigură înţelegerea fenomenelor şi

să le asigure în propria activitate;

• să rezume rezultatele cercetătorilor din domeniul psihologiei asupra

rezolvării problemelor;

• să-şi dezvolte o viziune de ansamblu asupra locului memoriei în

activitatea psihică umană;

• să rezume ideile despre procesele fundamentale ale memoriei şi

despre condiţiile desfăşurării lor optime;

• să identifice formele uitării şi cauzele lor şi să găsească noi căi de

combatere a acesteia;

• să explice de ce imaginaţia este condiţia de bază a adaptării creative

a omului la ambianţa;

• să categorisească formele de bază ale imaginaţiei şi să susţină

desfăşurarea lor optimă în propria viaţă psihică.

3.1. Gândirea

3.1.1. Gândirea şi locul său central în structura intelectului uman

Gândirea este un proces cognitiv specific uman, un atribut

distinctiv al omului faţă de alte vieţuitoare.

Numai datorită gândirii omului poate stabili legături informaţionale cu

însuşirile de profunzime al obiectelor şi fenomenelor, cu cele care

reprezintă esenţa şi legitatea lor şi poate astfel să le transforme şi

să-şi satisface nevoile la nivelul cel mai înalt. Gândirea dă

comportamentelor omului caracter anticipativ, raţional şi eficient.



Sistemul cognitiv al omului este format din două subsisteme: a) unul

senzorial, asemănător cu al animalelor şi b) altul complex, logic,

specific numai omului şi denumit intelect. Acesta cuprinde gândirea,

limbajul, memoria, imaginaţia şi inteligenţa ca aptitudinea cognitivă

cea mai valoroasă.

Gândirea este componenta cea mai importantă a intelectului uman

pentru că, pe de o parte, ea însăşi atinge niveluri înalte de

manifestare şi, pe de altă parte, influenţează semnificativ celelalte

componente. Sub influenţa ei memoria devine logică, imaginaţia

ajunge la rezultate superioare, limbajul îşi creşte rolul în comunicare

iar pentru inteligenţă, gândirea este componenta centrală.

Dar gândirea influenţează semnificativ şi procesele senzoriale, pe

cele afective şi pe cele voluntare. Sub influenţa sa percepţia

spontană se transformă în observaţie, reprezentările ating niveluri

mai înalte de generalitate. În relaţia cu procesele afective gândirea

este implicată în formarea emoţiilor şi sentimentelor complexe. Sub

influenţa gândirii voinţa îşi precizează scopurile şi-şi elaborează

planurile, ia decizii şi biruie obstacolele teoretice şi practice. Chiar

formarea unor componente ale personalităţii presupune participarea

gândirii. De exemplu, formarea unor trăsături caracteriale care

implică valori, antrenează gândirea în asimilarea acestora din urmă.

Definiţie:

Gândirea este procesul cognitiv complex care prin intermediul

abstractizărilor şi generalizărilor coordonate în acţiuni mintale

extrage şi prelucrează informaţii despre însuşirile esenţiale şi

necesar ale obiectelor şi fenomenelor şi despre relaţiile lor

determinative, în forma concepţie, judecăţilor şi raţionamentelor.

3.1.2. Caracterizarea psihologică a gândirii

• Spre deosebire de procesele senzoriale, gândirea reflectă însuşirile

de profunzime ale obiectelor şi fenomenelor, acelea care sunt

esenţiale şi necesare şi care le fac să existe ca atare în realitate.

Totodată gândirea se referă la legăturile cauzale dintre fenomene,

condiţionările cele mai importante şi toate felurile de interrelaţii dintre

Intelectul uman: - gândire - limbaj - memorie - imaginaţie - inteligenţă



ele, atât cele prezente cât şi cele trecute şi viitoare, atât din spaţiul

apropiat cât şi din cel îndepărtat. Gândirea poate cuprinde infinitul.

• Legătura cu toate aceste însuşiri şi relaţii profunde nu se face direct

ci mijlocit , prin intermediul altor procese psihice şi informaţiile pe

care acestea le furnizează şi anume:

- informaţii senzoriale şi perceptive ce vor fi prelucrate de

gândire până se ajunge la cele esenţiale şi necesare;

- informaţii păstrate în memorie şi reactualizat;

- rezultate ale actelor de gândire anterior care sunt din nou

complex prelucrate;

- informaţii oferite de imaginaţie asupra viitorului, posibilului,

probabilului.

• Pentru a prelucra toate aceste tipuri de informaţii gândirea se

foloseşte de limbaj pentru că prin intermediul acestuia aduce în

câmpul mental informaţiile la care ne-am referit anterior şi tot în

formă verbală sunt prezentate şi rezultatele ei finale.

• Prelucrarea informaţiilor se face cu ajutorul unui ansamblu de

operaţii specifice gândirii şi anume: analiza, sinteza, comparaţia,

clasificarea, abstractizarea, generalizarea, concretizarea.

3.1.3. Operaţiile generale ale gândirii

Operaţiile la care ne vom referi mai jos, au fost numite generale

pentru că se aplică în toate situaţiile şi la toate felurile de informaţii.

În afara lor sunt şi operaţii specifice care ţin de fiecare domeniu al

cunoaşterii şi, în speţă, de fiecare disciplină şcolară.

Aceste operaţii generale ale gândirii sunt următoarele:

- analiza este dezmembrarea mentală a unui obiect sau fenomen în

părţi sau componente cu ajutorul semnelor verbale pentru a

descoperi semnificaţia lor;

- sinteza este operaţia inversă de reunire mentală a părţilor în întreg

tot cu ajutorul semnelor verbal în vederea descoperirii legăturilor

dintre ele;

- comparaţia este o confruntare mentală a obiectelor şi fenomenelor

după un anumit criteriu în vederea descoperirii asemănărilor şi

deosebirilor dintre ele;

Operaţiile: - analiză - sinteză - comparaţie - abstractizare - generalizare - concretizarea

Specificul gândirii: - mijlocită - implicită limbajului - operatorie - reflectă însuşiri



- clasificarea de obicei urmează comparaţiei şi constă în gruparea

obiectelor în categorii sau clase după însuşirile lor identice sau foarte

asemănătoare;

- abstractizarea este cea mai importantă şi specifică operaţie a

gândirii. Ea este asemănătoare cu analiza în sensul că sunt

desprinse în plan mintal părţile sau însuşirile obiectelor şi sunt pe

rând supuse unor transformări iar cele care rămân constante exprima

ceea ce este esenţial şi necesar în obiecte şi fenomene şi sunt

reţinute iar de celelalte se face abstracţie, adică sunt date la o parte,

sunt omise. Prin urmare, abstractizarea are două laturi: una pozitivă

de conservare, alta negativă de eliminare. Totodată, se realizează

abstractizării succesive şi astfel se ating niveluri tot mai înalte ale ei;

- generalizarea consta în atribuirea însuşirile descoperite prin

abstractizare la întreaga clasă de obiecte;

- concretizarea este operaţia prin care se trece de la ceea ce s-a

generalizat la cazurile concrete. Aceasta este concretizarea ca

exemplificare. Există şi o formă superioară de concretizare ce se

numeşte concretizare logică.

Toate operaţiile gândirii nu funcţionează izolat ci în legătură unele cu

altele formând structurile operatorii ale gândirii.

Test de autoevaluare 1 Porneşte de la imaginea unei plante, cum ar fi ghiocelul, aplicându-i

măcar o parte din operaţiile gândirii şi relevând de fiecare dată ce

aspecte sunt descoperite cu ajutorul lor.



Toate operaţiile gândirii nu funcţionează izolat ci în legătură unele cu

altele formând structurile operatorii ale gândirii.



3.1.4. Noţiunile ca unităţi informaţionale de bază. Procesul formării lor

Noţiunile sunt produsele proceselor complexe de gândire

care odată formate permit desfăşurarea şi mai amplă a gândirii

pentru că ele reprezintă nu obiecte singulare ci clase de obiecte pe

care gândirea le poate pune dintr-o dată în relaţie unele cu altele şi

descoperi astfel aspecte foarte importante. Gândirea poate avea

două feluri de noţiuni: a) empirice, b) ştiinţifice.

Noţiunile empirice sunt rezultatul activităţilor practice ale omului care-

i permit să desprindă ceea ce este general şi important pentru o

categorie de obiecte. De asemenea, ele pot rezulta şi din

comunicarea cu cei din jur. Gândirea participă la apariţia lor dar fără

a avea rigoarea şi precizia necesare. De aceea aceste noţiuni sunt

imperfecte adică amestecă în conţinutul lor, însuşirile esenţiale şi

necesare cu cele concrete, fenomenale, neimportante. Ele pot fi

folosite de către gândire în situaţii obişnuite dar în faţa unor probleme

noi şi dificile sunt insuficiente şi pot duce la erori mai mult sau mai

puţin grave.

Temă de reflexie nr.2 Încearcă să defineşti o noţiune empirică pe care o ai în minte, aşa

cum ar fi cea de fiinţă şi apoi căută în dicţionarele sau cărţile de

biologie forma ei ştiinţifică. Compară cele două feluri de noţiuni şi

găseşte atât asemănările cât şi deosebirile



Noţiunile ştiinţifice sunt cele care caracterizează adevărata gândire umană.

Noţiuni: - empirice - ştiinţifice



Definiţie:

Noţiunile ştiinţifice sunt unităţi cognitive ale gândirii care reflectă

însuşirile necesare, esenţiale şi generale ale unei clase de obiecte

sau fenomene.

Ele sunt produsul gândirii întregii societăţi şi sunt apoi, însuşite

de ceilalţi oameni în cadrul activităţii de învăţare şcolară. Noţiunea de

atom a fost rezultatul activităţii de cercetare desfăşurată de numeroşi

oameni de ştiinţă şi apoi a fost inclusă în manualele şcolare şi

învăţată de adolescenţi şi tineri.

Prin urmare, noţiunile ştiinţifice au următoarele caracteristici de bază:

- sunt formate în activitatea de învăţare în şcoală, care este

condusă de profesor, sau în activitatea individuală de învăţare, dar

folosind surse ştiinţifice;

- se însuşesc în mod conştient şi voluntar presupunând

prelucrarea complexă a informaţiilor iniţiale sub conducerea

profesorului;

- în conţinutul noţiunilor ştiinţifice intră numai însuşirile necesare

şi esenţiale ale unei clase de obiecte sau fenomene şi acestea sunt

ierarhizate şi legate în mod necesar unele de altele;

- noţiunile ştiinţifice formează sisteme riguroase adică intre ele

sunt relaţii logice care permit legături corecte între ele şi asigură

evitarea erorilor;

- rezultă dintr-un proces relativ lung de gândire care se încheie

cu definirea clară a lor.

-

Temă de reflexie nr.3 Porneşte de la noţiunea ştiinţifică mamifer şi relevă toate

caracteristicile punctate mai sus.





Pentru formarea noţiunilor ştiinţifice în şcoală trebuie asigurate

următoarele condiţii psihologice:

- să se comunice elevilor ce vor trebui să obţină în urma

desfăşurării activităţii lor de învăţare, fiind astfel orientaţi în sarcină;

- să se asigure un material intuitiv suficient care să ofere

informaţii ce vor fi prelucrate în gândire şi să fie bine explorat

perceptiv;

- să se verbalizeze rezultatele perceperii materialului intuitiv;

- să se formeze din timp acele operaţii ale gândirii care sunt

necesare formării noţiunii respective

- profesorul să conducă activitatea de prelucrare a informaţiilor şi

elevii să desprindă treptat, cu mintea lor, însuşirile necesare şi

esenţiale caracteristice pentru acea noţiune;

- să se exprime într-o definiţie a acelei noţiuni, însuşirile

esenţiale şi necesare descoperit de gândire;

- să se stabilească legăturile dintre noţiunea nou formată şi cele

însuşite anterior;

- să se aplice noţiunea nouă la alte situaţii pentru a fi

consolidată;

Temă de reflexie nr. 4 Alege o noţiune ştiinţifică din matematică, era cum ar fi cea de

dreptunghi şi arătă cum vei respecta condiţiile de mai sus dacă o vei

preda elevilor!



Condiţii psihologice ale formării noţiunilor



3.1.5. Înţelegerea ca activitate a gândirii

Atât în activitatea de învăţare şcolară cât şi în situaţiile de viaţă

obişnuite ne putem afla în faţa unor fenomene noi şi nu putem să

acţionăm asupra lor dacă nu le înţelegem cauza. Nu putem rezolva o

pană de automobil dacă nu înţelegem ce a provocat-o. În sensul cel

mai larg, a înţelege înseamnă a surprinde relaţia între fenomene. Dar

psihologia defineşte înţelegerea mai complet şi anume:

Definiţie:

Înţelegerea este activitatea gândirii care constă în descoperirea

legăturilor şi însuşirilor esenţiale şi necesar ale obiectelor şi

fenomenelor pe baza integrării informaţiilor noi în cele deja asimilate

de către om.

Există câteva condiţii de bază care trebuie asigurate pentru a se

realiza înţelegerea şi anume:

- existenţa unui volum de cunoştinţe anterioare în care vor fi

integrate noi informaţii. Fără acestea nu se pot înţelege un fapt,

un fenomen nou;

- extragerea unui volum suficient de informaţii de la noul obiect

sau fenomen pe care vrei să-l înţelegi. Dacă extragi prea puţine

nu vei reuşi să-l înţelegi;

- actualizarea selectivă a informaţiilor anterior, adică numai a

acelor care au legătura cu noul obiect sau fenomen ce urmează

a fi înţeles;

- realizarea unei analize şi sinteze unitatea a informaţiei

actualizate şi a celei noi provenite de la fenomenele ce trebuie

înţelese.

După durată, înţelegerea poate fi: a) rapidă şi spontană sau b)

discursivă, de durată. După calitate poate fi: înţelegere globală

şi superficială, înţelegere parţială; înţelegere profundă şi

cuprinzătoare.

Înţelegerea: legătura între informaţiile deja cunoscute şi cele noi



Temă de reflexie nr. 5 Scrie 3 fraze apoi omite două, trei sau mai multe cuvinte şi cere

cuiva să le citească şi să spună ce a înţeles. Explică rezultate.



3.1.6. Rezolvarea problemelor ca activitate principală a gândirii

Se spune că gradul de funcţionare a gândirii se probează cel mai

bine în confruntarea cu problemele teoretice sau practice.

Definiţie:

Problema este dificultatea teoretică sau practică ce se cere a fi

depăşită cu mijloace intelectuale.

Problema este unul din factorii care declanşează procesul de

rezolvare.

Definiţie:

Procesul de rezolvare este organizarea şi desfăşurarea acţiunilor şi

activităţilor de gândire care transformă stările iniţiale (datele

problemei) în stări finale (soluţia problemei

Aspecte centrale ale procesului de rezolvare sunt: elaborarea

ipotezelor, stabilirea strategiilor de căutare şi prelucrare a

informaţiilor până se ajunge la soluţia cerută. De fapt, procesul de

rezolvare presupune parcurgerea mai multor faze şi anume:

- faza punerii problemei în care se analizează enunţul problemei

stabilindu-se ce se cunoaşte explicit, ce se cere şi ce este implicit

Concept cheie - problemă - proces de rezolvare

Fazele rezolvării



cunoscut şi trebuie scos la lumină pentru a servi rezolvării. Uneori

este necesară reformulare problemei adică exprimarea ei într-o nouă

formă, mai clară, mai familiară, mai uşoară. Alteori o problemă

complexă poate fi împărţită în probleme mai simple cu scopul de a

uşura rezolvarea ei

- faza formulării ipotezelor şi testarea mentală a lor în vederea

selectării celei mai plauzibile, cu cele mai mari şanse de a fi cea

necesară;

- faza elaborării modelului rezolutiv sau a planului de rezolvare

în care se prevăd sarcinile şi succesiunea îndeplinirii lor;

- faza rezolutivă sau executivă în care se realizează planul, se

aplică operaţiile, procedeele, strategiile de rezolvare şi se ajunge la

soluţia finală.

În cazul problemelor complexe şi importante există şi a cincea fază

constând în verificare şi generalizarea principiului de rezolvare.

Temă de reflexie nr. 6 Pleacă de la o problemă din manualul de matematică pe care îl înveţi

acum şi încearcă să treci, în rezolvarea ei, prin toate etapele

prezentate mai sus.



Cercetările au dezvăluit câţiva factori importanţi care favorizează

rezolvarea problemelor, şi anume:

- cunoştinţe temeinice şi bine organizate legate de problemele

ce vor trebui rezolvate;

- însuşirea specială a unor strategii de rezolvare cerute de

anumite categorii de probleme;

- antrenament special pentru rezolvarea problemelor;

- inteligenţă generală;

Factorii care favorizează rezolvarea problemelor



- aptitudini speciale pentru problemele din anumite domenii (de

exemplu, aptitudini pentru matematică ce vor uşura considerabil

rezolvarea problemelor de la această disciplină);

- gândire creatoare;

- capacităţi crescute de generalizare şi abstractizare;

- încredere în sine;

- efort special pentru a înţelege cât mai bine enunţul problemei;

- perseverenţă în căutarea soluţiilor;

- detaşarea relativă de problemă pentru un timp care va ajuta ca

la nivel mental să se facă legături importante între cunoştinţe.

Prin urmare, gândirea îndeplineşte numeroase şi complexe roluri în

activitatea omului şi anume:

- are cea mai importantă funcţie informaţională făcând posibilă

cunoaşterea esenţialului şi necesarului din obiecte şi fenomene;

- asigură înţelegerea, explicarea şi interpretarea fenomenelor;

- are o funcţie rezolutivă caracteristică numai ei;

- are cel mai mare rol în luarea deciziilor;

- este una dintre cele mai importante componente ale

creativităţii;

- contribuie la realizarea conştiinţei, caracteristică doar fiinţelor

umane;

Psihologia şi ştiinţele educaţiei sunt interesate atât de cunoaşterea

gândirii cât şi de dezvoltarea ei la copii şi tineri.

3.2. Memoria

3.2.1. Definirea memoriei şi a locului ei în viaţa psihică umană.

Procesele psihice la care ne-am referit până acum, duc

la rezultate care nu dispar fără urmă după ce acestea s-au

desfăşurat ci sunt conservate în minte datorită unui foarte important

proces psihic şi anume memoria. Există un fel de memorie

caracteristică atât structurilor vii cât şi nevii. Dar numai la om

memoria atinge nivelurile cele mai înalte. Ea nu păstrează numai

Rolurile gândirii: - conceptualizare - rezolvare de probleme - luarea deciziilor - factor al creativităţii

Memoria păstrează: - experienţa personală - experienţa socială însuşită



experienţa personală ci şi pe cea socială pe care şi-o însuşeşte

fiecare. Ceea ce se păstrează în memorie are efecte foarte

importante asupra comportamentelor omului, adică: le îmbogăţeşte

cu informaţii şi moduri de acţiune dobândite anterior, le conectează

cu întreaga viaţă psihică, le asigură orientare, organizare şi eficienţă

etc. De exemplu, activitatea zilnică a profesorului în clasă nu s-ar

putea desfăşura coerent şi eficient dacă n-ar putea fi actualizate

procedee şi moduri de acţiune din experienţa anterioară. Dacă nu ar

exista memorie, orice activitate a omului ar rămâne foarte simplă

implicând doar procese psihice elementelor cum ar fi senzaţiile şi

percepţiile şi s-ar manifesta numai spontan, neorientat, instabil,

neeficient. Nimic din trecut nu i-ar mai fi de folos şi acest trecut nici n-

ar exista. Nici unul din procesele psihice complexe nu s-ar putea

desfăşura. Omul n-ar putea realiza activităţile sale principale:

învăţarea, creaţia, munca fără memorie.

Definiţie:

Memoria este procesul cognitiv complex de întipărire, păstrare şi

reactualizare a experienţei anterioare a omului.

Experienţa anterioară a fiecăruia cuprinde rezultatele percepţiilor şi

observaţiilor directe asupra obiecte şi fenomenelor din mediul

înconjurător, moduri de acţiune cu lucrările, instrumentele, maşinile,

semnificaţiile acestora pentru respectiva persoană, trăirile afective,

experienţa efortului voluntar, semnificaţia şi structura fonetică a

cuvintelor, idei comunicate de cei de jos, tot ceea ce fiecare învaţă în

şcoală, teorii, strategii de rezolvare ceea ce citeşte, ceea ce trăieşte

efectiv etc.

Temă de reflexie nr. 7 Fă inventarul tuturor faptelor şi experienţelor trăite cu o oră înainte şi

stabileşte din ce categorie fac parte, comparând cu ceea ce se

precizează în paragraful anterior.





Chiar definiţia memoriei arată că aceasta are trei

procese principale: memorarea, păstrarea, reactualizarea.

Desfăşurarea acestora presupune o activitate cerebrală specifică:

- în timpul memorării sau întipăririi, informaţiile primite de om se

transformă în semnale bioelectrice şi ajung în anumite grupuri de

neuroni care tind să persiste un timp;

- păstrarea înseamnă producerea unor modificări biochimice în

neuroni fiind astfel menţinute timp îndelungat informaţiile întipărite;

- actualizarea presupune activizarea acestor urme de la nivelul

structurilor nervoase.

Desfăşurarea celor trei procese prezintă particularităţi caracteristice.

3.2.2. Procesul memorării

Memorarea sau întipărirea se poate realiza în mai multe feluri.

Acestea au fost clasificate după două criterii: a) prezenţa intenţiei şi a

efortului de memorare; b) legătura cu gândirea. După primul criteriu

se disting memorarea involuntară şi cea voluntară. După al doilea

criteriu se diferenţiază memorarea mecanică şi cea logică.

Memorarea involuntară este prezentă mai ales la copii. Ea înseamnă

întipărirea de diverse cunoştinţe şi modele de acţiune fără să existe

un scop stabilit şi fără să se facă un efort. Memorarea involuntară se

realizează în cursul desfăşurării unor activităţi psihice, a comunicării

cu ceilalţi, a urmăririi unor programe de radio şi televiziune etc. La un

moment dat persoana constată că ştie anumite lucruri fără să îşi fi

propus. Ea este mai întâmplătoare, mai puţin organizată şi mai puţin

sistematică. Marele său avantaj, constă că se pot întipări foarte multe

informaţii, fără efort. Ea contribuie la formarea experienţei personale.

Temă de reflexie nr. 8 Identifică unele date ale experienţei personale care au fost

achiziţionate prin memorare involuntară.



Memorarea: - involuntară - voluntară - mecanică - logică

Mecanismele informaţionale



Memorare voluntară presupune stabilirea unor scopuri şi a

intenţiei de a le atinge, depunerea efortului voluntar corespunzător şi

aplicarea unor procedee specifice de memorare. Această formă de

memorare este organizată, sistematică şi constantă. Ea este foarte

productivă şi este cea mai importantă pentru învăţarea şcolară. Cu

ajutorul ei realizăm cele mai multe achiziţii. Cea mai mare parte a

experienţei anterioare se datorează memoriei voluntare.

Temă de reflexie nr. 9 Citeşte un text de jumătate de pagină cu scopul clar de a-l memora

cât mai bine şi apoi dă deoparte ce îţi aminteşti şi cât de bine ţi-ai

atins scopul propus.



Memorarea voluntară este favorizată de folosirea unor puncte de

sprijin, împărţirea în unităţi sau fragmente ale materialului şi

întipărirea pe rând a acestora, realizare planului de idei etc.

După cel de-al doilea criteriu, amintim că distingem memorarea

mecanică şi memorarea logică.

Memorarea mecanică este o formă elementară de întipărire contând

mai ales în repetarea de mai multe ori a materialului dar fără

sesizarea sensului acestuia. De obicei se învaţă cuvânt cu cuvânt,

fără a înţelege conţinutul. Poate părea productivă dar în realitate este

consumatoare de timp şi energie şi apoi ce s-a întipărit mecanic se

uită repede. Ea nu este potrivită pentru învăţarea şcolară. Însă,

uneori trebuie folosită, adică sunt denumiri sau cifre ce trebuie

reţinute ca atare prin repetare. Dar şi în acest caz se pot face legături

de sens.

Memorarea voluntară este superioară



Temă de reflexie nr. 10 Dă şi alte exemple de materiale ce trebuie memorate mecanic şi

arată cum se poate ajuta acest proces.



Memorarea logică presupune o legătură strânsă cu gândirea

asigurându-se înţelegerea materialului. Se stabilesc fel de fel de

legături cu sens între părţile materialului de memorat. Acestea pot fi

organizate special după criterii logice şi astfel, pot fi şi mai bine

memorate. Se acordă atenţie specială ideilor şi noţiunilor cheie, se

leagă acest nou material de cunoştinţele anterioare ale persoanei.

Memorând logic se consumă mai puţin timp şi mai puţină energie iar

materialul nu se uită şi poate fi uşor actualizat. Ţinând seama de

aceste caracteristici ale memorării logice aceasta trebuie să devină

prioritară în învăţarea şcolară şi să asigure însuşirea corectă a

cunoştinţelor. Memorarea logică foloseşte procedee productive cum

ar fi sintetizarea logică a materialului, selectarea a ceea ce este

esenţial şi semnificativ, eliminarea detaliilor etc.

Temă de reflexie nr.11 Alege paragraful „Rezolvarea problemelor” din această unitate de

învăţare şi asigură toate condiţiile învăţării logice a lui.



Memorarea logică este superioară



3.2.3. Procesul păstrării

Acest proces mai este numit şi conservarea celor însuşite pentru

un timp mai scurt sau mai larg. El constă în menţinerea în minte a

celor memorate cu ajutorul unor procedee active de conservare cum

ar fi:

- integrarea celor memorate în structuri cognitive mai ample

chiar la finalul însuşirii lor;

- întărirea celor conservate prin însuşirea de noi cunoştinţe ce au

legătură cu ele;

- restructurarea celor conservate prin antrenarea implicită a lor în

fel de fel de activităţi mentale sau practice;

Factorii cei mai importanţi care ajută păstrarea sunt următorii:

- inteligibilitatea materialului memorat asigură păstrarea mai

îndelungată decât a celei fără sens;

- ideile generale dintr-un material se păstrează mai bine decât

aspectele textuale;

- evenimentele care generează trăiri afective puternice se ţin mai

bine minte decât cele neutre afectiv;

- ideile se păstrează mai bine decât imaginile mai ales începând

cu adolescenţa;

- verbalizarea a ceea ce nu trebuie să uităm.

Temă de reflexie nr. 12 Încearcă să-ţi aminteşti două poezioare păstrate la 3 ani, apoi la 5

ani, apoi la 10 ani. Compară efectele şi explică-le.



Păstrarea este activă



Ţinând seama de durata păstrării s-a făcut diferenţa între memoria

de scurtă durată şi cea de lungă durată:

- memoria de scurtă durată (MSD) conţine de obicei informaţii

imediate, recente, numai momentan semnificative, pe care le

păstrează o perioadă foarte scurtă de timp, de circa 15-20 secunde

până la 10 minute şi presupun fenomene bioelectrice la nivel

neuronal. Ea asigură continuitatea dintre actele pe care le realizăm.

- memoria de lungă durată (MLD) conservă informaţii şi trăiri

chiar pentru întreaga viaţă. Ea are mecanisme mai complexe atât

bioelectrice cât şi biochimice. Această formă de memorie este cea

mai importantă pentru construirea experienţei noastre personale şi

pentru asimilarea unui mare volum de cunoştinţe care să poată fi

utilizate ulterior în adaptarea la mediu, în rezolvarea diferitelor

sarcini.

-

Temă de reflexie nr. 13 Scrie un text de 5 rânduri. Îndepărtează textul şi imediat numără

până la 30, apoi încearcă să reproduci din memorie cele scrise

anterior, numărând cuvintele actualizate. După 5 ore încearcă să

reproduci cele 5 rânduri. Compară rezultatele.



Între memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată sunt strâns

independente. Memoria de scurtă durată este un fel de „staţie” spre

cea de lungă durată unde va fi transferată informaţia.

3.2.4. Procesul reactualizării

Reactualizarea celor memorate se realizează în două feluri: a)

recunoaştere şi b) reproducere.

memoria de scurtă durată: 15-20 secunde- 10 minute

memoria de lungă durată: câteva ore, luni, ani şi chiar toată viaţa



Recunoaşterea este o formă elementară de reactualizare şi domină

la vârstele mici. Recuperarea informaţiei în cazul recunoaşterii se

face numai în prezenţa materialului care a fost memorat. În aceste

condiţii, ea se realizează repede, uşor, chiar involuntar. Este de 2-3

ori mai uşoară şi mai rapidă decât reproducerea. Recunoaşterea se

poate desfăşura şi în mod voluntar, comparând treptat materialul

prezent cu ceea ce se află în minte. Ea este implicată în

desfăşurarea multor activităţi zilnice.

Dar recunoaşterea nu este indicată pentru învăţarea şcolară. Deseori

elevii confundă recunoaşterea paginilor din manual cu stăpânirea

efectivă a cunoştinţelor respective.

Reproducerea este forma de reactualizarea complexă şi eficientă şi

cea mai potrivită pentru învăţarea şcolară. Ea implică folosirea unor

procedee de a ajunge la materialul păstrat şi se poate realiza

selectiv. Materialul memorat poate fi reactualizat într-o nouă

organizare şi în altă formă verbală. Reproducerea se poate realiza

involuntar atunci când amintirea unui cuvânt este urmată de un vers

sau o strofă ce se reproduce cu mare uşurinţă şi ca de la sine, fără

intenţie şi fără efort special. Pentru sarcinile mai complexe de

reactualizare se foloseşte forma voluntară. Aceasta presupune

formularea unui scop, antrenarea unor procedee speciale de

actualizare, efort de verbalizare a celor actualizate.

Temă de reflexie nr.14 Citeşte paragraful despre înţelegere din această unitate de învăţare

şi stabileşte ce poate fi doar recunoscut şi ce trebuie reprodus.



Reproducerea: voluntară şi involuntară

Recunoaşterea nu-i suficientă pentru învăţarea şcolară



Prin urmare, cele două forme de reactualizare se deosebesc între

ele, dar în activităţile complexe de învăţare ele se împletesc, şi se

pot sprijini reciproc. Dar trebuie să domine reproducerea.

3.2.5. Rolurile fundamentale ale memoriei

Între cele trei procese ale memoriei există interdependente şi

condiţionări reciproce care asigură îndeplinirea rolurilor fundamentale

ale acesteia în viaţa psihică umană:

- memoria este o condiţie de bază a dezvoltării tuturor celorlalte

procese psihice, atât cele cognitive cât şi cele afective şi volitive;

- asigură constituirea experienţei personale şi a celei însuşite

fără de care nu s-ar putea realiza adoptarea complexă a omului la

ambianţă;

- memoria este necesară realizării stării de conştiinţă

caracteristică omului;

- pe baza ei se formează componente principale ale

personalităţii cum sunt aptitudinile şi caracterul;

- memoria este indispensabilă formării identităţii de sine şi a

păstrării acesteia (în timp ce se produc transferării corporale şi

psihice de-a lungul anilor);

- aşa cum s-a mai subliniat, fără memorie nu s-ar desfăşura

activităţile fundamentale ale omului: jocul, învăţarea, munca şi

creaţia.

3.2.6. Uitarea, formele, cauzele şi căile limitării ei

Fenomenul opus memorării este uitarea despre care se afirmă că

este un fenomen natural şi, în anumite limite, necesar. Este natural

pentru că, deşi creierul uman are disponibilităţi funcţionale foarte

mari, acestea nu sunt nelimitate şi deci nu se poate înmagazina la

infinit fără să se şi elimine ceva. Este un fenomen necesar pentru că

mintea trebuie eliberată de informaţii şi modele de acţiune care nu

mai sunt folositoare şi de evenimentele negative care dacă s-ar

păstra tot timpul ar produce dezadaptări.

Principalele forme ale uitării sunt următoarele:

Memoria este importantă pentru întreaga viaţă psihică



- uitarea totală a unui material care ne-ar fi, de fapt, foarte

necesar;

- uitarea parţială constând în imposibilitatea reactualizării unei

părţi a unui material sau a unei idei de bază. Ea este însoţită şi de

confuzii şi erori de reproducere;

- uitarea momentană numită lapsus, adică cineva nu poate

reproduce pe moment numele unei persoane de a cărei înfăţişare şi-

a amintit foarte bine.

Temă de reflexie nr.15 Arată în ce condiţii ai avut lapsus şi de ce crezi că s-a produs?



Cu privire la cauzele uitării se face următoarea clasificare a acestora:

a) cauze funcţionale ale organismului aşa cum ar fi perioadele de

convalescenţă, oboseala cronică, suprasolicitarea; b) nerespectarea

cerinţelor de bază ale desfăşurării memoriei cum ar fi:

- apelul la memoria mecanică în locul celei logice;

- învăţare insuficientă sau subînvăţare;

- supraînvăţarea care poate duce la apariţia inhibiţiei de apărare;

- învăţarea logică a unui material dar nerealizarea legăturii

acestuia cu celelalte cunoştinţe;

- insuficienţa consolidării celor memorate prin repetare.

Uitarea: uitarea totală, uitarea parţială, lapsusul

Cauzele uitării: - funcţional-organice - educaţionale



Temă de reflexie nr.16 Cum crezi că ar putea fi ierarhizate aceste cauze, după răspândirea

lor în activitatea de învăţare a elevilor.



Căile cele mai importante de limitare a uitării sunt următoarele:

- descoperirea şi înlăturarea cauzelor uitării;

- dezvoltarea în copilărie a formelor superioare, complexe şi

productive ale memorării;

- realizarea corespunzătoare a repetării materialului, adică: a)

realizarea numărului optim de repetări ( 50% din numărul celor

necesare memorării iniţiale); b) alegerea repetării eşalonate pentru

materialele lungi şi grele (despărţite de momente de odihnă); c)

folosirea repetărilor active, variate şi selective.

Temă de reflexie nr. 17 Constată în propria activitate uitarea unui anumit material şi încearcă

să arăţi care au fost cauzele sale.



Repetarea cea mai importantă cale de combatere a uitării



3.3. IMAGINAŢIA

3.3.1. Definirea şi caracterizarea generală a imaginaţiei

Conduitele complexe care sunt caracteristice omului presupun

folosirea atât a datelor prezente, şi a celor trecute cât şi a celor ce ţin

de viitor. Creierul uman are o disponibilitate funcţională excepţională

şi prin care omul se deosebeşte de animale şi anume imaginaţia.

Prin aceasta el realizează legături cu viitorul, posibilul, probabilul şi

comportamentele lui dobândesc o organizare complexă şi o

autoreglare realizată în raport cu prezentul, trecutul şi viitorul. Chiar

şi simplul gest de a saluta pe cineva cunoscut , include atât relaţiile

trecute cu aceea persoană cât şi evoluţiile lor viitoare. Imaginaţia

porneşte de la real, îl transformă mental şi construieşte proiecte care

prefigurează, cu mult timp înainte, ceea ce se va realiza efectiv prin

gândire şi acţiune practică. Exemplul cel mai convingător, privind

disponibilităţile transformative ale imaginaţiei, l-a oferit Jules Vernes

care a anticipat în secolul XIX, aproape toate cuceririle remarcabile

ale ştiinţei şi tehnicii secolelor XX şi XXI. A. Einstein considera că

imaginaţia este mai importantă decât gândirea, în ceea ce priveşte

sporirea forţelor creatoare ale omului.

Definiţie:

Imaginaţia este procesul cognitiv complex de elaborare a unor

imagini şi proiecte noi pe baza combinării şi transformării experienţei

anterioare.

• Prin urmare, transformările care constituie aspectul central al

procesului imaginativ vor ţinti noul, posibilul, probabilul.

• Ca şi gândirea imaginaţia este mijlocită de toate informaţiile oferite

de celelalte procese psihice:

- senzaţiile agreabile ca şi cele dezagreabile pot stimula

combinaţii imaginative neaşteptate şi sunt totodată materialul ce se

structurează şi reorganizează într-un mod nou;

- percepţiile pot oferi informaţii concrete mai bogate ce se vor

combina şi pot de asemenea stimula transformările imaginative;

imaginaţia este legată de toate procesele psihice



- reprezentările, bogăţia, varietatea lor constituie material

transformativ principal şi adesea dominant în procesul imaginativ. De

altfel apariţia imaginaţiei este pregătită de manifestarea capacităţilor

de reprezentare;

- gândirea formează un altfel de material transformativ pentru

imaginaţie şi anume ideile şi structurile conceptuale ale ei care pot

totodată orienta într-o anumită măsură combinările imaginative;

- memoria este un izvor foarte bogat de imagini şi idei pe care le

va prelucra imaginaţia şi totodată ea va păstra rezultatele finale ale

acestui proces transformativ;

- limbajul este sistemul de simbolizare mentală a informaţiilor

oferite de procesele cognitive şi totodată mijlocul principal al

desfăşurării procedeelor imaginative la care ne vom referi mai târziu.

• Dar combinarea tuturor acestor feluri de informaţii se produce sub

impulsul, şi stimularea generală dată de afectivitate şi de motivaţie.

Transformările imaginative sunt pilotate de trăirile afective şi de

structurile motivaţionale ale persoanei (P. Popescu Neveanu). Mai

ales în domeniul artistic, imaginaţia are o sursă afectivă obligatorie.

Creatorii înşişi mărturisesc faptul că în absenţa emoţiilor sau în

condiţiile în care acestea sunt slabe, rezultatele obţinute sunt

mediocre şi, deopotrivă, efervescenţa imaginativă se sprijină pe

emoţii şi sentimente profunde.

Temă de reflexie nr. 18 Aminteşte-ţi de trăirea unei mari bucurii şi de proiectele mentale

imaginative care au apărut în legătură cu ele. Notează aici acea

bucurie şi exprimă sintetic proiectul care a apărut în minte.



Imaginaţia este impulsionată de afectivitate şi motivaţie



• Când imaginaţia este implicată în activităţi de durată, calitatea

prelucrării datelor iniţiale şi orientarea generală a acestora sunt

asigurate de motivaţia de nivel înalt. Dintre motivele care îndeplinesc

astfel de roluri relevăm:

- trebuinţele de autoafirmare care îl împing, îl stimulează pe om

să se angajeze în activităţi în care îşi poate pune în lucru capacităţile

şi îşi probează însuşirile;

- trebuinţele de autorealizare care îl stimulează pe om să

identifice acel domeniu de activitate care corespunde cel mai bine

propriilor capacităţi şi aptitudini, în care se implică profund şi poate

ajunge la rezultate deosebite, surprinzătoare, definindu-ţi astfel

vocaţia;

- interesele creative care sunt orientări active, stabile şi selective

şi totodată transformative ce lucrează cu ceva nou şi original.

Temă de reflexie nr. 19 Fă efortul de a găsi domeniul de activitate în care s-ar realiza

trebuinţele tale de autorealizare şi ar fi terenul manifestării valoroase

a imaginaţiei.



• Caracterizând din punct de vedere psihologic imaginaţia nu putem

să nu relevăm, în mod special, legătura sa cu personalitatea.

Imaginaţia poartă amprenta personalităţii şi exprimă personalitatea.

Sunt multe însuşiri caracteristice cum ar fi încrederea în sine,

acceptarea de sine, atitudinea pozitivă faţă de propria activitate, care

stimulează şi favorizarea desfăşurarea imaginaţiei. De asemenea,

existenţa unor aptitudini speciale, proiectele de viitor, idealurile

sporesc bogăţia şi gradul de originalitate al combinărilor imaginative.

Imaginaţia este legată de personalitate

Motivaţia care susţine imaginaţia



3.3.2. Procedeele imaginaţiei

Imaginaţia se mai distinge de celelalte procese cognitive şi prin

ansamblul de procedee transformative care îi sunt proprii şi care se

aplică la informaţiile iniţiale într-o succesiune schimbată la fiecare

prelucrare imaginativă, conducând la rezultate neaşteptate. Dintre

procedeele cele mai des folosite prezentăm:

- aglutinarea ce constă în desprinderea unor părţi aparţinând

diverselor obiecte sau fiinţe şi reunirea mentală a lor într-un nou

întreg în care însă sunt recunoscute componentele. Aplicarea

aglutinării a dus la crearea tuturor figurilor mitologice: centaurul,

sirena etc;

- amplificarea sau diminuarea permit ca schimbând doar

dimensiunile obiectelor să şi obţină efecte noi: Setilă, Flămânzilă,

Păsărilă sunt exemple de amplificare a unor trăsături umane.

Minicalculatoarele sunt exemple de diminuare folosite în tehnică;

- multiplicarea sau omisiunea presupune modificarea numărului

componentelor unui întreg. „Coloana infinitului” este exemplu de

multiplicare. Autovehiculele pe pernă magnetică sunt exemple pentru

omisiune;

- divizarea şi rearanjarea într-un întreg ce nu are corespondent

în realitate, a condus la crearea braţului electronic în tehnica

roboţilor;

- adoptarea şi substituirea se referă la înfăptuirea unui principiu

în alt context material faţă de cel în care a fost descoperit. De

exemplu, principiul autoreglării descoperit în funcţionarea

organismului a fost aplicat în tehnica roboţilor. Substituirea de

materiale a generat înlocuirea materialelor tradiţionale cu cele

plastice;

- empatia este transpunerea imaginativă în plan perceptiv,

intelectual şi afectiv într-o altă persoană sau chiar într-un obiect

material, relevând astfel proprietăţi şi semnificaţii noi ale acestora.

Numărul procedeelor imaginative este nelimitat şi succesiunea lor

este schimbată de fiecare dată şi de aceea ele generează permanent

noul.

- aglutinare - amplificare-diminuare - multiplicare-omisiune - divizare-rearanjare - adaptare-substituire - empatie



Temă de reflexie nr. 20 Alege unul dintre procedeele de mai sus şi foloseşte-l în combinarea

unor date iniţiale variate. Analizează rezultatele.



3.3.3. Caracteristicile produselor imaginative

În urma complexelor transformări imaginative se obţine un produs

final care are următoarele caracteristici esenţiale care îl deosebesc

de produsele gândirii:

- reprezintă o interacţiune specială dintre imagini şi idei;

- este totdeauna, un rezultat nou chiar dacă este vorba doar de a

avea aceste calităţi numai faţă de experienţa anterioară a acelei

persoane. Noul valoros este cel ce apare, faţă de întreaga experienţă

a omenirii;

- are un anumit grad de originalitate iar aceasta este definită ca

raritate în atingerea lui;

- exprimă caracteristicile acelei persoane şi o reprezintă.


Desenează un arbore, indiferent care, dar să nu fie brad şi

analizează-ţi desenul din perspectiva caracteristicilor de mai sus.



Produsele imaginative noi, originale exprimă personalitatea



Toate particularităţile procesului şi produsului final imaginativ, la care

ne-am referit până acum, se manifestă nuanţat în funcţie de formele

de bază ale acestuia.

3.3.4. Formele principale ale imaginaţiei şi rolurile lor

Au fost folosite foarte multe criterii pentru a clasifica formele

imaginaţiei dar dintre acestea două au fost cele mai importante: a)

implicarea activă a persoanei în procesul imaginativ; b) prezenţa sau

absenţa intenţiei de a realiza actele imaginative.

involuntare şi pasive

voluntare şi active

visul din somn imaginaţia

reproductivă

imaginaţia

creatoare

reveria

visul de

perspectivă

Cele mai importante sunt cele voluntare şi active şi le vom

caracteriza pe scurt:

- imaginaţia reproductivă constă în construirea mintală a

imaginilor unor obiecte sau fenomene existente în realitate dar pe

care nu le putem percepe direct pentru că fie s-au petrecut cu foarte

mult timp înainte, fie sunt la foarte mare distanţă de noi. Pentru a le

obţine combinăm datele experienţei proprii orientaţi fiind de indicatori

concreţi, schiţe şi desene, descrieri. Produsul rezultat va fi cu atât

mai valoros cu cât se va apropia de caracteristicile acelui obiect;

dacă s-ar întâmpla să-l percepem direct să putem spune: „ este aşa

cum mi l-am închipuit”. Această formă de imaginaţie sprijină

însuşirea multor cunoştinţe şcolare cum ar fi cele de istorie,

geografie, ştiinţele naturii, fizică etc. De asemenea, această formă a

imaginaţiei susţine interesul şi atenţia noastră atunci când citim cărţi

de literatură.

Sprijinul pentru imaginaţia reproductivă: - indici concreţi - scheme - desene



Temă de reflexie nr.22 Alege un fragment dintr-o carte ce descrie un colţ de pădure. După

ce ai citit încearcă să-l desenezi.



- imaginaţia creatoare este forma cea mai complexă şi

valoroasă. Spre deosebire de cea reproductivă, imaginaţia creatoare

este orientată spre posibil, probabil, viitor, dispune de foarte multe

procedee de transformare a datelor iniţiale, este puternic stimulată şi

susţinută de afectivitate şi motivaţie, valorifică şi combinaţiile

inconştientului şi poartă amprenta personalităţii fiecăruia. Produsele

sale se caracterizează prin evidentă noutate şi înaltă originalitate şi

ingeniozitate. Această formă de imaginaţie este componenta cea mai

importantă a creativităţii.

- visul de perspectivă este acea formă a imaginaţiei active şi

intenţionate care constă în proiectarea mentală a drumului propriu de

dezvoltare pornind de la posibilităţile personale şi de la condiţiile şi

cerinţele social. Aceasta formă a imaginaţia contribuie foarte mult la

construirea idealului de viaţă şi prin acesta, la motivarea activităţilor

curente, a opţiunilor privind viitorul, a eforturilor pentru autoformare.

Prin urmare, imaginaţia, prin toate formele ei contribuie la reglarea

comportamentelor din perspectiva viitorului, participă la prefigurarea

scopurilor şi la elaborarea planului de desfăşurare a activităţilor

complexe, prin forma ei creatoare sporeşte forţele creative ale

omului, ajută la proiectarea propriei vieţi şi împreună cu gândirea

permite minţii umane să cuprindă în câmpul ei trecutul, prezentul şi

viitorul.

- nouă - originală - ingenioasă



Rezumatul acestei unităţi de învăţare

Cu privire la procesele cognitive complexe analizate în această

unitate de curs sunt de reţinut următoarele aspecte:

- Gândirea este cel mai important proces cognitiv specific omului pentru că permite acestuia să obţină informaţii despre însuşirile profunde, necesare şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor care îi asigură o adaptare înaltă la ambianţă.

- Ea are un loc central în intelectul uman pentru că influenţează semnificativ celelalte procese psihice;

- Caracteristicile cele mai importante ale gândirii sunt: reflectă esenţialul şi necesarul, este mijlocită, foloseşte intens simbolurile verbale, este reflectare generalizată şi abstractizată, se desfăşoară în timp, fiind conştientă şi voluntară, are produse specifice (noţiuni, judecăţi, raţionamente);

- Operaţiile fundamentale sunt: analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea, concretizarea;

- Gândirea este principalul proces cognitiv care asigură formarea noţiunilor (atât a celor empirice, cât mai ales, a celor ştiinţifice).

- Gândirea permite înţelegerea fenomenelor şi astfel fundamentează acţiunile eficient ale omului asupra acestora.

- Un rol foarte important are gândirea în rezolvarea problemelor teoretice şi practice cu care se confruntă omul, permiţându-i acestuia să descopere legăturile între ceea ce este cunoscut şi ce se cere în acea problemă şi să rezolve.

- Memoria este un proces cognitiv complex care condiţionează desfăşurarea celorlalte procese psihice şi se află la baza tuturor felurilor de activităţi umane.

- Memoria permite întipărirea în minte a cunoştinţelor (procesul memorării), păstrarea lor şi apoi actualizarea în forma recunoaşterii şi reproducerii. Acestea sunt procesele ei.

- Procesele memoriei au mai multe forme de realizare: memorarea poate fi: voluntară, involuntară, mecanică, logică; păstrarea poate fi

de lungă şi de scurtă durată; reactualizarea se poate realiza ca recunoaştere şi reproducere iar acestea pot fi involuntare şi voluntare. - Opus memoriei este procesul uitării care uneori este necesar (pentru

eliminarea a ceea ce nu mai este util sau este dureros pentru om) dar deseori are efecte negative asupra învăţării şi trebuie combătută.

- Imaginaţia este procesul cognitiv complex care îl pune pe om în legătură cu viitorul, posibilul, probabilul şi astfel comportamentele omului sunt reglate şi după cerinţele anticipate.

- Imaginaţia transformă datele experienţei anterioare şi ajunge la produse mentale noi, originale, ingenioase.

- Ea are mai multe forme de realizare dar cele mai importante sunt cele active şi voluntare, adică, imaginaţia reproductivă, cea creatoare şi visul de perspectivă.

- Imaginaţia este cea mai importantă componentă a creativităţii prin care omul produce schimbări remarcabile în mediul ambiant.




Pentru a răspunde întrebărilor de autoevaluare este necesară

găsirea paragrafului corespunzător, extragerea numai a informaţiei

relevante, folosirea ei pentru a elabora răspunsul şi îmbogăţirea cu

interpretări personale. Răspunsurile se scriu în spaţiile libere

rezervate special.


Este de ajuns dacă aplici aici următoarele operaţii: analiza, sinteza,

comparaţia, scriind în spaţiul liber de la această probă rezultatele

fiecăruia.


Trebuie să constaţi, mai ales, ce însuşiri neesenţiale conţin noţiunea

empirică.


Aplică, în analiza noţiunii ştiinţifice de mamifer, caracteristicile notate

mai sus, dar nu doar invocându-le ci particularizându-le la respectiva

noţiune.


Dacă ai deja o experienţă de predare îţi va fi uşor să răspunzi, dacă

nu, atunci te vei imagina în rolul profesorului şi te vei ghida după

condiţiile formării noţiunilor ştiinţifice notate mai sus.


Este necesar acest scurt experiment după care trebuie să notezi în

spaţiul liber concluziile.


Răspunde aşa cum este precizat în chiar formularea acestei probe

de autoevaluare.


Procedează aşa cum cere proba, dar scrie atât evenimentele cât şi

propriile comentarii.


Consemnează asemenea fapte şi comentează-le.




În răspunsul la această întrebare trebuie, mai ales, să constaţi rolul

scopului clar.


Poţi folosi propria experienţă în a da răspunsul la această întrebare.


Când răspunzi la această întrebare, poţi să faci o schemă a

paragrafului respectiv, stabilind legăturile logice dintre idei.


S-ar putea să nu-ţi aminteşti nimic de la 3 ani, dar poţi să

reactualizezi ceva de la 5 şi 10 ani şi compară performanţele.


Abia după ce vei face experimentul propus, vei putea răspunde


După ce citeşti paragraful respectiv, este de ajuns dacă stabileşti trei

aspecte pentru recunoaştere şi trei pentru reproducere.


Trebuie să notezi şi ce anume lapsus ai avut.


Răspunsul la întrebare se poate da prin analiza propriei experienţe

ca elev.


Poţi să rezolvi această probă, constatând ce ai uitat din prima unitate

de învăţare din acest curs şi să relevi cauzele. În locul liber scrie

doar cauzele.


Procedează cum se cere în această probă şi adaugă interpretările

personale.


Răspunsul este personal. Dar trebuie să interpretezi.


Este suficient dacă procedeul ales este aplicat pe două feluri de date

iniţial.


Procedează cum se precizează în probă.




Poţi să ataşezi şi desenul executat. Mai importante sunt

interpretările.

Lucrare de verificare nr.3 şi modul de evaluare

1. Aduceţi argumente în sprijinul ideii că gândirea ocupă un loc central în structura intelectului uman. (vezi cum influenţează desfăşurarea celorlalte procese psihice) 2. Explicaţi în ce constă caracterul mijlocit al cunoaşterii prin gândire. (vezi tipurile de informaţii care sunt prelucrate de gândire) 3. Ce înseamnă că gândirea este o cunoaştere abstractizată şi generalizată? (este specifică numai gândirii şi trebuie să explici precizând operaţiile respective) 4. Care sunt operaţiile principale ale gândirii? (vezi paragraful) 5. Ce sunt noţiunile empirice şi noţiunile ştiinţifice? (vezi caracterizarea lor) 6.Care sunt condiţiile psihologice ale formării noţiunile ştiinţifice în şcoală? (vezi paragraful) 7.Ce este înţelegerea şi care sunt condiţiile realizării ei? (începe cu a afirma că este o unitate principală a gândirii şi apoi tratează şi celelalte aspecte) 8. Analizaţi fazele rezolvării problemelor? (vezi paragraful) 9.Analizaţi relaţia dintre memorie şi celelalte procese cognitive (mai ales relaţia cu reprezentările, gândirea şi imaginaţia) 10.Care sunt tipurile de memorare? (vezi cele două criterii: intenţionată-neintenţionată; logică-mecanică) 11.În ce constă păstrarea şi care sunt mecanismele ei? (vezi paragraful corespunzător) 12.Care sunt formele reactualizării celor asimilate? (recunoaşterea şi reproducerea) 13.Ce particularităţi specifice are imaginaţia prin care se diferenţiază de alte procese cognitive? (operează cu imagini şi idei, are procedee specifice, este stimulată de motivaţie şi afectivitate, legată de personalitate. Comentează aceste aspecte) 14.Caracterizaţi imaginaţia reproductivă. (te poţi folosi de un exemplu şi apoi îl comentezi) 15.Caracterizaţi imaginaţia creatoare. (vezi aspectele procesului imaginativ şi apoi produsul) 16.Arătaţi care sunt relaţiile dintre imaginaţie şi gândire. (vezi mai ales cum în desfăşurarea imaginaţiei intervine gândirea)

Se va acorda câte un punct pentru răspunsurile la întrebările: 1,2,3,6,8,9,11,12,13,14,15,16. Se vor acorda două puncte pentru răspunsurile la întrebările: 4,5,7,10. Punctajul maxim: 20. Se pot acorda şi jumătăţi de punct. Totalul punctelor se va împarte la 2 şi se va rotunji în favoarea studentului. Lucrarea de verificare se redactează pe foi separate şi se transmite tutorelui. Trebuie să fie circa 5 pagini de text.



Bibliografie minimală ● ATKINSON. L. RITA, ATKINSON C.R., SMITH E.E., BEM D.J.,

„Introducerea în psihologie”, 2002, Ed. Tehnică, Bucureşti, p. 394-

395

● COSMOVICI A. „Psihologie generală”, 1998, Polirom, Iaşi, p.158-

164

● CRETU TINCA, „Psihologie generală”, 2001, Credis, Bucureşti,

p.162-163

● GALPERIN P. I. „Psihologia gândirii şi teoria formării pe etape a

acţiunilor intelectuale”, 1970, E.D.P., Bucureşti.

● HAYES N., ORRELL S., „Introducere în psihologie”, 1997, Ed. ALL,

Bucureşti, p.133-140

● REUCHLIN M. „Psihologia generală”, 1999, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, p.207-210

● PIAGET J. „Psihologia inteligenţei”, 1975, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

● POPESCU NEVEANU P., „Curs de psihologie generală”, vol. II,

1978, Tipografia Universităţii Bucureşti.

● RADU I. (coord.), „Introducere în psihologia contemporană”, 1991,

Ed. Sincron, Cluj, p.163-165

● ZLATE M., „Psihologia mecanismelor cognitive”, 1999, Ed.

Polirom, Iaşi, p.418-423

Mecanismele stimulativ energizante ale psihicului uman


Unitatea de învăţare 4 MECANISMELE STIMULATIV-ENERGIZANTE ALE PSIHICULUI UMAN CUPRINS pagina 4. Mecanismele stimulativ-energizante ale psihicului uman 84 Obiectivele unităţii nr. 4: 84 4.1. Motivaţia 84 4.1.1. Definirea şi caracterizarea generală a motivaţiei 84 4.1.2. Trebuinţele 86 4.1.3. Alte structuri motivaţionale 89 4.1.4. Formele motivaţiei 92 4.1.5. Relaţia dintre motivaţie şi performanţă în activitate 94 4.2. Afectivitatea 95 4.2.1. Definirea şi caracterizarea generală a afectivităţii 95 4.2.2. Proprietăţile generale ale proceselor afective 100 4.2.3. Clasificarea proceselor afective 104 4.2.4. Rolurile proceselor afective în viaţa psihică umană 108 Rezumatul unităţii de învăţare nr. 4 110 Răspunsuri şi comentarii la probele de autoevaluare 111 Lucrare de verificare nr. 4 şi modul de evaluare 114 Bibliografie minimală: 115



4. MECANISMELE STIMULATIV-ENERGIZANTE ALE PSIHICULUI UMAN

Obiectivele unităţii nr. 4:

După ce vor studia această unitate de învăţare, cursanţii vor putea:

• să explice faptul că, pentru a fi realizate comportamentele

oamenilor, trebuie să dispună, pe lângă informaţiile despre mediul

ambiant oferite de procesele cognitive, şi de o susţinere energetică şi

o orientare corespunzătoare oferite de motive;

• să identifice specificul motivaţiei prin comparaţie cu procesele

psihice deja studiate;

• să descrie structuri şi niveluri diferite ale motivaţiei umane;

• să dezvolte idei despre rolurile fundamentale ale motivaţiei;

• să explice relaţia dintre eficienţa activităţilor şi gradul de

motivare;

• să identifice toate caracteristicile care sunt specifice proceselor

afective şi să le diferenţieze de motivaţie;

• să explice relaţia dintre afectivitate şi motivaţie;

• să enumere diverse categorii de procese afective şi să arate

rolul specific al fiecăruia în stimularea şi susţinerea energetică a

activităţilor umane;

• să descrie structurile motivaţionale proprii şi particularităţile

vieţii afective personale.

4.1. MOTIVAŢIA

4.1.1. Definirea şi caracterizarea generală a motivaţiei Comportamentele omului au întotdeauna o finalitate adaptativă,

adică sunt desfăşurate pentru a răspunde atât solicitărilor ambianţei,

cât şi nevoilor omului. Totodată, în structura lor, comportamentele

cuprind atât mecanisme care permit legături informaţionale cu

ambianţa, cât şi altele care le împing, le stimulează să se desfăşoare

Motivaţia: toţi stimulii interiori



şi, totodată, le asigură energia psihofiziologică necesară. Acestea din

urmă sunt reprezentate de motivaţie şi afectivitate.

Motivaţia apare ca o componentă principală a oricărui comportament

pentru că ea stimulează din interior desfăşurarea acestuia şi totodată

îi asigură o mare parte din energia psiho-nervoasă de care trebuie să

dispună ca să se realizeze. Prin urmare, comportamentele pot fi

stimulate şi de condiţiile de mediu, dar au şi o cauză interioară

reprezentată de motive şi structuri motivaţionale. De aceea, în exact

aceleaşi condiţii de mediu, persoane diferite au comportamente

diferite, pentru că sunt motivate într-un fel propriu, personal.

Mai mult chiar, în funcţie de calitatea motivelor, relaţiile cu ambianţa

vor fi mai superficiale sau mai profunde, mai stabile sau mai

schimbătoare, mai de scurtă durată sau de lungă durată.

Definiţie:

Motivaţia este totalitatea imboldurilor interne ale conduitei, fie

înnăscute sau dobândite, fie conştiente sau inconştiente, simple

trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte care-l stimulează şi îl

determină pe om să acţioneze pentru a le satisface.

Prin urmare, un motiv, oricare ar fi el, nu este la fel ca un proces

psihic, adică este declanşat de ambianţă şi se desfăşoară imediat, ci

este o structură psihică formată în timp, păstrată şi activată în

anumite circumstanţe, făcându-l pe om să acţioneze.

Această structură a motivului are obligatoriu două componente:

a) una energizatoare

b) alta de orientare sau direcţionare.

Prin urmare, interesul pentru cărţi de literatură, care este unul din

cele mai importante motive, ne face să găsim în localitatea în care ne

aflăm librăriile şi standurile unde acestea se vând şi, totodată, susţin

energetic căutările care pot fi adesea de lungă durată.

Cele două componente sunt la fel de importante pentru ca un motiv

să fie activ. Fără energia, tensiunea şi impulsul pe care îl are, de

exemplu, interesul, nimic nu s-ar pune în mişcare. Fără orientare într-

o anumită direcţie, către anumite obiecte, activităţi, persoane,

energia ar acţiona haotic, orb. Motivele declanşează din interior

Motivaţia: structuri psihice care autodetermină selectiv şi preferenţial



comportamentele omului şi îl fac să se autodetermine, să se

orienteze selectiv şi preferenţial faţă de stimuli externi, să aleagă

ceva şi să respingă altceva, să se implice sau nu într-o activitate.

Motivaţia este o structură psihică activatoare şi predispozantă pentru

a desfăşura activităţi şi relaţii. Ea generează o tensiune psihică

interioară şi o cantitate de energie pe care o menţine până la

atingerea scopurilor propuse.

Sunt mai ales trei funcţii principale pe care le îndeplinesc motivele în

viaţa psihică umană:

a) semnalizează un dezechilibru fiziologic sau psihologic

producând o activare iniţială a minţii umane, o stare de alertă

generală predispozantă pentru activitatea ce va urma;

b) declanşează efectiv acţiunile menite să restabilească echilibrul;

c) autoreglează conduitele prin direcţionarea, prin selecţionarea

stimulilor şi condiţiilor şi prin modularea energiei pentru desfăşurarea

activităţilor mentale şi practice;

. Temă de reflexie nr. 1 Fă inventarul motivelor care te susţin în propria activitate de învăţare.



4.1.2. Trebuinţele Deja definiţia motivaţiei ne indică faptul că, la fiinţa umană, există o

varietate de motive cu structuri şi roluri diferenţiate care apar treptat

de-a lungul vieţii şi apoi formează constelaţii motivaţionale bogate,

complexe şi eficiente.

Printre acestea, trebuinţele sunt unele din cele mai importante

structuri motivaţionale. Trebuinţele se manifestă primele după

naştere şi evoluează continuu de-a lungul vieţii. Ele semnalizează, în

plan subiectiv, un anume dezechilibru organic sau psihic, generează



o stare de alertă iniţială, care însă nu este deocamdată suficientă

pentru a pune pe om în mişcare. Când dezechilibrul creşte, trebuinţa

atinge o asemenea intensitate încât devine impulsul capabil să

declanşeze activitatea de restabilire a echilibrului.

Sub influenţa impulsului (trebuinţe suficient de intense) se formează

intenţia de a acţiona dar care poate rămâne doar atât dacă nu se

constată că în ambianţă sunt obiecte şi condiţii ce pot satisface

trebuinţe (adică au valenţă pozitivă).

Dacă există condiţii, atunci se defineşte tendinţa de a acţiona asupra

elementelor din ambianţă (cu valenţă pozitivă) şi trebuinţa devine

motiv în adevăratul înţeles al cuvântului; adică declanşează şi

susţine energetic activitatea până ce se atinge scopul de restabilire a

echilibrului organic sau psihic.

Temă de reflexie nr. 2 Încearcă să analizezi începutul manifestării trebuinţei de hrană şi,

apoi, intensificarea ei, până când se transformă în motiv.



După conţinutul şi geneza lor, trebuinţele au fost grupate în două

categorii: a) primare şi b) secundare.

Trebuinţele primare sunt comune omului şi animalului şi au rol

important în păstrarea integrităţii fiinţei şi sănătăţii organice. Ele sunt

înnăscute, însă la om satisfacerea lor se realizează într-un mod

culturalizat.

Această categorie se subîmparte în: a) trebuinţe biologice sau

organice, referitoare la substanţe necesare vieţii (hrană, lichide şi

hormoni) şi b) fiziologice sau funcţionale, cum ar fi cele de mişcare,

relaxare, explorare a mediului, de apărare. Aceste trebuinţe se

Trebuinţe: primare

- organice - fiziologice

secundare - materiale - sociale - spirituale



activează ciclic şi, dacă nu sunt satisfăcute, determină o tensiune

psihică din ce în ce mai mare, în timp ce satisfacerea lor duce la

linişte şi calm.

Trebuinţele secundare sunt specifice numai omului şi se formează

treptat în cursul vieţii. Au fost la rândul lor grupate astfel:

a) trebuinţe materiale, referitor la locuinţă, confort, aparate şi

instrumente;

b) spirituale, cum sunt cele de cunoaştere, de autorealizare;

c) sociale, referitor la anturaj, acceptare de către grup,

comunicare, etc.

Renumitul psiholog american A. Maslow a alcătuit aşa numita

piramidă a trebuinţelor umane, cu ajutorul căreia pot fi înţelese

relaţiile dintre diferitele categorii de nevoi, şi ordinea în care trebuie

satisfăcute.

Temă de reflexie nr. 3 Urmărind piramida trebuinţelor alcătuită de Maslow, arată care dintre

categoriile propuse de autori pot motiva activitatea de învăţare a

elevilor.



Autorealizare

Respect de sine

Cunoaştere şi înţelegere

Dragoste şi afiliere

Trebuinţe de securitate

Trebuinţe fiziologice

Clasificarea trebuinţelor: • Primare • Secundare - materiale - spirituale - sociale



Cercetările au arătat că, dacă trebuinţele omului, atât cele primare

cât şi cele secundare, nu sunt satisfăcute multă vreme, acest fapt

pune în pericol echilibrul organic şi sănătatea psihică. Totodată,

dezvoltarea economică, socială şi culturală poate genera noi

trebuinţe şi poate asigura condiţii mai bune de satisfacere a lor.

4.1.3. Alte structuri motivaţionale

A. Motivele curente ale oricărei activităţi sunt cauzele interne ale

variatelor comportamente umane şi generează orientarea spre ceva

a unei persoane, cât şi susţinerea energetică necesară îndeplinirii

proiectelor şi atingerii scopurilor.

Spre deosebire de trebuinţă care, dacă nu atinge o anumită

intensitate, rămâne doar un motiv potenţial, motivul direct al unei

activităţi este activ, împinge la acţiune. El are un segment energizant

şi altul orientativ şi direcţional care formează o unitate. În segmentul

orientativ poate fi cuprinsă o trebuinţă, dar şi alte componente cum ar

fi: conştiinţa existenţei unei aptitudini care trebuie valorificată sau un

sentiment puternic faţă de cineva sau o imagine, o idee valoroasă,

chiar o idee acceptată de respectiva persoană.

De aici rezultă marea varietate a motivelor activităţii umane şi, în

acelaşi timp, dificultatea de a le descoperi pe toate. Motivele curente

se pot grupa în :individuale-sociale, inferioare-superioare, minore-

majore, egoiste-altruiste., etc.

B. Interesele sunt motive mai complexe care apar mai târziu, după ce

se dezvoltă diversele procese psihice.

Definiţie:

Interesele sunt structuri motivaţionale care constau în orientări

selective, active şi relativ stabile spre obiecte, fenomene, domenii de

activitate.

Orientările selective se exprimă în tendinţe şi preferinţe de a

ne ocupa de obiectul interesului, de a ne plăcea să-l revedem, de a

menţine o legătură de durată cu el. Prezenţa interesului întreţine

atenţia, mobilizează procesele cognitive, asigură un nivel ridicat al

manifestării lor, amânând, totodată, instalarea oboselii. Interesul

Structura motivelor curente: - segment orientativ - segment stimulativ

Interesele = orientări stabile, selective,



întreţine relaţii spirituale cu obiecte, persoane, activităţi şi are în

structura sa componente cognitive, afective şi volitive. Prin urmare,

pentru a avea interes pentru matematică, trebuie să ai iniţial

cunoştinţe şi capacităţi de operare mentală care să permită stabilirea

unei relaţii durabile cu această disciplină. În acelaşi timp trebuie să

se desfăşoare un contact pozitiv cu matematica ce generează

plăcere, mulţumire, şi aceasta va dezvolta interesul. Componenta

voluntară din structura interesului asigură raportarea activă la

obiecte, persoane, activităţi.

Interesele se pot clasifica după mai multe criterii, dar cel mai

folosit este domeniul orientării lor şi astfel există interese tehnice,

ştiinţifice, literare, artistice, sportive, politice, creatoare etc.

Temă de reflexie nr. 4 Încearcă să faci un inventar al propriilor tale interese.



C. Convingerile se caracterizează mai ales prin marea forţă de

susţinere energetică a activităţilor.

Definiţie:

Convingerile sunt idei adânc implantate în structura personalităţii,

puternic trăite afectiv, care se impun cu necesitate şi stimulează

puternic activitatea, poziţiile personale, opiniile, etc.

Uneori convingerile pot fi atât de puternice, încât îi împing pe

oameni la acţiuni care le pot pune în pericol viaţa. Au fost oameni

care au murit pentru convingerile lor. Ele se manifestă atunci când

este vorba de a opta pentru ceva semnificativ, a alege între bine şi

rău, frumos şi urât, drept şi nedrept, etc. Sunt susţinute de valori, de

Convingerile = idei forţă



judecăţi morale şi certitudini intelectuale. Sunt considerate idei forţă.

Susţin activităţi foarte importante. Cine are convingeri ferme şi

constante, are condiţii interne superioare pentru orientare în viaţa şi

pentru autoreglare.

D. Idealul pentru viaţă este un proiect existenţial care începe

să se cristalizeze în preadolescenţă şi se elaborează mai bine în

adolescenţă.

Definiţie:

Idealul de viaţă este un tip de motiv care constă în proiectarea în

imagini şi idei cu privire la propria devenire, pornind de la posibilităţile

prezente ale respectivei persoane şi de la condiţiile oferite de

societate.

Sunt mai multe surse ale construirii idealului de viaţă. În primul

rând se sprijină pe trebuinţa de autorealizare care stimulează

căutarea unor modele, autocunoaşterea şi elaborarea propriului

model de realizare. Idealul de viaţă este un motiv de bază pentru

alegerea viitorului profesional. Totodată, credinţa în propriul ideal

este şi un factor motivaţional pentru acţiuni autoformative şi pentru a

înfrunta unele momente mai dificile şi unele insuccese. Lipsa de ideal

poate fi cauza risipirii capacităţilor şi energiei de care dispune

fiecare. De aceea, preocuparea pentru a-i ajuta pe tineri să-şi

proiecteze propria viaţă înseamnă a le oferi un ajutor major pentru

dezvoltarea personală.

Temă de reflexie nr. 5 Dacă ai cunoştinţe în rândul adolescenţilor, încearcă să te apropii

mai mult de ei şi să constaţi dacă şi-au elaborat sau nu un ideal în

viaţă.



Idealul este motiv pe termen lung



4.1.4. Formele motivaţiei

Toate felurile de motive pe care le-am prezentat până acum

pot fi grupate după diverse criterii, care oferă alte perspective de

analiză a lor. Sunt astfel făcute următoarele grupări:

a) Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă se referă la

tonalitatea afectivă a motivelor, respectiv şi la sursa formării lor.

Motivaţia pozitivă este produsă de stimulări periodice cum ar fi laude,

încurajări, recompense şi are efecte pozitive asupra activităţilor pe

care le determină. Cele negative sunt rezultatul ameninţărilor,

pedepselor şi blamărilor, şi ele sunt cele care declanşează

comportamente de retragere, de evitare.

Temă de reflexie nr. 6 Stabileşte cum sunt, după criteriile de mai sus, următoarele motive:

teama de note rele, plăcerea de a primi cadoul dorit, plăcerea de a fi

lăudat, frica de critică din partea colegilor.



b) Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă se

diferenţiază după legătura cu însuşi conţinutul activităţii pe care o va

realiza omul. Motivaţia intrinsecă sau directă, este cea care se

satisface prin însăşi desfăşurarea acelei activităţi. De exemplu, un

astfel de motiv intrinsec este plăcerea pentru joc. Acesta îi face pe

copii să se implice puternic, să se joace fără să simtă nici un fel de

oboseală. Motive intrinseci, cum sunt curiozitatea epistemică sau

interesul cognitiv, se satisfac prin însăşi activitatea de învăţare. Ele

întreţin permanent atenţia şi activează gândirea aşa încât învăţarea

devine eficientă şi se obţin rezultate foarte bune. Motivaţia extrinsecă

sau indirectă nu este legată de conţinutul activităţii, ci aceasta este

Motivaţie pozitivă şi negativă

Motivaţie intrinsecă sau directă Motivaţie extrinsecă sau indirectă



numai mijlocitorul satisfacerii acestor motive. Un copil care învaţă

pentru că i s-a promis un cadou va fi motivat indirect pentru a depune

eforturile corespunzătoare. Nu-i va face plăcere şi, adesea, îi va fi

foarte greu. Tânărul care îşi va alege un loc de muncă doar pentru că

are salariu bun va fi indirect motivat, îi va fi foarte greu să desfăşoare

acea activitate şi s-ar putea să fie nefericit.

Prin urmare, cea mai bună motivaţie pentru o activitate este

cea intrinsecă, dar cea extrinsecă poate fi asociată cu prima şi astfel

creşte nivelul general al stimulării şi al susţinerii energetice.

Temă de reflexie nr.7 Gândeşte-te ce fel de motivaţie îl stimulează pe copil atunci când

începe şcoala în clasa I.



c) Motivaţia afectivă şi motivaţia cognitivă.

Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a se

bucura de iubirea şi aprobarea celorlalţi pentru ceea ce face. Un elev

mic poate învăţa motivat de dorinţa lui de a păstra dragostea

părinţilor săi. Un elev de liceu poate să elaboreze un referat de

literatură pentru a răspunde aşteptărilor profesorului şi a păstra

admiraţia lui.

Motivaţia cognitivă este legată şi îşi are sursa în activitatea de

cunoaştere a omului şi se satisface prin aceasta. Formele tipice de

motivaţie cognitivă sunt: curiozitatea epistemică, interesul cognitiv,

nevoia de stimulare senzorială, de percepere, etc.

Motivaţie: - afectivă - cognitivă



Temă de reflexie nr. 8 Folosind criteriul de mai sus, stabileşte care motive din şirul următor

sunt afective şi care sunt cognitive: dobândirea de informaţii despre

zborurile cosmice, dorinţa de a auzi o muzică bună, dragostea pentru

tot ceea ce e frumos, satisfacţia pentru că a aflat rezultatul la o probă

grea.



Toate formele de motivaţie la care ne-am referit constituie, pe

de o parte, factori interiori ai declanşării comportamentelor şi

activităţilor şi, pe de altă parte, cei ce susţin interesele omului, până

când se îndeplinesc planurile şi se ating scopurile.

Definiţie:

Scopul este anticiparea mentală a rezultatului activităţii (el

îndeplineşte rolul de orientare a desfăşurării acţiunilor, de ajustare şi

reglare permanentă a lor).

4.1.5. Relaţia dintre motivaţie şi performanţă în activitate

Cercetătorii s-au întrebat dacă nu cumva, modelând motivaţia,

intensificând-o, s-ar obţine performanţe mai ridicate în activităţile de

orice fel.

S-a descoperit astfel o lege care a fost numită optimul

motivaţional (Yerkes şi Dodson) şi care stabileşte următoarele relaţii

între intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei: în sarcinile de

dificultate medie, intensitatea motivaţiei să fie corespunzătoare,

adică să fie tot medie; în activităţile dificile, gradul de motivaţie să fie

uşor sub nivelul acestora, iar în cele uşoare să fie mai înalt decât

Optimum motivaţional



nivelul dificultăţilor. Prin urmare, dacă în sarcinile grele persoana se

motivează anticipat foarte puternic, ea riscă sa-şi epuizeze energia

înainte de a finaliza acea activitate, de a atinge performanţele

corespunzătoare. În cazul în care activitatea este percepută ca

uşoară, persoana nu se motivează suficient, pe considerentul că ce

are de făcut este simplu şi riscă să se mobilizeze insuficient şi să

ajungă la rezultate slabe.

Temă de reflexie nr. 9 Dacă te afli în faţa sesiunii de examene, analizează-ţi nivelul

motivaţiei pentru fiecare disciplină în parte şi găseşte relaţia optimă

între aceasta şi gradul de motivare.



Trebuie să reţinem că toate tipurile de motive la care ne-am

referit se formează, în cea mai mare parte, treptat, în timpul vieţii, şi

intervin foarte nuanţat şi personalizat în declanşarea şi susţinerea

comportamentelor şi activităţilor variate ale omului.

4.2. AFECTIVITATEA

4.2.1. Definirea şi caracterizarea generală a afectivităţii

Fenomenele afective reprezintă cea de-a doua categorie de

componente stimulativ-energetice ale sistemului psihic uman. Ele

apar ca rezultat al confruntării dintre caracteristicile obiectelor,

fenomenelor, situaţiilor cu nevoile, dorinţele şi aşteptările omului.

Dacă ceea ce se află în ambianţă concordă cu nevoile omului,

atunci apar procese afective pozitive, care susţin apropierea şi

interacţiunea cu acele elemente ale realităţii, iar dacă sunt

neconcordante, apar răspunsuri afective negative care îl



îndepărtează pe om, îi blochează legăturile, ii reduce energia

psihofiziologică.

Dar, spre deosebire de alte fenomene psihice furnizoare de

energie, cele afective o disponibilizează imediat, în chiar timpul

confruntării omului cu lumea. Aceasta permite urgentarea adaptării

energetice la ambianţă şi, de asemenea, promptitudinea orientării

faţă de obiecte, persoane, etc.

Asemenea mecanisme care asigură o promptă susţinere

energetică şi o orientare selectivă faţă de ambianţă se manifestă în

forme elementare încă de la naştere. Apoi, de-a lungul vieţii, gama

proceselor afective se lărgeşte continuu şi se diferenţiază calitativ.

Energia oferită de procesele afective se adaugă celor ce vin

din alte surse cum sunt motivaţia, voinţa, etc., dar cea proprie

afectivităţii este cea mai puternică şi, de aceea, se spune, pe bună

dreptate, fără emoţii rămâi în limitele comportamentelor obişnuite, în

timp ce realizările deosebite izvorăsc din sentimente şi pasiuni

puternice.

Definiţie:

Procesele afective sunt cele care reflectă relaţiile dintre subiect şi

obiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale.

Temă de reflexie nr. 10 Compară din punct de vedere al disponibilităţilor de a te angaja în

ceva, în condiţiile în care eşti cuprins de o mare bucurie, cu cea în

care eşti neutru din punct de vedere afectiv.



Procesele afective asigură o promptă susţinere energetică



Spre deosebire de procesele cognitive care reflectă în mod

dominant obiectele şi fenomenele lumii exterioare, procesele afective

reflectă relaţia dintre obiect şi subiect într-o formă specifică numită

trăire afectivă. Dar nu este vorba de orice relaţie, ci de cea de

concordanţă sau neconcordanţă între caracteristicile obiectului şi

sistemul de motive al omului. De aceea, în faţa aceloraşi obiecte,

oameni diferiţi rezonează diferit. De asemenea, faţă de acelaşi

obiect, dar în momente diferite, aceeaşi persoană poate reacţiona

diferit datorită modificării constelaţiilor motivaţionale. De exemplu, în

faţa unui apus de soare, un copil s-ar putea nici să nu-l observe,

preocupat să se joace, un adolescent ar fi impresionat, iar o

persoană în vârstă ar putea fi cuprinsă mai degrabă de tristeţe. La

fel, sosirea unui prieten te poate umple de bucurie când ţi-ai terminat

obligaţiile profesionale şi familiale, dar poate fi umbrită de îngrijorare

dacă el vine la un moment în care ai multe de făcut şi la termene

precise.

Având în vedere aceste multiple şi variate relaţionări ale

omului cu ceea ce este în ambianţă, profesorul Paul Popescu-

Neveanu a propus conceptul de „împrejurare de viaţă”. Prin el se

explică mai bine apariţia unei trăiri afective atât de nuanţate şi

diverse.

Temă de reflexie nr. 11 Gândeşte-te la o ceartă pe care ai avut-o cu un coleg şi stabileşte

datele acelei împrejurări de viaţă care au produs conflictul şi l-au

făcut să fie altfel decât altele.



Împrejurarea de viaţă = persoana în situaţie concretă



Mecanismul producerii proceselor afective este foarte

complex, chiar şi atunci când este vorba de o simplă emoţie. Sunt

implicaţi numeroşi centrii nervoşi subcorticali care sunt legaţi de

procesele bioenergetice ale organismului cum ar fi: respiraţia,

circulaţia sângelui, metabolismul substanţelor, şi astfel se asigură

energia organică faţă de care procesele afective apar ca mecanisme

psihice de mobilizare şi distribuire a ei în funcţie de nevoile de

adaptare ale omului. Un rol principal îl joacă însă scoarţa cerebrală

care conectează omul la realitate pe de o parte, şi la însăşi fiinţa sa,

pe de alta. De aceea, pentru a se produce orice proces afectiv sunt

necesare două feluri principale de relaţii: a) cu procesele cognitive

care, informându-l pe om despre obiecte şi caracteristicile lor, îi

permite să stabilească concordanţe sau discordanţe, şi b) cu

motivaţia caracteristică fiecărei persoane şi în raport cu care se va

defini apropierea sau îndepărtarea de acele obiecte.

Interacţiunile cu procesele cognitive sunt foarte importante şi,

aşa cum vom vedea, acestea sunt însoţite mereu de trăiri afective şi

la rândul lor le condiţionează pe acestea din urmă. De-a lungul vieţii,

pe măsură ce se dezvoltă cunoaşterea, pot apare şi procese afective

mai complexe, mai profunde, mai durabile.

Temă de reflexie nr. 12 Analizează rezultatele următorului experiment (E.B.Hurlock): s-au alcătuit trei grupe de elevi care rezolvau exerciţii de aritmetică. Primul grup, după ce a rezolvat ceea ce i s-a cerut în prima zi, a fost a doua zi lăudat pentru rezultatele sale, înainte de a începe să îndeplinească noile sarcini. La cel de-al doilea grup, la începutul zilei de-a doua i s-au făcut observaţii critice. Cel de-al treilea grup nu a primit nici un comentariu. Care crezi că a fost randamentul fiecărui grup în ziua a doua şi cum l-ai explica? Scrie răspunsul în spaţiul delimitat de chenar.


Interacţiunea proceselor cognitive cu cele afective



În ceea ce priveşte relaţiile afectivităţii cu motivaţia, acestea

sunt demonstrate de faptul că fiecare proces afectiv este legat de o

anumită motivaţie. De exemplu, cele mai simple manifestări afective,

cum sunt tonalităţile afective ale senzaţiei, sunt legate de trebuinţele

funcţionale, în timp ce emoţiile estetice se leagă de interesul pentru

artă. Interacţiunea dintre afectivitate şi motivaţie este atât de mare,

încât unii autori au considerat că procesele afective sunt motive

activate şi desfăşurate într-o situaţie dată, iar motivele sunt procese

afective condensate, cristalizate şi stabilizate. Afectivitatea şi

motivaţia evoluează de-a lungul vieţii împreună.

Toate aceste mecanisme, ce înseamnă desfăşurarea ca atare

a procesului afectiv duc, la sfârşitul lor, la apariţia trăirii afective.

Definiţie:

Trăirea afectivă este vibraţia concomitent organică, comportamentală

şi subiectivă a fiinţei umane, în relaţiile sale cu ambianţa.

• Componentele organice ale trăirilor afective sunt:

- modificarea activităţii bioelectrice a creierului

caracteristică stării de alertă;

- modificări ale pulsului, tensiunii arteriale, vasoconstrictici

şi vasodilatatici;

- modificări respiratorii;

- motilitatea gastro-intestinală;

- tensiunea musculară;

- secreţia lacrimară şi salivară;

- creşterea cantităţii de hormoni în sânge.

• Componentele comportamentale sunt:

- schimbarea aspectului epidermei şi înroşire sau paloare;

- mimică specifică: deschiderea largă a ochilor, ridicarea

sprâncenelor, râs, etc.;

- pantomimică: postură, mers, gesturi;

- modificări ale vorbirii: de intensitate şi ritm, disfonii,

expresii verbale caracteristice, etc.

Trăirea afectivă este rezultatul desfăşurării proceselor afective

Interacţiunea proceselor afective cu motivaţia



• Componenta subiectivă constă în conştientizarea stării

afective şi a autoevaluării ei, însoţita de încordare sau relaxare, ca

ceva agreabil sau nu, ca având intensitate mare sau fiind slabă, etc.

Temă de reflexie nr.13 Aminteşte-ţi o mare bucurie şi identifică, astfel, categoriile de

componente de mai sus.



4.2.2. Proprietăţile generale ale proceselor afective Pentru a cunoaşte în profunzime procesele afective este

necesar să identificăm proprietăţile lor generale şi anume:

• Polaritatea spre pozitiv sau negativ rezultă din trăirea

concordanţei sau neconcordanţei însuşirilor obiectelor cu sistemul de

motive al fiecăruia. Prin urmare tristeţea, antipatia, teama sunt trăiri

negative în timp ce bucuria, simpatia, încrederea sunt pozitive. Ele

pot fi considerate ca perechi ce exprimă relaţiile opuse dintre ele.

Polaritatea se poate stabili şi după alte două criterii: a) încordarea

sau relaxarea. De exemplu, teama este de cele mai multe ori

asociată cu încordarea, iar bucuria cu relaxarea; b) caracterul stenic,

adică de încărcătura cu energie, sau astenic, adică deficit de

energie. Tristeţea este de cele mai multe ori, astenică pe când

veselia este stenică şi îl face pe om să se implice, să acţioneze, să

se simtă viguros.

Dar cele trei dimensiuni ale polarităţii nu se manifestă la fel la

toţi oamenii, existând foarte multe variaţii şi nuanţări.

Polaritatea: • pozitiv-negativ • stenic-astenic • încordare-relaxare



Temă de reflexie nr. 14 Aminteşte-ţi de o mare bucurie şi caracterizeaz-o după

dimensiunile polarităţii.



• Intensitatea proceselor afective reflectă amploarea

mecanismelor de producere şi, totodată, cantitatea de energie

psihofiziologică pe care o manifestă. Chiar una şi aceeaşi emoţie

poate avea intensităţi diferite în situaţii diferite. Câteodată este

necesar să creştem intensitatea unei emoţii pentru ca ea să

furnizeze mai multă energie, iar alteori este necesar să reducem

intensitatea pentru a fi adaptaţi la situaţii. De exemplu, este necesar

să intensificăm teama de un examen important, cu mult înainte de

desfăşurarea lui pentru a ne mobiliza să lucrăm mai intens, fără însă

a depăşi măsura.

•

Temă de reflexie nr. 15 Exemplifică situaţia în care trebuie scăzută intensitatea

emoţiilor sau a sentimentelor.



Intensitatea este diferită la procese afective deosebite



• Durata proceselor afective se referă la persistenţa lor în

timp. Dar această particularitate trebuie analizată în raport cu

categoria de procese afective. Astfel cele primare au o durată

aproximativ egală sau depăşind-o cu puţin pe cea a stimulilor care le-

au provocat. Dar procesele afective superioare aşa cum sunt

sentimentele şi pasiunile au o durată foarte lungă, uneori egală cu a

vieţii (de exemplu sentimentul de dragoste al părinţilor faţă de copiii

lor). Persistenţa lor în timp stimulează producerea de comportamente

de apropiere şi relaţionare cu obiectul lor, ori de câte ori omul îl

întâlneşte sau se gândeşte la el.

• Mobilitatea proceselor afective vine în întâmpinarea

adaptării la ambianţă şi înseamnă că dacă se schimbă raporturile cu

stimulii din mediu se trece de la un proces afectiv la altul sau de la o

fază la alta în evoluţia de exemplu a sentimentelor. La fel se face

trecerea de la forme mai simple la altele mai complexe odată cu

dezvoltarea psihică generală a unei persoane şi cu amplificarea

relaţiilor ei cu obiectele, persoanele, autorităţile.

Temă de reflexie nr.16 Analizează cum s-a schimbat relaţia în timp relaţia afectivă pe care o

aveai cu unul dintre profesorii şcolii la care aţi învăţat.



• Expresivitatea proceselor afective se referă la

exteriorizarea lor prin intermediul conduitelor emoţional-expresive :

mimică, pantomimică, modificarea vocii, fenomene organice.

Durata este diferită la cele trei categorii de procese afective



Temă de reflexie nr. 17 Citeşte cu atenţie expresiile emoţionale ce urmează, grupaţi-le

în funcţie de modul în care se potrivesc între ele şi arătaţi ce fel de emoţie exprimă: ţinuta dreaptă, mers târât, ochi deschişi şi strălucitori, colţurile buzelor lăsate, mişcări vioaie ale mâinilor gata parcă să îmbrăţişeze, pleoape lăsate, mişcări fără vigoare ale mâinilor, obraji îmbujoraţi.



Unele componente ale conduitelor emoţional-expresive sunt

înnăscute, iar altele sunt învăţate. Cele învăţate sunt, de fapt,

dezvoltate în interiorul unei comunităţi, sunt încărcate cu o anumită

semnificaţie şi trebuie asimilate de către fiecare. Ele pot alcătui un

adevărat « limbaj afectiv » inclus în ritualuri cum ar fi cele de la

botez, nuntă, etc.

Conduitele emoţional-expresive au câteva roluri importante şi

anume :

• De a comunica celorlalţi starea afectivă prin care trecem

şi de a dezvolta la ei comportamente corespunzătoare faţă de noi ;

• De a modifica expres conduitele celorlalţi, adică de a-i

face să fie mai miloşi, mai săritori, mai înţelegători, etc ;

• De a-i face pe ceilalţi să aibă stări afective

asemănătoare, şi astfel grupurile să se comporte la fel pentru a

atinge anumite scopuri. De exemplu, entuziasmul liderului trebuie să

producă aceeaşi stare celorlalţi pentru ca ei să se angajeze serios să

facă ce s-a propus ;

• Pot autoregla propriile procese organice şi psihice. De

exemplu, mergând la o adunare de doliu, manifestăm o conduită

expresiv-emoţională adecvată, dar care apoi ne poate induce o stare

afectivă internă corespunzătoare.

Rolurile conduitelor emoţional-expresive



Anumite persoane cum sunt actorii învaţă în mod special

componentele emoţional-expresive care să exprime adecvat emoţiile

personajelor pe care le joacă.

4.2.3. Clasificarea proceselor afective

Proprietăţile generale care au fost analizate mai sus se manifestă

diferenţiat în funcţie de categoriile de procese afective stabilite după

mai multe criterii, considerate concomitent: complexitatea relaţiei cu

ambianţa care le determină, caracteristicile mecanismelor lor de

producere, rolurile pe care le au în viaţa omului.

Există următoarele categorii de procese afective :

A. Procesele afective primare, care se manifestă imediat după

naştere, sunt puternic legate de trebuinţele biologice, au un

mecanism de producere mai simplu, au expresivitate înnăscută, sunt

în mare măsură inconştiente, au o durată relativ scurtă şi fie sunt

slabe, fie sunt foarte intense. În această categorie intră următoarele

subcategorii :

a) rezonanţa afectivă a activităţii organice poate fi pozitivă dacă

organismul funcţionează normal, şi poate fi negativă (durere,

neplăcere) în caz de disfuncţii şi boală. De exemplu, bolile gastro-

intestinale generează o proastă dispoziţie, în timp ce cele hepatice

produc euforie ;

b) tonul afectiv al proceselor cognitive. Anumite senzaţii

cromatice, de exemplu, care sunt de fapt tonuri calde produc plăcere,

o idee bună pentru rezolvarea unei probleme produce bucurie;

Temă de reflexie nr. 18 Precizează tonul afectiv ce însoţeşte percepţiile clare şi corecte.



Procesele primare: - rezonanţa afectivă a activităţii organice - tonalitatea afectivă a cogniţiei - afectele



c) afectele sunt mai complexe decât celelalte forme

primare, sunt efectul interacţiunilor cu ambianţa, sunt foarte intense,

explozive, violente, apar brusc şi au desfăşurare excesivă, sunt de

scurtă durată, greu de controlat şi adesea perturbă adaptarea la

ambianţă. Cele mai frecvente sunt: groaza, mânia, furia oarbă, râsul

excesiv, plânsul nestăpânit. Sunt numeroase în copilăria timpurie.

Temă de reflexie nr. 19 Descrie groaza folosind criteriile după care au fost caracterizate, în

ansamblu, afectele.



B. Procesele afective complexe apar mai târziu decât cele

din prima categorie, sunt generate de relaţii mai complexe între

caracteristicile obiectelor din ambianţă şi sistemul de motive ale

persoanei, au polaritate clară, intensitate medie, durată

corespunzătoare celei a relaţiei cu ambianţa, sunt conştiente,

expresive şi sunt influenţate socio-cultural. Aici intră următoarele

subcategorii :

a) emoţiile curente cum sunt bucuria, tristeţea, încântarea,

speranţa, nădejdea, etc. ele au toate caracteristicile acestei clase de

procese afective analizate mai sus. Sunt generate de interacţiunile

obişnuite ale omului cu tot ce se află în ambianţă ;

b) emoţiile intelectuale sunt generate de relaţiile mai

deosebite cu anumite componente ale mediului cum ar fi: activităţile

intelectuale de succes (emoţiile culturale), frumosul din natură şi artă

(emoţiile artistice), comportamentele şi atitudinile morale ale

oamenilor (emoţiile morale);

Procesele afective complexe: - emoţiile curente - emoţiile complexe - dispoziţiile afective



Temă de reflexie nr. 20 Caracterizează emoţia care ar putea fi provocată de atitudinile

altruiste ale unor oameni.



c) dispoziţiile afective sunt în egală măsură procese şi stări

afective cu durată mai mare, de câteva ore, cu intensitate mică sau

medie, fără orientare precisă, fără expresivitate mare. Sunt rezultatul

emoţiilor trăite anterior. Ele sunt constatate la un moment dat fără să

li se cunoască cauzele. Pot fi pozitive sau negative şi influenţează

emoţiile în desfăşurarea lor. De exemplu ne sunt favorabile

dispoziţiile pozitive care contribuie la apariţia emoţiilor pozitive,

întreţin atitudini optimiste şi disponibilitate pentru activitate.

Temă de reflexie nr. 21 Care crezi că este influenţa pe care o exercită dispoziţiile negative

asupra vieţii psihice a unei persoane?



C. Procesele afective superioare apar ca rezultat al unor

legături de durată ale omului cu activităţile şi persoanele ce fac să fie

trăite în mod repetat emoţii şi să se formuleze aprecieri şi judecăţi de

valoare despre ele. În această categorie intră sentimentele şi



pasiunile care sunt stabile şi de lungă durată (uneori pentru toată

viaţa), au intensitate medie sau mare, sunt relativ constante şi

exprimă pentru multă vreme o poziţie durabilă a persoanei, fie

pozitivă, fie negativă, şi de aceea se consideră că sunt atitudini

afective.

Sunt condiţionate şi determinate de existenţa socială a

oamenilor şi au conduite emoţional-expresive modelate cultural.

Subcategoriile sunt următoarele :

a) sentimentele sunt procese afective complexe, relativ

stabile ce exprimă poziţia subiectului faţă de lucruri, activităţi,

persoane şi au un rol foarte important în reglarea comportamentelor.

De exemplu, dragostea mamei faţă de copilul său este foarte stabilă,

de durată, intensă şi declanşează comportamente de ocrotire şi

îngrijire;

Temă de reflexie nr. 22 Caracterizează după aceleaşi proprietăţi sentimentul de prietenie şi

arată ce comportamente stimulează.



b) pasiunile pot fi considerate ca un fel special de

sentimente pentru că se aseamănă foarte mult cu acestea, dar au şi

câteva particularităţi proprii. Au un obiect spre care se orientează

exclusiv, tinzând să diminueze sau să elimine alte legături afective.

Domină câmpul vietii subiective al unei persoane. Sunt foarte intense

şi persistente, şi de aceea ele sunt o garanţie a unor mari realizări.

Din păcate, există şi pasiuni negative, numite vicii, ce

orientează omul spre acţiuni egoiste şi contrastante cu cerinţele

societăţii, îi risipesc energia şi capacităţile, îi afectează întreaga

personalitate.

Procesele afective superioare: - sentimente - pasiuni



Temă de reflexie nr. 23 Dă un exemplu de pasiune negativă, şi prezintă posibilele urmări ale

acesteia pentru viaţa celui care o are.



4.2.4. Rolurile proceselor afective în viaţa psihică umană

Făcând parte din componentele stimulativ-energizante ale

psihicului uman, procesele afective îndeplinesc la fel ca şi motivaţia,

următoarele două roluri :

a) stimularea şi orientarea comportamentelor ;

b) susţinerea energetică a activităţilor şi relaţiilor omului.

Dar aceste roluri sunt realizate diferit de cele trei categorii de

procese afective prezentate mai sus. Cele mai multe controverse s-

au purtat în legătură cu rolul emoţiilor în adaptarea sau dezadaptarea

comportamentelor. Deseori oamenii spun : “n-am reuşit să răspund

bine la examen pentru că am avut emoţii”. Dar chiar oamenii de

ştiinţă au avut puncte de vedere contrare. Unii au spus că emoţiile

asigură adaptarea la mediu furnizând energia necesară, iar alţii au

spus că, producând o mare cantitate de energie psihonervoasă, ele

duc la dezorganizarea conduitelor. În realitate, efectele

dezorganizatoare apar atunci când omul nu dispune de cunoştinţe şi

modalităţi de rezolvare a problemelor şi, în acest caz, energia oferită

de emoţii se distribuie haotic şi duce la răspunsuri greşite, sau

blochează memoria şi gândirea.

Rolul structurilor emoţiilor este diferit în funcţie de pregătirea pentru a înfrunta situaţiile



Temă de reflexie nr. 24 Aminteşte-ţi de o situaţie de examen pentru care ai fost mai slab

pregătit şi identifică dezorganizările pe care le-au produs emoţii cum

ar fi teama de eşec.



Cu privire la felul în care sentimentele îndeplinesc cele două

roluri principale, trebuie făcute următoarele precizări:

- ele asigură o susţinere energetică pe timp îndelungat a

comportamentelor de apropiere şi de relaţionare cu obiectul

sentimentului;

- orientarea asigurată de sentimente este clară şi

durabilă, fiind de cele mai multe ori legată de valori; de aceea,

relaţiile cu obiectul sentimentului rămân aceleaşi, chiar dacă în

situaţii concrete pot apărea şi emoţii negative. De exemplu, mama

continuă să-şi păstreze iubirea pentru copilul său în ciuda unor

supărări trecătoare pe care acesta i le produce.

În ceea ce priveşte rolurile realizate de pasiuni, acestea au

următoarele caracteristici:

- pasiunile asigură o susţinere energetică nu doar de

lungă durată ci şi foarte puternică şi de aceea ele pot duce la

realizări deosebite dacă sunt pozitive;

- orientarea dată de pasiune este foarte clară, dar, de

multe ori, este exclusivă şi poate duce la îngustarea preocupărilor şi

relaţiilor omului.

Atât sentimentele cât şi pasiunile pot declanşa activităţi

importante deci, pot fi motive valoroase pentru o persoană,

contribuind la autoafirmarea şi autorealizarea ei.



Temă de reflexie nr. 25 Identifică printre prieteni şi cunoştinţe persoane pasionate pentru

ceva şi relevă comportamentele caracteristice.



Rezumatul unităţii de învăţare nr. 4

După parcurgerea acestei unităţi de curs, trebuie reţinute

următoarele idei.

Pentru desfăşurarea comportamentelor umane, sunt necesare atât componente instrumentale, cele mai multe dintre acestea fiind procesele cognitive cât şi componente de orientare şi susţinere energetică. În această ultimă categorie, intră motivaţia şi afectivitatea.

Motivaţia este un concept larg ce se referă la o varietate de stimuli interni care stimulează şi determină omul să acţioneze.

Spre deosebire de procesele psihice care au fost studiate până acum, motivele sunt structuri psihice, care se formează în timp, sunt relativ stabile, se activează periodic şi sunt activatoare şi predispozante pentru desfăşurarea activităţii şi stabilirea relaţiilor.

Principalele funcţii ale motivelor sunt: a) orientarea şi direcţionarea activităţii; b) susţinerea energetică.

O categorie specială de motive sunt trebuinţele care semnalizează în plan subiectiv o stare de dezechilibru organic sau psihic şi o alertă iniţială. Ele devin motive când ajung la o anumită intensitate generând intenţia spre satisfacerea lor şi apoi tendinţa clară de a reacţiona şi a restabili echilibrul. Sunt două categorii mari de trebuinţe: unele înnăscute (organice şi fiziologice), altele formate în cursul vieţii (materiale, spirituale, sociale). Maslow (autor american) le-a organizat în vestita piramidă a trebuinţelor.

Alte motivaţii pentru activitate sunt: motivele curente, interesele, convingerile, idealul de viaţă.

Motivaţia a fost clasificată şi în următoarele grupuri: a) pozitivă şi negativă; b) intrinsecă şi extrinsecă; c) afectivă şi cognitivă.

Relaţia dintre motivaţie şi performanţă în activitate este optimă (Yerkes şi Dodson) dacă pentru activităţile uşoare se realizează o anumită supramotivare iar pentru cele foarte grele o uşoară submotivare.



Procesele afective sunt un alt tip de componente stimulativ energizante ale activităţii, adică fiind procese psihice sunt declanşate de către ambianţă şi furnizează imediat energia psihonervoasă şi orientează rapid omul în relaţiile cu ambianţa. Ele reflectă totdeauna relaţia de concordanţă sau neconcordanţă dintre calităţile persoanelor, obiectelor şi fenomenelor din lumea exterioară şi sistemul personal de motive şi astfel sunt pozitive sau negative.

Au mai multe particularităţi generale: polaritatea, durata, intensitatea, mobilitatea, expresivitatea.

Au fost grupate astfel: a) procese afective primare (rezonanţa afectivă a activităţii organice, tonul afectiv al proceselor cognitive, afectele); b) procesele afective complexe ( emoţiile curente, emoţiile complexe, dispoziţiile afective); c) procesele afective superioare (sentimentele şi pasiunile).

Exercitarea rolurilor de orientare şi susţinere energetică este diferită în funcţie de aceste categorii.


Credem că până acum ai dobândit o bună experienţă şi ai obţinut deja

multe succese în rezolvarea acestor probe. Deci, eşti şi mai bine pregătit

pentru a le rezolva pe cele din această unitate, folosind şi precizările care

urmează.


Ca să răspunzi este suficient să precizezi trei motive.


Ca să răspunzi, fie îţi aminteşti o situaţie deja trăită, fie aştepţi să

trăieşti alta nouă şi să faci precizările cerute.


Ca să răspunzi confruntă-te cu piramida reprezentată mai sus.


Răspunsul se bazează pe experienţa proprie şi este personal.


Dacă obţii de la respectivii adolescenţi chiar descrierea acestor

idealuri, consemnează-le pe scurt în spaţiul rezervat şi fă un

comentariu final.




Ca să răspunzi, aşează motivele din această probă pe două coloane:

motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă.


Ca să răspunzi la această probă, fie faci un efort de amintire, fie

găseşti un puşti care se pregăteşte de şcoală.


La această întrebare răspunzi ca la cea cu nr.6 dar gruparea este pe

motive afective şi pe motive cognitive.


Aici trebuie să aplici legea Yerkes Dodson, aşa că reciteşte-o cu

atenţie.


Citeşte mai întâi paragraful de deasupra definiţiei şi apoi aplică

aceste cunoştinţe la situaţiile pe care le-ai trăit.


Trebuie să reactualizezi o experienţă personală şi să o evaluezi în

lumina conceptului de „împrejurare de viaţă”.


Întrebarea poate să îţi pară dificilă dar important este răspunsul tău

personal şi cel dat de autoarea experimentului.


Ca să răspunzi la această probă, urmăreşte paragraful de deasupra

şi vezi ce poţi identifica în trăirile tale personale.


Ca să răspunzi, trebuie să ai în vedere că polaritatea are

următoarele dimensiuni: pozitiv-negativă, stenică-astenică,

încordare-relaxare.


Ca să răspunzi, gândeşte-te la o situaţie de examen, trăită personal

şi în legătură cu care crezi că ar fi fost utilă o scădere a emoţiilor

negative.




Poţi să răspunzi şi dacă ai în vedere schimbarea relaţiei cu o altă

persoană apropiată.


Aici trebuie să clasifici expresiile emoţionale raportându-le la bucurie

şi tristeţe.


Încearcă să descrii mai amplu acea tonalitate afectivă.


Ca să descrii groaza, foloseşte-te de caracterizarea afectelor, deci

paragraful corespunzător.


Trebuie să ai în vedere persoane cunoscute şi acţiunile lor

dezinteresate în beneficiul altora şi apoi descrie propria atitudine.


Ca să răspunzi identifică propria dispoziţie afectivă din momentul în

care te afli şi intuieşte consecinţele.


Foloseşte-te de proprietăţile sentimentelor din paragraful

corespunzător pentru a-l caracteriza pe cel de prietenie.


Ca să răspunzi gândeşte-te la o persoană reală care are vicii şi

analizează consecinţele.


Răspunsul la această întrebare îţi ocazionează o utilă autoanaliză.


Răspunsul poate fi dat şi dacă personal ai o pasiune.




1. Definiţi motivaţia şi diferenţiaţi-o de procesele cognitive. (ţine seama de faptul că motivele sunt structuri psihice) 2. Care sunt rolurile motivaţiei în viaţa psihică umană? (semnalizarea dezechilibrului, impulsionare, autoreglare) 3. Ce sunt trebuinţele şi de câte feluri sunt? (primare şi secundare, materiale, spirituale şi sociale) 4. Care este structura motivelor curente ale activităţilor omului? (segment de orientare şi segment de stimulare) 5. Ce sunt interesele şi ce rol au ele în viaţa omului? (orientări relative, active) 6. Ce sunt convingerile şi prin ce se deosebesc de alte motive? (idei forţă) 7. Care este relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei într-o activitate? (Vezi legea Yerkes şi Dodson) 8. Ce sunt motivele extrinseci şi intrinseci ? Exemplifică-le. (cele intrinseci sunt direct legate de conţinuturile activităţii) 9. Definiţi procesele afective şi comparaţi-le cu cele cognitive. (Cele cognitive reflectă obiectele, cele afective reflectă relaţia dintre obiect şi subiect) 10. Care sunt proprietăţile generale ale proceselor afective? (polaritatea, intensitatea, mobilitatea, polaritatea) 11. Caracterizaţi procesele afective primare. (este vorba de ecoul afectiv al activităţii organice, tonul afectiv al proceselor cognitive şi afectele) 12. Caracterizaţi procesele afective complexe. (emoţiile curente, emoţii complexe, dispoziţiile afective) 13. Caracterizaţi procesele afective superioare. (sentimentele şi pasiunile) 14. Care este rolul emoţiilor în activitatea omului?( susţin energetic activitatea dar ajută numai dacă persoana are cunoştinţe şi deprinderi) 15. Ce rol au sentimentele şi pasiunile în activitatea omului? (dau o susţinere energetică de durată şi asigură reglări durabile)

Se va acorda câte un punct pentru răspunsurile corecte la întrebările:

1,2,4,5,8,11,12,13,14,15. Se vor acorda două puncte pentru

răspunsurile corecte la întrebările: 3,6,7,9,10. Se pot acorda şi

jumătăţi de punct. Totalul punctelor se va împarte la 2 şi se va rotunji

în favoarea cursantului dacă sunt 50 sutimi peste un întreg.

Lucrarea se redactează pe foi separate şi se transmit tutorelui.

Trebuie să aibă maxim 4 pagini.



Bibliografie minimală:

• ATKINSON, L. RITA, ATKINSON, C.R., SMITH, E.F., BEM, J.D,

„Introducere în psihologie”, Editura tehnică, Bucureşti, 2002, p.501-

503.

• COSMOVICI, A., „Psihologie generală”, Editura Polirom, Iaşi,

1996, p.233-238.

• CREŢU, TINCA, LUNGU, M., „Procesele afective şi rolul lor în

învăţare”, în „Psihologie şcolară” (coord. P. Popescu-Neveanu, M.

Zlate, T. Creţu), Tipografia Universitatea Bucureşti, 1987.

• CREŢU, TINCA, „Psihologie generală”, Editura Credis,

Bucureşti, 2001, p.212-214.

• GOLU, P., „Motivaţia, un concept de bază în psihologie” în

„Revista de psihologie” nr 3 din 1973.

• HAYES, N., ORRELL, S., „Introducere în psihologie”, Editura

All, Bucureşti, 1997, p.,249-253.

• POPESCU-NEVEANU, P., „Dicţionar de psihologie”, Editura

Albatros, Bucureşti, 1978, p.387;

• RADU, I., (coord), „Introducere în psihologia contemporană”,

Editura Sincron, Cluj, 1991, p.253-256.

• REUCHELIN, M., „Psihologie generală”, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1999, p.491-493.

• ZLATE, M., „Fundamentele psihologiei”, volumul 2, Editura

Hyperion, Bucureşti, 1991, p.54-56.

Mecanismele reglatoare ale psihicului uman


Unitatea de învăţare 5 MECANISMELE REGLATOARE ALE PSIHICULUI UMAN

CUPRINS: pagina 5. Mecanismele reglatoare ale psihicului uman 117 Obiectivele unităţii de învăţare nr.5 117 5.1. Limbajul 117 5.1.1. Comunicare, limbă, limbaj 117 5.1.2. Funcţiile limbajului şi implicarea lor în învăţarea şcolară 124 5.1.3. Formele principale ale limbajului 128 5.2. Atenţia 132 5.2.1. Definirea şi caracterizarea generală a atenţiei 132 5.2.2. Formele atenţiei 135 5.2.3. Însuşirile atenţiei 138 5.3. Voinţa 140 5.3.1. Voinţa ca mecanism superior de autoreglare 140 5.3.2. Structura şi fazele acţiunilor voluntare 142 5.3.3. Calităţile voinţei 144 5.3.4. Realizarea reglajului voluntar al activităţii când sunt implicate deprinderi şi priceperi 146 Rezumatul unităţii de învăţare nr.5 149 Răspunsuri şi comentarii la probele de autoevaluare 150 Lucrare de verificare nr. 5 şi modul de evaluare 153 Bibliografie minimală 154 Bibliografie generală 155



5. MECANISMELE REGLATOARE ALE PSIHICULUI UMAN


După ce cursanţii vor studia această unitate de învăţare, vor putea:

• să explice specificul limbajului ca funcţie psihică proprie fiinţei

umane:

• să rezume funcţiile principale ale limbajului şi formele variate de

manifestare ale acestora;

• să descrie formele limbajului cu aspectele lor specifice de

manifestare;

• să explice locul limbajului în viaţa psihică umană;

• să explice importanţa deosebită a atenţiei pentru desfăşurarea

proceselor cognitive;

• să descrie formele de bază ale atenţiei;

• să identifice calităţile de bază ale atenţiei;

• să explice specificul voinţei ca mecanism superior de reglare şi

autoreglare;

• să descrie structura acţiunii voluntare şi a fazelor sale;

• să explice relaţia dintre voinţă şi deprinderi;

• să identifice specificul deprinderilor, a condiţiilor şi fazelor formării

lor.

5.1. Limbajul

5.1.1. Comunicare, limbă, limbaj Procesele cognitive pe care le-am analizat anterior reprezintă

instrumentele adaptării la mediu iar cele afective, împreună cu

structurile motivaţionale orientează şi menţin energetic desfăşurarea

conduitelor prin care se realizează echilibrarea cu ambianţa. Dar

adaptarea deplină nu s-ar putea realiza fără a treia categorie de

mecanisme numite reglatoare. Acestea din urmă asigură organizarea

instrumentelor adaptorii, controlul atingerii scopurilor, ajustarea

desfăşurării acţiunilor pe măsura desfăşurării lor. În categoria

Mecanismele reglatoare: - limbaj - atenţie - voinţă



mecanismelor reglatoare au fost incluse: limbajul, voinţa, atenţia (M.

Zlate, 1999, p.21). Importanţa mecanismelor reglatoare creşte dacă

activitatea omului este mai complexă şi necesită efort pentru

depăşirea unor obstacole şi atingerea unor rezultate de o anumită

calitate. Reţinem sublinierea făcută de profesorul M. Zlate „...

mecanismele de reglare ajută la îndeplinirea optimă a fiecărei funcţii

în conformitate cu particularităţile situaţiei, la stabilirea succesiunii

adecvate de derulare a acţiunilor etc.” (M.Zlate, 1994, p.5). Aceste

mecanisme reglatoare sunt: limbajul care contribuie la proiectarea

mentală a acţiunilor, atenţia care asigură focalizarea energiei

psihonervoase, voinţa ca proces psihic reglator superior.

Comunicare, în genere, şi limbajul, în special, sunt implicate cu

necesitate în reglarea vieţii psihice. Fără a comunica, într-un fel sau

altul, cu ambianţa nu este posibilă adaptarea optimă la aceasta. Într-

o accepţiune largă fenomenul comunicării este specific atât omului

cât şi altor fiinţe şi chiar sistemelor cibernetice tehnice.

Definiţie:

„Comunicarea reprezintă trecerea informaţiei de la o persoană

la alta” (N.Hayes, S.Orrell, 1997, p.279).

Pentru a se realiza comunicarea, trebuie să existe principalele

componente: a) un emiţător, adică o persoană care vrea să transmită

ceva celuilalt; b) un cod în care să se exprime cele ce vor fi

transmise; c) un canal de comunicare; d) mesajul care reprezintă

unitatea dintre conţinutul de informaţie şi exprimarea sa cu ajutorul

semnelor aparţinând codului; e) receptorul sau destinatarul la care

trebuie să ajungă informaţia; acesta o recepţionează şi-i înţelege

semnificaţia; f) conexiunea inversă adică informaţia pe care o

primeşte emiţătorul de la receptor despre recepţionarea mesajului şi

înţelegerea lui.

Dacă avem în vedere activitatea instructiv-educativă din şcoală,

constatăm că în mare măsură profesorul este emiţătorul. El tinde să

atingă anumite obiective şi folosindu-se de codul lingvistic, îşi

construieşte mesajele potrivite cu nivelul dezvoltării limbajului şi a

capacităţilor de înţelegere ale elevilor. De aceea, aceleaşi informaţii

Sistemul de comunicare: - emiţător - mesaj - canal - receptor - conexiune inversă



pot să fie cuprinse într-un mesaj mai simplu pentru elevii care au un

limbaj mai puţin dezvoltat şi o gândire cu scăzute posibilităţi de

înţelegere iar pentru elevii foarte buni, să fie complex şi să valorifice

toate disponibilităţile de vocabular şi structură lingvistică. Canalul de

comunicare rămâne cel reprezentat de undele sonore care pot să se

transmită foarte bine dacă în clasă este liniştea corespunzătoare şi

pot să fie bruiate de „zgomotul de canal”, adică de discuţiile dintre

elevi sau de sursele perturbatoare din afara clasei. Recepţionarea

mesajului de către elevi este condiţionată de gradul de dezvoltare a

limbajului şi gândirii lor, de integritatea funcţională a aparatului

auditiv (cei cu auz slab vor recepţiona mai greu mesajul profesorului)

, de un volum corespunzător de cunoştinţe anterioare, de interes

pentru învăţare, şi de capacităţile voluntare de a asigura

autoreglarea proceselor şi funcţiilor psihice în acord cu momentele

comunicării şi pentru depăşirea unor dificultăţi care ar putea să

apară. Elevul trebuie să înţeleagă informaţia transmisă şi să o

integreze în sistemul cunoştinţelor sale anterioare (M.Golu, 2000,

p.406). Conexiunea inversă este foarte importantă pentru profesor şi

pentru optimizarea comunicării didactice. El observă conduitele

elevilor care îi arată dacă aceştia au receptat şi au înţeles mesajele

şi poate adresa întrebări de verificare sau aplica probe de control.

conexiune inversă

Dintre cele mai importante conduite ale elevilor care reprezintă

conexiunea inversă a comunicării reţinem: urmărirea atentă de către

aceştia a ceea ce spune profesorul, notarea în caiete, gesturi de

aprobare sau de satisfacţie în legătură cu cele transmise, cerinţe de

suplimentare a informaţiilor, aplicarea imediată şi reuşită a

cunoştinţelor obţinute la situaţii noi, găsirea de soluţii corecte la

Emiţător Receptor canal

zgomot perturbator decodar

ecodare

Conexiunea inversă în

clasă



problemele legate de cele recepţionate, răspunsuri corecte la

întrebări orale şi scrise, etc.

Toate componentele procesului de comunicare trebuie să fie

asigurate şi dacă elevul este emiţătorul şi profesorul este receptorul

cu specificarea că acesta din urmă are capacităţi superioare de

recepţionare, înţelegere şi prelucrare a mesajelor primite de la elevi.

În acest caz optimizarea comunicării trebuie asigurată tot de

profesor.

Temă de reflexie nr. 1 Cum poate profesorul să optimizeze comunicarea atunci când

emiţătorul este elevul?



Pentru fiinţa umană mijlocul dominant de comunicare este

limbajul.

Definiţie:

Limbajul este o funcţie psihică ce constă în utilizarea limbii şi a

tuturor resurselor ei în comunicare.

Prin urmare, limbajul nu este un proces psihic, ci o funcţie

psihică ce implică utilizarea unor semne verbale pentru a reprezenta

în minte obiectele şi fenomenele lumii reale şi pentru a exprima

rezultatele activităţii mentale.

Creierul uman, şi într-o oarecare măsură şi cel al animalelor

mai apropiate de specia noastră, are capacitatea de a folosi în minte

semne în locul obiectelor şi fenomenelor reale şi de a le pune astfel,

în fel de fel de relaţii, a le cunoaşte şi utiliza apoi pentru adaptarea la

ambianţă. Aceste semne se mai numesc şi semnificanţi iar obiectele



şi fenomenele pe care le reprezintă, semnificaţi (M.Reuchlin, 1999,

p.276).

Cuvintele sunt însă semnificanţi mai speciali pentru că ei

aparţin unui cod elaborat de comunităţile umane, care este limba pe

care şi-o însuşeşte fiecare, şi face posibilă comunicarea cu toţi

ceilalţi.

„Comunicarea prin cuvinte este cunoscută sub denumirea de

comunicare verbală” (N.Hayes, S.Orrell, 1997, p.279). Aceasta este

dominantă la om. Alături de ea sunt şi alte modalităţi de comunicare

nonverbală.

Pentru ca cineva să poată comunica verbal el trebuie să-şi fi

însuşit o limbă sau mai multe.

Definiţie:

Limba este „totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale

şi gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhică potrivit unor

reguli de ordonare” (M.Zlate, 1994, p.9).

Prin urmare limba este un instrument de comunicare elaborat

de societate, în timp ce limbajul este activitatea individuală de

folosire a limbii pentru comunicare (E.Verza, 1987, p.108). Limba

este un fenomen social, este produsul vieţii sociale, are o dezvoltare

în timp legată de existenţa unei colectivităţi umane, a unui popor, a

unei naţiuni, şi fiecare individ care se naşte trebuie să şi-o

însuşească pentru a se putea integra în acea comunitate.

Limbajul este activitatea individuală şi poartă amprenta

personalităţii fiecăruia, adică este influenţat de: gradul general de

dezvoltare psihică, inteligenţa, cultura fiecăruia, existenţa unor

aptitudini literare, a unor intenţii, dorinţe, aspiraţii, particularităţi de

pronunţie de viteză şi ritm al vorbirii, etc.

Cuvintele sunt semnificanţi pentru obiecte care sunt

semnificaţi

Relaţia între limbă şi limbaj



Temă de reflexie nr. 2 Dintre toate particularităţile personalităţii elevului care influenţează

limbajul care crezi că sunt mai importante pentru profesor, în

vederea optimizării comunicării în clasă? De ce?



Comunicarea prin limbaj este posibilă pentru că pe de o parte,

omul se naşte cu un aparat special de comunicare şi pe de altă parte

îşi însuşeşte limba şi o foloseşte constant şi voluntar în raport cu

diferitele situaţii de comunicare.

Aparatul vorbirii are următoarele componente structurale şi

funcţionale:

- componentele energetice constituite de aparatul respirator,

sistemul muscular aferent acestuia asigură fluxul de aer ce face să

fie emise sunetele verbale;

- aparatul fonator constituit din coardele vocale fixate în laringe

şi prin a cărei vibraţie asigură emiterea vocalelor şi consoanelor;

- componentele de rezonanţă şi modulare a sunetelor

reprezentată de cavitatea nazală şi cea bucală ( mişcarea limbii şi

buzelor, modularea deschiderii gurii, etc.);

- componenta autoreglatoare a funcţionării componentelor

anterioare reprezentată de: 1) auzul verbal care asigură atât

receptarea semnalelor verbale care vin de la alte persoane cât şi

controlul şi reglarea propriilor emisiuni vocalice (modulare,

intensitate, ritm); 2) centrii corticali care asigură reglarea fină a

tuturor acestor componente funcţionale;

- dar asigurarea înţelegerii mesajelor recepţionate şi a elaborării

celor proprii, care urmează a fi comunicate antrenează şi alte arii

cerebrale;

Mecanismele limbajului: - aparatul fonator înnăscut; - reglajul prin văz, auz şi tactilo-chinestezic: - zone corticale în care se realizează semnificantul cuvintelor.

Mecanismele

limbajului



- dacă avem în vedere scrierea şi citirea, se adaugă percepţiile

vizuale şi fina chinestezie a mâinii.

Între aceste componente sunt relaţii funcţionale foarte complexe

şi conexiuni inverse autoreglatoare.

În ceea ce priveşte însuşirea limbii, acest proces începe foarte

timpuriu şi presupune comunicarea cu cei din jur, exercitarea unor

influenţe puternice din partea mass-mediei şi apoi din partea şcolii

care asigură nu doar perfecţionarea vorbirii ci şi însuşirea scris-

cititului. În funcţie de modul în care intervin aceşti factori pot apare

diferenţe între indivizi.

Cercetările au arătat că acei copii care provin din familii

dezavantajate economic şi cultural pot avea dificultate de

comunicare, adică nu înţeleg tot ce li se comunică şi nu pot elabora

ei înşişi mesaje coerente şi corecte către alţii. La fel copiii care au

crescut în orfelinate şi au fost privaţi de la vârstele timpurii de

comunicarea cu adulţii au serioase rămâneri în urmă în sfera

limbajului (M.Reuchlin, 1999, p.366). Aceste dificultăţi se pot menţine

şi la vârstele şcolare şi pot genera inadaptări la sarcinile de învăţare

şi chiar eşec, fără a fi vorba de retard mintal. Nivelul dezvoltării

limbajului influenţează funcţionarea şi evoluţia celorlalte componente

ale vieţii psihice. Verbalizarea grăbeşte diferenţierile senzoriale şi

identificarea obiectelor percepute. Imaginea în reprezentare se

structurează sub influenţa cuvântului. Gândirea prelucrează

informaţii care sunt transmise în mare măsură prin semnele verbale

iar rezultatele ei sunt exprimate tot cu ajutorul limbajului şi fixate apoi

în memorie sau implicate în alte procese mentale. Aproape toate

procedeele şi toate formele imaginaţiei se sprijină pe limbaj. Toate

felurile de experienţe pe care le dobândeşte omul sunt valorizate şi

conservate apoi mai bine în memorie, cu ajutorul limbajului.

Implicarea limbajului în desfăşurarea proceselor cognitive



Temă de reflexie nr. 3 Arată în ce fel limbajul intervine în manifestarea afectivităţii şi

motivaţiei.



5.1.2. Funcţiile limbajului şi implicarea lor în învăţarea şcolară

Relevând implicarea amplă a limbajului în procesele şi

structurile psihice, avem în vedere, de fapt, funcţiile generale ale sale

şi manifestarea specială a acestora în contextul acestor interacţiuni.

Funcţiile specifice ale limbajului sunt următoarele:

a) Funcţia de comunicare este cea mai importantă şi specifică

limbajului. Ea constă în transferarea unui conţinut informaţional de la

o persoană la alta prin intermediul semnelor verbale şi a regulilor de

combinare a acestora. Partea cea mai mare din desfăşurarea unei

lecţii implică acte de comunicare verbală: se prezintă obiectivele

cognitive, se transmit noi cunoştinţe, se dau indicaţii privind modul de

lucru, se formulează sarcini şi probleme, se dau criterii de evaluare,

etc.

Temă de reflexie nr. 4 Arată în ce fel se realizează de către elevi, funcţia de comunicare în

clasă.



Funcţia de comunicare este cea mai larg realizată



b) Funcţia cognitivă constă în implicarea limbajului în

desfăşurarea tuturor proceselor cognitive cu deosebire în realizarea

gândirii. Limbajul contribuie atât la realizarea ca atare a proceselor

cognitive cât şi la exprimarea şi fixarea rezultatelor lor în minte.

Temă de reflexie nr. 5 Arată cum realizează limbajul funcţia sa cognitivă atunci când se

desfăşoară operaţiile de analiză şi sinteză în gândire.



c) Funcţia simbolic-reprezentativă se referă la faptul că atât

cuvintele cât şi structurile verbale sunt semnele mentale pentru

obiectele şi fenomenele lumii reale, pentru categoriile identificate de

gândire, pentru varietatea relaţiilor dintre ele. Funcţia de simbol a

cuvântului este cu mult mai riguroasă şi mai amplă decât cea pe care

o realizează reprezentările.

Temă de reflexie nr. 6 Încearcă să demonstrezi cum intervine şcoala în susţinerea funcţiei

simbolic-reprezentative a cuvintelor.



Funcţia cognitivă condiţionează întreaga activitate mintală

Cuvântul este simbol

generalizat



d) Funcţia expresivă antrenează atât mijloacele verbale cât şi pe cele

nonverbale. „Comunicarea nonverbală constă în acea modalitate de

comunicare ce nu conţine cuvinte sau simboluri care le înlocuiesc”

(N.Hayes, S.Orrell, 1997, p.281). Principalele mijloace nonverbale de

comunicare sunt: intensitatea vocii, intonaţia, ritmul, viteza, accentele

şi pauzele în vorbire, contactul vizual, expresii faciale, gesturi,

atingeri, proximitate spaţială, îmbrăcăminte, etc.

Temă de reflexie nr. 7 Arată ce mijloace nonverbale poate folosi profesorul atunci când

comunică elevilor o definiţie.



Mijloacele expresive accentuează, întăresc, îmbogăţesc ceea ce

se comunică prin cuvinte. Se spune că uneori comunicăm mult mai

mult pe cale nonverbală decât pe cale verbală.

e) Funcţia persuasivă este cea de inducere la o altă persoană a

unor idei şi stări emoţionale. Această funcţie este dependentă de

forma comunicării şi de atitudinile celor ce comunică. Trebuie să se

producă schimbări la celălalt fără presiuni aşa încât acestea să poată

fi trăite de el ca expresii ale propriilor dorinţe şi hotărâri. Formele cele

mai importante de persuasiune sunt: părerea, sfatul, propunerea,

rugămintea.



Temă de reflexie nr. 8 Formulează o cerinţă către un prieten. Exprimă apoi în formă de sfat, propunerea, rugămintea.



f) Funcţia reglatoare şi autoreglatoare este cea care împreună

cu cea de comunicare şi cea cognitivă sunt considerate

fundamentale. Cu ajutorul cuvintelor şi expresiilor verbale pot fi

formulate comenzi şi autocomenzi care pot provoca, dirija şi ajusta

comportamentele proprii şi ale altora. În desfăşurarea unei lecţii

profesorul poate formula astfel de comenzi: „fiţi atenţi!”, „amintiţi-vă

definiţia”, „reformulaţi problema”, „scrieţi ordonat”, etc. Pentru

autoreglare pot fi formulate autocomenzi de tipul: „trebuie să fiu

atent”, „trebuie să mai repet”, „trebuie să verific dacă am făcut bine”,

etc. Reţinem şi perceperea că „Având în vedere că orice relaţie

interpersonală este îmbrăcată într-o haină verbală şi este mediată

prin limbaj, cuvântul se impune ca principal mijloc de influenţare

reciprocă” (M.Golu, 2000, p.429).

Temă de reflexie nr. 9 Formulează autocomenzi care să-ţi regleze activitatea de pregătire şi

elaborare a unui referat.



Funcţia reglatoare influenţează întreaga viaţă psihică umană



Există şi alte două funcţii ale limbajului care se

realizează mai rar dar care sunt mai complexe: funcţia ludică, care

este realizată ca o asociere de cuvinte, căutare, de sensuri multiple,

etc., foarte importantă pentru arta poetică şi funcţia dialectică de

exprimare a unor raporturi complexe ce apar mai ales în activitatea

de cercetare.

5.1.3. FORMELE PRINCIPALE ALE LIMBAJULUI

Unul dintre criteriile de clasificare a formelor limbajului este

planul în care se desfăşoară şi care poate fi intern şi extern,

vorbindu-se astfel de limbaj extern şi intern.

Cel extern se subdivide după mijloacele de realizare în limbaj

oral şi scris.

Limbajul oral sau vorbirea este cea dintâi care se manifestă.

Prin urmare, vorbirea apare în copilăria timpurie şi se dezvoltă şi

manifestă toată viaţa. Vorbirea angajează aparatul fonator cu toate

componentele la care ne-am referit mai ales pronunţia clară şi

corectă este o condiţie principală a comunicării optime. De aceea

pentru activitatea didactică nu pot fi acceptate persoanele care au

grave dificultăţi de vorbire. Se cere, prin urmare, un auz fonematic

bun ca să regleze pronunţia, să asigure claritatea şi fineţea

diferenţiatoare a sunetelor şi a complexelor de sunete verbale. Este

de asemenea importantă corectitudinea gramaticală şi coerenţa

logică. Vorbirea implică prezenţa interlocutorului şi a unei situaţii

reale de comunicare. Cei ce vorbesc pot să se sprijine pe elementele

unui câmp real de comunicare şi să se stimuleze reciproc. De aceea

el este situativ şi pregnant adresativ. O lecţie de ştiinţele naturii poate

fi facilitată dacă se desfăşoară într-un laborator specializat în care se

află aparate, exemplare de animale şi plante conservate care pot fi

arătate direct şi convorbirea se desfăşoară mai uşor.

Limbajul oral beneficiază de toate mijloacele de expresie

nonverbală: a) cele fonetice care se referă la intensitatea vorbirii,

accent, intonaţie, pauze; b) mijloace semantice: alegerea cuvintelor

potrivite, utilizarea propoziţiilor mai scurte sau mai lungi, folosirea

particularităţilor de topică ale limbii române; c) mijloace

Limbaj oral: - dialog

- monolog



extralingvistice: mimică, pantomimică, postură, distanţa faţă de

interlocutor.

Temă de reflexie nr. 10 Exprimă-ţi părerea în legătură cu distanţa care trebuie să existe între

persoane atunci când sunt foarte buni prieteni, doar colegi, şefi şi

subalterni, conferenţiar şi public.



Formele principale ale limbajului oral sunt dialogul şi monologul.

Dialogul este forma cea mai răspândită a vorbirii. El

presupune legătura directă dintre două persoane, schimbarea

alternativă a rolurilor de emiţător şi receptor, mare expresivitate,

caracter situativ evident, mare adresivitate, posibilitate de sprijin

reciproc (completări, continuările frazelor, înlocuiri ale cuvintelor cu

gesturi, etc.). Adesea, propoziţiile celor ce dialoghează şi se cunosc

de multă vreme pot fi prescurtate, eliptice, aluzive.

Monologul este o formă mai dificilă de comunicare orală pentru

că vorbitorul trebuie să rezolve toate sarcinile: să-şi precizeze

scopurile pentru care va comunica, să aleagă ideile şi faptele, să le

organizeze corect şi logic, să caute exprimarea lor cea mai adecvată,

să le prezinte interesant şi atractiv, să menţină atenţia şi interesul

auditoriului, să reliefeze ceea ce este important, să expună clar,

cursiv, expresiv, să se adapteze din mers la aşteptările celor ce-l

ascultă.

Dialogul: - adresativ - situativ - expresiv

Monologul: - adresativ - proiectat - desfăşurat - coerent



Temă de reflexie nr. 11 Aminteşte-ţi o situaţie în care ai făcut o expunere în faţa mai multor persoane şi arată ce ţi s-a părut mai greu în realizarea acelui monolog. Scrie răspunsul în spaţiul delimitat de chenar.


Limbajul scris manifestat ca citire şi scriere se însuşeşte în

şcoală şi are influenţe favorabile şi asupra limbajului oral. Scrisul

este emisia verbală iar cititul este recepţia verbală (M.Golu).

Dacă avem în vedere scrisul trebuie să precizăm mai întâi, că

este o modalitate mai dificilă de comunicare pentru că presupune

însuşirea semnelor verbale şi a normelor gramaticale şi ortografice şi

totodată, necesită o proiectare anticipată şi apoi o realizare după

toate rigorile amintite mai sus.

Comunicarea în scris poate fi simplă ( un bilet, o telegramă, o

cerere) sau mai complexă (elaborarea unui referat, a unei sinteze

informaţionale, a lucrării de examen, a unui raport de cercetare, a

unui studiu ce urmează a fi publicat, a unei cărţi).

Pentru a realiza oricare din aceste forme de comunicare scrisă

trebuie ca persoana să-şi fi însuşit foarte bine deprinderile grafice.

De asemenea, în cazul formelor complexe trebuie să elaboreze un

plan prealabil cât mai bun, să ierarhizeze ideile, să le subordoneze

faptele şi argumentele, să ajungă, în final, la un text unitar şi coerent

care să aibă introducere, conţinut central, încheiere. Comunicarea

scrisă poate transmite însă multe informaţii despre persoana

respectivă: volumul cunoştinţelor, nivelul gândirii şi al inteligenţei,

prezenţa unor aptitudini pentru literatură, gradul formării deprinderilor

grafice, particularităţile temperamentale, atitudini caracteristici cum ar

fi spiritul de ordine, acurateţea, grija pentru cele comunicate sau, din

contră, neglijenţa, dezordinea, nepăsarea.

Limbajul scris: - alegerea cuvintelor - unitatea textului - normare gramaticală şi

ortografică



Temă de reflexie nr. 12 Analizează ceva scris de altă persoană relativ apropiată şi încearcă să obţii informaţii cu privire la personalitatea sa (aşa ca cele de mai sus).



Deprinderile pentru citire se formează în ciclul primar. La

început elevii reuşesc să perceapă literele şi cuvintele şi să le

pronunţe corect trecând şi printr-o fază de silabisire, şi apoi

progresând către citirea corectă, coerentă, şi expresivă. Se

dobândeşte şi capacitatea de a citi în gând iar în următoarele clase

se însuşesc metode de citire rapidă.

Temă de reflexie nr. 13 Încearcă să citeşti rapid un text şi compară această citire cu una obişnuită.



Limbajul interior apare după cel extern, cam pe la 4-5

ani, dar odată format influenţează vorbirea şi scrierea. Este

considerat o vorbire cu sine şi despre sine. Este asonor, este centrat

pe înţelesurile dominante, este eliptic, foloseşte condensări şi

prescurtări verbale, cuvintele pot fi substituite cu imagini cu o viteză

foarte mare de desfăşurare.

Limbaj intern: - asonor - prescurtat

- rapid

Progresele

citirii



Funcţiile principale ale limbajului interior sunt:

a) funcţia cognitivă, pentru că este principalul instrument al gândirii

şi al întregii activităţi mentale.

b) funcţia de anticipare, conducere şi coordonare a limbajului oral şi

scris.

Temă de reflexie nr. 14 Simulează susţinerea unui scurt discurs în faţa colegilor despre o

temă oarecare şi intuieşte în ce fel limbajul intern şi-ar îndeplini

funcţiile notate mai sus.


Precizează tema discursului.


Şcoala are sarcini speciale în legătură cu dezvoltarea

tuturor formelor de limbaj pentru că acestea asigură, pe de o parte,

dezvoltarea cognitivă generală, pe de altă parte, condiţionează

integrarea în viaţa şcolară, profesională, socială.

5.2. Atenţia

5.2.1. Definirea şi caracterizarea generală a atenţiei

Asupra fiinţelor, prin urmare, şi asupra omului, acţionează un

număr foarte mare de stimuli din mediul ambiant. Dacă el i-ar

recepţiona pe toţi, în foarte scurt timp şi-ar epuiza energia psihică şi

şi-ar bloca orice răspuns adaptativ la mediu. La fel s-ar întâmpla şi

cu elevul în clasă.

În faţa avalanşei de stimuli din mediu omul manifestă o funcţie

psihică specială şi anume atenţia care, pe de o parte filtrează

informaţiile care ajung la el şi, pe de altă parte, intensifică şi



organizează energia psihonervoasă pentru cele importante şi asigură

astfel recepţionarea foarte bună, prelucrarea şi înţelegerea lor şi apoi

folosirea adecvată pentru a elabora răspunsurile la ambianţă.

Definiţie:

Atenţia este fenomenul psihic de activare selectivă, concentrare şi

orientare a energiei psihonervoase în vederea desfăşurării optime a

activităţii psihice, cu deosebire a proceselor cognitive.

Atenţia este o funcţie psihică ce se sprijină pe proprietăţile

funcţionale ale creierului de a avea stări de veghe ce urmează celor

de somn. Starea de veghe sau de trezire urmează în mod natural

celei de somn şi constă în activarea scoarţei cerebrale exprimată în

contemplarea generală a mediului şi în aşteptare pasivă. În

instalarea acestei stări, un rol foarte important îl are aşa numita

substanţă reticulată ce este prezentă la toate nivelurile creierului

uman şi care generează o tonificare nespecifică a cortexului

(descoperită în 1948 de către Magoun şi Moruzzi).

Pe fondul stării de veghe se instalează starea de vigilenţă care

presupune un grad mai înalt de activare funcţională cerebrală şi

explorare activă generală a mediului, aşteptare şi căutare a ceva

încă nedefinit. Ea apare datorită reflexului necondiţionat de

„orientare-investigaţie”.

Pe baza acestor două stări apare atenţia care include

mecanismele veghii şi vigilenţei dar antrenează în mod deosebit

cortexul care îşi formează mecanisme supraadăugate de focalizare a

energiei psihonervoase şi apariţia unor dominante funcţionale ce

optimizează activitatea pe care o desfăşoară omul. Apoi se

construiesc, încă din copilărie, reglaje voluntare care explică în

esenţă calităţile atenţiei şi eficienţa ei pentru adaptarea la ambianţă.

Cele mai importante caracteristici ale atenţiei sunt:

1. Este întotdeauna orientată spre ceva din exterior sau din

interior cum ar fi: obiecte, fiinţe, relaţii din exterior, idei, amintiri,

dorinţe, etc. din interior. Această orientare este determinată de

sarcina pe care o are de îndeplinit persoana respectivă.

Stare de veghe: - trezire - aşteptare

pasivă

Stare de vigilenţă: - activare - căutare

generală



Temă de reflexie nr. 15 Unui elev i se poate cere să localizeze pe harta României, cinci oraşe. Arată cum această sarcină orientează atenţia în condiţiile în care trebuie să localizeze: Oradea, Giurgiu, Braşovul, Constanţa, Vaslui. Scrie răspunsul în spaţiul delimitat de chenar. Compară răspunsul dat cu cel oferit la pagina 151

2) Energia psihonervoasă caracteristică pentru o stare de

atenţie nu este statică ci prezintă o organizare dinamică şi comutare

în funcţie de cerinţele activităţii.

Temă de reflexie nr. 16 Încearcă să relevi dinamica focarului de atenţie în condiţiile în care

elevul localizează cele 5 oraşe notate mai sus.



3) Orientarea atenţiei este selectivă, adică ceea ce

corespunde sarcinii se află în centrul atenţiei, în timp ce restul

stimulilor sunt fie vag percepuţi, fie omişi în totalitate. Există, prin

urmare, o zonă centrală şi o alta periferică a câmpului de atenţie care

însă sunt dinamice.

4) Starea de atenţie presupune şi o concentrare optimă

a ei care asigură funcţionarea foarte bună a tuturor proceselor

psihice. Ea se deosebeşte de concentrarea slabă, insuficientă,

Atenţia: - orientată precis - dinamică - selectivă - concentrare optimă

- expresivă



generată de oboseală sau boală şi de hiperactivizare care nu

favorizează activitatea omului (A.Cosmovici, 1997, p.70).

5) Concentrarea şi orientarea se exprimă într-un mod

caracteristic: postură uşor îndreptată înainte, relativă imobilitate

motorie, ochi larg deschişi, sprâncenele ridicate, încreţirea frunţii, etc.

atunci când este vorba de atenţia externă în timp ce cea internă este

însoţită de: capul plecat, coborârea sprâncenelor, ochii aproape

închişi (A.Cosmovici, 1996, p.67). Cunoaşterea acestor expresii îi

permite profesorului să identifice elevii atenţi şi neatenţi, cu condiţia

de a descoperi şi eventuala simulare a atenţiei (toate semnele

exterioare sunt prezente dar lipseşte starea de atenţie).

5.2.2. Formele atenţiei

De-a lungul vieţii atenţia se dezvoltă şi-şi diversifică formele.

Cel mai utilizat criteriu de a clasifica aceste forme este natura

reglajului stărilor de atenţie, după care s-au stabilit următoarele tipuri

de atenţie:

a) Atenţia involuntară este cea mai simplă, comună omului şi

animalelor. Ea se declanşează spontan fără vreun efort din partea

subiectului (M.Golu, 2000, p.443). Mecanismul ei de bază este

reflexul de orientare investigaţie manifestat atât necondiţionat cât şi

condiţionat provocat de noutatea stimulilor şi modificările neaşteptate

de mediu (M.Golu, 2000, p.443) etc., adică de următoarele două

categorii de factori:

Factorii externi:

- intensitatea mare a stimulilor;

- noutatea şi neobişnuitul factorilor din ambianţă;

- apariţia sau dispariţia bruscă a stimulilor, factor folosit foarte

mult în reclame şi avertizări rutiere;

- mobilitatea stimulilor pe fondul altora statici;

- gradul de complexitate a stimulilor. Cei simpli pot păstra

atenţia involuntară 1-2 minute.

Atenţie involuntară: - se instalează uşor - generată de noutate - insuficientă pentru sarcini grele



Temă de reflexie nr. 17 Concretizează factorii de mai sus având în vedere activitatea din

clasă.



Factorii interni:

- interesul pe care îl are o persoană pentru anumiţi stimuli îi

declanşează imediat atenţia involuntară;

- experienţa afectivă pozitivă cu un obiect, fenomen, fiinţă

furnizează imediat energia psihonervoasă pentru a fi atent.

Temă de reflexie nr. 18 Parcurge un paragraf dintr-o carte şi stabileşte ce factori ţi-ar putea

declanşa atenţia involuntară.



Avantajele principale ale acestei forme de atenţie sunt:

declanşarea rapidă, lipsa efortului, relativa eficienţă. Dezavantajele:

nu poate satisface toate cerinţele privind stimularea şi reglarea

energiei necesare desfăşurării activităţilor complexe şi dificile.



b) Atenţia voluntară nu apare spontan ci ea presupune intenţia

de a fi atent şi apoi reglarea voluntară pentru a o menţine şi a-i

adecva intensitatea şi dinamica la cerinţele activităţii. Pentru a o

declanşa şi menţine trebuie respectate următoarele condiţii:

- stabilirea cât mai clară a sarcinilor acelei activităţi;

- scoaterea specială în evidenţă a semnificaţiei acelei activităţi care

va condiţiona gradul de concentrare a atenţiei;

- precizarea momentelor activităţii care urmează să se desfăşoare şi

indicarea celor care cer atenţie maximă;

- crearea intenţionată a ambianţei favorabile: iluminat bun, aerisire,

regim caloric optim, eliminarea sau diminuarea zgomotelor;

- dezvoltarea specială a capacităţilor de a rezista voluntar la tentaţii

şi perturbări.

Test de autoevaluare nr. 19 Pe care din aceste condiţii reuşeşti să le respecţi în propria activitate? Scrie răspunsul în spaţiul delimitat de chenar.

Compară răspunsul dat cu cel oferit la pagina 152 Dacă se asigură condiţiile enumerate mai sus se

beneficiază de toate avantajele atenţiei voluntare. Acestea sunt:

satisface cel mai bine cerinţele activităţii fiind prezentă atât în

momentele agreabile cât şi în cele dificile; se menţin pe toată durata

activităţii; este eficientă. Dezavantajele ei sunt: consumă energie

psihonervoasă pentru organizare şi concentrare şi de aceea nu este

nelimitată în timp, este urmată după perioade îndelungate de

manifestare, de oboseală şi somnolenţă

c) Atenţia postvoluntară mai este considerată ca o

deprindere de a fi atent. După perioade foarte lungi de timp în care

se manifestă atenţia voluntară se ajunge la consolidarea şi chiar

automatizarea mecanismelor de declanşare şi menţinere a ei ceea

Atenţia voluntară: - reglată voluntar - eficientă în toate sarcinile - consumă

energie multă

Atenţia postvoluntară: - se instalează uşor - nu consumă multă energie - este eficientă - este ca o deprindere



ce reduce reglajul voluntar şi controlul conştient, de detaliu, al

acesteia.

Avantajele acestei forme de atenţiei sunt o îmbinare ale

celorlalte două adică: este eficientă ca cea voluntară, nu consumă

multă energie psihonervoasă şi astfel se poate desfăşura pe

perioade mai lungi de timp, fără să apară oboseala.

În desfăşurarea reală a diferitelor activităţi cele trei

forme ale atenţiei se împletesc, alternează se complementarizează

reciproc.

Temă de reflexie nr. 20 După ce ai desfăşurat timp de o oră o activitate, fie de învăţare, fie

legată de profesie, analizeaz-o şi arată cum au intervenit cele trei

forme ale atenţiei.



5.2.3. Însuşirile atenţiei

Pe măsura desfăşurării anilor de şcoală mecanismele atenţiei

elevilor se perfecţionează şi se dezvoltă următoarele însuşiri ale ei:

- volumul atenţiei care se referă la cantitatea de elemente

asupra cărora se orientează simultan atenţia într-un timp foarte

limitat. La omul adult acest volumul este de ± 7 elemente iar la copii

este mai mic. Volumul atenţiei depinde de: organizarea elementelor,

gradul de complexitatea al lor, interesul persoanei pentru acele

elemente, antrenarea specială a atenţiei în acest sens;

- stabilitatea atenţiei este persistenţei în timp cât mai

îndelungat. Această însuşire se dezvoltă de-a lungul vieţii: la

preşcolari ea ajunge la 25 de minute, la şcolarii mici la 45-50 de

Însuşirile atenţiei: - volum - concentrare - stabilitate - distributivitate

- mobilitate



minute. Ea depinde de: complexitatea şi bogăţia stimulilor, gradul de

motivare pentru acea activitate;

- concentrarea atenţiei este legată de formarea unui focar de

excitaţie optimă la nivelul creierului. Ea trebuie să fie optimă pentru a

fi utilă activităţii şi depinde de următorii factori: importanţa activităţii,

interesul pentru aceasta, structurarea şi conducerea optimă a

activităţii, antrenamentul special al atenţiei privind respectiva

sarcină);

- distributivitatea atenţiei este acea însuşire care permite unei

persoane să desfăşoare concomitent mai multe activităţi cu condiţia

ca măcar unele să fie automatizate;

- mobilitatea şi flexibilitatea atenţiei constă în deplasarea

rapidă de la un obiect la altul dacă desfăşurarea atenţiei o cere.

Mobilitatea minimă este de 1/16 dintr-o secundă. Dacă acest prag

este mai mare avem de a face cu inerţia atenţiei care în unele

profesii ar fi chiar periculoasă.

Temă de reflexie nr. 21 Folosind următoarele aprecieri: foarte bună, bună, potrivită,

slabă evaluează propriile însuşiri ale atenţiei.



Sarcina şcolii este pe de o parte, să dezvolte formele

superioare ale atenţiei şi pe de altă parte, însuşirile sale generale.



5.3. Voinţa

5.3.1. Voinţa ca mecanism superior de autoreglare

Faţă de mecanismele de reglare analizate anterior, voinţa este

considerată nivelul superior şi caracteristic numai omului

(M.Zlate,1994, p.37). Mecanismele voluntare apar mai târziu în

copilărie dar odată formate schimbă calitatea tuturor celorlalte

procese şi structuri psihice, adică acum începe să fie iniţiate,

stimulate, conduse şi ajustate din interior şi raportate la perspectivă

şi nu doar la stimulii prezenţi. Totodată, voinţa asigură energia

psihonervoasă corespunzătoare atingerii scopurilor şi învingerii

dificultăţilor care ar putea apare. Mai mult chiar, voinţa este cea care

mobilizează şi organizează toate celelalte surse energetice (afective,

motivaţionale, cele date de atenţie, etc.) şi mijloacele mentale şi

practice de desfăşurare a activităţii. Ea are o contribuţie majoră în

structurarea personalităţii şi se poate spune că ele se dezvoltă

împreună (M.Zlate, 1994, p.40). Fără voinţă oamenii nu ar fi rezolvat

nimic semnificativ pe planetă.

Definiţie:

Voinţa este procesul psihic complex de reglaj superior, realizat prin

mijloace verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a

energiei psihonervoase în vederea depăşirii obstacolelor şi atingerii

scopurilor conştient stabilite.

Prin urmare, voinţa este un proces psihic ce se manifestă în

interacţiunea cu ambianţa şi se modulează după evoluţia raporturilor

omului cu aceasta.

Voinţa reflectă relaţia dintre om şi obstacolele cu care se

confruntă ea presupunând o mobilizare energetică şi o organizare a

acesteia în concordanţă cu natura obstacolului pentru a-l putea birui.

Obstacolul nu-i doar o piedică interioară sau exterioară, ci relaţia

dintre acestea şi posibilităţile omului. Una şi aceeaşi problemă de

matematică este o piedică exterioară, care generează un obstacol

mare pentru elev şi unul mic pentru profesor.

Voinţa = reglare superioară - ţintă spre scop - biruie obstacole - conduce activitatea până la finalizare

Obstacolul este relaţia dintre piedică

şi posibilităţi



Temă de reflexie nr. 22 Cu ce fel de piedici interioare crezi că poate lupta omul?



În funcţie de obstacol se defineşte şi efortul voluntar. Dacă

obstacolul este reprezentat de relaţia cu o piedică de ordin fizic în

componenta efortului vor exista mecanisme de încordare musculară.

Dacă obstacolul este o problemă se vor mobiliza procese psihice

cognitive pentru a-l depăşi. Intensitatea şi calitatea efortului voluntar

o reflectă pe cea a obstacolului. Profesorul M.Zlate precizează: „când

între mărimea efortului voluntar şi mărimea obstacolului există o

concordanţă, avem de a face cu un reglaj voluntar eficient, când între

cele două mărimi apar discrepanţe, reglajul voluntar este deficitar”

(M.Zlate, 1994, p.42). Această concordanţă trebuie corect anticipată

pentru ca nu mai poate fi reajustată din mers.

Temă de reflexie nr. 23 Încearcă să aplici cunoştinţele de mai sus şi să explici situaţia în care

o echipă de fotbal foarte bună este învinsă de una slabă.



Efortul voluntar: - concentrare de energie - mobilizare de resurse - încordare



Capacitatea de efort voluntar se dezvoltă de-a lungul vieţii şi

chiar se specializează pentru activităţile pe care omul le desfăşoară

mai frecvent. Dezvoltarea ei se referă nu numai la declanşarea şi

desfăşurarea activităţilor ci şi la stoparea lor. În acest caz vorbim de

frână voluntară.

Voinţa este componenta importantă a unei categorii speciale de

acţiuni care se numesc voluntare.

5.3.2. Structura şi fazele acţiunilor voluntare

Activităţile umane fundamentale sunt: jocul, învăţarea, munca,

divertismentul, creaţia. Toate acestea au în structura lor multe şi

variate acţiuni, unele sunt senzorial-cognitive, altele intelective, altele

mnezice, etc. Printre aceste sunt cele numite voluntare. Acestea din

urmă realizează roluri reglatoare şi de aceea vor avea componente

specifice şi vor parcurge următoarele faze principale:

a) actualizarea unor motive şi apariţia scopurilor. Implicarea

voinţei se referă la legătura dintre motiv şi scop, la formularea

intenţiei de a-l atinge şi chiar schiţarea unui plan iniţial de realizare.

În activităţile simple, după acestea urmează realizarea în fapt a

planului dar în cele complexe pot apare celelalte faze;

b) lupta motivelor care este datorată reactualizării mai multor

motive şi a anticipării scopurilor. Cel mai des conflict apare între

motivele atractive şi tentante dar inferioare şi cele valoroase dar greu

de atins, sau între cele ce se satisfac în timpul apropiat cu cele ce se

satisfac după mai mult timp dar sunt valoroase. Când apar astfel de

conflicte se declanşează acţiunile cognitive de deliberare, adică de

analiză a fiecărui tip de motiv şi de punere în balanţă a câştigurilor şi

pierderilor. Elevii trebuie ajutaţi să-şi dezvolte astfel de capacităţi aşa

încât acţiunile lor să fie mai întemeiate, mai chibzuite, mai

concordante cu împrejurările şi perspectivele.

Voinţa este şi frână

voluntară

I. Actualizarea motivelor şi apariţia

scopurilor

II. Lupta

motivelor



Temă de reflexie nr. 24 Analizează comparativ consecinţele următoarelor feluri de a se

realiza lupta motivelor: a) se alege la întâmplare, unul din motive; b)

se cântăreşte prea mult fiecare motiv.



c) luarea hotărârii şi definitivarea planului de acţiune este

rezultatul deliberărilor şi deciziilor. Ea este formulată verbal şi

exprimată în comenzi de tipul: ”aşa trebuie făcut”. De asemenea,

este însoţită de trăirea satisfacţiei sau de temerea că nu este luată

cea mai bună hotărâre. Sunt implicate în desfăşurarea acestei faze şi

unele particularităţi de personalitate: însuşiri caracteriale şi

temperamentale, sistemul propriu de valori, atitudinile faţă de succes

şi eşec etc.;

Temă de reflexie nr. 25 Analizează felul în care se desfăşoară luarea hotărârii în elaborarea

planului de execuţie la o persoană care se caracterizează printr-o

mare dorinţă de succes.



III. Luarea hotărârii şi

planificarea



d) executarea hotărârii luate sau faza executivă presupune efort

voluntar pentru mobilizarea tuturor cunoştinţelor, abilităţilor şi

deprinderilor, necesare atingerii scopului, mijloacelor materiale şi

conduitelor în conformitate cu planul mental, ca şi ajustarea din mers

a desfăşurării lor. În activităţile complexe această fază poate fi dificilă

şi de durată şi în acest caz implicarea voinţei este şi mai puternică.

În activităţile importante şi complexe, acţiunile

voluntare au şi o a cincea fază de verificare, control şi formulare de

concluzii generale.

Toate aceste faze pot fi grupate în: a) fază pregătitoare ce le include

pe primele trei şi b) faza executivă.

5.3.3. Calităţile voinţei

Desfăşurarea îndelungată a acţiunilor voluntare poate duce la

formarea câtorva însuşiri ale acesteia:

- a) puterea voinţei adică menţinerea intensităţii

corespunzătoare a efortului voluntar până la finalizarea activităţii.

Lipsa acestei calităţi poate fi o sursă de inadaptare şcolară şi

profesională;

Temă de reflexie nr. 26 Cum crezi că desfăşoară o activitate mai dificilă, o persoană căreia îi

lipseşte această însuşire care este puterea voinţei.


Compară răspunsul dat cu cel oferit la pagina152

- b) perseverenţa înseamnă realizarea efortului voluntar timp

îndelungat, în ciuda unor dificultăţi ce ar da impresia imposibilităţii

continuării activităţii respective. Această calitate presupune conştiinţa

realizării scopului, încrederea în forţele proprii, analiza cu luciditate, a

IV. Executarea

hotărârii

Calităţile voinţei: - puterea - perseverenţa - independenţa

-promptitudinea



condiţiilor de desfăşurare a activităţii şi descoperirea tuturor

resurselor pentru continuarea ei.

Temă de reflexie nr. 27 Folosind aprecieri ca foarte bună, bună, potrivită, slabă, evaluează-ţi

propria perseverenţă.



- c) independenţa voinţei se referă la tendinţa constantă de a lua

hotărâri pe baza chibzuinţei proprii, în cunoştinţă de cauză. Ea se

bazează pe realism în aprecierea condiţiilor activităţii şi a propriilor

posibilităţi şi pe atitudinea critică justificată faţă de acţiunile şi ideile

pe care alţii vor să le impună. În lipsa acestei însuşiri o persoană

poate deveni o pradă uşoară pentru cei ce doresc să o atragă în

activităţi dubioase, să o transforme într-un consumator de alcool,

ţigări, droguri etc.

- d) promptitudinea deciziei constă în rapiditatea cu care omul

deliberează într-o situaţie complexă şi în condiţii de urgenţă şi ia

hotărâri potrivite acesteia. Sunt împrejurări de viaţă sau solicitări

profesionale care cer cu precădere această calitate a voinţei şi ea

poate deveni chiar un criteriu principal în acceptarea sau respingerea

la o eventuală angajare. Ea se sprijină pe rapiditatea şi profunzimea

gândirii, încrederea în sine, curajul, experienţa personală în

confruntarea cu obstacolele.

De-a lungul anilor de şcoală şi apoi în viaţa profesională

şi socială aceste calităţi de voinţă ar trebui special dezvoltate şi

autoeducate.



5.3.4. Realizarea reglajului voluntar al activităţii când sunt implicate deprinderi şi priceperi

Când omul realizează pentru prima dată o activitate în care

toate secvenţele ei sunt noi, reglajul voluntar este complex şi

cuprinzător, adică aplicat în toate momentele desfăşurării acesteia.

Dacă însă această activitate se repetă, unele secvenţe ale ei

dobândesc o structură constantă, repetabilă şi încep să se

desfăşoare automatizat. Aceste secvenţe s-au transformat în

deprinderi. Aşa sunt cele de mers, apucare şi manevrare de diverse

obiecte, modelare, scriere, citire, calcul, cele implicate în activitatea

la calculator sau în cea de conducere a autovehiculului.

Definiţie:

Deprinderile sunt componente automatizate ale activităţii, conştient

elaborate, consolidate prin exerciţiu, dar desfăşurate apoi, fără

control conştient permanent.

Principalele caracteristici ale deprinderilor sunt:

• ele se formează în timpul vieţii, prin învăţare conştientă şi

voluntară în fazele de început;

• o deprindere propriu-zisă ajunge la o organizare unitară, adică

repetându-se şi exersându-se special, dobândeşte o structură stabilă

şi o desfăşurare precisă şi corectă. Un segment al deprinderii îl

declanşează automat pe următorul şi aşa mai departe;

• deprinderea bine elaborată nu mai are nevoie de reglaj

conştient şi voluntar de detaliu ci numai de unul global exprimat în

alegerea celei mai bune deprinderi pentru acea activitate,

declanşarea ei când este necesar, oprirea ei când nu mai

corespunde etc.

• deprinderea automatizată înseamnă desfăşurare cursivă,

rapidă, precisă, cu reducerea consumului de energie psihonervoasă

şi a controlului analitic voluntar şi conştient. Ele sunt reglate de o

zonă a subconştientului dacă este necesar.

• prezenţa deprinderilor într-o activitate are următoarele efecte

importante:

Deprinderi: - învăţare - organizare riguroasă - desfăşurare

automatizată



- asigură viteză şi corectitudine;

- reduce consumul energetic;

- dă coerenţă, siguranţă şi eficienţă întregii activităţi;

- eliberează în mare parte câmpul conştiinţei pentru ca acesta

să se orienteze spre previziuni şi spre control de ansamblu.

• deprinderile funcţionează perfect dacă sunt aplicate la acelaşi

fel de activitate. Fără a intra în prea multe detalii, enumerăm

principalele condiţii care trebuiesc respectate pentru formarea

deprinderilor:

- instruirea verbală probabilă care să le arate celor ce

urmează să şi-o formeze, importanţa acelei deprinderi,

conţinutul ei, condiţiile de dobândire, exigenţele ce se cer în

realizarea ei;

- demonstrarea efectivă a acelei deprinderi fie odată cu

instruirea verbală, fie după;

- organizarea exerciţiilor pentru formarea şi consolidarea

respectivei deprinderi;

- asigurarea controlului şi autocontrolului pe parcursul formării

sale;

- sprijinirea pe interesele pentru acea activitate;

- păstrarea constantă a principiilor şi metodelor de formare;

- perfecţionarea deprinderilor până ajunge la o anumită

măiestrie în acea activitate.

Temă de reflexie nr. 28 Reciteşte condiţiile formării deprinderilor şi găseşte argumente în susţinerea fiecăreia din ele. Scrie răspunsul în spaţiul delimitat de chenar.

Compară răspunsul dat cu cel oferit la pagina153

Efectele deprinderilor: - viteză - rigoare - corectitudine - eficienţă - economie de

energie

Condiţiile formării deprinderilor: - instruire verbală - demonstrarea deprinderii - organizarea exerciţiilor - organizarea controlului şi autocontrolului - sprijinirea pe interese -păstrarea principiilor şi metodelor - perfecţionarea



Toate aceste condiţii se realizează pe parcursul următoarelor etape

ale procesului formării deprinderilor:

- etapa familiarizării cu conţinutul deprinderii presupune

realizarea cu precădere a primelor două condiţii;

- etapa învăţării analitice, înseamnă executarea unor

fragmente ale deprinderii, în cursul acestei faze viteza de execuţie

este mică, încordarea mare, consumul de energie este sporit,

concentrarea mare a atenţiei, erori multe;

- etapa organizării şi sintetizarea înseamnă integrarea în tot a

fragmentelor şi eliminarea erorilor. Încordarea şi consumul de

energie este încă mare iar controlul conştient este centrat pe

legăturile dintre părţi;

- etapa sistematizării şi automatizării este cea în care se

dobândeşte pe deplin acea deprindere şi are toate caracteristicile

analizate anterior;

- etapa perfecţionării este cea în care se ating toţi parametrii,

la nivelul cel mai înalt, privind viteza, corectitudinea, precizia.

Temă de reflexie nr. 29 Precizează în ce etapă te afli în ceea ce priveşte deprinderile de

comunicare într-o limbă străină.



Priceperile sunt alte feluri de componente ale activităţii care se

aseamănă cu deprinderile dar au şi proprietăţi care le fac să fie mai

flexibile şi adaptate la noi condiţii, la noi activităţi.

Etapele: I. familiarizarea II.învăţarea analitică III. organizarea şi sinteza IV. sistematizare

şi automatizare



Definiţie:

Priceperile sunt îmbinări optime de deprinderi şi cunoştinţe care

permit o uşoară restructurare a lor în vederea acţionării în noi situaţii.

Relaţia dintre deprinderi şi priceperi este următoarea:

dobândirea mai multor deprinderi ajută la formarea priceperilor iar

acestea odată formate, vor uşura formarea unor noi deprinderi.

Rezumatul unităţii de învăţare nr.5

După parcurgerea acestei unităţi de curs, trebuie reţinute următoarele idei de bază: Pentru desfăşurarea oricăror activităţi sunt necesare pe lângă mecanismele cognitive şi stimulativ-energizoare şi cele de reglare şi autoreglare. În această categorie intră limbajul, atenţia şi voinţa. Limbajul este o funcţie psihică ce constă în utilizarea limbii şi a tuturor resurselor ei în comunicare, adică în trecerea informaţiei de la o persoană la alta. Omul dispune de la naştere de un aparat fonator specializat pentru comunicare verbală şi de un context de comunicare umană care-i permite să-şi însuşească treptat limbajul. Funcţiile principale ale limbajului sunt: cea de comunicare, cognitivă, simbolic reprezentativă, expresivă, persuasivă, de reglare şi autoreglare. Formele principale ale limbajului sunt: oral (dialog, monolog), scris şi intern. Atenţia este o funcţie psihică ce are mecanisme de activare selectivă, concentrare şi orientare a energiei psihonervoase, necesară desfăşurării tuturor activităţilor omului, cu deosebire a celor cognitive. Apariţia ei este precedată de starea de veghe şi de vigilenţă. Formele principale ale atenţiei sunt: involuntară, voluntară, postvoluntară care, în mod obişnuit se complementarizează reciproc în cursul desfăşurării activităţilor. Atenţia are câteva însuşiri pe care şcoala trebuie să le dezvolte încă din copilărie: volumul, stabilitatea, concentrarea, distributivitatea, mobilitatea. Voinţa este procesul psihic de reglaj superior specific omului. Ea mobilizează energia psihonervoasă oferită de motivaţie, afectivitate, atenţie, o organizează şi direcţionează în raport cu fazele activităţii, în vederea biruirii obstacolelor şi atingerea scopurilor conştient propuse. Obstacolul este relaţia dintre o piedică obiectivă sau subiectivă şi capacităţile şi disponibilităţile omului. Efortul voluntar corespunde, de cele mai multe ori calităţii şi mărimii obstacolului. Acţiunile voluntare au mai multe faze: actualizarea motivelor şi prefigurarea scopului, lupta motivelor, luarea hotărârii şi elaborarea planului mental, faza executivă.



Voinţa are câteva însuşiri care trebuie permanent dezvoltate de-a lungul anilor de şcoală: puterea voinţei, perseverenţa, independenţa, promptitudinea deciziei. Reglajul voluntar se manifestă într-un mod specific dacă în activitate sunt implicate deprinderile. Acestea din urmă sunt componente automatizate ale activităţii care asigură viteză, precizie, corectitudine, reducerea consumului energetic în desfăşurarea unor momente ale acesteia. Fazele formării deprinderilor sunt: familiarizarea cu conţinutul deprinderii; învăţarea analitică, adică a fragmentelor organizarea şi sintetizarea; sistematizarea şi automatizarea.


Aşa cum te-ai obişnuit deja, în această parte a cursului vei găsi

unele recomandări şi sugestii privind elaborarea răspunsurilor la

probele de autoevaluare.

Tema de reflexie nr.1

• Îţi recomand să ai în vedere schema comunicării de la pagina

125


• Pentru a răspunde, citeşte cu atenţie paragraful de deasupra

acestei probe şi găseşte şi alte aspecte de care ar trebui să ţină

seama profesorul pentru a optimiza comunicarea în clasă;


• Trebuie să ai în vedere procesele afective complexe şi pe cele

superioare şi, de asemenea, structurile complexe ale motivaţiei

(trebuinţele secundare, interesele, convingerile, idealurile) şi să

relevi, pe de o parte rolul informaţional al limbajului şi apoi cel

reglator.


• Răspunde la această întrebare având în vedere atât relaţia cu

profesorul cât şi cele dintre elevi.


• Să ai în vedere că atât analiza cât şi sinteza se bazează pe

exprimarea verbală, în mintea însuşirilor, părţilor, întregului, relaţiilor

etc.




• Trebuie să ai în vedere felul în care şcoala dezvoltă

vocabularul elevilor şi capacităţile lor de înţelegere cât mai bună a

structurilor verbale.


• Pentru a răspunde, citeşte paragraful deasupra temei şi

particularizează mijloacele nonverbale la comunicarea definiţiei.


• Ca să răspunzi la această întrebare reciteşte cu atenţie

despre funcţia persuasivă.


• Ca să răspunzi trebuie să-ţi aminteşti sau să-ţi imaginezi că te

afli în faţa unei astfel de sarcini.


• Ţine seama de faptul că cercetătorii au descoperit că există

un spaţiu personal intim, o distanţă de dialog cu persoane apropiate

şi o alta convenţională de circa 1-1,5 metri.


• Pentru a răspunde ia în considerare monologul ce este tratat

în aceeaşi pagină, mai sus. Ai în vedere fiecare particularitate.


• Pentru a răspunde ghidează-te după următorul criteriu: - volumul cunoştinţelor; - nivelul gândirii; - capacitatea deprinderilor de scriere; - acurateţea scrisului.


• După ce citeşti rapid o pagină scrie ce ai reţinut. După ce

citeşti obişnuit scrie ce ai reţinut în plus faţă de citirea rapidă;


• Trebuie să ilustrezi proiectarea celor ce intenţionezi să

comunici şi care este realizată de limbajul interior.


• Ţinând seama de dispoziţia pe hartă a acestor oraşe pot să

existe mai multe feluri de orientare: după importanţă, după

apropiere, după punctele cardinale.




• Aici trebuie să ai în vedere faptul că acest focar se centrează

mai mult pe oraşele mai depărtate şi mai rar cerute de

activităţile practice sau de comunicare ale cuiva.


• Urmăreşte punct cu punct factorii externi care provoacă

atenţia involuntară şi arată expresia lor concretă din activităţile

la clasă.


• Reciteşte toţi factorii atenţiei involuntare şi particularizează.


• Reciteşte toţi factorii atenţiei voluntare şi particularizează-i la

experienţa proprie.


• Identifică momentele care ţi-au stârnit atenţia involuntară,

arată unde a fost nevoie de efort pentru a realiza atenţia

voluntară şi apoi cele care au implicat atenţia postvoluntară.


• Reciteşte cu atenţie însuşirile atenţiei şi compară cu ceea ce-ţi

este caracteristic.


• trebuie să te gândeşti la piedici cum ar fi lipsa de cunoştinţe,

necunoaşterea unei limbi străine etc.


• Trebuie să ai în vedere efectele anticipării incorecte.


• Trebuie să răspunzi la cele două variante, imaginează-ţi că te

manifeşti ca atare.


• Trebuie să ai în vedere că cineva care-ţi doreşte succesul cu

orice preţ poate fi şi impetuos şi fără măsură dar şi foarte

prudent.


• Trebuie să ai în vedere atât angajarea în acea activitate, cât şi

manifestările pe parcursul ei.




• Se răspunde pe bază de autoanaliză şi autoevaluare.


• Poţi face apel şi la propria experienţă şi răspunsul ar fi chiar

mai interesant.


• Se răspunde ca la întrebarea anterioară prin autoanaliză şi

autoevaluare.


1. Enumeră mecanismele reglatoare ale sistemului psihic uman. (limbaj, atenţie, voinţă) 2. Care sunt componentele sistemului de comunicare? (vezi schema de la pagina 131) 3. Defineşte limba şi limbajul şi precizează relaţia dintre ele. (limba fenomen social, limbajul activitatea individului) 4. Enumeră şi prezintă pe scurt principalele funcţii ale limbajului. (comunicare, cognitivă, simbolic-reprezentativă, expresivă, persuasivă, reglatoare şi autoreglatoare) 5. Analizează formele orale ale limbajului. (dialogul şi monologul) 6. Prezintă particularităţile limbajului scris. (grafiere şi conţinut) 7. Caracterizează limbajul interior. 8. Prezintă particularităţile atenţiei involuntare. (asonor, prescurtat, rapid) 9. Caracterizează atenţia voluntară. (ca stimulare, eficienţă, consum energetic) 10. Arată avantajele atenţiei postvoluntare. (este o deprindere de a fi atent şi uneşte avantajele celorlalte două) 11. Enumeră şi prezintă pe scurt însuşirile atenţiei. (volum, stabilitate, concentrare, distributivitate, mobilitate) 12. Defineşte şi caracterizează voinţa ca proces psihic complex de reglare şi autoreglare; (vezi paragraful corespunzător) 13. Caracterizează efortul voluntar şi arată relaţiile sale cu obstacolul. (este relaţia de corespondenţă calitativă şi constatativă) 14. Enumeră şi prezintă pe scurt fazele acţiunii voluntare.(actualizarea motivelor, lupta motivelor, luarea hotărârii elaborarea planului, executarea) 15. Enumeră şi prezintă pe scurt calităţile voinţei. (puterea voinţei, perseverenţa, independenţa, promptitudinea)



Lucrarea va fi evaluată astfel:

Se acordă 0,50 puncte pentru răspunsurile corecte de la întrebările

cu nr. 1 şi 10

Se acordă câte un punct pentru răspunsurile corecte la întrebările:

2,3,5,6,7,8,9

Se acordă câte două puncte la întrebările: 4,11,12,13,14,15

Punctaj maxim 20 puncte ce se împarte la 2 şi rezultă o notă în scara

1-10.

Lucrarea se redactează pe foi separate şi se transmite tutorelui. Va

putea avea circa 4 pagini.

Bibliografie minimală

ATKINSON L. RITA, ATKINSON R.C., SMITH E.E., BEM D.J.,

Introducere în psihologie, 2002, Editura Tehnică, Bucureşti, p. 407-

412

COSMOVICI A., Psihologia generală, 1996, Polirom, Iaşi, p.245-248

CREŢU Tinca, Psihologia generală, 2001, Editura Credis, Bucureşti,

p.268-278

GOLU M., Fundamentele psihologiei, 2000, Ed. Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, p.422-424

HAYES, N.M ORRELL S., Introducere în psihologie, 1997, Editura

All, Bucureşti, p. 288-295

IACOB Luminiţa, Comunicarea didactică, Psihologia şcolară, 1998,

Polirom (Coord. A. Cosmovici, L. Iacob)

ZLATE M., Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate,

Bucureşti, p. 214



Bibliografie generală ALLPORT G. W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, 1981,

E.D.P., Bucureşti

ATKINSONL. RITA, ATKINSON C.R. , SMITH E.E., BEM D.J.,

Introducere în psihologie, 2002, Editura Tehnică, Bucureşti

BIRCH ANN, HAYWARD SHEILA, Diferenţe interindividuale, 1999,

Editura Tehnică, Bucureşti

COLEMAN D., Inteligenţa emoţională, 2001, Ed. Curtea Veche,

Bucureşti

COSMOVICI A., „Psihologie generală”, 1996, Ed. Polirom, Iaşi

CREŢU TINCA, „Psihologie generală”, 2001, Ed. Credis, Bucureşti

GOLU, M., Percepţia şi activitatea, 1971, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti

GOLU, M., Fundamentele psihologiei, vol. I şi II, 2000, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti

HAYES N., ORRELL S., Introducere în psihologie, 1997, Ed. All,

Bucureşti

IACOB LUMINIŢA, Comunicarea didactică, în vol. Psihologia şcolară

(Coord. A. Cosmovici, L. Iacob), 1998, Polirom , Iaşi

LIEURY A., Manual de psihologie generală, 1996, Editura Antet,

Bucureşti

MALIM T., BRICH ANN, WADERLEY ALISON, Perspective în

psihologie, 1999, Ed. Tehnică, Bucureşti

MICLEA, M., Psihologie cognitivă, 1994, Casa M, Editura Gloria

S.R.L, Cluj

PAVELCU V., „Drama psihologiei”, ed. a II-a EDP, 1972, E.D.P.,

Bucureşti

PIAGET J. „Psihologia inteligenţei”, 1975, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

POPESCU-NEVEANU, P., „Dicţionar de psihologie”, Editura

Albatros, Bucureşti, 1978

RADU I. (coord.), „Introducere în psihologia contemporană”, 1991,

Ed. Sincron, Cluj

REUCHLIN M., „Psihologie generală”, Ed. Ştiinţifică, 1999, Bucureşti

ROCO MIHAELA, Creativitatea şi inteligenţa emoţională,2001, Ed.

Polirom, Iaşi



SILLAMY N., Dicţionar de psihologie, 1996, Ed. Univers

Enciclopedic, Bucureşti

ZLATE M., Eul şi personalitatea, 1997, Editura Trei, Bucureşti

ZLATE M., Psihologia mecanismelor cognitive, 1999, Ed. Polirom,

Iaşi

ZLATE M., Introducere în psihologie, 2000, Ed. Polirom, Iaşi

fundamentele psihologiei

Documents