CUPRINS

Introducere………………………………………………………... 2

Capitolul I Consideraţii generale privind garanţiile…………… 3

1.1. Noţiunea de garanţie…………………………………………. 5

1.2. Regimul juridic al garanţiilor………………………………... 14

1.3. Clasificarea garanţiilor………………………………………. 25

Capitolul II Garanţiile reale – gajul ……………………………. 36

2.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare…………………………. 36

2.2. Constituirea gajului…………………………………………... 48

2.3. Efectele gajului……………………………………………… 62

Capitolul III Garanţiile reale – ipoteca………………………… 69

3.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare………………………… 69

3.2. Caracterele generale ale ipotecilor…………………………… 74

3.3. Efectele ipotecii………………………………………………. 80

3.4. Publicitatea ipotecii………………………………………….. 85

Concluzii …………….…………………………………………… 87

Bibliografie……………………………………………………….. 89

Anexă …………………………………………………………... 91

1

INTRODUCERE

Lucrarea analizează dintr-un punct de vedere original, garanţiile

obligaţiilor în dreptul civil şi în dreptul comercial. Mijloacele juridice

generale de garantare a obligaţiilor sunt recunoscute tuturor creditorilor în

temeiul dreptului de gaj general pe care-l au asupra patrimoniului

debitorului.

Mijloacele juridice speciale de garantare a obligaţiilor sunt

recunoscute numai unor creditori, fiind diferite de cele pe care le poate

utiliza orice creditor în limitele dreptului de gaj general.

Noţiunea de garanţie este analizată aprofundat, valorificându-se felul

în care aceasta a fost conturată de doctrina juridică română şi străină.

Este privită cu circumspecţie o definiţie prea cuprinzătoare, potrivit

căreia prin garanţii ale obligaţiilor ar trebui înţelese toate mijloacele tehnice,

extrinseci raportului de obligaţie, dar care vin să se alăture acesteia, spre a

contribui la conservarea anumitor bunuri în scopul de a putea, mai târziu să

fie executate silit pentru despăgubirea creditorului dacă executarea obligaţiei

asumate de către debitor nu mai are loc.

2

Capitolul I Consideraţii generale privind garanţiile

În orice raport juridic obligaţional creditorul urmăreşte executarea

obligaţiei de către debitorul său, aceasta constituind, de fapt, raţiunea

oricărei obligaţii, de a fi executată. Creditorul este interesat ca obligaţia

debitorului să poată fi realizată, să înlăture orice risc de insolvabilitate a

debitorului, situaţie în care el ar fi prejudiciat. Insolvabilitatea presupune ca

datoriile debitorului, (pasivul său) sunt mai mari decât activul acestuia.

Asigurarea executării datoriei de către debitor se poate realiza în

principiu pe două căi şi anume: pe de o parte legea stabileşte o garanţie

generală în favoarea tuturor creditorilor fără ca aceştia să facă acte juridice

prealabile în acest sens şi, pe de altă parte, legea creează cadrul juridic

necesar, la îndemâna creditorilor pentru ca aceştia să-şi poată construi

garanţii în limitele permise de lege.

Din prima categorie de garanţii face parte cea prevăzută de art. 1718

C.civil respectiv dreptul de gaj general al creditorilor chirografari sau

obişnuiţi. Potrivit textului citat “oricine este ţinut de a îndeplini îndatoririle

sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Acest gaj

general este un gaj comun, el fiind constituit în egală măsură în favoarea

tuturor creditorilor, indiferent de valoarea creanţei lor sau de data când s-a

născut ori a devenit scadentă.

De aici rezultă şi poziţia de egalitate a creditorilor faţă de bunurile ce

constituie patrimoniul debitorului şi sunt supuse executării silite. Fiind

situaţi pe o poziţie de egalitate, în măsura în care valoarea pasivului

debitorului depăşeşte pe aceea a activului, creditorii, în baza poziţiilor lor

3

neprivilegiate, de egalitate, vor fi îndestulaţi proporţional cu valoarea

creanţei lor scadente. Acest principiu rezultă din conţinutul textului art.1719

C.civil conform căruia bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună

a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între ei prin analogie sub condiţia ca

între debitori să nu existe cauze legitime de preferinţă.

Creditorul interesat de asigurarea unei executări neîntârziate a

obligaţiei şi pentru a înlătura consecinţele inacţiunii acestuia, are la

îndemână mijloace procesuale adecvate, cum sunt acţiunea oblică sau

subrogatorie, acţiunea pauliană sau revocatorie, dreptul de a cere executarea

silită asupra bunurilor aflate în patrimoniul debitorului la data urmăririi.

De asemenea, creditorii au şi alte posibilităţi juridice pentru a-şi

asigura realizarea creanţelor, cum ar fi solidaritatea şi indivizibilitatea. Dar

există anumite mijloace juridice care exced sfera de aplicare a gajului

general al creditorilor chirografari şi care înlătură egalitatea dintre creditori;

acestea poartă numele de garanţii.

In literatura juridică, garanţiile sunt definite ca fiind acele mijloace

juridice care conferă creditorului garantat unele prerogative suplimentare

prin poziţionarea prioritară faţă de ceilalţi creditori şi posibilitatea ca în caz

de neexecutare din partea debitorului să poată urmări pe o altă persoană,

care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.

In doctrină s-au formulat mai multe clasificări ale garanţiilor, una

fiind însă unanim acceptată anume clasificarea în : garanţii personale şi

garanţii reale.

4

Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o persoană, alta

decât debitorul principal al obligaţiei, şi-o asumă faţă de creditor de a

executa el obligaţia în cazul în care debitorul principal nu o va executa.

Codul civil reglementează o singură garanţie personală, fidejusiunea

(cauţiunea).

Garanţiile reale – presupun afectarea unui bun pentru garantarea

obligaţiei prin instituirea unui drept real accesoriu, de garanţie, cu privire

la acel bun. Acest drept real accesoriu da naştere unui drept de preferinţă

şi a unui drept de urmărire. Din această categorie de garanţii fac parte

gajul, ipoteca, privilegiile, dreptul de retenţie.

1.1. Noţiunea de garanţie

Determinarea conceptului de garanţie pleacă de la scopul final al unei

obligaţii pe care îl constituie executarea ei, motiv pentru care creditorul îşi ia

toate măsurile corespunzătoare pentru a preîntâmpina orice insolvabilitate a

debitorului.

În sistemele de drept, obligaţia este garantată prin diverse instrumente

juridice accesorii, numite garanţii. Garantarea executării obligaţiilor se poate

realiza prin două categorii de mijloace juridice, generale şi speciale.

Mijloacele juridice generale sunt recunoscute tuturor creditorilor în

temeiul dreptului de gaj general pe care-l au asupra patrimoniului

debitorului, conform art.1718 C.civ.

5

Mijloacele juridice speciale de garantare a obligaţiilor sunt

recunoscute numai unor creditori, diferite de cele pe care le poate utiliza

orice creditor în limitele dreptului de gaj general.

Creditorii care beneficiază doar de mijloacele generale de garantare a

realizării drepturilor lor de creanţă sunt numiţi creditori chirografari

(obişnuiţi), iar cei care beneficiază de mijloace speciale de garantare poartă

numele de creditori cu garanţii sau garanţi.

Raţiunea “garanţiilor creditorului” este tocmai de a preveni

înstrăinările nefrauduloase şi contractările de noi datorii deoarece, dacă

debitorul devine insolvabil, creditorii sunt dezarmaţi.

Când acel vinculum juris pe care îl reprezintă raportul de obligaţie nu

oferă creditorului siguranţa suficientă că va fi satisfăcut, legea permite

acestui creditor să-şi adauge o a doua obligaţie care o va înlocui pe cea

dintâi în cazul imposibilităţii de executare. Această a doua obligaţie este o

obligaţie subsidiară, deoarece ea nu acţionează decât în cazul în care

obligaţia principală nu poate fi executată.

Obligaţia de garanţie devine actuală numai în cazul realizării condiţiei,

şi anume numai când obligaţia principală nu mai poate fi executată.

În legislaţia română, civilă sau comercială, precum şi în legislaţiile

altor ţări, nu a fost definită expres noţiunea de “garanţie” şi, de asemenea,

nu există dispoziţii cu caracter general aplicabile oricăror forme de garanţie.

Sunt reglementate doar diferite modalităţi de garantare a obligaţiei şi

există unele dispoziţii cu caracter special, proprii anumitor tipuri de garanţii.

6

Această lacună de ordin legislativ a fost completată de literatura

juridică, cu ajutorul căreia au fost exprimate păreri diferite în ceea ce

priveşte conţinutul noţiunii de “garanţie”.

Astfel, noţiunea de garanţie poate fi privită în două sensuri:

în sens larg, când, pe lângă garanţiile propriu-zise, înglobează

şi alte instituţii juridice precum: arvuna, clauza penală, solidaritatea,

indivizibilitatea etc., ce constituie garanţii în privinţa executării

obligaţiei;

în sens restrâns, când încorporează doar garanţiile propriu-zise,

adică numai acele mijloace specifice care depăşesc limitele dreptului

de gaj general şi care conferă creditorului garantat anumite prerogative

suplimentare concretizate într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori sau

în posibilitatea urmăririi altei persoane, în cazul în care debitorul nu-şi

execută obligaţia.

Unii autori au definit garanţiile ca fiind “acele mijloace juridice care,

dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept,

conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de

regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în

caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană,

care s-a angajat să execute obligaţia ce revine debitorului”.

Alţi autori au opinat că prin garanţii ar trebui înţelese “toate acele

mijloace tehnice, extrinseci raportului obligaţiei, dar care vin să se alăture

acestuia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în vederea

7

executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la

despăgubirea creditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc”.1

Despre aceste măsuri asiguratorii I.Rosetti-Bălănescu, A.Velescu şi S.

Zilbestein au arătat că “pentru a evita posibilitatea ca autorul pagubei să-şi

înstrăineze, să ascundă sau să distrugă bunuri aşa încât cel păgubit să nu mai

găsească, atunci când va fi obţinut hotărârea definitivă, bunuri pe care să le

urmărească, precum şi pentru a asigura conservarea în bune condiţiuni a

acestor bunuri până la executarea silită asupra lor, legea a reglementat

instituţia măsurilor de asigurare.

Acestea constau în indisponibilizarea unor bunuri din patrimoniul celui

ce urmează a fi obligat la despăgubire (învinuit, inculpat, responsabil

civilmente sau pârât) până la obţinerea hotărârii definitive, când măsurile de

asigurare se pot transforma în măsuri de executare silită.

Astfel de măsuri sunt, în cadrul procesului penal, “sechestrul

asigurător asupra averii mobiliare a învinuitului, inculpatului şi persoanelor

civilmente responsabile, poprirea creanţelor acestora în mâna debitorilor lor

sau inscripţia ipotecară asigurătoare asupra imobilelor celor chemaţi să

despăgubească pe vătămat”.

Totuşi, acest caracter mult prea general al definiţiei este de natură să

extindă sfera noţiunii de garanţie, care ar putea cuprinde toate modalităţile

aflate la îndemâna oricărui creditor de a apela la forţa de constrângere a

statului pentru realizarea executării silite.

1 Victor Dan Zlătescu, Garanţiile creditorului, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, pag.31: din această definiţie largă autorul citat deduce clasificarea următoare a garanţiilor: a) garanţii preventive (dreptul de retenţie, indisponibilizarea unor bunuri);b) garanţii ale executării reale (clauza penală şi arvuna);c) garanţii propriu-zise sau reparatorii (fidejusiune, garanţii reale, privilegii), pag.49-51

8

Din acest motiv, autorii acestor opinii nu includ în noţiunea de garanţie

clauza penală şi arvuna, deşi acestea contribuie la executarea obligaţiilor2.

În cazul clauzei penale, cine nu-şi execută obligaţia trebuie să

plătească suma prestabilită ce reprezintă evaluarea globală a prejudiciului,

creditorul nefiind obligat să facă dovada directă a prejudiciului suferit3.

În cazul arvunei, dacă executarea obligaţiei nu s-a realizat din vina

celui ce a plătit arvuna, nu se mai poate cere restituirea ei, iar dacă

executarea este imputabilă celui ce a primit arvuna, aceasta trebuie restituită

îndoit.

Deci, arvuna este o clauză accesorie unui contract, prin care părţile

convin ca una dintre ele (cumpărătorul) să dea celeilalte o sumă de bani, la

încheierea contractului.

Clauza penală şi arvuna nu adaugă nimic la dreptul de gaj general.

Creditorul care poate uza de clauza penală sau de arvună rămâne în poziţia

de creditor chirografar, egal cu toţi ceilalţi în ceea ce priveşte posibilităţile

de urmărire a bunurilor debitorului.

Literatura de specialitate subliniază şi alte modalităţi juridice ce

îndeplinesc funcţia de garantare a obligaţiilor, altele decât garanţiile propriu-

zise, şi anume solidaritatea şi indivizibilitatea4.

Solidaritatea şi indivizibilitatea pot fi folosite pentru a înlocui

fidejusiunea sau pentru a o întări pe aceasta, introducând în raportul de

2 Victor D.Zlătescu, Garanţiile creditorului, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, pag.50

3 C.Stătescu, C.Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Educaţional, Bucureşti, 1988, pag.3394 C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., pag.400

9

obligaţie un alt debitor principal, care va răspunde alături de debitorul iniţial

pentru întreaga obligaţie.

În acest fel se înlătură inconvenientele fidejusiunii, care decurg din

faptul că fidejusorul este un debitor accesoriu şi subsidiar.

Solidaritatea pasivă poate înlocui rolul de garanţie personală într-un

mod mai favorabil fidejusiunii. Fidejusiunea conferă garantului, care este

urmărit înaintea debitorului garantat, un beneficiu de discuţiune ce-i va

permite să ceară urmărirea prioritară a celui obligat în principal.

Solidaritatea îl pune la adăpost pe creditor, din acest punct de vedere.

Codebitorul solidar nu are un astfel de beneficiu, urmărirea îndreptându-se

împotriva oricăruia din cei obligaţi.

Totodată, conform unor autori, fidejusorul are şi beneficiul

cedendarum actionum, care îi permite să respingă acţiunea creditorului,

dovedind că acesta, în mod culpabil, a lăsat să se piardă drepturile sau

garanţiile pe care le avea împotriva debitorului principal şi în care

fidejusorul urma să fie subrogat de drept. Codebitorul solidar nu are

niciodată un astfel de beneficiu.

Indivizibilitatea convenţională conferă creditorului avantaje

asemănătoare sau de delegaţiune imperfectă, prin care debitorul oferă

creditorului un al doilea debitor, clauza având astfel un vădit caracter de

garanţie.

Concluzionând, se poate spune că, garanţiile obligaţiilor sunt mijloace

juridice accesorii unui raport juridic obligaţional, prin care creditorul îşi

10

asigură posibilitatea realizării în natură a creanţei sale, apărându-se

împotriva eventualei insolvabilităţi a debitorului5.

Din dispoziţiile legale, precum şi din cele arătate mai sus se pot trage

următoarele concluzii referitoare la conceptul de garanţie.

Orice obligaţie are ca finalitate executarea ei, care se asigură cu

ajutorul garantării acestor obligaţii.

Creditorul este cel care ia măsuri garantării obligaţiei în contra

insolvabilităţii debitorului. Insolvabilitatea debitorului este evidentă atunci

când pasivul6 depăşeşte activul7.

Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari instituit prin art.1718

C.civ., reprezintă cea mai generală garanţie pentru executarea obligaţiilor,

dar şi cea mai ineficientă, deoarece nu înlătură riscul insolvabilităţii

debitorului.

Caracteristic pentru gajul general menţionat este faptul că este un gaj

comun care aparţine tuturor creditorilor chirografari, care au cu toţii o

poziţie egală faţă de bunurile supuse executării silite.

Poziţia de egalitate a creditorilor chirografari conferă posibilitatea ca,

în cazul în care sumele obţinute nu acoperă întreaga datorie, aceste sume să

se impute proporţional asupra valorii creanţelor.

Funcţii

Funcţia de asigurare a creditului este funcţia primordială a garanţiilor

şi constă în mobilizarea tuturor resurselor debitorului pentru garantarea

creditorului. Garanţiile reale oferă posibilitatea unei persoane să obţină un

5 Vasile Pătulea, Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Editura Scripta, Bucureşti, 1994, pag.96 Datoriile avute de debitor7 Drepturile creditorului

11

credit egal cu valoarea bunurilor mobile de care dispune şi care pot fi gajate

sau a celor imobile care pot fi ipotecate.

“Depozitul asigurător” reprezintă o a doua funcţiune pe care o

îndeplineşte gajul. Gajul cu deposedare evită pericolul înstrăinării de către

debitor a bunului gajat, făcând posibilă exercitarea privilegiului creditorului,

el contribuind, în felul său, tocmai la realizarea funcţiei de asigurare a

creditorului.

Evoluţia garanţiilor

În literatura de specialitate, sistemul garanţiilor a rămas, în linii mari,

acelaşi totuşi, în decursul anilor, frecvenţa lor a fost într-o continuă

schimbare.

Ipoteca a fost printre primele garanţii cunoscute în Egiptul antic şi

avea o întrebuinţare frecventă.

La romani, cea mai frecventă garanţie era fidejusiunea, garanţie

personală, care se constituia atât în cadrul, cât şi în afara unui proces.

Sub perioada dominaţiei împăratului Justinian, fidejusorul a căpătat

beneficiul de discuţiune, ce îi conferea o situaţie deosebită de cea a

debitorului solidar şi preferabilă acestuia.

Prima garanţie reală cunoscută în Roma a fost “fiducia”, ce

presupunea transmiterea dreptului de proprietate asupra unui obiect,

creditorul obligându-se să-l retransmită proprietarului după ce acesta şi-a

achitat integral datoria.

Ulterior, ca o perfecţiune a fiduciei, a apărut “pignus” sau gajul care

privea atât mobilele, cât şi imobilele. Bunul nu mai trecea în proprietatea

12

creditorului; acesta era acum un simplu detentor al bunului, până la

restituirea datoriei.

În orânduirea feudală, garanţiile imobiliare au dobândit o însemnătate

deosebită faţă de cele mobiliare.

Procesul de transformare a garanţiilor reale a continuat în timpul

revoluţiei franceze când s-a instaurat publicitatea ipotecilor, printr-o lege din

9 Messidor an III şi transcripţiunea imobiliară.

În economia capitalistă dezvoltată, mobilele au devenit bunuri de preţ,

averile fiind preponderent mobiliare, ceea ce a dus la apariţia titlurilor de

credit.

În societatea capitalistă preferinţele s-au îndreptat spre garanţiile

mobiliare perfecţionate.

Ele se aplică deoarece creditul imobiliar, oneros şi formalist a devenit

o piedică în calea celerităţii pe care o cereau raporturile comerciale.

Constituirea şi realizarea garanţiilor imobiliare era dificilă şi dura

mult, întrucât verificarea titlurilor de proprietate cerea timp şi o procedură

îndelungată şi costisitoare de executare silită.

Dezvoltarea continuă a vieţii economice a necesitat “răspândirea”

acestor instituţii pe tărâmul raporturilor juridice comerciale, ceea ce a

însemnat o transformare a lor la specificul acestor activităţi economice,

caracterizate prin dinamism, fluenţă şi complexitate.

Acest fapt a generat o aplicare mai redusă a garanţiilor specifice

dreptului civil, obligând, în acelaşi timp, să se găsească noi forme de

garanţii, care s-au adăugat celor existente sau le-au modificat conţinutul,

astfel:

13

- mijloace specifice de garantare a obligaţiilor în contracte de comerţ

internaţional;

- garanţii specifice unor anumite ramuri de drept (dreptul

transporturilor);

- forme specifice de garantare a creditelor, în special cauţiuni

bancare;

- aplicaţii noi ale garanţiilor cunoscute, cu unele modificări de regim

faţă de Codul civil.

1.2. Regimul juridic al garanţiilor

Regimul juridic al garanţiilor atât mobiliare cât şi imobiliare a fost

tratat, până la apariţia Legii nr.99/1999 de Codul civil şi Codul comercial, ca

sediu al materiei. La acestea se adaugã actele normative referitoare la cec,

cambie şi biletul la ordin, acţiunile societăţilor comerciale (aşa-numitele

valori mobiliare), legea privind regimul pietrelor preţioase, a metalelor

preţioase etc.

În acest an a fost reglementat, de pildă, regimul şi circulaţia metalelor

preţioase, în care aurul şi argintul primesc o importantă reglementare

cuprinzătoare, intrând în circuitul civil şi comercial. Bunăoară, aurul

urmează a fi valorificat şi prin alte societãţi şi instituţii cum erau BNR sau

casele de amanet. În mod oficial numai BNR avea temei legal în tranzacţii

comerciale cu metale preţioase. S-au pus bazele bursei de valori cu metale şi

pietre preţioase.

14

Toate acestea vin în ajutorul definirii cât mai cuprinzãtoare a garanţiilor

reale mobiliare.

Sunt garanţii reale întrucât au ca obiect lucruri, în formã materializatã

precum utilaje, produse, materii prime etc., sau în formã dematerializatã -

acţiuni, titluri de valoare, creanţe etc.

Reglementarea acestor garanţii de Codul civil şi Codul comercial este

de mult depãşitã întrucât se referea la realitãţi adecvate începutului relaţiilor

capitaliste, din a doua parte a secolului XIX.

Chiar limbajul juridic al acestor douã coduri este greoi, multe noţiuni

sunt depãşite, greu de asimilat la acest început de mileniu trei.

Forma de bazã a garanţiei reale mobiliare o reprezintã gajul - în

comercial - şi amanetul în civil, douã noţiuni puţin diferite, întrucât

condiţiile lor de fond şi de formã sunt aproape identice.

Facem observaţia, cã amanetul, aşa cum este tratat de dreptul civil,

este mai adecvat relaţiilor civile, deci acelor relaţii cu caracter patrimonial

exercitate cu titlu aleatoriu de subiecţi persoane fizice.

O reglementare cuprinzãtoare şi "adusã la zi" o cunosc garanţiile reale

mobiliare prin Titlul IV din Legea nr. 99/1999.

De evidenţiat latura pragmaticã a acestui act normativ, care de

bunãseamã a fost inspirat de legislaţia europeanã mai nouã în aceastã

materie. La acest act normativ, surprinde faptul cã legiuitorul s-a preocupat

de o reglementare cât mai detaliatã a acestei instituţii de garanţie, cu

ignorarea parţialã a principiilor şi doctrinei consacrate din dreptul românesc.

15

Cu alte cuvinte, legea reprezintã o abordare curajoasã şi întrucâtva

hazardatã având în vedere unele inconveniente şi neclaritãţi de ordin

doctrinal ce ar putea sã aparã pe parcurs.

Probleme de ordin general

Spre deosebire de vechea reglementare cunoscutã, care cuprindea în

special garanţia bunurilor corporale - care de altfel şi defineau noţiunea de

gaj-amanet - noua reglementare cuprinde o mulţime de bunuri corporale dar

mai ales necorporale cu care se poate garanta: cesiunea drepturilor de

creanţã, chiar dacã cesiunea nu se face cu titlu de garanţie, vânzãrile

condiţionate, toate formele de închiriere şi de leasing dacã au o duratã de

peste un an, contractele de consignaţie cu valori mai mari de 1000 euro,

warantele şi recipisele de depozit, bunurile fungibile şi nefungibile.

Art.6, din lege întregeşte aceastã listã cu numeroase categorii de bunuri

necorporale, enumerate enunţiativ: soldurile creditoare ale conturilor de

depozit, certificatele de depozit, acţiunile şi pãrţile sociale din societãţile pe

acţiuni şi cu rãspundere limitatã, drepturile de exploatare ale resurselor

naturale, drepturile rezultând din invenţii, mãrci de fabricã şi alte drepturi de

proprietate intelectualã, industrialã sau comercialã, drepturile de creanţã,

garantate sau negarantate, poliţele de asigurare, fondul de comerţ, uzufructul

imobilelor, mai precis drepturile de închiriere sau de arendare a unor bunuri

imobile, drepturi societare, orice drept de a tranzacţiona cu bunuri mobile

(vezi de pildã bursa valorilor mobiliare, operator sau agent la Arhiva

Electronicã), bunuri mobile închiriate sau care fac obiectul unui contract de

leasing, acestea dacã contractul are o duratã mai mare de un an.

16

Dând o definiţie debitorului, legiuitorul include în aceastã categorie -

vezi art.4 din lege - atât pe debitor cât şi pe garant.

Nu se face o disjuncţie ca în Codul civil între debitor şi garant, cu

crearea unui regim mai favorabil acestuia din urmã (vezi de pildã beneficiile

diviziunii şi ale discuţiunii din Codul civil).

Desigur, procedând astfel s-a avut în vedere faptul cã spre deosebire de

legea civilã, în comercial garantul are un statut relativ identic cu obligatul

principal, fiind deseori factorul determinant în naşterea raportului de afaceri.

Legiuitorul încearcã o delimitare cât mai clarã a comercialului de civil.

Într-o economie capitalistã şi de piaţã acesta este un deziderat obiectiv. În

dreptul românesc, Codul civil a avut vreme îndelungatã un ascendent faţã de

Codul comercial, acesta din urmã fiind conceput ca un derivat al primului.

În prezent, prin numeroasele acte normative, de rangul legilor,

orientarea este tot mai accentuatã spre comercial şi comercialitatea faptelor

aducãtoare de profit.

De aceea se face o delimitare tot mai marcantã între activitãţile

aducãtoare de venit, cu accent pe civilitatea reglementãrii şi cele de profit,

unde se pune problema comercialului (vezi legislaţia, care reglementeazã

impozitul pe venit şi aceea referitoare la impozitul pe profit).

Treptat se acţioneazã pentru ieşirea comercialului de sub tutela civilului,

tutelã atât de dãunãtoare sub toate aspectele.

În baza unor anumitor principii, garantul poate opune creditorului

beneficiul de discuţiune, cerându-i sã urmãreascã bunurile debitorului

principal şi numai dupã aceea, dacã nu va fi îndestulat, sã-l urmãreascã pe

el.

17

Dacã existã mai multi garanţi, care garanteazã faţã de unul şi acelaşi

creditor, pentru una şi aceeasi datorie, garantul urmãrit poate opune

beneficiul de diviziune, cerând creditorului ca urmãrirea sã se dividã între

ceilalţi garanţi.

Garanţia realã se poate constitui, cu sau fãrã deposedare, pentru

obligaţii prezente sau viitoare, afectate de condiţie sau nu.

Obligaţia garantatã cuprinde şi dobânzile acumulate şi neplãtite privind

obligaţia principalã, dacã pãrţile nu decid altfel. În acest mod, s-au

dezvoltat şi întregit prevederile de la art.43 Cod comercial: "Datoriile

comerciale lichide şi plãtibile în bani produc dobândã de drept din ziua când

devin exigibile".

Pãrţile au posibilitatea sã stabileascã, în contracte şi alte sume de bani

cu titlu de dobândã sau daune iar în lipsa acestora, legea îl obligã pe debitor

la aceste dobânzi (vezi si OG nr. 9/2000).

Dobânda comercialã poate fi reprezentatã de rata scontului ori de

dobânda de referintã a BNR. Dupã cum cade şi în puterea pãrţilor de a-şi

stabili o dobândã practicatã de o anume bancã sau altã instituţie financiarã

sau aceasta poate fi stabilitã chiar de pãrţile interesate la încheierea

contractului sau ulterior printr-un act adiţional.

Tot aşa, pãrţile contractante pot cere pe baza unei clauze compromisorii

sã se stabileascã dobânda ca şi alte obligaţii cu caracter de lichiditate de un

organ arbitral.

Contractul de garanţie realã este titlu executoriu.(art.17).

18

Consider cã acest contract fiind titlu executoriu prin puterea legii,

investirea sa ar reprezenta o formalitate inutilã, atâta vreme cât legiuitorul

nu a prevãzut acest fapt.

De altfel, debitorul sau o terţã persoanã interesatã are deschisã calea

contestaţiei la executare sau chiar o acţiune în anularea executãrii, ocazie cu

care instanţa va pune în discuţia pãrţilor calitatea de titlu executoriu al

înscrisului în baza cãruia a fost pornitã executarea.

Tot titluri executorii reprezintã şi contractele de credit şi de garanţie

bancare, iar Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancarã prevede în mod

expres necesitatea investirii, cu toate cã, şi aici, în literatura de specialitate

au apãrut note critice.

În sprijinul acestei opinii vin şi cu alte argumente de text: art.376

C.pr.c.prevede cã se învestesc cu formulã executorie hotãrârile care au

rãmas definitive ori au devenit irevocabile, înscrisurile autentice, precum şi

orice alte hotãrâri sau înscrisuri, pentru ca acestea sã devinã executorii, în

cazurile anume prevãzute de lege.

Orice bun care înlocuieşte bunul constituit ca garanţie sau bunul în care

a trecut valoarea bunului afectat garanţiei se presupune a fi un produs al

bunului iniţial, cu excepţia cazului în care debitorul nu face proba contrarie.

Bunul constituit ca garanţie mobiliarã va continua sã fie considerat ca

atare, chiar dacã a devenit accesoriu al unui bun imobil conf. art.6. În acelaşi

mod, aceastã dispoziţie se va aplica produsului bunului cu care s-a garantat.

Când arhiva înscrie o garanţie realã mobiliarã pe bunuri ataşate unui

teren, avizul de garanţie realã va trebui sã menţioneze descrierea, adresa şi

înregistrarea în documentele de publicitate imobiliarã.

19

Ipoteca ce se întinde asupra amelioraţiunilor ulterioare costituirii ei,

potrivit art.1777 din Codul civil va asigura preferinţa faţã de creditorii care

au constituit o garanţie mobiliarã asupra acestor amelioraţiuni, numai dacã

ipoteca asupra amelioraţiunilor a fost înscrisã la arhivã, chiar dacã ipoteca a

fost înregistratã în registrele de publicitate imobiliarã.(art.35 <2>).

Orice creditor care, fãrã a fi parte într-un contract de garanţie, are un

privilegiu prin simplul efect al legii, inclusiv privilegiul statului asupra

taxelor ce îi sunt datorate, are prioritate asupra garanţiei reale a creditorului

asupra bunului în cauzã numai în momentul în care privilegiul îndeplineşte

condiţia de publicitate prin înscrierea acestuia la arhivã sau prin posesia

bunului.

Executarea garanţiilor mobiliare

Dacã debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, garanţia realã îi dã

creditorului garantat dreptul de a intra în posesie sau de a reţine bunul

afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei

garantate.(art.11).

În caz de neonorare a obligaţiei, creditorul va avea prin urmare

urmãtoarele cãi de îndestulare:

* executarea silitã urmând procedura instituitã de Codul de procedurã

civilã

* executarea silitã, în formã simplificatã, aşa cum este reglementatã

de Legea nr.99/1999.

* executarea silitã potrivit înţelegerii pãrţilor.

* procedura executãrii silite pentru garanţiile având ca obiect biletul la

ordin şi cambia este reglementatã de Legea nr.58/1934, modificatã. (Potrivit

20

art.106 din Legea nr.58/1934, astfel cum a fost modificatã prin O.G.

nr.11/1993, aprobatã prin Legea nr.83/1994, sunt aplicabile biletului la

ordin, în mãsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu,

dispoziţiile privind cambia, acţiunea sau executarea cambialã < art.47>

Potrivit procedurii reglementate de Legea nr.99/1999, executarea silitã

se face când obligaţia a devenit certã şi exigibilã. În acest caz, dacã debitorul

nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul are dreptul de a-şi satisface creanţa

cu bunul afectat garanţiei.

În realizarea acestui scop, creditorul are dreptul sã ia bunul garantat -

indiferent de formã, materialã sau imaterialã - în posesie în vederea vânzãrii.

Pentru luarea în posesie, contractul de garanţie trebuie sã cuprindã

urmãtoarea clauzã : "În caz de neexecutare creditorul poate folosi mijloacele

proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanţiei." În aceastã etapã

a executãrii, se exclude folosirea contrângerii printr-un funcţionar public sau

poliţienesc.

Aici se impune a aminti excepţia de la regula posesiei bunului dat în

garanţie: este cazul acţiunilor, care fiind în formã imaterialã şi urmând un

regim special, pentru a fi valabilã garanţia constituitã, în afarã de înscrisul

obligatoriu este necesar a se face menţiune în registrul acţionarilor de felul

"Pentru cauzã de garanţie".

O altã particularitate a acestei garantii constã în faptul cã vânzarea

acţiunilor se va face nu prin licitatie ci prin Bursa de Valori Bucuresti.

Din economia legii, reiese cã obiectul garanţiei îl formeazã asigurarea

unei obligaţii de dare sau facere şi nu a unei creanţe ca atare, aşa cum este

definitã de legislaţia comercialã sau civilã.

21

Pentru acest motiv, obligaţia trebuie sã fie numai certã şi exigibilã,

neinteresând lichiditatea acesteia, întrucât ceea ce se datoreazã nu este

obligatoriu sã fie determinat prin criteriu pecuniar (vezi art.62<2>.).

Orice persoanã care are posesia bunului afectat garanţiei trebuie sã-l

predea, la solicitarea creditorului a cãrui obligaţie a ajuns la scadenţă şi a

cãrui garanţie realã are un grad de prioritate mai mare. În vederea

satisfacerii creanţei sale, creditorul poate vinde bunului dat în garanţie în

cazul în care se aflã în posesia debitorului.

Dacã nu este posibilã luarea în posesie a bunului afectat garanţiei în

formã paşnicã, creditorul garantat poate prin intermediul executorului

judecãtoresc sau a executorului bancar, ori a altui organ de executare, sã

intre în posesia bunului. În caz de necesitate, se poate adresa organului de

poliţie care este ţinut sã acorde, în acest sens tot sprijinul.

Rolul executorului judecãtoresc sau bancar se rezumã la punerea în

posesie a bunului, modalitãţile de executare rãmânând la latitudinea

creditorului urmãritor. Se subînţelege cã în cazul în care se apeleazã la

executor, fie el judecãtoresc ori bancar, procedura legalã de urmat este cea

prevãzutã în Codul de procedurã civilã.

În lipsa unei înţelegeri cu debitorul sãu, creditorul va avea posibilitatea

sã vândã bunul afectat garanţiei, în mod direct, într-o manierã comercialã

rezonabilã care sã asigure îndestularea sa.

Vânzarea trebuie sã urmeze regulile comerciale adecvate, folosite de

persoanele care vând bunuri similare în mod obişnuit pe piaţa respectivã.

22

Asemenea reguli comerciale adecvate pot fi: vânzarea directã cãtre un

terţ, vânzarea prin licitaţie fãcutã publicã în ziar, vânzarea pe pieţe publice

sau prin orice alt mod de vînzarea rezonabilã.

Creditorul devine executor pentru recuperarea propriei creanţe.

Pentru a nu se comite abuzuri în dauna debitorului sau a unor terţi cu

interese, legiuitorul a prevãzut unele obligaţii pentru creditor.

Aceste sunt asemãnãtoare obligaţiilor instituite în sarcina executorilor

judecãtoreşti cu deosebirea cã creditorul nu acţioneazã în numele autoritãţii

statului, neavând prerogativele funcţionarului public, iar eventualele daune

vor fi suportate de creditor, indiferent dacã a acţionat sau nu cu rea-credinţã.

În acelaşi timp este demn de precizat cã, pentru a purcede la o asemenea

vânzare, creditorul trebuie sã depunã diligenţe şi sã dea dovadã cã este un

bun comerciant. Se pune întrebarea dacã creditorul vânzãtor poate mandata

aceastã prerogativã altei persoane.

Consider cã rãspunsul este afirmativ, în lumina prevederilor art.1532 şi

urm.Cod civil. În fond, executarea silitã reglementatã de Legea nr.99/1999

nu este decât o prelungire a activitãţii lucrative, de afaceri a creditorului

urmãritor, în îndeplinirea cãreia poate fi folositã şi o persoanã interpusã.

Mandatul este cu titlu gratuit.

Cumpãrãtorul ia în proprietate bunul afectat garanţiei liber de orice

garanţie realã existentã sau de sarcini asupra acelui bun.

Înainte de vânzare, creditorul va fi obligat sã facã o notificare, prin orice

mod, cãtre debitor şi ceilalţi creditori care şi-au înscris un aviz de garanţie

realã faţã de acelaşi debitor şi cu privire la acelaşi bun, precum şi

23

proprietarului bunului afectat garanţiei, dacã debitorul nu este proprietarul

acestuia.

În sistemul Legii nr.99/1999, creditorul garantat existã numai dacã

este înscris la arhiva valorilor mobiliare. Desigur, orice contract de garanţie

realã mobiliarã continuã sã fie valid între pãrţile semnatare dar îşi pierde

unul din atributele principale de garantare, acela de a fi opozabil şi cunoscut

terţilor atâta timp cât nu este înregistrat la arhivã.

O formã de îndestulare a creditorului urmãritor constã în adjudecarea

bunului afectat garanţiei, adjudecare fãcutã în contul creanţei. Totuşi,

creditorul nu îşi poate adjudeca bunul afectat garanţiei în cadrul vânzãrii

iniţiate de creditor fãrã ca în prealabil acesta sã fi dat posibilitatea terţilor de

a participa la vânzare, în afara cazului în care pãrţile au convenit altfel.

Bunul adjudecat de creditor va fi liber de orice sarcini, cu excepţia celor

înregistrate anterior înscrierii garanţiei sale.

Aşa cum s-a mai spus, Codul civil constituie izvorul de bază al

garanţiilor, conţinând prevederi adecvate, ce sunt grupate în titlul XIV

”Despre fidejusiune (cauţiune)”; titlul XV “Despre amanet (gajul)”; titlul

XVIII “Despre privilegii şi ipoteci”.

Prevederile Codului civil se aplică în corelare cu dispoziţiile privind

garanţiile şi cauzele de preferinţă prevăzute în diferite legi speciale.

Acestui izvor de sinteză i se adaugă Codul comercial, unele legi

speciale sau alte categorii de acte normative, cum ar fi cele editate în

perioada 1947-1989, parte din ele fiind abrogate ori căzute în desuetudine.

24

Trebuie subliniat faptul că, în Codul comercial (care a fost adoptat la

16.04.1887) sunt cuprinse dispoziţii referitoare la “gajul comercial” (Cartea

I, titlul XIV) şi “gajul vaselor de comerţ” (Cartea a II-a).

Art.489 alin.2 C.com. face trimitere şi la prevederile Legii speciale din

28 iunie 1881 privitoare la gajul mărfurilor depuse în magazinele generale.

Cadrul legislativ de executare a obligaţiilor comerciale rămâne cel al

dreptului comun dar, în măsura în care nu există dispoziţii cu specific

comercial, sunt aplicabile aceste prevederi speciale (art.1 C.com.).

1.3. Clasificarea garanţiilor

Garanţiile civile sunt mijloace juridice extrinseci raportului de

obligaţie, menite să contribuie la conservarea anumitor bunuri în vederea

executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la

despăgubirea creditorului când executarea reală nu mai are loc.

În sens larg, garanţiile obligaţiilor cuprind:

- mijloace preventive menite să conserve unele bunuri ale

debitorului în vederea executării silite a creanţei (dreptul de

retenţie, indisponibilizarea anumitor bunuri);

- mijloace de asigurare a executării în natură a obligaţiei (arvuna,

clauza penală);

25

- garanţii propriu-zise sau reparatorii care asigură creditorului

garantat o situaţie avantajoasă faţă de ceilalţi creditori numiţi

chirografari cu ocazia executării silite.

În sens restrâns şi într-o clasificare tradiţională, garanţiile se împart în

raport cu izvorul şi obiectul lor.

a. Clasificarea garanţiilor după izvorul lor

În raport cu izvorul lor, garanţiile se clasifică în convenţionale şi

legale. Garanţiile convenţionale (contractuale) se stabilesc prin voinţa

părţilor exprimată într-un contract accesoriu grevat pe obligaţia principală

garantată.

Garanţiile legale (extracontractuale) izvorăsc direct din lege,

independent de voinţa părţilor.

b. Clasificarea garanţiilor în raport cu obiectul lor

După obiect, garanţiile se clasifică în două grupe: garanţii personale şi

garanţii reale.

Garanţiile personale rezidă într-un angajament asumat de o altă

persoană decât debitorul principal faţă de creditor. Obligaţia de a garanta

datoria altuia poate să ia naştere în anumite situaţii direct din lege, fără a fi

nevoie de consimţământul garantului cum este cazul răspunderii

comitentului pentru prejudiciile cauzate de fapta prepuşilor săi.

Garanţiile reale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin

afectarea unuia sau mai multor bunuri din patrimoniul debitorului pentru

26

despăgubirea preferenţială a unui anumit creditor, în vederea asigurării

executării obligaţiei asumate.

Garanţiile reale considerate a fi un drept real cu privire la un bun sunt

însoţite de dreptul de urmărire şi de dreptul de preferinţă aparţinând

creditorului.

Garanţiile reale se clasifică la rândul lor în:

- garanţii reale cu deposedarea debitorului de bunul afectat ca

garanţie (gajul);

- garanţii reale fără deposedarea debitorului (ipoteca şi privilegiile).

Spre deosebire de celelalte garanţii reale care au o reglementare

distinctă în Codul Civil sau în alte legi speciale, dreptul de retenţie nu este

reglementat de Codul Civil sub forma unei instituţii aparte. Existenţa lui se

deduce dintr-o serie de texte răzleţe când, într-o materie sau alta, legea

(Codul Civil) acordă creditorului dreptul de a refuza, atât timp cât nu s-a

plătit datoria, restituirea unui lucru aparţinând debitorului sau cu toate că nu

a primit acel lucru printr-un contract de gaj.8 Dreptul de retenţie ni se

prezintă ca un adevarat drept real de garanţie imperfect în virtutea căruia cel

ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie,

are dreptul să ţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea lui, până ce

creditorul titular al bunului îi va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu

conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun9.

8 Victor Dan Zlatescu-Garantiile creditorului,Bucuresti,Editura Academiei,1970, pag 67;9 Constantin Statescu,Corneliu Barsan-Drept civil.Teoria generala a obligatiilor,Bucuresti,Editura All, 1995,pag 409;Trib. Mun.Bucuresti,s a IV-a civ.,dec. nr. 1273/1992 in Culegere de practica judiciara civila pe anul 1992,cu note de I.Mihuta, Editura Sansa SRL,Bucuresti,pag.81;

27

Astfel, acest drept este conferit vânzătorului (art.1322 Cod Civil),

depozitarului (art 1618,1619), comoştenitorului ţinut la raport (art 771),

cumpărătorului cu pact de răscumpărare (art 1377), locatarului sau

chiriaşului (art 1444), lucrătorului ce lucrează cu materia primă a clientului

(art 508), posesorului unui lucru furat şi vândut în târg (art 1910),

creditorului gajist (art 1694), proprietarului expropriat (art 481). La rândul

său Codul Comercial certifică existenţa dreptului de retenţie în art 815 în

ceea ce priveşte mărfurile vândute dar nepredate atunci când cumpărătorul a

fost declarat în faliment. Desigur această enumerare nu este limitativă.

Astăzi este unanim admis ca dreptul de retenţie poate fi stabilit oricând pe

cale convenţională printr-un contract nenumit.10

In lipsa unei reglementări exprese, complete şi generale din Codul

Civil, teoria dreptului de retenţie este opera doctrinei.

Tratatele mai vechi relatează pe larg lupta dintre partizanii

interpretării limitative şi cei ai interpretării extensive, respectiv între cei ce

susţineau că dreptul de retenţie nu există decât în cazurile expres şi limitativ

prevăzute de lege pe de o parte şi cei care opinau că el reprezintă un

principiu general al dreptului nostru civil care îşi găseşte aplicabilitate ori de

câte ori există o legătură între o datorie şi un obiect; cazurile prevăzute de

lege nefiind decât aplicaţii practice ale acestui principiu general în anumite

materii. Cel de-al doilea principiu a sfârşit prin a se impune.

Elementul de bază pe care se întemeiază facultatea conferită

creditorului este conexitatea obiectivă dintre un lucru şi o datorie, astfel

spus, să existe un debitum cum re iunctum. Această conexiune poate fi

10 Victor Dan Zlatescu-op cit,pag 71-72;

28

uneori corelată cu un contract-de exemplu de depozit-însă ea poate fi,

alteori, total desprinsă de un contract preexistent; de exemplu chiar

posesorul de rea-credinţă al unui bun imobil revendicat de adevăratul

proprietar poate reţine imobilul până ce i se vor restitui conform legii

cheltuielile făcute cu bunul.11

In acest context trebuie remarcat faptul că noţiunea de conexiune a

datoriei cu lucrul trebuie interpretată foarte larg. Astfel, se consideră că

există conexiune nu numai când creanţa s-a născut în legătură cu lucrul, dar

şi atunci când deţinerea lucrului şi creanţa corelativă sunt prilejuite de

acelaşi raport juridic-de exemplu reţinerea de către mandatar a lucrurilor pe

care le-a primit pentru mandant, până ce acesta îi va achita cheltuielile

făcute pentru îndeplinirea mandatului.12 In toate cazurile pentru că dreptul

de retenţie să poata fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care se invocă să

fie proprietatea exclusivă a celui ce este debitorul deţinătorului, în ceea ce

priveşte cheltuielile pretinse.

Uneori, dar nu întotdeauna dreptul de retenţie poate constitui o

expresie a excepţiei de neîndeplinire a contractului, aplicabilă nu doar

contractelor sinalagmatice propriu zise ci şi aşa-numitelor contracte

sinalagmatice imperfecte. Sfera sa de aplicabilitate este însă mult mai largă.

Spre deosebire de excepţia de neexecutare a contractului, care are un

caracter relativ, întrucât izvorăşte dintr-un raport contractual sinalagmatic,

putând fi înlăturată prin executarea parţială a obligaţiei principale, dreptul de

retenţie are un fundament obiectiv; el este opozabil tuturor, precum şi

11 Liviu Pop-Teoria generala a obligatiilor, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997,pag 457; 12 Victor Dan Zlatescu,op cit,pag 324;

29

indivizibil, adică se extinde asupra întregului bun până la achitarea integrală

a datoriei.13

Deşi mai putin energic decât celelalte garanţii dreptul de retenţie îşi

relevă însă eficacitatea pe plan practic. Fără a putea opune celorlalţi

creditori chirografari vreo clauza legală de preferinţă, retentorul, deşi

creditor chirografar, în virtutea excepţiei izvorâte din dreptul de retenţie,

este plătit înaintea celorlalţi, dreptul de retenţie producând astfel, în atare

situaţie, efecte asemănătoare privilegiului.

Mai consider a fi util a aminti ca retenţia se poate exercita asupra

oricărui lucru mobil sau imobil, susceptibil de detenţiune materială (chiar şi

asupra titlului constatator al dreptului de proprietate).

Natura juridică

Cu privire la natura juridică a dreptului de retenţie vechii autori au

discutat timp îndelungat dacă el îmbracă caracterele unui drept real sau pe

cele ale unui drept personal.

Partizanii teoriei dreptului real se bazau pe argumentul opozabilităţii

erga omnes al acestuia.Se admite într-adevar, în general, că dreptul de

retenţie ar fi opozabil tuturor: proprietarului lucrului, creditorilor chirografar

ai acestuia, creditorilor privilegiaţi sau ipotecari, terţilor achizitori ai bunului

al căror titlu este posterior detenţiunii lucrului şi, în principiu, oricăror terţi.

Impotriva acestui punct de vedere susţinătorii tezei dreptului personal

obiectează că, deşi opozabil erga omnes, dreptul de retenţie nu conferă

titularului lui două atribute deosebit de importante: dreptul de urmărire şi

dreptul de preferinţă. Ca atare, el nu constituie un drept real, ci un drept 13 Monna-Lisa Ghinea-Unele probleme referitoare la dreptul de retentie in Revista Romana de Drept nr 11/1983,pag10-11;

30

personal cu atribute specifice, care constau tocmai în această opozabilitate

generală.14

Nu putem să nu remarcăm lipsa de consistenţă a acestei teze.

Deosebirea de esenţă dintre drepturile reale şi cele personale (sau de

creanţă) porneşte de la faptul că aceste drepturi reale îndreptăţesc pe titularii

lor să exercite anumite prerogative în legătură cu un lucru fără intervenţia

activă a altor persoane care, în calitate de subiecte pasive, neindividualizate,

nu au altă obligaţie decât aceea de a nu face nimic de natură să stânjenească

exerciţiul acestor prerogative. Ele nu presupun însă un raport direct între o

persoană şi un lucru. Esenţa drepturilor reale este deci opozabiliatea erga

omnes. Drepturile personale sunt definite la rândul lor prin aceea că titularii

lor nu pot pretinde subiectelor pasive ale unui raport juridic dat să efectueze

o anumită prestaţie, realizarea dreptului nefiind cu putinţă decât-nemijlocit-

prin această îndeplinire. Dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă nu sunt,

în opinia noastră, esenţiale drepturilor reale, ci simple consecinţe ale

acestuia.

Lipsa lor va configura un drept real sui generis dar nu îl va transforma

într-un drept presonal atâta timp cât elementele esenţiale, respectiv

opozabilitatea erga omnes se păstrează. Dispariţia consecinţelor nu atrage

niciodată pe cea a cauzei, raportul logic este întotdeauna invers. Afirmaţia

că ar există drepturi personale erga omnes contrazice însăşi definiţia

acestora.15

Astfel putem concluziona afirmând că dreptul de retenţie este un drept

real de garanţie imperfect, opozabil erga omnes,o garanţie pur pasivă care 14 Victor Dan Zlatescu,op cit,pag 325;15 Victor Dan Zlatescu,op cit,pag 326;

31

nu conferă atributul de urmărire, indivizibil, conferind o simplă detenţie

precară şi nu o posesie.

Trăsături caracteristice

Dreptul de retenţie, deşi de natura reală, nu conferă titularului sau cele

două atribute: de urmărire şi de preferinţă şi nici posibilitatea de a vinde

lucrul pentru a fi plătit din preţul obţinut, aşa cum o poate face creditorul

gajist asupra bunurilor mobile, care îşi poate realiza creanţă fie pe calea dării

în plată, sub controlul justiţiei, fie pe calea vânzării lucrului la licitaţie, spre

a fi alocată cu preferinţă asupra preţului.

Dreptul de preferinţă conferă titularului sau o simplă detenţiune

precară, astfel încât existenţa lui nu duce la dobândirea fructelor (această

prerogativă aparţine proprietarului) afară de cazul în care prin convenţie s-a

stabilit astfel16 şi nici la dobândirea prin uzucapiune a proprietăţii lucrului.

Odată cu achitarea integrală a datoriei încetează dreptul la retenţie şi

ia naştere în sarcina retentorului obligaţia de restituire. Aceasta presupune

existenţa în sarcina creditorului retentor a obligaţiei de conservare a bunului

precum şi răspunderea sa pentru pieirea sau stricăciunea lucrului provenită

din culpa sa. Culpa este apreciată cu maximum de exigenţă, răspunderea

operând nu numai pentru dol şi culpa lata ci şi pentru culpa levis deoarece

dreptul de retenţie profită debitorului restituirii lucrului.

Acordarea dreptului de retenţie neoperând un transfer de proprietate,

face ca riscul pieirii fortuite a lucrului să fie suportat de către creditorul

restituirii lucrului. Deşi pieirea lucrului nu face să înceteze dreptul de

16 Trib.Suprem,s.civ.,dec.nr.281/1982 in RRD nr.12/1982,pag 61-62;

32

retenţie, creanţa garantată nu se stinge şi nici nu se diminuează

corespunzător valoarea lucrului pierit.

La rândul sau creditorul restituirii lucrului are obligaţia de a

despăgubi pe retentor pentru toate cheltuielile necesare şi utile făcute cu

conservarea acestuia.) Obligaţia de restituire a cheltuielilor depinde de

natura acestora: cele necesare vor fi restituie integral, iar cele utile doar în

masura în care au creat un spor de valoare şi nu au fost disproporţionate în

raport de valoarea lucrului. Proprietarul lucrului, la rândul sau trebuie să

despăgubească pe creditorul retentor pentru toate daunele cauzate de lucru

cu ocazia deţinerii acestuia.17

In ceea ce priveşte posibilitatea acordării dreptului de retenţie pentru

garantarea obligaţiilor reciproce de restituire a prestaţiilor executate în

temeiul unui act juridic nul există o controversă.

Intr-o primă opinie s-a afirmat că excepţia dreptului de retenţie-şi deci

imposibilitatea restituirii imediate a lucrului-este inadmisibilă, deoarece el

s-ar grefa pe un act juridic nul care, în nici un caz, nu poate genera o soluţie

de fapt contrară intereselor ocrotite prin dispoziţiile legale imperative.

Acordarea dreptului de retenţie, ar duce, pe cale ocolită, la menţinerea unor

efecte ale actului juridic lovit de nulitate, de vreme ce deţinătorul lucrului ar

avea posibilitatea de a-l folosi şi după constatarea nulităţii, prin aceasta

micşorând în mod sensibil interesul sau de a urmări executarea creanţei. In

sprijinul acestui punct de vedere s-au adus şi dispoziţiile Decretului nr

167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ale cărui efecte ar fi înlăturate, de

vreme ce creditorul ar obţine conservarea dreptului sau la restituire pe timp 17 Monna-Lisa Ghinea-op cit,pag 11-12;

33

nelimitat, redobândirea posesiei bunului neputându-se face decât după

executarea creanţei. Aşadar, dreptul de retenţie ar opera, în esenţă, împotriva

prevederilor art 1 alin 3 din Decretului nr 167/1958. Inadmisibilitatea

acordării dreptului de retenţie în acest caz s-a motivat şi pe necesitatea

asigurării unei identităţi a efectelor nulităţii. Acordându-se dreptul de

retenţie creditorului care a intrat în posesia lucrului în temeiul unui act

juridic nul, înseamnă a recunoaşte acestuia o situaţie juridică mult mai

avantajoasă şi garanţii de care nu ar putea beneficia creditorul care nu a

intrat în posesia bunului.

In cea de-a doua opinie, spre care înclinăm se recunoaşte posibilitatea

acordării dreptului de retenţie motivat de faptul că instituirea acestei garanţii

nu tinde la menţinerea efectelor nulităţii, ci, dimpotrivă la accelerarea

desfiinţării efectelor sale faţă de toate părţile şi restabilirea situaţiei

anterioare, sub rezerva că exerciţiul dreptului de retenţie să nu fie

incompatibil cu interese majore, interese care sunt în măsura să sprijine şi să

urgenteze repunerea părţilor în situaţia anterioară. Dreptul de retenţie îşi

relevă eficacitatea practică deoarece fiind lipsit de folosinţă lucrului,

debitorul se va grăbi să-şi achite datoria, pentru a reintra în posesia lucrului.

Referitor la aspectele de ordin procesual, de regulă dreptul de retenţie

se invocă pe cale de excepţie, în cauze ce au ca obiect acţiuni în restituirea

lucrului. Cu toate acestea, în opinia noastră nimic nu se opune ca dreptul de

retenţie să fie invocat şi pe calea unei contestaţii la executarea unei hotărâri

privind restituirea (exista si opinia contrara),ori de cate ori dreptul de

retenţie s-a născut ulterior hotărârii de restituire sau dacă în procesul dintre

părţi problema restituirii sau a evacuării nu a fost discutată în mod de sine

34

stătător, pentru ca detentorul să fie în situaţia de a-şi face toate apărările. In

această ultima ipoteză ne referim în principal la hotărârea ce pune capăt unui

proces de partaj, când, potrivit practicii devenite constante a Tribunalului

Suprem, se consideră că hotărârea pronunţată privind partajarea bunurilor

este executorie prin ea însăşi, cât priveşte restituirea lucrurilor de către cel

care la deţine ori, după caz, evacuarea lui, fără a mai fi necesară nici o

acţiune în restituire sau în evacuare. In măsura în care problema restituirii

sau a evacuării nu a fost discutată în mod expres în procesul de partaj, ceea

ce a făcut ca detentorul să nu poată invoca dreptul sau de retenţie,

considerăm că trebuie să i se recunoască posibilitatea ca pe calea contestaţiei

la executare, să poată opune dreptul sau de retenţie, obligând astfel pe

reclamant să-şi execute şi el obligaţia ce-i revine (de a-i plăti de exemplu

sulta pe care eventual o datorează sau cheltuielile făcute cu lucrul-desigur în

ipoteza în care există un debitum cum re iunctum).18 Dacă s-a recunoscut

posibilitatea rezolvării pe calea contestaţiei la executare a unor probleme

care ţin de fondul pricinii19, cu atât mai mult se justifică posibilitatea

recunoaşterii dreptului de retenţie pe această cale, de vreme ce aceasta nu s-

a putut face în timpul procesului de partaj ori el s-a născut după pronunţarea

hotărârii ce se execută.

Recunoaşterea dreptului de retenţie pe calea contestaţiei la executare

suspendă executarea începută în baza hotărârii de partaj până la achitarea

integrală a sultei iar în temeiul art 16 lit c din Decretul nr 167/1958

18 Trib. Mun.Bucuresti,s. a IV-a civ.,dec. nr. 264/1992 in Culegere de practica judiciara civila pe anul 1992,pag 82; 19 Alexandru Lesviodax-Contestatia la executare in matere civila, Editura Stiintifica,Bucuresti,1967,pag 70-80;

35

prescripţia executării în privinţa predării lucrului se întrerupe fără a se

întrerupe şi prescripţia executării silite.

Capitolul II. Garanţiile reale - gajul

2.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare

Potrivit art. 1685 C.civil, gajul sau amanetul este un contract accesoriu

prin care datornicul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea

datoriei. Rezultă că poate fi obiect al gajului atât un bun mobil corporal cât şi un

bun mobil incorporal, o creanţă pe care debitorul o are împotriva altei persoane.

Noţiunea de gaj este folosită în mod curent pentru a desemna atât

contractul de gaj, dar şi dreptul real ce ia naştere ca urmare a încheierii

contractului de gaj, şi în acelaşi timp bunul ce face obiectul gajului.

În practica curentă gajul joacă un rol important. El se constituie ca

singura garanţie reală mobiliară din rândul garanţiilor aşa-zise “reparatorii”

(căci dreptul de retenţie şi indisponibilizarea anumitor bunuri mobile, deşi

sunt la rândul lor –potrivit unor autori garanţii reale mobiliare, intră în

categoria “garanţiilor preventive”).

La început, gajul reprezenta “sechestrul asiguratoriu al săracilor”

(depunerea obiectelor la Muntele de Pietate) iar Codul civil francez, ţinând

36

cont de încrederea faţă de cămătari l-a supus unui regim foarte riguros,

deoarece efectul său era, în cele din urmă, deposedarea debitorului.

În principiu, fiecare obligaţie se poate garanta prin constituirea unui

gaj. Diversificarea averii şi necesităţile comerţului au dus la dezvoltarea

unor noi forme de gaj.

Codul nostru civil de la 1864 foloseşte termenul “amanet”, care este

de origine turcă, reproducând astfel expresia utilizată de Codurile lui

Calimah şi Andronache Donici.

Dreptul român foloseşte termenul “pignus”. Legislaţia şi doctrina

franceză folosesc cuvântul “gage”, de origine latină, ce derivă din cuvântul

“vadium” (quadium, quadius), precum şi termenul de “nantissement”. Dar

acesta are o arie mai largă deoarece include şi antichreza (gajul imobiliar),

instituţie dispărută la noi (art. 1697-1703, abrogate prin art.4 al Legii contra

cametei din 02.04.1931).

Gajul desemnează, în acelaşi timp, convenţia dintre părţi, dreptul

creditorului gajist şi obiectul asupra căruia s-a constituit garanţia.

Potrivit Codului civil (art.1685 C.civ.), gajul sau amanetul este “un

contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului spre siguranţa

creanţei sale un obiect mobiliar corporal sau necorporal, în scop de a conferi

dreptul de a reţine lucrul până la îndestulare a sa şi de a fi plătit din

urmărirea lucrului amanetat cu preferinţă înaintea altor creditori”.

Altfel spus, “gajul este un contract accesoriu, prin care debitorul

remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei”.

Se mai poate spune că:”Gajul sau amanetul este convenţia prin care

un debitor sau o terţă persoană neobligată încă, se obligă să predea

37

creditorului acelui debitor un bun mişcător, pentru ca acesta să-l deţină în

posesia sa, atât timp cât creanţa nu-i va fi achitată, aşa încât, în caz de

neachitare, să aibă drept, cu autorizarea justiţiei, să scoată bunul în vânzare,

prin licitaţie publică, pentru ca din preţ să fie satisfăcut, sau să-l oprească

pentru el, însă tot cu aprobarea justiţiei, după o prealabilă expertiză

referitoare la valoarea bunului”.

Având în vedere faptul că această garanţie este constituită de debitor

sau de un terţ, precum şi faptul că există gaj cu sau fără deposedare, unii

autori preferă definiţia dată de fraţii Mazeaud, potrivit căreia “gajul este un

contract prin care debitorul sau un terţ se deposedează de un lucru mobil pe

care îl afectează plăţii unei datorii, remiţându-l fie creditorului, fie unui terţ,

care îl conserva pentru creditor”.

Aceste definiţii desemnează contractul de “gaj” şi nu dreptul născut

din acest contract.

Ideea potrivit căreia amanetul poate fi constituit chiar de către un terţ

este exprimată expres în Codul civil francez (art. 2077 C.civ.fr.), însă la noi

acest lucru se prezumă.

Într-o altă concepţie, gajul este definit ca fiind “contractul în puterea

căruia debitorul remite creditorului un lucru mobil (corporal sau necorporal),

drept garanţie a datoriei (art.1685 C.civ.); iar creditorul are dreptul să reţină

lucrul în posesiunea sa până la plata datoriei şi, în caz de neplată, să se

despăgubească din preţul lucrului cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori ai

datornicului (art.1686, alin.1 C.civ.).

Din definiţiile enunţate mai sus se observă că gajul acţionează asupra

lucrurilor mobile. Imobilele nu pot fi amanetate, iar antichreza a fost

38

suprimată. În schimb, orice lucru mobil poate fi amanetat, cu condiţia să fie

în comerţ, adică să poată fi transmisibil de la o persoană la alta.

Pot fi date în gaj: banii numerar, acţiuni, drepturi de autor, brevete de

invenţii, mărfuri, drepturi succesorale, cu condiţia ca succesiunea să fie

deschisă şi să conţină numai bunuri mobile etc.

Poate fi obiect al gajului atât un bun mobil corporal, cât şi un bun

mobil necorporal (de exemplu: o creanţă pe care debitorul o are împotriva

altei persoane; valori mobiliare, fonduri de comerţ).

Gajul sau amanetul este consacrat legal de dispoziţiile art. 1685

C.civ.:”Amanetul este un contract prin care datornicul remite creditorului

său un lucru mobil spre siguranţa datoriei”.

Aspectele de conţinut şi corelarea gajului cu raportul juridic garantat

pe această cale sunt reglementate de dispoziţiile art. 1686-1696 C.civ.

Aceste dispoziţii urmează însă a fi completate cu reglementările referitoare

la unele forme de gaj cuprinse în diferite reglementări speciale.

Gajul este o modalitate de garantare a executării unei obligaţiuni, în al

cărui temei creditorul (creditorul gajist) are dreptul de a fi satisfăcut, cu

preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor sau

a drepturilor patrimoniale date în gaj, în cazul în care debitorul (debitorul

gajist) nu execută obligaţiunea garantată prin gaj.

Gajul se află în legătură cu obligaţiunea garantată prin gaj şi

reprezintă, la obligaţiunea principală, un raport de drept accesoriu care este

condiţionat în timp de durata obligaţiunii principale dacă legea sau

contractul de gaj nu prevede altfel.

39

Astfel, deşi prin dispoziţiile Codului civil gajul presupune

deposedarea creditorului de lucrul oferit drept garanţie, printr-o lege specială

(L.22/1969) sunt reglementate, alături de gajul cu deposedare, unele forme

de gaj fără deposedare.

Deci, se poate afirma că legislaţia noastră cunoaşte, în prezent, două

forme de gaj: cu deposedare şi fără deposedare. Aceasta înseamnă că

remiterea bunului către creditor nu mai constituie astăzi un element

definitoriu pentru toate felurile de gaj.

Doctrina şi practica judiciară franceză recunosc şi gajul “cu

deposedare fictivă”. Spre exemplu, amanetarea de valori mobiliare se face

printr-o operaţiune contabilă (viramentul într-un cont special la cererea

scrisă a titularului de valori).

De asemenea, legea permite, printr-un procedeu unic şi simplificat -

borderou remis la bancă - amanetarea sau cesionarea creanţelor (Legea

Dailly din 2 ianuarie 1981, modificată prin Legea din 24 ianuarie 1984).

Există trei moduri de constituire a gajului şi anume: gajul convenţional,

legal şi judecătoresc.

Dacă în cazul gajului convenţional iniţiativa constituirii lui aparţine

părţilor în cauză în cazul gajului legal sau a celui judecătoresc, deşi iniţiativa

nu mai aparţine părţilor ci este impusă fie de norma juridică, fie de către

magistrat, totuşi contractul efectiv se va încheia prin acordul părţilor.

Gajul convenţional este cel constituit de părţi.

In cazul gajului convenţional, părţile convin, de comun acord, să

încheie contractul de gaj.

40

În cazul gajului legal, legea obligă anumite persoane să constituie un

gaj, cum este cazul Legii nr. 22/1969 privind constituirea garanţiilor de către

gestionar.

Gajul judecătoresc este dispus de instanţa de judecată.

Cât priveşte gajul judecătoresc, el este dispus de către instanţa de

judecată.

În cazul gajului legal sau judecătoresc, constituirea efectivă a gajului

se face tot prin contract, însă obligaţia de a aduce gajul este instituită de lege

prin instanţă şi nu este lăsată la libera înţelegere a părţilor.

Din definiţiile prezentate şi din dispoziţiile art. 1685 C.civ. se

desprind următoarele idei:

gajul se constituie ca un acord de voinţă între două sau mai multe

persoane;

este un contract accesoriu, deoarece garantează executarea

obligaţiei născute din raportul juridic de obligaţie principal;

părţile contractului de gaj sunt: debitorul şi creditorul din

raportul juridic principal sau un terţ;

obiectul gajului poate fi un bun corporal sau necorporal;

gajul conferă posibilitatea păstrării (reţinerii) lucrului până la

momentul îndestulării creditorului;

în raporturile dintre părţi, contractul de gaj nu este condiţionat a fi

încheiat într-o anumită formă, dovada lui făcându-se potrivit

dreptului comun probator;

în raporturile dintre părţi pe de o parte şi terţii, pe de altă parte se

poate cere ca amanetul să fie constatat prin înscris, care a

41

dobândit data certă, pentru că numai astfel este opozabil terţilor

etc.

Caracterele juridice ale contractului de gaj

Potrivit Codului civil, contractul de gaj este un contract accesoriu,

real şi unilateral.

a) Caracterul accesoriu

Gajul este un contract accesoriu deoarece, fiind un contract numit şi

având o consacrare distinctă în dispoziţiile legii, constă în afecţiunea sa de a

garanta executarea obligaţiei asumate în raportul juridic principal.

Deci existenţa, valabilitatea şi stingerea contractului de gaj depind de

soarta obligaţiei principale garantate. Poate fi garantată cu gaj şi o creanţă

eventuală, ce s-ar putea naşte în viitor, cum este gajul destinat garantării

unui eventual prejudiciu pe care gestionarul l-ar putea produce în activitatea

sa (L.22/1969, modificată prin L.54/25 iulie 1994).

Contextul obligaţional de constituire a contractului de gaj este dat de

existenţa unui raport juridic de obligaţie din care se nasc drepturi şi obligaţii

pentru părţi.

Contractul de gaj dă o mai mare complexitate acestui context

obligaţional, adăugând raportului juridic obligaţional un nou raport, cel

născut din însuşi acest contract (de gaj).

În legătură cu acest caracter, se impun unele precizări:

contractul de gaj se instituie în legătură cu un alt raport juridic,

făcând ca legăturile obligaţionale să devină mai complexe;

naşterea contractului de gaj are loc în cadrul unei conexiuni între

două raporturi juridice: raportul juridic principal intervenit între

42

creditor şi debitor şi raportul juridic accesoriu de gaj, născut din

contractul de gaj, raport ce intervine în consideraţia primului şi

afectat garantării obligaţiei din acesta.

Din această cauză, primul raport este considerat a fi raportul principal,

iar cel de-al doilea (cel de gaj) este considerat a fi raportul juridic accesoriu.

consecinţa relaţiunii dintre cele două raporturi juridice

obligaţionale (principal şi accesoriu) se materializează în

efectele regulii accesorium sequitur principale, de unde rezultă

că:

dacă se execută, se reziliază, se stinge sau se anulează raportul

juridic principal, tot astfel se consideră şi raportul juridic de gaj;

în cazul garantării unei creanţe eventuale, obligaţia de garanţie

se suspendă până la naşterea obligaţiei principale, după care

intră în acţiune regula accesorium sequitur principale;

dacă raportul juridic principal este supus unor anumite

modalităţi (termen, condiţie), aceleaşi modalităţi vor afecta şi

contractul de gaj.

În concluzie, este un contract accesoriu raportului principal de

obligaţie şi pe care îl garantează. De aici faptul că existenţa valabilă sau

stingerea sa depinde de soarta obligaţiei principale. Izvorul obligaţiei

principale poate fi un contract de împrumut. De cele mai multe ori

contractul de împrumut se încheie chiar ulterior constituirii gajului, ceea ce

denotă că gajul poate garanta chiar şi o obligaţie ulterioară sau uneori

eventuală, cum este situaţia gajului care garantează eventualele pagube ce

le-ar putea aduce un gestionar.

43

b) Caracterul real

Gajul este un contract real deoarece de regulă se încheie prin remiterea

lucrului. Totuşi, există şi gaj fără deposedare, dar cu caracter de excepţie.

Deposedarea poate aduce la trecerea bunului în mâinile creditorului care are

obligaţia de a-l conserva, fie în mâinile unui terţ.

Contractul de gaj este, în principiu, un contract real deoarece, pe cale de

excepţie, este admis şi gajul fără deposedare.

În cazul în care este cu deposedare, acest contract ia naştere prin

remiterea efectivă a bunului gajat.

De regulă, această remitere se face direct creditorului gajist, dar dacă

părţile s-au înţeles, se poate face unui terţ care este însărcinat cu păstrarea

lucrului gajat, până la plata datoriei (art.1688 C.civ.).

Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV prin Decizia nr.92/1923 a stabilit că

amanetul poate consta şi într-o sumă de bani care să fie primită şi

consemnată de un terţ, deoarece legea vrea ca lucrul dat în gaj să nu rămână

în posesiunea debitorului.Creditorul nu are nici un drept asupra gajului

înainte de a-l fi primit.

Lucrul gajat se va păstra până la plata datoriei principale.

În materie mobiliară gajul joacă acelaşi rol pe care îl joacă ipoteca în

materie imobiliară.

În cazul unei promisiuni de constituire a gajului sau a amanetului fără

remiterea lucrului, aceasta nu constituie gaj cu deposedare, ci numai o

obligaţie de a face (contractul de promisiune de gaj) deoarece simpla

promisiune de a da un lucru în gaj nu este suficientă pentru formarea

44

contractului, dacă nu este urmată şi de predarea efectivă a lucrului în gaj. În

caz de neexecutare, se poate rezolva cu consecinţa plăţii daunelor-interese.

Cel ce constituie amanetul trebuie să aibă capacitatea de a contracta,

deoarece gajul este un drept real. De aceea, constituirea gajului trebuie să

pornească de la proprietarul lucrului, dar ea poate fi făcută şi de un terţ.

Pentru a produce efecte faţă de terţi, se cere ca acest contract să fie

făcut în formă scrisă, iar data înscrisului să fie certă şi anterioară datei

dreptului exercitat de un alt creditor ori dobândirii dreptului de către un terţ

dobânditor .

Înscrisul constatator trebuie să cuprindă individualitatea specifică

dreptului sau bunului, adică să se stipuleze exact specia şi natura lucrului

amanetat, descrierea exactă a calităţii, cantităţii şi a valorii.

În cazul gajului cu deposedare se cere ca titularul creanţei (creditorul)

să fi fost pus în posesie pe întreaga perioadă până ce amanetul se realizează

deoarece, în cazul gajului, cauza de preferinţă nu rezultă din claritatea

creanţei, ci din faptul că se realizează o afectare convenţională a unui lucru

determinat de garanţia specială a unei creanţe.

Dacă creditorul este deposedat prin furt sau prin pierdere de lucrul dat

în gaj, acesta are la îndemână o acţiune reală în contra terţului detentor

pentru a redobândi posesia acelui lucru.

Gajul fără deposedare este admis pe cale de excepţie, numai în cazul în

care se dispune astfel prin legi speciale.

În acest caz, se constituie un gaj cu caracter consensual deoarece

valabilitatea contractului de gaj este condiţionată numai de manifestarea

valabilă a voinţei părţilor, nu şi de remiterea lucrului gajat.

45

c) Caracterul unilateral

Contractul de gaj este un contract unilateral, el dă naştere unei singure

obligaţii, aceea a creditorului de a păstra lucrul, de a-l conserva şi de a-l restitui

când acesta (proprietarul) va executa obligaţia. In cazul contractului de gaj fără

deposedare caracterul unilateral se menţine, cu deosebirea că obligaţia de

păstrare, conservare şi de ţinere la dispoziţia creditorului revine însuşi

debitorului;

Gajul cu deposedare este unilateral deoarece, în condiţiile stabilite de C.civ.,

singura obligaţie născută din contract este aceea a creditorului, de a păstra bunul,

de a-l conserva şi a-l restitui debitorului când acesta îşi va executa obligaţia ce-i

revine (art.1691 C.civ.).

Unilateral este şi contractul de gaj fără deposedare, numai că de data aceasta

obligaţia de păstrare a bunului şi de ţinere a lui la dispoziţia debitorului, ca

garanţie revine însuşi debitorului.

În literatura juridică franceză, contractul de gaj este caracterizat şi ca un

contract non-formal. Deşi poate fi aprobat prin orice mijloace totuşi, în practică,

se solicită un înscris şi sunt necesare formalităţile de publicitate.

Contractul de gaj este un contract civil sau comercial conform datoriei pe

care o acoperă. Celor trei caractere definitorii (accesoriu, real şi unilateral) li se

adaugă altele:

(a) Gajul este un contract cu titlu gratuit;

(b) Contractul de gaj este un contract comutativ, deoarece partea

obligată (creditorul) cunoaşte obligaţia ce-i revine şi întinderea

ei din momentul încheierii lui;

46

(c) Contractul de gaj este un contract constitutiv de drepturi,

deoarece prin el se constituie dreptul real de gaj, obligaţiile şi

drepturile născute din raportul juridic de gaj fiind noi,

necunoscute deci înainte de încheierea acestei specii a actului

juridic civil;

(d) Contractul de gaj este un act juridic de dispoziţie, deoarece este

vorba de constituirea unui drept real;

(e) Contractul de gaj este un act juridic cu caracter patrimonial,

deoarece obiectul său (bunul dat în gaj), având valoare

economică, poate fi evaluat în bani;

(f) Contractul de gaj este un act juridic “inter vivos” pentru că-şi

produce efectele în timpul vieţii părţilor;

(g) Contractul de gaj este un act juridic civil subiectiv, deoarece

conţinutul este stabilit de părţi;

(h) Contractul de gaj este un contract care poate să fie afectat de

modalităţi sau nu, după cum actul juridic principal este sau nu

afectat de acestea;

(i) Contractul de gaj este un contract cauzal, deoarece valabilitatea

lui implică valabilitatea cauzei;

(j) Contractul de gaj face parte din categoria actelor juridice care

se pot încheia prin reprezentare. Deci, se poate spune că nu este

un act juridic strict personal.

47

d) Caracterul indivizibil

Contractul de gaj este indivizibil în sensul că bunul mobil este afectat

în întregime garantării datoriei în cauză în totalitate, până la momentul plăţii

(stingerii) datoriei în întregul său.

2.2. Constituirea gajului

Doctrina şi practica judiciară stabilesc că pentru validitatea contractului

de gaj se cer îndeplinite anumite condiţii care se referă la părţile din contract

şi la bunul gajat.

De obicei, între condiţiile de constituire se disting şi condiţiile de

opozabilitate ale dreptului pe care îl dobândeşte creditorul gajist.

a) Condiţii privitoare la părţile din contract

Pentru a gaja un lucru, constituitorul (debitorul) trebuie să fie

proprietarul lucrului şi să aibe capacitatea de a-l înstrăina.

Lipsa acestor calităţi expune creditorul gajist la revendicarea lucrului

de către adevăratul proprietar, sau de către incapabil.

În cazul în care creditorul gajist este de bună credinţă, el poate opune

acţiunii în revendicare a proprietarului excepţia întemeiată pe art.1909

C.civ., care apără atât posesorul de bună credinţă cu titlul de proprietar

(cumpărătorul sau donatorul), cât şi pe posesorul de bună credinţă, care

posedă bunul în virtutea unui drept real, dobândit de el.

48

Efectul bunei credinţe nu se aplică dacă lucrul dat în gaj a fost pierdut

sau furat, ajungând pe aceste căi în posesia constituitorului.

Buna credinţă se prezumă la creditul gajist.

În privinţa creditorului gajist, excepţia are un efect trecător sau, mai

bine spus, limitat. Din momentul achitării datoriei, creditorul trebuie să

restituie lucrul amanetat, el nemaiputând invoca excepţia dacă este acţionat

în revendicare.

Legea conferă locatorului un gaj special asupra lucrurilor aduse de

locatar în imobil. Totodată, locatorul are privilegiul de a fi plătit cu

preferinţă din valoarea bunurilor mobile ale locatarului (art.1446 şi 1730

C.civ.).

Uneori se întâmplă ca locatarul să aducă lucruri care nu-i aparţin.

Când nu este plătit, locatorul poate cere executarea asupra mobilelor aduse

de chiriaş sau arendaş. Din această cauză deseori se nasc conflicte şi procese

pentru a se şti dacă locatorul este de bună credinţă sau dacă mobilele sunt

proprietatea locatarului.

Având în vedere faptul că locatorul se bucură de prezumţia de bună

credinţă, se recomandă locatarului să anunţe locatorul că anumite mobile

aduse de el nu-i aparţin.

Dacă debitorul este minor, pentru garantarea unei datorii proprii,

gajarea bunurilor sale este posibilă numai cu încuviinţarea prealabilă a

autorităţilor tutelare (art.129 alin.2 C.fam.).

Ocrotitorul legal (părinte ori tutore) nu poate garanta cu bunurile

minorului, obligaţia altuia (art.129 alin.2 C.fam.).

49

Când bunul gajat este bun comun, nu atrage nici o condiţie specială de

capacitate, atât timp cât art.35 C.fam. precizează că soţii administrează,

folosesc şi dispun împreună de bunurile comune. Dacă unul dintre soţi

exercită singur aceste drepturi, se consideră că are consimţământul celuilalt

soţ.

b) Condiţii privitoare la bunul gajat

Pot fi gajate bunuri mobile corporale sau necorporale cu condiţia ca

acestea să se afle în circuitul civil.

Contractul de gaj poate lua fiinţă doar prin predarea efectivă a lucrului

creditorului.

După cum s-a mai arătat, gajul face parte din categoria contractelor

reale. Astfel, înaintea predării unui bun, poate exista acordul de voinţă dintre

creditor şi debitor, dar nu există contract de gaj. Creditorul nu are nici un

drept asupra lucrului, are numai o promisiune de a i se constitui gajul.

Această promisiune se consideră a fi o simplă obligaţie de a face, iar

neexecutarea sa oferă creditorului dreptul de a obţine daune-interese.

Dreptul real de gaj se naşte doar prin remiterea lucrului creditorului

sau unui terţ ales de către părţi. În consecinţă, lucrurile viitoare nu pot fi

amanetate, deoarece sunt corporale.

Necesitatea remiterii lucrului rezultă din dispoziţiile art.1685 C.civ. şi

din practica judiciară. Ea trebuie aplicată în mod absolut în afara cazurilor

prevăzute expres de lege ca excepţii.

Predării lucrului amanetat îi corespunde implicit deposedarea efectivă

a constituitorului.

50

Deposedarea are ca scop garantarea deplină a creditorului, apărându-l

prin acest mod de o eventuală rea credinţă a debitorului, care ar putea fi

tentat să înstrăineze gajul dacă i-ar fi rămas în posesie.

Deposedarea şi deţinerea gajului de către creditor trebuie să fie

efective şi permanente. Gajul predat creditorului rămâne în posesia

lui(art.1688 C.civ.).

În cazul în care gajul se întoarce la debitor, contractul devine caduc.

Legea îngăduie părţilor ca lucrul dat în gaj să fie încredinţat unei terţe

persoane, aleasă de ele (art.1689 C.civ.).

Astfel, o singură persoană poate deţine mai multe gajuri, în numele

mai multor creditori.

Bunurile mobile necorporale (de exemplu, creanţele constatate prin

titlu) se depun în gaj prin remiterea titlului către creditorul gajist. Fără

această remitere contractul de gaj nu ia naştere.

În plus, conform art.1687 C.civ. se cere întocmirea unui înscris,

indiferent de valoarea datoriei, care trebuie să fie înregistrat şi notificat

debitorului creanţei gajate.

Din acest moment debitorul nu mai poate face plata datoriei sale către

constituitorul gajului.

Obligaţiunile, acţiunile, canbiile şi titlurile la ordin se pot depune în

gaj conform Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale şi Codului

comercial (art.478 şi urm.C.com.).

51

c) Formele de constituire a gajului

Părţile care încheie între ele un contract de gaj trebuie să întocmească

un act scris, care serveşte ca instrument constatator al acordului părţilor

(art.1686 şi 1687 C.civ.).

Pentru a produce efecte faţă de terţi, gajul trebuie să fie constatat

printr-un înscris care trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, legate de

cele două componente ale contractului: drepturile şi obligaţiile părţilor

contractante.

După constituirea gajului, creditorul are următoarele drepturi şi

obligaţii:

a) să reţină lucrul, dacă suntem în prezenţa unui gaj cu deposedare, până la

achitarea integrală a datoriei;

b) dreptul de retenţie, de a păstra bunul până la stingerea integrală a

obligaţiei, naşte în favoarea creditorului dreptul de a revendica bunul în

mâinile oricui s-ar afla, deoarece dreptul de gaj este un drept real;

c) creditorul deţinător al lucrului ce constituie gajul cu deposedare, are

prerogativele unui detentor precar, debitorul rămânând astfel proprietarul

bunului;

d) fiind un detentor precar, având posesia bunului, pierderea sau

deteriorarea bunului din culpa detentorului creditor cad în

responsabilitatea acestuia;

e) posesia bunului de către creditor nu dă dreptul acestuia de a folosi bunul;

f) la stingerea obligaţiei prin achitarea datoriei, creditorul are obligaţia de

restituire a bunului primit în gaj, avand însă un drept de retenţie dacă

perioada gajului a avansat cheltuieli pentru conservarea bunului.

52

In situatia în care debitorul nu-şi achită datoria, creditorul având

posesia bunului are la îndemână următoarele mijloace:

să ceară instanţei de judecată să-i aprobe reţinerea lucrului în contul

creanţei, pe baza unei expertize judiciare care să constate valoarea

lucrului gajat;

să ceară instantei de judecată vânzarea prin licitaţie publică a bunului

gajat cu dreptul pentru creditor de a fi plătit preferenţial, înaintea

celorlalţi creditori. Legea interzice vânzarea unor bunuri gajate altfel

decât prin licitaţie publică, spre exemplu prin învoiala părţilor.

Drepturile debitorului

Datorită caracterului accesoriu al contractului de gaj, debitorul are

următoarele drepturi:

Să fie considerat titular al dreptului de proprietate asupra lucrului gajat

până la plata datoriei din raportul juridic principal.

Poate cere să i se restituie lucrul gajat, dacă a executat în întregime

obligaţia din raportul principal.Poate cere punerea gajului sub sechestru

dacă creditorul se foloseşte de bunul gajat.

Concluzionând, se poate spune că art.1687 C.civ. cere să se redacteze

un act scris, oricât de mică ar fi valoarea lucrurilor necorporale puse în gaj.

În cazul acestor bunuri, înscrisul trebuie să fie notificat debitorului

creanţei gajate. Din momentul notificării, debitorul creanţei gajate nu mai

poate face plata datoriei sale către constituitorul gajului (art.1393 C.civ.).

Actul scris poate fi sub semnătură privată sau autentic. Data certă se

obţine printr-un mijloc prevăzut de art.1182 C.civ.

53

În literatura juridică franceză se arată că această regulă exista şi în

vechiul drept. Scopul acestei reguli era să se preântâmpine fraudele ce le

poate comite un debitor, expus urmăririi creditorilor săi prin constituiri de

gajuri fictive, pentru a se sustrage acţiunii creditorilor.

Legile de atunci impuneau ca constituirea gajului să se facă printr-un

act scris, menţionând suma datorată şi lucrurile amanetate.

Nerespectarea acestor dispoziţii atrăgea riscul ca pretinsul creditor

gajist să fie obligat să restituie gajul, fără a se putea exercita asupra lui vreun

drept de preferinţă.

Deci, rostul acestei reguli legale este de a asigura seriozitatea acordului

dintre părţi şi de a face opozabil terţilor dreptul de preferinţă al creditorului

gajist asupra bunurilor amanetate.

Terţii se bucură şi de o altă protecţie legală, care le oferă dreptul de a

constata dacă bunurile mobile care îi interesează sunt sau nu gajate.

Art.719 şi 720 C. proc. civ. cer ca actele de constituire de gaj să fie

păstrate într-o mapă şi legate în fiecare an într-un volum.

Actul de gaj trebuie să conţină acordul de voinţă dintre părţi, suma

datorată, obiectul obligaţiei principale, precum şi specia şi natura lucrurilor

amanetate sau descrierea calităţii, greutăţii şi măsura lor (art.1686 C.civ.).

Înscrisul şi înregistrarea nu constituie condiţii de validitate a gajului, ci

sunt cerute în scop de opozabilitate faţă de terţi ai acestuia, de a asigura

dreptul de preferinţă al creditorului gajist faţă de ceilalţi creditori (art.1680

alin.1 C.civ.).

Prin aceste enunţări, legea urmăreşte individualizarea cât mai precisă a

lucrului dat în gaj sau, dacă este vorba de lucruri fungibile, determinarea

54

valorii lor, pentru a nu se face substituiri de obiecte şi să nu existe discuţii

legate de suma sau de calitatea obiectelor datorate.

Legea nu indică vreun procedeu special de predare a gajului. În

general, predarea se face prin tradiţiunea materială a lucrului, la fel ca şi în

cazul strămutării proprietăţii, însă fără intenţia de a înstrăina, creditorul

gajist fiind, prin definiţie, un detentor precar.

Regula tradiţiunii materiale constituie dreptul comun pentru lucrurile

corporale. În privinţa mobilelor necorporale, gajarea lor se face prin

remiterea titlului de creanţă, indiferent de forma acestui titlu.

Remiterea titlului creditorului constituie o formalitate substanţială

pentru naşterea contractului de gaj.

Dacă constituirea gajului se pune asupra unei creanţe, legea cere ca

înscrisul rezultat să fie notificat debitorului acestei creanţe pentru ca acesta

să fie înştiinţat despre persoana noului său creditor.

Dispoziţia art.1687 C.civ. este inspirată din aceleaşi consideraţii ca şi

art.1393 C.civ. relativ la cesiunea creanţelor.

Deşi art.1687 C.civ. se aseamănă mult cu art.1393 C.civ., el nu trebuie

completat cu dispoziţiile celui din urmă. În această materie, acceptarea

debitorului nu apare ca o formalitate esenţială şi nu este chemată a juca

vreun rol.

Notificarea este însă esenţială. Într-adevăr, în lipsa unei înştiinţări,

debitorul creanţei o va achita persoanei faţă de care ştie că este ţinut,

creditorul gajist pierzând astfel gajul său.

Pe de altă parte, debitorul neînştiinţat poate refuza creditorului gajist

plata creanţei, el neavând de unde să cunoască calitatea creditorului de a-i

55

reclama plata, până la primirea notificării neexistând nici un raport juridic

între el şi creditorul gajist.

Totuşi, constituirea de gaj a unei creanţe este opozabilă debitorului

creanţei, dacă el declară într-un act autentic (conform procedurii art.1393

C.civ. pentru cesiunea creanţelor) că a luat la cunoştinţă de amanetarea

creanţei. În acest caz, notificarea este de prisos.

Situaţia de creditor gajist a locatorului de imobile nu constituie o

excepţie de la principiul detenţiei de către creditor a lucrului gajat, dar

reprezintă o stare de fapt diferită de cea obişnuită.

Locatorul are un drept de gaj asupra lucrurilor aduse de locatar, aceste

lucruri rămânând în posesia celui din urmă. Se poate spune că există, în

privinţa locatorului, o situaţie specială impusă de natura raporturilor create

de locaţiune.

O condiţie a constituirii gajului o reprezintă, aşa cum prevede Codul

Civil, remiterea lucrului către creditor. Această remitere materială a bunului

este menită să confere creditorului posibilitatea de a-şi exercita drepturile

sale asupra bunului (dreptul de retenţie, dreptul de urmărire şi dreptul de

preferinţă) şi de a folosi ca mijloc de publicitate.

Pentru a stimula desfăşurarea activităţii comerciale cu ajutorul

creditului, prin legi speciale, a fost consacrat şi gajul fără deposedare. În

acest sens, art. 480 Codul Comercial reglementează gajul asupra produselor

solului, materialelor în stare de fabricaţie sau fabricate şi aflate în depozit. În

aceste cazuri, gajul se consideră constituit ca efect al contractului, care

trebuie să prevadă natura, calitatea şi locul unde se află bunurile, fără

remiterea lor materială.

56

Fondul de comerţ, fiind considerat un bun mobil, poate forma obiectul

contractului de gaj. Dar, remiterea fondului de comerţ către creditor ar avea

drept consecinţă imposibilitatea continuării comerţului de către comerciantul

debitor.

Întrucât interesul economic pledează pentru continuarea comerţului

de către comerciantul debitor, iar Codul Comercial nu a consacrat gajul fără

deposedare privitor la fondul de comerţ, doctrina şi jurisprudenţa au

imaginat procedeul tehnic al remiterii simbolice a detenţiunii fondului de

comerţ. Acest lucru se realizează prin predarea către creditor a titlurilor şi

documentelor privind fondul de comerţ de exemplu, contractul de vânzare-

cumpărare a fondului de comerţ, brevetul de invenţie, etc.

Remiterea simbolică a titlurilor fondului de comerţ realizează şi o

anumită publicitate a gajului. Pentru terţi însă, această publicitate are un

caracter ocult. De aceea, ea trebuie completată prin publicitatea impusă de

legea Registrului Comerţului. Într-adevăr, Legea nr. 26/1990, fără a

consacra gajul fără deposedare privind fondul de comerţ, prevede obligaţia

comerciantului de a face în Registrul Comerţului o menţiune privind gajul

fondului de comerţ, această menţiune este opozabilă terţilor de la data

efectuării ei în Registrul Comerţului.

Gajul comercial este un contract accesoriu prin care o parte remite

alteia un bun mobil pentru a garanta plata unei datorii. Gajul este, deci, un

contract accesoriu contractului principal, a cărui executare o garantează. Ca

bun mobil, fondul de comerţ va putea fi gajat cu atât mai mult cu cât datorită

valorii sale, constituie un important element de credit pentru comerciant. În

57

contractul de gaj, valoarea economică a fondului este afectată deci cu

prioritate garantării rambursării creditului gajat. Deşi gajul presupune

predarea obiectului ce serveşte de garanţie creditorului, datorită naturii de

bun material incorporal, acesta nu poate fi remis în posesia creditorului.

Acesta, însă, va putea cere remiterea titlului fondului până la lichidarea

creanţei. Când obiectul gajului îl constituie mărfuri sau creanţe, gajul se va

face cu deposedare, în condiţiile dreptului comun.

Până la executarea obligaţiei garantate, comerciantul se va folosi de

fond în condiţii normale. Mărfurile vor putea fi vândute întrucât prin

aprovizionare, stocurile vor fi refăcute astfel încât nu există riscul unor

pierderi pentru creditor.

În cazul în care posesorul fondului nu îşi îndeplineşte obligaţiile

garantate prin gajarea acestuia, fondul va trece în proprietatea creditorului.

Din acest motiv, în practică, se preferă utilizarea altor forme de credit şi

garanţie, gajarea fondului de comerţ în ansamblul său fiind o măsură

extremă20.

Gajul fondului de comerţ conferă creditorului un drept real de

garanţie asupra fondului comportând dreptul de suită şi dreptul de preferinţă.

- Dreptul de suită este dreptul de a vinde fondul de comerţ în

mâinile oricui s-ar găsi dacă posesorul fondului a transmis gajul în

mâinile unui terţ. Acesta pentru a preveni un astfel de risc, prin

20 Corneliu Bârsan, Prof. dr. Vasile Dobrinoiu, Conf. Dr. Alexandru Ţiclea „Societăţile comerciale – Organizarea, funcţionarea, răspunderea + TVA” Casa de editură şi presă „Şansa S.R.L.” Bucureşti 1993; pag. 108-109

58

procedura denumită „purga”, va putea oferi preţul fondului

convenit cu vânzătorul creditorilor gajişti;

- Dreptul de preferinţă este dreptul creditorului de a fi plătit înaintea

oricărui creditor.

1. Vânzarea fondului de comerţ . În cazul în care debitorul nu plăteşte

creanţa la termen, creditorul gajist poate vând fondul de comerţ prin

tribunal, cu licitaţie publică.

2. Distribuţia preţului vânzării . Creditorii înscrişi sunt preferaţi celorlalţi

creditori, ca şi creditorilor al căror gaj este posterior. Dar drepturile

lor sunt depăşite de privilegiul cheltuielilor în justiţie şi privilegiul

tezaurului pentru reglementarea impozitelor21.

Drepturile şi obligaţiile creditorului gajist

Contractul de gaj conferă creditorului anumite drepturi:

a) Creditorul are dreptul să reţină bunul care constituie obiectul

gajului până la executarea de către debitor a obligaţiei garantate. Beneficiind

de acest drept de retenţie, creditorul poate refuza restituirea bunului până la

achitarea în întregime a datoriei, cu dobânzi şi cheltuieli aferente (articolul

1694 Codul Civil).

Creditorul gajist nu are un atare drept de retenţie decât în cazul gajului

cu deposedare, căci numai în acest caz bunul se află în detenţiunea sa.

b) Creditorul are dreptul să revendice bunul care constituie obiectul

gajului de la orice persoană s-ar afla, fără voia sa. Acţiunea în revendicare se

întemeiază pe dreptul real de gaj al creditorului şi se exercită cu observarea

dispoziţiilor art. 1909 Codul Civil.21 Romul Petru Vonica „Dreptul comercial”; Editura „Lumina Lex 2000”; pag. 885-886

59

Contractul de gaj dă naştere unor obligaţii în sarcina creditorului:

a) Creditorul are obligaţia de a conserva bunul care constituie obiectul

gajului. Potrivit articolului 481 Codul Comercial, creditorul este dator a face

actele necesare pentru conservarea lucrului primit în gaj Drept urmare,

creditorul este obligat să facă eventualele cheltuieli impuse de necesitatea

conservării bunului.

În cazul unor bunuri incorporabile, dacă efectele comerciale date în gaj

au ajuns la scadenţă, creditorul este obligat să urmărească şi să încaseze

valoare lor (art. 481 Codul Comercial). Este vorba de cheltuielile utile şi

necesare făcute pentru conservarea bunului (art 1691 Codul Civil).

b) Creditorului îi este interzisă folosirea bunului primit în gaj. Având

numai un drept de detenţie asupra bunului care constituie obiectul gajului,

creditorul nu îl poate folosi în interesul său. Nerespectarea acestei interdicţii

dă dreptul debitorului de a cere ca bunul dat în gaj să fie pus sub sechestru

(art. 1693 Codul Civil şi art. 596 Codul Civil).

În cazul în care prin folosirea bunului s-a cauzat un prejudiciu,

debitorul are dreptul la despăgubiri.

c) Creditorul are obligaţia să restituie bunul primit în gaj. Această

obligaţie este condiţionată de executarea de către debitor a obligaţiei

garantate prin gaj. Potrivit legii, debitorul nu poate pretinde restituirea

bunului decât după ce a plătit în întregime capitalul, dobânzile şi cheltuielile

datoriei pentru a cărei garanţie a fost remis bunul (art. 1694 Codul Civil)22.

22 Stanciu D. Cărpenaru „Drept comercial român”;pag 148-149

60

În cazul falimentului debitorului, cererea de vânzare a bunului gajat

trebuie notificată judecătorului sindic. Acesta, în temeiul art. 782 Codul

Comercial, poate în termen de 3 zile şi cu autorizaţia instanţei, să retragă, în

profitul falimentului, bunul gajat, plătind pe creditor. Dacă în acest termen,

judecătorul sindic nu plăteşte pe creditor, executarea cerută şi încuviinţată

de preşedintele instanţei îşi va urma cursul, fără a putea fi împiedicată ori

suspendată de desfăşurarea procedurii de falimentare. Suma rezultată din

vânzarea bunului va fi depusă la C.E.C., urmând să fie folosită la

satisfacerea creanţei creditorului gajist, dacă aceasta va fi recunoscută cu

ocazia verificării creanţelor creditorului23.

23 Raul Petrescu „Dreptul comercial român”; Editura Oscar Print 1996; pag. 77

61

2.3. Efectele gajului

a) Efectele generale

Predarea gajului în posesia creditorului conferă acestuia un drept real

asupra lucrului amanetat.

Acest drept are o natură specială. Întinderea dreptului este determinată

de scopul operaţiunii, care este de a garanta pe creditor şi de a-i da mijlocul

practic de a se despăgubi din preţul obiectului amanetat.

Prin urmare, dreptul real de gaj nu trebuie confundat cu alte drepturi

reale, cum ar fi uzufructul sau servitutea, acestea fiind dezmembrăminte ale

dreptului de proprietate.

Dreptul real de gaj nu este conferit creditorului pentru ca el să se poată

folosi de lucru. Acest drept este consecinţa necesară a constituirii de gaj şi se

materializează prin puterea dată creditorului de a stăpâni obiectul şi de a-l

putea vinde la scadenţa datoriei, pentru a se despăgubi cu preferinţă.

Dreptul real conferă creditorului un drept de preferinţă, precum şi un

drept de a reclama gajul de la terţ.

Conform art.1686 C.civ. gajul oferă credoitorului dreptul de a fi plătit

din valoarea lucrului amanetat, cu preferinţă înaintea altor creditori.

Bineînţeles, acest drept, ca şi toate cele ce decurg din constituirea gajului,

poate lua fiinţă doar cu condiţia ca, constituirea de gaj să se facă cu

respectarea dispoziţiilor legale.

62

Dreptul de preferinţă este efectul necesar şi direct al dreptului real de

gaj, el conferind creditorului gajist avantajul de a-şi primi plata creanţei

înaintea celorlalţi creditori şi echivalează deci, cu un privilegiu.

În cazul existenţei mai multor creditori gajişti (care presupune că

obiectul amanetat a fost încredinţat spre păstrare unui terţ, conform art.1688

C.civ.) , creditorii nu vin în concurs, ci sunt plătiţi în ordinea datei creanţelor

respective.

Deoarece creditorii sunt terţi în raporturile dintre ei, prioritatea unuia

faţă de ceilalţi trebuie determinată după data transcrierii actului, ce

constituie modul de publicitate care face ca constituirea de gaj să fie

opozabilă terţilor.

În principiu, titularul unei garanţii reale are dreptul de urmărire.

Creditorul gajist are şi el acest drept, care se manifestă prin putinţa de

valorificare a garanţiei sale, chiar dacă obiectul dat în garanţie a trecut în

mâinile unui terţ.

Prin urmare, creditorul gajist poate, în principiu, să revendice lucrul

amanetat, cu scopul de a-i redobîndi posesia.

Însă, cum gajul nu poate avea, prin definiţie, alt obiect decât lucruri

mobile, revendicarea creditorului va fi, de cele mai multe ori, oprită prin

efectul excepţiei art.1909 C.civ. privitor la posesiunea mobilelor, excepţie ce

va fi opusă de terţul posesor al lucrului revendicat.

În practică, dreptul de urmărire al creditorului gajist este iluzoriu, afară

de ipoteza în care lucrul ar fi ieşit din posesia sa prin pierdere sau furt.

Dacă creditorul primeşte cu rea credinţă în gaj un lucru pierdut sau

furat, el va fi deposedat, prin revendicarea adevăratului proprietar.

63

Dacă dobânditorul de bună credinţă a cumpărat lucrul de la un târg, de

la o vânzare publică sau de la un negustor care vinde obiecte de acelaşi fel,

poate cere revendicantului echivalentul în bani al lucrului, conform art. 1910

C.civ. Spre deosebire de soluţia aplicată dobânditorului de bună credinţă,

creditorul gajist de bună credinţă, evins prin acţiunea în revendicare, nu

poate susţine că l-a cumpărat (căci titlul său exclude noţiunea de proprietate)

şi pierde gajul, fără a primi vreo contravaloare.

Contractul de gaj are un caracter unilateral şi nu dă naştere la obligaţii

decât în sarcina creditorului. Constituitorul gajului are şi el unele obligaţii.

Cea mai importantă obligaţie a creditorului este să restituie gajul

(art.1694 C.civ.). El este detentor precar şi deţine gajul “animo pignoris”,

nicidecum “animo domini”.

Dacă debitorul îi plăteşte datoria ce îi este garantată prin gaj, creditorul

trebuie să restituie obiectul gajat. Posesia sa este legitimă doar atât timp cât

nu este plătit, el având dreptul să păstreze lucrul. Acest drept al creditorului

se numeşte drept de retenţie, care se întemeiază şi pe caracterul de

indivizibilitate a gajului (art.1695 C.civ.).

Gajul întreg răspunde de fiecare fracţiune a datoriei, ceea ce înseamnă

că dreptul de retenţie se exercită asupra lucrului gajat, indiferent dacă

debitorul a plătit numai o parte a datoriei sau nimic. Atâta timp cât datoria

nu este integral achitată, creditorul poate reţine lucrul.

Gajul este indivizibil, deşi datoria este divizibilă între moştenitorii

debitorului (art.1695 C.civ.) divizibilitatea fiind regula de drept comun.

În alineatele 2 şi 3 ale art.1695 C.civ. se arată că dacă gajul se

compune din bunuri divizibile, acela dintre comoştenitorii debitorului care

64

nu şi-a achitat partea contributivă din datorie nu poate cere restituirea părţii

sale din bunurile gajate, până ce întreaga datorie nu va fi plătită de toţi

comoştenitorii.

Dacă comoştenitorii creditorului care au primit părţile lor din datorie

nu pot restitui gajul înainte ca ceilalţi comoştenitori să fi fost şi ei plătiţi,

gajul garantează toată datoria în bloc.

O aplicare specială a principiului indivizibilităţii gajului este făcută de

art.1694 alin.2 C.civ., care dispune că, în cazul în care după predarea gajului

în primirea creditorului, debitorul contractează o nouă datorie faţă de acelaşi

creditor (datorie ce are o scadenţă mai puţin întârziată decât cea dintâi),

creditorul nu poate fi obligat să restituie gajul înainte de a primi plata

ambelor creanţe, chiar dacă i s-ar fi achitat cea dintâi, pentru garantarea

căreia fusese constituit gajul.

Legea consacră această soluţie chiar în cazul când nu s-ar fi stipulat

retenţia gajului pentru garantarea creanţei din urmă.

Această dispoziţie se întemeiază pe intenţia presupusă a părţilor,

conform căreia creditorul a consimţit la noul angajament pentru că era în

posesia unei garanţii din a cărei valoare se poate despăgubi de ambele

creanţe.

Altă obligaţie a creditorului gajist este de a se îngriji de conservarea

lucrului în bune condiţiuni, ca un bun proprietar. Dacă lucrul piere sau se

strică din culpa sau din neglijenţa sa, el trebuie să-l despăgubească pe

debitor (art.1691 alin.1 C.civ.).

Creditorul nu poate să se folosească de lucru pentru nevoile sale

personale, el neavând dreptul la fructele sau la veniturile produse de acel

65

bun. Acestea urmează a fi imputate asupra dobânzilor pe care debitorul

trebuie să le plătească (art.1691 alin.1 C.civ.).

Dacă obligaţia garantată nu este producătoare de dobânzi, atunci

dobânzile produse de creanţa gajată se impută asupra capitalului (art.1691

alin.2 C.civ.).

Abuzurile de folosinţă săvârşite de creditor asupra bunului gajat sunt

sancţionate de lege.

Art.1693 C.civ. dispune că debitorul poate obţine prin justiţie ca

posesia gajului să fie restrânsă creditorului, iar gajul să fie pus sub sechestru.

Contractul de gaj fiind unilateral, rezultă că constituitorul gajului nu

are în sarcina sa nici o obligaţie. Totuşi, el este debitorul obligaţiei

principale, născută dintr-un alt contract care este garantată prin contractul

accesoriu de gaj.

b) Efectele specifice raporturilor dintre debitor şi cel ce a constituit gajul

În cazul în care obiectul gajat nu este proprietatea debitorului, ci a altei

persoane se produc anumite efecte specifice între debitor şi proprietarul

bunului gajat. Aceste raporturi vor varia, în funcţie de titlul cu care s-a

constituit garanţia.

Indiferent de titlu, garantul va avea, în cazul în care obiectul a fost

vândut sau atribuit creditorului, o acţiune împotriva debitorului garantat.

Regresul poartă atât asupra preţului obiectului, cât şi asupra

dobânzilor sau pentru daune efective suferite de constituent.

Această acţiune de regres se întemeiază pe îmbogăţirea fără just

temei.

66

Garantul nu se va subroga în toate drepturile pe care le avea creditorul

contra datornicului; astfel, garantul nu-l va putea acţiona pe debitor în

ipotezele prevăzute de art.1673 C.civ.

Stingerea gajului

Prin natura sa gajul reprezintă un drept accesoriu, el fiind legat de soarta

obligaţiei principale pe care o garantează. Dacă obligaţia principală s-a stins

prin plată, compensaţie, remitere de datorie etc. se stinge şi gajul.

Dacă se declară nulitatea obligaţiei principale ori aceasta este anulată,

gajul va fi desfiinţat. Cum gajul garantează întreaga creanţă şi fiecare

fracţiune în parte, plata unei părţi din creanţă nu duce la desfiinţarea gajului

ci el subzistă până la stingerea integrală a datoriei inclusiv a dobânzilor şi

cheltuielilor ce le datorează debitorul. Deci stingerea datoriei efective

garantate nu duce în mod automat la restituirea bunului de către creditor,

dacă acesta pretinde şi dovedeşte efectuarea unor cheltuieli legate de

conservarea bunului.

Gajul se poate stinge independent de obligaţia principală prin

renunţarea creditorului la garanţie, pieirea fortuită a lucrului etc. Când bunul

dat în gaj a pierit şi era asigurat, dreptul de gaj se transferă asupra

îndemnizaţiei de asigurare.

Şi remiterea voluntară a lucrului gajat de către creditor duce la

stingerea obligaţiei.

Dacă creditorul gajist este deposedat forţat de lucru, fie de către

debitorul obligaţiei, fie de o terţă persoană, creditorul are calea unei acţiuni

în justiţie pentru redobândirea lucrului (gajului) numită revendicatio

pignoris (revendicarea gajului). Aceasta acţiune poate fi paralizată de pârât

67

prin invocarea excepţiei dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului

mobil urmărit prin posesie de bună-credinţă.

Publicitatea şi ordinea de preferinţă a garanţiilor reale mobiliare

Prin Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea

reformei economice, cu modificările ulterioare, s-au adoptat o serie de noi

reglementări privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare. Conform

acestui act normativ, dispoziţiile referitoare la ordinea de prioritate şi la

publicitatea garanţiilor reale mobiliare sunt aplicabile şi amanetului, astfel

cum este reglementat în art.1685-1696 C.civil.

Astfel, faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte

sarcini reale asupra bunurilor, au un grad de prioritate care se stabileşte de la

momentul în care garanţia reală sau sarcinile reale au fost făcute publice.

Garanţiile reale şi sarcinile constituite pe bunuri mobile îndeplinesc

condiţii de publicitate din momentul înscrierii avizului de garanţie reală la

Arhiva Electronica de Garanţii Mobiliare.

Arhiva este un sistem de evidenţă a priorităţii garanţiilor reale

mobiliare, structurată pe persoane şi bunuri. Ea este organizată într-o bază

de date unică, uşor accesibilă.

Arhiva înscrie avizele de garanţii reale şi alte menţiuni, fără a exercita

controlul de legalitate sau de altă natură asupra acestora.

Legea nr.99/1999 prevede însă şi o serie de excepţii de la

obligativitatea publicităţii prin înscrierea avizului de garanţie reală la Arhiva

Electronică de Garanţii Reale Mobiliare. Intre acestea se numără şi ipoteza

în care obligaţia garantată nu depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 300

euro.

68

Capitolul III Garanţiile reale - ipoteca

3.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare

În orice economie de piaţă nevoile financiare, atât ale agenţilor

economici, cât şi ale populaţiei se rezolvă, de regulă, prin contracte de

credite sau împrumuturi.

Actele juridice întocmite în acest sens sunt însoţite de garanţii juridice

solide menite să asigure rambursarea sumelor de bani acordate cu titlu de

credit. În cadrul sistemului de garanţii oferite creditorilor, o poziţie centrală

o ocupă ipotecile, care sunt utilizate pe o scară largă şi în ţara noastră.

Regimul juridic ipotecar e strâns legat de dezvoltarea creditului public

şi privat.

Deşi codul nostru civil este o traducere a Codului Napoleon, la

capitolul ce se referă la ipoteci legiuitorul român a avut în vedere mai ales

Legea Belgiană din 1851, iar în unele locuri chiar redactarea sa proprie.

Legiuitorul nostru de la 1865, sub influenţa Legii Ipotecare belgiene

şi a Legii franceze din 1855 a operat unele modificări care nu existau în

Codul Napoleon. Legiuitorul belgian şi cel român n-au admis ipoteza ocultă

prevăzută de art.2135 C.civ.fr.

În principiu, dacă cineva se obligă personal, el dă drept garanţie toate

bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Acesta este gajul

general prevăzut de art.1718 C.civ.

69

De multe ori, gajul general poate fi insuficient, atunci când debitorul

ar dobândi şi alţi creditori posteriori şi cu care creditorul anterior ar veni în

concurs.

În cazul în care debitorul se obligă faţă de mai mulţi creditori iar

averea sa este mai mică decât suma datorată, creditorii vor suporta

insolvabilitatea debitorului în mod proporţional.

Pentru prevenirea acestui pericol şi pentru a nu expune pe creditor

riscurilor insolvabilităţii debitorului, legea a pus la dispoziţia sa posibilitatea

de a consolida simpla obligaţie personală printr-un drept exclusiv asupra

unui imobil determinat. În acest mod scapă de concurenţa celorlalţi.

În vechiul drept român (Codul Caragea Calimah) ipotecile erau

cunoscute sub denumirea de “zălog”. Ipoteca poate fi definită ca fiind :

- ipoteca este o garanţie reală, servind la garantarea obligaţiilor unui

debitor faţă de creditorul sau, printr-un bun imobil din propriul său

patrimoniu, anume desemnat pe cale legală în acest scop (ipoteca nu

presupune deposedarea debitorului de imobil).

- sintetic, ipoteca este o garanţie reală, imobiliară, constând dintr-un

drept real accesoriu asupra unui imobil al debitorului.

Ipoteca, garanţie reală imobiliară poate fi definită ca fiind “o garanţie

reală şi accesorie care nu deposedează pe debitorul proprietar al bunului

ipotecat şi care permite creditorului neplătit să urmărească bunul în mâinile

oricui s-ar afla pentru a primi creanţa sa cu preferinţă”.

Conform art.1746 C.civ.: “Ipoteca este un drept real asupra imobilelor

afectate de plata unei obligaţii”.

70

Lato sensu, ipoteca “... este un drept real de garanţie într-un bun

determinat care rămâne în posesiunea debitorului, drept care conferă

creditorului dreptul de a se îndestula cu preferinţă din vânzarea bunului

afectat şi de a-l urmări în mâinile oricărui detentor”.

Stricto sensu, noţiunea de ipotecă se rezumă la ipoteca propriu-zisă,

fără a se ţine seama de privilegiile imobiliare.

Ipoteca este utilă atât pentru debitor, cât şi pentru creditor. Debitorul

care nu poate fi lipsit de drepturile sale asupra imobilului (folosinţa,

uzufructul şi dreptul de dispoziţie) poate procura, prin una sau mai multe

ipotecări succesive, un capital reprezentând totalul sau o parte din imobilul

respectiv.

Creditorul ipotecar neplătit la scadenţă are dreptul să urmărească

bunul în mâna oricui s-ar găsi şi se bucură , totodată, de un drept de

preferinţă faţă de ceilalţi creditori, luându-se în considerare rangul ipotecii

pentru satisfacerea creanţei sale.

Codul civil român consacră un întreg capitol ipotecii (Capitolul III al

Titlului XVIII, Cartea a III-a, “Despre ipoteci”- art.1746-1800 şi 1804-1815

C.civ.).

În afara acestor dispoziţii cuprinse în Codul civil, mai există şi alte

acte normative speciale care conţin prevederi cu privire la ipotecă.

De exemplu, Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor,

constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor

organizaţiilor socialiste ( modificată prin Legea nr.54/1994); Ordonanţa

Guvernului nr.19/1994 privind stimularea investitorilor pentru realizarea

unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe; Ordonanţa nr.27/1994 pentru

71

completarea şi modificarea Ordonanţei Guvernului nr.20/1994 privind

punerea în siguranţă a fondului construit existent; Legea nr.33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică; Norma nr.2/19 octombrie

1995 privind condiţiile şi criteriile de vânzare cu plata în rate a activelor

societăţilor comerciale cu capital de stat conform Ordonanţei Guvernului nr.

39/1995; Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării

judiciare; Legea nr.7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară;

Ordonanţa Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare.

Potrivit reglementărilor legale, ipoteca este de două feluri,

convenţională şi legală. Ipoteca convenţională se naşte ca urmare a

convenţiei părţilor cu respectarea unor dispoziţii legale, în timp ce cea legală

ia naştere în temeiul unei dispoziţii legale.

Din examinarea normelor legale prezentate mai sus rezultă că ipoteca

poate fi de două feluri, în funcţie de sursa ori izvorul său:

a) convenţională;

b) legală;

Ipoteca convenţională este aceea care ia naştere din convenţia

părţilor, în formele prevăzute de lege (art.1749 alin.2 C.civ.);

Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii

speciale a legii (art.1749 alin.1 C.civ.).

Deşi în concepţia Codului civil ipoteca legală nu necesită încheierea

unei convenţii speciale de ipotecă, totuşi nici o dispoziţie a legii nu interzice

a se constitui o ipotecă dispusă printr-o dispoziţie specială a legii sau printr-

o convenţie, chiar dacă este necesară încheierea unei convenţii de ipotecă,

uneori în formă simplificată.

72

Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că

nu este “...indicată cuprinderea acestor ipoteci în categoria aşa numitelor

“ipoteci convenţionale prevăzute de lege”, întrucât, în acest fel, ipotecile

respective ies de sub regimul ipotecilor legale, pierzând astfel beneficiul

unor prevederi de favoare...”.

Cât priveşte procesul transformărilor impuse în planul structurilor

economice, politice şi juridice din ţara noastră este cazul să se reflecteze

asupra unei asemenea concluzii.

Astfel de ipoteci au fost reglementate prin acte normative în interesul

transpunerii în viaţă a principiului superiorităţii proprietăţii socialiste de stat,

principiu care constituia temei în cazul unui anumit gen de soluţii.

Evoluţia societăţii române a făcut să apară proprietatea privată, iar

categoria respectivă de subiecţi de drept a dispărut, de aceea legiuitorul

trebuie să acorde atenţia cuvenită textelor referitoare la dispoziţiile privind

ipotecile legale. Evident, cred într-o reglementare potrivită cu evoluţia

fenomenelor economico-juridice de la noi şi într-o legislaţie civilă viitoare.

Art. 1746. Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata

unei obligatii.

Ipoteca este din natura ei nedivizibilã si subzistã în întregimea ei

asupra tuturor imobilelor afectate, asupra fiecãrui si asupra fiecãrei portiuni

din acele imobile.

Dreptul de ipotecã se conservã asupra imobilelor în orice mânã va

trece. (C. civ. 1057, 1062, 1719, 1790 si urm.).

Art. 1747. Dreptul de ipotecã nu se poate constitui decât în cazurile si

cu formele prescrise de lege.

73

Art. 1748. Ipoteca este sau legalã sau conventionalã. (C. civ. 1749,

1753, 1769).

Art. 1749. Ipoteca legalã este aceea care ia nastere în virtutea unei

dispozitii speciale a legii.

Ipoteca conventionalã este aceea care ia nastere din conventia pãrtilor,

cu formele prescrise de lege.

3.2. Caracterele generale ale ipotecilor

Pornind de la clasificarea sus menţionată vom întâlni anumite

caracteristici generale, comune tuturor ipotecilor şi caractere specifice

fiecărei categorii de ipoteci.

a) Caracterele generale:

- Ipoteca este un drept real accesoriu

Ipoteca este un drept real accesoriu. Acest drept acordă titularului său

posibilitatea de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar afla şi atribuie un

drept de preferinţă pentru satisfacerea creanţei sale înaintea celorlalţi

creditori;

Ca drept accesoriu, ipoteca însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul

faţă de creditor, a cărei soartă o împărtăşeşte integral. Ea nu este un drept

real dezmembrat. Proprietarul continuă să deţină toate atributele şi

avantajele proprietăţii.

74

Există totuşi posibilitatea instituirii unei ipoteci pentru garantarea

unei obligaţii eventuale care încă nu există, dar care ar putea să se nască în

viitor (cazul garanţiei prevăzute pentru gestionari de Legea nr.22/1969).

Potrivit doctrinei şi practicii judiciare franceze, bunurile viitoare pot

fi ipotecate în următoarele cazuri:

degradarea unui imobil, situaţie ce-i conferă creditorului

obţinerea unei ipoteci suplimentare;

imobile ce vor fi construite pentru persoanele interesate să

cumpere.

- Ipoteca este o garanţie imobiliară

Ipoteca se poate constitui numai asupra bunurilor imobile (spre

exemplu, în cazul garanţiei pentru gestionar ) aşa cum prevede art.1751 Cod

civil. Imobilele ce pot fi ipotecate trebuie să fie în circuitul civil;

Potrivit legii, numai bunurile imobile, nu şi cele mobile pot fi

ipotecate. Acest text (art.1751 C.civ.) nu schimbă cu nimic prevederile

legislaţiei maritime în legătură cu posibilitatea ipotecării navelor. O

asemenea concluzie rezultă expres din dispoziţiile art.1752 C.civ.

Pot fi ipotecate numai imobilele aflate în circuitul civil, împreună cu

toate accesoriile lor care sunt imobile prin destinaţie, deoarece ipoteca este

un drept real accesoriu.

Accesoriile imobilelor, adică imobilele prin destinaţie şi servituţile nu

pot fi ipotecate separat de imobilul în care se încorporează.

În măsura în care terenurile sunt în circuitul civil (Legea nr.18/1991) şi

construcţiile (Legea nr.50/1991) pot fi ipotecate.

75

În dreptul francez, în mod cu totul excepţional, pot fi ipotecate şi

bunurile mobile care au o oarecare fixitate şi pentru care este posibil să se

organizeze o posibilitate a înstrăinărilor (ipotecarea navelor, ipotecarea

vaselor de navigaţie pe apele interioare, ipotecarea aeronavelor).

- Ipoteca se constituie numai în cazurile şi cu formulele prevăzute de

lege

Aceste cerinţe sunt impuse de dispoziţiile art.1774 C.civ. 1indiferent

dacă ele se referă la încheierea convenţieie de ipotecă sau la înscrierea

ipotecilor. Potrivit art.1772 C.civ.”ipoteca convenţională nu va putea fi

constituită decât prin act autentic”.

Art.57, alin.2 din Legea nr.36/1995 arată că: ”Birourile notariale nu

pot lua în considerare actele care emană de la autorităţile altui stat decât

dacă semnăturile şi sigiliile acelor autorităţi sunt supralegalizate de către

misiunea diplomatică sau Oficiul Consular al României din acest stat sau de

către Ministerul Afacerilor Externe al României”.

Înscripţiile ipotecare se vor face la judecătoria în a cărei rază teritorială

sunt situate imobilele ipotecate.

- Ipoteca este supusă principiului specializării

Potrivit acestui principiu, ipoteca trebuie să fie specializată, sub

sancţiunea nulităţii, sub dublu aspect:

ipoteca trebuie să fie determinată în privinţa imobilului afectat

de garanţie;

ipoteca trebuie să fie determinată în privinţa valorii creanţei

garantate.

76

Sub sancţiunea nulităţii, ipoteca trebuie să fie specializată sub două

aspecte, şi anume:

sub aspectul determinării bunului ce urmează a fi afectat de

garanţie (art.1774 C.civ.);

asupra valorii creanţei garantate (art.1776 C.civ.).

Nu se pot constitui ipoteci generale asupra tuturor imobilelor, fără

identificarea fiecăruia şi nici asupra bunurilor viitoare. Referitor la creanţa

garantată, se consideră că, în cazul ipotecilor prevăzute de Legea nr.22/1969

pentru gestionari, în considerarea eventualelor prejudicii, ipoteca este

valabilă chiar dacă valoarea creanţei nu este precizată în momentul

încheierii contractului de garanţie (ipoteca), fiind suficientă menţiunea

creanţei ce urmează a fi astfel garantată.

Prin acest principiu al specializării ipotecii înţelegem că ipoteca poate

fi constituită numai asupra unui imobil sau asupra unor imobile determinate,

pentru garantarea unei datorii a cărei valoare este determinată (Codul civil

român s-a îndepărtat de la regulile stabilite în codul francez potrivit căruia

instituirea ipotecii se face pe toate imobilele garantului, prezente şi viitoare).

Codul civil român corespunde mai bine specificului nostru, dă o

certitudine ambelor părţi asupra garanţiei constituite, iar garantului nu-i sunt

afectate şi bunurile viitoare. Principiul specializării ipotecii se menţine şi în

cazul garantării unei datorii eventuale;

- Ipoteca este indivizibilă

Conform art.1746 alin.2 C.civ.ipoteca va continua să existe asupra

întregului imobil, în situaţia în care s-a plătit numai o parte din datorie sau

dacă, în caz de partaj al unui imobil ipotecat, imobilul trece în lotul unui

77

copărtaş (acesta va trebui să siuporte urmărirea pentru întreaga datorie

deoarece garanţia este încorporată în imobil-res, non persona debet).

Ea priveşte întreg imobilul ipotecat şi subzistă până la achitarea

integrală a datoriei. In caz de partajare a bunului când acesta ar cădea în

masa de partaj a altui copartaş decât cel obligat, acesta va trebui să suporte

urmărirea creditorului pentru întreaga datorie.

- Ipoteca convenţională are caracter solemn

Acest caracter este dedus din dispoziţiile art.1772 C.civ. care prevăd

că, sub sancţiunea nulităţii absolute, ipoteca se va încheia prin înscris

autentic, simplu acord de voinţă nefiind suficient pentru ca ea să se nască în

mod valabil.

b) Ipoteca convenţională

Ipoteca nu va putea fi constituită decât prin act autentic.

- inscripţiile ipotecare se fac la judecătoria în a cărei rază teritorială

sunt situate imobilele ipotecate.

- pot fi ipotecate numai imobilele (care se află în circuitul civil)

împreună cu accesoriile lor care sunt imobile prin destinaţie, precum

şi uzufructul asupra unor imobile.

- ipoteca trebuie să fie specializată sub un dublu aspect:

să fie determinată cu privire la imobilul afectat.

să fie determinată în ceea ce priveşte valoarea creanţei.

Codul civil precizează că ipoteca convenţionala este aceea care ia

naştere din convenţia părţilor cu respectarea formelor prevăzute de lege. Se

cere în acest sens îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.

78

Condiţii de fond

In vederea constituirii ipotecii convenţionale, una din condiţii o

reprezintă capacitatea deplină de exerciţiu, condiţie comună şi generală

tuturor convenţiilor, legea interzicând ocrotitorilor legali - părinţi sau tutori-

să garanteze datorii ale terţilor cu imobile proprietatea minorilor aflaţi sub

ocrotirea lor. Dacă ipoteca urmează să garanteze o datorie a minorului, cu

propriul bun, este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

O altă condiţie de fond la constituirea ipotecii convenţionale o

reprezintă calitatea de proprietar actual al imobilului a celui ce se angajează.

Bunurile viitoare, neexistând în patrimoniul debitorului nu pot constitui

obiect al ipotecii.

Condiţii de formă

Contractul de ipotecă, sub sancţiunea nulităţii absolute trebuie să se

încheie în formă autentică. Este aşadar, un contract solemn (art.1772 Cod

civil).

Legea nu impune o astfel de condiţie şi pentru dovedirea creanţei

garantate.

Condiţii de publicitate

acestea nu ţin de caracterul solemn al contractului de ipotecă, ci

numai de asigurarea opozabilităţii şi a rangului de preferinţă ale

ipotecii.

publicitatea constă în inscrierea ipotecii în cartea funciară de la

judecătoria din raza teritorială a căruia se află situat imobilul,

astfel: părţile încheie un contract de ipotecă după care se

prezintă cu acesta la notariat personal (sau prin mandatari cu

79

procură specială şi autentică). Pe baza actelor autentificate, a

unei cereri şi a unei taxe de timbru judiciar judecătorul delegat

cu ţinerea cadastrului va dispune (bineînţeles, după verificarea

actelor) prin încheiere înscrierea ipotecii în registrul de carte

funciară.

c) Ipoteca legală

Aceasta decurge din dispoziţiile legii, care impun uneori şi încheierea

unei convenţii. Este cazul garanţiilor impuse gestionarilor, prin Legea

nr.22/1969.

Ipotecile legale sunt reglementate şi prin acte normative de data

recentă, cum ar fi Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, Codul de procedură

penală sau Legea locuinţelor nr. 114/1996.

3.3. Efectele ipotecii

Trei persoane pot fi incluse în categoria celor afectaţi de o ipotecă şi

anume: debitorul, creditorul şi terţul dobânditor al imobilului.

a) Efectele faţă de debitor. Debitorul păstrează toate atributele dreptului de

proprietate. El poate transmite dreptul de proprietate asupra imobilului

sau îl poate greva cu alte sarcini reale.

b) Efectele faţă de creditor. Creditorul are un drept real accesoriu asupra

imobilului, fără deposedarea proprietarului. Acest drept real accesoriu îi

conferă creditorului două atribute şi anume: de a urmări bunul şi dreptul

80

de preferinţă. Pe de o parte creditorul poate urmări bunul în mâinile

oricui s-ar afla, atunci când debitorul a fost deposedat prin violenţă sau

l-a vândut ori l-a donat. Tot astfel are dreptul de a-şi încasa creanţa cu

prioritate din preţul vândut la licitaţie publică.

Dreptul de preferinţă se exercită şi asupra fructelor imobilului. Dacă

bunul a fost expropriat pentru cauza de utilitate publică, potrivit Legii nr.

33/1994, îndemnizaţia primită drept despăgubire de către proprietarul

imobilului ipotecat şi expropriat va fi afectată creditorului ca urmare a

principiului subrogaţiei reale cu titlu particular.

c) Efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Deşi ipotecat, imobilul

poate fi înstrăinat unui terţ. Acesta din urmă poate să opună creditorului

ipotecar ce are drept urmărire a imobilului unele excepţii cum ar fi:

inexistenţa sau stingerea datoriei, nulitatea obligaţiei garantate, nulitatea

contractului de ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare, excepţia de

garanţie contra evicţiunii dacă creditorul este moştenitorul vânzătorului

de la care terţul a dobândit imobilul cu titlu oneros.

De asemenea art. 1794 Cod civil acordă terţului posibilitatea invocării

beneficiului în discuţiune, dacă în patrimoniul debitorului au rămas alte

imobile ipotecare pentru aceeaşi datorie.

Terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului de la care a

dobândit subrogându-se în drepturile acestuia. De asemenea, terţul

dobânditor poate să recurgă la purgă. Purga constă în oferta pe care terţul

dobânditor o face creditorului de a-i plăti creanţa garantată prin ipoteca până

la concurenţa preţului la care a cumpărat imobilul respectiv sau, dacă l-a

81

dobândit gratuit până la concurenţa valorii imobilului, stabilită prin

expertiză.

In sfârşit, terţul are posibilitatea abandonării imobilului ipotecat spre a

fi scos la vânzare de către creditor.

Ioteca este o garanţie reală, servind la garantarea obligaţiilor unui

debitor faţă de creditorul său, printr-un bun imobil din propriul său

patrimoniu, anume desemnat pe cale legală în acest scop (ipoteca nu

presupune deposedarea debitorului de imobil).

Acte ce trebuie verificate

- Se va verifica cine este/sunt proprietarul/ precum şi titlul de

proprietate asupra imobilului ce se doreşte a fi ipotecat. Se va

prezenta titlul de proprietate în original precum şi dovada transcrierii

acestuia în cadastrul de carte funciară.

- se va verifica dacă reprezentantul persoanei juridice are împuternicire

expresă sau sunt mandatari cu procură autentică pentru a constitui

ipoteca.

- se va urmări existenţa aprobării adunării generale (sau a consiliului de

administraţie) pentru ipotecarea bunurilor respective, daca în actele

constitutive ale societăţii nu se prevede altfel.

- se va urmări dacă taxele şi impozitele aferente bunului imobil sunt

achitate la zi si dacă acesta este liber de orice sarcini.

Avantaje

- creditorul ipotecar are dreptul de a urmări imobilul ipotecat în mâna

oricui s-ar găsi acesta.

82

- în caz de executare silită, faliment, etc creditorii ipotecari sunt

preferaţi celor chirografari, iar cei de rangul I creditorilor cu inscripţii

ulterioare.

- inscripţiile ipotecare conservă dreptul de privilegiu şi de ipoteca în

curs de 15 ani din ziua în care s-au făcut inscripţiile (după această

dată efectul lor încetând dacă nu au fost prelungite – pentru ca

inscripţia reînnoită să-şi păstreze rangul iniţial, este necesar să se

indice inscripţia primitivă).

- ipoteca continuă să existe asupra întregului imobil, chiar dacă a fost

plătita o parte din datorie şi chiar dacă, în caz de partaj a unui imobil

ipotecat, imobilul trece în lotul unuia dintre copartaşi (acesta va trebui

să suporte urmărirea pentru întreaga datorie, întrucât garanţia este

încorporată în imobil).

- la scadenţă dacă debitorul nu onorează creanţa, creditorul poate cere

executarea silită (in cf. cu OG nr.11/1996 (cu toate modificările sale)

privind executarea creanţelor bugetare).

- cheltuielile privind înregistrarea şi asigurarea imobilului ipotecat

sunt în sarcina debitorului (împrumutatului).

Riscuri/Dezavantaje

- fiind o obligaţie accesorie obligaţiei principale garantate, ipoteca are

aceeaşi soartă ca şi principalul – “accesorium sequitur principale”

(accesoriul urmează principalul). Deci, dacă obligaţia principală este

afectată de modalităţi (termen, condiţie, etc) şi ipoteca va fi la rândul

ei va fi afectată de acestea.

83

- nerespectarea formalităţilor de publicitate este sancţionată cu nulitatea

înscrierii, ceea ce înseamnă că ipoteca nu va fi opozabilă şi nu va

capătă rang decât din momentul înregistrării sale regulate, rangul

căpătându-se din momentul în care înscrierea a fost făcută în mod

valabil.

- nerespectarea formei autentice a contractului de ipotecă duce la

nulitatea absolută a acestuia.

- cum ipoteca este folosită cel mai adesea la vânzările/creditele pe

termen mijlociu sau lung, în acest interval, până la plata ultimei rate

scadenţe, pot apărea evenimente neprevăzute (ex:incendiu, inundaţii,

cutremure, etc) care să diminueze (uneori chiar substanţial) sau chiar

să ducă la dispariţia bunului imobil asupra căreia este constituită

ipoteca. De aceea, întotdeauna bunul ipotecat trebuie să fie asigurat la

o societate de asigurări, iar poliţa de asigurare să fie emisă pe numele

beneficiarului ipotecii.

- modalitatea greoaie de constituire (ca timp şi formalităţi ce trebuiesc

îndeplinite).

84

3.4. Publicitatea ipotecii

Publicitatea constă în înscrierea ipotecii în registrul special sau, după

caz, în cartea funciară de la judecătoria în raza căreia se află situat imobilul.

Prin înscrierea ipotecii se asigură opozabilitatea faţă de terţi şi, tot astfel, se

stabileşte rangul de preferinţă (art. 1778 Cod civil).

Potrivit Legii 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară,

această publicitate imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al

cadastrului general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi

faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate (art.20). în

sistemul de carte funciară actual, înregistrarea nu mai are efect constitutiv,

ca în sistemul cărţii funciare reglementată de Legea 115/1938.

In materia publicităţii imobiliare terţii sunt creditorii chirografari,

ceilalţi creditori ipotecari.

Potrivit art. 30 din legea nr. 7/1996, dobânditorul anterior poate cere

instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang preferenţial faţă de

înscrierea efectuată la cererea unui terţ, care a dobândit ulterior imobilul cu

titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data înscrierii actului. Acel

creditor care are rang prioritar faţă de preţul imobilului ipotecat şi, din ceea

ce rămâne se va despăgubi creditorul cu rangul următor. Ordinea în care

creditorii îşi vor exercita dreptul de preferinţă asupra preţului este

determinată de data fiecărei inscripţii ipotecare.

85

Stingerea ipotecii

Potrivit art. 1800 Cod civil, ipoteca se poate stinge pe cale accesorie

sau indirect ş pe cale pricipală sau direct.

Stingerea pe cale accesorie a ipotecii are loc atunci când se stinge

obligaţia principală, pe care o garanta. Această stingere a obligaţiei poate

avea loc prin: plată, compensaţie, novaţiune, confuziune, remitere de

datorie, dare în plată etc., ori ca urmare a anulării sau constatării nulităţii

obligaţiei principale.

Stingerea directă sau pe cale principală se produce indiferent de soarta

obligaţiei principale garantate prin:

- renunţarea creditorului la ipotecă;

- purga obţinută de dobânditorul imobilului ipotecar;

- prescripţie, care poate interveni fie odată cu prescripţia obligaţiei

principale, fie atunci când imobilul este dobândit de un terţ prin uzucapiune;

- anularea actului constitutiv al ipotecii;

- rezoluţiunea dreptului de proprietate al constitutorului;

- pierderea imobilului – situaţie în care ipoteca se transmite asupra

îndemnizaţiei de asigurare şi a despăgubirilor primite.

86

***CONCLUZII

Datorită dezvoltării rapide a comerţului şi a privatizării, în ţara

noastră garanţiile reale au un rol activ în desfăşurarea activităţilor

comerciale, deoarece ele garantează pe creditor cu privire la realizarea

obligaţiei, pe care o are debitorul faţă de el.

Creditorul, pe baza acestor garanţii poate să-şi continue activităţile

profesionale, comerciale etc., fiind pus la adăpost de insolvabilitatea

debitorului, el fiind sigur de satisfacerea creanţei sale.

Prin garanţii reale se afectează garantării plăţii datoriei atât bunuri

moobile, cât şi imobile, care au o anumită valoare economică, fiind

susceptibile în cazul neexecutării obligaţiei de debitor de a garanta acea

obligaţie.

Aceste bunuri pot rămâne în posesia constitutorului, predate în

păstrare unui terţ ori creditorului.

Ceea ce deosebeşte ipoteca de gaj, pe lângă faptul că în cazul

ipotecii, bunul ipotecat este un bun imobil iar în cazul gajului este un bun

mobil este şi faptul că gajul operează cu deposedarea bunului gajat de la

constitutor şi dat în păstrare creditorului sau unui terţ iar ipoteca operează

fără deposedarea bunului ipotecat.

Dintre toate aceste garanţiii reale, cel mai frecvent folosită în

practică este ipoteca, considerându-se că ea ar satisface cel mai bine

interesele creditorilor dar că are şi o insuficienţă, deoarece procedeul

încheierii contractului şi al înscrierii ipotecii este puţin îngreunat, cerând

mult timp.

87

Pentru o mai bună aplicare a garanţiilor reale ar fi necesară o

reevaluare a acestora şi adapatarea lor la realităţile economico-sociale

actuale.

In literatura juridică, garanţiile sunt definite ca fiind acele mijloace

juridice care conferă creditorului garantat unele prerogative suplimentare

prin poziţionarea prioritară faţă de ceilalţi creditori şi posibilitatea ca în caz

de neexecutare din partea debitorului să poată urmări pe o altă persoană,

care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.

In doctrină s-au formulat mai multe clasificări ale garanţiilor, una

fiind însă unanim acceptată anume clasificarea în : garanţii personale şi

garanţii reale.

Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o persoană, alta

decât debitorul principal al obligaţiei, şi-o asumă faţă de creditor de a

executa el obligaţia în cazul în care debitorul principal nu o va executa.

Codul civil reglementează o singură garanţie personală, fidejusiunea

(cauţiunea).

Garanţiile reale – presupun afectarea unui bun pentru garantarea

obligaţiei prin instituirea unui drept real accesoriu, de garanţie, cu privire

la acel bun. Acest drept real accesoriu da naştere unui drept de preferinţă

şi a unui drept de urmărire. Din această categorie de garanţii fac parte

gajul, ipoteca, privilegiile, dreptul de retenţie.

88

BIBLIOGRAFIE

1. Barac Lidia Elemente de teoria dreptului, Ed.All Beck,

Bucureşti, 2001

2. Bârsan Corneliu – coord. Societăţile comerciale – Organizarea,

funcţionarea, răspunderea + TVA, Ed. Casa de

editură şi presă „Şansa S.R.L.” Bucureşti, 1993

3. Beleiu Gh. Drept civil. Teoria generală, Bucureşti, 1986

4. Chelaru Eugen Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2003

5. Cosmovici P.M: Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie,

Ed.All, Bucureşti, 1994

6. Craiovan Ion Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed.

All Beck, Bucureşti, 2001

7. Cristea Silvia Drept comercial, Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 2002

8. Dan Drosu Şaguna Drept financiar şi fiscal, Ed.Oscar Print, Bucureşti,

1997

9. Hamangiu C. Tratat de drept civil român, vol.II, Ed.All,

Bucureşti, 1997

10.Liviu Pop Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1998

11.Mazilu D. Teoria generală a dreptului, Ed.All Beck,

Bucureşti, 1999

12.Mazilu Dumitru Teoria generală a dreptului, Ed. a II-a Ed. All

Beck, Bucureşti, 2000

89

13.Pătulea Vasile Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale,

Ed. Scripta, Bucureşti, 1994

14.Petrescu Raul Dreptul comercial român, Ed. Oscar Print,

Bucureşti, 1996

15.Pop L. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.

Chemarea, Iaşi, 1996

16.Pop Liviu Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor,

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998

17.Popa Nicolae Teoria generala a dreptului, Ed. All Beck,

Bucuresti, 2002

18.Romul Petru Vonica Dreptul comercial; Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2000

19.Şaguna Dan Drosu Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print,

Bucureşti, 1997

20.Stanciu Cărpenaru Drept comercial român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti,

1994

21.Stătescu C., C.Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Educaţional,

Bucureşti, 1988,

22.Statescu Constantin,

Corneliu Barsan

Drept civil. Teoria generala a obligatiilor,

Bucuresti, Ed. All, 1995,

23.Ungureanu Ovidiu Drept civil. Introducere, Ed.All Beck, Bucureşti,

2000

24.Zlătescu Victor Dan Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, Bucureşti,

1970,

25. *** Colecţia Revistei Dreptul 2003-2004

90

Anexa CONTRACT DE IPOTECĂ

Incheiat astăzi ………………….la ………………………………

I. PĂRTILE CONTRACTANTE

1.1. D…………………………………….., domiciliat in…………………

(localitatea) str. …………….……. nr. ……, bloc ….…...., scara ….….,

etaj ……, apartament ...…… judet/sector ………………, născut la data de

…... (ziua, luna, anul) in ……….. sector/judet………………, fiul lui

………… si al ………, posesorul buletinului (cărtii) de identitate seria ….

nr…eliberat de……., cod numeric personal …………………………….. in

calitate de creditor ipotecar, pe de o parte, si

1.2. D …….., domiciliat in……… str.…. nr……, bloc.…...., scara ….….,

etaj ……, apartament .…… judet/sector ………………, născut la data de

………….(ziua, luna, anul) in …….. (localitatea) sector/judet …………,

fiul lui………… si al…, posesorul buletinului (cărtii) de identitate seria ….

nr. … eliberat de…………., cod numeric personal………..

in calitate de debitor ipotecar, pe de altă parte, au convenit să încheie

prezentul contract de ipotecă, cu respectarea următoarelor clauze:

II. OBIECTUL CONTRACTULUI

2.1. Obiectul contractului îl reprezintă garantarea împrumutului în valoare

de …………lei cu o dobândă de … % pe an, obtinut de debitorul ipotecar de

la creditorul ipotecar conform contractului de împrumut nr. …….. încheiat

la data de …………….

91

2.2. a) Imobilul ipotecat prin care se garantează împrumutul este situat în

……………str. ……nr.…, sectorul/judetul … si se compune din ……

camere plus dependinte, fiind în suprafată totală de ……… mp.

b) Acest apartament se află în circuitul civil si a intrat în proprietatea

debitorului ipotecar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. din …………

transcris în Cartea funciară nr. …, fiind liber de orice sarcini asa cum

rezultă din Certificatul nr. ….. din ………. anexat la prezentul contract.

2.3. a) Debitorul ipotecar se obligă să nu înstrăineze imobilul a cărui ipotecă

constituie obiectul prezentului contract până la rambursarea împrumutului si

a dobânzilor aferente la scadentă.

b) Totodată, debitorul ipotecar se obligă să transcrie ipoteca în Cartea

funciară nr. …, iar în baza ei, creditorul ipotecar poate trece la executarea

silită, în cazul în care debitorul ipotecar nu-si lichidează datoria la scadentă.

III. LITIGII

3.1. Părtile au convenit că toate neîntelegerile privind validitatea prezentului

contract sau rezultate din interpretarea, executarea ori încetarea acestuia să

fie rezolvate pe cale amiabilă de reprezentantii lor.

3.2. In cazul în care nu este posibilă rezolvarea litigiilor pe cale amiabilă,

părtile se vor adresa instantelor judecătoresti competente.

IV. CLAUZE FINALE

4.1. Modificarea prezentului contract se face numai prin act aditional

încheiat între părtile contractante.

4.2. Prezentul contract, împreună cu anexele sale care fac parte integrantă

din cuprinsul său, reprezintă vointa părtilor si înlătură orice altă întelegere

verbală dintre acestea, anterioară sau ulterioară încheierii lui

92

4.3. In cazul în care părtile isi încalcă obligatiile lor, neexercitarea de partea

care suferă vreun prejudiciu a dreptului de a cere executarea întocmai sau

prin echivalent bănesc a obligatiei respective nu înseamnă că ea a renuntat la

acest drept al său.

4.4. Redactat si editat/dactilografiat în … exemplare la …………………

S-au eliberat ………………… exemplare.

CREDITOR IPOTECAR, DEBITOR IPOTECAR

93