GEOGRAFIA PEISAJULUI

STRUCTURA CURSULUI

I. ŞTIINŢA PEISAJULUI. PUNCTE DE VEDERE ŞI ISTORIC PRIVIND ABORDAREA PEISAJULUI 1. Problematica peisajului şi a ştiinţei peisajului 2. Scurt istoric privind abordarea conceptului de „peisaj”

II. CONCEPTUL DE PEISAJ – DEFINIŢII, TRĂSĂTURI SISTEMICE, SEMNIFICAŢIE ŞI CONŢINUT

1. Definirea termenului de „peisaj”, „peisaj geografic” şi a „ştiinţei peisajului” 2. Conceptul de „peisaj” în sistemul ştiinţelor

III. STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC

1. Factori de structurare a peisajului geografic 2. Subsistemul producător al peisajului geografic

2.1. Structura şi funcţionalitatea subsistemului producător al peisajului 2.2. Taxonomia subsistemului producător al peisajului. Spaţiul şi peisajul 2.3. Dinamica subsistemului producător al peisajului. Factorul timp şi peisajul 2.4. Metode de analiză a subsistemului producător al peisajului. 2.4.1. Analiza peisajului „obiectiv” din perspectivă energetic 2.4.2. Analiza peisajului „obiectiv” din perspectivă informaţională

3. Subsistemul peisaj vizibil 3.1. Analiza structurii vizuale a peisajului 3.2. Structura şi textura peisajului geografic 3.3. Percepţia, semiologia şi estetica peisajului geografic 4. Subsistemul utilizator al peisajului 4.1. Valorizarea, prezervarea şi reabilitarea peisajelor 4.2. Valorificarea peisajului în perspectivă istorică 4.3. Cadrul legislativ şi amenajarea peisajului 4.4. Forme de amenajare a peisajului 4.5. Peisajul mediatizat 4.6. Interferenţa dintre peisaj şi uzanţa economică 4.6.1. Ramuri care folosesc economic peisajul existent 4.6.2. Activităţi lucrative ce mobilizează peisaje “noi”

IV. TIPOLOGIA PEISAJULUI GEOGRAFIC 1. Tipologia naturală a peisajelor 2. Tipologia regională a peisajelor pe glob 3. Tipologia regională a peisajelor în România 4. Peisajul cultural

A-PDF Merger DEMO : Purchase from www.A-PDF.com to remove the watermark

CURS 1

I. ŞTIINŢA PEISAJULUI. PUNCTE DE VEDERE ŞI

ISTORIC PRIVIND ABORDAREA PEISAJULUI

1.1. Problematica peisajului şi a ştiinţei peisajului

Primele preocupări legate de peisaje au aparţinut domeniului artistic (pictura peisajului)

şi nu celui ştiinţific. Aşadar, în domeniul picturii a fost utilizat pentru prima dată, calificativul

„peisagism”, pictura peisageră fiind practicată începând cu secolul al XV-lea în lumea

occidentală. În pictura Renaşterii, termenul de peisaj definea efectiv natura observată de om.

Pentru a înţelege pictura peisajului trebuie să facem referire la două arhetipuri

culturale:

▪ cosmocentrismul1 (specific culturii orientale);

▪ antropocentrismul2 (specific culturii occidentale), (Drăguţ L., 2000, p.8);

Pictura peisageră stă la baza preocupărilor actuale de estetică a peisajului. Asocierea

calificativului „peisagism” cu „arta grădinăritului” s-a realizat începând cu secolul al XIX-lea,

chiar dacă preocupări de amenajare a grădinilor datează din Antichitate (exemplu: grădinile

suspendate ale Babilonului3), (Drăguţ L., 2000, p.8). Şi din acest punct de vedere există

deosebiri între cultura orientală şi cea occidentală: grădinile orientale sunt mult mai naturale,

pe când cele occidentale sunt mai artificiale (cu coloane, fântâni, grote etc.). În timp, evoluţia

esteticii peisajului a dat naştere Arhitecturii peisajului, trecându-se treptat dinspre domeniul

artistic spre cel ştiinţific (privind preocupările din domeniul peisajului).

1.2. Scurt istoric privind abordarea conceptului de „peisaj”

Conceputul de peisaj la nivel ştiinţific a fost abordat pentru prima dată de către

naturalişti. Un exemplu în această privinţă l-a reprezentat Al. Von Humboldt care a clasificat

peisajele în funcţie de omogenitatea asociaţiilor vegetale. Astfel, din mediul cultural german s-

au născut trei direcţii de abordare a peisajelor:

• direcţia morfologică

▪ apărută sub influenţa lui Goethe şi Al. Von Humboldt;

▪ vizează clasificarea peisajelor în funcţie de organizarea asociaţiilor vegetale;

1 Pune accentul pe conservarea stării naturale a universului nostru.

2 Concepţie filozofică potrivit căreia omul este centrul şi scopul universului.

3 Erau cunoscute şi sub numele de Grădinile Mesopotamiei, sau Grădinile Reginei Semiramida. Au fost construite

de către regele Babilonului, Nebucadonosor al II-lea, între anii 605-562 î.Hr.), devenind ulterior una dintre cele 7 minuni ale lumii. Grădina era dispusă în 3 terase supraetajate, vegetaţia lor fiind formată din: cedrii, chiparoşi, palmieri, plopi, sălcii etc. (Voiculescu M., 2002, p.159).

▪ a contribuit la individualizarea unei discipline ştiinţifice noi (Ecologia peisajului sau

Geoecologia);

• direcţia holistică

▪ apărută sub influenţa lui Kant şi C. Ritter;

▪ peisajele sunt „factori în interacţiune, care se integrează din etajele inferioare spre

etajele superioare” (Drăguţ L., 2000, p.9).

▪ această direcţie a făcut posibilă apariţia noţiunii de GEOSISTEM în şcoala sovietică;

• direcţia cauzală

▪ apărută sub influenţa lui Ratzel;

▪ a eşuat în determinism4;

Pentru prima dată, peisajul a fost abordat într-o manieră interdisciplinară şi au fost

propuse tehnici coerente de analiză şi evaluare peisagistică, în anul 1982, prin organizarea

Simpozionului internaţional „Paysage et système”, de către Vincent Berdoulay şi Michel Phipps,

la care au participat cercetători din domenii diferite: geografie, ecologie, agronomie,

silvicultură, planificare şi urbanism. Astfel, în prezent există trei discipline ştiinţifice care au ca

obiect de studiu peisajul (Drăguţ L., 2000, p.10):

a. ECOLOGIA PEISAJULUI sau GEOECOLOGIA – aparţine mai degrabă disciplinelor

biologice şi se ocupă cu „studiul relaţiilor fizico-biologice care guvernează diferitele

unităţi spaţiale ale unei regiuni” (Carl Troll, 1971).

b. ARHITECTURA PEISAJULUI – vizează amenajarea estetică a peisajelor, privite ca

decor, aceste studii având un pronunţat caracter artistic. Se practică în special la

scara locuinţelor individuale sau a cartierelor urbane, mai rar la scară regională.

c. GEOGRAFIA PEISAJULUI – are ca obiect de studiu peisajul geografic, privit ca o

realitate complexă în care omul interacţionează cu mediul său de viaţă.

Conceptul de peisaj şi chiar însuşi peisajul s-a format şi a evoluat parcurgând mai multe

etape (Dincă I., 2005, p.25-26):

1. Etapa în care peisajul era natura propriu-zisă.

2. Etapa cu primele amprente sociale asupra peisajului. Este etapa în care omul începe să

intervină şi să modifice peisajul, rezultând uşoare dezechilibre în peisaj prin procesele de

desţelenire, despădurire etc. Corespunde paleoliticului şi neoliticului.

3. Etapa apariţiei şi dezvoltării primelor aşezări şi a încetăţenirii lucrului câmpurilor.

Implică schimbarea peisajului fost natural şi naşterea peisajului rural şi urban.

4. Etapa modernă cu dezvoltarea industriei şi a celorlalte ramuri economice. Resursele

sistemului peisager au început să fie utilizate într-un mod mai puţin raţional, rezultând

dezechilibre în evoluţia peisajului şi în aspectul acestora.

4 Este concepţia filozofică potrivit căreia nici un eveniment nu are loc întâmplător, ci este determinat în mod cauzal

de un lanţ de evenimente produse anterior.

II. CONCEPTUL DE PEISAJ – DEFINIŢII, TRĂSĂTURI SISTEMICE, SEMNIFICAŢIE ŞI CONŢINUT

2.1. Definirea termenului de „peisaj”, „peisaj geografic” şi a „ştiinţei peisajului”

De-a lungul timpului, în diferite şcoli geografice, s-au impus nenumărate definiţii ale

conceptului de „peisaj”, respectiv „peisaj geografic”. Cele mai multe dintre ele se referă la

„peisajul obiectiv”, adică la elementele concrete ale peisajului şi la relaţiile dintre ele, evitându-

se realitatea subiectivă a acestuia. Chiar dacă accentul se pune pe realitatea obiectivă a

peisajului, adică pe ceea ce este măsurabil, palpabil, concret, aceasta devine la un moment dat

o realitate subiectivă (consecinţă a procesului de percepţie umană). De aici, rezultă faptul că

peisajul geografic „este o realitate duală, obiectivă şi subiectivă în aceeaşi măsură” (Drăguţ L.,

2000, p.12). Practic, peisajul nu poate exista fără om, acesta din urmă intervenind asupra

peisajului şi modificându-l în funcţie de necesităţile sale (ex: modificarea peisajului pentru

sporirea valorii turistice a unor situri). Pornind de la această idee se poate afirma cu certitudine

că „peisajul geografic constituie o resursă naturală şi/sau antropică, care poate fi şi trebuie să

fie valorificată” (Drăguţ L., 2000, p.13).

Accentul pus pe peisajul obiectiv a aparţinut în primul rând şcolii sovietice de

landşaftologie, apărând aşadar confuzii terminologice şi situaţii în care termenul „peisaj” era

asimilat altor concepte utilizate în geografie (ex: mediul geografic, geosistem). Astfel, Victor

Soceava în 1975, definea geosistemele ca fiind „sisteme naturale, de nivel local, regional sau

global, în cadrul cărora substratul mineral, solul, comunităţile biotice, apa şi masele de aer sunt

interconectate, prin schimburi de materie şi energie, într-un singur ansamblu” (citat de Drăguţ

L., 2000, p.13).

Alte definiţii situează peisajul geografic la extrema opusă. Prin definiţiile atribuite

peisajului geografic de către Cl. Raffestin (1977), acesta nu ar reprezenta altceva decât proiecţia

vizuală a unor relaţii psihologice pe care omul le are cu locul (teritoriul) în care trăieşte.

Termenul de PEISAJ provine de la cuvântul „pays” (Paysage) din limba franceză şi are ca

sinonim termenul „land” din limbile engleză şi germană (Landscape, Landschaft), având aceeaşi

conotaţie teritorială, cu referire mai mult sau mai puţin directă la spaţiul rural („pays” = ţară,

teritoriu, regiune). De exemplu, în limba franceză, sufixul „age” poate fi folosit în două situaţii:

a. Pentru a forma ansambluri (ex. feuillage – ansamblu de foi, de frunze). În acest caz,

peisajul ar reprezenta ansamblu de caracteristici ale terenului, caracteristici care pot

fi observate direct.

b. Pentru a desemna activitatea umană corespunzătoare verbelor utilizate (ex.

labourage – acţiunea de a ara; provine de la verbul labourer). În acest caz, peisajul

reprezintă acţiunea de a percepe un teritoriu, sau de observare a trăsăturilor care-l

caracterizează.

Şi în limba română, termenul de peisaj se sprijină tot pe suportul fonetic-semantic francez

(paysage-peisaj), cu trecere firească prin expresia arhaică peisagiu (datând cu mult înainte de

1931 când N. Iorga scria despre peisagiu grecesc).

Aproape în toate situaţiile, peisajul denotă un teritoriu, dar şi acţiunea de percepere a

acestuia. Aspectul rezultă şi din definiţiile existente în dicţionarele franceze (secolele XVII-XIX),

în care peisajul era definit drept „o întindere care se vede dintr-un singur aspect (rural, amplu,

variat, dominat sau dominant” (Tourneux F.P., 1975, citat de Drăguţ L., 2000, p.12).

Practic, peisajul poate fi considerat un mijloc indirect de analiză a cadrului natural, a

societăţilor umane, a priorităţilor lor şi a organizării sociale, fiind expresia vizibilă a tuturor

acţiunilor sistemului Natură-Societate. Mihai Ielenicz (1994-1995), punând accentul pe faptul că

peisajul reprezintă o porţiune de la suprafaţa scoarţei terestre, a cărei fizionomie şi structură

evidenţiază o etapă în evoluţia raportului dintre diferitele componente ale cadrului natural şi

cele amtropice, diferenţiază mai multe tipuri genetice de peisaje:

▪ peisajul natural (se remarcă prin componentele cadrului său fizic);

▪ peisajul antropic (în cadrul său se remarcă omul şi activităţile sale);

▪ peisajul geografic (în care componentele naturale sunt modificate antropic),

(Voiculescu M., 2002, p.109);

Peisajul ca obiect central de studiu a geografiei datează de la începutul secolului al XX-

lea, promotorii ştiinţei peisajului (landschaftskunde) fiind geografii germani Otto Schlüter în

1906 şi Siegfried Passarge în 1919.

Otto Schlüter (1872-1959) foloseşte pentru prima dată termenul de peisaj cultural (ca

termen academic), iar în 1908 defineşte geografia ca ştiinţă a peisajelor. Practic, el a definit

două forme de peisaj:

• peisaj original (Urlandschaft) sau peisaj natural sau cel care a existat înainte de

schimbări majore umane;

• peisaj cultural (Kulturlandschaft) sau peisajul creat de cultura umană (Lichi Adriana,

2011, p.8).

Siegfried Passarge (1867-1958) considera ştiinţa peisajului ca o disciplină ştiinţifică

independentă. Munca sa a vizat în principal studierea peisajelor naturale.

De la conturarea sa ca ştiinţă a cunoscut o evoluţie şi îmbogăţire conceptuală prin

câteva momente semnificative:

▪ 1935 apariţia termenului de ecosistem, propus de botanistul englez Arthur G. Transley.

Prin acest termen el definea „complexul de organisme şi de factori ai mediului dintr-o unitate

ecologică indiferent de mărime” (Dincă I., 2005, p.28).

▪ 1939 apariţia noţiunii de Ecologia peisajului, termen introdus de către Carl Troll pentru

a evidenţia diferenţierile regionale ale suprafeţei Pământului, pentru a studia raporturile

funcţionale şi acţiunile reciproce dintr-un loc dat (ecotop), integrate într-un sistem ecologic.

Geografii folosesc mai mult termenul de Geoecologie.

▪ 1944 apariţia noţiunii de biogeocenoză, termen introdus de către Vladimir Nikolaevici

Sukacev. Este definită ca un schimb de materie şi energie între factorii naturali (apa, vegetaţia,

solul, roca, atmosfera etc.) şi alte fenomene naturale.

Ştiinţa peisajului poate fi definită, cel puţin, prin două postulate:

a. „peisajul este pretutindeni” (J.C. Wieber, 1985);

b. „aspectele ce ţin de omogenitatea şi heterogenitatea componentelor peisajului au

sens numai pe o suprafaţă concretă” (D.L. Armand, V.S. Preobrajenski, A.D.Armand,

1969), sau altfel spus „peisajele pot fi analoage, dar nu identice” (I. Mac, 1990).

Această afirmaţie face referire la faptul că diversitatea fizionomică a unei suprafeţe

faţă de alta este dată de intensitatea cu care se realizează schimbul de materie,

energie şi informaţie între componentele sale (biotică, abiotică, antropică).

În concluzie, termenul de PEISAJ prezintă mai multe caracteristici de definire:

▪ reprezintă obiectul de studiu al Geografiei;

▪ este un concept global, ţinând cont de caracterul său integrator, de sinteză;

▪ este singurul care corespunde orientării geografiei către concret, către vizibil, către

observaţia directă pe teren, în scopul sesizării ansamblului realităţii geografice;

▪ are o anumită formă şi dimensiune fizionomică în funcţie de dezvoltarea spaţială a

uneia sau a alteia dintre componentele sale; (cf. Pinchemel, 1992, citat de Voiculescu M., 2002,

p.109).

2.2. Conceptul de „peisaj” în sistemul ştiinţelor

Conceptul de peisaj este unul pluridisciplinar, aspect pozitiv pentru înţelegerea

completă şi corectă a semnificaţiilor sale. Ştiinţele în cadrul cărora este abordată noţiunea de

peisaj sunt (Dincă I., 2005, p.32-48):

2.2.1. Arhitectura

Arhitecţii peisagişti consideră peisajul drept o operă umană. Şi în arhitectură s-a căutat

tot mai mult o aplicaţie practică a ceea ce reprezintă peisajul. Astfel, arhitectura a încercat să

transpună, într-un limbaj şi mijloace de specialitate, natura peisajeră cu spectacolul şi bogăţia

formelor sale într-un spaţiu de locuire. Din aceste considerente sunt reprezentate tot mai des:

grădina din preajma casei, parcul din apropierea unui habitat colectiv, gardurile vii, arborii

ornamentali. Aceasta şi pentru că omul modern este sătul de artificial şi avid după natură,

încercând prin arhitecturarea, amenajarea, aranjarea unui anumit spaţiu peisager să-şi aducă o

fărâmă din natură în proximitatea sa. Se presupune totodată şi cercetarea ordinii în vederea

arhitecturării peisajului pentru a stabili un echilibru între ceea ce există deja şi ceea ce urmează

a fi amenajat.

Prin toate acţiunile mai sus menţionate se ajunge la realizarea planningului peisajului

(landscape planning) în vederea punerii în practică a conceptului de „împăcare a omului cu

natura” (Dincă I., 2005, p.33).

2.2.2. Sociologia

Sociologii văd peisajul ca o rezultantă a raporturilor ce apar între om şi spaţiu. Practic,

omul ocupă peisajul, îl „aranjează” după propriul gust şi propriile-i trebuinţe, dar şi îi dă prilej

de judecăţi, transformând individul sau grupul de indivizi în cei care caută să-l înţeleagă mai

bine. Cu alte cuvinte, peisajul le dă oamenilor de gândit, atât la propriu cât şi la figurat.

Este însă destul de greu „a citi” sau a înţelege un peisaj.

O altă legătură interesantă între peisaj şi societate rezultă din recunoaşterea

importanţei condiţiei materiale sănătoase a cetăţenilor din ţările dezvoltate economic. Aceştia

găsesc foarte atrăgătoare peisajele sărăciei, adică acele spaţii peisajere antropizate ce poartă

amprentele sărăciei, ceea ce le face rare şi diferite de alte peisaje.

Sociologia poate face tandem cu geografia, în prezentarea nivelului de percepţie a unor

peisaje de către diferite grupuri de oameni, indiferent de mediile lor de viaţă, de nivelul

cultural, educaţie, vârstă. De exemplu, pe baza unor chestionare se pot realiza anchete socio-

geografice care să pună în evidenţă ce anume înseamnă peisajul pentru subiecţii anchetaţi.

Sociologic, deprinderea intervievaţilor înclină spre aspecte de peisaj care, deşi au la bază

considerente de factură sociologică (legate de hobiuri, petrecerea timpului liber), sunt

împărtăşite de domeniul geografic (plimbări, călătorii, sporturi de iarnă etc.), (Dincă I., 2005,

p.34).

2.2.3. Agronomia

În opinia agronomilor, peisajul este „o porţiune de spaţiu perceptibil unui observator,

unde se înscrie o combinare de fapte vizibile şi invizibile şi de interrelaţii din care nu percepe la

un moment dat decât rezultatul global” (G. Rougerie, N. Beroutschachvili, 1991, citat de Dincă

I., 2005, p.35).

Alteori, peisajul este considerat „un mozaic şi o oglindă a unei societăţi rurale” (B.

Fichesser, 1988, citat de Dincă I., 2005, p.35). Cu alte cuvinte, peisajul indică valorificarea rurală

a fondului funciar, rezultând mai multe tipuri de peisaje de sorginte umanizată pe teritorii

rurale fost cultivate:

▪ peisaj bocager5, peisaj biologic (datorită efectului de lizieră);

▪ peisaj umanizat (prin împrejmuirea cu garduri, mărăcini);

▪ peisaj antropizat (prin modificarea speciilor ce compun gardul viu);

5 Provine din limba franceză de la termenul „bocage” care însemnă dumbravă.

Agricultura modernă de astăzi încearcă să îndeplinească, pe lângă funcţia clasică de

producător de bunuri alimentare, şi pe aceea de furnizor de idei pentru amenajamentul

teritoriului peisager.

2.2.4. Silvicultura

Silvicultura înţelege peisajul din perspectiva ansamblului în care vegetaţia este

componentul de bază, reunind atât peisajele integrate mediului natural cât şi celui artificial,

fiind foarte apropiată geografiei în ceea ce priveşte respectiva sferă de interese. De regulă,

peisajele forestiere posedă două caracteristici:

▪ sunt constituite pe o întinsă suprafaţă de o vegetaţie densă (o mulţime de arbori);

▪ sunt marcate de amprenta acţiunii umane;

În cadrul silviculturii s-au conturat două curente de opinii privind înţelegerea noţiunii de

peisaj:

▪ unul reprezentat de silvicultorii care se ocupă de construcţia peisagistică ambientală şi

confundă peisajul cu componenta vegetală a arboriculturii ornamentale şi a spaţiilor verzi din

oraşe;

▪ al doilea reprezentat de silvicultorii care concep peisajul în funcţie de ecosistemele

forestiere.

Dacă se ia drept unic element de diferenţiere în peisaj vegetaţia arborescentă, arbustivă

sau ierboasă, constituirea unui tip de peisaj este destul de uşoară (peisaj de pinet, peisaj de

brădet, peisaj de făget, peisaj de pajişti etc.).

2.2.5. Ecologia

Termenul de „ecologie” a fost inventat de către Haeckel la sfârşitul secolului al XIX-lea,

desemnând ştiinţa care studiază raporturile multiple dintre speciile biologice şi mediu. Peisajul

este oarecum „legat” de ecologie prin câteva ramuri pe care le are această ştiinţă: ecologia

peisajului, studiul ecocomplexelor şi peisagismul de amenajament.

▪ Ecologia peisajului (engl. Landscape Ecology) a început să se ocupe tot mai mult de

studiul organizării peisajelor (fluxuri de materie şi deplasarea speciilor animale şi vegetale între

elementele componente: păduri, câmpuri etc.). Un peisaj înţeles şi analizat în sensul ecologiei

peisajului vizează două concepţii importante:

- existenţa unui anumit tip de peisaj trebuie conştientizată la modul general (ex:

peisaj de munte, peisaj de sat compact, peisaj de mlaştină eutrofă etc.);

- peisajul trebuie tratat ca un ansamblu de ecosisteme interactive dispuse în contextul

unei organizări materiale a teritoriului;

▪ Ecocomplexele sunt nişte ansambluri de ecosisteme independente şi modelate printr-

o evoluţie ecologică şi umană comună. Presupun analiza peisajelor prin prisma spaţio-

temporală.

▪ Peisagismul de amenajament priveşte peisajul la scara „proiectului asupra spaţiului”,

adică peisajul este un mediu natural care devine peisaj sub privirea omului şi sub acţiunea

factorilor socio-economici.

2.2.6. Filozofia

A studia „filozofic” peisajul înseamnă, pe de o parte, a-l defini din punct de vedere

artistic-creativ (Simmel, citat de Copeta), iar pe de altă parte, a-i scoate în evidenţă caracterul

practic. De aici, se nasc evident următoarele întrebări: cât trebuie explorat peisajul? Şi până

unde ne permite cunoaşterea să explorăm peisajul?

Specialiştii din domeniul peisajului consideră foarte importantă delimitarea relaţiilor

dintre natură, peisaj şi artă. Astfel, se cunoaşte faptul că peisajul îşi are rădăcinile în natură,

este natură şi parte din natură, iar aceasta din urmă capătă personalizare prin peisaj.

Pe de altă parte, mai există o axiomă care pune în evidenţă legătura filozofiei cu spaţiul

geografic:

- ochiului îi dăruieşti un spaţiu raţional, un spaţiu peisager limitat (peisajele se

înfăţişează doar până la o anumită distanţă);

- spiritului îi dăruieşti un spaţiu infinit;

Este foarte important de reţinut faptul că peisajul nu este doar unul, ci sunt de fapt mai

multe peisaje, chiar daca observatorul consideră că cuprinde cu privirea un singur peisaj (ex: de

câmpie, de depresiune, rural-agricol etc.).

2.2.7. Pictura

O importanţă deosebită pentru ştiinţa peisajului a avut-o şi pictura (inclusiv gravura,

Foto 1).

Foto 1. Gravură înfăţişând Braşovul în anul 1750

(www.brasov.net/despre-brasov/istorie)

Demersurile analizei peisajului s-ar fi realizat cu o dificultate destul de mare dacă nu ar fi

fost adusă în prim-plan şi acea bucăţică din natură, numită simplu – peisaj. Un peisaj

reprezentat de un pictor serios înseamnă mai mult decât a transpune element cu element

partea de interes din natură (Foto 2). El aduce, prin tehnica de lucru, acel sens şi mister al

întregului, pe care noi, ceilalţi lucrători cu peisajul în numim simplu efect, diagnostic sau

personalitate (Dincă I., 2005, p.44).

Foto 2. Reprezentarea unei scene de peisaj rural conform manierei Şcolii

de secol XIX de la Barbizon (Franţa). Louis Watelin – lucrarea Văcăria (www.artvalue.com)

Multe popoare istorice au avut contribuţii însemnate în pictură, însă de peisaj s-au

ocupat cel mai mult cretanii, cu mult înainte de era noastră, când redau peisajele sub formă

gravată, cu: animale, scene de vânătoare, momente din viaţa cotidiană etc.

Primii paşi spre separarea peisajului ca normă de lucru în artă corespunde secolelor VII-

VIII când, în opera unor autori chinezi, când peisajele se prezintă sub forma unor elemente de

arhitectură, monocrom în cerneală, fără contururi liniare.

Ceva mai târziu (secolele X-XIII), artiştii includ în peisajele lor: flori, păsări, figuri umane,

munţi, ajungând până la reprezentarea unor peisaje de iarnă de o desăvârşită profunzime

spaţială. Foarte important în reprezentarea unui peisaj este afirmarea valorii sale culturale.

2.2.8. Literatura

Literatura, prin genurile beletristic şi documentar face cunoscut un mesaj artistic şi

transmite stări şi simţăminte proprii autorului şi tematicii alese. Diferenţa dintre beletristică şi

literatura documentară în cazul peisajului provine din:

▪ uşurinţa cu care scriitorul jonglează cu instrumentele de lucru (ficţiune în beletristică;

realitate concretă în literatura documentară);

▪ natura mesajului transmis (dominarea melancoliei în beletristică; aşezarea pe temelii

serioase a datelor în literatura documentară).

Levy identifică 3 perioade care şi-au pus amprenta asupra definiţiei, acceptării şi

promovării temei peisajului în operele literare:

a. Perioada secolelor XVIII-XIX corespunzătoare unei revoluţii romantice în

reprezentarea peisajului şi unei internaţionalizări a codului litarer în materie de peisaj. De ex.

în literatura rusă era redată vastitatea câmpiei stepice şi orizontalitatea formelor sale (Puşkin,

Dostoievski);

b. Perioada corespunzătoare începutului secolului XX (1910-1920) când accentul în

arta scrisului se pune pe mutaţiile din plan industrial, edilitar, depopularea ruralului şi migraţia

spre oraşe. Cu alte cuvinte este perioada domniei cultului şi culturii marelui oraş.

c. Perioada corespunzătoare mijlocului şi sfârşitului secolului XX, cuprinde mai

multe subperioade:

▪ subperioada celui de-al doilea război mondial, când ororile conflagraţiei împing

comunităţile umane spre evenimente neplăcute din ţinuturi peisagere noi;

▪ subperioada reconstrucţiei postconflagraţie când, în peisaj sunt redate diferenţele

dintre stilurile de viaţă ale capitalismului şi comunismului;

▪ subperioada caracterizată prin virarea spre căutări artificiale ale peisajului, procesul

tehnicizării punându-şi tot mai mult amprenta asupra peisajului (Dincă I., 2005, p.47-48).

2.2.9. Geografia

Geografia ca ştiinţă legată de peisaj a fost „chemată să analizeze structura ansamblului

ecosistemelor prin opoziţie la funcţionarea lor” (Dincă I., 2005, p.37).

Referitor la semnificaţia înţelesului noţiunii de peisaj, geograful a transferat centrul de

greutate de la studiul învelişului geografic, la studiul comportării funcţionale a sistemelor

subsidiare. Potrivit concepţiei geografului, spaţiul geografic este compus dintr-un mozaic

natural sau antropogen de peisaje (landşafturi).

Peisajul a fost conceput de către Wieber în 1985 (Figura 1) ca:

• subsistem producător (SPr) – concretizat prin obiecte (elemente, componente,

geocomponente);

• subsistem utilizator (SUt) – concretizat prin obiecte (elemente, componente,

geocomponente);

• subsistem peisaj vizibil (SPV) – concretizat prin elemente de imagine (Figura 2).

Fig. 1. Sistemul „peisaj” (după J. C. Wieber, 1985, citat de Drăguţ L, 2000, p.13)

ZNR – zonă de non-reductibilitate;

FP – filtre perceptive;

SPr – subsistemul producător (A. Abiotic; B. Biotic; C. Construit);

SPV – subsistemul peisaj vizibil (Ob. Obiecte; El.Im. Elemente de imagine);

SUt – subsistemul utilizator (Ch. Cercetare, studiu; Co. Consum, vânzare; Ac. Acţiune, amenajare);

FLUXURI: săgeată neagră (obiecte); săgeată albă (imagini);

LINII ÎNTRERUPTE:

1. Studii directe la nivel SPr;

2. Studii indirecte la nivel SPr;

3. Studii directe la nivel SPv;

4. Studii la nivelul filtrelor de percepţie;

5. Studii la nivelul SUt;

LINII PUNCTATE:

6. Acţiuni indirecte prin amenajări sau construcţii;

7. Acţiuni directe asupra aspectului peisagistic;

8. Acţiuni directe asupra filtrelor perceptive prin informare sau legislaţie;

9. Acţiuni asupra filtrelor perceptive prin reclamă (prin crearea de mituri).

În acord cu schema structurii peisajului geografic, acesta poate fi definit ca „o structură

spaţială exprimată printr-o fizionomie proprie, individualizată ca urmare a interacţiunii

factorilor abiotici, biotici şi antropici, care este valorificată în mod diferenţiat, în funcţie de

modul în care este percepută” (Drăguţ L., 2000, p.14).

Fig. 2. Subsistemul peisaj vizibil ca fază în operaţionarea peisajului (după J. C. Wieber, 1985)

Geografia exploatează şi peisajul lăsat de artişti. De exemplu, artiştii se axează pe

prezentarea statică a peisajului (Foto 3), iar geografia depăşeşte aspectul descriptiv-panoramic

al peisajului, insistând pe dinamica peisajului şi pe partea sa explicativă.

Foto. 3. Reprezentarea unei realităţi a spaţiului peisager prin tehnica crochiului

6

(www.google.ro)

„Fiecare observator însă vede peisajul cu proprii ochi, alege elementele preferate, le

atribuie o valoare esenţială şi o aplică imaginaţiei sale, rezultând o concepţie despre peisaj,

înţeles ca peisaj frumos, atractiv”. Cu alte cuvinte, indiferent cât de însemnată ar fi abordarea

ştiinţifică a peisajelor în grografia fizică sau umană, nu poate fi neglijat rolul observatorului care

6 Tehnica crochiului vizează realizarea unui desen rapid care indică în câteva linii, trăsăturile principale ale unei

figuri, ale unui obiect , ale unui peisaj etc. Sinonim = schiţă.

să clarifice diferenţele şi părţile comune ale peisajelor. „Recunoaşterea unei varietăţi de peisaje

vine din diversitatea interioară a fiinţei fiecărui observator” (Dincă I., 2005, p.40-41).

Geografia a recepţionat diferit peisajul în funcţie de perioada istorică la care se face

referire:

▪ la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, peisajul este conceput ca un obiect al

geografiei, tratat în studiile regionale despre „ţări” şi regiuni, presupunând traducerea unei

adaptări la mediul natural;

▪ în anii 1960-1970 apare ideea recunoaşterii fenomenelor non-vizibile de natură

economică şi socială, peisajul fiind conceput ca rezultat al interacţiunii dintre mediu şi om;

▪ în anii 1980-1990, peisajul este redescoperit de către ştiinţele naturale şi amenajişti,

căpătând înţelesul unui cadru de viaţă şi remarcându-se grija faţă de el prin reabilitare şi

prezervare.

BIBLIOGRAFIE:

Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului, Edit. Universităţii, Oradea, 200 p.

Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 119 p.

Lichi Adriana (2011), Peisajul industrial: (re)conceptualizare şi integrare durabilă în spaţiu urban

contemporan. Studiu de caz: Valea Trotuşului, Teză de doctorat (rezumat), Universitatea

„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 32 p.

Voiculescu M. (2002), Geografia mediului înconjurător, fundamentare teoretică, Edit. Mirton,

Timişoara, 178 p.

CURS 2

STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC (I).

1.1. Factori de structurare a peisajului geografic

Sistemul „peisaj” este structurat în 3 subsisteme importante: subsistemul producător,

subsistemul utilizator şi subsistemul peisaj vizibil (vezi cursul 1-2). Această structurare a

peisajului geografic este condiţionată de două categorii de factori:

a. Factori principali (relieful şi clima);

b. Factori derivaţi (factorul antropic, factorul hidrologic, solurile, vegetaţia, fauna,

incendiile);

a. Factorii principali

Cei doi factori principali (relieful şi clima) sunt complementari dar se impun în mod

diferit la suprafaţa Terrei. De exemplu, peisajele naturale din cadrul continentelor cu relief

şters, fără personalitate, stau sub influenţa directă a climatului, pe când peisajele naturale din

spaţiile cu relief variat stau sub influenţa directă a factorului orografic (Drăguţ L., 2000, p.15-

16).

■ RELIEFUL

- influenţează structurarea peisajelor terestre în funcţie de: poziţionare, altitudine, expoziţia

versanţilor, declivitate etc.

- are rol de suport morfologic pentru alte componente de factură fizică sau antropică.

- este considerat un factor primordial în structurarea peisajelor geografice din continente

precum: Europa, Asia, America de Nord etc.

Poziţionarea catenelor muntoase – ca obstacole în calea maselor de aer imprimă

caractere diferenţiate ale peisajelor geografice de o parte şi de alta a acestora (vezi explicarea

următoarelor exemple: M. Himalaya, M. Apuseni);

Altitudinea reliefului – determină etajarea condiţiilor climatice pe versanţi. În cuprinsul

fiecărui etaj climatic, vegetaţia, fauna, hidrografia, procesele geomorfologice, solurile capătă

anumite particularităţi, contribuind la individualizarea unor peisaje geografice proprii fiecărui

etaj (vezi explicarea unor exemple din Carpaţii Româneşti);

Declivitatea şi expoziţia versanţilor – condiţionează valoarea radiaţiei solare la

suprafaţa terenului, ceea ce provoacă diferenţierea unor elemente ale peisajului (în principal a

vegetaţiei), (exemplu: Munţii Retezat – Tabel 1)

Tabel 1. Sumele anuale ale radiaţiei solare globale pe suprafaţa orizontală (Q) şi pe suprafeţe cu orientări şi

înclinări diferite (Kcal/cm²/an) pentru diferite altitudini (H), în Masivul Retezat

(cf. Fărcaş, Schreiber, Sorocovschi, 1986, citaţi de Drăguţ, 2000, p.17-18)

■ CLIMA

- influenţează structurarea peisajelor terestre în condiţiile în care relieful este slab pronunţat;

- este considerat un factor primordial în structurarea peisajelor geografice din Africa;

- zonalitatea climatică determină repartiţia diferenţiată a vegetaţiei, faunei, solurilor, tipurilor

de scoarţă de alterare etc. (exemple pe Glob şi în România);

- zonalitatea climatică a stat şi la baza formării unor tipuri de relief (glaciar, eolian), impunând

astfel existenţa unei tipologii zonale a peisajelor geografice (aceasta fiind mult timp suportul

geografiei peisajului), (Drăguţ L., 2000, p.17).

b. Factorii derivaţi

Influenţa acestor factori în structurarea peisajului geografic este diferită şi se desfăşoară

pe „fundalul” creat de factorii principali. Aceştia sunt:

■ FACTORUL ANTROPIC

- intervine asupra tuturor elementelor peisajului geografic cauzând artificializarea acestuia.

■ FACTORUL HIDROLOGIC

- condiţionează existenţa şi caracteristicile vegetaţiei, solurilor şi activităţilor antropice. De ex:

prezenţa apei asigură existenţa vegetaţiei şi a activităţilor umane în deşerturi (oazele din

Sahara), condiţionează modul de concentrare a activităţilor umane (ex. structura habitatelor în

regiunile carstice), determină capacităţile industriale de diferite tipuri (ex. peisajele tradiţionale

din Câmpia Transilvaniei sunt o consecinţă a dificultăţilor în alimentarea cu apă);

- pe de altă parte şi excesul de apă determină modificări ale solurilor şi structurii vegetaţiei;

■ SOLURILE

- alături de factorul antropic (dezvoltarea tehnologică, relaţii sociale etc.), fertilitatea solurilor a

constituit factorul de geneză a peisajelor agricole (agrosistemelor).

■ VEGETAŢIA

- nu constituie doar un element al peisajului, ci exercită o serie de influenţe asupra solurilor,

microclimatului, apelor, proceselor geomorfologice etc. Ex: de existenţa vegetaţiei forestiere se

leagă şi constituirea unor „civilizaţii ale lemnului” exprimate în fizionomia peisajelor rurale (ex:

Maramureş şi Bucovina);

■ FAUNA

- în anumite spaţii, vieţuitoarele sunt efectiv creatoare de peisaje (ex: în Canada, prin bararea

râurilor, castorii crează un peisaj specific, caracterizat prin lacuri şi „pădurile bete” din jurul

acestora (Drăguţ L., 2000, p. 19).

■ INCENDIILE

- afectează în special structura solurilor şi a vegetaţiei din anumite peisaje geografice (ex.

situaţia savanelor);

Structura savanelor se apreciază a fi „rezultatul trecerii focurilor”, iar în lipsa acestora

vegetaţia ar fi evoluat spre cea forestieră (Schnell, 1971, citat de Drăguţ L., 2000, p.19).

Totodată, consecinţă a rolului incendiilor în regiunile tropicale, Transley şi Chipp au propus

termenul de climax de foc (fire-climax).

U. Treter (1993) evidenţiază tipurile de focuri şi adaptările vegetaţiei boreale la incendii:

▪ focuri de suprafaţă – numite şi „focuri reci” datorită temperaturilor scăzute (300-350°)

pe care le dezvoltă; distrug tot materialul uşor inflamabil, cu excepţia arborilor cu scoarţă

groasă;

▪ focuri de coronament – dezvoltă temperaturi de 500°, afectând doar coroanele

arborilor, nu şi tulpinile sau straturile ierbos şi arborescent;

▪ focuri de litieră – care ard fără flacără deschisă dar au o mare putere de distrugere,

afectând rădăcinile arborilor;

Efectele incendiilor:

- adaptări ale unor specii prin îngroşarea scoarţei (Pinus silvestris, Larix occidentalis)

sau impregnarea conurilor cu răşină (Picea mariana1, Pinus banksiana2), astfel încât

acestea nu se deschid decât la temperaturi de 60-70°, iar seminţele cad pe un teren

fără concurenţă;

- dezvoltarea pinilor în detrimentul molizilor care cresc în umbra acestora. Pinii

furnizează o mare cantitate de material inflamabil şi sunt mai rezistenţi la incendii;

- regenerarea rapidă a unor specii în urma incendiilor, prin germinare rapidă (plop şi

mesteacăn), (Drăguţ, 2000, p.20);

Plantele care, prin structura şi modul lor de viaţă, rezistă la incendii sunt denumite

PIROPHYTE3 (termen utilizat din 1938 de către Kuhnholtz-Lordat şi Scaëtta).

Din cele menţionate se desprinde ideea potrivit căreia, factorii principali prezintă spaţiul

perceput ca peisaj, pe întinderi mari până la maximum de desfăşurare spaţială (atât pe

orizontală, cât şi pe verticală), (Dincă I., 2005, p.82). Tocmai de aceea, aplicarea categoriei

factorilor principali în structurarea peisajului geografic, face referire în primul rând la peisajele

naturale şi seminaturale, foarte rar la cele antropizate (exemple: peisajele de stepă, peisajele

montane cu molidişuri, peisajul subtropical american cu tufişuri scunde, peisajul bocajer4 etc.).

În sens opus, factorii secundari (derivaţi) influenţează complexul peisajer prin

conturarea unor aspecte de detaliu.

Există însă şi situaţia când, una sau ambele componente principale (relieful, clima)

dispar din peisaj, locul lor fiind luat de una sau mai multe componente derivate, acestea

căpătând funcţia principală în peisaj (Dincă I., 2005, p.82). Câteva exemple în acest sens ar fi

următoarele:

• peisajul arctic (în care locul componentelor fundamentale este preluat de apă sub

formă solidă);

1 Specie de molid din America de Nord.

2 Conifer de 10-15 m înălţime, întâlnit în zonele montane şi boreale din America de Nord.

3 Termenul provine din limba greacă de la două cuvinte: pyros – foc şi phytos – plantă. Sunt de regulă plante care

utilizează focul pentru desăvârşirea ciclului de reproducere. Pot fi de două categorii: pirophyte pasive (cele care rezistă la foc, dacă acesta trece foarte repede; ex: Sequoia sempervirens etc.) şi pirophyte active (care încurajează răspândirea focului prin producerea unor uleiuri inflamabile; ex: eucaliptul din Australia). 4 Termenul provine din limba franceză de la „bocage” – dumbravă;

• peisajele de dune (reprezintă un exemplu de peisaj în care una dintre componentele

fundamentale – clima5 – dispare);

• peisajele urbane (locul componentelor fundamentale este preluat de către gruparea de

locuinţe, factorul antropic);

1.2. Structurarea peisajului geografic

Pornind de la factorii menţionaţi mai sus, se ajunge şi la structurarea peisajului geografic

înţeles ca „sistem” (Figura 1) în 3 componente majore:

I. Subsistemul producător: A. Abiotic; B. Biotic; C. Construit;

II. Subsistemul peisaj vizibil: Ob. Obiecte; El.Im. Elemente de imagine;

III. Subsistemul utilizator: Ch. Cercetare, studiu; Co. Consum, vânzare; Ac. Acţiune,

amenajare;

Fig. 1. Sistemul „peisaj” (după J. C. Wieber, 1985, citat de Drăguţ L, 2000, p.13)

I. Subsistemul producător al peisajului geografic

A. Structura şi funcţionalitatea subsistemului producător al peisajului

Subsistemul producător al peisajului geografic reprezintă „laboratorul” în care sunt

generate elementele vizibile ale peisajului:

- elemente inerte (abiotice);

- elemente vii (biotice);

5 În literatura de specialitate există păreri potrivit cărora în categoria factorilor principali trebuie consideraţi relieful

şi vegetaţia, nu relieful şi clima. Aceasta deoarece relieful este considerat suportul morfologic pentru alte componente de natură fizică sau antropică, iar vegetaţia constituie liantul dintre situl morfologic şi alte componente. Unul dintre susţinătorii acestei idei a fost Birot (1968) care considera că „analiza elementară a unui peisaj permite să se distingă scheletul reliefului şi o cuvertură de fiinţe vii, mai ales vegetaţiile, dar în echilibru cu fauna” (citat de Dincă I., 2005, p.82).

- elemente umanizate (antropice).

Toate aceste elemente generate de subsistemul producător sunt organizate în imagini.

Tehnicile de analiză ale componentelor subsistemului producător se încadrează unei

abordări de tip naturalist: sectoriale (studiul peisajelor geomorfologice, vegetale, agrare etc.)

sau integrate (studii moderne la nivelul geosistemelor). Tocmai de aceea, DOAR această

componentă a peisajului geografic poate fi asimilată geosistemului sau ecosistemului6.

Pentru eliminarea confuziilor dintre noţiuni, se poate spune că peisajul este compus

dintr-un geosistem (peisaj „obiectiv”) ale cărui elemente sunt organizate în imagini percepute

de către om (Drăguţ L., 2000, p.15).

Totodată trebuie făcută o distincţie foarte clară între conceptul de geosistem şi cel de

ecosistem, concepte diferite prin modul de organizare şi relaţionare (Figura 2).

Fig. 2. Geosistem şi ecosistem, după S. Preobrajenski

(C-Climat; H-Hidrosferă; R-Relief; PL-Pedolitosferă; B-Biosferă; S-Societate),

(după Rougerie şi Beroutchachvili, 1991, citat de Drăguţ, 2000, p.16, cu modificări)

ECOSISTEMUL:

• A fost introdus ca şi concept în anul 1935 de către geobotanistul englez D.G. Transley,

fiind definit atunci drept „biom+habitatul său” (Roşu Al., Ungureanu Irina, 1977, p.74). Chiar

dacă şi-a modificat înţelesul doar puţin de-a lungul timpului, sensul conceptului a rămas acelaşi:

adică reprezintă „unităţi fundamentale ale biosferei, în care se realizează o corespundenţă între

biotop7 şi organismele vii care-l populează” (Stugren, 1975, citat de Roşu Al., Ungureanu Irina,

1977, p.74).

• Ecosistemul se bazează întotdeauna pe relaţii trofice8, având o finalitate biologică

(totul este subordonat asigurării ciclului trofic şi continuităţii biologice); Finalitatea biologică

6 În cadrul Ecologiei Peisajului.

7 Definit ca loc de viaţă;

8 Legături alimentare dintre indivizi şi dintre comunităţi;

condiţionează detaşarea organismelor de restul componentelor a căror menire este doar aceea

de suport pentru procesele biologice. Inclusiv componentele sociale sunt incluse în aceeaşi

categorie cu componentele fizice, adică au tot rolul de suport pentru procesele biologice (vezi

explicarea figurii).

GEOSISTEMUL:

• Conceptul a fost utilizat pentru prima dată în anul 1963 de către savantul sovietic V.B.

Soceava, fiind definit drept „un sistem deschis, un întreg alcătuit din elemente corelate ale

naturii, supus legilor naturii, acţionând în învelişul geografic. El suferă din partea societăţii

omeneşti influenţele cele mai diverse, care transformă considerabil elementele sale şi întregul

sistem” (Roşu Al., Ungureanu Irina, 1977, p.77). Conceptul de geosistem a înlocuit noţiunile de

ansamblu geografic, peisaj geografic sau chiar peisaj (Soceava, 1975, citat de Voiculescu M.,

2002, p.90).

• limitele geosistemelor sunt variabile în timp şi spaţiu;

• geosistemele sunt dinamice şi au un nivel de organizare în care se integrează prin

relaţii reciproce 3 sfere principale de materie: abiotică, biotică şi materia social-organizată.

Aceeaşi idee a faptului că geosistemul, peisajul este un ansamblu unic, indisociabil, aflat

într-o permanentă evoluţie este susţinută şi de geograful francez G. Bertrand (1968). El

consideră peisajul (geosistemul) ca fiind rezultanta a 3 componente principale între care se

dezvoltă schimuri de materie, energie şi informaţie:

a. potenţialul ecologic (relief, clima, hidrografie);

b. exploatarea biologică (comunităţile organismelor vii: vegetaţie, sol, faună);

c. acţiunea antropică (activitatea socială), (Figura 3).

Fig. 3. Schema definiţiei teoretice a geosistemului

(Bertrand R., 1968, p.259)

▪ Potenţialul ecologic:

- este stabil în timp;

- rezultă din combinarea factorilor geomorfologici (altitudine, geodeclivitate, expoziţia

versanţilor şi procesele geomorfologice), climatici (temperatura şi precipitaţiile) şi

hidrologici (pânzele freatice, pH-ul apelor etc.).

- Influenţează atât alcătuirea altor subansambluri (ex. exploatarea biologică), cât şi

fizionomia peisajului.

▪ Exploatarea biologică:

- este materializată prin comunităţile de plante şi animale, precum şi anumite tipuri

de soluri.

- înregistrează modificările de natură abiotică sau antropică fiind considerat un

adevarat indicator al dinamicii şi funcţionalităţii peisajului geografic.

GEOSISTEMUL SE AFLĂ ÎN STARE DE CLIMAX9 ATUNCI CÂND APARE UN ECHILIBRU ÎNTRE

POTENŢIALUL ECOLOGIC ŞI EXPLOATAREA BIOLOGICĂ (Bertrand G., 1968, p.260). Cazul este

destul de rar.

▪ Acţiunea antropică:

- în prezent se vorbeşte foarte greu despre peisaje pur naturale;

- acţiunea antropică se suprapune peste o infrastructură naturală, dar se

materializează într-o infrastructură economică, dependentă de posibilităţile naturale

ale spaţiului respectiv, dar şi de nivelul de dezvoltare umană dependent de

suprastructura socială şi politică ce caracterizează un teritoriu (Drăguţ L., 2000, p.23-

24).

În structura subsistemului producător al peisajului se pot identifica şi cateva straturi

care conţin elemente: fosile, relicte, moştenite, actuale şi progresive.

▪ Elementele fosile:

- au fost create în condiţii geografice din trecut, după care şi-au încetat evoluţia, fiind

îngropate;

- valoarea lor este predominant informaţională (ex. paleorelieful carstic din M.

Şureanu în cavităţile căruia s-au format depozite de bauxită; vestigiile arheologice

din centrul municipiului Cluj-Napoca sau Alba-Iulia);

▪ Elementele relicte:

- s-au format în anumite condiţii geografice, după care şi-au continuat evoluţia în

condiţiile actuale, diferite faţă de cele de geneză (ex: circurile glaciare din M.

Carpaţi; elementele floristice relicte);

9 Climaxul se realizează foarte rar deoarece potenţialul ecologic şi exploatarea biologică variază în timp şi spaţiu.

Mobilitatea biologică este bine cunoscută (dinamica naturală a vegetaţiei şi a solurilor, intervenţiile antropice etc.).

Pe de altă parte, potenţialul biologic precede, însoţeşte sau urmează modificărilor de ordin biologic. De ex.

distrugerea unei păduri poate, fie să determine ridicarea nivelului pânzei freatice, fie să declanşeze procesul de

eroziune care transformă radical condiţiile ecologice (Bertrand G., 1968, p.260).

▪ Elementele moştenite:

- s-au format tot în condiţii geografice diferite de cele actuale, adaptarea lor la noile

condiţii realizându-se prin redimensionarea fluxurilor (ex: văile fluviatile din M.

Carpaţi; tramele stradale înguste din oraşele vest-europene);

▪ Elementele actuale:

- derivă din condiţiile geografice ale perioadei actuale şi dau peisajului un caracter

calitativ bine determinat;

▪ Elementele progresive:

- apar în peisajul actual şi sunt în curs de dezvoltare (ex: apariţia vegetaţiei hidrofile

într-un lac; apariţia, într-un cartier, a unor clădiri cu stiluri arhitectonice noi);

- anliza lor serveşte la elaborarea prognozelor privind peisajul geografic (Drăguţ L.,

2000, p.24-25).

B. Taxonomia subsistemului producător al peisajului. Spaţiul şi peisajul

Componentele peisajului sunt asociate în ansambluri şi diferă în funcţie de timp şi de

nivelul spaţial (scara) la care este privit un fenomen10.

Evidenţierea acestor ansambluri (unităţi de peisaj) presupune delimitarea unităţilor

spaţiale caracterizate printr-o evoluţie comună şi o fizionomie omogenă, pe baza mai multor

criterii:

- Criteriul corologic – unităţile de peisaj trebuie să acopere o suprafaţă bine definită

în plan orizontal;

- Criteriul realităţii globale – unităţile de peisaj rezultă din intercondiţionarea tuturor

elementelor geografice;

- Criteriul discontinuităţii relative a spaţiului geografic în perspectivă

temporospaţială – componentele unui peisaj sunt aproape întotdeauna aceleaşi.

Manifestarea lor însă, depinde de scară şi de timp, fiind influenţată de anumite

praguri care determină decuparea peisajelor în unităţi ierarhizate. Drept urmare, în

cadrul aceluiaşi sistem pot exista unităţi de rang superior (impuse de discontinuităţi

climatice şi structurale) şi unităţi de rang inferior (impuse de discontinuităţi

biogeografice şi antropice), (Drăguţ L., 2000, p.21).

În literatura de specialitate au fost propuse mai multe clasificări taxonomice, cea mai

cunoscută în literatura noastră fiind cea realizată de Georges Bertrand (1968) care propune 6

10

“Atunci când în definirea normală a unui peisaj, nu apar schimbări esenţiale, atunci se poate considera că elementele rămase neschimbate sunt elemente conservatoare, la polul opus fiind situate elementele, care impulsionând procesele dintr-o parte a interiorului ansamblului peisager, devin elemente dinamizatoare” (Dincă I., 2005, p.67).

nivele temporospaţiale: 3 unităţi superioare (zona, domeniul şi regiunea naturală) şi 3 unităţi

inferioare (geosistemul, geofaciesul, geotopul).

▪ Unităţile superioare:

a. ZONA – calificativul zonă trebuie legat de conceptul de zonalitate planetară. Face

referire la ansamblurile de primă mărime (ex. zona temperată);

b. DOMENIUL – corespunde unităţilor de mărimea a doua (ex. domeniul mediteranean;

domeniul cantabric caracterizat printr-o anumită combinare a reliefului muntos şi

climatului oceanic; domeniul alpin etc.)

c. REGIUNEA NATURALĂ – se situează între unităţile de a treia şi a patra mărine. Ex. Picos

d’Europa constituie o regiune naturală în interiorul domeniului cantabric caracterizată

prin: individualizarea tectonică a unui masiv calcaros, cu climat foarte umed, cu etajare

biogeografică originală (amestec de stejar-fag verde la poalele versanţilor, lipsa

răşinoaselor, limita superioară a pădurii este foarte coborâtă, gamă variată de soluri).

▪ Unităţile inferioare:

a. GEOSISTEMUL – este situat între a patra şi a cincea mărime spaţio-temporală. Este

vorba practic despre o unitate cu o suprafaţă cuprinsă între câţiva kmp şi câteva sute de

kmp. Ex: Sierras Planas (NV Spaniei, domeniul cantabric, regiunea Picos d’Europa).

Sierras Planas sunt platforme etajate (între 180 şi 450 m altitudine) între Oceanul

Atlantic şi Masivul Cantabric. Modelate în gresii şi cuarţite, au un climat oceanic foarte

umid, iar vegetaţia a fost intens defrişată.

b. GEOFACIESUL – corespunde unui sector fizionomic omogen în care se derulează aceeaşi

fază de evoluţie generală a geosistemului. Se plasează pe a şasea mărime a scării spaţio-

temporale şi acoperă în medie, o suprafaţă de câteva sute de mp. Şi în cadrul

geofaciesului11 putem distinge un potenţial ecologic şi o exploatare biologică.

c. GEOTOPUL – se plasează pe a şaptea scară a mărimii şi corespunde ca suprafaţă mp sau

chiar decimetrului pătrat. Ex. o diaclază lărgită prin procesul de disoluţie, o dolină, un

fund de vale umbrită etc. Este cea mai mică unitate geografică omogenă care poate fi

observată direct în teren şi constituie refugiu pentru biocenozele originale, relicte sau

endemice (Bertrand G., 1968, p.260-261), (Tabel 2). Indiferent care este mărimea

spaţiului pe care se desfăşoară un peisaj, ceea ce este important şi trebuie reţinut, este

transformarea suferită de peisaj, atât ca urmare a unor procese naturale, cât şi drept

consecinţă a unor procese generate de colectivitatea umană. Totodată, peisajele pot fi

percepute ca fiind schimbătoare la diferite scări (inclusiv la o scară foarte restrânsă şi

într-o unitate de timp foarte mică). De ex: o secţiune din peisaj surprinsă de către

observatorii aflaţi într-un mijloc de transport (autoturism, tren etc.), cărora peisajul li se

11

ca şi în cazul geosistemului.

pare “în mişcare”, cu toate că “nimic nu pleacă de pe loc” (Dincă I., 2005, p.68). Practic,

peisajul se schimbă într-un timp foarte scurt.

Tabel 2. Clasificarea taxonomică a unităţilor de peisaj

(după Bertrand R., 1968, p. 257)

Problematica SCĂRII în definirea peisajului poate deveni foarte relevantă şi atunci când

referirea se face la elementul vegetal ca parte componentă în estetica peisajului. În acest caz

poate fi vorba despre:

▪ micropeisaje (ex. grădina familială a populaţiei rurale);

▪ mezopeisaje (ex. grădina continuată cu vegetaţie de luncă sau prundiş);

▪ macropeisaje (ex. regiuni naturale de deal, de câmpie etc.).

De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că spaţiul de desfăşurare al

peisajelor influenţate climatic, datorită factorului altitudine, generează etajele de peisaj (Marin I.,

2005, citat de Dincă I., 2005, p.74), (Figura 4).

Fig. 4. Etajele de peisaj din M. Cordilieri

(după I. Marin, citat de Dincă I., 2005, p.74)

BIBLIOGRAFIE:

Bertrand G. (1968), Paysage et géographie physique globale, în Revue Géographique des Pyrénées

et du Sud-Ouest, Tome 39, Fasc.3, Toulouse, p.249-272

Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului, Edit. Universităţii, Oradea, 200 p.

Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 119 p.

Roşu Al., Ungureanu, Irina (1977), Geografia mediului înconjurător, Edit. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 247 p.

Soceava V. (1975), Geosistemele: concept, căi de clasificare, în Studii şi Cercetări de Geologie,

Geofizică, Geografie, Tom XXII, Bucureşti, p.42-55.

CURS 3

STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC (II).

C. Dinamica subsistemului producător al peisajului. Factorul timp şi peisajul

Relaţiile dintre componentele subsistemului producător al peisajului îi imprimă acestuia

o dinamică în timp. Practic, peisajele sau părţi din peisaje se schimbă în timp, evoluează, fie

după „voinţa” matricei naturii, fie dependent de echilibrul imprimat de societatea umană

(Dincă I., 2005, p.74). Evoluţia unui peisaj nu poate fi stopată: „a conserva peisajele aşa cum

sunt ele astăzi este un nonsens, deoarece a vrea să se mumifice peisajele înseamnă a le ucide”

(M. Périgord, 1990, citat de I. Dincă, 2005, p.75).

Totodată, pornind de la evoluţia în timp a unui peisaj şi ţinând seama de toate etapele

stările sale intermediare spre un nou aspect, s-a ajuns la propunerea ca întreg ansamblul de

dovezi ale statornicirii în timp ale unui peisaj (incluzând aici şi stările sale anterioare) să poarte

denumirea de SPECTRU. Se poate vorbi aşadar despre 2 categorii importante de spectre (Figura

5):

→ spectrele liniare – în care peisajul este înţeles în desfăşurarea lui pentru întreaga

perioadă de timp, de la început şi până în momentul prezent, prin faze sau stadii, unele

contemporane cu mai multe generaţii (ex: netezirea unei forme de relief prin alunecări,

prăbuşiri, eroziune; extinderea deşertului Sahara în dauna savanei africane etc.);

→ spectrele circulare – în care evenimentele unui mediu peisager se reproduc într-un

mod logic la intervale aproape regulate, la scara vieţii unui om (ex: alternanţa sezoanelor;

ciclurile de înnoire ale aşezărilor omeneşti sau pădurilor etc.), (Dincă I., 2005, p.76).

Fig. 5. (citat de Dincă I., 2005, p.75)

Starea unui peisaj este întotdeauna temporară, în trăsăturile sale de detaliu ca şi în

configuraţia de ansamblu, fiind regăsite urmele trecutului ca şi ale prezentului. Pentru perioade

suficient de scurte de timp, dinamica sistemelor (peisajelor) se poate reprezenta ca o stare de

echilibru (CLIMAX). Astfel, în funcţie de evoluţia în timp se disting următoarele tipuri dinamice:

▪ DINAMICA DIURNĂ – dată de variaţia luminozităţii, foarte importantă în special la

nivelul proceselor fiziologice ale vegetaţiei. Dinamica diurnă cauzează modificări ale peisajului

prin variaţiile transmise de:

- configuraţia vegetaţiei (deschiderea matinală a corolelor florilor şi închiderea lor

seara; configuraţia afectată a plantelor ierboase şi lemnoase datorită uscăciunii etc.);

- bioritmul faunei (deplasarea diurnă şi nocturnă a faunei de ierbivore şi carnivore în

căutarea hranei (Tudoran P., 1982, citat de Dincă I., 2005, p.78);

- variaţii scurte ale vremii (peisaje însorite, peisaje ceţoase etc.);

- peisaje urbane cu clădiri care sunt supuse dărâmării etc.

▪ DINAMICA SEZONIERĂ – afectează fizionomia vegetaţiei, aspectul suprafeţei terestre

(ex. stratul de zăpadă), dar şi procesele din interiorul sistemului (geomorfologice, pedologice

etc.). Se adresează în primul rând complexelor teritoriale care se supun ritmului alternant al

climei, cu parametrii săi constanţi în funcţie de sezon şi loc. Astfel, peisajul se schimbă vizibil de

la sezonul rece la sezonul cald în geosistemele zonei temperate (peisaje de iarnă, de toamnă

etc.) sau peisaje diferite în sezonul umed şi cel uscat din zona intertropicală (peisajul orezului,

peisaj de savană, peisaj musonic etc.). Fiecare categorie de peisaj amintită are semne

anotimpuale vizibile şi reflectate în vegetaţia spontană, vegetaţia cultivată, înzestrarea

pluviometrică oscilantă a râurilor şi solului etc.

Există însă şi situaţii când un complex peisajer apare diferenţiat într-o manieră dinamică,

alta decât cea sezonieră (anotimpuală), dar înrudită cu aceasta. Forma de manifestare se

numeşte decadală. Un exemplu în acest sens îl reprezintă peisajele cu caracter arid-semiarid

din estul Deşertului Namib şi o bună parte din Podişul Karroo. Aceste peisaje, pe timp de iarnă

recepţionează cam 300 mm precipitaţii, transformându-se radical în peisaje cu pajişti cu ierburi

şi flori (aproape nemaiavând nici un indiciu de fost mediu de xerofilism). Cele peste 3000 de

specii de plante cu flori multicolore staţionează doar o lună, fiind consumate de ierbivore sau

dispărând de la sine datorită reinstalării uscăciunii. Dinamica peisajeră locală obligă astfel la un

parcurs peisajer de tipul: peisaj arid → peisaj de semipustiu cu vegetaţie xerofilă → peisaj de

pajişti cu ierburi şi flori → peisaj de semipustiu cu vegetaţie xerofilă → peisaj arid, (Dincă I.,

2005, p. 77).

▪ DINAMICĂ SECULARĂ – cauzată de procesele morfogenetice (eroziune, alunecări de

teren etc.) şi antropice (defrişări, desecări etc.).

Un exemplu pentru această categorie de peisaje este şi situaţia caracteristică peisajelor

de pe văile Bazinului Clain-Auxance (partea central-vestică a Franţei) care în sec. XVIII se

prezentau ca peisaje-grădinărite, spre sfârşitul secolului al XIX-lea au crescut suprafeţele

înierbate, iar la începutul secolului XX, terenurile în pârloagă au fost progresiv înlocuite de

culturi artificiale (trifoi, plante oleaginoase, cereale), iar la sf. sec. XX şi începutul sec. XXI, prin

intercalarea elementelor de infrastructură feroviară şi o nouă dispunere a parcelelor mari

pentru culturi masive, asistăm la o remodelare a ansamblului peisajer, şi la o clară definiţie a

peisajelor comasate (L. Chaleroux, 1995, citat de Dincă I., 2005, p.78-79).

Există însă unele componente (ex. stratul de zăpadă) care se supun atât unei dinamici

diurne, sezoniere cât şi seculare, situaţie specifică peisajelor din etajul montan înalt sau din

zonele polare. Aceste modificări au importanţă majoră pentru om întrucât se manifestă la scara

vieţii omului, intervenind adesea în evoluţia naturală a peisajului, în scopul utilizării materiale a

unor elemente (ex. adăugarea unor noi spaţii de uscat în Delta Dunării în ultimii 500 ani;

modificări în decurs de 150 ani în vegetaţia landşaftului luncii Nistrului etc.).

▪ DINAMICĂ MILENARĂ – determinată de transformările scoarţei terestre şi a condiţiilor

climatice în timp geologic (Drăguţ L., 2000, p.25). De ex: mişcările eustatice cu reflex în peisajul

litoral, modelarea glaciară şi periglaciară cu peisajele alpine şi subalpine, eroziunea policiclică cu

peisajele suprafeţelor de nivelare etc.

Pentru aprecierea stării de echilibru a unui sistem la un moment dat, se poate utiliza

clasificarea dinamică a sistemelor realizată de către G. Bertrand (1968), conform căreia acestea

se pot afla în biostazie sau rhexistazie, la care se adaugă o a treia categorie – cea a sistemelor în

parastazie, propusă de Petru Tudoran, 1976.

a. SISTEME ÎN BIOSTAZIE1

Din acestă categorie fac parte peisajele caracterizate prin:

- activitatea geomorfologică este stabilă sau chiar nulă;

- potenţialul ecologic este aproape stabil;

- sistemul de evoluţie este dominat de agenţi şi procese biochimice (pedogeneza,

concurenţa dintre speciile vegetale etc.);

- intervenţia antropică poate cauza o dinamică regresivă a vegetaţiei şi solurilor, dar

nu compromite niciodată grav echilibrul dintre potenţialul ecologic şi exploatarea

biologică.

- după stabilitatea pe care o au, sistemele în biostazie se subdivid în 4 categorii:

● Geosisteme climatice, plesioclimatice sau subclimatice:

- cuprind peisajele aflate în stare de echilibru (CLIMAX), bine conservate, cu o cuvertură

vegetală stabilă (ex. asociaţiile de făgete relativ conservate din Dealul Feleacului);

- intervenţia antropică are caracter limitat şi nu compromite echilibrul de ansamblu al

geosistemului;

1 Biostazia este starea de echilibru biologic care se stabileşte între sol, vegetaţie şi climat (Whittow, 1984, citat de

Voiculescu M., 2002, p.96).

- în cazul unei defrişări, sau a unui „accident natural” (avalanşă, alunecări de pietre etc.),

covorul vegetal şi solurile care au fost afectate, se refac foarte repede;

- potenţialul ecologic nu este modificat (Bertrand G., 1968, p.266).

● Geosisteme paraclimatice:

- cuprind peisajele care apar în urma unei evoluţii regresive, generată de acţiunile antropice

care cauzează o modificare parţială a potenţialului ecologic sau a exploatării biologice;

- noile sisteme îşi regăsesc după un anumit timp o nouă stare de echilibru (climax), diferită de

cea anterioară (ex. defrişările din zona montană care determină înlocuirea vegetaţiei forestiere

cu pajişti, acestea din urmă găsindu-se într-o nouă condiţie de echilibru cu potenţialul ecologic

(Bertrand G., 1968, p.266; Drăguţ L., 2000, p.26; Voiculescu M., 2002, p.96).

● Geosisteme degradate, cu dinamică progresivă:

- corespund arealelor afectate antropic o anumită perioadă, ulterior fiind abandonate, ceea ce a

permis revenirea sistemelor la starea de echilibru iniţială, anterioară intervenţiei antropice.

Procesul este cunoscut şi sub denumirea de „renaturalizare”, astfel de peisaje având o

frecvenţă ridicată (Roşu Al., Ungureanu Irina, 1977, p.82).

● Geosisteme degradate, cu dinamică regresivă:

- corespund peisajelor puternic umanizate, acolo unde presiunea antropică are o anumită

valoare;

- vegetaţia a fost modificată sau chiar distrusă, iar solurile au fost transformate prin practici

agricole sau de potecile de animale;

- echilibrul ecologic nu este distrus;

- eroziunea mecanică are un caracter excepţional şi poate fi localizată punctual;

- exemplu: zonele de câmpie unde vegetaţia stepică a fost înlocuită prin culturi agricole

(Bertrand G., 1968, p.267; Roşu Al., Ungureanu Irina, 1977, p.83; Drăguţ L., 2000, p.27;

Voiculescu M., 2002, p.96-97).

b. SISTEME ÎN RHEXISTAZIE2

Corespund peisajelor a căror dinamică globală este dominată de procese

geomorfologice, care le modifică potenţialul ecologic şi exploatarea biologică. De ex. procesele

geomorfologice de eroziune, transport şi acumulare a fragmentelor şi sfărâmăturilor de tot felul

(litieră, humus, roci etc.) determină o puternică dinamică a versanţilor şi modificări importante

ale potenţialului ecologic. În funcţie de intensitatea proceselor geomorfologice amintite, există

două tipuri de rhexistazie:

- Rhexistazie propriu-zisă sau adevărată – caracterizează arealele afectate de procese

intense de eroziune, ceea ce a provocat distrugerea covorului vegetal şi a solurilor,

individualizându-se un nou sistem (ex. crearea bad land-urilor sau mauvaises terres –

2 Rhexistazia reprezintă o ruptură a stării de echilibru biologic între sol, vegetaţie şi climat, într-un areal dat, prin

procese de eroziune sau schimbări climatice (Whittow, 1984, citat de Voiculescu M., 2002, p.97).

în special în regiunile aride). Totodată se poate produce şi o ruptură de echilibru

„catastrofică”.

- Rhexistazie limitată – caracterizează arealele unde procesul erozional este mai puţin

intens, afectând doar cuvertura superficială a vegetaţiei sau solului, fără a genera

noi forme de relief. De aceea, interesul acestui tip de rhexistazie este mare din punct

de vedere biogeografic, motiv pentru care, acestui tip de eroziune i s-a atribuit şi

calificativul de „eroziune epidermică”3, pentru a o diferenţia de eroziunea

geomorfologică (Bertrand G., 1968, p.268).

Indiferent de tipul de rhexistazie la care se face referire, au fost identificate două

categorii de geosisteme:

● Geosisteme cu geomorfogeneză „naturală”:

- specifice regiunilor aride, semiaride sau de munte înalt;

- eroziunea face parte din climax4, adică contribuie la limitarea naturală a dezvoltării vegetaţiei

şi a solurilor (ex: pe versanţii munţilor cu materiale mobile, pe suprafaţa unui glacis de eroziune

activ etc.), (Bertrand G., 1968, p.268).

● Geosisteme regresive cu geomorfogeneză cauzată de acţiunea antropică cu 3 subtipuri:

▪ geosisteme în rhexistazie bioclimatică – în care procesele geomorfologice sunt cauzate de om;

▪ geosisteme marginale („geosisteme în mozaic”) – geosisteme cu geofaciesuri în rhexistazie şi

biostazie caracterizate printr-un oarecare dezechilibru şi o anumită gragilitate naturală (ex.

zona mediteraneană a cărei degradare nu este neapărat legată doar de acţiunea factorului

antropic);

▪ geosisteme regresive cu potenţial ecologic degradat – dezvoltarea lor este consecinţa

intervenţiei antropice asupra peisajelor aflate în biostazie (ex. anumite tipuri de culturi din

economia colonială), (Bertrand G., 1968, p. 268).

c. SISTEME ÎN PARASTAZIE

Dacă sistemele în biostazie şi rhexistazie reflectă starea de echilibru dintre potenţialul

ecologic şi exploatarea biologică, sistemele în parastazie reflectă echilibrul dintre acţiunea

antropică şi potenţialul ecologic. Practic, nu reprezintă altceva decât nişte sisteme puternic

artificializate (ex. oraşele), care se află într-o stare ce face imposibilă revenirea la condiţia

naturală a spaţiilor respective, atâta timp cât sistemul funcţionează (Tudoran P., 1976, citat de

Drăguţ, 2000, p.28).

3 Sinonim - „eroziunea biologică”.

4 Climaxul reprezintă starea finală a succesiunii vegetaţiei la care se ajunge prin realizarea unui echilibru între

vegetaţie şi climat, în condiţii naturale (Geografia de la A la Z, 1986). Prima dată, conceptul de climax a fost definit de către Clemonts în 1916 ca „o stare vegetală stabilă în condiţii naturale stabile” (Dincă I., 2005, p.80). Practic se poate vorbi despre 3 categorii de climax: climax edafic (preponderent un blocaj edafic), climax climatic (blocaj datorat microclimatului actual – ex: ansamblu silvic de tipul făget-gorunet) şi climax staţional (blocaj asigurat de combinaţia dintre condiţiile edafice şi mezoclimatice – ex: codrii de arţari, asociaţie de stejar pedunculat-arţăriş etc.), (Idem, p.80-81).

D. Studiu de caz: Masivul Făgăraş

Pentru exemplificarea dinamicii peisajelor a fost ales Masivul Făgăraş (Voiculescu M.,

2002, p.324-334), în cadrul căruia au fost individualizate două tipuri de unităţi sistemice

inferioare, geosisteme carpatice (Figura 6):

- geosistemul etajului superior carpatic (între limita superioară a pădurii şi cele mai

înalte creste);

- geosistemul etajului de versant sau forestier (între periferia masivului şi limita

superioară a pădurii);

Fig. 6. (după Voiculescu M., 2002, p.99-100)

a. Geosistemul etajului superior carpatic (al pajiştilor alpine şi al tufărişurilor subalpine)

– se desfăşoară între 1500 – 2000 m altitudine, diferenţiat între cei doi versanţi (nordic

şi sudic).

▪ ETAJUL ALPIN:

- cuprins între 2100 – 2200 m şi altitudinile maxime ale masivului;

- se păstrează resturi ale suprafeţei de nivelare Borăscu, platouri şi culmi ascuţite,

versanţi cu înclinare diferită, abrupturi în partea centrală a masivului şi împrejurul

circurilor glaciare sau de-a lungul părţii superioare a văilor glaciare;

- solurile sunt humico-silicatice, podzolite;

- procese actuale de modelare: peiglaciare prin excelenţă; avalanşele de culoar îngust,

de circ glaciar şi de vale glaciară; deflaţia în sectoarele de creastă înaltă;

- climat rece şi umed cu: temperatura medie anuală de 0-2.5ºC, pp de 1200-1300 mm

cu un maxim în luna iunie, strat de zăpadă propriu-zis de 9-10 luni pe an şi o durată a

sezonului de vegetaţie al plantelor de 110 zile în partea inferioară a etajului şi 50 zile

în partea superioară a etajului;

- valorificare economică pastorală şi turistică;

▪ ETAJUL SUBALPIN:

- cuprins între 1500 şi 2100 m altitudine,

- cuprinde forme ale reliefului glaciar (circuri şi văi glaciare) şi periglaciar (mase şi

trene de grohotiş, torenţi de pietre, culoare de avalanşe, ace, turnuri, vârfuri

reziduale etc.);

- soluri humico-feriiluviale, podzolice;

- prezenţa tufişurilor de jneapăn (multe defrişate în scop pastoral), defrişări masive

făcându-se şi la limita pădurii de molid şi a rariştilor de pădure, pe locurile defrişate

instalându-se pajişti secundare de Festuca supina, Nardus stricta şi tufărişuri de

ienupăr şi afin;

- procese de modelare actuală (periglaciare şi fluvio-denudaţionale): avalnşele,

procesele de alunecare şi eroziune;

- climat rece şi umed: temperatura medie anuală între -1 şi +3˚C, pp de 1000-1200

mm, durata iernii de 4-6 luni pe an, durata sezonului de vegetaţie al plantelor de 80-

110 zile pe an;

- valorificare economică pastorală şi turistică, plus circulaţia pe Transfăgărăşan câteva

luni pe an;

În cadrul acestui geosistem au fost identificate 2 tipuri majore de geofaciesuri (în

biostazie şi cu dinamică regresivă) cu mai multe subtipuri de geofaciesuri şi geotopuri.

■ Geofaciesurile în biostazie – cuprind 3 categorii importante:

▪ Geofaciesurile şi geotopurile lito-morfologice cu subtipurile:

• Geofaciesul crestelor alpine şi subalpine – răspândite în sectoarele de mare altitudine şi

masivitate din partea centrală a custurii principale, dar şi de o parte şi de alta a acesteia, de-a

lungul crestelor secundare nordice şi sudice;

• Geofaciesul platourilor şi suprafeţelor de nivelare – bine reprezentat pe versantul sudic

al masivului, acolo unde culmile secundare sunt prelungi şi ramificate;

• Geotopul versanţilor stâncoşi şi a circurilor glaciare – răspândit în toate tipurile de

circuri;

• Geotopul grohotişurilor – care apar sub toate formele: mobile, semimobile şi fixate.

▪ Geofaciesurile unităţilor acvatice cu subtipurile:

• Geofaciesurile acvatice reofile – corespunzătoare apelor tributare celor trei colectori

principali: Oltul, Argeşul şi Dâmboviţa. Cuprind cursurile de apă permanente, cu debite bogate

şi variate în funcţie de altitudinea şi expoziţia bazinelor hidrografice şi cu faună pişcicolă.

• Geotopurile lacustre – ocupă suprafeţe mici şi variabile, totalizând un număr de 29

lacuri (Velcea, Savu, 1976, citat de Voiculescu, 2002, p.327), dintre care 22 pe versantul sudic şi

7 pe cel nordic (Urlea, Podragu Mare, Podragu Mic, Podrăgel, Bâlea, Doamnei, Avrig).

▪ Geofaciesul vegetaţiei etajului alpin cu subtipurile:

• Geofaciesul pajiştilor de Carex Culvulae – răspândit în sectoarele înalte ale crestei

principale şi, mai ales, pe versantul sudic.

• Geofaciesul asociaţiei complexe de Androsacion alpinae, Juncion trifidus,

Rhododendron kotschy şi Vaccinium myrtilus – ocupă suprafeţe destul de restrânse pe cei doi

versanţi (în jurul vf. Suru, căldarea Doamnei, circul Urlea etc.).

• Geofaciesul cu Festuca supina – ocupă areale extinse pe ambii versanţi.

• Geofaciesul cu Seslerion bielzii, Arabidion coerulaea, Androsacion alpine, Juncus trifidus

şi Salix herbacaea – ocupă areale răspândite insular în căldarea Avrigului şi pe vârfurile Ciortea I

şi II, în jurul Lacului Doamnei, în sectoarele vârfurilor Vânătoarea lui Buteanu, Moldoveanu etc.

■ Geofaciesurile cu dinamică regresivă – sunt reprezentate de:

▪ Geofaciesul vegetaţiei etajului subalpin cu subtipurile:

• Geofaciesul tufişurilor subalpine de Pinus mugo – are caracter fragmentar şi răspândire

inegală datorită defrişărilor şi incendierilor în scopul extinderii suprafeţelor pentru păşunat.

• Geofaciesul asociaţiei complexe de Pinus mugo, Rhododendron kotschy, Vaccinium

myrtilus şi a pajiştilor alpine cu Carex curvula şi Asplenion – areale mari în jumătatea vestică a

masivului, caracter fragmentar şi supus influenţei antropice prin defrişare şi incendiere.

• Geofaciesul pajiştilor subalpine cu Nardus alpinum – are aspectul unei benzi

fragmentate care înconjoară masivul de jur împrejur, fiind localizat în partea superioară a

domeniului subalpin, delimitându-l de cel alpin.

b. Geosistemul etajului de versant (forestier)

- Se suprapune în întregime domeniului forestier. Din punct de vedere tipologic, el

cuprinde: geosistemul pădurilor de conifere şi geosistemul pădurilor de foioase, cu

mai multe subdiviziuni.

▪ GEOSISTEMUL PĂDURILOR DE CONIFERE:

- Se desfăşoară între 1350-1400 m pe versantul sudic şi 1450-1500 m pe versantul

nordic;

- Predomină pădurile de conifere (molid) şi cele de amestec (molid şi fag);

- Apariţia unor suprafeţe poienite la limita superioară a pădurii, rezultate în urma

defrişărilor şi incendierilor pentru extinderea păşunilor;

- Solurile sunt din categoria celor brune acide şi a podzolurilor;

- Climatul este răcoros şi umed cu temperaturi medii anuale între 1 şi 4˚C, pp de 1000

mm pe an şi o durată a sezonului de vegetaţie al plantelor între 80 şi 100 zile pe an;

- Modul de utilizare al terenurilor este forestier şi pastoral în „ochiurile de pădure” şi la

limita superioară a pădurii.

Acest etaj cuprinde:

■ Geofaciesuri în biostazie cu:

▪ Geofaciesul lito-morfologic cu subtipurile:

• Geofaciesul crestelor şi suprafeţelor de nivelare – mai extinse pe versantul sudic şi mai

reduse pe cel nordic, fiind reprezentate de nivelul Râu Şes;

• Geofaciesul stâncilor la zi – foarte redus ca suprafaţă, repartiţia sa scăzând odată cu

altitudinea;

• Geofaciesul pădurilor de Picea şi Vaccinium myrtilus – bine reprezentat pe ambii

versanţi, cu caracterul unei benzi continue (mai puţin între văile Viştişoara şi Sâmbăta);

• Geofaciesul pădurilor de Abies, Picea şi Fagus – pe versantul nordic apare sub forma a

două mari areale (unul vestic până la V. Arpăşel şi altul estic între văile Ucea şi Sebeş), în timp

ce pe versantul sudic este continuu.

■ Geofaciesuri cu dinamică regresivă:

• Geofaciesul pajiştilor montane cu Festuca rubra şi Nardus stricta – pe versantul nordic

are aspect insular, iar pe cel sudic este caracteristic către extremităţile crestelor secundare.

• Geofaciesul pajiştilor montane cu Festuca rubra şi Agrostis tenuis – apare insular pe

ambii versanţi.

▪ GEOSISTEMUL PĂDURILOR DE FOIOASE:

- Apare în jurul altitudinii de 800 m, respectiv 1000-1200 m;

- Este dispus în cadrul platformei de nivelare Gornoviţa;

- Solurile sunt brune, brune podzolite şi podzolice argiluviale;

- Pădurile sunt alcătuite predominant din fag, iar la contactul cu arealele depresionare

apar şi pajişti secundare de Agrostis tenuis şi Festuca rubra;

- Climatul este relativ blând, cu temperaturi medii anuale de 4-6.5˚C, pp de 800-1000

mm pe an şi o durată a sezonului de vegetaţie de 100-137 zile pe an.

- Modul de utilizare a terenurilor este prin excelenţă forestier şi pe alocuri pastoral,

către sectoarele depresionare.

Acest etaj cuprinde:

■ Geofaciesuri în biostazie cu:

• Geofaciesul lito-morfologic – corespunde suprafeţei de nivelare Gornoviţa, foarte

extins pe versantul sudic, în timp ce pe cel nordic apare sub formă de fâşii de tipul interfluviilor,

iar pe văi, sub formă de umeri.

• Geofaciesul pădurilor de Fagus – prezent pe ambii versanţi.

• Geofaciesul pajiştilor de Arrhenatherum şi Cynosurus – apare sub formă insulară pe

ambii versanţi.

• Geofaciesul lacurilor de acumulare – reprezentativ pe versantul sudic unde apar

lacurile: Topolog (pe râul Topolog), Vidraru (pe Argeş), Dobroneagu (pe Vâlsan), Văsălatu (la

confluenţa Valea Rea-Văsălatu) şi Pecineagu (pe Dâmboviţa Superioară).

■ Geotopuri în parastazie:

- vizează arealele mici, caracterizate printr-un anumit grad de artificializare, umanizare.

• Geotopul cabanelor, motelurilor, hotelurilor şi a complexelor turistice – unele cu

caracter permanent, altele cu caracter temporar, datorită închiderii sau abandonării lor. Pot fi

considerate ca atare şi refugiile alpine.

• Geotopul cabanelor şi cantoanelor forestiere şi de vânătoare – cu extindere mare către

arealul depresionar de pe versantul sudic.

• Geotopul aducţiunilor – doar pe versantul sudic.

De asemenea, prin analogie cu dinamica ecosistemelor, M. Deploux (1972), stabileşte la

rândul său, trei tipuri de peisaje (Roşu, Ungureanu, 1977, p.84; Voiculescu, 2002, p.101):

a. Peisaje echilibrate din punct de vedere al circulaţiei materiei şi energiei – corespund

peisajelor „naturale” slab afectate de acţiunile antropice. Energia captată în cadrul

peisajului este folosită în cea mai mare parte de către componenţii biotici.

b. Peisaje exportatoare de energie – marcate de intervenţia umană în scopul extragerii

de materie organică vegetală (lemn, fructe, legume etc.) sau animală (animale

sălbatice sau domestice), atât în cazul peisajelor naturale cât şi în cel al peisajelor

umanizate, necesară pentru a fi utilizată în altă parte. Aceasta înseamnă că energia

captată în limitele peisajelor este ulterior „exportată”.

c. Peisaje importatoare de energie – corespund peisajelor urbane, aglomerărilor

umane, în care materia organică cu valoare energetică lipseşte sau este insuficientă.

Se recurge aşadar la importul de energie pe baza organismelor vii.

Această clasificare presupune o deschidere mult mai mare spre problemele de mediu,

complexe, depăşind limitele impuse de o tratare geoecologică.

BIBLIOGRAFIE:

Bertrand G. (1968), Paysage et géographie physique globale, în Revue Géographique des Pyrénées

et du Sud-Ouest, Tome 39, Fasc.3, Toulouse, p.249-272

Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului, Edit. Universităţii, Oradea, 200 p.

Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 119 p.

Roşu Al., Ungureanu, Irina (1977), Geografia mediului înconjurător, Edit. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 247 p.

Voiculescu, M. (2002), Geografia mediului înconjurător, fundamentare teoretică, Edit. Mirton,

Timişoara, 178 p.

Voiculescu, M. (2002), Studiul potenţialului geoecologic al Masivului Făgăraş şi protecţia mediului

înconjurător, Edit. Mirton, Timişoara

*** (1986), Geografia de la A la Z: dicţionar de termeni geografici, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti.

CURS 4

STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC (III).

METODE DE ANALIZĂ A SUBSISTEMULUI PRODUCĂTOR AL PEISAJULUI

(A PEISAJULUI “OBIECTIV”).

Descrierea şi analiza peisajelor geografice în timp şi spaţiu reprezintă o problemă

fundamentală a cercetării geografice. Întrucât peisajul a fost înţeles fie ca o entitate pur

obiectivă, fie ca o entitate subiectivă (construită de spiritual uman), metodele de analiză a

peisajelor privilegiau de regulă unul dintre cele două aspecte. Astfel, nu există o metodologie

unanim acceptată pentru studiul peisajelor geografice.

Pentru a găsi metodele corecte de analiză a peisajelor, trebuie mai întâi să se pornească

de la idea ca peisajul este o realitate duală, obiectivă şi subiectivă în egală măsură. Realitate

obiectivă deoarece conţine elemente concrete, măsurabile şi realitate subiectivă deoarece este

perceput de către om. Pornind de la această idee, rezultă faptul că funcţionalitatea peisajului

implică două componente care trebuie analizate:

▪ o componentă semiologică – ce se referă la faptul că imaginea peisajului constituie un

element important care oferă indicaţii cu privire la procesele ce au contribuit la crearea sa.

Acest aspect scoate în evidenţă utilitatea practică a unităţilor elementare de peisaj – aceea de

elemente de diagnoză pentru starea mediului geografic.

▪ o componentă estetică – care vizează ajustările care se pot realiza în procesul de

planificare teritorială pentru armonizarea relaţiilor dintre comunităţile umane şi mediul lor

estetic sau pentru sporirea atractivităţii turistice a unor situri. Din această perspectivă, peisajul

constituie o resursă naturală şi/sau antropică, ce trebuie să fie valorificată (Schreiber, Drăguţ,

Man, 2003, p.8-9).

Practic, metodele de abordare şi analiză a peisajelor pot fi grupate în 3 categorii

importante (Roman, 2006, p.53-55):

1. ABORDAREA OBIECTIVĂ – în care peisajul este tratat ca obiect. Este abordarea

dezvoltată de către şcoala rusă de landşaftologie. Acumularea unui număr impresionant de

date, consecinţă a măsurătorilor efectuate pe teren, în numeroase staţiuni experimentale,

privind starea geosistemului şi evoluţia sa spaţio-temporală, a făcut necesară modelarea

matematică sau chiar cibernetică.

Demersuri similare – măsuri detaliate pe teren cu aparate de înregistrare a datelor – s-

au făcut şi în alte ţări (Germania, Marea Britanie, SUA), însă aproape peste tot rezultatele au

rămas incomplete în funcţie de întindere şi complexitatea obiectului de studiu, iar costurile unei

astfel de abordări sunt foarte mari.

2. ABORDAREA SUBIECTIVĂ – este cea mai veche şi mai intens utilizată în ţările

occidentale, în timp ce în ţările aflate sub influenţă ideologică sovietică, rămâne pe locul al

doilea. Cea mai mare parte a metodelor utilizate într-o abordare de acest tip, au la bază

indicatori vizuali de evaluare senzorială a peisajului, indicatori cuantificabili ulterior. Această

abordare însă este oarecum lipsită de obiectivitate ţinând cont de complexitatea structurii şi

reacţiilor psihologice ale omului.

3. ABORDAREA INTEGRATIVĂ (COMPLEXĂ) – a fost experimentată atât în ţările

occidentale cât şi în Europa Centrală şi de Est. Metoda presupune mai întâi găsirea unei

modalităţi de a transforma datele calitative în date cantitative, adică de a aprofunda ceea ce

este afectiv în peisaj, de a sesiza valoarea estetică pe care i-o acordă o anumită colectivitate

umană şi apoi a integra această analiză cu cea a suportului material a peisajului respectiv.

Abordarea, analiza complexă a peisajului se întâlneşte mai ales în şcoala geografică

franceză, prin doi reprezentanţi de renume:

- Şcoala din Toulouse prin G. Bertrand (1978) care defineşte abordarea complexă a

peisajului drept o modalitate de a “înţelege global peisajul în dimensiunea sa socio-

ecologică”;

- Şcoala din Besançon prin J.K. Wieber care încearcă să pună la punct metode şi

tehnici, integrand analiza celor 3 subsisteme care compun peisajul: subsistemul

producător, subsistemul peisaj vizibil şi subsistemul utilizator (Roman, 2006, p.55).

Aşadar, analiza unui sistem (a unui peisaj) presupune descompunerea acestuia în

elementele componente care vor fi studiate detaliat. Analiza peisajului “obiectiv” poate fi

realizată din două perspective:

I. din perspectivă energetică;

II. din perspectivă informaţională;

I. Analiza peisajului „obiectiv” din perspectivă energetică

Acest tip de analiză a fost abordat pentru prima dată în cadrul şcolii sovietice de

landşaftologie, iar cele mai cunoscute aplicaţii ale analizei energetice a peisajului au fost

efectuate în staţiunea caucaziană Martkopi, aparţinând Universităţii din Tbilisi.

Metodologia cercetării are în vedere abordarea obiectivă a peisajului, iar informaţiile

tratate sunt exclusiv de ordin fizic şi biotic. Într-o astfel de analiză, elementele naturale vor fi

întotdeauna punctul de plecare, chiar dacă ulterior interesul se va extinde şi asupra activităţilor

umane.

În cadrul staţiunii experimentale Martkopi au existat 12 perimetre experimentale,

implantate în unităţi de peisaj diferite, fiecare dintre acestea fiind expresia unui CNT (Complex

Natural Teritorial). În concepţia şcolii sovietice de landşaftologie, CNT-ul constituie parte

naturală a mediului (şi unitatea de bază a cercetării), iar împreună cu activitatea antropică

formează un geosistem. Geosistemul, odată perceput de către om devine peisaj geografic

(Drăguţ, 2000, p.28). Acest CNT (complex Natural Teritorial) se descompune în două părţi:

- geom (unitate fizico-chimică);

- biocenoză (unitate biotică), (Figura 1 şi Figura 2).

Fig. 1. Structura geosistemului după G. Rougerie, N. Beroutchachvili, 1991

(Drăguţ L., 2000, p.29, cu modificări)

Fig. 2. Complex natural teritorial în concepţia şcolii ruseşti

(după Roman N., 2006, p.48)

CNT-ul (Complexul Natural Teritorial) se caracterizează prin structură orizontală şi

verticală, prin funcţionalitate şi comportament, iar studiul său se bazează pe o unitate de

măsură numită GEOMASĂ1. Aceasta este clasificată taxonomic în: CLASE, TIPURI, GENURI,

SPECII, fiecare dintre aceste nivele fiind codificate apoi prin simboluri alfabetice sau numerice

(Tabel 1).

Tabel 1. Codurile geomaselor (clase şi tipuri) utilizate în staţiunea de cercetare de la Martkopi

(după Rougerie şi Beroutchachvili, 1991, citaţi de Drăguţ, 2000, p.30)

● CLASELE – constituie nivelul superior al geomasei şi cuprinde marile categorii

materiale, desemnate prin majuscula iniţialei:

A – aeromasa

L – litomasa

H – hidromasa

P – pedomasa

1 GEOMASA = o unitate elementară definită prin: compoziţie, masă, viteză de mişcare în spaţiu şi modificări în timp

(Drăguţ L., 2000, p.29).

F – fitomasa

Z – zoomasa

N – necromasa

● TIPURILE – corespund unei specificităţi a fiecărei clase fiind simbolizate

corespunzător:

Hs – apa din sol

Pa – solurile argiloase etc.

● GENURILE – pun în evidenţă o anumită caracteristică:

Ffm – vegetaţia de foioase cu caracter mezofil

● SPECIILE – pun în evidenţă tot o anumită caracteristică, însă la un nivel mult mai

detaliat;

Ffm2 – vegetaţia de foioase cu caracter mezofil, de talie medie (Drăguţ, 2000, p.29).

Aşadar, prima etapă în analiza peisajului “obiectiv” din perspectivă energetică este cea

de monitorizare regulată a releveelor din teren, pe baza categoriilor menţionate mai sus.

Această etapă ajută la evidenţierea distribuţiei geomaselor în timp şi spaţiu, iar o consecinţă a

acestui fapt este individualizarea unor geoorizonturi în profil vertical al CNT. Fiecare geoorizont

este determinat de adăugarea diferitelor geomase prezente în arealul de studiu.

A doua etapă presupune analiza energiilor externe şi interne care intervin în

funcţionarea CNT. De exemplu:

- bilanţurile termice şi radiative şi analiza lanţurilor trofice ale biocenozei permit

urmărirea transformării energiei solare;

- analiza curenţilor hidrici şi a mişcărilor maselor minerale permit analiza efectelor

energiei gravitaţionale;

- energiile interne (ale hidromasei, biomasei, gazelor aeromasei) sunt calculate cu

ajutorul unor tehnici specific pentru fiecare component CNT.

Măsurătorile efectuate la staţiunea Martkopi se raportează la cca 100 parametri, dintre

care aproximativ jumătate vizează fenomene radiative şi termice, circuitul apei, fitomasa vie şi

moartă, mişcările şi umiditatea atmosferei (Tabel 2). Pe baza analizelor efectuate, care pun în

evidenţă distribuţia maselor şi energiilor în sistem, se determină starea2 acestuia (o stare

variabilă în timp).

Multe din stările CNT-ului sunt determinate de condiţiile meteorologice. De ex. o stare

hibernală (în condiţii de îngheţ şi strat de zăpadă) se caracetrizează printr-o funcţionare redusă

a CNT: o mare parte a radiaţiei solare este reflectată de către zăpadă, apa joacă un rol minor în

cadrul structurilor verticale iar structurile verticale sunt modificate (Drăguţ L., 2000, p.33).

2 Starea CNT = o perioadă mai mult sau mai puţin extinsă în timp, pe parcursul căreia structura şi funcţionalitatea

complexului nu prezintă modificări majore (Drăguţ L., 2000, p. 31).

Tabel 2. Exemple de parametrii utilizaţi pentru observaţiile radiative şi hidrice de la Martkopi (după Rougerie şi Beroutchachvili, 1991, citaţi de Drăguţ, 2000, p.32)

Acest tip de analiză (cel puţin aşa cum a fost aplicată de către şcoala rusească de

landşaftologie) adduce multe informaţii cu privire la subsistemul producător al peisajului, dar

ridică şi anumite probleme:

- posibilităţi limitate de aplicare la nivel spaţial, dat fiind faptul că se referă strict la

sisteme natural (iar acestea sunt tot mai restrânse la nivelul Terrei);

- importanţa practică este limitată deoarece se aplică în afara arealelor antropizate;

- interferează cu metode de investigare specific altor discipline geografice “analitice”

(hidrologia, meteorologia, geomorfologia etc.) şi chiar a altor ştiinţe. Apar astfel

problem metodologice, situaţie cunoscută în literature de specailitate sub

denumirea de “stop metodologic” (Richard, 1985; Mac, 1990; citaţi de Drăguţ, 2000,

p.34).

II. Analiza peisajului „obiectiv” din perspectivă informaţională

Acest tip de analiză, propus de către M. Phipps (1981) are în vedere evidenţierea

legăturilor dintre componenta abiotică şi cea biotică, legate printr-un ansamblu de procese

(spaţiu tranzacţional).

În acest tip de analiză, accentul nu cade pe descoperirea proceselor (care în mare parte

sunt cunoscute), ci pe măsurarea forţei legăturilor, considerate ca fiind factori de organizare a

peisajului. Legăturile dintre elemente creează constrângeri spaţiale, care, de regulă, nu sunt

determinate, ci se vor exprima cu ajutorul probabilităţilor de ocurenţă a tipurilor de comunităţi,

în condiţii abiotice definite (Drăguţ, 2000, p.35).

2.1. Teoria informaţiei – noţiuni introductive

Informaţia are un caracter universal, deoarece orice element care prezintă o variaţie în

timp şi spaţiu, produce informaţie. Teoria informaţiei este folosită de către numeroase

discipline ştiinţifice, iar pe baza sa, au fost concepute tehnici de investigare utilizate în analiza

spaţială.

Două noţiuni complementare care exprimă gradul de cunoaştere a unei realităţi sunt:

incertitudinea şi cantitatea de informaţie. Dacă se cunoaşte că o realitate este compusă din

două elemente, dar nu se cunoaşte ponderea acestora, situaţia este incertă. Orice informaţie

referitoare la ponderea acestor 2 elemente contribuie la clarificarea realităţii. Altfel spus,

cantitatea de informaţie achiziţionată determină micşorarea gradului de incertitudine. Este

evident că o incertitudine este cu atât mai redusă cu cât ponderea elementelor este mai

disproporţionată şi este maximă atunci când elementele contribuie în mod egal la crearea unei

realităţi. De ex.: dacă o realitate R este compusă din elementele A (în proporţie de 1%) şi B (în

proporţie de 99%), se poate spune că pentru realitatea R regula este B, iar A reprezintă excepţia

de la regulă. Dacă elementele A şi B se găsesc în proporţii egale, este necesară o altă cantitate

de informaţie (privind repartiţia spaţială a elementelor), pentru a se putea stabili o regulă

pentru realitatea teritorială R (Drăguţ, 2000, p.35).

O experienţă A este definită ca fiind un fenomen care se poate traduce prin apariţia unui număr m de evenimente posibile, notate .. ... .

De ex., harta solurilor dintr-o regiune poate fi o experienţă, deoarece orice punct de pe

hartă reprezintă apariţia unui eveniment (lista completă a evenimentelor posibile este dată de

legendă). Dacă se alege un punct de pe hartă, se poate reda, printr-o culoare sau printr-un

simbol cartografic, prezenţa unui tip de sol, dintre tipurile posibile, clasificate în legendă.

Această definiţie implică faptul că nu există posibilitatea apariţiei altor evenimente decât cele

incluse în lista de evenimente posibile (legenda).

Şi terenul reprezintă o experienţă, deoarece în fiecare punct din teritoriu, observatorul

poate determina tipul de sol prezent. Diferenţa dintre teren şi hartă este că aceasta din urmă se

bazează pe o clasificare prealabilă, astfel încât oferă de la început o soluţie în ceea ce priveşte

numărul de evenimente posibile. De asemenea, se poate spune că terenul este o experienţă

multiplă, deoarece observatorul poate determina nu doar solul, ci şi vegetaţia, relieful etc. În

acest sens, terenul reprezintă experienţa totală, care rămâne idealul geografului.

Nu se poate cunoaşte o experienţă (ex. harta sau terenul) decât dacă se realizează

probe (notate cu e) care vor furniza câte o anumită cunoştinţă, măsurabilă printr-o cantitate de

informaţie. O probă constă în extragerea dintr-o experienţă a unei părţi elementare de

informaţie. De ex., dacă s-a stabilit tipul de sol într-un anumit punct, înseamnă ca s-a realizat o

probă, e, care atrage după sine o anumită cunoştinţă, măsurată printr-o cantitate de

informaţie, €.

Trebuie precizat şi faptul că noţiunile CUNOŞTINŢĂ şi INFORMAŢIE sunt legate dar nu

similare:

▪ CONOŞTINŢĂ = se referă la o semnificaţie;

▪ INFORMAŢIE = se referă la cantitatea de semnificaţie;

Pentru a ilustra această diferenţă, se poate face analogie cu o şosea, care are o anumită

formă, traversează diferite locuri etc. Această şosea are şi o anumită lungime care este de fapt,

măsura cantităţii de deplasare pe care o permite. Între şosea şi lungimea acesteia este

aproximativ aceeaşi diferenţă ca între noţiunile cunoştinţă şi informaţie (Drăguţ, 2000, p.36).

Informaţia este o noţiune foarte importantă: ea se aplică tuturor operaţiilor care se pot

efectua pornind de la cunoştinţe. De ex., se poate măsura cu ajutorul cantităţii de informaţie,

legatura care există între 2 cunoştinţe X şi Y.

Cantitatea elementară de informaţie ataşată unei probe este cel puţin egală cu

logaritmul probabilităţii evenimentului produs prin această probă.

De ex., un eveniment rar, cu o probabilitate redusă de apariţie, va aduce o mare

cantitate de informaţie, în vreme ce un eveniment sigur (cu probabilitate apropiată de 1 pe

grafic), va aduce o cantitate de informaţie aproape nulă. Funcţia exprimă aşadar ideea că:

banalitatea unui fapt nu aduce informaţie, în timp ce originalitatea sa (caracterul său

neaşteptat) informează (Figura 3). Această realitate se poate verifica în mod intuitiv, prin

studierea dinamicii unor fenomene naturale.

Fig. 3. Funcţia informaţiei după M. Phipps, 1988

(citat de Drăguţ, 2000, p.37)

Până în acest punct s-a insistat asupra cantităţii de informaţie asociate unei singure

probe. Este însă evident faptul că nu se poate cunoaşte o experienţă dacă se realizează o

singură probă. Astfel, pentru a atinge stadiul de cunoaştere globală a unei experienţe, este

necesar să se realizeze o serie de probe, cărora li se vor înregistra rezultatele. Cunoaşterea unei

experienţe (hartă, teren etc.) se va realiza în urma unei serii de probe, care vor furniza

răspunsurile şi vor produce cantităţile de informaţie. Cu alte cuvinte, trebuie luate în

considerate toate cantităţile de informaţie rezultate în cursul seriei de N probe.

Pentru a măsura raportul dintre incertitudine şi cantitatea de informaţie pentru o

anumită experienţă, se utilizează noţiunea de ENTROPIE3.

Tot cu ajutorul entropiei se pot stabili şi corelaţiile existente între 2 experienţe, A şi B. O

parte din incertitudinea unei experienţe, poate fi înlăturată prin cunoaşterea celeilalte,

măsurând informaţia mutuală (cantitatea de incertitudine înlăturată):

unde:

H(A) – entropia iniţială

HB(A) – rest de entropie, cantitatea de incertitudine din A, care nu a fost înlăturată prin

cunoaşterea experienţei B.

Relaţia dintre cele 2 experienţe A şi B poate fi exprimată şi printr-o altă noţiune

denumită REDUNDANŢĂ. Redundanţa exprimă măsura relativă a informaţiei mutuale

(cantitatea de incertitudine înlăturată), în raport cu entropia iniţială H(A):

Practic, redundanţa este o parte din entropia iniţială H(A), înlăturată prin cunoaşterea

experienţei B şi se exprimă în procente.

Noţiunile referitoare la relaţiile dintre cele două experienţe se integrează în noţiunea

globală de CANAL DE INFORMAŢIE, reprezentat în Fig. 4. Practic, fiecare cerc reprezintă

entropia unuia dintre cele două experienţe: H(A) şi H(B). Porţiunile în care cercurile se acoperă,

reprezintă partea comună celor 2 entropii sau entropia înlăturată dintr-una din cele 2

experienţe prin cunoaşterea celeilalte. Sectoarele de cerc neacoperite semnifică ponderea

entropiei care nu a fost înlăturată, adică ceea ce rămâne incert când se cunosc cele 2

experienţe.

Analizând diferitele scenarii ale canalului de informaţie, se pot identifica 4 situaţii (vezi

Fig. 4):

3 Entropia reprezintă mărimea fundamentală în teoria informaţiei, care indică cantitatea de informaţie raportată la

un element al mesajului transmis (DEX).

I. A prezice parţial pe B şi invers;

II. A şi B sunt independente, redundanţa este nulă, nu este posibilă predicţia;

III. Entropiile experienţelor A şi B sunt egale, redundanţa este egală cu 1, A prezice

în totalitate pe B şi invers;

IV. Entropia experienţei B este mai mare decât cea a experienţei A; B prezice în

totalitate pe A în timp ce A prezice doar parţial pe B.

Fig. 4. Canalul de informaţie şi diferitele sale scenarii după M. Phipps, 1988

(citat de Drăguţ, 2000, p.39)

Noţiunea de CANAL DE INFORMAŢIE are semnificaţii multiple:

▪ exprimă relaţia între două experienţe, între două variabile, dar şi comunicare între aceste

variabile;

▪ are semnificaţia unei predicţii: predicţia unei informaţii cu ajutorul celeilalte;

▪ are funcţia de sistem de comunicare, o calitate măsurată cu ajutorul redundanţei;

2.2. Aplicarea teoriei informaţiei în studierea peisajului geografic

Peisajul este conceput ca un canal de informaţie (spaţiu tranzacţional) între un

ansamblu de mesaje definite pornind de la elementele abiotice ale mediului, pe de o parte, şi

un ansamblu de mesaje definite pornind de la elementele biotice ale mediului, pe de altă parte.

În acest spaţiu tranzacţional se pot aplica tehnici de analiză bazate pe teoria informaţiei (Fig. 5).

Fig. 5. Peisajul ca şi canal de informaţie, după M. Phipps, 1985

(Drăguţ L., 2000, p.41)

Peisajul ca şi canal de informaţie se bazează pe o serie de combinaţii de stare ale

elementelor abiotice, combinaţii care posedă câteva particularităţi:

▪ este unică. Corespunde unui ansamblu de combinaţii care maximizează redundanţa

canalului de informaţie;

▪ oferă posibilitatea de predicţie a tipurilor de comunităţi biotice (sau de utilizare a

terenului), pornind de la informaţiile asupra spaţiului abiotic. Adică, reduce indeterminarea

localizării tipurilor de comunităţi în peisaj.

▪ constituie o partiţie a spaţiului. Fiecare combinaţie reprezintă un ansamblu de unităţi

spaţiale cu condiţii environmentale particulare, dependente de combinaţia elementelor

abiotice;

▪ ansamblurile de celule individualizate pe baza acestor combinaţii diferă între ele în

ceea ce priveşte tipurile de utilizare a teritoriului (Phipps M., 1981, citat de Drăguţ L., 2000,

p.41-42).

III. Analiza GIS a peisajului geografic (vezi LP – schema realizării hărţii unităţilor

elementare de peisaj)

Subsistemul peisaj vizibil

Subsistemul peisaj vizibil este constituit din două categorii de elemente:

▪ obiectele – care se pot identifica;

▪ elementele de imagine – exprimate ca linii care delimitează formele, sau ca şi culori care

acoperă volumele (Figura 6 a şi b).

Fig. 6. Subsistemul peisaj vizibil ca fază în operaţionarea peisajului (după J. C. Wieber, 1985)

Relaţiile care se stabilesc între obiecte şi elementele de imagine sunt complexe:

- un obiect poate contribui la formarea mai multor imagini;

- un element de imagine poate fi efectul combinării mai multor obiecte;

Cu alte cuvinte, subsistemul peisaj vizibil este INTERFAŢA între peisajul obiectiv

(concretizat prin obiecte, care sunt elemente materiale) şi peisajul subiectiv (concretizat prin

imagini, care sunt mai degrabă imateriale şi strâns legate de actul percepţiei), (Drăguţ, 2000,

p.50).

Atât obiectele cât şi elementele de imagine sunt clasificate după geneză sau gradul de

informaţie pe care-l prezintă, utilizându-se frecvent noţiuni precum: forme şi aspecte, plaje, linii

şi puncte. Clasarea lor are în vedere câteva aspecte importante:

- clasarea pe planuri pentru a putea aprecia valoarea generală a informaţiei primite;

- ierarhizarea informaţiilor, pentru a nu exagera importanţa detaliilor şi pentru a

putea lucra la scări diferite, la nevoie utilizând efectul de „zoom”;

- echilibrarea diverselor părţi componente, pentru a nu privilegia un factor uşor

accesibil în raport cu alţii, la fel de importanţi dar mai puţin evidenţi;

- raportarea la spaţiu.

Obiectele din subsistemul peisaj vizibil sunt, de obicei, privite de către geografi într-un

spaţiu cu două dimensiuni (latitudine şi longitudine) deformat prin variaţii altitudinale. Expresia

acestei viziuni este harta (sau hărţile suprapuse reprezentând diferite fenomene), care caută să

exprime complexitatea relaţiilor verticale de tip geosistemic, ce se produc în fiecare punct din

teritoriu (Figura 7 a).

Fig. 7 a şi b. Spaţiile peisajului geografic

(după T. Brossard şi J.C. Wieber, 1984, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.51, cu modificări)

Imaginile oferite percepţiei utilizatorilor, în cadrul peisajului vizibil, se situează într-un

alt tip de spaţiu, pe care J.C.Wieber (1985) îl numeşte VOLUM SCENIC (Figura 7 b). Fiecare

volum scenic corespunde unei imagini a peisajului. Acesta prezintă vederii, o porţiune din

spaţiu caracterizată prin: latitudine, longitudine, volum al fenomenelor suprapuse şi o a patra

dimendiune, profunzimea câmpului vizual pe direcţia privirii, aspect care determină existenţa

planurilor (Figura 8, vezi PPT). Fiecare plan trebuie apoi analizat independent şi transpus pe

hartă, analizându-se ponderea pe care fiecare obiect o are în formarea imaginilor. De multe ori,

unele imagini pot fi definite de obiecte cu rol aparent nesemnificativ în peisajul vizibil (ex. un

arbore izolat, un râu etc.).

BIBLIOGRAFIE:

Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 119 p.

Roman A.N. (2006), Entre géosystème et paysages. Une approche multidimensionnelle: La Plaine de

la Moldavie, Stef Academic, Iaşi, 448 p.

Schreiber W.E., Drăguţ L., Man T.C. (2003), Analiza peisajelor geografice din partea de vest a

Câmpiei Transilvaniei, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 135 p.

CURS 5

STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC (IV).

SUBSISTEMUL PEISAJ VIZIBIL (I)

A. Analiza structurii vizuale a peisajului

Structura vizuală a peisajului este modificată în funcţie de stabilitatea obiectelor ce

compun elementele de imagine. Astfel, în funcţie de stabilitatea pe care o au, obiectele care

compun structura vizuală a peisajului, se împart în două categorii:

- obiecte stabile; - obiecte temporare;

a. Obiectele stabile. Sunt elemente definitorii pentru structura vizuală a peisajului

geografic. RELIEFUL este considerat a fi cel mai stabil element al peisajului, având şi rolul de

suport pentru peisajul vizibil. Peste acesta se suprapune un înveliş a cărui origine poate fi

naturală sau antropică şi a cărui stabilitate în timp este variabilă. Acest înveliş cuprinde acele

elemente geografice care se exprimă vizual în peisaj (de regulă vegetaţia şi elementele

antropice). În anumite situaţii aceste elemente pot fi:

▪ roca (în imaginea Munţilor Piatra Craiului se impun rocile calcaroase, a căror culoare

diferenţiază această unitate montană faţă de M. Făgăraşului, de exemplu);

▪ solul (în acele areale în care vegetaţia a fost înlăturată);

▪ apele (peisajele finlandeze, de ex., nu pot fi concepute fără prezenţa apei);

▪ fauna (se impune în peisajele de savană, de exemplu), (Drăguţ L., 2000, p.53).

b. Obiectele temporare. Sunt, de regulă, acele obiecte care persistă o anumită perioadă

în structura vizibilă a peisajului, perioadă în care deţin rolul central în cadrul peisajelor

geografice. La rândul lor, acestea pot fi împărţite în două categorii:

▪ ciclice (ex. stratul de zăpadă ce se depune iarna, schimbând aspectul peisajelor la

latitudini medii);

▪ întâmplătoare (ex. stratul de zăpadă depus în unele state ale Africii de N în decembrie

1999 sau o masă de oameni asistând la un concert în aer liber).

În procesul de analiză a unui peisaj, prima operaţie constă în inventarierea obiectelor

care compun peisajul respectiv, după care se studiază combinaţiile acestora pentru a vedea

modul în care se structurează şi pentru a i se stabili o tipologie. Această etapă stă la baza

cartografierii digitale.

Pe de altă parte, elementele de imagine se asociază în spaţiu sub diferite forme, creând

astfel structura vizuală a peisajului geografic. Structura subsistemului peisaj vizibil este

determinată de 8 criterii de evaluare (Drăguţ L., 2000, p.55-56):

1. vizibilitatea – se referă la ceea ce poate fi văzut sau nu dintr-un anumit punct;

2. distanţa dintre observator şi imagine – determină modificarea percepţiei structurii

vizuale a imaginii;

3. unghiul de incidenţă – evaluează vizibilitatea comparativă dintre diferitele suprafeţe

ce compun un peisaj. Practic, unghiul sub care linia privirii întâlneşte fiecare

suprafaţă, determină mărimea porţiunii vizibile din suprafaţa respectivă;

4. dimensiunea spaţiului invizibil – măsoară gradul de invizibilitate, dat de profunzimea

secţiunii invizibile pe linia privirii;

5. unghiul de depresiune – clarifică modul de percepţie al unui peisaj privit de sus;

6. unghiul de elevaţie – indică modul de percepţie a unei imagini situate deasupra liniei

normale a privirii, precum şi limitele spaţiului vizibil;

7. profunzimea – clarifică gradul de tridimensionalitate al unui peisaj;

8. lumina – determină schimbarea imaginii peisajului în funcţie de direcţia din care

cade asupra acestuia.

Evaluarea structurii vizuale a peisajului geografic constituie o operaţie de bază în

activitatea de amenajare a sa, prin aceasta încercându-se determinarea calităţii vizuale a

peisajului. Calitatea vizuală a peisajului nu trebuie confundată cu calitatea estetică a peisajului,

aceasta din urmă depinzând de modul în care sunt percepute imaginile. Degeaba un peisaj are

calităţi estetice deosebite, dacă imaginea sa nu este vizibilă din anumite puncte (peisajul

respectiv fiind “ascuns” privirii).

1. Vizibilitatea structurii peisajului geografic

Se referă la ceea ce poate fi văzut sau nu dintr-un anumit punct. Vizibilitatea structurii

peisajului geografic poate fi analizată cu ajutorul a două metode:

▪ reprezentarea cartografică a volumelor scenice (metodă propusă de membrii Şcolii de

la Besançon – T. Brossard şi J.C. Wieber, 1984);

▪ metoda fotografiilor aeriene (T. Higuchi, 1983);

a. Reprezentarea cartografică a volumelor scenice:

- Informaţia referitoare la volumul scenic se achiziţionează cu ajutorul fotografiilor

realizate într-o reţea de puncte din teren (astfel sunt prelevate eşantioane din

peisajul vizibil);

- Spaţiul din volumul scenic, determinat cu ajutorul fiecărui clişeu (fotografie),

corespunde câte unui con, mai mult sau mai puţin complet, în funcţie de

dimensiunea obiectelor ce se interpun;

- Conurile astfel definite sunt transpuse pe o hartă, decupând spaţiul în sectoare

diferite, acoperite de 1, 2, 3....n conuri suprapuse. Densitatea conurilor suprapuse

permite evaluarea sensibilităţii peisajului “de a fi văzut” (Figura 1).

Fig. 1. Întocmirea hărţii vizibilităţii peisajului geografic

(după T. Brossard şi J.C. Wieber, 1984, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.56)

- Prin transformarea acestei reprezentări se poate elabora o hartă cu izolinii, care este

mult mai vizibilă prin interpolarea valorilor (Figura 2).

Fig. 2. Un exemplu de hartă a vizibilităţii peisajului geografic

(după T. Brossard şi J.C. Wieber, 1984, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.58)

1. Spaţii invizibile din alte puncte, 2. Spaţii vizibile din 2-3 puncte, 3. Spaţii vizibile din 4-5 puncte, 4. Spaţii

vizibile din 6-7 puncte, 5. Spaţii vizibile din peste 8 puncte

- Acest gen de hartă ia în considerare nu doar topografia, ci totalitatea elementelor

existente în volumele scenice, reflectând destul de exact posibilităţile de observaţie

în spaţiu. Astfel, rezultă un material grafic de evaluare a calităţii vizuale a peisajului

geografic.

b. Metoda fotografiilor aeriene:

Informaţii privind vizibilitatea peisajului pot fi obţinute şi utilizând o pereche de

fotografii aeriene stereografice şi un stereoscop. Pe fotografii se trasează o linie între un punct

P (punctul de observaţie) şi un punct Q (punctul care se doreşte a fi văzut). Dacă, privită prin

stereoscop, această linie apare întreruptă, punctul Q nu este vizibil din punctul P. Schimbând

poziţia punctului Q, este posibil a se determina care suprafeţe din fotografie sunt vizibile sau nu

din punctul P. Apoi, unind punctele cu vizibilitate din punctul P, se poate trasa o hartă a

suprafeţelor vizibile din acest punct (Figura 3 a şi b).

Fig. 3. a. Arii vizibile şi invizibile; b. Perspectivă a imaginii din fugura 3.a.

(după T. Higuchi, 1983, citat de Drăguţ L., 2000, p.59)

2. Distanţa dintre observator şi imagine

Imaginea fiecărui obiect, fie că este vorba de munte, clădire sau fiinţă umană, se

schimbă în funcţie de distanţa de la care este privit. Într-o analiză asupra distanţelor în cadrul

peisajelor urbane, H. Blumenfeld (1953-1954) distingea 3 clase ale distanţelor:

- scara intimităţii umane;

- scara normală;

- scara publică;

T. Higuchi (1983) a propus 3 clase de distanţe, care sunt privite dintr-o perspectivă mai

puţin psihologică: distanţe scurte, medii şi lungi.

▪ într-o privire de aproape, obiectele care compun o imagine se desluşesc ca unităţi

independente (Foto 1). Imaginea globală este formată, de regulă, dintr-un singur element de

imagine, ale cărui obiecte sunt vizibile la nivel de detaliu.

Foto 1. Vedere la distanţă redusă

▪ de la distanţă medie, obiectele sunt vizibile, dar nu se pot percepe detalii ale acestora (Foto 2).

De regulă, imaginea văzută de la distanţe medii este compusă din mai multe elemente de imagine (în

fotografie se disting două). La acest nivel, obiectele formează textura unui element de imagine (ex.

diferite specii de arbori sunt vizibile sub forma unor pete de culoare, care compun textura elementului

de imagine). Aceasta este imaginea ce caracterizează cel mai bine structura vizuală a peisajului

geografic.

Foto 2. Vedere la distanţă medie

▪ de la distanţe lungi, contururile încep să se estompeze, structura vizuală a peisajului fiind

dominată de formele de relief (Foto 3). Din cauza influenţei atmosferei, textura imaginii devine

uniformă, culorile fiind vizibile ca porţiuni mai închise sau mai deschise ale unui fundal relativ omogen

din punct de vedere coloristic. Se poate spune că, privit de la distanţe mici, peisajul îşi pierde forma, iar

de la distanţe mari îşi pierde culoarea. De regulă, imaginile la acest nivel de distanţă (mai ales cele

montane), sunt utilizate ca fundal pentru amenajările antropice, fiind numite peisaje de împrumut (T.

Higuchi, 1983, citat de Drăguţ L., 2000, p.62).

Foto 3. Vedere la distanţă lungă

Practic, s-a încercat determinarea unor praguri care să delimiteze foarte clar cele 3 clase de

distanţe. Observaţiile au arătat că distanţa maximă pentru vederea de aproape se situează în punctul în

care unghiul orizontal dintre două obiecte pe direcţia de observaţie este de cca 1° (Figura 4). Această

distanţă se obţine înmulţind lăţimea unui obiect cu 60. Pragul dintre distanţa medie şi lungă s-a stabilit

că este reprezentat de un unghi de 3° între contururile obiectelor, (Drăguţ L., 2000, p.62).

Fig. 4. Unghiul orizontal minim pentru vederea la distanţe scurte

(după T. Higuchi, 1983, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.63)

Toate aceste măsurători sunt valabile în condiţii atmosferice favorabile, distanţele-prag

prezetând variaţii importante în funcţie de condiţiile meteorologice şi de ora observaţiei (Tabel 1).

Tabel 1. Influenţa condiţiilor meteorologice şi a orei de observaţie asupra vizibilităţii

(după T. Higuchi, 1983, citat de Drăguţ, 2000, p.63., cu modificări)

Condiţii meteorologice La amiază Dimineaţa şi seara

Cer senin 40 km 15 km

Cer noros 30 km 10 km

Burniţă 10 km 5 km

Ploaie intermitentă 8 km 4 km

Ploaie 6 km 3 km

Ninsoare intermitentă 4 km 2 km

Ninsoare 2 km 1 km

Ceaţă 0,6 km 0,3 km

3. Unghiul de incidenţă

Peisajul poate fi conceput, în manieră abstractă, ca fiind compus din suprafeţe concatenate. În

acest caz, imaginea sa globală va fi efectul totalităţii efectelor vizuale produse de fiecare plan în parte şi

va depinde de unghiurile dintre planuri şi linia privirii (adică de unghiul de incidenţă format la intersecţia

dintre linia privirii şi suprafaţa unui plan).

În funcţie de unghiul de incidenţă, suprafaţa vizibilă a unui peisaj poate prezenta valori diferite

(Figura 5 şi Foto 4), fiind cu atât mai mare cu cât creşte valoarea unghiului de incidenţă.

Pentru a mări vizibilitatea asupra unui plan orizontal (suprafaţă lacustră, marină sau câmpie),

punctul de observaţie trebuie să se situeze la înălţime, pentru a creşte unghiul de incidenţă. Acesta este

motivul pentru care în unele situri turistice se amenajează locuri de belvedere (balcoane), (Drăguţ L.,

2000, p.66).

Fig. 5. Suprafaţa vizibilă a unui peisaj pe teren în pantă (sus) şi pe teren orizontal (jos)

(după T. Higuchi, 1983, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.66)

Foto 4. Suprafaţa vizibilă a unui peisaj în teren în pantă şi pe teren orizontal

4. Dimensiunea spaţiului invizibil

Când o parte a peisajului este invizibilă, cauza este dată fie de faptul că aceasta este prea

depărtată pentru a fi văzută în condiţiile atmosferice curente, fie că este mascată de alte obiecte.

Măsurarea profunzimii câmpului de non-vizibilitate se referă la a doua situaţie.

Gradul de invizibilitate într-un anumit areal este dat de înălţimea liniilor verticale aflate sub linia

de vizibilitate (în spatele obstacolului). Dimensiunea spaţiului invizibil depinde mai mult de distanţa

dintre observator şi obstacol, decât de dimensiunea obstacolului. De ex., un obiect cu înălţimea H, situat

la o anumită distanţă faţă de observator produce aceeaşi dimensiune a spaţiului invizibil ca şi un obiect

de 10 ori mai înalt, dar situat la o distanţă de 10 ori mai mare faţă de observator. Astfel, un obiect de

dimensiuni reduse situat foarte aproape de observator poate masca un areal foarte extins. Acest raport

de proporţii are un impact mare asupra imaginii peisajului şi a modului în care acesta este perceput

(Drăguţ L., 2000, p.67).

Dimensiunea spaţiului vizibil este un indicator care nu are doar importanţă teoretică, ci este

utilizat şi în proiectele de amenajare estetică a teritoriului. De multe ori se pune problema mascării unor

obiective industriale a căror estetică lasă de dorit, mai ales în situaţia în care în vecinătatea lor sunt

localizate situri cu potenţial turistic (ex. mascarea unor obiective industriale prin plantarea unor centuri

forestiere în apropierea unui sit turistic (Drăguţ L., 2000, p.68), (Foto 5).

Foto 5. Mascarea unui obiectiv industrial prin plantarea unei centuri forestiere

5. Unghiul de depresiune

Locurile care oferă cele mai bune imagini sunt dealurile, munţii sau structurile care oferă

posibilitatea de a privi împrejurimile de sus. Privind de la înălţime, gradul de vizibilitate creşte,

iar vederea devine panoramică.

Unghiul de depresiune = unghiul dintre orizontala la nivelul observatorului şi linia privirii

pentru obiecte care se află sub nivelul orizontalei. Ţinând cont de acest indicator, percepţia

spaţială se diferenţiază, pragul dintre spaţiile percepute ca fiind apropiate şi cele percepute ca

fiind depărtate fiind de 10° (Drăguţ L., 2000, p.70).

6. Unghiul de elevaţie

Unghiul de elevaţie = unghiul dintre linia orizontală la nivelul observatorului şi linia

privirii pentru obiectele care se desfăşoară deasupra nivelului orizontalei. În funcţie de unghiul

de elevaţie, privirea se focalizează în mod diferenţiat asupra unei imagini.

Dacă acest unghi are o valoare foarte ridicată, privirea se concentrează asupra bazei

obiectului, în timp ce un unghi de elevaţie cu o valoare redusă permite concentrarea privirii

asupra liniei de contur a obiectului. Valoarea acestui unghi depinde atât de distanţa dintre

obiect şi observator, cât şi de valoarea unghiului de depresiune (Figura 6).

Fig. 6. Variaţia imaginii în funcţie de schimbarea unghiului de elevaţie

(după T. Higuchi, 1983, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.71)

De ex., dacă se priveşte un munte de la baza sa, imaginea este diferită de cea a aceluiaşi

munte, privit de la aceeaşi distanţă, dar de la o anumită înălţime. În acest din urmă caz, unghiul

de depresiune care se adaugă unghiului de elevaţie face ca muntele respective să pară mai înalt

şi mai impresionant. Rezultă astfel că anumite imagini peisagistice pot fi percepute mult mai

bine modificând unghiul de elevaţie prin înălţarea punctului de observaţie (Drăguţ L., 2000,

p.70).

7. Profunzimea peisajului

Ţinând cont de acest indicator, peisajele pot fi “plate” (Foto 6), (imaginea lor este

aproape bidimensională) sau “profunde” (Foto 7). Profunzimea unui peisaj depinde, pe de o

parte de numărul planurilor perceptibile şi de relaţiile dintre acestea, iar pe de altă parte, de

starea atmosferei.

Foto 6. Peisaj plat Foto 7. Peisaj profund

Cu cât numărul planurilor este mai mare, iar raporturile dimensionale dintre acestea,

mai variate, peisajul respectiv este mai profund. Pe de altă parte, şi dacă numărul planurilor

este prea mare, iar raporturile dimensionale dintre acestea sunt monotone, peisajul devine plat

şi monoton.

Dacă o imagine este compusă dintr-un singur plan, peisajul este bidimensional.

Totodată, chiar dacă avem un peisaj compus din mai multe planuri şi atmosfera încărcată

reduce vizibilitatea, peisajul este tot bidimensional (Drăguţ L., 2000, p.71-72).

8. Lumina

Lumina, în funcţie de unghiul sub care cade, determină modificarea imaginii şi chiar a

nuantelor de culoare ale peisajului:

- lumina din faţă – aplatizează imaginea şi face ca detaliile sa devină imperceptibile;

- lumina din spate sau de sus – aduce un plus de claritate imaginii;

- lumina laterală – introduce efecte de culoare în peisaj;

În cursul zilei, calitatea estetică a peisajului este pusă în evidenţă mai ales dimineaţa şi

seara (Drăguţ L., 2000, p.72).

B. Structura şi textura peisajului geografic

(a subsistemului peisaj vizibil)

Analiza structurii şi texturii unui peisaj reprezintă două elemente deosebit de

importante mai ales în realizarea studiilor de impact, atât pentru a determina importanţa

impactului unei amenajări într-un sit, cât şi pentru a asigura o mai bună inserţie a amenajării în

cadrul sitului. Există practic, 4 direcţii importante în analiza şi înţelegerea peisajului (Roşu Al.,

Ungureanu Irina, 1977, p.239):

▪ DIRECŢIA SPAŢIALĂ – evidenţiază modul de structurare a peisajului;

▪ DIRECŢIA FUNCŢIONALĂ – permite obţinerea informaţiilor cu caracter dinamic;

▪ DIRECŢIA TIPOLOGICĂ – condiţionează stabilirea tipurilor de peisaje şi a legăturilor

dintre ele;

▪ DIRECŢIA DE PROGNOZĂ – ajută în prevederea viitoarelor transformări ale peisajului şi

direcţia lui de evoluţie.

Analiza unui peisaj se desfăşoară în cadrul a 3 faze principale (Guigo et. al., 1991, citat

de Voiculescu M., 2002, p.111), dintre care noi vom insista asupra primei faze:

1. CITIREA PEISAJULUI – stabilirea structurii şi texturii sale;

2. PERCEPEREA PEISAJULUI – până unde, de unde, cum şi pentru cine este perceput

peisajul;

3. AFLAREA GRADULUI DE SENSIBILITATE – cu privire la amenajarea peisajului şi la

impactul unui proiect asupra sa.

STRUCTURA PEISAJULUI

Are în vedere analiza aşa-numitelor AXE care compun peisajul şi modul lor de

organizare. Astfel, formele unui peisaj sunt codificate cu ajutorul unor elemente (Figurile 7, 8 şi

9) care pot fi:

▪ liniile de forţă – reprezintă axele directoare şi axele secundare ce alcătuiesc împreună

scheletul peisajului sau silueta sa. Axele secundare se determină de regulă, după poziţia lor faţă

de observator, putând fi în acelaşi timp şi linii de forţă.

▪ axa vizuală – linia orizontului până la care se întinde peisajul sau de la care se citeşte

peisajul. În cadrul unor peisaje de câmpie sau colinare, caracterul său este destul de monoton.

▪ liniile şi punctele de convergenţă – se întâlnesc la intersecţia axelor directoare şi

reprezintă elemente de forţă ale peisajului acolo unde se opreşte viziunea în percepţia sa de

ansamblu.

▪ punctul de apel – este reprezentat de un element vertical pe un contur curbiliniu sau o

etajare orizontală, cum ar fi: un copac izolat, o stâncă, un turn, gard, căpiţe de fân, stâlpi de

înaltă tensiune, coşuri şi turnuri ale unor obiective industriale etc. (Voiculescu M., 2002, p.112).

Fig. 7. Structura peisajului. Sector din M. Făgăraş

(după Voiculescu M., 2002, p.114)

Fig. 8. Structura peisajului. Sector din M. Bucegi

(după Voiculescu M., 2002, p.116)

Fig. 9. Structura peisajului. Sector din abruptul prahovean al

M. Bucegi şi al oraşului Buşteni (după Voiculescu M., 2002, p.118)

TEXTURA PEISAJULUI

Are în vedere aspectul, modul de distribuţie spaţială şi raporturile existente între diferite

grupuri peisagistice. Cu ajutorul texturii peisajului pot fi inventariate şi selectate anumite spaţii

de analiză ale peisajului luat în studiu. Ţinând cont de textura pe care o poate avea un peisaj, se

disting următoarele tipuri de spaţii geografice:

▪ spaţii naturale (prin excelenţă);

▪ spaţii funcţionale;

▪ spaţii mixte;

Analiza structurii şi texturii peisajului se poate realiza cu ajutorul fotografiilor din teren.

Peisajele naturale prezintă elemente de specificitate structurală şi texturală, diferenţiate de

cele ale peisajelor în care intervine într-un fel sau altul componenta antropică.

Textura unui peisaj natural se caracterizează printr-un grad mare de omogenitate, ea

devenind tot mai variată pe măsură ce intervenţia antropică este tot mai mare asupra unui

peisaj. De ex., dacă avem un peisaj natural de iarnă, omogenitatea sa poate fi întreruptă doar

de apariţia unor petice de vegetaţie alpină, a stâncilor etc.

BIBLIOGRAFIE:

Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 119 p.

Roşu Al., Ungureanu Irina (1977), Geografia mediului înconjurător, Edit. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 247 p.

Voiculescu M. (2002), Geografia mediului înconjurător, fundamentare teoretică, Edit. Mirton,

Timişoara, 178 p.

CURS 6

STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC (V).

SUBSISTEMUL PEISAJ VIZIBIL (II).

PERCEPŢIA, SEMIOLOGIA ŞI ESTETICA

PEISAJULUI GEOGRAFIC

Peisajul vizibil interacţionează cu “utilizatorii” peisajului, oferind acestora

IMAGINI, care sunt percepute în mod diferenţiat (Figura 1). Termenul IMAGINE este înţeles în sens mai larg, el nefiind o simplă imagine vizuală.

Fig. 1. Sistemul “peisaj” (după J.C. Wieber, 1985, citat de Drăguţ L., 2000, p.13)

Fig. 2. Locuri şi forme în analiza peisajului

(după R. Brunet, 1974, citat de Drăguţ L., 2000, p.74)

Deşi văzul este simţul care contribuie în cea mai mare măsură la percepţia peisajului geografic (80% din percepţii sunt de ordin vizual), nu trebuie neglijat şi rolul celorlalte simţuri la întregirea imaginilor mentale (Drăguţ L., 2000, p.73).

Percepţia, semiologia şi estetica peisajului sunt noţiuni care au o foarte strânsă legătură una cu alta iar abordarea lor separată se realizează exclusiv din considerente didactice. Aceste relaţii sunt explicate în Figura 2.

A. Percepţia peisajului

1. Percepţia umană – noţiuni introductive

Lucrările clasice de psihologie a percepţiei pornesc de la o bază comună: orice percepţie, care reprezintă conştientizarea unui obiect de către un subiect, este caracterizată în aceeaşi măsură de: ▪ obiectivism – caracter dat de obiectul care are o existenţă de sine stătătoare; ▪ subiectivism – caracter dat de actul de conştientizare;

Există două maniere diferite în a înţelege procesul perceptiv: ▪ psihologia tradiţională consideră că percepţia se realizează pornind de la senzaţii, care sunt interpretabile de către creier. Practic, mesajele provenite din lumea obiectivă sunt stimuli care declanşează senzaţii, transmise prin fluxuri la sistemul nervos central (creier), unde acestea devin reprezentări, determinate de nivelul de educaţie, memorie, adaptare etc. şi limitate de influenţele mediului social şi cultural. Sub acest aspect, percepţia peisajului ar reprezenta o simplă proiecţie a lumii exterioare în conştiinţa subiectului (Drăguţ L., 2000, p.75). ▪ concepţiile actuale consideră că percepţia este un răspuns la un stimul, fiind influenţată de “orientarea” comportamentului personal. Activitatea de percepţie constă în a restructure realul: imaginea nu este în întregime formată din obiecte şi nu se poate percepe realitatea aşa cum este, ci aşa cum este dispus subiectul să o perceapă.

Toate abordările psihologice ale problemelor de percepţie pun în evidenţă existenţa a două realităţi: obiectivă şi subiectivă, unite printr-un camp de interacţiuni. Ceea ce diferă este doar ponderea celor două aspecte ale realităţii în cadrul fenomenului perceptive şi sensul predominant al interacţiunilor.

2. Filtrele de percepţie a peisajului geografic

Imaginea vizuală a unui peisaj este diferită de imaginea mentală, care se formează în urma percepţiei acestuia.

De ex., privind halde de steril sau diferite amplasamente industriale, mulţi oameni văd în acestea surse de poluare a mediului înconjurător, în vreme ce alţii sunt ataşaţi de acest cadru de viaţă familiar. Sau, privind un versant împădurit, un geomorfolog va vedea în special forma de relief, în vreme ce un biogeograf va înţelege peisajul din prisma cuverturii de vegetaţie.

Imaginea vizuală a peisajului este diferită de imaginea mentală. Practic, imaginea vizuală este o entitate “concretă”, pe când imaginea mentală este o realitate subiectivă,

formată dincolo de filtrele de percepţie interpuse între subiect şi imaginea vizuală (Figura 3).

Fig. 3. Relaţiile dintre subiect şi lumea exterioară, prin intermediul filtrelor de percepţie

1. Filtre fiziologice; 2. Filtre psihologice; 3. Filtre sociale sau cultural; 4. Imagine “activă”; 5. Imagine ”reziduală”, rămasă în memorie

(după A. Bailly şi colab., 1980, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.77)

De regulă, se disting 3 tipuri de filtre de percepţie:

▪ fiziologice – asigură transmiterea informaţiei, reducându-i volumul, dar fără a afecta natura acesteia;

▪ psihologice – cauzează o “triere” a mesajului, organizând şi interpretând informaţia reţinută în funcţie de personalitatea individului (temperament, aptitudini etc.), la care se adaugă şi informaţiile de la nivelul subconştientului (amintiri etc.);

Filtrele fiziologice şi cele psihologice formează împreună categoria filtrelor personale. ▪ sociale – realizează confruntarea între imaginea mentală şi determinările de ordin

educaţional sau cultural, rezultând astfel diverse grade de apreciere a ceea ce se percepe. Ele se manifestă mai ales la nivelul subconştientului, iar structurarea lor este determinată de factori precum: arhetipurile, educaţia, accidentele culturale, legislaţia sau stereotipurile.

► ARHETIPURILE : - sunt construcţii mentale fundamentale, moşteniri ale unui trecut cultural şi

imaginar, care aparţin memoriei “colective”; - se manifestă la nivel conştient prin tradiţii; - evidenţiază raportarea comunităţii la lumea exterioară. - În comunităţile relativ izolate, lipsite de posibilităţile informării şi a educaţiei,

arhetipurile influenţează percepţia peisajului şi modul de acţiune asupra sa. Astfel, membrii unei asemenea comunităţi vor percepe peisajele rurale ca fiind familiare, în timp ce peisajele urbane vor fi percepute de către aceştia cu teamă.

- Asemenea comunităţi structurează peisajele numite tradiţionale, ca fiind expresii ale unor moduri de viaţă ancestrale (Drăguţ L., 2000, p.78).

► EDUCAŢIA: - este unul dintre cei mai importanţi factori de percepţie deoarece, teoretic, este

accesibilă majorităţii membrilor unei societăţi. - Educaţia “orientează” mentalul colectiv spre anumite direcţii, crează sisteme de

valori şi maniere specifice de percepere a realităţii. - De ex., educaţia în spirit ecologist, determină perceperea peisajelor “curate” ca

fiind frumoase sau a celor industriale ca fiind respingătoare (Drăguţ L., 2000, p.78).

► ACCIDENTELE CULTURALE: - sunt specifice spaţiilor în care s-a produs, la un moment dat, un amestec de

populaţii. Îmbinarea diverselor tradiţii provoacă schimbări profunde în mentalul colectiv al populaţiilor care locuiesc astfel de spaţii.

- Astfel de accidente cultural s-au produs frecvent în istoria popoarelor, în perioada actuală fiind specifice mai ales statelor care stimulează imigraţia (Australia, Canada).

- În România de ex., spaţiile în care s-au stabilit saşii se remarcă printr-o arhitectură rurală specific (locuinţe de mari dimensiuni, cu porţi şi garduri înalte etc.). Acest stil arhitectonic a fost preluat în timp de către populaţia română, astfel încât în zilele noastre este specific întregului habitat rural de pe rama nordică a Carpaţilor Meridionali, începând de la Orăştie, până în Depresiunea Braşovului. Individualizarea acestor peisaje se poate explica ţinându-se cont de schimbările cultural survenite în urma stabilirii saşilor în acest spaţiu, care au provocat şi schimbări în modul de percepţie şi raportare a indivizilor la cadrul lor de viaţă (Drăguţ L., 2000, p.79).

- Implicaţiile şi efectele accidentelor culturale asupra peisajului geografic se pot determina cu ajutorul mecanismului automatelor celulare (M. Phipps, 1989), care se bazează pe ideea că un sistem social bine organizat tinde să expulzeze sau să asimileze influenţele externe. Dacă relaţiile din interiorul sistemului respectiv sunt labile, o influenţă externă va tinde să modifice celulele învecinate, astfel încât, într-un interval de timp variabil, schimbarea se va propaga în tot sistemul, din celulă în celulă. Un astfel de studiu a fost realizat asupra unui cartier din Vancouver, care a suferit transformări profunde, pe măsură ce populaţia anglofonă a început să fie înlocuită de imigranţi asiatici (din China şi Hong Kong). Astfel, într-un interval de numai 14 ani, o mare parte a caselor construite în sil britanic (cochete, de mici dimensiuni, înconjurate de verdeaţă) au fost înlocuite prin case de mari dimensiuni, expresie ostentativă a bunăstării materiale, al căror aspect respingător a fost sintetizat în expresia „Monster House” (Figura 4).

- Toate schimbările în fizionomia habitatelor umane, fie ca sunt efecte ale amestecului de populaţii, fie că sunt expresii ale diferitelor “mode”1 promovate de către arhitecţi, planificatori sau factori de decizie, imprimă locuitorilor

1 De exemplu, moda nord-coreeană promovată de către Ceauşescu în centrul civic al Bucureştiului.

anumite modele de referinţă, care vor fi folosite de către aceştia ca termen de comparaţie în momentul percepţiei unui anumit peisaj (Drăgul L., 2000, p.79-80).

Fig. 4. Difuzia spaţială a “mega-locuinţelor” în Kerrisdale, Vancouver, între 1979 şi 1993

(după M. Brosseau şi colab., 1996, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.80)

► LEGISLAŢIA:

- Acţionează asupra mecanismelor de percepţie prin impunerea unor norme, a căror aplicare mai mult sau mai puţin benevolă, determină schimbări de mentalitate. De ex., aplicarea unor legislaţii protecţioniste în statele postindustriale, a determinat schimbarea percepţiei populaţiilor respective în raport cu mediul de viaţă (implicit cel estetic).

► STEREOTIPURILE: - Sunt nişte clişee care înlocuiesc gândirea sau observaţia personală, propagate,

de regulă, prin intermediul mass media. - Unii oameni de ştiinţă consideră că manipularea voluntară, de ordin social,

economic sau politic, stă la baza relaţiilor din cadrul peisajului. De ex., peisajele forestiere sau montane, altădată evitate, sunt astăzi apreciate de către localnici, lucru care se poate explica printr-o condiţionare prin intermediul imaginilor şi sloganurilor publicitare. Astfel, „peisajul a devenit un fapt social trăit într-o manieră aproape mitică” (Wieber, 1987, citat de Drăguţ L., 2000, p.81).

Filtrele sociale sunt cele mai importante pentru studiul peisajelor geografice, din următoarele considerente:

→ determină coagularea unor concepţii privind peisajul la nivelul unor comunităţi, a căror repartiţie spaţială este uşor de pus în evidenţă cu ajutorul metodelor geografice;

→ permit stabilirea unor relaţii între comunitate şi teritoriu, pornind de la idea că un anumit tip de percepţie determină modul de acţiune asupra obiectului perceput (adică asupra peisajului geografic);

→ stau la baza unor metode de evaluare prin care se pot pune în evidenţă preferinţele populaţiei în raport cu acţiunile de planificare teritorială. Imaginile mentale obţinute astfel aduc la cunoştinţa planificatorilor sau urbaniştilor, reprezentările colective cele mai obişnuite;

→ sunt “manipulabile”, adică, dacă se acţionează asupra lor, se poate modifica percepţia unei comunităţi sau chiar a societăţii în raport cu peisajele geografice.

3. Metode de evaluare a percepţiei peisajului geografic

Evaluarea modului de percepţie a unor peisaje geografice reprezintă o operaţiune destul de dificilă pentru geografi, pe de o parte datorită faptului că astfel de metode de evaluare fac apel la cunoştinţe din domeniul psihologiei şi sociologiei, iar pe de altă parte, datorită faptului că rezultatele obţinute sunt foarte greu de transpus pe hartă.

Astfel, alegerea unei metode care să fie utilizată în evaluarea peisajului geografic depinde de două tipuri majore de percepţie:

a. Percepţia comunitară; b. Percepţia turistică; De ex., un peisaj rural este perceput diferit de către localnici şi de către turişti.

Pentru localnici, peisajul respectiv constituie o parte a mediului lor de viaţă (mediul estetic) de care sunt legaţi afectiv, iar pentru turişti, acesta reprezintă un simplu decor (mediu provizoriu).

Dacă este luată în calcul percepţia comunitară, evaluarea peisajului geografic are drept scop:

- stabilirea modului în care o comunitate se raportează la mediul său estetic; - de a indica planificatorilor sau arhitecţilor, elementele sau componentele

peisajului preferate de către populaţia respectivă; Dacă este luată în calcul percepţia turistică, se evaluează preferinţele unor

grupuri-ţintă, în vederea realizării unor planuri de amenajare turistică având drept scop creşterea atractivităţii turistice a unui anumit sit.

Astfel, metodele de evaluare a percepţiei peisajelor geografice sunt de două tipuri:

3.1. Hărţile mentale; 3.2. Metoda chestionarului;

3.1. Hărţile mentale

Bazele acestei tehnici de evaluare au fost puse pentru prima dată de către K. Lynch, în lucrarea „The Image of the City” (1960). Scopul a fost acela de a examina calitatea vizuală a oraşelor americane prin prisma reprezentărilor mentale ale locuitorilor acestora, constituite pe baza lizibilităţii2 peisajului urban.

Astfel, se pot realiza hărţi mentale care permit „vizualizarea reprezentărilor umane asupra locurilor” (P. Gould, R. White, 1992, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.83). Tehnica realizării acestor hărţi mentale presupune două etape:

- Definirea elementelor peisajului urban; - Intervievarea unui eşantion de locuitori pentru a vedea cum sunt percepute de

către aceştia, elementele definite în etapa anterioară. a. Definirea elementelor peisajului urban presupune inventarierea a 5 tipuri de

elemente (K. Lynch, 1960):

● căile – reprezintă canale în lungul cărora observatorul se deplasează în mod obişnuit. Acestea pot fi: străzi, alei pietonale, autostrăzi, canale, căi ferate. Pentru majoritatea oamenilor, acestea reprezintă elementele predominante ale imaginii. Oamenii observă oraşul când se deplasează de-a lungul acestor căi, iar multe alte elemente ale peisajului urban se dispun şi relaţionează de-a lungul acestora. ● limitele – sunt elemente liniare pe care observatorul nu le utilizează sau nu le consideră a fi căi. Ele reprezintă frontier între două areale: râuri, ramble sau deblee de cale ferată, ziduri. Limitele servesc mai degrabă ca referinţe laterale decât ca axe de coordinate. Rolul lor este acela de a define arealele pe care locuitorii le percep într-un anume fel. ● cartierele – sunt părţi extinse ale oraşelor şi care se recunosc datorită faptului că au un character general, interiorizat de către locuitori sub forma unei „etichete”. Mulţi locuitori structurează oraşele sub forma unor cartiere, cu care stabilesc raporturi diferenţiate. ● nodurile – sunt puncte „strategice” ale unui oraş, care focalizează circulaţia. Pot fi puncte de joncţiune, locuri în care se schimbă sistemele de transport, intersecţii, locuri de trecere între două structure. Multe puncte pot fi simple locuri de întâlnire, a căror importanţă este dată de faptul că deţin anumite funcţii simbolice (ex. Piaţa Operei din Timişoara) sau caractere fizice (ex. parcurile). Pe scurt, toate locurile cu potenţial polarizant pot fi desemnate drept noduri.

2 Lizibilitatea reprezintă uşurinţa cu care locuitorii unui oraş pot recunoaşte elementele peisajului urban,

astfel încât să le poată organiza într-o schemă coerentă.

● punctele de reper – reprezintă un alt tip de referinţă punctual, în care observatorul nu poate pătrunde (punctele de reper sunt exterioare observatorului). Acestea sunt de obicei simple elemente material, a căror scară este variabilă: immobile, statui, munţi.

Toate aceste elemente se vor trece de către cercetător pe un plan, care va fi utilizat drept material de lucru în etapa următoare, cea de intervievare a locuitorilor. Subiecţilor li se cere să descrie elementele respective, să le localizeze, să realizeze schiţe sau chiar excursii imaginare. Toate răspunsurile vor fi apoi fixate pe hărţi individuale care, prin combinarea statistic, dau harta mentală a arealului studiat (Figura 5).

Fig. 5. Harta mental a oraşului Boston

(după K. Lynch, 1960, citat de Drăguţ L., 2000, p.85)

3.2. Evaluarea percepţiei peisajelor cu ajutorul chestionarelor

Utilizarea chestionarelor este foarte utilă în situaţiile în care lipsesc datele statistice referitoare la un anumit fenomen sau când aceste date nu se referă la realităţi material. Un astfel de chestionar a fost conceput de către A. S. Bailly şi colab. (1986), pentru evaluarea percepţiei cartierelor urbane de către locuitorii acestora (Figura 6).

Analizând statistic datele din chestionar se poate evalua percepţia locuitorilor despre peisajul urban respectiv şi, implicit, modul cum se structurează preferinţele acestora în raport cu aspectul cartierului respectiv. Evident, se pot concepe şi alte tipuri de întrebări, în funcţie de problemele care interesează în legătură cu planificarea urbană (Drăguţ L., 2000, p.86, Voiculescu M., 2002, p.130).

Fig. 6. Chestionar de evaluare a percepţiei cartierelor urbane de către locuitorii acestora

(după A. Bailly, J.B. Racine, O. Söderström, 1986, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.86)

B. Semiologia peisajului

În ultimul timp, peisajul geografic este tot mai des definit ca fiind un sistem de

semne, iar metodologia sa de studiu vizează raporturile dintre formă şi sens. Ideea centrală în analiza semiologică3 a peisajului este că ORICE FORMĂ „ASCUNDE” UN SENS (O ANUMITĂ SEMNIFICAŢIE). În cazul peisajului geografic, forma este reprezentată de către imaginea acestuia (subsistemul peisaj vizibil) iar semnificaţiile se pot împărţi în două categorii:

- Semnificaţii materiale (corespunzătoare subsistemului producător al peisajului); - Semnificaţii mentale (corespunzătoare subsitemului utilizator al peisajului,

deoarece sunt strâns legate de percepţie).

3 Interpretarea peisajului geografic cu ajutorul semnelor.

Determinarea semnificaţiilor nu aparţine subsistemului peisaj vizibil, ci este realizată de către utilizatori.

1. Semnificaţiile materiale

Corespund subsistemului producător al peisajului geografic, în timp ce peisajul

vizibil poate aduce doar informaţii cu privire la relaţiile care au concurat la geneza obiectelor componente ale peisajului. În multe discipline se porneşte de la analiza formelor, pentru a deduce procesele care le-au generat. De ex., geomorfologia oferă un foarte bun exemplu în acest sens (Figura 7).

Fig. 7. Schema evoluţiei văilor anticlinale

(după G. Rougerie, N. Berouchachvili, 1991, citaţi de Drăguţ L., 2000, p.89)

Trebuie luat însă în calcul şi faptul că nu se poate trece pur şi simplu de la

cunoaşterea obiectelor care compun un peisaj vizibil, la cunoaşterea forţelor care le-au generat, sau invers. Acest lucru se observă şi în Foto 1. Astfel, se observă o colecţie destul de simplă de obiecte care organizează imaginea peisajului vizibil (4 planuri).

Practic, fiecare ansamblu de obiecte se poate asocia unor sisteme producătoare. De ex., sistemul forestier din imagine este rezultatul acţiunii:

- energiei geodinamice (care a generat relieful); - energiei solare (care stă la baza dezvoltării biomasei); - energiilor de ordin antropic (teritoriu defrişat sau nu);

Foto 1. Semiologia peisajului pe baza semnificaţiilor materiale

(www.google.ro)

Dacă acest sistem se modifică (de ex., prin defrişare parţială), automat vor creşte

mult energiile alogene (străine), iar peisajul va suferi modificări profunde prin: schimbarea vegetaţiei, a topoclimatului, a pH-ului solurilor etc. Totuşi, aceste modificări nu afectează foarte mult imaginea peisajului, ci schimbă doar textura şi culoarea unor suprafeţe. Cu alte cuvinte, sensibilitatea vizuală a peisajului este destul de slab deranjată, în vreme ce sensibilitatea sa funcţională este afectată profund. Practic, dintr-un peisaj forestier, acesta se poate transforma într-un peisaj agro-pastoral (practic i se schimbă funcţionalitatea).

Pornind de la acest exemplu, trebuie subliniat faptul că este foarte importantă distingerea celor două tipuri de sensibilitate a peisajului:

- sensibilitatea funcţională (care depinde de modificarea subsistemului producător);

- sensibilitatea vizuală (care rezultă din transformarea imaginii), (Drăguţ L., 2000, p.90).

2. Semnificaţiile mentale

Corespund simbolurilor şi miturilor cu care populaţia a investit imaginile. În acest

caz, problema care se pune este aceea de a analiza în mod obiectiv viziunea populaţiei asupra peisajului.

Principalul câmp semiologic este cel al imaginilor şi reprezentărilor mentale cauzate de achiziţiile culturale, mai mult sau mai puţin conştiente, ale unei populaţii. Astfel, pentru omul de pe stradă nu contează prea mult realitatea în sine, ci mai degrabă atracţia sau repulsia pe care i-o provoacă, peisajul devenind aşadar “o stare a sufletului” (R. Assunto, 1986, citat de Drăguţ L., 2000, p.91). Doar peisajul subiectiv şi afectiv are

importanţă pentru locuitori sau pentru turişti, în timp ce obiectivitatea unui peisaj are valoare doar pentru specialişti.

Aceste forme-semne emit semnale care nu sunt percepute la acelaşi nivel. De ex., un monument poate fi perceput din punct de vedere utilitar, etnic, estetic, istoric, în funcţie de cultura grupului sau a individului care-l observă.

Peisajul urban, de ex., este compus dintr-un ansamblu de forme în care fiecare are o anumită semnificaţie. De ex:

- diverse modalităţi de decorare a locuinţelor – indică prezenţa populaţiei în acele imobile sau influenţe cultural din trecut (pentru clădirile istorice);

- varietatea tipurilor de biserici dintr-un oraş – indică multitudinea etniilor şi multiculturalitatea;

- monumentele ridicate în memoria eroilor căzuţi în timpul războaielor sau revoluţiilor – indică tipul de regim politic afalt la guvernare într-o anumită perioadă de timp etc.), (Brunet R., 2006, p.188).

Toate aceste semne care compun peisajul reprezintă simboluri ale unui trecut în care se regăseşte identitatea unei comunităţi, fapt pentru care sunt valorizate la nivel spiritual. Acest mod de valorizare a unui peisaj stă la baza ideologiei protecţioniste, în virtutea căreia este necesar să se conserve peisajele-patrimonii.

Totuşi, simbolurile care defines un peisaj urban pot fi împărţite în forme (semne):

- permanente (casele, monumentele etc.); - tranzitorii (decorul urban cu ocazia unor sărbători etc.), (Brunet R., 2006, p.189).

Peisajul purtător de semne culturale sau psihice reprezintă un suport indispensabil de reper, atât pentru individ cât şi pentru cetăţenii unei ţări. Un European se va simţi “pierdut” din punct de vedere psihologic într-un oraş American (în ciuda simplităţii geometrice care caracterizează planurile oraşelor americane), deoarece nu va găsi central (piaţa, catedrala, vechea cetate). Pe de altă parte, şi un american se va simţi “pierdut”, din punct de vedere topografic şi istoric, în Europa. Centrele vechi ale oraşelor i se vor părea ca nişte labirinturi, iar monumentele anterioare secolului al XVII-lea vor fi percepute ca făcând parte dintr-o protoistorie fără scară cronologică (Drăguţ L., 2000, p.92).

În mod normal, semnele care definesc imaginea unui peisaj ar trebui să fie rezultatul unei creaţii colective, însă rareori se întâmplă aşa. De cele mai multe ori, o minoritate de arhitecţi, urbanişti, decide stilul şi localizarea noilor obiective dintr-un oraş, stil cu care locuitorii vor trebui să se acomodeze. De regulă, gusturile minorităţii care decide sunt diferite de ale majorităţii. Pornind de la această idee, se individualizează două categorii de semne care pot fi utilizate în analiza peisajului:

- semne care aparţin tuturor; - semne care aparţin factorilor de decizie, cei care le transpun în planurile de

amenajare;

C. Estetica peisajului

Abordarea esteticii peisajului din perspectivă ştiinţifică constituie un demers

destul de delicat ţinând cont de faptul că este un concept subiectiv. Estetica peisajului este strâns legată de modul de percepţie şi de valorificarea

semiotică a peisajului. Dacă se schimbă modul de percepţie asupra unui peisaj, automat este modificată şi valoarea estetică a peisajului respectiv.

1. Evaluarea estetică a peisajului geografic

Peisajul nu constituie simpla reflecţie a organizării funcţionale a societăţii pentru

că nu este conceput niciodată din motive estetice. Mai degrabă, peisajul reflectă strategiile peisagere multiple ale celor care-l locuiesc.

Pentru a putea decide care peisaje se pot sacrifica pentru diferite interese economice, care trebuie conservate pentru valoarea lor estetică sau care trebuie amenajate pentru a li se spori valoarea, factorii de decizie ar trebui să posede metode de evaluare estetică a peisajului, ale căror rezultate să se poată exprima grafic.

Cea mai bună metodă de evaluare a esteticii peisajelor geografice este metoda concepută de D. L. Linton (1968) şi modificată de Drăguţ L. (2000). Este o metodă analitică şi cantitativă care presupune descompunerea peisajului în unităţi cărora li se vor acorda note de valoare. Unităţile evaluate sunt, de regulă, relieful şi tipurile de ocupare a spaţiului (cu elemente naturale şi antropice).

Valoarea peisagistică a reliefului s-a considerat a fi direct proporţională cu altitudinea acestuia datorită diversităţii fizionomice impuse în peisaj de către formele înalte de relief.

Linton (1968) a distins 6 nivele de evaluare a reliefului, de la câmpii la munti, notate de la 0 la 50.

Elementele naturale şi antropice suprapuse reliefului (tipurile de ocupare a spaţiului), au fost divizate în 7 grupe, de la peisaje industriale şi urbane, la „peisaje sălbatice”, notate de la -40 la +30. Această cotare s-a realizat conform unor:

- norme estetice (aspectul monoton este depunctat; astfel pădurile uniforme sunt cotate cu -10, în timp ce spaţiile mozaicate sunt cotate cu +25).

- norme ecologice (valoarea peisajului este cu atât mai ridicată cu cât elementele antropice sunt mai slab reprezentate). Metoda descrisă favorizează component relief, care nu cuprinde valori negative.

Pentru a se echilibra cele două componente ale peisajului, s-a adaptat sistemul de cotare, astfel încât acestea să cuprindă acelaşi ecart valoric, cu note cuprinse între 0 şi 50 (Tabel 1).

Tabel 1. Evaluarea componentelor peisajului geografic (după Linton, 1968, modificat de Drăguţ, 2000, p.94)

Componentele peisajului geografic Valori

1. Relieful

Câmpii joase 0

Câmpii înalte 10

Dealuri piemontane şi podişuri 20

Dealuri subcarpatice 30

Munţi joşi 40

Munţi înalţi 50

2. Tipuri de ocupare a spaţiului

Peisaje industriale 0

Peisaje urbane 8

Peisaje rurale 16

Păşuni, fâneţe, culture sau vegetaţie ierboasă cu aspect uniform 24

Păduri sau livezi uniforme 32

Elemente natural şi/sau antropice cu aspect mozaicat 40

Peisaje acvatice sau “sălbatice” 50

Aplicarea acestei metode are cea mai mare valabilitate pentru spaţii extinse

(eventual se poate aplica la nivel regional), (Drăguţ, 2000, p.96).

BIBLIOGRAFIE:

Ancuţa Cătălina (2008), Studiul geografic al disparităţilor teritoriale din Banatul

Românesc, Edit. Mirton, Timişoara, 277 p.

Claval P. (2006), Géographie régionale. De la région au territoire, Edit. Armand Colin,

Paris, 335 p.

Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 119

p.

Voiculescu M. (2002), Geografia mediului înconjurător, fundamentare teoretică, Edit.

Mirton, Timişoara, 178 p.

CURS 7

STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC (VI).

SUBSISTEMUL UTILIZATOR AL PEISAJULUI (I).

A. Valorizarea, prezervarea şi reabilitarea peisajelor

A face analiza structurii unui peisaj, a urmări funcţionalitatea sa, a-i determina părţile cele mai active sau cele mai inerte, înseamnă a privi şi a înţelege spaţiul înconjurător, în care peisajul este un produs. Astfel, peisajul poate fi promovat şi socotit ca obiect al amenajării, de aici rezultând şi dorinţa gestionării şi conservării peisajului. Însă, nu se poate interveni în cadrul unor peisaje, pentru a fi valorificate, conservate sau reabilitate, atâta timp cât nu devin importante prin ceva, atâta timp cât nu sunt unice, monotone sau spectaculoase, atâta timp cât nu devin obiectul unui interes.

1. Valorizarea peisajelor A valoriza un peisaj sau un grup de peisaje înseamnă simplu, a ne da seama de

ceea ce reprezintă ele, de valoarea lor mai mare sau mai redusă. Practic, suntem determinaţi oarecum să valorizăm un peisaj datorită ineditului unor elemente care-l compun. De ex.: prezenţa unui facies petrografic care asigură unicitatea unui peisaj (deltele cu depozite nisipo-mâloase etc.); prezenţa unor ansambluri de construcţii cu arhitectură fie modernă, fie clasică care presupune o îmbinare de natural şi umanizat (pârâu care curge pe lângă o casă de vacanţă etc.), (Dincă I., 2005, p.155).

Nu toate peisajele sunt atrăgătoare. Unele sunt însă capabile să atragă mult mai mult un observator decât altele, aspect care se traduce prin spectaculozitatea vizuală şi mentală a peisajelor. Cu toate acestea nu trebuie înţeles faptul că un peisaj care este mai puţin spectaculos, nu trebuie valorizat. A valoriza un peisaj mai puţin atrăgător, denotă cultură, cunoaştere, superioritate etc. Este cazul peisajelor caracterizate prin monotonie (ex. peisajul de câmpie sau podiş, peisajul cartierelor periferice oraşelor fost comuniste etc.).

Practic, fiecare peisaj este unic, singular în felul său. Singularitatea unui peisaj poate rezulta din analiza fiecărui component al său (ex. tipul de sol cu proprietăţile sale fizice şi chimice, diferă de la o parcelă la alta; vegetaţia se înfăţişează în mase, volume, înălţimi, tonuri de culoare diferite etc.).

Valorizarea unui peisaj rezultă şi din intervenţia antropicului asupra spaţiului peisajer. De aici apare şi tendinţa de a valoriza mai puţin peisajul natural, şi mai mult patrimoniul arhitectural, cultural sau industrial, ca de exemplu: clădirile cu arhitectură în diferite stiluri (baroc, rococo, neoclasic etc.), cu diferite funcţiuni (teatre, săli polivalente, hoteluri etc.) sau cu o anumită funcţionalitate (furnale, depozite, centre comerciale etc.). Pornind de la această idee, trebuie avută mare grijă la obligativitatea de a valoriza absolut orice puţin însemnat dintr-un spaţiu peisajer, deoarece fiecare detaliu, component oricât de mic al unui peisaj, conferă unicitate, individualitate şi irepetabilitate a peisajului respectiv în timp şi spaţiu (Dincă I., 2005, p.156).

2. Prezervarea peisajului Activitatea de prezervare înseamnă a situa peisajul între:

- Intenţia de protecţie, necesitatea de a interveni atunci când situaţiile o cer şi - obligaţia din partea individului şi a societăţii de a gândi planuri de protecţie a

peisajului. Ce ar trebui să se apere, să se protejeze la un peisaj, la peisaje? Totul sau anumite părţi din ele, depinde ce anume apare ca fiind tentant pentru

consumatorul contemporan de peisaje. În cazul în care peisajele naturale sunt supuse procesului de valorificare, trebuie intervenit cu grijă pentru a nu le distruge (cazul ariilor protejate). Din păcate, de multe ori trebuie intervenit şi prin intermediul unor persoane abilitate (ex. poliţia ecologică), atunci când un peisaj este „deranjat” de către pseudoiubitorii de natură (implicit de peisaje), prin resturile pe care le lasă în urma lor după anumite festinuri (Dincă I., 2005, p.157).

În habitatele noastre care aparţin peisajelor puternic urbanizate, prezervarea trebuie să ne ducă cu gândul la origini, adică ar trebui să conteze apărarea a tot ceea ce înseamnă vechi şi natural (ex. forme de relief neocupate de clădiri, anumite porţiuni de vegetaţie nedistruse însă etc.).

Din cele prezentate, rezultă şi nevoie de prezervare a peisajelor, în primul rând pentru că acestea constituie o moştenire valoroasă pentru generaţiile viitoare.

3. Reabilitarea peisajelor Se referă la procesul de aducere a peisajelor la starea cel puţin apropiată de cea

de dinaintea intervenţiei omului. Chiar dacă realizarea acestei acţiuni în proporţie de 100% este practic imposibilă, totuşi trebuie încercată ţinându-se cont de următoarele etape care vor trebui parcurse:

→ specialistul care urmează să fie implicat în procesul de reabilitare a peisajului, trebuie să se informeze cu privire la patrimoniul-funcţional al peisajului, ceea ce face de fapt, obiectul procesului antropizării-alterării;

→ găsirea punctelor de slabă rezistenţă din cadrul peisajelor, puncte asupra cărora, dacă omul intervine, vor contribui la distrugerea vizibilă a echilibrului peisajer;

→ gândirea unui plan de intervenţie în aşa fel încât să nu fie distrus echilibrul ecologic, dacă omul intervine asupra ansamblului peisajer.

Spre exemplu, un peisaj de exploatare de cărbune în carieră care este adus la stadiul de deficit de funcţionare ca urmare a epuizării rezervelor, poate suporta reabilitare, în primul rând ca mediu peisajer, apoi ca spaţiu peisajer. Aceasta se poate face prin încercarea de a reconstrui acel ansamblu morphologic ce exista înainte de exploatare prin adios de steril şi cuvertură de sol fertile, urmată de vegetaţie de completare (arbori fructiferi, arbori ornamentali, covor ierbaceu), într-o construcţie arhitecturală nouă (ce poate găzdui un parc) sau cu trimitere la cea veche (fie ogoare cultivate, fie livezi), (Dincă I., 2005, p.158).

B. Valorificarea peisajului în perspectivă istorică

Nevoia de valorificarea a peisajului a fost resimţită întotdeauna de către om.

▪ În Antichitate şi în Evul Mediu, forma aproape exclusivă de valorificare a peisajului era grădina. Cultura, civilizaţia, ideologia, religia, sau pur şi simplu ambiţiile factorilor de decizie din perioada istorică respectivă au făcut posibilă apariţia grădinilor, impunând totodată şi stilul acestora. La început, grădinile aveau un caracter privat, democraţia ateniană fiin cea care a permis transformarea grădinilor în parcuri publice. Primul parc public a apărut în jurul Academiei din Atena (Adriana Florincescu, 1999, citată de Drăguţ L., 2000, p.97).

▪ Următoarea etapă în schimbarea modului de valorificare a peisajului a coincis cu debutul industrializării. În perioada respectivă, pe lângă faptul că amenajarea peisajului cunoaşte forme tot mai diversificate, o posibilitate de valorificare ▪ În secolul al XIX-lea, condiţiile grele de viaţă ale muncitorilor din Marea Britanie şi aspectul dezgustător al mahalalelor în care locuiau aceştia au determinat creşterea violnţei urbane. Urbaniştii, arhitecţii şi planificatorii din vremea respectivă au început să propună soluţii pentru a ameliora condiţiile de trai ale acelor muncitori, iar unul dintre rezultatele majore a fost amenajarea oraşelor-grădină (Garden City), idee care i-a aparţinut lui Ebenezer Howard. ▪ În 1924, Comisia Regală pentru Arte asocia arhitecturii preocupările privind peisajul. Urmând tradiţia grădinilor engleze, în secolul XX peisajul era conceput ca decor şi trebuia să prezinte trăsăturile unei naturi umanizate în mod armonios. Practic, integrarea vizuală a peisajului ocupa un loc foarte important în amenajarea teritoriului. Însemnătatea peisajului era dată de parametrii de ordin vizual şi patrimonial. Aceste condiţii au fost prealuate şi în Canada şi SUA, unde au fost aplicate în mod diferit:

- mişcarea City Beautiful, de ex., a promovat amenajarea estetică a oraşelor ca soluţie pentru crizele sociale, pornind de la ideea că aspectul fizic al oraşelor ar simboliza puritatea sa morală;

- orientarea ecologică în cadrul strategiilor peisagere s-a materializat prin amenajarea parcurilor naţionale;

- orientarea estetică în cadrul strategiilor peisagere s-a materializat prin amenajarea rutelor-parc (parkways) la începutul secolului XX (Bronx River Parkway1, dată în funcţiune în 1923, a fost prima rută-parc din lume, Foto 1).

1 Are o lugime de 30.77 km, pe teritoriul statului New York, iar numele său provine de la Rezervaţia Bronx

River, primul parc linear al New York-ului care exista aici încă din 1908.

Foto 1. Bronx River Parkway, SUA

Alături de Marea Britanie, Olanda este iarăşi unul dintre polii europeni în materie de politică peisageră aplicată în planificarea teritoriului.

În ţările Europei Centrale, amenajarea peisajului se realizează conform unei optici obiective. Chiar daca se foloseşte termenul “peisaj” în procesul de amenajare, referirea se face de regulă la mediul geografic. Practic, studiile care fac referire la amenajarea peisajului, vizează diagnoza potenţialului mediului şi prognoza evoluţiei acestuia în urma impactului activităţilor antropice. De multe ori însă, preocupărilor environmentale li se adaugă şi cele estetice. De ex. Autostrăzile construite în Germania, între 1933-1940, au fost proiectate în spiritual esteticii peisajului, după modelul rutelor-parc americane (W. Rollins, 1995, citat de Drăguţ L., 2000, p.99). Tehnologia estetică aplicată în proiectarea acestora a corespuns exigenţelor de compromise între formă şi funcţionalitate. Pentru înlăturrea monotoniei vizuale a peisajului, în proiectarea autostrăzilor se preferau liniile curbe, care permiteau modificarea profunzimii câmpului vizual (chiar dacă acest aspect reducea viteza de deplasare), iar axa de demarcaţie a benzilor era realizată prin plantaţii în loc de panouri (Foto 2). Mai mult decât atât, autostrăzile erau considerate factor de diversificare a peisajului în regiunile cu relief slab pronunţat (Drăguţ L., 2000, p.99).

Foto 2. Tehnologia estetică în amenajarea peisajului (a unei autostrăzi)

În Franţa, problematica amenajării peisajului a devenit subiect în dezbaterea publică, în urma comasării terenului agricol prin eliminarea aliniamentelor de vegetaţie arbustivă, care delimitau micile proprietăţi. În urma acestei acţiuni, procesele de eroziune au început să afecteze suprafeţele agricole, iar modificarea imaginii peisajului a avut un impact negativ asupra populaţiei. Tocmai de aceea, s-au pus la punct programe de planificare şi amenajare regionale pentru reabilitarea, inclusiv estetică, a spaţiilor afectate.

În România, amenajarea grădinilor şi a parcurilor publice a început în Evul Mediu, mai întâi în jurul castelelor (Adriana Floricescu, 1999, citată de Drăguţ L., 2000, p.100). În secolul XX, majoritatea oraşelor ţării au cunoscut astfel de amenajări. În anul 1935 a fost înfiinţat Parcul Naţional Retezat2, ulterior s-au mai înfiinţat alte parcuri naturale (ex. Grădiştea de Munte-Cioclovina, Porţile de Fier), rezervaţii naturale şi rezervaţii peisagistice (Fânaţele Clujului, Valea Cormaia, Stâncile Tătarului etc.

C. Cadrul legislativ şi amenajarea peisajului Spre deosebire de alte tipuri de amenajare teritorială, amenajarea peisajului

(Landscape Planning), nu vizează doar spaţiul bidimensional, ci şi cei tridimensional, mai ales în cazul peisajelor urbane.

Observând un mic oraş se poate considera că, spaţiul care nu este ocupat de construcţii este spaţiul vizual public (Figura 1).

Fig. 1 Spaţiul public şi acţiunile asupra sa

(după Drăguţ L., 2000, p.101)

Acesta nu suportă orice agresiune sau fantezie individual, fiind una din expresiile interesului public. În acest spaţiu se dezvoltă nu doar construcţiile, ci şi diferite alte

2 Înfiinţarea PNR s-a realizat la iniţiativa profesorului Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din

Cluj-Napoca. La început acoperea doar 100 kmp, iar în prezent suprafaţa protejată a ajuns la 381,38 kmp. Din 1979 este cunoscut ca Rezervaţie a Biosferei (www.retezat.ro).

semne urbane, panourile publicitare etc., care, dacă nu sunt controlate, sunt suportate cu dificultate. De regulă, echipamentele colective sunt mult mai bine receptate de către locuitori (mai ales dacă aceştia sunt asociaţi la decizia de construire), decât construcţiile individuale (mansarde, turnuri etc.), (Drăguţ L., 2000, p.102).

1. Legislaţia protecţionistă Amenajările peisajelor sunt reglementate pe plan naţional şi internaţional în

contextul unor preocupări largi privind protecţia spaţiilor naturale şi antropice, sau se încadrează juridic legislaţiei privind planificarea teritorială.

Gh. Racoviţă şi L. Buzilă (2000) au realizat o sinteză a legislaţiei protecţioniste: → Convenţia privind patrimoniul mondial, cultural şi natural (Paris, 1972),

adoptată de către O.N.U., convenţie adoptată şi de România în 1990. Convenţia şi-a propus să realizeze o unificare a patrimoniului natural şi cultural, pe care le consideră componente ale patrimoniului unic. Sunt considerate ca făcând parte din patrimoniul natural “monumentele naturii cu valoare universală, estetică sau ştiinţifică, formaţiuni geologice şi de relief, zone care constituie habitatul speciilor animale şi vegetale ameninţate, situri naturale sau zone naturale strict delimitate cu valoare ştiinţifică sau peisagistică” (Drăguţ L., 2000, p.102). Statele participante la Convenţie sunt obligate să identifice şi să delimiteze zonele culturale şi naturale situate pe teritoriul lor, să asigure ocrotirea, conservarea, valorificarea şi transmiterea lor generaţiilor viitoare. Aceste state prezintă Consiliului Patrimoniului Mondial de pe lângă U.N.E.S.C.O. un inventar şi situaţia amplasării bunurilor din patrimoniul natural şi cultural. Pe baza acestor inventare, Comitetul editează şi actualizează lista patrimoniului Mondial.

→ Convenţia privind protecţia naturii şi prezervarea vieţii sălbatice din emisfera vestică (Washington, 1940). A fost consacrată creării de parcuri naţionale, iar particularitatea sa rezultă din definiţiile pe care le atribuie diferitelor categorii de arii protejate şi în instituirea pentru fiecare dintre ele a unui regim specific.

→ Convenţia Benelux în domeniul conservării naturii şi al protejării peisajelor (Bruxelles, 1982). A fost aplicată în special pentru aria Belgia-Olanda-Luxemburg şi a avut o relevanţă deosebită prin definiţiile date unor noţiuni precum: “mediu natural”, “zonă naturală” şi “peisaj”. O importanţă majoră a avut-o şi delimitarea şi acordarea unui statut special zonelor protejate transfrontaliere, precum şi zonelor importante pentru speciile migratoare (Drăguţ L., 2000, p.103).

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN) a stabilit următoarele categorii de arii protejate:

► parcuri naţionale – destinate cercetării ştiinţifice, recreaţiei, turismului; ► parcuri naturale – cu rol de conservare a peisajului natural; ► rezervaţii naturale – destinate menţinerii unor medii de viaţă specifice de

interes botanic, zoologic, speologic, forestier, paleontologic, geologic, limnologic etc. ► rezervaţii ştiinţifice – destinate cercetărilor ştiinţifice de specialitate şi

menţinerii fondului genetic autohton; ► rezervaţii peisagistice – menite să păstreze asociaţiile vegetale sau unele

forme de relief cu valoare estetică;

► monumente ale naturii – pot fi: specii de plante şi animale rare sau pe cale de dispariţie, ori forme naturale unice, situate în afara sau în interiorul perimetrelor construite; Chiar şi ţinând cont de criteriile utilizate de UICN pentru clasificarea ariilor protejate mai sus menţionate, se desprinde ideea că peisajele constituie motiv de îngrijorare privind conservarea deoarece trebuie să corespundă criteriilor ştiinţifice de selectare şi protejare.

Şi în România a fost identificată o astfel de problemă, chiar dacă dorinţa de conservare a peisajului a existat încă din 1973, când a fost dată “Legea privind protecţia mediului înconjurător” şi terminând cu “Legea privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice” din 2001. În aceste legi, locul acordat peisajului nu a fost foarte bine precizat. Singura a fost legea din 1973 care a făcut referire la “rezervaţiile peisagistice”, pe când legea din 2001 face referire la peisaj într-un mod subordonat ca făcând parte din categoria “Parcuri Naţionale” (Dincă I., 2005, p.167). Categoriile de arii protejate din România (cu referire la conservarea peisajului) sunt redate în Tabelul 1 şi 2.

Tabel 1. Parcuri naţionale şi naturale din România

PARC NAŢIONAL PARC NATURAL Retezat Apuseni

Buila-Vânturariţa Balta Mică a Brăilei

Călimani Bucegi

Ceahlău Comana

Cheile Bicazului-Hăşmaş Defileul Mureşului Superior

Cheile Nerei-Beuşniţa Grădiştea Muncelului-Cioclovina

Cozia Lunca Joasă a Prutului Inferior

Defileul Jiului Lunca Mureşului

Domogled-Valea Cernei Munţii Maramureşului

Munţii Măcinului Porţile de Fier

Munţii Rodnei Putna-Vrancea

Munţii Piatra Craiului Vânători-Neamţ

Semenic-Cheile Caraşului Geoparcul Platoul Mehedinţi

Geoparcul Dinozaurilor “Ţara Haţegului”

Sursa: www.wikipedia.org

Tabel 2. Rezervaţii de peisaj din România

JUDEŢ NUME REZERVAŢIE TIP REZERVAŢIE SUPRAFAŢĂ (ha)

Alba Cheile Tecşeştilor, Întregalde Geologică şi peisagistică 5

Alba Masa Jidovului Geologică şi peisagistică 0.2

Alba Piatra Cetii, Întregalde Geologică şi peisagistică 75

Argeş Microrelieful carstic de la Cetăţeni

Geologică şi peisagistică 10

Argeş Zona carstică Dâmbovicioara-Brusturet

Geologică şi peisagistică 2000

Argeş Zona carstică Măgura-Nucşoara Geologică şi peisagistică 15.8

Bacău Rezervaţia naturală Buciaş Peisagistică 471

Bistriţa-Năsăud Cheile Bistriţei Ardelene Peisagistică 50

Cluj Făgetul Clujului Peisagistică 10

Dâmboviţa Poiana cu narcise din Valea Neajlovului

Floristică şi peisagistică 14

Gorj Dumbrava Tismanei Forestier şi peisagistic 363

Gorj Pădurea Răchiţeaua Floristic şi peisagistic 1.2

Gorj Piatra Buha Geologic şi peisagistic 1

Gorj Piatra Andreaua, Sohodol Geologică şi peisagistică 1

Gorj Sfinxul Lainicilor Geologică şi peisagistică 1

Gorj Stâncile Rafailă Geologică şi peisagistică 1

Hunedoara Arboretumul Simeria Dendrologică şi peisagistică

70

Harghita Cascada de apă termală Topliţa Peisagistică 0.5

Maramureş Poiana cu narcise Tomnatec-Sehleanu

Floristic şi peisagistic 100

Maramureş Stâncăriile Sâlhoi-Zâmbroslavele Peisagistică şi geobotanică

5

Mehedinţi Cheile Coşuştei Geologică şi peisagistică 50

Mehedinţi Complexul carstic de la Ponoarele Geologică şi peisagistică 100

Mehedinţi Pereţii calcaroşi de la izvoarele Coşuştei

Geologică şi peisagistică 60

Mehedinţi Vârful lui Stan Geologică şi peisagistică 120

Neamţ Cascada Duruitoarea Peisagistică 1

Neamţ Stânca Şerbeşti Geologică şi peisagistică 5

Prahova Tigăile din Ciucaş Geologică, floristică şi peisagistică

3

Sălaj Grădina Zmeilor Geologică şi peisagistică 3

Sălaj Lunca Valea Sălajului cu lalea pestriţă

Peisagistică 10

Sălaj Pietrele Moşu şi Baba Geologică şi peisagistică 0.2

Sălaj Poiana cu narcise de la Racâş-Hida

Floristică şi peisagistică 1.5

Sălaj Rezervaţia peisagistică Tusa-Barcău

Peisagistică şi forestieră 13,43

Sălaj Stanii Cliţului Peisagistică 16

Sălaj Stânca Dracului Geologică şi peisagistică 0.001

Sălaj Stejărişul de baltă Panic Forestieră şi peisagistică 1.7

Vrancea Cascada Putna Geologică şi peisagistică 10

Vrancea Groapa cu Pini Paleontologică şi peisagistică

11.1

Vrancea Rezervaţia naturală Algheanu Geologică şi peisagistică 10

Vrancea Strâmtura-Coza Geomorfologică şi peisagistică

15

Sursa: www.wikipedia.org

2. Planuri şi programe de amenajare a peisajului Exceptând legislaţia protecţionistă care se referă la spaţiile naturale sau cu

valoare estetică ce urmează să primească un statut special, o serie de state şi-au dezvoltat legi care reglementează activitatea de amenajare a peisajelor locale sau regionale. Un astfel de exemplu îl constituie Germania unde, după 1961, amenajarea

peisajelor în conformitate cu un plan a devenit obligatorie (mai exact, planurile de amenajare a peisajului au devenit parte integrantă a programelor de dezvoltare), (cf. G. Olschowy, 1979, citat de Drăguţ L., 2000, p.104). În Germania există trei tipuri de planuri de amenajare a peisajului:

a. Planul local de amenajare a peisajului. Este un plan care se realizează în două faze:

- prima fază presupune existenţa unei părţi fundamentale, descriptive (descrierea caracaterului natural al zonei ce urmează a fi amenajate);

- a doua fază presupune realizarea unor programe în care sunt fixate obiectivele amenajării peisajului şi zonele ce urmează a fi puse în valoare sau prezervate;

Practic, conţinutul unui plan local de amenajare a peisajului presupune următoarele etape: ▪ partea descriptivă – este un rezultat al cercetărilor analitice (de fapt, un inventar geografic al zonei). Practic se realizează un tablou al condiţiilor existente: structura naturală , relieful, condiţiile geologice, solul, climatul, flora, fauna precum şi o analiză a relaţiilor dintre toate aceste componente. Inventarul trebuie să conţină şi indicaţii asupra rezervelor naturale şi siturilor protejate, evidenţa monumentelor, captările şi rezervele de apă. Vor fi desemnate şi arealele propuse pentru a fi protejate. ▪ documentaţia – include hărţile topografice, geologice, pedologice, climatice, hidrologice şi hidro-geologice, hărţi ale degradării terenurilor. ▪ diagnoza – constă în evaluarea potenţialului natural al spaţiului, ţinând cont şi de impactul real sau potenţial asupra mediului sau imaginii peisajului, în scopul stabilirii cadrului şi limitelor unei dezvoltări durabile. ▪ programul – indică obiectivele, propunerile şi proiectele de amenajare a teritoriului, insistând asupra punerii în valoare şi ameliorării peisajului creat de om. Măsurile propuse privesc agricultura, construcţiile urbane şi rutiere (integrarea acestora în peisaj), lucrările hidrotehnice, exploatările miniere (amenajarea haldelor de steril) şi dezvoltarea obiectivelor industriale (mascarea acestora) etc. (Drăguţ L., 2000, p.105).

b. Planul peisager regional La nivel regional detaliile contează mai puţin. În planul peisager regional se vor

indica priorităţile care trebuie respectate în utilizarea terenurilor agricole şi silvice, crearea unor unităţi industriale, amenajarea bazelor de agrement din jurul centrelor urbane, amplasarea rampelor de deşeuri, localizarea peisajelor care vor fi prezervate sau puse în valoare. O atenţie specială se va acorda spaţiilor rurale, unde necesitatea dezvoltării economice şi sociale intră în contradicţie cu valorile tradiţionale, de cele mai multe ori reflectându-se în mod negativ asupra peisajului. Un astfel de plan a fost pus în practică pentru amenajarea bazinului carbonifer Ruhr (Drăguţ L., 2000, p.106).

c. Planul spaţiilor verzi Este integrat planurilor de amenajare locală sau regională şi se aplică, de regulă,

zonelor rezidenţiale existente sau proiectate axelor de transport sau zonelor industriale. El indică toate arealele acoperite de vegetaţie-grădini publice şi private, plantaţiile de-a lungul şoselelor, amenajările malurilor râurilor şi lacurilor, perdelele de arbori cu rol de ecranare vizuală sau de filtrare din jurul zonelor industriale etc.

D. Forme de amenajare a peisajului Deoarece legislaţia nu este foarte precisă în ceea ce priveşte amenajarea

peisajului, aceasta trebuie realizată în funcţie de tipul beneficiarului. Se pot distinge astfel:

- amenajări estetice ale spaţiilor de habitat (realizate pentru poluţaia care beneficiază în mod permanent de acestea);

- amenajări turistice (realizate în conformitate cu pretenţiile potenţialilor beneficiari);

1. Amenajarea spaţiilor de habitat

Acest tip de habitat, aplicat localităţilor şi împrejurimilor acestora, vizează asigurarea unor condiţii adecvate de viaţă pentru populaţie. Amenajările estetice ale peisajului pot prezenta dimensiuni variabile, de la scara locuinţei individuale, până la cea a regiunii urbane.

▪ SCUARUL – este o unitate de spaţiu verde cu o suprafaţă relativ restrânsă (până la 3 hectare), de folosinţă generală, amplasată intravilan. Destinaţia scuarului este oferirea odihnei de scurtă durată sau a unui popas temporar şi facilitarea circulaţiei populaţiei într-o zonă aglomerată, înconjurată de străzi. Uneori scuarul poate servi şi ca loc de joacă pentru copii, iar alteori poate fi amplasat în jurul unor clădiri importante sau în jurul unor complexe edilitare (Adriana Floricescu, 1999, citată de Drăguţ L., 2000, p.106).

▪ GRĂDINA – este o unitate de spaţiu verde, de obicei intravilan, care poate prezenta o mulţime de varietăţi, în funcţie de destinaţia ori stilul acesteia. Se pot individualiza grădini: publice (pe suprafeţe de 3-20 ha), private, botanice, grădini de trandafiri (rozarii), grădini zoologice sau grădini alpine (stâncării) etc.

▪ PARCUL PUBLIC – este cea mai mare unitate de spaţiu verde intravilan, cu acces nelimitat, amenajat pe o suprafaţă de peste 20 ha. O varietate a acestuia, cu funcţionalitate specială, este parcul sportiv.

▪ PĂDUREA PARC şi PARCUL DE AGREMENT – sunt spaţii verzi extinse pe suprafeţe de peste 100 ha, amplasate extravilan, fie în apropierea localităţilor (pădurea parc), fie la o oarecare depărtare sau între localităţi, în zone turistice sau balneare (pădurea de agrement), (Adriana Floricescu, 1999, citată de Drăguţ L., 2000, p.106).

Astfel de forme de amenajare pot fi aplicate şi siturilor turistice, sau pot constitui atracţii turistice în cadrul oraşelor cu funcţii complexe (ex. Grădina Botanică din Cluj-Napoca).

▪ ORAŞUL-GRĂDINĂ – a fost conceput de către Ebenezer Howard, ca urmare a revoluţiei industriale engleze, ca o reacţie împotriva aspectului oribil al cartierelor muncitoreşti, tocmai pentru a asigura un echilibru între dezvoltarea industrială şi viaţa rurală. Casele individuale cu grădini, grupate în ansambluri de 30000 locuitori, trebuiau să aducă muncitorilor o compensaţie în raport cu timpul petrecut în fabrici. În toate cazurile s-a căutat integrarea elementelor naturale şi antropice (zonele industriale, de exemplu) în ansambluri armonioase.

Ideea oraşului-grădină a fost ulterior preluată de către arhitecţi, mai mult sau mai puţin deformată. Această idee a atras atenţia asupra necesităţii amenajării oraşelor, nu doar în perspectivă funcţională, ci şi estetică, astfel încât în planificarea urbană se foloseşte termenul townscape (E. Relph, 1987, citat de Drăguţ L., 2000, p.107) pentru a defini subiectul acestor preocupări.

2. Amenajările turistice

Spre deosebire de spaţiile de habitat, siturile turistice sunt medii provizorii, amenajarea lor trebuind făcută în conformitate cu forma de turism practicată şi cu preferinţele turiştilor.

Un exemplu de astfel de amenajări sunt rutele-parc (parkways), destinate dezvoltării turismului auto. Ele pun în valoare arealele de maximă atractivitate, căutând imagini nu condiţii optime de trafic. În acest scop, alegerea traseului se bazează pe exploatarea „efectului de prag”, care constă în schimbarea percepţiei imaginilor peisajului la curbe, la ieşirea din sectoare înguste (chei, defilee) sau la trecerea unei culmi; astfel, curbele sunt preferate în locul liniilor drepte. Pe traseu sunt amenajate balcoane în punctele de belvedere, precum şi facilităţi pentru cazare şi servirea mesei. Un exemplu de rută-parc este Blue Ridge Parkway, care traversează câteva parcuri naţionale din Appalachii de Sud, pe o lungime de cca 700 km, fiind străbătută anual de 10 milioane de turişti. Asemenea amenajări se realizează şi în jurul centrelor urbane, pentru destindere (Drăguţ L., 2000, p.109).

Alte amenajări peisagistice au drept scop valorificarea turistică a imaginilor în cadrul arealelor protejate (parcuri naţionale sau naturale, rezervaţii naturale sau peisagistice).

E. Peisajul mediatizat

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea a apărut o nouă formă de valorificare a peisajului, vânzarea acestuia, în contextul creşterii interesului public pentru petrecerea timpului liber în natură. Peisajul şi-a schimbat astfel statutul: forma artistică a peisajului care era accesibilă altădată doar elitelor, a devenit produs comercial oferit spre consum maselor. Această schimbare s-a produs sub mai multe forme:

- progresiv – până la momentul de cotitură reprezentat de apariţia televiziunii; - spontan – cauzată de creşterea nivelului educaţiei, care automat a determinat

schimbarea mentalităţilor şi a gusturilor; - dirijat – de către interesele economice sau politice promovate prin intermediul

mass-media; Disponibilul tot mai mare de timp liber la nivelul unor categorii sociale tot mai numeroase, precum şi necesitatea de a “evada” din mediul urban poluat, au fost factori care au generat mişcarea turistică, făcând din imaginea peisajului o sursă de venituri. Iar, pe măsură ce televiziunea a devenit principalul mijloc de informare a populaţiei, au fost promovate tot mai mult produsele comerciale cu ajutorul imaginilor peisajere. Pot fi

definite astfel, trei tipuri de peisaj mediatizat: peisajul turistic, peisajul familial şi peisajul-pretext (Drăguţ L., 2000, p.109). ► Peisajul turistic – este un produs promovat ca suport pentru anumite destinaţii turistice. Agenţii de turism, organizatori de sejururi etc. îşi prezintă ofertele cu ajutorul ghidurilor, pliantelor turistice sau a spoturilor publicitare televizate, reluând imagini pitoreşti care ar trebui văzute şi fotografiate. Campaniile publicitare sunt concepute pornind de la doi factori importanţi în circulaţia turistică:

- efectul de diferenţă – între banalul cotidian şi caracterul excepţional al locului de destinaţie;

- sentimentul de libertate – oferit de un anumit sit turistic (Sylvie Rimbert, 1973, citată de Drăguţ L., 2000, p.110).

Percepţia turistică este astfel influenţată de media prin intermediul: - stereotipurilor (ex. imaginea unor oraşe de plecare poluate, închistate, în

opoziţie cu locul de destinaţie care este prezentat sub forma unui paradis lipsit de griji);

- miturilor (ex. locurile în care s-au turnat filme de succes sunt prezentate ca având aptitudinea de a introduce excepţionalul într-o viaţă monotonă); ► Peisajul familial – este decorul idilic în care sunt amplasate locuinţele care

urmează a fi vândute. Principalii promotori ai acestui produs sunt firmele de construcţii şi de amenajări peisajere, a căror strategie se bazează pe valorificarea siturilor spectaculoase (acolo unde acestea există), sau pe crearea unor decoruri care să corespundă exigenţelor clienţilor. Natural sau artificial, peisajul familial trebuie să dea senzaţia de calm şi armonie sau, după caz, să exprime poziţia socială sau bunăstarea materială a proprietarului (Drăguţ L., 2000, p.110).

► Peisajul-pretext – este utilizat în strategiile de marketing pentru a vinde o gamă largă de produse. În acest caz se speculează forţa imaginii peisajului de a capta atenţia privitorului, chiar dacă, de multe ori, nu există nici o legătură între acesta şi produsul prezentat.

Alte strategii constau în utilizarea unei imagini pozitive ca modalitate de a creşte preţul produselor. De ex., produse care provin din regiuni diferite (sirop de arţar, brânză etc.) se vând mult mai scump sub eticheta statului Vermont, care este cunoscut din reclamele turistice pentru mediul său curat (Drăguţ L., 2000, p.111).

BIBLIOGRAFIE:

Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului, Edit. Universităţii,

Oradea, 200 p.

Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 119

p.

www.retezat.ro

www.wikipedia.org

CURS 8

STRUCTURAREA PEISAJULUI GEOGRAFIC (VII).

SUBSISTEMUL UTILIZATOR AL PEISAJULUI (II).

INTERFERENŢA DINTRE PEISAJ ŞI UZANŢA ECONOMICĂ

În zilele noastre s-a ajuns ca peisajul să nu mai reprezinte o simplă noţiune

teoretică şi cu înţelesuri abstracte, ci să-şi găsească şi o utilitate practică, mai ales pe măsură ce omul a intervenit tot mai mult asupra sa. Cu alte cuvinte, “foamea” de resurse şi de spaţiu afectează tot mai mult peisajele, omul devenind astfel un actor care, prin activităţile sale economice, se dovedeşte a fi un redutabil utilizator de peisaje, atât în sens pozitiv cât şi negativ.

Economia oricărei ţări sau ţinut utilizează peisajele, deoarece omul care prestează activităţi care ţin de economie, încercă să pornească de la un veritabil potenţial de “resurse de peisagism” (Dincă I., 2005, p.168). Unele spaţii peisagere dispun de resurse în cantităţi mai mari, altele în cantităţi mai reduse, dar nu se poate vorbi de inexistenţa unui spaţiu peisajer, oricât de inospitalier ar fi, oricât de puţine resurse de peisagism ar avea. Important este CÂT valorifică omul din ceea ce oferă peisajul, în dezvoltarea sa economic-edilitară, şi CÂT distruge. Indiferent de situaţie, cert este faptul că peisajul nu mai poate “scăpa” de intervenţia antropică întrucât societatea umană se află într-un proces de plină expansiune economică şi edilitară.

Deşi implicarea în munca cu peisajele şi pentru peisaje ar trebui să fie ţintă şi proiect de intervenţie clar în aria formelor de manifestare ştiinţifică şi practică, cel puţin în România asistăm la o subordonare neproductivă a peisajului în dauna studiului factorilor de mediu (studii de impact, de monitoring al mediului, de amenajare şi protecţie).

A. Ramuri care folosesc economic peisajul existent

Peisajul este cunoscut astăzi de aproape toată lumea, într-o formă care implică mai ales valorificarea sa pe parte spirituală şi prea puţin ca mijloc care să aducă folos economic.

În ultimele decenii însă, peisajul a început să capete o însemnătate din ce în ce mai mare şi pe măsură ce oferă oportunităţi de valorificare în diverse domenii economice independente: servicii prin turism (excursii, drumeţii, vizite tematice, întâlniri cu caracter ştiinţific etc.), agroturism, turism rural, tipografie şi publicitate (Dincă I., 2005, p.169).

1. Turismul Turismul, ca ramură economică modernă şi curată, pornind de la aspectele sale

de conţinut este sprijinit direct sau indirect de peisaj sau este valorizat superior de peisaj. De ex., orice drumeţie, excursie sau plimbare se poate efectua, după consumarea

unei întâlniri de orice natură, indiferent de interesul pe care indivizii îl exercită pentru un anumit tip de turism (balnear, ştiinţific, de cură marină sau heliomarină, recreativ).

În astfel de cazuri, de cele mai multe ori, peisajul devine motivul principal al deplasării. Omul devine în acest fel un veritabil consumator de peisaje, intrând în contact cu ele si integrându-se în ele prin contopirea dintre aspiraţii şi împlinirea aşteptărilor material-estetice pe care i le aduc peisajele. De foarte multe ori apare însă situaţia următoare: este foarte greu de acceptat un peisaj de tipul peisaj turistic, atâta timp cât în titulatură se regăseşte mai degrabă felul activităţii, iar în peisajul care găzduieşte activitatea turistică se află mai multe tipuri de peisaje (Foto 1).

Foto 1. Staţiunea Căciulata – un ansamblu peisajer

având şi funcţie turistică (nu peisaj turistic!)

2. Agroturismul şi turismul rural Cele două forme de practicare a turismului se sprijină foarte mult pe oferta

peisajelor. În cazul acestor activităţi, peisajele suplinesc practic tipul de acţiuni oferite de ele (hrană, cazare, odihnă, bună dispoziţie, întoarcerea la origini). Aceste forme de turism sunt foarte căutate de către om, în primul rând datorită faptului că pun la dispoziţia clienţilor natura peisajeră din mediul rural (chiar dacă au început să apară pensiuni agroturistice şi la periferia oraşelor, mai alea a oraşelor cu funcţie turistică).

Astfel de activităţi facilitează clienţilor posibilitatea de a “consuma” peisajele rurale, rural-agricole sau pur naturale, prin deplasarea individului în mijlocul acestor peisaje (prin plimbări, drumeţii, scurte excursii tematice – la peşteri, păduri, rezervaţii apropiate, ferme etc.), (Foto 2). Indiferent de mărimea gospodăriei care practică agroturismul sau turismul rural, de fluxul de turişti înregsitrat, de succesul campaniei de promovare pe care îl duce, fără includerea atractivităţii peisajului ca modalitate de mareting, n-ar avea afirmarea puternică de astăzi.

Foto 2. Importanţa peisajului în practicarea agroturismului şi a turismului rural

(Cazanele Dunării, satul Rimetea din Munţii Trascău, localitatea Moeciu)

3. Activitatea tipografică Dincolo de ceea ce aduce pieţei de profil (cărţi, ziare, afişe, broşuri, reviste),

primeşte comenzi ce reliefează preferinţa tot mai mare a cititorilor pentru informaţii diverse (Foto 3). “Imaginile cu peisaj animă, excelează tipul de peisaj publicitar dorit să se transmită, fac ca inclusiv materialul cu rol de suport să câştige în design, aranjare şi bogăţie cromatică” (Dincă I., 2005, p.170).

Foto 3. Calendar orientat spre promovarea unui mesaj

publicitar prin intermediul imaginilor cu peisaje

4. Publicitatea Fără peisaje, ceea ce înseamnă o adevărată industrie a publicităţii, activitatea ei

ar fi sărăcită şi consecinţa nu ar fi decât lipsa de pe piaţă sau pierderea unei cote de piaţă a unui agent economic. Orice cadru sau imagine publicitară include în foarte multe cazuri peisaje, indiferent că este vorba despre televiziune, ziare sau reviste (Foto 4). Se poate spune că a uza de peisaj constituie formula asiguratorie a succesului. O informaţie despre un produs este supralicitată dacă baza de pornire a mesajului publicitar se axează pe peisaje. Practic, cel mai relevant suport pentru promovarea şi mai ales folosirea peisajelor este publicitatea de tip bannere, afişe, agende, calendare, cataloage de reprezentare, cu rol de a constitui şi cultul pentru natură şi protejarea ei.

Foto 4. Rolul publicităţii în promovarea peisajelor

B. Activităţi lucrative ce mobilizează peisaje “noi” De regulă, peisajele se împart în două categorii majore: antropice şi naturale. În

legătură cu peisajele antropice, trebuie să se ţină cont de nivelul intervenţiei antropice care diferă de la un loc la altul (implicit la nivelul peisajelor). Astfel, unele peisaje sunt în postura de a afişa activităţi antropice majore în ideea exploatării resurselor lor naturale sau a potenţialului lor economic. Cele care sunt puţin antropizate evidenţiază activităţi care antrenează noi perspective peisajere, adică “noi” peisaje, purtând amprenta specificului economic al activităţii.

Activităţile care modifică peisajele din punct de vedere organizatoric-funcţional-aspectual pot fi:

▪ directe – cuprind acele activităţi care lucrează direct cu peisajul şi-l influenţează în mod decisiv, transformând practic un spaţiu peisajer existent, într-un “nou” peisaj. Toate activităţile directe asupra peisajului sunt reunite în cadrul PEISAGISTICII.

▪ indirecte – caracterul indirect al activităţilor lucrative este demonstrat şi de influenţele exercitate de industrie, agricultură, transporturi, turism, comerţ şi manifestări pentru petrecerea timpului liber, precum şi pentru distracţie-destindere (Dincă I., 2005, p.171).

1. Activităţile direct influenţabile

1.1. Peisagistica Peisagistica se ocupă cu gestionarea şi amenajarea spaţiilor peisajere distincte şi

limitate corologic (grădini, curţi şi mici parcuri, toate aparţinând de unele habitate individuale-vile, case cu specific tradiţional, case de vacanţă) sau de generoasa extindere în teren (spaţiile de joacă pentru copii, spaţiile verzi de boulevard, scuaruri, parcuri, grădini botanice etc.).

Ea aduce noutate în peisaj prin inserţia în cadrul vechii organizări peisajere a unor elemente constructive noi (fie clădiri, fie vegetaţie spontană pentru suplimentarea esteticii spaţiului, panouri publicitare chibzuit amplasate etc.), ce determină o nouă orientare a situaţiei peisajelor urbane sau peisajelor de agrement, şi de petrecere a timpului liber (Foto 5).

Foto 5. Organizare peisajeră într-un spaţiu public şi într-unul privat

Scopul peisagisticii este acela de a îndeplini aşteptările solicitanţilor sau a simplilor habitanţi.

2. Caracterul indirect al activităţilor

Cele mai marcante efecte în formarea de peisaje noi sau cu elemente de noutate

sunt aduse de anumite ramuri economice care presupun valorificarea directă a resurselor minerale și acţiunea de punere a lor în valoare prin transport și vânzare după prelucrare.

2.1. Industria

Industria se remarcă prin cele mai mari transformări pe care le poate exercita asupra spaţiului peisajer, în primul rând prin amplasarea edificiilor care fac industrie și apoi prin prelucrarea resurselor spaţiului peisajer, rezultând noi fizionomii, noi organizări peisajere, deci noi peisaje (Foto 6).

Foto 6. Industria, activitate creatoare de noi peisaje

În special, ramurile industriei prelucrătoare cauzează modificări majore în peisaj, deoarece au nevoie de clădiri mari și numeroase pentru găzduirea administraţiei, utilajelor, liniilor tehnologice și depozitelor de materii prime și finite (siderurgia, metalurgia neferoasă, prelucrarea lemnului, industria chimică, industria constructoare de mașini etc.). Astfel de edificii pot afecta echilibrul componentelor cu care intră în contact (poluarea solului, a pânzei freatice, incendii, explozii etc.), artificializând ansamblul peisajer pe întinderi foarte mari (mii și chiar zeci de mii de hectare).

Alte tipuri de activităţi industriale (minerit în subteran sau, mai ales la suprafaţă), modifică profund structura peisajului prin noile forme de relief apărute: cariere imense, mari halde de steril, așezări rurale împinse spre dispariţie, vegetaţie limitată etc.

Așadar, dacă în cazul tipurilor de activităţi industriale prelucrătoare, orientarea este spre atașarea de mase și plusuri de energie, în cazul activităţilor industriale care exploatează, orientarea este spre repoziţionarea și disiparea energiilor unor părţi din subsistemul peisajer terestru (Dincă I., 2005, p.173).

Apare și o altă categorie de activitate industrială (cea de construcţie a hidrocentralelor și a producerii energiei electrice cu ajutorul lor), care, deși aparent pare că aduce beneficii peisagistice (apariţia lacurilor de acumulare și posibilitatea de

dezvoltare a unor activităţi de agrement), datorită efectelor pe termen lung asupra peisajului, cauzează artificializarea acestuia prin:

- apariţia unităţilor de cazare; - defrişări în bandă ale pădurilor de pe malul lacului; - aducerea de ambarcaţiuni; - linii de alimentare cu energie electrică etc. Toate acestea vor determina în timp, apariţia unor dezechilibre în peisaj: şiroiri şi

transferul în lac a materialului detritic friabil din maluri, colmatarea mai rapidă a lacului, formarea unei noi câmpii aluviale chiar la nivelul centurii barajului şi ocuparea ei de vegetaţie hidrofilă, depăşirea capacităţii de susţinere a barajului şi posibilitatea apariţiei unor fisuri care să degenereze într-o viitură catastrofală etc. Astfel de dezechilibre dau naştere unor noi şi noi peisaje (Dincă I., 2005, p.173).

2.2. Agricultura

Agricultura, fără să-şi propună să devină domeniu în care să se înregistreze modificări ale peisajelor, este totuşi o activitate creatoare de noi peisaje prin acţiunile pe care le presupune (Foto 7 şi 8).

Foto 7. Ansamblu peisajer în care interferează Foto 8. Peisaj agricol cerealier peisaje agricole cu peisaje montane

Aşadar, agricultura dă naştere unor peisaje noi, dar care sunt peisaje diferite, aspect ce poate fi evidenţiat prin:

• includerea unor noi culturi cu volume diferite (ex. peisaje mai viguroase datorită unei culturi de pomi fructiferi, spre deosebire de peisaje cu aspect mai liniştit, pe care-l oferă un peisaj cerealier sau un peisaj agricol cu plante tehnice);

• mase diferite (ex. un peisaj cerealier este diferit de un peisaj cu floarea-soarelui), prin dispunerea parcelelor (ex. peisaj agricol cu parcele dreptunghiulare dispue perpendicular sau paralel pe curbele de nivel; parcele dispuse în terase pentru peisajul de orezărie etc.);

• cromatică dominantă a culturilor din teren (ex. galbenul peisajului cu rapiţă, auriul peisajului cerealier, verdele peisajului cu porumb în stadiu de maturitate), apoi melanjul cromatic aparţinând unui peisaj de fâneaţă de deal);

• instalarea fermelor zootehnice, a clădirilor administrative, de cercetare, de prelucrare primară a cărnii, care conduc la schimbări permanente şi la crearea de noi peisaje.

Configuraţia unor peisaje, mai ales cele rural-agricole, care poate fi modificată prin schimbarea „feţei” satelor: schimbarea tramei stradale şi implicit structura satelor, modernizarea lor (prin apariţia altor străzi), restrângerea grădinilor de zarzavat şi legume în dauna vetrei cu locuinţe noi, apariţia unor mici unităţi de semiindustrializare etc.

Există deosebiri şi între tipurile de agricultură tradiţională, modernă şi socialistă, aspecte care se răsfrâng asupra configuraţiei spaţiului peisajer rural. Astfel:

• pentru agricultura tradiţională (mare parte din spaţiul Asiei de E şi SE, Africii, Americii Latine şi parţial în Europa Estică), exploataţiile sunt sub forma unor mici petice, până la câmpuri suprapopulate, cu policultură de slab randament biologic şi habitat rural dominant individual, fără aspecte arhitecturale care să merite a fi reţinute (locuinţe din materiale rudimentare, restul teritoriului rural fiind fără scheme serioase de amenajare).

• agricultura socialistă – participă la crearea unor peisaje rurale noi, sau contribuie la modificarea celor existente prin reunirea câmpurilor agricole în exploataţii de talie mare, acoperite de culturi în număr restrâns datorită politicii centrale de planificare, cu concentrarea habitatului uman în spaţii tot mai mici şi arbitrar alese, la care se adaugă prezenţa clădirilor specifice uzanţei agricole (C.A.P.-urile şi I.A.S.-urile). Rezultatul este pierderea identităţii peisajere şi peisagistice vechi, şi formarea unor peisaje noi.

• agricultura modernă (de piaţă) – specifică celei mai mari părţi din Europa, America de Nord, unei părţi însemnate din America de Sud, Australia, sudul Africii, Asia de S şi SE, este responsabilă de crearea unor peisaje agricole noi deosebit de atrăgătoare. Totuşi, prin comasarea suprafeţelor mici în loturi uriaşe, dominarea monoculturii orientate spre satisfacerea pieţei interne şi externe, tendinţa spre exagerarea organizării şi amenajării spaţiului rural-agricol, de multe ori, peisajele nou create pot ajunge la monotonie, banal, automulţumire sau autosatisfacţie. Grija şi orânduiala exagerată a agriculturii moderne poate contribui şi la estomparea însemnătăţii peisajelor agricole nou create, lipsite de aura de sălbăticie specifică naturalităţii (Dincă I., 2005, p.175).

2.3. Transporturile

Activitatea de transport nu „produce” peisaj, însă participă activ la transformarea celor existente şi apariţia unor peisaje noi (Foto 9) prin:

• adaosul de materie prin componente noi; • însumarea transformărilor rezultate în urma “îmbogăţirii” cu aceste noi

componente; • contabilizarea expresiei acestor transformări în plan estetic-sanogen pentru

comunităţile omeneşti adiacente; a. Adaosul de materie – se realizează prin intercalarea în peisajul existent a

unor noi mase şi volume de genul: şoselelor, autostrăzilor, căilor ferate, canalelor de navigaţie, liniilor magistrale pentru energia electrică, conductelor pentru transportul diferitelor resurse naturale în stare lichidă sau gazoasă etc.

Foto 9. Macropeisajul urban al Shanghai-ului cu

„producţia” de peisaj al transportului

b. Transformările se referă la: - sesizarea “noului” (ce este nou atrage – ex. existenţa mai multor mijloace

de transport în circulaţie atrage atenţia); - disfuncţionalitatea la nivel de întreg peisajer (din moment ce apare ceva

nou în peisaj, există tendinţa de căutare a soluţiilor pentru a gospodări mai bine acel nou);

- evidenţierea impulsurilor care intensifică o anumită dinamică, la creionarea unor tablouri peisajere ce se constituie în decor şi cadru de viaţă pentru comunităţile consumatoare de nou;

c. Toate noutăţile îşi vor găsi o anumită expresie a aprecierii sau nonaprecierii de către locuitor şi consumatorul de peisaj. De ex., o şosea sau o linie de înaltă tensiune încadrată într-un peisaj care doreşte cel mai mult păstrarea caracterului de naturalitate, pot fi apreciate din punct de vedere estetic (un viaduct poate îmbogăţi ansamblul peisajer prin frumuseţe), sau dimpotrivă, pot stârni neplăceri celor care doresc un mediu bun din punct de vedere sanogen. De aici rezultă şi obligativitatea industriaşilor de a solicita studii de impact peisajer în ţările occidentale, în cazul unor investiţii de infrastructură (Dincă I., 2005, p.176).

2.4. Turismul

Turismul este o activitate indirect creatoare de peisaje, deoarece atunci când se construieşte pentru turism şi când se practică turismul, intenţia nu este practic aceea de a organiza noi peisaje (Foto 10).

În lipsa turismului se acceptă ca spaţiul peisajer, indiferent de treapta morfologică sau de condiţiile bioclimatice, rămâne cu un plus la capitolul de naturalitate. Cu toate acestea, nu trebuie să ne imaginăm că, pentru a avea un mediu peisajer cât mai aproape de climax, trebuie să eliminăm orice motiv care ar putea perturba sănătatea stării de naturalitate a mediului peisajer, implicit fără turism. Practic, nu turismul este cel ce dă tonul artificializării unui teritoriu cu valenţe de peisaj, ci tocmai cel ce limitează iniţiativele antropice, căutând să le pună în armonie cu natura

peisajeră. Aşa se face că practicând turismul şi asistând la investiţii pentru dezvoltarea infrastructurii turistice, consecinţa este o mai bună cunoaştere între individul consumator de produse şi programe turistice pe de o parte, şi spaţiul peisajer care găzduieşte activitatea turistică pe de altă parte.

Foto 10. O nouă funcţionare a unui ansamblu peisajer

de munţi înalţi, într-un nou angajament patrimonial datorită turismului (Valea Prahovei)

Turismul vine cu cele două planuri ale caracterului său indirect de creator de

peisaje: • construieşte, amplasează, dezvoltă noi edificii; • trimite în natura imediat înconjurătoare pe cel pe care-l adăposteşte în edificiile

turistice; a. Primul plan consemnează o schiţă simplă: într-un mic teritoriu ce se

consideră că dispune de potenţial turistic şi care găzduieşte un anumit număr de peisaje se construiesc un ansamblu de hoteluri, baze de tratament, alei şi drumuri de acces, spaţii de distracţii, spaţii verzi, locuri de parcare etc. ce vor da o nouă fizionomie fostului spaţiu peisajer, îmbogăţindu-l, artificializându-l.

b. Cel de-al doilea plan arată turismul mult mai de folos pentru peisaj, în sensul că îl face pe turist să depăşească condiţia de simplu vizitator şi consumator de produse turistice (să se cazeze, să facă tratament balnear, etc.). El adaugă un nou atribut, calificativ, adică prin acţiunea de a se plimba, de a face drumeţii şi excursii, turistul intră în contact direct cu peisajul înconjurător. Practic, în aceste condiţii, turistul realizează un câştig cultural şi ştiinţific, prin recunoaşterea trăsăturilor care personalizează peisajul şi prin achiziţia de ordin estetic, prin manifestarea ideilor de protejare a naturii, simbolizarea cultului pentru curat etc. (Dincă I., 2005, p.177-178).

2.5. Comerţul

Modul în care comerţul se concretizează drept o activitate creatoare de „noi” peisaje, presupune câteva etape (Foto 11):

• adiţionarea de materie în noi componente aparţinând “elementului construit de om” (magazine, supermarketuri, complexe comerciale de tip mall, depozite, hale, clădiri ale administraţiei, săli de conferinţe, parcări, cinematografe etc.).

• aranjarea lor după planuri în concordanţă cu administrarea unui teritoriu mai larg cu peisaje (conform planurilor de amenajare teritorială conţinute de PUD-uri, PATIJ-uri, aşa cum este în România);

• o superioară dinamică datorită numărului foarte mare de oameni ce vin la cumpărături, de automobile etc.

Foto 11. Configurarea unui „nou” peisaj pe seama

unui mall în cadrul unui macropeisaj urbanizat (Timisoara)

Prin activitatea comercială se realizează şi artificializarea peisajului, mai ales dacă aceasta nu se realizează într-un macropeisaj urban (Dincă I., 2005, p.178).

2.6. Petrecerea timpului liber, distracţia şi destinderea

Petrecerea timpului liber, distracţia şi destinderea sunt manifestări care, în special în ultimul timp au presupus constituirea de ansambluri peisajere şi peisagistice noi, sau să recunoaştem că părţi tot mai întinse din natura peisajeră au fost orientate tot mai mult spre culturalizare-umanizare. Acesta deoarece atât citadinul cât şi cel din mediul rural, alocă din ce în ce mai mult interes, timp, resurse şi bani pentru a scăpa de stres dar şi pentru a răspunde dorinţei de a completa zestrea de cunoştinţe şi informaţii despre realitatea din jurul său sau de la mai mare depărtare de habitatul propriu. Aici se regăseşte peisajul:

• responsabil şi furnizator de informaţie pentru satisfacerea aşteptărilor legate de cultura generală a oamenilor;

• depozitar al modalităţilor de răspuns prin construcţie pentru activităţi legate de timpul liber, care au ca şi efect transformarea a ceea ce era înainte un tip de peisaj.

a. Prima valenţă a peisajului, ca furnizator şi diseminator de informaţie, se leagă de momentul temporal în care spaţiul peisajer din imediata apropiere a habitatului indivizilor este căutat şi ocupat pentru o scurtă perioadă (de la câteva ore până la o zi). În aceste condiţii, peisajul este folosit pentru acţiuni de distracţie şi destindere: mişcare (mici plimbări), combinată cu sporturi de echipe mici (volei, badminton etc.), focuri de tabără şi desfăşurarea mijloacelor pentru o cazare fără pretenţii (corturi). Ceea ce contează cel mai mult este cunoaşterea realităţii peisajere ce-i înconjoară pe practicanţii de activităţi de recreere şi distracţie.

b. A doua valenţă înscrie transformările scenei peisajere la o anumită scară de înţelegere. Este vorba despre instalarea unor construcţii cu funcţie de satisfacere a nevoilor de distracţie şi destindere a oamenilor. Astfel, pe un suport morfologic limitat (un parc cu instalaţii de joacă pentru copii) sau mai extins (parcuri tematice pentru distracţii gen Disneyland, Aquaparc etc., dar şi nedei, târguri populare, zile ale unor oraşe sau comune etc.), apar construcţii permanente sau temporare (Foto 12).

Foto 12. Configurarea unui „nou” peisaj pe seama

amplasării unor activităţi de tip loisir (Disneyland SUA, stânga; târg popular, dreapta)

Chiar dacă aceste activităţi contribuie la artificializarea peisajului, totuşi, dintre

tipurile de activităţi indirect creatoare de „noi” peisaje, acestea aduc cel mai puţin atingerea funcţionării ansamblului peisajer. Explicaţia stă în faptul că, dincolo de instalaţiile şi obiectivele construite pentru satisfacerea cerinţelor de petrecere a timpului liber şi pentru distracţie, nu se semnalează la nivelul ansamblului peisajer afronturi de tipul distrugerilor unor componente fizice ale peisajului sau poluări (poate doar poluarea fonică), (Dincă I., 2005, p.179).

BIBLIOGRAFIE:

Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului, Edit. Universităţii,

Oradea, 200 p.

CURS 9

TIPOLOGIA PEISAJULUI GEOGRAFIC (I)

Tipologia peisajului se referă la identificarea tipului de peisaj geografic (tipul = o

idealizare a realităţii care funcţionează ca un cadru de referinţă). Pentru identificarea tipurilor de peisaje geografice, trebuie să se aibe în vedere

caracteristica lor comună şi obligatorie în acelaşi timp, omogenitatea, deosebirea dintre ele fiind dată de acel element sau grup de elemente dominante care reflectă structura internă a peisajului (Vert C., 2001, p.20).

Practic, peisajele geografice sunt formate din aceleaşi componente, dar sub influenţa uneia care este dominantă, componentele se combină în mod diferit, ceea ce face ca atât aspectul exterior cât şi funcţionalitatea internă să difere de la un peisaj la altul. Se poate spune astfel că acea componentă predominantă este cea care determină trăsăturile caracteristice ale unui peisaj geografic. Deoarece nu există peisaje geografice identice, ci doar asemănătoare, există posibilitatea unei clasificări tipologice a acestora (Vert C., 2001, p.20).

Figura 1. Clasificarea generală a peisajului după Convenţia Europeană a Peisajului, 2008

Tipurile de peisaje nu se subordonează unul altuia (ex. peisaj urban – peisaj

rural, ca tipuri distincte de peisaje), ci sunt legate doar prin relaţii teritoriale. Astfel, o regiune poate avea mai multe peisaje, însă nu este sinonimă cu peisajul!!!! (Ex. Dobrogea care dispune de o tipologie variată de peisaje: agricol, deltaic, litoral etc.).

În Geografia peisajului, baza tipologiei o reprezintă caracterul specific al peisajului. Ceea ce contează sunt criteriile de delimitare a peisajului (criterii geografice) şi factorii determinanţi (gradul de intervenţie antropică ce conduce la separarea a două categorii majore – peisajele naturale şi peisajele antropice). Mai exact, factorii care dau identitatea unui peisaj diferă teritorial şi pot fi:

- factori geomorfologici (p. dunelor de nisip, p. crestelor înalte alpine, p. periglaciar, p. glaciar etc.);

- factori biogeografici (p. de tundră, p. pădurilor de foioase, p. de stepă etc.); - factori hidrografici (p. litoral); - factori antropici (p. urbane etc.) etc. Asocierea mai multor tipuri de factori, dau naştere peisajelor complexe (ex.

peisajul de deltă rezultat din asocierea factorului geomorfologic, biogeografic, hidrografic etc.).

Clasificarea peisajelor pe bază multicriterială a fost introdusă de Convenţia Europeană a Peisajului în anul 2008 (Figura 1).

A. Tipologia naturală a peisajelor

În tipologia naturală a peisajelor, relieful (morfologia) joacă rol de factor catalizator ceea ce a condus la delimitarea unor tipuri de peisaje delimitate pe criteriul morfometric şi morfografic (ex. peisajul de munte, de deal, de câmpie).

Intervenţia omului în peisajele naturale este o acţiune veche şi intensă. Uneori intervenţia umană este minoră iar influenţa în peisaj este nesemnificativă (ex. peisajele deşertice, peisajele antarctice). Alteori intervenţia umană este agresivă şi determină dezechilibre pe termen lung (peisajul forestier afectat de defrişări masive).

Ţinând cont de aceste aspecte, peisajele au fost împărţite în 3 categorii: - Peisaje naturale (primitive) – în care rolul omului este cvasiinexistent; - Peisaje modificate (umanizate natural) – în care omul a intervenit foarte

puţin, iar elementul natural predomină faţă de cel artificial, omul respectând legile naturii);

- Peisaje amenajate (umanizate artificial sau situri) – în care omul a intervenit mai mult în modificarea peisajului geografic); (Dincă I., 2005, p.48-49).

Peisajele umanizate, culturalizate (ex. peisajele urbane, agricole, religioase) reflectă intervenţia dirijată a omului în structurile naturale.

a. Peisajele naturale Reprezintă un patrimoniu al fiecărei ţări, zonele în care elementele naturale s-au

păstrat nemodificate de intervenţia omului. În aceste zone se dorește conservarea naturii sălbatice , ca o componentă deosebit de importantă a mediului fizic. Considerate din punct de vedere contemplativ, nenumărate tipuri de peisaj pe care le oferă natura posedă calităţi vizuale pe care le asociem cu perfecţiunea, le percepem ca frumoase. În unele situaţii, peisajul natural nu trezește admiraţie, emoţie estetică. Analizând cauzele, acestea pot fi:

- absenţa unor elemente de varietate, sau prezenţa unor elemente distonante (ex. povârnișurile dezgolite și bătute de vânturi ale unor dealuri sunt mai puţin frumoase decât dealurile cu pajiști și neregulat împădurite; doborâturile de vânt sau incendiile provocate de furtuni și descărcările electrice imprimă aspecte neplăcute unui peisaj montan; zonele de teren nisipos sau sărăturat, cu vegetaţie săracă creează impresii dezolante , la fel cele cu alunecări de teren, văi de râuri degradate de inundaţii sau eroziune (www.iseoverde.ro).

Peisajele naturale ca atare sunt puţine, ca urmare a intervenţiilor oamenilor prin activităţile de amenajare a teritoriului. Este aproape imposibil în a contura peisaje pur naturale pe glob deoarece intervenţia antropică există, chiar şi sub cea mai mică formă practicată. Practic, “studiul peisajului natural autorizează transformarea sa de către om...” (Filleron, citat de Dincă I., 2005, p.49).

În foarte multe situaţii, un peisaj este considerat natural şi dacă omul a intervenit asupra lui, dar l-a modificat aproape nesemnificativ. De ex., F. Taillefer în 1972, ataşează peisajele rurale ca fiind similare celor naturale, echivalate la modul superficial cu părţi de teritoriu şi morfologie geografică (ex. deşerturi, munţi foarte înalţi, cele mai mari latitudini ale emisferei boreale etc.).

Un caracter de naturalitate este echivalent în mentalul colectiv sau individual cu spaţiul peisajer: „când se utilizează termenul de peisaj, se presupune, adesea, existenţa unei lumi naturale care se cere observată şi admirată...” (Cagliardo, citat de Dincă I., 2005, p.49).

Identificarea unui peisaj ca fiind natural se face întotdeauna prin raportarea la activitatea antropică. De aici rezultă şi derivarea forţată a peisajului natural din peisajul fizico-geografic, pe când peisajul de esenţă artificială este denumit „derivat” (derivat echilibrat, derivat culturalizat, derivat degradat). Este foarte greu astfel, a stabili graniţa dintre natural şi apropiat de natural.

b. Peisajele antropizate (umanizate, culturalizate) Peisajul antropizat reprezintă acel peisaj natural modificat, cât și crearea unui

peisaj nou care trebuie să folosească la maximum și să dezvolte trăsăturile naturale valoroase ale terenului și ale peisajului existent, eliminând trăsăturile și aspectele nedorite.

În funcţie de tipul activităţii antropice desfăşurate şi aceste peisaje se împart în mai multe tipuri:

• peisaje agricole – diferenţiate după modul de utilizare al terenurilor şi tipul

plantelor de cultură (peisaj de orezărie, p. viticol, p. pomicol, p. cerealier etc.) cât şi după tipul construcţiilor cu destinaţie agricolă.

Dintre tipurile majore de peisaje agricole (vezi ppt pentru foto) identificate pe glob amintim: - peisajul câmpurilor cultivate deschise – în regiunile de câmpie, culturile sunt separate de gospodării, se cultivă predominant cereale şi plante tehnice, animalele se cresc în ferme; - peisajul câmpurilor cultivate închise – specifice zonelor cu relief fragmentat, predomină pajiştile şi creşterea animalelor; - peisajul pomi-viticol colinar – în zonele de deal şi se caracterizează prin discontinuitate; - peisajul agricol mediteranean – plante adaptate climatului şi cultivate pe văi şi pe versanţii terasaţi; - peisajul polderelor – suprafeţele cultivate sunt netede, geometrice şi fragmentate; - peisajul agricol musonic – agricultură intensivă, câmpuri puternic parcelate, monoculturi (orez, ceai);

- peisajul agricol nord-american – gruparea culturilor în centru (corn belt, cotton belt etc.), utilizându-se sistemele de irigaţie; - peisaj agricol latino-american – plantaţii (ex. cafea) şi ferme; - peisajele agricole montane – creşterea animalelor;

• peisaje industriale – caracterizate de prezenţa unor elemente distincte (utilaje

tehnologice, clădiri de servicii, căi de transport etc.). Peisajul industrial este un produs al Revoluţiei Industriale şi poate fi privit atât ca o imagine culturală, cât şi ca expresie simbolică a relaţiilor om-mediu. În majoritatea cazurilor, peisajele industriale sunt evoluate, fiind rezultatul modificărilor din trecut. Astfel, relaţia spaţială a unui peisaj industrial necesită analiza modelelor aşezărilor omeneşti, precum şi a reţelelor de transport care sunt elemente esenţiale ale mediului industrial (Lichi Adriana, 2011, p.9).

În funcţie de conectivitatea structurilor tehnice şi industriale cu mediul lor fizic şi cultural, se pot distinge 4 tipuri majore de peisaje industriale: - peisaje liniare – care utilizează siturile centralelor hidroelectrice de-a lungul râurilor sau a căilor de transport; - peisaje determinate geologic – prin utilizarea bazei de materii prime a unei regiuni, cum ar fi regiunile miniere preindustriale şi industriale; - peisaje de producţie – utilizând tehnologii de producţie şi factori relevanţi cum ar fi tradiţia şi cunoştinţele despre producţie şi muncă în regiune; - peisaje industriale urbane – multe oraşe dezvoltându-şi zone industriale speciale de toate tipurile; (Palmer, Neaverson, 1998, citaţi de Lichi Adriana, 2011, p.9).

O altă tipologie a peisajelor industriale se poate realiza în funcţie de etapele industrializării: - peisaje industriale iniţiale – dezvoltate în prima etapă a industrializării şi apărute în fostele zone sau oraşe miniere; - peisajul marii industrii – dezvoltat în a doua etapă a industrializării cu noi surse de energie: zone industrial-portuare, Tehnopolul bazat pe industria High-Tech etc.; - peisajul post-industrial – terenuri industriale abandonate, patrimoniu cultural industrial părăsit etc. - peisajul noilor spaţii industriale – parcuri tehnologice etc. (Lichi Adriana, 2011, p.9).

• peisaje urbane – sunt definite de densitatea şi tipul clădirilor, dimensiunea spaţiului verde, prezenţa activă a omului. Practic, peisajul urban este mult depărtat de natură, chiar dacă elemente ale mediului natural se păstrează încă (relieful care defineşte situl oraşului, climatul zonal sau regional, prezenţa unui curs de apă etc.), (Taillefer, 1972, p. 167). Omul trăieşte aici într-un mediu artificial supus cu o intensitate mai mare sau mai mică agenţilor nocivi. Parcurile şi grădinile publice sunt singurele zone care oferă populaţiei un colţ de natură, dar şi acestea amenajate prin antropizare. Hrana este procurată din afară, adică din spaţiile periurbane sau mai îndepărtate (Giurcăneanu, 1985, p.48).

Spre deosebire de peisajul natural, cel urban care este cel mai intens antropizat, cunoaşte o extindere spaţială din ce în ce mai mare, chiar şi în detrimentul peisajului rural care cunoaşte un grad mai redus de artificializare.

• peisaje rurale – definite de fizionomie şi de tipul activităţilor agricole. În astfel

de peisaje, oamenii se găsesc în echilibru cu mediul, trăind mai aproape de natură, iar ecosistemul vetrei cuprinde, pe lângă locuinţe şi anexe, păduri şi livezi, teritoriul fiind destinat exclusiv activităţilor agricole (Giurcăneanu, 1985, p.47). Peisajele rurale nu trebuie confundate cu peisajele agricole!!!

• peisaje turistice – bazate pe un factor turistic de interes natural sau antropic;

B. Tipologia regională a peisajelor pe glob Există şi o tipologie regională a peisajelor geografice care ţine cont de

zonalitatea şi etajarea componentelor şi care ia în considerare următoarele tipuri: peisajele litorale, peisajele câmpiilor şi platourilor din zonele reci, peisajele câmpiilor şi platourilor din zonele temperate, peisajul glacisurilor şi terenurilor joase intertropicale, peisajul montan.

Subdivizarea lor se realizează în funcţie de nuanţarea morfologică, climatică şi biogeografică (Rougerie, 1969) etc: a. peisajul litoral: (cu formaţiuni pietroase, nisipoase, mâloase); b. peisajul câmpiilor şi platourilor din ţinuturile reci (peisajul deschis al mediilor

polare, subpolare, peisajul forestier al mediilor subpolare); c. peisajul câmpiilor şi platourilor de la latitudini medii (peisajul faţadei oceanice a

zonei temperate, peisajul maselor continentale, peisajul ţinuturilor mediteraneene, peisajul latitudinior medii orientale/chinez);

d. peisajul glacisurilor şi terenurilor joase intertropicale (peisajul deşerturilor intertropicale, peisajul câmpiilor şi glacisurilor tropical uscate);

e. peisajul montan (al munţilor înalţi, mijlocii şi joşi din diverse regiuni/temperate, intertropicale).

C. Tipologia regională a peisajelor în România

Cu toate nuanţele locale specifice, care fac ca în fapt fiecare unitate fizico-

geografică a ţării să constituie în felul său un unicat geografic, se pot desprinde unele elemente comune ale unor porţiuni din teritoriu care să permită încadrarea lor în tipuri de mediu (peisaj) cu condiţii naturale relativ omogene.

La scara întregii ţări, elementul care dă nota dominantă a acestor diferenţieri este relieful, iar în legătură cu acesta, distribuţia altitudinală a diverşilor factori geografici. Importnaţa acestor elemente este covârşitoare în special în diferenţierea peisajelor naturale.

Pe de altă parte, în regiunile puternic antropizate, unde vegetaţia naturală a fost înlocuită în cea mai mare parte de culturi, valenţele mediului sunt exprimate în peisaj prin modul de utilizare al terenurilor (***, 1983, Geografia Romaniei, vol I., p.563).

Diferenţierea categoriilor de medii (peisaje) în România s-a realizat pe baza criteriului tipologic, abordat de către mai mulţi autori: V. Soceava (1975, 1978), G.

Bertrand (1968), H. Grumăzescu (1970) etc. Întâlnim astfel la nivelul ţării noastre următoarele tipuri de peisaje (medii geografice):

a. Peisajul alpin şi montan

Caracteristicile acestui tip de peisaj sunt: - Valorile ridicate ale energiei de relief (peste 500 m/km²); - Ponderea ridicată a versanţilor (80-90% din suprafaţă), în raport cu

suprafeţele interfluviale; - Amplitudinea altitudinală foarte mare, de la culmile ce depăşesc 2300 m în

Carpaţii Meridionali şi Orientali) şi până la linia de contact a spaţiului muntos cu subcarpaţii, ce oscilează în general între 800 şi 400 m (în zona Defileului Dunării, ajungându-se până la 70 m – altitudinea minimă din Carpaţi);

- Variaţia în altitudine a elementelor climatice, reflectate şi în succesiunea etajelor biopedoclimatice;

- Diferenţierea peisajelor în funcţie de expoziţia versanţilor, latitudine şi influenţe climatice;

- Diferenţierea substratului geologic reflectat în peisaj; - Indicele de agresivitate pluvială şi de erodabilitate a solului au valori ridicate

datorită versanţilor puternic înclinaţi pe care scurgerea este foarte activă; - Aşezările omeneşti sunt localizate cu precădere în vetrele depresionare sau

pe culoarele de vale şi au în general cu profund grad de ruralizare. Puţinele oraşe din spaţiul montan românesc se înscriu în categoria celor mijlocii şi mici, excepţie făcând doar câteva: Braşov, Reşiţa etc. Resursele minerale oferite de spaţiul montan au avut şi rol în transformarea unor localităţi de la tipul rural, la cel urban (Bălan, Comăneşti, Moineşti, Petrila, Uricani, Moldova Nouă, Anina, Brad etc.) sau apele minerale care au avut acelaşi rol (Borşa, Borsec, Băile Tuşnad, Slănic-Moldova, Băile Herculane etc.), (Giurcăneanu, 1985, p.45).

În cadrul acestui tip de peisaj, se diferenţiază mai multe subtipuri: ► Peisajul munţilor înalţi, cu creste şi relief glaciar

Cuprinde munţii de peste 1800-1900 m altitudine, unde, datorită deficitului termic apreciabil, dezvoltarea pădurii nu este posibilă. Vegetaţia forestieră este înlocuită de stepa rece, iar durata medie a sezonului de vegetaţie este de 2 – 4 luni pe an. Dintre procesele actuale de modelare a reliefului predomină cele crionivale, la care se adaugă deflaţia. Utilizarea economică este predominant pastorală, iar potenţialul turistic ridicat. Condiţiile locale de relief, determină existenţa mai multor subtipuri de peisaje (cf. Geografia României, vol I., 1983, p.563-564):

→ poduri (platouri), culmi rotunjite, suprafeţe de nivelare şi versanţi cu înclinare slabă, cu soluri puţin evoluate, cu pajişti de Carex curvula, Nardus stricta sau Festuca ovina (M. Rodnei, M. Bucegi, M. Parâng, M. Cândrel, M. Şureanu, M. Godeanu);

→ versanţi cu înclinare medie până la puternică, cu sol superficial, vegetaţie de ienupăr, jneapăn, afin, merişor în intercalaţie cu pajiştile, procese de eroziune cauzate de potecile de oi şi defrişarea tufărişurilor subalpine în scopul

extinedrii păşunilor (M. Rodnei, M. Maramureşului, M. Iezer, M. Retezat, M. Făgăraş, M. Cândrel, M. Parâng, M. Lotrului etc.);

→ înşeuări largi, nişe de nivaţie, microdepresiuni de tasare (“zăcători de zăpadă”) – cu răspândire insulară în subtipurile precedente;

→ creste şi abrupturi afectate de procese de gelivaţie şi avalanşe, versanţi abrupţi ai circurilor glaciare, depozite morenaice, abrupturi structurale, cu multă rocă la zi şi trene de grohotiş, cu vegetaţie de stâncărie (M. Rodnei, M. Căliman, M. Retezat, M. Godeanu, M. Făgăraş, M. Piatra Craiului, M. Ceahlău, M. Bucegi etc.);

► Peisajul munţilor mijlocii, cu culmi situate între 1400-1800 m Bioclimatic corespunde etajului montan superior, caracterizat prin temperaturi

scăzute, umiditate ridicată şi precipitaţii abundente. Solurile se caracterizează printr-o acidifiere puternică, iar vegetaţia este reprezentată prin păduri de molid (izolat în intercalaţie cu vegetaţia subalpină datorită modificării antropice a limitei pădurii). Utilizarea economică este predominant silvică şi pastorală, iar ca subtipuri întâlnim:

→ culmi uşor boltite şi versanţi domoli, cu pajişti secundare, soluri profunde, local turbării (M. Oaş-Gutâi, M. Baiului, M. Semenic, partea centrală a M. Apuseni);

→ versanţi cu înclinare medie până la puternică, cu soluri scheletice şi păduri de molid compacte (cea mai mare parte a Carpaţilor Orientali şi porţiunile mai înalte din M. Apuseni – M. Bihor, Vlădeasa, M. Mare etc.);

→ versanţi cu înclinare mare, soluri scheletice, tufărişuri de ienupăr şi afin (dezvoltate datorită defrişării molidişurilor) – apar insular în cele mai multe masive muntoase cu activitate pastorală intensă;

→ versanţi abrupţi, dezgoliţi, cu vegetaţie de stâncărie (M. Ceahlău, M. Ciucaş, M. Buila-Vânturariţa etc.);

► Peisajul munţilor scunzi (800 – 1400 m) Potenţial bioproductiv ridicat datorită condiţiilor climatice blânde. Predomină

pădurile de fag dar şi cele de amestec, iar la poalele masivelor apar pajişti secundare (cu Agrostis tenuis şi Festuca rubra) instalate în urma defrişărilor. Utilizarea economică este complexă: turistică, silvică, pentru păşuni şi fâneţe. Ca subtipuri se diferenţiază:

→ culmi largi şi versanţi cu înclinare mică, largă extensiune a fâneţelor, adesea cu locuinţe temporare sau chiar permanente (M. Apuseni, M. Bârgăului, bazinul superior al Motrului etc.);

→ versanţi cu înclinare medie până la puternică, acoperiţi cu păduri compacte de foioase sau de amestec (în întreg lanţul carpatic);

→ culmi cu înălţime mică, cu păduri de fag şi adesea pajişti xerofitizate, cu pronunţate fenomene de eroziune a solului (M. Apuseni, M. Vâlcan, M. Cozia, M. Ghiţu, M. Frunţi etc.);

→ chei, defilee, abrupturi, creste calcaroase cu vegetaţie de stâncărie şi cu tufişuri xerotermofile în SV ţării (Cheile Bicazului, Cheile Dâmboviţei, Defileul Oltului, Defileul Jiului, Domogled, Ciucevele Cernei, Defileul Crişului Repede etc.);

→ platouri calcaroase cu mare amploare a formelor carstice şi vegetaţie xerotermofilă (M. Locvei, M. Almăjului, M. Aninei, M. Mehedinţi, M. Cernei, regiunea Padiş-Cetăţile Ponorului etc.);

→ văi largi, cu caracter de culoar, cu versanţi împăduriţi, terase şi lunci bine dezvoltate, cu aşezări omeneşti (văile Moldovei, Bistriţei, Trotuşului, Prahovei);

► Peisajul unităţilor montane cu altitudini scăzute, cu interfluvii netede şi largi Este reprezentat de extinderea mare a pădurilor de fag, gorun, cer, gârniţă,

elemente de influenţă sudică, culturi agricole, aşezări omeneşti, largă extensiune a fenomenelor carstice (Platforma Luncanilor, mari porţiuni din Pod. Mehedinţi şi unele sectoare din M. Aninei);

► Peisajul unităţilor montane cu altitudini scăzute, cu creste şi vârfuri cu

caracter rezidual Sunt acoperite în proporţie mare de grohotişuri şi depozite loessoide, cu

puternice influenţe climatice continentale. Vegetaţia este reprezentată prin păduri de cvercinee în amestec cu tei şi specii de influenţe sudice, iar la altitudini mai mici, păduri de stejar pufos cu păduri de stejar pufos, cărpiniţă şi mojdrean (M. Măcin).

► Peisajul depresiunilor intramontate Prezintă o energie de relief mai mică, inversiuni termice care cauzează şi

inversiuni de vegetaţie, climat umed şi răcoros, drenaj slab care determină apariţia solurilor hidromorfe. Sunt arealele cel mai bine populate din spaţiul montan (D. Oaş, D. Maramureş, D. Dornelor, D. Giurgeului, D. Ciucului, D. Braşovului, D. Loviştei, D. Haţeg, D. Petroşani, D. Almăjului etc.).

b. Peisajul regiunilor deluroase Cuprinde regiunile subcarpatice, Dealurile de Vest şi cea mai mare parte a

unităţilor de podiş din România. Caracteristici (cf. Geografia României, vol I., 1983, p.565-567): - Valori medii ale energiei de relief (150-500 m/km²); - Cuprind unităţile de relief cu altitudini între 200 şi 800 m (în Subcarpaţi

ajungând până la 1000 m); - Interfluviile sunt bine evidenţiate sub formă de culmi înguste, culmi largi sau

poduri; - Structură geologică variată care se reflectă în intensitatea mare a proceselor

geomorfologice (80% alunecări de teren), aspect care le reduce potenţialul productiv;

- Condiţii edafice variate, cu fertilitate naturală ridicată, dar aflate într-un echilibru fragil din cauza reliefului accidentat pe suprafeţe destul de extinse;

- Cea mai mare fertilitate a solului este în zonele joase din estul ţării şi în unele porţiuni ale Câmpiei Transilvaniei unde se găsesc cernoziomuri cambice şi argiloiluviale;

- Vegetaţia se înscrie în cea mai mare parte domeniului pădurilor de foioase, în estul ţării predominând asociaţiile cu caracter mezoxerofil sau chiar xerofil şi a silvostepei;

- Antropizarea este intensă, reţeaua de localităţi urbane şi rurale fiind destul de intensă;

- Există numeroase obiective industriale şi exploatări miniere care modifică profund peisajul, efectele degradării antropice resimţindu-se pe porţiuni destul de extinse;

Principalele subtipuri ale peisajului regiunilor deluroase sunt: ► Peisajul dealurilor înalte (peste 500-600 m)

Potenţialul bioproductiv şi modul de utilizare al terenurilor este puternic influenţat de natura substratului litologic, de geodeclivitate şi expoziţia versanţilor. Predomină pădurile, livezile şi fâneţele naturale, pe când culturile agricole ocupă suprafeţe restrânse şi sunt slab productive. Dintre acestea amintim: dealurile din Subcarpaţi, nordul Pod. Getic, porţiuni din Pod. Hârtibaciului, Dealurile Clujului şi Dejului, Pod. Sucevei şi unele depresiuni cu aspect deluros (majoritatea depresiunilor subcarpatice).

► Peisajul dealurilor de înălţime mijlocie sau mică (200-600 m) în domeniul

pădurilor de cvercinee Predominată folosinţă agricolă pomicolă şi viticolă, soluri afectate de procese

erozionale după defrişarea forestieră, frecvente fenomene de gleizare şi pseudogleizare pe terenurile cu exces de umiditate sau uscăciunea pronunţată a solurilor pe versanţii bine drenaţi. Astfel de peisaje se întâlnesc în Piemontul Getic, Pod. Sucevei, Pod. Bârladului, Pod. Someşan, pod. Târnavelor, Dealurile Banatului şi Crişanei, pe glacisul de la poalele Dealurilor Niculiţelului, Depresiunea Rădăuţi, Depresiunea Făgăraş, Depresiunea Sibiului etc.

► Peisajul dealurilor cu înălţimi mici şi mijlocii, cu pante domoale (sub 25

grade) în domeniul silvostepei şi al pădurilor de stejar din cadrul zonei nemorale Se caracterizează prin marea extindere a culturilor agricole (mai ales cereale şi

plante tehnice), vegetaţia naturală foarte puternic modificată, deficit de umiditate datorită precipitaţiilor scăzute şi evapotranspiraţiei ridicate. Se consideră a fi un tip de tranziţie spre peisajul de câmpie, de care se diferenţiază doar prin fragmentarea mai mare a reliefului şi procentul ridicat de terenuri cu pante mai mari de 5 grade. Predomină cernoziomurile şi se remarcă şi o frecvenţă mare a iazurilor. Acest tip de peisaj este specific pentru: C-pia Transilvaniei, C-pia Moldovei, pod. Bârladului, Pod. Covurlui şi Dealurile Tulcei.

c. Peisajul câmpiilor şi al podişurilor joase tabulare Caracteristici generale (cf. Geografia României, vol I., 1983, p.567-568): - Mică energie de relief (între 0 şi 50 m/km²) şi predominarea suprafeţelor

orizontale sau cu pante mai mici de 5 grade;

- Altitudini acăzute (sub 200 m); - Procese erozionale slabe însă cu o frecvenţă destul de ridicată sunt procesele

de tasare, deflaţie şi sufoziune, iar în câmpiile joase, procesele de acumulare; - Sub aspect climatic, acest tip de peisaj se caracterizează prin: potenţial

termic ridicat, deficit de umiditate; - Nivelul pânzei freatice prezintă constraste marcante între unităţile de peisaj

din vestul şi cele din estul ţării; - Solurile sunt fertile, predomină cernoziomurile şi doar pe alocuri solurile

hidromorfe, nisipoase sau halomorfe care diminuează potenţialul productiv al regiunilor respective;

- Vegetaţia naturală a suferit modificări profunde, iar acolo unde se mai păstrează este reprezentată de stepă (doar izolat silvostepa);

- Este categoria de mediu cea mai favorabilă pentru practicile agricole; - Antropizarea este medie până la foarte intensă, aşezările de mari dimensiuni

şi densitatea lor ridicată, inclusiv oraşe mari cu obiective industriale importante;

Ca subtipuri se remarcă: ► Peisajul câmpiilor piemontane

Prezintă o înclinare destul de slabă, nivelul freatic este influenţat de aportul de apă din regiunile mai înalte din amonte, iar procesele de eroziune şi alunecare sunt de slabă intensitate, terenurile agricole alternează cu vegetaţia de stepă şi silvostepă. Acest tip de peisaj este frecvent în câmpiile înalte ale Piteştilor, Ploieştilor şi Târgoviştei.

► Peisajul câmpiilor şi podişurilor tabulare nefragmentate sau slab fragmentate

Sunt acoperite cu depozite loessoide sau materiale argiloase. Procesele de tasare şi sufoziune au o extindere mare, pe când cele de eroziune sunt relativ slabe. Reţeaua hidrografică este săracă iar pentru practicarea agriculturii au fost amenajate canale de irigaţie şi drenaj. Acestea pot fi: slab fragmentate acoperite de păduri de cvercinee şi silvostepă (C. Vlăsiei, C. Mostiştei, C. Găvanu-Burdea, C. Boianului, porţiuni din C. Olteniei); nefragmentate şi acoperite de stepă şi silvostepă, cu apă freatică la mare adâncime (C. Bărăganului, C. Burnazului), cu apă freatică la adâncime mică (C. Banato-Crişană) şi cu nisipuri în stadii diferite de fixare, vii şi plantaţii de salcâm (C. Carei, C. Olteniei, Pod. Dobrogei de S, porţiuni din Pod. Casimcei, litoralul Mării Negre);

► Peisajul câmpiilor de terase Sunt câmpii plane, orizontale, bine drenate, soluri bine dezvoltate, local cu

fenomene de sufoziune şi tasare. Pot fi: câmpii cu soluri formate pe materiale cu textură mijlocie spre grea şi materiale loessoide, acoperite cu terenuri agricole, pâlcuri de pădure şi stepe (S C-piei Olteniei, E C-piei Bărăganului, C. Tecuciului) sau câmpii cu soluri formate pe nisipuri, câmpuri de dune, culturi viticole, plantaţii de salcâm (C. Blahniţei, C. Romanaţilor etc.).

► Peisajul câmpiilor de divagare Predomină procesele de acumulare, pânza freatică este aproape de suprafaţă,

predomină solurile aluviale gleizate, lăcoviştile şi cernoziomurile freatic-umede (C. Siretului Inferior, porţiuni din Câmpia Banato-Crişană).

d. Peisajul luncilor şi al Deltei Dunării Caracteristica de bază este dată de regimul inundaţiilor şi adâncimea apelor

freatice, coroborate cu umiditatea şi temperatura solului. Peisajul este definit de prezenţa braţelor părăsite, a lacurilor, suprafeţelor mlăştinoase.

În cadrul acestei categorii se diferenţiază 3 subtipuri importante de peisaje (cf. Geografia României, vol I., 1983, p.569-570):

► Peisajul luncilor interioare În partea inundabilă a luncilor există aluviuni şi soluri aluviale slab evoluate,

pânza freatică se află la o adâncime de 1,5-3 m. Pe porţiunile mai înalte ale luncii se întâlnesc soluri aluviale nisipoase sau slab salinizate. Perioada de uscăciune climatică este mare (99 – 108 zile pe an), umezeala solului este asigurată din nivelul freatic. Sunt favorabile culturilor legumicole şi cerealiere, pentru o bună practicare a agriculturii fiind însă necesare lucrări ameliorative de drenare, desalinizare şi dezalcalinizare.

► Peisajul Luncii Dunării Prin condiţiile ecologice, Lunca Dunării prezintă un tip de mediu aparte. Astfel, în

lunca inundabilă a Dunării, bilanţul radiativ şi cel caloric au valori anuale şi anotimpuale mai mari decât în restul ţării. Lungile perioade de uscăciune nu au repercusiuni directe asupra vegetaţiei, deoarece nivelul freatic asigură necesarul de umiditate pentru plante. Evident, adâncimea apei freatice depinde de nivelul apelor Dunării, variind între 1 şi 6 m. Solurile sunt aluviale sau nisipoase, iar vegetaţia este higrofilă. Cea mai mare răspândire o au zăvoaiele de plop şi salcie, uneori şi cu stejar pedunculat. Agricultura se practică în bune condiţii, în special în sectorul Bălţilor Dunării.

► Peisajul Deltei Dunării Este acoperit în proporţie de 80-90% temporar sau permanent de ape. Apare

astfel o diferenţiere între peisajul unităţilor acvatice şi grindurile cu terenuri nisipoase. Delta se caracterizează printr-un regim climatic continental, deficitul de umiditate necompensat de precipitaţii este maxim în luna iulie, adâncimea nivelului freatic este în legătură directă cu oscilaţiile nivelului Dunării, învelişul vegetal este higrofil şi arenicol, cu predominarea zăvoaielor de plop şi salcie. Întinsele suprafeţe acoperite cu apă oferă condiţii favorabile pentru economia pişcicolă, iar densitatea aşezărilor este printre cele mai scăzute din România.

BIBLIOGRAFIE:

Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului, Edit. Universităţii,

Oradea, 200 p.

Giurcăneanu C. (1985), Ecosistemele umane. Consideraţiuni geografice şi geoecologice, în

Terra, XVII, nr. 4, octombrie-decembrie, Bucureşti, pp. 42-48.

Lichi Adriana (2011), Peisajul industrial: (re)conceptualizare şi integrare durabilă în

spaţiu urban contemporan. Studiu de caz: Valea Trotuşului, Teză de doctorat

(rezumat), Iaşi, 32 p.

Rougerie G. (1969), Géographie des paysages, Presses Universitaires de France, Paris, 125

p.

Taillefer F. (1972), La science du paysage, în La pensée géographique française

contemporaine, Presses Universitaires de Bretagne, France, pp. 167-173.

Vert C. (2001), Tipuri de peisaje rurale în Banat, Edit. Mirton, Timişoara, 331 p.

*** (1983), Geografia României, vol I (Geografia fizică), Edit. Academiei Române,

Bucureşti, pp. 562-570.

www.iseoverde.ro

CURS 10

TIPOLOGIA PEISAJULUI GEOGRAFIC (II)

PEISAJUL CULTURAL

Dintre toate tipurile de peisaje amintite anterior, o atenţie deosebită trebuie

acordată şi peisajului cultural, de mare utilizare teoretică şi fundamentare conceptuală. Acesta trebuie înţeles din perspectiva relaţiei cadru natural – componentă umană, fiind “rezultatul îmbinării dintre elementele naturale şi cele antropice; este totodată peisajul supus unei schimbări permanente, fie datorită factorului uman care intervine, fie datorită naturii care îşi spune cuvântul” (Crăciun Ileana-Cristina, 2012).

În acelaşi context, al relaţiei om-mediu natural trebuie înţeleasă şi noţiunea de cultură, care are în vedere aşa-numitul mod de viaţă (genre de vie) şi reprezintă “un ansamblu de obiceiuri prin care grupul care le practică îşi asigură existenţa” (Derruau, 1991, citat de Voiculescu, 2002, p.132). Este vorba despre pescuit, vânătoare, cules, agricultură sedentară, viaţă pastorală, practici economice de început care au făcut apel la diferite practici şi instrumente care au vizat modificarea mediului de către om. Mediul de viaţă are aşadar un caracter autonom, dacă avem în vedere că fiecare societate umană îşi găseşte resursele în cadrul mediului. În societăţile moderne, condiţiile de autosubzistenţă nu mai există, iar acolo unde ele mai persistă se bazează pe adaptarea individului la mediul natural. În zilele noastre, dincolo de necesitatea şi activităţile legate de asigurarea hranei, a îmbrăcămintei şi a adăpostului, trebuie avută în vedere şi îngrijirea sănătăţii, modul de viaţă căpătând astfel, un caracter mult mai larg de implicare în mediu, cu multe conotaţii de natură economică şi biologică (Voiculescu, 2002, p.132-133).

Din cele menţionate rezultă faptul că peisajul cultural (cultural landscape – lb. engleză; kulturlandschaft – lb. germană) este un tip particular de peisaj, utilizat din ce în ce mai mult în cadrul geografiei culturale şi umane. În acest caz, este dezvoltată în special dimensiunea socială asupra peisajului.

Termenul de PEISAJ CULTURAL a început să fie utilizat tot mai mult începând cu anul 1920, iar definiţiile atribuite conceptului aveau în vedere peisajul fizic, modificat de om prin diferitele sale activităţi şi moduri de utilizare a terenurilor. Dintre definiţiile atribuite peisajului cultural amintim câteva (Voiculescu, 2002, p.133):

► “rezultatul interacţiunii culturii cu mediul fizic” (Zimolzak, Stansfield, 1979); ► “formele supraimpuse peisajului fizic prin activităţile umane” (de Blij, Muller,

1986); ► “peisajul creat de om care rezultă în urma transformărilor peisajului natural în

cadrul unui sistem cultural...este o moştenire a mai multor ere de evoluţie naturală şi a mai multor generaţii de eforturi umane” (Goodall, 1987);

► “ansamblul schimbărilor pe care diferitele culturi le fac asupra teritoriului şi lasă o amprentă a culturii respective, incluzând schimbările identificabile induse de om în peisajul natural implicând atât suprafaţa (topografică) cât şi biosfera” (de Blij, 1993);

► uneori este sinonim cu mediul construit - “peisajul natural modificat de activităţile umane purtând amprenta unui grup cultural sau a unei societăţi, mediul construit” (Fellmann et al., 1997);

Peisajul cultural trebuie privit şi din perspectiva evoluţiei temporale: el este o expresie a moştenirii trecutului, dar trebuie privit şi din perspectiva viitorului:

→ pe de o parte, cunoaşterea exactă a condiţiilor peisagistice istorice şi a schimbărilor survenite în timp poate facilita şi îmbunătăţi predicţiile despre starea actuală şi viitoare a peisajului şi poate genera scenarii pentru viitor (Marcucci, 2000, citat de Pătru-Stupariu Ileana, 2011, p.103);

→ pe de altă parte, valorile trecutului trebuie integrate în cerinţele şi necesităţile viitoare ale societăţii (Antrop, 2005, citat de Pătru-Stupariu Ileana, 2011, p. 103). Evoluţia viitoare este indisolubil legată de protejarea patrimoniului peisagistic.

Astfel, în 1991, Secretariatul UNESCO a subliniat necesitatea identificării peisajului cultural de valoare pe cale de dispariţie, definit ca: “un exemplu de peisaj cultural rezultat din asocierea unor elemente culturale şi naturale, semnificativ din punct de vedere istoric, estetic, etnologic sau antropologic şi care evidenţiază un echilibru armonios între natură şi activităţile umane de-a lungul unei lungi perioade de timp, dar care este rar şi vulnerabil sub impactul unor schimbări ireversibile” (după van Droste et al., 2005, citaţi de Farina, 2006, citaţi de Pătru-Stupariu Ileana, 2011, p.103).

Din punct de vedere al înţelegerii raportului om-mediu natural, au fost vehiculate mai multe idei de-a lungul timpului (Figura 1).

■ DETERMINISMUL - se bazează pe relaţia cauză-efect, între mediul fizic şi cel cultural. - s-a impus în secolele XVII – XVIII când ideile lui Darwin, biolog englez,

fondatorul curentului evoluţionist (darvinismul) şi-au făcut loc tot mai mult în lumea ştiinţifică;

- are în vedere faptul că toate acţiunile umane, cum ar fi munca şi activitatea creativă sunt predeterminate sau controlate de o anumită parte a elementelor cadrului fizic;

- mulţi geografi au preluat ideile lui Darwin privind adaptarea speciilor de plante şi animale la mediul lor de viaţă, şi le-au adaptat la ideile sociale – susţinând că adaptarea grupurilor sociale, a evoluţiei economice şi culturale la mediul fizic, a dat naştere darwinismului cultural;

- determinismul a fost prezent mai ales în Europa Occidentală unde s-a manifestat ca atare până în preajma primului război mondial. Susţinătorii acestui curent puneau mare accent de exemplu, pe rolul factorilor climatici care ar influenţa starea fiziologică şi comportamentală (culturală) a indivizilor. De ex., populaţiile din vestul şi nordul Europei ar fi mai active decât cele din estul continentului unde climatul mult mai cald ar influenţa starea fizică şi comportamentală a locuitorilor. Aceeaşi situaţie ar caracteriza şi populaţiile africane unde climatul ar crea tipul de peisaj cultural (Voiculescu, 2002, p.134).

Fig. 1. Cele trei căi de realizare a relaţiei om-cultură-mediu natural (după Zimolzak, Stansfield, 1983, citaţi de Voiculescu, 2002, p.134)

■ POSIBILISMUL - a reprezentat o reacţie la determinism şi s-a impus începând cu mijlocul

secolului al XIX-lea până în jurul anilor 1950. - este un curent de nuanţă tehnologică dacă avem în vedere că se bazează pe

faptul că oamenii au reuşit să treacă peste barierele fizice ale mediului cu ajutorul ştiinţei şi tehnologiei, modoficându-l.

- acest curent consideră că rolul omului este acela de a cuceri mediul natural, de a-l transforma şi de a crea un nou tip de peisaj care să-l reprezinte;

- în contextul relaţiei om-mediu natural, acesta din urmă are un rol minor în timp ce tehnologia avansată deţine o mare pondere constitutivă în crearea peisajului cultural (Zimolzak, Stansfield, 1983, citaţi de Voiculescu, 2002, p.134-135).

■ PROBABILISMUL - s-a bucurat de mult succes în anii 1930-1940 datorită politicienilor şi geografilor

care au îmbrăţişat acest curent; - din punct de vedere conceptual reprezintă o sinteză a celor două curente

anterioare şi are în vedere următoarele 3 aspecte: a. mediul fizic determină o mare parte din acţiunile omului;

b. culturile umane avansate pot preîntâmpina constrângerile mediului fizic prin tehnologie;

c. cel care cunoaşte atât mediul fizic al unei suprafeţe cât şi trăsăturile culturale ale acesteia poate face analize asupra modului de utilizare a peisajului şi asupra distribuţiei geografice (Voiculescu, 2012, p.135).

Structura peisajului cultural (Tabel 1) se bazează pe conceptul propus de G. Bertrand, care pe lângă componentele naturale (relief, climă, hidrografie, vegetaţie, sol, faună), include în componentul formator şi acţiunea antropică. Practic, peisajul cultural este alcătuit din mai multe straturi (culturale) care interacţionează la diferite scări şi se modifică în timp (www.culturallandscapes.ca). Peisajul cultural reprezintă întotdeauna o oglindă a societăţii, care este adaptată funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească pentru societate (Catrin Schmidt, 2006, citată de Crăciun Ileana Cristina, 2012).

Tabel 1. Delimitarea peisajului cultural (după Burggraaff und Kleefeld, 1998)

Nivele Unităţi de delimitare ale peisajului cultural

Definiţii

Glob Europa

Peisaje culturale ca moştenire culturală globală Peisaje culturale de importanţă europeană

Peisajele culturale sunt “unităţi spaţiale delimitate una de alta, unite prin caracteristici asemănătoare” (p.295)

Federaţie Spaţii de peisaje culturale Spaţiile de peisaje culturale sunt “peisaje, în care domină una sau mai multe utilizări şi activităţi, în legătură cu structura spaţiului natural şi prin aceasta caracterizează un spaţiu” (p.295)

Ţara Zone istorice ale peisajului (ca zone a unor spaţii peisajere culturale)

Domeniile de peisaje culturale sunt “spaţii de peisaj cultural complexe şi conexe, care formează în sine mici structuri regionale” (p.295)

Regiunea Domenii şi componente ale peisajului cultural

Componente ale peisajului cultural sunt “elemente şi structuri conexe de peisaj cultural” (p.295)

Comuna (satul) Elementele peisajului cultural istoric

Elemente ale peisajului cultural sunt “obiecte unice ale peisajului cultural, care pot fi deosebite după formă şi mărime...în elemente punct, linii conectoare şi elemente de suprafaţă. În conexiunea lor ei formează....structuri şi complexe” (p.296)

Sursa: Catrin Schmidt, 2006, p. 101, citată de Crăciun Ileana Cristina, 2012

Ţinând cont de scopul funcţional al peisajului, în acesta se reflectă anumite

funcţii de bază ale societăţii. Unele au influenţat în mod decisiv aspectul peisajului, trecând în prezent pe un loc secundar, în timp ce altele vor avea de aici încolo, influenţa şi mai mari asupra peisajului transformat de mâna omului: funcţia de locuire presupune apariţia concomitentă a altor funcţii (de obţinere a apei, agricolă etc.) care, la rândul lor s-au dezvoltat, ducând la apariţia altor funcţii precum cele industriale, comerciale, militare. Necesităţile spirituale au dus la apariţia funcţiilor religioasă, culturală şi la cea de recreere, toate putând forma funcţia estetică a peisajului. Omul a valorificat peisajul,

astfel că produsele finale şi resursele trebuie transportate apărând funcţia de transport etc. (Crăciun Ileana Cristina, 2012).

În studiile geografice din România, peisajul cultural a fost cel mai adesea asociat peisajului urban, fiind de fapt considerat o “secvenţă a peisajului urban” (Tudora, 2009, citat de Pătru-Stupariu Ileana, 2011, p.103). În aceste condiţii, peisajul urban trebuie privit ca o operă culturală deschisă, creaţie continuă a unor forţe politice, administrative, economice dar şi a unor specialişti, artişti profesionişti sau amatori şi nu în ultimul rând, a locuitorilor înşişi. Peisul urban este creaţia la care creatorul ca şi consumatorul/utilizatorul participă în egală măsură, iar produsul este unul în continuă transformare (Stan Angelica, 2010, p.24).

Pe de altă parte, în literatura internaţională există o mulţime de referinţe şi abordări ale peisajului cultural, atât în contecxt urban cât şi în legătură cu dezvoltarea ariilor rurale. Satul, cu zonele sale caracteristice şi cu modul specific de utilizare a terenurilor aferente, reprezintă o unitate de bază a peisajelor culturale.

Delimitarea tipologică a peisajelor culturale constituie un proces complex care implică alegerea scării geografice şi a criteriilor de delimitare în funcţie de scopul propus şi de realitatea obiectivă din teren. În funcţie de scara la care se efectuează cercetarea peisajului cultural, se alege şi criteriul pentru delimitarea tipurilor de peisaje culturale (natural, administrativ, funcţional, mental şi derivat), (Tabel 2).

De exemplu, utilizarea criteriului funcţional în delimitarea peisajului cultural poate contribui la identificarea următoarelor subtipuri:

■ peisaj cultural legat de activitatea de locuire şi gospodărire – este expresia vizuală a modalităţilor de intervenţie a omului asupra peisajului natural, reflectată (mai ales în mediul rural) prin gospodăria tradiţională. O situaţie similară, dar manifestată la o scară mai redusă poate fi evidenţiată şi în mediul urban. Astfel, concentrarea areală a unor elemente citadine cu funcţii similare (case, vile sau blocuri de locuinţe, clădiri aparţinătoare diverselor instituţii sau asemănătoare prin arhitectură etc.) a dus la evidenţierea unui peisaj cultural legat de activitatea de locuire şi gospodărire, specific urban (Gavra Camelia Ina, 2012).

Tabel 2. Criterii de delimitare a peisajelor culturale. Tipuri de limite

Sursa: Gavra Camelia Ina, 2012

■ peisaj cultural agricol – elementele culturale aparţinătoare acestei categorii de peisaj îşi datorează existenţa practicării unor activităţi agricole şi meşteşuguri tradiţionale, ceea ce reflectă potenţialul natural şi modurile specifice de exploatare.

■ peisaj cultural forestier – depinde de intercondiţionarea a doi factori: cei naturali şi intervenţia umană.

■ peisaj cultural industrial – depinde de factorul resursă care determină dezvoltarea unor activităţi economice variate într-o regiune.

■ Peisaj cultural legat de transporturi. ■ Peisaj cultural turistic şi de agrement. ■ Peisaj cultural sacral (religios) – se manifestă ca unitate de rang superior care

înglobează elemente (biserica, mănăstirea) şi sub-ansambluri (cimitirul) cu structură şi funcţii specifice, profilată în cadrul fiecărei comunităţi locale (sat sau oraş). Se remarcă gradul ridicat de conservare al acestui tip de peisaj, aspect explicabil pentru că la edificarea şi menţinerea sa participă (atât din punct de vedere material cât şi spiritual), întreaga comunitate locală.

După tipul de habitat, peisajele culturale pot fi: ■ peisaje culturale rurale; ■ peisaje culturale urbane; După vulnerabilitatea peisajelor, acestea pot fi: cu vulnerabilitate ridicată, medie

şi scăzută. Datorită faptului că omul se află la originea apariţiei şi evoluţiei peisajului cultural, scăderea numărului populaţiei şi îmbătrânirea acesteia sunt factorii determinanţi în degradarea peisajului. Practic, raportul dintre dimensiunea cantitativă şi calitativă a componentei antropice este direct proporţională cu cea a dimensiunii cantitative şi calitative a peisajului cultural (Gavra Camelia Ina, 2012).

BIBLIOGRAFIE:

Crăciun Ileana Cristina (2012), Peisajele culturale din Dealurile Someşului Mare,

Rezumatul tezei de doctorat, Cluj-Napoca.

Gavra Camelia Ina (2012), Peisaje culturale în Munţii Metaliferi, Rezumatul tezei de

doctorat, Cluj-Napoca.

Pătru-Stupariu Ileana (2011), Peisaj şi gestiunea durabilă a teritoriului, Edit. Universităţii,

Bucureşti, 214 p.

Stan Angelica (2010), Cultură urbană – peisaj cultural urban, în Urbanism. Arhitectură.

Construcţii, vol. 1, nr. 1, INCD Urban Incerc, Bucureşti, pp.19-24.

Voiculescu M. (2002), Geografia mediului înconjurător, fundamentare teoretică, edit.

Mirton, Timişoara, 178 p.

www.culturallandscapes.ca

GEOGRAFIA PEISAJULUI

BIBLIOGRAFIA UTILIZATĂ

Ancuţa Cătălina (2008), Studiul geografic al disparităţilor teritoriale din Banatul Românesc, Edit. Mirton, Timişoara, 277 p.

Bertrand G. (1968), Paysage et géographie physique globale, în Revue Géographique des Pyrénées et du Sud-Ouest, Tome 39, Fasc.3, Toulouse, p.249-272

Claval P. (2006), Géographie régionale. De la région au territoire, Edit. Armand Colin, Paris, 335 p. Crăciun Ileana Cristina (2012), Peisajele culturale din Dealurile Someşului Mare, Rezumatul tezei de

doctorat, Cluj-Napoca. Dincă I. (2005), Peisajele geografice ale Terrei. Teoria peisajului, Edit. Universităţii, Oradea, 200 p. Drăguţ L. (2000), Geografia peisajului, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 119 p. Gavra Camelia Ina (2012), Peisaje culturale în Munţii Metaliferi, Rezumatul tezei de doctorat, Cluj-

Napoca. Giurcăneanu C. (1985), Ecosistemele umane. Consideraţiuni geografice şi geoecologice, în Terra,

XVII, nr. 4, octombrie-decembrie, Bucureşti, pp. 42-48. Lichi Adriana (2011), Peisajul industrial: (re)conceptualizare şi integrare durabilă în spaţiu urban

contemporan. Studiu de caz: Valea Trotuşului, Teză de doctorat (rezumat), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 32 p.

Pătru-Stupariu Ileana (2011), Peisaj şi gestiunea durabilă a teritoriului, Edit. Universităţii, Bucureşti, 214 p.

Roman A.N. (2006), Entre géosystème et paysages. Une approche multidimensionnelle: La Plaine de la Moldavie, Stef Academic, Iaşi, 448 p.

Rougerie G. (1969), Géographie des paysages, Presses Universitaires de France, Paris, 125 p. Roşu Al., Ungureanu, Irina (1977), Geografia mediului înconjurător, Edit. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 247 p. Schreiber W.E., Drăguţ L., Man T.C. (2003), Analiza peisajelor geografice din partea de vest a

Câmpiei Transilvaniei, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 135 p. Soceava V. (1975), Geosistemele: concept, căi de clasificare, în Studii şi Cercetări de Geologie,

Geofizică, Geografie, Tom XXII, Bucureşti, p.42-55. Stan Angelica (2010), Cultură urbană – peisaj cultural urban, în Urbanism. Arhitectură. Construcţii,

vol. 1, nr. 1, INCD Urban Incerc, Bucureşti, pp.19-24. Taillefer F. (1972), La science du paysage, în La pensée géographique française contemporaine,

Presses Universitaires de Bretagne, France, pp. 167-173. Vert C. (2001), Tipuri de peisaje rurale în Banat, Edit. Mirton, Timişoara, 331 p. Voiculescu M. (2002), Geografia mediului înconjurător, fundamentare teoretică, Edit. Mirton,

Timişoara, 178 p. Voiculescu, M. (2002), Studiul potenţialului geoecologic al Masivului Făgăraş şi protecţia mediului

înconjurător, Edit. Mirton, Timişoara *** (1983), Geografia României, vol I (Geografia fizică), Edit. Academiei Române, Bucureşti, pp.

562-570.

*** (1986), Geografia de la A la Z: dicţionar de termeni geografici, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

www.retezat.ro www.wikipedia.org www.iseoverde.ro

www.culturallandscapes.ca