hotarari ale curtii europene a drepturilor omului vol ii

1

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă____________________________________________________________________________________

HOTĂRÂRI ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Culegere selectivă

Volumul II

Chişinău2006

2

LAWLESS contra IRLANDEI

CZU 341.231.14(094)C 95

Editarea şi publicarea acestei lucrări a fost posibilă datorită unei contribuţii generoase din partea Elveţiei şi fondurilor comune ale Consiliului Europei şi Comisiei europene

Colegiul redacţional:

Lilia Snegureac, Svetlana Ungureanu, Natalia Trepăduş, Rodica Secrieru;Diana Sârcu (red. juridică); Anton Stogu (lector)

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Curtea Europeană a drepturilor omului: Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culeg. selectivă: [În 3 vol.] - Ch.: F.E.-P. “Tipogr. Centrală“, 2006. - ISBN 978-9975-78-105-3

Vol. 2 – 2006. – 628 p. – ISBN 978-9975-250-0 (Vol. 2)1000 ex.

1. Dreptul Omului. 2. Curtea Europeană

341.231.14(094)

© Consiliul Europei, 2006 © Comisia europeană, 2006 © Biroul de Informare al Consiliului

Europei în Moldova, 2006

Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica MoldovaStr. 31 August, 78 «A», birou 23, 2012 Chişinău

Tel/fax : 373 22 24 10 96e-mail: [email protected]

ISBN 978-9975-78-105-3 (general) Imprimat în Republica Moldova, 2006 978-9975-78-250-0 (Vol. 2) Se distribuie gratuit

3


CUPRINS

Vereniging Weekblad Bluf contra Olandei (art. 10; 41) ..................................5McMichael contra Regatului Unit (art. 6-1; 8; 14+6-1; 14+8; 41) ..................17Ficher contra Austriei (art. 6-1) ......................................................................47Prager şi Oberschlick contra Austriei (art. 10; 14+10) .................................79Piermont contra Franţei (art. 10; 14+10; 41; P4-2) ......................................103Nasri contra Franţei (art. 3; 8; 41) ................................................................127Kampanis contra Greciei (art. 5-1; 41) ........................................................143Diennet contra Franţei (art. 6-1; 41).............................................................161G. contra Franţei (art. 6-1; 7-1) .....................................................................175Lobo Machado contra Portugaliei (art. 6-1; 41; P1-1) ................................183Hussain contra Regatului Unit (art. 5-4; 14; 41) .........................................195Gustafsson contra Suediei (art. 6-1; 11; 13; P1-1) ......................................213Pullar contra Regatului Unit (art. 6-1; 6-3-d) ...............................................245Gaygusuz contra Austriei (art. 6-1; 8; 14; P1-1; 41) ....................................259Nideröst-Huber contra Elveţiei (art. 6-1; 41) ...............................................275Laskey, Jaggard şi Brown contra Regatului Unit (art. 8) ..........................285Pierre-Bloch contra Franţei (art. 6-1; 14; 13) ..............................................299Guerra şi alţii contra Italiei (art. 10; 8; 2; 41; 26) .........................................319Hentrich contra Franţei (art. 6-1; 6-2; 13; P1-1; 14+13; 14+6;14+P1-1; 41) .....................................................................................................339Kopp contra Elveţiei (art. 8; 13; 41; 26) .......................................................361L.C.B. contra Regatului Unit (art. 2; 3; 8; 13) ..............................................381Osman contra Regatului Unit (art. 2; 6; 8; 13; 41) ......................................395Matthews contra Regatului Unit (art. 1; 14+P1-3; 56-1; 56-3; P1-3) ..........443Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii contra Franţei (art. 6-1; 13; 41) .....463Pellegrin contra Franţei (art. 6-1).................................................................489Mazurec contra Franţei (art. 8+14; P1-1+14) ...............................................511Mehdi Zana contra Turciei (art. 6-1; 41) ......................................................527Kalaşnikov contra Rusiei (art. 3; 5-3; 6-1; 41; 64) .......................................533Posokhov contra Rusiei (art. 6-1; 34; 41) ....................................................565Öneryildiz contra Turciei (art. 2; 6-1; 8; 41; P1-1; 13) .................................573

4


5


VERENIGING WEEKBLAD BLUF contra OLANDEI (Cererea nr. 16616/90)

HOTĂRÂRE

9 februarie 1995

În cauza Vereniging Weekblad Bluf c. Olandei1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită în conformitate cu articolul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului („Convenţia”) şi cu dispoziţiile clauzele pertinente din regulamentul său A2, într-o cameră compusă din următorul complet:

dl R. Ryssdal, preşedinte,dl F. Matscher,dl C. Russo, dl A. Spielmann, dl S. K. Martens,dna E. Palm,Sir John Freelanddl D. Gotchev,dl K. Jungwiert

precum şi dl H. Petzold, grefi er,

după ce a deliberat cu uşile închise la 25 august 1994 şi 27 ianuarie 1995,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

Nota grefei: 1 Cauza poartă numărul 44/1993/439/518. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-siei) corespunzătoare.2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9) şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol. El cores-punde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

6


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 9 decembrie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolului 32 §1 şi articolului 47 din Convenţie. La origine se afl ă cererea (nr. 16616/90) introdusă con-tra Regatului Olandei, cu care o asociaţie olandeză de drept, Vereniging Weekblad Bluf!, a sesizat Comisia la 4 mai 1988 în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia olandeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Cererea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză pre-zintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 10 (art. 10) din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulamentul A, reclamanta şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un repre-zentat (articolul 30), pe care preşedintele l-a autorizat să utilizeze limba olandeză (articolul 27 § 3).

3. Camera se constituie de plin drept din dl S. K.Martens, judecător ales din partea Olandei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (artico-lul 21 § 3 (b) din regulamentul A). La 24 ianuarie 1994, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume, dl F. Mat-scher, dl C. Russo, dl A. Spielmann, dna E. Palm, Sir John Freeland, dl D.Gotchev şi dl. K. Jungwiert (articolul 43 din Convenţie şi 21 § 5 din regulamentul A).

4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Rys-sdal i-a consultat prin intermediul grefi erului pe agentul guvernamental („Guvernul”), pe reprezentantul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea pro-cedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa pronunţată în consecinţă, grefi erul a primit, la 17 mai 1994, memoriul reclamantei şi pe cel al Guvernului la 26 mai. La 3 august secretarul Comisiei a informat grefi erul despre intenţia delegatului de a se exprima la audiere.

5. La 4 iulie 1994, Comisia a furnizat documentele procedurii derulate în faţa ei, la solicitarea grefi erului potrivit instrucţiunii preşedintelui.

6. În conformitate cu decizia preşedintelui audierile s-au derulat în public la 24 august 1994, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:

(a) din partea Guvernului

dl K. de Vey Mestdagh, Ministerul afacerilor extrene, agent,

dna M. L. S. H. Groothuisje, Ministerul justiţiei

dna M. J. T. M. Vijgen, Ministerul justiţiei consilieri,

VERENIGING WEEKBLAD BLUF contra OLANDEI____________________________________________________________________________________

7


– din partea Comisiei

dl H. Danelius, delegat

– din partea asociaţiei reclamante

dna E. Prakken, advocat reprezentant

dna R.E. de Winter, lector asistent, Universitatea din Maastricht consilier

Curtea a audiat declaraţiile domnului de Vey Mestdagh, dlui Danelius, dnei Prakken şi dlui de Winter.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

7. Reclamantul, o asociaţie cu sediul la Amsterdam, publica, la momentul fap-telor, o revistă săptămânală numită Bluf!, adresată în special cititorilor de stânga. De atunci, publicaţia periodică a încetat să mai fi e publicată.

8. În primăvara anului 1987, colegiul editorial al săptămânalului Bluf! a intrat în posesia unui raport periodic elaborat de serviciul intern de securitate (Binnenlandse Veiligheidsdienst – „the BVD”). Raportul, datat din 1981, era marcat „confi denţial” şi viza informarea despre activităţile sale a agenţilor şi alţi funcţionari care îndeplineau misiuni pentru el. El demonstra că în acea perioadă, pe lângă altele, BVD-ul era inte-resat de activitatea Partidului Comunist olandez şi mişcările antinucleare, planul Ligii arabe de a institui un ofi ciu la Haga, activităţile serviciilor secrete poloneze, române şi cehoslovace desfăşurate în Olanda.

Redactorul revistei Bluf! a propus publicarea raportului împreună cu un comen-tariu într-o ediţie suplimentară la nr. 267 al revistei din 29 aprilie 1987.

A. Confi scarea

9. La 29 aprilie 1987, înainte ca revista să fi e publicată sau distribuită abo-naţilor, şeful BVD a adresat o scrisoare procurorului general (Offi cier van Justitie), informându-l despre intenţia de a publica raportul şi afi rmând că diseminarea lui ar contraveni prevederilor articolului 98a, paragrafele 1 şi 3 şi articolului 98c paragraful 1 din Codul penal (Wetboek van Strafrecht – paragraful 20 infra).

În scrisoare, el a declarat următorale:„Deşi, în opinina mea, diferite contribuţii luate separat nu conţin (sau nu mai conţin deja) vreun secret de stat, ele, luate împreună sau citite în combinaţie, constituie informaţii, caracterul con-fi denţial al cărora trebuie menţinut în mod necesar în interesul statului sau a statelor prietene. Aceasta se datorează faptului că suprapunerea faptelor prezintă o imagine în diferite domenii de interes asupra informaţiilor disponibile serviciilor de securitate şi asupra activităţilor şi metodelor de operare a BVD-lui.”

1. Instrucţiunea judiciară preliminară

8


10. În acceaşi zi, în conformitate cu ordinul emis de procurorul general a fost in-tentată o instrucţiune preliminară (gerechtelijk vooronderzoek) contra X. Judecătorul de instrucţie (rechter-commissaris) de la Tribunalul Regional Amsterdam (arrondisse-mentsrechtbank) a dispus percheziţionarea localurilor asociaţiei reclamante şi confi s-carea întregului tiraj al numărului 267 al revistei Bluf!, înclusiv şi suplimentul. Poliţia nu ar fi confi scat şi matricele offset rămase pe maşinele de imprimat. Trei persoane au fost arestate, dar eliberate în următoarea zi.

11. În cursul nopţii de 29 aprilie 1987, fără a înştiinţa autorităţile, angajaţii so-cietăţii reclamante au retipărit numărul confi scat al revistei. În următoarea zi, ziua de naştere a Reginei şi sărbătoare naţională, aproximativ 25000 de exemplare au fost distribuite în stradă locuitorilor din Amsterdam. Autorităţile au decis să nu împiedice distribuirea revistei pentru a preveni dezordinea publică.

12. La 6 mai 1987, judecătorul de instrucţie a încetat instrucţiunea împotriva personalului revistei Bluf! în lipsa elementelor necesare investigării. În scrisoarea din 3 iunie 1987, procurorul general a informat asociaţia reclamantă că instrucţiunea îm-potriva a trei persoane arestate în timpul confi scării a fost încetată, în lipsa unor probe sufi ciente împotriva a două persoane şi datorită rolului nesemnifi cativ pe care l-a avut a treia persoană.

2. Plângerile înaintate de asociaţia reclamantă

13. Între timp, la 1 mai 1987, asociaţia reclamantă a sesizat camera de consiliu a Tribunalului Regional Amsterdam, învocând articolul 552a din Codul de procedură pena-lă (Wetboek van Strafvordering – paragraful 21 infra), solicitând restituirea exemplarelor confi scate, a suplimentelor şi a ambalatoarelor pentru a fi distribuite abonaţilor la timp.

Această cerere a fost respinsă în aceeaşi zi deoarece obiectul acesteia îl con-stituiau exemplarele confi scate a revistei şi suplimentul. Tribunalul a considerat că, ţinând cont de conţinutul publicaţiei, era „ puţin posibil” ca în timpul procedurii penale să fi e dispusă scoaterea din circuitul general a publicaţiei în cauză (onttrekking aan het verkeer). Cu toate acestea, tribunalul a ordonat restituirea unui capitol întitulat „O contribuţie pentru Muzeul de Istorie a Evreilor” şi a ambalatoarelor.

14. Prin hotărârea din 17 noiembrie 1987 (Nederlandse Jurisprudentie (NJ) 1988, 394) Curtea de Casare a respins recursurile introduse de asociaţia reclamantă şi pro-curorul general cu privire la această decizie. Ţinând cont că obiectul recursului introdus de asociaţia reclamantă era încălcarea articolului 7 din Constituţie (paragraful 19 infra), tribunalul a decis că dreptul garantat de această dispoziţie a fost limitat de fraza „sub rezerva responsabilităţii impuse fi ecărei persoane în conformitate cu legea” şi că confi s-carea materialului publicat care urma a fi distribuit făcea parte din măsurile susceptibile să protejeze interesele garantate de articolele 98 şi 98a din Codul penal.

15. Între timp, la 12 mai 1987, asociaţia reclamantă a introdus a doua plângere în faţa camerei consiliului Tribunalului Regional Amsterdam. Invocând dispoziţiile articolu-lui 10 din Convenţie, ea a contestat legalitatea (rechtmatigheid) măsurii de confi scare. Cu titlu subsidiar, ea a solicitat restituirea materialelor confi scate pentru motivul că in-strucţiunea judiciară a fost încetată şi, respectiv, măsura în litigiu nu mai era justifi cată.


9


La 11 ianuarie 1988, instanţa de judecată a respins plângerea, declarând că aceasta era identică cu plângerea înaintată la 1 mai 1987 şi că nu a apărut nici un element nou care să justifi ce restituirea. Întemeindu-se pe declaraţia procuraturii ge-nerale potrivit căreia aceasta ar înainta o cerere de retragere a revistei din circulaţie urmare a hotărârii Curţii de Casare asupra recursului împotriva deciziei din 1 mai, tribunalul a constatat că nu se exclude încă adoptare unei astfel de măsuri. În con-secinţă, tribunalul a respins argumentele aduse de asociaţia reclamantă bazate pe decizia de urmărire (paragraful 12 supra).

B. Cu privire la retragerea din circulaţie

16. La 25 martie 1988, procurorul general a solicitat Tribunalului Regional Am-sterdam să dispună retragerea din circulaţie a numărului 267 a revistei Bluf!.

17. La 21 iunie 1988, tribunalului a acceptat cererea, în conformitate cu preve-derile articolelor 36b din Codul penal (paragraful 20 infra). El a hotărât că deoarece materialele confi scate erau susceptibile de comiterea unei infracţiuni prevăzute de articolul 98 şi/sau articolul 98a paragraful 1 în combinaţie cu paragraful 3 din Codul penal, posesia nesupravegheată a acestor materiale contravinea legii şi interesului public. Mai mult decât atât, măsura a fost justifi cată în sensul articolului 10 din Con-venţie în scopul menţinerii „securităţii naţionale”.

18. Prin hotărârea din 18 septembrie 1989 (NJ 1990, 94) Curtea de Casare a respins recursul introdus de asociaţia reclamantă. Ea a hotărât că tribunalul a stabilit în mod clar că a fost comisă o infracţiune prevăzută de articolul 98a paragraful 1 în com-binaţie cu paragraful 3 sau de articolul 98 şi că el nu trebuie să aleagă între prevederile indicate. Articolele 36b paragraful 1 (4) şi 36c paragraful 1 (5) erau aplicabile chiar dacă asociaţia reclamantă sau oricare altă persoană nu trebuia să raspundă pentru acţiunile întreprinse într-o procedură penală. Retipărirea şi distribuirea numărului revistei în litigiu după sechestrare nu constituie un obstacol, din moment ce publicarea informaţiei viza-te de articolul 98 nu însemna în mod necesar că caracterul secret nu trebuie păstrat. Articolele 98 şi 98a conţineau prevederi statutare stipulate în articolul 7 din Constituţie şi articolul 10 din Convenţie; din moment ce măsura confi scării şi retragerea din circu-laţie a fost necesară pentru protecţia intereselor garantate de articolele 98 şi 98a, ele s-au încadrat în restricţiile autorizate ale exercitării dreptului la libertatea de exprimare. În continuare, referindu-se la securitatea naţională, tribunalul a demonstrat în termeni expliciţi că chestiunea în litigiu a constituit confi denţialitatea informaţiei care trebuia păs-trată în interesele naţionale. În cele din urmă, confi scarea şi retragerea din circulaţie nu putea fi egalată cu impunerea unei condiţii de „autorizare prealabilă”, chiar dacă publi-cul putea să nu fi e familiarizat cu opiniile şi ideile incluse în materialul tipărit.

II. DREPTUL INTERN APLICABIL

A. Constituţia

19. Articolul 7 paragraful 1 din Constituţie prevede:„Nimeni nu necesită autorizare prealabilă pentru a-şi expima opiniile şi ideile prin intermediul pre-sei, sub rezerva responsabilităţii purtate de fi ecare persoană în conformitate cu legea”.

10


B. Codul penal

20. La momentul faptelor, dispoziţiile aplicabile ale Codului penal erau urmă-toarele:

Articolul 36b paragraful 1

„Retragerea obiectelor confi scate din circulaţie poate fi dispusă:

(1) printr-o hotărâre care condamnă o persoană pentru comiterea unei infracţiuni penale şi impune o sancţiune;

...

(4). Printr-o ordonanţă judiciară distinctă la soclicitarea procurorului general.”

Articolul 36c

„Oricare din următoarele obiecte sunt susceptibile de a fi retrase din circulaţie:

...

(5) obiecte produse sau destinate a fi utilizate pentru comiterea unei infracţiuni; în măsura în care ele sunt de aşa natură încât posesia lor nesupravegheată contravine legii şi interesului public”.

Articolul 98

1. „Oricine comunică sau pune la dispoziţia unei persoane sau organizaţii care nu este autorizată de a cunoaşte aceasta orice informaţie, confi denţialitatea căreia trebuie păstrată în interesul naţio-nal sau al statelor aliate, sau orice material care poate furniza informaţii, va fi , în cazul în care ştie sau suspectează în mod rezonabil că informaţia este de aşa natură, privat de libertate pentru o perioadă care nu va depăşi 6 ani sau condamnat la plata unei amenzi de-a cincea categorie.

2. O persoană poate fi supusă unei sancţiuni similare dacă comunică în mod conştient sau pune la dispoziţia unei persoane sau organizaţii care nu este autorizată de a şti, orice informaţie care apar-ţine unui domeniu interzis şi vizează securitatea naţională sau a statelor aliate, sau orice material din care este posibil de a extrage astfel de informaţii, în cazul în care ea cunoaşte sau ar putea în mod rezonabil suspecta că această informaţie face parte din astfel de categorie.”

Articolul 98a

„1. Orice persoană care conştient divulgă informaţii de genul enunţat în articolul 98 (...) în cazul în care ştie sau poate suspecta în mod rezonabil că informaţia este de aşa natură, va fi privată de libertate pentru o perioada care nu depăşeşte cincisprezece ani sau supusă unei amenzi de a cincea categorie.

2. ...

3. Acţiunile întreprinse pentru pregătirea unei infracţiuni, aşa cum sunt defi nite în paragrafele pre-cedente, vor fi sancţionate cu privare de libertate pentru o perioadă care nu va depăşi şase ani sau cu plata unei amenzi de a cincea categorie”.

Articolul 98c

„1. Sancţiunea privării de libertate penrtu o perioadă care nu va depăşi şase ani sau plata unei amenzi de categoria a cincea va fi impusă:

(1) unei persoane care, fără a fi autorizată, obţine sau deţine informaţii enunţate în articolul 98;

C. Codul de procedură penală

21. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură penală menţionate în prezen-tul caz sunt după cum urmează:

Articolul 94

„Obiectele care pot fi utilizate pentru a stabili adevărul sau confi scarea sau retragerea cărora din circulaţie sunt susceptibile de a fi confi scate”.


11


Articolul 104 paragraful 1„Pe parcursul instrucţiunii judiciare preliminare judecătorul de instrucţie este abilitat să dispună sechestrarea obiectelor susceptibile de confi scare.”

Articolul 552a paragraful 1„Părţile vizate vor putea printr-o cerere să se plângă de sechestrarea, utilizarea obiectelor confi s-cate sau emiterea întârziată a ordinului de restituire a obiectelor...

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

22. Revista Vereniging Weekblad Bluf! a sesizat Comisia la 4 mai 1988. Învo-când articolul 10 din Convenţie, asociaţia s-a plâns de confi scarea şi retragerea ulteri-oară din circulaţie a numărului 267 a revistei Bluf!. De asemenea, ea a pretins încălca-rea articolului 6 paragrafele 1, 2 şi 3 (a) din Convenţie şi a articolului 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1) în legătură cu încetarea instrucţiei, fapt care a privat-o de posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiei care stă la baza celor două măsuri precedente şi a fost privată de proprietate în lipsa unei proceduri adecvate.

23. La 29 martie 1993, Comisia a declarat cererea (nr. 16616/90) admisibilă cu privire la prima plângere şi inadmisibilă în raport cu restul. În raportul sau din 9 sep-tembrie 1993 (articolul 31), Comisia şi-a exprimat opinia cu saisprezece voturi contra două că a avut loc o încălcare a articolului 10. Textul integral al opiniei Comisiei şi al opiniei dizidente este anexat la prezenta hotărâre1.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

24. În memoriul său Guvernul estimă că„Exigenţele articolului 10 paragraful 2 din Convenţie au fost satisfăcute în speţă, prin urmare, nu a existat nici o încălcare a prevederilor articolului 10 din Convenţie”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENŢIE

25. Asociaţia reclamantă a susţinut că confi scarea şi retragerea ulterioară din circulaţie a numărului 267 al revistei Bluf! a adus atingere dreptului la libertatea de exprimare. Ea a invocat dispoziţiile articolului 10 din Convenţie, care prevede că:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografi e sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor for-malităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,

Notă grefei1 Pentru raţiuni practice el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (Volumul 306 –A al Seriei A a publicaţiilor Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

12


apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confi denţiale sau pentru a ga-ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

26. Guvernul a contestat acest argument, iar Comisia l-a acceptat în ceea ce priveşte retragerea din circulaţie.

A. Cu privire la existenţa „ingerinţelor”

27. Curtea a notat că măsurile incriminate au constituit ingerinţe ale autorităţilor publice în exercitarea de către reclamantă a libertăţii sale de a comunica informaţii şi idei. Nimeni din reprezenţanţii părţilor la proces nu au contestat acest fapt.

B. Cu privire la justifi carea ingerinţelor

28. Astfel de ingerinţe aduc atingere articolului 10, cu excepţia dacă sunt „pre-văzute de lege” şi urmăresc un scop legitim în temeiul articolului 10 paragraful 2 şi sunt „necesare într-o societate democratică” în vederea realizării acestui scop.

1. „Prevăzute de lege”29. Guvernul a considerat că baza legală pentru măsura de confi scare a fost

furnizată de articolele 94 şi 104 din Codul de procedură penală (paragraful 21 supra) şi pentru retragerea din circulaţie de articolele 36b paragraful 1 (4) şi 36c (5) din Codul penal (paragraful 20 supra). Numărul 267 al revistei Bluf! comunica informaţii confi denţialitatea cărora era necesară în interesul statului, o infracţiune prevăzută de articolele 98 şi 98a din Codul penal (paragraful 20 supra).

30. Potrivit argumentului asociaţiei reclamante, confi scarea materialului tipărit aşa cum este săptămânalul în cauză şi retragerea acestuia din circulaţie nu a respec-tat principiul preeminenţei dreptului inerent conceptului „prevăzute de lege”. Dat fi ind importanţa dreptului la libertatea de exprimare, numai astfel de procedură conferă sufi ciente garanţii. Cu toate acestea, în speţă această condiţie nu a fost satisfăcută, prin urmare, procuratura generală a obţinut ordinul de sechestrare şi de retragere fără a dovedi în procedura contradictorie că informaţia în litigiu nu trebuia divulgată.

În plus, asociaţia reclamantă a afi rmat că procedura a contravenit legislaţiei olandeze, deoarece, printre altele, culpabilitatea părţii vizate nu a fost vreodată stabi-lită, iar articolul 7 din Constituţie înterzicea aplicarea măsurilor preventive în materie de publicaţii. În cele din urmă, confi scarea şi retragerea nu constituiau sancţiuni în sensul paragrafului 2 din articolul 10 dar măsuri de oportunitate.

31. Comisia a considerat sufi cientă circumstanţa că măsurile în litigiu se bazau pe articolele 98a şi 98c din Codul penal.

32. Curtea nu a acceptat argumentul că articolul 10 s-ar opune confi scării sau retragerii din circulaţie a materialului publicat ordonate în afara unei proceduri penale. Autorităţile naţionale trebuie să fi e capabile de a adopta astfel de măsuri numai în scopul prevenirii divulgării unui secret fără a intenta un proces penal împotriva părţii vizate, dat fi ind că dreptul intern conferă acestei părţi sufi ciente garanţii procedurale. Dreptul olandez satisface această condiţie acordând părţii vizate posibilitatea de a contesta confi scarea şi retragerea din circulaţie (paragraful 21 supra), posibilităţi utili-zate de asociaţia reclamantă.


13


Cât priveşte cea de-a doua alegaţie a societăţii reclamante, Curtea reiterează că misiunea fundamentală a autorităţilor naţionale, în special a instanţelor de judeca-tă, este de a interpreta şi aplica prevederile dreptului intern (a se vedea, printre altele, hotărârea Chorherr c. Austriei din 25 august 1993, Seria A nr. 266-B, p. 36, paragraful 25). În speţă, Curtea de Casare a examinat şi a respins concluziile asociaţiei recla-mante cu două ocazii (paragrafele 14 şi 18 supra). Curtea Europeană nu are nici un motiv de a considera că dreptul olandez nu a fost aplicat în mod corect.

În concluzie, ingerinţele au fost „prevăzute de lege”.

2. „Scopul legitim”

33. Asociaţia reclamantă a recunoscut că la momentul confi scării interdicţia de a publica raportul periodic, în teorie, ar fi răspuns scopului „securităţii naţionale”. Ea a afi rmat, pe de altă parte, că odată cu distribuirea numărului 267 retipărit, acesta nu mai era relevant deoarece materialul nu mai era confi denţial.

34. Potrivit Guvernului, persoanele sau grupurile de persoane, care expun peri-colului securitatea naţională, ar fi putut descoperi, consultând raportul în cauză, dacă şi în ce măsură BVD era la curent de activităţile lor subversive. Modul în care a fost prezentată, ar fi putut de asemenea furniza informaţii generale cu privire la metodele şi activităţile serviciilor secrete. Prin urmare, ei ar fi putut utiliza aceste informaţii în detrimentul securităţii naţionale.

35. Curtea recunoaşte faptul că funcţionarea efi cientă a unei societăţi demo-cratice bazată pe preeminenţa dreptului poate cere unor astfel de instituţii ca BVD care, pentru a fi efi ciente, să opereze în secret şi să benefi cieze de protecţia nece-sară. Astfel, statul poate să se protejeze împotriva activităţilor desfăşurate de către indivizi sau grupuri de indivizi care încearcă să submineze valorile fundamentale ale unei societăţi democratice.

36. Având în vedere circumstanţele speciale ale cauzei şi a termenilor concreţi ale deciziilor adoptate de instanţele relevante de judecată, ingerinţele aveau în mod indiscutabil ca scop protecţia securităţii naţionale, un scop legitim prevăzut de artico-lul 10 paragraful 2.

3. ”Necesar într-o societate democratică”

37. Asociaţia reclamantă a susţinut că confi scarea şi retragerea din circulaţie în scopul împiedicării distribuirii numărului 267 al revistei Bluf! nu erau necesare într-o societate democratică pentru protecţia securităii naţionale, deoarece rapor-tul elaborat cu şase ani în urmă era califi cat la momentul apariţiei sale în 1981 ca având un grad inferior de confi denţialitate. Mai mult, măsurile în litigiu şi-au pierdut relevanţa odată cu distribuirea numărului retipărit, din moment ce confi denţialitatea informaţiei a fost încălcată. Abţinându-se de a interveni, statul a recunoscut că păs-trarea confi denţialităţii informaţiei nu era de importanţă majoră. În orice caz, trebuia să se ţină cont de intenţia evidentă a reclamantei de a contribui prin publicarea materialului la dezbateri publice cu privire la activităţile BVD-lui în plină desfăşurare în Olanda în acea perioadă.

14


38. Guvernul a susţinut că deoarece confi scarea a răspuns exigenţelor artico-lului 10 paragraful 2, aceleaşi exigenţe ar justifi ca menţinerea şi retragerea ulterioară din circulaţie, din moment ce scopul urmărit era de a împiedica accesul persoanelor neautorizate la raportul în cauză. Confi denţialitatea informaţiei trebuia păstrată. Era de competenţa statului să decidă dacă era necesar de a impune şi de a păstra confi denţia-litate. De asemenea, statul era cel mai bine plasat pentru a evalua posibilitatea utilizării eventuale a informaţiei de către elementele subversive în detrimentul securităţii naţio-nale. În această optică, statul trebuie să benefi cieze de o marjă largă de apreciere.

Autorităţile orlandeze nu au împiedicat distribuirea materialului retipărit numai de frica cauzării dezordinii publice, ţinând cont de aglomeraţia de pe străzile Amster-damului la 30 aprilie 1987, de ziua de naştere a Reginei. Retragerea din circulaţie a rămas în vigoare după această dată deoarece revista a fost distribuită numai la nivel local şi în cantităţi limitate. Cifra de 2500 exemplare, propusă de către asociaţia re-clamantă a fost exagerată. Mai mult decât atât, a considera că măsurile şi-au pierdut efi cienţa în urma distribuirii revistei ar însemna a accepta că „crima plăteşte”.

În fi nal, speţa diferă de cauzele Weber c. Elveţiei (hotărârea din 22 mai 1990, Seria A. nr. 177, p. 23, paragr. 51), Sunday Times c. Regatului Unit (nr. 2) (hotărârea din 26 noiembrie 1991, Seria A nr. 217, p. 30, paragraful 54) şi Open Door şi Dublin Well Woman c. Irlandei (hotărârea din 29 octombrie 1992, Seria A nr. 246-A, p. 31, paragraful 76). Contrar situaţiei din primul din cauzele menţionate, autorităţile olandeze au acţionat în justiţie pentru a împiedica publicarea şi spre deosebire de situaţiile din celelalte două cauze, informaţia conţinută în raport nu putea fi obţinută prin alte modalităţi.

39. În lumina acestor argumente, trebuie de stabilit dacă existau sufi ciente mo-tive în temeiul Convenţiei pentru a justifi ca confi scarea şi retragerea din circulaţie.

40. Datorită naturii sarcinilor conferite serviciului intern de securitate, al cărui valoare nu este contestată, Curtea, la fel şi Comisia, acceptă că o astfel de instituţie trebuie să se bucure de un grad înalt de protecţie în ceea ce priveşte divulgarea infor-maţiei cu privire la activităţile sale.

41. Cu toate acestea, este discutabil faptul, dacă informaţia inclusă în raport era sufi cient de delicată pentru a justifi ca împiedicarea distribuirii ei. Documentul în cauză fusese elaborat cu şase ani înainte de a fi confi scat. Apoi, acest document conţinea informaţii de ordin general şi însăşi şeful serviciului de securitate a admis că în 1987 diferite informaţii, abordate separat, nu mai constituiau secrete de stat (pa-ragraful 9 supra). În cele din urmă, raportul a fost doar marcat „confi denţial”, ceea ce reprezintă cel mai inferior grad de confi denţialitate. Acesta, de fapt, era un document de uz intern, destinat personalului BVD-lui şi altor funcţionari care activau pentru BVD (paragraful 8 supra).

42. La fel ca şi Comisia, Curtea nu consideră că trebuie să determine dacă confi scarea operată la 29 aprilie 1987, examinată separat, poate fi estimată ca fi ind „necesară”.

43. Retragerea din circulaţie, pe de altă parte, trebuie să fi e examinată în lumi-na ansamblului evenimentelor. După confi scarea revistei, editorii au retipărit un nu-


15


măr mare de exemplare, care au fost comercializate pe străzile extrem de aglomerate ale Amsterdamului (paragraful 11 şi 13 supra).

Respectiv, informaţia în discuţie deja fusese distribuită pe larg când revista a fost retrasă din circulaţie. Desigur, cifra de 2500 de exemplare invocată de către asociaţia reclamantă a fost contestată de către Guvern. Cu toate acestea, Curtea nu are nici un motiv de a pune la îndoială faptul că, în orice caz, un număr considerabil de exemplare a fost comercializat şi că raportul serviciilor de securitate a fost făcut public.

44. Cu privire la acest fapt, Curtea subliniază că deja declarase că împiedica-rea divulgării anumitor informaţii nu era necesară din moment ce acestea erau deja făcute publice (a se vedea hotărârea Weber precitată, p. 22-23, paragraful 49) şi nu mai aveau un caracter confi denţial (a se vedea hotărârea Observer şi Guardian c. Regatului Unit din 26 noiembrie 1991, Seria A nr. 216, p. 33-35, paragrafele 66-70, şi hotărârea Sunday Times (nr.2) precitată, p. 30-31, paragrafele 52-56).

45. Desigur în speţă gradul de publicitate a fost diferit. Oricum, informaţia în litigiu a devenit accesibilă unui număr mare de persoane, care, la rândul lor, erau capabili să o comunice altora. În plus, evenimentele erau comentate de mijloacele de comunicare în masă. Astfel, protecţia informaţiei cu titlu de secret de stat nu mai era justifi cată şi retragerea din circulaţie a numărului 267 al revistei Bluf! nu mai părea a fi necesară pentru a atinge scopul legitim urmărit. Oricum, ar fi fost posibil de a urmări în justiţie delicvenţii.

46. Cu alte cuvinte, dat fi ind că măsura aplicată nu a fost necesară într-o soci-etate democratică, articolul 10 a fost încălcat.

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

47. Conform articolului 50 din Convenţie,

„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

48. Reclamanta solicită doar rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată suportate în timpul procedurilor în faţa instanţelor naţionale de judecată şi, ulterior, în faţa organelor Convenţiei. După deducerea sumelor primite cu titlu de asistenţă juridică în Olanda şi în faţa Comisiei, cheltuielile de judecată au constituit 77 773 de guldeni olandezi (NLG) plus 13 052 NLG impozit pe valoare adăugată (TVA).

49. Guvernul a subliniat că asociaţia reclamantă a benefi ciat de asistenţă juridică atât în timpul proceselor în faţa instanţelor naţionale de judecată cât şi în faţa organelor Convenţiei. Estimând că deoarece numai cheltuielile şi onorariile în faţa acestor instituţii pot fi luate în consideraţie, el notează cuantumul exagerat al sumelor revendicate.

50. Delegatul Comisiei nu s-a pronunţat.

16


51. Ţinând cont de jurisprudenţa sa şi de suma plătită cu titlu de asistenţă juridi-că, Curtea estimă suma care trebuie a fi rambursată pe bază echitabilă pentru costuri şi cheltuieli de judecată la 60000 NLG, inclusiv taxa pe valoare adăugată.

DIN ACESTE CONSIDERENTE CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenţie;

2. Susţine că statul reclamat trebuie să achite asociaţiei reclamante, în termen de trei luni, 60 000 guldeni olandezi pentru costuri şi cheltuieli de judecată;

3. Respinge restul cererii de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză, apoi pronunţată în şedinţa publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 9 februarie 1995.

Semnat: Rolv Ryssdal, preşedinte

Herbert Petzold, grefi er


17


McMICHAEL contra REGATULUI UNIT(Cerere nr. 16424/90)

HOTĂRÂRE

24 februarie 1995

În cauza McMichael contra Regatului Unit1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul A2 al Curţii, într-o cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, F. Gölcüklü, L.-E. Pettiti, R. Macdonald, C. Russo, A. Spielman,Dna E. Palm,Dl I. Foighel,Sir Jon Freeland,

şi, de asemenea dl Petzold, grefi er,

după ce au deliberat cu uşile închise la data de 22 septembrie 1994 şi 25 ia-nuarie 1995,


Nota Grefei 1 Cauza poartă numărul 51/1993/446/525. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare.2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9) şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest Protocol (P9). El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

18


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 10 decembrie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 para-graful 1 şi articolul 47 din Convenţie. La origine se afl ă cererea (nr. 16424/90) introdusă contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cu care dl Antony şi dna Mar-garet McMichael, au sesizat Comisia la 11 octombrie 1989 în temeiul articolului 25.

Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia britanică de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 6 paragraful 1, 8 şi 14 din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 (d) din regulamentul A, reclamanţii şi-au manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-au desemnat un reprezentant (articolul 30).

3. Camera se constituie de plin drept din Sir John Freeland, judecător ales din partea Regatului Unit (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21§ 3 (b) din regulamentul Curţii). La 28 ianuarie 1994, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume, dl F. Gölcüklü, dl L.-E. Pettiti, dl R. Macdonald, dl C. Russo, dl A. Spielman, dna E. Palm şi dl I. Foighel (articolul 43 in fi ne din Convenţie şi articolul 21 paragraful 1 din regulament).

4. Domnul R. Ryssdal, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 para-graful 5), i-a consultat, prin intermediul grefi erului, pe agentul guvernamental („Guver-nul”), pe reprezentantul reclamanţilor şi pe delegatul Comisiei cu privire la organiza-rea procedurii (articolele 37 paragraful 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţele emise în consecinţă, grefi erul a primit memoriul reclamanţilor la 2 mai 1994 şi memoriul Guvernului la 16 mai 1994, un memoriul adiţional din partea reclamanţilor la 2 august 1994 şi comentariile reclamanţilor privind aplicarea articolului 50 din Convenţie la 13 septembrie 1994. La 22 august, secretarul Comisiei a notifi cat grefi erul că delegatul îşi va depune observaţiile la audiere.

5. În conformitate cu decizia Preşedintelui, la 20 septembrie 1998 a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:

– din partea Guvernului

Dna S.J. Dickson, Ministerul Afaceri Externe şi al Commonwealth-lui, agent,

Dnii T. C. Dawson, QC, Consilier Juridic General pentru Scoţia,

R. Reed, avocat consilier;

McMICHAEL contra REGATULUI UNIT____________________________________________________________________________________

19


J. L. Jamieson, avocat, biroul scoţian,

D. MacNab, admninistrator, biroul scoţian, consultanţi;


Dna G.H.Thune, delegat;

– din partea companiei reclamante

Dnii P. T. McCann, avocat consilier,

T. Ruddy, avocat stagiar consultant.

Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale din partea dnei Thune, dlui McCan şi dlui Dawson.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAUZEI

A. Evenimentele care au avut loc înainte şi în decursul anului 1987

6. Primul reclamant, Antony McMichael, născut în 1938, şi cel de-al doilea reclamant, Margaret McMichael, născută în 1954, locuiesc în Glasgow. Ei s-au că-sătorit la 24 aprilie 1990.

7. La 29 noiembrie 1987, reclamanata a născut un băiat, A. Reclamantul, cu-noscut sub numele Anthony Dench, şi reclamanta locuiau împreună, deşi fi ecare avea propriul domiciliul. La acea perioadă, reclamanta a negat în mod explicit că primul recla-mant era tatăl lui A. Numele tatălui copilului nu a fost înscris în certifi catul de naştere.

8. Reclamanta suferea de tulburări psihice grave şi recurente, diagnosticate ca psihoză depresivă maniacală. Boala s-a manifestat pentru prima dată în 1973 şi, ulterior, ea a fost în mod obligatoriu internată în spitaluri psihiatrice cu câteva ocazii. În timp ce reclamanta împreună cu fi ul ei A. se afl au încă în spital după naştere, dr R., consultantul psihiatric care o trata din 1985, a constatat că reclamanta suferea de o recurenţă a tulburărilor mintale. El considera că în cazul întoarcerii acasă împreună cu A., copilul ar fi fost pus în pericol. În rezultat, la 11 decembrie 1987, departamentul servicii sociale al consiliului regional din Stratchlyde („consiliu”) – organ local de admi-nistrare cu responsabilităţi impuse de lege de a proteja copiii din Glasgow şi din regi-unile adiacente – a solicitatat şi a obţinut un ordin cunoscut sub denumirea de „ordin de plasare într-un local sigur”, în temeiul articolului 37, paragraful 2 din legea privind asistenţa socială (Scoţia) din 1986 („legea din 1968”) (a se vedea paragraful 50 infra pentru explicaţii cu privire la astfel de ordine). Efectul acestui ordin era de a autoriza consiliul să-l ţină pe A. la spital pentru o perioadă cel mult de şapte zile. Reclamanta a fost notifi cată şi i s-a sugerat să solicite asistenţă juridică.

9. Considerând că A. ar putea necesita îngrijire obligatorie, raportorul la co-legiul specialiştilor pentru copii din regiunea Stratchlyde, a aranjat convocarea unei

20


„comisii pentru copii, în conformitate cu articolul 37 (4) din legea din 1968 (cu privire la funcţiile raportorului şi natura comisiei pentru problemele copiilor, a se vedea pa-ragrafele 46, 47, 50 şi 51 infra). Motivul deferirii cauzei comisiei pentru copii era că „lipsa îngrijirii din partea părinţilor îi putea cauza lui A. suferinţe inutile sau ar putea afecta grav sănătatea şi dezvoltarea lui”, acesta constituind unul din motivele legale prevăzut de articolul 32 din legea din 1968 (paragraful 48 infra). Expunerea de fapte care urmează confi rmă motivul de deferire:

„ (1)...

(2) Mama suferă de tulburări psihice grave.

(3) Mama refuză să urmeze un tratament medical pentru a stabiliza boala de care suferă, atunci când nu este internată într-o instituţie psihiatrică.

(4) Mama a solicitat să fi e internată în spitalul de psihiatrie în mod urgent ... la 5 iunie 1986, 5 de-cembrie 1986 şi 31 decembrie 1986.

(5) Din cauza stării sale mintale, mama nu este capabilă de a se ocupa adecvat de copil”.

10. La audierea din 17 decembrie 1987, preşedintele comisiei pentru copii a explicat reclamantei motivele invocate de către raportor pentru deferirea cauzei. Ea a refuzat să accepte motivul deferirii şi a contestat, în special, paragrafele 2, 3 şi 5 din expunerea faptelor. Respectiv, comisia pentru copii a ordonat raportorului să sesizeze tribunalul local pentru a determina dacă motivele deferirii au fost stabilite în conformi-tate cu articolul 42 din legea din 1968 (paragraful 54 infra).

De asemenea, comisia pentru copii a emis un mandat în baza articolului 37 (4) din legea din 1968 privind menţinerea în continuare a copilului într-un local sigur până la 6 ianuarie 1988 (paragraful 50 infra). Un mandat nou a fost emis la 5 ianuarie 1988 de către comisia pentru copii.

11. La 23 decembrie 1987, A. a fost transferat din spital într-o familie adoptivă din Greenock, localitate situată la douăzeci şi patru km de la Glasgow. Copilul a ră-mas să locuiască în această familie. În aceeaşi zi, reclamanta s-a externat din spital din propria iniţiativă. S-a convenit că reclamanta va benefi cia de posibilitatea de a-l vizita de A. de trei ori pe săptămână în casa familiei adoptive sub supravegherea de-partamentului servicii sociale.

Primul reclamant, care, de asemenea, a suferit de tulburări mintale, nu a fost inclus la această etapă în aranjamentele de vizite. Motivul principal era că reclamanta nega în continuare că primul reclamant era tatăl lui A., precum şi însăşi reclamantul nu a revendicat calitatea lui de tată. Alte motive includeau atitudinea agresivă şi ame-ninţătoare şi refuzul lui de a furniza informaţii cu privire la antecedentele sale.

B. Evenimentele care au avut loc în 1988

12. Reclamanta s-a plâns de plasarea copilului la Greenock şi de caracterul inadecvat al modalităţilor de vizitare. La început, ea a acceptat ca primul reclamant să nu participe la vizite, dar ulterior, ambii s-au plâns de această excludere. Ea nu a fost capabilă să se prezinte la patru vizite la care a fost autorizată în perioada 31 decembrie 1987-18 ianuarie 1988.


21


13. La 21 ianuarie 1988, tribunalul local din Glasgow a examinat cererea ra-portorului de a se pronunţa asuptra motivului deferirii. Reclamanta a fost prezentă la audiere şi a fost reprezentată de un avocat. Primul reclamant a participat şi el la audiere. Raportorul a condus audierea personalului medical, angajaţilor serviciilor sociale şi a drui R. Ambii reclamanţi au depus mărturii. Tribunalul nu dispunea de alte probe documentare decât motivul deferirii şi expunerea faptelor (paragraful 9 supra). La sfârşitul audierii preşedintele completului de judecată a estimat motivul deferirii ca fi ind dovedit. El a remis cauza raportorului care trebuia să convoace o reuniune a comisiei pentru copii în scopul examinării cauzei. Reclamanta nu a atacat decizia la Court of Session, jurisdicţia civilă supremă în Scoţia.

Sesizat cu o cerere a raportorului şi după audierea observaţiilor depuse de acesta şi de reclamantă, tribunalul a emis un mandat care confi rma plasarea lui A. într-un local sigur pentru o perioadă de douăzei şi una de zile.

14. La 27 ianuarie 1988, departamentul servicii sociale s-a întrunit într-o şe-dinţă cu privire la plasarea în custodie a copilului în scopul examinării cauzei. Ambii reclamanţi au participat la şedinţă. Consultantul psihiatru, dr. R., a notifi cat partici-panţii la şedinţă că reclamanta suferea de tulburări mintale grave şi refuza să urmeze tratamentul prescris. S-a decis sistarea vizitelor, cu toate că această decizie ar putea fi supusă unei revizuiri cu condiţia ameliorării condiţiei mintale ale reclamantei. Primul reclamant, de asemenea a solicitat de a benefi cia de dreptul la vizite, afi rmând, pentru prima dată că este tatăl lui A. Dreptul la vizite a fost refuzat din moment ce reclamanta continua să susţină că el nu era tatăl copilului. Departamentul servicii sociale a luat, de asemenea, în consideraţie atitudinea lui agresivă şi ameninţătoare, precum şi re-fuzul lui de a furniza informaţii cu privire la propria persoană.

15. La 4 februarie 1988, comisia pentru copii s-a întrunit pentru a examina ne-cesitatea dispunerii măsurilor obligatorii de îngrijire pentru A. Reclamanta a asistat la şedinţă împreună cu primul reclamant în calitate de reprezentantul ei. Comisia pentru copii dispunea de un număr de documente, inclusiv un raport din 12 ianuarie 1988 cu privire la copil, elaborat de departamentul servicii sociale, care recapitula istoria cauzei şi propunea menţinerea în continuare a copilului în familia adoptivă. În confor-mitate cu regulile procedurale pertinente (care se conţin în Regulamentul proceduriii cu privire la copii (Scoţia) – „regulamentul din 1986”; paragraful 57 infra), aceste do-cumente nu au fost furnizate reclamanţilor, dar preşedintele comisiei le-a comunicat conţinutul lor.

Comisia pentru copii a decis că A. nu necesita măsuri obligatorii de plasare. Prin urmare, comisia a emis o ordonanţă de supraveghere, în temeiul articolului 44 (1) din legea din 1968, plasându-l pe A. sub tutela Consiliului cu condiţia ca el să locuiască cu familia sa adoptivă în Greenock (cu privire la condiţiile de tutelă, a se vedea paragraful 58 şi 60 infra). Decizia s-a bazat, printre altele, pe sănătatea mintală a ambilor reclamanţi, comportamentul lor agresiv şi ostil şi refuzul reclamantei de a urma un tratament psihiatric. Această decizie nu conţinea nici o prevedere în materie de vizite. În acest context, se presupune că părinţii vor benefi cia de drept la vizite în mod rezonabil, sub rezerva articolului 20 (1) din legea din 1968 care abilitează o au-toritate locală să refuze accesul în scopul protecţiei copilului.

22


16. La 6 februarie 1988 reclamanta a fost internată într-un spital psihiatric, îniţial ca pacient voluntar şi, din 10 februarie, forţat. Ea a fost externată din spital în iunie 1988.

17. Reclamanta (în timp ce se afl a în spitatul psihiatric) a depus recurs la tribu-nalul local împotriva deciziei comisiei pentru copii. Toate documentele prezentate co-misiei au fost comunicate tribunalului. În conformitate cu procedura tradiţională (exa-minată în paragraful 61 infra), aceste documente nu au fost comunicate reclamantei. Ea a asistat la audierea apelului din 29 februarie 1988, fi ind însoţită de două infi rmi-ere. Era evident faptul că reclamanta consumase o doză considerabilă de sedative şi nu era reprezentată. În urma discuţiilor, preşedintele instanţei a întrebat-o dacă ea ar prefera revizuirea ordonanţei comisiei de plasare sub tutelă în schimbul menţinerii apelului ei. Reclamanta a fost de acord. Respectiv, s-a considerat că reclamanta s-a desistat de recursul său.

18. Departamentul servicii sociale a reexaminat cauza la 27 aprilie 1988. Ambii reclamanţi au asistat la reuniune, spitatul psihiatric autorizând participarea reclaman-tei. Ţinând cont de ameliorarea stării mintale a reclamantei, s-a decis acordarea per-misiunii de a-şi vizita copilul. La această perioadă, reclamanta a confi rmat că primul reclamant era tatăl copilului. La 18 februarie 1988 numele lui a fost inclus în certifi ca-tul de naştere al copilului (paragraful 43 infra). În timpul reexaminării, consiliul a decis să-i permită reclamantului să-şi viziteze copilul după furnizarea informaţiilor cu privire la antecedentele sale.

Reclamanta şi-a vizitat copilul în casa familiei adoptive sub supravegherea unui reprezentant al serviciilor sociale în perioada 26 mai 1988- septembrie 1988.

19. La 24 august 1988, avocaţii care-l reprezentau pe primul reclamant au solicitat Comisiei scoţiene pentru asistenţă juridică acordarea asistenţei judiciare în scopul iniţierii unei acţiuni împotriva consiliului în faţa Court of Session cu scopul de a obţine custodia copilului, îar în caz de refuz, posibilitatea de a-l vizita. Comisia a refuzat acordarea asistenţei juridice pentru motivul că era irezonabil ca reclamantul să benefi cieze de astfel de asistenţă în circumstanţele speciale ale cauzei şi că nu a fost demonstrat nici un motiv întemeiat al acţiunii. Consilierul i-a comunicat primu-lui reclamant că acţiunea în cauză nu ţinea de competenţa sa şi că ar fi adecvat de a urmări obţinerea dreptului de vizite, solicitând comisia să reexamineze ordinul de plasare sub tutelă.

20. La 20 septembrie 1988, departamentul servicii sociale a desfăşurat o nouă reuniune cu privire la plasarea sub tutelă a copilului. Reclamanţii nu au participat la reuniune, dar reclamanta a fost reprezentată de un preot. Departa-mentul a avut anterior întrevederi cu primul reclamant pentru a obţine informaţii cu privire la acestuia şi, cu consimţământul lui, a interogat medicul lui şi poliţia la acest subiect. S-a decis de a permite ambilor reclamanţi să-şi viziteze copilul, sub supraveghere, de trei ori pe săptămână în incinta unui centru special şi de a-i instrui cum să-şi exercite funcţiile de părinţi. Progresul realizat urma a fi reevaluat la un interval de trei luni.

Vizitele la centru au început la 4 octombrie 1988.


23


21. La 13 octombrie 1988, comisia pentru copii a reexaminat ordonanţa de plasare sub tutelă. Reclamanta a asistat la reuniune, iar primul reclamant a participat în calitate de reprezentant al acesteia. Comisia dispunea de un raport, datat cu 20 septembrie 1988, prezentat de către departamentul servicii sociale, care conţinea informaţii recente cu privire la A. De asemenea, raportul conţinea o declaraţie potrivit căreia reclamanta refuza să urmeze tratamentul prescris, o descriere a modalităţilor de vizită sugerate şi o recomandare de a menţine ordonanţa de plasare sub tutelă până la evaluarea vizitelor sugerate pentru următoarele trei luni. În conformitate cu regulile procedurale pertinente (paragraful 57 infra), acest raport nu a fost comunicat reclamanţilor, deşi preşedintele i-a informat despre conţinutul lui. Reclamanţii au pre-zentat un memoriu în care afi rmau că în opinia lor motivul deferirii nu a fost justifi cat, deoarece ei nu au benefi ciat vreo dată de posibilitatea de a-şi demonstra abilitatea de a îngriji copilul.

Comisia a decis menţinerea tutelei şi a aprobat propunerile privind vizitele. Ea a considerat că numai timpul va arăta dacă restituirea copilului reclamanţilor este o soluţie viabilă şi că sănătatea mintală a reclamantei trebuie să fi e controlată în mod riguros.

Reclamanta nu a atacat această decizie în faţa tribunalului local.

22. Între 4 octombrie şi 19 decembrie 1988, reclamanţii au făcut aproape 23 de vizite. Lucrătorii asistenţei sociale nu considerau că vizitele au fost efi ciente. Potrivit rapoartelor din 22 noiembrie, elaborat de un reprezentant al serviciilor sanitare, şi din 23 noiembrie, prezentat de un medic, reclamanţii în mod frecvent se certau în faţa lui A. şi manifestau o atitudine agresivă faţă de el, ca în rezultat să fi e excluşi din două centre de protecţie a copiilor. Ei au dat dovadă de incapacitate de a accepta sau urma sfaturi cu privire la modalităţile de îngrijire a copilului.

23. La 19 decembrie 1988, a avut loc o reuniune cu privire la plasarea sub tute-lă a copilului, la care au asistat ambii reclamanţi. În timpul reuniunii a fost notat faptul că nu a fost realizat nici un progres evident în abilitatea reclamanţilor de a se ocupa de copil. S-a decis de a încheia vizitele din cauza prejudiciului de lungă durată pe care acestea le-ar putea cauza copilului, în cazul în care nu există perspective reale de a restitui copilul în grija părinţilor naturali. De asemenea, s-a decis de a examina posibilitatea de autorizare a adopţiei copilului. Reclamanţii au depus recurs intern di-rectorului serviciilor sociale de district, care a confi rmat decizia prin scrisoarea din 28 decembrie 1988, în care le-a recomandat să solicite consultaţie juridică.

C. Evenimentele care au avut loc pe parcursul anului 1989

24. În urma unei cereri înaintate de reclamantă, o comisie pentru copii a exa-minat la 20 iunie 1989 chestiunea plasării sub tutelă. Reclamanta a asistat la şedinţă însoţită de primul reclamant, care o reprezenta. Raportorul a furnizat comisiei un nou raport al departamentului servicii sociale care conţinea informaţii la zi cu privire la A. Raportul evidenţia problemele confruntate pe parcursul perioadei vizitelor, faptul că A. era fericit şi se dezvolta bine în familia adoptivă şi că se caută persoanele capabile să-l adopte. De asemenea, comisiei i-a fost furnizat dosarul examinat în cadrul comi-siilor precedente.

24


Reclamanţii au solicitat restabilirea dreptului la vizite. Comisia a considerat că între dna McMichael şi A. ar putea exista un confl ict de interese. Prin urmare, ea a sus-pendat examinarea cauzei pentru a permite desemnarea unui „tutore” (safeguarder), o persoană independentă care să reprezinte interesele copilului (paragraful 53 infra).

25. După ce a fost desemnat, tutorele a avut o întrevedere cu reclamanţii, re-prezentanţii serviciilor sociale, părinţii temporari şi poliţia. În raportul său din 18 august 1989 el a declarat, printre altele, că A. este îngrijit în mod adecvat de către părinţii lui temporari şi că ar fi de dorit ca dna McMichael să obţină opinia unui medic cu privire la starea sa psihică actuală.

26. Examinarea cauzei a fost reluată la 5 septembrie 1989. Reclamanţii au asistat la dezbateri, dna McMichael fi ind reprezentată de un avocat. În conformitate cu regulile procedurale pertinente (paragraful 57 infra), raportul tutorelui şi alte docu-mente examinate de comisie nu au fost comunicate reclamanţilor, dar preşedintele le-a comunicat conţinutul. De asemenea, reclamanţii au prezentat observaţii în scris în care declarau că ar fi capabili să se ocupe de copilul lor şi că ar fi incorect de a face concluzii pe baza a trei luni de vizite frecvente. Tutorele a asistat la audiere şi a confi rmat opinia că în interesul copilului ar fi necesar de a-l menţine sub tutelă.

Comisia a conchis că plasarea sub tutelă trebuie să fi e menţinută şi că nu există nici un motiv pentru care ea ar trebui să acorde reclamanţilor dreptul la vizite. Comisia nu a acceptat sugestia avocatului reclamantei de a suspenda în continuare examinarea cauzei în scopul obţinerii unui raport psihiatric independent cu privire la reclamantă.

27. Dna McMichael a depus recurs la tribunalul local, invocând următoarele motive:

(a) reclamanţiilor nu li s-a comunicat conţinutul dosarului prezentat la audiere;

(b) refuzul de a acorda dreptul la vizite s-a bazat pe informaţii cu caracter in-complet, în special lipsa informaţiilor la zi cu privire la sănătatea mintală a dnei Mc-Michael; şi

(c) refuzul de a suspenda audierea în scopul obţinerii unui raport psihiatric cu privire la starea mintală curentă a reclamantei a fost în mod evident nerezonabil.

Motivul (a) a fost retras. La audierea apelului din 4 octombrie 1989, tribunalul local a decis că ar fi adecvat de a obţine un raport psihiatric. Prin urmare, el a acceptat recursul şi a remis cauza comisiei pentru copii.

28. Între timp, un raport psihiatric, datat din 29 decembrie 1989, a fost prezentat la solicitarea avocaţilor reclamantei. Potrivit raportului, reclamanta suferea de o ma-ladie mintală recurentă, care oricum era în atenuare şi, în caz de repetare, ar putea fi supusă tratamentului anterior. Medicul psihiatru considera că dreptul la vizite trebuie restabilit şi că A. ar putea fi eventual restituit reclamanţilor.

29. O altă audiere a avut loc la 12 decembrie 1989 în scopul reexaminării cau-zei, potrivit deciziei tribunalului local (paragraful 27 supra). Audierea a fost amânată la solicitarea avocatului care o reprezenta pe dna McMichael pentru a permite medicului psihiatru să furnizeze un raport mai detaliat.


25


D. Evenimentele care au avut loc pe parcursul anului 1990

30. O comisie pentru copii s-a reunit la 9 ianuarie 1990, dar nici unul din recla-manţi nu s-a prezentat şi nu a fost reprezentat la această reuniune. Comisia a fost noti-fi cată că reclamanta a fost declarată alienată şi a fost internată într-un spital psihiatric.

O nouă audiere a avut loc la 18 ianuarie 1990. Ambii reclamanţi nu s-au prezen-tat şi nu au fost reprezentaţi la audiere. Comisia a concluzionat că reclamanta nu era în stare să-l viziteze pe A. şi că nu vede nici un viitor comun pentru A. şi dna McMichael. Comisia a adăugat la condiţia de supraveghere şi cea de a nu permite accesul recla-mantei la copil. Reclamanta nu a atacat această decizie în faţa tribunalului local.

31. La 1 februarie 1990, consiliul a depus o cerere la tribunalul local de a auto-riza adopţia lui A.

32. Reclamanţii s-au căsătorit la 24 aprilie 1990. Respectiv, primul reclamant a obţinut drepturile de părinte asupra A. (paragrafele 42 şi 43 infra).

33. Cererea a fost examinată în perioada 18 iunie 1990 şi 27 iulie 1990. Recla-manţii, în calitate de părinţi, au refuzat să-şi dea consimţământul pentru adopţie. Ei au participat la audiere. Primul reclamant şi-a apărat singur cauza, iar dna McMichael a fost reprezentată de un avocat. Probele documentare prezentate tribunalului au fost comunicate reclamanţilor. Au fost audiaţi martorii. Reclamanţii au benefi ciat de posi-bilitatea de a supune unui interogatoriu contradictoriu toţi martorii citaţi de consiliu şi de a prezenta propriile probe.

34. Judecătorul tribunalului local a pronunţat hotărârea la 14 octombrie 1990, între timp reclamanta fusese internată din nou în spital la 12 august. El a conchis că reclamanţii refuzau să-şi dea acordul în mod nerezonabil şi că, respectiv, consimţă-mântul lor nu mai era necesar. Prin urmare, el a emis ordonanţa de autorizare a adop-ţiei copilului. Hotărârea lui conţinea o descriere detaliată a istoriei clinice a tulburăţiilor mintale de care suferea reclamanta şi a problemelor care au apărut în timpul vizitelor. El a constatat, în special următoarele:

„Dna McMichael este incapabilă de a se ocupa permanent de copil (A.) din cauza caracterului grav şi imprevizibil al bolii de care suferă. În faza de acutizare a bolii, copilul poate fi pus în pericol.

...

Părinţii naturali nu înţeleg ce înseamnă a iubi şi a avea grijă de un copil şi nu au manifestat abilita-tea de a dezvolta astfel de abilităţi sau dorinţa de a le dezvolta.

Este în interesul copilului să fi e declarat pasibil de adopţie. Părinţii naturali sunt incapabil emoţional şi intelectual de a garanta copilului un mediu stabil şi sigur. În cazul în care copilul ar fi plasat sub tutela lor el riscă să fi e afectat emoţional şi, din cauza incapacităţii lor fi zice de a se ocupa de copil, ar putea fi expus unui pericol real.”

Judecătorul a concluzionat:„În opinia mea, concluzia fi nală este că părinţii naturali nu-şi dau acordul din motive nerezonabile. Ei refuză să-şi dea consimţământul deoarece ei nu sunt părinţi care au început să-şi demonstreze capacitatea de a se ocupa de copil. Dna McMichael suferă de tulburări mintale grave care pot în orice moment, decât dacă urmează un tratament medical adecvat, s-o facă incapabilă de a avea grijă nu numai de copil dar şi de ea însăşi. Chiar şi atunci când starea ei de sănătate nu impune necesitatea internării în spital, ea nu este capabilă de a exercita facultăţile fi zice şi emoţionale elementare de părinte. Unica capacitate pe care o are este dorinţa de a fi părinte, de a avea copil, dar realizarea

26


acestei dorinţe este peste puterile ei. Încapacitatea tatălui de a avea un comportament normal de părinte faţă de copil este stabilită prin mărturiile dnei K. (vizitator sanitar) şi ale dnei M. (departamentul servicii sociale), memoriile cărora susţin constatările pe care le-am făcut referitor la vizite ...”

35. În decembrie 1990, reclamanţii au depus recurs împotriva deciziei tribuna-lului local la Court of Session.

E. Evenimentele care au avut loc pe parcursul anilor 1991 şi 1992

36. Reclamanţilor li s-a acordat asistenţă judiciară. Opinia avocaţilor şi consili-erilor juridici era că introducerea unui recurs nu are perspective de succes şi trebuie abandonat. Reclamanţii nu au acceptat sfatul şi au depus recurs, fără a benefi cia de asistenţă judiciară.

37. Recursul a fost respins de către Court of Session la 1 noiembrie 1991. Curtea a declarat că judecătorul tribunalului local avea motive solide de a concluziona că, din cauza stării mintale a reclamanţilor şi incapacitatea reclamantei de a avea grijă de copil, ar fi în contradicţie cu interesele copilului de a-l plasa sub tutela părinţilor naturali.

38. Între timp, la 18 iulie 1991, o comisie pentru copii a decis menţinerea tutelei. O decizie similară a fost emisă, ulterior, de către o altă comisie la 9 iunie 1992.

F. Evenimentele care au avut loc în timpul anului 1993

39. La reuniunea unei comisii pentru copii care a avut loc la 4 mai 1993, s-a anunţat că părinţii temporari cu care a locuit A. începând cu 23 decembrie 1987 inten-ţionau să-l adopte. Comisia a decis menţinerea tutelei, cu condiţia ca A. să locuiască în continuare cu părinţii temporari.

40. La 25 mai 1993, judecătorul tribunalului local a acceptat cererea formulată de părinţii temporari de a-l adopta pe A. Efectul ordonanţei de adopţie era investirea părinţilor temporari cu toate drepturile şi datoriile de părinte asupra lui A.

41. La 21 septembrie 1993, o comisie pentru copii a decis ridicarea tutelei, A. fi ind adoptat şi toate rapoartele privind condiţia lui curentă fi ind favorabile.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE

A. Drepturile părinţilor

42. În conformitate cu dreptul scoţian natura drepturilor de care se bucură pă-rinţii în raport cu copiii lor este reglementată de dreptul comun. Cât priveşte fetele sub vârsta de 12 ani şi băieţii sub vârsta de 14 ani, părinţii se bucură, printre altele,

(a) de dreptul de tutore, care poate fi descris ca drept de a administra proprie-tatea copilului şi de a acţiona legal în numele copilului;

(b) dreptul la custodie, care poate fi descris ca dreptul părintelui de a locui împreună cu copilul său, sau de a decide reşedinţa copilului sau de a dirija educaţia cotidiană;

(c) dreptul la vizite.


27


43. Poziţia persoanelor care pot exercita drepturile de părinte este reglemen-tată de legea fi n 1986 privind modifi carea legislaţiei scoţiene cu privire la părinţi şi copii („legea din 1986”). În general, legea din 1986 a suprimat distincţiile juridice între copii născuţi în căsătorie şi în afara ei. Totuşi, în ceea ce priveşte drepturile părinţilor persistă o diferenţă, după cum apare din articolul 2 (1) care prevede:

„(a) mama unui copil exercită autoritatea de părinte indiferent dacă este sau a fost căsătorită cu tatăl copilului;

(b) tatăl unui copil nu poate exercita autoritatea de părinte decât dacă este căsătorit cu mama copilului sau a fost căsătorit cu ea la momentul conceperii sau ulterior.”

Articolul 2 (1) cade sub rezeva articolului 3, care permite oricărei persoane să revendice un interes sesizând tribunalul pentru a obţine un ordin cu privire la drep-turile părinteşti (paragraful 1). Tribunalul, fi ind obligat să ţină cont, în primul rând, de bunăstarea coplului, poate să nu emită un astfel de ordin decât dacă aceasta ar fi în interesul copilului (paragraful 2). Tatăl natural al unui copil născut în afara căsătoriei (care, în mod automat, nu se bucură de dreptul garantat de paragraful 2 (1)) poate obţine drepturile de părinte, inclusiv de tutore, custodie sau vizite în temeiul acestei proceduri, sesizând Court of Session sau tribunalul local. Dacă mama îşi dă consim-ţământul, chestiunea va fi examinată prompt.

B. Măsuri obligatorii de plasare în custodie

44. În Scoţia, dispoziţiile aplicabile copiilor care ar putea necesita măsuri obli-gatorii de plasare în custodie sunt enunţate în Partea III a legii din 1986, completată prin regulamente şi, în special, regulamentul din 1986 cu privire la procedura în faţa comisiilor pentru copii.

1. Cadrul instituţional

(a) Autoritatea locală

45. Potrivit articolului 20 din legea din 1986, autoritatea locală (în speţă, consi-liul regional din Strathclyde) are o responsabilitate generală de a promova protecţia socială în regiune. În termeni mai precişi, datoria ei este de a ancheta şi de a comuni-ca raportorului cazurile copiilor care ar putea necesita măsuri obligatorii de plasare în custodie, de a furniza rapoarte comisiilor pentru copii cu privire la copii şi de a imple-menta condiţiile de plasare sub tutelă impuse de comisiile pentru copii.

(b) Raportorul

46. Raportorul este numit în temeiul articolului 36 din legea din 1986 de către autoritatea locală. Deşi este angajat de autoritatea locală, el trebuie să exercite pute-rea de apreciere în mod independent şi activează separat de departamentul servicii sociale. El nu poate fi revocat fără consimţământul ministrului de interne. El este obligat să decidă dacă o cauză trebuie să fi e deferită unei comisii pentru copii şi să convoace astfel de audieri în caz de necesitate.

(c) Comisiile pentru copii

47. Comisiile pentru copii decid dacă un copil constituie obiectul măsurilor obligatorii de plasare sub tutelă şi, în caz afi rmativ, care măsuri sunt adecvate. În

28


conformitate cu articolul 34 din legea din 1986, comisia pentru copii este compusă de un preşedinte şi doi membri aleşi din colegiul specialiştilor în domeniul copiilor. Ministrul afacerilor interne desemnează un astfel de colegiu pentru fi ecare autoritate locală. Durata mandatului membrilor este specifi cată de ministru; ei pot fi revocaţi în orice moment de către ministru, dar numai cu consimţământul judecătorului suprem din Scoţia, Preşedintele Court of Session (articolul 33 şi anexa 3 la legea din 1986, articolul 7 (1) din legea cu privire la organele jurisdicţionale şi de anchetă din 1992). În practică, membrii sunt iniţial desemnaţi pentru o perioadă de doi ani şi, de obicei, mandatul lor se prelungeşte pentru un termen de cinci ani. Ei pot fi revocaţi numai sub rezerva unor circumstanţe excepţionale.

În termenii dreptului intern, comisia pentru copii este considerată ca un organ juridicţional (tribunal). Ea se supune legislaţiei aplicabile organelor jurisdicţionale sco-ţiene (a se vedea paragraful 61 din anexa 1 la legea cu privire la organele jurisdicţi-onale şi de anchetă din 1992). Membrii comisiei se bucură de imunitate judiciară în raport cu procedura detenţiei ilegale sau în defăimare, în acelaşi mod ca şi judecătorii instanţelor inferioare.

48. Comisia poate examina cauza unui copil numai dacă ea a fost deferită de raportor şi dacă sunt stabilite anumite motive pentru deferire, atât prin acordul copilu-lui şi a părinţilor cât şi printr-o decizie a tribunalului local. Astfel de motive enunţate în articolul 32 din legea din 1986, includ:

„(c) lipsa îngrijirii din partea părinţilor riscă să cauzeze suferinţe inutile copilului sau să prejudicieze grav sănătatea sau dezvoltarea lui.

Astfel, în lipsa acordului, o decizie adoptată pe motive de deferire, după audie-rea mărturiilor adecvate, este esenţială pentru comisie la examinarea cauzei.

(d) Judecătorul tribunalului local (Sheriff)

49. Judecătorul (Sheriff) este oricare judecător al tribunalelor locale şi îndepli-neşte următoarele funcţii într-un proces:

(a) emite o ordonanţă pentru menţinerea copilului într-un local sigur, în aştep-tarea unei audieri, în anumite circumstanţe;

(b) apreciază dacă motivele deferirii comisiei pentru copii sunt justifi cate, în cazul în care copilul sau părinţii lui nu le acceptă;

(c) examinează apelurile împotriva deciziilor adoptate de comisiile pentru copii.

2. Procedura

(a) Măsuri urgente

50. Drept măsură urgentă de protecţie a copilului înainte ca el sau ea să fi e adus în faţa unei comisii pentru copii, o persoană poate fi autorizată de către un jude-cător să însoţească copilul „într-un local sigur”, aşa cum este defi nit în legea din 1968, în cazurile în care el nu este îngrijit de părinţi (articolele 37 (2) şi 94 (1) din legea din 1968). Un astfel de plasament nu durează mai mult de şapte zile. Raportorul trebuie să fi e notifi cat imediat. Dacă el consideră că plasarea obligatorie sub tutelă este nece-sară, el trebuie să convoace o comisie pentru copii pentru a examina cauza (articolul


29


37 (4)). Dacă comisia pentru copii nu poate statua, ea poate elibera un mandat, care poate fi reînnoit o dată, solicitând plasarea pentru o perioadă de douăzeci şi una de zile (articolul 37 (4) şi (5)). Ulterior, raportorul poate solicita Sheriful-lui să elibereze un nou mandat pentru menţinerea plasării pentru o perioadă de douăzeci şi una de zile (articolul 37 (5A)). Copilul şi părinţii lui au dreptul să fi e audiaţi înainte de eliberarea unui astfel de mandat de către o comisie pentru copii sau de către Sheriff.

(b) Obligaţiile raportorului

51. Raportorul este obligat să notifi ce părinţii copilului despre şedinţa comisiei pentru copii cel puţin cu şapte zile înainte. De asemenea, el trebuie să comunice îna-intea primei audieri o declaraţie a motivelor deferirii, precum şi să solicite autorităţilor locale să prezinte un raport cu privire la copil şi antecedentele sale sociale. Autorita-tea locală este obligată să răspundă solicitării raportorului (articolul 39 (4) din legea din 1968).

(c) Persoanele care au dreptul să asiste la dezbaterile comisiei pentru copii

52. Unul dintre părinţi are dreptul să asiste la toate etapele procedurii în faţa comisiei. Termenul „părinte” exclude tatăl unui copil născut în afara căsătoriei, dar include o persoană căreia i s-au acordat drepturile paterne în temeiul articolului 3 din legea din 1986 (articolul 4 (1) şi 30 (2) din legea din 1968). Un părinte poate fi repre-zentat de orice persoană la alegerea lui (articolul 11 din regulamentul din 1986).

(d) Tutorele

53. În cazul în care preşedintele comisiei consideră că există un confl ict de interese între copil şi părinte, el este abilitat să desemneze o persoană cunoscută ca tutore să reprezinte copilul (articolul 34A din legea din 1968).

(e) Stabilirea motivelor de deferire

54. La prima audiere a comisiei, membrii ei trebuie să se asigure că motivele deferirii sunt acceptate de copil şi de părinte. Dacă ele sunt acceptate de ambele părţi, audierea poate continua. În caz negativ, comisia îl va obliga pe raportor să solicite tri-bunalului local să decidă dacă motivele deferirii sunt stabilite. O astfel de cerere trebuie înaintată în termen de şapte zile şi examinată în termen de douăzeci şi opt de zile. Pă-rinţii pot participa în calitate de părţi şi pot fi reprezentaţi. Audierea este desfăşurată în camere, cu alte cuvinte în privat, în interesul copilului. În urma audierii, Sheriff-ul poate revoca deferirea sau, în cazul în care el consideră că motivele sunt stabilite, să remită cauza raportorului. Raportorul va organiza o altă comisie care urmează să examineze cauza şi să adopte o decizie (articolul 42 (6) din legea din 1968).

(f) Examinarea cauzei de către comisia pentru copii

55. La această etapă, după discutarea cazului cu copilul, părintele sau părinţii, tutorele şi reprezentantul care asistă la audiere, comisia trebuie să examineze aran-jamentele în scopul protejării intereselor copilului (articolul 43 din legea din 1968). Ea poate, printre altele,

(1) decide că nu se impune o altă măsură şi se desisizează de cauză;

30


(2) suspenda cauza în aşteptarea unei anchete noi;

(3) dacă consideră că copilul necesită plasarea obligatorie în custodie, emite o ordonanţă de plasare sub tutelă a copilului (paragraful 58 infra).

56. Înainte de încheierea audierii, preşedintele trebuie să informeze copilul, pă-rintele sau părinţii, tutorele sau reprezentanţii (în caz că sunt prezenţi) despre decizia comisiei pentru copii, motivele deciziei, dreptul copilului sau a părintelui de a introduce recurs la Sheriff împotriva acestei decizii şi dreptul copilului şi a părintelui de a primi o comunicare în scris a motivelor deciziei. O astfel de comunicare în scris trebuie să fi e furnizată la solicitare. Fiecare părinte, copil sau tutore care nu a participat la audiere trebuie să fi e notifi cat în scris de decizie, de dreptul de a primi o declaraţie a motivelor şi de dreptul la recurs (articolele 19 (4) şi 20 din regulamentul din 1986).

57. Comisiile pentru copii trebuie să examineze orice informaţii relevante care le sunt furnizate (articolul 19 (2) (a) din regulamentul din 1986). În afara declaraţiei cu pri-vire la motivele deferirii, această informaţie (care ar include orice raport, document sau informaţii prezentate de către raportor) nu este comunicată, în mod tradiţional, copilului sau părinţilor. Oricum, preşedintele este obligat să informeze copilul şi părinţii despre conţinutul acestor rapoarte, documente sau informaţii, în cazul în care consideră a fi relevant pentru modul în care cauza va fi examinată şi că divulgarea conţinutului nu ar aduce prejudiciu intereselor copilului (articolul 19 (3) din regulamentul 1986).

(g) Ordonanţa de plasare sub tutelă

58. Ordonanţele de plasare sub tutelă sunt deciziile comisiei pentru copii de a impune măsuri obligatorii de luare în custodie. Astfel ea poate plasa copilul sub tutelă, fi xând unele condiţii, de exemplu ca copilul să domicilieze într-un local diferit de cele specializate- de exemplu, în casa părinţilor temporari (articolul 44 (1) (a) şi (b) din legea din 1968).

O ordonanţă de plasare sub tutelă impune asupra autorităţilor locale obligaţia de a proteja copilul în conformitate cu condiţiile fi xate de aceasta şi îi abilitează să exercite această responsabilitate. Cu toate acestea, ea nu-i învesteşte cu drepturi pa-terne de custodie şi nu suprimă nici un drept patern. Aceste drepturi sunt subordonate condiţiilor fi xate de ordonanţă, în caz de incompatibilitate, ele nu pot fi exercitate.

Astfel, dreptul la custodie nu poate fi exercitat dacă o ordonanţă de plasare sub tutelă prevede ca copilul să locuiască cu părinţii temporari. În cauza Aitken c. Aitken (1978, Session cases 297) Court of Session a indicat că din moment ce o astfel de or-donanţă de plasare sub tutelă este în vigoare, ar fi posibil de a acorda unei persoane custodia copilului, dar numai sub rezerva condiţiilor impuse de ordonanţă şi persoană nu va putea exercita efi cient custodia atât timp cât ordonanţa va fi în vigoare.

Cât priveşte vizitele, comisia pentru copii este abilitată să le subordoneze unor condiţii speciale în cazul emiterii sau menţinerii unei ordonanţe de plasare sub tutelă (a se vedea cauza Kenedy c. A (1986), Scots Law Times 358). În absenţa unei condiţii exprese, părinţii vor benefi cia de dreptul la vizite în mod rezonabil. Oricum, autorita-tea locală este competentă să anuleze vizitele în exercitarea responsabilităţilor sale prevăzute de articolul 20 din legea din 1968. Court of Session a evidenţiat în cauza


31


Dewar c. Consiliului Regional Strathclyde ((1984) Session Cases 102), că tribunalele nu se vor pronunţa asupra controverselor cu privire la vizite între părinţi şi autoritatea locală. Dacă un părinte nu este mulţumit de decizia adoptată de o autoritate locală în materie de vizite, el sau ea trebuie să solicite comisiei pentru copii să reglementeze chestiunea în litigiu adăugând o condiţie cu privire la vizite sub aspectul ordonanţei de plasare sub tutelă. Decizia comisiei poate fi atacată în faţa tribunalelor.

59. Un părinte are dreptul de a solicita reexaminarea unei ordonanţe de plasare sub tutelă la un interval de şase luni după ultima examinare (articolul 48 (4) din legea din 1968) şi poate utiliza acest drept pentru a obţine o decizie cu privire la vizite.

60. Potrivit legii din 1968, un copil nu trebuie să constituie obiectul unei ordo-nanţe de plasare sub tutelă decât dacă este necesar în interesul lui. Ordonanţa poate fi reexaminată de către o comisie pentru copii:

(a) în orice moment, dacă autoritatea locală consideră că ea nu mai are efect sau trebuie modifi cată;

(b) într-un interval de un an, în caz contrar ea îşi va înceta automat efectele;

(c) la solicitarea copilului sau a părinţilor, după expirarea următoarelor perioade:

(i) trei luni de la data impunerii ordonanţei de plasare sub tutelă;

(ii) trei luni de la data modifi cării condiţiei de reexaminare;

(iii) şase luni de la data oricărei reexaminări (articolul 48 (4) din legea din 1968)

Raportorul trebuie să efectuieze pregătirile necesare pentru organizarea a ast-fel de audieri de reexaminare. La reexaminare, comisia pentru copii poate anula, menţine sau modifi ca ordonanţa (articolul 47 (1) şi 48 din legea din 1968).

(h) Recursul împotriva deciziei comisiei pentru copii

61. În termen de trei săptămâni de la adoptarea deciziei de către comisia pen-tru copii, copilul sau părintele, sau ambii, pot depune recurs împotriva ei la Sheriff (articolul 49 (1) din legea din 1968). Aceasta este relevant pentru toate deciziile.

Raportorul este obligat să asigure ca toate rapoartele şi declaraţiile disponibile comisiei pentru copii împreună cu procesele-verbale a dezbaterilor comisiei şi a moti-velor deciziilor adoptate să fi e depuse la grefi erul tribunalului local. Aceste documente nu sunt comunicate părinţilor.

Apelul este examinat cu uşile închise, în interesul copilului. Sheriff-ul trebuie, în primul rând, să audieze apelantul sau reprezentantul acestuia şi tutorele desemnat. În cazul în care se pretinde vreo iregularitate în conducerea cauzei, dacă faptele sunt recunoscute de către raportor, Sheriff-ul trebuie să examineze probele furnizate de către autorul apelului sau în numele lui şi a raportorului cu privire la iregularitate. She-riff-ul va proceda la interogarea, în caz de necesitate, a raportorului şi a autorilor sau compilatorilor rapoartelor sau declaraţiilor propuse spre examinare. El poate solicita rapoarte sau declaraţii suplimentare în cazul în care consideră că aceasta ar putea fi util. Copilul, părinţii şi tutorele au dreptul, în mod normal, să asiste la toate etapele.

32


62. Sheriff-ul va admite recursul dacă constată că în procedura adoptată de comisia pentru copii exista un viciu, sau că comisia nu a atras o atenţie cuvenită unor factori. În cazul în care el decide că apelul este nefondat, el confi rmă decizia comisiei pentru copii. Dacă admite recursul, el poate acţiona după cum urmază:

(a) În cazul în care recursul este formulat impotriva unui mandat de plasare, el îl poate rdica;

(b) în orice alt caz, el dispune de posibilitatea de a remite cauza comisiei spre reexaminare sau scuteşte copilul de toate procedurile ulterioare care sunt determina-te de motivele de deferire (articolul 49 (5) din legea din 1968).

63. În aşteptarea recursului, copilul sau părinţii săi pot înainta o cerere comisiei pentru copii de a suspenda ordonanţa în litigiu. Raportorul trebuie să facă pregătirile necesare pentru audiere, care poate admite sau respinge cererea (articolul 49 (8) din legea din 1968).

C. Procedura de adopţie în Scoţia

64. Legislaţia care reglementeazuă procedura de adopţie este legea din 1978 privind adopţia („legea din 1978”).

65. Potrivit legii din 1978, un ordin prin care copilul se declară pasibil de adop-ţie garantează copilului posibilitatea de a locui cu personele care intenţionează să-l adopte pe parcursul unei perioade anterioare adopţiei, fără a exista un risc ca copilul să fi e recuperat de părinţii naturali.

Înainte de a emite ordinul, tribunalul trebuie să se asigure în ceea ce priveşte fi ecare părinte sau tutore al copilului că:

(a) el sau ea este de acord, în mod liber şi în deplină cunoaştere a cauzei, cu emiterea unui ordin de adopţie; sau

(b) acordul lui/ei de a adopta un ordin de adopţie trebuie să nu fi e condiţionat de un număr de motive speciale, care includ motivul că părintele sau tutorele nu-şi dă acordul în mod nerezonabil (articolul 16 (2) din legea din 1978).

Potrivit legii din 1978, tatăl natural al unui copil născut în afara căsătoriei nu este considerat „părinte” sau „tutore”, decât dacă el s-a căsătorit ulterior cu mama co-pilului sau dacă a fost emisă în favoarea lui o ordonanţă care-i conferă paternitatea.

Efectul unui ordin de declarare a copilului pasibil de adopţie este de a investi cu drepturi şi obligaţii părinteşti agenţia de adopţie (o autoritate locală sau un serviciu de adopţie autorizat) şi de a anula drepturile părinteşti existente. După declararea copilului pasibil de adopţie, el va locui în mod normal cu persoanele care doresc să-l adopte şi numai ulterior vor solicita emiterea unui ordin de adopţie.

66. Un ordin al tribunalului local prin care copilul se declară pasibil de adopţie, este susceptibil de recurs în faţa Court of Session. Ea dispune de jurisdicţie la acest capitol. Court of Session va proceda, în mod normal, pe baza constatărilor de fapt ale Sheriff-ului, dar nu este obligată de a proceda astfel. În caz de necesitate, ea poate examina probele sau poate remite cauza Sheriff-ului împreună cu instrucţiunile cu privire la maniera de procedare.


33



67. Dl şi dna McMichael au sesizat Comisia la 11 octombrie 1989. Ei s-au plâns că au fost privaţi de îngrijirea şi custodia fi ului lor A. şi prin aceasta de dreptul lor de a fonda o familie, precum şi de dreptul de a vizita copilul lor, care a fost dat spre adopţie. Ei au pretins că nu au benefi ciat de un proces echitabil în faţa comisiei pentru copii şi că nu au benefi ciat de posibilitatea de a consulta rapoartele confi denţiale şi alte documente prezentate la audiere. Primul reclamant, de asemenea, a afi rmat că, în calitate de tată natural, el nu a benefi ciat de un drept legal de a obţine custodia lui A. sau de a participa la procedura de plasare în custodie sau de adopţie şi că, respectiv, el a fost supus discriminării.

68. La 8 decembrie 1992, Comisia a declarat inadmisibile, pentru motivul de a fi nefondate, plângerile reclamanţilor formulate împotriva plasării lui A. în custodie, sistarea vizitelor şi darea lui spre adopţie. Restul cererii a fost declarată admisibilă. În raportul său din 31 august 1983 (articolul 31), ea a constatat:

(a) în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie;

(b) cu unsprezece voturi contra două, că nu a existat nici o încălcare a articolu-lui 6 paragraful 1 cu privire la primul reclamant;

(c) în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Con-venţie;

(d) în unanimitate, că nu a existat nici o încălcare a articolului 14 cu privire la primul reclamant;

Textul integral al opiniei Comisiei şi a celor două opinii separate conţinute în acest raport sunt anexate la prezenta hotărâre1.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

69. La audierea din 20 septembrie 1994, Guvernul a susţinut în substanţă de-claraţia fi nală enunţată în memoriul său, prin care a admis că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1 cu privire la dna McMichael, dar a invitat Curtea să decidă

(2) că nu a existat nici o încălcare a articolului 6 paragraful 1 cu privire la primul reclamant;

(3) că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 8 din Convenţie cu privire la primul reclamant;

(4) că nici o chestiune distinctă nu se ridică în temeiul articolului 8 din Conven-ţie cu privire la dna McMichael, şi

(5) că nu a existat nici o încălcare a articolului 14 cu privire la primul reclamant;

70. Cu aceeaşi ocazie, reclamanţii au menţinut în esenţă concluziile formulate la sfârşitul memoriului lor, în care ei s-au întemeiat pe

Notă grefei1 Pentru raţiuni practice el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (Volumul 307-13 din seria A a publicaţiilor Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

34


„(primo) articolul 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în termenii căruia în speţă lipsa accesului la informaţii contravine articolului în cauză, şi

(secundo) articolul 8 din Convenţie, termenii căruia sunt menţionaţi şi invocaţi, pentru a demonstra că dreptul la viaţa privată şi de familie etc., este de asemenea încălcat în speţă”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA OBIECTUL CAUZEI ŞI ADMISIBILITATEA PROBELOR

71. În memoriul său adresat Curţii reclamanţii au reiterat revendicările lor, avansate în cererea adresată Comisiei (paragraful 67 supra), că retragerea copilului lor din custodie şi grijă, sistarea vizitelor la el şi darea lui spre adopţie au contravenit dispoziţiilor articolului 8 din Convenţie. Obiectul litigiului deferit Curţii este delimitat de decizia Comisiei de admi-sibilitate (a se vedea printre altele, hotărârea din 21 februarie în cauza Powell şi Rayner contra Regatului Unit, Seria A nr. 172, p. 13, paragraful 29). Respectiv, din moment ce plângerile în cauză au fost declarate inadmisibile de către Comisie pentru lipsa manifestă de fundament (paragraful 68 supra), Curtea nu are competenţa de a le examina.

72. În faţa Curţii, reclamanţii au depus o altă plângere care nu a fost examinată în raportul Comisiei, şi anume că ultima decizie a tribunalului regional local şi a Cout of Session de a permite adopţia lui A. a fost adoptată în mod incorect în consecinţa lipsei posibilităţii de a refuta toate probele prezentate în timpul procedurii precedente relativ la plasarea copilului în custodie.

La momentul când petiţia autorităţii locale a fost audiată de către tribunalului regio-nal (între 18 iunie şi 27 iulie 1990) primul reclamant a obţinut drepturile paterne cu privire la A., în temeiul căsătoriei lui din 24 aprilie 1990 cu reclamanta (paragraful 33 supra). Probele documentare prezentate tribunalului au fost comunicate reclamanţilor, care au participat la procedură în calitate de părţi, reclamanta fi ind reprezentată de un avocat (pa-ragraful 33). Ordinul Sheriff-ului de a elibera pe A. spre adopţie a fost confi rmat de către Court of Session în baza recursului depus de reclamanţi, care au persistat în recursul său în pofi da imposibilităţii evidente de a obţine câştig în cauză. (paragrafele 34 şi 37 supra).

În lumina constatării Curţii cu privire la procedura de plasare în custodie (para-graful 84 infra) şi a faptului că comunicarea deplină a documentelor relevante a fost efectuată în timpul procedurii de adopţie, Curtea nu consideră necesar de a decide dacă scopul cauzei deferite Curţii se extinde şi asupra acestei plângeri.

73. Reclamanţii au afi rmat că în memoriile sale adresate Curţii, Guvernul ur-mărea scopul să „ofere noi probe care nu fusese anterior prezentate Comisiei” şi că astfel de inserări nu sunt admise.

Curtea notează că elementele „noi” care erau incluse în memoriul Guvernului cuprindeau detalii ample cu privire la faptele care susţin plângerile declarate admisi-bile de către Comisie sau din argumentele juridice referitoare la fapte. Curtea nu este împiedicată de a face cunoştinţă cu acest material în măsura în care el este conside-rat pertinent (a se vedea articolul 41 paragraful 1 din regulamentul A al Curţii)


35


II. CU RPIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1 DIN CONVENŢIE

74. Reclamanţii au afi rmat că incapacitatea lor de a consulta anumite rapoarte confi denţiale şi alte documente prezentate comisiilor pentru copii şi, ulterior, tribuna-lului regional, constituie o încălcare a articolului 6 paragraful 1, care prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...), de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege (...), care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiunilor sale cu caracter civil (...).”

A. Aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1

1. Reclamanta

75. Guvernul a acceptat concluzia Comisiei că în raport cu dna McMichael, articolul 6 paragraful 1 era aplicabil procedurii de plasare în custodie în faţa comisiilor pentru copii şi tribunalului regional.

Pe baza jurisprudenţei sale constante, Curtea de asemenea nu vede nici un motiv pentru care să adopte concluzii diferite de cele ale Comisiei (a se vedea, spre exemplu, hotărârea în cauza W. contra Regatului Unit din 8 iulie 1987, Seria A nr. 121-A, p. 35, paragraful 78).

2. Primul reclamant

76. Comisia, concluzia căreia a fost acceptată de Guvern, a considerat, în schimb, că articolul 6 paragraful 1 nu se aplică plângerii primului reclamant, dl Mc-Michael, privind incapacitatea de a consulta rapoartele confi denţiale şi documentele prezentate în timpul procedurii de plasare în custodie.

77. În termenii dreptului scoţian dl McMichael, în calitate de tată natural al unui copil născut în afara căsătoriei, nu obţinea în mod automat drepturile paterne în pri-vinţa copilului, cu alte cuvinte dreptul de tutore, de custodie şi de vizite (paragrafele 42 şi 43). La fel, el nu a solicitat emiterea unei ordonanţe prin care să i se confere drepturile paterne – o cerere care, cel puţin din data de 18 februarie 1988 (data când numele lui a fost înscris în certifi catul de naştere a copilului), ar fi fost examinată în mod accelerat, dat fi ind că mama şi-a dat consimţământul (paragraful 43 supra).

În consecinţă, după cum a fost notat de către Comisie, cu toate că primul recla-mant a jucat un rol activ în calitate de reprezentant al reclamantei, el nu a constituit, şi nici nu putea constitui parte la procedura de plasare în faţa comisiei pentru copii în perioada care a precedat căsătoria reclamanţilor din aprilie 1980 (paragrafele 10, 15, 21, 24, 26, 29 şi 32 supra). De asemenea, deciziile comisiei pentru copii puteau fi atacate numai de dna McMichael (paragrafele 17, 27 şi 61 supra).

În aceste circumstanţe, Curtea se subscrie raţionamentului Comisiei: chiar dacă în conformitate cu dreptul scoţian primul reclamant ar putea revendica „dreptu-rile civile” cu privire la copil (a se vedea, printre altele, hotărârea în cauza W. contra Regatului Unit, precitată, p. 32-35, paragrafele 72-79), procedura de plasare în cauză nu implica adoptarea unei decizii cu privire la unul din aceste drepturi, din moment

36


ce el nu a luat măsurile prealabile necesare în vederea obţinerii recunoaşterii juridice a calităţii sale de tată. La acest capitol, speţa este diferită de cauza Keegan contra Irlandei (hotărârea din 26 mai 1994, Seria A nr. 290).

B. Respectarea dispoziţiilor articolului 6 paragraful 1

1. Comisia pentru copii

78. Una din întrebările examinate în faţa Curţii a fost dacă comisia pentru copii poate fi considerată un ”tribunal” în sensul articolului 6 paragraful 1, ţinând cont de modalitatea de desemnare şi revocare a membrilor săi (paragraful 47 supra). Comisia a exprimat opinia că membrii nu se bucură de sufi cientă independenţă faţă de autori-tăţile administrative, deşi Guvernul nu s-a subscris acestei opinii.

Curtea, la rândul său, nu consideră necesar de a soluţiona aici această chestiune controversată, ţinând cont de concluziile adoptate cu privire la conformitatea procedurii de plasare în ansamblu cu dispoziţiilor articolului 6 paragraful 1 (paragraful 84 infra).

79. Chiar dacă în opinia Guvernului comisia pentru copii constituie un „tribunal” independent în termenii articolului 6 paragraful 1, el a recunoscut că în ambele instan-ţe (la 4 februarie şi 13 octombrie 1988) procedura nu a asigurat o judecare „echitabilă” garantată de această prevedere din cauza incapacităţii reclamantei sau a reprezen-tantului ei de a consulta anumite documente examinate de comisie.

80. Curtea notează că la aceste două date, în conformitate cu regulamentul pro-cedural relevant, documentele prezentate comisieii, în special rapoartele sociale care conţineau informaţii la zi cu privire la A., care revizuiau istoria cauzei şi conţineau re-comandări, nu au fost comunicate dnei McMichael sau dlui McMichael, care acţiona în calitate de reprezentant al reclamantei, cu toate că preşedintele comisiei i-a informat despre conţinutul documentelor (paragrafele 15, 21 şi 57 supra). La 4 februarie 1988 comisia a decis că A. trebuia să fi e plasat în custodie în mod obligatoriu, în special din cauza sănătăţii mintale a ambilor reclamanţi, şi a mai emis o ordonanţă de plasare a copilului sub tutela autorităţilor locale sub rezerva condiţiei că el va locui în familia temporară; această ordonanţă a fost prelungită la următoarea audiere care a avut loc la 13 octombrie 1988 (paragrafele 15, 21 şi 58-60 supra). Documentele examinate de comisie nu au fost comunicate numai cu două ocazii: când reclamanta a participat la procedură şi când a fost adoptată decizia care afecta drepturile ei civile – diferită de de-cizia din 5 septembrie 1989, care a fost anulată în recurs (paragrafele 26 şi 27 supra).

Potrivit explicaţiilor Guvernului, funcţia de a stabili ce măsuri de plasare ar răs-punde intereselor copilului a fost conferită mai curând comisiei pentru copii decât tribunalelor ordinare, deoarece legislativul considera că această funcţie poate fi exer-citată mai efi cient de către un organ jurisdicţional compus din trei persoane special instruite şi cu o experienţă considerabilă în domeniul protecţiei copiilor, respectând o procedură care este mai puţin formală şi mai puţin confl ictuală decât cea a tribunalelor ordinare. Curtea acceptă că în acest domeniu delicat al dreptului familiei, pot exista mai multe motive pentru optarea în favoarea unui organ jurisdicţional care nu repetă compoziţia sau procedura unei instanţe de judecată de tip clasic (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea din 5 noiembrie 1981 în cauza X. contra Regatului Unit, Seria


37


A nr. 46, p. 23, paragraful 53). Cu toate acestea, în pofi da caracteristicilor speciale ale deciziei care trebuie adoptată, dreptul la un proces echitabil în contradictoriu im-plică, în principiu, „posibilitatea de a cunoaşte şi de a comenta observaţiile depuse sau probele prezentate de cealaltă parte” (a se vedea hotărârea din 23 iunie 1993 în cauza Ruiz-Mateos contra Spaniei, Seria A nr. 262, p. 25, paragraful 63). În contextul prezentului caz, faptul că astfel de documente esenţiale ca rapoartele sociale nu au fost comunicate poate afecta abilitatea părinţilor participanţi nu numai de a infl uenţa decizia comisiei în cauză, dar, de asemenea, de a estima prospectele de atacare a deciziei în faţa tribunalului local.

2. Tribunalul local

81. Fără a contesta concluzia Comisiei că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 cu privire la procedura de apel derulată în faţa tribunalului local, Guvernul a reamintit următoarele fapte relevante: dna McMichael a atacat decizia iniţială a co-misiei pentru copii din 4 februarie 1988 în faţa tribunalului local, ulterior ea s-a desistat de recursul său; la acea perioadă ea nu fusese reprezentată de o altă persoană şi era mintal instabilă (paragrafele 15-17 supra); ea nu a depus recurs împotriva celeilalte deciziei adoptate ulterior de către comisie la 13 octombrie 1988 (paragraful 21 supra); recursul ei împotriva următoarei decizii adoptate de comisia pentru copii la 5 septem-brie a fost respins (paragrafele 24-27 supra).

82. Comisia, citând jurisprudenţa Curţii, a acceptat că o procedură care nu co-respunde exigenţelor articolului 6 paragraful 1 (similar cu cea în faţa comisiei pentru copii) poate, în acord cu dispoziţiile Convenţiei, preceda o decizie asupra drepturilor cu caracter civil dată de un organ judiciar independent care exercită un control ju-risdicţional deplin al procedurii precedente şi furnizează garanţiile instituite de arti-colul 6 paragraful 1 (a se vedea hotărârea din 10 februarie 1983 în cauza Albert şi Le Compte contra Belgiei, Seria A nr. 58, p. 16, paragraful 29). Comisia a declarat tribunalul local ca fi ind „un tribunal” în sensul articolului 6 paragraful 1. Ea a notat că reclamanta dispunea de dreptul la recurs împotriva deciziei comisiei pentru copii în faţa tribunalului local, care este competent să examineze atât fondul cât şi iregulari-tăţile procedurale reclamate (paragrafele 49, 61 şi 62 supra). Cu toate acestea, ea a considerat că dreptul reclamantei la un proces echitabil a fost încălcat deoarece, în practică, documentele depuse la tribunalul local de către raportor, în special rapoar-tele care au fost anterior examinate de comisia pentru copii, nu au fost comunicate unui părinte apelant (paragraful 61 supra). În opinia Comisiei, această practică a evidenţiat o inegalitate fundamentală şi a plasat părintele într-o poziţie dizavantajată, atât în ceea ce priveşte introducerea unui recurs, cât şi în ceea ce priveşte prezen-tarea ulterioară a oricărui recurs.

83. Curtea, la fel ca Comisia, este convinsă că, în ceea ce priveşte contestaţiile între un părinte şi o autoritate locală privind plasarea în custodie a copiilor, tribunalul local satisface condiţiile articolului 6 paragraful 1 referitoare la componenţă şi juris-dicţie (paragrafele 49, 61 şi 62 supra). Oricum, exigenţa unui proces în contradictoriu nu a fost respectată în faţa tribunalului local la fel ca şi în faţa comisiei pentru copii cu ocazii relevante (paragrafele 17 şi 27 supra).

38


3. Concluzie

84. Astfel, dna McMichael nu a benefi ciat de „un proces echitabil, în sensul ar-ticolului 6 paragraful 1 la ambele etape a procedurii de plasare sub tutelă a fi ului său A. Respectiv, a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

85. În continuare, reclamanţii au pretins că, din cauza incapacităţii lor de a con-sulta rapoartele confi denţiale şi documentele prezentate comisiei pentru copii, a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie, care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

86. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii „pentru un părinte şi copil conveţui-rea în comun constituie un element fundamental al vieţii de familie” şi măsurile interne care împiedică această convieţuire constituie o ingerinţă în dreptul protejat de articolul 8 (a se vedea, printre altele, hotărârea în cauza W. contra Regatului Unit, precitată, p. 27, paragraful 59). Este incontestabil faptul că în raport cu ambii reclamanţi mă-surile de plasare şi de custodie care rezultă din procedurile reclamate nu numai că se încadrează în sfera de aplicare a paragrafului 1 al articolului 8, dar, de asemenea, implică „o ingerinţă” în sensul paragrafului 2.

87. Este cert faptul că articolul 8 nu conţine exigenţe procedurale explicite, pro-cesul de adoptare de decizii cu privire la măsurile de ingerinţă trebuie să fi e echitabil şi să respecte înteresele protejate de articolul 8:

„ceea ce trebuie ... determinat este dacă, ţinând cont de circumstanţele particulare ale cauzei şi, în special, de caracterul grav al deciziilor care trebuie adoptate, părinţii au fost implicaţi în proce-sul de adoptare a deciziilor într-o măsură sufi cientă pentru a le proteja interesele. În caz contrar, dreptul lor la viaţa de familie nu ar fi fost respectat şi ingerinţa cauzată de decizia adoptată nu ar fi considerată „necesară” în sensul articolului 8 (a se vedea hotărârea în cauza W. contra Regatului Unit, precitată, p. 28-29, paragrafele 62-64).

88. Comisia şi reclamanţii au concluzionat că în această privinţă procedura contestată în faţa comisiei pentru copii, în timpul căreia, în pofi da faptului că do-cumentele relevante nu au fost comunicate, au fost adoptate deciziile cu privire la relaţiile reclamanţilor cu copilul lor, nu a satisfăcut exigenţele articolului 8. Comisia a subliniat faptul că nu au fost avansate motive speciale pentru păstrarea caracterului confi denţial al rapoartelor în litigiu.

89. În schimb, Guvernul a afi rmat, în primul rând, că nu a existat nici o încălcare a articolului 8 cu privire la primul reclamant. El a subliniat faptul că, în conformitate cu dreptul intern, el nu a fost abilitat să intervină în calitate de parte la procedura de plasare în faţa unei comisii pentru copii, deoarece nu a încercat să obţină recunoaş-


39


terea drepturilor lui paterne în calitate de tată natural, cu toate că dispunea de toate posibilităţile. În opinia Guvernului, presupunând că imposibilitatea primului reclamant de a se implica în procedura de plasare poate fi considerată rezonabilă şi justifi cată (paragraful 98 infra), este incoerent de a constata că o ingerinţă în viaţa lui de familie cauzată de această procedură contravine dispoziţiilor articolului 8.

În al doilea rând, Guvernul a susţinut că din moment ce necomunicarea recla-mantei a documentelor prezentate comisiei pentru copii a privat procedura de carac-terul echitabil şi a încălcat drepturile ei garantate de articolul 6 paragraful 1, a fost necesar de a examina aceeaşi plângere sub aspectul articolului 8, dat fi ind că nici o plângere separată nu a fost ridicată.

90. Cât priveşte primul argument al Guvernului, este adevărat că iniţial, la sfâr-şitul anului 1987 şi începutul anului 1988, reclamanta a negat paternitatea primului reclamant şi că prima dată când documentele nu au fost comunicate în timpul audierii în faţa unei comisii pentru copii a avut loc cu două săptămâni înainte de înscrierea numelui primului reclamant în certifi catul de naştere al copilului (4 şi 18 februarie 1988 respectiv) (paragrafele 7, 11, 14, 15 şi 18 supra). Or, primul reclamant a revendicat paternitatea la 27 ianuarie 1988 şi chiar la momentul acestei audieri iniţiale în faţa comisiei pentru copii el locuia împreună cu reclamanta şi era, în special în calitatea lui de reprezentant al acesteia, profund asociat în încercarea de a obţine dreptul la vizite (paragrafele 7, 13, 14 şi 15 supra). În continuare, ambii reclamanţi au acţionat în comun în efortul de a recupera custodia asupra copilului şi dreptul de a-l vizita, nu numai în cadrul procedurii juridice în faţa comisiei pentru copii şi tribunalului local, dar de asemenea în demersurile adresate departamentului servicii sociale al autorităţii locale (paragrafele 18 şi 20-25 supra). Pe parcursul perioadei relevante, ei locuiau împreună şi duceau o „viaţă de familie” comună în măsura posibilă, ţinând cont de internarea periodică a reclamantei în spital (paragrafele 16 şi 30 supra).

În aceste circumstanţe speciale, Curtea consideră că trasarea diferenţei sub-liniate de Guvern între cei doi membri ai cuplului reclamant nu ar refl ecta realitatea situaţiei.

91. Cât priveşte cel de-al doilea argument al Guvernului, Curtea ar evidenţia diferenţa care există în natura intereselor protejate de articolele 6, paragraful 1, şi 8. Astfel, articolul 6 paragraful 1 instituie o garanţie procedurală, şi anume „dreptul la un tribunal” la determinarea „drepturilor şi obligaţiunilor cu caracter civil” (a se vedea hotărârea din 21 februarie 1975 în cauza Golder contra Regatului Unit, Seria A nr. 18, p. 18, paragraful 36), pe când exigenţa procedurală inerentă articolului 8 nu numai că reglementează procedurile administrative şi procedura judiciară, dar este subordona-tă unui scop mai amplu de garantare a respectării adecvate, printre altele, şi a vieţii de familie (a se vedea, spre exemplu, hotărârea din 8 iulie 1987 în cauza B contra Regatului Unit, Seria A nr. 121-B, p. 72-74 şi 75, paragrafele 63-65 şi 68). Diferenţa între scopul urmărit de garanţiile respective oferite de articolele 6, paragraful 1, şi 8 poate, în lumina circumstanşelor particulare, justifi ca examinarea a aceluiaşi set de fapte sub aspectul ambelor articole (a compara, spre exemplu, hotărârea în cauza Golder, p. 20-22, paragrafele 41-45 şi hotărârea din 8 iulie 1987 în cauza O. contra Regatului Unit, Seria A nr. 120-A, p 28-29, paragrafele 65-67).

40


Cât priveşe prezenta cauză, faptele reclamate au avut repercursiuni nu numai asupra derulării procedurii judiciare la care reclamanta a fost parte, dar, de aseme-nea, asupra „unui element fundamental al vieţii de familie” a celor doi reclamanţi (pa-ragraful 86 supra).

92. Guvernul a recunoscut deja, în contextul articolului 6 paragraful 1, carac-terul inechitabil al procedurii de plasare cu ocazii specifi cate din cauza incapacităţii reclamantei sau a reclamantului, care o reprezenta, de a vedea anumite documente examinate de comisia pentru copii şi tribunalul local (paragrafele 79 şi 81 supra).

Ţinând cont de această concesiune, Curtea constată că în această privinţă procesul de decizie a modalităţilor de îngrijire şi de vizite nu a protejat în mod necesar interesele reclamanţilor astfel cum sunt protejate de articolul 8. Luând în consideraţie abordarea adoptată în speţă cu privire la plângerea reclamanţilor în temeiul articolului 8 (paragraful 90 supra), Curtea nu consideră necesar de a trasa vreo diferenţă între cei doi reclamanţi în ceea ce priveşte amploarea încălcării constatate, indiferent de unele diferenţe în circumstanţele juridice.

93. În concluzie, a avut loc o încălcare a articolului 8 cu privire la ambii reclamanţi.

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 6 PARA-GRAFUL 1 ŞI/SAU ARTICOLUL 8

94. În cele din urmă, primul reclamant a pretins că a fost victima unui tratament discriminatoriu, fapt ce contravine articolului 14 din Convenţie, care prevede:

„Exercitare drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fi e asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau oricare alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

În opinia sa, el a fost discriminat în calitatea sa de tată natural în contradicţie cu dispoziţiile articolului 14 combinat cu articolul 6 paragraful 1 şi/sau articolul 8, prin aceea că anterior căsătoriei lui cu reclamanta el nu a benefi ciat de dreptul legal la custodia copilului sau de posibilitatea de a participa la procedura de plasare.

95. Comisia a exprimat opinia şi Guvernul s-a subscris acestei opinii, că trata-rea diferenţiată denunţată de către reclamant nu a evidenţiat vreo discriminare contra-ră articolului 14, combinat atât cu articolul 6 paragraful 1, cât şi cu articolul 8.

96. În termenii dreptului scoţian, tatăl unui copil dobândeşte în mod automat drepturile paterne de tutore, de custodie şi vizite numai dacă este căsătorit cu mama copilului (paragrafele 42 şi 43 supra). În continuare, numai „un părinte”, adică o per-soană care dispune de drepturi paterne, are dreptul să asiste la toate etapele audierii în faţa comisiei pentru copii (paragraful 52 supra). Tatăl natural al unui copil născut în afara căsătoriei poate obţine drepturi paterne adresând o cerere unui tribunal. O astfel de cerere va fi examinată în mod rapid dacă mama îşi dă acordul (paragraful 43 supra).


41


Prin urmare, dl McMichael era plasat într-o poziţie mai puţin avantajoasă în ter-menii legii decât un tată căsătorit. Trebuie de remarcat faptul că chiar şi după ce mama copilului a recunoscut calitatea lui de tată în februarie 1988 (paragraful 18 supra), el nu a încercat să obţină un ordin de recunoaştere a drepturilor paterne, ceea ce i-ar fi per-mis să participe împreună cu dna McMichael în calitate de parte la procedură.

97. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, o diferenţă de tratament este dis-criminatorie dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există o legătură rezona-bilă de proporţionalitate între mijloacele angajate şi scopul urmărit (a se vedea, printre altele, hotărârea din 13 iunie 1979 în cauza Marckx contra Belgiei, Seria A nr. 31, p. 16, paragraful 33).

98. Plângerea dlui McMichael este îndreptată în mod esenţial împotriva statu-tului lui de tată natural potrivit dreptului scoţian.

După cum a remarcat Comisia „este axiomatic că natura relaţiei taţilor naturali cu copiii lor va varia în mod inevitabil, de la ignoranţă şi indiferenţă la o relaţie apropi-ată şi stabilă, care nu este diferită de unitatea familiei pe bază matrimonială” (paragra-ful 125 din raport). După cum a explicat Guvernul, scopul legislaţiei relevante, întrată în vigoare în 1986, este de a furniza un mecanism pentru identifi carea taţilor „care merită„ şi care ar putea obţine drepturile paterne, prin protejarea intereselor copilului şi a mamei. În opinia Curţii, acest scop este legitim şi condiţiile impuse taţilor naturali pentru recunoaşterea rolului lor de părinte respectă principiul proporţionalităţii. Prin urmare, Curtea este de acord cu Comisia că a existat un obiectiv şi o justifi care rezo-nabilă pentru diferenţa de tratament reclamată.

99. În concluzie, nu a existat nici o încălcare a articolului 14 combinat cu artico-lul 6 paragraful 1 sau articolul 8 cu privire la primul reclamant.

V. APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

100. Potrivit articolului 50 din Convenţie,„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul moral

101. Reclamanţii, care au benefi ciat de asistenţă juridică, nu au revendicat ram-bursarea costurilor şi cheltuielilor. În schimb, avocatul lor a solicitat „o compensaţie fi nanciară adecvată ambilor reclamanţi pentru neliniştea, durerea suferite şi prejudiciul cauzat sănătăţii”. El a cerut acordarea compensaţie pentru „daune considerabile”.

102. Potrivit argumentului principal al Guvernului, ţinând cont de faptele cau-zei, era imposibil de a susţine că rezultatul procedurii de plasare în faţa a trei comisii pentru copii în cauză (la 4 februarie 1988, 13 octombrie 1988 şi 5 septembrie 1989 – paragrafele 15-17, 21 şi 24-27 supra) ar putea fi diferit dacă reclamanta ar fi con-sultat toate documentele relevante în loc să asculte expunerea verbală a conţinutului

42


lor. Guvernul a afi rmat că ea nu poate pretinde că a suferit o pierdere a posibilităţilor reale. De asemenea, această cauză nu se compară cu altele cu privire la copii în care daunele au fost reparate pentru sentimentele de frustrare şi neajutorare (spre exem-plu, hotărârea din 9 iunie 1988 în cauza O. contra Regatului Unit, Seria A nr. 136-A, sau în cauza Keegan contra Irlandei, precitată, p. 23, paragrafele 66-68). În ipoteza constatării unei încălcări, el invită Curtea să decidă că, acestă constatare oferă în sine o reparare sufi cientă pentru orice prejudiciu eventual suportat de ambii reclamanţi.

Cu titlu subsidiar, Guvernul a afi rmat că o despăgubire rezonabilă trebuie să fi e mai mică decât cea acordată în alte cazuri care vizează copiii.

103. Dacă reclamanţii în prezentul caz nu ar fi suferit o pierdere a posibilităţilor reale în aceeaşi măsură ca reclamanţii precedenţi carora li s-a refuzat dreptul la un recurs efectiv, nu se poate afi rma cu certitudine că ei nu ar fi obţinut nici un benefi ciu practic dacă viciul procedural în litigiu nu ar fi existat. Mai mult decât atât, Curtea acceptă că trauma, neliniştea şi sentimentul de inechitate suferit de ambii reclamanţi în legătură cu procedura de plasare trebuie atribuită incapacităţii lor de a consulta documentele şi rapoartele confi denţiale în litigiu. Prin urmare, este cazul acordării unei compensaţii fi nanciare. Făcând o evaluare pe bază echitabilă, în conformitate cu articolul 50, Curtea acordă reclamanţilor în comun suma de 8000 ₤.

B. Alte reparaţii

104. Avocatul reclamanţilor a invitat de asemenea Curtea să facă o serie de de-claraţii şi ordine, în special instructând Guvernul să specifi ce aranjamentele pe care le propun în vederea remedierii încălcării admise a dispoziţiilor Convenţiei şi hotărând că A. a fost legalizat „per subsequens matrimonium” şi că ambii reclamanţi se bucură în egală măsură de drepturile garantate de articolele 6 paragraful 1 şi 8 din Convenţie.

105. Drepturile respective ale reclamanţilor garantate de articolele 6 paragra-ful 1 şi 8 din Convenţie în legătură cu revendicările inaintate sunt acele enunţate în prezenta hotărâre. În afară de aceasta, Curtea nu este abilitată să emită ordine şi declaraţii (a se vedea printre altele, hotărârea în cauza W. contra Regatului Unit din 9 iunei 1988, Seria A nr. 136-C, p. 26, paragraful 14).

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, în unanimitate, că nu ţine de competenţa sa de a examina plângerile re-clamanţilor în legătură cu plasarea lui A. în custodie, sistarea vizitelor şi declararea spre adopţie;

2. Susţine, în unanimitate, că nu este necesar de a se decide asupra competenţei sale de a examina plângerile reclamanţilor în legătură cu echitatea procedurii de adopţie;

3. Susţine, în unanimitate, că articolul 6 paragraful 1 din Convenţie nu este aplicabil plângerii primului reclamant;

4. Susţine, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie cu privire la dna McMichael;


43


5. Susţine, cu şase voturi contra trei, că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragra-ful 1 din Convenţie cu privire la al doilea reclamant;

6. Susţine, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie cu privire la al doilea reclamant;

7. Susţine, în unanimitate, că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 14 din Conven-ţie combinat cu articolul 6 paragraful 1 sau articolul 8 cu privire la primul reclamant;

8. Susţine, în unanimitate, că statul reclamat trebuie să achite reclamanţilor în co-mun, în termen de trei luni, suma de 8000 ₤ cu titlu de prejudiciu moral;

9. Respinge restul pretenţiilor de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică la Pa-latul Drepturilor Omului, Strasbourg, 24 februarie 1995.

Semnat: Rolv Ryssdal Preşedinte

Marc-André Eissen Grefi er

În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi articolul 53 paragra-ful 2 din regulamentul A al Curţii, opinia comună parţial disidentă a dlui Ryssdal, dnei Palm şi Sir John Freeland este anexată la prezenta hotărâre.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ COMUNĂ A DLUI RYSSDAL, DNEI PALM ŞI SIR JOHN FREELAND, JUDECĂTORI

1. Nu putem să ne subscriem concluziei adoptate de colegii noştri, potrivit căre-ia articolul 8 din Convenţie a fost încălcat cu privire la primul reclamant, Dl McMichael (paragraful 1 din dispozitivul hotărârii).

2. Curtea a decis că lipsa accesului la anumite documente examinate de către organele de judecată competente la stabilirea aranjamentelor de îngrijire şi plasare în custodie în privinţa copilului A. a încălcat dreptul la respectarea vieţii de familie a cuplului McMichael. Această concluzie a fost adoptată „în pofi da diferenţelor circum-stanţelor juridice ale reclamanţilor” (a se vedea paragrafele 90 şi 92 din hotărâre). Cu toate acestea, în opinia noastră aceste diferenţe în statutul juridic nu pot fi omise. Ele sunt decisive în temeiul articolului 8, prin aceea că anume datorită diferenţei sem-nifi cative în statutul juridic al celor doi reclamanţi incidenţa defi cienţei procedurale acceptate în procedura privind îngrijirea nu este similară pentru ambii.

3. Este cert faptul că chiar şi după căsătoria sa din 1990 (a se vedea para-graful 32 din hotărâre), reclamanţii nu duciau o „viaţă de familie” comună şi că, cel

44


puţin odată cu acceptarea de către dna McMichael a paternităţii dlui McMichael (18 februarie 1988- a se vedea paragraful 18 din hotărâre), viaţa lor de familie presupu-nea partajarea relaţiei paterne vizavi de copilul lor. Prin urmare, articolul 8 se aplica atât dlui McMichael cât şi dnei McMichael. Ne subscriem parţial opiniei colegilor noştri în ceea ce priveşte constatarea existenţei unei ingerinţe nejustifi cate în viaţa de familie a dlui McMichael în rezultatul limitării accesului la anumite documente prezentate spre examinare în timpul procedurii juridice la care el nu era parte şi nici nu a solicitat de a fi parte.

Este adevărat că, spre deosebire de dna McMichael, el nu putea deveni în mod automat parte la procedură, în pofi da faptului că paternitatea lui fusese recunoscută. Oricum, exigenţa prezenţei părinţilor naturali, chiar a celora în cir-cumstanţele similare cu cele ale dlui McMichael, pentru a obţine recunoaşterea drepturilor paterne înainte de a putea participa la procedura privind îngrijirea are un obiectiv şi o justifi care rezonabilă. Scopul dispoziţiilor legislative relevante este legitim şi condiţiile impuse părinţilor naturali la obţinerea rolului lor patern respectă principiul proporţionalităţii. Potrivit concluziilor Curţii, reclamarea dlui McMichael a discriminării în termenii articolului 14 din Convenţie a fost respinsă în unani-mitate (a se vedea paragraful 98 din hotărâre). Bineînţeles, în cazul lui această exigenţă nu pare a fi oneroasă. După cum se evidenţiază în hotărâre, în contextul revendicării reclamantului în termenii articolului 6 paragraful 1, cel puţin începând cu data de 18 februarie 1988, cererea adresată de către acesta privind obţinerea unui ordin pentru drepturile paterne ar fi fost examinat în mod urgent - şi posibil fără vreo difi cultate - dat fi ind consimţământul mamei (a se vedea paragraful 77 din hotărâre).

4. Concluziile menţionate anterior cu privire la fapte trebuie să fi e aplicabile în mod egal în contextul articolului 8. Considerăm a fi incompatibil şi contrar logicii sistemului Convenţiei că restricţiile unui statut juridic care sunt considerate, în ter-menii unei eventuale discriminări în temeiul articolului 14, de a avea un obiectiv şi o justifi care rezonabilă nu trebuie să fi e justifi cate în mod similar în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la respectarea vieţii de familie garantată de articolul 8 (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 6 septembrie 1978 în cauza Klass şi alţii contra Germaniei, Seria A nr. 28, p. 31, paragraful 68). În continuare, cât priveş-te accesul la documentele examinate într-un proces privind îngrijirea la care dna McMichael a fost parte, nu înţelegem motivul pentru care dlui McMichael ar merita o protecţie mai mare sub aspectul articolului 8 decât cea garantată de articolul 6 paragraful 1, în cazul în care el ar alege să nu obţină recunoaşterea drepturilor lui de părinte garantate de dreptul scoţian. Chiar dacă dreptul şi practica interne pri-vind poziţia procedurală a părinţilor care participă la procedura privind îngrijirea ar respecta standardele Convenţiei, în absenţa unui ordin privind drepturile paterne în favoarea dlui McMichael, el nu ar benefi cia de acces la documente. Articolul 8 nu trebuie să fi e interpretat ca împiedicând impunerea condiţiilor rezonabile, în intere-sele mamei şi a copilului, asupra participării taţilor naturali, chiar dacă paternitatea lor este recunoscută, la procedura de îngrijire cu dreptul la acces la astfel de mate-riale cu caracter delicat cum sunt rapoartele medicale.


45


5. Chiar dacă presupunem că dl McMichael poate pretinde a fi victima unei încălcări a articolului 8 cu privire la procedura de îngrijire la care el nu a solicitat a fi parte sau că articolul 8 este aplicabil acestei revendicări, considerăm că ori-ce ingerinţă în respectarea dreptului lui la respectarea vieţii de familie cauzată de nedivulgarea anumitor documente era justifi cată. Pentru motivele expuse anterior noi votăm împot-riva încălcării articolului 8 în ceea ce priveşte primul reclamant, dl McMichael.

46

LAWLESS contra IRLANDEI____________________________________________________________________________________

47


FISCHER contra AUSTRIEI(Cererea nr. 16922/90)

HOTĂRÂRE

26 aprilie 1995

În cauza Fischer contra Austriei1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 (art. 43) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Funda-mentale (“Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul A2 al Curţii (2), într-o cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, R. Bernhardt, F. Matscher, C. Russo, S.K. Martens, A.N. Loizou,Sir John Freeland, D. Gotchev, P. Jambrek,

şi, de asemenea dl H. Petzold, grefi er,

după ce a deliberat cu uşile închise la 22 septembrie 1994 şi 24 martie 1995,

pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această ultima dată:

Nota Grefei1 Cauza poartă numărul 52/1993/447/526. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare.2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9) şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

48


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii la 10 decembrie 1993 de către Comisia Euro-peană a Drepturilor Omului (“Comisia”), în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 § 1 (art. 32-1) şi articolul 47 (art. 47) din Convenţie. La origine se afl ă cererea (nr. 16922/90) introdusă contra Republicii Austria, cu care un cetăţean austriac, dl Josef Fischer, a sesizat Comisia la 11 mai 1990 în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 (art. 44, art. 48) şi la declaraţia Austriei de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 § 3 (d) din regu-lamentul A, reclamantul şi-a manifestat dorinţa să participe la proces şi şi-a desemnat reprezentantul (articolul 30). Preşedintele i-a permis reprezentantului să utilizeze lim-ba germană.

3. Camera se constituie de plin drept din dl F. Matscher, judecător ales din par-tea Austriei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 (b) din regulamentul A). La 28 ianuarie 1994, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anu-me, dl R. Bernhardt, dl C. Russo, dl S.K. Martens, dl A.N. Loizou, Sir John Freeland, dl D. Gotchev şi dl P. Jambrek (articolul 43 in fi ne din Convenţie şi articolul 21 § 4 din regulamentul A) (art. 43).

4. Domnul Ryssdal, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5), i-a consultat, prin intermediul grefi erului, pe agentul guvernamental austriac (“Guvernul”), pe reprezentantul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefi erul a primit memoriul Guvernului la 21 iunie 1994 şi memoriul reclamantului la 24 iunie 1994. Secretarul Comisiei a informat Grefa precum că delegatul acesteia va prezenta observaţiile sale în cadrul audierilor.

5. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 21 septembrie 1994 a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:


Dl W. Okresek, Şef al Direcţiei afaceri internaţionale, Serviciul Constituţional, Cancelaria Federală, agent,

Dna E. Bertagnoli, Direcţia drepturile omului, Departamentul drept internaţional, Ministerul federal al afacerilor externe,

FISCHER contra AUSTRIEI____________________________________________________________________________________

49


Dl F. Oberleitner, Ministerul federal al agriculturii şi silviculturii, consultanţi;


Dl M.P. Pellonpaa, delegat;

– din partea reclamantului

Dl M. Gnesda, Rechtsanwalt, consilier.

Curtea a audiat declaraţiile dlui Pellonpaa, dlui Gnesda şi dlui Okresek.

6. La 3 octombrie 1994 Guvernul a prezentat observaţiile sale scrise cu privire la cererea de satisfacţie echitabilă formulată de reclamant potrivit articolului 50 (art. 50) din Convenţie.

ÎN FAPT


7. Dl Josef Fischer a fost născut în 1932 şi locuieşte la Viena.

8. Din 1975 reclamantul deţinea autorizaţie de descărcare a deşeurilor la Theresienfeld în Landul Austriei de Jos. Dumnealui obişnuia să utilizeze gunoiştea în conformitate cu o autorizaţie revocabilă de descărcare a deşeurilor acordată predece-sorului său de titlu la 30 iulie 1973 în conformitate cu legea cu privire la regimul apelor din 1959 (Wasserrechtsgesetz).

9. La 5 decembrie 1986 autorizaţia de descărcare a deşeurilor a fost revocată de către Guvernatorul (Landeshauptmann) Landului Austriei de Jos din motive, inter alia, că în apele subterane (ce fac parte dintr-un rezervor freatic pentru apă potabilă pentru peste jumătate de milion de persoane) au fost depistate nivele periculos de înalte de substanţe toxice; câteva butoaie găsite la locul în cauză conţineau substan-ţe neautorizate; iar locul oricum era neadecvat pentru descărcare – chiar deşeurile domestice obişnuite nu trebuiau să fi e aruncate acolo.

10. Dl Fischer a apelat la Ministerul federal al agriculturii şi silviculturii (Bundes-ministerium fur Land- und Forstwirtschaft), reclamând de asemenea că dumnealui ar fi trebuit să aibă dreptul de a fi audiat. La 20 iulie 1987 recursul a fost respins pe motiv că era absolut esenţial să înceteze descărcarea de deşeuri pentru a salvgarda aprovizionările cu apă, odată ce nu era tehnic posibil să se asigure securitatea lo-cului. Cât priveşte dreptul reclamantului la audiere, acesta a avut şansă totală să-şi facă cunoscute opiniile şi o audiere orală nu era necesară în procedurile ce implică revocarea autorizaţiilor.

11. La 2 septembrie 1987 dl Fischer a depus o plângere la Curtea Constituţională (Verfassungsgerichtshof) invocând încălcarea, inter alia, a articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) din Convenţie, precum că autorităţile administrative nu au dat curs cererii sale pentru o audiere orală. El cerea ca să fi e stabilită o audiere în faţa Curţii Constituţionale. La 14

50


martie 1988, în conformitate cu articolul 144 alin. 2 din Constituţia Federală (paragraful 22 infra) Curtea Constituţională a refuzat să accepte plângerea reclamantului. Ea a con-statat că partea esenţială a plângerii se referea la pretenţii precum că legislaţia ordinară a fost incorect aplicată. Odată ce plângerea nu aborda chestiuni de drept constituţional, ea nu avea sorţi de izbândă. Dezbateri nu au avut loc.

12. La 6 august 1987, înaintea recursului său constituţional, reclamantul a îna-intat un apel la Curtea Administrativă (Verwaltungsgerichtshof) în care el a pretins că decizia din 20 iulie 1987 a fost nelegitimă şi că autorităţile administrative ar fi trebuit să organizeze o audiere. El a solicitat ca decizia să fi e casată şi să fi e organizată o audiere în faţa Curţii Administrative.

La 21 septembrie 1989 Curtea Administrativă a respins recursul reclamantului ca fi ind neîntemeiată în sensul articolului 42 (1) din legea cu privire la Curtea Adminis-trativă (paragraful 18 infra). Curtea a constatat că o audiere orală în faţa Ministerului nu era necesară şi a respins cererea reclamantului pentru o astfel de audiere în faţa Curţii propriu-zise în conformitate cu articolul 39 (2) (6) din legea cu privire la Curtea Administrativă (paragraful 21 infra).

13. În hotărâre au fost expuse următoarele motivaţii:“Reclamantul susţine în primul rând că motivele deciziei date în prima instanţă restrângeau în mod greşit suprafaţa asupra căreia se aplica autorizaţia din 1973; revocarea autorizaţiei, care a fost reconfi rmată în recurs, fără ca această chestiune – ridicată în recurs – să fi fost abordată, conservă un caracter contestabil. Curtea nu poate discerne o atare contradicţie. Revocarea de către administraţia de primă instanţă a regimurilor apelor, confi rmată de administraţia reclamată, se referea – potrivit textului ordonanţei formale – la autorizaţia din 1973 fără careva restricţie. Similar, în motivaţia oferită în decizia din 5 decembrie 1986 a Guvernatorului Landului cuvintele “unde cariera de pietriş a fost deja închisă” sunt folosite atunci când este menţionată parcela 514-1 KG Theresienfeld, acestea sunt pur şi simplu preluate din decizia din 30 iulie 1973 prin care a fost acordată autorizaţia. Mai mult ca atât, utilizarea expresiei “parte a terenului” (Teilfl ache) doar pre-cizează - în contextul înşiruirii evenimentelor anterioare – sensul atribuit de aceeaşi administraţie pentru descrierea sumară care fi gurează în decizia prin care a fost acordată autorizaţia revocată. Aceasta nu este o precizare obligatorie din punct de vedere juridic şi nici într-un caz ea nu limitează revocarea ca atare, care în toate cazurile se referea la autorizaţia din 1973 în întregime, indiferent de modul cum indicaţia “unde cariera de pietriş a fost deja închisă” – care nu este defi nită în mod exact – este înţeleasă. Este astfel clar, fără necesitatea de a aborda detaliile transmiterii sesizării, că nici comentariul anterior menţionat din decizia primei instanţe nici absenţa vreunei referinţe la aceste chestiuni în decizia contestată nu s-au soldat cu o interferenţă în drepturile reclamantului.

Nu este relevant faptul dacă rezervarea dreptului de a revoca autorizaţia potrivit articolului 21 (1) din legea cu privire la regimul apelor din 1959 a fost inclusă adecvat în decizia din 1973, odată ce această decizie devenise fi nală şi prevederea incidentă menţionată anterior de asemenea de-venise juridic efectivă. Curtea este de acord cu administraţia reclamată şi, în această privinţă, cu reclamantul în sensul că atunci când o rezervare a dreptului de revocare nu este specifi cată mai detaliat, precum în cazul de faţă, revocarea este justifi cată numai atunci când există sufi ciente motive obiective pentru aceasta; totuşi, (şi aici opinia Curţii nu coincide cu cea refl ectată în decizia contestată), aceasta ar putea să derive doar din consideraţiile de interes public, odată ce dreptul de revocare nu a fost rezervat în interesele unor terţe părţi. În fi nal, revocarea unei decizii potrivit legii cu privire la regimul apelor poate fi percepută ca fi ind obiectiv justifi cată dacă aceasta poate fi considerată necesară în sensul legii; şi aceasta este aplicabilă doar când ea nu serveşte inte-reselor ce pot fi estimate în conformitate cu prevederile legii cu privire la regimul apelor fără vreo necesitate specifi că pentru revocare.

Reclamantul critică administraţia reclamată pentru că a confi rmat revocarea autorizaţiei cu privire la utilizarea apelor fără vreun motiv valid.

Reclamantul se plânge că în decizia de prima instanţă şi în decizia atacată se afi rmă, printre altele,


51


că descărcarea deşeurilor în conformitate cu prevederile autorizaţiei ar putea contribui la o mărire a potenţialului de risc. În decizia primei instanţe, remarca cu privire la un risc sporit de acest gen se referă clar la o constatare anterioară – de asemenea citată în motivaţie – a unui expert medical ofi cial desemnat precum că, luându-se în vedere poziţionarea acestuia în zona centrală a bazinului Mitterndorf, locul de descărcare a deşeurilor ar trebui să fi e eliminat din motive curative şi dat fi ind că acesta reprezintă un pericol potenţial pentru apele subterane. Acelaşi expert a făcut referinţă la un comentariu din partea expertului tehnic ofi cial desemnat, care afi rmase că luând în conside-raţie criteriile actuale, reînnoirea autorizaţiei pentru descărcarea deşeurilor în acest loc ar trebui să fi e exclusă. În decizia contestată, locul de descărcare ca atare a fost, de asemenea, descris ca problematic reieşind din expertize: în opinia expertului, care este reprodusă în decizia atacată, se afi rmă că este exclus de a utiliza zonele, unde existau surse de ape freatice adecvate din punct de vedere cantitativ şi calitativ pentru aprovizionarea cu apă, pentru descărcări de deşeuri. El indică de asemenea că descărcarea de deşeuri ce pun în primejdie apele freatice era atribuită, printre al-tele, “textului inexact al autorizaţiei” din 1973. Ultima observaţie se referă la trecut şi reclamantul nu poate să mizeze pe distincţia dintre descărcare autorizată şi neautorizată precum este menţionat în decizia acestei Curţi din 19 mai 1987, nr. 86/07/0147, pentru a o refuta. Această distincţie a fost cu adevărat recunoscută parţial în contradicţia poziţiei promovate de predecesorul de titlu al recla-mantului. Respectiv, nu poate fi exclus faptul că, înainte de publicarea deciziei Curţii menţionate anterior, operatorul descărcărilor a neglijat diferenţele ce sunt indicate în ea şi care sunt importante în ceea ce priveşte descărcările autorizate ale deşeurilor. În ceea ce ţine de comentariile tehnice vizând alegerea locului, acestea au fost considerate de Curte ca fi ind sufi ciente pentru a justifi ca opinia că chiar şi descărcările autorizate au fost cel puţin „problematice” în acest loc în particular.

În continuare, reclamantul a mai afi rmat că până la acel moment nu s-a demonstrat că revărsarea potrivit autorizaţiei a avut vreun impact asupra arealului din jurul locului de referinţă; dumnealui s-a referit la raportul din 29 aprilie 1986 realizat de către un expert tehnic ofi cial desemnat, în care po-sibilitatea contaminării apelor freatice prin deşeuri domestice este de asemenea detaliat descrisă. În raportul expertului reprodus în decizia contestată a fost, de asemenea, făcută referinţă la faptul că a trecut o perioadă considerabilă de timp între momentul poluării şi primele semne vizibile ale substanţelor nocive în subsol sau în apele subterane, fapt ce anterior a fost privit ca indicând asu-pra capacităţii aparent nelimitate de curăţare şi depozitare a subsolului (doar) şi a condus în multe cazuri la recurgerea şi autorizarea descărcărilor care ar fi în prezent considerate inacceptabile. Astfel, prognozarea unor efecte dăunătoare asupra apelor freatice nu s-a dovedit a fi fără temei – după cum pretinde obiecţia reclamantului – chiar în urma unei simple constatări.

Reclamantul a mai afi rmat că în decizia atacată un argument adiţional în favoarea revocării a fost invocat în mod greşit : deşeurile descărcate contrar prevederilor autorizaţiei au fost atât de ameste-cate cu cele descărcate în conformitate cu ea, încât era practic imposibil de a separa aceste două feluri de deşeuri. Reclamantul a insistat că acest argument a trecut cu vederea faptul că, potrivit opiniei din 21 octombrie 1986 a expertului tehnic ofi cial desemnat vizând chestiunea curăţării gene-rale a arealului, s-a presupus că deşeurile primejdioase descoperite la locul dat au fost separabile de alte deşeuri; în decizia primei instanţe, pe lângă acestea, o astfel de amestecare a fost doar o presupunere. Dincolo de faptul că în descrierea celor două genuri de deşeuri ca fi ind „practic” inse-parabile (după cum s-a presupus), au fost clar luate în consideraţie difi cultăţile practice menţionate în aceeaşi opinie a expertului, cu referinţă expresă la necesitatea creării „unei unităţi de califi care înaltă pentru monitorizarea apei care trebuie să dispună de facilităţi adecvate pentru efectuarea de analize şi pentru dislocarea precaută a oricăror deşeuri periculoase”, această observaţie vizând trecutul în orice caz nu este de o importanţă vitală pentru revocare, ce-şi are efectele în viitor, pre-venind pe viitor descărcările.

Reclamantul a indicat că mai multe examinări au confi rmat că nu exista nici un pericol în partea de vest a terenului, contrar celor afi rmate în decizia atacată; în continuare dumnealui a afi rmat că partea de vest a terenului, fi ind curăţată, era gata pentru a fi utilizată pentru descărcări în confor-mitate cu prevederile autorizaţiei. Pasajele din documentaţia administrativă citate de reclamant ca dovadă în această privinţă nu sprijină, totuşi, această estimare. În opinia înaintată la 23 aprilie 1985 deşeurile domestice, depozitate în locul de referinţă, sunt descrise de expert ca prezentând un pericol pentru apele freatice, independent de butoaiele întrebuinţate. Într-o scrisoare din 28 mai 1985 din partea administraţiei districtului (Bezirkshauptmannschaft), la care face referinţă şi recla-mantul, a fost anunţat evident că operaţiunea de curăţare nu a fost defi nitivată, dar în acelaşi timp chestiunea despre acţiunile vis-a-vis de deşeurile domestice despre existenţa cărora nu se cunoş-tea anterior de asemenea a fost abordată. Într-un aviz al experţilor din 15 mai 1985, de asemenea

52


citat de reclamant, s-a confi rmat faptul că săpăturile au fost efectuate în partea de vest a carierei, însă a mai fost indicat că deşeuri domestice au fost depistate acolo şi că nu poate fi negat faptul că împreună cu acestea au fost înhumate şi chimicate; de aceea, posibilitatea blocării terenului fără a-l elibera de deşeuri a fost respinsă din motive tehnice şi din cauza pericolului înhumării împreună cu acestea şi a butoaielor. În scrisoarea administraţiei districtului din 18 iunie 1986 se afi rma că deşeurile domestice încă rămase în partea curăţată (de vest) vor fi evacuate odată cu adoptarea deciziei de curăţare completă a terenului. Astfel, nu a fost dovedit că partea de vest a terenului în cauză este liberă de orice deşeuri periculoase şi nici nu a fost refutat argumentul că descărcările ulterioare a deşeurilor permise, de asupra deşeurilor afl ate deja în zonă, trebuie stopate anume în scopul evacuării deşeurilor existente.

Din aceste motive şi deoarece, după cum a fost detaliat anterior, nici un fel de descărcări de deşe-uri pe viitor în arealul menţionat nu ar trebui să fi e permise şi nu ar trebui să existe nici o gunoişte acolo, fi ind încă în curs lucrările de curăţare. Prin urmare nu a fost nevoie de existenţa unui „pro-gram de curăţare defi nitivă”, după cum afi rmă reclamantul, înainte ca să poată fi oprite descărcările autorizate ulterioare (prin revocarea autorizaţiei). Prin aceasta însă un astfel de program de cură-ţare nu este prenotat; există toate şansele ca un astfel de program să necesite autorizaţii speciale; şi chiar o continuare parţială a operaţiunilor curente de descărcare până la demararea unui proiect de curăţare nu poate fi privită din aceste considerente ca justifi cabilă.

Potrivit reclamantului concluzia s-a dovedit a fi greşită din cauză că nu a fost estimată ponderea intereselor; aceasta se referă, pe de o parte, la acele municipalităţi ce ar fi pe viitor private de instalaţiile sale de descărcare a deşeurilor, şi, pe de alta, la reclamant, care s-ar fi ruinat fi nanciar. Cât despre municipalităţile menţionate anterior, reclamantul nu le poate reprezenta interesele în mod legal odată ce acestea sunt interesele părţilor terţe, şi cu atât mai mult că este clar că perico-lul impus de deşeurile aruncate afectează un număr mult mai mare de oameni, după cum reiese din faptul notoriu precum că din cauza mărimii sale, bazinul Mitterndorf serveşte în calitate de un rezervor pentru apa potabilă. Aceleaşi consideraţii ale interesului public sunt valide în privinţa intereselor economice ale individului; administraţia reclamată nu a neglijat, după cum afi rmase reclamantul, consideraţiile relevante, odată ce în decizia contestată se afi rmă, printre altele, că în cazul dat „ponderea interesului public în asigurarea livrării de apă potabilă o întrece pe cea a inte-resului economic în continuarea operaţiunii de descărcare a deşeurilor”. Este la fel incorect precum că chestiunea învinuirii în descărcarea deşeurilor interzise a jucat vreun rol în revocare, odată ce revocarea viza autorizaţia şi în acest fel operaţiunea de descărcare permisă până la acel moment de această autorizaţie.

Reclamantul, de asemenea, se plânge că nu i s-a comunicat numele inginerului hidraulic care a fost ofi cial desemnat ca expert când avizul acestuia a fost adus la cunoştinţă în comunicatul (Vor-halt) din 18 martie 1987 al administraţiei reclamate. Reclamantul, totuşi, nu a contrazis comentariul din decizia contestată că avocatul său a fost informat despre numele expertului în cadrul unei con-sultări complete a dosarului la 22 aprilie 1987. Odată ce reclamantul era familiarizat cu „originalul” avizului respectiv (la acesta se face referinţă în recurs), el a fost de asemenea conştient de data exactă a avizului, care nu a fost indicată în comunicatul administraţiei reclamate. În continuare, reclamantul criticase acelaşi expert pe motiv că avizul acestuia nu conţinea nici o „constatare factologică”, o chestiune la care deja s-a făcut referinţă în răspunsul la comunicatul administraţiei. Modalitatea în care a fost abordată această chestiune în decizia atacată a fost prezentată în ex-punerea factologică. Avizul tehnic transmis în cadrul procedurilor de recurs consta într-o expertiză a aceloraşi fapte asupra cărora administraţia de primă instanţă şi-a întemeiat decizia sa; această estimare tehnică în apel viza în special – ţinând cont de recursul reclamantului – anume elucidarea faptului dacă situaţia factologică (care a fost în esenţă identică atât în prima instanţă, cât şi în re-curs) ar trebui să conducă la califi carea juridică oferită de Guvernator; aceasta nu era o întrebare de estimare a faptelor schimbate sau substanţial completate. Din această cauză, expertul desem-nat de administraţia reclamată a fost nevoit să stabilească din nou faptele care ar servi ca bază în acest sens. Într-un caz ca cel din speţă este difi cil de a concepe că nu se cunoşteau faptele pe care s-a bazat avizul expertului sau să se facă din nou trimitere la modul în care s-au produs. Prin „documente ale părţilor terţe” (Fremdakten) – un termen folosit de câteva ori în raportul expertului – de obicei se înţeleg, după cum se poate deduce uşor din context, documente ce nu au fost alcă-tuite de autoritate (în acest caz autoritatea reclamată) ca atare; odată ce întrebările abordate întot-deauna vizau respectivele descărcări de deşeuri, este clar că se aveau în vedere documentele cu privire la regimul apelor emise de alte autorităţi decât administraţia reclamată şi cu privire la terenul în cauză. Cât despre critica expresă a reclamantului faţă de faptul că expertul n-a fost destul de explicit în ceea ce el a avut în vedere prin „abuzuri depistate”, ar trebui remarcat că imediat după


53


acel pasaj urmează o explicaţie mai detaliată, în particular prin referinţă la eşecurile de conforma-re la decizia din 21 septembrie 1972 şi condiţia 9 a deciziei din 30 iulie 1973, prin care se au în vedere evenimentele care au dus la revocarea de către Guvernator la 16 mai 1983 a autorizaţiei de descărcare a reziduurilor distilatorii. Întreg comentariu referitor la aceasta, totuşi, are un impact neînsemnat asupra revocării, fi indcă el a fost efectuat de expert numai în legătură cu remărcile sale generale vizând necesitatea unei defi niţii precise a deşeurilor în cazul când ar exista un control efi cient a maselor descărcate. Un răspuns separat la întrebarea – pusă în observaţiile de răspuns la comunicatul administraţiei reclamate şi repetate în recursul dat – dacă a fost luat în consideraţie faptul că în partea de est a zonei vizate exista o masă comprimată a deşeurilor domestice de cca 18 metri grosime pe suprafaţa locului vizat nu este considerat de Curte ca fi ind de importanţă deci-sivă în ceea ce priveşte revocarea ce stopează descărcările de mai departe odată ce – după cum este prezentat mai detaliat în recursul respectiv - „acum indiscutabil” poate fi presupus că „sub un strat de 15-18 metri de deşeuri domestice foarte comprimate au fost plasate mii de butoaie, foarte posibil, cu solvente periculoase neautorizate şi arealul vizat trebuie să fi e curăţat – ceea ce face imposibile toate descărcările ulterioare.

Reclamantul s-a plâns că în raportul expertului lipseau detalii adiţionale despre semnifi caţia bazinului Mitterndorf pentru asigurarea cu apă şi a considerat ca fi ind insufi cientă referinţa conţinută în raport la „avizele experţilor din documentele terţilor părţi” şi „literatura de specialitate”. Trebuie doar de atras atenţie, în primul rând, la reglementările emise de către autoritatea reclamată încă în 1969 (Monito-rul Federal - Bundesgesetzblatt - nr. 126), care defi neşte arealul de conservare a apelor freatice în periferia căruia este situată zona de descărcare a deşeurilor. În plus - în răspuns la critica din partea reclamantului – în decizia atacată este corect făcută referinţă la faptul că importanţa arealului era bine cunoscută. Raportul de studiu din 17 februarie 1987 pregătit de Agenţia pentru protecţia mediului am-biant (Umweltschutzanstalt), potrivit căruia un test al apelor freatice din 22 octombrie 1986 a arătat, printre altele, scăderea în continuare a conţinutului de hidrocarbon hlorinat, nu a avut nici o infl uenţă asupra avizului expertului în acest context. Aceasta este confi rmat într-o notă din partea expertului. În această ordine de idei, trebuie luat în cont că măsurările au fost bazate doar pe un singur test şi au fost pur şi simplu „mai bune” decât cele efectuate printr-un test anterior. Chiar şi reclamantul nu deduce din aceasta că partea periculoasă de est a arealului ar fi astfel fără risc; dacă autorizaţia ar fi valabilă în continuare, descărcările de mai departe a deşeurilor nu ar putea fi percepute, în opinia expertului, ca ducând la îmbunătăţirea ulterioară a calităţii apelor freatice. Este imposibil de înţeles obiecţia reclamantului că nu a existat nici o scurgere de lichid prin stratul „comprimat deschis de 18 metri grosime” de deşeuri domestice. Odată ce se presupune că aceste deşeuri au existat în par-tea de est, reieşind doar din aceasta nu era lipsit de sens să se împiedice descărcări adiţionale în conformitate cu autorizaţia prin revocarea acestei autorizaţii, dat fi ind necesitatea – menţionată chiar de reclamant – unei curăţări a terenului vizat. De aceea se poate concluziona că în această privinţă pretinsele lacune factologice în avizul expertului sunt inexistente.

Reclamantul, de asemenea, greşeşte când susţine că autorizaţia ar fi trebuit revocată numai după proceduri speciale de recurs în care autoritatea de apel ar fi trebuit să realizeze propria sa investi-gaţie de fapte. Faptele pe care le-a luat Guvernatorul ca bază au fost detaliat prezentate în decizia primei instanţe. Defi cienţele invocate au fost epuizate în procedurile de recurs sau au fost acum menţionate în recursul dat. În ambele cazuri, totuşi, reclamantul parţial s-a bazat pe faptele ce erau irelevante pentru chestiunea revocării.

Curtea nu este de acord cu afi rmaţia reclamantului că avizul expertului tehnic în procedurile sesi-zării iniţiale ar fi viciată fi indcă a conţinut argumente juridice. La capitolul ”Defi nirea deşeurilor, con-trolul descărcărilor de deşeuri” este prezentată în primul rând doar clauzele deciziei revocate [acor-darea autorizaţiei] şi apoi se menţionează aplicabilitatea legii cu privire la substanţele dăunătoare în legătură cu observaţiile tehnice vizând agenţii de contaminare a apei, cu o rezervă („... ar trebui verifi cate de autoritatea de utilizare a apelor ...”); întrebarea dacă revocarea era absolut esenţială sau dacă defi cienţele vizate în articolul 33 (2) din legea cu privire la regimul apelor din 1959 ar pu-tea fi remediate este abordată din punct de vedere exclusiv tehnic; remarca de încheiere la acest subiect este în toate cazurile reprodusă în recurs în mod incorect în măsura în care expertul a spriji-nit revocarea nu în lumina necesităţilor juridice, ci economice. Contrar celor afi rmate de reclamant, expertul nu a prejudiciat aprecierea juridică pe care s-a întemeiat autoritatea reclamată.

În continuare, reclamantul s-a mai plâns că administraţia reclamată nu a solicitat, după cum se cere, expertize suplimentare. În recurs se face referinţă la posibile alternative revocării şi la un aviz din 29 aprilie 1986 a unui inginer hidraulic desemnat ofi cial în calitate de expert din partea Guvernatorului. Reclamantul deduce din aceasta că aprobarea măsurilor planifi cate de el ar fi în-

54


semnat că revocarea ar putea fi evitată; în acel aviz, totuşi, se sugera – reieşind din ipoteza potrivit căreia „pericolele ce, în cazul aplicării principiului că prevenirea este mai binevenită decât tratarea”, exclud „descărcări de mai departe a deşeurilor” (şi s-a afi rmat că chiar descărcarea deşeurilor domestice „în mod cert” au mărit pericolul „în măsură cantitativă semnifi cativă”) şi în baza faptelor – că ar trebui abordată „întrebarea revocării autorizaţiei acordate prin decizia Guvernatorului, ON 14’ (i.e. decizia din 1973), „că presupunerile importante, pe care [s-a] bazat acordarea autorizaţiei” s-au dovedit a fi false. Avizul citat al expertului, ce indică exact în direcţia ce a fost - în ultima instan-ţă de către autoritatea reclamată – adoptată ulterior, a fost astfel o bază neadecvată pentru obţine-rea, după cum s-a solicitat, a rapoartelor suplimentare din partea experţilor. Chiar dacă în acelaşi context în recurs se face referinţă la raportul de expertiză transmis în cadrul procedurilor cu privire la regimul apelor la 18 noiembrie 1986 în susţinerea opiniei că „varianta de re-depozitare” (evacu-area fi nală a „gunoiştii de est” în partea de vest a zonei de descărcare), sugerată de reclamant ca alternativă revocării autorizaţiei, era „tehnic posibilă”, nu contribuie deloc – în particular în vederea multor discuţii care, potrivit documentelor administrative, deja au avut loc – la demonstrarea că investigaţiile suplimentare califi cate ca inutile în decizia adoptată, sunt în realitate necesare.

În cele din urmă, Curtea nu poate accepta poziţia reclamantului precum că o audiere orală ar fi trebuit să aibă loc în scopul specifi c de examinare a întrebării de revocare; pe de o parte, nu există nici o prevedere legislativă pentru audiere în acest scop, după cum recunoaşte însuşi reclamantul, şi, pe de altă parte, chestiunile privind curăţarea locului de descărcare a deşeurilor au fost discutate din mai multe puncte de vedere, cel mai recent în cadrul lucrărilor de procedură din 18 noiembrie 1986 ce au precedat revocarea de către autoritatea de prima instanţă, şi din acest motiv nu s-a arătat că „faptele în faţa autorităţii date [erau] atât de lacunare că desfăşurarea sau desfăşurarea repetată a unei audieri orale” trebuia să fi e privită ca fi ind „inevitabilă” (articolul 66 (2) şi (3) din legea cu privire la procedura administrativă generală din 1950).

În consecinţă, reclamantul nu a reuşit să demonstreze că autorizaţia a fost revocată din motive ne-obiective şi, de aceea, nelegitime. Odată ce astfel, recursul este nefondat, el trebuie respins potrivit articolului 42 (1) din legea cu privire la Curtea Administrativă. Audierea solicitată a fost respinsă în conformitate cu articolul 39 (2) (6) din legea cu privire la Curtea Administrativă.

...”

II. LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ PERTINENTĂ

A. Articolul 90 alin. 1 din Constituţia Federală

14. Articolul 90 alin. 1 din Constituţia Federală prevede:“Audierile în cazuri civile şi penale desfăşurate în faţa instanţei de judecată sunt orale şi publice. Legislaţia poate să prescrie excepţii.”

B. Recursuri la Curtea Administrativă

15. În temeiul articolului 130 din Constituţia Federală, Curtea Administrativă examinează în special, cererile ce invocă ilegalitatea deciziilor administrative.

16. În conformitate cu articolul 36 din legea cu privire la Curtea Administrativă, procedura constă în esenţă dintr-un schimb de memorii. La solicitarea uneia dintre părţi, Curtea Administrativă poate desfăşura o audiere care, de obicei, are loc în mod public (articolele 39 (1) (1) şi 40 (4)).

17. Articolul 41 (1) din aceeaşi lege prevede următoarele:“În măsura în care Curtea Administrativă nu constată nici o iregularitate rezultată din incompetenţa autorităţii reclamate sau din încălcarea regulilor procedurale (articolul 42(2), alin. 2 şi 3) ..., trebuie examinată decizia contestată în baza faptelor depistate de către autoritatea reclamată şi cu referin-ţă la plângerile înaintate ... Dacă ea consideră că motivele ce nu au fost încă notifi cate nici uneia dintre părţi ar putea fi determinante pentru a statua asupra [uneia din plângerile acesteia] ..., ea


55


trebuie să audieze părţile asupra acestui subiect şi să suspende procedura dacă e cazul.”

18. Articolul 42 (1) prevede că, în afara cazurilor prevăzute ca excepţie, de-ciziile Curţii Administrative fi e refuză recursul ca fi ind nefondat, fi e casează decizia contestată.

19. În temeiul articolului 42 (2), “Curtea Administrativă anulează decizia contestată dacă ea este nelegitimă 1. din motivul conţi-nutului său, [sau]

2. fi indcă autoritatea reclamată n-a dispus de competenţă, [sau]

3. din cauza unei încălcări a regulamentului procedural, prin care

(a) autoritatea reclamată a prestat date factologice ce sunt, într-o privinţă importantă, contrazise de dosarul cazului, sau

(b) faptele necesită investigaţie suplimentară asupra vreunui subiect de importanţă, sau

(c) regulile de procedură au fost neglijate, conformarea cu care ar fi putut conduce la o altă decizie din partea autorităţii reclamate.”

20. Potrivit articolului 63 (1) din legea cu privire la Curtea Administrativă, dacă Curtea anulează decizia contestată, “administraţia este obligată ... utilizând mijloacele legale afl ate la dispoziţia sa, să se asigure că în speţă situaţia juridică corespunde opiniei juridice (Rechtsanschauung) exprimate de Curtea Administrativă”.

C. Audieri în faţa Curţii Administrative

21. Articolul 39 (2) din legea cu privire la Curtea Administrativă prevede:“În pofi da cererii unei părţi ..., Curtea Administrativă poate decide să nu desfăşoare o audiere când

...

6. Curţii îi este clar, rezultând din memoriile părţilor implicate în procedură în faţa sa şi din dosarele procedurilor anterioare, că o audiere orală nu ar contribui la elucidarea cauzei.”

D. Audierile în faţa Curţii Constituţionale

22. Potrivit articolului 144 alin. 2 din Constituţia Federală:“Curtea Constituţională poate ... refuza acceptarea unui caz spre examinare dacă nu există su-fi ciente şanse de reuşită sau dacă hotărârea care urmează să fi e examinată nu presupune vreo chestiune de drept constituţional. Curtea nu poate refuza acceptarea examinării vreunei cauze exclus din jurisdicţia Curţii Administrative prin Articolul 133.”


23. Dl Fischer a sesizat Comisia la 11 mai 1990. El a invocat articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) din Convenţie pe motiv că nu a fost în stare să obţină examinarea cauzei sale de către un “tribunal” care să se conforme acestei prevederi sau să obţină o audiere publică cu privire la chestiunea revocării autorizaţiei sale pentru descărcarea deşeurilor.

24. Comisia a declarat cererea (nr. 16922/90) admisibilă la 8 septembrie 1992. În raportul său din 9 septembrie 1993 (articolul 31) (art. 31), Comisia a constat că

56


(a) nu a avut loc nici o încălcare a dreptului reclamantului de a obţine examina-rea cauzei sale de către o instanţă în temeiul prevederilor articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) (douăsprezece voturi contra unu);

(b) lipsa unei audieri orale în faţa Curţii Administrative a constituit o încălcare a articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) (în unanimitate); şi

(c) lipsa unei audieri în faţa Curţii Constituţionale nu a constituit o încălcare a articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) (douăsprezece voturi contra unu).

Textul integral al avizului Comisiei şi a două opinii separate conţinute în raport este anexat la prezenta hotărâre1.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

25. Guvernul invită Curtea să “constate că articolul 6 (art. 6) din Convenţie nu a fost încălcat în speţă “.

DE DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 ALIN. 1 (ART. 6-1) DIN CONVENŢIE

26. Reclamantul a pretins existenţa unei încălcări a articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) din Convenţie, care prevede:

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...), de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege (...), care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiunilor sale cu caracter civil (...)”

Pretenţiile sale se refereau la dreptul său de acces la o instanţă investită cu jurisdicţie deplină, precum şi la lipsa completă, pe parcursul procedurii, a vreunei audieri publice.

A. Dreptul de acces la o instanţă de judecată

27. Dl Fischer a pretins că nici una din autorităţile care i-au examinat cazul în cadrul procedurilor atacate nu ar putea fi acceptată ca fi ind o “instanţă” în sensul articolului 6 alin. 1 (art. 6-1). Aceasta viza nu doar Curtea Constituţională, revizuirea căreia era limitată la aspectele legislaţiei constituţionale, dar, cel mai important, Curtea Administrativă.

28. Curtea reiterează că în conformitate cu articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) al Con-venţiei este necesar ca, în determinarea “drepturilor şi obligaţiilor civile”, deciziile lua-te de autorităţile administrative care nu satisfac cerinţele acestui articol (art. 6-1) să fi e supuse unui control adiţional din partea unei “instanţe judiciare cu jurisdicţie deplină” (v. cauza Albert şi Le Compte contra Belgiei, hotărârea din 10 februarie 1983, Seria A nr. 58, p. 16, alin. 29, şi, ca reper mai recent, cauza Ortenberg contra Austriei, hotărâ-rea din 25 noiembrie 1994, Seria A nr. 295-B, pp. 49-50, alin. 31).

Notă grefei1 Pentru raţiuni practice el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (volumul 312 al Seriei A a publicaţiilor Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.


57


29. Curtea a fost de acord cu reclamantul şi Comisia că Curtea Constituţională a Austriei nu posedă jurisdicţie necesară (v. cauza Zumtobel contra Austriei, hotărâ-rea din 21 septembrie 1993, Seria A nr. 268-A, p. 13, alin. 30, şi cauza Ortenberg, hotărâre precitată, p. 50, alin. 32). Analiza sa s-a axat pe estimarea dacă decizia administrativă ar fi în conformitate cu Constituţia. Ea poate chiar refuza examinarea pretenţiilor unei petiţii când “nu se poate aştepta ca hotărârea să clarifi ce vreo chesti-une ce ţine de dreptul constituţional” (paragraful 22 supra).

30. Cât despre controlul exercitat de Curtea Administrativă, reclamantul îl esti-mă insufi cient în lumina articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) odată ce numai chestiuni juridice ar putea fi examinate, nu şi cele de fapt. Curtea Administrativă era un fel de Curte de Casare, neavând jurisdicţie în materie de fapt. Numai într-un număr foarte restrâns de cazuri a fost permisă completarea faptelor stabilite de autoritatea administrativă, chiar acolo unde autorităţile implicate nu au reuşit să acumuleze probe importante.

31. În opinia Comisiei, dacă deciziile Curţii Administrative exprimă în general un control asupra deciziilor administrative decât asupra concluziilor de fapt cu privire la fi ecare chestiune în cauză, aceasta nu însemnă că în cazul de faţă Curtea s-ar considerat limitată în puterea sa de a controla faptele.

În plus, Curtea Administrativă ar fi putut anula decizia autorităţii administrative ca fi ind nelegitimă şi să impună autorităţii propria sa opinie cu privire la estimarea faptelor (paragraful 20 supra). Astfel, în cazul de faţă, decizia Ministerului agriculturii şi silviculturii din 20 iulie 1987, ce a confi rmat revocarea din 5 decembrie 1986, a fost supusă controlului din partea unei instanţe de judecată care dispunea de jurisdicţia necesară potrivit articolului 6 alin. 1 (art. 6-1).

32. Guvernul a susţinut opinia Comisiei şi a adăugat că nu a existat nici un in-dice în speţă că autorităţile administrative au exercitat vreo putere discreţionară. Mai mult ca atât, Curtea Administrativă a abordat în detaliu toate plângerile reclamantului. Aceasta fi ind situaţia şi deoarece cauza prezintă mai multe analogii cu cauza Zum-tobel (precitată) decât cauza Obermeier contra Austriei (hotărârea din 28 iunie 1990, Seria A nr. 179), exigenţele articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) au fost respectate.

33. Curtea Europeană se limitează în măsura posibilului la examinarea chesti-unilor concrete de care este sesizată. Respectiv, ea ar trebui doar să decidă dacă, în circumstanţele cauzei, domeniul de împuterniciri ale Curţii Administrative se conforma exigenţelor articolului 6 alin. 1 (art. 6-1).

34. Curtea remarcă în primul rând că, după cum a fost indicat de către Guvern şi necontestat de reclamant, decizia de a revoca autorizaţia de descărcare a deşeuri-lor în speţă, ca şi în cauza Zumtobel (precitat, p. 13, alin. 31), nu se analizează ca fi ind „un act pur discreţionar al administraţiei”. Nu ţine de competenţa Curţii de a estima calitatea rapoartelor experţilor pe care s-a bazat revocarea. Curtea este satisfăcută că decizia administrativă atacată a fost bazată pe criterii obiective ce au lăsat o marjă relativ limitată pentru discreţie. În această privinţă prezenta cauză este diferită de cauza Obermeier (precitată, p. 23, alin. 70).

În ceea ce priveşte argumentele reclamantului referitoare la competenţa limita-tă a Curţii Administrative în examinarea chestiunilor de fapt şi colectarea de noi probe,

58


nu există nimic cunoscut Curţii ce ar sugera că în cazul dat a existat vreo limitare de acest gen. După cum este evident din motivarea amplă din hotărârea sa (paragraful 13 supra), Curtea Administrativă a examinat esenţa tuturor celor prezentate de re-clamant, punct cu punct, fără a-şi declina vreodată competenţa pentru a răspunde acestora sau la stabilirea faptelor.

Dat fi ind natura concretă a pretenţiilor dlui Fischer, precum şi amploarea exa-minării pe care le cere acestea, controlul exercitat de către Curtea Administrativă asupra deciziei contestate s-a conformat exigenţelor articolului 6 alin. 1 (art. 6-1).

B. Lipsa audierilor

35. Reclamantul, de asemenea, s-a plâns de faptul că Curtea Administrativă şi Curtea Constituţională au refuzat să ţină o audiere orală. În opinia lui, rezerva Austriei cu privire la articolul 6 (art. 6) din Convenţie nu se aplică speţei sau, în caz contrar, nu este valabilă deoarece nu este conformă exigenţelor articolului 64 (art. 64) din Convenţie.

1. Rezerva Austriei

36. Rezerva Austriei cu privire la articolul 6 (art. 6) din Convenţie prevede ur-mătoarele:

“Prevederile articolului 6 (art. 6) din Convenţie se vor aplica în măsura în care ele nu aduc atingere, în nici un mod, principiilor referitoare la publicitatea procedurii juridice enunţate în articolul 90 în versiunea din 1929 din Legea Federală Constituţională .” (paragraful 14 supra)

37. Articolul 64 (art. 64) din Convenţie dispune:“1. Oricare stat poate, la momentul semnării prezentei Convenţii sau al depunerii instrumentului său de ratifi care, să formuleze o rezervă în legătură cu o dispoziţie anume a Convenţiei, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu această dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului articol (art. 64).

2. Orice rezervă emisă conform prezentului articolul (art. 64) necesită o scurtă expunere privind legea în cauză.”

38. Potrivit reclamantului, rezerva nu se aplică audierilor în faţa Curţii Admi-nistrative şi Curţii Constituţionale, ambele fi ind jurisdicţii specializate de control asu-pra chestiunilor de legalitate sau constituţionalitate fără a se proceda la o examinare completă a cauzelor cu care au fost sesizate. Astfel de instanţe nu se încadrează în conceptul instanţelor tradiţionale de judecată civilă şi penală la care se face referire în rezervă. Dacă ar fi aşa, aceasta ar însemna că rezerva e deschisă pentru diverse interpretări şi nu e întocmită cu “precizie şi claritate” necesară potrivit articolului 64 alin. 1 (art. 64-1). Această concluzie, în opinia reclamantului, este conformă hotărârii adoptate de Curtea Europeană în cauza Belilos contra Elveţiei (hotărârea din 29 apri-lie 1988, Seria A nr. 132, p. 26, alin. 55).

În orice caz rezerva nu era validă potrivit articolului 64 alin. 2 (art. 64-2), odată ce ea nu conţinea nici un fel de declaraţie despre conţinutul legii în cauză.

39. Guvernul a făcut o paralelă între prezenta cauză şi cauzele Ringeisen con-tra Austriei (hotărârea din 16 iulie 1971, Seria A nr. 13) şi Ettl şi alţii contra Austriei (hotărârea din 23 aprilie 1987, Seria A nr. 117), în care Curtea a susţinut că rezerva a vizat procedurile judiciare cu privire la chestiuni de drept administrativ. Potrivit lui,


59


chiar dacă articolul 90 din Constituţia Federală se referă doar la “cauzele civile şi penale”, rezerva de asemenea este aplicabilă cauzelor pendinte pe rolul Curţilor Ad-ministrative când acestea examinează chestiunile referitoare la “drepturile cu caracter civil”, în sensul jurisprudenţei Convenţiei. La aceiaşi concluzie se poate ajunge anali-zând intenţia Guvernului Federal la momentul formulării rezervei.

Guvernul a mai argumentat că, deşi, articolul 39 (2) (6) din legea cu privire la Curtea Administrativă a fost completat în 1982, sfera sa de acţiune nu a fost mai extinsă - dintr-un punct de vedere teleologic – decât cea a prevederilor în vigoare din 1958. În toate cazurile, deşi din motive diferite, Curtea Administrativă ar putea refuza desfăşurarea unei audieri care, în circumstanţele particulare ale cazului vizat, ar fi de un interes pur “academic”.

40. Astfel, este nevoie să fi e determinat dacă rezerva austriacă acoperă com-petenţa Curţii Administrative în sensul articolului 39 (2) (6) din legea cu privire la Curtea Administrativă de a refuza o audiere, ţinând cont de termenii rezervei şi de condiţiile prescrise de articolul 64 (art. 64) din Convenţie.

41. Curtea relevă, în primul rând, că acest articol a intrat în vigoare în 1982, pe când Austria a ratifi cat Convenţia şi a făcut respectiva rezervă în 1958. Potrivit arti-colului 64 alin. 1 (art. 64-1) numai legile “pe atunci în vigoare” pe teritoriul statului pot constitui obiectul unei rezerve.

Curtea nu poate discerne cum articolul 39 (2) (6) şi prevederile în vigoare la momentul formulării rezervei pot fi privite, potrivit Guvernului, ca fi ind prevederi esen-ţial identice. După cum corect a indicat Comisia, introducerea paragrafului (2) (6) în rezultat a extins considerabil împuternicirile Curţii Administrative de a refuza desfăşu-rarea unei audieri publice. Temeiurile pentru un astfel de refuz în vigoare în 1958 vi-zau cazurile în care erau examinate materii formale sau de procedură, precum şi cele unde se preconiza adoptarea unei decizii favorabile reclamantului de anulare a unei decizii administrative. Motivaţia completată în 1982 a fost posibilă pentru prima dată pentru Curtea Administrativă, după examinarea memoriilor şi a altor documente ale dosarului, de a refuza o audiere orală în baza temeiurilor referitoare la fondul cauzei, în instanţele unde nu s-a reuşit respingerea sesizării.

Astfel Curtea constată că plângerea reclamantului bazată pe lipsa audierilor în faţa Curţii Administrative nu ar putea evita controlul său în temeiul rezervei precitate, deoarece prevederea pe care se baza refuzul de a desfăşura o astfel de audiere nu a fost în vigoare la momentul formulării acestei rezerve.

42. În contextul acestei concluzii, Curtea nu consideră necesar să examineze validitatea rezervei în lumina altor condiţii prescrise de alin. 1 şi 2 ale articolului 64 (art. 64-1, art. 64-2) din Convenţie, sau să determine dacă rezerva ar putea fi înţelea-să ca încorporând procedurile instanţei administrative precum cele vizate în speţă.

2. Cu privire la respectarea articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) din Convenţie

43. Rămâne să fi e examinat dacă în speţă articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) i-ar conferi reclamantului dreptul la o audiere. După cum a fost arătat anterior (paragraful 29 su-pra), sunt vizate numai procedurile în faţa Curţii Administrative; alte autorităţi care au

60


examinat cererea reclamantului, în special Curtea Constituţională a Austriei, nu pot fi considerate instanţe investite cu deplină jurisdicţie în sensul articolului 6 (art. 6).

44. Practica Curţii Administrative a Austriei este ca să nu fi e audiate părţile până ce nu i se solicită aceasta de una din părţi (paragraful 16 supra). Contrar celor întâmplate în cauza Zumtobel, dl Fischer a solicitat în mod expres o audiere în faţa Curţii Administrative. Acest lucru i-a fost refuzat pe motiv că a fost puţin probabil ca aceasta să contribuie cumva la elucidarea cazului (paragraful 21 supra). Respectiv, nu se pune problema de privare a reclamantului de acest drept.

Mai mult ca atât, se pare că nu a fost vreo circumstanţă excepţională ce ar putea justifi ca privarea de o audiere. Curtea Administrativă a fost prima şi singura instanţă în faţa căreia a fost adus cazul dlui Fischer; ea era în stare să examineze fondul plânge-rilor sale; examinarea viza nu doar chestiuni de ordin legal, ci şi întrebări importante de fapt. Aceasta fi ind situaţia, şi ţinând cont de importanţa procedurilor în cauză pentru în-săşi existenţa afacerii dlui Fischer, Curtea consideră că dreptul reclamantului la judeca-rea cauzei sale „în mod public” includea dreptul la o “audiere publică” (v. Fredin contra Suediei (nr. 2), hotărârea din 23 februarie 1994, Seria A nr. 283-A, p. 10, alin. 21).

Refuzul Curţii Administrative de a ţine o audiere a constituit o încălcare a arti-colului 6 alin. 1 (art. 6-1) din Convenţie.

II. APLICAREA ARTICOLULUI 50 (ART. 50) DIN CONVENŢIE

45. Potrivit articolului 50 (art. 50) din Convenţie:“Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau parţial obligaţiile care rezultă din (...) Convenţie şi dacă dreptul intern al Părţii Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul material

46. Potrivit reclamantului, prejudiciul material rezultat din revocarea nelegitimă a autorizaţiei sale pentru descărcarea deşeurilor a constituit suma totală de 7.737.000 franci francezi. El face trimitere la justifi cativele furnizate Comisiei.

Potrivit Guvernului, compensaţia nu poate fi acordată în baza speculărilor de felul cu ce s-ar fi soldat procedurile dacă ar fi avut loc o audiere. La audiere, delegatul Comisiei a pus la îndoială existenţa unei sufi ciente legături cazuale dintre pretinsa încălcare şi pierderea rezultată.

47. Curtea este de acord; ea nu poate face presupuneri despre rezultatul pro-cedurilor dacă în faţa Curţii Administrative ar fi avut loc o audiere. De aceea, această cerere urmează a fi respinsă.

B. Costuri şi cheltuieli

48. Dl Fischer a mai cerut 874.272,37 şilingi austrieci (ATS) pentru acoperirea costurilor şi cheltuielilor legate de procedurile juridice naţionale şi cele în faţa institu-ţiilor de la Strasbourg.


61


Guvernul susţine că ar putea fi luate în consideraţie doar procedurile în faţa Curţii Administrative - unde s-ar fi comis încălcarea - şi cele în faţa instituţiilor Con-venţiei. Pe lângă aceasta, ei au contestat temeiurile în baza cărora au fost calculate onorariile avocaţilor. Potrivit lui, suma totală de 140.000 ATS ar reprezenta o compen-saţie rezonabilă pentru toate costurile şi cheltuielile suportate.

Delegatul Comisiei susţine că dacă Curtea, ca şi Comisia, ar trebui să reţină doar una din cele două pretenţii înaintate ei, atunci suma rambursării acordată ar tre-bui să refl ecte această constatare.

49. Curtea notează că, în ceea ce priveşte costurile legate de procedurile interne, în consideraţie vor fi luate doar costurile legate de cererea pentru o audiere orală.

Luând în consideraţie faptul că numai una din cele două pretenţii declarate ca fi ind admisibile de către Comisie a condus la constatarea unei încălcări, şi potrivit criteriilor prevăzute în jurisprudenţa sa, Curtea, statuând pe o bază echitabilă, potrivit articolului 50 (art. 50) din Convenţie, acordă reclamantului 200.000 ATS pentru costuri şi cheltuieli.


1. Susţine, cu opt voturi contra unu, că nu a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie în partea ce ţine de imposibilitatea reclamantului de a-şi aduce cauza spre examinare în faţa unui “tribunal”;

2. Susţine, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Con-venţie în partea ce ţine de absenţa unei audieri publice în faţa Curţii Administrative;

3. Susţine, în unanimitate, că Austria trebuie să achite reclamantului, în termen de trei luni, 200.000 (două sute de mii) şilingi austrieci pentru cheltuieli de reprezentare;

4. Respinge, în unanimitate, restul cererii de satisfacţie echitabilă.

Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţa publică din 26 aprilie 1995, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.


Herbert Petzold Grefi er

În conformitate cu articolul 51 § 2 (art. 51-2) din Convenţie şi articolul 53 § 2 din regulamentul A al Curţii, textul următoarelor opinii separate sunt anexate la această hotărâre:

62


(a) opinia concordată a dlui Matscher;

(b) opinia separată a dlui Martens;(c) opinia concordată a dlui Jambrek.

OPINIA CONCORDATĂ A JUDECĂTORULUI MATSCHER

1. Am votat cu majoritatea Camerei în ce priveşte încălcarea articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) din cauza respingerii de către Curtea Administrativă a unei audieri publice orale. Cu toate acestea, aş dori să atenţionez asupra următoarelor. Eu atribui valoare procedurilor cu caracter oral şi public în măsura în care acestea contează pentru o securitate procedurală; nu-i atribui nici o valoare în cazurile când o astfel de procedu-ră devine un simplu ritual (sau ceremonie) sau când asupra ei se insistă în scopuri ce nu au legătură cu protecţia procedurală.

Drept exemplu al primului aspect de proceduri orale inutile, aş dori să menţio-nez pronunţarea hotărârilor Curţii noastre (articolul 55 alin. 2 din regulamentul A) la răsărit de soare în faţa unei săli ce este de obicei pustie cu excepţia unui singur ofi cial din Comisie şi un reprezentant al Guvernului, care sunt obligaţi să asiste din respect pentru Curte.

Acest al doilea aspect la care m-am referit ar putea reieşi din diverse motive:

- specularea pe faptul că lucrările de procedură sunt orale şi publice pentru a proclama publicului general idei politice sau de alt gen ce se referă într-o mă-sură nesemnifi cativă la cazul judecat, în alte cuvinte, transformând audierea în faţa Curţii într-un for pentru nişte dezbateri ideologice. Există foarte multe exemple de acestea, atât în cadrul procedurilor interne, cât şi în cadrul audieri-lor în faţa Curţii noastre;

- insistarea – legitimă, în termeni formali – pe absenţa unei audieri publice orale în sensul articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) pentru securizarea unei constatări de încălcare într-un caz ce nu depistează nimic altceva ce ar contravine rigorilor Convenţiei; şi aici există numeroase exemple în jurisprudenţa noastră;

- solicitarea unei audieri în faţa unei instanţe naţionale de judecată - când aceas-ta este în principiu neobligatoriu potrivit procedurii aplicabile - preponderent cu scopul retribuirii avocaţilor pentru o audiere, retribuţii care, în cazul că suma vizată este una mare, pot fi considerabile, chiar dacă audierile se reduc la o simplă formalitate, fi ind de durata a câtorva minute, fără a scoate în evidenţă măcar ceva asemănător vreunui argument oral real; şi aici există numeroase exemple de acestea în curţile naţionale de apel şi curţile supreme.

Nici în unul din cazurile arătate faptul dacă procedurile sunt orale şi publice în sensul unei veritabile salvgardări procedurale nu este demn de protecţie.


63


2. Camera a ajuns la identifi carea unei încălcări prin interpretarea sferei de ac-ţiune a rezervei Austriei vizând articolul 6 (art. 6) ca fi ind extrem de înguste. Aceasta este conform tendinţei Curţii, arătată pentru prima dată în hotărârea Belilos contra Elveţiei din 29 aprilie 1988 (Seria A nr. 132), de a restrânge sfera de acţiune a rezer-velor şi declaraţiilor interpretative, şi chiar de a le elimina în măsura posibilului. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, această practică mă surprinde ca fi ind foarte discutabilă, dat fi ind că articolul 64 (art. 64) autorizează în mod expres statele să facă rezerve, chiar dacă Convenţia îi obligă la respectarea anumitor condiţii. Sta-tele Contractante care fac astfel de rezerve cu privire la vreun articol sau Protocol din Convenţie o fac cu bună credinţă, având încredere în interpretarea anumitor preve-deri ale Convenţiei care erau în vigoare la momentul ratifi cării, şi ele nu puteau pre-vedea evoluţia dură la care va fi supusă în viitor jurisprudenţa. Astfel, multe rezerve şi declaraţii interpretative au devenit învechite sau, altfel spus, încrederea reciprocă a fost înşelată.

Dar revenind la cazul de faţă: în tipurile ordinare de cazuri înaintate în faţa instanţelor de judecată, legislaţia austriacă asigură un echilibru rezonabil între proce-duri orale-publice şi cele scrise; cu scopul prezervării acestei poziţii, Austria a formulat rezerva vizând articolul 6 (art. 6) care normal că a fost limitată la tipurile ordinare a cazurilor judecătoreşti. Ea nu putea prevedea că în rezultatul unei interpretări evolu-tive a Convenţiei din partea instituţiilor Convenţiei, multe chestiuni administrative şi disciplinare care, conform opiniei judiciare majoritare la moment, nu au fost vizate de articolul 6 (art. 6), ar fi în consecinţă acoperite de el.

În vederea încrederii reciproce la care m-am referit mai sus, Curtea pe o pe-rioadă a luat în consideraţie că rezerva Austriei acoperea procedurile administrative care acum sunt cuprinse de Articolul 6 (art. 6) (v., de pildă, hotărârea Ringeisen contra Austriei din 16 iulie 1971, Seria A nr. 13, pp. 40-41, alin. 98, şi hotărârea Ettl şi alţii contra Austriei din 23 aprilie 1987, Seria A nr. 117, p. 19, alin. 42). Aceasta atitudine, însă, pe care aş califi ca-o ca una înţeleaptă, aparent nu mai este aplicată. Spunând aceasta, eu nu trec cu vederea că în cazul vizat motivarea din sentinţă poate fi considerată ca fi ind corectă din moment ce acţiunea pentru ca procedurile în cauză să fi e orale şi publice a fost formal restrânsă când articolul 39 (1) din legea cu privire la procedura în faţa Curţii Administrative a fost reformulată în 1982, adică după formularea rezervei.

3. Ca rezultat, legislatura austriacă va trebui să modifi ce articolul 39 (2) pentru a atribui un caracter obligatoriu audierii publice orale de fi ecare dată când o parte o solicită. Toate acestea vor face ca procedurile din Curtea Administrativă să fi e mai lungi şi scumpe, fără a oferi părţilor vreo protecţie procedurală adiţională.

4. Cu toate acestea, reieşind din spiritul de solidaritate cu colegii mei, dar nu fără iezitare, am votat în favoarea constatării unei încălcări a articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) cu privire la aceea că procedurile din Curtea Administrativă nu au fost nici orale, nici publice.

64


OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI MARTENS

1. Cauza reclamantului îşi are originea în revocarea (din 1986) de către Gu-vernatorul Austriei de Jos a autorizaţiei de descărcare a deşeurilor potrivit căreia reclamantul utiliza zona de stocare a deşeurilor. Reclamantul, al cărui mijloace de existenţă erau puse-n joc, a atacat această revocare în conformitate cu procedurile administrative disponibile acestuia. Nimeni nu contestă faptul că articolul 6 (art. 6) din Convenţie se aplică acestor proceduri. Întrebarea care stă în faţa Curţii este dacă acesta, şi dacă da, atunci în ce măsură, a fost încălcat.

I. REPREZINTĂ OARE VERWALTUNGSGERICHTSHOF-ul O INSTANŢĂ ÎN SENSUL ARTICOLULUI 6 (ART. 6) DIN CONVENŢIE?

A. INTRODUCERE

2. Indubitabil cea mai importantă întrebare în acest caz – dintr-un punct de vedere general, cât şi pentru reclamant – este dacă Verwaltungsgerichtshof-ul (Cur-tea Administrativă) trebuie considerată ca o instanţă în sensul articolului 6 (art. 6) din Convenţie. Răspunzând afi rmativ la această întrebare (paragraful 34 din hotărâre), Curtea evident a acţionat în spiritul hotărârii sale în cauza Zumtobel contra Austriei din 21 septembrie 1993 (Seria A nr. 268-A) şi hotărârii în cauza Ortenberg contra Aus-triei din 25 noiembrie 1994 (Seria A nr. 295-B) (paragraful 32 din hotărâre).

Nu am făcut parte din Camerele care au adoptat acele decizii şi, spre regretul meu, eu nu mă simt în poziţia să subscriu la doctrina generată de acestea (în conti-nuare “doctrina Zumtobel”).

3. Cauza reclamantului cade sub incidenţa mereu crescândei, dar şi problema-ticei categorii a procedurilor care în cadrul legislaţiei naţionale sunt pur administrative, pe când potrivit Convenţiei ele sunt considerate ca determinând drepturile civile sau acuzări penale. De la hotărârea sa din 23 iunie 1981 în cauza Le Compte, Van Leu-ven şi De Meyere contra Belgiei (Seria A nr. 43) Curtea a susţinut constant că nu este incompatibil cu Convenţia ca prima şi a doua etape (dacă există etapa a doua) ale procedurilor de acest gen să fi e desfăşurate în faţa instanţelor administrative care nu se conformează exigenţelor articolului 6 (art. 6), cu condiţia că individul poate aduce deciziile fi nale ale acestor instanţe pentru control ulterior înaintea instanţei ce oferă protecţia prevederii respective1.

1 Pentru cazurile vizând drepturile şi obligaţiile civile, v. inter alia: Albert şi Le Compte contra Belgiei, ho-tărârea din 10 februarie 1983, Seria A nr. 58; O. contra Regatului Unit, hotărârea din 8 iulie 1987, Seria A nr. 120-A, pp. 27-28, alin. 63; Belilos contra Elveţiei, hotărârea din 29 aprilie 1988, Seria A nr. 132, p. 31, alin. 70; Langborger contra Suediei, hotărârea din 22 iunie 1989, Seria A nr. 155, p. 15, alin. 30; Obermeier contra Austriei, hotărârea din 28 iunie 1990, Seria A nr. 179 şi Oerlemans contra Olandei, hotărârea din 27 noiembrie 1991, Seria A nr. 219, pp. 21-22, alin. 53-56; Beaumartin contra Franţei, hotărârea din 24 noiem-brie 1994, Seria A nr. 296-B, pp. 62-63, alin. 38; pentru cazurile vizând acuzaţiile penale, v. inter alia: Ozturk contra Germaniei, hotărârea din 21 februarie 1984, Seria A nr. 73, şi Bendenoun contra Franţei, hotărârea din 24 februarie 1994, Seria A nr. 284.


65


Există consens că nici Guvernatorul (Landeshauptmann) Austriei de Jos – care a luat decizia iniţială de a revoca autorizaţia petiţionarului de descărcare a deşeurilor – nici Ministrul Federal al Agriculturii şi Silviculturii (Bundesminister für Land- und For-stwirtschaft) – care a respins recursul administrativ al petiţionarului împotriva deciziei iniţiale – nu au întrunit cerinţele Articolului 6 (art. 6) şi că, în consecinţă, punctul de-cisiv este dacă Verwaltungsgerichtshof-ul – la care a apelat petiţionarul după decizia Ministrului – întruneşte cerinţele respective.

Divergenţa dintre mine şi Curte vizează atât metoda de estimare dacă Verwalt-ungsgerichtshof-ul întruneşte cerinţele esenţiale ale unui “tribunal” în sensul Articolu-lui 6 (art. 6) (v. alin. 15-18 mai jos) cât şi rezultatul acestei întrebări (v. alin. 19 - 21).

4. Înainte de a intra în această divergenţă de opinie şi înainte de a explica de ce nu pot subscrie la doctrina Zumtobel, remarc că petiţionarul nu a invocat alt motiv pentru a pune la îndoială întrunirea de către Verwaltungsgerichtshof a cerinţelor esenţiale ale unui “tribunal” în sensul Articolului 6 (art. 6) decât cel al sferei de acţiune al acestuia.

B. CONSIDERAŢII GENERALE

5. Ambele sentinţe la care s-a făcut referinţă mai sus în alin. 2 au fost unanime. Totuşi, nu pur şi simplu din considerente de a avea altă opinie decât cea a Curţii, cred că doctrina Zumtobel necesită o serioasă discuţie. Este şi de aceea că am temere că aceasta vizează nu doar Curtea Administrativă a Austriei, dar poate în general afecta categoria de proceduri menţionate mai sus în alin. 3. În special din cauza acestui ultim aspect, mă simt obligat să ma pronunţ împotriva acesteia.

Îmi propun, în primul rând, să fac unele remarci generale cu privire la conse-cinţele aplicabilităţii Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) în domeniul dreptului administrativ şi, într-al doilea rând, să analizez jurisprudenţa Curţii vizând noţiunea de “instanţă” în sensul acestei prevederi.

1. Consecinţele aplicabilităţii articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) în domeniul dreptului administrativ

6. Extinderea treptată de către Curte a sferei articolului 6 (art. 6) înspre dome-niul procedurilor administrative fără echivoc creează probleme şi tensiuni, odată ce procedura administrativă are tradiţii şi cerinţe ce adesea diferă de exigenţele Conven-ţiei. Curtea, la stabilirea şi menţinerea acestui curs, era indubitabil conştientă de aces-te probleme, dar la fel de clar era clar condusă de convingerea că una din cerinţele supremaţiei legii este că tipul disputei dintre individ şi executiv la care s-a făcut refe-rinţă mai sus în alin. 3 trebuie, în ultima instanţă, să fi e decisă de autoritatea judiciară. Aş aminte despre declaraţia fundamentală a Curţii în hotărârea sa în cazul Klass1:

“Statul de drept implică, inter alia, că o interferenţă din partea autorităţilor executive cu drepturile unui individ ar trebui să constituie subiectul unui control efectiv care în mod normal ar trebui să fi e asigurat de ramura judiciară, cel puţin în ultima instanţă, controlul judiciar oferind cea mai bună garanţie de independenţă, imparţialitate şi proceduri adecvate.”

În consecinţă, problemele nicicând nu pot fi rezolvate, şi nici tensiunile temperate

1 Klass şi alţii contra Germaniei, decizia din 6 septembrie 1978, Seria A nr. 28, pp. 25-26, alin. 55.

66


cu preţul diminuării însăşi a esenţei protecţiei la care astfel are drept individul potrivit articolului 6 alin. 1 (art. 6-1). Curtea a confi rmat aceasta când, chiar de la bun începutul jurisprudenţei la care s-a făcut referinţă mai sus în alin. 3, a arătat clar că tradiţiile şi cerin-ţele anterior menţionate ar trebui să fi e luate în seamă, dar numai în măsura în care există compatibilitate cu protecţia efectivă a drepturilor individului în cadrul Convenţiei1.

7. Urmează că de asemenea în contextul procedurilor administrative din cadrul domeniului articolului 6 (art. 6) un echilibru corect trebuie să fi e trasat dintre interesele confl ictuante – adică dintre protecţia individului pe de o parte şi, pe de alta, lăsarea autorităţilor executive sufi cientei libertăţi de acţiune.

În această privinţă ne confruntăm cu probleme şi tensiuni la care s-a făcut refe-rinţă mai sus la punctul 6. În încercările de a trasa echilibrul necesar, nu ar trebui trecut cu vederea că unele din aceste tensiuni şi probleme rezultă din opinii demult învechite datorită evoluţiilor din gândirea şi practica juridică, astfel de pildă precum doctrina că ar trebui să existe o strictă partajare dintre sfera administrativă şi cea judiciară2.

Pare justifi cată presupunerea că gândirea şi practica juridică în statele-membre sunt îndreptate, în general, în direcţia acceptării unui “control efectiv” al executivului de către judiciar (v. hotărârea Klass, punctul 6 supra), un control judiciar ce nu întot-deauna este restricţionat la legalitatea actelor administrative, ci poate uneori într-o anumită măsură să includă chestiuni de oportunitate. În acest context nu este lipsit de importanţă faptul că toate statele membre au acceptat acum controlul fi nal prin in-termediul unui mecanism de supraveghere al Convenţiei, caracterul căruia în esenţă este unul judiciar. Acest control din partea unei instanţe internaţionale de judecată ar trebui să fi e de ajutor în punerea la punct a reminiscenţelor doctrinei mai vechi con-form căreia administraţia nu poate fi răspunzătoare în faţa ramurii judiciare3.

Pe de altă parte, chiar o privire superfi cială la literatura comparativă4 eluci-dează că există anumite domenii unde este imperativ ca Curtea Administrativă să fi e aptă să lase sufi cientă libertate de manevrare autorităţilor executive. Am în vedere domeniile unde problemele foarte tehnice sau chestiuni diplomatice importante sunt decisive sau unde autorităţile pot în mod legitim să menţină caracterul secret în faţa

1 V. Hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere (precitată la punctul 3 supra), p. 23, alin. 51 (a).2 Totuşi, doctrina aceasta consfi nţită în articolul 94 din Constituţia austriacă în felul interpretat de Verfassungs-gerichtshof; în hotărârea sa din 14 octombrie 1987, EuGRZ 1988, pp. 166 et seq., această instanţă susţinuse că o strictă separare dintre ramura judiciară şi cea executivă este esenţială pentru Constituţia austriacă. S-a concluzionat astfel că Constituţia a făcut imposibilă introducerea unui sistem de proceduri administrative în două instanţe. În această importantă sentinţă, v. inter alia: W.L. Weh, EuGRZ 1988, pp. 438 et seq.; Merli, ZaöRV 1988, pp. 251 et seq.; Holoubek, Grund- und Menschenrechte in Österreich, pp. 73 et seq.3 În acest context, infl uenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene ar trebui de asemenea să fi e men-ţionate; referitor la infl uenţa jurisprudenţei sale asupra gândirii şi practice juridice naţionale, v. Schwartze, op. cit. (note 6), pp. 93 et seq.4 V. inter alia Ule, Verwaltungsprozeßrecht (Beck, München, 1987), pp. 408 et seq.ş Protecţia individului vis-a-vis de actele autorităţilor administrative (Consiliul Europei, 1975); Frowein, Festschrift für Felix Erma-cora (1988), pp. 141 et seq.; Banda, Administratief procesrecht in vergelijkend perspectief (Tjeenk Willink, Zwolle, 1989); Bok, Rechtsbescherming in Frankrijk en Duitsland (Kluwer, Deventer, 1992); Schwartze, Dreptul Administrativ European (Sweet şi Maxwell, Londra, 1992), pp. 97 et seq.ş Banda, Het onderzoek door de rechter, in: Ten Berge et al., Nieuw Bestuursrecht (Kluwer, Deventer, 1992), pp. 99 et seq.ş Klap, Vage normen in het bestuursrecht (Tjeenk Willink, Zwolle, 1994).


67


instanţelor de judecată. Dacă undeva şi este necesară restricţionarea judiciară, atunci tocmai în astfel de domenii.

8. Aceasta mă conduce la un alt aspect al exerciţiului de echilibru menţionat mai sus; ar trebui, probabil, luat în consideraţie materia subiectului particular al procedurilor în cauză. Într-un alt context Curtea deja a indicat că acest subiect particular este impor-tant, în special în ceea ce priveşte gradul de precizie cu care o lege ce conferă discreţie autorităţilor administrative de a indica spectrul acestei discreţii1. La fel, pare ar fi accep-tabil că în procedurile administrative sfera de acţiune a controlului exercitat de către judecătorul administrativ ar trebui - într-o anumită măsură – să fi e diferit în dependenţă de substanţa particulară a cazului vizat. În acest context aş reaminti că Curtea însăşi lasă pe seama statului o marjă largă de apreciere în unele domenii decât în altele.

O indicaţie persuasivă pentru această opinie poate fi găsită în hotărârea Curţii din 8 iulie 1987 în cazurile O., H., W., B. şi R. contra Regatului Unit2 (8). În aceste ho-tărâri Curtea a decis că împuternicirile instanţelor engleze de judecată erau insufi cien-te pentru satisfacerea completă a exigenţei articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) că tribunalul ar trebui să posede putere juridică pentru examinarea de fond a subiectului3.

Substanţa procedurilor era dreptul unui părinte de acces la copilul său luat în îngrijire. Părinţii au avut posibilitatea de a solicita revizuire judiciară. Totuşi, în baza unei cereri pentru revizuire judiciară, instanţele de judecată nu ar examina aspectele de fond a deciziei, ci le-ar restrânge pentru a asigura, pe scurt, că autorităţile nu au acţionat ilegal, nemotivat sau incorect4. “Într-un caz de felul celui de faţă”, afi rma Cur-tea, articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) cerea ca părţile să fi e în stare să aibă “decizia adminis-traţiei locale revizuită de un tribunal cu jurisdicţie de a examina cazul în fond“.

Semnifi caţia acestei sentinţe poate fi apreciată doar dacă este comparată cu cea din cazul AGOSI5. Într-acel caz, referitor la confi scare, Curtea a constatat că domeniul împuternicirilor instanţelor engleze de judecată în cazul unei cereri pentru asistenţă judiciară este sufi cient pentru a conforma exigenţelor articolului 1 al Protocolului Nr. 1 (P1-1). Pentru reconcilierea acestor sentinţe, este nevoie să se asume fi e că exigenţele articolului 1 al Protocolului Nr. 1 (P1-1) sunt mai puţin exacte decât cele ale articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) – ceea ce, mai curând, e puţin probabil – sau că diferenţa de substanţă a fost decisivă pentru diferenţa de rezultat. Dacă - după cum pare – ultima premisă este corectă, s-ar putea probabil presupune că Curtea ar necesita împuternicirea de control deplin în toate acele cazuri unde procedurile, deşi cu caracter administrativ conform dreptului naţional, vizează la direct drepturile din domeniul articolului 8 (art. 8) din Con-venţie, sau în care – la mai general – interesul general este cu mult mai puţin implicat decât cel individual. O pildă a ultimei categorii ar putea fi văzută, posibil, în cauza Ober-

1 V. inter alia: Herczegfalvy contra Austriei, hotărârea din 24 septembrie 1992, Seria A nr. 244, p. 27, alin. 89; Chorherr contra Austriei, hotărârea din 25 august 1993, Seria A nr. 266-B, pp. 35-37, alin. 25, şi Ve-reinigung Demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi contra Austriei, hotărârea din 19 decembrie 1994, Seria A nr. 302, pp. 15-16, alin. 31.2 Seria A nr. 120 şi 121.3 V. de exemplu: Seria A nr. 120, p. 28, alin. 64.4 ibid., p. 27, alin. 63.5 AGOSI contra Regatului Unit, hotărârea din 24 octombrie 1986, Seria A nr. 108.

68


meier (v. nota 1), unde subiectul de substanţă era dreptul unei persoane cu handicap să nu fi e concediată, numai dacă aceasta este social justifi cată.

Exemplele date sugerează că subiecte particulare de substanţă pot rezulta în exigenţe mai stricte decât domeniul împuternicirilor tribunalului decât sunt normal ac-ceptabile în domeniul dreptului administrativ pus în discuţie: în astfel de cazuri, s-ar părea, tribunalul ar trebui să posede împuternicirea de a anula decizia administrativă şi de a adopta decizia fi nală în disputa vizată. Personal sunt tentat să cred că nu este loc pentru efectul opus, adică: subiectul particular de substanţă care implică exigenţe mai puţin stricte decît normal acceptabile. Oricum ar fi , reiterez că oricare ar putea fi îngăduinţele efectuate în ceea ce priveşte caracteristicile speciale ale procedurilor administrative la îndemână, aceste îngăduinţe nicicând nu ar trebui să fi e aduse acolo unde însăşi esenţa garanţiilor pentru protecţia individului implicate în articolul 6 (art. 6) este diminuată1.

9. În fi nal, Comitetul de Miniştri în repetate rânduri a accentuat importanţa pro-tecţiei uniforme individuale în domeniul dreptului administrativ în toate Statele mem-bre2. Curtea a exprimat poziţie similară vizând principiul tratării egale. Ea recent a ac-ţionat în acest mod în sentinţele sale Salesi contra Italiei şi Schuler-Zgraggen contra Elveţiei3. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că în exerciţiul de echilibrare menţionat mai sus trebuie să se poarte grijă ca să nu se atribuie pondere inadecvată particu-larităţilor şi tradiţiilor locale vizând organizarea justiţiei administrative şi, pe de altă parte, că statele ar trebui să fi e tratate egal. În această privinţă s-ar putea reaminti, de pildă, că hotărârea Benthem contra Olandei4 a obligat Olanda să-şi reorganizeze completamente sistemul justiţiei administrative5, la fel precum o serie de hotărâri au obligat Suedia să realizeze acelaşi lucru. Alte state nu pot afi rma că nu ar trebui să fi e obligată să poarte consecinţe similare a extinderii treptate de către Curte sfera de aplicare a articolului 6 (art. 6) în domeniul procedurii administrative, cât de neaştepta-tă ar fi această evoluţiei a jurisprudenţei6. Lor nu le-ar trebui să le fi e permisă să caute

1 Odată ce, în opinia mea, ţine de esenţa articolului 6 (art. 6) faptul că “ instanţă” ar trebui să fi e aptă să determine toate aspectele de substanţă în baza propriei investigaţii a faptelor (v. în special punctul 13 infra), atunci eu nu sunt convins de pledoaria făcută de Verfassungsgerichtshof-ul austriac în decizia la care s-a făcut referinţă în nota 4. Potrivit acestei pledoarii aproape emoţionale, în categoria cazurilor discutate (v. punctul 3 supra) exigenţele articolului 6 (art. 6) ar trebui percepute ca fi ind îndeplinite chiar dacă “tribunalul” în cauză era împuternicit doar să exercite un control limitat, cu condiţia că un astfel de control l-ar face în stare să se autosatisfacă că, în rezultat, decizia administraţiei a fost corectă atât în ceea ce vizează între-bările de drept cât şi întrebările factologice.2 V. Recomandările Nr. R (77) 31 (28 septembrie 1977), R (80) 2 (11 martie 1980) şi R (89) 8 (13 septembrie 1989).3 Hotărârea din 26 februarie 1993, Seria A nr. 257-E, p. 59, alin. 19, şi hotărârea din 24 iunie 1993, Seria A nr. 263, p. 17, alin. 46.4 Hotărârea din 23 octombrie 1985, Seria A nr. 97.5 Nu pot să mă reţin ca să nu remarc că această reorganizare a condus la introducerea unui sistem com-plet nou şi uniform a procedurii administrative bazate pe noţiunea că funcţia primară a Regulamentului procedurii administrative este să protejeze individul: v. Daalder, De Groot şi Van Breugel, De Parlementaire geschiedenis van de Algemene wet bestuursrecht, Tweede Tranche (Samsom H.D. Tjeenk Willink, Alphen aan den Rijn, 1994), pp. 174 şi următ. (para. 2.3) şi pp. 460 şi următ. (Afd. 8.2.6).6 Statele Contractante sunt obligate să-şi organizeze sistemele juridice astfel încât să asigure conformarea la exigenţele Articolului 6 alin. 1 (art. 6-1): v. De Cubber contra Belgiei, hotărârea din 26 octombrie 1984, Seria A nr. 86, p. 20, alin. 35.


69


adăpost în spatele Constituţiei sale: dacă va fi necesar, ei ar putea fi solicitaţi să-şi modifi ce Constituţia în vederea conformării la obligaţiile lor reieşind din Convenţie1.

2. Analizarea doctrinei de „jurisdicţie deplină” a Curţii

10. Ajungând acum la analizarea anunţată mai sus în alin. 5, în primul rând aş reaminti că exigenţa de “determinare” de către o “ instanţă” este una din elementele constitutive de garanţie acordată individului prin articolul 6 alin. 1 (art. 6-1)2.

În jurisprudenţa sa la care s-a făcut referinţă la punctul 3 supra, Curtea a fost explicită că exigenţa ca persoanei să i se ofere posibilitatea ca decizia fi nală a autori-tăţilor administrative să fi e controlată de către o “instanţă” în sensul Articolului 6 (art. 6) înseamnă că puterea juridică3 a respectivei instanţe de judecată ar trebui să fi e astfel încât aceasta să poată determina4 toate chestiunile vizate, fi e că ele se referă la probleme legislative sau factologice5. Sumarizând această exigenţă în hotărârea sa din 23 Septembrie 1982 în cauza Sporrong şi Lönnroth contra Suediei6, Curtea a afi rmat că individul a avut dreptul să-şi aibă cazul audiat de “o instanţă competentă de a determina toate aspectele asupra subiectului “.

11. Una din exigenţele unei “instanţe” în sensul articolului 6 (art. 6) fi ind că aceasta este “creată prin lege”, în opinia mea sunt puţine dubii că, în referirea la juris-dicţia sau împuternicirea “ instanţei” respective, Curtea a făcut referinţă la aceeaşi no-ţiune şi, în consecinţă, la legea conform căreia “instanţa” a fost creată. Astfel, această lege - desigur, în interpretarea instanţelor naţionale de judecată – ar trebui să fi e luată drept bază pentru determinarea dacă împuternicirile Curţii în cauză sunt sufi ciente.

12. Întrebările ce ţin de lege pot, la prima vedere, părea clare7, dar s-ar putea întâmpla şi altfel dacă se ia în consideraţie aşa-numitele “norme confuze” la care, în special în domeniul dreptului administrativ, fac adesea referinţă legislaţiile noastre. Controlul aplicării unor astfel de norme impune, după câte cunoaşte oricare jurist familiar cu procedurile de “casare”, probleme delicate de demarcare, odată ce astfel de aplicare posedă fără echivoc o componentă factologică. Totuşi, în contextul actual aceste scrupulozităţi pot fi puse de o parte odată ce Curtea a specifi cat că “ instanţa” ar trebui să fi e împuternicită să determine ambele chestiuni – de drept şi de fapt. Ceea

1 Dacă Verfassungsgerichtshof-ul austriac în decizia la care s-a făcut referinţă mai sus în nota 4 avea inten-ţia să sugereze că, reieşind din rezervarea ce va fi discutată mai jos în alin. 23 et seq., aceasta nu poate fi solicitat Austriei, aceasta este eronat: rezerva nu este validă.2 V. De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, decizia din 18 iunie 1971, Seria A nr. 12, p. 41, alin. 78.3 V. hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere (punctul 3 supra), p. 23, alin. 51.4 V. hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere, loc. cit., şi hotărârea Albert şi Le Compte (nota 1 supra), p. 16, alin. 29. Odată ce ultima autoritate împuternicită să adopte o decizie obligatorie fi ind unul din elementele esenţiale ale noţiunii unei instanţe în sensul Articolului 6 (art. 6), v. Van de Hurk contra Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, p. 16, alin. 45 şi Beaumartin contra Franţei, hotărârea din 24 noiembrie 1994, Seria A nr. 296-B, pp. 62-63, alin. 38.5 V. nota 19.6 Seria A nr. 52, p. 31, alin. 87.7 Odată ce este probabil imaterial în cazul de faţă, las la o parte întrebarea intrigantă – şi, din câte cunosc, până acum neexplorată – dacă ideea de bază de protecţie a individului implică faptul că “instanţa” ar trebui să fi e investită cu împuternicirea de a aplica la maxim jus curia novit, şi astfel să purceadă ex offi cio în chestiuni de drept ce n-au fost abordate de părţi.

70


ce evident înseamnă că, în principiu, “instanţa” ar trebui să fi e în stare că controleze pe deplin aplicarea normelor confuze. “În principiu”, odată ce această aplicare poate fi legată de întrebarea estimării factologice care cade sub “discreţia” autorităţilor ad-ministrative (v. punctul 7 supra şi punctul 13 infra)1.

13. Pentru a contribui la discuţie2, întrebările factologice pot fi divizate în cel puţin două categorii:

(1) întrebări despre fapte: “instanţa” ar trebui să fi e liberă să ia în consideraţie toate faptele pe care le crede a fi relevante3, ea ar trebui să fi e liberă să determine dacă astfel de fapte există sau nu4 (28) şi, dacă nu, să fi e în drept să adune probe;

(2) întrebări de estimare factologică.

În legătură cu aceasta – în special în ceea ce priveşte “întrebările de estimare factologică” – atingem o chestiune sensibilă, căci intrăm în sfera de “discreţie” a au-torităţilor administrative. Oare exigenţa că “instanţa” ar trebui să fi e “competentă să determine toate aspectele problemei“ implică că aceasta ar trebui să posede împuter-nicirea de a controla pe deplin toate aprecierile factuale efectuate de autorităţi?

Sunt convins că această întrebare fundamentală ar trebui să aibă un răspuns afi rmativ. Desigur, precum deja s-a afi rmat (v. punctul 7 supra), este imperativ să se asigure că autorităţile executive ar trebui să deţină libertate adecvată de manevrare, dar aceasta nu îndreptăţeşte acceptarea unei restricţii în împuternicirea “instanţei” în “materie de factologie”. Este sufi cient să se accepte că “instanţa” este împuternicită să exercite restrângeri judiciare când şi unde acestea sunt necesare. Precum a fost explicat mai sus la punctul 8, pot fi cazuri excepţionale în această sferă unde, în concordanţă cu subiectul procedurilor în cauză, “instanţa” ar trebui să controleze pe deplin chiar toate aprecierile faptice efectuate de către autorităţile executive, dar ca regulă “instanţa” ar trebui să exercite restrângerea judiciară privitor la chestiuni de oportunitate5. Restrângerile judiciare, totuşi, presupun împuterniciri. Numai o “instan-

1 Este interesant să se remarce că potrivit lui Bok (v. nota 6), pp. 150 şi 193 et seq., atât Curtea Adminis-trativă a Franţei, cât şi a Germaniei îşi asumă opinia că ele posedă împuternicirea de a controla pe deplin aplicarea normelor confuze stabilite de către autorităţi fără – cu excepţia cazurilor speciale – a lăsa loc pentru discreţie. Oricum, v. de asemenea Klap (note 6), pp. 125 et seq., şi 250.2 “Pentru a contribui la discuţie”: evident intervin două categorii, odată ce instanţa în lipsă de împuternicire de a lua în consideraţie alte fapte decât cele asupra cărora autorităţile executive s-au bazat, poate mai puţin efi cient controla chestiunile de estimare factologică chiar dacă în principiu el este împuternicit să realizeze un astfel de control.3 Încă o dată depăşesc întrebarea dacă şi în ce măsură “instanţa” – în scopul compensării dezechilibrului dintre părţi şi protecţiei mai bune a individului – ar trebui să fi e liberă sau chiar obligată să încerce să evalueze faptele relevante într-un mod activ. Remarc, pentru restul, că aici ne ciocnim cu o altă problemă, destul de difi cilă, vis-a-vis de faptul dacă instanţa ar trebui să revizuiască ex tunc sau ex nunc: ar trebui să-i fi e permis să ia în consideraţie noile fapte sau nu? Eu remarc doar problema, adăugând că pentru mo-ment sunt tentat de a gândi că exigenţele articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) implică împuternicirea de examinare ex nunc. Cu privire la ex tunc / ex nunc problem, v. Teunissen în: Ten Berge et al., Nieuw Bestuursrecht (Kluwer, Deventer, 1992), pp. 111 şi următ. (care abordează aspectul articolului 6 (art. 6) în pp. 126 şi ur-măt.); Schueler, Vernietigen en opnieuw voorzien (Tjeenk Willink, Zwolle, 1994), pp. 215 şi următ.4 Ea ar trebui să fi e competentă să “rectifi ce erori factuale”: v. hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere (punctul 3 supra).5 În acea măsură – dar numai în acea măsură – sunt de acord cu doctrina Zumtobel: v. paragraful 32 la sfârşitul hotărârii Zumtobel (punctul 2 supra).


71


ţă” ce deţine împuterniciri depline poate decide, reieşind din particularităţile fi ecărui caz, dacă şi în ce măsură el trebuie să exercite limitarea.

Dacă legislatura în general privează “instanţa” de competenţa sa în chestiuni de fapte, atunci poziţia acesteia este aidoma celei ale unui om care trebuie să lupte cu un braţ legat la spatele-i. Uneori va observa că pur şi simplu nu-şi poate exercita controlul vis-a-vis de legalitatea deciziei administrative atacate fără a se implica într-o anumită măsură în chestiuni factice. Pentru a ilustra ceea ce încerc să spun, aş reaminti că Cur-tea, de regulă, nu controlează depistările factice efectuate de instanţele naţionale de judecată, ci-şi rezervă dreptul de-a o face unde un astfel de control este indispensabil pentru o exercitare adecvată a misiunii sale1. Aici în joc este operaţiunea menţionată mai sus de echilibrare dintre protecţia individului – ce necesită control deplin - şi oferirea unei libertăţi de acţiune sufi ciente autorităţilor executive. Această operaţiune de echi-librare este prea subtilă şi dependentă de tipul specifi c al subiectului fi ecărui caz pentru a fi lăsată pe seama legislaturilor; statul de drept implică că aceasta trebuie lăsată pe seama sferei judiciare, care ar trebui să deţină ultimul cuvânt.

Această expunere este în conformitate cu spiritul jurisprudenţei Curţii, care, luată în întregime, îndreptăţeşte concluzia: (1) că una din noţiunile de bază din funda-mentul Convenţiei este că individul ar trebui să fi e protejat efectiv împotriva arbitrarităţii, şi (2) că aceasta presupune că chiar aprecierile din domeniul de discreţie a adminis-traţiei ar trebui, într-o măsură anumită, să fi e controlate de către puterea judiciară. Pentru prima propoziţie este sufi cient să se facă referinţă la astfel de sentinţe precum Silver şi alţii2, Malone3, Leander4, Olsson (nr. 1)5, Chappell6, Eriksson7, Kruslin8 şi Herczegfalvy9.

În ceea ce priveşte cea de-a doua, ar trebui remarcat în primul rând că deja în decizia inaugurând jurisprudenţa examinată aici Curtea ceruse că “instanţa” ar trebui să fi e împuternicită să examineze o astfel întrebare tipic “discreţionară” dacă “sancţiu-nea este proporţională cu vina”10. Pe lângă aceasta, în hotărârea Obermeier Curtea a estimat că controlul judiciar al aprecierii discreţionare din partea autorităţilor adminis-

1 În conformitate cu jurisprudenţa consistentă a Curţii Constituţionale a Germaniei, unde este vizat dreptul de libertate a cuvântului, limitarea inacceptabilă a acestui drept poate fi prevenit doar dacă aprecierile factice efectuate de către instanţele ordinare de judecată sunt pe deplin revizuite de către Curtea Con-stituţională (v. Bverfge 43,130 = EUGRZ 1977, pp. 109 şi următ.). Curtea Europeană a adoptat aceeaşi abordare. Ca ultimă referinţă, v. hotărârea (Marea Cameră) din 23 septembrie 1994 în cazul Jersild contra Denemarcii (Seria A nr. 298), pp. 23-24, alin. 31. V. de asemenea opinia mea concurentă în cazul Schwabe contra Austriei (Seria A nr. 242-B, pp. 40 şi următ.) şi alin. 4 al opiniei mele separate în cazul Prager şi Oberschlick contra Austriei (Seria A nr. 313).2 Silver şi Others contra Regatului Unit, hotărârea din 25 martie 1983, Seria A nr. 61, pp. 33-34, alin. 88-89.3 Malone contra Regatului Unit, hotărârea din 2 august 1984, Seria A nr. 82, p. 32, alin. 67.4 Leander contra Suediei, hotărârea din 26 martie 1987, Seria A nr. 116, p. 23, alin. 51.5 Olsson contra Suediei (nr. 1), hotărârea din 24 martie 1988, Seria A nr. 130, p. 30, alin. 61 din p.(c).6 Chappell contra Regatului Unit, hotărârea din 30 martie 1989, Seria A nr. 152-A, p. 24, alin. 57.7 Eriksson contra Suediei, hotărârea din 22 iunie 1989, Seria A nr. 156, pp. 24-25, alin. 59-62.8 Kruslin contra Franţei, hotărârea din 24 aprilie 1990, Seria A nr. 176-A, pp. 22-25, alin. 30-36.9 Herczegfalvy contra Austriei, hotărârea din 24 septembrie 1992, Seria A nr. 244, p. 27, alin. 89.10 V. hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere (alin. 3 mai sus), p. 23, alin. 51 în fi ne.

72


trative care a fost restricţionat la verifi carea dacă aceste autorităţi au acţionat în exces de putere – mai precis: şi-au folosit discreţia într-o manieră incompatibilă cu obiectul şi scopul legii relevante – nu a constituit o revizuire efectivă. Curtea nu a indicat ce măsuri de control le-ar încuviinţa ca fi ind sufi ciente. Ar putea fi aşa că cazul a căzut, în opinia sa, sub incidenţa categorie mai sus-menţionate unde, reieşind din subiectul procedurilor, numai o revizuire deplină a calităţilor de fond este sufi cientă1. Ipoteza nu este, oricum, necesară pentru a înţelege concluzia Curţii: reieşind din astfel de hotă-râri precum Pudas2, Allan Jacobsson3, Mats Jacobsson4 şi Skärby5, se poate foarte bine presupune că controlul în cazul Obermeier ar fi fost apreciat ca fi ind satisfăcător dacă “instanţa” ar fi putut scruta nu doar dacă autorităţile au acţionat în exces de pute-re în aprecierile sale, dar şi dacă ele au respectat în modul cuvenit “principiile juridice şi administrative general recunoscute”6.

14. Un aspect fi nal ce merită atenţie este cel al genului de decizie pe care ar trebui s-o ia “instanţa”. Este clar din jurisprudenţa sa că în avizul Curţii puterea de a aduce lucrurile de procedură la un bun sfârşit şi prin mijloacele unei decizii obligatorii asupra tuturor chestiunilor ridicate în faţa ei constituie o exigenţă esenţială a unei “instanţe” în sensul Articolului 6 (art. 6)7.

Cât despre conţinutul unei astfel de decizii în domeniul pus în discuţie, par a fi potrivite încă două remarci. În primul rând: din consideraţiile anterioare urmează că recursul la “instanţă” ar trebui să fi e un recurs de novo: individul va benefi cia pe deplin de o judecată echitabilă8 numai dacă instanţa este în principiu împuternicită să revizuie în întregime decizia originală, fi e că ea trebuie să fi e implementată pen-tru exercitarea restrângerii vizând astfel de decizii şi aprecieri din partea autorităţilor executive care, în opinia sa, ar trebui să fi e în mod cuvenit lăsate în discreţia aces-tora. Totuşi, chiar în această privinţă el ar trebui să aibă competenţa să controleze cel puţin dacă autorităţile au respectat în modul cuvenit “principiile juridice şi admi-nistrative general recunoscute”.

Într-al doilea rând: este o întrebare deschisă dacă “instanţa” ar trebui să pose-de împuternicirea de a reglementa cazul de sine stătător sau de este sufi cient dacă ea posedă împuternicirea de a casa decizia administrativă, lăsând reglementarea de-fi nitivă pe sama autorităţilor administrative. E de la sine înţeles că protecţia individului

1 V. alin. 8 mai sus.2 Pudas contra Suediei, hotărârea din 27 octombrie 1987, Seria A nr. 125-A, p. 15, alin. 34.3 Allan Jacobsson contra Suediei, hotărârea din 25 octombrie 1989, Seria A nr. 163, p. 20, alin. 69.4 Mats Jacobsson contra Suediei, hotărârea din 28 Iunie 1990, Seria A nr. 180-A, p. 13, alin. 32.5 Skärby contra Suediei, hotărârea din 28 Iunie 1990, Seria A nr. 180-B, p. 37, alin. 28.6 Mă gândesc la astfel de principii precum, de pildă, tratarea similară a cazurilor similare, certitudinea juridică şi proporţionalitatea.7 În calitate de referinţă, v. Van de Hurk contra Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, p. 16, alin. 45. Pentru a evita înţelegerea eronată, aş adăuga că în opinia mea această exigenţă nu implică că decizia fi nală a “instanţei” ar trebui să constituie res judicata în sens că noile proceduri în aceeaşi întrebare ar fi imposibile sau posibile doar în circumstanţe excepţionale; acesta înseamnă doar că decizia fi nală ar trebuie să fi e făcută de către “instanţa” însăşi şi nu de către oricare altă administraţie.8 V. Robertson-Merills, Drepturile omului în Europa (Manchester University Press, Manchester şi New York, 1993), p. 91.


73


este asigurată mai bine când “instanţa” deţine împuternicirea dată, dar trebuie recu-noscut că acordarea acestei împuterniciri ramurei judiciare vine în contradicţiea unei tradiţii lungi şi adânc înrădăcinate în multe state-membre. Oricum ar fi , reiese – aş crede – din hotărârea AGOSI a Curţii1 că ultima alternativă este în conformitate cu principiile ce stau la baza jurisprudenţei menţionate de mai sus numai când autorită-ţile administrative, fi nalizând reglementarea cazului, trebuie să-şi exercite discreţia în cadrul limitelor marcate de decizia instanţei2 şi dacă “instanţa” posedă împuternicirea de casare în caz dacă ele întrec acele limite.

C. OBIECŢII METODOLOGICE

15. Indicând deja în alineatele de mai sus cum Curtea, în baza jurisprudenţei sale anterioare doctrinei Zumtobel, ar fi trebuit să decidă asupra acestor cazuri, acum am ajuns la divergenţa ca atare dintre Curte şi mine în ceea ce priveşte metoda de apreciere dacă Verwaltungsgerichtshof îndeplineşte exigenţele esenţiale ale unei “in-stanţe” în sensul Articolului 6 (art. 6).

Ţine de o caracteristică de bază a doctrinei Zumtobel faptul simplului refuz din partea Curţii de a decide această întrebare odată şi pentru totdeauna, dar de a proclama că ea o va efectua în bază de caz concret (“în circumstanţele cazului”)3. Prima mea obiecţie metodologică este orientată atât împotriva acestui refuz cât şi a argumentului pe care acesta se bazează.

16. Acest refuz de a decide întrebarea odată şi pentru totdeauna este (pur şi simplu) bazat pe doctrina Curţii că ea “ar trebui să se limiteze pe cât este posibil la examinarea chestiunii ridicate de cazul din faţa sa”.

Această doctrină nu este în opinia mea nimic mai mult decât o regretabilă petiţie de principii. Nici o prevedere a Convenţiei nu obligă Curtea să decidă în acest mod în bază de caz concret. Această restricţie auto-impusă ar fi putut fi o politică înţeleptă cînd Curtea era la începutul activităţii sale, acum însă aceasta nu mai este adecvat4. O juris-prudenţă ce se dezvoltă strict în bază de cazuri concrete duce la incertitudine în ceea ce priveşte atât sensul exact al fi ecărei sentinţe, cât şi conţinutul exact al doctrinei Curţii. De aici apare necesitatea de comentarii. De aici specularea din partea adnotatorilor, ceea ce creează certitudine suplimentară. Curtea just doreşte să sublinieze că protec-ţia drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie revine primar autorităţilor naţionale. Totuşi, ea nu ar trebui să treacă cu vederea faptul că partea de verso a acestei monede este aceea că autorităţile naţionale sunt obligate să caute călăuzire în jurisprudenţa sa. De aceea este strict necesar de a vedea ca această jurisprudenţă să îndeplinească fi x

1 AGOSI contra Regatului Unit, hotărârea din 24 octombrie 1986, Seria A nr. 108, p. 20, alin. 58, în conjunc-ţie cu p. 14, alin. 38, ultimul punct.2 În această privinţă Verwaltungsgerichtshof întruneşte cerinţele articolului 6 alin. 1 (art. 6-1), odată ce potrivit articolului 63 din legea cu privire la Curtea Administrativă, când Verwaltungsgerichtshof a anulat o decizie a autorităţilor administrative, acestea trebuie să ia încă o dată decizia în conformitate cu avizul juridic al Verwaltungsgerichtshof şi dacă ele nu acţionează astfel, Verwaltungsgerichtshof poate lua decizia de sine stătător (v. decizia Verfassungsgerichtshof la care s-a făcut referinţă în nota 4).3 V. hotărârea Zumtobel (alin. 2 mai sus), p. 14, alin. 32, şi alin. 33 al sentinţei prezente.4 V. de asemenea opinia mea concordată în cazul Fey contra Austriei, Seria A nr. 255-A, p. 16, alin. 1.

74


aceleaşi standarde de claritate, precizie şi previzibilitate prin care Curtea de obicei eva-luează legile Statelor membre din domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

17. Pe lângă aceasta, n-am reuşit să văd cum incertitudinea juridică creată prin refuzul Curţii de a hotărî odată şi pentru totdeauna dacă Verwaltungsgerichtshof îndeplineşte exigenţele unei “instanţe” ar putea fi reconciliată cu jurisprudenţa sa mai veche care, în opinia mea, propagă clar ideea că împuternicirea “instanţei” trebuie să fi e estimată în baza prevederilor legii, în sensul interpretării de către instanţele naţio-nale de judecată, în baza căreia acesta este creat (v. alin. 11 de mai sus).

18. Cea de-a doua obiecţie a mea la doctrina Zumtobel vizează verifi cările pentru aprecierea dacă “în circumstanţele cazului” sfera de competenţă a Verwaltung-sgerichtshof satisface sau nu exigenţele articolului 6 alin. 1 (art. 6-1).

Eu zic “verifi cări”, căci aici există o dublă verifi care: prima verifi care este dacă chestiunea decisivă în aceste lucrări de procedură particulare ţine “exclusiv de discre-ţia autorităţilor administrative”1; cea de-a doua – care se aplică numai dacă răspunsul la prima verifi care este negativ – este dacă în aceste lucrări de procedură particulare Verwaltungsgerichtshof a fost în stare să examineze toate cele prezentate de către petiţionar “în fond, punct după punct, fără a fi nevoit să-şi decline vreo dată jurisdicţia pentru a răspunde acestora sau pentru a aprecia diverse fapte”.

O remarcă iniţială aici ar fi că cea de-a doua verifi care este într-o anumită măsură iraţională şi posibil chiar injustă, odată ce aceasta nu ia în consideraţie că – precum e cazul aici – când există anumite restricţii juridice vizând sfera împuternicirilor de revizui-re ale unei instanţe de judecată, juriştii prudenţi vor evita desigur să înainteze prezentări asupra cărora această instanţă de judecată va trebui să-şi decline jurisdicţia.

Un al doilea şi, în opinia mea, şi mai serios neajuns este că aceste două verifi cări obligă Curtea să îndeplinească o examinare foarte amănunţită şi delicată atât a dosaru-lui cât şi a prevederilor relevante ale legislaţiei Austriei2. Aceasta nu este deloc o sarcină uşoară de a aprecia chestiunea decisivă în aceste lucrări de procedură particulare ţine “exclusiv de discreţia autorităţilor administrative”. Sarcina de estimare dacă în cazul din faţa Curţii Verwaltungsgerichtshof a fost în stare să examineze toate cele prezentate de către petiţionar “în fond”, punct după punct, “fără a fi nevoit să-şi decline vreo dată jurisdicţia pentru a răspunde acestora sau pentru a aprecia diverse fapte” este şi mai delicată. În orice caz, ea necesită o examinare amănunţită a întregului dosar3 care poa-te fi realizată rezonabil numai de către un jurist experimentat, absolut versat în legislaţia Austriei şi practica juridică şi stilul de litigiu în Austria. În opinia mea, acest aspect pro-priu-zis deja este sufi cient pentru a condamna doctrina Zumtobel.

1 V. hotărârea Zumtobel (alin. 2 de mai sus), p. 13, alin. 31, şi alin. 34 din hotărârea prezentă. S-ar părea cel puţin contestabil dacă această primă verifi care este adecvat formulată, odată ce reieşind din articolul 130 alin. 1 din Constituţia Federală (v. punctul 20 infra) sfera împuternicirii Verwaltungsgerichtshof este limitată de sfera în care discreţia le aparţine autorităţilor.2 Sau, odată ce există temeri că doctrina Zumtobel va fi aplicată curţilor administrative ale altor State mem-bre, ale legislaţiei unor astfel de state.3 Aceasta pentru că verifi carea presupune cel puţin că Curtea ar trebui să compare “punct după punct” cele prezentate de către petiţionar către Verwaltungsgerichtshof şi hotărârea acestuia în scopul evaluării dacă toate cele prezentate sunt într-adevăr abordate.


75


D. OBIECŢIE DE ORDIN MATERIAL

19. Obiecţia mea de ordin material este că aplicarea doctrinei Zumtobel a con-dus Curtea la concluzia că domeniul de competenţă al Verwaltungsgerichtshof’ în cazul de faţă cât şi în cazurile menţionate mai sus în alin. 2 mai sus întrunesc cerin-ţele articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) din Convenţie, pe când în opinia mea acest domeniu – când este estimat adecvat, conform principiilor menţionate mai sus în alin. 5-14 în baza prevederilor juridice relevante – nu corespunde acestor exigenţe.

20. Este probabil semnifi cativ că nici prezenta hotărâre, nici cele menţionate mai sus în alin. 2 nu conţin (o traducere a) toate prevederile relevante pentru estima-rea sferei de jurisdicţie a Verwaltungsgerichtshof. Nu ajunge o referinţă la articolele 129a şi 130 din Constituţia Federală. Articolul 129a arată clar că sarcina esenţială a Verwaltungsgerichtshof este asigurarea legitimităţii (Gesetzmäßigkeit) executivu-lui. Respectiv, Articolul 130 alin. 1 oferă Verwaltungsgerichtshof-ului jurisdicţia de a audia, inter alia, reclamaţiile ce pretind neligimitatea (Rechtswidrigkeit) unei decizii administrative1. Alineatul 2 al acestei prevederi specifi că, totuşi, că nu se pune între-barea neligitimităţii în măsura în care legea se abţine de la impunerea de reglemen-tări obligatorii cu privire la conduita autorităţilor ca atare, iar administraţia şi-a utilizat discreţia în conformitate cu obiectul şi scopul legii2. Împreună, aceste prevederi arată clar că chiar în privinţa a ceea ce de obicei se numeşte întrebări de drept Verwaltung-sgerichtshof-ul nu posedă împuterniciri juridice depline, odată ce doar foarte restrictiv să controleze discreţia, ceea ce îi limitează drastic împuternicirile vizând aşa-numitele norme confuze (v. punctul 12 supra).

21. Articolele 41 şi 42 din legea cu privire la Curtea Administrativă (Verwaltung-sgerichtshofs-gesetz)3 stipulează restricţii asupra împuternicirilor Verwaltungsgericht-shof-ului vizând întrebările factice. Nu intenţionez nici să analizez aceste prevederi încurcate, nici să comentez asupra acestora mai mult decât să indic că ele măcar nu scot uşor în vileag o noţiune exactă a domeniului de control al Verwaltungsgerichtshof în această privinţă. Nu este de mirare, deci, că sensul exact al lor şi – ceea ce e mai important în actualul context – întrebarea dacă acest domeniu este sufi cient vis-a-vis de exigenţele articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) constituie subiectul controversei în literatura de drept a Austriei. În aceste lucrări de procedură din faţa Curţii, ambele părţi au făcut referinţe la acei autori versaţi care-i sprijineau opinia4.

1 v. paragraful 15 din hotărârea Curţii.2 “Rechtswidrigkeit liegt nicht vor, soweit die Gesetzgebung von einer bindenden Regelung des Verhaltens der Verwaltungsbehörde absieht und die Bestimmung dieses Verhaltens der Behörde selbst überläßt, die Behörde aber von diesem freien Ermessen im Sinne des Gesetzes Gebrauch gemacht hat.”3 v. paragrafele 17 şi 18 din prezenta hotărâre.4 Nici una din părţi n-a făcut referinţă la L.K. Adamovich şi B.-C. Funk, Allgemeines Verwaltungsrecht, (3., neubearb. Aufl . Springer, Wien, New York, 1987) pp. 93-94, 449 şi 453. Menţionez această carte fi indcă primul autor este Preşedinte al Curţii Constituţionale a Austriei. Ultimul fapt face semnifi cativ ceea că autorii scriu că nu este ferită de dubii întrebarea (lassen es zweifelhaft erscheinen) dacă împuternicirile Verwalt-ungsgerichtshof-ului întrunesc cerinţele articolului 6 alin. 1 (art. 6-1). Ei menţionează în special principiul că Verwaltungsgerichtshof poate doar să caseze o decizie, că acesta posedă doar a împuternicire limitată de revizuire a faptelor (begrenzte Sachverhaltsprüfung) şi, de asemenea, o posibilitate limitată de a revizui actele discreţionare ale executivului. Ei adaugă că modifi cările fundamentale în sistemul vizat ar putea fi necesare.

76


Guvernul s-a bazat pe un eseu foarte comprehensiv şi lucid al K. Ringhofer1, care, oricum, m-a ajutat mult să ajung la concluzia de mai sus. Asta pentru că Ring-hofer a arătat foarte clar că, oricât de exact n-ar fi domeniul jurisdicţiei Verwaltungs-gerichtshof-ului, recursul la această instanţă nu poate fi considerat un recurs de novo (v. alin. 14 mai sus): prevederile juridice relevante sunt rezultatul unui compromis dintre exigenţele de protecţie a individului şi cele de protecţie a Verwaltungsgericht-shof-ului2. Legislatura a realizat că odată ce Verwaltungsgerichtshof-ul a fost să fi e unica Curte Administrativă în Austria, acordarea ei a împuternicirii de a controla de novo toate deciziile administrative era imposibilă, oricât de deziderabilă n-ar fi o astfel de competenţă în sensul protecţiei drepturilor individuale. Compromisul a constat în stabilirea apelului ca fi ind doar întrebare de drept – Verwaltungsgerichtshof-ul fi ind în principiu legat de depistările factologice efectuate de către autorităţile administrative – dar permiţând anumite excepţii la aceste principii. Este controvers cât de departe ajung aceste excepţii, dar chiar Ringhofer recunoaşte că competenţa Verwaltungsge-richtshof-ului asupra chestiunilor factice este limitată3.

În opinia mea, aceasta este decisiv. Unul din elementele constitutive esenţia-le ale protecţiei pe care Articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) o oferă individului implicat într-o dispută referitoare la drepturile şi obligaţiunile civile - sau, din acestea considerente, persecutat în cadrul unei învinuiri penale4 – este că “toate aspectele” disputei lui cu autorităţile ar trebui să fi e determinate de către o “instanţă”. Articolul 130 alin. 2 din Constituţie şi articolul 41 (1) din legea cu privire la Curtea Administrativă – care nu trebuie luate aparte, odată ce (după cum urmează din cele de mai sus) ele sunt clar interconectate – blochează o astfel de determinare din partea Verwaltungsgericht-shof. Aceasta este nucleul compromisului de mai sus. Oricum, chestiunile de esenţă nu permit compromisul.

1 K. Ringhofer, Der Sachverhalt im verwaltungsgerichtlichen Bescheidprüfungsverfahren, în: Festschrift zum 100-jährigen Bestehen des österreichischen Verwaltungsgerichtshofes, pp. 351-75.2 Ringhofer, loc. cit., pp. 353, 358 şi în special 361-62.3 Ringhofer, loc. cit., p. 363. În hotărârea sa la care s-a făcut referinţă în nota 4, Verfassungsgerichtshof-ul austriac a confi rmat în esenţă analizele făcute de Ringhofer. El afi rmase: “Totuşi, Constituţia nu permite abandonarea însăşi a sistemului de control limitat (das System der nachprüfenden Kontrolle) sau conferi-rea Verwaltungsgerichtshof-ului a împuternicirii de a da (la cererea uneia dintre părţi) în toate chestiunile administrative o hotărâre obligatorie asupra disputei în baza unei investigaţii complet noi a faptelor ... Ver-waltungsgerichtshof-ul nu ar putea îndeplini această sarcină, chiar din considerente de volum a acesteia.”4 Într-o sentinţă din aceeaşi dată precum şi hotărârea la care s-a făcut referire în nota 4 Verfassungsgericht-shof-ul austriac a susţinut că în ceea ce priveşte chestiunile de caracter penal (im Bereich des Strafrechts) “controlul pur şi simplu limitat (die bloß nachprüfende Kontrolle)” al Verwaltungsgerichtshof-ului nu este conform exigenţelor articolului 6 alin. 1 (art. 6-1). Este interesant de remarcat (v. Merli (nota 4), p. 257) că Verfassungsgerichtshof-ul a făcut aceasta deşi şi Guvernul s-a bizuit în acest caz pe analiza lui Ringhofer (v. note 59): aparent, această analiză a Vicepreşedintelui său a impresionat mai puţin Verfassungsgericht-shof-ul decât Curtea Europeană a Drepturilor Omului!

În viziunea mea, această sentinţă a Verfassungsgerichtshof-ului vizând chestiuni penale este decisi-vă odată ce nu există nici o bază pentru distingerea dintre exigenţele unei “instanţe” în ceea ce priveşte determinarea unei învinuiri penale şi a drepturilor şi obligaţiilor civile. Ultima concluzie a fost recunoscută de către Verfassungsgerichtshof: în ultima sa jurisprudenţă el a aplicat doctrina de insufi cienţă a jurisdic-ţiei Verwaltungsgerichtshof-ului în chestiuni de proceduri administrative care, în doctrina Curţii Europene, vizează “drepturile şi obligaţiunile civile” în sensul articolul 6 alin. 1 (art. 6-1), doar dacă drepturile puse în joc ar putea fi apreciate ca aparţinând unei categorii speciale, auto-create a “drepturilor esenţial civile” (v. Holoubek, nota 4).


77


E. CONCLUZIA

22. Ca să concluzionez, nici motivarea, nici rezultatul doctrinei Zumtobel nu sunt, în opinia mea, acceptabile. Comparată cu realizările precedente ale Curţii în domeniul discutat, doctrina Zumtobel reprezintă - clar şi deplorabil – un pas înapoi. Curtea a încercat să maşamulizeze aceasta făcând referinţă, la început, la doctrina sa de “jurisdicţie deplină”1. Sper că consideraţiile anterioare au arătat clar de ce această referinţă, în opinia mea, este pur şi simplu o pălăvrăgeală formală.

Din aceste motive eu, în primul rând, dar în van, am insistat ca cazul de faţă să fi e remis Camerei Mari şi, secundo, să fi e votat pentru depistarea unei încălcări a articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) în baza faptului că cazul petiţionarului nu a fost audiat de către un tribunal în sensul acestei prevederi.

II. REZERVA AUSTRIEI

23. Există şi a doua chestiune asupra căreia doresc să-mi exprim opinia, deşi am votat cu majoritatea, anume asupra rezervei austriece vizând articolul 6 (art. 6)2.

24. Au existat – în opinia mea – trei căi posibile diferite de a respinge pledoaria Guvernului bazată pe această rezervă:

(a) de a susţine că rezerva nu întruneşte cerinţele Articolului 64 alin. 2 (art. 64-2) după cum a fost arătat în hotărârea Curţii în cauza Belilos contra Elveţiei3 şi, respectiv, nu este validă;

(b) de a susţine că aceasta nu se aplică procedurilor din faţa Verwaltungsgeri-chtshof-ului;

(c) de a susţine că aceasta nu se aplică la prezentul refuz de argumentare orală de către Verwaltungsgerichtshof.

25. Asemenea Comisiei Curtea a optat pentru posibilitatea (c)4. Eu aş prefera, totuşi, opţiunea (a).

În viziunea mea, opţiunea (c) posedă o substanţialitate cam artifi cială. Alegerea doar a acestei posibilităţi ar putea, astfel, sugera că Curtea a preferat să evite celelal-te două opţiuni şi poate, cu alte ocazii, să fi e ademenit să aprecieze rezerva ca fi ind validă şi aplicabilă procedurilor în faţa Verwaltungsgerichtshof-ului. După toate, după cum a accentuat Guvernul, Curtea deja de două ori a recunoscut implicit rezerva ca fi ind validă şi a interpretat-o extins ca cuprinzând de asemenea şi procedurile admi-nistrative5. Odată ce în opinia mea construcţia a fortiori a sentinţei Ringeisen – care a fost urmată în hotărârea Ettl şi alţii – nu mai este utilizabilă urmare a afi rmaţiei Curţii

1 v. paragraful 28 din prezenta hotărâre.2 Pentru textul rezervei, v. paragraful 36 din prezenta hotărâre.3 v. nota 1.4 v. paragraful 41 din hotărârea sa.5 V. Ringeisen contra Austriei, hotărârea din 16 Iulie 1971, Seria A nr. 13, p. 40, alin. 98, şi Ettl şi alţii contra Austriei, hotărârea din 23 April 1987, Seria A nr. 117, p. 19, alin. 42.

78


(în alin. 59 a sentinţei sale Belilos) că rezervele trebuie să fi e înţelese stricto sensu, eu nu aş dori să creez impresia că Curtea ar putea fi convinsă să menţină vechea construcţie. Cu atât mai puţin cu cât eu cred că reiese din hotărârea Belilos că rezerva nu este validă1. În această privinţă eu împărtăşesc pe deplin opinia dnei Liddy.

OPINIA CONCORDATĂ A JUDECĂTORULUI JAMBREK

Am votat cu majoritatea la toate patru puncte ale hotărârii Curţii. Totuşi, sunt de opinia că principiul stipulat în alin. 33 al deciziei (Curtea Europeană ar trebui să se limiteze în măsura posibilului la examinarea întrebării ridicare de cazul din faţa sa) nu ar trebui nici să fi e exprimată, nici aplicată într-un mod prea restrictiv. Respectiv, Cur-tea Europeană nu ar trebui să mai iezite să-şi formuleze constatările în termeni mai generali. În această privinţă, eu aş reaminti descrierea recentă de către Curte a Con-venţiei “drept un instrument constituţional al ordinii publice europene (ordre public)” (Loizidou contra Turciei, hotărârea din 23 martie 1995, Seria A nr. 310, p. 24, alin. 75). Mi se pare că motivaţia nelimitată numai la sfera şi circumstanţele cazului ar contribui mai bine la calitatea jurisprudenţei Curţii în serviciul Convenţiei ca un instrument con-stituţional viu în ordinea publică europeană. În acest fel, opiniile mele personale sunt apropiate obiecţiei metodologice abordate de către Judecătorul Martens în alin. 16 a opiniei sale separate.

1 Aceasta este şi opinia dominantă în Austria: v. C. Grabenwarter, Juristische Blätter, Jg. 116, p. 107, alin. 5.


79


PRAGER ŞI OBERSCHLICK contra AUSTRIEI(Cererea nr. 15974/90)

HOTĂRÂRE

26 aprilie 1995

În cauza Prager şi Oberschlick contra Austriei1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 (art. 43) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fun-damentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul A2, într-o cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, F. Gölcüklü, F. Matscher, L.-E. Pettiti, C. Russo, S.K. Martens, R. Pekkanen, F. Bigi, J. Makarczyk,

şi, de asemenea, dl H. Petzold, grefi er,

după ce au deliberat cu uşile închise la 24 noiembrie 1994 şi 22 martie 1995,


Nota Grefei1 Cauza poartă numărul 13/1994/460/541. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două - locul pe lista cuprinzând sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9) şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

80


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 15 aprilie 1994, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 § 1 şi articolul 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La origine se afl ă cererea (nr. 15974/90) introdusă contra Republicii Austria, cu care doi cetăţeni austrieci, Michael Prager şi Gehard Ober-schlick, au sesizat Comisia la 21 decembrie 1989 în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 (art. 44 şi 48) şi la declaraţia Austriei de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 10 şi 14 (art. 10, art. 14) din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 § 3 d) din regula-mentul A, reclamanţii şi-au manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-au desem-nat reprezentantul (articolul 30), pe care preşedintele l-a autorizat să utilizeze limba germană (articolul 27 § 3).

3. Camera se constituie de plin drept din dl F. Matscher, judecător ales din partea Austriei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (artico-lul 21 § 3b) din regulamentul A). La 26 aprilie 1994, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dl F. Gölcüklü, dl L.-E. Pettiti, dl C. Russo, dl S.K. Martens, dl R. Pekkanen, dl F. Bigi şi dl J. Makarczyk (articolul 43 in fi ne din Convenţie şi 21 § 4 din regulamentul A) (art. 43).

4. Domnul Ryssdal, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulamentul A), i-a consultat, prin intermediul grefi erului, pe agentul guvernamen-tal austriac („Guvernul”), pe delegatul Comisiei şi pe reprezentantul reclamanţilor cu privire la organizarea procedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordo-nanţa emisă în consecinţă, grefi erul a primit memoriul Guvernului la 16 septembrie şi memoriul reclamanţilor la 6 octombrie 1994. La 25 octombrie, Comisia a furnizat documentele procedurii derulate în faţa ei, la solicitarea grefi erului potrivit instrucţiunii preşedintelui. La 28 octombrie, secretarul Comisiei a notifi cat grefi erul că delegatul se va exprima oral la audieri. Îşi va depune observaţiile la audiere.

5. La 25 august 1994, preşedintele a autorizat „Articolul 19” şi „Interights” (două asociaţii internaţionale pentru protecţia drepturilor omului), în temeiul articolul 37 § 2 din regulamentul A, să prezinte observaţii scrise cu privire la aspectele specifi ce ale cauzei. Ele au parvenit la grefă la 10 octombrie.

6. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 22 noiembrie 1994 a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:

- din partea Guvernului

Dl W. Okresek, directorul diviziunii afaceri anternaţionale, Departamentul Constituţional, Cancelaria Federală, agent;

PRAGER ŞI OBERSCHLICK contra AUSTRIEI____________________________________________________________________________________

81


Dl S. Benner, procuror, Ministerul Federal al Justiţiei,

Dna E. Bertagnoli, diviziunea drepturilor omului, Departamentul de Drept Internaţional, Ministerul Federal al Afacerilor Externe, consilieri;

- din partea Comisiei

Dl H.G. Schermers, delegat;

- din partea reclamanţilor

Dl G. Lansky, avocat consilier.

Dl Prager a fost şi el prezent.

Curtea a audiat declaraţiile dlui Schermers, dlui Lansky, dlui Prager şi a dlui Okresek

ÎN FAPT


7. Dnii Prager şi Oberschlick sunt jurnalişti şi lociuesc la Viena. Cel de-al doilea este redactor (Medieninhaber) al publicaţiei lunare Forum.

A. Articolul din Forum

8. La 15 martie 1987, dl Prager a publicat în nr. 397/398 al Forum-ului un articol cu titlul „Atenţie, judecători răutăcioşi!” (Achtung! Scharfe Richter!). Articolul, care avea treisprezece pagini, critica comportamentul judecătorilor penali austrieci. Drept surse de informaţii el cita, în afară de prezenţa sa personală la anumite audieri, mărturiile avocaţilor şi corespondenţilor judiciari, precum şi studii ale cercetătorilor universitari.

După un scurt rezumat al ideii principale, urmată de o introducere generală, textul descria în detalii atitudinea a nouă membri ai tribunalului regional penal (Lan-desgericht für Strafsachen) din Viena, inclusiv şi al judecătorului J.

1. Rezumat

9. Rezumatul în cauză era redactat după cum urmează:„Ei tratează iniţial fi ecare acuzat de parcă acesta ar fi deja condamnat; au arestat în incita tribunalului persoane venite din străinătate, pe motivul ca acestea să nu fugă; întreabă persoanele care şi-au pierdut cunoştinţa dacă acceptă pedeapsa; protestele de inocenţă nu duc decât la un ridicat din umeri din partea lor şi îi fac să înăsprească sentinţa pentru că nu au recunoscut. – Printre judecătorii penali austrieci, unii sunt capabili de orice. Toţi sunt capabili de multe: totul se supune unei metode.”

2. Introducere generală

10. În introducerea generală, jurnalistul ataca în primul rând judecătorii care, potrivit spuselor lui, pe parcursul anilor au exercitat puterea absolută „în cadrul tribu-

82


nalelor lor”, exploatând în detrimentul acuzaţilor cea mai mică slăbiciune sau parti-cularitate a acestora. Susceptibilitatea magistraţilor putea transforma sala de audieri într-un „câmp de luptă”; condamnatul care cauza cea mai mică ofensă orgoliului lor risca, prin efectul pretinsei libere aprecieri a dovezilor, un an în plus de întemniţare sau pierderea posibilităţii de suspendare a eventualei sentinţe.

Dl Prager a criticat mai apoi magistraţii care nu achită decât în ultim recurs, condamnă mult mai dur decât majoritatea colegilor lor, tratează avocaţii drept răufă-cători, hărţuiesc şi umilesc la extremă acuzaţii, prelungesc detenţia provizorie peste durata maximă a sentinţei riscate şi suspendează verdictul juraţilor dacă nu le place. Independenţa le servea doar pentru punerea incomensurabilă în valoare a importan-ţei proprii şi îi împuternicea să aplice legea cu toată cruzimea şi iraţionalitatea lor, fără nici o scrupulă şi fără ca vreo persoană să se poată opune.

Dl Prager a continuat descriind experienţele sale personale ale contactului cu magistraţii şi în sălile de audiere, menţionând cu această ocazie „ofensele dispreţui-toare” (menschenverachtende Schikanen) ale judecătorului J.

3. Descrierea magistraţilor

11. Articolul conţinea, de asemenea, o descriere a unor anumiţi magistraţi în particular. Cea a judecătorului J. se referea la următoarele:

„Tip: furios, (...) [J.].

(...)

[J.] adresându-se avocatului vienez [K.], cu câţiva ani în urmă „Fiţi laconic maestre, eu deja am luat o decizie!”

[J.]: un judecător care nu autorizează agenţii probaţiunii să se aşeze la biroul lor. De fapt el nici măcar nu le vorbeşte.

[J.]: un judecător care într-o zi a depus o plângere împotriva unei prostituate pe care a plătit-o deja când aceasta împreună cu proxenetul său au dispărut fără ca ceva să se întâmple. Ea posibil s-a gândit că clientul ei e prea beat pentru a observa diferenţa. Cu toate acestea el a stat la pândă şi a notat numărul de înregistrare al maşinii.

Plângerea lui [J.] a dus la condamnarea prostituatei şi la o procedură disciplinară contra lui, care s-a dovedit a fi într-adevăr efectivă graţie istoriei picante şi, cel puţin vorbind despre încăpăţânarea lui [J.], a apărut în ziare.

Cu toate acestea el aproape că a devenit procuror, însă presa a dezvăluit o istorie în care apărea din nou numele lui. De această dată în legătură cu proceduri penale şi suspiciunea că a exercitat activităţi de asistenţă juridică fără autorizare (Winkelschreiberei). Doi bărbaţi, L. tatăl şi fi ul, au fost acuzaţi că au obţinut bani prin intermediul contractelor frauduloase de la persoane care doreau să cumpere apartamente în clădiri vechi. Când a fost clar că contractele au fost întocmite de [J.], acuzarea a schimbat tactica: dintr-o dată nu contractele erau frauduloase, ci intenţia utilizării lor.

[J.] a rămas judecător în loc să devină procuror. Redactorii Kurier-ului [un cotidian austriac] regretă acest fapt acum, deoarece un procuror este mai puţin periculos.

În septembrie, Profi l [o revistă austriacă] a arătat şi de ce. În calitate de judecător de instrucţie, [J.] a lăsat un dependent de droguri în detenţie provizorie pentru o perioadă mai mare de un an, cu toate că apărătorii din ofi ciu ai interesatului i-au semnalat faptul că greşea în ceea ce priveşte can-titatea de droguri implicată şi că sentinţa corespunzătoare era de la patru la şase luni de detenţie.

Aceasta nu l-a împiedicat pe [J.] să transmită ultimul recursul în anulare, nu Curţii Supreme, însă, încălcând regulile, Curţii de Apel şi preşedintelui său, cărora le-a luat încă trei luni să hotărască dacă bărbatul trebuia sau nu să fi e eliberat din închisoare şi dacă au fost comise erori de către judecătorul de instrucţie.


83


O fotocopiatoare ar fi economisit cel puţin cele trei luni. Eliberat la începutul lui martie de către noul judecător căruia consilierii Curţii Supreme, sesizaţi în fi nal, i-au transmis dosarul, interesatul, care a petrecut treisprezece luni în închisoare, a fost în fi nal condamnat la cinci luni de închisoare la sfârşitul lui martie.

Cei doi avocaţi din ofi ciu ai victimei lui [J.] au calculat că doar taxele avocaţilor la acea dată se ridicau la 85 000 şilingi.

Toate acestea nu par să rămână fără consecinţe pentru judecătorul [J.]. Marele judecător bărbos are o voce gravă şi sonoră. Cu toate acestea, pe parcursul procesului contra Marianne O., „hoaţa de vacanţă” se putea observa un tic persistent pe faţa asesorului [judecătorul S.]

Verdictul juraţilor a fost în consecinţă suspendat şi a fost depusă o plângere disciplinară împotriva avocatului [G.].”

B. Acţiunea în defăimare

12. La 23 aprilie 1987, judecătorul J. a intentat o acţiune în defăimare (üble Nachrede, articolul 111 din Codul penal austriac - paragraful 18 infra) împotriva dlui Prager. În afară de confi scarea numărului în cauză a Forum-ului şi publicarea unor extrase din hotărârea de judecată, el a cerut, în special, redactorului despăgubiri şi, ca acesta împreună cu autorul, să plătească o amendă şi să achite chieltuielile de judecată (articolele 33-36 din legea cu privire la mass-media - Mediengesetz, para-graful 19 supra).

13. La 11 mai 1987, reclamanţii au recuzat tribunalul regional penal şi Curtea de Apel (Oberlandesgericht) din Viena. La 5 august, Curtea Supremă (Oberster Ge-richtshof) a respins cererea cu privire la Curtea de Apel. La 17 septembrie, aceasta a admis-o în ceea ce priveşte tribunalul regional din Viena şi a remis cauza celui din Eisenstadt.

1. În primă instanţă

14. La 11 octombrie 1988, tribunalul regional din Eisenstadt l-a găsit pe dl Pra-ger vinovat de defăimarea judecătorului J. prin pasajele articolului incriminat citate după cum urmează:

(1) „Ei tratează fi ecare acuzat la început de parcă acesta ar fi deja condamnat.”

(2) „Câţiva judecători austrieci sunt capabili de orice. ”

(3) „Nimic nu se compara (...) cu ofensele dispreţuitoare ale judecătorului [J.].”

(4) „Tip: furios,”

(5) „Cu toate acestea el aproape că a devenit procuror, însă presa a dezvăluit o istorie în care apă-rea din nou numele lui. De această dată în legătură cu proceduri penale şi suspiciunea că a exer-citat activităţi de asistenţă juridică fără autorizare (Winkelschreiberei). Doi bărbaţi, L. tatăl şi fi ul, au fost acuzaţi că au obţinut bani prin intermediul contractelor frauduloase de la persoane care doreau să cumpere apartamente în clădiri vechi. Când a fost clar că contractele au fost întocmite de [J.], acuzarea a schimbat tactica: dintr-o dată nu contractele erau frauduloase, ci intenţia utilizării lor.

[J.] a rămas judecător în loc să devină procuror. Redactorii Kurier-ului [un cotidian austriac] regretă acest fapt acum, deoarece un procuror este mai puţin periculos.”

Aplicând articolul 111 din Codul penal, jurisdicţia în cauză l-a impus pe dl Pra-ger să plătească o amendă de 120 unităţi diurne a câte 30 şilingi (ATS) şi, în cazul neachitării, la o detenţie pentru şaizeci de zile. În ceea ce-l priveşte pe dl Oberschlick, acesta a fost condamnat să plătească 30 000 ATS judecătorului J. şi să se declare

84


solidar responsabil, cu primul reclamant, de achitarea amenzii şi chieltuielilor de jude-cată (articolele 6 paragraful 1 şi 35 din legea privind mass-media). În cele din urmă, tribunalul a ordonat confi scarea stocurilor rămase ale numărului incriminat al Forum-ului şi publicarea extraselor din hotărârea sa.

15. În motivele sale, tribunalul regional a constatat că condiţiile obiective ale defăimării în cauză au avut loc: printre pasajele litigioase, 2 şi 4 atribuiau în mod deschis reclamantului un caracter sau o atitudine demnă de dispreţ (eine verächtli-che Eigenschaft oder Gesinnung), iar pasajele 1, 3 şi 5 îl acuzau de comportament dezonorant şi contrar normelor morale, care puteau să-l expună în mod obiectiv la dispreţ sau să-l denigreze în faţa opiniei publice (ein unehrenhaftes und gegen die guten Sitten verstoßendes Verhalten, das objektiv geeignet ist, ihn in der öffentli-chen Meinung verächtlich zu machen oder herabzusetzen). Pe scurt, în faţa criticilor atât de masive, un cititor imparţial se vedea aproape constrâns să presupună că reclamantul s-a comportat josnic (ehrloses Verhalten) şi că avea un comportament demn de dispreţ (verächtliche Charaktereigenschaften), fapt de care autorul era perfect conştient.

Tribunalul a examinat ulterior cererile dlui Prager cu privire la informaţiile şi mărturiile destinate stabilirii veridicităţii afi rmaţiilor sale şi precauţia jurnalistică pe care a manifestat-o atunci când a scris articolul. El considera că doar pasajele 1, 3 şi 5, trebuiau dovedite, altele fi ind judecăţi de valoare. După examinare, el a esti-mat că nici una din dovezile prezentate nu puteau să susţină în mod corespunzător citatele litigioase.

Astfel afi rmaţia nr.1 potrivit căreia judecătorul J. trata fi ecare acuzat de parcă acesta ar fi deja condamnat nu era demonstrată doar prin faptul că judecătorul în cauză a cerut, într-un caz dat, avocatului apărării să fi e laconic, deoarece deja îşi formase o opinie. În mod similar, cele trei decizii ale judecătorului J. raportate de către dl Prager care susţineau afi rmaţia nr. 3 nu erau sufi ciente pentru a reproşa reclamantului un comportament dispreţuitor; nici unul dintre ele nu dezvăluiau în fapt, nici cea mai mică intenţie de a cauza suferinţe inutile. Fiind vorba, în cele din urmă de pasajul nr. 5, acuzaţiile pe care le conţinea au fost în mod defi nitiv res-pinse printr-o decizie disciplinară a Curţii de Apel din Viena din 6 decembrie 1982; cele două dosare pe care le-a solicitat reclamantul nu schimbau nimic, deoarece primul nu conţinea nici o informaţie cu privire la personalitatea judecătorului J. şi al doilea, referitor la candidatura judecătorului la postul de procuror, trebuia să rămână confi denţial.

În opinia tribunalului, dl Prager nu a putut să demonstreze că a scris articolul în cauză cu precauţia jurnalistică cerută de articolul 29 paragraful 1 din legea cu privire la mass-media (paragraful 19 supra). Nemulţumit de faptul că l-a privat pe judecătorul J. de ocazia de a se exprima cu pivire la reproşurile referitoare la per-soana sa, el şi-a desfăşurat cercetările într-un mod superfi cial; în plus, el a recu-noscut că nu a asistat la audierile prezidate de reclamant, că a reprodus conţinutul articolelor vechi de ziar fără a verifi ca conţinutul şi că a dat drept veridice reproşuri din auzite.


85


2. În apel

16. La 26 iunie 1989, Curtea de Apel din Viena a confi rmat această hotărâre, însă a redus la 20 000 ATS suma totală a despăgubirilor (paragraful 14 supra). Ea a considerat, în special, că respingând pentru lipsă de pertinenţă dovezile dlui Prager, tribunalul nu a încălcat în nici un fel drepturile apărării. Această situaţie a apărut din cauza modului în care a formulat el această critică; ele erau în acest moment globale şi generale încât era imposibilă indicarea dovezilor posibile ale veracităţii lor. De altfel cauza se deosebea de Lingens contra Austriei (hotărârea Curţii Europene a Drepturi-lor Omului din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103) prin faptul că a examinat diferite fapte şi nu judecăţi de valoare. În ceea ce priveşte precauţia cerută jurnaliştilor care îşi exercită profesia, el trebuia să se conformeze regulilor „audiatur et”.

17. Confi scarea exemplarelor numărului în cauză care au rămas (paragraful 14 supra) nu a avut loc.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

1. Codul penal

18. Articolul 111 din Codul penal prevede următoarele:„1. Este pedepsit cu privaţiune de libertate pentru o perioadă de cel mult şase luni sau printr-o pedeapsă pecuniară (...) oricine care a atribuit unei alte persoane un caracter sau sentimente demne de dispreţ sau îl acuză de o atitudine contrară onoarei sau normelor morale şi de natură să defăimeze această persoană sau să o înjosească în opinia publică, într-un astfel de mod încât un terţ să poată remarca.

2. Este pedepsit cu privaţiunea de libertate pe o perioadă cel mult de un an sau cu o pedeapsă pecuniară (...) oricine care comite o ofensă într-un document tipărit, prin mijloacele de radiodifuzare sau orice alt mod care duce la defăimarea accesibilă publicului larg.

3. Autorul nu este pedepsit dacă afi rmaţia se dovedeşte a fi exactă. În cazul vizat de paragraful 1, el de asemenea nu va fi pedepsit dacă sunt dovedite circumstanţele care să-i ofere motive sufi ciente pentru a susţine afi rmaţia drept veridică.”

Articolul 112 precizează:

„Demonstrarea veridicităţii şi a bunei-credinţe nu sunt admise decât dacă autorul invocă exactita-tea afi rmaţiei sau buna sa credinţă (...)”

Potrivit paragrafului 1 din articolul 114, „actele prevăzute în articolul 111 (...) sunt legitime dacă constituie realizarea unei obligaţii legale sau exercitarea unui drept”. În termenii paragrafului 2, „o persoană care este forţată din motive speciale să facă o alegaţie în sensul articolului 111 (...) în forma şi modul special în care a fost făcută, nu va fi vinovată de ofensă, doar dacă este vorba de o afi rmaţie inexactă şi de care autorul putea să ţină cont dacă lua precauţiile necesare (...)”.

2. Legea cu privire la mass-media

19. Potrivit articolului 6 din legea privind mass-media, redactorul, îşi asumă o răspundere obiectivă în cazurile de defăimare; victima poate în consecinţă să recla-me despăgubiri materiale. În plus, el poate fi declat solidar responsabil, împreună cu persoana condamnată pentru o încălcare a prezentei legi, de achitarea amenzilor aplicate şi a cheltuielilor de judecată (articolul 35).

86


Persoana defăimată poate cere confi scarea publicaţiei care a servit la comi-terea încălcării (articolul 33). În plus, articolul 36 îl autorizează să ceară confi scarea imediată a publicaţiei în cazul în care articolul 33 va fi probabil aplicat ulterior şi dacă măsura nu implică consecinţe păgubitoare disproporţionale interesului juridic pe care îl protejează. Confi scarea este exclusă dacă se poate păstra acest interes publicând un aviz care semnalează deschiderea procedurilor penale (articolul 37). În sfârşit, victima poate solicita publicarea hotărârii în măsura în care este necesară informarea publicului (articolul 34).

Articolul 29 paragraful 1 dispune, în special, că redactorii şi jurnaliştii vor evita condamnarea pentru un delict de informaţie susceptibilă de o dovadă de veridicita-te, nu doar dacă ei aduc această dovadă, dar şi dacă există un interes public major pentru publicarea litigioasă şi motive care, aplicând precauţia jurnalistică dorită, vor justifi ca credibilitatea afi rmaţiei în cauză.

PROCEDURI ÎN FAŢA COMISIEI

20. În cererea lor (nr. 15974/90) din 21 decembrie 1989 adresată Comisiei, dnii Prager şi Oberschlick au afi rmat că condamnările lor respective încălcau dreptul lor la libertatea de exprimare, garantată de articolul 10 (art. 10) din Convenţie şi că ordinul de confi scare a numerelor rămase a revistei se analiza ca o discriminare interzisă de articolul 14 combinat cu articolul 10 (art. 14+10). Ei pretindeau, în plus, existenţa unei încălcări în temeiul articolelor 6 şi 13 (art. 6, art. 13) din Convenţie.

21. La 29 martie 1993, Comisia a declarat plângerile cu privire la articolele 10 şi 14 (art. 10, art. 14) admisibile şi a respins restul pretenţiilor. În raportul său din 28 februarie 1994 (articolul 31) (art. 31), ea a constatat lipsa unei încălcări a articolului 10 (art. 10) (cincisprezece voturi contra douăsprezece) şi a articolului 14 combinat cu articolul 10 (art. 14+10) (unanimitate).

Textul integral al opiniei sale şi al celor două opinii disidente din aviz sunt ane-xate la această hotărâre1.


22. În memoriul său Guvernul cere Curţii:

a) să declare inadmisibile plângerile celui de-al doilea reclamant ce ţin de în-călcarea articolelor 14 şi 10 combinate (art. 14+10) şi 10 (art. 10) examinat izolat din Convenţie: primul - pentru neepuizarea căilor de recurs interne, al doilea - pentru lipsa calităţii de victimă;

b) să constate că reclamanţii nu au fost victime ale unei încălcări a articolului 10 (art. 10);

23. Din partea lor, reclamanţii au invitat Curtea să constate existenţa unei încăl-cări a articolului 10 (art. 10)

Nota Grefei1 Pentru raţiuni de ordin practic el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (volumul 313 din seria A din Publi-caţiile Curţii), dar oricine îl poate obţine de la grefă.


87


ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10 (art. 10) DIN CONVENŢIE

24. Reclamanţii au denunţat o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare după cum este garantat de articolul 10 (art. 10) din Convenţie care presupune:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radi-odifuziune, de cinematografi e sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Executarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor forma-lităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confi denţiale sau pentru a ga-ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

A. Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului

25. Potrivit Guvernului, care a apărat deja fără succes aceeaşi teză în faţa Comisiei, dl Oberschlick nu poate pretinde că a fost „victimă” în sensul articolului 25 paragraful 1 (art. 25-1) din Convenţie. Singurul fapt că a publicat, în calitate de redactor, un articol al cărui autor nu era, nu putea spune că şi-a exercitat libertatea de exprimare. În plus el nu a suferit nici un prejudiciu material pe motivul procedurilor angajate împotriva lui: nu a trebuit să plătească nimic, în calitate de debitor solidar, în ceea ce priveşte taxele şi costurile de judecată, şi putea obţine rambursarea de la dl Prager a oricărei alte sume chieltuite în legătură cu condamnările intervenite (para-grafele 14-15 supra).

26. Prin „victimă”, articolul 25 (art. 25) desemnează persoana afectată direct de actul sau omisiunea litigioasă, existenţa unei încălcări putând fi concepută chiar şi în absenţa prejudiciului; acesta joacă un rol doar în aplicarea articolului 50 (art. 50) (a se vedea, inter alia, hotărârea Groppera Radio AG şi alţii contra Elveţiei din 28 martie 1990, Seria A nr. 173, p. 20, paragraful 47).

27. Împreună cu Comisia şi reclamanţii, Curtea relevă că urmăririle declan-şate de plângerea judecătorului J. îi vizau simultan pe dnii Prager şi Oberschlick. Acesta din urmă a fost condamnat pentru faptul că a publicat articolul în revista sa (paragraful 14 supra). Astfel a fost afectat direct de deciziile tribunalului regional din Eisenstadt şi a Curţii de Apel din Viena. Prin urmare, el putea pretinde a fi victima pretinsei încălcări.

În concluzie, excepţia preliminară a Guvernului este respinsă.

B. Cu privire la fondul plângerii

28. Condamnarea dlui Prager pentru defăimare şi alte măsuri de care se plân-geau reclamanţii sunt analizate incontestabil drept o „ingerinţă” în exercitarea libertăţii de exprimare a acestora.

88


Ingerinţa în cauză a încălcat articolul 10 (art. 10), în afara cazului dacă era „pre-văzută de lege”, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime stabilite în paragraful 2 din articolul 10 (art. 10-2) şi era „necesară, într-o societate democratică” pentru a atinge scopul sau scopurile.

1. „Prevăzută de lege”

29. Potrivit reclamanţilor, articolele 111 din Codul penal austriac şi 29 din legea cu privire la mass-media nu pot fi considerate drept „lege” în sensul Convenţiei. Lă-sând doar la discreţia reclamantului grija determinării pasajelor litigioase dintr-un text şi respingând orice dovadă a acuzatului cu privire la faptele conexe, aplicarea acestor dispoziţii nu oferă gradul de previzibilitate dorit.

30. În mai multe hotărâri anterioare, Curtea a estimat că articolul 111 din Codul penal prezenta caracteristicile unei „legi” (a se vedea hotărârile Lingens precitată, p. 24, paragraful 36, Oberschlick contra Austriei din 23 mai 1991, Seria A nr. 204, p.24, para-graful 54, şi Schwabe contra Austriei din 28 august 1992, Seria A nr. 242-B, pp. 31-32, paragraful 25). Nimic nu justifi că cu atât mai mult o concluzie diferită în ceea ce priveşte articolul 29 din legea cu privire la mass-media. În ceea ce priveşte incertitudinile legate de aplicarea în această instanţă a acestor două dispoziţii ele nu le depăşesc pe cele la care reclamanţii se pot aştepta, când au nevoie de un sfat potrivit (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs şi Gubi contra Austriei din 19 December 1994, Seria A nr. 302, pp. 18-19, paragraful 46)

2. Legitimitatea scopului urmărit

31. Împreună cu Comisia, Curtea nu a găsit nici un motiv să se îndoiască de faptul că deciziile incriminate se refereau, după cum pretinde Guvernul, la protecţia reputaţiei altuia, în speţă a judecătorului J., şi la apărarea autorităţii puterii judiciare, scopuri legitime în sensul articolului 10 paragraful 2 (art. 10-2).

3. Necesitatea ingerinţei

32. În ceea ce priveşte reclamanţii, condamnările la care se puteau aştepta nu se justifi cau deloc. Schiţând portretul anumitor membri reprezentativi ai tribunalului regional penal din Viena, dl Prager nu a făcut decât să ridice anumite probleme gra-ve întâlnite în cadrul justiţiei penale în Austria. În acest gen de publicaţii, recurgerea la caricatură şi la exagerare este o obişnuinţă pentru a atrage cititorul şi a-l captiva pentru conştientizarea problemei tratate. În nici un caz, în speţă, autorul nu a abuzat de această tehnică, mai ales că articolul său a apărut într-o revistă pentru intelectuali cu discernământ. La urma urmelor, din nouă judecători descrişi, doar judecătorul J. a depus plângere.

În paralel, dnii Prager şi Oberschlick au criticat procedura dusă împotriva lor. Ea i-a privat de posibilitatea adecvată de a se apăra. Delimitând singur şi fără contestare posibilă, extrasele din articol susceptibile de sancţiuni, judecătorul J. a izolat din contex-tul lor anumite fraze şi expresii cu caracter general, în special pasajele 1 şi 2 (paragraful 14 supra), şi le-a prezentat incorect ca fi ind dirijate împotriva propriei persoane. Din


89


partea sa, tribunalul regional nu a făcut o distincţie criticabilă între alegaţii (pasajele 1, 3 şi 5) şi judecăţi de valoare (pasajele 2 şi 4), dar le-a refuzat reclamanţilor şi dreptul de a dovedi anumite evenimente susceptibile să stabilească atât veridicitatea primelor, cât şi temeiul celorlate două (paragraful 15 supra). În ceea ce priveşte faptele reţinute de tribunal, el, în pofi da legii, le-a lăsat acuzaţilor să demonstreze realitatea lor. În defi nitiv, aceasta ar fi descurajat jurnaliştii să se intereseze de justiţie.

În fi nal, ar fi greşit să pretindem că dl Prager nu a acordat atenţia corespunzătoa-re redactării articolului său. Din contra, acesta s-a bazat pe cercetările efectuate timp de şase luni în care a contactat avocaţi, judecători şi academicieni. În plus, timp de trei luni şi jumătate, reclamantul a asistat zilnic la audieri la Palatul Justiţiei din Viena.

33. Guvernul a subliniat că, departe de a stimula dezbaterea cu privire la func-ţionarea sistemului austriac al justiţiei, extrasele incriminate din articol nu conţineau decât insulte personale la adresa judecătorului J., care nici măcar nu l-a provocat pe dl Prager. De asemenea, ei nu meritau protecţia sporită acordată exprimării opiniilor politice. Faptul că autorul nu a reuşit să dovedească veridicitatea afi rmaţiilor sale dovedeşte că acestea erau nefondate. În ceea ce priveşte opiniile exprimate de recla-mant, ele nu puteau benefi cia de o imunitate totală doar pentru că nu erau susceptibile unei verifi cări în ceea ce priveşte acurateţea lor; ele au fost sancţionate pentru că au depăşit limtele criticii acceptabile. Dl Prager nu putea invoca buna-credinţă, deoarece a neglijat regulile jurnalisticii elementare, în special, cele care cer unui jurnalist să se asigure personal de veridicitatea informaţiei obţinute şi să dea persoanelor vizate de acestea ocazia de a se exprima în această privinţă.

34. Curtea aminteşte că presa joacă un rol important într-un stat de drept. Dacă ea nu trebuie să treacă anumite limite fi xate în special pentru protecţia reputaţiei altu-ia, ei îi revine, potrivit îndatoririlor şi responsabilităţilor sale, comunicarea informaţiilor şi ideilor cu privire la problemele politice precum şi altor teme de interes general (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Castells contra Spaniei din 23 aprilie 1992, Seria A nr. 236, p.23, paragraful 43).

Printre ele fi gurează fără nici o îndoială întrebările cu privire la funcţionarea sistemului de justiţie, o instituţie care este esenţială într-o societate democratică. Pre-sa este unul din mijloacele prin care politicienii şi opinia publică pot verifi ca dacă judecătorii îşi exercită responsabilităţile lor înalte în conformitate cu scopul de bază al misiunii care le-a fost încredinţată.

Cu toate acestea trebuie să se ţină cont de rolul special al puterii judiciare în societate. Drept garant al justiţiei, valoare fundamentală într-un stat de drept, acţiunea sa are nevoie de încrederea cetăţenilor pentru a prospera. De asemenea, poate să se adeverească necesară protejarea acesteia împotriva atacurilor distrugătoare care sunt lipsite de temei serios, mai ales dacă se ţine cont de faptul că magistraţilor vizaţi le este interzis să reacţioneze.

35. Aprecierea acestor elemente le revine în primul rând autorităţilor naţionale, care se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina existenţa şi lati-tudinea necesităţii unei ingerinţe în libertatea de exprimare. Cu toate acestea, ea este

90


însoţită de controlul european care cuprinde atât legislaţia, cât şi deciziile care o aplică, chiar şi cele date de o jurisdicţie independentă (a se vedea, inter alia, hotărârea Barfod contra Danemarcii din 22 februarie 1989, Seria A nr. 149, p.12, paragraful 28).

36. În opinia Curţii, califi carea pasajelor litigioase ca fi ind judecăţi de valoare şi alegaţii se înscriu în contextul marjei de apreciere menţionate.

Printre faptele raportate în acestea din urmă, unele din ele erau de o gravitate extremă. De aceea este uşor de înţeles că autorul trebuia să se justifi ce. Afi rmând că magistraţii vienezi „tratau din start orice acuzat de parcă acesta era deja condam-nat”, sau atribuindu-i judecătorului J. un comportament „ofensator” şi „dispreţuitor” în exercitarea funcţiilor sale, reclamantul a reproşat implicit interesaţilor că, în calitate de judecători, au încălcat legea sau, cel puţin, şi-au încălcat obligaţiile profesionale. Astfel el a putut aduce atingere nu numai reputaţiei lor, dar a subminat şi încrederea publică în integritatea magistraţilor în general.

37. Motivul pentru care dl Prager nu a reuşit să stabilească veridicitatea afi rma-ţiilor sale sau temeiul raţionamentelor sale se bazează nu atât pe modul în care tribu-nalul a aplicat legea, cât pe caracterul lor general, care se pare că se afl ă la originea sancţiunilor pronunţate. După cum a subliniat Comisia, din dosar reiese că deciziile intervenite nu vizau utilizarea ca atare de către reclamant a libertăţii sale de exprimare în ceea ce priveşte justiţia, nici chiar faptul că a criticat în special anumiţi judecători, ci mai degrabă amploarea excesivă a reproşurilor formulate, care, în absenţa unei baze factologice sufi ciente, pare a fi în mod inutil prejudiciabilă. Astfel în hotărârea tribunalului regional din Eisenstadt se poate citi că „în faţa criticilor atât de ample, un cititor imparţial se vede aproape forţat să bănuiască reclamantul de un comportament josnic şi de însuşiri demne de dispreţ” (paragraful 15 supra).

Din punctul de vedere al Curţii, dl Prager nu putea să invoce buna-credinţă, nici respectarea regulilor eticii jurnalistice. Cercetările desfăşurate de către el nu par a fi sufi ciente pentru a motiva asemenea alegaţii serioase. În această legătură este sufi cient de menţionat că chiar din mărturia reclamantului, acesta nu a asistat la nici o audiere penală prezidată de judecătorul J.; în plus, el nu i-a acordat acestui magistrat nici o ocazie să se exprime în ceea ce priveşte reproşurile la adresa sa.

38. Desigur, sub rezerva paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2), libertatea de exprimare este aplicabilă nu doar „informaţiilor” sau „ideilor” care sunt obţinute favo-rabil sau privite drept inofensive sau indiferente, însă şi pentru cele care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau orice pătură a populaţiei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Castells precitată, p. 22, paragraful 42, şi Vereinigung demokra-tischer Soldaten Österreichs şi Gubi precitată, p. 17, paragraful 36). În plus, Curtea este conştientă de faptul că libertatea jurnalistică conţine, de asemenea, posibila re-curgere la un grad de exagerare sau chiar de provocare.

Cu toate acestea, ţinându-se cont de toate circumstanţele descrise anterior şi de marja de apreciere care trebuie lăsată Statelor Contractante, ingerinţa litigioasă nu pare a fi disproporţionată scopului legitim urmărit. Iată de ce ea poate fi considerată ca fi ind „necesară într-o societate democratică”.

39. În concluzie, nu a fost constatată nici o încălcare a articolului 10 (art. 10).


91


II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 10 (art. 14+10)

40. În cererea lor adresată Comisiei, dnii Prager şi Oberschlick au pretins, de asemenea, existenţa unei încălcări a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 10 (art. 14+10) (paragraful 20 supra). Cu toate acestea, ei nu au invocat aceasta în faţa Curţii care consideră că nu este necesară examinarea ei din ofi ciu.


1. Respinge, în unanimitate excepţia preliminară a Guvernului;

2. Susţine, cu cinci voturi contra patru, că nu a avut loc o încălcare a articolului 10 (art. 10) din Convenţie;

3. Susţine, în unanimitate, că nu era necesar de a examina dacă a existat o încălcare a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 10 (art. 14+10).

Redactată în franceză şi în engleză şi pronunţată în şedinţa publică din 26 apri-lie 1995, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.


Semnat: Herbert Petzold Grefi er

În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 (art. 51-2) din Convenţie şi articolul 52 paragraful 2 din regulamentul A al Curţii, următoarele opinii disidente sunt anexate la această hotărâre:

- opinia disidentă a dlui Pettiti;

- opinia disidentă a dlui Martens, la care se alătură dnii Pekkanen şi Makarczyk.

92


OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PETTITI

Mă alătur opiniei disidente a dlui Martens.

Pentru a motiva opinia mea, adaug următoarele puncte:

Analizele jurnaliştilor în ceea ce priveşte funcţionarea justiţiei sunt indispensa-bile pentru a asigura controlul protecţiei drepturilor justiţiabililor într-o societate demo-cratică. Ele sunt prelungirea regulii potrivit căreia procedurile trebuie să fi e publice, esenţiale respectării principiului de proces echitabil.

Judecătorii care benefi ciază de imunitatea funcţiei şi, care în majoritatea state-lor-membre se afl ă sub protecţia acţiunilor de responsabilitate civilă personală, trebu-ie să accepte în schimb expunerea la critica liberă cu bună-credinţă.

Evoluţia internaţională este direcţionată în acest sens.

În tradiţia americană, judecătorul selectiv este supus unei critici totale. Revista American Bar Association publică în 250 000 exemplare un tablou cu privire la com-portamentul judecătorilor, care este uneori sever.

Desigur, judecătorul trebuie să fi e protejat împotriva defăimării, însă dacă deci-de să facă un recurs, este preferabil să opteze pentru calea civilă, decât pentru cea penală. Statele care autorizează retransmisia televizată a dezbaterilor judiciare admit implicit ca comportamentul judecătorilor să fi e supus criticii publice. Doar printr-o cooperare completă şi fi abilă între justiţie şi presă informaţia obiectivă poate cel mai bine contribui la educaţia cetăţenilor.

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR MARTENS,LA CARE SE ALĂTURĂ DNII JUDECĂTORI PEKKANEN

ŞI MAKARCZYK

1. Sunt de acord cu majoritatea Curţii cu excepţia unui punct. Începând cu hotă-rârea Barthold1 Curtea a estimat întotdeauna că, ţinându-se cont de importanţa drep-turilor şi libertăţilor garantate în primul paragraful din articolul 10 (art. 10-1), ea trebuia să exercite un control strict cu privire la limitarea lor. Aceasta înseamnă, în special, verifi carea dacă necesitatea acesteia este stabilită într-un mod convingător2. Cu toate

1 Hotărârea din 25 martie 1985, seria A nr. 90, p. 25, paragraful 552 A se vedea, ca mai recentă, hotărârea (Marea Cameră) Jersild contra Danemarcii din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, p.26, paragraful 37. Pentru hotărârile anterioare, a se vedea în special hotărârile Autronic AG contra Elveţiei din 22 mai 1990 Seria A, nr. 178, pp. 26-27, paragraful 61 şi Informationsverein Lentia şi alţii contra Austriei din 24 noiembrie 1993, Seria A nr. 276, p. 15, paragraful 35.


93


că formularea adoptată de către ea poate provoca îndoieli1, se poate presupune că majoritatea nu a dorit să se îndepărteze de la această doctrină şi că consideră deci că a fost stabilit într-un mod convingător faptul că ingerinţa litigioasă la dreptul la exprimare al reclamanţilor era „necesară într-o societate democratică”. Din motivele expuse infra am ajuns – în fi nal – la concluzia că nu pot fi de aceeaşi părere.

2. „În fi nal”, deoarece trebuie să mărturisesc că prima lectură a articolului dlui Prager2 mi-a lăsat o impresie mai mult defavorabilă. După cum mi s-a părut, era vorba despre un jurnalist înfumurat, poate chiar ipocrit, cert fără formare sau expe-rienţă juridică şi, fapt care de asemenea era clar, pornit împotriva justiţiei penale, însă care a fost totuşi convins că are dreptul să publice un articol caustic referitor la problemă, ţintuind la stâlpul ruşinii nouă judecători. Mai mult, un jurnalist care preferă în permanenţă efectele de stil şi, în special, efectele răuvoitoare în locul clarităţii şi măsurii.

Asemenea prime impresii, mai degrabă foarte negative, sunt periculoase pen-tru un judecător. El trebuie să le deosebească şi să rămână vigilent faţă de prejudecă-ţile pe care tind să le creeze. Se pune întrebarea dacă judecătorii austrieci au aplicat aceste reguli.

3. Cea de-a doua lectură m-a obligat să-mi corectez primele impresii. Ea m-a convins că dl Prager, după ce curiozitatea sa a fost provocată de înscrisuri ştiinţifi ce, a cheltuit nu doar mult timp şi energie pentru a verifi ca pe teren cauzele fenomenelor descrise de către sociologi, dar a fost într-adevăr şocat de cele afl ate.

Sociologii au dezvăluit diferenţe marcante între modul în care justiţia penală era înfăptuită în jurisdicţia Curţii de Apel din Viena şi în restul Austriei. În jurisdicţia vieneză detenţia provizorie era cu mult mai uşor ordonată şi pentru perioade mai în-delungate decât în alte părţi, în timp ce pedepsele erau practic de două ori mai severe decât în altă parte3.

Dl Prager a mers la tribunalul regional din Viena pentru a vedea dacă poate găsi o explicaţie pentru aceste diferenţe. După o anchetă personală de şase luni4 el s-a convins de faptul că, în ceea ce priveşte această jurisdicţie, explicaţia consta în personalităţile judecătorilor care formau camerele penale ale tribunalului şi în esprit de corps al lor.

După cum reiese din articolul său, el nu doar a fost şocat, însă a fost copleşit de o indignare sinceră. Nu există nici o îndoială cu privire la aceasta. Cu toate acestea,

1 A se vedea, în special, paragraful 38: “(…) ingerinţa litigioasă nu este disproporţională cu scopul legitim urmărit. Ea poate fi considerată necesară într-o societate democratică.”2 Este regretabil faptul că o traducere completă din articol nu este disponibilă; cititorul hotărârii de faţă trebuie să se mulţumească cu rezumatul Curţii (paragrafele 8-11 din hotărâre), care, pentru a nu fi inexact, pare în unele momente să fi e infl uenţat de aprecierea globală a articolului făcută de Curte şi care nu poate în orice caz să ofere o idee bună a textului original, lung de treisprezece pagini.3 El nu notează faptul că, în faţa Curţii, Guvernul nici măcar nu a încercat să respingă aceste fapte consta-tate de către sociologi.4 Potrivit reclamantului, ancheta sa i-a luat şase luni; timp de cel puţin trei luni şi jumătate el şi-a petrecut zilele la tribunal.

94


înainte de a împărtăşi sentimentele sale, el a refl ectat, încercând să explice ceea ce a observat, prin câteva aspecte ale sistemului penal austriac de justiţie. Acest lucru este realizat în partea introductivă din articolul său. Acolo dl Prager atrage atenţia asupra puterii teribile cu care sunt investiţi judecătorii penali şi, în lumina acestor date, asupra pericolelor pe care le presupune faptul că ei vor deţine aceste funcţii timp de mai mulţi ani fără a fi supuşi vreunui control veritabil. Potrivit opiniei sale, puterea se corupe, de asemenea în jurisdicţiile represive. În consecinţă este indispensabil un control exterior. Desigur că există şi o notă de adevăr în această remarcă şi ea trebuie luată în considerare1. Pe de altă parte, atunci când Lord Denning a spus că judecătorii prin natura funcţiei lor nu pot răspunde criticilor, el facea de asemenea o observaţie care, într-o anumită măsură, merita să fi e luată în considerare2.

4. Înainte de a analiza mai departe articolul litigios, nu este inutil de amintit că judecătorul J., unul din magistraţii criticaţi, l-a considerat drept defăimător şi a angajat urmăriri private în sensul articolului 111 din Codul penal austriac3. Fără nici o îndoială că anumite pasaje care se refereau în particular la persoana judecătorului J.4 erau efectiv, în mod obiectiv, defăimătoare. Cu toate acestea, în conformitate cu Convenţia, dl Prager nu trebuia să fi e condamnat şi pedepsit pentru defăimare dacă jurisdicţiile austriece, după ce au interpretat şi au evaluat în mod corect articolul litigi-os în ansamblu şi după ce au cântărit cerinţele pentru protecţia libertăţii de exprimare şi cele de protecţie a reputaţiei altuia au considerat că acestea erau preponderente în circumstanţele speţei. Controlul Curţii nu se limitează la a doua parte a constatărilor lor: în cauzele care pun în joc libertatea de exprimare, Curtea trebuie

„să ia în considerare ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului cauzei pentru a determina dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifi ca sunt pertinente şi sufi ciente”.

În alţi termeni, Curţii îi revine examinarea forţei de convingere a motivelor pen-tru a justifi ca condamnarea şi pedepsirea dlui Prager.

„procedând astfel, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat regulile în conformitate cu principiile consacrate în articolul 10 (art. 10) şi, mai mult ca atât, că ele se bazau pe evaluarea acceptabilă a faptelor relevante”5.

Evident nu este posibil de realizat un echilibru just între dreptul la libertatea de exprimare şi necesitatea protejării reputaţiei altuia, decât atunci când mesajul în cauză a fost interpretat şi apreciat corect în contextul său. În consecinţă, pentru a îndeplini misiunea ca ultim garant al dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Eu-ropeană a Drepturilor Omului nu poate să se limiteze la controlul aprecierii efectuate de jurisdicţiile naţionale, însă de asemenea şi, în primul rând, trebuie să examineze interpretarea şi evaluarea lor în ceea ce priveşte afi rmaţiile în cauză. Doar această

1 A se vedea, în acelaşi sens, paragraful 34 din hotărârea Curţii.2 Eu, de asemenea, consider că încrederea publicului în puterea judiciară este importantă (a se vedea paragraful 34 din hotărâre), însă mă îndoiesc de faptul că această încredere trebuie să fi e menţinută prin recurgerea la acţiuni penale pentru condamanrea criticilor pe care puterea judiciară poate să le considere drept „distrugătoare”.3 A se vedea paragraful 18 din hotărâre.4 Pentru traducerea pasajelor pe care se bazau urmăririle private, a se vedea paragraful 14 din hotărâre.5 Curtea s-a exprimat astfel de mai multe ori, însă citatul provine, la fel ca şi precedentul, din hotărârea sa (Marea Cameră) Jersild precitată, pp. 23-24, paragraful 31.


95


dublă verifi care permite Curţii să se convingă de faptul că dreptul la libertatea de ex-primare nu a fost pe nedrept limitat1.

5. Revin la analiza mea făcută asupra articolului incriminat. După introducerea „teoretică” precitată (paragraful 3 supra), el relatează şi comentează experienţele dlui Prager pe parcursul a trei luni şi jumătate de anchetă personală la tribunalul regional (subtitlul articolului său este: „Lokalaugenschein” adică vizite la locul dat). Scopul evident al acestui (de-al doilea) „capitol” este de a ilustra propoziţiile enunţate în intro-ducere şi de a transmite cititorilor indignarea resimţită.

Acest (al doilea) „capitol” începe din nou cu un fel de introducere (informaţii generale; ceea ce autorul a afl at, înaintea anchetei sale de la mai mult de o duzină de avocaţi şi cronicari judiciari; unele impresii generale cu privire la atmosfera din tribunal şi primele contacte ale autorului cu anumiţi judecători; unele conjuncturi sarcastice privind gradul propriu de autocenzură pentru un tânăr reporter care scrie despre pu-terea judiciară).

Urmează nouă portrete mai mult sau mai puţin detaliate ale judecătorilor, fi e-care fi ind precedat de un titlu special care, nu doar rezumă tipul cauzelor examinate de către judecătorul sau judecătorii în cauză, dar de asemenea atribuie fi ecărui jude-cător un „tip”. Aceste nouă portrete, inclusiv etichetarea judecătorilor sub rubrica „tip” vizează manifestativ încarnarea criticilor dlui Prager cu privire la faptul cum justiţia penală este înfăptuită de către tribunalul regional din Viena şi amplifi carea forţei de convingere asociind nume şi persoane.

6. Este desigur o chestiune de gust, însă, în opinia mea, numeroase portrete ale altor judecători sunt mult mai virulente decât cel al judecătorului J. Aparent, ju-decătorul tribunalului regional din Eisenstadt a fost de aceeaşi părere. El a declarat chiar în decizia sa că toţi judecătorii criticaţi în particular puteau să intenteze o ac-ţiune în defăimare. Se prea poate, dar în orice caz ei nu au întreprins nimic. Acest lucru desigur nu demonstrează faptul că portretele lor corespundeau realităţii. Cu toate acestea, un element trebuie luat în considerare într-o anumită măsură atunci când se evaluează contextul în care se înscriau pasajele litigioase consacrate ju-decătorului J. Cel puţin nu a fost demonstrat că celelalte portrete nu aveau nimic autentic şi nici, în consecinţă, că descrierea în ansamblu a atmosferei care domina în tribunal era total eronată.

7. Ceilalţi judecători nu numai că nu au acţionat în justiţie, dar în faţa Curţii, Guvernul nici măcar nu a susţinut şi, a fortiori, nu a demonstrat că afi rmaţia generală a dlui Prager, potrivit căreia, în Viena, justiţia penală de primă instanţă nu este doar foarte severă, dar şi nelegal de crudă, nu se baza pe fapte.

1 Primul alineat din paragraful 36 din hotărâre sugerează că jurisdicţiile naţionale, pentru a se bucura de o marjă de apreciere, trebuie să decidă dacă o declaraţie contestată trebuie să fi e califi cată drept o constata-re a faptului sau judecată de valoare. În opinia mea, această idee, este în primul rând incompatibilă cu re-gula potrivit căreia Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat criteriile în conformitate cu principiile consacrate în articolul 10 (art. 10) şi se bazau pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente (a se vedea în textul supra), şi în al doilea rând, ea constituie o deviere regretabilă a hotărârilor precum Lingens (Seria A nr. 103), Oberschlick (Seria A nr. 204) şi Schwabe (Seria A nr. 242-B).

96


În consecinţă, trebuie evaluat portretul judecătorului J., schiţat de dl Prager, ţinând cont de faptul că magistratul în cauză era membru al camerelor penale, care prin deciziile şi comportamentul lor cu acuzaţii şi avocaţii lor, pe scurt: prin esprit de corps, justifi cau cel puţin examinarea publică de către presă. Articolul dlui Prager trebuie să fi e privit ca tratând probleme de interes public considerabil. Astfel, el a fost deci publicat într-o revistă (Forum), care este descrisă ca fi ind „o publicaţie dedicată promovării principiilor democratice, normelor preeminenţei drepturilor şi intereselor nevoiaşilor” (memoriul reclamanţilor) şi drept „o revistă tipică a intelectualităţii” („ein typisches Blatt der intellektuellen Szene”; declaraţie făcută la audiere). Nici una din califi cări nu a fost contestată de către Guvern.

Permiteţi-mi să spun dintr-o dată că veţi căuta în zadar o asemenea apreciere în deciziile pronunţate de către jurisdicţiile austriece: nicăieri ele nu precizează că au pus pe cântar dreptul judecătorului J. la protecţia reputaţiei sale şi dreptul garantat dlui Prager (precum şi a Forum-ului) de articolul 10 (art. 10) de a scrie într-un mod atât de critic pe cât considera de cuviinţă cu privire la un interes public considerabil!

8. Analiza anterioară din articolul dlui Prager (paragrafele 3 şi 5), faptul că a fost publicat într-o revistă serioasă pentru intelectuali (paragraful 7 supra) – ceea ce presupune cititori apţi de a-şi forma o părere proprie – şi circumstanţele ce constituiau o problemă considerabilă de interes public, din punctul de vedere al autorului, un mod scandalos de a aplica justiţia penală, toate aceste elemente trebuie luate în conside-rare nu doar atunci când este vorba de a statua în cele din urmă asupra problemei necesităţii, dar şi la stadiul de interpretare al textului de cinci pasaje precise şi izolate ale articolului la care judecătorul J. şi-a limitat urmăririle private (a se vedea paragraful 4 supra: „în lumina cauzei în întregime”).

9. Ţinându-se cont de cele precitate, sunt multe de spus în favoarea afi rmaţiei potrivit căreia toate aceste pasaje, cu excepţia celui de-al cincilea, trebuie să fi e cali-fi cate ca judecăţi de valoare.

Este evident – şi a fost recunoscut de către judecătorul din Eisenstadt – că al patrulea pasaj, adică atribuirea „tipului” judecătorului în cauză, constituie o judecată de valoare, datorită faptului că dl Prager de mai multe ori a atribuit acelaşi tip mai mul-tor judecători. Astfel, el considera judecătorul J. drept un specimen al tipului furios, ca şi pe unul dintre colegii săi, judecătorul A.

În ceea ce priveşte primele două pasaje, notez faptul că ele fac parte, nu atât din conţinutul articolului propriu-zis ci, dintr-un fel de rezumat care, cu titlul („Atenţie, judecători răi!”) şi subtitlul (vizite la locul dat) formează un cadru1. Totul are scopul evident de a atrage atenţia şi într-adevăr îşi atinge scopul. Cum n-ar fi , frazele incrimi-nate care fac parte din acest rezumat ilustrează clar esenţa reproşurilor adresate de către dl Prager camerelor penale ca atare şi găsesc principala lor justifi care în aceste critici (colective).

În consecinţă, se poate cel puţin pune întrebarea dacă este acceptabilă exami-narea migăloasă a acestor fraze evident generalizante exact de parcă ele ar face parte

1 A se vedea textul acestui rezumat: paragraful 9 din hotărâre.


97


(din conţinutul) unui articol consacrat doar judecătorului J. Însă aceasta este exact ceea ce au făcut jurisdicţiile austriece, fără măcar a se deranja să justifi ce demersul lor1.

Consideraţiile similare se aplică pasajului al treilea. Acesta constituie o remar-că formulată în contextul părţii introductive a „capitolului” al doilea (paragraful 5 su-pra). Este greu de sesizat semnifi caţia exactă a secţiunii din care face parte. În opinia mea, interpretarea cea mai plauzibilă este aceea că secţiunea dată constituie într-un fel prelungirea presupunerilor sarcastice precitate cu privire la gradul de autocenzură (paragraful 5 supra) de care dă dovadă. Potrivit acestei interpretări, remarca semni-fi ca că comportamentul judecătorului J. era prea intolerabil pentru a nu fi denunţat. Această atitudine este mai apoi califi cată drept „menschenverachtende Schikane”, termen care este destul de difi cil de tradus2, însă în orice caz este mai degrabă deni-grant. Cu toate acestea, o notă în text face clar faptul că această califi care este doar un rezumat al portretelor detaliate care urmează. În esenţă este, desigur, judecată de valoare. În plus, dacă este considerată în contextul articolului în ansamblu, pare a fi destul de dubios (pentru a adopta o formulare măsurată) că e corect de presupus - după cum a făcut-o judecătorul din tribunalul regional din Eisenstadt – că termenul „Schikane” semnifi că că judecătorul J. utilizează funcţiile sale cu intenţia deliberată de a prejudicia acuzaţii. Desigur, potrivit dicţionarelor, termenul „Schikane” poate avea această conotaţie, însă cred că, în contextul caracterizării camerelor penale şi din articolul în întregime, trebuie mai degrabă înţeles – şi, cel puţin, poate fi înţeles în mod rezonabil – ca descriind o aplicare foarte severă a legii penale, independent de suferinţele umane rezultate. La fel ca în alte pasaje, judecătorul din Eisenstadt a ales, între două interpretări posibile, pe cea care este defavorabilă acuzatului şi care duce la condamnarea acestuia, fără a se deranja măcar să precizeze că a luat în conside-rare cealaltă interpretare sau să-şi exprime motivele care l-au făcut să o respingă.

Subliniez acest aspect al deciziei sale deoarece, la acest punct, împărtăşesc în întregime concepţia Curţii Constituţionale germane. Potrivit jurisprudenţei stabilite de această jurisdicţie, un judecător care condamnă o persoană care se exprimă oral sau în scris şi ale cărei afi rmaţii oferă în mod obiectiv diferite interpretări, fără a da motive convingătoare pentru a alege anume interpretarea care duce la o condamnare, încal-că dreptul la libertatea de exprimare.

10. Jurisdicţiile austriece3 au optat pentru o soluţie absolut diferită. Ele au li-mitat strict examinarea la cinci pasaje precise şi izolate care erau scopul urmăririlor

1 Notez printre altele că în ceea ce priveşte al doilea extras, jurisdicţiile austriece nici măcar nu au luat în considerare pasajul în întregime: mă refer la textul integral ce fi gurează în paragraful 9 din hotărârea Curţii. El specifi că următoarele :

„Printre judecătorii penali austrieci, unii sunt capabili de orice. Toţi sunt capabili de multe: există un şablon pentru toate acestea ”

Fără a căuta semnifi caţia în ansamblu a acestui text, jurisdicţiile austriece au presupus că fraza „unii sunt capabili de orice” putea fi interpretat ca defăimând judecătorul J.2 Traducerea propusă de reclamant este: „contemptuous chicanery”, Curtea a optat pentru „arrogant bullying”3 În speţă, decizia cea mai importantă este cea pronunţată de către judecătorul tribunalului regional din Eisenstadt. Nu a existat recurs de novo; Curtea de Apel a examinat doar motivele recursului reclamanţilor; controlul exercitat de către ea a argumentelor judecătorului din Eisenstadt era mai mult sumar; cu toate acestea ea le-a aprobat şi a respins recursul.

98


private intentate de către judecătorul J.1. Fără doar şi poate că această diferenţă fun-damentală a abordării se face resimţită în întreg textul. De exemplu, judecătorul din Eisenstadt a refuzat chiar să ia în considerare faptul (necontestat) că judecătorul J. a prevenit un avocat să „fi e laconic” deoarece el „a luat deja o decizie”. Desigur, acest fapt nu demonstrează „prejudecăţile generale”, nici faptul că judecătorul J. trata din start orice acuzat de parcă acesta ar fi deja condamnat, însă aceasta poate cel puţin să arate că judecătorul J. demonstra, de asemenea, esprit de corps pe care dl Prager l-a observat pe parcursul anchetei sale şi, în consecinţă, că prezenţa sa în galeria portretelor avea o bază oarecare.

11. Acest exemplu poate să reprezinte un şablon. Găsim o altă ilustrare a aces-teia atunci când se analizează faptul cum a reacţionat judecătorul din Eisenstadt la oferta dlui Prager de a aduce dovezi a faptelor care reieşeau din judecata sa de valoare. Judecătorul a adoptat în primul rând – fără vreo motivare corespunzătoare – interpretarea judecăţii de valoare, care este cea mai nefavorabilă pentru reclamant, şi declară apoi că oferta de demonstrare trebuie respinsă pe motiv că este clar de la început că va fi imposibil de convins tribunalul de faptul că judecătorul J. a reacţionat cum a făcut-o în intenţia răuvoitoare de a cauza suferinţe2.

Portretul judecătorului J3. atrage destul de mult atenţia asupra unei cauze în care judecătorul J. insistent – şi fără necesitate – a prelungit o detenţie provizorie şi în care, de altfel, a omis să transmită autorităţilor competente un recurs de anulare intro-dus împotriva deciziei sale în materie de detenţie. Judecătorul J. nu a estimat ca fi ind util să includă acest pasaj în urmăririle sale private, însă acesta a devenit relevant atunci când dl Prager a susţinut că anume acest episod a motivat judecată de valoare exprimată prin termenii „menschenverachtende Schikane” (paragraful 9 supra) şi că, în consecinţă, el dorea să aducă dovada. Oferta sa a fost respinsă de judecătorul din Eisenstadt pe motivul că lui i s-a părut absolut de necrezut faptul că judecătorul J. în mod conştient şi răuvoitor ar fi putut să prelungească detenţia.

12. Îmi permit să citez un alt exemplu al aceluiaşi mecanism, de această dată, referitor la al cincilea pasaj incriminat de către judecătorul J. Acest pasaj conţine indu-bitabil o declaraţie de fapt. Trebuie, desigur, să se înceapă cu determinarea faptelor care sunt vizate. Aceasta pare a fi destul de clar. Dl Prager afi rmă că – aparent, la un moment mai îndepărtat – judecătorul J. nu a fost numit procuror, însă a lăsat să se înţeleagă că interesatul nu a obţinut acest post deoarece numele său a fost din nou4

1 Nu ignorez faptul că judecătorul din Eisenstadt, după ce a interpretat cele cinci pasaje litigioase după cum am indicat, a rezumat decizia sa cu privire la întrebarea dacă aceste cinci pasaje erau - obiectiv – defăi-mătoare după cum urmează:

„În consecinţă, nu există nici o îndoială că cele cinci pasaje incriminate de către urmăririle priva-te, considerate independent cât şi în contextul articolului, sunt defăimătoare în sensul articolului 111 din Codul penal.”

După ce am studiat hotărârea cu multă atenţie şi după ce am notat faptul că aceasta nu este prima şi nici ultima dată când termenul „contextul articolului” îmi este greu de menţionat că termenii subliniaţi au fost utiliazţi doar pentru forma, principiul care rezultă a fost complet ignorat de facto. 2 Pentru cerinţele ofertei de demonstrare a exceptio veritatis a se vedea paragraful 13 supra.3 A se vedea paragraful 11 din hotărâre.4 „Încă o dată”, deoarece, după cum relatează şi dl Prager, numele lui apăruse în legătură cu un incident dezgustător cu o prostituată.


99


menţionat în presă, şi anume în raport cu suspiciuni de practică necinstită1. Nu s-a negat faptul că au existat asemenea articole în presă, nici faptul că aceste articole au provocat bănuieli cu privire la persoana judecătorului J. în special. Cu toate acestea, judecătorul din Eisenstadt – din nou, fără a lua în considerare dacă era posibilă vreo altă interpretare – a citit în acest pasaj afi rmaţia că asemenea suspiciuni încă mai există la momentul publicării articolului litigios. Cu toate acestea, el declară în cele ce urmează că câţiva ani în urmă, a intervenit o decizie a Curţii de Apel din Viena în care judecătorului J. i-au fost ridicate toate acuzările care i-au fost aduse. El ar fi putut ex-plica cum dl Prager putea să ştie de acea decizie. Însă nu aceasta este ceea ce caut eu să demonstrez. Lucrul care este important, este că se observă acelaşi şablon ca şi în paragrafele 10 şi 11 de mai sus: mai întâi, o interpretare nemotivată care (pentru a adopta o formulare măsurată) nu este cea mai evidentă, însă care sigur este cea mai nefavorabilă, apoi, pe această bază, o respingere a ofertei făcute de dl Prager pentru a demonstra exceptio veritatis.

13. Se poate pune întrebarea dacă, sau în ce măsură, impunerea demonstrării jurnalistului în cauzele de acest gen este compatibilă cu articolul 10 (art. 10)2. Însă deoarece această întrebare nu a fost analizată, o las deschisă. Cu toate acestea, ceea ce trebuie subliniat este faptul că hotărârea Curţii de Apel precizează că dreptul austriac este excesiv de exigent în ceea ce priveşte oferirea dovezii exceptio veritatis. Reclamatul trebuie să indice exact care fapte el doreşte să demonstreze. În plus, el nu trebuie doar să explice în mod clar de ce aceste fapte ar justifi ca ceea ce el spune sau scrie şi cum ele pot fi stabilite de către dovada oferită, însă, în plus, să convingă tribunalul, că există probabilitatea ca aceste fapte să fi e demonstrate.

14. Nu doar (cu o singură excepţie) că dlui Prager nu i-a fost permis să raporte-ze dovada oferită de către el în ceea ce priveşte faptele pe care erau bazate judecăţile sale de valoare, s-a mai considerat în plus că el nu a acţionat cu precauţia jurnalistică corespunzătoare.

Acest reproş nu este lipsit de fundament, în măsura în care nimeni nu contestă faptul că dl Prager nu i-a oferit judecătorului J. posibilitatea de a formula observaţii re-feritoare la proiectul articolului. Aceasta este într-adevăr o omisiune gravă în respec-tarea precauţiilor3, independent de problema – şi aceasta este o problemă ce poate fi speculată – dacă judecătorul J. ar fi profi tat de ocazie pentru a se exprima.

Cu toate acestea, pe cât de gravă poate fi această lipsă de precauţie, ea nu justifi că – în sine – califi cativul de „neglijenţă fl agrantă” admisă de către judecătorul

1 Pentru a evita impresia că dl Prager sugerează aici posibilitatea că judecătorul J. este suspectat de lucruri teribile, menţionez că în textul original acţiunile neautorizate sunt califi cate drept „Winkelschreiberei”, ceea ce – după cum ni s-a explicat – semnifi că că interesatul era bănuit de faptul că a dat sfaturi juridice contra unei remunerări, lucru interzis unui judecător.2 În temeiul jurisprudenţei Curţii Federale de Justiţie Germană, în cazul în care presa a tratat problemele de interes public şi a demonstrat că a respectat precauţiile jurnalistice corespunzătoare, reclamantului îi revine demonstrarea falsităţii afi rmaţiilor: a se vedea, de exemplu, J. Soehring, „Die neue Rechtsprechung zum Presserecht”, NJW 1994, pp. 16 şi urm.3 Argumentul Guvernului austriac, potrivit căruia, drept consecinţă a omisiunii dlui Prager, articolul lui nu poate fi considerat drept o contribuţie la o discuţie critică pe un subiect de interes public considerabil, nu este deloc convingător.

100


din Eisenstadt referitor la dl Prager. Desigur, judecătorul şi-a bazat dezaprobarea pe două argumente suplimentare, însă acestea sunt ambele eronate deoarece sunt bazate pe abordarea unilaterală analizată în paragrafele precedente. Judecătorul din Eisenstadt nu a ţinut cont de articolul în întregime şi, în plus, a tratat cele două fraze izolat de rezumatul menţionat în paragraful 9 de mai sus ca şi cum acestea ar face parte dintr-un articol consacrat doar judecătorului J.

Articolul în întregime face destul de clar faptul că se bazează pe observaţii personale înregistrate pe parcursul unei perioade considerabile, precum şi pe inte-rogarea martorilor despre care se poate spune că au avut experienţe profesionale în tribunalul în cauză şi a membrilor săi, precum avocaţi care acţionează în dreptul penal, cronicari judiciari şi agenţi de probare. Judecătorul din Eisenstadt a sugerat că asemenea interogare duce doar la dovezi din auzite, care sunt suspecte, însă, în opinia mea, metodele astfel utilizate de către dl Prager nu pot, în sine, să constituie o lipsă a criteriului de precauţii jurnalistice corespunzătoare.

Argumentul potrivit căruia dl Prager nu a asistat, din cuvintele sale, la un proces prezidat de judecătorul J. nu este convingător deoarece – cu excepţia unei interpretări eronate a rezultatului potrivit căruia este vorba de declaraţiile de fapt referitoare la judecătorul J. - articolul litigios nu critică deloc modul de prezidare al magistratului în cauză. Posibil cu o singură excepţie, anecdota referitoare la exortaţia de a fi laconic (paragraful 10 supra), însă nu cred că un jurnalist ar încălca precauţiile de utilizare publicând această istorie în baza declaraţiilor obţinute de la avocatul căruia i-a fost adresată! Mai ales că aceasta corespundea perfect acelui esprit de corps, pe care chiar el l-a observat şi despre care i-au vorbit mai mulţi martori.

15. Aceasta mă conduce la o altă critică crucială. Judecătorul din Eisenstadt a estimat că era „evident” că dl Prager a acţionat cu intenţia (răuvoitoare) de a-l defăima pe judecătorul J. El chiar a mers până la a califi ca această intenţie răuvoitoare drept „intensivă”. Cu toate acestea, unicele lui argumente sunt că dl Prager a primit o edu-caţie mai bună decât cea medie şi că, în plus, este un reporter experimentat. În con-secinţă, el continuă în a spune, că dl Prager trebuia să conştientizeze faptul că cele cinci pasaje referitoare la judecătorul J. erau foarte negative şi îl vor afecta şi pe el.

În opinia mea, aceasta este o exigenţă care nu poate fi acceptată. Nu voi nega că există cazuri în care simpla afi rmare a unei oservaţii cu privire la o persoană cu nume permite conchiderea faptului că a fost făcută cu intenţia răuvoitoare de defăima-re. Însă este incompatibil cu dreptul la libertatea de exprimare tragerea unei asmenea concluzii din simpla formulare a cinci pasaje izolate dintr-un articol lung apărut într-o revistă serioasă cu privire la un subiect de interes public general. Practic independent de interpretarea unilaterală a acestor cinci pasaje pe care se bazează concluzia litigi-oasă, nu poate fi acceptat faptul că simpla formulare a unei observaţii critice cu privire la un subiect de interes public general permite afi rmarea faptului că acest comentariu a fost realizat cu intenţia răuvoitoare de defăimare. Aceasta ar semnifi ca că tribuna-lele ignoră complet obiectivul urmărit de autor: începerea unei discuţii publice; ceea ce ar semnifi ca, de facto, că doar interesele reclamantului sunt luate în considerare, şi aceasta ar restrânge libertatea de expresie într-o măsură intolerabilă. Amintesc că „articolul 10 (art. 10) protejează nu doar esenţa ideilor şi informaţiilor exprimate dar


101


şi modul lor de exprimare”1. Din aceste motive, estimez că cel puţin atunci când este vorba de un comentariu critic referitor la un subiect de interes general, chiar şi în ter-meni foarte exageraţi şi califi cări caustice nu justifi că, în sine, concluzia că a existat o intenţie răuvoitoare de defăimare.

Criteriul decisiv trebuie să consiste în determinarea faptului dacă formularea incriminată, atât de necuviincioasă, distrugătoare sau grosolană poate totuşi proveni dintr-o opinie onestă referitoare la subiect – cu toate că formularea poate părea exce-sivă sau nedemnă – sau dacă unica concluzie posibilă este că intenţia era doar sau în special pentru a insulta o persoană.

Aici din nou, consider că tribunalele austriece au aplicat criterii care nu se con-formează principiului consacrat în articolul 10 (art. 10) şi mă întreb (cel puţin) dacă ei nu ar fi ajuns la o concluzie diferită dacă ar fi utilizat criteriul corect. Am mai spus-o deja, sunt convins că dl Prager a fost într-adevăr şocat de experienţele sale la tribu-nalul regional din Viena. Nu doar că a fost şocat, însă şi copleşit de o indignare, ca să nu spun furie, sinceră. El şi-a dat bine seama că exprima această furie în termeni neobişnuit de ofensatori, însă în mânia sa i s-a părut că unicul lucru important care trebuia făcut era de a transmite acest mesaj, în pofi da sentimentelor celor nouă ju-decători vizaţi: în opinia lui ei nu meritau nici o indulgenţă2. Această atitudine poate fi reprehensibilă din punct de vedere moral şi posibil chiar legal; în opinia mea ea nu se ridică la intenţie răuvoitoare.

16. Rezum

a) Jurisdicţiile austriece nu au luat în considerare decât cinci pasaje precise şi izolate. Guvernul susţine că ele nu puteau proceda altfel deoarece în dreptul penal austriac ele erau legate prin termenii urmăririlor private. Acest argument nu mă con-vinge. Deoarece articolul 10 (art. 10) din Convenţie cere ca contextul să fi e luat în considerare şi deoarece în Austria Convenţia are acelaşi rang ca şi normele constitu-ţionale3, jurisdicţiile austriece nu trebuiau să ţină cont de dispoziţiile procedurii penale care împiedica luarea în considerare a articolului ca un tot întreg.

b) jurisdicţiile în cauză au interpretat cele cinci pasaje într-un mod foarte unila-teral şi nici măcar nu au dat motive care să justifi ce faptul că au ales să nu adopte o altă interpretare posibilă şi mai favorabilă.

1 Acest citat provine din hotărârea Jersild (pp. 23-24, paragraful 31; a se vedea nota 2 supra). Când Gu-vernul a pretins că dl Prager ar fi putut formula mesajul său în termeni mai puţin agresivi, el a uitat această doctrină a Curţii care, obligă cel puţin reexaminarea demersului tradiţional de către jurisdicţiile naţionale care constă în punerea întrebării dacă autorul ar fi putut să se exprime în termeni „mai moderaţi” şi să ho-tărască în defavoarea lor dacă răspusul la această întrebare ar fi fost afi rmativ.2 Aceasta nu este o interpretare unilaterală din partea mea. Există cel puţin o remarcă în articolul care confi rmă explicit teza mea. Dl Prager comentează sentinţa într-o cauză în care un artist bolnav de o boală incurabilă a fost declarat vinovat de fraudă fi scală. Aparent el estimează sentinţa extrem de severă. El imputează această severitate unei dorinţe de a evita chiar şi o aparenţă a faptului că anumite persoane pot fi tratate cu mai multă milă decât altele. Această dorinţă este vizibil la fel de răuvoitoare deoarece autorul continuă punând întrebarea retorică „dacă judecătorii, dacă un corp de magistraţi care acţionează cu o asemenea lipsă, corectă’ de înţelegere, pot ei înşişi să pretindă a fi înţeleşi”.3 A se vedea în special M. Novak în “The implementation in National Law of the European Convention on Human Rights”, Actele celei de-a Patra Conferinţă din Copenhaga cu privire la Drepturile Omului, 28 şi 29 octombrie 1988, p. 33.

102


c) Această interpretare unilaterală şi regulile excesiv de severe a dreptului aus-triac cu privire la oferta de raportare a dovezii exceptio veritatis au avut drept conse-cinţă practică faptul că dl Prager a fost împiedicat să raporteze această dovadă1.

d) omisiunile precitate au afectat de asemenea decizia pronunţată de către tri-bunalul din Eisenstadt referitoare la problema precauţiilor jurnalistice utilizate; în plus, criteriul utilizat pentru analizarea acestei probleme este parţial inacceptabil.

e) testul aplicat pentru determinarea faptului dacă dl Prager a avut intenţia rău-voitoare este totalmente inacceptabil.

f) efectul combinat al tuturor acestor defecte este că, de facto, tribunalele naţio-nale nu au cântărit cerinţele de protecţie a reputaţiei şi cele ale libertăţii de exprimare.

17. Condamnarea dlui Prager şi sentinţa care i-a fost pronunţată constituie o in-gerinţă gravă în dreptul la libertatea de exprimare a presei. Judecătorul din Eisenstadt a spus în mod explicit că intenţiona să dea o lecţie dlui Prager şi confraţilor săi jurnalişti.

O asemenea ingerinţă intenţionată în baza unui articol publicat într-o revistă serioasă referitor la un subiect de interes public considerabil trebuie să fi e justifi cată într-un mod foarte convingător pentru a putea fi acceptată de către Curtea Drepturilor Omului. Din motivele expuse anterior şi rezumate în paragraful 16, estimez că decizi-ile pronunţate de către jurisdicţiile austriace nu satisfac această exigenţă.

Corespunzător, consider că condamnarea şi sentinţa reclamanţilor reprezintă o încălcare a articolului 10 (art. 10)2

1 În consecinţă sunt mai degrabă surprins de faptul că Curtea a sugerat (paragraful 37) că condamnarea reclamantului era justifi cată de faptul că „în absenţa unei baze de fapte sufi ciente”, aceste acuzaţii păreau a fi „prejudiciabile în mod inutil”!2 Pentru a evita neînţelegerile notez că această concluzie nu implică în mod necesar faptul că articolul dlui Prager satisface cerinţele clauzei: ea semnifi că doar că deciziile pronunţate de către jurisdicţiile austriece nu le satisfac. Cu alte cuvinte, nu spun că fi ecare acţiune legală, oricare n-ar fi ea, bazată pe articolul liti-gios este sortită eşecului, deoarece orice constatare în favoarea celui vizat ar încălca articolul 10 (art. 10); eu, pur şi simplu, spun – şi nu sunt obligat să spun mai mult – că deciziile pronunţate în speţă au încălcat acest articol (art. 10)


103


PIERMONT contra FRANŢEI(Cererile nr. 15773/89 şi 15774/89)

HOTĂRÂRE

27 aprilie 1995

În cauza Piermont contra Franţei1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 (art. 43) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Funda-mentale (Convenţia) şi cu clauzele pertinente din regulamentul A2, într-o cameră com-pusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, F. Matscher, L.-E. Pettiti,Dna E. Palm,Dnii A.N. Loizou, J.M. Morenilla,Sir John Freeland,Dnii J. Makarczyk, K. Jungwiert,


După ce au deliberat cu uşile închise la 24 noiembrie 1994 şi 20 martie 1995,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

Nota grefei: 1 Cauza poartă numărul 5/1994/452/531-532. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introduce-rii, iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare.2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9) şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

104


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 11 martie 1994, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragra-ful 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La originea cauzei se afl ă două cereri (nr. 15773/89 şi nr 15774/89) introduse contra Republicii Franceze, cu care o cetă-ţeancă germană, dna Dorothée Piermont, a sesizat Comisia la 6 şi 8 noiembrie 1989 în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44 şi 48), precum şi la declaraţia franceză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2), precum şi a articolelor 10 şi 14 (art. 10, art. 14) din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d) din regulamentul A, reclamanta şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-a desemnat avocaţii (articolul 30). Guvernul german, fi ind informat de grefi er de posibi-litatea de a interveni în procedură (articolul 48, punctul b) (art. 48-b) din Convenţie şi 33 paragraful 3 b) din regulamentul A), nu a manifestat intenţia de a interveni.

3. Camera se constituie de plin drept din dl L.-E. Pettiti, judecător ales din par-tea Franţei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 paragraful 3 b) din Regulamentul A). La 24 martie 1994, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dl F. Matscher, dna E. Palm, dl A. N. Loizou, dl J. M. Morenilla, Sir John Freeland, dl J. Makarczyk şi dl K. Jungwiert (articolele 43 in fi ne din Convenţie şi 21 paragraful 4 din regulamentul A) (art. 43).

4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 paragraful 5 din regulamen-tul A), Dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefi erului, pe agentul guvernamental francez (Guvernul), pe delegatul Comisiei şi pe avocaţii reclamantei cu privire la orga-nizarea procedurii (articolele 37 paragrafele 1 şi 38). Potrivit ordonanţei pronunţate în consecinţă grefi erul a primit memoriul reclamantei la 11 august 1994 şi cel al Guver-nului la 12 august. La 1 septembrie, secretarul Comisiei l-a informat că delegatul îşi va exprima opiniile la audiere.

5. La 21 septembrie 1994, după ce a fost consultat agentul guvernamental şi delegatul Comisiei, camera a hotărât să nu audieze un martor din Polinezia franceză, măsura solicitată de către reclamantă.

6. La 13 octombrie 1994, Comisia a furnizat documentele procedurii derulate în faţa ei, la solicitarea grefi erului potrivit instrucţiunii preşedintelui.

7. În conformitate cu decizia preşedintelui audierile s-au derulat în public la 21 noiembrie 1994, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

PIERMONT contra FRANŢEI____________________________________________________________________________________

105


S-au înfăţişat:


Dl M. Perrin de Brichambaut, directorul afacerilor juridice, Ministerul Afacerilor Externe, agent,

Dl Y. Charpentier, director adjunct la direcţia drepturilor omului, Departamentul Afaceri Juridice, Ministerul Afacerilor Externe,

Dna M. Merlin-Desmartis, consilier detaşat la tribunalul administrativ, Direcţia Afaceri Juidice, Ministerul Afacerilor Externe,

Dl L. Rinuy, şeful Biroului Afacerilor Juridice şi Ofi ciului Stării Civile, Direcţia Afacerilor Politice, Ministerul Departamentelor şi Teritoriilor de peste ocean,

Dna M. Pauti, şeful Biroului de Drept Comparat şi Internaţional, Direcţia Libertăţilor Publice şi Afaceri Juridice, Ministerul Afacerilor Interne, consilieri;


Dl A. Weitzel, delegat;

- din partea reclamantei

Dl F. Roux, avocat consilier,

Dna G. Lang-Chemol, avocat

Dna M.P. Canizares, avocat consilieri.

Curtea a audiat declaraţiile dlui Weitzel, dlui Roux, dnei Lang-Chemol, dnei Canizares şi dlui Perrin de Brichambaut, precum şi răspunsurile dlui Perrin de Bri-chambaut şi cele ale dlui Roux la întrebarea unuia dintre membrii ei.

ÎN FAPT


8. Dna Dorothée Piermont, cetăţeancă germană domiciliată la Remagen, este de mai mult timp o militantă ecologistă şi pacifi stă. La momentul faptelor ea era mem-bră a Parlamentului european.

A. Măsura întreprinsă în Polinezia franceză

1. Decizia de expulzare şi interdicţia de intrare

9. La invitaţia dlui Oscar Temaru, preşedintele Frontului de Eliberare din Poli-nezia franceză, reclamanta s-a afl at pe teritoriul polinezian pentru o perioadă de la 24 februarie până la 3 martie 1986, pe durata campaniei electorale ce preceda alegerile legislative şi alegerile în adunarea teritorială care urmau să aibă loc la 16 martie.

106


10. De îndată ce a coborât din avion, la ordinul Înaltului Comisar al Republicii în Polinezia franceză, poliţia aeriană şi de frontieră a invitat-o să fi e rezervată în afi rmaţiile sale cu privire la afacerile interne franceze, în caz contrar ea risca să fi e expulzată.

11. Dna Piermont a participat la 28 februarie 1986 la o reuniune publică şi la 1 martie, cu aproximativ alte nouă sute de persoane, la marşul tradiţional antinuclear şi pentru independenţă. Această demonstraţie, care a atras mai puţine persoane decât în anii precedenţi, a avut loc fără incidente pe străzile din Faa, un oraş limitrof Pape-etei în care demonstraţia a fost interzisă printr-un ordin al Înaltului Comisar din cauza riscului de „tulburare gravă a ordinii publice”.

Pe parcursul demonstraţiei reclamanta a denunţat continuarea testelor nucleare şi prezenţa franceză în Pacifi c. În ziare afi rmaţiile sale au fost relatate în felul următor:

„Dna Piermont a luat cuvântul în franceză pentru a evoca în special circumstanţele în care, la sosirea ei la aeroportul din Tahiti, “şeful poliţiştilor” responsabil de poliţia de frontieră şi aeriană a avertizat-o cu privire la ingerinţa pe care ar fi constituit-o participarea la o manifestaţie publică în perioada campaniei electorale.

Dna Piermont, răspunzând poliţiei că se va manifesta dacă va fi invitată, a declarat sâmbătă ma-nifestanţilor adunaţi în jurul ei că, atunci când este vorba de ingerinţă, prezenţa franceză era o ingerinţă în afacerile polineziene, o ingerinţă materializată şi că această ingerinţă, în opinia ei, se manifesta prin testele nucleare în Mururoa.

Estimând că în Polinezia franceză, presa în ansamblu se opune evoluţiei în direcţia independenţei şi susţine continuarea testelor nucleare, dna Piermont a anunţat că “verzii” germani au decis să doneze un milion de [franci] CFP Frontului de Eliberare din Polinezia pentru a crea un ziar care va spune adevărul.”

12. A doua zi, la 2 martie 1986, Înaltul Comisar a emis o hotărâre de expulzare pe numele reclamantei interzicându-i să intre din nou pe teritoriu. El se baza pe ur-mătoarele motive:

„Luând în considerare că toţi cetăţenii străini trebuie să respecte o anumită neutralitate faţă de teritoriul Republicii Franceze care îi primeşte;

Luând în considerare că în pofi da avertismentelor orale cu privire la obligaţia de a fi rezervată, în special pe parcursul unei campanii electorale, care i-au fost făcute la sosirea ei la 24 februarie 1986, dna Piermont a declarat în timpul unei manifestaţii publice referitoare la independenţa terito-riului şi împotriva testelor nucleare, că Franţa comitea acte de ingerinţă în afacerile polineziene;

Luând în considerare că aceste declaraţii aduc atingere politicii Franţei.”

13. Hotărârea în cauză a fost anunţată reclamantei la 3 martie 1986 când ea deja era la bordul avionului spre Noua Caledonie.

2. Recursul în anulare

a) În faţa tribunalului administrativ din Papeete

14. La 15 aprilie 1986, dna Piermont a sesizat tribunalul administrativ din Pa-peete cu două cereri, prima pentru a obţine amânarea executăriii, iar cea de-a doua în vederea anulării sale.

15. Jurisdicţia a refuzat prima la 8 iulie 1986. În schimb, printr-o hotărâre din 23 decembrie 1986, ea a admis-o pe a doua din următoarele motive:


107


„Luând în considerare că potrivit dispoziţiilor articolului 7 din legea (...) din 3 decembrie 1849 (...) repre-zentantul statului poate „printr-o măsură a poliţiei” să ceară oricărui străin să părăsească imediat terito-riul francez; că dacă reprezentantul statului în teriroriu dispune, nu doar potrivit acestor dispoziţii (...), de o mare putere discreţionară ce-i permite să asigure efi cient menţinerea ordinii, el trebuie, în orice caz, să-şi exercite puterea care i-a fost investită într-un mod ce respectă libertatea de circulaţie şi de expri-mare care sunt garantate nu doar de textele Comunităţii europene, dar mai întâi de Constituţie şi de principiile generale de drept pe care Republica le recunoaşte atât pentru conaţionalii săi, cât şi pentru străini, prezenţa şi atitudinea cărora în teritoriu nu constituie o ameninţare pentru ordinea publică.

Luând în considerare că, în primul rând, afi rmaţiile reclamantei (...) nu prezentau nici un caracter rebel şi nu puteau să constituie în sine un risc serios de tulburare a ordinii publice; că nu puteau deci justifi ca măsura litigioasă.

Luând în considerare că, în al doilea rând, şi în afară de aceasta, din documentele dosarului re-zultă că această măsură a fost decisă în momentul în care reclamanta se pregătea să părăsească spontan teritoriul; că în aceste condiţii, ea nu putea fi considerată drept indispensabilă pentru menţinerea ordinii în teritoriu.

Luând în considerare că de aici rezultă, şi fără a fi necesar de a face apel la sistemul juridic inter-naţional sau comunitar, că principiile generale ale dreptului intern sunt sufi ciente pentru a stabili că decizia litigioasă prezintă un exces de putere; că pentru aceste motive ea implică anularea.”

b) În faţa Consiliului de Stat

16. Ministrul departamentelor şi teritoriilor de peste mare a sesizat Consiliul de Stat la 16 martie 1987 pentru ca el să anuleze hotărârea.

17. La 12 mai 1989, Consiliul de Stat a admis cererea bazându-se pe urmă-toarele motive:

„Luând în considerare că din informaţiile dosarului rezultă că dna Piermont, în timpul şederii sale în Polinezia franceză, în decursul manifestaţiilor publice organizate pe parcursul campaniei pentru alegerile legislative şi alegerile teritoriale, a făcut afi rmaţii violente şi ostile cu privire la politica de apărare a Franţei şi integritatea teritoriului său; că luând în considerare, în circumstanţele cauzei, faptul că acţiunile dnei Piermont constituiau o ameninţare a ordinii publice şi hotărând din aceste motive expulzarea reclamantei de pe teritoriu, Înaltul Comisar al Republicii nu a comis o eroare evidentă de apreciere; că deci Ministrul departamentelor şi teritoriilor de peste mare are dreptul să susţină că tribunalul administrativ din Papeete pentru a anula hotărârea din 2 martie 1986 s-a bazat pe absenţa motivelor de natură să justifi ce expulzarea dnei Piermont.

(...)

Luând în considerare că în absenţa dispoziţiilor care să o facă aplicabilă în teritoriul Polineziei şi teritoriile dependente, legea din 11 iulie 1979 referitoare la motivarea actelor administrative şi la ameliorarea relaţiilor între public şi administraţie nu se aplică în acest teritoriu; şi nici o altă dispo-ziţie legislativă sau regulamentară nu impune motivarea unei măsuri politice.

Luând în considerare că dacă dna Piermont invocă dispoziţiile Tratatului de la Roma cu privire la libera circulaţie pe teritoriul statelor-membre, articolele 135 şi 227 din Tratat fac trimite în ceea ce priveşte implementarea acestei libertăţi în ţările asociate, care includ şi teritoriile de peste ocean ale Franţei, la convenţiile ulterioare care cer unanimitatea statelor-membre; că în absenţa unor asemenea convenţii, măsura, în orice caz, nu va fi întreprinsă.

Luând în considerare că privilegiile şi imunităţile recunoscute pentru membrii Parlamentului euro-pean de către articolele 6-11 din Protocolul din 8 aprilie 1965, asigură acestora libera deplasare pentru a merge la Parlament şi îi protejează împotriva unei măsuri de urmărire sau de reţinere pe durata reuniunilor sale, însă care nu ar fi un obstacol pentru luarea unei măsuri a poliţiei precum cea care a fost luată împotriva dnei Piermont.

Luând în considerare că în cele din urmă, măsura atacată nu aduce atingere libertăţii de exprimare defi nită în articolele 10 şi 14 (art. 10, art. 14) din Convenţia europeană pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, dar ţine de articolul 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4 (P4-2) al acestei Convenţii, care autorizează restricţiile la libera circulaţie bazate pe interesele securităţii naţionale, siguranţa publică şi ordinea publică.”

108


B. Măsura întreprinsă în Noua Caledonie

1. Hotărârea de interzicere a intrării

18. După ce a părăsit Polinezia franceză la 3 martie 1986 (paragraful 13 su-pra), dna Piermont, s-a îndreptat spre Noua Caledonie, fi ind invitată de către aleşii localnici, inclusiv de preşedintele Frontului de eliberare naţională kanake socialist. La 4 martie, ora 13.55 ea a debarcat la aeroportul din Nouméa. După ce a fost supusă, împreună cu ceilalţi pasageri, controlului de către agenţii poliţiei aeriene şi de frontie-ră, care i-au ştampilat paşaportul, un funcţionar al poliţiei a condus-o într-un birou din aeroport unde a fost reţinută până la plecarea sa.

19. Fiind anunţaţi de sosirea reclamantei, aproximativ patruzeci de militanţi nu-miţi loialişti au aşteptat-o pentru a-şi exprima ostilitatea faţă de prezenţa ei pe teritoriu. Ei au declarat că nu vor pleca atât timp cât deputatul european se afl ă pe teritoriul caledonian.

20. În faţa riscurilor de confruntări şi în urma unor tentative fără succes de conciliere, Înaltul Comisar al Republicii în aceeaşi seară a luat decizia de a interzice intrarea dnei Piermont pe teritoriul Noii Caledonii, motivând-o astfel:

„Luând în considerare ordinul de expulzare şi interdicţia de intrare emise de Înaltul Comisar al Republicii cu privire la dna Piermont (...) din 2 martie 1986;

Considerând că prezenţa dnei Dorothée Piermont, de naţionalitate germană (R.F.G.), pe teritoriul Noii Caledonii, în special, pe durata campaniei electorale, suscită şi probabil va suscita dezordinea publică (...)”

Un comisar al poliţiei i-a notifi cat această hotărâre chiar în incinta aeroportului la aproximativ ora 18.30.

Pe la miezul nopţii, reclamanta a fost îmbarcată la bordul unui avion ce zbura spre Tokyo, paşaportul ei fi ind din nou ştampilat.

2. Recursul în anulare

a) În faţa tribunalului administrativ din Nouméa

21. La 23 aprilie 1986, dna Piermont a sesizat tribunalul administrativ din Nouméa cu o cerere de anulare a hotărârii care îi interzicea intrarea pe teritoriul Noii Caledonii.

22. Printr-o hotărâre din 24 decembrie 1986, care a urmat concluziile comisa-rului Guvernului, tribunalul în cauză a anulat decizia incriminată în lipsă de motivare. El a declarat:

„Luând în considerare că în termenii articolului 1 din legea din 11 iulie 1979 cu privire la motivare, actele administrative „(...) trebuie să motiveze deciziile care (...) limitează exercitarea libertăţilor publice sau într-un mod general constituie o măsură a poliţiei”.

În conformitate cu termenii articolului 3 din aceeaşi lege „motivarea solicitată de prezenta lege trebuie să fi e scrisă şi să conţină enunţul consideraţiilor de drept şi de fapt care constituie baza deciziei”.

Luând în considerare că dacă hotărârea atacată o vizează pe cea din 2 martie 1986 a Înaltului Comisar al Republicii Polinezia franceză, care pronunţa expulzarea şi interdicţia de intrare a dnei Piermont pe acest teritoriu, Înaltul Comisar al Republicii în Noua Caledonie şi teritoriile dependente nu a declarat că adoptă termenii acestei hotărâri, al cărei text nu este nici incorporat şi nici anexat la decizia sa; că această viză nu a putut în consecinţă să ia locul unei motivaţii cerute de lege.


109


Luând în considerare că, limitându-se doar la indicarea faptului că „prezenţa pe teritoriul Noii Ca-ledonii şi teritoriile dependente, în special în perioada campaniei electorale, a dnei Dorothée Pier-mont, de naţionalitate germană (R.F.G.), suscită şi e susceptibilă să provoace dezordinea publică” fără a specifi ca elementele care sunt la baza faptelor ale acestei măsuri a poliţiei, Înaltul Comisar al Republicii în Noua Caledonie şi teritoriile dependente nu a satisfăcut exigenţele articolului 3 din legea precitată; că prin urmare, şi fără a fi necesară examinarea altor motive ale cererii, dna Pier-mont poate solicita anularea acestei hotărâri. ”

b) În faţa Consiliului de Stat

23. Ministrul departamentelor şi teritoriilor de peste mare a înaintat un recurs la 16 martie 1987 Consiliului de Stat.

24. Printr-o hotărâre din 12 mai 1989, acesta din urmă a anulat hotărârea ata-cată. După ce a constatat neaplicabilitatea pe teritoriul Noii Caledonii şi teritoriilor dependente a legii din 11 iulie 1979 precitate, el s-a bazat pe următoarele motive:

„Luând în considerare că în termenii articolului 7 din legea din 3 decembrie 1849 cu privire la natu-ralizarea şi şederea străinilor în Franţa, menţinută în vigoare pe teritoriile de peste mare şi aplica-bilă pe teritoriul Noii Caledonii şi teritoriilor dependente: „Ministrul afacerilor interne poate, printr-o măsură a poliţiei, să ceară unui străin ce călătoreşte sau unei persoane ce locuieşte în Franţa să părăsească imediat teritoriul francez şi să-l conducă până la frontieră” (...); că ţinând cont atât de acţiunile dnei Piermont din zilele precedente, cât şi de tulburările provocate de anunţarea sosirii sale în teritoriu, Înaltul Comisar, estimând că prezenţa dnei Piermont constituia o ameninţare pen-tru ordinea publică şi interzicând din acest motiv accesul reclamantei pe teritoriul Noii Caledonii, nu a comis nici o eroare evidentă de apreciere.

Luând în considerare că dacă dna Piermont invocă dispoziţiile Tratatului de la Roma cu privire la libera circulaţie pe teritoriul statelor-membre, articolele 135 şi 227 din Tratat fac trimitere în ceea ce priveşte implementarea a acestei libertăţi în ţările asociate, care includ şi teritoriile de peste ocean ale Franţei, la convenţiile ulterioare care cer unanimitatea statelor-membre; că în absenţa unor asemenea convenţii, măsura, în orice caz, nu va fi întreprinsă.

Luând în considerare că privilegiile şi imunităţile recunoscute pentru membrii Parlamentului euro-pean de către articolele 6-11 din Protocolul din 8 aprilie 1965, asigură acestora libera deplasare pentru a merge la Parlament şi îi protejează împotriva unei măsuri de urmărire sau de reţinere pe durata reuniunilor sale, însă care nu ar fi un obstacol pentru luarea unei măsuri a poliţiei precum cea care a fost luată împotriva dnei Piermont.

Luând în considerare că în cele din urmă, măsura atacată nu aduce atingere libertăţii de exprimare defi nită în articolele 10 şi 14 (art. 10, art. 14) din Convenţia europeană pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, dar ţine de articolul 2 paragraful 3 din Protocolul nr. 4 (P4-2) al acestei Convenţii, care autorizează restricţiile la libera circulaţie bazate pe interesele securităţii naţionale, siguranţa publică şi ordinea publică.”

3. Abrogarea hotărârii

25. La 23 noiembrie 1994, Înaltul Comisar al Republicii a abrogat hotărârea din 4 martie 1986 pe motiv că nu mai era cazul, luând în consideraţie circumstanţele, de a se opune intrării pe teritoriul Noii Caledonii a dnei Piermont”.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA PERTINENTE

A. Dreptul francez

1. Generalităţi

26. Teritoriile de peste mare („TPM”) sunt parte integrantă a teritoriului Republicii.

110


27. Cu toate acestea, potrivit principiului specialităţii legislative (articolele 74 şi 76 din Constituţie), un text nu este aplicabil în TPM decât dacă el prevede în mod explicit aplicarea în cauză sau dacă aceasta a fost promulgată.

28. La depunerea la 3 mai 1974 a instrumentelor de ratifi care a Convenţiei şi Protocolului nr. 4 (P4), statul francez a declarat că aceste texte se vor aplica „întregu-lui teritoriu al republicii, ţinându-se cont, în ceea ce priveşte teritoriile de peste mare, de necesităţile locale la care face referinţă articolul 63 (art. 63) din Convenţie”.

2. Intrarea şi şederea străinilor

a) Legislaţia

29. Ordonanţa din 2 noiembrie 1945 cu privire la condiţiile de intrare şi de şede-re a străinilor în Franţa, în vigoare pentru Franţa metropolitană, nu a fost promulgată în TPM şi, în consecinţă, nu este aplicabilă.

Textul aplicabil în domeniu este o lege din 3 decembrie 1849 cu privire la natu-ralizarea şi şederea străinilor, articolul 7, alineatul 1 al căruia prevede:

„Ministrul afacerilor interne poate, prin măsură politică, să ceară oricărui străin care călătoreşte sau care îşi are reşedinţa în Franţa, să părăsească imediat teritoriul francez şi să-l conducă până la frontieră.”

Această lege a fost declarată aplicabilă coloniilor prin legea din 29 mai 1874. Legea din 6 septembrie 1984 conferă, în TPM, împuternicirile ministrului afacerilor interne Înaltului Comisar al Republicii.

b) Jurisprudenţa Consiliului de Stat

30. În materie de expulzare sau de refuz de acces pe teritoriu, controlul exerci-tat de Consiliul de Stat, la momentul faptelor, se limita la o eroare evidentă de aprecie-re (a se vedea, de exemplu, hotărârea Ofi ciului Naţional de Imigrare din 22 octombrie 1975, Recueil Lebon 1975, p. 520, şi, în ceea ce priveşte o expulzare din Noua Cale-donie, hotărârea Julbe-Saez din 6 octombrie 1978, Recueil Lebon, 1978, p. 900).

În special, în ceea ce priveşte activităţile politice ale străinilor, Consiliul de Stat a considerat, în hotărârea Perregaux din 13 mai 1977 (Recueil Lebon 1977, p. 216), că „un comportament politic nu justifi ca în sine expulzarea legală a unui străin prezen-ţa căruia pe teritoriul francez nu constituia o ameninţare pentru ordinea publică”.

B. Dreptul comunitar

1. Sfera de aplicare a tratatului de constituire a Comunităţii economice europene

31. La momentul desfăşurării faptelor, articolul 227 din tratatul de constituire a Comunităţii economice europene („tratatul CEE”) era formulat în felul următor:

„1. Tratatul de faţă se aplică Regatului Belgiei, Regatului Danemarcii, Republicii Federative Ger-mane, Republicii Elene, Regatului Spaniei, Republicii franceze, Irlandei, Republicii italiene, Marelui Ducat al Luxemburgului, Regatului Ţărilor de Jos, Republicii portugheze şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

2. În ceea ce priveşte Algeria şi departamentele franceze de peste mare, dispoziţiile particulare şi generale ale tratatului de faţă referitoare la:


111


- libera circulaţie a mărfurilor,

- agricultură, cu excepţia articolului 40, paragraful 4,

- liberalizarea serviciilor,

- regulile de concurenţă,

- măsurile de protecţie prevăzute în articolele 108, 109 şi 226.

- instituţii,

sunt aplicabile începând cu intrarea în vigoare a prezentului tratat.

Condiţiile de aplicare a altor dispoziţii ale prezentului tratat vor fi determinate cel mult în doi ani după intrarea sa în vigoare, prin deciziile Consiliului, care va statua unanim la propunerea Comisiei.

Instituţiile Comunităţii vor avea grijă, în cadrul procedurilor prevăzute de prezentul tratat şi în speci-al de articolul 226, să permită dezvoltarea economică şi socială a acestor regiuni.

3. Ţările şi teritoriile de peste mare, lista cărora fi gurează în anexa IV a prezentului tratat, fac obiec-tul unui regim special de asociere defi nit în partea a patra a acestui tratat.

Prezentul tratatul nu se aplică ţărilor şi teritoriilor de peste mare, care întreţin relaţii speciale cu Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, care nu sunt menţionate în lista precitată.”

32. TPM, inclusiv Polinezia franceză şi Noua Caledonie, fi gurează printre terito-riile enumerate în anexa IV din tratatul CEE. Articolele 131 – 136 bis ale acestuia din urmă stabilesc regimul lor special de asociere.

33. În ceea ce priveşte libera circulaţie a muncitorilor, articolele 48 şi 135 prevăd:Articolul 48

„1. Libera circulaţie a muncitorilor este asigurată în interiorul Comunităţii începând, cel târziu, cu expirarea unei perioade de tranziţie.

2. Ea include abolirea oricărei discriminări, bazată pe naţionalitate, între muncitorii statelor-mem-bre, în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi alte condiţii de muncă.

3. Ea presupune dreptul, sub rezerva limitărilor justifi cate de motivele de ordin public, de securitate publică şi de sănătate publică:

a) de a accepta ofertele efective de angajare,

b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor-membre,

c) de şedere pentru o perioadă anumită într-un stat-membru cu scopul de a se angaja în con-formitate cu dispoziţiile legislative, regulamentare şi administrative ce reglementează angajarea muncitorilor naţionali,

d) de a rămâne, în condiţiile care vor face obiectul reglementărilor de aplicare stabilite de Comisie, pe teritoriul unui stat-membru după ce a fost angajat.

(...) ”

Articolul 135

„Sub rezerva dispoziţiilor care administrează sănătatea publică, securitatea publică şi ordinea publi-că, libertatea de circulaţie a muncitorilor din [TPM] în statele-membre şi a muncitorilor statelor-mem-bre în [TPM] va fi reglementată de convenţii ulterioare care cer unanimitatea statelor-membre.”

34. Modalităţile procedurii de asociere la CEE a ţărilor şi teritoriilor de peste mare sunt defi nite de o convenţie de aplicare din 16 decembrie 1980, reînnoită la 30 iunie 1986. Regimul tinde spre dezvoltarea economică şi socială a teritoriilor în cauză, însă nu presupune libera circulaţie.

112


2. Protocolul cu privire la privilegiile şi imunităţile Comunităţilor europene

35. Protocolul cu privire la privilegiile şi imunităţile Comunităţilor europene, semnat la 8 aprilie 1965, conţine un articol III referitor la membrii Parlamentului euro-pean care prevede:

Articolul 8

„Nici o restricţie de ordin administrativ sau de alt tip nu este impusă liberei circulaţii a membrilor Parlamentului european care se deplasează la locul reuniunilor Parlamentului european sau se întoarce de acolo.

Membrilor Parlamentului european le sunt acordate în materie vamală şi controlului valutei:

a) de propriul Guvern, aceleaşi facilităţi ca şi cele recunoscute pentru înalţii funcţionari care pleacă în străinătate cu misiuni ofi ciale temporare;

b) de Guvernele altor state-membre, aceleaşi facilităţi ca şi cele recunoscute reprezentanţilor Gu-vernelor străine afl aţi în misiune ofi cială temporară.”

Articolul 9

„Membrii Parlamentului european nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau urmăriţi pentru opiniile sau voturile emise de către ei în exercitarea funcţiilor lor.”

Articolul 10

„Pe durata sesiunii Parlamentului european, membrii acestuia benefi ciază:

a) pe teritoriul naţional, de imunităţi recunoscute membrilor Parlamentului ţărilor lor;

b) pe teritoriul oricărui alt stat-membru, sunt scutiţi de orice măsură de reţinere şi urmărire judiciară.

Ei au imunitate în egală măsură în timp ce călătoresc spre şi de la locul de întrunire al Parlamen-tului European.

Imunitatea nu poate fi invocată în caz de fl agrant delict şi nu poate cu atât mai mult împiedica Par-lamentul european să lipsească de imunitate pe unul din membrii săi.”


36. Dna Piermont a sesizat Comisia la 6 şi 8 noiembrie 1989. Ea pretindea că măsurile administrative întreprinse împotriva ei în Polinezia franceză şi în Noua Caledonie încălcau mai multe dispoziţii din Convenţie: articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) pentru nerespectarea dreptului ei la libera circulaţie pe teritoriul francez; artico-lul 10 (art. 10) din Convenţie pentru împiedicarea libertăţii de exprimare; articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 10 (art. 14+10), pentru discriminarea bazată pe originea naţională.

37. Comisia, după ce a ordonat joncţiunea cererilor (nr. 15773/89 şi nr.15774/89), le-a admis la 3 decembrie 1992. În raportul său din 20 ianuarie 1994 (articolul 31) (art. 31), ea a constatat:

a) că măsura de expulzare din Polinezia franceză, însoţită de interdicţia de intrare, nu încălca articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) (unanimitate), însă încălca articolul 10 (art. 10) din Convenţie (opt voturi contra şase);

b) că măsura de interdicţie de intrare pe teritoriul Noii Caledonii nu încălca nici articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) (treisprezece voturi contra unu), nici articolul 10


113


(art. 10) din Convenţie considerat atât izolat (douăsprezece voturi contra două), cât şi combinat cu articolul 14 (art. 14+10) (unanimitate).

Textul integral al opiniei Comisiei şi ale celor cinci opinii separate care îl înso-ţesc sunt anexate la această hotărâre1.

CONCLUZII PREZENTATE CURŢII

38. În memoriul său, Guvernul a cerut Curţii „să respingă cererea” dnei Piermont.

39. În ceea ce priveşte avocatul reclamantei, el a invitat Curtea să constate:„ – încălcarea articolului 10 (art. 10) în Polinezia Franceză, considerat atât izolat, cât şi combinat cu articolul 14 (art. 14+10);

- încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) în Polinezia franceză;

- încălcarea articolului 10 (art. 10) în Noua Caledonie, considerat atât izolat, cât şi combinat cu articolul 14 (art. 14+10);

- încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) în Noua Caledonie;

(...)”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 2 DIN PROTOCOLUL Nr. 4

40. Reclamanta a denunţat măsurile întreprinse împotriva sa, pe de o parte, pe teritoriul Polineziei franceze şi, pe de altă parte, pe teritoriul Noii Caledonii. Ea consi-deră că i-au fost aduse atingeri dreptului la libera circulaţie garantat de articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) care prevede:

1. „Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa.

(...)

3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

(…)

A. Cu privire la măsura întreprinsă în Polinezia franceză

41. Dna Piermont a susţinut că intrând legal în Polinezia franceză, ea dispunea de dreptul de a circula liber pe teritoriul ei. Hotărârea de expulzare, care a fost recu-noscută nelegală de tribunalul administrativ din Papeete, nu putea să aibă cel mai mic efect asupra legalităţii situaţiei sale în arhipelag. Chiar dacă i-a fost notifi cată atunci când ea părăsea teritoriul polinezian, ea a suferit o ingerinţă care nu corespundea exigenţelor punctul 3 din articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2-3). De fapt, în Poline-

Nota grefei 1 Pentru raţiuni practice el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (volumul 314 al Seriei A a publicaţiilor Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

114


zia în martie 1986, precum şi pe întregul teritoriu metropolitan, era în desfăşurare o campanie electorală, însă aici nu au existat tensionări deosebite. De altfel, declaraţiile făcute nu aveau un caracter rebel susceptibil să ameninţe ordinea publică.

42. Potrivit Guvernului, teritoriul polinezian constituia, în sensul articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2), un teritoriu separat de metropolă şi aceasta dintr-un dublu motiv: în primul rând, în temeiul principiului specialităţii legisltive, TPM se bucură de un regim juridic deosebit de cel din Franţa metropolitană (paragraful 27 supra); în al doilea rând şi în special, articolul 5 paragraful 4 din Protocolul nr. 4 (P4-5-4) prevede că „Teritoriul oricărui stat la care se aplică prezentul protocolul, în virtutea ratifi cării sau acceptării sale de către respectivul stat, şi fi ecare dintre teritoriile cu privire la care protocolul se aplică, în virtutea unei declaraţii semnate de respectivul stat conform prezentului articol, vor fi considerate ca teritorii distincte în sensul referirilor la terito-riul unui stat, făcute de articolele 2 şi 3. În rezultatul notifi cării deciziei de expulzare, reclamanta nu s-ar fi afl at legal în Polinezia.

Pe de altă parte, dacă articolul 2 din Protocolul nr 4 ar fi aplicabil, Guvernul susţi-ne că în orice caz, nu ar fi fost recunoscută încălcarea dreptului la libera circulaţie.

Dna Piermont nu pleca la locul reuniunilor Parlamentului european sau nu re-venea de acolo, astfel ea nu putea să-şi exercite imunităţile sale de parlamentar eu-ropean (paragraful 35 supra). În ceea ce priveşte dreptul comunitar, el nu garanta în TPM nici un drept la libera circulaţie a muncitorilor, admiţând, că reclamanta poate face parte din această categorie în calitate de resortisant al statelor Comunităţii (pa-ragrafele 33-34 supra). În cele din urmă, ingerinţa este justifi cată de preocuparea legitimă a autorităţilor locale de menţinere a ordinii şi securităţii publice în Taiti.

Cu titlu subsidiar, în cazul în care articolul 2 (P4-2) va fi considerat aplicabil, Guvernul susţine că în orice caz, nu a existat o încălcare a dreptului la libertatea de circulaţie. Dna Piermont nu mergea la locul de reuniune a Parlamentului european şi nici nu venea de acolo, astfel încât nu putea face referinţă la imunităţile ce reies din calitatea sa de parlamentar european (paragraful 35 supra). În ceea ce priveşte dreptul comunitar, el nu garantează în TPM nici un drept la libertatea de circulaţie a muncitorilor (admiţând că reclamanta putea face parte din această categorie) pentru cetăţenii din statele Comunităţii (paragrafele 33-34 supra). În cele din urmă, ingerinţa a fost justifi cată de preocuparea legală a autorităţilor locale de a menţine ordinea şi siguranţa publică în Tahiti.

43. Comisia, ţinând cont de statutul juridic specifi c al Polineziei şi de faptul că acest teritoriu trebuie să fi e considerat diferit de cel al metropolei, a estimat că recla-manta, expulzată din Polinezia, nu se mai afl a acolo legal şi în consecinţă nu putea pretinde să benefi cieze de dreptul la libera circulaţie.

44. Curtea a constatat că hotărârea de expulzare din 2 martie 1986 a fost no-tifi cată a doua zi dnei Piermont, când ea deja era la bordul avionului (paragraful 13 supra). Reclamanta, care nu era în misiune pentru Parlamentul european, a putut să se deplaseze la dorinţa sa în Polinezia de la 24 februarie la 3 martie 1986 şi în acestă perioadă nu a suferit nici o ingerinţă în exercitarea dreptului său la libera circulaţie în sensul articolului 2 din Protocolul nr. 4(P4-2).


115


Ea aminteşte, de asemenea, că atunci când şi-a depus instrumentele de ratifi -care, Guvernul francez a declarat că Protocolul nr. 4 se va aplica „întregului teritoriu al Republicii, ţinând cont, în ceea ce priveşte teritoriile de peste mare, de necesităţile locale la care face referinţă articolul 63 (art. 63) din Convenţie” (paragraful 28 supra). Articolul 5 paragraful 4 din Protocolul menţionat (P4-5-4) (paragraful 42 supra) cere considerarea Polineziei drept un teritoriu diferit în temeiul referinţelor la teritoriul unui stat făcute de articolul 2 (P4-2). De altfel, ordonanţa din 1945 cu privire la condiţiile de intrare şi de şedere ale strănilor în Franţa nu era promulgată acolo (paragraful 29 supra). În consecinţă, din momentul notifi cării hotărârii de expulzare, reclamanta nu se mai afl a legal pe teritoriul polinezian şi, în consecinţă, nu a suferit nici o ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de circulaţie garantat de dispoziţia în cauză.

45. În concluzie, nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4.

B. Cu privire la măsura luată în Noua Caledonie

46. Dna Piermont afi rmă că intrând legal pe teritoriul Noii Caledonii, ea trebuia să poată circula liber. O măsură de expulzare a fost întreprinsă împotriva ei, califi cată greşit drept o interdicţie de intrare şi a fost cenzurată de tribunalul administrativ din Nouméa. Realitatea acesteia nu provoca nici o îndoială, luând în considerare faptul că a trecut controlul vamal fără nici un incident, lucru demonstrat în mod corespunză-tor de ştampila din paşaportul diplomatic.

Măsura litigioasă nu era prevăzută de lege deoarece aceasta nu vorbeşte de posibilitatea de a interzice accesul pe teritoriu a unui străin. Ea nu era nici justifi cată: participarea parlamentarei la o manifestaţie paşnică antinucleară în Polinezia france-ză, nu era de natură să justifi ce expulzarea ei din Noua Caledonie, teritoriu în care Franţa nu efectua nici un experiment atomic. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte convingerile pentru independenţă exprimate în Polinezia. În ceea ce priveşte manifestanţii ostili afl ării ei în Nouméa, poliţia trebuia să-i disperseze.

47. Guvernul susţine că articolul 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) nu se aplică în cauză. Formulând hotărârea, califi cată de Consiliul de Stat drept o decizie care „pro-nunţa interdicţia de intrare pe teritoriul Noii Caledonii a dnei Piermont”, Înaltul Comisar avea în vedere, în mod clar, interdicţia de acces pe acest teritoriu şi nu expulzarea. Ştampilarea paşaportului ei de către poliţia aeriană şi de frontieră constituia o simplă formalitate administrativă care constata sosirea reclamantei la frontieră şi controlul legalităţii documentelor sale. Acest control nu excludea exercitarea prerogativelor pe care Înaltul Comisar le deţinea în temeiul statutului teritoriului şi al împuternicirilor ordinare ale poliţiei în conformitate cu funcţiile sale, pentru menţinerea ordinii publice. Astfel, reclamanta nu a fost niciodată autorizată legal de către autorităţile administra-tive să intre pe teritoriu. Chiar şi presupunând că se afl a acolo legal, considerentele ordinii publice ce permiteau restricţiile la cirulaţia ei liberă în Polinezia le justifi cau şi pe cele din Noua Caledonie.

48. Comisia a acceptat în esenţă argumentul principal al Guvernului.

49. În speţă, Curtea consideră că argumentul reclamantei potrivit căruia faptul că a trecut controlul vamal legalizează situaţia unei persoane pe un teritoriu este prea

116


formalist. De fapt, într-un aeroport precum cel din Nouméa, atât timp cât un pasager se afl ă în incinta sa, el este susceptibil operaţiunilor de control. În speţă, dna Piermont a fost interpelată îndată după ştampilarea paşaportului ei şi i-a fost anunţată hotărâ-rea litigioasă înainte de a părăsi aeroportul, în timp ce era încă reţinută într-un local păzit de forţele poliţiei.

Hotărârea luată de către Înaltul Comisar al Republicii se intitulează „hotărârea ce ordonă interdicţia de intrare a unui străin pe teritoriu”, iar articolul 1 al său prevede interdicţia menţionată.

De altfel, Consiliul de Stat în decizia sa din 12 mai 1989, nu a rediscutat natura hotărârii menţionate. Prin urmare, reclamanta nu s-a afl at regulamentar pe teritoriu, condiţie de aplicare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2). Astfel nu a existat nici o încălcare a acestei dispoziţii (P4-2).

II. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 10 (art. 10) DIN CONVENŢIE

50. Reclamanta pretinde că măsurile administrative luate împotriva ei au încăl-cat dreptul ei la libertatea de exprimare. Ea invocă articolul 10 (art. 10) din Convenţie care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodi-fuziune, de cinematografi e sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor forma-lităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confi denţiale sau pentru a ga-ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

A. Cu privire la măsura luată în Polinezia franceză

1. Cu privire la existenţa unei ingerinţe

51. Potrivit dnei Piermont, măsura de expulzare însoţită de interdicţie a orică-rei noi intrări pe teritoriul Polineziei franceze viza cenzurarea opiniilor sale politice şi exprimarea lor pe teritoriul polinezian şi aceasta în pofi da calităţii sale de membru al Parlamentului european care o autoriza să se intereseze de situaţia în acest teritoriu. Ea constituia, deci, o „ingerinţă a autorităţilor publice” în exercitarea dreptului ei la libertatea de exprimare.

52. Guvernul admite existenţa unei ingerinţe, însă o califi că ca fi ind minimă.

53. La fel ca şi Comisia, Curtea consideră că într-adevăr a existat o ingerinţă.

2. Cu privire la jutifi carea ingerinţei

54. Guvernul susţine că ingerinţa în cauză nu constituie o încălcare a articolului 10 (art. 10) din Convenţie dintr-un triplu motiv: ea se supunea „necesităţilor locale” în


117


sensul articolului 63 (art. 63) din Convenţie, intra în sfera de aplicare al articolului 16 din Convenţie şi satisfăcea exigenţele paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2).

a) Justifi carea în conformitate cu articolul 63 (art. 63) din Convenţie

55. Articolul 63 (art. 63) din Convenţie prevede:„1. Orice stat poate, în momentul ratifi cării, sau orice alt moment ulterior, să declare, prin notifi care adresată Secretarului General al Consiliului Europei, că (...) Convenţia se va aplica tuturor teritorii-lor sau unui anumit teritoriu dintre acelea ale căror relaţii internaţionale el le asigură.

2. (...)

3. În respectivele teritorii, dispoziţiile (...) Convenţiei vor fi aplicate ţinând seama de necesităţile locale.

4. (...)”

56. Potrivit Guvernului, „necesităţile locale” ale teritoriului Polineziei franceze legitimau ingerinţa. Declaraţia Franţei, la momentul ratifi cării Convenţiei cu privire la aplicabilitatea acestui instrument în TPM (paragraful 28 supra), avea valoare de re-zervă. În cauza de faţă era vorba de particularităţile indiscutabile care protejau ordi-nea publică pe teritoriile Pacifi cului: statutul de insulă şi distanţa faţă de metropolă, dar şi climatul politic tensionat pe parcursul anilor 1985-86.

57. Pentru reclamantă, Guvernul nu aduce proba existenţei unei asemenea „necesităţi locale”. La acel moment în Polinezia nu exista nici o tulburare deose-bită şi simpla existenţă a unei campanii electorale nu justifi ca aplicarea articolului 63 paragraful 3 (art. 63-3). Această viziune era sprijinită de concluziile comisarului guvernului la tribunalul administrativ din Papeete atunci când se examina cererea ei de a amâna executarea hotărârii din 2 martie 1986: „Noi nu vedem, din partea noastră, care necesităţi locale puteau înlătura aplicarea dispoziţiilor Convenţiei in-vocate în cauză.”

58. Delegatul Comisiei, referindu-se la hotărârea Tyrer contra Regatului Unit (25 aprilie 1978, Seria A nr. 26, p. 18, paragraful 38), a estimat că Guvernul nu a adus dovada evidentă şi decisivă a necesităţilor legate de specifi cul Polineziei franceze.

59. Curtea a constatat că argumentele înaintate de către Guvern se referă în special la contextul politic local tensionat însoţit de o campanie electorală şi pun respectiv accentul mai mult pe circumstanţe şi situaţii decât pe necesităţi. O conjunc-tură politică, fără îndoială delicată, însă care putea să apară şi în metropolă, nu este sufi cientă pentru a interpreta formula „necesităţi locale” ca justifi când o ingerinţă în dreptul garantat de articolul 10 (art. 10).

b) Justifi carea cu privire la articolul 16 (art. 16) din Convenţie

60. Articolul 16 (art. 16) din Convenţie prevede:„Nici o dispoziţie a articolelor 10, 11 şi 14 nu poate fi considerată ca interzicând Înaltelor Părţi Con-tractante să impună restrângeri activităţii politice a străinilor.”

61. Potrivit Guvernului, dna Piermont nu putea benefi cia de statutul ei de parla-mentar european, nici de cel de cetăţean european şi intra astfel în sfera de aplicare a articolului 16 (art. 16). Ea a fost invitată mai puţin în calitatea sa de deputat european, şi

118


mai mult în calitate de membru al partidului „Verzilor” germani, şi şi-a exprimat viziunile la manifestaţia cu caracter de independenţă, cu privire la întrebările ce implicau integri-tatea teritorială a ţării gazdă şi apărarea naţională, domenii ce sunt în afara competenţei comunitare. Pe de altă parte, recunoaşterea unei „cetăţenii a Uniunii”, posterioară fap-telor, nu juca nici un rol. În cele din urmă, statele-membre ale Comunităţii îşi rezervau prerogativa de a defi ni condiţiile de pierdere şi de obţinere a cetăţeniei. În consecinţă oricine, care nu avea cetăţenia ţării în care intenţiona să-şi exercite libertăţile garantate de articolele 10, 11 şi 14 (art. 10, art. 11, art. 14) trebuiau să fi e priviţi ca străini.

62. Reclamanta a replicat că limitările articolului 16 (art. 16) nu aveau valoare în cazul său datorită dublei sale calităţi de cetăţeancă europeană şi de deputat euro-pean. Faptul că ea era străină, în timp ce putea în temeiul funcţiilor ei să se intereseze de întreg teritoriul comunităţii nu i s-a părut deloc pertinent.

63. În ceea ce priveşte Comisia, aceasta a acceptat în esenţă cererea reclamantei.

64. Curtea nu poate accepta argumentul bazat pe cetăţenia europeană, de-oarece tratatele comunitare nu recunoşteau la acel moment o asemenea cetăţenie. Cu toate acestea, ea consideră că apartenenţa dnei Piermont la un stat-membru al Uniunii Europene şi, în plus, calitatea de parlamentar european nu permite aplicarea articolului 16 (art. 16) din Convenţie, mai ales că populaţia TPM participă la alegerea deputaţilor în Parlamentul european.

În concluzie, această dispoziţie nu autoriza statul să limiteze exercitarea de către reclamantă a dreptului garantat de articolul 10 (art. 10).

c) Justifi carea cu privire la paragraful 2 din articolul 10 (art. 10-2)

65. Este cazul de a cerceta dacă ingerinţa era „prevăzută de lege”, urmărea un „scop legitim” şi era „necesară într-o societate democratică”.

i. „Prevăzută de lege”

66. Potrivit reclamantei, ingerinţa care rezulta din interdicţia de intrare nu era prevăzută de lege, deoarece articolul 7 din legea din 3 decembrie 1849 (paragraful 29 supra) nu acorda Ministrului afacerilor interne competenţa de a interzice „orice nouă intrare pe teritoriu”, aşa cum indica hotărârea Înaltului Comisar în Polinezia franceză din 2 martie 1986.

67. Potrivit Guvernului, ingerinţa îşi avea baza legală în legea din 3 decembrie 1849 şi în cea din 6 septembrie 1984 care conferă, în TPM, Înaltului Comisar al Re-publicii împuternicirile Ministrului afacerilor interne (paragraful 29 supra).

68. Deoarece dna Piermont nu s-a întors în Polinezia, Curtea consideră că nu are rost să se pronunţe cu privire la interdicţia de intrare. Împreună cu Comisia ea constată că hotărârea de expulzare se baza pe articolul 7 din legea din 3 decembrie 1849.

ii. „Scopul legitim”

69. Reclamanta afi rmă că apărarea ordinii nu justifi ca expulzarea deoarece aceasta din urmă nu menţionează în nici un fel că afi rmaţiile sale ar fi tulburat ordi-nea publică.


119


70. Potrivit Guvernului, ingerinţa incriminată urmărea două scopuri recunoscu-te de Convenţie: apărarea ordinii şi integritatea teritoriului.

71. Comisia a admis legitimitatea primului scop, însă nu s-a pronunţat cu privire la al doilea.

72. Curtea consideră că, luând în considerare circumstanţele particulare ale cauzei, ingerinţa urmărea două scopuri invocate de către Guvern.

iii. „Necesară într-o societate democratică”

73. În viziunea dnei Piermont, măsura nu era nici necesară într-o societate democratică, nici proporţională scopurilor urmărite. Afi rmaţiile care îi sunt reproşate fi gurau în programul partidelor politice locale şi nu ameninţau nicidecum ordinea pu-blică, precum a subliniat şi tribunalul administrativ din Papeete. De fapt, situaţia era calmă în Polinezia în martie 1986. Intervenţia litigioasă s-ar înscrie în sensul istoriei, deoarece Guvernul francez a suspendat testele nucleare în regiune în 1992 şi în ca-drul acordurilor Matignon, a recunoscut dreptul poporului caledonian la autodetermi-nare prin intermediul unui referendum. Reclamanta nu a făcut decât să participe la o dezbatere democratică iniţiată local de către aleşii poporului pe care ea i-a întâlnit în calitate de deputat european. În speţă, trebuiau puse pe balanţă imperativele pentru protecţia ordinii publice şi interesele „discutării libere a problemelor politice”. În orice caz, măsura întreprinsă nu era justifi cată de o tulburare a ordinii publice în sensul în care termenul a fost utilizat atât de jurisprudenţa naţională cât şi de cea comunitară. În cele din urmă, libertatea garantată de articolul 10 (art. 10) se exercită fără consi-derente de frontieră şi alte soluţii legale, cum ar fi urmăririle penale pentru afi rmaţii defăimătoare care existau pentru a sancţiona comportamentul incriminat.

74. Guvernul nu avea intenţia să nege unui parlamentar european dreptul de a se exprima liber şi de a vorbi cu reprezentanţii unui partid politic recunoscut. Cu toa-te acestea, valorile pe care acest parlamentar le exprimă trebuie să-l stimuleze la o modalitate de exprimare respectuoasă a acestor valori. De fapt, contextul politic local tensionat şi iminenţa unui dublu scrutin impuneau dnei Piermont o anumită prudenţă, libertatea de exprimare comportând şi îndatoriri, mai ales că reclamanta intenţiona să se exprime în calitatea sa de deputat european. Or, ea a făcut afi rmaţii destul de vehemente care puneau în discuţie legalitatea republicană şi structurile instituţionale din Polinezia. În cele din urmă, ea nu ar putea să se plângă de o ingerinţă continuă deoarece, ea nu a cerut abrogarea hotărârii.

75. În ceea ce priveşte Comisia, ea a considerat că ingerinţa nu era justifi cată în sensul articolului 10 (art. 10). Ea a luat în considerare absenţa tulburărilor în arhipe-lag provocate de adoptarea poziţiei de către reclamantă şi riscul de a descuraja, prin măsuri de această natură, personalităţile politice de a contribui la discuţiile politice a întrebărilor controversate.

76. Curtea aminteşte că libertatea de exprimare constituie unul din fundamen-tele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale pro-gresului său. Sub rezerva paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2), ea este aplicabilă nu doar „informaţiilor” sau „ideilor” care sunt favorabil obţinute sau considerate drept

120


inofensive sau indiferente, însă şi celor care ofensează, şochează sau îngrijorează; acestea sunt cerute de pluralism, toleranţă şi de spiritul de transparenţă fără care nu există „o societate democratică” (hotărârea Castells contra Spaniei din 23 aprilie 1992, Seria A nr. 236, p. 22, paragraful 42). Un adversar al ideilor şi al poziţiilor ofi ci-ale trebuie să poată să-şi găsească locul pe arena politică. „Preţioasă pentru fi ecare, libertatea de exprimare este îndeosebi de preţioasă pentru aleşii poporului (...). Prin urmare, ingerinţele în libertatea [sa] de exprimare (...) cere Curţii să efectueze un control din cele mai stricte” (ibidem, pp. 22-23, paragraful 42).

Libertatea discuţiilor politice fără îndoială nu are un caracter absolut. Un Stat Contractant poate să o supună unor „restricţii” sau „sancţiuni”, însă Curţii îi revine să statueze în ultimul rând asupra compatibilităţii lor cu liberatatea de exprimare aşa cum e prevăzută de articolul 10 (art. 10) (ibidem, p. 23, paragraful 43).

77. În opina Curţii, atmosfera politică care domnea la moment în Polinezia fran-ceză şi perspectiva unui dublu scrutin aveau o anumită pondere (paragraful 9 supra). Atitudinea reclamantei, ale cărei idei politice erau cunoscute, putea desigur să aibă un impact deosebit asupra climatului politic. Mai mult, la sosirea ei, ea a fost invitată să manifeste o anumită rezervă în intervenţiile sale.

Cu toate acestea, afi rmaţiile care i-au fost reproşate dnei Piermont au fost spuse în cursul unei manifestaţii pacifi ste autorizate. La nici un moment parlamen-tara europeană nu a apelat la violenţă sau dezordine. Ea a luat cuvântul pentru a sprijini revendicările antinucleare şi de independenţă exprimate de mai multe par-tide locale. Intervenţia sa se înscria astfel în cadrul unei dezbateri democratice în Polinezia. În plus, manifestaţia nu a fost urmată de nici o dezordine şi Guvernul nu a demonstrat că luarea poziţiei de către reclamantă ar fi cauzat tulburări în Polinezia. Potrivit tribunalului administrativ din Papeete, afi rmaţiile menţionate „nu prezentau nici un caracter rebel şi nici nu puteau constitui în sine un risc serios de perturbare a ordinii publice”. Mai mult ca atât, dacă hotărârea de expulzare a fost notifi cată înainte de plecarea reclamantei, ea a fost adoptată a doua zi după manifestaţia litigioasă. Nimic nu indică că Înaltul Comisar al Republicii avea intenţia de a lua o măsură pur simbolică.

Astfel, nu a fost stabiit un echilibru just între interesul general care cerea pre-venirea dezordinii şi respectarea integrităţii teritoriale, pe de o parte, şi libertatea de exprimare a dnei Piermont, pe de altă parte.

78. Pe scurt, deoarece măsura nu a fost necesară într-o societate democratică, a existat o încălcare a articolului 10 (art. 10).

B. Cu privire la măsura luată în Noua Caledonie

1. Cu privire la existenţa unei ingerinţe

79. Reclamanta susţine că articolul 10 (art. 10) din Convenţie nu cere pentru a fi aplicat nici intrarea pe teritoriu, nici şederea legală. Din cauza măsurii luate împotri-va sa, ea nu a putut să-şi întâlnească gazdele, care doreau să discute cu ea, şi să se exprime pe teritoriul caledonian.


121


80. Potrivit Guvernului şi Comisiei, imposibilitatea pentru dna Piermont de a-şi exercita dreptul său la libertatea de exprimare pe acest teritoriu constituie o consecinţă necesară de refuz de intrare, măsură care în sine este în conformitate cu Convenţia.

81. Curtea nu împărtăşeşte această opinie. Hotărârea de interdicţie a intrării adoptată de către Înaltul Comisar al Republicii se analizează drept o ingerinţă în exer-citarea dreptului garantat de articolul 10 (art. 10), deoarece, fi ind reţinută în aeroport, reclamanta nu a putut să intre în contact cu personalităţile politice care au invitat-o şi să-şi exprime ideile.

2. Cu privire la justifi carea ingerinţei

82. Reclamanta reia mutatis mutandis argumentele sale cu privire la măsura luată împotriva ei în Polinezia franceză. Ea a subliniat faptul că ingerinţa nu a fost prevăzută de lege deoarece era vorba de o hotărâre care ordona interdicţia de intrare pe teritoriu, măsură care nu era vizată de articolul 7 din legea din 1849 (paragraful 29 supra). Desigur, situaţia era mai puţin calmă în Noua Caledonie, decât în Polinezia, însă Guvernul francez dispunea în teritoriu de forţe importante de menţinere a ordinii, care nu ar fi întâlnit difi cultăţi pentru a opri şi apoi a dispersa o manifestaţie de patru-zeci de militanţi împotriva independenţei.

83. Guvernul a adăugat la argumentele sale cu privire la prima măsură afi rma-ţia potrivit căreia în Noua Caledonie domina o atmosferă mai polemică. Tensiunea între militanţii pentru independenţă şi partizanii menţinerii teritoriului în Republica franceză a devenit exasperantă în 1985 şi la începutul anului 1986, perioadă mar-cată de numeroase atentate împotriva edifi ciilor publice. Bunurile mobile şi imobile ale militanţilor pentru independenţă au fost distruse şi aceasta a dus la represalii, incendii şi aruncări de pietre. Anunţul sosirii dnei Piermont în Nouméa a contribuit la amplifi carea acestei tensionări, precum o demonstrează incidentele din aeroport. Interdicţia de intrare era în consecinţă în totalitate justifi cată de autorităţi pentru a menţine ordinea publică.

84. Curtea admite că măsura era prevăzută de lege. Ea face trimitere la concluzi-ile comisarului guvernului pe lângă tribunalul administrativ din Nouméa: chiar dacă sunt unele dubii cu privire la aplicabilitatea articolului 7 din legea din 3 decembrie 1849 în prezenta cauză, în care nu era vorba despre o expulzare în sensul strict, însă de o inter-dicţie de intrare, Înaltul Comisar putea utiliza împuternicirile generale de poliţie pentru a interzice reclamantei, din motive de securitate publică, de a intra în Noua Caledonie.

85. În ceea ce priveşte proporţionalitatea, Curtea aminteşte importanţa libertăţii de exprimare. Comportamentul reclamantei şi frica că aceasta îşi va exprima pe teri-toriu opiniile cu privire la subiecte delicate puteau explica motivele refuzului care i-a împiedicat intrarea pe teritoriul caledonian. Chiar dacă climatul politic era tensionat şi dacă sosirea dnei Piermont a provocat o manifestaţie ostilă, Curtea nu evidenţiază nici o diferenţă substanţială în situaţia reclamantei în ceea ce priveşte cele două teri-torii. Motivele care au făcut-o să conchidă că măsura întreprinsă în Polinezia franceză nu era justifi cată în ceea ce priveşte exigenţele paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2) o conduc la o constatare identică pentru Noua Caledonie.

86. În concluzie, a existat o încălcare a articolului 10 (art. 10).

122


III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCĂRILE PRETINSE ALE ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 10 (art. 14+10)

87. Invocând articolul 14 din Convenţie, combinat cu articolul 10 (art. 14+10), dna Piermont se pretinde victimă a unei discriminări în comparaţie cu cetăţenii fran-cezi care locuiesc în Polinezia şi în Noua Caledonie. Exercitarea dreptului recunoscut de articolul 10 (art. 10) nu ar fi asigurată străinilor.

88. Guvernul a combătut această teză bazându-se pe absenţa elementelor din dosar pentru măsura adoptată în Polinezia şi pe lipsa aplicabilităţii articolului 14 (art. 14) pentru cea adoptată în Noua Caledonie.

89. În ceea ce priveşte Comisia, ea nu consideră necesar de a examina arti-colul 14 în ceea ce priveşte măsura luată în Polinezia. Ea reaminteşte că reclamanta neintrând în Noua Caledonie, nu a putut să-şi exercite drepturile garantate de artico-lele 10 şi 14 (art. 10, art. 14).

90. Luând în considerare concluziile sale cu privire la articolul 10 (art. 10), Curtea a hotărât că este inutil de a cerceta dacă a existat o încălcare a articolului 14 combinat cu articolul 10 (art. 14+10).

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50) DIN CONVENŢIE

91. În termenii articolului 50 (art. 50) din Convenţie,„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

92. În calitate de prejudiciu moral, dna Piermont a solicitat o indemnizaţie de 200 000 franci francezi (FRF). Ea motivează această sumă prin interdicţia de intrare în cele două teritorii şi prin modul dispreţuitor în care autorităţile franceze, în special cele din Noua Caledonie, au tratat-o.

93. După exemplul Guvernului şi delegatului Comisiei, Curtea a estimat că con-statările de încălcare a articolului 10 (art. 10) constituie în sine o satisfacţie echitabilă sufi cientă, mai ales că reclamanta nu a cerut abrogarea măsurii de interdicţie (para-graful 25 supra).

B. Costuri şi chieluieli

94. Cu titlu de costuri şi chieltuieli legate de procedurile din Papeete şi Nouméa şi apoi în faţa organelor Convenţiei, dna Piermont solicită o sumă de 489 654,40 FRF, pentru care a furnizat detalii. Ea solicită, de asemenea, rambursarea sumei de 60 000 FRF pentru chieltuielile sale personale ce cuprindeau despăgubirea pentru biletul de


123


avion Tokyo-Bonn, deplasările pentru a consulta avocaţii şi a asista la audieri în faţa Comisiei şi Curţii, precum şi alte chieltuieli, la care ea adaugă 15 267 mărci germane care reprezintă preţul biletului de avion Nouméaa-Bonn neutilizat din cauza îmbarcării sale într-un avion cu destinaţia Tokyo.

95. Guvernul şi delegatul Comisiei lasă la discreţia Curţii aprecierea costurilor şi cheltuielilor efective şi utile pe care le-a pretins reclamanta.

96. Curtea a constatat în special că dnei Piermont i-au fost satisfăcute doar o parte din alegaţiile sale şi că ea a recurs la serviciile a trei avocaţi. Statuând în echi-tate, în baza informaţiilor pe care le avea şi a propriei jurisprudenţe în materie, ea îi acordă 80 000 FRF.


1. Susţine, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) în ceea ce priveşte măsura luată în Polinezia franceză;

2. Susţine, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2) în ceea ce priveşte măsura luată în Noua Caledonie;

3. Susţine cu cinci voturi contra patru că a existat o încălcare a articolului 10 (art. 10) din Convenţie în ceea ce priveşte măsura luată în Polinezia franceză;

4. Susţine cu cinci voturi contra patru că a existat o încălcare a articolului 10 (art. 10) din Convenţie în ceea ce priveşte măsura luată în Noua Caledonie;

5. Susţine în unanimitate că nu este necesară examinarea cauzei în temeiul articolu-lui 14 din Convenţie combinat cu articolul 10 (art. 14+10);

6. Susţine în unanimitate că această hotărâre constituie în sine o satisfacţie ehitabilă sufi cientă în ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins;

7. Susţine în unanimitate că statul reclamat trebuie să-i achite reclamantei în termen de trei luni, 80 000 (optzeci de mii) franci francezi pentru costuri şi cheltuieli;

8. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor de satisfacţie echitabilă.

Redactată în franceză şi în engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 27 aprilie 1995.

Semnată: Rolv Ryssdal Preşedinte


La această hotărâre este anexat, în conformitate cu articolele 51 paragraful 2 (art. 51-2) din Convenţie şi 53 paragraful 2 din regulamentul A, textul opiniei comune parţial disidente a dlui Ryssdal, dlui Matscher, Sir John Freeland şi a dlui Jungwiert.

124


OPINIA COMUNĂ PARŢIAL DISIDENTĂA DNILOR JUDECĂTORI RYSSDAL, MATSCHER

Sir John FREELANDER ŞI JUNGWIERT

I. Articolul 10 (art. 10)

1. Nu putem fi de acord cu concluziile majorităţii în ceea ce priveşte compatibil-tatea articolului 10 (art. 10) din Convenţie cu măsurile luate împotriva Dnei Piermont în Polinezia şi în Noua Caledonie.

A. Polinezia franceză

2. Admitem că măsura de expulzare, însoţită de o interdicţie a unei noi intrări în Polinezia franceză, constituia o „ingerinţă a autorităţii publice” în exercitarea dreptului reclamantei la libertatea de exprimare. Punctul nostru de vedere diferă de cel al ma-jorităţii în ceea ce priveşte chestiunea dacă ingerinţa se justifi ca.

Justifi carea cu privire la articolul 63 (art. 63)

3. Chiar dacă, după cum este formulată concluzia hotărârii, argumentele înain-tate de către Guvern nu stabilesc că situaţia în Polinezia franceză justifi ca ingerinţa în cauză, considerăm că circumstanţele într-un asemenea teritoriu - îndepărtat de metro-polă după cum şi este şi afl at într-o atmosferă politică din acea perioadă - pot foarte bine, datorită consecinţelor potenţiale asupra ordinii publice sau integrităţii teritoriale, să reprezinte „necesităţile locale” care trebuie luate în considerare în sensul articolului 63 (art. 63). Cu toate acestea noi nu vom accepta concluzia că faptul de a „lua în con-siderare” această situaţie permite incontestabil de a deduce că în speţă ingerinţa era justifi cată. Acest fapt ar contribui mai mult la alegerea sub ce aspect trebuie examinată problema unei eventuale justifi cări în sensul paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2) .

Justifi carea cu privire la articolul 16 (art. 16)

4. Hotărârea afi rmă, fără motive întemeiate, că „apartenenţa dnei Piermont la un stat-membru al Uniunii Europene şi în plus, calitatea sa de parlamentar european nu permite aplicarea articolului 16 (art. 16) din Convenţie, cu atât mai mult că populaţia TPM participă la alegerea deputaţilor în Parlamentul european” (paragraful 64). Iată ce adaugă, pe cale judiciară, o nouă imunitate celei pe care statele-membre o consideră corespunzătoare pentru membrii Parlamentului european, în termenii Protocolului cu privire la privilegiile şi imunităţile Comunităţilor europene, semnat la 8 aprilie 1965 (pa-ragraful 35). Nu suntem de acord cu această abordare. La momentul faptelor (adică înainte ca tratatele comunitare să recunoască o cetăţenie europeană – hotărârea recu-noaşte), dna Piermont, cetăţeancă de naţionalitate germană, era incontestabil o străină din punct de vedere al dreptului francez, în pofi da calităţii sale de membru al Parlamen-tului european (şi campania electorală în desfăşurare la acel moment nu avea legătură cu Parlamentul european). Iată de ce noi estimăm că trebuie de luat în considerare articolul 16 (art. 16) ca având cel puţin o anumită utilitate: referinţa sa la „străini” este lipsită de ambiguitate şi nu prevede direct excepţii; pentru a le deduce sunt necesare motive convingătoare despre care nu suntem convinşi că există în cauză.


125


5. Cu toate acestea nu reiese totuşi că, chiar dacă articolul 16 (art. 16) este aplicabil, statul gazdă poate impune o oarecare restricţie asupra activităţii politice a unui străin fără a încălca articolul 10 (art. 10). Trebuie de fapt să ţinem cont de internaţionalizarea sporită a politicii în lumea contemporană şi, în ceea ce priveşte speţa, de interesul pe care, în zilele noastre, un parlamentar european îl poate avea pentru afacerile unui teritoriu al Comunităţii. Ţinând cont de această evoluţie, poate fi necesar de limitat restricţiile activităţii politice ale străinilor autorizate de articolul 16 (art. 16). Luând în considerare aceasta şi ţinând cont de abordarea adoptată de Curte în hotărârea Groppera Radio AG şi alţii contra Elveţiei din 28 martie 1990 (Seria A nr. 173) în care a interpretat cea de-a treia frază din paragraful 1 al articolului 10 (art. 10-1), admitem că obiectul şi scopul articolului 16 (art. 16) trebuie să fi e examinate, la fel şi fraza menţionată anterior, în contextul paragrafului 2 din articolul 10 (art. 10-2). În special, dacă este vorba de examinarea caracterului proporţional al ingerinţei în li-bertatea de exprimare a dnei Piermont, este necesar de a lua în considerare principiul consacrat de articolul 16 (art. 16).

Justifi carea cu privire la paragraful 2 din articolul 10 (art. 10-2)

6. Recunoaştem că, din motivele indicate în hotărâre, ingerinţa era prevăzută de lege şi avea un scop legitim.

7. În ceea ce priveşte faptul de a cunoaşte dacă ingerinţa era „necesară într-o soci-etate democratică”, concluzia noastră cu privire la problema caracterului de proporţi-onalitate diferă de cea a majorităţii. Ţinând cont – în măsura în care noi o considerăm justifi cată din motivele menţionate anterior – pe de o parte, de situaţia locală în sensul articolului 63 (art. 63) şi, pe de altă parte, de calitatea de străină a dnei Piermont în sensul articolului 16 (art. 16), nu credem că ingerinţa în cauză era disproporţională scopului urmărit. La acel moment, în Polinezia domnea o atmosferă de tensionare considerabilă şi intervenţia reclamantei în campania electorală putea în mod rezona-bil să fi e considerată susceptibilă de a provoca tulburări. Acesta este motivul pentru care, la sosirea sa pe teritoriu, autorităţile i-au cerut să dea dovadă de discreţie în de-claraţiile sale publice. Cu toate acestea reclamanta a exprimat în public şi în termeni care nu erau temperaţi opinii cu privire la probleme sensibile precum independenţa teritoriului sau testările nucleare în Pacifi c.

8. De altfel, natura practică a ingerinţei a fost foarte limitată. Pe parcursul vizitei sale ea şi-a exprimat liber punctul său de vedere. Hotărârea de expulzare şi interdicţia de intrare nu i-au fost notifi cate decât la momentul decolării. Astfel ea nu a stabilit că expulzarea sau interdicţia de intrare implicau pentru ea un prejudiciu serios.

9. Iată de ce noi suntem convinşi de faptul că, ţinând cont de marja de apreciere lăsată autorităţilor, ingerinţa în cauză poate fi considerată în mod rezonabil ca fi ind pro-porţională scopului urmărit. În consecinţă conchidem că tratamentul ce i-a fost aplicat dnei Piermont în Polinezia franceză nu a dus la încălcarea articolului 10 (art. 10).

B. Noua Caledonie

10. Curtea a constatat că dna Piermont, fi ind anunţată de interdicţia de intrare, după ce a fost reţinută timp de câteva ore în aeroportul din Nouméa, fi ind suprave-

126


gheată de forţele de poliţie, nu se mai afl a regulamentar pe teritoriul Noii Caledonii şi, în consecinţă, că nu a existat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 (P4-2). Reţinerea sa la aeroport, înainte ca hotărârea să fi e luată şi apoi până la plecarea ei spre Tokyo, fi ind o parte inevitabilă a refuzului – regulamentar în conformitate cu obligaţiile care decurg din Convenţie (după cum a constatat Curtea) – intrarea ei pe teritoriu, nu constituia deci o ingerinţă în drepturile sale prevăzute de articolul 10 (art. 10): fi indu-i interzis să intre pe teritoriu, dna Piermont nu putea să-şi exercite aceste drepturi. Iată de ce conchidem că măsurile luate împotriva ei în Noua Caledonie nu implicau încălcarea articolului 10 (art. 10).

11. Totuşi, chiar dacă interdicţia de intrare şi reţinerea reclamantei la aeroport trebuiau, după cum a constatat majoritatea, să constituie o ingerinţă în drepturile ga-rantate de articolul 10 (art. 10), noi considerăm că ingerinţa este justifi cată. De fapt, climatul politic în Noua Caledonie era mai tensionat decât în Polinezia franceză şi sosirea dnei Piermont a provocat o manifestaţie ostilă a patruzeci de activişti. Urmând acelaşi raţionament ca şi cel menţionat anterior în ceea ce priveşte tratamentul care i-a fost aplicat în Polinezia franceză conchidem că măsura era proporţională scopului urmărit.

12. Prin urmare, nu constatăm nici o încălcare a articolului 10 (art. 10) în legă-tură cu măsurile luate împotriva dnei Piermont în Noua Caledonie.

II. Cu privire la articolul 14 combinat cu articolul 10 (art. 14+10)

13. Atunci când Curtea a votat, am considerat că nu era necesară examinarea cauzei sub aspectul articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 10 (art. 14+10). Cu toate acestea, dacă Curtea ar fi examinat plângerea, am fi conchis absenţa încăl-cării. Nu există nici o dovadă care să ateste faptul că tratamentul care i-a fost aplicat reclamantei era diferit de cel care i-ar fi fost aplicat altei persoane într-o situaţie simi-lară. Cel puţin din acest motiv, reclamanta nu a stabilit existenţa alegaţiei în conformi-tate cu articolul 14 combinat cu articolul 10 (art. 14+10).


127


NASRI contra FRANŢEI(Cererea nr. 19465/92)

HOTĂRÂRE

13 iulie 1995

În cauza Nasri contra Franţei1

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 (art. 43) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fun-damentale (“Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulament A2, într-o cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, R. Bernhardt, F. Matscher L.-E. Pettiti, J. De Meyer, J.M. Morenilla, M. A. Lopes Rocha, L. Wildhaber, D. Gotschev,


După ce a deliberat cu uşile închise la 25 februarie şi la 21 iunie 1995,

Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată.

Nota grefei1 Cauza poartă numărul 18/1994/465/546. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimile două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista a cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare.2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a Protocolului 9 (P9) şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol. El cores-punde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

128


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”) apoi de către Guvernul francez (“Guvernul”), la 20 mai şi respectiv la 7 iulie 1994, într-un termen de trei luni prevăzut de articolele 32 par. 1 şi 47 din Con-venţie. La originea cauzei se afl ă o cerere (nr. 19465/92) introdusă contra Republicii Franceze, cu care un cetăţean algerian, dl Mohamed Nasri, desemnat la origine cu iniţialele N., a sesizat Comisia la 30 ianuarie 1992, în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia franceză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46), iar cererea Guvernului la articolul 48. Ambele aveau drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 3 şi 8 din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulamentul A, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un repre-zentat (articolul 30).

3. Camera se constituie de plin drept din dl L.-E. Pettiti, judecător ales din par-tea Franţei (articolul 43 din Convenţie), şi dl M. R. Ryssdal, preşedintele Curţii (arti-colul 21 par. 3 b) din regulamentul A). La 28 mai 1994, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dnii R. Bernhardt, F. Matscher, J. De Morenilla, M. A. Lopes Rocha, L. Wildhaber şi D. Got-chev (articolele 43 din Convenţie şi 21 par. 4 din regulamentul A).

4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 par. 5 din regulamentul A), dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefi erului, pe agentul guvernamental, pe avocatul reclamantului şi pe delegatul Comisiei în ceea ce priveşte organizarea pro-cedurii (articolele 37 par. 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, memoriile Guvernului şi ale reclamantului au parvenit la grefă respectiv la 14 noiem-brie şi la 5 decembrie 1994. La 10 februarie 1995, Comisia a furnizat grefi erului dife-rite documente cerute la indicaţia preşedintelui.

5. După cum a decis acesta, dezbaterile s-au derulat în public la 21 februarie 1955, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:


Dl M. Perrin de Brichambaut, director al afacerilor Juridice, Ministerul Afacerilor Externe, agent,Dna M. Merlin-Desmartis, consilier la tribunalul administrativ detaşat la direcţia afacerilor juridice a Ministerului Afacerilor Externe,Dna M. Pauti, şef al biroului de drept comparat şi de drept internaţional la direcţia libertăţilor publice şi afacerilor juridice a Ministerului de Interne, consilieri;

NASRI contra FRANŢEI____________________________________________________________________________________

129



Dl J.-C. Geus, delegat;

- din partea reclamantului

Dl B. Desclozeaux, avocat.

Curtea a audiat declaraţiile lor, precum şi răspunsurile dlui Perrin de Bricham-baut, a dlui Geus şi dlui Desclozeaux la întrebările Curţii şi ale unui judecător.

ÎN FAPT


6. Cetăţean algerian, născut surdomut în iunie 1960 în Algeria, dl Nasri este cel de-al patrulea dintre cei zece copii, dintre care unul a decedat; şase dintre ei au cetăţenie franceză. El a sosit în Franţa cu familia sa, în februarie 1965. La momentul actual, el îşi are reşedinţa la domiciliul părinţilor săi la Nanterre (Hauts-de-Seine).

A. Anii de şcoală ai reclamantului

7. Potrivit dosarului, anii de şcoală ai reclamantului pot fi rezumaţi după cum urmează.

8. La sosirea lor în Franţa, dl şi dna Nasri au vrut să-şi înscrie fi ul la grădiniţă, unde li s-a refuzat aceasta din cauza handicapului său. Atunci ei s-au prezentat la Institutul Saint-Jacques din Paris, instituţie specializată pentru surdomuţi, unde nu a fost admis din lipsă de locuri şi deoarece nivelul său intelectual era insufi cient. Astfel, dl Nasri nu a putut frecventa şcoala până în 1968.

În acest an, reclamantul a fost admis la Centrul audiometric medico-psihope-dagogic din Boulogne (Hauts-de-Seine), în rezultatul demersurilor unei asistente so-ciale. Acolo el a urmat o reeducare audiometrică şi o instruire adaptată situaţiei lui. La 11 decembrie 1971, el a fost eliminat din cauza brutalităţilor sale.

9. El a rămas iarăşi fără instruire şi şcolarizare până în 1974. În acea perioadă, el a fost înscris la un centru pentru surdomuţi din Tours (Indre-et-Loire). Deoarece părinţii lui nu mai puteau plăti cazarea, el a revenit şapte luni mai târziu.

La 20 septembrie 1976, el a început să înveţe meseria de zugrav, dar a fost nevoit s-o întrerupă la 20 octombrie 1977 în urma unor incidente.

10. Reclamantul indică că el cunoaşte rău limbajul surdomuţilor, că nu ştie nici să scrie, nici să citească şi că se exprimă rudimentar cu ajutorul semnelor înţelese doar de anturajul său apropiat.

B. Condamnările penale ale reclamantului

11. Începând cu 1977, reclamantul a fost denunţat la poliţie pentru diferite fur-turi; el a trebuit să se înfăţişeze de mai multe ori în faţa tribunalelor.

130


12. La 10 martie 1992, cazierul său judiciar prezenta următoarele condamnări:

- la 3 noiembrie 1981, la 2 februarie 1982 şi la 21 ianuarie 1983, închisoare de la şase luni la un an, pentru furt simplu şi tentativă, de către tribunalul corecţional din Paris;

- la 15 mai 1986, cinci ani de închisoare cu suspendarea executării pentru doi ani şi cu termen de încercare pentru cinci ani, acuzat de viol în grup, de către curtea de juraţi din Hauts-de-Seine;

- la 17 septembrie 1987, un an şi trei luni de închisoare pentru furt cu violenţă, de către tribunalul corecţional din Paris;

- la 10 noiembrie 1988, zece luni de închisoare pentru furt cu violenţă, de către curtea de apel din Paris;

- la 7 septembrie 1989, două mii de franci amendă pentru violenţă voluntară asupra unui funcţionar public, de către tribunalul corecţional din Paris;

- la 10 decembrie 1990, şase luni de închisoare, fi ind acuzat de furt şi ascunde-re de obiecte furate, de către curtea de apel din Versailles.

La acestea s-au adăugat la 21 mai 1982, o condamnare la opt zile de închisoa-re cu suspendarea executării pentru distrugerea bunurilor altei persoane, la 13 mai 1992, o pedeapsă de opt luni de închisoare pentru furt şi la 31 martie 1993, o condam-nare pentru furt cu violenţă, despre care Curtea nu are alte precizări.

C. Expulzarea reclamantului

13. La 21 august 1987, Ministrul de interne a ordonat expulzarea reclamantului, din motiv că prezenţa sa pe teritoriul francez constituia o ameninţare pentru ordinea publică. Fiind luată în temeiul articolelor 23 şi 24 din ordonanţa din 2 noiembrie 1945 modifi cată (paragraful 27 infra), hotărârea se baza pe cinci condamnări ale reclaman-tului, dintre care şi cea din 15 mai 1986 (paragraful 12 supra).

14. La 10 martie 1988, tribunalul administrativ din Versailles a anulat această hotărâre. După părerea lui, ministrul nu a avut dreptate când s-a fondat pe ordonan-ţa din 1945, în versiunea sa modifi cată prin legea din 9 septembrie 1986, deoarece aceasta conţinea dispoziţii mai riguroase decât cele care erau în vigoare până atunci. Aplicând-o în speţă condamnărilor penale, toate anterioare acestei date, rezulta o aplicare incorectă a situaţiilor existente.

15. La 15 februarie 1991, Consiliul de Stat a modifi cat hotărârea precitată şi a respins cererile dlui Nasri cu privire la anularea sau la suspendarea executării acestei hotărâri. Potrivit lui, expulzarea unui străin nu avea caracterul unei sancţiuni, dar a unei măsuri poliţieneşti excluziv destinată protejării ordinei şi securităţii publice; astfel, dispoziţiile legii din 9 septembrie 1986 puteau fi aplicate de la intrarea lor în vigoare străinilor care satisfăceau condiţiile fi xate de ele, oricare ar fi data condamnării reţi-nute împotriva lor.

16. La 30 ianuarie 1992, reclamantul s-a prezentat, după convocare, la prefec-tura din Hauts-de Seine din Nanterre, unde a fost reţinut, apoi, prin decizia prefectului,


131


pus în detenţie administrativă, pentru o durată de douăzeci şi patru de ore, în vederea expulzării sale în Algeria. Expulzarea nu s-a realizat în termenul fi xat, deoarece printr-o ordonanţă din 31 ianuarie, tribunalul de mare instanţă din Nanterre i-a interzis dlui Nasri să-şi părăsescă reşedinţa de la domiciliul părinţilor săi.

17. Invocând articolele 3, 6 şi 8 din Convenţie, reclamantul a introdus la 31 ia-nuarie 1992, pe lângă tribunalul administrativ din Paris, un recurs în special împotriva deciziilor de expulzare şi de reţinere.

Tribunalul i-a refuzat recursul la 28 octombrie 1992: prezenţa reclamantului pe teritoriul francez prezenta o ameninţare gravă pentru securitatea publică, ţinând cont de trecutul său foarte delictuos, de gravitatea faptelor comise şi de persistenţa sa delicventă; de asemenea decizia atacată nu a adus o „atingere dreptului la o viaţă privată prin măsuri disproporţionale cu scopurile pentru care [ea] a fost luată”.

18. Până în prezent, expulzarea nu a avut loc, ţinând cont de măsura de sus-pendare a expulzării cerută de către Preşedintele Comisiei Europene pentru Dreptu-rile Omului (paragraful 29 infra).

Printr-o decizie din 4 februarie 1992, Ministrul de interne i-a refuzat dlui Nasri să-şi părăsească reşedinţa de la domiciliul părinţilor săi, “până la momentul când el va avea posibilitatea să dea curs deciziei de expulzare a reclamantului”. Această măsură a fost apoi prelungită.

D. Rapoartele cu privire la reclamant

1. Rapoartele medicale

19. În cadrul urmăririlor efectuate contra reclamantului, mai multe expertize au studiat personalitatea, comportamentul şi mediul său.

a) Rapoartele anterioare urmăririlor pentru viol

20. Un raport al examenului psihiatric, efectuat în octombrie 1977 la cererea judecătorului de instrucţiune de pe lângă tribunalul de mare instanţă din Nanterre, prezintă concluziile următoare:

“Inculpatul este un adolescent de 17 ani, surd şi mut, şi în afară de aceasta nereeducat, nu este atins de debilitate mintală şi de maladie mintală. Dar este foarte infl uenţabil.

El nu este în stare de demenţă în sensul articolului 64 din Codul penal, dar nematuritatea sa afectivă şi tulburările intermitente ale caracterului, plus faptul că este surdomut, permit atenuarea responsabilităţii penale într-o măsură destul de largă. În nici un caz nu este vorba de un alienat. Nu prezintă un pericol de ordin psihiatric. Poate fi încredinţat familiei. Este puţin accesibil pentru o sanţiune penală.(...)”

21. Un raport al examenului medico-psihologic, din 26 noiembrie 1982, cerut de către judecătorul de instrucţiune pe lângă tribunalul de mare instanţă din Paris, indică:

“Datele biografi ce colectate sunt foarte sărace, chiar şi din motivul că individul mai mult mimează decât vorbeşte limbajul surdomuţilor. Se cunoaşte totuşi, că el s-a născut în Algeria, în urmă cu aproximativ 22 de ani, este incapabil să indice data exactă a naşterii sale. Ne informează că a venit din Algeria în Franţa când era mic. Părinţii săi sunt ambii în viaţă. Tatăl său exercită mai încă o activitate profesională. Mama stă acasă, ea este descrisă ca fi ind o femeie bolnavă.

(...)

132


În ceea ce priveşte şcolarizarea [el] ne-a spus că a fost înmatriculat la o şcoală specială pentru surdomuţi unde a învăţat meseria de zugrav. El ne-a declarat că nu ştie să scrie şi este obligat să ceară altei persoane surdomute să-l ajute să scrie. Nu cunoaşte adresa părinţilor săi la Paris.

(...)

Nivelul său intelectual este mediocru. De fapt, el nu este capabil să precizeze cu exactitate nişte date importante din viaţa sa. El declară că nu ştie nici să scrie, nici să citească. Traducătorul pentru surdomuţi ne spune că el cunoaşte foarte puţin limba surdomuţilor şi că practică mai mult mimica decât o limbă adaptată.

(...)

Ar fi util ca el să fi e instituţionalizat pe plan socio-profesional şi să găsească într-adevăr o meserie adaptată situaţiei sale.”

b) Rapoartele stabilite în cadrul urmăririlor pentru viol

22. Un raport al examenului medico-psihologic stabilit la 21 noiembrie 1983 relevă:„Mohamed Nasri dispune de foarte puţine mijloace de comunicare şi de înţelegere a lumii. În familia sa şi în societate, el a fost marginalizat unde şi-a construit un univers închis. Comunicarea sa cu lumea a rămas rudimentară, ea se exprimă deseori în termeni agresivi, în măsura în care identifi cările asimi-latoare se făceau doar cu privire la personajele care întruchipau agresivitatea faţă de un mediu social care nu i-a oferit instrumentele de comunicare pe care le-ar fi dorit. El s-a refugiat în comunitatea ma-grebiană, singura care îi oferea un statut însă care îl pune în situaţia să manifeste acest statut prin inter-mediul unor acte delictuoase sau agresive. Aceasta face ca orice ajutor sau intervenţie să fi e difi cilă.

Mohamed Nasri se afl ă la un nivel al concepţiei şi al cominicaţiei care este cel al unui copil. Percep-ţiile lui asupra lumii au rămas rudimentare, exprimarea sa şi înţelegerea sunt slabe. Reeducările propuse nu i-au putut furniza mijloacele de comunicare corecte şi ample şi a fost nevoit să revină, într-un mod regresiv, spre un mediu de origine în care trebuie să se identifi ce pentru a avea un sta-tut şi o identitate. În acest mediu de origine în care integrarea se face marcându-se deosebirea sa, cu supranumele de „mutul”, [el] se poate afl a doar în relaţii delictuale şi agresive, unicele mijloace în condiţia sa de a-şi păstra statutul şi identitatea.”

23. Un raport al unui examen psihiatric, din aceeaşi zi, face următoarea concluzie:„Nu am putea cunoaşte decât puţine lucruri despre o istorie marcată puternic de surdomutism şi tentative cu rezultate foarte mediocre de reeducare. (...) [El] şi-a petrecut toată copilăria şi ado-lescenţa în Franţa, şi nu a plecat niciodată în Algeria, a cărei cetăţenie totuşi a păstrat-o. (...) El locuieşte cu părinţii săi, el iese, umblă fără rost, cheltuie banii de buzunar daţi de mama sa; acum ei locuesc în HLM la Nanterres.

El a fost arestat acum un an sau doi pentru furt de buzunar şi în decursul acestei detenţii el a avut o stare acută de anxietate, în rezultatul căreia a fost transferat timp de trei luni într-un spital de psihiatrie.

(...)

Inteligenţa [sa], în mod normal, fără îndoială, este considerată la moment în termeni de efi cienţă intelectuală, ca fi ind la nivel mediocru, articularea semnelor este rudimentară, înţelegerea este limitată; astfel el înţelege greu noţiunile abstracte de timp, loc, etc. (...). Cunoştinţele şcolare sunt limitate, el nu ştie să citească sau poate citi doar titlurile, numele străzilor, scrie doar numele său şi nimic mai mult şi nu a integrat mecanismul de adunare cu reţinerea cifrei în minte. Traducătorul nostru spune că îl percepe ca pe un băiat surdomut de 7 -8 ani, care nu a benefi ciat niciodată de o instituţionalizare specializată (...)”

24. Potrivit unui raport al unui examen psihiatric din 31 iulie 1984:„El este surdomut, practic nu a fost reeducat şi este cunoscut faptul că astfel de defi cienţe, în afară de simplul defi cit instrumental, a avut repercusiuni, într-un mod mult mai general, asupra ansam-blului de procese de conceptualizare şi în special de însuşire a legii morale; se poate presupune prin urmare că el nu are aceeaşi scară de valori pe care le are un individ care ar fi în mod normal integrat în societate şi care aude în mod normal, şi trebuie de ţinut cont de aceşti factori psihologici la aprecierea infracţiunii sale.

(...)


133


Dl Mohamed Nasri nu prezintă în cadrul unui examen anomalii mintale, psihice sau de caracter majore de dimensiune psihiatrică alienantă; el se prezintă totuşi ca fi ind un individ deplasat, rău integrat în societate, cu disabilităţi de surdomutism, cu repercusiunile pe care le poate avea asupra proceselor sale de conceptualizare şi asupra faptului cum integrează el normele morale.

El nu era într-o stare de demenţă, în sensul articolului 64 din Codul penal, la momentul faptelor; din punct de vedere strict psihiatric, anomaliile constatate nu sunt de natură să atenueze respon-sabilitatea sa.

El este susceptibil de o pedeapsă penală; el nu are îngrijiri speciale însă a benefi ciat în mod util de o încadrare specializată din cauza handicapului său, ceea ce ar fi susceptibil de a ameliora pronosticul readaptării sale; plasarea sa într-un spital de psihiatrie nu este nici în interesul său nici în cel al colectivităţii.”

25. Potrivit unui raport medico-psihiatric din 18 iunie 1985:„În rezultatul examenului nimic nu ne permite să spunem că [dl Nasri] nu ar fi în măsură să fi e conştient de normele şi de interdicţiile sociale, nici că aptitudinea sa de a se controla ar fi alterată de un proces patologic caracterizat.

Din contra, fără îndoială, nesatisfacţia pe care o simte, difi cultăţile de comunicare cu alţii, imposi-bilitatea de a mediatiza dorinţele prin vorbe se îmbină la el şi constituie un teren psihologic cu cea mai mică rezistenţă în ceea ce priveşte trecerea la acte.”

2. Raportul poliţiei

26. Un raport al poliţiei din 13 aprilie 1992 cu privire la reclamant precizează:„Handicapul său, de a fi mut şi surd, este efectiv şi nu îl împiedică să hoinărească la orice oră de zi sau noapte pe străzile oraşului Villeneuve-la Garenne şi alte comune, şi să frecventeze intens localurile unde se vând băuturi alcoolice, unde bea alcool, fapt ce îl face agresiv şi chiar violent.

(...)

El inspiră teroare locuitorilor oraşului Villeneuve-la-Garenne, precum şi complicilor săi. Este implicat [în] numeroase cazuri de furt sau de violenţă. Acest individ, violent şi nesocial, nu face nici un efort pentru a se integra în societatea noastră şi profi tă de disabilitatea sa şi de atitudinea favorabilă din partea administraţiei şi justiţiei. El prezintă un real pericol pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât el pare a fi leaderul tinerilor delicvenţi din Villeneuve-la Garenne prin frica pe care o inspiră.”


27. Expulzarea străinilor este reglementată de ordonanţa din 2 noiembrie 1945 cu privire la condiţiile de intrare şi şedere a străinilor în Franţa. Articolul 23 dispune, în versiunea sa din 29 octombrie 1981:

„Expulzarea poate fi pronunţată printr-o hotărâre a Ministerului afacerilor interne dacă prezenţa străinului pe teritoriul francez constituie o ameninţare gravă pentru ordinea publică.”

O lege din 9 septembrie 1986 a suprimat cuvântul „grav” din textul menţionat mai sus; la 2 august 1990 a fost reluat textul introdus în 1981.


28. Dl Nasri a sesizat Comisia la 30 ianuarie 1992 (cererea nr. 19465/92). El pretindea că expulzarea sa spre Algeria ar implica încălcarea articolelor 3 şi 8 (art. 3, art.8) din Convenţie; el pretindea de altfel că i-a fost încălcat dreptul prevăzut în articolul 6 (art.6).

134


29. În aceeaşi zi, preşedintele Comisiei a indicat guvernului francez, în temeiul articolului 36 din regulamentul său interior, că este recomandabil, în interesul părţilor şi a desfăşurării normale a procedurii, să nu-l îndepărteze pe reclamant până la 21 februarie 1992 - sfârşitul următoarei sesiuni a Comisiei. Aceasta din urmă a prelungit de mai multe ori aplicarea articolului 36.

30. La 11 mai 1993, Comisia a reţinut cererea în baza articolelor 3 şi 8 (art.3, art.8) din Convenţie şi a respins restul capetelor de acuzare.

În raportul său din 10 martie 1994 (articolul 31) (art.31), ea şi-a formulat avizul potrivit căruia expulzarea interesatului spre Algeria ar constitui o încălcare a artico-lelor 3 (art.3) (optsprezece voturi contra trei) şi 8 (art. 8) (douăzeci de voturi contra două). Textul integral al avizului său şi al celor două opinii separate care îl însoţeşte fi gurează în anexă la această hotărâre1.


31. În memoriul său, Guvernul „cere Curţii să respingă cererea dlui Nasri”.

32. Din partea sa, reclamantul invită Curtea să declare că executarea hotărârii de expulzare spre Algeria ar constitui o încălcare a articolelor 3 şi 8 (art. 3, art. 8), şi „să ceară Franţei să anuleze pur şi simplu [această] hotărâre (...)”.

ÎN DREPT


33. Potrivit dlui Nasri, expulzarea sa de către autorităţile franceze ar aduce atingere la viaţa sa de familie şi ar încălca articolul 8 (art.8) din Convenţie:

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Contrar Guvernului, Comisia a aderat la această teză.

A. Paragraful 1 din articolul 8 (art. 8-1)

34. Împreună cu Comisia şi Guvernul, Curtea consideră că executarea măsurii litigioase ar constitui o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului său la respectarea vieţii sale de familie.

Nota grefei 1 Pentru raţiuni practice el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (volumul 320-B al Seriei A a publicaţiilor Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.


135


B. Paragraful 2 din articolul 8 (art. 8-2)

35. Trebuie deci să determinăm dacă expulzarea despre care este vorba ar în-deplini condiţiile paragrafului 2 (art. 8-2), adică ar fi “prevăzută de lege”, orientată spre unul sau mai multe scopuri legitime pe care le enumără şi “necesară” “într-o societate democratică”, pentru realizarea lor.

1. “Prevăzută de lege”

36. Curtea subliniază, împreună cu părţile la proces, că hotărârea ministerială din 21 august 1987 se întemeiază pe articolele 23 şi 24 din ordonanţa din 2 noiembrie 1945 modifi cată, cu privire la condiţiile de intrare şi de şedere a străinilor în Franţa (paragraful 27 supra). Dl Nasri a fost de acord cu aceasta şi de altfel Consiliul de Stat a constatat, în hotărârea sa din 15 februarie 1991, legalitatea măsurilor de expulzare (paragraful 15 supra).

2. Scopul legitim

37. Guvernul şi Comisia consideră că ingerinţa în cauză ar viza scopuri pe de-plin compatibile cu Convenţia: “apărarea ordinii” şi “prevenirea infracţiunilor penale”. Reclamantul nu contestează acest fapt.

Curtea ajunge la aceeaşi concluzie.

3. “Necesară», “într-o societate democratică”

38. Dl Nasri susţine că expulzarea sa nu este necesară într-o societate demo-cratică. Fiind surdomut, analfabet şi necunoscând limba surdomuţilor, el ar suporta difi cultăţi enorme de comunicare dacă ar fi îndepărtat de apropiaţii lui, care sunt unicii care îi pot înţelege semnele prin intermediul cărora el se exprimă. De fapt, din 1965 părinţii, precum şi fraţii şi surorile sale, nu au mai părăsit Franţa; şase dintre ei au obţinut cetăţenia franceză. El nu a rupt niciodată legăturile cu familia sa, căci în afară de anumite perioade pe care le-a petrecut cu sora şi cumnatul său, el a trăit mereu în casa părintească. De altfel în prezent el tot acolo îşi are reşedinţa.

În afară de aceasta, reclamantul nu cunoaşte limba arabă: el a frecventat foarte puţin şcoala în Franţa la care a avut dreptul, iar contactele sale cu comunitatea ma-grebiană se limita la cele cu membrii săi care provin din cea de-a doua generaţie şi, care în cea mai mare majoritate, nu vorbesc limba arabă.

În ceea ce priveşte infracţiunile de care este vinovat reclamantul, majoritatea dintre ele sunt delicte neimportante, precum furtul. Desigur, el a mai fost condamnat pentru viol, care se afl ă de altfel la originea expulzării sale. Totuşi, curtea de juraţi i-a aplicat o pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea pedepsei şi cu termen de încer-care în locul recluziunii (paragraful 12 supra). După această infracţiune, care datează din 1983, el nu a avut recidive de viol.

39. Delegatul Comisiei împărtăşeşte în esenţă acest punct de vedere. El subli-niază că trebuie de ţinut cont de cauzele comportamentului dlui Nasri. De fapt, acesta nu a benefi ciat niciodată de o încadrare psihiatrică pe care o cerea starea sa, în po-fi da numeroaselor recomandări ale experţilor care au fost consultaţi de tribunale cu

136


privire la acest subiect. De asemenea, va trebui de nuanţat mult aprecierea negativă pe care au făcut-o autorităţile în privinţa lui.

40. Din partea sa, Guvernul insistă asupra trecutului foarte criminal al recla-mantului, determinat de vreo treizeci de interpelări şi o duzină de condamnări judici-are care se eşalonează pe o perioadă din 1981 până în 1993. În perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1981 şi 6 iulie 1993, el a stat o sută trei luni în închisoare, profi tând de fi ecare dată de perioade scurte de libertate pentru a comite noi infracţiuni, ultima dată, un furt cu violenţă, care l-a costat o pedeapsă pronunţată la 31 martie 1993.

Totuşi, decizia de expulzare a reclamantului ar avea principalul său fundament în condamnarea acestuia pentru viol. Din cauza acestei crime, cazul dlui Nasri ar fi fost mult mai grav decât cel al dlor Moustaquim şi Beldjoudi (hotărârea Moustaquim contra Belgiei din 18 februarie 1991, Seria A nr 193, şi Beldjoudi contra Franţei din 26 martie 1992, Seria A nr 234-A).

În cele din urmă, reclamantul putea fi uşor înţeles şi să stabilească relaţii în afara familiei sale. Mai multe rapoarte ale poliţiei subliniază cu această ocazie că el petrece cel mai mult timp printre bandele de tineri cu care duce de altfel o viaţă socială delictuoasă intensă.

Pe scurt, atingerile grave şi repetate aduse ordinii publice comise de reclamant ar prevala în raport cu protecţia vieţii sale de familie, a cărei realitate ar părea de altfel contestabilă.

41. Curtea reaminteşte că Statelor Contractante le revine obligaţia să asigure ordinea publică, în special în exercitarea dreptului lor de a controla, în temeiul unui principiu de drept internaţional bine stabilit şi fără a prejudicia angajamentele care de-curg pentru ei din tratate, intrarea şi şederea nenaţionalilor şi, în special, de a expulza delicvenţii dintre ei.

Totuşi, deciziile lor în această materie, în măsura în care ele aduc atingere unui drept protejat de paragraful 1 din articolul 8 (art. 8-1), trebuie să fi e necesare într-o societate democratică, adică justifi cate de o necesitate imperioasă şi, în special, pro-porţionale scopului legitim urmărit (a se vedea, în ultimul rând, hotărârea Beldjoudi precitată, p. 27, par. 74).

42. În această împrejurare, expulzarea reclamantului a fost hotărâtă în urma unei condamnări a acestuia pentru viol în grup. Autorul unei infracţiuni atât de grave poate, fără îndoială, să reprezinte o serioasă ameninţare pentru ordinea publică. În speţă, totuşi, mai sunt şi alte aspecte care trebuie luate în considerare. Astfel, curtea de juraţi din Hauts-de-Seine a admis existenţa unor circumstanţe atenuante şi a condamnat acuzatul la o pedeapsă de cinci ani de închisoare, cu suspendarea executării pentru doi ani şi cu termen de încercare; ea a recunoscut de altfel implicit că dl Nasri nu fusese instigatorul crimei în cauză. Apoi, după 1983, el nu a avut nici o recidivă de viol.

43. Este cazul de a se ţine cont în special de infi rmitatea dlui Nasri, un handicap congenital al cărui efecte sunt amplifi cate de analfabetismul care se datorează unei şcolarizări foarte defi ciente, chiar dacă reclamantul are o oarecare vină în această situaţie pentru că din cauza conduitei sale rele el a constituit obiectul expulzărilor din


137


instituţiile pe care le frecventa. Împreună cu delegatul Comisiei, care se sprijină pe expertizele realizate cu referire la reclamant, Curtea ar fi de părere că, pentru un in-divid care se confruntă cu asemenea obstacole, familia prezintă o importanţă cu totul specială, nu numai ca mediu de primire, dar şi pentru că ea îl poate ajuta să nu se scufunde în delicvenţă, şi aceasta mai ales că în speţă dl Nasri nu a benefi ciat de nici un tratament adaptat situaţiei sale.

44. Trebuie de subliniat de asemenea că reclamantul împarte domiciliul cu pă-rinţii săi, în unele perioade, cu sora sa, pe care i-a urmat de fi ecare dată când ei s-au mutat la altă adresă şi nu a rupt niciodată legăturile cu ei. Ieşirile sale frecvente “în bandă” nu au schimbat cu nimic această situaţie.

Prin urmare, părinţii dlui Nasri au venit să se instaleze în Franţa în 1965 cu co-piii lor şi nu au mai părăsit de atunci ţara. De atunci, şase din cei nouă fraţi şi surori ai reclamantului au obţinut cetăţenia franceză. El însăşi a frecventat de câteva ori şcoala de care a putut benefi cia.

45. Curtea consideră că este demnă de încredere afi rmaţia necontestată potri-vit căreia dl Nasri nu înţelege limba arabă. Desigur, el frecventează comunitatea ma-grebiană, însă este notoriu că printre cei mai tineri membri ai săi limba ţării de origine tinde să fi e mai puţin utilizată, cu atât mai mult când este vorba despre un surdomut.

46. Ţinând cont de toate aceste circumstanţe specifi ce, în special de situaţia unui om surd, mut, care poate găsi un minimum de echilibru psihologic şi social doar în familia sa, compusă în majoritate din cetăţeni francezi care ei înşişi nu au legături cu Algeria, atunci se pare că decizia de a expulza reclamantul, dacă ea ar fi executa-tă, nu ar fi proporţională cu scopul legitim urmărit. Ea nu ar recunoaşte respectarea vieţii de familie şi ar încălca deci articolul 8 (art.8).

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 (art. 3) DIN CONVENŢIE

47. Dl Nasri pretinde de asemenea că expulzarea sa spre Algeria ar constitui un tratament inuman şi degradant contrar articolului 3 (art. 3) din Convenţie.

48. Ţinând cont de concluzia care fi gurează în paragraful 46 supra, Curtea nu consideră că este necesar să fi e examinată această plângere.

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50) DIN CONVENŢIE

49. În temeiul articolului 50 (art. 50) din Convenţie, dl Nasri, care a benefi ciat de asistenţa judiciară în faţa organelor din Strasbourg, nu solicită nici reparaţia unei despăgubiri, nici rambursarea costurilor şi cheltuielilor. Problema nu cere o exami-nare din ofi ciu.

50. În ceea ce priveşte cererea reclamantului cu privire la anularea hotărârii de expulzare litigioasă (paragraful 32 supra), Curtea constată că Convenţia nu îi oferă

138


competenţa pentru a cere statului francez să facă acest lucru (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Saïdi contra Franţei din 20 septembrie 1993, Seria A nr. 261-C, p. 57, par. 47).


1. Susţine, în unanimitate, că ar fi avut loc o încălcarea a articolului 8 (art. 8) din Con-venţie dacă decizia de expulzare a reclamantului ar fi fost executată;

2. Susţine, cu şapte voturi contra două, că nu este cazul de a examina cererea prin prisma articolului 3;

3. Susţine, în unanimitate, că în aceste împrejurări nu a fost necesară aplicarea arti-colului 50 din Convenţie.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 13 iulie 1995.


Din partea Grefi erului Vincent Berger Şef de diviziune la grefa Curţii

În conformitate cu articolele 51 paragraful 2 (art.51-2) din Convenţie şi 53 paragra-ful 2 din regulamentul A, la prezenta hotărâre sunt anexate următoarele opinii separate:

� Opinia concordantă a dlui Pettiti;

� Opinia parţial disidentă a dlui De Meyer;

� Opinia parţial disidentă a dlui Morenilla;

� Opinia concordantă a dlui Wildhaber.

OPINIA CONCORDANTĂA DLUI JUDECĂTOR PETTITI

Am votat împreună cu colegii din Camera Curţii, reţinând în caz de expulzare încălcarea articolului 8 (art. 8) din cauza unui cumul de împrejurări (paragraful 46 din hotărâre).

Totuşi, consider că motivaţia cu privire la acest cumul ar fi putut include două elemente suplimentare. Pe de o parte, faptul că condamnarea pentru un viol care jus-


139


tifi că expulzarea data din 1986 (15 mai); faptul că perioada de menţinere pe teritoriul metropolitan, modifi ca consecinţele unei expulzări, care ar fi fost executată într-o peri-oadă care se situează cu totul în alt context (fără a omite faptul că guvernul francez a acceptat să suspendeze măsura la cererea Comisiei când a fost făcută o sesizare cu privire la aceasta). Pe de altă parte, evoluţia condiţiilor sociale în raport cu handicapul fi zic al dlui Nasri şi cea a condiţiilor generale este inclusă în perioada 1983-1995 în cele două ţări vizate.

Curtea Europeană în prezent este sesizată cu mai multe cauze cu privire la ex-pulzarea străinilor delicvenţi recidivişti. Or, Convenţia europeană a exclus din dreptul material regimul de expulzare al străinilor de către stat (în afară de expulzările colec-tive). Totuşi, Curtea, invocând articolul 8 (art. 8) şi articolul 3 (art. 3) în împrejurări ex-cepţionale grave poate examina cazuri individuale fără a depăşi natura şi întinderea protecţiei prevăzute de articolul 8 (art. 8) privind domeniul vieţii private. Însă aceas-tă cale jurisprudenţială nu permite rezolvarea unei probleme generale care este de competenţa statelor-membre ale Consiliului Europei, dacă ele au dorinţa să adopte o politică omogenă şi de cooperare, ţinând cont de fl uxul migraţiei şi de condiţiile diferite de integrare şi de regrupare a familiei practicate de anumite state pentru consolidarea protecţiei familiei, şi nu a altcuiva.

La acest stadiu, de asemenea, ar fi necesară o armonizare a politicilor penale care integrează politicile de expulzare şi de dublă pedeapsă în funcţie de diferite tra-diţii judiciare existente.

Curtea europeană va fi probabil orientată, în viitor, să păstreze criteriile pe care doreşte să le adopte: pragul de condamnare şi de recidive, handicapuri fi zice şi ling-vistice luate în considerare, caracterul crimelor şi delictelor, natura vieţii de familie şi defi niţia comunităţii familiale care trebuie protejate în sensul articolului 8 (art.8), defi -niţia sistemului public european în acest context. În acest sens, trebuia să se facă un studiu comparat efectuat în statele-membre de un comitet de experţi ad-hoc care ar fi confruntat legislaţiile şi practicile judiciare şi administrative ale statelor-membre în aceste domenii, pentru a evita distorsiuni de la o ţară la alta, care nu ar fi conforme cu angajamentul comun al statelor de a asigura împreună apărarea drepturilor înscrise în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂA DLUI JUDECĂTOR DE MEYER

Nu am putut accepta punctul 2 din dispozitivul prezentei hotărâri, din aceleaşi motive pe care le-am indicat referitor la hotărârea Beldjoudi contra Franţei1.

1 Seria A nr. 234-A, p. 35.

140


În această hotărâre, în egală măsură, consider, ţinând cont în special de infi r-mitatea dlui Nasri1, că expulzarea acestuia ar aduce atingere nu numai vieţii private şi de familie, dar ar constitui mai ales un tratament inuman.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂA DLUI JUDECĂTOR MORENILLA

1. În opinia mea, măsura de expulzare a dlui Nasri, în împrejurările pe care le indică majoritatea (paragraful 46), sunt analizate mai ales şi mai întâi de toate ca fi ind un tratament inuman. Curtea ar fi trebuit să se pronunţe mai întâi asupra acestui capăt de acuzare avansat de reclamant, întemeiat pe articolul 3 (art.3) din Convenţie, şi să respecte abordarea şi concluzia majorităţii Comisiei cu privire la constatarea încălcării.

2. Situaţia dramatică personală a reclamantului (hadicapul său, lipsa de instrui-re, disabilitatea socială şi trecutul său foarte delictuos) nu ar trebui totuşi să umbreas-că problema mai generală care rezultă din aplicarea articolului 3 (art. 3) din Convenţie speţei: cea a limitelor pentru măsurile administrative - sau pentru pedepsele penale - de expulzare spre ţara „de origine”, din cauza unui comportament delictuos sau mar-ginal al străinilor numiţi de a doua generaţie, inclusiv cei care, la fel ca şi reclamantul, au sosit în copilărie fi ind însoţiţi de părinţi muncitori.

3. Măsura de expulzare a acestor „necetăţeni” periculoşi poate fi convenabilă pentru statul care se debarasează astfel de persoanele considerate „nedorite”, însă ea se dovedeşte a fi crudă şi inumană şi net discriminatorie faţă de „resortisanţii” care se afl ă în circumstanţe similare. Statul care, din motive de convenienţă, primeşte muncitori imigranţi şi autorizează reşedinţa lor, devine responsabil de educaţia şi de socializarea copiilor acestor imigranţi ca şi de copiii acestor „resortisanţi”. În caz de eşec al acestei socializări, consecinţele căruia sunt comportamentele marginale sau delictuoase, acest stat este de asemenea obligat să le asigure reinserţia lor socială în loc să-i trimită din nou în ţara lor de origine, care nu poartă nici o responsabilitate pentru aceste comportamente şi unde posibilităţile de reabilitare într-un mediu social străin este iluzoriu. Tratamentul administrativ sau penal nu ar trebui deci să difere din cauza originii naţionale a părinţilor prevăzând, prin expulzare, o agravare net discri-minatorie a sancţiunii.

4. S-a remarcat la justa valoare (a se vedea Andrew Drzemczewski, The po-sition of aliens in relation to the European Convention on Human Rights, Consiliul Europei, Strasbourg, 1985, pp. 7-9) schimbările înregistrate în prezent în dreptul in-ternaţional, sub infl uenţa recentelor dezvoltări în materia drepturilor omului, în sensul unei egalităţi de tratament între străini şi naţionali. Această egalitate devine din ce în

1 A se vedea paragrafele 20 -25, 43 şi 46 din această hotărâre.


141


ce mai aparentă dacă este vorba despre „imigranţii integraţi” în comunitatea unde lucrează. În termenii articolului 12 paragraful 4 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, „propria lor ţară” este acea unde s-au născut sau în care au crescut şi care este a lor în pofi da difi cultăţilor de adaptare inerente unei origini străine sau a aparteneţei la o cultură familială diferită. În orice caz, considerările de ordin le-gal sau invocarea tradiţională a suveranităţii statului nu pot acum să servească drept bază pentru un astfel de tratament.

5. Totuşi, pentru a treia oară în patru ani (a se vedea hotărârile Moustaquim contra Belgiei din 18 februarie 1991, Seria A nr 193, p. 20, par. 50, şi Beldjoudi contra Franţei din 26 martie 1992, Seria A nr 234-A, p. 29, par. 82), Curtea a furnizat o nouă dovadă a „circumspecţiei” sale tradiţionale (a se vedea Marc-André Eissen, El Tribu-nal Europeo de Derechos Humanos, traducere în spaniolă, Civitas, Madrid, 1985, pp. 81 şi 95); majoritatea „nu consideră că este necesar de a examina această plângere” (paragraful 48) şi se mulţumeşte să constate o încălcare a articolului 8 (art. 8) din Convenţie, care consideră această măsură ca o ingerinţă în viaţa de familie a per-soanei afectate. Regret acest lucru pentru că importanţa problemei şi actualitatea sa cer Curţii de a se pronunţa asupra acestui punct şi de a formula opinia sa cu claritate, ceea ce nu exclude luarea în considerare a împrejurărilor speţei.

6. În fi nal, am votat împreună cu majoritatea pentru încălcarea articolului 8 (art. 8) din Convenţie în această hotărâre, chiar dacă nu împărtăşesc raţionamentul fondat pe condiţia de nenaţional a dlui Nasri şi pe responsabilitatea acestuia pentru „o conduită rea” (paragrafele 22-25 şi 43). În faţa situaţiei penibile a reclamantului, cred totuşi că este foarte formală poziţia majorităţii (paragraful 46) care califi că, din punct de vedere juridic, expulzarea dlui Nasri ca o ingerinţă în viaţa de familie, mai degrabă decât în viaţa sa privată, concept mai generic al cărui aspect este viaţa de familie.

De fapt, articolul 8 (art. 8) din Convenţie recunoaşte dreptul la respectarea de către autoritatea publică a „sferei private” a individului (a se vedea Stephan Breiten-moser, Der Schutz der Privatsphäre gemäss Art. 8 (art. 8) EMRK, Juristische Fakultät der Universität Basel, Bazel, 1986), a vieţii sale personale, care, în sensul Conven-ţiei, cuprinde viaţa privată şi de familie, domiciliul şi corespondenţa sa. Măsura de expulzare din ţara în care a trăit de la naştere sau din copilărie înseamnă o ingerinţă în această sferă privată sau personală dacă ea presupune, ca şi în speţă, separarea persoanei afectate prin ruptura cu anturajul său vital, cu „cercul său social” şi afectiv, inclusiv cu familia sa. Această ingerinţă a autorităţii publice încalcă dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, dacă nu este justifi cată potri-vit paragrafului 2 din articolul 8 (art. 8-2) din Convenţie; ceea ce, aşa cum subliniază majoritatea, nu este cazul în această hotărâre.

142


OPINIA CONCORDANTĂA DLUI JUDECĂTOR WILDHABER

În opinia mea, este vorba despre un caz special care nu poate fi uşor gene-ralizat. La fel ca şi reclamantul, Curtea, bazându-se pe articolul 8 (art. 8), invocă doar dreptul la respectarea vieţii sale de familie. Acest mod de apreciere este puţin artifi cial, căci lipseşte componenta respectării vieţii private a persoanei interesate. În asemenea situaţii, ar fi mai realist de a lua în considerare ansamblul lanţului social care are importanţă pentru reclamant, familia fi ind doar o parte, desigur esenţială, a acestui context global.

Nu mi s-a părut necesar, aşa cum nici majorităţii nu i s-a părut acest lucru, să mă bazez pe articolul 3 (art. 3). Dacă a fost invocată această dispoziţie (art. 3), s-ar fi putut subînţelege că nu ar fi trebuit de pus pe cântar interesele publice, dar mai degra-bă că nici într-un caz nu ar trebui expulzaţi imigranţii din cea de-a „doua generaţie”. Mi se pare că aceasta ar merge prea departe şi în mod excepţional, expulzarea trebuie să rămână posibilă, în conformitate cu principiile generale ale dreptului internaţional, pentru imigranţii din cea de-a „doua generaţie” care au comis crime foarte grave (om-ucidere, viol, trafi c de droguri).


143


KAMPANIS contra GRECIEI(Cererea nr. 17977/91)

HOTĂRÂRE

13 iulie 1995

În cauza Kampanis c. Greciei1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente ale regulamentului său A2, într-o cameră com-pusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, B. Bernhardt, A. Spielmann, N. Valticos, A.B. Baka, G. Mifsud Bonnici, J. Makarczyk, B. Repik P. Kūris,


După ce a deliberat cu uşile închise la 22 februarie şi la 19 iunie 1995,

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

1 Cauza poartă numărul 19/1994/466/547. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare.2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a Protocolului 9 şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol. El corespun-de regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

144


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Guvernul grec („Guvernul”) la 1 iunie 1994, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La ori-ginea cauzei se afl ă o cerere (nr. 1797791) introdusă contra Republicii Elene, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Stamatios Kampanis, care posedă şi cetăţenie canadiană, a sesizat Comisia la 7 martie 1991, în temeiul articolului 25.

Cererea Guvernului face trimitere la articolele 44 şi 48 b) din Convenţie şi 32 din regulamentul A. Ea are drept scop obţinerea unei deciziei a Curţii asupra chesti-unii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 5 § 4 din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulamentul A, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un repre-zentant (articolul 30).

3. Camera se constituie de plin drept din dl N. Valticos, judecător ales din partea Greciei (articolul 43 al Convenţiei), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 §3 b) din regulamentul A). La 25 iunie 1994, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dnii B. Bernhardt, R. Macdonald, A. Spielmann, G. Mifsud Bonnici, J. Makarczyk, B. Repik şi P. Kūris (articolele 43 in fi ne din Convenţie şi 21 § 4 din regulamentul A). Ulterior, dl A.B. Baka, supleant, l-a înlocuit pe dl Macdonald, care nu a avut posibilitatea să participe la proces (articolele 22 §§ 1 şi 2, şi 24 § 1 din regulamentul A).

4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulamentul A), dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefi erului, pe agentul guvernamental, repre-zentantul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefi erul a primit la 8 decembrie 1994 memoriul Guvernului şi la 12 decembrie pe cel al recla-mantului. La 16 ianuarie 1995, secretarul Comisiei a informat grefi erul că delegatul se va exprima în cadrul audierii.

5. În conformitate cu decizia preşedintelui, care a autorizat avocatul reclaman-tului să pledeze în limba greacă (articolul 27 § 3 din regulamentul A), la 21 februarie 1995 a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În pre-alabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:


Dl V. Kondolaimos, consilier pe lângă Consiliul juridic de Stat delegatul agentului;


Dl C.L. Rozakis delegat;

KAMPANIS contra GRECIEI____________________________________________________________________________________

145



Dna J. Stamoulis, avocat, reprezentant,

Curtea le-a audiat declaraţiile precum şi răspunsul lor la întrebările sale. Dele-gatul agentului a furnizat documente cu ocazia dezbaterilor.

La 3, 14 şi 16 martie, delegatul Comisiei, Guvernul şi reprezentantul reclaman-tului au răspuns în scris la o întrebare adresată de Curte în cadrul audierii.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

6. Fizician de formaţie şi posedând o dublă cetăţenie, elenă şi canadiană, dl Kampanis fusese preşedintele-director general al „Industriei greceşti de armament” (Elliniki Viomikhania Oplon – „EVO”), o întreprindere publică.

A. Prima inculpare a reclamantului

7. Fiind sesizat cu o plângere penală depusă la 8 noiembrie 1988 de către ministrul adjunct al apărării naţionale, procurorul tribunalului corecţional (Eissageleas Protodikon) din Atena a cerut la 21 noiembrie 1988 deschiderea unei anchete împo-triva reclamantului, bănuindu-l de abuz de încredere, fraude repetate în detrimentul EVO, declaraţii false, precum şi instigarea la abuz de încredere şi fraudă. Printr-un rechizitoriu suplimentar din 16 decembrie 1988, procurorul a solicitat extinderea an-chetei asupra unor delicte de abuz de încredere în exercitarea funcţiei publice.

8. La 19 decembrie 1988, judecătorul de instrucţie al tribunalului corecţional din Atena, după ce a interogat reclamantul, l-a inculpat de abuz grav de încredere în exer-citarea funcţiei publice şi declaraţii false. La 23 decembrie 1988, el a ordonat plasa-rea dlui Kampanis în detenţie provizorie începând cu 21 decembrie, data arestării, şi având la bază următoarele elemente (ordonanţa nr. 24/1988): probele de culpabilitate s-au dovedit a fi sufi ciente pentru a-l împiedica să se sustragă de judecată şi să să-vârşească noi infracţiuni. La 3 iulie 1989, camera de acuzare a tribunalului corecţional (symvoulio plimmeleiodikon) din Atena a decis menţinerea detenţiei provizorii.

9. La 18 iulie 1989, reclamantul a solicitat eliberarea sa sub cauţiune. Peste o lună, judecătorul de instrucţie a respins cererea din cauza gravităţii acuzaţiilor aduse împotriva reclamantului, severitatea pedepselor riscate şi pericolul distrugerii probelor care încă nu au fost aduse la cunoştinţa organelor de urmărire. În această privinţă, el menţiona că acuzatul a ocupat un post infl uent în conducerea de vârf a unei în-treprinderi de stat şi a întreţinut relaţii cu funcţionari, care ar fi putut, fi ind incitaţi de el, să sustragă documente şi să recurgă la certifi cări sau declaraţii false. În afară de aceasta, dl Kampanis şi-a păstrat cetăţenia canadiană şi în orice moment putea pleca în Canada. În cele din urmă, nivelul studiilor sale, cunoştinţele lingvistice şi experienţa profesională îi permiteau să se stabilească uşor într-o ţară străină. Astfel, exista riscul evadării reclamantului.

146


B. Cea de-a doua şi a treia inculpare a reclamantului

10. La 31 iulie 1989, judecătorul de instrucţie al tribunalului corecţional din Atena a inculpat reclamantul, în cadrul aceleiaşi anchete, de abuz de încredere şi fraude referitoare la unele cheltuieli pe care le-a suportat şi la mai multe contracte pe care le-a încheiat în numele EVO cu o societate canadiană. Astfel el a adoptat împotriva dlui Kampanis cea de-a doua ordonanţă de plasare în detenţie provizorie (nr. 6/1989).

11. La 3 octombrie 1989, de asemenea în cadrul aceleiaşi anchete, acelaşi magistrat a inculpat reclamantul de abuz grav de încredere în detrimentul EVO, în legătură cu plata comisioanelor în timpul negocierilor referitoare la contractele de vânzări de armament.

C. Atribuirea cazului unui judecător special de instrucţie de la Curtea de Apel din Atena şi cea de-a patra inculpare a reclamantului

12. La 9 ianuarie 1990, Curtea de Apel din Atena, statuând în format ple-nar (olomeleia efeteiou), a decis, în temeiul articolului 29 din Codul de procedură penală, de a încredinţa unui magistrat de la Curtea de Apel investigarea celor trei cazuri numite „cazurile EVO”, în scopul de a realiza ancheta „într-o perioadă cât mai optimală”.

13. La 24 mai 1990, judecătorul special de instrucţie de la Curtea de Apel a inculpat reclamantul şi un număr mare dintre foştii săi colaboratori, de diverse acţiuni de abuz de încredere în exercitarea funcţiei publice; el a adoptat împotriva lui o nouă ordonanţă de plasare în detenţie provizorie (nr. 1/1990), executată la 26 mai.

14. La 5 iunie 1990, dl Kampanis a înaintat un recurs împotriva acestei or-donanţe în faţa camerei de acuzare a Curţii de Apel (symvoulio efeton) din Atena; el a pretins că menţinerea sa în detenţie era în contradicţie cu articolul 6 § 4 din Constituţie (paragraful 31 infra) şi că această ordonanţă era lipsită de o motivare adecvată.

Printr-o hotărâre (voulevma) din 28 iunie 1990, camera de acuzare a respins recursul ca fi ind tardiv, deoarece a fost formulat după expirarea termenului de cinci zile prevăzut în articolul 285 § 1 din Codul de procedură penală.

D. Încheierea investigaţiei şi cererile de eliberare prezentate până la 30 ianuarie 1992

15. La 11 iunie 1990, judecătorul de instrucţie a informat reclamantul, în confor-mitate cu articolul 308 § 6 din Codul de procedură penală, despre încheierea investi-gaţiei. La 5 septembrie 1990, procurorul a transmis dosarul camerei de acuzare pen-tru ca aceasta să se pronunţe asupra trimiterii lui în judecată (paragraful 23 infra).

16. La 3 iunie 1990, reclamantul a cerut, dar fără succes, eliberarea sa sub cauţiune. Camera de acuzare – în faţa căreia el de asemenea a cerut să fi e audiat pentru a putea răspunde concluziilor procurorului - a respins recursul său la 6 iulie 1990, considerând că decizia judecătorului de instrucţie era sufi cient motivată şi fon-dată în drept.


147


17. Între timp, la 27 iunie 1990, procurorul general de la Curtea de Apel a invitat camera de acuzare să prelungească detenţia dlui Kampanis pentru o perioadă supli-mentară de şase luni.

La 5 iulie 1990, reclamantul a rugat camera de acuzare să-i permită să se în-făţişeze în faţa ei pentru a-şi argumenta cererea de eliberare. El sublinia că legislaţia în vigoare nu prevedea înfăţişarea părţilor şi, în particular, a acuzării sau a apărării, în timpul procedurii în faţa judecătorului de instrucţie sau a camerei de acuzare; aceas-ta constituia o lacună şi o imperfecţiune a legislaţiei, datorate aplicării sistemului de inchiziţie şi principiului confi denţialităţii, care deseori nu contravine doar drepturilor de apărare ale acuzatului, dar şi interesului justiţiei. Recunoscând în acelaşi timp că paragraful 2 al articolului 287 din Codul de procedură penală – aplicabil la această etapă a procedurii – nu conţinea dispoziţii similare cu cele din primul său paragraful (paragrafele 32-33 infra), el se prevala de acesta din urmă prin analogie, precum şi pe prelungirea detenţiei sale provizorii peste limita constituţională de douăsprezece luni (paragraful 31 infra), pentru a afi rma că înfăţişarea sa în faţa camerei de acuzare trebuia să-i fi e permisă.

Printr-o hotărâre din 16 iulie 1990, camera de acuzare a aprobat concluziile procurorului – pe care le-a audiat la 10 iulie în absenţa acuzatului – şi a confi rmat menţinerea detenţiei provizorii a reclamantului. Nici procurorul, nici camera de acuza-re nu au răspuns argumentelor acestuia referitoare la cererea de înfăţişare.

18. La 18 şi 19 iulie 1990, dl Kampanis s-a plâns de durata detenţiei sale pro-vizorii procurorului de la tribunalul corecţional din Pirée şi procurorului general de la Curtea de Casare.

19. La 18 septembrie 1990, el a solicitat încă o dată eliberarea sa. În susţine-rea cererii sale, el menţiona că califi carea juridică corectă a infracţiunilor de care era bănuit necesita calcularea duratei detenţiei provizorii pentru acţiunile menţionate în ultimele două ordonanţe (paragrafele 10 şi 13 supra) pornind de la data recluziunii sale în temeiul primei ordonanţe din 21 decembrie 1988 (paragraful 8 supra); prin urmare, menţinerea sa în detenţie după 21 iunie 1990 era ilegală.

Printr-o hotărâre (nr. 2648/90) din 13 noiembrie 1990, camera de acuzare a respins cererea pe motiv că exista un concurs real al infracţiunilor menţionate în cea de-a doua şi a treia ordonanţe de plasare în detenţie (paragrafele 10 şi 13 supra).

E. Cererea de eliberare din 30 ianuarie 1991

20. La 30 ianuarie 1991, reclamantul a prezentat camerei de acuzare, în faţa căreia problema trimiterii sale în judecată era în dezbatere, o nouă cerere de elibera-re. El pretindea că detenţia sa se întemeia pe ordonanţe succesive din 23 decembrie 1988, 31 iulie 1989 şi 24 mai 1990, fi ecare dintre ele fi xând un punct de plecare diferit pentru calcularea duratei detenţiei, ceea ce antrena menţinerea sa în închisoare, fără ca el să fi e trimis în judecată, o perioadă de douăzeci şi cinci de luni şi zece zile, pe când durata maximă autorizată de articolul 6 § 4 din Constituţie era de douăsprezece luni şi, în cazul circumstanţelor excepţionale, de douăzeci şi opt de luni. O asemenea durată, datorată în opinia lui desfăşurării lente a investigaţiei, separării acuzaţiei în

148


mai multe acţiuni şi adoptării mandatelor succesive, încălca Constituţia şi articolul 5 § 3 din Convenţie astfel cum era interpretat de Comisia şi Curtea Europene a Dreptu-rilor Omului. El reproşa de asemenea camerei de acuzare faptul că încă nu s-a pro-nunţat asupra plângerii bazate pe încălcarea Convenţiei pe care el deja a invocat-o de mai multe ori. În cele din urmă, el a solicitat permisiunea de a se înfăţişa, împreună cu avocatul, pentru a-şi putea expune argumentele.

21. La 6 februarie 1991, camera de acuzare a audiat procurorul care a dezvol-tat concluziile sale depuse în ajun în scris.

22. La 13 februarie 1991, camera de acuzare a respins cererile reclamantului (hotărârea 553/91). În opinia sa, articolul 5 din Convenţie nu fi xa nici durata rezona-bilă a detenţiei provizorii a acuzatului, nici procedura de control a eliberării sale; în schimb, acestea erau precizate în articolele 282 şi 287 din Codul de procedură penală şi 6 § 4 din Constituţie.

Ea nota că acuzatul, în temeiul ordonanţei nr. 24/1988 din 23 decembrie 1988, s-a afl at iniţial în detenţie o perioadă de optsprezece luni la sfârşitul căreia el a fost „eliberat dar numai fi ctiv” deoarece între timp împotriva lui au fost adoptate alte două ordonanţe: cea din 31 iulie 1989 (nr. 6/1989), prelungită în temeiul articolului 287 § 2 până la 31 ianuarie 1991 (şi referitor la care cererea în cauză nu mai avea obiecţii), şi cea din 24 mai 1990 (nr. 1/1990), care era validă.

Luând în considerare procedura în ansamblu desfăşurată până la această dată şi referindu-se în special la hotărârea sa din 13 noiembrie 1990 (paragraful 19 supra), ea a considerat că alegaţiile dlui Kampanis – în opinia lui, unele infracţiuni de care era acuzat constituiau în realitate o singură şi unică infracţiune şi, în consecinţă, era un concurs ideal de infracţiuni – se refereau la întemeierea acuzaţiei şi la califi carea juridică a acestor infracţiuni. Or, camera de acuzare – care, în temeiul articolului 29 § 3 din Codul de procedură penală, se pronunţă în prima şi ultima instanţă asupra lega-lităţii şi întemeierii acuzaţiei – soluţionează defi nitiv aceste chestiuni după aprecierea totalităţii elementelor probante; astfel ea va decide în acelaşi timp asupra prelungirii sau ridicării detenţiei (articolul 315 § 1 din Codul de procedură penală – paragraful 38 infra). Cererea de eliberare din 30 ianuarie 1991, având acelaşi obiect şi bazându-se pe aceleaşi elemente probante ca şi cea din 18 septembrie 1990, era prin urmare prematură şi trebuia să fi e declarată inadmisibilă.

În cele din urmă, camera de acuzare a considerat neîntemeiată cererea de înfăţişare personală a reclamantului: ea a argumentat acest punct prin raţionamentul procurorului care, în concluziile din 5 februarie 1991, a subliniat că o asemenea înfă-ţişare „poate fi concepută doar dacă camera de acuzare se pronunţă asupra fondului cauzei sau în cazuri special prevăzute de lege (Curtea de Apel din Atena, hotărârea nr 334/1982, Poinika Chronika, vol. 52, pag. 685)” (paragraful 39 infra).

F. Trimiterea reclamantului în judecată în faţa Curţii penale de Apel

23. Între timp, la 17 septembrie 1990, sesizată cu chestiunea trimiterii dlui Kam-panis în judecată (paragraful 15 supra), camera de acuzare a audiat procurorul, care s-a retras după ce şi-a exprimat concluziile. Într-un înscris din 5 septembrie, el ceruse


149


această trimitere a reclamantului, precum şi prelungirea detenţiei fondată pe ordonan-ţa nr. 1/1990 (paragraful 15 infra). La 18 decembrie 1990, reclamantul a cerut să se înfăţişeze în faţa camerei de acuzare.

24. Printr-o hotărâre (nr. 763/91) din 26 februarie 1991, expusă pe 314 pagini, camera de acuzare, după ce a deliberat la 19 decembrie 1990 şi la 15 februarie 1991, a trimis reclamantul şi paisprezece complici în judecată în faţa Curţii de Apel din Atena care statua în materie penală şi era alcătuită din trei judecători (Trimeles efeteio kako-urgimaton). Împotriva reclamantului, în calitate de preşedinte-director general al unei întreprinderi publice, ea a lansat mai multe acuzaţii de abuz grav de încredere şi frau-dă, acţiuni care constituie infracţiuni continue. De asemenea ea i-a reproşat declaraţii false făcute în calitate de funcţionar. Ea considera pe deasupra că circumstanţele în care fusese comise aceste infracţiuni indicau că dl Kampanis era în particular pericu-los şi a ordonat prin urmare menţinerea sa în detenţie.

Cât priveşte cererile de înfăţişare a reclamantului şi a coacuzaţilor, camera de acuzare a menţionat că argumentările lor scrise erau atât de exhaustive încât expli-caţiile orale nu erau necesare; în plus, memoriile lor depuse după concluziile procu-rorului nu au adăugat vreun element nou şi nu au modifi cat aprecierea probelor. În particular, cât priveşte reclamantul, camera de acuzare a considerat că ea putea, fără a încălca articolul 309 § 2 din Codul de procedură penală (paragraful 37 infra), să re-fuze examinarea cererii sale pe motiv că aceasta fusese prezentată la 18 decembrie 1990, deci după şedinţa din 17 septembrie 1990 (paragraful 23 supra).

G. Cererea de eliberare din 29 martie 1991

25. La 29 martie 1991, dl Kampanis a formulat o nouă cerere de eliberare şi de înfăţişare personală; el a reiterat că durata detenţiei sale provizorii încalcă Constitu-ţia şi Codul de procedură penală. El sublinia că punctul de plecare al acestei durate trebuie să fi e calculat din ziua primei sale încarcerări pentru una din acţiunile care constituie infracţiunea continuă; prin urmare, o asemenea durată depăşea mult limita de douăzeci şi opt de luni prevăzută de Constituţie şi punerea sa în libertate era obli-gatorie. Cu titlu subsidiar, el solicita plasarea sa sub control judiciar în conformitate cu articolul 291 § 1 din Codul de procedură penală (paragraful 34 infra).

26. La 26 aprilie 1991, camera de acuzare a audiat procurorul care a depus dosarul şi concluziile sale formulate în ajun.

La 16 aprilie 1991, ea s-a întrunit într-o şedinţă în cadrul căreia reclamantul, în prezenţa procurorului, s-a adresat personal curţii: din procesul-verbal al şedinţei reie-se că el a repetat de fapt argumentele desfăşurate în memorul său din 15 aprilie 1991. El a obţinut un termen până la 23 aprilie pentru a depune observaţii suplimentare.

27. Printr-o hotărâre (nr. 1488/91) din 9 mai 1991, camera de acuzare a respins cererea. Cele două ordonanţe de plasare în detenţie a reclamantului, adoptate la 23 decembrie 1988 şi la 31 iulie 1989 de judecătorul de instrucţie a tribunalului corecţi-onal din Atena (paragrafele 8 şi 10 supra), nu mai erau valabile din 21 iunie 1990 şi, respectiv, din 31 ianuarie 1991. Doar cea din 24 mai 1990 adoptată de judecătorul special de instrucţie de la Curtea de Apel din Atena (paragraful 13 supra) reglementa

150


situaţia dlui Kampanis. Prin urmare, durata detenţiei trebuia să fi e calculată pornind de la această dată şi nu de la prima încarcerare a reclamantului. Pentru a-şi justifi ca decizia, camera de acuzare se fonda pe faptul că exista un cumul real de infraciuni, pe necesitatea celor două etape ale anchetei, pe refuzul reclamantului de a coopera, precum şi pe complexitatea cauzei a cărei elucidare a necesitat, în afară de ancheta judiciară, numeroase controluri de contabilitate.

Printr-o nouă hotărâre (nr. 1549/91) din 17 mai 1991, aceeaşi cameră de acu-zare a decis prelungirea detenţiei provizorii a reclamantului pentru o perioadă supli-mentară de şase luni.

28. La 27 august şi 20 septembrie 1991, Curtea de Casare a respins recursu-rile dlui Kampanis împotriva hotărârilor din 9 şi 17 mai 1991 pe motiv că ele nu erau susceptibile de un asemenea recurs (articolele 287 § 2, 291 şi 482 din Codul de pro-cedură penală).

H. Eliberarea reclamantului şi procesul de judecată

29. Reclamantul şi-a dobândit libertatea la 24 noiembrie 1991. Între timp, pro-cesul de judecată a început la 13 septembrie 1991 în faţa Curţii penale de Apel din Atena alcătuită din trei judecători.

30. La 30 ianuarie 1992 (hotărârea nr. 232/92), în rezultatul dezbaterilor care au durat patru luni, această jurisdicţie a declarat reclamantul vinovat de abuz grav de încredere şi l-a condamnat la şapte ani de închisoare. Ea a scăzut perioada de doi ani, unsprezece luni şi trei zile de detenţie provizorie şi a fi xat perioada rămasă pentru ispăşire la patru ani şi douăzeci şi şapte de zile.

La 1 iulie 1994, Curtea de Apel din Atena, alcătuită din cinci judecători – statuând asupra apelului formulat de dl Kampanis împotriva hotărârii nr. 232/92 – a califi cat in-fracţiunile ca delicte şi a redus pedepsa la doi ani şi şase luni de închisoare, din care a scăzut durata detenţiei provizorii şi închisoarea care a urmat (30 ianuarie – 5 mai 1992). În cele din urmă, ea a considerat că statul nu este obligat să acorde despăgubiri recla-mantului pentru perioada suplimentară în timpul căreia el fusese privat de libertate.


A. Constituţia

31. În termenii articolului 6 § 4 din Constituţia din 1975,„Durata maximală a detenţiei provizorii, care nu trebuie să depăşească un an pentru crime şi şase luni pentru delicte, este fi xată de lege. În cazuri cu totul excepţionale, aceste durate maximale pot fi prelungite cu trei şi, respectiv, şase luni prin decizia camerei de acuzare competente.”

B. Codul de procedură penală

1. Dispoziţiile referitoare la durata detenţiei provizorii

32. La momentul faptelor, articolul 287 din Codul de procedură penală, care se referă la limitele maximale ale detenţiei provizorii, prevedea:


151


„1. Dacă în timpul anchetei, detenţia provizorie durează şase luni în caz de crimă, sau trei luni în caz de delict, judecătorul de instrucţie trebuie să notifi ce, în următoarele cinci zile şi într-un raport motivat, adresat procurorului general de la Curtea de Apel, motivele pentru care ancheta nu s-a încheiat. Acesta din urmă transmite dosarul procurorului republicii care îl va deferi camerei de acuzare. După audierea părţilor sau a reprezentanţilor lor – convocată cu cel puţin douăzeci şi patru ore înainte de deliberare - camera se pronunţă printr-o hotărâre motivată şi defi nitivă asupra prelungirii detenţiei sau asupra eliberării acuzatului.

2. În toate cazurile şi după încheierea anchetei până la adoptarea deciziei defi nitive, durata maxi-mală a detenţiei provizorii nu poate depăşi, pentru o singură infracţiune, un an pentru crime şi şase luni pentru delicte. În cazul circumstanţelor excepţionale, camera de acuzare, printr-o hotărâre motivată şi nesusceptibilă de apel, poate prelungi aceste perioade, printr-o singură ordonanţă sau prin ordonanţe succesive, cu şase sau, respectiv, trei luni (...)

Dacă cauza este pendinte în faţa unui judecător de instrucţie şi detenţia provizorie trebuie să fi e prelungită, în conformitate cu paragraful 1 din prezentul articol, judecătorul de instrucţie trebuie, cu treizeci de zile până la expirarea perioadei maximale a acesteia, prevăzută în prezentul para-graf, să transmită procurorului republicii dosarul cu un raport care indică motivele pentru care este necesară prelungirea detenţiei provizorii; procurorul trimite dosarul şi raportul împreună cu propu-nerea sa camerei de acuzare. În toate celelalte cazuri, procurorul competent trebuie, cu cel puţin douăzeci şi cinci de zile până la expirarea duratei maximale a detenţiei provizorii prevăzute în acest paragraful sau înainte de încheierea prelungirii deja ordonate, să prezinte camerei de acuzare o propunere de menţinere sau ridicare a detenţiei.

(...)

6. Orice incertitudine şi orice contestare referitoare la duratele maximale ale detenţiei provizorii menţionate în primul şi cel de-al doilea paragrafe ale prezentului articol sunt soluţionate de camera de acuzare competentă (...) care trebuie să convoace acuzatul cu patruzeci şi opt de ore înainte. Hotărârea camerei de acuzare este susceptibilă de un recurs în casare din partea acuzatului sau procurorului.”

Acest din urmă paragraful fusese adăugat prin legea nr. 1897/90 a cărui articol 14 oferă acestui paragraful un efect retroactiv începând cu 24 iulie 1974.

Articolul 287 §§ 1 şi 2, aşa cum a fost amendat prin legea nr. 2207/94 din 1994, prevede următoarele:

„1. Dacă detenţia provizorie durează şase luni în caz de crimă sau trei luni în caz de delict, camera de acuzare decide, printr-o hotărâre defi nitivă şi motivată, dacă acuzatul trebuie să fi e menţinut în detenţie sau eliberat. Astfel:

a) Dacă ancheta continuă, judecătorul de instrucţie trebuie să notifi ce, în termen de cinci zile îna-inte de expirarea perioadelor sus-menţionate şi printr-un raport motivat, procurorului general de la Curtea de Apel, motivele pentru care ancheta nu s-a încheiat şi să transmită dosarul procurorului de la tribunalul de mare instanţă, care îl va comunica în termen de zece zile camerei de acuzare. Cu cel puţin cinci zile înainte de deliberarea acesteia, acuzatul trebuie să fi e citat să se prezinte personal sau prin intermediul avocatului său pe care-l va desemna printr-o scrisoare simplă vizată de directorul închisorii. Camera de acuzare se pronunţă după ce audiază acuzatul sau avocatul său, dacă aceştia sunt prezenţi, şi procurorul. Dacă ancheta este condusă de un judecător de la Curtea de Apel în temeiul articolului 29, camera de acuzare a Curţii de Apel este competentă de a se pronunţa.

b) După încheierea anchetei şi în termen de cinci zile până la expirarea perioadei sus-menţionate, procurorul de la tribunalul în faţa căruia trebuie să fi e judecată cauza sau procurorul de la Curtea de Apel (...) trebuie să transmită camerei de acuzare competente potrivit paragrafului următor, dosarul cu o propunere motivată. În celelalte cazuri, este aplicabil alineatul a).

2. În toate cazurile şi până la adoptarea deciziei defi nitive, durata maximală a detenţiei provizorii pentru o singură infracţiune nu poate depăşi un an pentru crime şi şase luni pentru delicte. În cazul circumstanţelor excepţionale, aceste perioade pot fi prelungite cu şase şi, respectiv, trei luni printr-o hotărâre sau decizie motivată şi nesusceptibilă de apel:

152


a) de către camera de acuzare a Curţii de Apel (...)

b) de către camera de acuzare a tribunalului de mare instanţă (...)

Dacă ancheta este pendinte în faţa judecătorului de instrucţie şi detenţia provizorie trebuie să fi e prelungită în temeiul primului paragraf, judecătorul de instrucţie trebuie, cu treizeci de zile până la exprirarea termenului maximal al acesteia, în conformitate cu acest paragraf, să transmită dosarul procurorului care îl va comunica în termen de cincisprezece zile împreună cu o propunere motivată comerei de acuzare. În toate celelalte cazuri, procurorul competent trebuie, cu el puţin douăzeci şi cinci de zile până la expirarea termenului maximal al detenţiei provizorii, în conformitate cu acest paragraful sau înaintea încheierii unei prelungiri deja ordonate, să prezinte camerei de acuzare competente o propunere de menţinere sau ridicare a detenţiei. În rest, se aplică dispoziţiile para-grafului precedent referitoare la citaţia de înfăţişare a acuzatului, la audierea sa, precum şi la cea a procurorului.”

33. Dacă există un cumul ideal între mai multe infracţiuni sau dacă o infracţiune a fost comisă într-o manieră continuă, termenii prevăzuţi în articolul 287 sunt calculaţi pornind de la data primei detenţii a acuzatului pentru una din infracţiunile cumulate sau pentru una dintre acţiunile constitutive ale infracţiunii continue (articolul 288). În schimb, în caz de cumul real, durata detenţiei pentru fi ecare dintre infracţiuni este specială şi articolul 288 nu se aplică.

34. Când detenţia provizorie este prelungită după trimiterea sa în judecată, camera de acuzare competentă poate, la cererea acuzatului sau procurorului, sau chiar din ofi ciu, să plaseze persoana vizată sub regimul controlului judiciar (articolul 291 § 1).

3. Dispoziţiile referitoare la procedura în faţa camerei de acuzare

35. În conformitate cu articolul 306 din Codul de procedură penală, deliberările camerei de acuzare nu sunt publice; deciziile sunt luate cu majoritatea voturilor, după audierea şi retragerea procurorului (articolul 138).

36. Judecătorul de instrucţie trebuie să informeze părţile despre încheierea anchetei şi să transmită dosarul procurorului. Părţile pot astfel să-l roage pe acesta din urmă – chiar verbal – să le furnizeze o copie a concluziilor pe care el intenţio-nează să le transmită camerei de acuzare; dacă ele formulează o asemenea cerere, procurorul le convoacă în acest scop într-un termen de douăzeci şi patru de ore. De la acest moment, părţile pot cere să se prezinte personal în faţa camerei de acuza-re. Dacă, în schimb, ele nu doresc să primească o copie, procurorul nu este obligat să facă nici o notifi care; concluziile sale sunt totuşi păstrate la grefa procuraturii şi părţile pot să le cunoască chiar dacă ele au fost transmise între timp camerei de acuzare (articolul 308).

Curtea de Casare a considerat că cererea de înfăţişare personală trebuie să fi e prezentată cel târziu la deliberarea camerei de acuzare pe parcursul căreia procurorul îşi expune concluziile (Curtea de Casare, hotărârile nr. 187/81 şi 1813/81).

37. Competenţa camerei de acuzare, după încheierea anchetei, este regle-mentată de articolul 309, care prevede:

„1. Camera de acuzare poate: a) să decidă de a nu menţine acuzaţia; b) să oprească defi nitiv ur-mărirea penală; c) să suspendeze urmărirea penală, dar numai pentru crimele de omucidere volun-tară, furt cu violenţă, extorcare, furt (...) şi incendiere voluntară; d) să ordone măsuri suplimentare de anchetă şi e) să trimită acuzatul în judecată în faţa unui tribunal competent.


153


2. Camera sesizată cu cererea uneia dintre părţi trebuie să ordone înfăţişarea acestora pentru ca ele să furnizeze, în prezenţa procurorului, orice precizare. Ea poate de asemenea să autori-zeze reprezentanţii să prezinte verbal observaţii cu privire la cauză. Camera poate de aseme-nea ordona din ofi ciu acţiunile menţionate mai sus. Ea nu poate respinge o cerere de înfăţişare decât pentru motive exacte care trebuie să fi e expres menţionate în hotărârea sa. În cazul în care ea ordonă înfăţişarea uneia dintre părţi, camera este obligată să convoace şi să audieze şi cealaltă parte (...)”

Motivele pentru care camera de acuzare respinge o cerere de înfăţişare se re-feră la puterea discreţionară a acesteia şi reies din jurisprudenţă. Cu titlu de exemplu, Guvernul menţionează în memoriul său pericolul perturbării ordinii, riscul evadării sau maltratării acuzatului de către mulţime, imposibilitatea unui transfer rapid, etc. În ace-laşi timp, majoritatea cererilor de înfăţişare (99 % potrivit unor estimări) sunt respinse pe motiv că acuzatul a avut ocazia să-şi desfăşoare sufi cient argumentele în apărare în memoriul său. Cu toate acestea, se admite ca o respingere nemotivată sau tacită să antreneze nulitatea sa absolută potrivit articolului 171 § 1 d).

38. Camera de acuzare trimite acuzatul în judecată când consideră că există probe destul de serioase, care ar permite susţinerea unei acuzaţii pentru o infrac-ţiune determinată (articolul 313). În acelaşi timp ea se pronunţă asupra necesităţii de prelungire sau ridicare a detenţiei, în cazul în care acuzatul se afl ă în detenţie (articolul 315 § 1).

3. Hotărârea nr. 334/1982 a Curţii de Apel din Atena

39. În hotărârea sa nr. 334/1982, la care s-a referit procurorul în rechizitoriile sale din 5 februarie 1991, prin care a fost respinsă cererea de înfăţişare a reclaman-tului (paragrful 22 supra), Curtea de Apel a considerat:

„(...) dreptul acuzatului de a solicita înfăţişarea sa în faţa camerei de acuzare în scopul prezentării explicaţiilor există (...), înainte de încheierea anchetei şi până la adoptarea deciziei defi nitive, doar în cazuri special prevăzute de lege cum ar fi cel al verifi cării duratei detenţiei provizorii (articolul 287 din Codul de procedură penală). Prin urmare, o cerere de înfăţişare personală a acuzatului care se referă la ridicarea detenţiei sale provizorii sau la plasarea sa sub regimul controlului judiciar nu este admisibilă; ea cu atât mai mult nu era permisă în baza legislaţiei precedente (...) dacă o cameră de acuzare se pronunţa asupra unei cereri de eliberare (...). Aceasta rezultă în special a) din titlul în baza căruia este plasat articolul 309 din Codul de procedură penală, mai exact, „Competenţa camerei de acuzare după încheierea anchetei”, b) din poziţia paragrafului 2 al acestui aricol imediat după paragraful 1 care enumeră cazurile în care camera de acuzare se pronunţă asupra fondului cauzei, c) din faptul că pe cât înfăţişarea acuzaţilor sau a reprezentanţilor lor este prevăzută de articolul 287 – care reglementează chestiunile de durată maximală a detenţiei provizorii - ea nu este prevăzută de articolele 284, 285, 286 şi 291 (...), şi d) din fi nalitatea articolului 309 § 2 (...) care acordă părţilor posibilitatea de a prezenta într-o modalitate contradictorie în faţa camerei de acuzare explicaţii şi precizări cu privire la cauza litigioasă; or, această posibilitate este concepută doar dacă o cameră de acuzare este chemată să se pronunţe asupra fondului cauzei; o discuţie contradictorie în faţa acesteia referitoare la subiectul unei cereri de înlocuire a detenţiei provizorii cu plasarea sub controlul judiciar este cu atât mai mult de neconceput (...). În aceste condiţii, apelul litigios nu este legal şi trebuie să fi e respins ca inadmisibil.”


40. Dl Kampanis a sesizat Comisia (cererea nr. 17977/91) la 7 martie 1991. Invocând articolul 5 §§ 1 şi 3 din Convenţie, el pretindea că detenţia sa provizorie era ilegală şi a depăşit un „termen rezonabil”. El pretindea în plus o încălcare a principiului

154


egalităţii armelor în faţa camerei de acuzare a Curţii de Apel, fapt ce a adus atingere dreptului său la recurs în faţa unui tribunal, garantat de articolul 5 § 4.

41. La 5 mai 1993, Comisia a acceptat cererea reclamantului, în măsura în care se referea la procedurile în faţa camerei de acuzare care se încheiase după 7 septembrie 1990, şi a respins restul pretenţiilor.

În raportul din 11 ianuarie 1994 (articolul 31), ea a constatat, în unanimitate, o încălcare a articolului 5 § 4, în ceea ce priveşte procedura referitoare la cererea de eliberare din 30 ianuarie 1991.

Textul integral al avizului său este anexat la prezenta hotărâre.1


42. În memoriul său, Guvernul invită Curtea „să respingă cererea dlui S. Kampanis (...) şi să constate că reclamantul nu a fost victima unei încălcări a articolului 5 § 4 din Convenţie”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA OBIECTUL LITIGIULUI

43. În decizia sa cu privire la admisibilitatea cererii, Comisia a acceptat ce-rerea dlui Kampanis în temeiul articolului 5 §4 din Convenţie în măsura în care se referea la procedurile în faţa camerei de acuzare a Curţii de Apel care s-au încheiat după 7 septembrie 1990. Cu toate acestea, nici în această decizie, nici în avizul său ea nu a examinat plângerea referitoare la cererea de eliberare formulată de către reclamant la 18 septembrie 1990 (paragraful 19 supra) şi deci după data menţionată mai sus.

44. Investită cu jurisdicţie deplină în limitele cererii cu care a fost sesizată, Curtea dispune în special de competenţa de a examina orice chestiune de fapt care survine pe parcursul examinării cauzei; ea rămâne liberă de a aprecia personal con-statările din raportul Comisiei şi, după caz, de a se îndepărta de ele, în lumina tuturor elementelor pe care le posedă sau pe care le va obţine dacă va fi necesar (a se ve-dea, printre altele, hotărârea Kraska c. Elveţiei din 19 aprilie 1993, Seria A nr. 254-B, pag. 47, § 22).

45. Or, Curtea constată că, în cererea sa adresată Comisiei, dl Kampanis s-a plâns de totalitatea procedurilor care îl vizau în termeni generali fără a se referi la fi ecare. În plus, din dosarul prezentat Curţii nu reiese că el a însoţit cererea sa de eliberare din 18 septembrie 1990 cu o cerere de înfăţişare personală.

Prin urmare, nu este necesar de a examina din ofi ciu acest aspect al cererii.

Nota grefei1 Pentru raţiuni practice el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (volumul 318-B din seria A a publicaţiilor Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.


155


II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 4 DIN CONVENŢIE

46. Reclamantul a invocat articolul 5 § 4 din Convenţie, care prevede:

„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”

47. Potrivit jurisprudenţei Curţii, posibilitatea pentru un deţinut „de a fi audiat personal sau, după necesitate, prin intermediul unei anumite forme de reprezenta-re” fi gurează în unele cazuri printre „garanţiile fundamentale de procedură aplicate în materie de privaţiune de libertate” (hotărârea Sanchez-Reisse c. Elveţiei din 21 octombrie 1986, Seria A nr. 107, pag. 19, § 51). Acesta este în particular cazul când înfăţişarea deţinutului poate fi considerată ca modalitatea de a asigura respectarea egalităţii armelor, una din principalele apărări indispensabile pentru un proces cu ca-racter judiciar în lumina Convenţiei.

48. Reclamantul a alegat o încălcare a acestei egalităţi a armelor în faţa came-rei de acuzare a Curţii de Apel din Atena. Ea rezulta în refuzul de a-i permite să se înfăţişeze personal în faţa acestei jurisdicţii în timp ce procurorul a fost audiat.

49. Curtea subliniază că pot fi luate în considerare doar trei cereri de înfăţi-şare: prima, prezentată de dl Kampanis la 18 decembrie 1990 cu ocazia procedurii referitoare la trimiterea sa în judecată (paragraful 23 supra); cea de-a doua şi a treia formulate la 30 ianuarie şi la 29 martie 1991, împreună cu cererile de eliberare (para-grafele 20 şi 25 supra).

Pentru a cerceta dacă reclamantul în realitate a fost afectat de situaţia de care se plânge, ea trebuie să ţină cont de situaţia cauzei la momentul respectiv şi de cere-rile anterioare de eliberare.

A. Cererea din 18 decembrie 1990

50. Curtea menţionează că, în temeiul articolului 309 § 2 din Codul de proce-dură penală, înfăţişarea acuzatului este un drept al său, dacă acesta îl reclamă (para-graful 37 supra). Pentru a fi admisibilă, o asemenea cerere trebuie să fi e prezentată din momentul în care acuzatul primeşte o copie a concluziilor procurorului sau ia cunoştinţă cu ele personal la grefa procuraturii şi cel târziu cu ocazia deliberării ca-merei de acuzare pe parcursul căreia procurorul îşi dezvoltă concluziile (articolul 308 şi jurisprudenţa Curţii de Casare – paragraful 36 supra).

51. Or, în speţă, reclamantul cerea înfăţişarea sa la 18 decembrie 1990 pe când procurorul a fost audiat la 17 septembrie 1990. Camera de acuzare a menţionat corect acest lucru în hotărârea sa din 26 februarie 1991 (paragraful 24 supra).

Curtea consideră că dl Kampanis, deoarece nu a respectat termenii fi xaţi de legislaţia naţională în această materie, nu se poate plânge de o atingere adusă prin-cipiului egalităţii armelor în ceea ce priveşte această procedură.

156


B. Cererea din 30 ianuarie 1991

52. Guvernul afi rmă că respingerea cererii din 30 ianuarie 1991 de către came-ra de acuzare era pe deplin justifi cată şi nu aducerea atingere drepturilor reclaman-tului; acesta desfăşurându-şi detaliat argumentele în scris, încât nu mai era necesară o clarifi care orală. Mai mult ca atât, acestea din urmă trebuiau considerate ca părţi constitutive ale unui tot întreg deoarece toate aveau un obiect comun şi se întemeiau pe aceleaşi fapte şi aceleaşi argumente.

53. Curtea constată că dl Kampanis a solicitat la 30 ianuarie 1991 audierea sa pe când după 11 iunie 1990, ancheta era încheiată şi după 5 septembrie 1990 dosarul era în faţa camerei de acuzare, care trebuia să se pronunţe în scurt timp atât asupra trimiterii reclamantului în judecată, cât şi asupra menţinerii sau ridicării detenţiei sale (paragrafele 15 şi 38 supra).

Articolul 309 § 2 din Codul de procedură penală acordă acuzatului posibilitatea de a furniza precizări orale în faţa camerei de acuzare (paragraful 37 supra). Jurispru-denţa jurisdicţiilor din Grecia – pe care le-a respectat procurorul când a cerut respin-gerea cererii în cauză – precizează că o asemenea înfăţişare poate fi concepută doar dacă jurisdicţia se pronunţă asupra unuia dintre cazurile menţionate în paragraful 1 al acestui articol sau în cazuri speciale prevăzute de lege, mai exact de articolul 287 din Codul de procedură penală (paragraful 39 de mai sus).

În plus, la momentul faptelor, când, de fapt, paragraful 1 din articolul 287 permi-tea înfăţişarea acuzatului dacă detenţia trebuia să fi e prelungită pentru prima dată cu şase luni (pentru crime), paragraful 2 al aceluiaşi articol, aplicabil în cazul reclaman-tului, nu conţinea dispoziţii similare pentru prelungirea ulterioară a aceleiaşi detenţii în cazul circumstanţelor excepţionale (paragraful 32 supra). În cererea sa de eliberare din 5 iulie 1990 – care se afl a în afara ariei de control a Curţii - reclamantul denunţa această lacună a legislaţiei greceşti, solicitând benefi cierea de dispoziţia mai favora-bilă din paragraful 1 al articolului 287 (paragraful 17 supra).

În plus, Curtea menţionează că paragraful 6 al acestui articol, în vigoare la mo-mentul faptelor, prevedea această posibilitate (paragraful 32 supra). Cu toate aces-tea, cei înfăţişaţi, interogaţi de Curte în timpul audierii, nu au furnizat nici o explicaţie convingătoare asupra faptului că în speţă nu a fost aplicat paragraful 6.

54. Or, procurorul a depus la 5 februarie 1991 în faţa camerei de acuzare con-cluziile sale scrise în care cerea respingerea cererilor dlui Kampanis de eliberare şi de înfăţişare personală; el le-a explicat oral a doua zi (paragraful 21 supra). Camera de acuzare a statuat în acelaşi sens la 13 februarie (paragraful 22 supra), fără ca reclamantul să fi luat cunoştinţă de aceste concluzii şi fără ca el să le fi putut respinge în scris sau oral.

În cadrul audierii din 21 februarie 1995, delegatul agentului guvernamental a admis, pe de o parte, că Codul de procedură penală la această etapă nu acorda acu-zatului dreptul de a reclama o copie a concluziilor procurorului sau de a le primi din ofi ciu şi, pe de altă parte, că acuzatul putea cere o copie a procesului-verbal al audierii procurorului după pronunţarea hotărârii camerei.


157


55. Guvernul susţinea în plus că aceste circumstanţe nu erau sufi ciente pentru a stabili o încălcare a principiului egalităţii armelor. El a înaintat argumentul că rolul procurorului nu este identic cu cel al unei „părţi” la proces dar cu cel al unui organ im-parţial având misiunea de a asista judecătorii la descoperirea adevărului şi aplicarea legii: după declanşarea acţiunii publice, el nu face decât să furnizeze „contradicţia necesară pentru vocea unilaterală a apărării”.

56. Curtea nu poate pierde din vedere faptul că procurorul reprezintă în mod esenţial interesele societăţii în procesul penal. În contextul cererii în cauză, misiunea sa consta în faptul de a sugera camerei de acuzare menţinerea în detenţie sau elibe-rarea acuzatului; or, în speţă, el întotdeauna a pledat în favoarea prelungirii.

57. Pe de altă parte, Curtea recunoaşte că reclamantul a depus, în timpul an-chetei şi chiar după încheierea acesteia, mai multe cereri de eliberare şi numeroase memorii în acest scop. Argumentele sale, majoritatea referitoare la califi carea infrac-ţiunilor înaintate împotriva lui şi la motivele încarcerării sale, erau fără nici o îndoială cunoscute de procuror şi camera de acuzare.

Cu toate acestea, atunci când formula cererea în cauză, dl Kampanis se afl a în detenţie de douăzeci şi cinci de luni şi zece zile în temeiul a trei ordonanţe succe-sive, fi ecare dintre care fi xând un punct de plecare diferit pentru calcularea detenţiei sale provizorii; două dintre ele au fost prelungite până la termenul maximal autorizat de Constituţie. Or, în cererea sa, el denunţa printre altele incompatibilitatea acestei durate cu Constituţia şi Convenţia.

58. În baza acestor argumente, Curtea consideră că egalitatea armelor impu-nea acordarea reclamantului posibilităţii de a se înfăţişa concomitent cu procurorul pentru a putea răspunde concluziilor sale.

Din cauză că nu a oferit reclamantului o participare adecvată la un proces, a cărui rezultat era determinant pentru menţinerea sau ridicarea detenţiei sale, sistemul juridic grec în vigoare la acel moment şi cel care a fost aplicat în prezenta cauză nu satisfacea exigenţelor articolului 5 § 4.

59. Astfel, a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 în ceea ce priveşte această procedură.

C. Cererea din 29 martie 1991

60. Curtea menţionează din start că camera de acuzare a Curţii de Apel a permis dlui Kampanis şi avocatului său, pe de o parte, să se prezinte în faţa sa la 16 aprilie 1991 în prezenţa procurorului şi, pe de altă parte, să depună până la 23 aprilie un memoriu suplimentar (paragraful 26 supra).

61. După exemplul Guvernului şi al Comisiei, ea consideră că nu a fost stabilită nici o încălcare a articolului 5 § 4.

158


III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

62. Potrivit articolului 50 din Convenţie:„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

În temeiul acestui text, reclamantul pretinde repararea unui prejudiciu şi ram-bursarea costurilor şi cheltuielilor.

A. Prejudiciul

63. Reclamantul pretinde că a suferit un prejudiciu material din cauza încar-cerării sale – ilegale în opinia lui – pe parcursul perioadei care a depăşit cele două-sprezece luni prevăzute de articolul 6 § 4 din Constituţie (paragraful 31 supra); el l-a evaluat la 21 milioane drahme bazându-se pe salariile pe care trebuia să le primească în această perioadă în calitate de preşedinte-director general al EVO.

Suplimentar el a mai pretins 20 milioane de drahme pentru prejudiciul moral.

64. Guvernul s-a pronunţat pentru respingerea pretenţiilor dlui Kampanis.

65. Cât priveşte delegatul Comisiei, el nu şi-a exprimat opinia.

66. Curtea nu a obsevat nici o legătură de cauzalitate între încălcarea articolu-lui 5 § 4 din Convenţie şi prejudiciul material pretins.

Referitor la prejudiciul moral, ea consideră că constatarea încălcării constituie o satisfacţie echitabilă sufi cientă.


67. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în cadrul proceselor desfăşurate în Grecia, apoi la Strasbourg, dar a lăsat fi xarea valorii la discreţia Curţii.

68. Guvernul a declarat să este pregătit să plătească cheltuielile absolut nece-sare, rezonabile şi real expuse de către reclamant cu ocazia cererii de eliberare din 30 ianuarie 1991. Referitor la procedura în faţa organelor Convenţiei, el a subliniat lipsa audierii în faţa Comisiei.

69. În baza concluziei sale care fi gurează în paragraful 59 din hotărâre şi ju-risprudenţa sa în această materie, Curtea a hotărât echitabil să acorde reclamantului 1 400 000 drahme.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie în ceea ce pri-veşte procedura referitoare la cererea de eliberare din 30 ianuarie 1991;


159


2. Susţine că nu a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie în ceea ce pri-veşte procedurile referitoare la cererea din 18 decembrie 1990 în cadrul procedurii de trimitere în judecată şi la cererea de eliberare din 29 martie 1991;

3. Susţine că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacţie echitabilă sufi cientă în ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins;

4. Susţine că statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în termen de trei luni, 1 400 000 (un milion patru sute de mii) drahme pentru costuri şi cheltuieli;


Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 13 iulie 1995.


Pentru Grefi er

Semnat: Vincent Berger Şef de diviziune la grefa Curţii

160


161


DIENNET contra FRANŢEI(Cererea nr. 18160/91)

HOTĂRÂRE

26 septembrie 1995

În cauza Diennet c. Franţei1,

Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său A2, într-o cameră alcătu-ită din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, R. Bernhardt, L.-E. Pettiti, R. Macdonald, C. Russo,Dna E. Palm,Dnii J.M. Morenilla, L. Wildhaber P. Kūris,


După ce a deliberat în cu uşile închise la 23 martie şi la 31 august 1995,

A adoptat următoarea hotărâre la această ultimă dată:

1 Cauza poartă numărul 25/1994/472/553. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-siei) corespunzătoare.2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a Protocolului 9 şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol. El corespun-de regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

162


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 7 iulie 1994 în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 ale Convenţiei. La originea cauzei se afl ă o cerere (nr. 18160/91) introdusă contra Repu-blicii Franceze, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Marcel Diennet, a sesizat Comisia la 18 aprilie 1991, în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia franceză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ce-rerea are drept scop obţinerea unei deciziei asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie.


3. Camera se constituie de plin drept din dl L.-E. Pettiti, judecător ales din par-tea Franţei (articolul 43 din Convenţia), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulamentul A). La 18 iulie 1994, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dnii R. Ber-nhard, R. Macdonald, C. Russo, dna E. Palm, dl J.M. Morenille, dl L. Wildhaber şi dl P. Kūris (articolele 43 in fi ne din Convenţie şi 21 § 4 din regulamentul A).

4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Ryss-dal i-a consultat prin intermediul grefi erului pe agentul guvernamental („Guvernul”), pe reprezentantul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea proce-durii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa pronunţată în consecinţă şi cu prelungirea termenului acordat de către preşedinte la cererea Guvernului, grefi erul a primit, la 5 decembrie 1994, memoriul reclamantului şi pe cel al Guvernului. La 12 ianuarie 1995, secretarul Comisiei a menţionat că delegatul nu va prezenta răspunsul în scris. La 22 decembrie 1994, el a prezentat grefei diverse documente. Cererea reclamantului de satisfacţie echitabilă a fost primită la 20 februarie 1995.

5. În conformitate cu decizia preşedintelui, audierile publice s-au desfăşurat la 20 martie 1995, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În cadrul reuniunii pre-gătitoare desfăşurate în prealabil, Curtea a fost informată că avocatul reclamantului, dna C. Waquet, era blocată la Paris din cauza unei greve aeriene; cu toate acestea Curtea a decis să desfăşoare audierea la ora prevăzută şi să transmită prin fax repre-zentantului reclamantului un proces-verbal provizoriu al audierii pentru ca ea să poată prezenta în scris observaţiile sale înaintea deliberărilor.

S-au înfăţişat:


Dna M. Merlin-Desmartis, consilier al tribunalului administrativ detaşată la direcţia afaceri juridice a Ministerului Afacerilor Externe agent,

DIENNET contra FRANŢEI____________________________________________________________________________________

163


Dl T.-X. Girardot, consilier special la direcţia afaceri juridice a Ministerului Afacerilor Externe consilier,


Dl M.A. Nowicki delegat,

Curtea a audiat declaraţiile dlui Nowicki şi ale dnei Merlin-Desmartis.

6. Textul pledoariei Dnei Waquet a parvenit prin fax la grefă la 21 martie 1995. Delegatul Comisiei şi Guvernul nu au prezentat vreo replică.

ÎN FAPT


7. Fiind medic generalist, care locuieşte la Paris, dr Marcel Diennet fusese obiectul urmăririlor pentru încălcarea regulilor deontologice profesionale.

8. La 11 martie 1984, consiliul regional al ordinului medicilor („ordre des mé-decins”) din Ile-de-France a decis excluderea reclamantului din registru, invocând în special următoarele motive:

„(...)

Considerând că declaraţiile medicului urmărit confi rmă din plin „metoda epistolară de consultaţii” a cărui autor el este, doctorul Diennet, prin scrisori imprimate, la adresa pacienţilor, pe care el nu putea sau nu dorea să-i primească, o propunere de consultare cu ajutorul unui chestionar detaliat care ar fi trebuit să-i permită să stabilească pentru fi ecare caz o ordonanţă corespunzătoare în vederea unei cure de slăbire.

(...)

Considerând că utilizând această metodă doctorul Diennet nu se întâlnea niciodată cu pacienţii săi, niciodată personal nu-i examina, nu supraveghea tratamentul prescris, nici nu-l modifi ca; că în tim-pul absenţelor sale din Franţa, pe care el le-a recunoscut ca fi ind numeroase, „supravegherea” stă-rii pacienţilor era asigurată de către secretariatul cabinetului său, fapt pe care el nu l-a contestat.

Considerând că comportamentul reproşat a fost pe deplin demonstrat şi încalcă grav dispoziţiile ar-ticolelor 15, 18, 23, 33 şi 36 din Codul deontologic; că un asemenea comportament este inadmisibil din partea unui medic şi nu are nici un raport cu profesia medicală.

Considerând că aceste acţiuni necesită sancţiuni severe.

(...)”

9. Doctorul Diennet a făcut apel în faţa secţiunii disciplinare a consiliului naţio-nal al ordinului medicilor care, la 30 ianuarie 1985, a înlocuit radierea din registru cu o sancţiune de interzicere a practicării medicale pe un termen de trei ani.

10. Fiind sesizat de reclamant, Consiliul de Stat a anulat la 15 ianuarie 1988 această decizie pe motiv că ea fusese adoptată în rezultatul unei proceduri ilegale, secţiunea disciplinară a consiliului naţional declarând inadmisibil un memoriu elaborat de doctorul Diennet după expirarea termenului acordat, dar totuşi înainte de audieri. Cazul a fost transmis spre reexaminare secţiunii disciplinare.

164


11. La 26 aprilie 1989, în rezultatul unei audieri cu uşile închise, secţiunea dis-ciplinară a consiliului naţional din nou i-a aplicat reclamantului interdicţia de a exercita medicina pentru o perioadă de trei ani.

12. Doctorul Diennet a înaintat un recurs în faţa Consiliului de Stat. El afi rma în special că decizia care-l viza nu a fost pronunţată în conformitate cu articolul 6 § 1 din Convenţie: trei din şapte membri ai secţiunii disciplinare a consiliului naţional – dintre care şi raportorul – cunoşteau deja cauza încă de la prima decizie, fapt ce nu satis-făcea condiţiile de imparţialitate prevăzute de această dispoziţie, iar dezbaterile din 26 aprilie 1989 nu fusese publice.

13. La 29 octombrie 1990, Consiliul de Stat a respins cererea în următorii termeni:

„(...)

Cu privire la legitimitatea deciziei atacate:

Considerând, în primul rând, că dispoziţiile articolului 6 § 1 din Convenţia europeană pentru apăra-rea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt aplicabile jurisdicţiilor disciplinare, care nu se pronunţă în materie penală şi nu soluţionează contestaţii cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil; că astfel dl Dienner nu putea invoca împotriva deciziei atacate o încălcare a dispo-ziţiilor articolului 6 § 1 din Convenţia precitată cu privire la publicitatea şedinţelor şi imparţialitatea instanţei;

Considerând, într-al doilea rând, că, dacă articolul 11 din legea din 31 decembrie 1987 impunea în mod obligatoriu de a se pronunţa jurisdicţia la care era trimisă o cauză de către Consiliul de Stat, cu excepţia imposibilităţii datorate naturii jurisdicţiei, într-o altă componenţă decât cea în care a fost pronunţată decizia anulată, secţiunea disciplinară a asociaţiei medicale, având în vedere na-tura acestei jurisdicţii, putea fi sesizată din nou în componenţa în care fusese la 30 ianuarie 1985, dată la care ea se pronunţase pentru prima oară, asupra cauzei care îi fusese trimisă prin decizia Consiliului de Stat, pronunţându-se în contenciosul din 15 ianuarie 1988; că, prin urmare, recursul bazat pe încălcarea principiului imparţialităţii jurisdicţiilor şi dispoziţiile legislative citate mai sus nu a fost întemeiat;

(...)”

II. REGIMUL DISCIPLINAR AL MEDICILOR

14. Ordinul medicilor întruneşte în mod obligatoriu toţi medicii abilitaţi să-şi exercite activitatea în Franţa. El supraveghează în special respectarea principiilor moralităţii, probitatea şi devotamentul indispensabile practicării medicinii şi respectării obligaţiilor profesionale, precum şi a regulilor prevăzute în Codul deontologic. El îşi realizează misiunea prin intermediul consiliilor departamentale, consiliilor regionale şi consiliului naţional al ordinului (articolele 381 şi 382 din Codul sănătăţii publice).

A. Procedura

1. În faţa instituţiilor de disciplină profesională

a) Consiliile regionale

15. Consiliile regionale exercită, în cadrul asociaţiei medicale, competenţa dis-ciplinară în primă instanţă. Ele pot fi sesizate în special de către consiliile departa-mentale în cadrul jurisdicţiilor lor teritoriale sau de un medic înscris în registrul ordinu-lui (articolul L. 417 din codul sănătăţii publice).


165


b) Secţiunea disciplinară a consiliului naţional

16. După fi ecare reînnoire parţială, la fi ecare doi ani, consiliul naţional al or-dinului medicilor alege opt dintre cei treizeci şi opt de membri care constituie, sub preşedinţia unui consilier de stat, o secţiune disciplinară, competentă să examineze apelurile în această materie (articolele L. 404-408 şi L. 411 din Codul sănătăţii publi-ce). Membrii supleanţi sunt aleşi potrivit aceloraşi modalităţi ca şi membrii titulari (arti-colul 21 din decretul nr. 48-1671 din 26 octombrie 1948 modifi cat, referitor, în special, la funcţionarea secţiunii disciplinare).

Deliberările secţiunii disciplinare nu sunt valabile decât dacă sunt prezenţi, în afară de preşedinte, cel puţin un sfert din totalitatea membrilor săi. Dacă membrii pre-zenţi constituie un număr par, cel mai tânăr membru trebuie să se abţină (articolul 24, primul alineat, din decretul din 26 octombrie 1948 modifi cat).

Apelurile au efect de suspendare (articolul L. 411 din Codul sănătăţii publice).

2. În faţa Consiliului de Stat

17. Deciziile secţiunii disciplinare pot constitui obiectul unui recurs în faţa Con-siliului de Stat (articolul 22 din decretul din 26 ocotmbrie 1948 modifi cat şi L. 411 din Codul sănătăţii publice) „în condiţiile dreptului comun” (articolul L. 411 in fi ne din Codul sănătăţii publice).

În termenii articolului 11, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989, din legea nr. 87-1127 din 31 decembrie 1987 privind reforma contenciosului administrativ:

„ (...)

Dacă este pronunţată anularea unei decizii adoptate de o jurisdicţie administrativă în ultimă instan-ţă, Consiliul de Stat poate, fi e să trimită cauza în faţa aceleiaşi jurisdicţii care să fi e constituită, în afara imposibilităţii ce ţine de natura jurisdicţiei, într-o altă componenţă, fi e să trimită cauza în faţa unei alte jurisdicţii de aceeaşi natură, fi e să reglementeze cauza în fond dacă aceasta este justifi cat de interesul unei bune administrări a justiţiei.

Dacă cauza constituie obiectul unui ai doilea recurs, Consiliul de Stat adoptă decizia defi nitivă cu privire la această cauză.”

B. Pedepsele

18. Medicii care au încălcat normele disciplinare pot fi supuşi următoarelor pe-nalităţi: avertisment; mustrare; interdicţie temporară sau permanentă de a exercita una, mai multe, sau totalitatea funcţiilor medicale, oferite sau remunerate de stat, departamente, comune, instituţii publice, instituţii recunoscute de utilitate publică, sau funcţiile medicale îndeplinite în aplicarea legilor sociale; interdicţia temporară (care nu poate depăşi trei ani) de a exercita medicina; radierea din registrul ordinului.

Primele două dintre aceste pedepse antrenează, printre altele, privarea drep-tului de a face parte din consiliul departamental, din consiliul regional sau din consiliul naţional al ordinului pe o durată de trei ani; următoarele, privarea de acest drept cu titlu defi nitiv. Medicul exclus nu poate fi introdus nici într-un alt registru (articolul L. 423 din Codul sănătăţii publice).

166


C. Recuzarea

19. Medicul în cauză îşi poate exercita atât în faţa consiliului regional, cât şi în faţa consiliului naţional, dreptul de recuzare în condiţiile articolelor 341-355 din noul Cod de procedură civilă (articolul L. 421 din Codul sănătăţii publice).

În termenii articolului 341 din noul Cod de procedură civilă, recuzarea unui judecător poate fi solicitată:

„ (...)

1. Dacă el personal sau soţia/soţul său are un interes personal în această contestare;

2. Dacă el personal sau soţia/soţul său este creditorul, debitorul, moştenitorul presupus sau dona-tarul unei dintre părţi;

3. Dacă el personal sau soţia/soţul său este părintele sau ruda uneia dintre părţi sau a soţiei/soţului acesteia până la cea de-a patra generaţie inclusiv;

4. Dacă el sau soţia/soţul său a fost sau este în proces cu una dintre părţi sau soţia/soţul său;

5. Dacă el a cunoscut anterior cauza în calitate de judecător sau arbitru sau dacă a consultat una dintre părţi;

6. Dacă judecătorul sau soţia/soţul său este împuternicit să administreze bunurile uneia dintre părţi;

7. Dacă există o relaţie de subordonare între judecător sau soţia/soţul său şi una dintre părţi sau soţia/soţul acesteia;

8. Dacă există o relaţie amicală sau intimă notorie între judecător şi una dintre părţi;

(...) „

D. Publicitatea

1. Regimul aplicabil speţei

20. Articolele 15, al doilea alineat, şi 26, alineatul şapte, din decretul nr. 48-1671 din 26 octombrie 1948 modifi cat, prevede:

„Audierea nu este publică şi deliberările sunt secrete.”

Cât priveşte deciziile organelor de ordine în materie disciplinară, ele erau trans-crise într-un registru special la care terţii nu aveau acces şi nu erau date publicităţii. Ele erau notifi cate doar anumitor persoane şi instituţii.

2. Regimul actual

21. Decretul nr. 93-181 din 5 februarie 1993 a modifi cat aceste reguli.

Audierile în faţa unui organ al ordinului, atunci când el se pronunţă în materie disciplinară, sunt de acum înainte publice. Totodată, preşedintele aşa-numitului organ poate, din ofi ciu sau la cererea uneia dintre părţi sau a persoanei a cărei plângere a provocat sesizarea consiliului regional, să interzică accesul publicului în sală pe parcursul întregii sau unei părţi a audierii în interesul ordinii publice sau dacă aceasta este justifi cat de respectarea vieţii private sau a secretului medical (articolele 13, 15 şi 26 din decretul din 26 octombrie 1948, aşa cum au fost modifi cate prin decretul din 5 februarie 1993).

Deciziile de acum înainte sunt pronunţate în mod public, dar organele în ches-tiune pot decide să nu fi gureze în copiile certifi cate unele detalii, cum ar fi cele patro-


167


nimice, care ar putea aduce atingere respectării vieţii private sau a secretului medical (articolele 13 şi 28 din decretul din 26 octombrie 1948, aşa cum sunt modifi cate prin decretul din 5 februarie 1993).


22. Doctorul Diennet a sesizat Comisia la 18 aprilie 1991. El a pretins o încăl-care a dreptului la examinarea cauzei sale în mod public şi de către o instanţă impar-ţială, garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie.

23. La 2 decembrie 1992 cea de-a doua cameră a Comisiei a declarat cererea (nr. 18160/91) admisibilă, în temeiul articolului 20 § 4 din Convenţie, apoi ulterior s-a desesizat în favoarea Comisiei plenare.

În raportul său din 5 aprilie 1994 (articolul 31), ea a constatat o încălcare a dreptului la publicitatea dezbaterilor (în unanimitate), dar nu şi o încălcare a dreptului la o instanţă judecătorească imparţială (paisprezece voturi împotriva la nouă). Textul integral al avizului şi opinia parţial separată care însoţesc raportul sunt anexate la prezenta hotărâre1.


24. În memoriul său, Guvernul a cerut Curţii „să respingă cererea dlui Diennet”.

25. La rândul său, reclamantul a invitat Curtea„să constate, în privinţa Franţei, în procedura care a rezultat cu adoptarea hotărârii Consiliului de Stat din 9 octombrie 1990, o încălcare a articolului 6 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului, prin faptul că, de pe o parte, în faţa jurisdicţiei disciplinare nu i-a fost asigurată nici o publicitate a dezbaterilor şi, pe de altă parte, jurisdicţia disciplinară nu a fost constituită într-un mod imparţial în sensul articolului 6 precitat”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

26. Doctorul Diennet se plânge de faptul că cauza sa nu a fost audiată în mod pu-blic de către o instanţă imparţială. El invocă articolul 6 § 1 din Convenţie, care prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fi e asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fi e asupra temeiniciei oricărei acuza-ţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fi e pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întrega durată a procesului sau a unei părţi a aceastuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o so-cietate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”

Nota grefei1 Pentru raţiuni practice el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (volumul 325-A al Seriei A a publicaţiilor Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

168


A. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 § 1

27. Din jurisprudenţa stabilită de Curte rezultă clar că un contencios disciplinar al cărui miză, ca şi în speţă, este dreptul de a continua practicarea medicinei cu titlu privat, oferă un prilej pentru „contestaţii privind drepturile [...] cu caracter civil” în sen-sul articolului 6 § 1 (a se vedea în special hotărârile Köning c. Germaniei din 28 iunie 1978, Seria A nr. 27, pag. 29-32, §§ 87-95, Le Compte, Van Leuven şi De Meyer c. Belgiei din 23 iulie 1981, Seria A nr. 43, pag. 19-23, §§ 41-51, şi Albert şi Le Compte c. Belgiei din 10 februarie 1983, Seria A nr. 58, pag. 14-16, §§ ( 25-29). Aplicabilitatea articolului 6 §1 circumstanţelor cauzei, care a provocat dezbateri în faţa Comisiei, dar a nu a fost contestată în faţa Curţii, este în afară oricărui dubiu.

28. Curtea consideră inutil de a examina chestiunea dacă cauza reclamantului se referă, după cum el pretinde, la o „acuzaţie în materie penală” în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie: ca şi în cauzele Köning, Le Compte, Van Leuven şi De Meyer, şi Albert şi Le Compte (hotărâri precitate, respectiv pag. 33, § 96, pag. 23-24, § 53, şi pag. 17, § 30), acele reguli ale articolului 6 § 1 a căror încălcare o pretinde reclaman-tul se aplică atât în materie civilă cât şi în domeniul penal.

B. Conformitatea cu articolul 6 § 1

29. În opinia doctorului Diennet, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1, din cauza lipsei publicităţii procedurii în faţa jurisdicţiilor disciplinare şi a lipsei imparţiali-tăţii uneia dintre ele.

1. Publicitatea

30. Reclamantul s-a plâns de absenţa publicităţii dezbaterilor în faţa consiliului regional din Ile-de-France şi a secţiei disciplinare a consiliului naţional al asociaţiei medicilor.

31. Guvernul nu a contestat acest fapt. El a recunoscut, printre altele, că re-clamantul nu putea renunţa tacit la publicitate în lipsa oricărei solicitări, în măsura în care reglementarea franceză o excludea expres (paragraful 20 supra, a se vedea în special, mutatis mutandis, hotărârea H. contra Belgiei din 30 noiembrie 1987, Seria A nr. 127-B, pag. 36, § 54). El consideră totuşi că Consiliul de Stat a compensat acest neajuns convocând şedinţe publice la 15 ianuarie 1988 şi la 15 octombrie 1990. Înalta jurisdicţie ar dispune, în cazul în care se pronunţa în materie disciplinară, de o putere de control care depăşea doar chestiunile de drept deoarece ea verifi ca exactitatea materială a faptelor, califi carea lor juridică, precum şi, după caz, aprecierea judecăto-rilor cu privire la fondul cauzei, prin controlul asupra denaturării elementelor dosarului; astfel ea ar fi procedat şi în speţă.

Cu titlu subsidiar, Guvernul a pledat că, în orice caz, greşelile imputate re-clamantului se refereau direct la exercitarea profesiei medicale şi cădeau deci sub incidenţa excepţiilor prevăzute de articolul 6 § 1. Organele disciplinare ale ordinului trebuiau în rezultat să verifi ce exactitudinea materială a faptelor imputate reclaman-tului pus sub urmărire din cauza că elibera prescripţii medicale destinate să combată obezitatea fără a examina clienţii şi fără a asigura supravegherea tratamentului lor.


169


În cadrul dezbaterilor trebuiau deci invocate exemple precise, deci era inevitabil ca publicitatea lor să implice secretul profesional şi viaţa privată a pacienţilor.

32. La rândul său, Comisia a decis, referindu-se la jurisprudenţa Curţii în aceas-tă materie, că a avut loc o încălcare a dreptului la publicitate.

33. Curtea reaminteşte că publicitatea dezbaterilor judiciare constituie un prin-cipiu fundamental consacrat în articolul 6 § 1 (a se vedea, mai recent, hotărâ-rea Schuler-Zgraggen c. Elveţiei din 24 iunie 1993, Seria A nr. 263, pag. 19, § 58). Această publicitate protejează justiţiabilii contra unei justiţii secrete scăpate de sub controlul publicului; ea constituie astfel unul din mijloacele care contribuie la păstrarea încrederii în instanţele judecătoreşti. Prin transparenţa pe care o oferă administrării justiţiei, ea contribuie la atingerea scopului articolului 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garantare se afl ă printre principiile oricărei societăţi democratice în sensul Convenţiei (a se vedea, spre exemplu, hotărârea Sutter c. Elveţiei din 22 februarie 1984, Seria A nr. 74, pag. 12, § 26).

Este adevărat că Convenţia nu oferă un caracter absolut acestui principiu: în aceiaşi termeni ai articolului 6 § 1, „ (...) accesul în sala de şedinţe poate fi interzis pre-sei şi publicului pe întrega durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii (...), atunci când (...) protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”

34. Curtea a luat în considerare mai multe elemente.

În primul rând, Guvernul nu a contestat lipsa publicităţii audierii în faţa organe-lor disciplinare ale ordinului medicilor.

În al doilea rând, atunci când Consiliul de Stat se prununţă în ordine de recurs asupra deciziilor secţiunii disciplinare a consiliului naţional al ordinului medicilor, el nu poate fi considerat ca un „organ judiciar de plină jurisdicţie”, în special deoarece el nu are puterea de a aprecia proporţionalitatea între greşeală şi sancţiune: caracterul public al audierilor în faţa lui nu este sufi cient pentru a completa lacuna constatată la etapa procedurii disciplinare (a se vedea în special, mutatis mutandis, hotărârea Albert şi Le Compte precitată, pag. 16, § 29 şi pag. 19, § 36).

În cele din urmă, dacă necesitatea de a păstra secretul profesional sau viaţa privată a pacienţilor poate motiva uşile închise, acesta trebuie să fi e cu stricteţe dictat de circumstanţe. Or în speţă, reclamantul şi Comisia subliniază pe bună dreptate acest lucru, dezbaterile nu ar trebui să se refere decât la „metoda epistolară a consul-taţiei” adoptată de dl Diennet (paragraful 8 supra): nici rezultatele concrete ale acestei metode asupra unui sau altui pacient, nici mărturiile eventuale pe care dl Diennet le-ar fi putut obţine cu ocazia exercitării profesiei sale în mod rezonabil nu ar fi trebuit să fi e evocate. Dacă în cadrul audierii a apărut riscul unei atingeri aduse secretului profe-sional sau vieţii private, uşile închise ar fi putut fi ordonate. În orice caz, uşile închise se impuneau din cauza aplicării mecanice şi prealabile a dispoziţiilor decretului din 26 octombrie 1948 (paragraful 20 supra). Acest decret a fost modifi cat la o dată ulterioa-ră faptelor cauzei: cu excepţia anumitor derogări strict defi nite, audierile în faţa unui

170


organ al ordinului, atunci când el se pronunţă în materie disciplinară, sunt de acum înainte publice (paragraful 21 de mai sus).

35. În concluzie, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 pe motiv că cauza reclamantului nu a fost audiată ”în mod public” în faţa consiliului regional din Il-de-France şi secţiunii disciplinare a consiliului naţional al ordinului medicilor.

2. Imparţialitatea

36. Reclamantul nu a contestat imparţialitatea personală a membrilor secţiunii disciplinare a consiliului naţional al ordinului medicilor în componenţa în care statua atunci când cauza i-a fost transmisă pentru examinare în recurs.

Pe de altă parte, el afi rmă că combinarea mai multor elemente în mod obiectiv provoacă un dubiu serios privind imparţialitatea secţiunii ca atare: nu doar trei din cei şapte membri, printre care şi raportorul, cunoşteau deja cauza în apel, dar pe deasu-pra cea de-a doua decizie este identică cu prima, cu exepţia introducerii unui alineat care ia în considerare legea de amnistiere intervenită între timp.

El susţine că cei trei membri trebuiau să fi e înlocuiţi cu supleanţi. În această pri-vinţă, nu i se poate reproşa faptul că nu i-a recuzat pe aceştia din urmă: pe de o parte, o asemenea procedură – excepţională în dreptul francez – era sortită eşecului şi, pe de altă parte, viciul referitor la motivarea celei de-a doua decizii a secţiunii disciplinare a devenit aparent doar în ziua notifi cării acestei decizii reclamantului, când el a putut constata că ea era identică cu prima.

37. Guvernul şi Comisia reamintesc hotărârea Ringeisen c. Austriei din 16 iulie 1971, potrivit căreia „ (...) nu ar trebui să considerăm ca principiu general care decurge din obligaţia de împarţialitate, faptul că o jurisdicţie de recurs care anu-lează o decizie administrativă sau judecătorescă este obligată să transmită cauza unei alte autorităţi jurisdicţionale sau unui alt organ constituit de această autoritate” (Seria A nr. 13, pag. 40, § 97). Guvernul precizează în acest context că articolul 11 din legea din 31 decembrie 1987 privind reforma contenciosului administrativ pre-vede în mod expres că dacă Consiliul de Stat transmite o cauză în faţa aceleiaşi jurisdicţii, aceasta trebuie să examineze cauza într-o altă componenţă, cu excepţia imposibilităţii dictată de natura acesteia (paragraful 17 supra); or, din cauza unităţii secţiunii disciplinare a consiliului naţional al ordinului medicilor, în speţă era vorba despre o astfel de imposibilitate.

Cât priveşte motivarea, Guvernul a subliniat că prima decizie nu a fost anulată decât pentru viciu de formă şi că nici un alt fapt nou nu a fost invocat după întoarcerea cauzei, cu atât mai mult cu cât similitudinea textelor celor două decizii, având în vede-re chiar componenţa secţiunii disciplinare când s-a pronunţat a doua oară, nu justifi că nici un dubiu obiectiv cât priveşte imparţialitatea secţiunii disciplinare.

38. În opinia Curţii, nu se întrevede nici un motiv legitim de suspiciune în cir-cumstanţa în care trei din şapte membri ai secţiunii disciplinare au luat parte la adop-tarea primei decizii (a se vedea hotărârea Ringeisen precitată, loc. cit.; paragraful 12 supra). În plus, chiar dacă erau în mod diferit redactate, cea de-a doua decizie a avut


171


în mod necesar acelaşi temei, deoarece nu au existat elemente noi. Temerile recla-mantului nu puteau fi privite ca fi ind obiectiv justifi cate.

39. În consecinţă, nu a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din acest punct de vedere.


40. În termenii articolului 50 din Convenţie,„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul

41. La început reclamantul a solicitat 500 000 franci francezi (FRF) pentru pre-judiciul moral, precum şi 500 000 FRF pentru repararea „hărţuirii” pe care a suportat-o drept urmare a sancţiunii disciplinare pronunţate împotriva sa.

42. Delegatul Comisiei a lăsat această chestiune la discreţia Curţii. Totuşi el a precizat că cererea reclamantului se întemeiază pe ipoteza unei duble încălcări a articolului 6 § 1, în aşa mod nu se cuvine a acorda întreaga sumă reclamată dacă Curtea va urma avizul Comisiei.

43. Curtea, împreună cu Guvernul, au considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 § 1 constituie în sine o satisfacţie echitabilă sufi cientă.


44. Drul Diennet a reclamat în plus 47 000 FRF pentru costuri şi cheltuieli su-portate în faţa jurisdicţiilor franceze şi 30 000 FRF, plus 3 720 FRF pentru taxe pe valoarea adăugată (TVA), pentru cheltuielile legate de procedura în faţa organelor Convenţiei.

45. Guvernul a lăsat această chestiune la discreţia Curţii. Cât priveşte delegatul Comisie, el nu s-a pronunţat.

46. Luând în considerare faptul că a reţinut doar una din plângeri, Curtea, sta-tuând pe baze echitabile, a acordat reclamantului 20 000 FRF, inclusiv TVA.

PENTRU ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, în unanimitate, că articolul 6 § 1 este aplicabil în speţă;

2. Susţine, în unanimitate, că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie, deoarece cauza reclamantului nu a fost audiată în mod public;

3. Susţine, cu opt voturi contra unu, că nu au avut loc alte încălcări ale aceluiaşi arti-col cu privire la cealaltă plângere a reclamantului;

172


4. Susţine, în unanimitate, că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacţie echi-tabilă sufi cientă în ceea ce priveşte prejudiciul pretins;

5. Susţine, în unanimitate, că statul reclamat trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 20 000 (douăzeci mii) franci francezi pentru costuri şi cheltuieli;

6. Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor de satisfacţie echitabilă.

Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 26 septembrie 1995.



La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Con-venţie şi 53 § 2 din regulamentul A, textul opiniei parţial separate a dlui Morenilla.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂA DLUI JUDECĂTOR MORENILLA

1. Regret de a-mi demonstra dezacordul cu majoritatea în ceea ce priveşte plângerea reclamantului în baza articolului 6 § 1 din Convenţie şi referitor la încăl-carea dreptului său la o instanţă imparţială. În opinia mea, faptele cauzei denotă o încălcare a acestui articol.

2. Majoritatea (paragarful 38 al hotărârii) nu văd un motiv de suspiciune legi-timă în circumstanţa când trei din şapte membri ai secţiunii disciplinare a consiliului naţional al ordinului medicilor, care a decis în fi nal asupra conduitei profesionale a dlui Diennet şi i-a aplicat sancţiunea de interdicţie de practicare a medicinei pe parcursul a trei ani, au luat parte, în aceeaşi cauză, la adoptarea deciziei anterioare a acestei secţiuni.

3. O asemenea concluzie este, în opinia mea, contrară noţiunii de imparţialitate numită obiectivă, combinată cu „teoria aparenţelor”, dezvoltată de Curte în special în hotărârile Piersack c. Belgiei din 1 octombrie 1982 (Seria A, pag. 13-16, §§ 28-32), De Cubber c. Belgiei din 26 octombrie 1984 (Seria A nr. 86, pag. 14-16, §§ 25-30) şi Hauschildt c. Danemarcei din 24 mai 1989 (Seria A nr. 154, pag. 21-22, §§ 46-52) (a se vedea Marc-André Eissen, Jurisprudence relative à l’article 6 de la Convention, Curtea europeană a Drepturilor Omului, 1985, pag. 28-30).


173


4. În consecinţă, circumstanţele descrise justifi cau temerile reclamantului în ceea ce priveşte imparţialitatea instanţei care trebuia să judece în fi nal asupra con-duitei profesionale. Am ajuns la concluzia că aceste circumstanţe trebuie să fi e ana-lizate din punct de vedere subiectiv al atitudinii judecătorilor în faţa unei cauze pe care ei deja au examinat-o şi asupra căreia au decis anterior, sau ca ele să fi e luate în considerare sub un unghi obiectiv, cel al justifi cării temerilor reclamantului în faţa „aparenţelor” parţialităţii unui organ al cărui trei membri din şapte deja l-au judecat şi l-au condamnat (a se vedea, printre altele, hotărârile precitate De Cubber, pag. 13-14, § 24, şi Hauschildt, pag. 21, § 46).

5. Circumstanţa că cea de-a doua decizie practic este o reproducere textuală a celei dintâi – explicabil de altfel prin faptul că raportorul secţiunii disciplinare în componenţa de revizuire a făcut parte din prima componenţă a acestei secţiuni – fac această carenţă şi mai evidentă. Nu este deci vorba de o eventuală rea-voinţă perso-nală a celor trei membri faţă de dl Diennet, care niciodată nu a afi rmat aceasta, dar de atitudinea lor faţă de cauză şi de convingerea lor personală cu privire la încălcarea regulilor deontologice imputate reclamantului.

6. Sub aspectul aprecierii obiective, circumstanţele descrise justifi cau un dubiu faţă de imparţialitatea celor trei membri la rejudecarea cauzei dlui Diennet pentru aceleaşi fapte. Ei trebuiau să fi e recuzaţi: reclamantul putea legitim să pretindă o lipsă a imparţialităţii pe motivul cunoaşterii profunde din partea lor a cauzei şi deciziei pe care ei o adoptase la o etapă anterioară. Imparţialitatea jurisdicţiei putea depinde de anumite circumstanţe şi „temerile reclamantului puteau fi considerate ca justifi cate obiectiv” (hotărârile Hauschildt precitată, pag. 21, §§ 48-49, şi Thorgeir Thorgeirson c. Islandei din 25 iunie 1992, Seria A nr. 239, pag. 23, § 51).

7. Majoritatea consideră că temerile reclamantului nu pot fi considerate ca „justifi cate obiectiv” şi au conchis absenţa încălcării. Ea se referă la hotărârea în cauza Ringeisen c. Austriei (hotărârea din 16 iulie 1971, Seria A nr. 13) al cărui con-text era totuşi prea diferit de cel al speţei date: procedurile conduse de dl Ringeisen urmăreau în rezultat să obţină aprobarea unui transfer de proprietate a terenurilor agricole şi prezentau deci un caracter pur civil, pe când dl Diennet a fost sancţionat pentru încălcarea regulilor deontologiei medicale. Curtea extinde astfel, fără expli-caţii, asupra organelor disciplinare o tendinţă foarte recentă a jurisprudenţei sale (a se vedea Fey c. Austriei din 24 februarie 1993, Seria A nr. 255-A, pag. 12, § 30, Padovani c. Italiei din 26 februarie 1993, Seria A, nr. 257-B, pag. 20, § 27, Nortier c. Olandei din 24 august 1993, Seria A nr. 267, pag. 15-16, §§ 31-37, cu opinia mea concordantă, pag. 18-19, şi Saraiva de Carvalho c. Portugaliei din 22 aprilie 1994, Seria A nr. 286-B) deja cu greu conciliabilă cu doctrina anterioară dezvoltată în hotărârile Piersack, De Cubber, Hauschildt şi Thorgeir Thorgeirson precitate. Cu toate aceastea, această jurisprudenţă se referă doar la judecătorii în materie penală care, adoptând, la etapa anchetării cauzei, măsuri de detenţie provizorie împotriva unui suspect, erau chemaţi ulterior – în majoritatea acestor cauze, datorită şansei constituirii instanţelor judiciare sau schimbării personalului judiciar – să se pronunţe asupra culpabilităţii acuzatului vizat.

174


8. În prezenta speţă, nu este vorba de o adoptare a măsurilor de anchetă la o etapă anterioară procedurii, dar de decizii deja adoptate privind culpabilitatea, cu titlu disciplinar, de către judecătorii chemaţi din nou să judece cauza. Această interpretare a articolului 6 § 1 din Convenţie cu privire la dreptul la o instanţă imparţială face, în opinia mea, mai incertă jurisprudenţa noastră cu privire la determinarea acestui ele-ment esenţial al procesului echitabil.


175


G. contra FRANŢEI(Cererea nr. 15312/89)

HOTĂRÂRE

27 septembrie 1995

În cauza G. c. Franţei (nr. 2)1,

Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său A2 , într-o cameră alcătu-ită din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, Thór Vilhjálmsson, F. Matscher, L.-E. Pettiti, A. Spielmann,Dna E. Palm,Dnii A.N.Loizou, B. Repik, U. Lõhmus,

precum şi dl H. Petzold, grefi er

După ce a deliberat cu uşile închise la 27 aprilie şi la 31 august 1995,

A adoptat următoarea hotărâre la această ultimă dată:

1 Cauza poartă numărul 29/1994/476/557. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-siei) corespunzătoare. 2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a Protocolului 9 şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol. El corespun-de regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

176


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 9 septembrie 1994, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea cauzei se afl ă o cerere (nr. 15312/89) introdusă contra Republicii Franceze, cu care cetăţeanul acestui stat, dl G., a sesizat Comisia la 19 iulie 1989, în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia Franţei prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea Statului reclamat a prevederilor articolului 7 § 1 din Convenţie.


3. Camera se constituie de plin drept din dl L.-E. Pettiti, judecător ales din par-tea Franţei (articolul 43 din Convenţia), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulamentul A). La 24 septembrie 1994, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dnii Thór Vilhjálmsson, F. Matscher, A. Spielmann, dna E. Palm, dnii A.N. Loizou, B. Repik, U. Lõhmus (articolele 43 in fi ne din Convenţie şi 21 § 4 din regulamentul A).

4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Rys-sdal i-a consultat prin intermediul grefi erului pe agentul guvernamental („Guvernul”), pe avocatul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefi erul a primit, la 30 ianuarie 1995, memoriul Guvernului, iar la 3 februarie pe cel al reclaman-tului. La 8 februarie, reclamantul a informat grefi erul că nu va asista la şedinţă şi nu va participa la proces (paragraful 2 supra). La 28 februarie, preşedintele a acceptat cererea reclamantului de a nu-i divulga identitatea. La 8 martie, secretarul Comisiei a informat grefi erul că gelegatul său îşi va exprima opinia în cadrul audierilor.

5. La 24 martie 1995, la solicitarea grefi erului, potrivit instrucţiunilor preşedinte-lui, Comisia a furnizat actele procedurii desfăşurate în faţa sa.

6. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 25 aprilie 1995, la Palatul Dreptu-rilor Omului din Strasbourg au avut loc audieri publice. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:


Dra M.Picard, magistrat detaşat la direcţia afaceri juridice a Ministerului Afacerilor Externe, agent,Dna M. Dubrocard, magistrat detaşat la direcţia afaceri juridice a Ministerului Afacerilor Externe,

G. contra FRANŢEI____________________________________________________________________________________

177


Dl G. Bitti, împuternicit cu misiuni în serviciul pentru afaceri europene şi internaţionale al Ministerului Justiţiei, consilieri,


Dl B. Marxer delegat,

Curtea a audiat declaraţiilor dlui Marxer şi ale drei Picard.

ÎN FAPT


7. Inspectorul serviciului pentru eliberarea permiselor de conducere, dl G. a fost acuzat la 14 decembrie 1980 de corupţie pasivă pentru faptul că a eliberat permise de conducere în schimbul unor sume de bani (articolul177 din Codul penal, paragraful 12 infra).

Pe parcursul investigaţiilor şi în urma rechizitoriilor supletive, judecătorul de instrucţie l-a acuzat de „corupţie pasivă prin solicitarea relaţiilor sexuale” precum şi de atentare la pudoare prin violenţă sau constrângere (paragraful 13 infra) asupra persoanei P., candidat la permis de conducere. El s-a bazat, cât priveşte cel de-al doilea punct, pe articolul 333 din Codul penal aşa cum reieşea din legea din 23 de-cembrie 1980 (paragraful 14 infra). Lui i se reproşa în special faptul că a supus, la 14 noiembrie 1980, actelor de sodomie o femeie tânără afectată de o uşoară întârziere mintală. La momentul săvârşirii lor, acţiunile în cauză erau califi cate ca atentare la pudoare şi nu ca viol.

8. La 8 noiembrie 1982, instanţa corecţională din Rennes l-a condamnat la o pedeapsă de cinci ani de privaţiune de libertate, dintre care doi cu suspendarea exe-cutării, pentru corupţie pasivă din partea unui cetăţean împuternicit cu responsabilităţi în cadrul unui serviciu public şi atentare la pudoare comisă prin violenţă sau constrân-gere de către o persoană cu autoritate. Constatând aceasta, instanţa a aplicat legea din 23 decembrie 1980 (paragraful 14 infra).

Curtea de Apel din Rennes a confi rmat decizia printr-o hotărâre din 14 noiem-brie 1983.

Curtea de Casare a casat această hotărâre la 26 februarie 1985 pentru lipsa de răspuns la excepţiile de nulitate ridicate, şi a expediat cauza către Curtea de Apel din Angers.

9. Printr-o hotărâre din 22 ianuarie 1987, jurisdicţia a respins aceste excep-ţii. Ea a respins acuzaţiile de corupţie pasivă prin solicitarea relaţiilor sexuale şi a declarat reclamantul cupabil de corupţie pasivă prin acceptarea mitei precum şi de atentare la pudoare prin constrângere şi abuz de putere asupra persoanei P. Redu-când pedeapsa, ea l-a condamnat pe dl G. la trei ani de închisoare în temeiul legii nr. 80-1041 din 23 decembrie 1980, intrată în vigoare la o dată posterioară săvârşirii faptelor (paragraful 14 infra).

178


10. Reclamantul a sesizat din nou Curtea de Casare. Cel de-al patrulea şi ulti-mul recurs al său prevedea următoarele:

„Încălcarea articolelor 7 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, 4, 332 şi 333 din Codul penal în redacţia aplicabilă la momentul faptelor, şi 593 din Codul de procedură penală, din lipsă de motive şi bază legală;

În ceea ce priveşte faptul că în hotărârea atacată acuzatul a fost învinuit de atentare la pudoare asupra persoanei P. la 14 noiembrie 1980;

(...)

Până la intrarea în vigoare a legii nr. 80-1041 din 23 decembrie 1980, nici o dispoziţie a Codului penal nu reprima atentarea la pudoare comisă prin constrângere, dacă nici un act de violenţă nu fusese exercitat împotriva persoanei, care constituia obiectul acestei constrângeri; nimeni nu putea fi declarat vinovat de fapte care nu constituiau o infracţiune prin lege înainte de comiterea lor, faptele de atentare la pudoare prin constrângere reproşate inculpatului nefi ind, la momentul faptelor, elemente constituitive ale vreunei infracţiuni penale, nici starea de defi cienţă mintală a „victimei” nefi ind o cir-cumstanţă agravantă a acestei infracţiuni şi astfel nu putea fi reprimată în această calitate; prin faptul că Curtea de apel s-a pronunţat astfel, ea a încălcat principiul legalităţii delictelor şi pedepselor.”

11. La 25 ianuarie 1989, Curtea de Casare a respins recursul. Ea a explicat refuzul prin următoarele motive:

„considerând declaraţia de culpabilitate în calitate de prevenire [a corupţiei pasive] justifi că pedeapsa pronunţată; în conformitate cu dispoziţiile articolului 598 din Codul de procedură penală [paragraful de mai jos], nu este necesar de a examina cel de-al patrulea recurs în anulare prezentat de apelant.”


A. Coruperea funcţionarilor publici

12. Articolul 177 1° din Codul penal prevede: „Va fi pedepsit cu o privaţiune de libertate pe un termen de la doi la zece ani şi cu o amendă dublă valorii promisiunilor acceptate sau a obiectelor primite sau cerute, fără ca această amendă să fi e mai mică de 1500 F, oricine care va solicita sau accepta oferte sau promisiuni, va solicita sau primi cadouri sau donaţii:

1° Fiind investit cu un mandat electiv, funcţionarul public, administrativ sau judiciar, militar sau asimilat, agent sau prepus al unei administraţii publice sau al unei administraţii plasate sub con-trolul unei autorităţi publice, sau cetăţeanul responsabil de un serviciu public, să execute sau să se abţină de la executarea funcţiilor sale sau a unei sarcini, echitabile sau nu, dar care nu este acoperită de salariu.”

B. Atentare la moravuri

1. Prevederile aplicabile la momentul faptelor

13. Codul penal cuprindea următoarele prevederi:Articolul 331

„Orice atentare la pudoare consumată sau tentativă de violenţă împotriva personalităţii unui copil de un sex sau altul având vârsta sub cincisprezece ani va fi pedepsit cu închisoare pe un termen de la cinci la zece ani.

Va fi supusă aceleiaşi pedepse, atentarea la pudoarea comisă de către orice ascendent asupra personalităţii unui minor, chiar cu o vârstă mai mare de cincipsrezece ani, dar necăsătorit.

Fără a prejudicia pedepsele mai grave prevăzute de alineatele precedente sau de articolele 332 şi 333 din prezentul cod, va fi pedepsit cu o privaţiune de libertate pe un termen de la şase luni la trei

G. contra FRANŢEI____________________________________________________________________________________

179


ani şi cu o amendă de la 60 F la 15 000 F oricine va fi comis o acţiune indecentă fi e împotriva fi rii cu un individ de un sex sau altul fi e de o vârstă mai mică de douăzeci şi unu de ani.”

Articolul 332„Orice persoană care a comis o infracţiune de viol va fi pedepsită cu închisoare pe un termen de la zece la douăzeci de ani.

Dacă infracţiunea a fost comisă împotriva personalităţii unui copil mai mic de cincisprezece ani împliniţi, infractorul va fi supus pedepsei maximale de închisoare pe un termen de la zece la douăzeci de ani.

Orice persoană care a comis o atentare la pudoare, consumată sau o atentare cu violenţă împotriva indivizilor de un sex sau altul, va fi pedepsită cu închisoare pe un termen de la cinci la zece ani.

Dacă infracţiunea a fost comisă împotriva unui copil având vârsta sub cincisprezece ani împliniţi, in-fractorul va fi supus unei pedepse privative de libertate pe un termen de la zece la douăzeci de ani.”

Articolul 333„Dacă infractorii sunt ascendenţi ai persoanei asupra căreia a fost comisă atentarea, dacă ei sunt printre cei care au autoritate asupra acestei persoane, dacă ei sunt învăţătorii sau servitori salariaţi lor, sau servitori salariaţi ai persoanelor menţionate mai sus, dacă ei sunt funcţionarii sau condu-cătorii unui cult, sau dacă acuzatul, oricine ar fi , a fost ajutat la săvârşirea infracţiunii de către una sau mai multe persoane, pedeapsa va constitui privarea de libertate pe un termen de la zece la douăzeci de ani în cazul prevăzut la primul alineat al articolului 331, şi închisoarea pe viaţă în cazul prevăzut de articolul precedent.”

Deoarece noţiunile de viol şi atentare la pudoare nu sunt defi nite prin lege, ju-risprudenţa a precizat aceşti termeni. Astfel, ea a asimilat constrângerea sau violenţa morală cu violenţa fi zică. În consecinţă, infracţiunile erau constituite de la momentul când erau comise în lipsa consimţământului victimei (hotărârile camerei penale a Cur-ţii de Casare din 5 iulie 1838, Buletinul nr. 191, din 27 septembrie 1860, Buletinul nr. 219, din 25 iunie 1857, Buletinul nr. 240, din 27 decembrie 1883, Buletinul nr. 295, din 17 noiembrie 1960, Buletinul nr. 528).

2. Prevederile ulterioare

14. Modifi cate prin legea nr. 80-1041 din 23 decembrie 1980, intrată în vigoare la 24 decembrie 1980, articolele 332 şi 333 din Codul penal începând cu această dată au următorul conţinut:

Articolul 332„Orice act de penetraţie sexuală, indiferent de natura sa, comis asupra altei personalităţi, prin vio-lenţă, constrângere sau surprindere, constituie un viol.

Violul va fi pedepsit cu o pedeapsă privativă de libertate pe un termen de la cinci la zece ani.

Totodată, violul va fi pedepsit cu privaţiune de libertate pe un termen de la zece la douăzeci de ani dacă el a fost comis fi e asupra unei persoane vulnerabile în mod particular din cauza sarcinii, unei maladii, unei infi rmităţi sau unei defi cienţe fi zice sau mentale, fi e asupra unui minor de cincispreze-ce ani, fi e sub ameninţarea cu o armă, fi e de către doi sau mai mulţi autori sau complici, fi e de către un ascendent legal, natural sau adoptiv al victimei sau de către o persoană cu autoritate asupra ei sau de o persoană care a făcut abuz de autoritate în virtutea funcţiilor sale.”

Articolul 333

„Orice altă atentare la pudoare comisă sau tentativa cu violenţă, constrângere sau surprindere asu-pra unei persoane, alta decât un minor de cincisprezece ani, va fi pedepsit cu o privaţiune de libertate de la trei la cinci ani şi cu o amendă de la 6 000 F la 60 000 F sau doar cu una din aceste pedepse.

Totodată, atentarea la pudoare defi nită la primul alineat va fi pedepsită cu privarea de libertate de la cinci la zece ani şi cu o amendă de la 12 000 F la 120 000 F sau doar cu una din aceste două pe-depse, dacă ea a fost comisă sau a avut loc o tentativă fi e asupra unei persoane vulnerabile în mod

180


particular din cauza unei maladii, unei infi rmităţi sau unei defi cienţe fi zice sau mintale sau care este însărcinată, fi e sub ameninţarea unei arme, fi e de către un ascendent legitim, natural sau adoptiv al victimei sau de către o persoană cu autoritate asupra ei, fi e de către doi sau mai mulţi autori sau complici, fi e de către o persoană care a abuzat de autoritate în virtutea funcţiilor sale.”

Legea nouă a recalifi cat infracţiunea de atentare asupra pudorii, mai înainte califi cată ca crimă, la o infracţiune mai puţin importantă (delict).

C. Neaplicarea cumulului de pedepse

15. Codul penal prevede în articolul 5 că „în caz de condamnare pentru mai multe crime sau delicte, este pronunţată pedeapsa cea mai severă”. Acest principiu de necumulare a pedepselor serveşte parţial drept bază a teoriei pedepsei justifi cate consacrată în articolul 598 din Codul de procedură penală, care prevede:

„Dacă o pedeapsă pronunţată este aceeaşi ca cea prevăzută de legea care se aplică infracţiunii, nimeni nu poate cere anularea hotărârii sub pretextul existenţei unei erori în citarea textului legii.”

Astfel, Curtea de Casare va justifi ca dispozitivul unei hotărâri de condamnare în cazul în care pedeapsa pronunţată este identică cu cea pe care judecătorul fondu-lui a fi xat-o, dacă nu a fost comisă o eroare de califi care. În cazul condamnării pentru mai multe infracţiuni, ea nu va examina recursul bazat pe eroare şi introdus împotriva unei infracţiuni, dacă pedeapsa pronunţată este justifi cată de alte infracţiuni (hotărâri-le camerei penale a Curţii de Casare din 25 septembrie 1890, Buletinul nr. 196, din 30 octombrie 1925, Culegerea Dalloz 1926, pag. 6, din 25 martie 1927, Culegerea Dalloz 1927, pag. 287, din 7 noiembrie 1931, Culegerea Dalloz 1931, pag. 559).


16. Dl G. a sesizat Comisia la 19 iulie 1989 (cererea nr. 15312/89). El a pretins că condamnarea sa pentru o acţiune care, la momentul săvârşirii, nu constituia o in-fracţiune potrivit legislaţiei în vigoare constituia o încălcare a articolului 7 din Conven-ţie. În plus, el se plângea de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, garantat prin articolul 6 § 1 din Convenţie, pe motiv că Curtea de Casare a respins recursul său care se întemeia pe nerespectarea principiului legalităţii delictelor şi pedepselor, în aplicarea „teoriei pedepsei justifi cate”.

17. La 5 mai 1993, Comisia a declarat admisibilă prima plângere şi a declarat-o inadmisibilă pe cea de-a doua. În raportul său din 29 iulie 1994 (articolul 31), ea a constatat, în unanimitate, că nu a avut loc încălcarea articolului 7. Textul integral al avizului său este anexat la prezenta hotărâre1.


18. În memoriul său, Guvernul a cerut Curţii„să stabilească, în conformitate cu avizul Comisiei în raportul său din 29 iunie 1994, că plângerea invocată potrivit articolului 7 § 1 din Convenţie este neîntemeiată, condamnarea reclamantului nefi ind pronunţată în detrimentul principiului legalităţii delictelor şi pedepselor”.

Nota grefei1 Pentru raţiuni practice el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (volumul 325-B al Seriei A a publicaţiilor Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

G. contra FRANŢEI____________________________________________________________________________________

181


ÎN DREPT

1. OBIECTUL LITIGIULUI

19. Dl G. a invitat Curtea să reexamineze cererea sa cu privire la plângerea în baza articolului 6 § 1 din Convenţie. Guvernul a răspuns că Comisia a declarat inad-misibilă plângerea în cauză (paragraful 17 supra).

20. În sistemul Convenţiei, obiectul litigiului deferit Curţii este delimitat prin de-cizia Comisiei cu privire la admisibilitate (a se vedea, printre altele, hotărârile Powell şi Razner c. Regatului Unit din 21 februarie 1990, Seria A nr. 172, pag. 13-14, § 29, şi Helmers c. Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A nr. 212-A, pag. 13, § 25). Or Co-misia nu a acceptat plângerea menţionată mai sus. Curtea nu este deci competentă să o examineze. Prin urmare, decizia de inadmisibilitate pronunţată de către Comisie este defi nitivă şi nu poate fi supusă nici unui recurs.


21. Reclamantul s-a plâns că fusese condamnat pentru o acţiune care, la mo-mentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit legislaţiei în vigoare. Astfel, pedeap-sa privativă de libertate la care a fost supus în conformitate cu legea din 23 decembrie 1980, posterioară faptelor, ar încălca articolul 7 § 1 din Convenţie, care prevede:

„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvâr-şită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedepsă mai severă decât aceea care era aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii.”

Guvernul şi Comisia şi-au manifestat dezacordul.

22. În opinia Guvernului, jurisdicţiile penale sesizate de cauză au recurs la princi-piul retroactivităţii legii penale mai blânde (in mitius), care nu este prevăzut de articolul 7 din Convenţie, dar care este garantat de articolul 15 din Pactul Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice, formulat astfel: „Dacă, ulterior comiterii infracţiuni, legea prevede aplicarea unei pedepse mai blânde, delincventul trebuie să benefi cieze de aceasta.” Într-o decizie din 19 şi 20 ianuarie 1981 (decizia 80-127 DC, Rec. 15), Consiliul constituţional a precizat fundamentul acestui principiu bazându-se pe articolul 8 din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789, potrivit căruia „legea nu trebuie să stabilească decât pedepse stricte şi necesare în mod evident”; s-a considerat că „faptul de a nu aplica, faţă de infracţiunile comise în temeiul legii vechi, noua lege penală, mai blândă, înseamnă să permită judecătorilor să pronunţe pedepse prevăzute de legea veche şi care, chiar potrivit aprecierilor legislatorului, nu mai sunt necesare”.

Astfel în ceea ce priveşte încriminarea, faptele reproşate reclamantului au fost califi cate ca atentare la pudoare prin constrângere, în conformitate cu califi carea pe care ele puteau s-o primească sub incidenţa legii vechi aşa cum erau în mod con-stant interpretate de instanţele judecătoreşti; în temeiul legii din 23 decembrie 1980, ele trebuiau să constituie un viol. În ceea ce priveşte reprimarea, reclamantul avea dreptul, potrivit legii aplicabile la momentul faptelor, să fi e trimis în faţa curţii cu juraţi, din cauza naturii faptelor date şi riscând o închisoare pe viaţă, ţinând cont de cir-

182


cumstanţele agravante de abuz de putere. Or dl G. a profi tat de faptul că noua lege recalifi ca infracţiunea respectivă în una mai puţin gravă (delict) şi prevedea pedepse mai puţin severe. Benefi ciind de dispoziţiile mai blânde ale noii legi în comparaţie cu legea veche, el nu avea temei pentru a înainta vreo plângere.

23. Comisia a considerat, pe de o parte, că dispoziţiile care prevedeau infrac-ţiunea penală reproşată reclamantului corespundeau condiţiilor de accesibilitate şi previzibilitate ale legii penale şi, pe de altă parte, că condamnarea inclupatului nu a avut loc în contradicţie cu principiu legalităţii delictelor şi pedepselor.

24. Potrivit jurisprudenţei Curţii, articolul 7 § 1 din Convenţie consacră, într-un mod general, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor şi interzice, în particular, apli-carea retroactivă a legii penale atunci când ea se operează în detrimentul acuzatului (hotărârea Kokkinakis c. Greciei din 25 mai 1993, Seria A nr. 260-A, pag. 22, § 52).

25. În circumstanţele speţei, Curtea, împreună cu Comisia, consideră că fap-tele reproşate reclamantului intrau în câmpul de aplicare a articolelor 332 şi 333 în redacţie veche, care satisfăceau exigenţele de previzibilitate şi accesibilitate (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Müller şi alţii c. Elveţiei din 24 mai 1988, Seria A nr. 133, p.20, § 29, şi Salabiaku c. Franţei din 7 octombrie 1988, Seria A nr. 141-A, pag. 16-17, § 29). De fapt, exista o jurisprudenţă constantă a Curţii de Casare, publi-cată, deci accesibilă, în ceea ce priveşte noţiunile de violenţă şi abuz de putere. Cât priveşte conceptul de violenţă, noua lege, în articolele 332 şi 333 din noul cod penal, pur şi simplu a confi rmat jurisprudenţa.

26. Curtea constată că faptele reproşate reclamantului cad sub incidenţa noii legi. Pornind de la principiul aplicării legii mai blânde atât pentru incriminare cât şi pentru represiune, jurisdicţiile naţionale au aplicat în domeniul represiunii articolul 333 din noul cod penal, care a recalifi cat infracţiunea reproşată dlui G., care mai înainte fi gura printre infracţiunile grave (paragrafele 13 şi 14 supra). Aplicarea sa, la sigur retroactivă, a fost deci favorabilă reclamantului.

27. În concluzie, nu a fost constatată o încălcare a articolului 7 § 1 din Convenţie.

PENTRU ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Susţine că nu este competentă să examineze plângerea înaintată în baza artico-lului 6 § 1 din Convenţie;

2. Susţine că nu a avut loc o încălcare a articolului 7 § 1 din Convenţie.

Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 27 septembrie 1995.



G. contra FRANŢEI____________________________________________________________________________________

183


LOBO MACHADO contra PORTUGALIEI(Cererea nr. 15764/89)

HOTĂRÂRE

20 februarie 1996

În cauza Lobo Machado contra Portugaliei1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită potrivit articolului 51 din Regulamentul A al Curţii2, în Marea Cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, R. Bernhardt, R. Macdonald, A. Spielmann, S.K. Martens,Dna E. Palm,Dnii I. Foighel, R. Pekkanen, A.N. Loizou, J.M. Morenilla, F. Bigi,Sir John Freeland,Dnii M.A. Lopes Rocha, L. Wildhaber, J. Makarczyk,

Nota grefei1 Cauza poartă numărul 21/1994/468/549. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-siei) corespunzătoare.2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9 (P 9) (1 octombrie 1994) şi, în consecinţă, doar cauzelor cu privire la statele care nu erau legate de acest protocol (P 9). El corespunde regulamentului care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi care a fost ulterior amendat de mai multe ori.

184


D. Gotchev, K. Jungwiert, P. Kuris, U. Lohmus,

precum şi dnii H. Petzold, grefi er, şi P. J. Mahoney, grefi er adjunct,

după ce a deliberat cu uşile închise la 1 septembrie 1995 şi 22 ianuarie 1996,


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) şi de către Guvernul Republicii Portugheze (Guvernul) la 7 iulie şi 5 sep-tembrie 1994, în termenul de 3 luni prevăzut în articolele 32 paragraful 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Liber-tăţilor Fundamentale (Convenţia). La originea cauzei se afl ă o cerere (nr. 15764/89) introdusă contra Portugaliei, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Pedro Machado, a sesizat Comisia la 2 noiembrie 1989 în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44 şi 48), precum şi la declaraţia portugheză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46); cererea Guvernului face trimitere la articolul 48 (art. 48). Ele au ca obiect obţinerea unei deciziei asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o în-călcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 6 (art. 6) şi 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1) din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 paragraful 3 d) din regula-mentul A, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la audieri şi şi-a desemnat reprezentantul (articolul 30).

3. Camera se constituie de plin drept potrivit regulamentului din dl M. A. Lo-pes Rocha, judecător ales din partea Portugaliei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi din dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 paragraful 3 b) din regula-ment). La 18 iulie 1994, în prezenţa grefi erului, dl R. Ryssdal prin tragere la sorţi a desemnat numele celorlalţi şapte membri, respectiv dl N. Valticos, dl S.K. Martens, dna E. Palm, dl I. Foighel, dl F. Bigi, dl J. Makarczyk şi dl K Jungwiert (articolul 43 in fi ne din Convenţie şi articolul 21 paragraful 4 din Regulamentul A ) (art. 43). Ulterior, dl A. Spielmann, judecător supleant, l-a înlocuit pe dl Valticos, care nu putea să ia parte în continuare la examinarea cauzei (articolele 22 paragraful 1 şi 24 paragraful 1 din regulamentul A).

4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 paragraful 5 din regulamen-tul A), dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefi erului, pe agentul guvernamental portughez, pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamantului cu privire la organi-zarea procedurii (articolul 37 paragraful 1). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefi erul a primit memoriile reclamantului la 18 noiembrie 1994 şi cele

LOBO MACHADO contra PORTUGALIEI____________________________________________________________________________________

185


ale Guvernului la 21 noiembrie. La 1 decembrie, secretarul Comisiei l-a informat că delegatul se va exprima oral la audieri.

5. La 2 februarie 1995, în scopul unei bune administrări a justiţiei, preşedintele a considerat că este necesar să fi e audiate în aceeaşi zi prezenta cauză şi cauza Ver-meulen împotriva Belgiei (58/1994/505/587). În consecinţă, după consultarea came-rei, el a decis să amâne audierea primei cauze pentru 20 martie 1995, iniţial stabilită pentru data de 30 august 1995.

6. La 22 martie 1995, potrivit articolului 37 paragraful 2 din regulamentul A, preşedintele a decis de a da curs cererii Guvernului belgian de a-şi prezenta obser-vaţiile în scris asupra unor aspecte ale cauzei. Într-o scrisoare primită de grefi er la 18 aprilie 1995, avocatul reclamantului a prezentat comentarii asupra chestiunilor care circumscriau intervenţia cu titlu de amicus curiae a acestui Guvern. La 24 mai 1995, grefi erul a primit observaţiile în cauză.

7. La această ultimă dată, camera s-a desesizat în favoarea Marii Camere (articolul 51 din regulamentul A). În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 a) şi b), preşedintele şi vicepreşedintele (dnii Ryssdal şi R. Bernhardt), precum şi alţi membri ai camerei originare au devenit membri ai Marii Camere. La 8 iunie 1995, preşedintele i-a desemnat prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe judecătorii suplimentari, şi anume dl R. Macdonald, dl R. Pekkanen, dl A.N. Loizou, dl J.M. Morenilla, Sir John Freeland, dl L. Wildhaber, dl D. Gotchev, dl P. Kuris şi dl U. Lohmus

8. Potrivit deciziei preşedintelui, care a autorizat avocatul reclamantului să se exprime în limba portugheză (articolul 27 paragraful 3 din regulamentul A), dezbateri-le s-au derulat în şedinţă publică la 30 august 1995, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:


dnii A. Henriques Gaspar, procuror general adjunct al Republicii agent;

O. Castelo Paulo, fost preşedinte al Camerei Sociale a Curţii Supreme, consilier;


dl H. Danelius, delegat;


dnii J. Pires de Lima, avocat consilier;

J.M. Lebre de Freitas, profesor la Facultatea de Drept la Universitatea din Lisabona şi avocat,

Nobre de Gusmão, avocat, consilieri.

Curtea a audiat declaraţiile dlui Danelius, dlui Pires de Lima, dlui Lebre de Fre-itas, dlui Henriques Gaspar şi cele ale dlui Castelo Paulo.

186


ÎN FAPT


10. Dl Pedro Lobo Machado este portughez de naţionalitate şi are domiciliul la Lisabona. În 1955, el a fost angajat în calitate de inginer în cadrul societăţii Sacor, care după naţionalizarea din 1975, a fost integrată în întreprinderea de stat Petrogal-Petróleos de Portugal, EP („Petrogal”). La 4 aprilie 1989, aceasta din urmă a devenit o societate anonimă, în care statul deţine majoritatea acţiunilor. Între timp, la 1 ianuarie 1980, reclamantul s-a pensionat.

11. La 5 februarie 1986, dl Lobo Machado a intentat o acţiune în faţa tribunalu-lui pentru litigiile de muncă din Lisabona împotriva întreprinderii Petrogal, compania fi ind reprezentată de un avocat desemnat de preşedintele consiliului de administrare al întreprinderii. El a solicitat recunoaşterea categoriei profesionale de „director gene-ral” în locul celei de „director” pe care patronul său i-a atribuit-o, această clasifi care având un efect asupra sumei pensiei sale. El solicita de asemenea şi achitarea su-melor care, în conformitate cu contractul colectiv (acordo colectivo de trabalho), ar fi trebuit să fi e achitate începând cu 1980.

12. Tribunalul pentru litigiile de muncă din Lisabona a respins aceste preten-ţii printr-o hotărâre din 7 octombrie 1987. Curtea de Apel din Lisabona a confi rmat această decizie printr-o hotărâre din 1 iunie 1988.

13. Reclamantul a făcut recurs la Curtea Supremă (Supremo Tribunal de Justiça).

14. După ce părţile au făcut schimb de memorii, dosarul cauzei a fost trimis, la 20 februarie 1989, reprezentantului procuraturii de pe lângă Curtea Supremă, unui procuror general adjunct. La 28 februarie 1989, acesta a emis un aviz prin care se pronunţa în favoarea respingerii recursului în termenii următori:

„1. Ţinând cont că,

2. Reluând argumentele deja prezentate în faţa Curţii de Apel, apelantul a cerut casarea hotărârii ata-cate şi a deciziei tribunalului de primă instanţă, precum şi recunoaşterea temeiniciei acţiunii sale. Cu toate acestea, argumentele au fost deja examinate în mod corespunzător în hotărârea a quo, care este sufi cientă în ceea ce priveşte motivaţia sa. În consecinţă nu este necesară o examinare ulterioară.

3. În consecinţă, consider că recursul trebuie respins.”

15. La 19 mai 1989 Curtea Supremă a examinat recursul cu uşile închise. Şe-dinţa s-a desfăşurat în prezenţa a trei judecători, a unui grefi er şi a unui magistrat al procuraturii. Părţile nu au fost convocate. La fi nalul deliberărilor Curtea a adoptat o hotărâre pe care a notifi cat-o reclamantului la 22 mai 1989.


A. Constituţia

16. Procuratura dispune de o autonomie şi de un statut similare celor ale ma-gistraţilor asesori. Articolul 221, paragraful 1 şi 2, din Constituţie defi neşte aceste funcţii în termenii următori:


187


„1. Îndatoririle procuraturii sunt de a reprezenta statul, de a exercita acţiunea penală şi de a proteja legalitatea democratică şi interesele fi xate de lege.

2. Procuratura benefi ciază de un statut propriu şi se bucură de autonomie în conformitate cu legea.”

B. Legea organică a procuraturii

17. Legea nr. 47/86 din 15 octombrie 1986 delimitează sfera competenţelor pro-curaturii şi stabileşte modul în care acesta intervine – cu titlu principal sau „secundar” (acessória) – în procedurile judiciare. Următoarele dispoziţii sunt relevante în speţă:

Articolul 1

„În conformitate cu legea, procuratura este organul responsabil să reprezinte statul, să exercite o acţiune penală şi să apere legalitatea democratică şi interesele care îi sunt atribuite prin lege.”

Articolul 3 paragraful 1

„ Procuraturii îi revine, în special obligaţia:

a) să reprezinte statul (...);

b) să exercite o acţiune penală

c) să reprezinte angajaţii şi familiile lor care îşi apără drepturile lor sociale;

d) să apere independenţa tribunalelor în cadrul atribuţiilor sale şi să supravegheze ca funcţia juris-dicţională să fi e exercitată în conformitate cu Constituţia şi legile;

e) să promoveze executarea deciziilor tribunalelor în limitele competenţei sale;

f) să conducă o anchetă penală chiar şi atunci când este instrumentată de către alte entităţi;

g) să promoveze şi să colaboreze în acţiunile care vizează combaterea criminalităţii;

h) să monitorizeze constituţionalitatea actelor normative;

i) să intervină în procedurile de faliment şi insolvabilitate şi în altele care implică un interes public;

j) să exercite funcţii consultative în termenii prezentei legi;

l) să supravegheze activitatea procedurală a organelor de poliţie;

m) să formuleze recursuri împotriva deciziilor ce rezultă din acorduri frauduloase încheiate între părţi cu intenţia de a eluda legea sau care au fost pronunţate încălcând o dispoziţie legală expresă;

n) să exercite toate celelalte funcţii care îi sunt atribuite prin lege.”

Articolul 5

„1. Procuratura intervine în procedură cu titlu principal:

a) în cazul în care reprezintă statul;

(...)

d) în cazul în care reprezintă angajaţii şi familiile lor care îşi apără drepturile sociale;

(...)

4. Procuratura intervine în procedură cu titlu „secundar”:

a) în cazurile, altele decât cele prevăzute de paragraful 1 şi părţile interesate în cauză sunt regiuni autonome, autorităţi locale, alte entităţi publice, organizaţii de utilitate publică şi alte instituţii care promovează interesul public, persoane incapabile sau absente;

b) în toate celelalte cazuri prevăzute de lege.”

Articolul 6

„1. Atunci când intervenţia procuraturii este „secundară”, ea va avea grijă de interesele care îi sunt încredinţate luând toate măsurile necesare.

2. Intervenţia va fi realizată în modul stabilit de legea procedurală.”

188



„[Reprezentarea procuraturii] este asigurată [în faţa Curţilor Supreme] de către procurorii generali adjuncţi (...)”

Articolul 59

„Ministrul Justiţiei poate:

a) să dea Procurorului General al Republicii instrucţiuni de ordin specifi c în ceea ce priveşte cau-zele civile în care statul are un interes;

b) să autorizeze procuratura (...) să accepte cauza celeilalte părţi, să încheie o reglementare ami-abilă sau să se retragă din cauzele civile la care statul este parte;

...”

C. Codul de procedură civilă

18. Dispoziţiile pertinente din Codul de procedură civilă, aplicabile în mod egal litigiilor relevante din jurisdicţiile sociale, sunt următoarele:

Articolul 20

„1. Statul este reprezentat de către procuratură.

2. Dacă cauza are drept obiect bunuri sau drepturi ale statului, însă aceste drepturi sunt gestionate sau exercitate de către organisme autonome, cele din urmă pot angaja un avocat care va acţiona împreună cu procuratura în proceduri. În caz de divergenţe dintre procuratură şi avocat, va prevala poziţia procuraturii.”

Articolul 709

„1. După examinarea dosarului, judecătorii îşi vor aplica viza, datată şi semnată. După vizare, grefi erul va înscrie dosarul pe rol.

2. În ziua în care Curtea va adopta decizia sa, judecătorul raportor va citi proiectul hotărârii, după care fi ecare asesor va vota în ordinea în care a examinat dosarul cauzei. În măsura posibilităţii, la începutul şedinţei va fi distribuită câte o fotocopie sau o copie scrisă sau dactilografi ată a proiectu-lui hotărârii fi ecăruia dintre ceilalţi asesori şi preşedintelui tribunalului.

3. (...)”


„ Dacă procuratura trebuie să intervină [în procedură], dosarul cauzei îi va fi comunicat [pentru observaţii] într-o perioadă de şapte zile, după care dosarul (...) va fi trimis asesorilor raportori şi judecătorului raportor pentru adoptarea unei decizii fi nale, primii dispun de o perioadă de şapte zile, iar ultimul de patrusprezece zile.”

19. Potrivit Constituţiei şi legii organice a procuraturii, aceasta din urmă trebuie să intervină în toate procedurile în care este pus în joc interesul general (interesse público).

În ceea ce priveşte dreptul muncii, practica stabilită de către camera socială a Curţii Supreme prevede ca reprezentantul procuraturii pe lângă această Curte (un procuror general adjunct) să fi e sesizat de dosar, pentru a-şi exprima opinia cu privire la temeinicia recursului. În general, acest reprezentant participă în mod egal la şedin-ţa cu privire la examinarea recursului.

D. Codul de procedură a muncii

20. Guvernul a menţionat dispoziţiile următoare din Codul de procedură a muncii:


189


Articolul 8„Reprezentanţii procuraturii trebuie să reprezinte din ofi ciu:

a) angajaţii şi familiile lor;

b) (...)”

Articolul 10„ Dacă este desemnat un mandatar, reprezentarea din ofi ciu a procuraturii ia sfârşit, fără a aduce atingere intervenţiei „secundare” a acesteia.


21. Dl Lobo Machado a sesizat Curtea la 2 noiembrie 1989. Invocând articolul 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie, el se plângea, în primul rând, de lipsa unei noi aprecieri din partea Curţii de Apel a probelor faptelor considerate ca fi ind stabilite de către tribunalul de primă instanţă şi de absenţa dezbaterilor publice atât în faţa Curţii de Apel, cât şi în faţa Curţii Supreme. El critica, de asemenea, rolul atribuit procuraturii în procedura defăşurată în faţa Curţii Supreme, care, potrivit lui, ar fi adus atingere dreptului său la un proces echitabil în faţa unui tribunal independent şi imparţial cât şi principiului de egalitate a armelor. El a pretins, de asemenea, încălcarea articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1) pe motivul repercusiunilor patrimoniale negative ale eşecului acţiunii sale.

22. La 29 noiembrie 1993, Comisia a declarat admisibile plângerile cu privire la participarea procuraturii în procedurile din faţa Curţii Supreme şi încălcarea dreptului la respectarea bunurilor reclamantului. Ea a declarat cererea (nr. 15764/89) inadmisi-bilă pentru restul pretenţiilor. În raportul său din 19 mai 1994 (articolul 31) (art. 31), ea a concluzionat, cu patrusprezece voturi contra nouă că a avut loc încălcarea articolu-lui 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie şi a considerat, prin douăzeci şi două voturi contra unu că nici o chestiune distinctă nu se impune în ceea ce priveşte articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1). Textul integral al opiniei Comisiei şi a celor trei opinii separate care însoţesc raportul sunt anexate la această hotărâre1.

CONCLUZII PREZENTATE ÎN FAŢA CURŢII DE CĂTRE GUVERN

23. În memoriul său, Guvernul invită Curtea să „susţină că nu a existat o încăl-care a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCAREA A ARTICOLULUI 6 par. 1 (art. 6-1) DIN CONVENŢIE

24. Dl Lobo Machado a pretins că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie, care prevede:

Nota grefei1 Din motive de ordin practic textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (Culegere de hotărâri şi decizii, – 1996), dar oricine poate face rost de el la grefă.

190


„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...), de către o instanţă independentă şi imparţială (...), care va hotărî (...), fi e asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”

El se plânge, mai întâi, de faptul că nu a putut obţine, înainte de pronunţarea hotărârii Curţii Supreme, avizul scris al procuraturii, şi în consecinţă nu a putut răspunde acestuia. În al doilea rând, s-a plâns de prezenţa procuraturii la şedinţa cu uşile închise a Curţii Supreme, cu toate că anterior a subscris argumentelor Petrogalului. În acest mod, prezenţa sa în camera deliberării ar fi fost contrară principiului de egalitate a ar-melor şi pune la îndoială independenţa Curţii. În plus, acţiunea fi ind intentată împotriva unei întreprinderi publice, reclamantul avea dreptul să pună la dubiu imparţialitatea pro-curaturii, în calitate de reprezentant al statului în litigiile private cu caracter patrimonial.

În speţă, nici un motiv nu justifi ca prezenţa procurorului general adjunct la deli-berări. Misiunea sa nu era să consilieze Curtea sau să asigure unitatea jurisprudenţei. În afară de aceasta, în cazul de faţă, apărarea interesului general nu explica prezenţa sa deoarece el a luat partea patronului.

Funcţiile procuraturii în Portugalia ar fi de natură încât, în speţă, reprezentantul ar fi putut primi instrucţiuni de la Ministrul Justiţiei în ceea ce priveşte concluziile sale fi nale precum şi rolul său la momentul examinării recursului de către Curtea Supremă. În consecinţă, este de neconceput, în ceea ce priveşte Portugalia, că o încălcare a principiului echităţii în materie civilă, din motivul unei intervenţii fără contestare a pro-curaturii, va fi mai puţin gravă decât o încălcare comparabilă în materie penală.

25. Comisia este de aceeaşi părere în esenţă şi consideră că principiile enunţate în hotărârea Borgers contra Belgiei din 30 octombrie 1991 (seria A nr. 214-B) se aplică mutatis mutandis în materie civilă. La audiere delegatul său a menţionat că încălcarea a rezultat din interdicţia pentru dl Lobo Machado de a răspunde la observaţiile scrise ale procuraturii şi din faptul că un membru al procuraturii a fost prezent la deliberări.

26. Guvernul a subliniat faptul că părţile – reclamantul şi întreprinderea Petro-gal – şi-au exercitat drepturile procedurale în condiţii egale prin intermediul avocaţilor săi. În proceduri similare, procurorul general adjunct, membru al procuraturii de rangul cel mai înalt, nu putea fi echivalat unei părţi. Datorită aspectelor specifi ce ale sistemu-lui de intervenţie a procuraturii pe lângă Curtea Supremă, în cadrul jurisdicţiei sociale, consideraţiile cauzei Borger nu puteau fi aplicate în speţă. Magistratul procuraturii, în calitatea sa de organ al justiţiei, nu avea altă obligaţie decât să asiste tribunalul oferin-du-i în mod independent, obiectiv şi imparţial, un aviz în scris cu privire la întrebările juridice abordate. El ar contribui în acest mod la garantarea unei bune administrări a justiţiei. Funcţia obiectivă de amicus curiae pe care o exercită magistratul în cauză drept garant al coerenţei jurisprudenţei Curţii Supreme şi apărării interesului public în cazurile sociale ar fi cunoscut de public şi, în special, de avocaţi. Nu s-ar putea spune că din motivul formulării unui aviz bazat doar pe lege, procurorul general adjunct a de-venit un „aliat” sau un „adversar obiectiv” (cauza Borgers precitată, p. 32, paragraful 26). Faptul că una din părţi este o întreprindere publică, devenită ulterior societate pe acţiuni în care statul era acţionar majoritar, nu avea nici o incidenţă în ceea ce priveşte aprecierea respectării dreptului la un proces echitabil. Petrogalul dispunea de organe proprii. În cauze similare celui prezent, articolul 59 din legea organică a procuraturii,


191


citată de către reclamant (paragraful 17 de mai sus), nu autoriza în nici un fel Ministrul Justiţiei să dea instrucţiuni cu privire la misiunea procuraturii.

În speţă, procuratura s-a limitat la un aviz în scris scurt şi nu a benefi ciat de nici un fel de opinie consultativă sau de alt tip, în procesul de formare a unei decizii a Curţii, care s-a reunit în camera deliberării (vezi a contrario hotărârea Borgers precitată).

27. Cu referinţă la Guvernul belgian (paragraful 6 supra) diferenţele fundamenta-le între procedurile penale şi civile în faţa unei Curţi Supreme impun neaplicarea, în cel de-al doilea caz, a jurisprudenţei Borgers (hotărârea precitată). Oricum particularităţile fi ecărei cauze şi a diverselor drepturi naţionale trebuie să fi e luate în consideraţie pentru a se evita o condamnare uniformă pentru încălcarea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1), de către o instituţie care atât în Belgia cât şi în Portugalia s-a dovedit a fi pozitivă.

28. Curtea notează, în primul rând, că litigiul în cauză se referea la drepturile sociale şi opunea două părţi bine defi nite: reclamantul în calitate de reclamant şi Petrogalul, în calitate de pârât. În acest context, sarcina Ministerului public pe lângă Curtea Supremă era în esenţă de a asista Curtea şi de a supraveghea menţinerea unităţii jurisprudenţei. Ţinându-se cont de natura socială a drepturilor, intervenţia sa în procedură era în particular justifi cată de apărarea interesului general.

În al doilea rând, trebuie menţionat faptul că legislaţia portugheză nu oferă nici o indicaţie în ceea ce priveşte faptul cum procuratura pe lângă camera socială a Curţii Supreme trebuie să-şi exercite rolul său într-o şedinţă cu uşile închise a acestei camere (a se vedea, a contrario, hotărârea Borgers precitată, p. 28, paragraful 17 şi p. 32, paragraful 28).

29. La fel ca şi în hotărârea sa Borgers (p. 32, paragraful 26), Curtea a consi-derat, cu toate acestea, că trebuie să ofere o importanţă mare rolului asumat în mod real de către membrul procuraturii în procedură şi, în special, conţinutului şi efectelor observaţiilor sale. Ele conţin un aviz care exprimă autoritatea însăşi a procuraturii. Cu toate că este obiectiv şi motivat în drept, avizul are destinaţia să consilieze şi, în consecinţă, să infl uenţeze Curtea Supremă. În această privinţă, Guvernul subliniază importanţa contribuţiei procuraturii la menţinerea unităţii jurisprudenţei înaltei jurisdic-ţii şi, în special în speţă, la protecţia interesului general.

30. În hotărârea sa Delcourt împotriva Belgiei din 17 ianuarie 1970, Curtea a relevat, pentru a face concluzia cu privire la aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1), că „o hotărâre a Curţii de Casaţie poate să se refl ecte în diferite moduri asupra situaţiei juridice a interesatului” (seria A nr. 11, pp.13-14, paragraful 25). Ea a reluat această idee cu mai multe ocazii (a se vedea mutatis mutandis, hotărârile Pakelli contra Germaniei din 25 aprilie 1983, Seria A nr. 64, p. 17, par. 36, Pham Hoang contra Franţei din 25 septembrie 1992, Seria A nr. 243, p.23, par. 40 şi Ruiz-Mateos contra Spaniei din 23 iunie 1993, Seria A nr. 262, p. 25, par. 63). Acelaşi lucru se aplică şi în cauza de faţă, deoarece rezultatul recursului putea afecta mărimea pensiei dlui Lobo Machado.

31. Ţinându-se cont deci de miza pentru reclamant a instanţei în faţa Cur-ţii Supreme şi de natura avizului procurorului general adjunct, care a pledat pentru respingerea recursului (paragraful 14 supra), imposibilitatea pentru reclamant de a-l

192


obţine înainte de pronunţarea hotărârii şi de a răspunde la el, a încălcat dreptul său la o procedură contradictorie. Aceasta implică în principiu oportunitatea pentru părţile la un proces penal sau civil, de a lua cunoştinţă de toate documentele sau observaţiile prezentate judecătorului, chiar şi de un magistrat independent, în scopul infl uenţării deciziei sale şi de a o discuta (a se vedea, în special, mutatis mutandis, hotărârile Ruiz-Mateos precitată, p. 25, par. 63, McMichael contra Regatului Unit din 24 februa-rie 1995, Seria A nr. 307-B, pp. 53-54, paragraful 80 şi Kerojärvi contra Finlandei din 19 iulie 1995, Seria A nr. 322, p. 16, par. 42).

Curtea a constatat că această circumstanţă constituie deja o încălcare a arti-colului 6 par. 1 (art. 6-1).

32. Această încălcare a fost agravată de prezenţa procurorului general adjunct la şedinţa cu uşile închise a Curţii Supreme. Chiar dacă nu dispunea de nici un drept de opi-nie consultativă sau de alt tip (paragrafele 26 şi 28 supra), magistratul a benefi ciat, chiar şi în aparenţă, de o posibilitate adiţională de a-şi susţine opinia în camera deliberării, în lipsa unei contestări (a se vedea hotărârea Borgers precitată, p. 32, paragraful 28).

Faptul că această prezenţă a dat procuraturii posibilitatea de a contribui la menţinerea unităţii jurisdicţiei ar putea zdruncina această constatare, din moment ce ea nu constituie unicul mijloc de a urmări acest scop, fapt demonstrat de practica altor state-membre ale Consiliului Europei.

Astfel, şi în această privinţă a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1).

Asemenea concluzii dispensează Curtea de a statua asupra plângerii potrivit căreia Curtea Supremă nu a fost nici imparţială, nici independentă.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL 1 (P1-1)

34. În faţa Comisiei, reclamantul a pretins încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1), însă în faţa Curţii nu a reluat această plângere.

35. Curtea nu consideră că trebuie să examineze întrebarea din ofi ciu.

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50) DIN CONVENŢIE

36. În termenii articolului 50 (art. 50) din Convenţie,„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

A. Prejudiciu

37. Dl Lobo Machado a declarat că, făcând abstracţie de efectele rezultatului procedurii asupra vieţii sale profesionale, îndoielile cu privire la sistemul judiciar care


193


au apărut în speţă au compromis pentru totdeauna încrederea sa în instituţiile demo-cratice. Prejudiciul moral suferit nu putea fi mai mic de 3 500 000 escudo (PTE).

38. Guvernul a subliniat lipsa legăturii de cauzalitate între încălcarea denunţată şi prejudiciul pretins.

39. În ceea ce priveşte delegatul Comisiei, el nu s-a pronunţat.

40. Curtea a considerat că constatarea încălcării articolului 6 (art. 6) constituie în sine o satisfacţie echitabilă în această privinţă.

B. Costuri şi chieltuieli

41. Reclamantul a mai solicitat 1 500 000 PTE cu titlu de costuri şi chieltuieli pentru reprezentarea sa în faţa organelor Convenţiei.

42. Nici Guvernul, nici delegatul Comisiei nu şi-au exprimat poziţia.

43. Curtea acceptă pretenţiile dlui Lobo Machado şi îi alocă suma solicitată, din care trebuie reţinută suma de 21 724 franci francezi plătită de către Consiliul Europei pentru asistenţă juridică.

C. Penalităţi

44. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, rata legală aplicabilă în Por-tugalia, la data adoptării prezentei hotărâri era de 10% pe an.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1. Susţine că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie;

2. Susţine că nu este necesar să examineze cauza în conformitate cu articolul 1 din Protocolul Nr. 1 (P1-1);

3. Susţine că această decizie constituie în sine o satisfacţie echitabilă sufi cientă în ceea ce priveşte prejudiciul pretins;

4. Susţine

a) că statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în termen de trei luni, 1 500 000 (un milion cinci sute de mii) escudo minus 21 724 (douăzeci şi unu mii şapte sute douăzeci şi patru) franci francezi, sumă convertibilă în escudo la rata de schimb la data prezentei hotărârii pentru costuri şi chieltuieli;

b) că această sumă va fi majorată cu o rată anuală de 10% începând cu expirarea celor trei luni menţionate şi până la achitare;

5. Respinge restul pretenţiilor de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică la Pa-latul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 20 februarie 1996.



194


În conformitate cu articolele 51 paragraful 2 (art. 51-2) din Convenţie şi 53 pa-ragraful 2 (art. 53-2) din regulamentul A, opinia concordantă a dlui Lopes Rocha este anexată la această hotărâre.

OPINIA CONCORDANTĂ A DLUI JUDECĂTOR LOPES ROCHA

Sunt de acord cu constatarea încălcării articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie, însă nu pot fi de acord cu toate motivele stabilite în paragrafele 31 şi 32 din hotărâre.

De fapt, paragraful 14 indică că opinia procurorului general adjunct, de care re-clamantul nu avea cunoştinţă, nu a adăugat nici un argument nou pentru respingerea cererii de recurs. El s-a limitat să sublinieze faptul că argumentele reclamantului au fost examinate deja în hotărârea Curţii de Apel, care era sufi cientă în sine în ceea ce priveşte motivaţia sa, şi orice altă examinare nu era, în consecinţă, necesară.

Astfel, unica împrejurare a imposibilităţii pentru reclamant de a cunoaşte conţi-nutul avizului procurorului general adjunct până la pronunţarea hotărârii şi a răspunde la aceasta, nu era sufi cientă pentru a se constata încălcarea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) aşa cum este menţionat în paragraful 31.

Constatarea încălcării ar trebui, din contra, să fi e bazată pe toate circumstan-ţele speţei.

Anume prezenţa magistratului procuraturii la şedinţa cu uşile închise a Curţii Supreme fără ca reclamantul să fi e prezent, care oferea o ocazie suplimentară pentru el de a-şi susţine avizul în camera deliberării fără nici o contestare trebuie să fi e eva-luată ca o încălcare a principiului judecării cauzei în mod echitabil.

Desigur, magistrtul în cauză nu este o „parte” în sensul tehnic al termenului în dreptul procedural. Însă intervenţia sa în sprijinul deciziei Curţii de Apel, combinată cu prezenţa sa la şedinţa Curţii Supreme, chiar dacă nu a avut dreptul la opinie con-sultativă sau de alt tip, trebuie să fi e analizată ca o agravare a situaţiei procedurale a reclamantului. Acesta din urmă s-a văzut în situaţia că trebuie să contrazică simultan partea adversă şi o entitate de stat, ambele de acord să nege temeiul dreptului pe care îl pretindea în faţa Curţii Supreme. Această situaţie refl ectă o manifestare de inegalitate şi astfel aduce atingere la dreptul la un proces echitabil, fi ind stabilit că, în drept, echitatea este un concept care ia în consideraţie mai mult spiritul legii, decât litera sa. În plus, conceptele de echitate şi egalitate sunt egale.

În concluzie, situaţia de dezechilibru nu este compatibilă cu cerinţele unei pro-ceduri echitabile în sensul articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie.


195


HUSSAIN contra REGATULUI UNIT(Cererea nr. 21928/93)

HOTĂRÂRE

21 februarie 1996

În cauza Hussain contra Regatului Unit1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fun-damentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul A al Curţii2, într-o cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, F. Gölcüklü, R. Macdonald, A. Spielman, N. Valticos, dna E. Palm, F. Bigi,Sir John Freeland,dl P. Jambrek,

şi, de asemenea dl Petzold, grefi er, şi dl P.J. Mahoney, grefi er adjunct,

după ce au deliberat cu uşile închise la data de 28 septembrie 1995 şi 26 ia-nuarie 1996,


Nota Grefei1 Cauza poartă numărul 55/1994/502/584. Cauza poartă numărul 13/1997/797/1000. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare.2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9) şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

196


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 8 decembrie 1994, apoi de Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi Ir-landei de Nord („Guvernul”) la 23 decembrie 1994, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 § 1 şi articolul 47 din Convenţie. La origine se afl ă cererea (nr. 21928/93) introdusă contra Regatului Unit, cu care un cetăţean pakistanez, dl Abed Hussain, a sesizat Comisia la 31 martie 1993 în temeiul articolului 25.

Cererea face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia britanică de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46); cererea Guvernului face trimitere la articolul 48. Acestea au drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obli-gaţiilor sale în temeiul articolului 5 § 4 din Convenţie. De asemenea, Comisia a invitat Curtea să se pronunţe asupra faptului dacă a avut loc o încălcare a articolului 14 din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 (d) din regulamentul A, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-a desemnat reprezentantul (articolul 30).

3. Preşedintele Curţii, în temeiul articolului 21 § 6 din regulamentul A, şi în interesul unei bune administrări a justiţiei, a decis că prezenta cauză şi cauza Singh contra Regatului Unit (nr. 56/1994/503/585) să fi e examinate de aceeaşi Cameră (ar-ticolul 21 § 6) şi că se va ţine o audiere comună.

Camera se constituie de plin drept din Sir John Freeland, judecător ales din partea Regatului Unit (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21§ 3 (b) din regulamentul Curţii). La 27 ianuarie 1995, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume, dl F. Gölcüklü, dl R. Macdonald, dl A. Spielman, dl N. Valticos, dna E. Palm, dl F. Bigi şi dl P. Jambrek, (articolul 43 in fi ne din Convenţie şi articolul 21 § 1).

4. Domnul R. Ryssdal, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5), i-a consultat, prin intermediul grefi erului adjunct, pe agentul guvernamental („Guvernul”), pe reprezentantul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolul 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefi erul a primit memoriul guvernului la 13 aprilie 1995 şi memoriul reclamantului la 18 aprilie 1995. Secretarul Comisiei a notifi cat grefi erul că delegatul îşi va depune observaţiile la audiere.

5. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 27 septembrie 1995 a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o şedinţă pregătitoare.

S-au înfăţişat:


Dnii I. Christie, Ministerul Afacerilor Externe şi Commonwealth-lui agent;

HUSSAIN contra REGATULUI UNIT____________________________________________________________________________________

197


D. Pannick QC, M. Shaw, Barrister-at-Law consilieri; H. Carter, H. Bayne, R. Harrington, Ministerul de Interne consultanţi;


dl N. Bratza, delegat;


Dnii E. Fitzgerald QC J. Cooper, Barrister-at-Law consilieri; K. Akester jurisconsult

Curtea a audiat declaraţiile dlui Bratza, dlui Fitzgerald şi a dlui Pannick.

ÎN FAPT


6. Dl Abed Hussain s-a născut în 1962 şi în prezent este deţinut în închisoarea din Lindholme.

7. La 12 decembrie 1978, reclamantul, în vârstă de 16 ani, a fost condamnat de Crown Court din Leeds pentru omorul fratelui lui mai mic în vârstă de doi ani. Recla-mantul a cauzat leziuni grave copilului în timp ce-l supraveghea. El a primit o sentinţă de detenţie obligatorie „pentru durata plăcerii Maiestăţii Sale” (during her Magesty’s pleasure) în conformitate cu articolul 53 (1) din legea cu privire la copii şi adolescenţi din 1933 (astfel după cum a fost amendată) (a se vedea paragraful 23 infra). Efectul sentinţei a fost de a permite detenţia reclamantului „în localul şi în condiţiile ordonate de ministrul de interne”.

8. Pronunţând sentinţa, judecătorul a declarat:„Vă consider a fi un tânăr care a dat dovadă de cruzime şi lipsă de orice sentimente. În opinia mea, cu certitudine la momentul de faţă, sunteţi o persoană periculoasă.”

Reclamantul a depus recurs împotriva condamnării şi pedepsei. Curtea de Apel a respins recursul la 5 martie 1980.

9. Dl Hussain a fost la început deţinut în aripa pentru tineri a închisorii din Liverpool şi, ulterior, în instituţia pentru infractorii juvenili înainte de a fi transferat în închisoarea pentru adulţi.

10. Potrivit procedurii administrative care reglementează sentinţele similare cu cea primită de reclamant, o perioadă „de pedeapsă” fi xează numărul anilor de detenţie necesară pentru a satisface exigenţele pedepsei şi intimidării (a se vedea paragraful 27 infra).

198


În această privinţă, în 1978 judecătorul de prima instanţă a adresat în scris ministrului următorul mesaj:

„Este cert faptul că, pe parcursul a două sau trei zile înaintea decesului copilului, reclamantul l-a supus unui tratament extrem de violent, lovindu-l cu palma, cu piciorul şi zdruncinându-l. Copilul avea pe corp circa 50 de vânătăi, iar creierul şi coloana vertebrală îi erau lezate. Din moment ce reclamantul a negat orice abuz fi zic asupra fratelui său, era imposibil de a stabili motivele unei astfel de violenţe.

Reclamantul este fără îndoială un tânăr minciunos fără scrupule, dar trăsătura cea mai neobişnuită este nepăsarea lui. El nu a manifestat nici un sentiment în legătură cu decesul şi leziunile cauzate fratelui său.

Aceasta mi-a provocat sentimentul că el este un tânăr foarte periculos, pe care brutalitatea nu-l afectează. Sunt preocupat de faptul ca acest aspect al caracterului lui să fi e luat în consideraţie la eventuala examinare a posibilităţii de punere în libertate. El încă mai are trei surori şi fraţi mai mici şi siguranţa lor trebuie să constituie un argument predominant. Sunt profund preocupat de aparen-ţa de normalitate pe care o manifestă acest tânăr; ea fi ind probabil extrem de amăgitoare.

Nu pot recomanda vreo perioadă pentru detenţia lui. Ea trebuie să continue până va fi posibil de a afi rma cu certitudine rezonabilă că odată cu atingerea maturităţii, pericolul pe care-l prezenta pentru cei din jur va dispărea. Problema constă în faptul că el este deja „matur pentru anii lui”, după cum l-a descris un ofi ţer de poliţie. În cazul dat, a fi matur implică mai mult decât doar a fi un băiat în creştere. Nu pot recomanda nimic altceva decât să se ţină cont de acest avertisment.”

11. Numai în 1986 a fost fi xată perioada de detenţie a reclamantului, cincispre-zece ani de detenţie, de către ministrul de interne după un proces confi denţial de consultaţii la care au participat judecătorul de prima instanţă şi Lord Chief Justice. Pe parcursul acestui proces, în care reclamantul nu a benefi ciat de posibilitatea de a con-sulta vreun document, judecătorul care a pronunţat sentinţa a recomandat o perioadă de zece ani „ţinând cont de vârsta deţinutului la momentul infracţiunii”, Lord Chief Justice a fost de acord cu această propunere dar a declarat că perioada recomandată trebuie să fi e o „perioadă minimală absolută”. Din partea sa, ministrul de interne a co-mentat astfel: „Nu pot accepta perioada fi xată de către judecător ca fi ind proporţională cu gravitatea unei din cele mai înfi orătoare crime cu care m-am confruntat vreodată.” Respectiv, el a mărit perioada propusă cu cinci ani.

Aceste detalii i-au fost pentru prima dată comunicate reclamantului printr-o scri-soare trimisă de ministerul de interne la 6 octombrie 1994 în conformitate cu hotărâ-rea Camerei Lorzilor din 24 iunie 1993 (a se vedea paragraful 30 infra).

12. Pe parcursul detenţiei reclamantului Comisia pentru eliberarea condiţionată (Parole Board) (a se vedea paragraful 37 infra) examinase necesitatea recomandării eliberării reclamantului cu patru ocazii.

13. Comisia pentru eliberare condiţionată a efectuat primul control în decem-brie 1986. Rapoartele au evidenţiat un progres pozitiv şi după cum, ulterior, i-a fost comunicat reclamantului:

„Comitetul local de control (a se vedea paragraful 38 infra), apreciind riscul ca fi ind acceptabil, a considerat oportun de a fi xa o dată pentru eliberarea condiţionată a dlui Hussain”.

Cu toate acestea, comisia pentru eliberare condiţonată nu a recomandat pu-nerea în libertate a reclamantului, dar transferul lui într-o închisoare de categoria C, cu un regim mai puţin strict, şi a preconizat efectuarea următorului control în august


199


1990. La acea perioadă, reclamantul nu a consultat nici unul din rapoartele prezentate comisiei şi nu a avut posibilitatea de a fi audiat de comisie.

14. Comisia pentru eliberare condiţonată a examinat din nou cazul reclamantu-lui în 1990. Un rezumat al procedurii de control emis de Ministerul de interne, care i-a fost comunicat ulterior reclamantului, declara:

„Comisia locală pentru eliberare condiţonată a recomandat fi xarea unei date provizorii pentru elibe-rarea condiţionată a dlui Hussain (...)

Comisia nu a recomandat punerea dlui Hussain în libertate, ci transferul lui într-o închisoare cu un regim deschis şi declanşarea unei noi proceduri de control la un interval de optsprezece luni. Cu toate acestea, ministrul de interne a respins recomandările comisiei şi a dispus transferul re-clamantului într-o închisoare de categoria C şi efectuarea unui control ulterior începând cu luna octombrie 1992.”

Din nou, reclamantul nu a avut posibilitatea de a consulta rapoartele care-l vizau şi nu a fost audiat de către comisie. De asemenea, motivele deciziei adoptate nu i-au fost divulgate.

15. După încheierea celei de-a treia proceduri de control în decembrie 1992, comisia pentru eliberare condiţionată a recomandat transferul reclamantului într-o în-chisoare cu un regim deschis şi efectuarea unui control ulterior după un interval de şase luni. Cu toate acestea, ministrul de interne, în exercitarea competenţei sale de reglementare (a se vedea paragraful 29 infra), a respins această recomandare, ordo-nând menţinerea reclamantului în închisoare cu regim închis şi efectuarea unui con-trol ulterior în martie 1995. Reclamantului i s-a comunicat în martie 1993 numai faptul că eliberarea lui nu a fost recomandată, precum şi data următorului control.

16. În iunie 1993, dl Hussain a solicitat un control jurisdicţional (judicial review) (a se vedea paragraful 39 infra) a deciziei comunicate în martie 1993, pentru motivul că nu a avut posibilitatea să consulte rapoartele întocmite cu privire la cazul lui şi pre-zentate comisiei. El a invocat hotărârea în cauza Prem Singh (a se vedea paragraful 24 infra), prin care s-a stabilit că, potrivit dreptului comun, persoanele deţinute la discreţia Maiestăţii Sale (during Her Magesty’s pleasure) aveau dreptul de a consulta aceste rapoarte.

17. La 13 octombrie 1993, comisia pentru eliberare condiţonată a solicitat High Court să reexamineze neîntârziat cauza reclamantului şi să-i comunice ansamblul documentelor anexate la dosar cu scopul ca acesta să-şi prezinte observaţiile în cu-noaştere de cauză. Reclamantul şi-a retras cererea privind controlul jurisdicţional.

18. În timpul ultimului control din ianuarie 1994, reclamantului i s-a acordat po-sibilitatea de a consulta rapoartele prezentate comisiei pentru eliberare condiţionată, dar nu şi oportunitatea de a se înfăţişa în faţa comisiei. Ca urmare a controlului în cauză, ministrul de interne a acceptat recomandările comisiei pentru eliberare condi-ţionată de a transfera reclamantul într-o închisoare cu regim deschis, transferul fi ind efectuat în februarie 1996.

19. Reclamantul a fost deţinut pentru o perioadă de mai mult de şaptespre-zece ani.

200



A. Categoriile de detenţie în caz de omor

20. O persoană care provoacă în mod ilegal moartea unei alte persoane din intenţia de a o ucide sau de a-i cauza leziuni corporale grave este culpabilă de omor. Dreptul englez impune o pedeapsă obligatorie pentru omor: „detenţie la discreţia Ma-iestăţii Sale” în cazul în care acuzatul nu a atins vârsta de 18 ani (articolul 53 § 1 din legea din 1933 (versiune amendată) privind copiii şi adolescenţii, paragraful 23 infra); „plasarea în custodie pe durata vieţii” în cazul în care autorul crimei are vârsta între 18-20 ani (articolul 8 § 1 din legea din 1982 privind justiţia penală); şi „detenţia pe viaţă” în cazul în care inculpatul a atins vârsta de 21 de ani (articolul 1 § 1 din legea din 1965 cu privire la omucidere (abolirea pedepsei cu moartea).

Sentinţele pe viaţă obligatorii sunt fi xate de lege, pe când sentinţele permanen-te discreţionare, pot fi impuse de către un tribunal în mod independent persoanelor condamnate de anumite infracţiuni cu caracter violent sau sexual, cum ar fi omorul prin imprudenţă, violul, furtul califi cat. Principiile care impun pronunţarea unei sentinţe discreţionare pe viaţă sunt:

(i) infracţiunea trebuie să aibă un caracter grav şi

(ii) trebuie să existe circumstanţe excepţionale care să demonstreze că crimi-nalul prezintă un pericol pentru societate şi că este imposibil de a preciza când acest pericol va dispărea.

Pedepsele pe viaţă discreţionare sunt de durată nedeterminată cu scopul de a „monitoriza progresul deţinutului... pentru a asigura că el va fi ţinut în închisoare atâta timp cât va fi considerat de a prezenta un pericol securităţii publice în cazul eliberării din închisoare” (R. contra Wilkinson (1983) 5 Rapoarte privind apelul penal 105, 108).

B. Detenţia la discreţia Maiestăţii Sale

21. La originea noţiunii de detenţie la discreţia Maiestăţii Sale se afl ă o lege din 1800 cu privire la internarea persoanelor alienate vinovate de comiterea unor infracţiuni (Criminal Lunatics Act), care prevedea că condamnaţii achitaţi de acuzaţia de omor, trădare sau crimă pentru motive de alienare mintală la momentul comiterii infracţiunii trebuiau deţinuţi „sub supraveghere strictă până va fi făcută cunoscută dorinţa Maiestăţii Sale”. Acest tip de pedeapsă este califi cat ca internare „la discreţia Maiestăţii Sale”.

22. În 1908, detenţia la discreţia Maiestăţii Sale a fost introdusă cu privire la acuzaţii în vârstă de la 10 la 16 ani. Ea a fost extinsă asupra celor care erau în vârstă de 18 ani la momentul condamnării (1993) şi, ulterior, se aplica persoanelor sub vâr-sta de 18 ani la momentul comiterii infracţiunilor (1948).

23. Dispoziţia în vigoare în prezent este articolul 53 paragraful 1 din legea din 1933 cu privire la copii şi adolescenţi (variantă amendată) („legea din 1933”) care prevede:


201


„În cazul în care autorul unei infracţiuni este recunoscut culpabil de omor şi tribunalul constată că el avea mai puţin de 18 ani la momentul comiterii infracţiunii, tribunalul nu-l poate condamna la închisoare pe viaţă şi nici nu poate pronunţa împotriva lui sau înscrie în cazierul lui juridic condam-narea la pedeapsa cu moartea, dar în loc de aceasta tribunalul îl poate ... condamna la detenţia la discreţia Maiestăţii Sale, adică la detenţia în locul şi în condiţiile ordonate de Ministrul de interne.”

24. În cauza R. contra Ministrului de interne, ex. parte Prem Singh (20 aprilie 1993, nepublicată) judecătorul Evans, de la Divisional Court a declarat vizavi de acest subiect următoarele:

„La momentul pronunţării sentinţei, ordinele de detenţie impuse în temeiul articolului 53 aveau un caracter obligatoriu. De fapt, acesta este echivalentul legal al sentinţei obligatorii pe viaţă pentru comiterea unui omor în cazul tinerilor. Dar, în esenţă, pedeapsa dată este mai aproape de pedeap-sa discreţionară, o parte a căreia are un caracter punitiv (represiune şi intimidare), iar restul este justifi cat de interesele securităţii publice dacă este verifi cat criteriul pericolului. Faptul că deţinutul condamnat la detenţie obligatorie pe viaţă poate benefi cia de drepturi similare în materie de eliberare pe cauţiune nu schimbă faptul că acest tip de pedeapsă este justifi cabil ca pedeapsă pentru întreaga sa durată: a se vedea R. contra Ministrului afacerilor interne, Ex. p. Doody şi alţii (1993), Q.B: 157 şi Wynne contra MB (CEDO 1 decembrie 1992). Ordinul de detenţie emis în conformitate cu articolul 53 este atât discreţionar cât şi nedeterminat: el prevede detenţia la discreţia Maiestăţii Sale ..., aş decide asupra cazului de faţă, adoptând o interpretare restrictivă că, făcând abstracţie de practica Ministe-rului de interne şi a comisiei pentru eliberare condiţionată, reclamantul trebuie considerat echivalent cu un deţinut care-şi execută pedeapsa discreţionară pe viaţă pentru a stabili dacă prezenta speţă relevă mai curând de jurisprudenţa în cauza Wilson decât cea din cauza Payne.”

(reproducerea stenogramei, p. 24C-25B)

Respectiv, Curtea a estimat că reclamantul, afl at în detenţie la discreţia Maies-tăţii Sale, trebuie să benefi cieze de aceeaşi posibilitate acordată unui deţinut care-şi execută pedeapsa discreţionară pe viaţă de a consulta dosarul disponibil comisiei pentru eliberare condiţionată la momentul adoptării deciziei asupra posibilităţii elibe-rării lui după revocarea eliberării lui pe cauţiune.

Comisia pentru eliberare condiţionată şi-a schimbat practica în consecinţă.

25. Cu toate acestea, în declaraţia făcută în Parlament la 27 iulie 1993 (a se ve-dea paragraful 32 infra), ministrul Michael Howard a explicat că el a inclus în categoria „deţinuţilor care-şi execută pedeapsa discreţionară pe viaţă” acele „persoane care sunt sau sunt susceptibile de a fi deţinuţi la discreţia Maiestăţii Sale în conformitate cu articolul 53 paragraful 1 din legea din 1933 cu privire la copii şi adolescenţi ...”

26. În cauza R. contra Ministrului de interne, ex. parte T. şi alţii (1994) Queens Bench 378, 390D, judecătorul Kennedy la Divisional Court (la care s-a alăturat şi ju-decătorul Pill) a declarat:

„Nu văd nici un motiv de a-l considera ca având un statut special din cauza condamnării sale la detenţie la discreţia Maiestăţii Sale şi nu la închisoare pe viaţă, în pofi da declaraţiei judecătorului Evans la pronunţarea hotărârii în cauza Reg contra Comisiei de eliberare condiţionată, ex. parte Singh (Prem) (20 aprilie 1993, nepublicată). Problemele abordate în cauza menţionată erau diferite de cele din speţă. Dacă Hickey nu ar fi fost internat în spital, el ar fi putut spera să benefi cieze de prevederile articolului 35 § 2 din legea din 1991 [cu privire la deţinuţii care-şi execută pedeapsa obligatorie pe viaţă] (...). Trebuie de reamintit faptul că în cazul lui Hickey era vorba de omor, prin urmare sentinţa avea un caracter obligatoriu şi nu discreţionar.”

În apel, Curtea de Apel a declarat că în cazul unei persoane condamnate la detenţie la discreţia Maiestăţii Sale, prevăzută de articolul 53 § 1 din legea din 1933 pentru omucidere, dispoziţiile relevante în materie de eliberare erau cele care se con-

202


ţineau în articolul 35 paragraful 2 din legea privind justiţia penală din 1991 (a se vedea paragraful 29 infra), şi nu cele referitoare la deţinuţii care execută pedeapsa în formă de detenţie discreţionară pe viaţă (R. contra Ministrului de interne, ex. parte Hickey (1995) 1 All England Law Reports 479, 488).

C. Eliberarea condiţionată

27. Pentru persoanele condamnate la detenţie pe viaţă obligatorie şi discreţi-onară, la internare pe viaţă şi celor care sunt deţinuţi la discreţia Maiestăţii Sale este fi xată o perioadă punitivă („tariff”), care corespunde perioadei de detenţie necesare pentru a satisface exigenţele de persecutare şi intimidare. După expirarea perioadei „tariff”, deţinutul poate pretinde de a benefi cia de eliberare condiţionată. Dispoziţiile şi practica aplicabile la stabilirea perioadei punitive şi a eliberării condiţionate au fost supuse unor modifi cări pe parcursul ultimilor ani, în special după intrarea în vigoare la 1 octombrie 1992 a legii din 1991 cu privire la justiţia penală („legea din 1991”).

1. Procedura generală

28. Articolul 61 § 1 din legea cu privire la justiţia penală din 1967 („legea din 1967”), prevedea, printre altele, că ministrul, la recomandarea comisiei pentru elibe-rare condiţionată şi după ce s-a consultat cu preşedintele secţiunii penale a Curţii de Apel şi judecătorul de prima instanţă, poate „elibera condiţionat o persoană care-şi execută pedeapsa de închisoare pe viaţă sau de internare pe viaţă sau o persoană deţinută în conformitate cu articolul 53 din legea cu privire la copii şi adolescenţi din 1933”. În acest context nici o diferenţă nu a fost trasată între deţinuţii care-şi execută pedeapsa de închisoare obligatorie sau cea discreţionară.

29. În temeiul articolului 35 paragraful 2 din legea din 1991, persoanele deţinu-te la discreţia Maiestăţii Sale şi cei condamnaţi la detenţie pe viaţă care nu fac parte din categoria condamnaţilor la pedeapsă discreţionară privativă de libertate pe viaţă (a se vedea paragraful 20 supra), pot fi eliberate condiţionat de către ministrul afa-cerilor interne în baza recomandării comisiei pentru eliberare condiţionată şi în urma unor consultaţii cu preşedintele secţiunii penale a Curţii de Apel şi judecătorul de prima instanţă. Prin urmare, decizia fi nală asupra eliberării este adoptată de ministrul de interne.

30. De asemenea, ministrul de interne decide durata perioadei punitive impusă deţinutului. În urma unei hotărâri a Camerei Lorzilor din 24 iunie 1993 (R contra Mi-nistrului de interne, ex. parte Doody (1994) 1 Apeal Cases 531, 567 G), opinia jude-cătorului de prima instanţă este comunicată deţinutului după proces, precum şi opinia preşedintelui secţiunii penale a Curţii de Apel. Deţinutului i se acordă posibilitatea de a adresa observaţiile sale ministrului afacerilor interne, care ulterior procedează la fi xarea perioadei de pedepsire (tariff). În cazul în care ministrul decide să neglijeze recomandarea judiciară, el este obligat să indice motivele sale. În practică, deţinutului i se comunică decizia defi nitivă a ministrului.

În cea de-a două fază de detenţie, post-punitivă, deţinutul ştie că „consecinţa penală a crimei comise s-a epuizat” (ibid., 557A).


203


31. În declaraţia referitoare la politică din 13 noiembrie 1983 Sir Leon Britain, apoi ministrul de interne, au precizat că eliberarea condiţionată după expirarea peri-oadei punitive depinde de faptul dacă persoana nu mai este considerată a prezenta un pericol pentru cei din jur.

32. La 27 iulie 1993, ministrul de interne, dl Michael Howard, a făcut o declara-ţie de principiu referitoare la deţinuţii care-şi execută pedeapsa privativă de libertate pe viaţă obligatorie, declarând, printre altele, că înainte de a elibera condiţionat un astfel de deţinut el

„va examina nu numai (a) dacă perioada ispăşită de deţinut este adecvată şi satisface exigenţele represiunii şi intimidării şi (b) dacă eliberarea deţinutului nu încalcă exigenţa securităţii, dar de ase-menea dacă eliberarea anticipată a deţinutului va fi acceptabilă pentru public. Aceasta înseamnă că eu îmi voi exercita doar puterea discreţionară în cazul în care voi fi convins că această decizie nu va compromite încrederea publicului în justiţia penală.

33. Într-o serie de cazuri recente care implică persoane deţinute la discreţia Maiestăţii Sale, s-a declarat că criteriul de aplicare pentru faza de detenţie „post-pu-nitivă” este stabilirea faptului dacă acuzatul constituie în continuare un pericol pentru public (R. contra Ministrului de interne, ex. parte Cox, 3 septembrie 1991; R. contra Ministrului de interne, ex. parte Prem Singh, 20 aprilie 1993 precitat în paragraful 24; R. contra Ministrului de interne, ex parte Prem Singh (nr. 2), 16 martie 1995).

2. Procedura aplicabilă condamnaţilor la o pedeapsă discreţionară pe viaţă 34. Ca urmare a deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Thynne,

Wilson şi Gunneli contra Regatului Unit (hotărârea din 25 octombrie 1990, Seria A nr. 190-A), legea din 1991 a instituit schimbări în procedura de eliberare a deţinuţilor condamnaţi la pedeapsa discreţionară pe viaţă.

35. În temeiul articolul 34 din legea din 1991, perioada punitivă impusă a pe-depsei discreţionare pe viaţă a condamnatului este acum fi xată în timpul unei audieri publice de judecătorul de prima instanţă după pronunţarea sentinţei. După expirarea perioadei punitive, deţinutul poate solicita ministrului de interne să defere cauza lui comisiei pentru eliberarea condiţionată, care este competentă să dispună eliberarea lui în cazul în care este convinsă că menţinerea lui în detenţie nu mai este necesară pentru protecţia publicului.

Potrivit regulamentului comisiei pentru eliberare condiţionată din 1992 care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1992, deţinutul are dreptul la o audiere orală, la acce-sul la ansamblul probelor puse la dispoziţia juraţilor (a se vedea paragraful 37 infra) şi la reprezentare legală. Dispoziţiile acestui regulament îi permit deţinutului să solicite citarea martorilor în numele lui şi de a supune unui interogatoriu contradictoriu pe cei care au scris rapoarte cu privire la cauza sa.

36. În termenii legii din 1991, persoanele deţinute la discreţia Maiestăţii Sale nu sunt considerate deţinuţi care-şi execută pedeapsa discreţionară pe viaţă (arti-colul 43 § 2).

D. Comisia pentru eliberare condiţionată şi comitetul local de control

37. Articolul 59 din legea din 1967 a defi nit compoziţia şi funcţiile comisiei pen-tru eliberare condiţionată:

204


„(1) În vederea exercitării funcţiilor atribuite comisiei de această parte a legii pentru Anglia şi Wales, va exista un organ denumit comisia pentru eliberare condiţionată (...) compusă dintr-un preşedinte şi nu mai puţin de patru alţi membri desemnaţi de ministrul de interne.

...

(4) Dacă, într-un caz particular, comisia consideră necesar de a interoga persoana vizată înainte de pronunţarea deciziei, comisia poate solicita unuia din membrii săi s-o interogheze şi va lua în consideraţie raportul membrului asupra interviului...

(5) Documentele pe care ministrul trebuie să le furnizeze comisiei potrivit paragrafului precedent vor include:

(a) în cazul în care cauza este deferită comisiei vizează eliberarea în temeiul articolului 60 sau 61 din prezenta lege, toate observaţiile scrise făcute de persoana în cauză în legătură cu ultimul său interviu efectuat în conformitate cu dispoziţiile următorului paragraf;

(b) dacă cauza deferită vizează o persoană revocată în temeiul articolului 62 din prezenta lege, toate observaţiile făcute în scris în conformitate cu prezentul articol.”

Cât priveşte componenţa comisiei, anexa 2 la legea din 1967 prevede în con-tinuare:

„1. Comisia pentru eliberare condiţionată trebuie să includă:

(a) o persoană care exercită sau a exercitat o funcţie judiciară;

(b) un psihiatru înscris în registrul medicilor;

(c) o persoană aleasă de ministru pentru cunoştinţele şi experienţa de supraveghere sau asistenţă a deţinuţilor puşi în libertate;

(d) o persoană aleasă de ministru, care a studiat cauzele delicvenţei sau tratamentul delicvenţilor.”

În mod tradiţional, în componenţa comisiei intră trei judecători de la High Court, trei judecători itineranţi şi un judecător temporar. Cauzele deferite comisiei pot fi exa-minate de trei sau mai mulţi membri ai comisiei (regulamentul comisiei din 1967). În practică, comisia se întruneşte în şedinţă în grupuri mici, care, în cazul condamnaţilor pe viaţă, includ şi un judecător al High Court şi un psihiatru. Judecătorii membri ai co-misiei sunt numiţi de ministrul de interne (articolul 59 § 1 din legea din 1976) în urma unor consultări cu preşedintele secţiei penale a Curţii de Apel.

Cu excepţia unor reguli noi cu privire la condamnaţii la pedeapsa privativă de libertate pe viaţă discreţionară, dispoziţii similare se aplică în conformitate cu legea din 1991.

38. În temeiul articolului 59 § 6 din legea din 1967 ministrul de interne a stabilit pentru fi ecare închisoare un comitet local de control care are funcţia de a-l consulta cu privire la oportunitatea eliberării condiţionate a deţinuţilor. Se practica obţinerea acestei evaluări înainte de deferirea unui caz comisiei pentru eliberare condiţionată. Înainte ca comitetul local de control să examineze o cauză, un membru al comitetului trebuia să interogheze deţinutul cu consimţământul acestuia.

Prima examinare a comitetului local de control era fi xată în mod normal cu trei ani înainte de expirarea perioadei punitive.

Regulamentul din 1992 privind comisia pentru eliberare condiţionată a suprimat comitetele locale de control, în prezent deţinuţii sunt interogaţi de către un membru al comisiei.


205


E. Controlul judiciar

39. Persoanele care îşi execută pedeapsa de detenţie la discreţia Maiestăţii Sale pot intenta o procedură la High Court pentru a obţine controlul judiciar al tuturor deciziilor adoptate de comisia pentru eliberare condiţionată sau de ministrul afacerilor interne, în cazul în care deciziile în cauză încalcă exigenţele relevante prevăzute de lege sau dacă ele sunt afectate de ilegalitate, iraţionalitate sau iregularitate proce-durală (Consiliul Uniunii Serviciilor Sociale contra Ministrului pentru serviciile sociale (1984) 3 All England Law Reports 935, 950-51).


40. Dl Hussain a sesizat Comisia la 31 martie 1993. El a invocat dispoziţiile artico-lului 5 paragraful 4 din Convenţie, reclamând că, în temeiul regulamentului în vigoare:

(a) el nu a avut dreptul la o examinare periodică a detenţiei sale continue efec-tuate de către un tribunal;

(b) decizia fi nală privind eliberarea lui aparţine executivului;

(c) el nu a avut dreptul de a fi audiat în timpul unei audieri orale sau de a inte-roga şi cita martorii;

(d) el nu a avut dreptul de a consulta rapoartele prezentate comisiei pentru eliberarea condiţionată.

Reclamantul s-a plâns de asemenea, invocând dispoziţiile articolului 14 din Convenţie că a fost supus discriminării în mod iraţional bazată pe statutul lui de per-soană condamnată de omor.

41. Comisia a declarat cererea (nr. 21928/93) admisibilă la 30 iunie 1994. În raportul său din 11 octombrie 1994 (articolul 31), ea a conchis în unanimitate că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 în ceea ce priveşte lipsa unei examinări judiciare a detenţiei continue a reclamantului şi că nu era necesar de a examina plângerile sub aspectul articolului 14 din Convenţie.

Textul integral al opiniei Comisiei este anexat la prezenta hotărâre1.


42. La audiere, agentul guvernamental a invitat Curtea să decidă că în speţă nu a avut loc nici o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei.

Reclamantul a solicitat Curţii să accepte plângerile lui şi să declare că drepturile lui garantate de articolul 5 § 4 au fost încălcate, atât prin refuzul de a efectua un control judiciar de către un organ de tip jurisdicţional cât şi prin refuzul de a desfăşura o audiere contradictorie la care el ar fi putut să-şi expună personal cererea de eliberare.

Nota grefei1 Pentru raţiuni de ordin practic el nu va fi gura decât în ediţia imprimată a acestei hotărâri (Culegerea de Hotărâri şi Decizii 1996 III), dar oricine îl poate obţine de la grefă.

206


ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA OBIECTUL CAUZEI

43. În memoriul său adresat Curţii şi în timpul audierii, reclamantul s-a plâns de maniera secretă şi neechitabilă în care a fost fi xată perioada lui punitivă (a se vedea paragraful 27 supra).

44. Curtea notează că această plângere nu a fost examinată de Comisie în raportul său şi nici în decizia sa cu privire la admisibilitate şi că, după cum a subliniat delegatul Comisiei, este neclar dacă ea poate fi considerată de a fi relevantă obiectu-lui cauzei prezentate Curţii, aşa cum a fost delimitat de decizia Comisiei cu privire la admisibilitate (a se vedea, inter alia, hotărârea din 21 februarie 1990 în cauza Powell şi Rayner contra Regatului Unit, Seria A nr. 172, p. 13, § 29).

În orice caz, dat fi ind faptul că perioada punitivă impusă reclamantului a expirat deja, Curtea nu consideră necesar de a examina această plângere.

Prin urmare, obiectul cauzei deferit Curţii este limitat la chestiunile litigioase în temeiul articolului 5 § 4 care au fost ridicate în legătură cu situaţia curentă a reclaman-tului, adică detenţia post-punitivă.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 4 DIN CONVENŢIE

45. Dl Hussain s-a plâns de faptul că nu a fost efectuată, la intervale rezonabile

de timp, o examinare a motivelor menţinerii lui în detenţie la discreţia Maiestăţii Sale de către un tribunal. El a invocat articolul 5 § 4 din Convenţie care prevede:

„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”

46. În primul rând, Curtea va examina dacă, ţinând cont de caracteristicile par-ticulare ale detenţiei la discreţia Maiestăţii Sale, exigenţele articolului 5 § 4 au fost satisfăcute de procesul iniţial şi de procedura de apel sau, din contra, dacă această dispoziţie conferă un drept suplimentar de a contesta legalitatea detenţiei continue în faţa unui tribunal.

A. Dacă controlul judiciar cerut a fost incorporat în condamnarea iniţială

47. Potrivit reclamantului, sentinţa de detenţie la discreţia Maiestăţii Sale era diferită de pedeapsa obligatorie pe viaţă impusă adulţilor (a se vedea paragraful 20 supra), care a fost examinată de Curte în hotărârea sa din 18 iulie 1994 în cauza Wynne contra Regatului Unit (Seria A nr. 294-A), prin aceea că prima categorie nu se bazează numai pe gravitatea infracţiunii, dar ţine cont şi de vârsta autorului in-fracţiunii. Principiul, potrivit căruia crimele comise de minori nu trebuie pedepsite la fel de sever ca cele comise de adulţi, se conţine, după cum a afi rmat reclamantului, în toate codurile penale civilizate. În acest context, scopul sentinţei de detenţie la


207


discreţia Maiestăţii Sale nu are un caracter în exclusivitate punitiv, dar parţial punitiv şi parţial preventiv.

În sprijinul acestui argument, reclamantul s-a referit la originea istorică a expre-siei „la discreţia Maiestăţii Sale (legea din 1800 cu privire la internarea persoanelor alienate vinovate de comiterea unor infracţiuni şi legea cu privire la copii din 1908 - a se vedea paragrafele 21 şi 23 supra) în contextul căreia ea urmărea un scop clar preventiv. În continuare, el s-a referit la formularea articolului 53 din legea din 1933 („o persoană [sub 18 ani] (...) recunoscută vinovat de omor (...) nu va fi condamnată la închisoare pe viaţă”- a se vedea paragraful 23 supra) şi la caracterul nedeterminat al formulei folosite în propoziţie („la discreţia Maiestăţii Sale”).

Reclamantul a conchis că o sentinţă de detenţie impusă în conformitate cu ar-ticolul 53 se apropie prin caracterul său nedeterminat şi obiectivele sale de prevenire mai curând de o sentinţă pe viaţă discreţionară, aşa cum a fost examinată de Curte în cauza Thynne, Wilson şi Gunnel precitată, decât de o sentinţă pe viaţă obligatorie. La fel ca în cazul citat, după expirarea perioadei punitive, unicul motiv legitim al detenţiei continue a reclamantului ar fi constatarea pericolului pe care-l prezintă în continuare, o caracteristică susceptibilă de schimbare pe parcursul timpului (ibid., p. 30, § 76). Aceasta a fost în special adevărat în cazul autorilor infracţiunii în vârstă de zece ani la momentul comiterii infracţiunii. Prin urmare, la această fază a executării sentinţei sale, reclamantul avea dreptul în conformitate cu articolul 5 § 4 la stabilirea legalităţii detenţiei continue la intervale rezonabile de către un tribunal.

48. Comisia a fost de acord în substanţă cu argumentele reclamantului şi a adăugat că absenţa cuvântului „viaţă” în expresie numai a consolidat caracterul ei ne-determinat. În continuare, Comisia a notat comentariile judecătorului de prima instan-ţă asupra pericolului prezentat de către reclamant (a se vedea paragraful 8 supra).

49. Guvernul a susţinut că sentinţa de detenţie la discreţia Maiestăţii Sale are, în mod esenţial, un caracter punitiv şi este impusă automat tuturor minorilor acuzaţi de omor în funcţie de gravitatea crimelor comise şi indiferent de starea lor mintală sau de pericolul pe care-l prezintă. Aceasta explică motivul pentru care în conformitate cu legea privind justiţia penală din 1991 aceeaşi procedură de eliberare reglementează sentinţele obligatorii pe viaţă impuse adulţilor şi cele de detenţie la discreţia Maiestăţii Sale, precum şi motivul pentru care aceleaşi măsuri administrative sunt aplicate am-belor (a se vedea paragrafele 25 şi 29 supra). În continuare, după expirarea perioadei punitive, nu numai caracterul periculos al reclamantului, dar şi acceptarea de către public a eliberării anticipate trebuie să fi e examinată cu scopul de a nu compromite încrederea publicului în sistemul justiţiei penale (a se vedea paragraful 32 supra).

În plus, Guvernul afi rmă că, afară de faptul că persoanele condamnate la de-tenţie la discreţia Maiestăţii Sale nu vor fi deţinute pe parcursul etapelor incipiente într-o închisoare, dar într-o instituţie specială pentru infractori minori, sentinţa nu era altceva decât un echivalent legal a sentinţei obligatorii pe viaţă impusă adulţilor. În aceste circumstanţe, chestiunile în speţă erau identice cu cele din cauza Wynne (pre-citată în paragraful 47 supra) în care Curtea a constatat că procesul iniţial şi procedu-ra de apel a satisfăcut exigenţele articolului 5 § 4 din Convenţie.

208


50. La început, Curtea notează că, după cum a fost recunoscut în mod general, chestiunea centrală în cauză este dacă detenţia la discreţia Maiestăţii Sale, dată fi ind natura şi scopul ei, trebuie să fi e asimilată, potrivit jurisprudenţei Convenţiei, cu o sentinţă obligatorie de închisoare pe viaţă sau mai curând cu o sentinţă discreţionară de închisoare pe viaţă. La examinarea acestei întrebări Curtea trebuie, prin urmare, să decidă dacă sentinţa impusă în temeiul articolului 53 se aproprie în substanţa celei dispuse în cauzele Weeks contra Regatului Unit (hotărârea din 2 martie 1987, Seria A nr. 114) şi Tynne, Wilson şi Gunnel (precitate în paragraful 34 supra) sau în cea mai recentă cauză Wynne contra Regatului Unit (precitată în paragraful 47).

51. Potrivit Guvernului, este adevărat că o sentinţă de detenţie la discreţia Ma-iestăţii Sale are un caracter obligatoriu: ea este stabilită de lege şi impusă în mod automat în toate cazurile care vizează minorii sub vârsta de 18 ani condamnaţi pentru omor, în acest context judecătorul de prima instanţă nu dispune de o putere discreţio-nară. De asemenea, este cert faptul că legea din 1991, precum şi declaraţiile recente de principiu tratează sentinţa în speţă la fel ca sentinţele obligatorii pe viaţă în ceea ce priveşte procedura pentru eliberare condiţionată şi reintegrare.

Pe de altă parte, este incontestabil faptul că, ţinând cont de originile ei legale, expresia „la discreţia Maiestăţii Sale” a avut un scop clar de prevenire şi că, spre deosebire de sentinţele de internare sau închisoare pe viaţă, cuvântul „viaţă” nu este menţionat în descrierea sentinţei.

52. Cu toate acestea, indiferent de faptul cât de important ar putea fi aceste argumente pentru înţelegerea sentinţei de detenţie prevăzută de articolul 53 în dreptul englez, punctul litigios decisiv în prezentul context este dacă caracterul şi, în special, scopul sentinţei în cauză sunt de natură să impună necesitatea examinării legalităţii menţinerii în detenţie de către un tribunal respectând exigenţele articolului 5 § 4.

53. Curtea reaminteşte faptul că reclamantul a fost condamnat la detenţie la discreţia Maiestăţii Sale din cauza vârstei sale minore la momentul comiterii infracţiunii. În cazul minorilor condamnaţi de comiterea unor crime cu caracter grav, sentinţa cores-punzătoare conţine cu siguranţă un element punitiv şi, respectiv, o perioadă punitivă este fi xată pentru a refl ecta exigenţele represiunii şi intimidării. Oricum, detenţia nede-terminată impusă unui tânăr condamnat, care poate fi menţinută pe parcursul întregii vieţi a acestui tânăr, poate fi justifi cată numai de necesitatea protecţiei publicului.

Aceste considerente, concentrate asupra unei evaluări a caracterului şi stării psihice a tânărului infractor şi a pericolului eventual pentru societate, trebuie în mod necesar să ţină cont de evoluţia constantă a personalităţii şi a comportamentului lui cauzate de maturizarea lui. Incapacitatea de a ţine cont de schimbările cauzate în mod inevitabil de procesul de maturizare ar însemna că condamnaţii tineri deţinuţi în conformitate cu articolul 53 ar fi trataţi ca fi ind privaţi de libertatea lor pentru restul vieţii, o situaţie care, după cum au subliniat reclamantul şi delegatul, ar putea cauza apariţia unor probleme sub aspectul articolului 3 din Convenţie.

54. În raport cu aceste argumente, Curtea conchide că sentinţa reclamantului, după expirarea perioadei punitive, se compară mai mult cu o sentinţă discreţionară pe viaţă. Deşi într-un context diferit, aceasta a fost opinia exprimată de Divisional Court


209


în hotărârea sa din 20 aprilie 1993 (R. contra Ministrului de interne, ex. parte Prem Singh, a se vedea paragraful 24 supra).

Motivul decisiv pentru menţinerea în detenţie a reclamantului a fost şi continuă să fi e pericolul pe care-l prezintă pentru societate, o caracteristică susceptibilă de a evolua paralel timpului. Respectiv, noi chestiuni privind legalitatea pot apărea în cursul detenţiei şi reclamantul are dreptul, în temeiul articolului 5 § 4, de a sesiza un tribunal competent pentru a obţine o decizie, în intervale rezonabile de timp, cu privire la legalitatea detenţiei sale (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea în cauza Thynne, Wilson şi Gunnell precitată, p. 30, paragraful 76).

B. Dacă căile de recurs disponibile au satisfăcut exigenţele articolului 5 § 4

55. Guvernul a acceptat că dacă, contrar argumentelor sale, articolul 5 § 4 conferea drepturi suplimentare de a contesta legalitatea menţinerii reclamantului în detenţie, ar fi existat o încălcare a acestei dispoziţii, dar numai în măsura în care comisia pentru eliberare condiţionată nu dispunea de putere generală de a dispune eliberarea reclamantului după expirarea perioadei punitive.

În răspuns la teza reclamantului că importanţa şi natura cauzei, cu alte cuvinte starea psihică a deţinutului, a impus necesitatea unei audieri contradictorii, inclusiv po-sibilitatea de a cita şi interoga martorii, Guvernul a reamintit că articolul 5 § 4 nu conferă un drept absolut la o procedură contradictorie şi în măsura în care echitatea impunea necesitatea unei audieri orale, care putea fi garantată printr-un control judiciar.

56. Comisia a constatat că comisia pentru eliberarea condiţionată, lipsită de pu-terea de decizie, nu putea fi considerată un organ care satisface exigenţele articolului 5 § 4. Cât priveşte necesitatea unei audieri în contradictoriu, delegatul Comisiei a adăugat că controlul judiciar „constituie un remediu nesigur, dat fi ind faptul că în cazul deţinuţilor care-şi execută pedeapsa pe viaţă discreţionară audierea orală este prevăzută în mod expres, dar nu şi în cazul persoanelor deţinute la discreţia Maiestăţii Sale.

57. Curtea reaminteşte că articolul 5 § 4 nu garantează dreptul la un astfel de control judiciar care ar împuternici „tribunalul” să-şi substituie cu privire la ansamblul aspectelor cauzei, inclusiv considerentele de oportunitate, propria libertate de aprecie-re cu cea a autorităţii care adoptă decizii; examinarea trebuie să fi e sufi cient de amplă pentru a se sprijini pe condiţiile care, sub aspectul Convenţiei, sunt esenţiale pentru de-tenţia legală a unei persoane supuse unui tip special de privaţiune de libertate aplicate reclamantului (a se vedea, inter alia, hotărârea în cauza Weeks, precitată, p. 29, § 59, hotărârea din 29 august 1990 în cauza the E contra Norvegiei, Seria A nr. 181-A, p. 21, § 50, şi hotărârea precitată în cauza Thynne, Wilson şi Gunnell, p. 30, § 79).

58. La fel ca în cauza Thynne, Wilson şi Gunnell (p. 30, § 80) şi în pofi da unei noi practici care permite persoanelor deţinute în temeiul articolului 53 din legea din 1933 să consulte dosarul examinat de comisia pentru eliberare condiţionată (a se vedea paragraful 24 supra), Curtea nu vede nici un motiv pentru a neglija constatarea făcută în cauza Weeks (precitată, p. 29-33, §§ 60-69) potrivit căreia comisia pentru eliberare condiţionată nu satisface exigenţele articolului 5 § 4. Guvernul nu contestă faptul că comisia pentru eliberare condiţionată nu are competenţa să dispună elibe-

210


rarea unui deţinut. Cu toate acestea, lipsa procedurii în contradictoriu în faţa acestui organ de asemenea îl împiedică de a fi considerat tribunal sau instanţă de judecată în sensul articolului 5 § 4.

59. În acest context Curtea reaminteşte că, în astfel de domenii de o importanţă crucială ca privarea de libertate şi în cazul în care apar întrebări care implică, spre exemplu, o evaluare a caracterului sau a stării psihice a reclamantului, prezenţa recla-mantului la o audiere orală poate fi esenţială pentru caracterul echitabil al procedurii (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea din 21 septembrie 1993 în cauza Kremzow contra Austriei, Seria A nr. 268-B, p. 45, § 67).

60. Curtea consideră că, în situaţii similare cu cea a reclamantului, în care o perioadă lungă de privaţiune de libertate poate fi în joc şi caracteristicile personalităţii lui, precum şi nivelul de maturitate prezintă importanţă la deciderea caracterului lui periculos, articolul 5 § 4 impune necesitatea unei audieri orale în contextul unei pro-ceduri contradictorii de citare şi interogare a martorilor.

61. Faptul că reclamantul ar putea obţine o audiere orală prin instituirea pro-cedurii de control judiciar nu constituie un răspuns la această exigenţă. În primul rând, articolul 5 § 4 presupune existenţa unei proceduri în conformitate cu exigenţele sale, excluzând necesitatea instituirii unei proceduri distincte pentru a o porni. În al doilea rând, la fel ca delegatul Comisiei, Curtea nu este convinsă că posibilitatea de care dispunea reclamantul de a obţine o audiere orală prin intermediul procedurii de control judiciar este sufi cient de sigură pentru a fi considerată că satisface exigenţele articolului 5 § 4 din Convenţie.

C. Recapitulare

62. În concluzie, Curtea constată că avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie prin faptul că reclamantul, după expirarea perioadei punitive, nu a fost capabil să impună necesitatea examinării detenţiei lui continuie la discreţia Maiestăţii Sale în faţa unui tribunal cu putere şi garanţii procedurale care să satisfacă această prevedere.


63. Atât în memoriul său scris cât şi în adresarea sa în faţa Curţii, reclamantul nu a făcut nici o referinţă la plângerea sa înaintată în temeiul articolului 14, care a fost declarată admisibilă de Comisie (a se vedea paragraful 41 supra). În aceste cir-cumstanţe şi din moment ce nici o chestiune separată nu pare a fi ridicată în temeiul acestei dispoziţii, Curtea nu are nici un motiv de a o examina ex offi cio.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

64. Articolul 50 din Convenţie prevede: „Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte


211


obligaţiile care rezultă din (...) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

Revendicările reclamantului în termenii acestei dispoziţii vizau compensaţia pentru prejudiciul moral şi rambursarea cheltuielilor şi costurilor suportate în timpul procedurilor în faţa organelor Convenţiei.

A. Prejudiciul moral

65. Reclamantul a solicitat compensaţie pentru viteza lentă cu care a progresat spre libertate pe parcursul ultimilor şaptesprezece ani şi, cu titlu subsidiar, pentru pier-derea oportunităţii ca cazul lui să fi e examinat de un tribunal independent şi imparţial şi pentru prejudiciul, neliniştea şi întârzierea provocată de această pierdere. El a reclamat suma de 50 000 lire sterline, invocând faptul că din cauza încălcării drepturilor sale ga-rantate de Convenţie, el a trebuit să execute cinci ani suplimentari de detenţie.

66. În opinia Curţii, nu există nici o probă că reclamantul şi-ar fi redobândit liber-tatea în cazul neîncălcării articolului 5 § 4. Chiar dacă s-ar presupune că el a suferit de „nelinişte”, Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului că, în circumstanţele speţei, consta-tarea unei încălcări constituie o sufi cientă satisfacţie echitabilă în sensul articolului 50.


67. Pentru rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în timpul procedurii în faţa instituţiilor Convenţiei, reclamantul a solicitat suma de 32 459, 58 lire sterline, inclusiv şi taxa pe valoare adăugată.

68. Guvernul consideră suma reclamată excesivă.

69. În lumina criteriilor care derivă din jurisprudenţa sa, Curtea decide acorda-rea reclamantului a sumei de 19 000 lire sterline minus suma de 14 475 franci francezi deja achitată cu titlu de asistenţă juridică pentru onorarii şi cheltuieli de transport şi acomodare.

C. Penalităţi

70. Potrivit informaţiilor de care dispune Curtea, rata legală de dobândă aplica-bilă în Marea Britanie la data adoptării acestei hotărâri este de 8 % pe an.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie pe motiv că recla-mantul, după expirarea perioadei punitive, nu a dispus de posibilitatea de a sesiza un tribunal pentru a i se examina menţinerea sa în detenţie;

2. Susţine că nu este necesar de a examina plângerea formulată în temeiul articolului 14 din Convenţie.

3. Susţine că prezenta hotărâre constituie o satisfacţie echitabilă sufi cientă pentru prejudiciul moral revendicat;

4. Susţine

212


(a) că statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în termen de trei luni, 19 000 lire sterline (nouăsprezece mii lire sterline) pentru cheltuieli de reprezentare, minus 14475 (paisprezece mii patru sute şaptezeci şi cinci) franci francezi care au fost deja plătiţi cu titlu de asistenţă juridică, care urmează a fi convertiţi în lire sterline la rata de schimb în ziua pronunţării prezentei hotărâri;

(b) că începând cu data expirării celor trei luni sus-menţionate până la executa-rea hotărârii va trebui achitată o rată simplă a dobânzii de 8 % pe an;


Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţa publică din 21 februarie 1996 la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.




213


GUSTAFSSON contra SUEDIEI(Cererea nr. 15573/89)

Hotărâre

25 aprilie 1996

În cauza Gustafsson c. Suediei1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, potrivit articolului 53 din regulamentul B2 al Curţii, într-o mare cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, R. Bernhardt, F. Matscher, L.-E. Pettiti, B.Walsh, A. Spielmann, S.K. Martens,Dna E. Palm,Dnii I. Foighel, R. Pekkanen, A.N. Loizou, J.M. Morenilla, F. Bigi, M.A. Lopes Rocha, G. Mifsud Bonnici,

1 Cauza poartă numărul 18/1995/524/610. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-siei) corespunzătoare.2 Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică tuturor cauzelor referitoare la statele legate prin Protocolul nr. 9.

214


J. Makarczyk, B. Repik, P. Jambrek, E. Levits,

precum şi dl H. Petzold, grefi er şi dl P.J. Mahoney, grefi er adjunct,

După ce a deliberat cu uşile închise la 24 noiembrie 1995 şi 28 martie 1996,


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Co-misia”) la 1 martie 1995 şi de Guvernul Regatului Suediei (“Guvernul”) la 15 mai 1995, în termenul de trei luni oferit de articolele 32 § 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Conven-ţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”). La originea cauzei se afl ă o cerere (nr. 15573/89) introdusă contra Suediei, cu care ce-tăţeanul acestui stat, dl Torgny Gustafsson, a sesizat Comisia la 1 iulie 1989, potrivit articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48), precum şi la declaraţia suedeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ea are drept obiect, la fel ca şi cererea Guvernului, obţinerea unei decizii care ar stabili dacă faptele cauzei denunţă o omisiune a statului reclamat potrivit exi-genţelor prevăzute de articolele 6, 11 şi 13 (art. 6, art. 11, art. 13) din Convenţie şi de articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1).

2. Ca răspuns la invitaţia prevăzută la articolul 35 § 3 d) din regulamentul B, reclamantul şi-a manifestat intenţia de a participa în instanţă, desemnându-şi consi-lierul (articolul 31).

3. Camera se constituie de plin drept din dna E. Palm, judecător ales din par-tea Suediei (articolul 43 din Convenţia) (art. 43), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 4 b) din regulamentul B). La 5 mai 1995, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dnii F. Matscher, B.Walsh, S.K. Martens, R. Pekkanen, A.N. Loizou, F. Bigi şi P. Jambrek (articolele 43 in fi ne din Convenţie şi 21 § 5 din regulamentul B).

4. Asumându-şi preşedinţia camerei (articolul 21 § 6 din regulamentul B), dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefi erului, pe agentul guvernamental, pe re-prezentantul reclamantului şi pe delegatul Comisiei referitor la organizarea procedurii (articolele 39 § 1 şi 40). Potrivit ordonanţei astfel adoptate, grefi erul a primit memoriul Guvernului la 12 septembrie 1995 şi cel al reclamantului la 13 septembrie. Printr-o scrisoare din 19 octombrie 1995, secretarul Comisiei a notifi cat că delegatul acesteia nu va prezenta observaţii scrise.

5. La 28 septembrie 1995, camera a decis, în contextul cererii prezentate de Guvern la 30 august, să se desesizeze cu efect imediat în favoarea unei mari camere

GUSTAFSSON contra SUEDIEI____________________________________________________________________________________

215


(articolul 53 din regulamentul B). Preşedintele şi vicepreşedintele, dl R. Bernhardt şi alţi membri ai camerei erau de plin drept membri în Marea Cameră. La 28 septembrie 1995, preşedintele i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe cei-lalţi nouă judecători supleanţi şi anume dnii L.-E. Pettiti, A. Spielmann, I. Foighel, J.M. Morenilla, M.A. Lopes Rocha, G. Mifsud Bonnici, J. Makarczyk, B. Repik şi E. Levits (articolul 53 § 2 a) şi b)).

6. La 24 octombrie 1995, Marea Cameră a respins o cerere de audiere a martorilor înaintată de Guvern şi primită la grefă la 17 octombrie (articolul 43 § 1 combinat cu articolul 53 § 6). Între 19 şi 25 octombrie, grefi erul a primit mai multe scrisori din partea reclamantului conţinând observaţii referitoare la subiectul cererii în cauză.

7. La 27 septembrie şi 24 octombrie 1995 şi la 10 ianuarie 1996, reclamantul a furnizat informaţii suplimentare cu privire la pretenţiile sale în temeiul articolului 50 (art. 50). La 10 noiembrie 1995, Comisia, la invitaţia grefi erului, urmare a instrucţiuni-lor preşedintelui, a elaborat mai multe documente cu privire la procedura desfăşurată în faţa sa.

8. Potrivit deciziei preşedintelui, dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică la 22 noiembrie 1995 la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. Înainte de acesta Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:


Dl C.H. Ehrenkrona, subsecretar adjunct pentru afaceri juridice, Ministerul Afacerilor Externe, agent,

Dl D. Ekman, subsecretar permanent, Ministerul Muncii,

Dl P. Virdesten, subsecretar pentru afaceri juridice, Ministerul Muncii,

Dna I. Åkerlund, consultant juridic, Ministerul Muncii,

Dna H. Jäderblom, consultant juridic, Ministerul Justiţiei, consultanţi; - din partea Comisiei

Dna G.H. Thune, delegat,


Dl G. Ravnsborg, doctor conferenţiar în drept, la Universitatea din Lund, consilier.

Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările judecătorului şi preşe-dintelui, date de dna Thune, dl Ravnsborg şi dl Ehrenkrona.

216


ÎN FAPT


9. Din vara anului 1987 şi până la fi nele verii anului 1990, reclamantul a fost proprietarul restaurantului de vară Ihrebaden situat în Ihreviken, Tingstäde, pe insula Gotland. Printre altele el poseda şi posedă în continuare un han pentru tineret Lumme-lunda situat în Nyhamn, Visby, pe aceeaşi insulă. Restaurantul număra mai puţin de zece lucrători, angajaţi pe o bază sezonieră, însă cu posibilitatea de a fi reangajaţi anul viitor. Reclamantul era proprietarul nemijlocit al restaurantului şi al hanului pentru tineri şi pentru datoriile întreprinderii răspundea cu propriul patrimoniu (enskild fi rma).

10. Reclamantul nu era membru al niciunui din cele două sindicate ale patro-nilor de restaurante, mai exact Sindicatul Suedez al Patronilor de Hoteluri şi Restau-rante (Hotell - och Restaurangarbetsgivareföreningen - “HRAF”, afi liat la Confederaţia Suedeză a Patronilor (Svenska Arbetsgivareföreningen - “SAF”) şi Uniunea Patronilor Sindicatului Suedez al Proprietarilor de Restaurante (Svenska Restauratörsförbun-dets Arbetsgivareförening) - “SRA”). Prin urmare, el nu era legat prin nici o convenţie colectivă (kollektivavtal) încheiată între aceste două sindicate şi Sindicatul Persona-lului Hotelier şi din Restaurante (Hotell - och Restaurandanställdas Förbund - “HRF”). El nu era, de asemenea, obligat să subscrie vreunui regim de asigurare a pieţei de muncă (Arbetsmarknadsförsäkring) elaborat pe calea acordurilor dintre SAF şi Con-federaţia Suedeză a Sindicatelor (Landsorganisationen).

Totuşi, reclamantul dispunea de posibilitatea să adere la o convenţie colectivă prin semnarea unui acord de substituire (hängavtal). De asemenea, el putea să sub-scrie regimurilor de asigurare propuse de Asigurările Pieţei de Muncă sau de una din cele zece companii de asigurări în domeniu.

11. La sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie 1987, el a refuzat să semneze un acord de substituire separat cu HRF. El a menţionat că în principiu era ostil faţă de sistemul de negociere colectivă. În plus, el a subliniat că salariaţii săi erau mai bine remuneraţi decât dacă ar fi fost plătiţi potrivit unui acord colectiv şi că însăşi aceştia nu doreau ca el să subscrie unui acord de substituire din partea lor.

Acordul de substituire propus reclamantului includea următoarele clauze:“Părţile: [reclamantul] şi [HRF]

Termenul de valabilitate: de la 1 iulie 1987 până la 31 decembrie 1988 inclusiv, reînnoit pentru o perioadă de un an, cu condiţia unui preaviz cu două luni înainte de expirarea [acordului].

(...)

Începând cu data [de mai sus], cel mai recent acord între [sindicatul patronilor] şi [HRF] se aplică între [reclamant şi HRF]. Dacă [sindicatul patronilor] şi [HRF] încheie ulterior un nou acord sau de-cid să modifi ce sau să completeze [prezentul] acord, [noul acord, modifi cările sau completările] se aplică în mod automat începând cu data la care [el sau ei] [a sau au] fost (încheiat(e)].

(...)

1. [Patronul] subscrie [din partea angajaţilor săi] [cinci] poliţe [diferite] de asigurare la Asigurările Pieţei de Muncă la care el plăteşte prime, (...) şi, eventual, la alte poliţe de asigurare care ar putea ulterior constitui obiectul unui acord între [sindicatul patronilor şi HRF].


217


2. [Patronul] eliberează certifi cate de muncă pe un formular special (..), a căror copie este adresată [HRF].

3. [Patronul trebuie] să angajeze [lucrători care sunt membri] sau [care au] solicitat să fi e membri ai [HRF]. În caz de reangajare se aplică dispoziţiile articolului 25 din legea cu privire la protecţia angajării (lag (1982:00) om anställnings-skydd).

4. În fi ecare lună, [patronul] reduce din salariul salariaţilor membri ai [HRF] o sumă corespunzătoa-re cotizaţiei lor sindicale pe care o transferă la [HRF].

(...)”

12. La 16 iulie 1987, cu ocazia noilor negocieri cu reclamantul, HRF i-a propus un alt acord de substituire, pe care el de asemenea a refuzat să-l semneze:

“Obiectul: semnarea unui acord colectiv cu privire la [restaurantul] Ihrebaden (...) şi hanul pentru tineret Lummelunda.

1. Ţinând cont de viitorul sfârşit de [sezon 1987], părţile convin asupra următoarelor dispoziţii, care substituie semnarea unui acord colectiv.

Întreprinderea acceptă să se conforme, pe parcursul sezonului (...), acordului colectiv (“acordul naţional verde”) încheiat între [HRAF] şi [HRF], care cuprinde obligaţia de a adera la [anumite] regimuri de asigurări (avtalsförsäkringar) pe lângă Asigurările Pieţei de Muncă.

2. De asemenea, întreprinderea acceptă de [a se conforma] acordului colectiv (...) pe parcursul viitorului sezon (...), prin afi lierea sa la sindicatul patronilor sau prin semnarea unui (...) acord de substituire (...)”.

13. Dacă reclamantul a acceptat un acord de substituire, acesta va fi aplicabil nu numai salariaţilor săi sindicali, dar şi celor care nu sunt afi liaţi la vreun sindicat.

În vara anului 1986, reclamantul a angajat o persoană care aderase la HRF şi, în 1987, un alt membru al acestui sindicat precum şi două persoane înscrise respectiv în Sindicatul Angajaţilor în Comerţ (Handelsanställdas Förbund) şi în Sindicatul Func-ţionarilor Municipali (Kommunalarbetareförbundet). În 1989, un alt membru al acestui din urmă sindicat a fost angajat de reclamant.

14. În rezultatul refuzului reclamantului de a semna orice acord de substituire, HRF a aplicat în iulie 1987 restaurantului său o “blocadă” şi a declarat un boicot con-tra lui. Pe parcursul aceleiaşi luni, sindicatul angajaţilor în comerţ şi sindicatul suedez al angajaţilor în industria alimentară (Svenska Livsmedelsarbetareförbundet) au între-prins în replică acţiuni de solidaritate.

Sindicatul Suedez al Angajaţilor în Transport (Svenska transportarbetareför-bundet) şi Sindicatul Funcţionarilor Muncipali (Kommunaltjenestemannaförbundet) au recurs la aceleaşi acţiuni în vara anului 1988. În consecinţă, livrările la restaurant au fost întrerupte.

15. Una din persoanele angajate de reclamant la restaurantul Ihrebaden, mem-bru al HRF, a declarat în public că măsurile întreprinse contra restaurantului sunt inutile, deoarece salariile şi condiţiile de lucru aplicate în restaurant nu meritau nici o critică.

Potrivit Guvernului, sindicatul a declanşat acţiunea sa în rezultatul cererii de ajutor formulată în 1986 de un membru al HRF angajat de reclamant. În opinia sin-dicatului, reclamantul plătea angajaţilor săi un salariu lunar cu 900 coroane suedeze (SEK) mai mic decât cel pe care l-ar fi primit în temeiul unui acord colectiv. El nu plă-

218


tea personalului său indemnizaţii pentru concediu plătit, după cum este prevăzut în legea din 1977 cu privire la concediile anuale (semesterlagen 1977:480), nici salariu pentru zilele nelucrate din cauza timpului nefast, după cum prevede legea din 1982 cu privire la protecţia muncii şi, cu atât mai mult, el nu a semnat asigurarea pentru piaţa de muncă până în 1988.

16. În august 1988, invocând Convenţia, reclamantul a cerut Guvernului să interzică HRF să continuie blocada şi altor sindicate să continue acţiunile de solidari-tate; de asemenea, el a cerut Guvernului să ordone tuturor sindicatelor să-i plătească compensaţii pentru prejudicii. Cu titlu subsidiar, el a reclamat o indemnizaţie din par-tea statului.

17. Guvernul (Ministerul Justiţiei) a respins cererea reclamantului printr-o deci-zie din 12 ianuarie 1989, în care declara:

“Cererea care vizează interzicerea blocadei şi măsurilor de solidaritate, precum şi solicitarea in-demnizaţiilor de la sindicate este un litigiu între persoane particulare. Potrivit capitolului 11, articolul 3 din Instrumentul Guvernului [Regeringsformen, parte integrantă a Constituţiei], asemenea litigii nu pot fi soluţionate de o altă instanţă publică decât tribunalul, cu excepţia cazului când legea dis-pune altfel. Nici o dispoziţie din lege nu autorizează Guvernul să examineze asemenea litigii. Prin urmare, Guvernul nu va proceda la o examinare a fondului acestor cereri.

Cererea în reparaţie este respinsă”.

18. Reclamantul a sesizat Curtea Administrativă Supremă (Regeringsrätten) cu o cerere de revizuire în temeiul legii din 1988 cu privire la controlul judiciar al unor decizii administrative (lag (1988:205) om rättsprövning av vissa förvaltningsbeslut - “legea din 1988”). La 29 iunie 1989, Curtea Administrativă Supremă a respins cererea reclamantului, pe motiv că decizia Guvernului nu se referea la o chestiune adminis-trativă referitoare la exercitarea puterii publice, condiţie necesară pentru a proceda la un control în temeiul articolului 1 din legea precitată.

19. La 15 septembrie 1989, Asociaţia Suedeză de Turism (Svenska turistföre-ningen - “STF”), asociaţie fără scop lucrativ responsabilă de promovarea turismului în Suedia, a reziliat contractul cu hanul pentru tineret al reclamantului, invocând o lipsă de cooperare din partea reclamantului şi atitudinea lui negativă faţă de ea. Prin urmare, hanul pentru tineret a dispărut din catalogul hanurilor suedeze pentru tineret publicat de STF. În 1989, aproximativ o jumătate din hanurile suedeze pentru tineret făceau parte din această asociaţie.

20. Reclamantul a intentat o acţiune în faţa Tribunalului de District (tingsrätten) din Stockholm. El a denunţat faptul că considera ca o măsură personală excluderea din STF, pretinzând că ea a rezultat urmare a ameninţărilor HRF că va lua măsuri de retorsiune contra altor hanuri de tineret afi liate la STF dacă hanul său nu va fi exclus. De asemenea, el contesta rezilierea contractului cu hanul său de tineret de către STF.

STF a recunoscut, inter alia, că chiar dacă nu a provocat rezilierea contractu-lui cu hanul de tineret al reclamantului, confl ictul dintre reclamant şi sindicate putea să o accelereze. STF, de asemenea, s-a referit la un aviz al mediatorului în materie de concurenţă (ombudsmannen för näringsfrihet) din 14 noiembrie 1989, potrivit că-ruia rezilierea contractului nu a avut decât un impact neînsemnat asupra afacerilor reclamantului.


219


21. Printr-o hotărâre din 8 mai 1991, Tribunalul de District a respins cererea reclamantului în privinţa ambelor puncte. El a constatat, inter alia, că reclamantul nu a prezentat probe precum că rezilierea contractului dintre hanul său pentru tineret şi STF a constituit cauza excluderii sale personale din această asociaţie. Bazându-se pe concluziile mediatorului în materie de concurenţă, în egală măsură, el a considerat că reclamantul nu a putut demonstra că contractul era semnifi cativ din punct de vede-re fi nanciar pentru afacerea sa.

22. Reclamantul a introdus un recurs în faţa Curţii de Apel din Svea (Svea ho-vrätt), care la 6 martie 1992 a confi rmat hotărârea Tribunalului de District. Curtea de Apel a estimat, inter alia, că rezilierea contractului referitor la hanul pentru tineret a condus la expirarea afi lierii personale a reclamantului la STF. Totodată, acest fapt nu a echivalat cu excluderea sa, deoarece el ar fi putut menţine sau reînnoi apartenenţa sa. În plus, în pofi da importanţei reale a contractului pentru afacerea reclamantului, rezilierea sa de STF nu putea fi considerată ca abuzivă.

23. La începutul anului 1991, reclamantul şi-a vândut restaurantul din cauza difi cultăţilor care-l împiedicau să funcţioneze, datorate în opinia lui măsurilor de retor-siune. Restaurantul a fost cumpărat de o persoană care a semnat un acord colectiv cu HRF. Reclamantul continua să administreze hanul pentru tineret din Lummelunda cu ajutorul membrilor familiei sale.

În aceste circumstanţe, sindicatul a încetat acţiunile sale.

24. La 9 noiembrie 1991, reclamantul i-a solicitat Guvernului susţinerea cererii sale în faţa Comisiei. La 12 decembrie 1991, Guvernul a decis să se abţină de la orice măsură referitoare la această solicitare.


A. Libertatea de asociere

25. Articolul 1 din capitolul 2 din Instrumentul Guvernului prevede:“Orice cetăţean, în relaţiile sale cu autorităţile publice, este asigurat că dispune de:

1. libertatea de exprimare: libertatea de a comunica informaţii şi de a exprima idei, opinii şi senti-mente prin exprimare orală, în scris sau prin imagine, sau prin orice altă modalitate;

(...)

5. libertatea de asociere: libertatea de a se uni împreună cu alte persoane în scopul interesului general sau privat;

(...)”

26. Articolul 2 din capitolul 2 prevede:“Orice cetăţean, în relaţiile sale cu autorităţile publice, este protejat contra oricărei forme de con-strângere îndreptată să-l oblige să-şi exprime opiniile în materie de politică, religioasă, culturală sau de altă natură. În egală măsură, această protecţie se aplică contra oricărei presiuni care vi-zează să forţeze participarea sa la reuniuni destinate să-i orienteze opinia, la manifestaţii sau alte evenimente similare, sau apartenenţa la vreo organizaţie politică, la vreo comunitate religioasă sau un alt grup care împărtăşeşte ideile prevăzute în fraza precedentă.”

220


27. Articolul 12 §§ 1 şi 2 din capitolul 2 prevede următoarele:“Libertăţile şi drepturile prevăzute în articolul 1 §§ 1-5 (...) pot, în limita defi nită în articolele 13-16, să fi e supuse restricţiilor prevăzute de lege. (...)

Restricţiile prevăzute în alineatul precedent nu pot fi impuse decât într-un scop acceptabil într-o societate democratică. Ele nu pot niciodată să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului urmărit, nici să se extindă până la punctul în care să constituie o ameninţare pentru liber-tatea de opinie în calitate sa de pilon al democraţiei. Nici o restricţie nu poate fi impusă doar pentru motive politice, religioase, culturale sau de altă natură.”

28. Articolul 14 § 2 din capitolul 2 prevede:“Libertatea de asociere poate să constituie obiectul restricţiilor doar în cazul organizaţiilor a căror activitate este de natură militară sau analogică, sau implică persecutarea unui grup caracterizat prin rasă, culoarea pielii sau o origine etnică particulară.”

29. În termenii articolului 17 din capitolul 2:“Orice sindicat, orice patron, orice asociaţie a patronilor poate, doar dacă legislaţia sau acordul nu prevăd altfel, să ia măsuri de retorsiune.”

B. Libertatea sindicală

30. Articolul 7 din legea din 1976 cu privire la co-determinarea în întreprindere are următorul conţinut:

“Prin libertate sindicală se înţelege dreptul, pentru patroni şi salariaţi, de a aparţine la o organizaţie patronală sau salarială, de a profi ta de avantajele conferite de apartenenţa lor, precum şi de a lucra pentru un asemenea sindicat sau de a crea unul.”

31. Articolul 8 prevede următoarele:“Libertatea sindicală este inviolabilă. Ea (...) se consideră încălcată dacă patronii sau salariaţii iau măsuri care aduc prejudiciu unui muncitor sau unui patron pe motiv că acesta şi-a exercitat liberta-tea sindicală, sau dacă patronii sau salariaţii iau măsuri ce tind să incite un salariat sau un patron la neexercitarea libertăţii sale sindicale. Se consideră încălcare chiar dacă măsura vizată contribuie la executarea unei obligaţii faţă de salariaţi sau patroni.

Organizaţiile patronale sau salariale nu trebuie să tolereze nici o încălcare a libertăţii lor sindicale prin împiedicarea activităţilor lor. Dacă există concomitent un sindicat local şi unul central naţional, dispoziţiile prezente se aplică celui central.

Dacă denunţarea unui acord sau unui alt act juridic sau unei dispoziţii dintr-un acord colectiv sau un alt contract antrenează încălcarea libertăţii sindicale, această încălcare atrage nulitatea actului sau dispoziţiei în cauză.”

32. Articolul 10 enunţă:“O organizaţie salarială benefi ciază de dreptul de a negocia cu un patron cu privire la orice proble-mă referitoare la relaţiile dintre patron şi orice membru al sindicatului care este sau a fost angajat de el. Acelaşi drept de negociere cu o organizaţie salarială este recunoscut şi pentru patron.

De asemenea, organizaţia salarială benefi ciază de dreptul de negociere cu orice organizaţie pa-tronală la care aparţine un angajat şi aceasta din urmă benefi ciază de acelaşi drept faţă de orga-nizaţia salarială.”

C. Recursurile judiciare

33. Articolul 3 din capitolul 11 din Instrumentul Guvernului prevede următoarele:“Litigiile dintre persoane particulare nu pot fi examinate decât de un tribunal, doar dacă legea nu dispune altfel (...)”


221


34. În principiu, un patron în privinţa căruia au fost întreprinse măsuri de retor-siune poate cere ca ele să fi e oprite printr-o ordonanţă judiciară, precum şi să solicite despăgubiri. Tribunalul competent poate emite o asemenea ordonanţă dacă măsurile de retorsiune sunt ilegale sau încalcă un acord colectiv în vigoare.

Dacă măsurile de retorsiune constituie o infracţiune penală, o acţiune în repa-raţie poate fi intentată în temeiul articolului 4 din capitolul 2 al legii din 1972 cu privire la indemnizaţii (skadeståndslag 1972:207).

35. În termenii articolului 1 din legea din 1988, orice persoană care a participat la o procedură administrativă în faţa Guvernului sau altei autorităţi publice, în lipsa altor căi de recurs, poate invita Curtea Administrativă Supremă, statuând în prima şi ultima instanţă, să revadă orice decizie luată în speţă care implică exercitarea unei prerogative de autoritate publică faţă de o persoană privată. Genul deciziei adminis-trative afl at sub incidenţa acestei legi este precizat în capitolul 8, articolele 2 şi 3, din instrumentul Guvernului, la care face trimitere articolul 1 din legea din 1988. Potrivit acestor dispoziţii, legea enunţă măsuri care reglementează, inter alia, relaţiile perso-nale şi de ordin economic dintre persoane particulare, pe de o parte, şi dintre acestea şi stat, pe de altă parte. Articolul 2 din lege enumără mai multe tipuri de decizii excluse din câmpul său de aplicare; nici una dintre ele nu este pertinentă cauzei.

Într-un proces angajat în temeiul legii din 1988, Curtea Administrativă Supremă examinează dacă decizia contestată “contravine unei dispoziţii legale” (articolul 1 din legea din 1988). Dacă această Curte declară ilegală decizia atacată, ea anulează, şi după caz, trimite cauza la autoritatea administrativă competentă (articolul 5 din legea din 1988).


36. În cererea sa din 1 iulie 1989 la Comisie (nr. 15573/89), dl Gustafsson denunţa o încălcare a dreptului la libertatea de asociere garantat de articolul 11 (art. 11) din Convenţie şi a dreptului la respectarea bunurilor sale, consacrat de articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1) combinat cu articolul 17 (art. 17) din Convenţie, prin faptul că statul nu l-a protejat contra măsurilor de retorsiune întreprinse în privinţa restauran-tului său. În plus, el s-a plâns de încălcarea drepturilor sale garantate de articolul 6 § 1 (art. 6-1) (dreptul la un proces echitabil) şi articolul 13 (art. 13) (dreptul la un recurs efectiv), menţionând că căile judiciare de recurs care ar putut fi utilizate în vederea contestării măsurilor de retorsiune nu au fost efective, pe motiv că erau legale potrivit dreptului suedez.

37. La 8 aprilie 1994 Comisia a declarat cererea admisibilă. În raportul său din 10 ianuarie 1995 (articolul 31) (art. 31), Comisia a constatat:

a) că a avut loc o încălcare a articolului 11 (art. 11) (treisprezece voturi contra patru);

b) că nu este necesară examinarea plângerii în temeiul articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1) combinat cu articolul 17 (art. 17) din Convenţie (unsprezece voturi contra şase);

222


c) că nu a fost încălcat articolul 6 § 1 din Convenţie (art. 6-1) (şaisprezece voturi contra unu);

d) că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenţie (art. 13) (paisprezece voturi contra trei).

Textul integral al avizului său, precum şi patru opinii separate care îl însoţesc, fi gurează în anexă la prezenta hotărâre1.


38. La audierea publică din 22 noiembrie 1995 Guvernul, potrivit celor expri-mate în memoriul său, a invitat Curtea să declare că în speţă nu a avut loc nici o încălcare a Convenţiei.

39. Cu aceeaşi ocazie, reclamantul a reiterat cererea pe care o exprimase deja în memoriul său, solicitând Curţii să constate încălcarea articolelor 6, 11 şi 13 (art. 6, art. 11, art. 13) din Convenţie şi articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1) combinat cu arti-colul 17 (art. 17) din Convenţie.

ÎN DREPT


40. Reclamantul s-a plâns că măsurile luate de sindicat au adus o atingere dreptului său la libertatea de asociere şi că absenţa protecţiei din partea statului con-tra acestor măsuri au constituit o încălcare a articolului 11 (art. 11) din Convenţie, potrivit căruia:

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afi lia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru pro-tecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fi e impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

41. Guvernul a contrazis această teză, în timp ce Comisia a împărtăşit opinia reclamantului precum că a avut loc o încălcare.

A. Aplicabilitatea articolului 11 (art. 11)

42. Guvernul a contestat aplicabilitatea articolului 11 (art. 11) chestiunilor de care se plânge reclamantul. Spre deosebire de reclamanţii din alte cauze precedente în care Curtea a recunoscut existenţa unui drept la libertatea de asociere în sens ne-gativ (a se vedea hotărârile Young, James şi Webster c. Regatului Unit din 13 august

Nota grefei1 Pentru raţiuni de ordin practic el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (Recueil des arrêts et décisions 1996-II), dar oricine îl poate obţine la grefă.


223


1981, seria A nr. 44, pag. 21-22, §§ 55-58; şi Sigurdur A. Sigurjónsson c. Islandei din 30 iunie 1993, seria A nr. 264, pag. 15-16, § 35), reclamantul din prezenta cauză nu a fost constrâns să adere la un sindicat. Acţiunile sindicatului au avut drept principal obiectiv de a-l determina pe reclamant să aplice salariaţilor săi o anumită convenţie negociată de organizaţii competente. În acest scop, reclamantul putea să adere la unul din cele două sindicate patronale ramurale - Sindicatul Suedez al Patronilor de Hoteluri şi Restaurante (“HRAF”) şi Uniunea Sindicatului Suedez al Patronilor de Re-staurante (“SRA”) - sau să semneze cu Sindicatul Personalului Hotelier şi din Resta-urante (“HRF”) un acord de substituire a convenţiilor colective aplicabile în domeniul restaurantelor (a se vedea § 10 supra). El ar fi putut evita acţiunile sindicatului prin a pune în aplicare posibilitatea de a purta negocieri cu acesta, în vederea parvenirii la o soluţie pe calea unui acord de substituire constituit astfel încât să refl ecte carac-terul particular al afacerilor gestionate de reclamant (a se vedea §§ 11 şi 12 supra). Încheierea unui astfel de acord putea probabil aduce atingere libertăţii reclamantului de a încheia în calitate de patron contracte cu salariaţii, însă Convenţia nu protejează această libertate ca atare.

Guvernul adiţional a notat că în practică, măsurile lansate de sindicat, mai întâi de toate, au avut drept scop întreruperea livrărilor de mărfuri destinate restaurantului (a se vedea § 14 supra) şi nu au implicat ocuparea sau blocarea accesului la localurile reclamantului. Acesta din urmă nu a furnizat nici probe în susţinerea pretenţiei sale, precum că a fost obligat să-şi vândă restaurantul sau că a suferit alte prejudicii mate-riale urmare a măsurilor de retorsiune.

43. Reclamantul şi Comisia au afi rmat că boicotarea şi blocarea localurilor re-clamantului de sindicat au încălcat libertatea acestuia de asociere în sens negativ. Cu certitudine, dacă reclamantul ar fi încheiat un acord de substituire, principalul obiectiv al măsurilor de retorsiune - de a obţine acceptarea şi aplicarea unui număr cât mai mare de convenţii colective la care HRF era parte - putea fi atins fără ca reclamantul să adere la HRAF sau la SRA. Cu toate acestea, reclamantul se opunea nu doar unei aderări formale la sindicat, dar şi oricărei apartenenţe la vreun sistem de negociere colectivă, deoarece în ambele cazuri ar fi fost legat printr-o convenţie colectivă cu HRF. De fapt, una din principalele consecinţe ale aderării la un sindicat patronal în Su-edia era participarea membrului, prin intermediul sindicatului, la sistemul de negocieri colective şi angajamentul său de a fi legat prin orice acord încheiat de sindicat. De aceea, chiar dacă reclamantul putea accepta aceste obligaţii fără a se afi lia la HRAF sau la un alt sindicat, ar fi fost artifi cial şi formal să se nege orice atentat la libertatea sa de asociere în sens negativ.

44. Curtea consideră că, chiar dacă amploarea inconvenientelor sau a preju-diciului suferit de reclamant, în rezultatul măsurilor lansate de sindicat, nu este cu-noscută exact, aceste măsuri au provocat probabil o presiune considerabilă asupra reclamantului pentru a-l determina să adere la un acord colectiv, după cum îi cerea sindicatul. Pentru aceasta el putea, fi e să adere la un sindicat patronal - situaţie în care ar fi fost legat în mod automat printr-un acord colectiv - , fi e să adere la un acord de substituire (a se vedea §§ 10 şi 11 supra). Curtea admite că libertatea sa sindicală a fost astfel într-o anumită măsură afectată. Prin urmare, articolul 11 (art. 11) este

224


aplicabil. Curtea urmează să examineze faptul dacă a avut loc încălcarea dreptului la libertate sindicală de care statul reclamat ar fi responsabil.

B. Respectarea articolului 11 (art. 11)

1. Principii generale

45. Măsurile denunţate de reclamant, chiar dacă erau tolerate de legea internă, nu vizau o ingerinţă directă a statului. Totuşi, responsabilitatea Suediei va fi angajată dacă aceste măsuri au rezultat unei omisiuni din partea acesteia de a-i asigura re-clamantului, în legislaţia sa internă, drepturile garantate de articolul 11 (art. 11) din Convenţie (a se vedea, printre altele, hotărârea Sibson c. Regatului Unit din 20 aprilie 1993, seria A nr. 258-A, pag 13, § 27). Cu toate că obiectivul esenţial al articolului 11 (art. 11) este de a proteja individul contra ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice în exercitarea drepturilor protejate, el poate totodată implica obligaţia pozitivă de a asigura respectarea efectivă a acestor drepturi.

În hotărârea cea mai recent adoptată la acest subiect, articolul 11 (art. 11) din Convenţie a fost interpretat ca consacrând nu doar dreptul pozitiv de a constitui şi de a adera la un sindicat, dar, de asemenea, şi aspectul negativ al acestei libertăţi, mai exact dreptul de a nu adera la un sindicat sau de a se retrage (a se vedea hotărârea Sigurdur A. Sigurjónsson precitată, pag. 15-16, § 35). Fără a tranşa problema dacă aspectul ne-gativ al acestui drept trebuie să fi e examinat de pe aceleaşi poziţii ca şi aspectul pozitiv al acestui drept, Curtea a statuat că deşi constrângerea unei persoane de a adera la un anumit sindicat poate să nu fi e întotdeauna contrară Convenţiei, o formă a unei astfel de constrângeri care, în circumstanţele cauzei, afectează însăşi esenţa libertăţii de aso-ciere garantată de articolul 11 (art. 11), va constitui o ingerinţă în această libertate (a se vedea, de exemplu, hotărârea Sibson precitată, pag. 14, § 29).

Prin urmare, autorităţile naţionale pot fi obligate, în anumite circumstanţe, să intervină în relaţiile dintre persoanele private adoptând măsuri rezonabile şi adecva-te în vederea asigurării respectării efective a dreptului la libertatea de a nu adera la sindicate (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Plattform “Ärzte für das Leben” c. Austriei din 21 iunie 1988, seria A nr. 139, pag. 12, §§ 32-34).

În acelaşi timp, ar fi oportun de a reaminti că, dacă articolul 11 (art. 11) nu asi-gură sindicatelor, nici membrilor lor, un tratament particular din partea statului, precum dreptul de a încheia o anumită convenţie colectivă, termenii “pentru apărarea intere-selor [lor]” care fi gurează în articolul 11 § 1 (art. 11-1) demonstrează că Convenţia protejează libertatea de a apăra interesele profesionale ale membrilor unui sindicat prin acţiunea colectivă a acestuia. Fiecare stat poate alege mijloacele pe care să le utilizeze în acest scop; Curtea a recunoscut că încheierea convenţiilor colective poate constitui unul dintre ele (a se vedea, de exemplu, hotărârea Sindicatului Suedez al Conducătorilor de Locomotive c. Suediei din 6 februarie 1976, seria A nr. 20, pag. 15-16, §§ 39-40).

Având în vedere natura sensibilă a problemelor sociale şi politice implicate în atingerea unui just echilibru între diferite interese şi, în particular, în evaluarea caracterului adecvat al ingerinţei statului în vederea limitării măsurilor întreprinse de


225


sindicat pentru a spori importanţa sistemului de negocieri colective şi, ţinând cont de diferenţele importante între sistemele juridice interne în domeniul vizat, ar fi oportun ca Statele Contractante să se bucure de o largă marjă de apreciere în alegerea mij-loacelor ce urmează a fi utilizate.

2. Aplicarea principiilor enunţate

46. Reclamantul a subliniat că el s-a opus aderării la o convenţie colectivă din considerente de ordin politic şi fi lozofi c. În loc de a se supune, împreună cu salariaţii săi, corporatismului sindical, el a dorit să păstreze caracterul personal al relaţiei care îl uneşte, în calitate de patron, cu salariaţii săi.

Reclamantul şi Comisia au fost de părerea că presiunile la care el a fost supus erau de aşa natură încât autorităţile suedeze erau obligate să ia măsurile pozitive în apărarea sa. În rezultatul blocării şi boicotării dirijate contra petiţionarului, livrările produselor necesare pentru funcţionarea restaurantului său au fost practic stopate (a se vedea § 14 supra). Afacerile sale au suferit pierderi considerabile şi el a fost nevoit să-şi vândă restaurantul (a se vedea § 23 supra). Aceste măsuri drastice nu au putut fi echilibrate de orice interes legitim important al HRF în constrângerea reclamantu-lui de a adera la o convenţie colectivă. La momentul întreprinderii acestor măsuri în privinţa dlui Gustafsson, HRF nu reprezenta nici un membru al său. Unicul membru al HRF angajat de reclamant nu a apelat la asistenţă din partea sindicatului, dar a declarat expres că consideră inutilă orice măsură de retorsiune, deoarece condiţiile sale de muncă în restaurantul reclamantului nu erau deschise criticii (a se vedea § 15 supra). Din contra, ele erau mai bune decât cele care ar fi aplicabile potrivit convenţiei colective în vigoare. Prin urmare, acţiunea HRF a fost neproporţională cu interesele pe care urmărea să le apere.

Reclamantul şi Comisia au subliniat că, în asemenea circumstanţe, statul re-clamat era obligat să ofere reclamantului recursuri juridice efective, de exemplu, prin a-i permite să iniţieze o procedură în vederea obţinerii atenuării sau opririi măsurilor lansate contra sa. Din considerentul că legea suedeză nu prevedea nici o protecţie de acest fel, faptele care se afl ă la baza plângerii reclamantului antrenează o încălcare a drepturilor sale consacrate de articolul 11 (art. 11) din Convenţie.

47. Reclamantul consideră că Guvernul, prin faptul că s-a abţinut de la argu-mentarea în faţa Comisiei că măsurile sindicatului au fost justifi cate, este împiedicat de a-şi modifi ca poziţia şi de a prezenta probe în acest sens pe parcursul procedurii în faţa Curţii.

Delegatul Comisiei a indicat că informaţiile suplimentare şi argumentele noi prezentate de Guvern la acest subiect puteau şi trebuiau să fi e invocate în faţa Comi-siei. El a invitat Curtea să refl ecteze foarte atent asupra ponderii care poate fi acorda-tă acestor informaţii şi argumentelor la această etapă avansată a procedurii.

48. În memoriul său prezentat Curţii, Guvernul a evidenţiat pentru prima dată că concluzia Comisiei, potrivit căreia condiţiile de lucru acordate de reclamant angajaţilor săi erau mai bune decât cele prevăzute în convenţiile colective, repetă argumentele reclamantului în faţa acesteia. El niciodată nu a confi rmat, nici nu a admis această

226


concluzie, dar a contestat-o în faţa Curţii, sprijinindu-se pe informaţiile furnizate de HRF. Convenţia colectivă pe care sindicatul încerca s-o încheie cu reclamantul avea drept scop ameliorarea substanţială a situaţiei economice şi sociale a persoanelor an-gajate de reclamant la momentul faptelor şi pe viitor (a se vedea § 15 supra). În lipsa unei convenţii colective pentru reglementarea raporturilor între reclamant şi salariaţii săi, ultimii nu puteau benefi cia de protecţia oferită în mare parte de legislaţia suedeză a muncii. Condiţiile de muncă oferite de reclamant i-au acordat un avantaj concuren-ţial printre alţi patroni de restaurante.

49. Pentru Guvern, reclamantul contesta de fapt un sistem care se aplica în Suedia de şaizeci de ani, despre care se putea spune că constituia unul din cele mai importante elemente cunoscute ca “modelul suedez” al raporturilor între parte-neri sociali şi despre care se crede că a contribuit mult la instaurarea bunăstării în Suedia. Guvernul a notat că, în Suedia, majoritatea patronilor marilor întreprinderi sunt afi liaţi la un sindicat patronal subscriind unei convenţii colective şi aproximativ 85 % din salariaţi erau membri de sindicat. Una din caracteristicile fundamentale şi persistente ale modelului suedez era că raporturile între partenerii sociali erau reglementate înainte de toate de însăşi persoanele interesate decât prin interven-ţia statului. Astfel, salariile, durata muncii, drepturile la concediu şi alte condiţii de muncă erau reglementate de convenţiile colective - care acopereau 90 % din piaţa muncii - şi nu de legislaţie. O altă caracteristică importantă consta în faptul că patro-nul nu trebuia să dispună de posibilitatea de a se afl a într-o poziţie mai avantajoasă în raport cu concurenţii săi, aplicând condiţii de muncă mai puţin avantajoase decât cele prevăzute de o convenţie colectivă.

În plus, Guvernul a menţionat că, datorită legislaţiei suedeze care interzicea patronilor şi sindicatelor legate prin convenţii colective să recurgă la greve, boicotări şi alte măsuri, aceste acţiuni s-au menţinut pe parcursul mai multor ani la un nivel ac-ceptabil. Pe de altă parte, sindicatele care nu au încheiat convenţii colective cu un pa-tron anumit au benefi ciat de o largă marjă de apreciere pentru a-l determina pe acest patron să semneze o asemenea convenţie. Aceasta refl ectă importanţa acordată de legislator dreptului sindicatelor de a-şi promova interesele.

50. În aceste circumstanţe, Guvernul a considerat că Suedia nu era obligată, în temeiul articolului 11 (art. 11) din Convenţie, să ia măsuri pozitive pentru a proteja reclamantul contra acţiunilor lansate de sindicat.

51. Cu referire la circumstanţele particulare ale cauzei, Curtea notează chiar de la bun început că noile informaţii prezentate de Guvern referitoare la condiţiile de muncă completează faptele afl ate la originea cererii declarate admisibilă de Comi-sie. Nimic nu împiedică Curtea de a le lua în consideraţie, la determinarea fondului plângerilor reclamantului pe terenul Convenţiei, dacă ea le consideră pertinente (a se vedea hotărârea Barthold c. Germaniei din 25 martie 1985, seria A nr. 90, pag. 20, §§ 41-42, şi McMichael c. Regatului Unit din 24 februarie 1995, seria A nr. 307-B, pag. 51, § 73).

52. După cum a fost indicat mai sus (a se vedea § 44 supra), măsurile decretate de sindicat trebuiau să exercite o presiune considerabilă asupra reclamantului pentru


227


a-l determina să întrunească cerinţa sindicatului de a se afi lia unei convenţii colective, fi e să se afi lieze la un sindicat patronal sau să semneze un acord de substituire, doar prima alternativă implicând aderarea la un sindicat.

Este adevărat că, dacă reclamantul ar fi optat pentru cea de-a doua posibili-tate, el ar fi dispus de mai puţine oportunităţi pentru a infl uenţa conţinutul viitoarelor convenţii colective decât dacă ar fi aderat la un sindicat patronal. Pe de altă parte, un acord de substituire, i-ar fi permis să obţină includerea clauzelor adaptate naturii particulare a activităţilor sale comerciale. În orice caz, nu rezultă, şi nici una din părţi nu a pretins precum, că reclamantul a fost constrâns să adere la un sindicat patronal din cauza inconvenientelor pe care le prezintă, pe plan economic, acordul de substituire.

În realitate, principala obiecţie a reclamantului contra celei de-a doua posibi-lităţi, la fel ca şi contra celei dintâi, era de natură politică, mai exact el dezaproba sistemul de negocieri colective din Suedia. Totuşi, articolul 11 (art. 11) din Convenţie nu garantează ca atare dreptul de a nu adera la o convenţie colectivă (a se vedea hotărârea Sindicatului Suedez al Conducătorilor de Locomotive precitată, pag. 15-16, §§ 40-41). Obligaţia pozitivă pe care articolul 11 (art. 11) o impune statului, inclusiv în partea ce ţine de protecţia opiniei individuale, ar putea să se extindă asupra măsurilor legate de funcţionarea sistemului de negocieri colective, dar numai în cazul în care acestea încalcă libertatea de asociere. O restricţie care, precum în speţă, nu contravi-ne într-un mod semnifi cativ exercitării acestei libertăţi, chiar dacă provoacă un preju-diciu economic, nu atrage nici o obligaţie pozitivă în temeiul articolului 11 (art. 11).

53. În plus, reclamantul nu a prezentat probe în susţinerea tezei sale potri-vit căreia condiţiile de muncă în restaurantul său erau mai bune decât cele impuse printr-o convenţie colective. Având în vedere rolul particular şi importanţa pe care o au convenţiile colective în reglementarea relaţiilor de muncă în Suedia, Curtea nu vedea nici un motiv pentru a pune la îndoială faptul că măsurile sindicatului vizau scopuri legitime compatibile cu articolul 11 (art. 11) din Convenţie (a se vedea, de exemplu, hotărârea Sindicatului Suedez al Conducătorilor de Locomotive precitată, pag. 15-16, § 40; şi hotărârea Schmidt şi Dahlström c. Suediei din 6 februarie 1976, seria A nr. 21, pag. 16, § 36). De asemenea, în acest sens poate fi reamintit faptul că caracterul legitim al negocierilor colective este recunoscut de numeroase instrumen-te internaţionale, în particular articolul 6 din Carta socială europeană, articolul 8 din Pactul internaţional din 1966 cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, şi Convenţiile nr. 87 şi 98 ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii (cea dintâi tratează libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical şi cea de-a doua se referă la dreptul de organizare şi negociere colectivă).

54. În lumina celor expuse şi ţinând cont de marja de apreciere care trebuie acordată statului reclamat în domeniul respectiv, Curtea nu consideră că Suedia şi-a încălcat obligaţia de a asigura reclamantului drepturile enunţate în articolul 11 (art. 11) din Convenţie.

55. Pe scurt, Curtea a ajuns la concluzia că faptele prezentei cauze nu au con-stituit o încălcare a articolului 11 (art. 11) din Convenţie.

228


II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL 1 (P1-1)

56. Referindu-se la alegaţiile sale precitate (a se vedea §§ 39, 43, 46 şi 47 supra), reclamantul a susţinut că statul reclamat prin faptul că nu l-a protejat contra măsurilor de retorsiune ale sindicatului i-a cauzat un prejudiciu moral, încălcând arti-colul 1 din Protocolul 1 (P1-1), care are următorul conţinut:

“Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Reclamantul a afi rmat că, în rezultatul acestor măsuri, s-a văzut constrâns să-şi vândă restaurantul (a se vedea § 23 supra) la un preţ cu 600 000 SEK mai mic.

57. Guvernul a contestat această alegaţie, în timp ce Comisia, ţinând cont de constatarea sa asupra încălcării a articolului 11 (art. 11), a considerat că nu este ne-cesară examinarea plângerii în temeiul articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1).

58. Guvernul a admis că măsurile de retorsiune, având ca efect principal împiedicarea furnizorilor reclamantului să-i livreze mărfurile necesare pentru func-ţionarea restaurantului, i-au creat difi cultăţi la gestionarea afacerii sale. Cu toate acestea, reclamantul nu a prezentat careva elemente de probă referitoare la pre-judiciul fi nanciar suferit în realitate din această cauză şi Guvernul a pus la îndoială gravitatea consecinţelor reale asupra afacerilor sale. De asemenea, Guvernul a negat faptul că această chestiune, care în mod esenţial viza raporturile contractuale între reclamant şi furnizorii săi, era de natură să angajeze responsabilitatea statu-lui în temeiul articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1). Statul nu a intervenit în afacerile reclamantului, dar pur şi simplu a tolerat, în mod pasiv, activităţile sindicatelor pe o piaţă liberă. Situaţia se compara cu un boicot declanşat de consumatori faţă de o companie privată. Totuşi, clienţii trebuie să fi e liberi de a adopta astfel de măsuri fără ca să fi e angajată responsabilitatea statului, chiar dacă acest boicot aduce compania în prag de faliment.

59. Potrivit jurisprudenţei Curţii, articolul 1 (P1-1), care garantează în substanţă dreptul la proprietate, include trei norme distincte: prima, formulată în prima propoziţie a paragrafului întâi (P1-1), este de o natură generală şi enunţă principiul dreptului de a se bucura de proprietate; a doua, conţinută în a doua propoziţie a paragrafului întâi, se referă la privarea de proprietate, condiţionând-o; în ceea ce priveşte a treia, consemnată în al doilea paragraful (P1-2), ea se referă, între altele, la dreptul Sta-telor Contractante de a reglementa folosirea bunurilor în corespundere cu interesul general. A doua şi a treia normă privesc cazuri particulare de ingerinţă în dreptul de proprietate şi prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat în prima normă (a se vedea, printre altele, hotărârea Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, pag. 21-22, § 33).


229


Nimeni nu a contestat că cea de-a doua şi a treia norme erau aplicabile şi Cur-tea nu vede vreun motiv pentru a decide altfel. Pe de altă parte, reclamantul a pretins că a avut loc încălcarea celei dintâi norme, mai exact a dreptului “la respectarea bunurilor sale”.

60. Statul cu certitudine poate fi responsabil în temeiul articolului 1 (art. 1) de in-gerinţele în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor care rezultă din tranzacţiile încheiate între persoane particulare (a se vedea hotărârea James şi alţii c. Regatului Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pag. 28-29, §§ 33-36). Cu toate acestea, în prezenta cauză, faptele denunţate nu erau o consecinţă a exercitării autorităţii gu-vernamentale; mai mult, ele se refereau în exclusivitate la relaţiile contractuale între persoane particulare, mai exact între reclamant şi furnizorii sau comisionarii săi. În opinia Curţii, repercusiunile pe care le-ar fi putut avea încetarea livrărilor asupra re-staurantului reclamantului nu erau de natură să poată angaja aplicarea articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1).

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 (art. 6-1) DIN CONVENŢIE

61. Reclamantul a pretins că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie pe motiv că recursurile judiciare afl ate la dispoziţia sa pentru a combate măsurile de retorsiune nu au fost efective. Pasajele pertinente din articolul 6 § 1 (art. 6-1) au următorul conţinut:

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor ş obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”

62. În opinia Guvernului şi a Comisiei, articolul 6 § 1 (art. 6-1) nu este aplicabil în speţă.

63. Potrivit principiilor stabilite în jurisprudenţa Curţii (a se vedea, de exemplu, hotărârea Kerojärvi c. Finlandei din 19 iulie 1995, seria A nr. 322, pag. 12, § 32), Cur-tea trebuie mai întâi să stabilească dacă a existat vreo dispută (contestaţie) cu privire la un “drept”, care putea fi pretins, cel puţin într-un mod întemeiat, recunoscut în drep-tul intern. Contestaţia trebuie să fi e reală şi serioasă; ea poate viza atât existenţa unui drept, cât şi extinderea lui sau modalităţile de exercitare; în fi ne, rezultatul procesului trebuie să fi e direct determinant pentru un asemenea drept. Dacă Curtea constată existenţa unei contestaţii asupra unui drept, ea trebuie să examineze dacă este vorba de un drept “cu caracter civil”.

64. Guvernul şi Comisia au observat că, chiar dacă reclamantul putea dispune de mai multe căi pentru a aduce fondul cauzei sale în faţa unui tribunal suedez (a se vedea §§ 33 şi 34 supra), era evident că măsurile lansate de sindicat în privinţa lui purtau un caracter legal şi că legislaţia suedeză nu permitea nici unui tribunal intern să emită vreo ordonanţă de remediere a situaţiei denunţate de reclamant. În aceste circumstanţe, nu a existat vreo contestaţie cu privire la un drept, recunoscut în dreptul suedez, care putea fi cel puţin pretins într-un mod întemeiat. Prin urmare, articolul 6 § 1 nu este aplicabil în speţă.

230


65. Reclamantul, invocând jurisprudenţa suedeză, susţinea că legislaţia ţării sale recunoştea libertatea de a nu se asocia. Cu toate acestea, în opinia lui, Suedia a renunţat la responsabilităţile sale în calitate de Parte Contractantă la Convenţie, în temeiul articolului 17 din Instrumentul Guvernului, care lăsa partenerilor sociali grija soluţionării confl ictelor dintre ei (a se vedea § 29 supra). Noţiunea de “plângere întemeiată”, care poate fi găsită în jurisprudenţa Curţii referitoare la articolul 6 (art. 6) din Convenţie, nu se limitează la dreptul intern dar se extinde în egală măsură şi dreptului Convenţiei.

66. Curtea observă că aplicabilitatea articolului 6 (art. 6) din Convenţie depin-de de faptul dacă contestaţia se face cu privire la un drept recunoscut de legislaţia internă. Astfel, reclamantul nu se plânge, în temeiul articolului 6 § 1 (art. 6), precum că i s-ar fi refuzat un recurs efectiv capabil să-i permită contestarea în faţa unui tri-bunal nerespectarea legislaţiei interne (spre, exemplu, ca în hotărârea Sporrong şi Lönnroth c. Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 29-30, §§ 80-82). Plângerea sa mai curând este îndreptată contra faptului că măsurile întreprinse de sindicat erau legale potrivit legislaţiei suedeze. Cu toate acestea, articolul 6 (art. 6) nu garantează vreun conţinut particular “drepturilor şi obligaţiilor” (cu caracter civil) în Statele Contractante (a se vedea, de exemplu, hotărârea Powell şi Rayner c. Regatului Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, pag. 16-17, § 36). În speţă, nu a existat nici un drept recunoscut de legislaţia suedeză care să angajeze aplicarea articolului 6 § 1 (6-1) din Convenţie.

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 13 (art. 13) DIN CONVENŢIE

67. Reclamantul a susţinut inter alia că faptele care, în opinia lui, antrenează încălcarea articolului 6 § 1 (a se vedea §§ 62 şi 66 supra) se afl ă de asemenea la originea unei încălcări a articolului 13 (art. 13) din Convenţie, care prevede:

“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-tora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor ofi ciale.”

68. Guvernul a contestat această afi rmaţie.

69. Comisia, având în vedere observaţiile pe care le-a formulat cu privire la plângerea reclamantului în temeiul articolului 11 (art. 11) (a se vedea §§ 43 şi 46 supra), a estimat că această alegaţie era întemeiată în ceea ce priveşte fondul aces-teia. În plus, nimeni nu a contestat lipsa recursului efectiv, judiciar sau de altă natură, deschis reclamantului, dat fi ind că măsurile de retorsiune nu erau în contradicţie cu legislaţia suedeză. Pentru aceste consideraţiuni Comisia a împărtăşit opinia recla-mantului, precum că a existat o încălcare a articolului 13 (art. 11).

70. Potrivit jurisprudenţei Curţii, articolul 13 (art. 13) prevede că un individ care, într-un mod întemeiat, se pretinde victima unei încălcări a drepturilor recu-noscute în Convenţie, trebuie să dispună de un recurs în faţa unei instanţe naţio-nale pentru ca să se statueze asupra plângerii sale şi, dacă va fi cazul, să obţină reparaţie. Totuşi, articolul 13 (art. 13) nu se extinde până la punctul de a garanta un


231


recurs prin care ar putea fi contestate, în faţa unei autorităţi naţionale însăşi, legile unui Stat Contractant (a se vedea, de exemplu, hotărârile James şi alţii precitată, pag. 47, § 84; şi Powell şi Rayner precitată, pag. 16, § 36). Din considerentul că reclamantul se plângea în substanţă, în temeiul Convenţiei, de faptul că măsurile întreprinse de sindicat în privinţa sa erau legale potrivit dreptului suedez, articolul 13 (art. 13) nu este aplicabil în speţă.


1. Susţine, cu unsprezece voturi contra opt, că articolul 11 (art. 11) din Convenţie se aplică în speţă;

2. Susţine, cu douăsprezece voturi contra şapte, că nu a existat o încălcare a artico-lului 11 (art. 11);

3. Susţine, cu treisprezece voturi contra şase, că articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1) nu se aplică plângerilor reclamantului şi că, în consecinţă, nu a existat o încălcare a acestui articol;

4. Susţine, cu paisprezece voturi contra cinci, că articolul 6 § 1 (art.6-1) din Convenţie nu se aplică în speţă şi că, în consecinţă, nu a existat o încălcare a acestui articol;

5. Susţine, cu optsprezece voturi contra unul, că articolul 13 (art. 13) din Convenţie nu se aplică în speţă şi că, în consecinţă, nu a existat o încălcare a acestui articol (art. 13).

Redactată în franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului la Strasbourg, la 25 aprilie 1996.



La prezenta hotărâre se anexează, potrivit articolelor 52 § 2 (art. 52-2) din Con-venţie şi 55 § 2 din regulamentul B, textul următoarelor opinii separate:

- opinia parţial disidentă a dlui Ryssdal, dlui Spielmann, dnei Palm, dlui Foighel, dlui Pekkanen, dlui Loizou, dlui Makarczyk şi dlui Repik;

- opinia parţial disidentă a dlui Jambrek;

- opinia disidentă a dlui Walsh;

- opinia disidentă a dlui Martens, acceptată de dl Matscher;

- opinia disidentă a dlui Morenilla;

- opinia disidentă a dlui Mifsud Bonnici.

232


OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORILOR RYSSDAL, SPIELMAN, PALM, FOIGHEL, PEKKANEN,

LOIZOU, MAKARCZYK ŞI REPIK

Cu toate că suntem de acord cu colegii noştri că nu a existat o încălcare a arti-colului 11 (art. 11) din Convenţie, am ajuns la această concluzie pe motiv că articolul 11 (art. 11) nu este aplicabil plângerii înaintate de dl Gustafsson.

Interesele protejate de articolul 11 (art. 11)

După cum este indicat în hotărâre (în § 45), articolul 11 (art. 11) a fost interpretat ca cuprinzând în egală măsură şi aspectul negativ al libertăţii de asociere, mai exact, dreptul de a nu adera la vreo asociaţie (a se vedea hotărârea Sigurdur A. Sigurjónsson c. Islandei din 30 iunie 1993, seria A nr. 264, pag. 15-16, § 35). Statele Contractante sunt obligate, potrivit articolului 11 (art. 11), să creeze un cadru juridic autorizând respectarea adecvată a acestui drept negativ. Cu toate acestea, din jurisprudenţa Curţii rezultă că articolul 11 (art. 11) nu este un instrument care permite reglementarea raporturilor so-ciale în general sau asigurarea unei protecţii generale contra prejudiciului rezultat unei măsuri de retorsiune întreprinse de un partener social faţă de altul. Curtea a considerat, prin urmare, că dreptul la negociere colectivă nu este un element inerent libertăţii de asociere garantată de articolul 11 (art. 11) (a se vedea hotărârea Sindicatul Suedez al Conducătorilor de Locomotive c. Suediei din 6 februarie 1976, seria A nr. 20, pag. 15, § 39). În opinia noastră, constrângerea exercitată cu scopul de a determina un patron să adere la o convenţie colectivă în sine - mai exact, în absenţa unei constrângeri de a adera la un sindicat - este în cadrul garanţiei prevăzute de articolul 11 (art. 11).

Constrângerea denunţată de reclamant

Hotărârea admite că “măsurile decretate de sindicat trebuiau să exercite o pre-siune considerabilă asupra reclamantului pentru a-l determina să întrunească cerinţa sindicatului de a se afi lia unei convenţii colective, fi e să se afi lieze la un sindicat patro-nal sau fi e să semneze un acord de substituire” (a se vedea §§ 44 şi 52). Prin urmare, faptele prezentei cauze diferă de cele expuse în cauzele Young, James şi Webster c. Regatului Unit (hotărârea din 13 august 1981, seria A nr. 44), şi Sigurdur A. Sigur-jónsson (precitată), în care reclamanţii au fost constrânşi să adere la un sindicat sub frica de a-şi pierde mijloacele de existenţă. În speţă, reclamantul nu a fost obligat să se afi lieze la un sindicat pentru a-şi putea continua activităţile economice, deoarece el dispunea de o altă posibilitate, mai exact de a negocia un acord de substituire adaptat caracterului particular al afacerii sale. Obiecţiile sale faţă de această posibilitate, din cauza ostilităţii sale faţă de sistemul negocierilor colective în vigoare în Suedia, nu au pus în discuţie nici un interes protejat de articolul 11 (art. 11).

Concluzie

În lumina consideraţiunilor de mai sus, conchidem că faptele denunţate - în particular constrângerile exercitate asupra reclamantului pentru a-l determina să sub-scrie unui acord de reglementare a condiţiilor de muncă ale salariaţilor săi - nu antre-nează aplicabilitatea articolului 11 (art. 11).


233


OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI JAMBREK

1. Potrivit jurisprudenţei Curţii, articolul 11 (art. 11) din Convenţie impunea Sue-diei obligaţia pozitivă de a asigura oricărei persoane afl ată sub jurisdicţia sa respecta-rea efectivă a dreptului la libertatea de asociere, inclusiv a dreptului de a nu adera la un sindicat sau de a se retrage din el. Convenţia fi ind un instrument viabil care trebuie interpretat în lumina circumstanţelor actuale, această obligaţie antrena pentru statul reclamat obligaţia de a împiedica abuzul de o poziţie dominantă din partea sindicatu-lui în vederea constrângerii unei persoane de a se afi lia la o asociaţie sau de a adera la un sistem de negociere colectivă.

Aş dori să adaug că expresia “afectează însăşi substanţa [unui drept]”, utilizată de Curte în jurisprudenţa sa, în contextul plângerilor referitoare la constrângerile în vederea obligării de a adera la un sindicat, nu înseamnă că se aplică un criteriu diferit sau mai strict în vederea aprecierii faptului dacă a existat sau nu o ingerinţă. Orice ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de a nu se asocia “afectează însăşi sub-stanţa” acestei libertăţi, prin defi niţie şi în mod absolut.

2. Împreună cu majoritatea, consider că responsabilitatea Suediei poate fi anga-jată chiar dacă plângerile unui reclamant nu se referă la o intervenţie directă a statului reclamat, în special dacă ele decurg din faptul că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-i recunoaşte, în dreptul intern, respectarea drepturilor garantate de articolul 11 (art. 11).

Cu toate acestea, poziţia mea diferă în ceea ce priveşte interpretarea şi aplica-rea articolului 11 (art. 11) în lumina doctrinei Drittwirkung (principiul de opozabilitate a terţilor). În opinia mea, măsurile de retorsiune afl ate la originea plângerii reclaman-tului trebuie să fi e supuse aceloraşi restricţii care ar fi aplicate unei ingerinţe directe din partea statului. Dacă acţiunile sindicatului nu erau justifi cate de paragraful 2 din articolul 11 (art. 11-2), statul reclamat avea obligaţia pozitivă de a lua măsuri pentru a asigura reclamantului respectarea dreptului său la libertatea de asociere.

3. Cu referire la circumstanţele particulare ale speţei, consider că faptele de-nunţate nu doar pun în discuţie articolul 11 (art. 11), dar constituie pe deasupra o ingerinţă în dreptul la libertatea de asociere, care-i este garantată reclamantului de paragraful 1 al acestui articol (art. 11-1). Prin urmare, trebuie să fi e examinat faptul dacă această ingerinţă a fost justifi cată potrivit paragrafului 2 (art. 11-2).

4. Legalitatea măsurilor sindicatului nu a fost contestată şi nu văd nici un motiv pentru a pune la îndoială faptul că ele erau “prevăzute de lege” în sensul paragrafului 2 din articolul 11 (art. 11-2).

5. Aceste restricţii în mod evident urmăreau “protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia”.

În această privinţă, hotărârea se referă la “interesele profesionale ale mem-brilor unui sindicat” (a se vedea § 45 din hotărâre), la “rolul particular şi importanţa pe care o au convenţiile colective în reglementarea relaţiilor de muncă în Suedia” şi la caracterul legitim al negocierii colective, recunoscut de “numeroase instrumente internaţionale” (a se vedea § 53 din hotărâre).

234


Conţinutul hotărârii nu indică clar dacă majoritatea a evaluat interesele sindi-catelor în funcţie de primul sau al doilea paragraf al articolului 11 (art. 11). În timp ce partea hotărârii consacrată “principiilor generale” indică “termenii ‘pentru apărarea intereselor [lor]’ care fi gurează în articolul 11 § 1 (...)”, cea care tratează “aplicarea principiilor enunţate mai sus” omite să menţioneze care dintre aceste două paragrafe ale articolului 11 (art. 11) se aplică.

Este important, la aplicarea testului de proporţionalitate în vederea determi-nării chestiunii necesităţii, de a examina “interesele sindicatelor” în contextul lor real. Întrucât sindicatele nu sunt părţi la cauza introdusă în faţa instituţiilor Convenţiei, in-teresele lor trebuie să fi e luate în consideraţie pentru a aprecia scopul legitim urmărit de restricţiile litigioase aplicate drepturilor garantate reclamantului de articolul 11 (art. 11). Unica chestiune ce rămâne a fi tranşată este de a stabili dacă a existat un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi interesul dlui Gustafsson de a nu fi constrâns să încheie o convenţie colectivă.

6. Cu toate acestea, din considerentele pe care le voi explica mai jos, nu con-sider că a existat un raport rezonabil de proporţionalitate între interesele antagoniste în prezenta cauză.

7. În primul rând, nu pare că refuzul persistent al dlui Gustafsson de a participa sau de a-i face pe salariaţii săi să participe la sistemul suedez de negociere colectivă a adus atingere în vreun fel drepturilor şi libertăţilor Sindicatului Personalului Hotelier şi al Restaurantelor (“HRF”). Cu atât mai mult nu pare să fi fost pus în joc interesul unui membru particular al sindicatului. De fapt, una din angajatele dlui Gustafsson afi liată la HRF la momentul faptelor declarase public că ea consideră inutile măsurile sindicatului, deoarece salariile oferite şi condiţiile de muncă în restaurant nu erau criticabile.

8. În plus, nu aş acorda vreo importanţă particulară altor interese invocate de majoritate, mai exact “extinderea sistemului de negociere colectivă” datorită “rolului particular şi importanţei pe care o au convenţiile colective în reglementarea relaţiilor de muncă în Suedia” (a se vedea §§ 45 şi 53 din hotărâre).

În această privinţă, trebuie să se ţină cont de faptul că aproximativ 85 % din salariaţii suedezi erau deja înrolaţi în sistemul de negociere colectivă. În rezultat, acest sistem, care era prioritar fondat pe relaţii instituţionalizate între patroni şi sala-riaţi, era deja în mod remarcabil extins, înrădăcinat şi autoritar. Aceasta este cu atât mai adevărat că, în opinia reclamantului, sistemul de negociere colectivă constituia un mijloc efi cient pentru a promova aderarea la Partidul Social Democrat Suedez prin intermediul aderărilor colective.

Extinderea ulterioară a acestui sistem l-ar face practic omniprezent şi omni-potent, ceea ce cu greu ar putea fi considerat ca fi ind consecutiv noţiunii de plu-ralism inerent oricărei democraţii. Din contra, pentru a apăra obiectivele implicit cuprinse în acest concept, mai exact, diversitatea instituţiilor şi libertatea individuală de alegere şi de autorealizare, statul poate fi obligat să ia măsuri de protecţie care să împiedice sindicatele să obţină sau să utilizeze o poziţie dominantă, în special dacă ei sunt parteneri sociali care benefi ciază de o largă susţinere economică, fi -nanciară şi politică.


235


9. Dl Gustafsson avea, la rândul său, numeroase interese legitime de apărat, deoarece se confrunta cu măsuri colective întreprinse de sindicat. Acestea puneau în pericol nu doar interesele sale comerciale şi fi nanciare, ci ameninţau şi întreaga sa fi lozofi e în afaceri, relaţiile sale de muncă şi modul său de viaţă.

Politica de angajare aplicată de reclamant în restaurantul său la un anumit ni-vel era de fapt fondată pe principiul co-determinării şi urmărea cu exactitate aceleaşi scopuri ca şi cele urmărite de sistemul de negociere colectivă în întreaga societate, mai exact pacea socială şi solidaritatea.

10. În aceste condiţii, nu cred că restricţiile pe care măsurile sindicale le-au aplicat asupra dreptului reclamantului la libertatea de asociere corespund unei nece-sităţi sociale imperioase. Motivele înaintate în această privinţă de Guvernul suedez nu sunt nici pertinente, nici sufi ciente pentru scopurile paragrafului 2 din articolul 11 (art. 11-2). Forma şi intensitatea constrângerii la care a fost supus dl Gustafsson nu au fost proporţionale cu scopurile legitime urmărite şi, astfel, nu au fost necesare într-o societate democratică.

În astfel de circumstanţe, statul reclamat era obligat să întreprindă măsurile ne-cesare pentru a proteja reclamantul contra acţiunilor sindicatului, astfel încât să-i asigu-re respectarea efectivă a dreptului la libertatea de a nu se asocia garantat de articolul 11 (art. 11). Nerespectând această obligaţie, statul şi-a depăşit marja de apreciere şi, în consecinţă, a încălcat articolul 11 (art. 11).

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI WALSH

1. Subscriu opiniei disidente a judecătorului Martens, care consideră că aceas-tă cauză denotă o încălcare a articolului 11 (art. 11), precum şi raţionamentelor sale.

2. Suedia este responsabilă pentru toate încălcările Convenţiei care se produc în jurisdicţia sa, fi e că ele se datorează persoanelor particulare, statului, sau serviciilor sale (a se vedea hotărârea Young, James şi Webster c. Regatului Unit din 13 august 1981, seria A nr. 44, pag. 20, § 49).

3. Potrivit paragrafului 1 din articolul 11 (art. 11-1) reclamantul dispunea de dreptul la libertatea de asociere. Cu toate acestea, această libertate decurgea din dreptul corolar de nu fi constrâns, într-un mod direct sau indirect, la asociere. Chiar dacă am considera că dreptul derivat poate fi restrâns potrivit prevederilor paragrafu-lui 2 din articolul 11 (art. 11-2), în speţă nimic nu-l face să intre în câmpul de aplicare al acestei dispoziţii.

4. Subscriu în rest opiniei judecătorului Martens.

236


OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MARTENS, ACCEPTATĂ DE JUDECĂTORUL MATSCHER

1. Regret că nu pot accepta opinia majorităţii. Din considerentul că analiza mea diferă radical de aceasta, mă voi limita la expunerea propriei viziuni, ferindu-mă de orice controverse.

2. Mă bazez pe faptele stabilite de Comisie. Nu voi ţine cont de afi rmaţiile Guvernului, deoarece ele s-au fundamentat pe fapte noi prezentate Curţii şi sunt în contradicţie cu cele stabilite de Comisie.

În cadrul procedurii în faţa Curţii, părţile în principiu au posibilitatea să prezinte fapte noi - altfel spus care nu au fost comunicate în cadrul procedurii în faţa Comisi-ei, însă această libertate este limitată de principiile unui proces echitabil. În sistemul Convenţiei, stabilirea şi verifi carea faptelor revine în primul rând Comisiei (a se vedea în special hotărârea Ribitsch c. Austriei din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pag. 24, § 32). În consecinţă, faptele noi care le completează sau le precizează pe cele stabili-te de Comisie sunt admisibile (hotărârea McMichael c. Regatului Unit din 24 februarie 1995, seria A nr. 307-B, pag. 51, § 73), în timp ce, în principiu, faptele noi contradictorii cu cele constatate de Comisie nu sunt. Acest principiu admite unele excepţii: faptele necunoscute de părţi şi de Comisie la data în care aceasta a elaborat raportul său şi faptele survenite după această dată sunt de asemenea admisibile. În schimb, nu sunt admisibile faptele care puteau fi cunoscute de partea care le înaintează, dacă aceas-ta ar fi dat dovadă de o diligenţă şi grijă rezonabile. Noile fapte contradictorii pe care Guvernul încearcă acum să le invoce aparţin celei din urmă categorii. Guvernul nu a negat că, în faţa Comisiei, a dispus de toate facilităţile pentru a-şi prezenta cauza. El pur şi simplu a declarat că uitase cu această ocazie să consulte sindicatul vizat, mulţumindu-se să explice această omisiune prin “difi cultăţi de ordin practic”. El trebuia să-şi asume consecinţele unei asemenea omisiuni.

3. Să ne reamintim că Comisia a stabilit că:

1) doar unul din membrii personalului reclamantului, care număra mai puţin de zece salariaţi, era afi liat la HRF, sindicatul care a lansat acţiunile contra reclamantului; b) această angajată a declarat public că consideră inutile măsurile sindicatului deoa-rece salariile oferite şi condiţiile de muncă în restaurant nu sunt criticabile; c) condiţiile contractului de muncă încheiat cu salariaţii erau mai bune decât condiţiile prevăzute în convenţia colectivă în vigoare.

Prin urmare, măsurile sindicatului nu erau destinate să amelioreze condiţiile de muncă inacceptabile sau cel puţin defavorabile, dar urmăreau doar înrolarea recla-mantului şi a salariaţilor săi în sistemul de negociere colectivă.

Acest lucru este demonstrat prin faptul că, în afară de reclamant, de aseme-nea, cinci dintre salariaţii săi s-au adresat organelor Convenţiei. Aceştia din urmă, s-au plâns că statul nu oferea nici o protecţie contra încălcării libertăţii lor de a nu se asocia, califi cată de ei ca nejustifi cată, care rezulta din măsurile de retorsiune contra


237


restaurantului patronului lor. Ei subliniau că aceste măsuri aveau scopul de a-i priva de orice posibilitate de a infl uenţa asupra condiţiilor contractului lor de muncă cu pa-tronul. În decizia sa din 8 aprilie 1994 (cererea nr. 15533/89, Decizii şi Rapoarte 77-A, pag. 10 şi urm.), Comisia a declarat aceste cereri inadmisibile, însă din considerentul că, acestea coroborează constatările sale de fapt în această cauză, ele constituie un argument în plus pentru a nu examina noile fapte prezentate de Guvern.

Articolul 11 (art. 11)

4. La prima vedere, această cauză se prezintă ca un confl ict între - pe de o parte - un mic proprietar de restaurant cu convingeri politice afi rmate, potrivit cărora un anumit sistem de negociere şi convenţii colective cu efect negativ asupra societăţii în ansam-blul său este inadmisibil per se şi care, în consecinţă, nu doar se abţine de a se afi lia la un sindicat patronal, dar şi se opune pregnant la toate eforturile acestui sindicat de a-l determina într-un mod sau altul să adere la acest sistem şi - pe de altă parte - un sin-dicat care este, evident, de părerea că interesele sale profesionale cer ca orice patron în domeniul profesional pe care-l reprezintă să adere la sistem şi, prin urmare, depune eforturi de a pune capăt rezistenţei acestui patron prin acţiune colectivă.

În termenii acestei analize provizorii există un confl ict între două drepturi fun-damentale, mai exact dreptul sindicatului la libertatea de asociere în sensul pozitiv şi cel al salariatului la libertatea de asociere în sens negativ.

5. Totuşi, Guvernul neagă faptul că este pusă în joc libertatea negativă de aso-ciere a reclamantului. El susţine că scopul principal al măsurilor colective nu era să-l oblige pe reclamant să adere la un sindicat patronal, dar să-l determine să adopte o convenţie colectivă.

Acest argument nu rezistă.

S-ar potrivi la început să menţionăm că scopul subiectiv al măsurilor colective nu se ia în consideraţie. Ceea ce contează, în schimb, este efectul obiectiv al compor-tamentului sindicatului. În realitate, reclamantul a fost obligat - sub ameninţarea mă-surilor colective - fi e să se integreze în sistemul de negociere colectivă, fi e să adere la un sindicat patronal sau să semneze un “acord de substituire”, care să-l determine să fi e legat, nu doar prin convenţiile salariale în vigoare, dar şi prin cele viitoare sau, cel puţin, prin cele din sezonul următor.

Prin urmare, reclamantul a fost supus la presiuni serioase în vederea integrării sale, într-un mod sau altul, într-un sistem de negociere colectivă. Aceste presiuni adu-ceau atingere libertăţii sale de a nu se asocia, în măsura în care ele erau incompati-bile cu un element necesar inerent acestei libertăţi, mai exact facultatea de a negocia liber propriile sale acorduri de muncă.

6. Guvernul declară că Convenţia nu apără această libertate. Totuşi, acest ar-gument nu ţine cont de legătura indisolubilă care, în contextul raporturilor sociale, există între libertatea sindicală (în calitate de aspect particular al libertăţii de asoci-ere), dreptul de a proceda la negocieri colective şi dreptul de a lua măsuri colective în scopul protejării intereselor profesionale. După cum demonstrează, inter alia, arti-colele 5 şi 6 din Carta socială europeană (precum şi concluziile asupra prevederilor

238


respective ale Comitetului de Experţi Independenţi), potrivit dreptului internaţional al muncii, dreptul de negociere colectivă, dacă nu este un obiectiv, este cel puţin o con-secinţă a libertăţii pozitive de asociere a sindicatelor şi a corolarului său obligatoriu, libertatea sindicatelor de a-şi proteja interesele profesionale prin acţiune colectivă.

Este adevărat că, în hotărârile sale datate de mai bine de douăzeci de ani şi destul de reticente cu privire la posibilităţile protecţiei pe care articolul 11 (art. 11) le oferă sindicatelor (hotărârea Sindicatul Naţional al Poliţiei Belgiene c. Belgiei din 27 octombrie 1975, seria A nr. 19; hotărârea Sindicatul Suedez al Conducătorilor de Locomotive c. Suediei din 6 februarie 1976, seria A nr. 20 şi hotărârea Schmidt şi Da-hlström c. Suediei din 6 februarie 1976, seria A nr. 21), Curtea s-a abţinut de la accep-tarea opiniei Comisiei, fondată pe un raţionament riguros şi pe numeroase referinţe, potrivit cărora dreptul de negociere colectivă este indispensabil pentru exercitarea efi cientă a libertăţii sindicale şi constituie, prin urmare, un element necesar inerent acestei libertăţi garantate prin articolul 11 (seria B nr. 18, pag. 47 şi urm., §§ 76-78). Cu toate acestea, în circumstanţele actuale - precum cele refl ectate inter alia în con-cluziile Comitetului Organizaţiei Internaţionale a Muncii (“OIM”) cu privire la libertatea de asociere în cadrul Convenţiei OIM nr. 98 - nu poate fi pus la îndoială faptul că drep-tul la negociere colectivă este un element asemenea dreptului de a proteja interesele profesionale ale membrilor unui sindicat prin acţiune colectivă.

De asemenea, dar pe cealaltă faţetă a aceleiaşi monede, libertatea unui pa-tron de a nu se asocia implică în mod obligatoriu libertatea de a nu fi integrat în sistemul de negociere colectivă, mai exact libertatea de a negocia propriile sale acorduri de muncă.

În rest, articolul 11 (art. 11) este aplicabil. Acum ar trebui să determinăm dacă el a fost încălcat.

7. Constatarea aplicabilităţii articolului 11 (art. 11) oferă un caracter defi nitiv analizei provizorii expuse mai sus, considerând cauza ca un confl ict între libertatea de asociere a sindicatului şi libertatea reclamantului de a nu se asocia. În consecinţă, în prezenta cauză este necesar de a se pronunţa asupra chestiunii lăsate în suspans în hotărârea Sigurdur A, Sigurjónsson c. Islandei (30 iunie 1993, seria A nr. 264, pag. 16, § 35). În această hotărâre, Curtea a recunoscut (la fel ca şi Comitetul de experţi independenţi a procedat în cadrul articolului 5 din Carta socială europeană), că “arti-colul 11 (art. 11) trebuie considerat ca consacrând un drept negativ de asociere”, însă nu a soluţionat chestiunea - fundamentală - de a cunoaşte “dacă acest drept poate fi considerat ca fi ind pe picior de egalitate cu dreptul pozitiv”.

8. În contextul confl ictului între două drepturi, problema nu este formulată atât de perfect odată ce unica modalitate de a rezolva confl ictul dintre ele constă în a acor-da acestor drepturi o importanţă diferită. Quaritur ergo care dintre aceste două drep-turi are o importanţă mai mare ? Pentru a răspunde la această întrebare în contextul Convenţiei, în primul rând ar trebui să ţinem cont de natura acestui instrument. Con-venţia vizează în efect enunţarea drepturilor fundamentale ale individului şi acordarea acestora unei protecţii efi ciente contra atentatelor la aceste drepturi. În consecinţă, o dată fi ind admis că articolul 11 (art. 11) consacră un drept negativ de asociere de rând


239


cu un drept pozitiv, libertatea negativă trebuie în principiu să prevaleze atunci când aceste două libertăţi sunt în confl ict.

Ar trebui evidenţiaţi termenii “în principiu”. Desigur că, de acum înainte se ad-mite că aceste libertăţi formează două faţete ale aceluiaşi drept, dar când ele se afl ă în confl ict, aspectele colective ale dreptului pozitiv, în special importanţa solidarităţii sociale, nu trebuie să fi e neglijate. De aceea, în exercitarea aprecierii fi nale, faptul că libertatea negativă care intrată în joc este fi e cea a unui salariat sau a unui pa-tron se poate dovedi a fi pertinentă. Solidaritatea socială nu are întotdeauna acelaşi conţinut sau aceeaşi valoare. Cu alte cuvinte: lucrurile pot sta diferit dacă confl ictul de drepturi se produce în cadrul aceleiaşi tabere (dezacordul dintre un sindicat şi un salariat) sau între tabere adverse (dezacordul dintre un sindicat şi un patron); astfel, dacă confl ictul este în interiorul aceleiaşi tabere, situaţia poate fi diferită în dependenţă de obiectul confl ictului.

În orice caz, preponderenţa principiului dreptului negativ implică că, în cauze (precum ar fi prezenta) în care sindicatul recurge la o acţiune colectivă pentru a con-strânge un patron să participe, direct sau indirect, la sistemul de negociere colectivă, nu mai există vreun motiv de a examina dacă este afectată însăşi esenţa libertăţii ga-rantate prin articolul 11 (art. 11), criteriu stabilit în hotărârea Young, James şi Webster c. Regatului Unit (13 august 1981, seria A nr. 44, pag. 23, § 52). Aceasta se referă la faptul că acest criteriu destul de restrictiv are la bază ipoteza - înaintată doar pentru necesitatea de argumentare (ibidem, pag. 21) - potrivit căreia libertatea de a nu se asocia nu este consacrată prin Convenţie.

Acest criteriu trebuie să fi e înlocuit prin altul, care exprimă mai bine idealul apă-rării drepturilor omului, că individul trebuie în principiu să fi e liber de a acţiona potrivit ideilor sale şi, în consecinţă, să fi e apărat contra acţiunilor întreprinse faţă de con-vingerile sale sub presiunea unei acţiuni colective întreprinse de unul sau mai multe sindicate. În acest context, s-ar cuveni să reamintim că protecţia libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie şi opinii personale este cu siguranţă unul dintre obiectivele libertăţii de asociere (a se vedea în special hotărârea Vogt c. Germaniei din 26 sep-tembrie 1995, seria A nr. 323, pag. 25, § 64).

9. Dat fi ind că în caz de confl ict între libertatea de asociere şi cea de a nu se asocia, cea din urmă prevalează, în principiu, interesul profesional tradiţional şi legitim al sindicatelor - de a obţine aderarea cea mai largă la sistemul de negociere colectivă - nu poate justifi ca în sine recurgerea la acţiune colectivă pentru a constrân-ge un patron să adere la un sindicat patronal sau de a fi înrolat în alt mod în sistemul de negociere colectivă. Rezultă că o asemenea măsură coercitivă exercitată de un sindicat faţă de un patron trebuie să fi e considerată ca încălcând libertatea sa de a nu se asocia garantată prin articolul 11 (art. 11), în afară de cazul în care:

(a) ea este motivată de alte interese profesionale legitime decât cel de a obţine aderarea cea mai larg posibilă la sistemul de negociere colectivă; şi

(b) recurgerea la arma de acţiune colectivă este proporţională cu alte interese recunoscute.

240


Anume sindicatul este cel care trebuie să fi e responsabil de demonstrarea existenţei acestor alte interese. În cauzele precum cea de faţă, poate fi vorba, de exemplu, de denunţarea exploatării de patron a salariaţilor săi afi liaţi la acest sindicat sau a tuturor salariaţilor, dacă cineva este gata să creadă - cum aş fi eu personal - că sindicatul poate în asemenea cauze să acţioneze şi în interesul tuturor salariaţilor.

10. Urmează că Înaltele Părţi Contractante, ţinute să protejeze libertatea ne-gativă de asociere a oricărui individ, se afl ă în obligaţia pozitivă de a proteja această libertate contra abuzurilor sau recursurilor neproporţionale ale acţiunii colective ale sindicatelor. Ar trebui de conchis că articolul 11 (art. 11) - la fel ca şi articolul 8 (art. 8) şi articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1) - implică o exigenţă de procedură: persoanele care se pretind a fi victime ale unui abuz sau unui recurs neproporţional cu acţiunea colectivă din partea sindicatelor trebuie să poată recurge la un tribunal independent şi imparţial. Eu menţionez că această concluzie este potrivit jurisprudenţei Comitetului de experţi independenţi referitoare la obligaţia pozitivă, care revine Statelor Contrac-tante, de a oferi recursuri juridice pentru a se apăra contra acţiunilor care limitează nefondat libertatea negativă de asociere garantată de articolul 5 din Carta socială europeană (concluziile VIII, pag. 77 şi XI-1, pag. 78).

11. În lumina argumentelor bine întemeiate de Guvern care au la bază ceea ce este numit “modelul suedez”, aş adăuga că exigenţa potrivit căreia victimele unui recurs neproporţional al acţiunii sindicate trebuie să fi e în măsura de a-şi examina cauza în faţa unui tribunal este dictată în măsură egală de principiul preeminenţei dreptului. Acest principiu - că protecţia fundamentală a individului, citată în preambu-lul Convenţiei şi pe care Curtea Europeană, trebuie să fi e respectată - nu implică doar posibilitatea ca individul să poată sesiza tribunalul pentru ca acesta să controleze legalitatea şi proporţionalitatea atentatelor la drepturile sale din partea executivului; el implică, de asemenea, ca individul să benefi cieze de o asemenea protecţie contra acţiunilor organismelor puternice create sau autorizate de stat. Convenţia nu prevede deloc ca sindicatele să fi e supuse unui control din partea judecătorului mai puţin sever decât din partea statului.

Astfel, principiul preeminenţei dreptului obligă ca un sistem juridic care, după cum este cel în vigoare în Suedia, acordă sindicatelor muncitorilor şi patronilor dreptul constituţional de a face grevă, a închide uzine sau de a lua alte măsuri similare, trebu-ie, de asemenea, să permită oricărei persoane, victimă a acestor măsuri, să recurgă la tribunale pentru ca acestea din urmă să aprecieze dacă sindicatul muncitorilor sau patronilor, după caz, a făcut abuz de libertatea pe care le-o oferă Constituţia. S-ar pu-tea ca, potrivit “modelului suedez”, puterea legislativă democratică să fi e convinsă că acordarea sindicatelor unui drept (aproape) nelimitat de a-şi apăra interesele mem-brilor săi să fi e benefi c pentru societate în ansamblul său, dar preeminenţa dreptului - şi, pe deasupra, egalitatea în faţa legii în cadrul Consiliului Europei - fac imposibilă acceptarea, chiar de o democraţie, a faptului că pentru un motiv oarecare, un sindicat are privilegiul de a fi unicul arbitru între interesele membrilor săi şi cele ale patronului care nu doreşte să adere la sistem.

12. Este cunoscut că legislaţia suedeză nu a permis reclamantului să intenteze o acţiune în justiţie contra sindicatelor pentru a verifi ca dacă atentatul la dreptul său


241


negativ de asociere datorat acţiunii colective a fost motivat de raţionamente pertinen-te şi sufi ciente (a se vedea § 7 supra). Aceasta este sufi cient pentru a conchide că a avut loc o încălcare a drepturilor recunoscute reclamantului de articolul 11 (art. 11).

13. Guvernul a susţinut că, a considera sindicatele responsabile în justiţie de acţiunile colective pe care ele le-au întreprins, constituie o atingere a regulii de inter-pretare expusă în articolul 60 (art. 60) din Convenţie, deoarece legislaţia suedeză le oferă imunitate faţă de eventuale urmăriri în temeiul libertăţilor fundamentale.

Acest argument nu rezistă. În rezultat, imunitatea faţă de urmăriri, de care be-nefi ciază sindicatele potrivit legislaţiei suedeze, nu face parte din “drepturile omului şi libertăţile fundamentale” despre care este vorba în articolul 60 (art. 60). Această imu-nitate prezintă neajunsul esenţial de a fi incompatibil, pe de o parte, cu preeminenţa dreptului şi, pe de altă parte, cu o protecţie adecvată a libertăţii negative de asociere prevăzută în articolul 11 (art. 11). Prin crearea unui drept care denotă un asemenea viciu, Suedia nu trebuie să fi e autorizată să-l interpreteze ca un drept al omului sau o libertate fundamentală în sensul Convenţiei.

Alte plângeri

14. În lumina celor expuse, nu este necesar de a examina plângerile în temeiul articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1) sau a articolelor 6 şi 13 (art. 6, art. 13) din Conven-ţie, deoarece lipsa accesului la un tribunal deja constituie un element decisiv potrivit articolului 11 (art. 11).

Vreau doar să adaug că exigenţele procedurii prevăzute în articolul 1 din Proto-colul 1 (P1-1) nu au fost respectate, ceea ce justifi că, în egală măsură, stabilirea unei încălcări a acestei dispoziţii (P1-1).

Nu ar trebui acceptat argumentul Guvernului, potrivit căruia blocarea nu cade sub incidenţa articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1), deoarece este vorba de o măsură întreprinsă de un organism privat contra unei persoane particulare. Chiar dacă acţiu-nea colectivă a sindicatelor putea, după cum afi rmă insistent Guvernul, să fi e plasată pe aceeaşi poziţie cu o boicotare comercială şi alte măsuri similare, argumentul Gu-vernului nu ţine cont de faptul că un sistem juridic care nu permite victimei acestor acţiuni comerciale să atace în justiţie acţiunile autorilor pentru a obţine o hotărârea judecătorească sau despăgubiri, încalcă de asemenea acest articol. În orice caz, Gu-vernul unui stat care oferă sindicatelor sale dreptul practic nelimitat de a întreprinde măsuri colective, atunci când ele consideră că aceste măsuri sunt în interesul mem-brilor lor, este necesar cu certitudine printr-o obligaţie pozitivă de a veghea ca aceste măsuri să nu aducă atingere drepturilor altor persoane în cadrul primei norme din articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1); această obligaţie pozitivă implică cel puţin faptul ca victimele acestor măsuri colective să poată recurge la un tribunal independent şi imparţial care va verifi ca problema de proporţionalitate.

Concluzie

15. În rezumat, Suedia a comis o încălcare a articolului 11 (art. 11).

242


OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MORENILLA

1. Regret că nu pot subscrie nici abordării majorităţii, nici deciziei sale de neîn-călcare a articolului 11 (art. 11) din Convenţie în această cauză. Pentru consideraţiu-nile pe care le-am expus în opinia mea separată în hotărârea Sibson c. Regatului Unit din 20 aprilie 1993 (seria A nr. 258-A, pag. 16-19), totuşi, sunt de acord cu concluzia acesteia în ceea ce priveşte aplicabilitatea articolului 11 (art. 11) din Convenţie la plângerea reclamantului. În pofi da unei anumite reticenţe de “a deschide uşa” libertăţii negative de asociere (§ 45, alineatul 2), Curtea, urmând în această privinţă hotărârea Sigurdur A. Sigurjónsson c. Islandei din 30 iunie 1993 (seria A nr. 264, pag. 15-16, § 35), a respectat logica acestui articol (art. 11) şi consideră că libertatea negativă de asociere - dreptul de a nu adera la un sindicat sau cel de a se retrage - nu constituie decât unul din aspectele libertăţii de asociere.

2. În opinia mea, totodată, majoritatea nu a ajuns la concluzia logică din această premisă, precum că faptele alegate de dl Gustafsson constituie o încălcare a dreptului său de a nu se afi lia la un sindicat şi a dreptului său de a refuza să se angajeze într-o negociere colectivă cu sindicatele, cu riscul de a se expune măsurilor de retorsiune cum ar fi blocarea sau boicotul.

3. Din contra, majoritatea a conchis neîncălcarea după ce a stabilit următoarele “principii generale” privind compatibilitatea cu articolul 11 (art. 11) din Convenţie (§ 45 din hotărâre): a) măsurile pe care le denunţă reclamantul nu au implicat o intervenţie directă a statului; b) Curtea a considerat, în hotărârea Sibson precitată, că o formă de constrângere care, în situaţia dată, afectează însăşi esenţa libertăţii de asociere, aşa cum este consacrată de articolul 11, aduce atingere acestei libertăţi; c) termenii arti-colului 11 (art. 11) arată că Convenţia protejează libertatea de apărare a intereselor profesionale ale membrilor unui sindicat prin acţiunea colectivă a acesteia; d) potrivit jurisprudenţei Curţii (hotărârea Sindicatul Suedez al Conducătorilor de Locomotive din 6 februarie 1976, seria A nr. 20), încheierea convenţiilor colective poate constitui unul din mijloacele utilizate de Stat în acest scop, şi e) statele contractante benefi cia-ză de o largă marjă de apreciere a mijloacelor ce urmează a fi utilizate.

4. În opinia mea, acest raţionament nu respectă însăşi esenţa libertăţii negative de asociere de care benefi ciază dl Gustafsson în baza articolului 11 (art. 11). Din obli-gaţia pozitivă de a recunoaşte reclamantului drepturile defi nite în Convenţie, impusă Suediei de articolul 1 (art. 1) din Convenţie, decurge că ea trebuie să prevadă mijloa-cele de drept şi de procedură necesare protecţiei individului contra măsurilor sindica-telor considerate “nerezonabile sau neadecvate” de patroni sau angajaţi. În prezenta cauză responsabilitatea Suediei în temeiul Convenţiei este cu siguranţă obligatorie, deoarece ea nu a furnizat o asemenea protecţie.

5. Măsurile de blocare şi de boicotare par să fi fost declanşate de sindicat din cauza că reclamantul refuza atât să adere la un sindicat cât şi să semneze o convenţie colectivă de substituire. Prin urmare, constrângerea exercitată de sindicat nu servea interesului dlui Gustafsson, dar mai curând celui al unui sistem de convenţii salariale colective, care nu pare să fi ţinut cont de voinţa personală. În hotărârea precitată a Sin-


243


dicatului Suedez al Conducătorilor de Locomotive, Curtea indică în §§ 39 şi 40 condiţiile în care sunt încheiate convenţiile colective între patroni şi un sindicat muncitoresc (arti-colul 11 (art. 11) din Convenţie) şi subliniază că Carta socială europeană (articolul 6 § 2) “pune accentul pe caracterul voluntar al negocierilor şi convenţiilor colective”. Drep-tul oferit de articolul 11 (art. 11) sindicatelor - în favoarea apărării intereselor membrilor săi “în cadrul legislaţiei naţionale” - nu cuprinde în opinia mea măsuri care respectă atât de puţin însăşi esenţa dreptului la libertatea de asociere; asigurarea “păcii industriale” cred că este incompatibilă cu protecţia dreptului garantat de Convenţie.

6. Singurele restricţii autorizate faţă de dreptul la libertatea de asociere sunt cele enunţate în paragraful 2 din articolul 11 (art.11-2) din Convenţie. Aceste restric-ţii trebuie să fi e prevăzute de legislaţie şi să corespundă exigenţelor menţionate în articol. Nu cred că marja de apreciere de care dispune statul în materie socială sau politică poate fi cu succes invocate pentru a justifi ca lacunele sistemului juridic sue-dez când este vorba de protecţia patronilor şi salariaţilor contra măsurilor colective de constrângere atunci când pertinenţa lor şi proporţionalitatea nu sunt controlate de curţi sau tribunale independente şi imparţiale.

7. Din considerentul că am constatat o încălcare a articolului 11 (art. 11) din Convenţie pe motiv că sistemul juridic suedez nu protejează individul contra acţiu-nilor colective ale sindicatelor prejudiciabile drepturilor sau bunurilor sale, celelalte plângeri ale reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1) şi articolelor 6 şi 13 (art. 6, art. 13) din Convenţie nu sunt decât simple consecinţe ale încălcării articolului 11 (art. 11). Totuşi, dispozitivul hotărârii m-a provocat să răspund negativ la punctele litigioase.

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MIFSUD BONNICI

1. În general sunt de acord cu opiniile disidente ale confraţilor mei Martens şi Morenilla şi consider că a avut loc o încălcare a articolului 11 (art. 11).

2. Aş dori să adaug doar o scurtă remarcă. Asemeni judecătorului Martens, am fost în mod particular impresionat de faptele relatate în paragrafele 11 şi 15 din hotărâ-re. Nu doar reclamantul, un patron, care nu era membru de sindicat, deoarece decise să nu adere la sindicatul suedez al patronilor de hoteluri şi restaurante (“HRAF”), dar şi salariaţii săi, cu excepţia unui singur, nu erau afi liaţi Sindicatului Personalului Hotelier şi din Restaurante (“HRF”). Patronul şi angajaţii săi au decis în mod evident să nu ade-re la vreun sindicat, potrivit dreptului fundamental garantat de articolul 11 (art. 11) din Convenţie. Ei toţi considerau că era în interesele lor respective de a nu se afi lia la vreun sindicat, deoarece altfel ei trebuiau să-şi supună raporturile la o convenţie colectivă, pe care ei toţi o considerau ca fi ind mai puţin avantajoasă decât contractul pe care l-au încheiat împreună. Singurul membru al HRF care era angajat de reclamant la momentul faptelor “a declarat public că măsurile de retorsiune erau inutile în opinia sa, deoarece salariaţii şi condiţiile de muncă oferite în restaurant nu erau criticabile”.

244


3. Acţiunile lansate de sindicat au introdus constrângeri care au antrenat con-secinţe decisive, dintre care cea mai importantă şi pertinentă în speţă este că contrac-tul sau contractele încheiate între reclamant şi salariaţii săi au fost private de efect, deoarece nu mai puteau fi aplicate în practică. Paragraful 52 din hotărâre menţionea-ză următoarea concluzie în ceea ce priveşte problema constrângerii:

“O constrângere care, ca în speţă, nu contravine într-un mod semnifi cativ exercitarea acestei li-bertăţi, chiar dacă provoacă un prejudiciu economic, nu atrage nici o obligaţie pozitivă în temeiul articolului 11 (art. 11)”

Cu toate acestea, în opinia mea, constrângerea exercitată în circumstanţele cau-zei a afectat semnifi cativ exercitarea dreptului reclamantului la libertatea de asociere.


245


PULLAR contra REGATULUI UNIT(Cererea nr. 22399/93 )

HOTĂRÂRE

10 iunie 1996

În cauza Pullar c. Regatului Unit1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său A2 (2), într-o cameră al-cătuită din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, F. Gölcüklü, N. Valticos, A. Spielmann, Sir John Freeland,Dnii M.A.Lopes Rocha, L. Wildhaber, J. Macarcyzk, K. Jungwiert

precum şi dl H. Pertzold, grefi er, şi dl P.J. Mahoney, grefi er adjunct,

după ce a deliberat cu uşile închise, la data de 24 ianuarie şi 20 mai 1996,


Nota grefei1 Cauza poartă numărul 20/1995/526/612. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-siei) corespunzătoare.2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a Protocolului 9 (P9) (1 octombrie 1994) şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest proto-col. El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

246


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 1 martie 1995, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 § 1 şi articolul 47 din Convenţie. La origine se afl ă cererea (nr. 22399/93) introdusă contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Robert Pullar, a sesizat Comisia la 26 mai 1993, în temeiul articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia britanică de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ce-rerea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 6 din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulamentul A, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un repre-zentat (articolul 30 din regulamentul A). Avocatul a fost autorizat de către Preşedinte să folosească limba olandeză (Regula 27 § 3).

3. Camera se constituie de plin drept din Sir John Freeland, judecător ales din partea Regatului Unit (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (Regula 21§ 4 (b)). La 5 mai 1995, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume, dl F. Gölcüklü, dl A. Spiel-mann, dl N. Valticos, dl M.A. Lopes Rocha, dl L. Wildhaber, dl J. Macarczyk şi dl. K. Jungwiert (articolul 43 din Convenţie şi regula 21 § 5 din regulament).

4. Domnul Ryssdal, în calitate de preşedinte al Camerei (articolul 21 § 6 din regulament), acţionând prin intermediul grefi erului, s-a consultat cu agentul guverna-mental („Guvernul”), delegatul Comisiei şi avocatul reclamantului cu privire la orga-nizarea procesului (articolele 37 § 1 şi 38 din regulament). În conformitate cu ordinul emis în consecinţă, grefi erul a primit memoriul reclamantului la 29 septembrie 1995 şi memoriul Guvernului la 2 octombrie 1995. La 3 august secretarul Comisiei a informat grefi erul despre intenţia delegatului de a se exprima la audiere.

5. În conformitate cu decizia preşedintelui, la data de 22 ianuarie 1996 a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:


Dna S.J. Dickson, Ministerul Afacerilor Externe şi Comunitare, agent,

Lordul Mackay de Drumadoon, Lord Advocate, consilier,

Dna S. O’ Brien, adocat,

Dnii J.L Jamieson, Biroul afacerilor scoţiene,

C. Baxter, Biroul afacerilor scoţiene, consultanţi;

PULLAR contra REGATULUI UNIT____________________________________________________________________________________

247



Dna J. Liddy, delegat;


Dl D. Batchelor Prakken, consilier,

Dl R.Carr, juristconsult consultant.

Curtea a audiat declaraţiile dnei Liddy, dlui Bantchelor şi ale Lordului Mackay de Drumadoon.

ÎN FAPT


6. Reclamantul, Robert Pullar, născut la 9 octombrie 1949, este cetăţean brita-nic. Anterior condamnării lui la 17 iulie 1992, el era membru ales al consiliului regional din Tayside, o autoritate locală din Scoţia.

A. Procesul

7. La 13 iulei 1992, dl Pullar şi un alt membru al consiliului regional au fost aduşi în faţa tribunalului local (Sheriff Court) din Perth fi ind acuzaţi de încălcarea articolului 1 par.1 din legea din 1889 privind corupţia organismelor publice. S-a invocat faptul că ei au propus dlui John McLaren, asociat într-o fi rmă de arhitectură şi dlui Alastair Cormack, asociat într-o fi rmă topografi că, în schimbul unei remunerări, de a-şi exerci-ta infl uenţa lor asupra consiliului regional pentru susţinerea unei cereri de obţinere a unui permis de construcţie, aceste persoane fi nd martorii principali ai acuzării.

8. Printre cetăţenii convocaţi în calitate de potenţiali juraţi la tribunalul local din Perth în ziua judecării dlui Pullar fi gura dl Brian Forsyth, un angajat subaltern la fi rma dlui McLaren, care avea un personal de cincisprezece angajaţi în total. El a fost anga-jat la această fi rmă la 30 aprilie 1990, iar la 10 iulie 1992 fusese notifi cat de rezilierea contractului de muncă începând cu data 7 august 1992.

9. Dl Forsyth şi dl McLaren au venit împreună la tribunal. Nici unul din ei nu ştia că dl Forsyth ar putea fi selectat în calitate de jurat în procesul dlui Pullar, cu toate că ambii ştiau că dl McLaren trebuia să depună mărturii în acest proces.

Când dl Forsyth a realizat faptul că a fost inclus în grupul potenţialilor juraţi care ar putea fi selectaţi pentru procesul dlui Pullar, el a informat grefi erul despre angajarea sa la fi rma dlui McLaren. Grefi erul l-a întrebat dacă îl cunoaşte pe dl Pullar sau pe co-acuzat, sau dacă deţine alte informaţii referitoare la circumstanţele cauzei. Răspunsul dlui Forsyth fi ind negativ, grefi erul a permis înscrierea numelui lui pe lista potenţialilor juraţi şi nu a informat despre conversaţia întreţinută cu dl Forsyth jude-cătorul care urma să prezideze procesul (sheriff), procurorul (procurator-fi scal), care trebuia să susţină acuzarea, sau avocaţii apărării.

248


10. Dl Pullar şi co-acuzatul lui au pledat nevinovaţi şi, respectiv, grefi erul a selectat juraţii prin tragerea la sorţi în public (paragraful 19, infra). Numele dlui Forsyth fi ind printre cele alese, el a fost înscris pe lista juraţilor şi a depus jurământul împreună cu ceilalţi juraţi. Apărării i s-a prezentat lista cu numele, adresele şi profesia juraţilor, fără a menţiona co-ordonatele angajatorilor lor (paragraful 19, infra). Judecătorul nu i-a întrebat pe juraţi dacă există vreun motiv pentru care ei nu trebuie să participe la proces. În 1992, în practică judiciară nu exista o regulă generală la acest capitol (paragraful 21, infra).

11. La un interval de o oră de la începutul procesului, dl McLaren a privit în sala tribunalului şi l-a văzut pe dl Forsyth pe banca juraţilor. Atunci, el l-a informat pe grefi er de legăturile lui cu juratul menţionat. Grefi erul a afi rmat că înainte de proces dl Forsyth a negat existenţa unor legături cu reprezentanţii apărării şi deţinerea unor informaţii privind circumstanţele cauzei. Grefi erul s-a întors în sala de audiere şi, din nou, nu a informat judecătorul, procurorul sau avocaţii apărării de cele întâmplate.

12. Dl McLaren şi dl Cormack ambii au declarat că cei doi acuzaţi le-au solicitat bani, această declaraţie consituind unica probă în acest sens. În intervenţia sa fi nală, avocatul co-acuzatului dlui Pullar, a solicitat juraţilor să comunice tribunalului dacă cineva dintre juraţi îi cunoaşte personal pe domnii McLaren sau Cormack, dar dl For-syth nu s-a pronunţat la acea etapă.

13. La sfârşitul procesului judecătorul a instruit juraţii că datoria lor era de a evalua în mod imparţial credibilitatea tuturor martorilor audiaţi. Ei au fost atenţionaţi că orice persoană acuzată este prezumată nevinovată şi că acuzarea trebuie să do-vedească acuzaţia adusă fără a lăsa loc oricăror dubii rezonabile. Suplimentar, juraţii au fost informaţi că pentru a pronunţa o condamnare sunt necesare probe conclusive, provenite din două sau mai multe surse.

La 17 iulie 1992, ambii acuzaţi au fost declaraţi vinovaţi de majoritatea din cinci-sprezece juraţi. La 6 august 1992 ei au fost condamnaţi la douăsprezece luni privaţi-une de libertate şi la pierderea dreptului de a exercita o funcţie publică pe parcursul unei perioade de cinci ani de la data pronunţării sentinţei.

B. Apelul

14. Avocaţii dlui Pullar au afl at despre relaţia dintre dl Forsyth şi dl McLaren după pronunţarea verdictului. Ei au notifi cat în scris procuratura cu privire la acest subiect la 22 iulie 1992 şi, ulterior, au introdus un apel împotriva condamnării şi sen-ţinţei pronunţate la Înalta Curte de Justiţie (High Court), învocând, printre altele, că judecătorul era obligat să instruiască juraţii înainte de începerea procesului că ei sunt obligaţi să informeze tribunalul dacă cunosc personal pe oricare din persoanele citate în actul de acuzare şi că participarea dlui Forsyth la deliberări şi votul juraţilor a con-stituit o eroare judiciară.

15. După primirea scrisorii avocaţilor din 22 iulie, procuratura a obţinut o declaraţie din partea dlui McLaren, un extras din declaraţia respectivă având următorul conţinut:

„Pot confi rma că Brian Forsyth nu a lucrat asupra proiectului de dezvoltare A85 (adică, obiectul pro-cesului), de asemenea, nu am avut nici un motiv de a discuta cu el despre aceasta... Am discutat proiectul cu colegii mei, dar nu cred că ar fi existat vreun motiv pentru care ei să-l discute cu Brian Forsyth, care era un angajat subaltern al biroului meu.


249


Nu am discutat cu Brian Forsyth cu atât mai mult despre acuzaţiile aduse împotriva dlui Pullar şi co-acuzatul lui, deşi o anumită informaţie era publicată în ziare şi nu am nici un dubiu că această informaţie a constituit subiectul discuţiilor între angajaţii ofi ciului.”

Iniţial, procuratura nu intenţiona să prezinte declaraţia în faţa High Court. Ori-cum, în prima zi a audierii în apel a devenit limpede că textul conţinea mai multe detalii decât cele cunoscute de către avocatul dlui Pullar. Prin urmare, a fost luată decizia de a pune la dispoziţia magistraţilor High Court textul declaraţiei. Procuratura a adresat, de asemenea, o copie a declaraţiei avocatului dlui Pullar şi co-acuzatului lui în aceeaşi zi. Ultimii nu au avut posibilitatea de a-l supune unui interogatoriu con-tradictoriu pe dl McLaren pe parcursul procedurii de apel, dar nu au obiectat împotriva utilizării declaraţiei şi nu au contestat veridicitatea informaţiei (paragraful 23, infra).

16. Apelul a fost examinat la 5 şi 12 februarie 1993 şi respins la 26 februarie 1993.

Lordul Hope, preşedintele secţiunii penale a High Court, a menţionat că gre-fi erul ar fi trebuit să informeze judecătorul despre legătura dintre dl McLaren şi dl Forsyth, şi că dacă el ar fi procedat astfel, dl Forsyth ar fi fost probabil scutit de obli-gaţiune în conformitate cu prevederile articolul 133 din legea privind procedura penală din Scoţia din 1975 (Criminal Procedure (Scotland) Act 1975); cu acest titlu apărarea ar fi putut ridica în această privinţă o obiecţie în conformitate cu articolul 130 (4) din aceeaşi lege (paragraful 20, infra). Cu toate aceste, un simplu dubiu că un jurat a fost infl uenţat nu era sufi cient pentru a justifi ca anularea verdictului. Era necesar de a dovedi că, de fapt, a avut loc o eroare judiciară. Nu existau probe, care ar demonstra că dl Forsyth ştia ceva despre circumstanţele infracţiunilor pretinse, şi în orice caz, nu se poate prezuma că el ar fi ignorat probele şi instrucţiunile judecătorului şi ar fi votat potrivit propriilor prejudecăţi, încălcând jurământul depus.

Cu toate acestea, Lordul Hope a emis mai multe recomandări practice în scopul evitării repetării unei situaţii similare (Pullar v. Her Majesty’s Advocate (1993) Scots Criminal Case Reports 514 - paragraful 21, infra).

17. Dl Pullar a fost imediat încarcerat în închisoarea din Saughton şi a fost obligat de a-şi da demisia din funcţia deţinută în consiliu. El a fost eliberat la 1 oc-tombrie 1993.

II. DREPTUL INTERN APLICABIL

A. Juraţii

18. În cadrul tuturor proceselor penale din Scoţia, un corp de juraţi alcătuit din cincisprezece bărbaţi şi femei necalifi caţi din punct de vedere juridic au rolul de a decide asupra ansamblului chestiunilor de fapt, inclusiv credibilitatea şi fi abilitatea probelor. Obligaţia primară a judecătorului care prezidează este de a instrui juraţii cu privire la dreptul aplicabil. Juraţii pot da verdictul printr-o majoritate simplă.

19. Articolul 3 din legea cu privire la juraţi din Scoţia din 1825 (Jurors (Scotland) Act 1825) prevede întocmirea listelor cu bărbaţii şi femeile care par a avea calităţile cerute pentru un jurat.

250


Pentru fi ecare zi în care este programată să aibă loc o audiere la tribunalul local, grefi erul tribunalului întocmeşte din aceste liste o „ listă a juraţilor„ care conţine numele, adresele şi profesia potenţialilor juraţi. Persoanele incluse în această listă sunt, ulterior, solicitate să se prezinte la tribunal la începutul şedinţei.

La această etapă, în conformitate cu articolul 129 din legea din 1975 cu privire la procedura penală din Scoţia, grefi erul tribunalului încrie pe buletine separate nume-le fi ecărei persoane de pe listă de juraţi care este prezentă la tribunal. Apoi, el intro-duce toate buletinele într-un vas de sticlă sau într-o cutie şi, în cazul în care acuzaţii pledează nevinovaţi, selectează cincisprezece nume la întâmplare prin extragerea buletinelor din vas. Această procedură este derulată în public în prezenţa acuzaţilor şi a avocaţilor apărării şi a acuzării. Informaţiile referitoare la fi ecare jurat inclus în lista de juraţi sunt comunicate apărării.

20. Articolul 130 (1) din legea adoptată în 1975 autorizează apărarea şi acuza-rea în orice proces de a recuza trei juraţi la momentul selectării, fără a indica motivele. În plus, fi ecare parte la proces poate contesta selectarea unui jurat invocând un motiv special. Tribunalul, de asemenea, poate recuza oricare jurat la orice etapă a procesu-lui (articolul 133 din legea din 1975).

High Court a decis că un jurat poate fi recuzat numai în baza unor motive personale clare, spre exemplu dacă el era personal implicat în cauză sau dacă deţi-ne legături apropiate cu una din părţile la proces sau cu unul din martori. (M. v. Her Majesty’s Advocate (1974) Scots Law Times (Notes) 25).

În temeiul articolului 134 din legea din 1975, un proces poate continua în pre-zenţa unui corp de juraţi alcătuit dintr-un număr mai mic de cinsprezece juraţi, fără a depăşi limita de doisprezece juraţi.

21. Anterior apelului dlui Pullar, nu exista o procedură standard în dreptul sco-ţian sau practică care să faciliteze stabilirea existenţei unor motive în baza cărora un potenţial jurat să fi e recuzat. În decizia adoptată în cazul Pullar c. Avocatului Mages-tăţii Sale în 1993 (Rapoartele privind cazurile penale din Scoţia nr 514), High Court a furnizat directive privind măsurile care trebuie luate în viitor pentru a evita riscul de prejudiciere a acuzatului. În special, ea a sugerat ca potenţialilor juraţi care se pre-zintă la tribunal să li se comunice numele acuzaţilor, a reclamantului şi a oricărei alte persoane citate în actul de acuzare; ca judecătorul de fond să aibă posibilitatea de a solicita juraţilor să-i comunice dacă există vreun motiv pentru care acestea nu ar putea exercita funcţia de jurat; şi că toţi membrii personalului judiciar care deţin infor-maţii care ar sugera că un jurat personal cunoaşte cazul sau ar putea fi suspectat de parţialitate, este obligat să aducă aceasta imediat la cunoştinţa judecătorului.

B. Cu privire la interzicerea cunoaşterii conţinutului deliberărilor juraţilor

22. Articolul 8 paragraful 1 din legea adoptată în 1980 privind reforma dreptului în Scoţia (dispoziţii diverse) (Law Reform (Miscellaneous Provisions) (Scotland) Act 1980) prevede:

„... constituie o ofensă la adresa curţii intenţia de a obţine, divulga sau solicita orice detalii privind declaraţiile făcute, opiniile exprimate, argumentele avansate sau voturile exprimate de către juraţi pe parcursul deliberărilor în orice instanţă de judecată...”


251


C. Admisibilitatea mărturiilor scrise

23. Potrivit unui principiu general în dreptul scoţian o declaraţie scrisă care reproduce depoziţiile unui martor („ interogatoriu preliminar al martorului”), fi ind o măr-turie indirectă, este inadmisibilă în calitate de probă a mărturiei, sub rezerva unor excepţii care nici una nu se aplică speţei. În schimb, în cadrul unei proceduri de apel în faţa High Court, Curtea se poate întemeia pe o declaraţie scrisă cu privire la fapte, în cazul în care conţinutul declaraţiei nu este contestat de nici o parte la proces şi este de natură să elucideze obiectul apelului.


24. În cererea adresată Comisiei la data de 26 mai 1993 (nr. 22399/93), dl Pul-lar s-a plâns că nu a benefi ciat de un proces echitabil în faţa unei instanţe imparţiale, învocând încălcarea articolului 6 paragraful 1 din Convenţie, şi că a fost privat de posibilitatea de a contesta depoziţiile martorului care au fost prezentate High Court, ceea ce ar constitui încălcarea articolului 6 paragraful 3 (d).

25. La 29 iunie 1994 Comisia a declarat cererea admisibilă. În raportul său din 11 ianuarie 1995 (articolul 31), Comisia a constatat în unanimitate că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie şi a conchis cu douăsprezece voturi contra unu că era necesar de a examina dacă a avut loc încălcarea articolului 6 paragraful 3 (d). Textul integral al opiniei Comisiei şi al opiniei disidente este anexat la prezenta hotărâre1.


26. La audierea din 22 ianuarie 1996, Guvernul şi-a menţinut argumentele invo-cate în memoriul său, invitând Curtea să constate că în speţă nu a avut loc o încălcare a artcolului 6 paragraful 3 (d) din Convenţie.

27. Cu aceeaşi ocazie, reclamantul şi-a menţinut solicitarea adresată Curţii, enun-ţată în memoriul său, de a hotărî că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 şi 3 (d) şi de a-i acorda o satisfacţie echitabilă în conformitate cu articolul 50 din Convenţie.

ÎN DREPT


A. Articolul 6 paragraful 1 examinat separat

28. Dl Pullar s-a plâns că prezenţa printre juraţi a dlui Forsyth, angajatul unuia din martorii cheie a acuzării, a însemnat că cazul său nu a fost audiat de către „o in-

Nota grefei1 Pentru raţiuni practice el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (Rapoartele cu rpvire la Hotărîri şi Decizii 1996 III), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

252


stanţă independentă şi imparţială” în sensul artciolului 6 paragraful 1 din Convenţie, care prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil.... de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege... care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa...”

Această revendicare a fost contestată de către Guvern, dar acceptată de către Comisie.

29. În primul rând, Curtea notează că este incontestabil faptul că prezentul caz viza fondul unei „ acuzaţiii în materie penală” şi că articolul 6 paragraful 1 este, prin ur-mare, aplicabil. În mod similar, este incontestabil faptul că juraţii care l-au condamnat pe dl Pullar era parte a unui „tribunal” în sensul aceluiaşi articol 6 paragraful 1 (a se vedea hotărârea în cazul Holm c. Suediei din 25 noiembrie 1993, Seria A nr. 279-A).

Prin urmare, urmează să fi e examinată chestiunea dacă juraţii constituiau un tribunal „independent şi imparţial”. Curtea a susţinut opinia Comisiei potrivit căreia conceptele de independenţă şi imparţialitate sunt strâns legate, dar în acest caz este mai adecvat de a examina alegaţiile reclamantului în raport cu imparţialitatea.

30. Potrivit jurisprudenţei Curţii, există două aspecte ale exigenţei imparţialităţii enunţate în articolul 6 paragraful 1. În primul rând, tribunalul trebuie să fi e din punct de vedere subiectiv imparţial, adică nici un membru al tribunalului nu trebuie să mani-feste parţialitate sau prejudecată personală. Imparţialitatea personală este prezumată până la proba contrarie. În al doilea rând, tribunalul trebuie de asemnea să fi e impar-ţial din punct de vedere obiectiv, adică, el trebuie să ofere sufi ciente garanţii pentru a exclude în această privinţă orice dubiu legitim (a se verea, spre exemplu, hotărârea în cazul Fey c. Austriei din 24 februarie 1993, Seria A nr. 255 –A, p. 12, paragraful 28).

31. Cât priveşte primul aspect, reclamantul admite că nu există probe care ar demonstra parţialitatea personală a juratului Forsyth. Cu toate acestea, el a solicitat Curţii să renunţe în speţă la prezumţia imparţialităţii subiective în baza efectelor juri-dice combinate ale articolului 8 din legea din 1980 privind reforma dreptului scoţian (dispoziţii diverse), care, potrivit reclamantului, ar interzice orice investigare asupra conţinutului deliberărilor care au avut loc în sala de şedinţe a juraţilor (paragraful 22 supra), şi pe motiv că juraţii în Regatul Unit, precum şi în alte ţări, nu motivează verdictul adoptat. În rezultat, el nu a dispus de mijloace practice sau juridice de a pre-zenta dovezile sale pentru a refuta prezumţia.

Guvernul a susţinut că prezumţia imparţialităţii personale trebuie să se aplice în speţă în mod echitabil. Comisia a acceptat această opinie, dar a menţionat că un accent suplimentar trebuie să fi e pus pe existenţa unor garanţii obiective în cazuri similare cu cel din speţă în care nu ar fi în mod general posibil de a aduce dovezile pentru refutarea prezumţiei.

32. Principiul potrivit căruia un tribunal va fi prezumat lipsit de prejudecată per-sonală sau parţialitate este de mult timp stabilit în jurisprudenţa Curţii (a se vedea, spre exemplu, hotărârea în cazul Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei din 23 iunie 1981, Seria A nr. 43, p. 25, paragraful 58). El refl ectă un element important al preeminenţei dreptului, şi anume că verdictul tribunalului este defi nitiv şi obligatoriu,


253


cu excepţia dacă este casat de o instanţă superioară ca urmare a unor neregularităţi sau inechităţi. Acest principiu trebuie să se aplice în mod echitabil tuturor formelor de tribunal, inclusiv juraţilor (a se vedea hotărârea Holm precitată).

Chiar dacă în unele cazuri, ca şi în speţă, ar putea fi destul de difi cil de a pre-zenta probe pentru a refuta prezumţia, trebuie să se ţină cont de faptul că exigenţa imparţialităţii obiective furnizează o garanţie semnifi cativă în plus.

33. În ceea ce priveşte cea de-a doua exigenţă, reclamantul a afi rmat că cir-cumstanţele legate de selectarea dlui Forsyth în calitate de jurat în cauza sa ar putea determina un observator obiectiv să pună la îndoială imparţialitatea tribunalului.

În favoarea acestei afi rmaţii el a făcut trimitere la fapte potrivit cărora atât dl Forsyth cât şi dl McLaren erau sufi cient de preocupaţi de relaţia lor încât s-o aducă la cunoştinţa grefi erului tribunalului (a se vedea paragrafele 9 şi 11 supra) şi High Court a confi rmat că, în cazul în care legătura ar fi fost cunoscută de către judecător în decursul procesului, dl Forsyth probabil ar fi fost revocat din lista juraţilor (a se ve-dea paragarful 16 supra). Astfel, apărarea a fost privată de dreptul de a-l recuza pe dl Forsyth din cauză că grefi erul a omis informarea persoanelor adecvate.

În continuare, era rezonabil de a presupune că dl Forsyth şi-a creat o opinie despre credibilitatea afi rmaţiilor dlui McLaren înainte de proces, deoarece a lucrat în acceaşi fi rmă cu acesta. Suplimentar, Dl Pullar „ar fi fost subiectul de discuţii în cadrul biroului” (a se vedea paragraful 15 supra).

34. Comisia de asemenea consideră că existau motive justifi cate de a pune la îndoială imparţialitatea tribunalului. Ea a estimat semnifi cativ faptul că dl Forsyth probabil ar fi fost revocat din juraţi dacă judecătorul ar fi ştiut de legătura acestuia cu dl McLaren. Ea de asemenea a admis argumentul reclamantului că un observa-tor obiectiv ar fi presupus că dl Forsyth îl cunoştea mai mult decât ocazional pe dl McLaren, după ce a lucrat la aceeaşi fi rmă timp de doi ani. Cu toate că, dl Forsyth era numai unul dintre cei cincisprezece juraţi, infl uenţa lui ar fi putut să fi e decisivă şi el ar fi putut considera inacţiunea grefi erului drept o permisiune implicită de a se baza pe cunoştinţele anterioare.

35. Guvernul a susţinut faptul că dl Forsyth a lucrat în aceeaşi companie cu dl McLaren nu ar fi fost sufi cient pentru a pune la îndoială în mod legitim imparţialitatea tribunalului. Trebuie să se ţină cont de faptul că dl Forsyth ocupa o poziţie inferioară în companie, nu a lucrat asupra proiectului în cauză şi, potrivit celor comunicate gre-fi erului tribunalului, nu-i cunoştea personal pe cei doi acuzaţi şi nu deţinea informaţii privind circumstanţele cauzei (paragraful 9 supra).

Mai mult ca atât, dl Forsyth era unul din cei cincisprezece juraţi. Fiecare din aceşti juraţi au depus jurământul de a adopta un verdict în funcţie de probele prezentate la proces. La încheierea procesului, judecătorul le-a solicitat să adopte verdictul întemeiat pe mărturiile audiate şi a precizat că pentru constatarea vinovăţiei sunt necesare probe provenite din cel puţin două surse, care ar plasa acuzatul în afara oricărui dubiu rezona-bil (paragraful 13 supra). Nu exista vreun motiv de a considera că dl Forsyth sau oricare din juraţi ar fi neglijat jurământul lor sau instrucţiunile judecătorului.

254


36. În opinia Curţii, în nici un caz nu este decisiv faptul că, după cum a ob-servat High Court (paragraful 16 supra), judecătorul l-ar fi revocat probabil pe dl Forsyth din juraţi dacă ar fi ştiut de legătura acestuia cu dl McLaren. Este evident că preşedintele completului de judecată trebuie să asigure ca componenţa juraţilor să fi e ireproşabilă, la momentul când aceasta încă este posibil, înainte sau pe par-cursul procesului. Cu toate acestea, odată cu încheierea procesului şi pronunţarea verdictului, era necesar de a stabili dacă prezenţa continuă a dlui Forsyth în com-ponenţa juraţilor a constituit un element sufi cient pentru a pune la îndoială în mod legitim imparţialitatea tribunalului.

37. Curtea a reamintit că dubiul dlui Pullar privind imparţialitatea tribunalului s-a bazat pe faptul că unul dintre juraţi, dl Forsyth, a fost angajat de fi rma în care martorul acuzării, dl McLaren era asociat. Este evident faptul că, acest tip de legătură ar putea cauza anumite îngrijorări din partea unei persoane acuzate (a se vedea mutatis mu-tandis, hotărârea din 22 octombrie 1984 în cauza Sramek c. Austriei, Seria A nr. 84, p. 19-20, paragrafele 41-42). Oricum, punctul de vedere adoptat de acuzat cu privire la imparţialitatea tribunalului nu trebuie considerat ca fi ind conclusiv. Ceea ce este de-cisiv este dacă dubiile lui pot fi justifi cate în mod obiectiv (a se vedea, spre exemplu, hotărârea din 23 aprilie 1996 în cauza Remli c. Franţei, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II, p. 574, paragraful 46).

38. Principiul imparţialităţii este un element important al încrederii pe care in-stanţele de judecată trebuie să o inspire într-o societate democratică (a se vedea hotărârea Sramek precitată, p. 20, paragraful 42). Totuşi, faptul că un membru al tribunalului îl cunoaşte personal pe unul dintre martori, nu implică în mod necesar că acest membru va avea o prejudecată faţă de depoziţiile acestei persoane. În fi ecare caz individual trebuie să se decidă dacă natura şi gradul legăturii în cauză sunt sus-ceptibile să denote o lipsă de imparţialitate din partea tribunalului.

39. În speţă, dl Forsyth, un angajat subaltern la fi rma dlui McLaren, nu a lucrat asupra proiectului care a constituit temeiul acuzaţilor aduse împotriva dlui Pullar şi a primit preavizul de concediere cu trei zile înainte de începutul procesului (paragrafele 8 şi 15 supra). În baza acestor fapte, nu este cert că un observator obiectiv ar conchi-de că dl Forsyth ar fi fost infl uenţat să-l creadă pe dl McLaren decât martorii apărării.

40. În plus, trebuie de luat în vedere faptul că tribunalul a oferit un număr de garanţii importante. Este semnifi cativ că dl Forsyth era un membru din cei cincispreze juraţi, toţi fi ind selectaţi prin tragere la sorţi din populaţia locală. De asemenea, trebu-ie de reaminitit că judecătorul a solicitat juraţilor să evalueze imparţial credibilitatea tuturor martorilor care au depus mărturii în faţa lor (paragraful 13 supra), şi să depună jurământul urmărind acelaşi scop.

41. Reieşind din aceste considerente, temerile dlui Pullar cu privire la imparţi-alitatea tribunalului care l-a judecat nu pot fi considerate ca fi ind justifi cate din punct de vedere obiectiv.

În consecinţă, nu a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Conven-ţie cu privire la prima alegaţie a reclamantului.


255


B. Articolul 1 în combinaţie cu articolul 3

42. Reclamantul, de asemenea s-a plâns că declaraţia dlui McLaren obţinută de către procuratură înainte de audierea apelului (paragraful 15 supra), a fost prezen-tată High Court fără ca acesta să benefi cieze de posibilitatea de a contesta veracita-tea printr-un interogatoriu sau interogatoriu încrucişat, în contradicţie cu prevederile articolului 6 paragarful 3 din Convenţie. Acest paragraful prevede:

„Orice persoană acuzată de o infracţiune are, în special, dreptul:

...

(d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;”

Comisia a decis că nu era necesar de a examina această alegaţie, dat fi ind că a fost constatată încălcarea articolului 6 paragraful 1.

43. Guvernul a explicat că la momentul când declaraţia fusese prezentată avo-catului dlui Pullar i-au fost oferite un număr de opţiuni. El ar fi putut obiecta împotriva examinării acestei declaraţii de către judecătorii High Court; el ar fi putut accepta faptul ca ea să fi e examinată rezervându-şi poziţia asupra exactităţii declaraţiei; el ar fi putut solicita citarea dlui McLaren şi a celorlalţi martori de a depune mărturii în faţa instanţei sau ar fi putut cere desemnarea unui raportor care l-ar interoga pe dl McLa-ren şi alţii. Din moment ce avocatul a ales să nu facă uz de niciuna din aceste opţiuni, reclamantul nu putea să se plângă de faptul că nu a benefi ciat de dreptul garantat de Convenţie de a interoga martorii (paragraful 15 supra).

44. Cu toate acestea, reclamantul a susţinut că declaraţia a fost prezentată High Court înainte de a avea posibilitatea de a o citi sau de a obiecta împotriva aces-teia (paragraful 15 supra).

45. Curtea a observat că garanţiile enunţate în paragraful 3 al articolului 6 con-stituie aspecte specifi ce ale dreptului la un proces echitabil garantate de paragraful 1. Pentru acest motiv, ea consideră apropriat de a examina această plângere în temeiul celor două prevederi combinate (a se vedea hotărârea din 28 august 1992 Artner c. Austriei, Seria A nr. 242-A, p. 10, paragraful 19).

Deşi, High Court nu l-a audiat pe dl McLaren în persoană, el trebuia, potrivit articolului 6 paragraful 3 să fi e considerat martor – un termen care poate fi interpretat în mod autonom, deoarece declaraţia lui scrisă se conţinea în dosarul prezentat jude-cătorilor care a fost examinat de aceştia (ibidem).

46. Declaraţia dlui McLaren a fost recepţionată de către procuratură cu sco-pul de a fi prezentată High Court. Această măsură a fost realizată numai atunci când a devenit clar că informaţia care se conţinea în declaraţie ar putea fi utilă magis-traţilor la examinarea apelului dlui Pullar (paragraful 15 supra). Această procedură a respectat prevederile dreptului intern care prevede că, în cadrul unei examinări a apelului în faţa High Court, ea se poate baza pe declaraţia scrisă a unui martor în cazul în care conţinutul acesteia nu este contestat de una din părţile la proces (paragraful 23 supra).

256


Cel mai important este că, Curtea a ţinut cont de faptul că avocatul reclaman-tului a dispus de un număr de posibilităţi atunci când declaraţia a fost prezentată. Spre exemplu, el ar fi putut obiecta ca aceasta să fi e examinată de către judecători; să-şi rezerve poziţia în ceea ce priveşte veridicitatea ei sau să-l citeze pe dl McLa-ren şi alţi martori de a depune mărturii atât în faţa High Court cât şi în prezenţa unui raportor numit de instanţă (paragraful 23 şi 43 supra). Or, avocatul dlui Pullar a ales, la momentul faptelor, să nu întreprindă nici o măsură pentru a împiedica acceptarea declaraţiei de către High Court (paragraful 15 de mai sus). În aceste circumstanţe, nu se poate pretinde că reclamantul nu a benefi ciat de drepturile garantate de articolul 6 paragraful 3 (d) ca urmare a modului în care s-a derulat examinarea apelului (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 23 februarie 1994 Stanford c. Regatului Unit, Seria A nr. 282-A, p.11, paragraful 31).

În consecinţă, Curtea constată că nu a avut loc o încălcare a articolului 6 para-grafele 1 şi 3 în combinaţie.

PENTRU ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, cu cinci voturi contra patru, că nu a existat o încălcare a articolului 6 pa-ragraful 1 în ceea ce priveşte componenţa juraţilor;

2. Susţine, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 6 paragrafele 1 şi 3 cu privire la depoziţiile prezentate High Court.

Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 10 iunie 1996.

Semnată: Rolv Ryssdal Preşedinte


În conformitate cu prevederile 51 paragraful 2 din Convenţie şi articolul 53 paragraful 2 din regulamentul Curţii, opinia parţial disidentă a dlui Ryssdal şi a dlui Makarczyk, la care s-a alăturat dl Spielmann şi dl Lopes Rocha este anexată la prezenta hotărâre.


257


OPINIA COMUNĂ PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORILOR RYSSDAL ŞI MAKARCZYK,

ÎMPĂRTĂŞITĂ DE JUDECĂTORII SPIELMANN ŞI LOPES ROCHA

În opinia noastră, a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie.

Principala chestiune în cauză nu este imparţialitatea juratului, dlui Brian For-syth, dar comportamentul organelor de judecată şi incapacitatea lor de a-şi exercita obligaţiunea de a asigura selectarea adecvată a juraţilor.

Când a fost propus pentru a fi selectat în calitate de jurat în prezentul caz, dl Forsyth a procedat aşa cum şi era cazul înformându-l pe grefi erul tribunalului de faptul că fusese angajat de către martorul acuzării, dl McLaren. Aici, grefi erul a comis prima greşeală, care probabil a determinat comportamentul lui ulterior: el l-a întrebat pe dl Forsyth dacă îl cunoştea personal pe acuzat sau dacă deţinea informaţii referitoare la circumstanţele cauzei şi atunci când dl Forsyth a răspuns negativ, el, de fapt, a decis că acesta din urmă satisfăcea condiţiile de a exercita funcţia de jurat. Oricum, după cum a indicat Curtea de Apel în mod clar, decizia cu privire la o astfel de chestiune esenţială în litigiu trebuia să aparţină preşedintelui completului de judecată. Grefi erul nu a informat judecătorul, procurorul responsabil de urmărire sau avocaţii apărării despre conversaţia cu dl Forsyth, astfel privând avocaţii apărării de dreptul lor de a obiecta împotriva exercitării funcţiei de jurat. Ulterior, grefi erul tribunalului din nou nu a informat nici un membru al completului de judecată de conversaţia cu martorul acuzării, dl McLaren, care l-a informat despre legăturile lui cu dl Forsyth.

Aceste probleme nu ar fi apărut dacă lista cu numele potenţialilor juraţi, care a fost pusă la dispoziţia părţilor, ar fi conţinut detalii privind locul de muncă sau dacă judecătorul ar fi întrebat juraţii înscrişi pe listă dacă ei cunoşteau vreun motiv pentru care ei nu trebuie să participe la proces.

În apel, Lordul Hope, Preşedintele High Court, a recunoscut că grefi erul tre-buia să fi informat judecătorul despre legătura dintre dl McLaren şi dl Forsyth şi că, dacă ar fi procedat astfel, dl Forsyth ar fi fost cu siguranţă revocat în conformitate cu articolul 133 din legea privind procedura penală din 1975. Suplimentar, Curtea a furnizat indicaţii privind măsurile care trebuie luate pe viitor pentru a evita un astfel de risc de prejudiciere a acuzatului. Una dintre aceste măsuri consta în obligaţia impusă personalului tribunalului de a informa preşedintele completului de judecată de orice circumstanţă care sugerează că un jurat ar putea avea interese personale în cauză. În opinia noastră, aceasta constituie o recunoaştere implicită că în speţă grefi erul tribunalului nu a fost capabil să-şi onoreze obligaţiile.

Este important de a nota faptul că juraţii l-au condamnat pe dl Pullar, cu o ma-joritate şi nu în unanimitate. Reclamantul ar fi putut în mod rezonabil considera că dl Forsyth a jucat un rol important în formarea acestei majorităţi.

258


Prin urmare, considerăm că reclamantul a fost în mod obiectiv justifi cat de a pune la îndoială imparţialitatea juraţilor care l-au condamnat, iar exigenţele articolului 6 paragraful 1 din Conveţie privind imparţialitatea tribunalului nu au fost satisfăcute.

Pe de altă parte, pentru motivele avansate de majoritatea Curţii, nu considerăm că a avut loc o încălcare a paragrafului 3 al articolului 6.


259


GAYGUSUZ contra AUSTRIEI(Cererea nr. 17371/90)

HOTĂRÂRE

16 septembrie 1996

În cauza Gaygusuz c. Austriei1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu artico-lul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său B2, într-o cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte, F. Gölcüklü, F. Matscher, R. Macdonald, C. Russo, I. Foighel, R. Pekkanen, A.N. Loizou, K. Jungwiert,

precum şi dnii H. Petzold, grefi r, şi P. J. Mahoney, grefi er adjunct,

După ce a deliberat cu uşile închise la 23 mai şi 31 august 1996.


1 Cauza poartă numărul 39/1995/545/631. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare. 2 Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică tuturor cauzelor referitoare la statele legate prin Protocolul nr. 9.

260


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către un cetăţean turc, dl Cevat Gaygusuz („reclamantul”), la 20 aprilie 1995, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 §1 şi 47 din Convenţie. La originea sa se afl ă o cerere (nr. 17371/90) introdusă contra Republicii Austriece, cu care dl Gaygusuz a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 17 mai 1990 în temeiul articolului 25.

Cererea reclamantului face trimitere la articolul 48 din Convenţie modifi cat prin Protocolul nr. 9 în ceea ce priveşte Austria. Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 6 § 1 şi 8 din Convenţie, precum şi a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1.

2. La 5 septembrie 1995, comitetul de fi ltraj al Curţii a decis să nu respingă cauza şi să o supună Curţii spre examinare (articolul 48 § 2 din Convenţie).

3. Camera se constituie de plin drept din dl F. Matscher, judecător ales din par-tea Austriei (articolul 43 din Convenţie), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 4 din regulamentul B). La 29 septembrie 1995, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dnii F. Gölcüklü, R. Macdonald, C. Russo, I. Foighel, R. Pekkanen, A.N. Loizou şi K. Jun-gwiert (articolele 43 in fi ne din Convenţie şi 21 § 5 din regulamentul B).

4. Anunţat de către grefi er despre posibilitatea de a interveni în proces (artico-lele 48 § 1 b) din Convenţie şi 35 § 3 b) din regulamentul B), Guvernul turc l-a informat pe acesta din urmă la 4 octombrie 1995 despre dorinţa de a participa la proces.

5. La 10 octombrie 1995, preşedintele a autorizat avocatul reclamantului să utilizeze limba germană atât în procedura scrisă, cât şi în cea orală (articolul 28 § 3 din regulamentul B).

6. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 6 din regulamentul B), dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefi erului, pe agentul guvernamental aus-triac, agentul guvernamental turc, avocatul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 39 § 1 şi 40). În conformitate cu or-donanţa adoptată în consecinţă, grefi erul a primit memoriul Guvernului austriac la 9 februarie 1996, pe cel al Guvernului turc la 21 februarie şi pe cel al reclamantului la 2 februarie.

La invitaţia grefi erului, în conformitate cu instrucţiunile preşedintelui Curţii, la 29 ianuarie 1996, Comisia a furnizat documentele procedurii derulate în faţa ei.

7. La 9 aprilie 1996, Guvernul turc a informat grefi erul că nu doreşte să partici-pe la procedura orală în faţa Curţii.

8. Potrivit deciziei preşedintelui, la 22 mai 1996 a avut loc audierea publică, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reu-niune pregătitoare.

GAYGUSUZ contra AUSTRIEI____________________________________________________________________________________

261


S-au înfăţişat:

- din partea Guvernului austriac

Dl W. Okresek, şeful diviziunii pentru afaceri internaţionale, serviciul constituţional, Cancelaria federală, agent,

Dl R. Sauer, Ministrul federal al muncii şi afacerilor sociale,

Dna E. Bertagnoli, Departamentul de drept internaţional, Ministerul federal al afacerilor externe, consilieri;


Dl M. P. Pellonpää, delegat;


Dl H. Blum, avocat, reprezentant.

Curtea a audiat declaraţiile dlor Pellonpää, Blum şi Okresek.

La 5 iunie 1996, reclamantul şi guvernul austriac au prezentat grefi erului răs-punsul lor la o întrebare adresată de Curte. La cererea acesteia din urmă, ei au furni-zat diverse documente la 26 iunie, 20 august şi 30 august 1996. În schimb, Curtea a respins, din motiv de prezentare tardivă, observaţiile suplimentare ale reclamantului, parvenite la grefă la 29 iulie 1996.

ÎN FAPT


9. Cetăţeanul turc născut în 1950, dl Cevat Gaygusuz a locuit la Hörsching (Aus-tria-de-Sus) din 1973 până în septembrie 1987. De atunci, locuieşte la Izmir (Turcia).

10. Reclamantul a lucrat în Austria, cu perioade de întrerupere, din 1973 până în octombrie 1984. După această dată şi până la 1 iulie 1986, el a fost în unele peri-oade şomer, în altele s-a afl at în concediu de boală, primind alocaţiile respective.

De la 1 iulie 1986 până la 15 martie 1987, el a primit un avans al pensiei sale de bătrâneţe sub formă de alocaţie de şomaj. La expirarea acestui drept, el a solicitat, la 6 iulie 1987, de la agenţia pentru angajare (Arbeitsamt) din Linz atribuirea unui avans din pensie în formă de alocaţie de urgenţă (Antrag auf Gewährung eines Pensions-vorschusses in Form der Notstandshilfe).

11. La 8 iulie 1987, agenţia a respins cererea reclamantului, pe motiv că el nu avea cetăţenie austriacă, una din condiţiile cerute în temeiul articolului 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea şomajului (Arbeitslosenversicherungsgesetz – paragra-ful 20 infra) din 1977 pentru a benefi cia de o alocaţie de acest tip.

262


12. Dl Gaygusuz a introdus apel împotriva acestei decizii pe lângă agenţia regi-onală pentru angajare (Landesarbeitsamt) din Austria-de-Sus. El a pretins în special că distincţia operată de către acest articol între cetăţenii austrieci şi cetăţenii străini nu este justifi cată, că ea este neconstituţională şi contravine Convenţiei Europene a Dreptuilor Omului.

13. La 16 septembrie 1987, agenţia regională pentru angajare s-a pronunţat împotriva reclamantului şi a confi rmat decizia contestată. Ea a subliniat că el nu doar că nu avea cetăţenie austriacă, dar că nici nu constituia un caz de excepţie pentru care această condiţie era exclusă (paragraful 20 infra).

14. La 2 noiembrie 1987, reclamantul a sesizat Curtea Constituţională (Ver-fassungsgerichtshof), pretinzând o încălcare a articolului 5 din Legea fundamentală (Staatsgrundgeset), a articolelor 6 § 1 din Convenţie, precum şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

15. La 15 februarie 1988, în rezultatul unei examinări cu uşile închise, Curtea Constituţională a decis să nu accepte recursul (articolul 144 § 2 din Constituţia fede-rală – paragraful 23 infra). Ea s-a pronunţat în următorii termeni:

„Reclamantul pretinde o încălcare a drepturilor garantate de Constituţie în conformitate cu articolul 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu articolul 5 din Legea fundamentală sau cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, precum şi cu articolul 8 din aceasta. Ţinând cont de jurisprudenţa constantă a Curţii constituţionale cu privire la aceste drepturi, cererea invocă prea puţin plauzibil încălcările pretinse, dar de asemenea denotă necunoaşterea unui alt drept garantat de Constituţie sau o atingere adusă unui alt drept care rezultă din aplicarea unei norme generale ilegale, care, din punct de vedere al pretinselor încălcări ce urmează a fi examinate de către Curtea Constituţională, ea nu prezintă sufi ciente şanse de succes. Cauza este exclusă, prin urmare, din competenţa Curţii administrative [Verwaltungsgerichtshof].”

16. Curtea Constituţională a deferit-o deci Curţii administrative (articolul 144 § 3 din Constituţia federală – paragraful 23 infra).

17. La 16 mai 1988, Curtea administrativă a solicitat dlui Gazgusuz să comple-teze cererea.

18. La 7 iulie 1988, reclamantul i-a dat curs, denunţând o atingere adusă drep-tului său legal de a obţine un avans din pensie în formă de alocaţie de urgenţă, în conformitate cu dispoziţiile pertinente ale legii cu privire la asigurarea şomajului. El a solicitat Curţii administrative să anuleze decizia agenţiei regionale pentru angajare din Austria-de-Sus din 16 septembrie 1987, din cauza ilegalităţii conţinutului său (articolul 42 § 2, primul alineat, din legea cu privire la Curtea administrativă (Verwaltungsge-richtshofsgesetz) – paragraful 27 infra), precum şi să suspendeze procedura şi să remită cauza Curţii Constituţionale pentru examinarea constituţionalităţii articolului 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea şomajului.

19. La 19 septembrie 1989, Curtea administrativă, întrunită cu uşile închise, a declarat că este incompetentă de a examina un asemenea recurs şi l-a respins (articolul 34 §1 din legea cu privire la Curtea administrativă – paragraful 25 infra). Ea a menţionat că cererea, pe care a completat-o reclamantul, se referea doar la constituţionalitatea articolului 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea şomajului şi că reclamantul a solicitat Curţii administrative să remită cauza Curţii Constituţionale


263


pentru examinarea constituţionalităţii unei legi; or, potrivit opiniei ei, a fost stabilit că asemenea chestiuni ţin de competenţa Curţii Constituţionale (articolul 144 § 1, primul alineat, din Constituţia federală – paragraful 23 infra), care, de altfel, deja se pronun-ţase asupra acestui subiect.


A. Dreptul material

1. La momentul faptelor

20. Într-o versiune din 1977, aplicabilă la momentul faptelor, dispoziţiile perti-nente ale legii cu privire la asigurarea şomajului (Arbeitslosenversicherungsgesetz) prevedeau următoarele:

Articolul 23„(1) Şomerii care au solicitat atribuirea prestaţiilor (...) în cadrul asigurării de invaliditate (...) pot primi un avans în formă de alocaţie de şomaj sau de urgenţă (...), din momentul în care, pe lângă faptul de a fi apt de muncă şi dispus să lucreze, sunt întrunite alte condiţii pentru acordarea acestor prestaţii (...) „

Articolul 33„(1) Şomerul care a epuizat drepturile sale la alocaţii de şomaj sau de concediu de maternitate poate obţine, la cerere, o alocaţie de urgenţă.

(2) Pentru aceasta el trebuie să întrunească următoarele condiţii:

a) să posede cetăţenie austriacă;

b) să fi e apt de muncă şi dispus să lucreze;

c) să se afl e în situaţie de urgenţă.

(3) Obligaţia de a poseda cetăţenie austriacă nu este aplicabilă persoanelor care, în mod neîntre-rupt de la 1 ianuarie 1930, au avut reşedinţă pe teritoriul actual al Republicii Austriece; precum şi persoanelor care s-au născut după această dată pe teritoriul actual al Republicii Austriece şi care au avut reşedinţa într-un mod neîntrerupt.

(4) Se consideră situaţie de urgenţă dacă şomerul se afl ă în incapacitate de a-şi satisface necesi-tăţile esenţiale.

(5) Alocaţia de urgenţă nu poate fi acordată decât dacă şomerul a solicitat-o într-un termen de trei ani după epuizarea drepturior sale la alocaţii de şomaj sau de concediu de maternitate.”

Articolul 34„(1) Dacă situaţia pe piaţa muncii este în mod durabil favorabilă pentru grupuri determinate de şo-meri sau pentru regiuni determinate, ministrul federal al afacerilor sociale poate, după consultarea organizaţiilor reprezentative ale patronilor şi salariaţilor, să excludă aceste grupuri de şomeri sau regiuni de pe lista benefi ciarilor alocaţiilor de urgenţă.

(2) Ministrul federal al afacerilor sociale poate autoriza acordarea alocaţiilor de urgenţă şomerilor care posedă cetăţenia unui alt stat care are o instituţie echivalentă cu alocaţia de urgenţă austriacă şi pe care o acordă cetăţenilor austrieci în aceeaşi modalitate ca şi propriilor cetăţeni.

(3) Ministrul federal al afacerilor sociale poate, după consultarea organizaţiilor reprezentative a patronilor şi angajaţilor, să autorizeze acordarea alocaţiei de urgenţă şomerilor care nu posedă cetăţenie austriacă şi care nu au benefi ciat de o decizie în sensul paragrafului 2, cu condiţia că pe parcursul ultimilor cinci ani până în ziua revendicării dreptului la alocaţia de urgenţă, persoanele interesate au fost angajate în Austria pentru o perioadă de cel puţin 156 de săptămâni, cu obligaţia de a plăti cotizaţia de asigurare de şomaj; pentru calcularea acestei perioade de cinci ani, se face abstracţie de perioadele de percepere a alocaţiilor de şomaj (sau de urgenţă). Autorizaţia poate fi pronunţată pentru o perioadă determinată şi pentru grupuri determinate de şomeri.”

264


21. Alocaţia de urgenţă constituie un ajutor plătit persoanelor care nu mai au dreptul la alocaţii de şomaj în scopul de a le asigura un venit minim de viaţă. Dreptul la atribuirea alocaţiei de urgenţă există atât timp cât persoana vizată se afl ă în nece-sitate, chiar dacă plata îi este acordată pentru o durată care nu depăşeşte treizeci şi nouă de săptămâni şi care trebuie să fi e reînnoită. Mărimea sa nu poate fi superioară celei a alocaţilor de şomaj la care ar putea pretinde persoana, nici mai mică de 75 % din mărimea acestor alocaţii.

Cât priveşte alocaţiile de şomaj, mărimea lor este stabilită în funcţie de venit şi fi nanţarea lor este asigurată parţial de cotizaţiile de asigurare a şomajului, pe care orice salariat trebuie să le plătească (articolul 1 din legea cu privire la asigurarea de şomaj), şi parţial din diverse surse guvernamentale.

2. Perioadă posterioară faptelor

22. Din 1992, după amendarea textului şi schimbarea numerotării, articolele 33 §§ 3 şi 4 şi 34 §§ 3 şi 4 au următorul conţinut:

Articolul 33

„ (...)

(3) Există o situaţie de urgenţă atunci când şomerul se afl ă în incapacitate de a-şi satisface nece-sităţile esenţiale.

(4) Alocaţia de urgenţă nu poate fi atribuită decât dacă şomerul a solicitat-o într-un termen de trei ani după epuizarea drepturilor sale la alocaţii de şomaj sau de concediu de maternitate. Termenul este majorat de perioadele de odihnă în sensul articolului 10 § 1 şi de perioadele de activitate inde-pendentă, de muncă salariată neacoperită prin asigurare de şomaj sau de instruire care a ocupat o parte preponderentă din timpul de şomer.”

Articolul 34

„ (...)

(3) Pot pretinde la alocaţie de urgenţă în aceleaşi condiţii ca şi şomerii care posedă cetăţenie austriacă:

1. refugiaţii în sensul articolului 1 din Convenţia cu privire la statutul refugiaţilor semnată la Geneva la 28 iulie 1951;

2. apatrizii în sensul articolului 1 din Convenţia cu privire la statutul apatrizilor semnată la New York la 28 septembrie 1954;

3. persoanele care sunt născute pe teritoriul actual la Republicii Austriece şi care domiciliază de atunci într-un mod neîntrerupt;

4. persoanele care, într-un mod neîntrerupt de la 1 ianuarie 1930, au domiciliul pe teritoriul actual al Republicii Austriece;

5. cetăţenii străini, în măsura în care aceasta este prevăzută de acorduri bilaterale sau tratate internaţionale;

6. titularii certifi catelor de exonerare sau persoanele asimilate, în sensul paragrafului 4;

7. persoanele deplasate care sunt în posesia unui document de identitate emis de către o autoritate austriacă;

8. persoanele transferate din Tyrolul-de-Sud şi din Val-Canale [Südtiroler-und-Canaltaler-Umsiedler].

(4) După epuizarea drepturilor la alocaţii de şomaj sau concediu de maternitate, sunt admişi pentru benefi cierea de alocaţie de urgenţă, pentru o durată de cincizeci şi două de săptămâni, sau de alocaţii speciale de urgenţă, pentru durata prevăzută în articolul 39 § 1:


265


1. persoanele care, la momentul solicitării alocaţiei de urgenţă, pot produce un certifi cat de exone-rare validă, în sensul legii cu privire la angajarea străinilor, emis în forma în vigoare la momentul eliberării sale;

2. persoanele care nu posedă cetăţenie austriacă, dar care, la momentul soicitării alocaţiei de urgenţă, îndeplinesc totuşi condiţiile pentru un certifi cat de exonerare şi cărora nu le-a fost eliberat un asemenea certifi cat din singurul motiv că ocupaţia lor nu cade sub incidenţa legii cu privire la angajarea străinilor.”

B. Dreptul procedural

1. Recursul în faţa Curţii Constituţionale

23. În termenii articolului 144 § 1 din Constituţia federală, Curtea Constituţiona-lă trebuie să verifi ce, la cerere (Beschwerde), dacă un act administrativ (bescheid) a adus atingere unui drept garantat de Constituţie sau a aplicat un regulament (Veror-dnung) care contravine legii, o lege care contravine Constituţiei sau un tratat interna-ţional incompatibil cu dreptul austriac.

Paragraful 2 din articolul 144 prevede:„Până la audiere, Curtea Constituţională poate refuza, printr-o decizie [Beschluβ], examinarea unui recurs dacă el nu prezintă sufi ciente şanse de succes sau dacă nu se poate spera că hotărârea va rezolva problema de drept constituţional. Curtea nu poate refuza examinarea unei cauze excluse din competenţa Curţii administrative prin articolul 133.”

Paragraful 3 din articolul 144 prevede următoarele:„Dacă Curtea Constituţională consideră că actul administrativ atacat nu a încălcat un drept în sen-sul paragrafului 1 şi dacă nu este vorba de o cauză pe care articolul 133 o exclude din competenţa Curţii administrative, Curtea Constituţională, la cererea reclamantului, trebuie să remită cererea Curţii administrative pentru ca aceasta să decidă dacă actul în cauză a încălcat un alt drept al reclamantului.”

1. Recursul în faţa Curţii administrative

24. Potrivit articolului 130 § 1 din Constituţia federală, Curtea administrativă examinează în special cereri care pretind ilegalitatea unui act administrativ.

25. În termenii articolului 34 § 1 din legea cu privire la Curtea administrativă (Verwaltungsgerichtshofsgesetz):

„Cererile care (...) având în vedere o incompetenţă vădită a Curţii administrative, nu necesită dez-bateri sau cărora în mod vădit le putem aplica excepţia de lucru judecat sau un scop de neaccepta-re, trebuie să fi e respinse, fără o altă procedură, printr-o decizie adoptată cu uşile închise.”

26. Articolul 41 § 1 din legea cu privire la Curtea administrativă prevede urmă-toarele.

„În măsura în care ea nu denotă nici o ilegalitate care rezultă din incompetenţa autorităţii reclamate sau din încălcarea regulilor de procedură (articolul 42 § 2, alineatele 2 şi 3) (...), Curtea adminis-trativă examinează decizia atacată bazându-se pe faptele constatate de către această autoritate şi în lumina plângerilor invocate (...). Dacă ea consideră că motive, care încă nu sunt notifi cate uneia dintre părţi, pot fi decisive pentru a se pronunţa [asupra uneia dintre plângeri] (...), ea audiază păr-ţile privind acest subiect şi, după necesitate, suspendează procedura.”

27. Articolul 42 § 1 din aceeaşi lege prevede că, cu excepţia dispoziţiilor con-trare, Curtea administrativă va respinge cererea ca fi ind neîntemeiată sau va anula decizia atacată.

266


În termenii paragrafului 2 al aceluiaşi articol:„Curtea administrativă anulează decizia atacată, dacă aceasta este ilegală

1. fi e prin conţinutul său, [sau]

2. din cauza incompetenţei autorităţii reclamate, [sau]

3. din cauza viciului de procedură rezultat din:

b) faptul că autoritatea reclamată a tins să stabilească fapte care, cu privire la un punct esenţial, sunt în contradicţie cu dosarul, sau

c) faptul că sunt necesare cercetări suplimentare cu privire la acest punct, sau

d) faptul că autoritatea reclamată a ignorat regulile procesuale, respectarea cărora ar fi condus la luarea unei decizii diferite.”

28. Dacă Curtea administrativă anulează decizia incriminată, „administraţia este obligată, (...) utilizând căile legale disponibile, să asigure fără întârziere, în cazul speţei, situaţia juridică corespunzătoare opiniei [Rechtsanschauung] exprimate de că-tre Curtea administrativă” (articolul 63 §1).


29. Dl Gaygusuz a sesizat Comisia la 17 mai 1990. Invocând articolele 6 § 1 şi 8 din Convenţie, precum şi articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, el s-a plâns de o atingere adusă dreptului său la un proces echitabil, la respectarea vieţii private şi la proprietate.

30. Comisia a declarat cererea (nr. 17371/90) admisibilă la 11 ianuarie 1994. În raportul său din 11 ianuarie 1995, ea a constatat că nu a avut loc o încălcare a artico-lului 6 § 1 din Convenţie (douăsprezece voturi contra unu), că a avut loc o încălcare a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 (unanimitate) şi că nu este cazul de a examina nici o altă chestiune separată în temeiul articolului 8 din Convenţie (unanimitate). Textul integral al avizului său şi al opiniei separate care îl însoţeşte fi gurează în anexă la prezenta hotărâre1.


31. În memoriul său, Guvernul austriac a invitat Curtea să constate:„1. că articolul 6 din Convenţie nu se aplică în prezenta speţă;

2. că articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu se aplică;

sau, cu titlu subsidiar,

3. că articolul 6 din Convenţie nu a fost încălcat pe parcursul procedurii litigioase;

4. că articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie combinat cu articolul 14 din Convenţie nu a fost încălcat”.

32. La rândul său, reclamantul a solicitat Curţii

Nota Grefei1 Pentru raţiuni practice el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.


267


„a) să constate că refuzul de către agenţia de angajare din Linz (...) de a-i acorda o alocaţie de urgenţă în conformitate cu legea cu privire la asigurarea de şomaj a adus atingere dreptului său (...) la un proces echitabil într-o cauză civilă (articolul 6 § 1 din Convenţie), respectării vieţii sale private şi de familie (articolul 8 din Convenţie) şi dreptului său la proprietate şi la un tratament nediscrimi-natoriu (articolul 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 14 din Convenţie),

şi

b) de a–i acorda o satisfacţie echitabilă în conformitate cu articolul 50 din Convenţie”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

33. Dl Gaygusuz s-a plâns pe refuzul autorităţilor austriece de a-i acorda o aloca-ţie de urgenţă pe motiv că el nu poseda cetăţenie austriacă, una din condiţiile cerute în temeiul articolului 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977 (para-graful 20 supra) pentru a benefi cia de o alocaţie de acest tip. El s-a pretins a fi victima unei discriminări fondate pe origine naţională, contrar articolului 14 din Convenţie com-binat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 , dispoziţii care prevăd următoarele:

Articolul 14 din Convenţie

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) Convenţie trebuie să fi e asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe (...) origine naţională (...) „

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

„Orice persoană fi zică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

34. Comisia şi Guvernul turc au fost de acord cu această teză, pe care a res-pins-o Guvernul austriac.

35. Curtea trebuie mai întâi să se pronunţe asupra aplicabilităţii acestor două articole combinate.

A. Aplicabilitatea articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1

36. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, articolul 14 din Convenţie com-pletează alte clauze normative din Convenţie şi Protocoale. El nu există independent deoarece are efect doar în relaţie cu „exercitarea drepturilor şi libertăţilor” pe care ele le garantează. Cu certitudine, el poate fi aplicat chiar şi fără o încălcare a exigenţilor lor şi, în această măsură, el posedă o întindere autonomă, dar el nu ar trebui să se aplice dacă faptele litigiului nu intră în sfera de aplicare cel puţin al uneia din aceste clauze (a se vedea în special hotărârea Karlheinz Schmidt c. Germaniei din 18 iulie 1994, Seria A nr. 291-B, pag. 32, § 22).

268


37. Reclamantul şi Guvernul turc au conchis aplicabilitatea articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1. Ei se bazează pe raţionamentul Comisiei, potrivit căruia acordarea alocaţiei de urgenţă este legată de plata contribu-ţiilor în fondul de asigurare de şomaj.

38. Guvernul austriac, în schimb, consideră că alocaţia de urgenţă nu intră în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 Atribuirea sa nu rezultă în mod au-tomat din plata contribuţiilor în fondul de asigurare de şomaj. Era vorba de un ajutor de urgenţă acordat de către stat persoanelor care se afl ă în nevoie. În consecinţă, articolul 14 din Convenţie nu se aplică.

39. Curtea notează că la momentul faptelor, alocaţia de urgenţă era acordată persoanelor care şi-au epuizat drepturile la alocaţii de şomaj şi satisfăceau alte con-diţii legale prevăzute de articolul 33 din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977 (paragraful 20 supra).

Dreptul la atribuirea acestei prestaţii sociale este deci legat de plata contribu-ţiilor în fondul de asigurare de şomaj, condiţie prealabilă plăţii alocaţiilor de şomaj (paragraful 21 supra). Rezultă că neachitarea acestor contribuţii exclude orice drept la atribuirea alocaţiei de urgenţă.

40. În speţă, nimeni nu pretinde că reclamantul nu satisfăcea această condiţie; refuzul de a-i acorda prestaţia socială în cauză se baza în exclusivitate pe consta-tarea că el nu poseda cetăţenia austriacă şi nu fi gura printre persoanele scutite de îndeplinirea acestei condiţii (paragrafele 11 şi 13 supra).

41. Curtea consideră că dreptul la alocaţia de urgenţă – în măsura în care el este prevăzut de legislaţia aplicabilă – este un drept patrimonial în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Această dispoziţie se aplică în consecinţă fără a fi necesar de a se baza doar pe legătura care există între atribuirea alocaţiei de urgenţă şi obligaţia de a plăti „impozite sau alte contribuţii”.

Reclamantul a fost exclus din rândul benefi ciarilor alocaţiei de urgenţă în teme-iul unei dispoziţii prevăzute de articolul 14, mai exact cetăţenia sa, această dispoziţie este deci de asemenea aplicabilă (a se vedea în special, mutatis mutandis, hotărârile Inze c. Austriei din 28 octombrie 1987, Seria A nr. 126, pag. 18, § 40, şi Darby c. Su-ediei din 23 octombrie 1990, Seria A nr. 187, pag. 12, § 30).

B. Conformitatea cu articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1

42. Potrivit jurisprudenţei Curţii, o distincţie este discriminatorie în sensul arti-colului 14, dacă ea „este lipsită de justifi care obiectivă şi rezonabilă”, mai exact dacă ea nu urmăreşte un „scop legitim” sau dacă nu are un „raport rezonabil de proporţio-nalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat”. În afară de aceasta, Statele Contrac-tante benefi ciază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între alte situaţii similare justifi că distincţiile de tratament. Cu toate acestea, doar motive foarte serioase pot determina Curtea să considere compatibilă cu Convenţia o diferenţă de tratament în exclusivitate bazată pe cetăţenie.


269


43. În opinia reclamantului turc, distincţia operată între austrieci şi străini în te-meiul articolului 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977 pentru atribuirea alocaţiei de urgenţă nu are la bază nici o justifi care obiectivă şi rezonabilă. În realitate, el plătise contribuţii în fondul de asigurare de şomaj în baza aceluiaşi temei ca şi salariaţii austrieci.

44. Guvernul turc şi Comisia au fost de acord în substanţă cu teza reclamantului.

45. Cât priveşte Guvernul austriac, el susţine că dispoziţia legală în cauză nu este discriminatorie. Distincţia de tratament are la bază ideea că statul are o respon-sabilitate particulară faţă de cetăţenii săi proprii, că el trebuie să aibă grijă de ei şi să le asigure necesităţile esenţiale. De altfel, articolele 33 şi 34 din Legea cu privire la asigurarea de şomaj prevăd unele excepţii de la condiţia de cetăţenie. În cele din urmă, la momentul faptelor, Austria nu era legată prin nici o obligaţie contractuală de a plăti alocaţia de urgenţă cetăţenilor turci.

46. Curtea constată în primul rând că dl Gaygusuz locuia legal în Austria şi a lucrat anumite perioade (paragraful 10 supra), plătind contribuţii în fondul de asigura-re de şomaj în baza aceluiaşi temei ca şi cetăţenii austrieci.

47. Ea reaminteşte că refuzul autorităţilor de a-i acorda alocaţia de urgenţă are la bază în exclusivitate constatarea că el nu posedă cetăţenie austriacă, după cum prevede articolul 33 § 2 a) din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977 (paragraful 20 supra).

48. În plus, nu s-a susţinut că reclamantul nu satisfăcea alte condiţii legale pen-tru atribuirea prestaţiei sociale în cauză; el se afl a deci într-o situaţie similară cu cea a cetăţenilor austrieci în ceea ce priveşte dreptul său la obţinerea acestei prestaţii.

49. Cu siguranţă, articolele 33 şi 34 din legea cu privire la asigurarea de şomaj din 1977 (paragraful 20 supra) prevăd câteva excepţii de la condiţia de cetăţenie, dar reclamantul nu făcea parte din nici una dintre aceste categorii.

50. Astfel, argumentele înaintate de Guvernul austriac nu au fost convingătoare pentru Curte. Ea consideră, la fel ca Comisia, că diferenţa de tratament între austrieci şi străini în ceea ce priveşte atribuţia alocaţiei de urgenţă, a cărei victimă a fost dl Gaygusuz, nu are la bază nici o „justifi care obiectivă şi rezonabilă”.

51. Chiar dacă, la momentul faptelor, Austria nu era legată prin nici un acord de reciprocitate cu Turcia, ea s-a obligat, prin ratifi carea Convenţiei, să recunoască „oricărei persoane afl ate sub jurisdicţia sa” drepturile şi libertăţile defi nite în titlul I din Convenţie.

52. Astfel, a avut loc o încălcare a articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1.


53. Dl Gaygusuz susţine în plângere că nu a avut acces la un tribunal dotat cu plenitudinea jurisdicţională şi nu a benefi ciat de un proces echitabil. El invocă articolul 6 § 1 din Convenţie, care prevede:

270


„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) de către o instanţă (...) care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil (...)”

54. Guvernul austriac şi Comisia contestă această teză. Guvernul turc nu s-a pronunţat asupra acestei probleme.

55. Curtea stabilind încălcarea articolului 14 din Convenţie combinat cu arti-colul 1 din Protocolul nr. 1, a considerat că nu este necesar de a examina cauza în temeiul articolului 6 § 1.


56. Dl Gaygusuz s-a plâns de o atingere adusă vieţii sale de familie, care con-travine articolului 8 din Convenţie care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său sau a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

57. Ţinând cont de concluzia care fi gurează în paragraful 52 de mai sus, Curtea consideră, la fel ca şi Comisia, că nici o chestiune separată nu se ridică în temeiul articolului 8 din Convenţie.

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

58. În termenii articolului 50 din Convenţie,„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul material

59. Cu titlu de prejudiciu material, dl Gaygusuz a reclamat suma de 800 000 şilingi austrieci (ATS), care corespunde sumei alocaţiilor de urgenţă de care el a fost privat din 1987 până în 1993.

60. În opinia Guvernului turc, reclamantul trebuie să primească întreaga sumă reclamată, plecarea sa din Austria fi ind exact rezultatul refuzului autorităţilor acestei ţări de a-i atribui alocaţia de urgenţă.

61. Guvernul austriac susţine că această cerere de satisfacţie are la bază doar o ipoteză. Reclamantul părăsind Austria în 1987, este imposibil de a şti dacă el ar fi fost şomer în timpul acestei perioade sau ar fi îndeplinit alte condiţii pentru atribuirea prestaţiei sociale în cauză.


271


62. Delegatul Comisiei consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material în rezultatul încălcării stabilite şi a lăsat la discreţia Curţii evaluarea acestei sume.

63. Curtea notează că reclamantul a solicitat atribuirea alocaţiei de urgenţă la 6 iulie 1987 şi că el a părăsit Austria în septembrie 1987 (paragrafele 9-10 supra). Fără a admite vreo speculaţie referitoare la situaţia reclamantului după această dată, Cur-tea trebuie în acelaşi timp să ţină cont de faptul că plecarea sa din Austria s-a datorat absenţei atribuirii alocaţiei de urgenţă, care ar fi constituit 235 ATS pe zi. Statuând pe baze echitabile, ea a acordat reclamantului suma de 200 000 ATS.

B. Prejudiciul moral

64. În opinia Guvernului turc, reclamantul trebuie să benefi cieze de o satisfacţie morală substanţială.

65. Deoarece reclamantul nu a formulat o cerere în acest sens, Curtea, de rând cu Comisia şi Guvernul austriac, a considerat că nu este necesar să se pronunţe asupra acestei chestiuni.

C. Costuri şi cheltuieli

66. Reclamantul a pretins în plus 123 415, 40 ATS în calitate de costuri şi chel-tuieli, dintre care 31 818,67 ATS pentru cheltuielile suportate în faţa jurisdicţiilor naţio-nale şi 91 596,73 ATS pentru cele suportate în faţa organelor Convenţiei.

67. În opinia Guvernului turc, reclamantul trebuie să obţină rambursarea inte-grală a costurilor şi cheltuielilor suportate.

68. Guvernul austriac susţine că doar costurile şi cheltuielile referitoare la re-cursul în faţa Curţii Constituţionale pot fi luate în considerare. Pentru cele suportate în faţa organelor Convenţiei, el a considerat adecvată suma de 80 000 ATS.

69. Cât priveşte delegatul Comisiei, el nu s-a pronunţat.

70. Statuând pe baze echitabile în temeiul elementelor afl ate în posesia sa şi potrivit propriei sale jurisprudenţe în această materie, Curtea a acordat dlui Gaygusuz 100 000 ATS.

D. Penalităţi

71. Potrivit informaţiilor de care dispune Curtea, rata legală aplicată în Austria la data adoptării acestei hotărâri este de 4 % anual.


1. Susţine, în unanimitate, că articoul 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 este aplicabil în speţă;

2. Susţine, în unanimitate, că articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat;

3. Susţine, în unanimitate, că nu este necesar de a examina cauza în temeiul artico-lului 6 § 1 din Convenţie;

272


4. Susţine, în unanimitate, că nici o altă chestiune separată nu se ridică în temeiul articolului 8 din Convenţie;

5. Susţine, cu opt voturi contra unu, că statul reclamat trebuie să achite reclamantu-lui, în termen de trei luni, 200 000 (două sute de mii) şilingi austrieci pentru repa-rarea prejudiciului material;

6. Susţine, în unanimitate, că statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în ter-men de trei luni, 100 000 (o sută de mii) şilingi austrieci pentru costuri şi cheltu-ieli;

7. Susţine, în unanimitate, că această sumă va fi majorată cu o rată a dobânzii anu-ale simple de 4 % începând cu data expirării termenului prevăzut şi până la ziua achitării;

8. Respinge, în unanimitate, restul cererii de satsisfacţie echitabilă.

Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la 16 septembrie 1996.



La prezenta hotărâre este anexat, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Con-venţie şi 55 § 2 din regulamentul B, textul opiniei parţial disidente a dlui Matscher.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂA DLUI JUDECĂTOR MATSCHER

Nu am obişnuinţa de a exprima opinii disidente în ceea ce priveşte decizia Curţii referitoare la articolul 50, având în vedere că sumele pe care Curtea, în aceas-tă calitate, le stabileşte în mod echitabil, pot întotdeauna să fi e controversate. Dar procedând astfel în prezenta hotărâre, o fac deoarece decizia Curţii, care acordă reclamantului o sumă de 200 000 ATS, pentru prejudiciul material, este cu certitudine de nesusţinut.

În cazul în care Curtea constată o încălcare a Convenţiei şi când din această încălcare rezultă prejudicii materiale pentru reclamant, articolul 50 îi atribuie faculta-tea de a acorda o satisfacţie echitabilă. Deoarece aproape niciodată nu este posibil


273


de a evalua cu precizie mărimea acestor prejudicii – ceea ce, de altfel, nu intră în atri-buţiile Curţii - suma acordată în calitate de prejudiciu material nu trebuie niciodată să depăşească mărimea prejudiciului pe care individul putea în realitate să-l fi suferit.

În această cauză, Curtea a constatat o încălcare a articolului 14 combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 (cu care sunt totalmente de acord) deoarece reclaman-tul, din cauza cetăţeniei sale, nu a putut benefi cia de alocaţia de urgenţă în conformi-tate cu legea în vigoare. Or, această alocaţie de urgenţă – şi expresia este clară – nu este o pensie viageră, dar o măsură provizorie de ordin social pentru perioada în care persoana vizată este dispusă să lucreze, dar este şomeră fără a putea benefi cia (pe deasupra) de o pensie de invaliditate sau de bătrâneţe.

Reiese, din constatarea unei încălcări a Convenţiei că reclamantul are dreptul ca prejudiciul material pe care probabil l-a suportat să-i fi e reparat echitabil în sensul articolului 50 din Convenţie.

Potrivit legii în vigoare la momentul faptelor, alocaţia de urgenţă era (cu ma-jorări variabile) de aproximativ 255 ATS pe zi. Din dosar rezultă, că în urma tuturor calculelor posibile şi acceptând cele mai avantajoase ipoteze (chiar dacă sunt puţin realizabile) pentru reclamant, mărimea maximală a sumelor pe care el le-ar fi pu-tut primi în calitate de alocaţie de urgenţă era în total de aproximativ 80 000 ATS. Or, suma de 200 000 pe care Curtea i-a acordat-o, depăşeşte cel puţin de două ori mărimea prejudiciului material pe care el l-ar fi putut suferi, ceea ce contravine vădit tuturor principiilor compensării unui prejudiciu material, cel puţin dacă Curtea nu se pronunţă în favoarea alocaţiei de punitive damages din dreptul american, ceea ce dreptul european respinge pe bună dreptate.

Calculul prezentat şi cererile de compensare înaintate de către avocatul re-clamantului şi de către Guvernul turc sunt atât de fantastice încât este inutil de a le comenta.

Fondul întregii cauze este un caz tipic de abuz de statul social, o tendinţă foar-te răspândită în toate societăţile noastre şi – ţin să subliniez – nicidecum limitată la muncitorii străini.

Este regretabil faptul că Curtea, prin faptul că a acordat sume exagerate de compensare, sprijină aceste tendinţe.

274


275


NIDERÖST-HUBER contra ELVEŢIEI(Cererea nr. 18990/91)

HOTĂRÂRE

18 februarie 1997

În cauza Nideröst-Huber contra Elveţiei1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său B2 , într-o cameră com-pusă din următorul complet:

Dnii R. Bernhardt, preşedinte, Thór Vilhjálmsson, R. Macdonald, C. Russo, J. De Meyer, N. Valticos, R. Pekkanen, L. Wildhaber, K. Jungwiert,

Precum şi dnii H. Petzold, grefi er, şi P.J. Mahoney, grefi er adjunct.

După ce a deliberat cu uşile închise la 28 septembrie 1996 şi la 27 ianuarie 1997,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată.

1 Cauza poartă numărul 104/1995/610/698. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare.2 Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică tuturor cauzelor referitoare la statele legate prin Protocolul nr. 9.

276


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omu-lui („Comisia”) şi de către Guvernul Elveţiei („Guvernul”) la 8 decembrie 1995 şi respectiv la 20 februarie 1996, în termenul de trei luni prevăzut de art. 32 § 1 şi art. 47 din Convenţie. La origine se afl ă cauza (nr. 18990/91) introdusă contra Elveţiei, cu care cetăţeanul acestui stat a sesizat Comisia la 17 octombrie 1991 în temeiul articolului 25.

Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile art. 44 şi 48 şi la declaraţia Elve-ţiei de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (art. 46), iar cererea Guvernului la articolele 45, 47 şi 48. Ambele au drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obli-gaţiilor sale în temeiul articolului 6 paragraful 1.

2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 35 § 3 (d) din regu-lamentul B al Curţii, reclamantul şi-a exprimat dorinţa de a participa la proces şi şi-a desemnat un reprezentant (articolul 31).

3. Camera se constituie de plin drept din dl L. Widlhaber, judecător ales din par-tea Elveţiei (articolul 43 din Convenţie), dl R. Bernard vice-preşedintele Curţii (articolul 21 § 4 (b) din regulamentul B). La 21 februarie 1996 preşedintele Curţii i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dnii Thór Vilhjálmsson, R. Macdonald, C. Russo, J. De Meyer, N. Valticos, R. Pekkanen şi K. Jun-gwiert (articolele 43 in fi ne din Convenţie şi 21 § 5 din regulamentul B).

4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulamentul B), dl Bernhard, i-a consultat, prin intermediul grefi erului, pe agentul guvernamental („Gu-vernul”), pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamantului cu privire la organizarea procedurii (articolele 39 § 1 şi 40) . În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefi erul a primit la 26 şi 29 iulie 1996 memoriile Guvernului şi reclamantului. La 7 august 1996, Comisia a furnizat diverse documente, la solicitarea grefi erului potrivit instrucţiunii preşedintelui camerei.

5. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 24 septembrie 1996 a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:


Dnii P. Boillat, şeful secţiei drept european şi afaceri internaţionale, Ofi ciul federal al justiţiei, agent;

A. von Kessel, secţia de drept european şi afaceri internaţionale, Ofi ciul federal al justiţiei,

J.-M. Piguet, serviciul de reviziune a legislaţiei federale pentru organizare judiciară, Ofi ciul federal al justiţiei, consilieri,

NIDERÖST-HUBER contra ELVEŢIEI____________________________________________________________________________________

277



Dl N. Bratza, delegat,


Dl M. Ziegler, avocat la Lachen, reprezentant,Dna H. Marty, avocat la Lachen, consilier.

Curtea a audiat declaraţiile dlui Bratza, dlui Ziegler şi dlui Boillat.

ÎN FAPT


6. Cetăţean al Elveţiei născut în 1940, dl Armin Nideröst-Huber locuieşte la Rickenbach (Elveţia).

7. La 9 decembrie 1985, el a fost revocat fără preaviz din funcţiile sale de pre-şedinte al consiliului de administrare (Verwaltungsratspräsident) şi de director general (Geschäftsführer) al unei societăţi elveţiene anonime cu răspundere limitată (Aktien-gesellschaft) de tip familial, în rezultatul unei schimbări a majorităţii acţionarilor.

8. La 29 iulie 1986, el a intentat o acţiune împotriva acestei societăţi pentru reţi-nerea salariului şi indemnizaţiei de concediere (Abgangsentschädingung). Tribunalul de district (Bezirksgericht) i-a respins cererea la 22 septembrie 1988.

9. La 19 iunie 1990, tribunalul cantonal (Kantonsgericht) din Schwyz a respins apelul reclamantului (Berufung). Subscriind la motivele primului judecător, el a considerat că revocarea litigioasă este justifi cată: în confl ictul dintre dl Niderost-Huber şi acţionarii minoritari, acesta neglijase interesele societăţii în profi tul propriilor sale interese. Astfel, el a pierdut încrederea noii majorităţi în capacităţile sale de administrare loială a societăţii.

10. Atunci reclamantul a sesizat Tribunalul federal cu un recurs în revizuire (Berufung) pe care l-a introdus la 12 octobrie 1990 la tribunalul cantonal. Acesta l-a transmis înaltei jurisdicţii la 22 octombrie, la care a anexat dosarul şi o pagină cu ob-servaţii (Stellungnhame zur Berufung), care nu au fost comunicate reclamantului. Ele au argumentat respingerea recursului, prin care au respins anumite motive, sublini-ind, printre altele, că revocarea litigioasă era consecinţa legitimă a comportamentului refractar şi ilegal pe care dl Niderost-Huber l-a manifestat pe parcursul anilor când s-a afl at la conducerea societăţii.

11. Compania a prezentat la 12 decembrie 1990, concluziile (berufungsanct-vort) care au fost comunicate dlui Niderost-Huber.

12. La 1 martie 1991, Tribunalul federal a respins recursul în revizuire. În opinia sa, tribunalul cantonal pe bună dreptate a considerat justifi cată revocarea fără preîn-tâmpinare a reclamantului, din moment ce acesta abuzase de majoritatea sa în soci-etate pentru a servi intereselor personale, în mod sistematic dispreţuind minoritatea acţionarilor, chiar încălcând deciziile judiciare obligatorii; noua majoritate deci a putut să-l revoce imediat.

278


13. Hotărârea a fost notifi cată reclamantului la 30 aprilie 1991. În aceeaşi zi, el a cerut Tribunalului federal textul observaţiilor făcute de tribunalul cantonal (paragra-ful 10 supra). El l-a obţinut la 2 mai 1991.


14. Articolul 56 din legea federală din 16 decembrie 1943 cu privire la sistemul judiciar prevede:

„Autoritatea cantonală avizează imediat partea adversă despre concluziile recursului, chiar dacă acesta ar putea fi tardiv, şi adresează Tribunalului federal, în curs de o săptămână, actele recur-sului, o copie a hotărârii fi nale şi a hotărârilor incidente, care au precedat-o, precum şi dosarul complet şi, dacă este cazul, observaţiile sale; ea indică de altfel tribunalului data notifi cării hotărârii atacate, data la care actul i-a parvenit sau i-a fost înmânat sau a fost trimis prin poştă şi data l-a care a fost comunicat părţii adverse.”


15. În cererea sa din 17 octombrie 1991 prezentată Comisiei (nr. 18990/91), dl Niderost-Huber se plângea de faptul că în pofi da articolului 6 § 1 din Convenţie, el nu a obţinut comunicarea observaţiilor adresate de către tribunalul cantonal din Schwyz Tribunalului federal şi a fost deci lipsit de posibilitatea de a le comenta înainte ca acesta să se pronunţe.

16. Comisia a declarat cererea admisibilă la 17 ianuarie 1995. În raportul său din 23 octombrie 1995, ea a concluzionat, cu 25 de voturi contra 4, încălcarea artico-lului 6 § 1. Textul integral al avizului său şi cele două opinii disidente sunt anexate la această hotărâre1.


17. În memoriul său, Guvernul „invită Curtea să decidă că Elveţia nu a încălcat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru faptele rezultate din cererea intro-dusă de dl Niderost-Huber”.

18. Din partea sa, reclamantul invită Curtea „să constate că a fost încălcat ar-ticolul 6 § 1 din Convenţie”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

19. Dl Niderost-Huber a pretins încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie, în termenii căreia:

Nota grefei1 Pentru raţiuni practice el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.


279


“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (…) de către o instanţă (…), care va hotărî, fi e asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”.

În pofi da unei cereri exprese, Tribunalul federal nu i-a comunicat înainte de a fi statuat, observaţiile tribunalului cantonal din Schwyz, lipsindu-l astfel de orice po-sibilitate de a lua cunoştinţă de ele, şi, în caz de necesitate, de a le comenta în timp util. Astfel, transmiterea lor ar fi fost cu atât mai necesară cu cât ele ar fi completat hotărârea atacată şi Tribunalul federal ar fi respins net unele pasaje din hotărâre. Pe scurt, a fost încălcat principiul egalităţii armelor şi dreptul la un proces echitabil.

20. Potrivit Guvernului, observaţiile în cauză nu conţineau nici un detaliu nou care să nu fi fost deja expres expus în hotărârea tribunalului cantonal din 19 iunie 1990. De fapt, dacă ele ar fi prezentat elemente noi şi serioase pe care Tribunalul federal ar fi dorit să le ia în considerare, el ar fi trebuit să efectueze ulterior un schimb de înscrisuri sau să ordone dezbateri, ceea ce nu a făcut.

În realitate, posibilitatea prevăzută de articolul 56 din legea federală a sistemu-lui judiciar (paragraful 14 supra) viza doar, în scopul reducerii duratei procedurii, per-miterea jurisdicţiilor cantonului de a-şi apăra hotărârile împotriva criticii la care erau expuse. În nici un caz, acestea nu o puteau folosi pentru a completa propriile decizii.

În speţă, faptul că nu au fost transmise observaţiile dlui Niderost-Huber nu a avut nici o consecinţă deoarece societatea reclamată, cu atât mai mult nu a obţinut o copie. Chiar într-un caz contrar, o comunicare nu ar fi putut să se facă decât cu titlu de informare, deoarece conţinutul observaţiilor nu necesita nici un răspuns din partea părţilor, care de fapt au avut deja posibilitatea să-şi apere cauza, una formulând un recurs în revizuire, alta – răspunzând la el.

Pe scurt, luând în considerare întreaga procedură, faptul că reclamantului nu i-au fost comunicate observaţiile litigioase, nu a afectat prin nimic situaţia sa.

21. Comisia nu întrevede nici o încălcare a principiilor egalităţii armelor. În schimb, ea observă în netransmiterea observaţiilor către reclamant şi în imposibilita-tea pentru el de a le comenta în timp util, o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6.

22. Curtea consideră mai întâi, că depunerea observaţiilor de genul celora în cauză nu este incompatibilă cu exigenţele unui proces echitabil, chiar dacă este vorba despre o practică puţin răspândită în statele-membre ale Consiliului Europei. În spe-ţă, problema apare doar în legătură cu faptul că observaţiile nu au fost comunicate reclamantului.

23. Principiul egalităţii armelor – unul dintre elementele noţiunii celei mai largi a procesului echitabil – cere ca fi ecare parte să poată benefi cia de o posibilitate rezona-bilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu-l plaseze într-o situaţie net inferioară în raport cu adversarul său (a se vedea, printre altele, hotărârea Ankerl c. Elveţiei din 23 octombrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V, pag. 1567-1568, § 38).

În aceste circumstanţe, observaţiile tribunalului cantonal nu au fost comunicate niciuneia dintre părţile la litigiul în faţa Tribunalului federal: nici reclamantului, nici so-cietăţii reclamate. În ceea ce-l priveşte, tribunalul cantonal, jurisdicţie independentă,

280


nu putea fi considerat ca un oponent al vreuneia dintre părţi. În consecinţă, nu a fost încălcat principiul egalităţii armelor.

24. Cu toate acestea, noţiunea de proces echitabil implică de asemenea în principiu dreptul pentru părţile la proces de a lua cunoştinţă de orice document sau observaţie prezentate judecătorului şi de a le discuta (a se vedea hotărârea Lobo Ma-chado c. Portugaliei şi Vermeulen c. Belgiei din 20 februarie 1996, Culegere 1996-I, respectiv pag. 206, § 31 şi pag. 234, § 33).

25. Potrivit Guvernului, această regulă se aplică în cazurile în care, la fel ca şi în cauzele Lobo Machado şi Vermeulen precitate, precum şi în cauza Bulut c. Austriei (hotărârea din 22 februarie 1996, Culegere 1996-II), o autoritate a luat iniţiativa de a prezenta concluziile sau observaţiile destinate să consulte sau să infl uenţeze o juris-dicţie. Or, în această cauză, tribunalul cantonal, s-ar fi limitat să răspundă atacurilor împotriva hotărîrii sale în recursul în revizuire. Astfel, el nu ar fi invocat nici un element care nu fi gura deja în decizia luată.

26. Curtea notează că, chiar dacă s-au limitat la o pagină, observaţiile în cauză nu ar conţine, cu atât mai puţin, un aviz motivat cu privire la temeiul recursului în revi-zuire, cerând explicit respingerea lor. Precum subliniază delegatul Comisiei ele vizau deci în mod vădit să infl uenţeze decizia Tribunalului federal.

27. În această privinţă puţin contează efectul lor real asupra acesteia. În orice caz, după cum observaţiile emanau de la o jurisdicţie independentă care, în plus, cunoştea perfect dosarul pentru a-l examina în fond, este puţin probabil ca înalta jurisdicţie să nu le fi acordat atenţie. Se cuvine deci, cu atât mai mult, de a-i oferi re-clamantului posibilitatea de a le comenta, dacă el doreşte acest lucru.

28. De asemenea, puţin contează faptul că speţa ţine de conteciosul civil unde, după cum afi rmă pe bună dreptate Guvernul, autorităţile naţionale benefi ciază de o marjă mai mare decât în domeniul penal (a se vedea, hotărârile Dombo Beheer B.V. c. Olandei din 27 octombrie 1993, Seria A nr. 274, pag. 19, § 32, şi Levages Prestati-ons Services c. Franţei din 23 octombrie 1996, Culegere 1996-V, pag. 1544, § 46). De fapt, din hotărârile Lobo Machado şi Vermeulen precitate reiese că în această mate-rie, exigenţele care decurg din dreptul la o procedură contradictorie sunt aceleaşi atât în dreptul civil, cât şi în dreptul penal (respectiv pag. 206, § 31, şi pag. 234, § 33).

29. Cu atât mai mult situaţia nu este deferită atunci când, din avizul jurisdicţiilor vizate, observaţiile nu prezintă nici un fapt sau argument care nu ar fi fi gurat deja în hotărârea atacată. Această apreciere, în realitate, aparţine doar părţilor în litigiu: anu-me ele trebuie să aprecieze dacă un document trebuie comentat. Se are în vedere în special încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei: ea se bazează, printre altele, pe asigurarea posibilităţii de a se putea exprima cu privire la orice document din dosar.

30. Fără îndoială, depunerea observaţiilor de genul celora în cauză, urmăreşte un scop de economie şi de accelerare a procedurii. După cum demonstrează jurispru-denţa sa, Curtea acordă o mare importanţă acestui obiectiv, care totuşi nu ar putea justifi ca încălcarea unui principiu atât de fundamental ca dreptul la o procedură con-tradictorie. De fapt, articolul 6 § 1 vizează în primul rând apărarea intereselor părţilor


281


şi interesele unei bune administrări a justiţiei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Acquaviva c. Franţei din 21 noiembrie 1995, Seria A, nr. 333-A, pag. 17, § 66).

31. În speţă, respectarea dreptului la un proces echitabil, garantat de articolul 6 din Convenţie impune obligaţia ca dl Niderost-Huber să fi e informat cu privire la trimiterea observaţiilor de către Tribunalul cantonal şi ca el să aibă posibilitatea de a le comenta.

De altfel, după cum a explicat Guvernul în timpul audierilor în faţa Curţii, aceas-ta este practica obişnuită a Tribunalului federal. Ea nu a fost respectată în acest caz.

32. Prin urmare a existat o încălcare a articolului 6 § 1.


33. În termenii articolului 50 din Convenţie:„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul

34. În calitate de prejudiciu material, dl Niderost-Huber a solicitat 8.500 franci elveţieni (CHF) pentru compensarea prejudiciului (Entschädigung) în valoare de 5 000 CHF pe care Tribunalul federal l-a obligat să-l plătească părţii adverse, sumă la care el a adăugat o dobândă în sumă de 3.500 CHF. În afară de aceasta, el a solicitat 3.000 CHF pentru prejudiciul moral.

35. Guvernul a solicitat respingerea acestor pretenţii, argumentând că Curtea nu ar trebui să reexamineze cauza în locul autorităţilor elveţiene.

36. Delegatul Comisiei în această problemă s-a referit la decizia Curţii în cau-zele Lobo Machado şi Vermeulen precitate.

37. Curtea a menţionat că nu există o legătură cauzală între încălcările invoca-te şi prejudiciul material pretins; nu ar trebui să se speculeze pe rezultatul unui proces care ar fi decurs în conformitate cu exigenţele articolului 6 § 1.

Cât priveşte prejudiciul moral, Curtea consideră că constatarea încălcării arti-colului 6 § 1 constituie o compensaţie sufi cientă.


38. Dl Niderost-Huber de asemenea a solicitat rambursarea a 18.500 CHF pentru costuri şi cheltuieli ocazionate de procedurile în faţa Tribunalului federal (7.725CHF) şi în faţa organelor Convenţiei (10.775 CHF).

39. Delegatul Comisiei a făcut referire la hotărârile în cauzele Vermeulen şi Bulut precitate.

282


40. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, pentru a avea dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor, partea lezată trebuie să le fi suportat în scopul încercării de a preveni sau de a face să fi e corectată o încălcare a Conven-ţiei, de a conduce Comisia apoi Curtea la constatarea încălcării şi de a obţine redre-sarea ei. De asemenea ar trebui să fi fost stabilită realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil (a se vedea, printre altele, hotărârea Philis c. Greciei (nr. 1) din 27 august 1991, Seria A nr. 209, pag. 25, § 74).

Ea menţionează că cheltuielile aferente procesului în faţa Tribunalului federal puteau să nu fi fost suportate pentru prevenirea sau corectarea unei încălcări care afectase procedura în faţa acestei jurisdicţii. Împreună cu Guvernul, ea a considerat deci să respingă această parte a cererii.

Cât priveşte cheltuielile suportate de către reprezentarea dlui Nideros-Huber la Strasbourg, Curtea i-a acordat suma reclamată, mai exact 10.775 CHF.

B. Penalităţi

41. Potrivit informaţiilor de care dispune Curtea, rata legală aplicabilă în Elveţia la data adoptării prezentei hotărâri era de 5 % pe an.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UANIMITATE,

1. Susţine, că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;

2. Susţine, că prezenta hotărâre constituie o satisfacţie echitabilă sufi cientă pentru repararea prejudiciului moral eventual suportat;

3. Susţine că,

a) statul reclamat trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 10.775 (zeci mii şapte sute şaptezeci şi cinci) franci elveţieni pentru costuri şi cheltuieli;

b) că această sumă va fi majorată cu o rată simplă anuală de 5 % începând cu data expirării acestui termen până la data efectuării plăţii;

4. Respinge pentru restul cererii de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 18 februarie1997.

Semnat: Rudolf Bernhard, Preşedinte

Herbert Petzold, Grefi er

La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Con-venţie şi 55 § 2 din regulamentul B, textul opiniei concordante a dlui De Meyer.


283


OPINIA CONCORDANTĂ A DLUI JUDECĂTOR DE MEYER

În această cauză, era sufi cient de a constata că dreptul la un proces echitabil implică în mod necesar (şi nu doar „în principiu”), pentru părţile la un proces, drep-tul „de a lua cunoştinţă de orice document sau observaţie prezentate judecătorului şi de a le discuta”1 şi că el a fost în mod evident încălcat prin faptul că observaţiile transmise Tribunalului federal de către tribunalul contonal nu fusese comunicate dlui Niderost-Huber2.

Nu vom pierde timpul răspunzând argumentelor nereuşite prin care s-a încer-cat să se justifi ce cele întâmplate în speţă.

Remarcile pe care ne-am simţit obligaţi să le facem ca răspuns la aceste argu-mente ne-au determinat să spunem nişte lucruri pe care făcem mai bine dacă nu le spuneam.

În primul rând, nu este deloc sigur că statele benefi ciază, în materia în cauză, „de o marjă mai mare” în domeniul civil „decât în domeniul penal”3. Din păcate, aceas-ta a fost deja afi rmat în hotărârile anterioare, fără justifi cări sufi ciente, şi nu este cazul să o repetăm în speţă.

În afară de aceasta, nu este absolut deloc necesar de a recunoaşte că „depu-nerea observaţiilor de genul celora în cauză, urmăreşte un scop de economie şi de accelerare a procedurii”4. Noi deja am demonstrat destulă (şi poate chiar un pic prea multă) înţelegere prin admiterea faptului că „în sine”, ea „nu este incompatibilă cu exigenţele unui proces echitabil”5.

1 Paragraful 24 din hotărâre.2 Paragraful 10 din hotărâre.3 Paragraful 28 din hotărâre.4 Paragraful 30 din hotărâre.5 Paragraful 22 din hotărâre.

284


285


LASKEY, JAGGARD ŞI BROWN contra REGATULUI UNIT(Cererile nr. 21627/93, 21826/93 şi 21974/93)

HOTĂRÂRE

19 februarie 1997

În cauza Laskey, Jaggard şi Brown c. Regatului Unit1,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu artico-lul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său A2, într-o cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Bernhardt, preşedinte, L.-E. Pettiti, C. Russo, A. Spielmann,Sir John Freeland,Dnii M.A. Lopes Rocha, L. Wildhaber, P. Kūris, E. Levits,

precum şi dnii H. Petzold, grefi r, şi P. J. Mahoney, grefi er adjunct,După ce a deliberat cu uşile închise la 28 octombrie 1996 şi 20 ianuarie 1997.


Notele grefei1 Cauza poartă numărul 109/1995/615/703-705. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul intro-ducerii, iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare. 2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9) (1 octombrie 1994) şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

286


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 11 decembrie 1995, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea sa se afl ă trei cereri (nr. 21627/93, 21826/93 şi 21974/93) introduse contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cu care cei trei cetăţeni ai acestui stat, dnii Colin Laskey, Roland Jaggard şi Anthony Brown, au sesizat Comisia la 14 decembrie 1992 în temeiul articolului 25.

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 din Convenţie, precum şi la declaraţia Regatului Unit de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 8 din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulamentul A, tatăl răposatului dlui Laskey şi ceilalţi doi reclamanţi şi-au manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-au desemnat reprezentanţii (articolul 30).

3. Camera se constituie de plin drept din Sir John Freeland, judecător ales din par-tea Regatului Unit (articolul 43 din Convenţie), şi dl R. Bernhard, vicepreşedintele Curţii (articolul 21 § 4 b) din regulamentul A). La 8 februarie 1996, preşedintele Curţii, dl R. Rys-sdal, i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dnii L.-E. Pettiti, C. Russo, A. Spielmann, M.A. Lopez Rocha, L. Wildhaber, P. Kūris şi E. Levits (articolele 43 in fi ne din Convenţie şi 21 § 5 din regulamentul A).

4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 6 din regulamentul A), dl Ber-nhard i-a consultat, prin intermediul grefi erului, pe agentul guvernamental britanic („Gu-vernul”), avocaţii reclamanţilor şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedu-rii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa adoptată în consecinţă, grefi erul a primit memoriul Guvernului la 2 iulie 1996 şi pe cel al reclamanţilor la 15 iulie 1996.

5. La 17 iulie 1996, preşedintele a autorizat Rights International, o organizaţie neguvernamentală de apărare a drepturilor omului cu sediul la New York, să-şi pre-zinte observaţiile scrise cu privire la aspectele concrete ale cauzei (articolul 37 § 2 din regulamentul A), care au parvenit la grefă la 16 august 1996.

6. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 21 octombrie 1996 a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:


Dnii I. Christie, consilier juridic adjunct, Ministerul afacerilor externe şi comunitare agent,

D. Pannick QC, M. Shaw, avocaţi,

LASKEY, JAGGARD ŞI BROWN contra REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII ŞI IRLANDEI DE NORD____________________________________________________________________________________

287


S. Bramley,Dna B. Moxon, consilieri;


Dl G. Ress, delegat;

- din partea reclamanţilor

Lord Lester of Herne Hill QC,Dna A. Worrall QC, consilieri,

Dnii D. Jonas, A. Hamilton, I. Geffen, jurisconsulţi,

J. Wadham, consilier.

Curtea a audiat declaraţiile dlui Ress, Lordului Lester of Herne Hill, dnei Worrall şi dlui Pannick.

ÎN FAPT


7. Dl Laskey, cetăţean al Regatului Unit născut în 1943, a decedat la 14 mai 1996. Dnii Jaggard şi Brown, de asemenea cetăţeni britanici, s-au născut în 1947 şi, respectiv, în 1935.

8. În 1987, mai multe casete video înregistrate în timpul reuniunilor cu caracter sadomazohist care implicau reclamanţii şi alţi patruzeci şi patru de homosexuali au ajuns pe mâna poliţiei pe când aceasta efectua multe alte cercetări de rutină referitoa-re la alte chestiuni. Reclamanţii, împreună cu mai mulţi bărbaţi, fusese în consecinţă acuzaţi de diferite infracţiuni, în special acte violente şi leziuni corporale, intervenite în timpul practicilor sadomazohiste care se desfăşurau de zeci de ani. Unul din capetele de acuzare se referea la un acuzat minor de douăzeci şi unu de ani, vârstă fi xată la momentul faptelor, pentru consimţirea practicilor homosexuale masculine. În pofi da existenţei numeroaselor acte de violenţă, procuratura a limitat capetele de acuzare doar la unele acuzaţii exemplare.

Aceste acte constau în mod esenţial în maltratări aplicate pe părţile genitale (spre exemplu, cu ceară fi erbinte, glaspapir, cârlige de pescuit şi ace) şi în ritualuri de fl agelare fi e cu mâinile goale fi e cu ajutorul diverselor obiecte cum ar fi urzicile, centu-ra de sârmă sau biciul. În unele cazuri, marcarea cu fi er încins sau leziunile aplicate provocau sângerări şi lăsau cicatrici.

Aceste activităţi erau liber consimţite şi întreprinse în mod privat, aparent fără un alt scop decât căutarea plăcerii sexuale. Suferinţele erau aplicate potrivit anumitor

288


reguli, printre care fi gura şi un cuvânt codifi cat care permitea „victimei” să pună capăt „agresiunii”, şi nu duceau în nici un caz la infecţii sau leziuni permanente, nici nu ne-cesitau asistenţa unui medic.

9. Aceste practici se desfăşurau în diferite localuri, dintre care încăperi ame-najate în camere de tortură. Şedinţele erau înregistrate cu ajutorul camerelor de luat vederi; casetele erau copiate şi distribuite printre membrii grupului. Urmăririle s-au întemeiat în esenţă pe conţinutul acestor casete video. Nimic nu demonstra că ele fusese vândute sau utilizate de către alte persoane în afară de membrii grupului.

10. Reclamanţii au pledat vinovaţi pentru acuzaţiile de lovituri şi provocare a rănilor după ce judecătorul fondului declarase că ei nu pot invoca consimţământul „victimelor” în calitate de mijloc de apărare.

11. La 19 decembrie 1990, reclamanţii fusese recunoscuţi vinovaţi şi condam-naţi la diverse pedepse cu închisoarea. Pronunţând verdictul, judecătorul fondului a declarat: „ (...) comportamentul ilegal cu care a fost sesizat acest tribunal va fi tratat în mod similar în cadrul urmăririlor împotriva heterosexualilor sau bisexualilor dacă va fi înfăptuit de ei. Homosexualitatea inculpaţilor constituie doar fonul temeiului cauzei.”

Dl Laskey a fost condamnat la patru ani şi şase luni de închisoare, dintre care pa-tru ani pentru instigare şi complicitate la întreţinerea unei case de toleranţă (paragraful 31 infra), şi şase luni pentru deţinerea unei pornografi i infantile indecente. De aseme-nea i-a fost aplicată o pedeapsă, plus la cele precedente, de douăsprezece luni de în-chisoare pentru diverse acuzaţii de lovituri şi leziuni corporale şi instigare şi complicitate la lovituri care au cauzat leziuni corporale, în temeiul articolului 47 din legea din 1861 cu privire la infracţiunile contra persoanei („legea din 1861” – paragraful 27 infra).

12. Dl Jaggard fusese condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de trei ani, dintre care doi ani pentru instigare şi complicitate la aplicarea leziunilor corporale ilegale, în contradicţie cu articolul 20 din legea din 1861 precitată (paragra-ful 25 supra), plus douăsprezece luni pentru aplicarea loviturilor şi leziunilor corporale, pentru instigare şi complicitate la săvârşirea acestor infracţiuni, şi vătămări ilegale.

13. Dl Brown a fost condamnat la închisoare pe un termen de doi ani şi nouă luni, dintre care douăsprezece luni de închisoare pentru instigare şi complicitate pen-tru lovituri şi leziuni corporale, nouă luni de închisoare pentru aplicarea loviturilor şi leziuni corporale, şi douăsprezece luni de închisoare pentru alte atacuri care au cau-zat leziuni corporale.

14. Reclamanţii au introdus apeluri împotriva condamnării lor şi sentinţelor pro-nunţate.

15. La 19 februarie 1992, Camera penală a Curţii de Apel (Court of Appeal, Cri-minal Division), a respins apelurile împotriva condamnării, dar în acelaşi timp, curtea a considerat că reclamanţii nu au realizat faptul că acţiunile lor de aplicare a leziunilor aveau un caracter criminal şi le-a redus sentinţele.

16. Condamnarea dlui Laskey fusese astfel redusă la optsprezece luni de în-chisoare având în vedere acuzaţia de complicitatea la întreţinerea unei case de tole-


289


ranţă. Ea de asemenea a pronunţat o pedeapsă, concomitent cu cea precedentă, de trei luni de închisoare pentru diverse acuzaţii de instigare şi o pedeapsă cumulată de şase luni de închisoare pentru deţinerea unei fotografi i indecente a unui copil, ceea ce în total constituia doi ani.

17. Ea a redus pedepsele dlor Jaggard şi Brown la şase luni şi, respectiv, la trei luni de închisoare.

18. Reclamanţii au sesizat Camera Lorzilor cu următoarea chestiune de drept de interes general:

„În ipoteza în care A, pe parcursul şedinţelor cu caracter sadomazohist, i-a aplicat lui B răni sau vă-tămări, provocând astfel o atingere reală integrităţii sale fi zice, ar trebui oare procurorul să demon-streze lipsa asentimentului lui B înainte de a putea stabili culpabilitatea lui A în temeiul articolelor 20 sau 47 din legea din 1861?”

19. La 1 martie 1993, Camera Lorzilor a respins recursul, înregistrat sub nume-le R. v. Brown (All England Law Reports 1993, vol. 2, pag. 75), doi din cinci lorzi (law lords) nefi ind de acord cu avizul majorităţii.

20. Lordul Templeman, care aparţinea majorităţii, după o examinare a jurispru-denţei a declarat:

„ (...) precedentele care soluţionează problema atentatelor intenţionate la integritatea fi zică nu stabilesc că asentimentul ar fi un mijloc de apărare împotriva acuzaţiilor întemeiate pe legea din 1861. În opinia lor, asentimentul constituie un mijloc de apărare în cazul în care atentatele la in-tegritatea fi zică survin în cadrul activităţilor legale. Întrebarea constă în faptul dacă acest mijloc de apărare poate fi invocat şi în cazul atentatelor de această natură, cauzate în timpul întâlnirilor sadomazohiste (...)

Avocaţii petiţionarilor au susţinut că asentimentul ar trebui să constituie un mijloc de apărare (...), deoarece orice individ are dreptul de a dispune liber de corpul său. Eu nu cred că această formu-lare este sufi cientă pentru a întemeia decizia de principiu care trebuie s-o adoptăm acum. O per-soană comite o infracţiune în cazul când îşi maltratează corpul şi spiritul său consumând droguri. Legislaţia penală, cu certitudine deseori încălcată, impune restricţii unei practici care este conside-rată ca fi ind periculoasă şi ofensatoare pentru indivizi şi care, dacă ea este tolerată şi generalizată, prejudiciază întreaga societate. În orice caz, în speţă, petiţionarii nu şi-au mutilat corpurile, dar au adus atingeri integrităţii fi zice a victimelor voluntare (...)

În principiu, există o diferenţă între violenţa fortuită şi violenţa aplicată cu cruzime. Violenţa sa-domazohistă presupune o anumită cruzime din partea sadiştilor, precum şi umilirea victimelor. Această violenţă este nocivă pentru participanţi şi prezintă riscuri imprevizibile. Eu nu sunt dispus să inventez un mijloc de apărare bazat pe asentiment, fi ind vorba de întâlniri cu caracter sadoma-zohist care provoacă şi glorifi că cruzimea (...)

Societatea are dreptul şi datoria de a se proteja împotriva cultului violenţei. Este pervers de a primi plăcere din suferinţa altuia. Cruzimea este barbară.”

21. Lordul Jauncey of Tullichette a estimat:„În opinia mea, s-ar cuveni să fi e trasată o frontieră între actele de violenţă în common law şi in-fracţiunea de aplicare a loviturilor şi leziunilor corporale defi nită în articolul 47 din legea din 1861. Astfel rezultă că asentimentul victimei nu poate servi ca mijloc de apărare a cuiva care este invinuit de această ultimă infracţiune (...). În afară de cazurile care relevă o excepţie bine cunoscută, cum ar fi competiţiile sportive sau jocurile organizate, vătămările corporale aplicate de către părinţi sau actele chirurgicale justifi cate (...), atentatele reale sau grave la integritatea fi zică constituie acte ilegale pe care asentimentul nu le scuză.

(...) În pofi da concluziilor la care am ajuns, cred că s-ar cuveni de răspuns la argumentele potrivit cărora asentimentul pentru acţiunile pe care le practicau petiţionarii nu era prejudiciabil interesului general.

290


Petiţionarii au insistat mult asupra bunei organizări şi secretului care înconjura aceste practici şi asupra faptului că acestea nu au cauzat nici o leziune care să necesite îngrijiri medicale. Ei au susţinut că nu era vorba de prozelitism. Această afi rmaţie nu corespunde cu următorul pasaj din decizia luată de Lord Chief Justice:

„Ei [dnii Laskey şi Cadman] recrutau noi participanţi; ei organizau împreună desfăşurarea şedinţe-lor în casa unde aveau loc majoritatea dintre ele şi unde era stocată o mare parte a instrumentelor de tortură.

Dl Cadman era mai mult obsedat sexual, decât sadomazohist, dar dl Laskey şi el erau parţial res-ponsabili, din cauza şedinţelor pe care le organizau în localul Horwich, de coruperea tânărului „K”, care în prezent pare să întreţină o relaţie heterosexuală normală.”

Oricum, aceasta ar fi o greşeală, având în vedere interesul general, de a exa-mina izolat actele petiţionarilor deoarece, fără îndoială, ei şi partenerii lor nu sunt unicii adepţi ai întrunirilor cu caracter sadomazohist între homosexuali din Anglia şi Ţara Galilor. Camera Lorzilor trebuie deci să prevadă posibilitatea că alte persoane se vor deda acestui tip de practici fără să fi e la fel de disciplinaţi sau responsabili cum pretind a fi petiţionarii. Fără a reda în detalii toate practicile mai puţin curioase la care recurgeau petiţionarii, se pare că lipsa accidentelor grave se datorează mai mult norocului decât discernământului. Rănile puteau uşor să se infecteze în lipsa îngri-jirilor corespunzătoare, sângerările unei persoane seropozitive sau afectate cu sida puteau antrena contaminarea altui individ, şi un sadist obsedat de excitare sexuală, băutură sau droguri putea foarte uşor să provoace o suferinţă sau răni care depăşesc pragul acceptat de „victimă”. Camera nu ştie dacă aceasta s-a produs în alte cazuri de sadomazohism. Acestea cu certitudine sunt acele riscuri care au determinat-o pe Lady Mallalieu să-şi limiteze propunerile referitoare la interesul general mai curând la rezultatul real decât la eventualele practici litigioase. În opinia mea, această restiricţie este absolut nejustifi cată. Avându-se în vedere interesul general, prejudiciul potenţial este tot aşa de pertinent ca şi prejudiciul real. După cum a spus judecătorul Mathew în cauza Coney (Queen’s Bench, vol. 8, pag. 547):

„Există o jurisprudenţă abundentă potrivit căreia asentimentul nu ar trebui să facă inofensiv ceea ce, în realitate, este periculos.”

În afară de aceasta, riscul de prolisetism şi de corupere a tinerilor constituie un pericol real chiar în cauza dată, şi înregistrarea pe casete video a acestor acte face să se creadă că secretul poate nu este destul de absolut după cum au pretins petiţionarii în faţa Camerei.”

22. Lordul Mustill şi Lordul Slynn of Hadley nu au fost de acord cu acest punct de vedere. Primul a considerat că cauza nu trebuie examinată în cadrul legislaţiei pe-nale referitoare la violenţă, dar mai curând în cadrul dispoziţiilor penale referitoare la relaţiile sexuale private. El a acordat importanţă argumentelor reclamanţilor referitoa-re la articolul 8 din Convenţie, estimând că deciziile instituţiilor europene apărau clar dreptul reclamanţilor de a-şi trăi viaţa privată fără amestecul dreptului penal. După examinarea jurisprudenţei pertinente, el a considerat că Camera Lorzilor trebuia să examineze încă o dată dacă interesul general trebuie să recurgă la sancţiuni penale în cazul în care o persoană care şi-a exprimat asentimentul a fost supusă unui preju-diciu de o asemenea gravitate pentru plăcere sexuală şi nu pentru a căuta un profi t. Nu i s-au părut a fi convingătoare argumentele referitoare la sănătate (riscul pretins de infectare sau de răspândire a sidei), pericolul acestor practici excluzând orice risc


291


posibil de corupere a tineretului care ar putea atrage aplicarea sancţiunilor prevăzute de legea din 1861 pentru acest tip de comportament.

23. Lordul Slynn of Hadley a considerat că, la etapa actuală a dreptului, adulţi îşi pot exprima asentimentul faţă de actele comise în mod privat care nu antrenează o atin-gere gravă a integrităţii fi zice. El admite că, în ultimă instanţă, este vorba de o problemă de ordine publică într-un domeniu în care factorii morali sau sociali sunt extrem de impor-tanţi şi în care mentalităţile pot evolua. În opinia lui, legislatorul era obligat să decidă dacă acest tip de comportament se referea la dreptul penal şi nu instanţele judiciare, din grija pentru „paternalism”, să contribuie la includerea în cadrul infracţiunilor contra persoanei defi nite de lege a conceptelor care în realitate nu corespund acestor infracţiuni.

24. Procedura fusese pe larg comentată în presă. Reclamanţii şi-au pierdut posturile de lucru, iar dl Jaggard a fost supus unui tartament psihiatric îndelungat.


A. Infracţiuni împotriva persoanei

1. Legea din 1861 cu privire la infracţiunile împotriva persoanei

25. Articolul 20 din legea din 1861 cu privire la infracţiunile împotriva persoa-nei (Offences against the Person Act 1861 – „legea din 1861”) prevede:

„Orice persoană care cauzează alteia o leziune corporală sau o altă atingere gravă integrităţii sale fi zice, intenţionat şi ilegal, cu ajutorul sau fără ajutorul unei arme sau unui instrument (...) este pa-sibil (...) [de o pedeapsă cu închisoarea] care nu depăşeşte cinci ani.”

26. Potrivit jurisprudenţei, pentru a constitui o leziune corporală în sensul aces-tei dispoziţii, rana trebuie să pătrundă profund în corp, nu doar în stratul superfi cial al pielii sau epidermei.

27. În termenii articolului 47 din legea din 1861:„Orice persoană acuzată de cauzarea leziunilor corporale va fi condamnată (...) la o pedeapsă cu închisoarea pe un termen până la cinci ani.”

Expresia „leziuni corporale” desemnează orice rană sau vătămare aplicată în scopul de a dăuna sănătatea sau bunăstarea altei persoane” (judecătorul Liksey, în R. v. Miller [1954] vol.2 Queen’s Bench Reports, pag. 292).

2. Jurisprudenţa anterioară cauzei R. v. Brown

28. În cauza R. v. Donovan (King’s Bench Reports 1934, vol. 2, pag. 498), acu-zatul a bătut o fată tânără, cu asentimenul ei, cu o vergea în scopul obţinerii plăcerii sexuale. Judecătorul Swift a declarat:

„Este ilegal de a bate altă persoană cu o violenţă de aşa natură încât să aibă ca rezultat probabil un atentat real la integritatea sa fi zică; odată ce un asemenea act este dovedit, asentimentul nu se mai ia în considerare.”

29. În cauza Attorney-General’s reference (a 6-a sesizare în 1980) (Queen’s bench Reports 1980, pag. 715), în care doi bărbaţi, în rezultatul unei certe, au decis să se bată reciproc, Lordul Lane a declarat în faţa Curţii de Apel:

292


„Este contrar interesului general ca indivizii să încerce să-şi cauzeze sau să cauzeze efectiv leziuni corporale fără vreun motiv rezonabil. Evident nu mă refer la riscurile minore. Astfel, în opinia noastră, puţin importă dacă actul a avut loc în mod privat sau în public; este vorba de leziuni corporale odată ce atingerea reală a integrităţii fi zice a fost voită şi/sau cauzată. Rezultă că majoritatea cerţilor cu bătaie sunt ilegale, fi e că sunt sau nu produse cu asentiment. Bineînţeles, nimic din cele expuse an-terior nu pune la îndoială legalitatea recunoscută a jocurilor şi sporturilor organizate corect, corecţiilor sau pedepselor corporale legale, intervenţiilor chirurgicale justifi cate, spectacolelor periculoase, etc. Aceste excepţii aparente ar putea să se justifi ce prin exercitarea unui drept în cazul corecţiilor sau pedepselor corporale şi, în alte cazuri, prin caracterul lor necesar în interesul general.”

3. Jurisprudenţa posterioară cauzei R. v. Brown

30. În cauza R. v. Wilson (Weekly Law Reports 1996, vol. 3, pag. 125), în care un bărbat a fost condamnat pentru leziuni corporale pentru faptul că a marcat cu iniţialele sale fesele soţiei sale, care şi-a dat acordul, cu ajutorul unui cuţit încins, Camera penală a Curţii de Apel i-a permis persoanei vizate să înainteze un recurs. În hotărârea acesteia, Lordul Justice Russell a declarat:

„ (...) nu există comparaţii posibile între circumstanţele speţei şi cele ale cauzelor Donovan sau Brown; în rezultat, dna Wilson nu doar a fost de acord cu actele comise de acuzat, dar ea a fost instigatoarea. Acuzatul nu avuse nici o intenţie agresivă (...)

(...)

Noi nu credem că suntem în drept să presupunem că practicile acuzatului şi a soţiei sale erau într-un mod oarecare mai periculoase sau mai dureroase decât tatuajul (...)

Practicile urmate în mod privat la domiciliul conjugal, la buna lor voinţă, de către soţ şi soţie nu constituie în opinia noastră un obiect de anchetă penală, şi încă mai puţin de urmăriri penale.”

B. Insulte publice aduse pudorii

31. Întreţinerea unei „case de toleranţă” constituie o infracţiune în conformitate cu common law. O casă de toleranţă este defi nită ca

„un local unde nu există restrângeri a moralităţii, întreţinut într-o modalitate contrară legii şi ordinii publice. Localul trebuie să fi e într-o anumită măsură „deschis”, dar nu neapărat tuturor. (...) În cazul în care se pretinde că au fost comise sau observate acţiuni indecente în localuri care ar putea fi locuri de desfrâu, trebuie să fi e demonstrat că actele practicate sau expuse vederii sunt de aşa natură încât dacă ar avea loc în public: a) ar fi elemente ale unei insulte publice aduse pudorii, sau b) ar tinde spre corupere sau depravare, sau c) ar viza într-o altă modalitate să prejudicieze intere-sul general, astfel fi ind necesară condamnarea şi sancţionarea lor” (Archbold’s Criminal Pleading, Evidence and Practice 1996, cap. 20, pag. 224).


32. Dnii Laskey, Jaggard şi Brown au sesizat Comisia la 14 decembrie 1992. Invocând articolele 7 şi 8 din Convenţie, ei s-au plâns de faptul că condamnarea lor rezulta dintr-o aplicare a dreptului penal pe care ei nu au putut-o prevedea şi care, în orice caz, constituia o ingerinţă ilegală şi nejustifi cată în exercitarea dreptului lor la respectarea vieţii private.

33. La 18 ianuarie 1995, Comisia a declarat cererile (nr. 21627/93, 21826/93 şi 21974/93) admisibile în ceea ce priveşte plângerea în temeiul articolului 8 din Con-venţie. În raportul său din 26 octombrie 1995 (articolul 31), ea şi-a exprimat avizul, cu unsprezece voturi contra şapte, că nu a avut loc o încălcare a acestei dispoziţii.


293


Textul integral al avizului său şi două opinii separate care îl însoţesc fi gurează în anexă la prezenta hotărâre1.


34. La audiere, Guvernul a invitat Curtea să se alăture avizului majorităţii Comi-siei, care a considerat că în cauză nu a avut loc o încălcare a Convenţiei.

Reclamanţii, din partea lor, au invitat Curtea să examineze situaţia fi ecăruia dintre ei bazându-se pe faptele recunoscute şi pe pedepsele corespunzătoare şi să conchidă încălcarea dreptului la respectarea vieţii lor private, garantat de articolul 8 din Convenţie, care cuprinde exprimarea personalităţii pe plan sexual.

ÎN DREPT


35. Reclamanţii afi rmă că urmăririle îndreptate împotriva lor şi condamnarea lor pentru leziunile corporale provocate în cadrul practicilor sadomazohiste între adulţi, care şi-au exprimat asentimentul, au încălcat articolul 8 din Convenţie, formulat astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora..”

Nici unul dintre cei înfăţişaţi în faţa Curţii nu a contestat faptul că urmăririle penale angajate împotriva reclamanţilor, care au avut drept rezultat condamnarea lor, constituiau o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în dreptul lor la respectarea vieţii lor private. De asemenea, toţi au admis că această ingerinţă era „prevăzută de lege”. În afară de aceasta, Comisia şi reclamanţii erau de acord cu afi rmaţia Guvernului potrivit căreia ingerinţa urmărea un scop legitim, mai exact „protejarea sănătăţii sau a mora-lei”, potrivit termenilor celui de-al doilea paragraful al articolului 8.

36. Curtea a menţionat că orice practică sexuală întreprinsă cu uşile închise nu ţine neapărat de domeniul articolului 8. În speţă, reclamanţii au recurs benevol la ac-ţiuni sadomazohiste în scopul satisfacerii plăcerilor sexuale. Nu există nici o îndoială că tendinţele şi comportamentul sexual se raportă la un aspect intim al vieţii private (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Dudgeon c. Regatului Unit din 22 octom-brie 1981, Seria A nr. 45, pag. 21, § 52). În acelaşi timp, la aceste acte a participat un număr considerabil de persoane, care presupuneau în special recrutarea de noi „membri”, punerea la dispoziţie a mai multe „odăi” special echipate şi înregistrarea

Nota grefei1 Pentru raţiuni practice el nu va fi gura decât în ediţia imprimată (Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

294


numeroaselor casete video distribuite printre „membrii” în cauză (paragrafele 8 şi 9 supra). Prin urmare, este justifi cat de a ne întreba, având în vedere circumstanţele particulare ale speţei, dacă practicile sexuale ale reclamanţilor se referă pe deplin la noţiunea de „viaţă privată”.

Cu toate acestea, deoarece nici una dintre părţi nu a contestat acest subiect, Curtea nu a considerat de cuviinţă să-l examineze din propria sa iniţiativă. Deci, por-nind de la postulatul că urmăririle angajate împotriva reclamanţilor şi condamnarea lor au constituit o ingerinţă în viaţa lor privată, ea va examina dacă aceasta era „necesar într-o societate democratică” în sensul celui de-al doilea paragraful al articolului 8.

„Necesară într-o societate democratică”

37. Reclamanţii afi rmă că ingerinţa în cauză nu putea fi considerată ca „nece-sară într-o societate democratică”. Guvernul şi majoritatea Curţii nu au fost de acord cu acest argument.

38. În sprijinul argumentării sale, reclamanţii au pretins că toate persoanele care au participat la reuniunile cu caracter sadomazohist erau adulţi care şi-au exprimat asentimentul; că ele erau selectate cu atenţie şi erau alese doar cele care manifestau, la rândul său, tendinţe sadomazohiste; că publicul nu era martorul acestor acte şi că nu exista nici un risc şi nici o probabilitate că ar fi putut deveni; că nu a avut loc nici o leziune gravă sau permanentă, nici o infecţie în rezultatul rănirilor, şi nu a fost necesar nici un tratament medical. În afară de aceasta, poliţia nu a primit nici o plângere, dar întâmplător a luat cunoştinţă despre practicile reclamanţilor (paragraful 8 supra).

Reclamanţii considerau că riscurile de vătămări grave sau corupere erau simple presupuneri. În cazul în care au apărut probleme de morală publică – avându-se în vedere condamnarea dlui Laskey pentru întreţinerea unei case de toleranţă şi pentru posedarea unei fotografi i indecente a unui copil (paragraful 11 supra) – ele au fost exa-minate potrivit dispoziţiilor referitoare la delictele sexuale pertinente şi pedepsite în mo-dul cuvenit. Oricum, aceste chestiuni nu făceau parte din cadrul cauzei deferite Curţii.

39. Reclamanţii susţin că cauza lor ar trebui considerată ca raportându-se mai curând la chestiuni de exprimare sexuală, decât la violenţă. În aceste condiţii, frontie-ra dincolo de care asentimentul nu constituie un mijloc de apărare în caz de prejudiciu corporal nu se poate situa decât la nivelul vătămărilor grave provocate în mod inten-ţionat sau prin negligenţă.

40. Potrivit Guvernului, statul era în drept să pedepsească actele de violenţă de tipul celor pentru care reclamanţii au fost condamnaţi, care nu pot fi califi cate ca fi ind uşoare sau temporare, indiferent de asentimentul victimei. De fapt, în circumstanţele cauzei, unele din aceste acte puteau foarte bine să se compare cu „torturi genitale” şi nu am putea spune că un Stat Contractat era obligat să tolereze acte de tortură sub pretextul că ele sunt comise în cadrul unei relaţii sexuale consimţite. Statul este cel mai abilitat să interzică anumite practici din cauza pericolului potenţial pe care îl reprezintă.

Guvernul afi rmă în plus că dreptul penal trebuie să încerce să deturneze unele tipuri de comportament din motive de sănătate publică, dar şi din considerente mai


295


generale de ordin moral. În această privinţă, actele de tortură – de tipul celora din speţă – pot fi de asemenea interzise deoarece ele atentează la respectul reciproc al fi inţelor umane. În orice caz, chestiunea rolului asentimentului în domeniul penal denotă o mare complexitate şi Statele Contractante trebuie să benefi cieze de o largă marjă de apreciere pentru a lua în considerare noi factori de ordine publică.

41. Comisia a menţionat că vătămările provocate sau susceptibile de a fi pro-vocate, prin actele reclamanţilor nu erau nesemnifi cative nici prin natura lor, nici prin gravitate şi că comportamentul în cauză purta incontestabil un caracter extrem. Statul deci nu a depăşit marja sa de apreciere, protejând cetăţenii săi de un risc real de prejudicii corporale sau vătămări grave.

42. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, noţiunea de necesitate implică o ingerinţă fondată pe o necesitate socială imperioasă şi, în special, proporţională cu scopul legitim urmărit; pentru a se pronunţa asupra „necesităţii” unei ingerinţe, Curtea ţine cont de marja de apreciere lăsată autorităţilor naţionale (a se vedea în special hotărârea Olsson c. Suediei (nr. 1) din 24 martie 1988, Seria A nr. 130, pag. 31-32, §67). Decizia acestora din urmă rămâne să fi e supusă controlului Curţii, care va veri-fi ca conformitatea sa cu exigenţele Convenţiei.

Amploarea marjei de apreciere nu este aceeaşi pentru toate cauzele, dar va-riază în funcţie de context. Printre elementele pertinente fi gurează natura dreptului convenţional pus în joc, importanţa sa pentru individ şi genul activităţilor în cauză (a se vedea hotărârea Buckley c. Regatului Unit din 25 septembrie 1996, Report of Judgment and Decisions 1996-IV, pag. 1291-1292, § 74).

43. Curtea consideră că unul din rolurile incontestabile ale statului este re-glementarea, prin intermediul dreptului penal, a practicilor care antrenează prejudicii corporale. Faptul că aceste acte sunt comise într-un cadru sexual sau de altă natură nu schimbă situaţia.

44. Determinarea nivelului prejudiciului tolerat de lege în cazul în care victima şi-a exprimat asentimentul revine în primul rând statului vizat deoarece miza este legată, pe de o parte, de considerentele de sănătate publică şi de efectul de descura-jare al dreptului penal în general şi, pe de altă parte, de libera alegere a individului.

45. Reclamanţii au subliniat că în speţă, practicile litigioase se refereau la morala privată, care nu intră în domeniul de intervenţie a statului. În opinia lor, capetele de ur-mărire şi condamnare se refereau în exclusivitate la un comportament sexual privat.

Curtea nu a fost de acord cu acest argument. Rezultă evident din faptele stabilite de către jurisdicţiile interne că practicile sadomazohiste ale relamanţilor au antrenat leziuni sau vătămări de o anumită gravitate şi nu doar uşoare sau tempora-re. Aceasta este sufi cient pentru a face o distincţie între prezenta cauză şi cauzele anterioare examinate de către Curte, care se refereau la acte homosexuale pe care le practicau în mod privat adulţii, care şi-au exprimat asentimentul, şi nu prezentau o asemenea trăsătură (hotărârea Dudgeon precitată, hotărârea Norris c. Irlandei din 26 octombrie 1988, Seria A nr. 142, şi hotărârea Modinos c. Ciprului din 22 aprilie 1993, Seria A nr. 259).

296


46. Curtea, cu atât mai mult nu a fost de acord cu argumentul reclamanţilor potrivit căruia ei nu trebuiau să constituie obiectul urmăririlor deoarece vătămările lor nu erau grave şi că nu au avut nevoie de un tratament medical.

Pentru a decide de a începe sau nu urmărirea, autorităţile statului erau în drept să ţină cont nu doar de gravitatea prejudiciilor real cauzate – considerate importante după cum a fost indicat mai sus – dar de asemenea, după cum a declarat Lordul Ja-uncey of Tullichettle (paragraful 21 supra), şi de prejudiciul potenţial inerent actelor în cauză. În această privinţă, Curtea reaminteşte că pentru Lordul Templemen, acestea din urmă prezentau „riscuri imprevizibile” (paragraful 20 supra).

47. Reclamanţii susţin în plus că ei au constituit obiectul urmăririlor parţial din cauza prejudecăţii autorităţilor împotriva homosexualilor. Ei se sprijină pe decizia re-cent adoptată în cauza Wilson (paragraful 30 supra) în care, în opinia lor, un com-portament similar din partea unui cuplu heterosexual nu a fost considerat că merită o sancţiune penală.

Curtea nu vede nici un element în susţinerea alegaţiilor reclamanţilor, nici în mersul procedurii intentate contra lor, nici în hotărârea Camerei Lorzilor. În această privinţă, ea reaminteşte că judecătorul fondului, pronunţând verdictul, a declarat că „comportamentul ilegal cu care a fost sesizat tribunalul a fost examinat în paralel în cadrul urmăririlor îndreptate împotriva heterosexualilor sau bisexualilor care îl practi-cau” (paragraful 11 supra).

În plus, rezultă clar din hotărârea Camerei Lorzilor că avizul majorităţii membri-lor săi se baza pe caracterul extrem al practicilor în cauză şi nu pe tendinţele sexuale ale reclamanţilor (paragrafele 20 şi 21 supra).

În orice caz, ca şi Curtea de Apel, Curtea consideră că circumstanţele cauzei Wil-son nu sunt deloc comparabile prin gravitate cu cele din speţă (paragraful 30 supra).

48. Prin urmare, Curtea consideră că motivele avansate de către autorităţile naţionale pentru a justifi ca măsurile luate faţă de reclamanţi erau pertinente şi sufi ci-ente în temeiul articolului 8 § 2.

49. Rămâne de a determina dacă aceste măsuri erau proporţionale cu scopul (-rile) legitim(-e) urmărit(-e).

Curtea menţionează că acuzaţiile de provocare a leziunilor corporale erau nume-roase şi se refereau la practici ilegale care se desfăşura mai mult de zeci de ani. Or, în timpul urmăririlor au fost selectate doar un număr mic dintre acuzaţii. Ea notează în plus că Curtea de Apel, recunoscând că reclamanţii ignorau caracterul delictuos al acţiunilor sale, le-a redus pedeapsa (paragrafele 15-17 supra). În aceste condiţii, ţinând cont de faptul că infracţiunile comise de către reclamanţi prezentau un anumit caracter de orga-nizare, măsurile luate împotriva lor nu pot fi considerate ca neproporţionale.

50. Pe scurt, Curtea consideră că autorităţile naţionale erau în drept să consi-dere că urmăririle angajate împotriva reclamanţilor şi condamnarea lor erau măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecţia sănătăţii în sensul articolului 8 § 2 din Convenţie.


297


51. Având în vedere această concluzie, Curtea, la fel ca şi Comisia, nu con-sideră necesar de a examina dacă amestecul în exercitarea de către reclamanţi a dreptului la respectarea vieţii lor private putea fi justifi cat de protecţia moralei. Această constatare nu trebuie totuşi să fi e interpretată ca contestând dreptul statului de a în-cerca să deturneze realizarea actelor de acest fel în numele moralei.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

Susţine că nu a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

Redactată în franceză şi în engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Pala-tul Drepturilor Omului, din Strasbourg, la 19 februarie 1997.

Semnat: Rudolf Bernhardt Preşedinte


La prezenta hotărârea este anexat, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Con-venţie şi 53 § 2 din regulamentul A, textul opiniei concordante a dlui M. Pettiti.

OPINIA CONCORDANTĂ A DLUI JUDECĂTOR PETTITI

Eu am votat împreună cu colegii mei pentru neîncălcării articolului 8 din Con-venţie. Cu toate acestea, unele dintre motivele mele sunt diferite.

În primul rând, Curtea a admis implicit aplicabilitatea articolului 8 deoarece ea a argumentat ingerinţa. Or cererea viza ingerinţa statului în baza articolului 8: „Urmă-ririle penale au încălcat acest articol”.

În opinia mea, în cazul speţei acest articol nici nu este aplicabil. Nu putem acor-da o extindere nelimitată noţiunii de viaţă privată.

Totul ce se referă la viaţa privată nu poate intra în mod automat în sfera de protecţie asigurată de Convenţie. Faptul că comportamentele vizate au avut loc la un domiciliul privat nu este sufi cient pentru a asigura orice imunitate şi nepedepsire. Nu totul ce se petrece cu uşile închise este admis în mod necesar. Deja pe plan penal „violul” între soţi mai mult sau mai puţin consimţit este pasibil de urmărire. Alte com-portamente ar putea antrena procese civile (spre exemplu, interceptările convorbirilor telefonice interne). Acte şi abuzuri sexuale, chiar fără un caracter criminal, antrenea-ză responsabilităţi.

298


Cauza putea să fi e examinată diferit, în dreptul intern, şi mai târziu în baza Convenţiei. Poate oare fi considerat că există asentimentul liber şi explicit al adoles-cenţilor care participă la şedinţe cu caracter sadomazohist, invitaţi de persoane mai în vârstă, prin intermediul diverselor modalităţi inclusiv remunerarea fi nanciară?

Sadomazohismul în dreptul intern ar putea constitui obiectul unei condamnări penale specifi ce fără ca să contravină articolului 8 din Convenţia Europeană a Drep-turilor Omului.

Formularea utilizată de Curte în paragraful 42 îmi pare a fi foarte vagă. Amploa-rea marjei de apreciere a fost utilizată de către Curte în special în materie de morală sau probleme ale societăţii civile, dar înainte de toate în sensul unei protecţii mai bune a altuia; în consecinţă, referinţa la hotărârea Müller şi alţii c. Elveţiei ar fi fost prefe-rabilă referinţei la hotărârea Buckley c. Regatului Unit (a se vedea, comentariul la această hotărâre semnat de Oliver de Schitter editat în Revue trimestrielle des droits de l’homme, Bruxelles, 1997, pag. 64-93).

În paragraful 43, îmi pare a fi necesară adăugarea menţiunii „reglementarea şi sancţionarea practicilor de abuz sexual chiar dacă acestea nu antrenează leziuni corporale, dar atentează la demnitate”.

Conferinţa mondială de la Stockholm a subliniat pericolele unei lipse totale de interdicţii care poate duce la libertinajul pedofi liei (a se vedea paragraful 11 din hotă-râre) sau la torturarea altei persoane. Protecţia vieţii private este protecţia intimităţii şi demnităţii persoanei şi nu protecţia nedemnităţii acesteia sau promovarea imoralităţii criminale.


299


PIERRE-BLOCH contra FRANŢEI

(Cererea nr. 24194/94)

HOTĂRÂRE

21 octombrie 1997

Cauza Pierre-Bloch contra Franţei1

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul A², într-o cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Bernhardt, preşedinte, F. Matscher, L.-E. Pettiti, J. De Meyer, J.M. Morenilla,Sir John Freeland,Dnii M.A. Lopes Rocha, J. Makarczyk, U. Lömus,

precum şi dnii H. Petzhold, grefi er, şi P.J. Mahonez, grefi er adjunct,

După ce au deliberat cu uşile închise la 3 iunie şi 29 septembrie 1997,


Nota Grefei1 Cauza poartă numărul 120/1996/732/938. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) corespunzătoare.2 Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9) şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El cores-punde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

300


PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 16 septembrie 1996, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 §1 şi 47 din Convenţie. La origine se afl ă cererea (nr.24194/94) introdusă contra Republi-cii Franceze, cu care cetăţeanul său, dl Jean-Pierre Pierre-Bloch, a sesizat Comisia la 6 aprilie 1994 în temeiul articolului 25.

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 şi la declaraţia franceză de re-cunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 6 § 1, 13 şi 14 din Convenţie.

2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 § 3 d) din regula-mentul A, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-a desemnat reprezentantul (articolul 30).

3. Camera se constituie de plin drept din dl L.-E. Pettiti, judecător ales din par-tea Franţei (articolul 43 din Convenţie), şi dl M.R. Bernhardt, Vicepreşedintele Curţii (articolul 21 § 4 b) din regulamentul A). La 17 septembrie 1996, dl Ryssdal, preşedin-tele Curţii, i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefi erului, pe ceilalţi şapte membri şi anume, dnii F. Matscher, C. Russo, J. De Meyer, J. M. Morenilla, M. A. Lopes Rocha, J. Makarczyk şi U. Löhmus (articolele 43 in fi ne din Convenţie şi 21 § 5 din regulamentul A).

4. Domnul Bernhardt, în calitate de preşedinte al Camerei (articolul 21 § 6 din regulamentul A), i-a consultat, prin intermediul grefi erului, pe agentul guvernamental („Guvernul”), pe reprezentantul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefi erul a primit memoriile Guvernului şi ale reclamantului la 21 februarie 1997. La 13 martie 1997, secretarul Comisiei a notifi cat că delegatul său nu intenţiona să răspundă la acestea în scris.

5. La 1 aprilie 1997, Comisia a furnizat documentele procedurii derulate în faţa ei, la solicitarea grefi erului potrivit instrucţiunilor preşedintelui.

6. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 29 mai 1997 a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

S-au înfăţişat:


Dnii Perrin de Brichambaut, directorul afacerilor juridice pe lângă Ministerul Afacerilor Externe, agent,

O. Schrameck, secretarul general al Consiliului Constituţional,

Dna M. Merlin-Desmartism consilier la Tribunalul Administrativ, pe lângă Consiliul Constituţional,

PIERRE-BLOCH contra FRANŢEI____________________________________________________________________________________

301


Dl J. Lapouzade, consilier la Tribunalul Administrativ detaşat la Direcţia Afacerilor Juridice a Ministerului Afacerilor Externe,

Dna C. Brouard, magistrat, la Consiliul Constituţional, consilieri;


Dl B. Conforti, delegat;


Dl J. Roué-Villeneuve, avocat la Consiliul de Stat şi la Curtea Supremă, consilier.

Curtea a audiat declaraţiile dlor Conforti, Roué-Villeneuve şi Perrin de Bricham-baut.

7. Ulterior, Sir John Freeland, judecător supleant, l-a înlocuit pe dl Russo, care nu a putut participa la dezbaterile din 29 septembrie 1997 (articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulamentul A).

ÎN FAPT


8. Candidat al Uniunii pentru democraţia franceză (UDF), dl Jean-Pierre Pierre-Bloch a participat la alegerile legislative din 21 şi 28 martie 1993 în circumscripţia XIX din Paris şi a fost ales deputat în Adunarea Naţională.

A. Examinarea contului campaniei reclamantului şi procedura de ineligibilitate

1. În faţa Comisiei naţionale pentru conturile de campanie şi fi nanţare politică

9. La 27 mai 1993, reclamantul a depus conturile de campanie în faţa Comisiei naţionale de conturi şi de fi nanţări politice („comisia naţională”).

10. Comisia naţională s-a pronunţat la 30 iulie 1993. Ea a reevaluat cheltuie-lile declarate de către reclamant, adică 440 603,15 franci francezi (FRF), majorând această sumă cu preţul a cinci numere ale unei reviste intitulate Demain notre Paris editată de către reclamant în perioada noiembrie 1992 - martie 1993, adică 328 641.65 FRF, estimând „că nu se punea la îndoială faptul că ţinând cont de termeni, de frec-venţă şi mai ales de conţinut, aceste publicaţii aveau un scop electoral evident”.

Printre altele, ea a adăugat costul unui sondaj – adică 83 020 FRF – efectuat la 26 octombrie 1992 pe lângă alegătorii din circumscripţia XIX la ordinul Adunării pentru Republică (RPR), din motivul „că acest studiu avea drept obiect principal de a determina alegerea celui mai bun candidat faţă de deputatul socialist şi a oferit un avantaj net dlui Jean-Pierre Pierre-Bloch care se găsea astfel investit atât de către UDF, cât şi de către RPR” şi că ea „viza de asemenea aşteptările locuitorilor şi era

302


astfel destinată să permită orientarea campaniei electorale, temele care erau cel mai mult abordate erau desfăşurate în publicaţiile electorale menţionate mai sus”.

Constatând printre altele că revista 18ème Indépendant participase la cam-pania în favoarea a trei candidaţi, printre care şi reclamantul, comisia naţională a integrat în contul acestuia un sfert din costul numărului din februarie 1993, adică 8 211,66 FRF.

După ce a dedus alte sume, ea a fi xat astfel suma cheltuielilor litigioase la 816 663,84 FRF şi a respins contul de campanie al reclamantului pe motivul ca plafonul legal de 500 000 FRF a fost depăşit. Ea a sesizat printre altele Consiliul Con-stituţional în baza articolului 136-1 din Codul electoral.

2. În faţa Consiliului de Stat

11. La 8 septembrie 1993, reclamantul a introdus pe lângă Consiliul de Stat un recurs în scopul anulării şi modifi cării deciziei comisiei naţionale. El susţinea în princi-pal, că în pofi da articolului L. 52-15 din Codul electoral şi principiului contradictoriali-tăţii, aceasta integrase în contul său de campanie costul sondajului şi ale publicaţiilor litigioase fără a-l invita în prealabil să se explice.

12. Consiliul de Stat a respins cererea printr-o decizie din 9 mai 1994 motivată după cum urmează:

“(...)”

Considerând că decizia atacată, prin care comisia naţională a conturilor de campanie şi de fi nanţări politice (...) a modifi cat contul de campanie al dlui Pierre-Bloch şi, constatând o depăşire a plafonului cheltuielilor electorale, a sesizat Consiliul Constituţional, nu poate fi detaşată de procedura juridicţio-nală astfel angajată în faţa acestuia; că astfel, nu este susceptibilă de a face obiectul unui recurs în faţa judecătorului administrativ; că prin urmare, cererea dlui Pierre-Bloch este inadmisibilă;

(...)”

3. În faţa Consiliului Constituţional

a) Decizia din 24 noiembrie 1993

13. Consiliul Constituţional a fost sesizat la 8 aprilie 1993 de către un alegător din circumscripţia XIX, dl M., care susţinea că reclamantul depăşise limita legală a cheltuielilor de campanie, precum şi de către comisia naţională la 3 august 1993.

14. Reclamantul a prezentat concluziile sale la 8 septembrie 1993: el solicita în faţa Consiliului Constituţional, cu titlu principal, să amâne hotărârea până când Consiliul de Stat nu se va pronunţa cu privire la legalitatea deciziei comisiei naţionale şi, cu titlu subsidiar, să declare că cheltuielile sale de campanie nu au depăşit limita legală şi că nu trebuia să fi e declarată ineligibilitatea sa.

15. Printr-o decizie din 24 noiembrie 1993, Consiliul Constituţional a respins cererea de a amâna hotărârea şi l-a declarat pe dl Pierre-Bloch ineligibil timp de un an începând cu 28 martie 1993 şi l-a obligat să demisioneze din mandatul său de deputat. Această decizie indică următoarele:

“(...)

- Cu privire la cererea de a amâna hotărârea prezentată de către dl Pierre-Bloch:


303


(...)

Considerând că în termenii articolului 44 din ordonanţa din 7 noiembrie 1958: “pentru judecarea cauzelor care îi sunt prezentate, Consiliul Constituţional este competent să examineze toate ches-tiunile şi excepţiile apărute cu ocazia unei cereri (...)”; că astfel, Consiliul Constituţional trebuie să statueze cu privire la toate chestiunile în legătură cu contul de campanie al dlui Pierre-Bloch; că astfel, cererea de amânare a hotărârii prezentată de către acesta nu poate fi acceptată;

- Cu privire la cheltuielile electorale ale dlui Pierre-Bloch

(...)

Considerând că comisia naţională a conturilor de campanie şi a fi nanţărilor politice este o autorita-te administrativă şi nu o jurisdicţie; că prin urmare rezultă că poziţia adoptată de către aceasta la examinarea conturilor de campanie ale unui candidat nu poate să prejudicieze decizia Consiliului Constituţional, judecător al legalităţii alegerilor în temeiul articolului 59 din Constituţie;

- În ceea ce priveşte reintegrarea cheltuielelor aferente la revista Demain notre Paris:

Considerând (...) că această revistă, ţinând cont de datele apariţiei, de importanţa difuzării sale şi de conţinutul său, este totuşi un instrument de propagandă electorală; că totuşi, numerele 71-75 ale acestei publicaţii conţin numeroase pagini care relevă informaţie generală şi locală; că ele nu pot fi atribuite direct la promovarea candidatului sau la cea a programului său electoral; că astfel, aceste pagini nu trebuie să fi e considerate drept cheltuieli angajate sau efectuate în scopul alegerii, în sensul articolului 52-12 din Codul electoral; că astfel, ele nu trebuie să fi gureze printre cheltuielile indicate în conturile de campanie ale dlui Pierre-Bloch;

Considerând, în schimb, că alte pagini ale celor cinci numere ale revistei conţin numeroase fotogra-fi i ale candidatului sau includ articole care au legătură cu temele desfăşurate în timpul campaniei sale electorale; că prin urmare aceste pagini capătă un caracter de propagandă electorală; că ast-fel [paginile...] (...) au contribuit la promovarea candidatului ales; că, în această măsură, cheltuielile corespunzătoare trebuie să fi e considerate ca făcând parte din cele vizate în primul paragraful al articolului L. 52-12 din Codul electoral şi să fi gureze în contul de campanie al acestuia din urmă; că ţinând cont de suma totală a costului publicaţiilor vizate şi de numărul de pagini care trebuie luate în considerare, cheltuielile sunt stabilite la 217 327,47 FRF;

(...)

- Cu privire la reintegrarea costului unui sondaj de opinie:

Considerând că din instrucţiune rezultă că un sondaj de opinie, comandat de către RPR, a fost efectuat la 26 octombrie în circumscripţia 19 din Paris pe lângă un eşantion reprezentativ de ale-gători; că au fost puse, în primul rând, întrebări cu privire la preocupările prioritare ale alegătorilor; în al doilea rând, despre pretenţiile lor de vot şi, în al treilea rând, despre diverse personalităţi şi formaţiuni politice;

Considerând că din instrucţiune rezultă că dl Pierre-Bloch a utilizat apoi doar rezultatele acestui sondaj cu privire la aşteptările alegătorilor alegând temele campaniei sale în dependenţă de pre-ocupările lor care reies din aceste rezultate; că el a privilegiat, atât în ceea ce priveşte numerele 71 şi 75 ale revistei Demain notre Paris, cât şi diversele foi volante de propagandă, temele astfel defi nite; că astfel aceste rezultate au servit pentru orientarea campaniei electorale a candidatului în circumscripţie;

Considerând, că prin urmare, comisia naţională a conturilor de campanie şi a fi nanţărilor politice a avut dreptate să ţină cont de acest sondaj, dar că se va face o apreciere justă a circumstanţelor speţei limitând suma de care se va ţine cont la o treime din sumele expuse, adică 27 677,33 FRF;

- În ceea ce priveşte reintegrarea costului unei părţi a numărului 122 a revistei 18ème Indépendant:

Considerând că revista 18ème Indépendant cu un tiraj de patruzeci de mii de exemplare a publicat în numărul 122 din februarie 1993 un text al dlui Chinaud, primarul circumscripţiei administrative, în susţinerea a trei candidaţi ai opoziţiei care au fost prezentaţi, printre care şi dl Pierre-Bloch; că acest text destinat să afi rme unitatea majorităţii municipale cu o lună până la primul tur al scrutinului nu era disociabil de ansamblul publicaţiei care capătă astfel, în totalitate, un caracter de propagan-dă electorală; că această publicaţie trebuie să fi e de asemenea imputată celor trei candidaţi care

304


au benefi ciat de aceasta; că prin urmare o treime din costul acestei publicaţii, adică 8 211,66 FRF, trebuie să fi gureze la cheltuieli în contul de campanie al dlui Pierre-Bloch, după cum a estimat comisia naţională a conturilor de campanie şi a fi nanţărilor politice;

- Cu privire la reintegrarea costului diverselor cheltuieli de propagandă:

Considerând că dl M. l-a acuzat pe dl Pierre-Bloch că a omis diverse cheltuieli de propagandă; chiar precizările aduse de către candidat reiese că au fost omise unele cheltuieli (...); că astfel, după cum arată cifrele furnizate de dl Pierre-Bloch, suma totală de care trebuie să se ţină cont în termenii articolului L. 52-12 este de 33 360,68 FRF;

Considerând că din cele menţionate suma de 191 164,99 FRF trebuie integrată în cheltuielile dlui Pierre-Bloch; că astfel suma totală a acestor cheltuieli este fi xată la 588 987,14 FRF, că prin urmare a avut loc a depăşire cu 88 987,14 FRF a plafonului cheltuielilor de campanie ale reclamantului;

(...)

b) Cererea în rectifi care a erorii materiale

16. La 30 noiembrie 1993, dl Pierre-Bloch a depus pe lângă Consiliul Consti-tuţional o cerere de rectifi care a erorilor materiale care, după părerea sa, încălcau decizia din 24 noiembrie 1993. El susţinea că Consiliul Constituţional a contabilizat de două ori unele cheltuieli şi că nu a luat o hotărâre cu privire la cererea sa de a exclude din examinare sondajul litigios (dl Piere-Bloch a pledat de fapt că dl M. nu a adus dovezi că el deţinea în mod legal raportul sondajului vizat, care avea menţiunea “confi denţial proprietate privată a clientului”).

17. Reclamantul a depus un memoriu parţial suplimentar la 7 decembrie 1993: el pretinde că decizia Consiliului Constituţional nu conţinea nici semnătura preşedintelui, nici cea a secretarului general, nici cea a raportorului şi că numele acestuia a rămas printre altele necunoscut. El a adăugat că a fost de asemenea lipsit de posibilitatea de a depune ultimele concluzii pentru că nu a fost avizat de data audierii cauzei sale.

18. Nici reclamantul, nici avocatul său nu au fost informaţi despre data audierii, cu toate că printr-o scrisoare din 2 decembrie 1993, avocatul a solicitat de la secreta-rul general al Consiliului Constituţional să i se comunice această dată.

19. În decizia din 17 decembrie 1993, Consiliul Constituţional a respins obiec-ţiile de procedură şi de formă avansate de către reclamant din motiv “că un recurs în rectifi care materială nu poate să aibă ca obiect contestarea aprecierii faptelor cauzei, califi carea lor juridică şi condiţiile de formă şi de procedură potrivit cărora a intervenit decizia [vizată de acest recurs]”. Pe de altă parte, el a redus suma cheltuielilor de propagandă la 7 950 FRF şi a fi xat suma cheltuielilor expuse de către reclamant la 563 572,46 FRF şi, în consecinţă, a modifi cat material decizia sa din 24 noiembrie 1993, precizând în acelaşi timp că “această rectifi care nu putea rediscuta decizia de ineligibilitate a dlui Pierre-Bloch şi demiterea sa forţată”.

B. Aplicarea articolului L. 52-15 din Codul electoral

20. Printr-o decizie din 8 aprilie 1994, după ce a dedus onorariile experţilor-contabili din suma fi xată de către Consiliul Constituţional, comisia naţională a fi xat la 59 572 FRF suma pe care dl Pierre-Bloch trebuia s-o plătească Trezoreriei publice, aplicând ultimul alineat din articolul L. 52-15 din Codul electoral.


305


21. La 8 iunie 1994, reclamantul a sesizat tribunalul administrativ din Paris cu o cerere de anulare a acestei decizii. El s-a plâns în special de încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie din partea acestei comisii.

Printr-o decizie din 14 noiembrie 1994, tribunalul administrativ a respins cererea:“(...)

Considerând că din instrucţiune rezultă că decizia contestată a fost luată de către comisia naţională a conturilor de campanie şi a fi nanţărilor politice care nu este o jurisdicţie; că astfel aceasta nu este obligată să acorde garanţiile procedurale prevăzute de [articolul 6 § 1 din Convenţie]; că în pofi da acestui fapt această circumstanţă nu-l lipseşte pe reclamant de capacitatea, de care s-a folosit, de a prezenta cauza sa în faţa unei instanţe; că astfel acuzarea bazată pe încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie (...) trebuie respinsă;

(...)

Considerând (...) că Consiliul Constituţional în deciza sa din 24 noiembrie 1993 modifi cată la 17 de-cembrie 1993 a constatat o depăşire a plafonului cheltuielilor făcute de dl Jean-Marie Pierre-Bloch pe parcursul campaniei pentru alegerile legislative din 21 şi 28 martie 1993 în circumscripţia 19 din Paris în sumă de 63 572,46 FRF; că aplicând dispoziţiile legislative precitate, comisia naţională a conturilor de campanie şi a fi nanţărilor politice era obligată să impună reclamantul să ramburseze suma depăşită; că, prin urmare, celelalte mijloace invocate de reclamant împotriva deciziei contes-tate nu au efect şi trebuie respinse;

(...)

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A. Plafonul cheltuielilor electorale

22. Cheltuielile electorale ale candidaţilor şi, în special, în ceea ce priveşte de-putaţii, nu pot să depăşească un plafon legal (articolul L. 52-11 din Codul electoral).

1. Controlul cheltuielilor electorale ale candidaţilor în deputat

23. Fiecare candidat prezent la primul tur trebuie să depună la prefectură, în ter-men de două luni care urmează după turul de scrutin unde au avut loc alegerile, contul său de campanie legalizat de către un expert-contabil. Acest cont este apoi transmis comisiei naţionale a conturilor de campanie şi a fi nanţărilor politice (articolul L. 52-12).

a) Controlul din partea comisiei naţionale a conturilor de campanie şi a fi nanţărilor politice

24. Comisia naţională a conturilor de campanie şi a fi nanţărilor politice este compusă din nouă membri numiţi pentru cinci ani printr-un decret: trei membri sau trei membri onorifi ci ai Consiliului de Stat desemnaţi la propunerea vicepreşedintelui Consiliului de Stat, după avizul biroului; trei membri sau membri onorifi ci ai Curţii Su-preme, după avizul biroului; trei membri sau membri onorifi ci ai Curţii de Conturi, după avizul preşedinţilor camerelor (articolul L. 52-14).

25. Această comisie asigură publicarea conturilor de campanie (articolul L. 52-12).

Ea le aprobă şi, “după o procedura în contradictoriu”, le respinge sau le modifi că.

Dacă suma unei cheltuieli declarate este inferioară preţurilor practicate de obi-cei, ea evaluează diferenţa şi o înscrie obligatoriu în cheltuielile de campanie după

306


ce l-a invitat pe candidat să prezinte toate justifi cările utile pentru aprecierea circum-stanţelor. Ea procedează în acelaşi fel pentru toate avantajele directe sau indirecte, prestaţiile de servicii şi în natură de care a benefi ciat candidatul (articolul L. 52-17).

26. Dacă contul nu a fost depus în termenul fi xat, dacă a fost refuzat sau dacă, ca şi în cazul dat după modifi care, el indică o depăşire a plafonului cheltuielilor electo-rale, comisia sesizează judecătorul responsabil de alegeri (articolele L. 52-15 şi L.O. 136-1), care este Consiliul Constituţional pentru alegerile deputaţilor (articolul 59 din Constituţie).

b) Controlul efectuat de Consiliului Constituţional

27. Consiliul Constituţional este compus din nouă membri, ale căror mandate durează nouă ani şi nu este reînnoit. Trei din membri sunt numiţi de către Preşedinte-le Republicii, trei de către preşedintele Adunării Naţionale, trei de către preşedintele Senatului. În afară de aceşti nouă membri, foştii Preşedinţi ai Republicii cu drepturi depline fac parte pe viaţă din Consiliul Constituţional. Preşedintele Consiliului Consti-tuţional este numit de către Preşedintele Republicii. El are un vot preponderent în caz de egalitate (articolul 56 din Constituţie).

28. Consiliul Constituţional formează trei secţii compuse fi ecare din trei membri desemnaţi prin tragere la sorţi. Tragerile la sorţi se efectuează separat între membrii numiţi de către Preşedintele Republicii, cei numiţi de către preşedintele Senatului şi cei numiţi de către preşedintele Adunării Naţionale.

În fi ecare an, Consiliul Constituţional stabileşte lista raportorilor adjuncţi dintre deţinătorii de cereri la Consiliul de Stat şi consilierii referenţi la Curtea de Conturi, care nu au vot deliberativ (articolul 36 din ordonanţa nr. 58-1067 din 7 noiembrie 1958 care are efect de lege organică asupra Consiliului Constituţional - “ordonanţă”).

29. Pe lângă aplicarea articolului L.O. 136-1 din Codul electoral (paragraful 26 supra), alegerea unui membru al Parlamentului poate fi contestată în faţa Con-siliului Constituţional timp de zece zile care urmează după proclamarea rezultatelor scrutinului, printr-o cerere scrisă de orice persoană înscrisă pe listele electorale din circumscripţia în care a fost ales, de asemenea şi de orice persoană care s-a prezen-tat în calitate de candidat (articolele 33-34 din ordonanţă şi primul regulament interior din 31 mai 1959 modifi cat prin deciziile Consiliului Constituţional la 5 martie 1986, 24 noiembrie 1987 şi la 9 iulie 1991 - “regulamentul”).

30. De la momentul primirii cererii, preşedintele încredinţează examinarea ei unei secţii pentru a asigura ancheta şi desemnează un raportor care poate fi ales dintre raportorii adjuncţi (articolele 37-38 din ordonanţă).

Dacă cererea nu este declarată inadmisibilă sau vădit nefondată (articolul 38 din ordonanţă), un aviz este trimis Parlamentarului a cărui alegere este contestată sau, de asemenea, dacă este cazul, locţiitorului său; aceştea pot desemna o per-soană aleasă de ei pentru a-i reprezenta şi pentru a-i asista în diversele acte ale procedurii. Secţia le acordă un termen pentru a lua cunoştinţă de cerere şi de actele secretariatului Consiliului şi să prezinte observaţiile în scris (articolele 39 din ordonan-ţă şi 9 din regulament).


307


Dacă cauza nu poate fi judecată, secţia ascultă raportorul. În raportul său, acesta expune elementele în fapt şi în drept ale dosarului şi prezintă un proiect de de-cizie (articolul 13 din regulament). Secţia deliberează în ceea ce priveşte propunerile raportorului şi aduce cauza în faţa Consiliului, în scopul examinării ei în fond (articolul 14 din regulament).

Înscrierea unei cauze pe ordinea de zi a Consiliului este decisă de către preşe-dintele Consiliului Constituţional. Şedinţele Consiliului Constituţional nu sunt publice şi doar, după decizia Consiliului Constituţional din 28 iunie 1995 care a modifi cat regulamentul, reclamanţii şi parlamentarii a căror alegere este contestată pot solicita să fi e audiaţi. Secretarul general şi raportorul cauzei asistă la deliberările Consilului. Raportorul formulează decizia care rezultă din aceste deliberări (articolul 17 din re-gulament).

31. Consiliul Constituţional emite o decizie motivată, care menţionează mem-brii care au luat parte la deliberările pe parcursul cărora această decizie a fost luată şi semnată de către preşedinte, secretarul general şi raportorul (articolele 40 şi 18 din regulament). Ea este publicată în Monitorul ofi cial al Republicii Franceze (articolul 18 din regulament).

32. Deciziile Consiliului Constituţional nu sunt susceptibile de nici un recurs (articolele 62 din Constituţie şi 20 din regulament). Ele sunt obligatorii pentru autorită-ţile publice şi pentru toate autorităţile administrative şi jurisdicţionale (articolul 62 din Constituţie).

Consiliul Constituţional poate totuşi, din ofi ciu sau la cererea oricărei părţi intere-sate, să rectifi ce erorile materiale ale acestei decizii (articolele 21-22 din regulament).

2. Consecinţele depăşirii plafonului cheltuielilor electorale

a) Nerambursarea cheltuielilor de campanie

33. Rambursarea totală sau parţială a cheltuielilor care rezultă din contul de campanie, când este prevăzută de lege, este posibilă doar după aprobarea contului de campanie de comisia naţională (articolul L. 52-15 din Codul electoral).

b) Plata unei sume egale cu cea depăşită

34. Dacă s-a constatat printr-o decizie defi nitivă o depăşire a plafonului cheltuie-lilor electorale, comisia naţională fi xează o sumă egală cu suma depăşită pe care can-didatul este obilgat să o plătească la Trezoreria publică. Această sumă este incasată ca creanţă a statului distinctă de impozit şi de domeniul proprietăţii (articolul L.52-15).

35. Comisia naţională nu are competenţa de apreciere: ea este obligată să tragă consecinţele din decizia defi nitivă a Consiliului Constituţional şi să reţină doar suma depăşirii plafonului legal al cheltuielilor electorale pentru a fi xa suma pe care in-teresatul trebuie s-o plătească la Trezoreria publică (decizia tribunalului administrativ din Paris din 12 februarie 1993).

36. În ceea ce priveşte caracterul plăţii, tribunalul administrativ din Paris (deci-zia citată mai sus) a hotărât după cum urmează:

308


“(...) chiar dacă admitem că necesitatea de a plăti statului o sumă egală cu cea a depăşirii plafo-nului cheltuielilor electorale constituie o sancţiune, această sancţiune prezintă doar un caracter administrativ; că ea nu trebuie considerată ca prezentând un caracter penal şi ca o condamnare pentru o infracţiune; că ea nu face deci parte din sfera de aplicare a articolului 7 din Convenţie (...); că de altfel, articolul L. 113-1 din Codul electoral a instituit, în caz de depăşire a cheltuielilor elec-torale, pedepse delictuale cu amendă şi cu închisoare care au caracterul unei sancţiuni penale şi care nu sunt în cauză în această instanţă; că prin urmare acuzarea de încălcare a articolului 7 din Convenţia europeană prin decizia atacată nu trebuie reţinută;”

c) Ineligibilitatea

37. Persoana care nu a depus contul său de campanie în condiţiile şi termenii fi xaţi de articolul L. 52-12, este ineligibilă timp de un an începând cu momentul alege-rilor, precum şi persoana a cărei cont de campanie a fost respins legal. De asemenea, poate fi declarată ineligibilă, pentru aceeaşi durată, persoana care a depăşit plafonul cheltuielilor electorale precum rezultă din articolul L. 52-11 (articolul L. O. 128, aline-atul doi, din Codul electoral).

Consiliul Constituţional constată, în cazul dat, ineligibilitatea şi, dacă este vorba despre candidatul proclamat ales, îl declară, prin aceeaşi decizie, demisionat în mod obligatoriu (articolul L.O. 136-1).

d) Urmăririle penale

38. Articolul L. 113-1 din Codul electoral dispune:“Va primi o pedeapsă cu o amendă de 25 000 FRF şi un an de închisoare sau doar una din aceste două pedepse, orice candidat în caz de scrutin uninominal sau orice candidat care este primul pe listă în caz de scrutin, care:(...)

3. A depăşit plafonul cheltuielilor electorale fi xat în aplicarea articolului L. 52-11;

4. Nu a respectat formalităţile de stabilire a contului de campanie prevăzute în articolul L. 52-12 şi L. 52-13;

5. A utilizat, în contul de campanie sau în anexele sale, elemente de contabilitate în mod conştient minimalizate;(...)”

Comisia naţională este competentă pentru a transmite dosarul procuraturii atunci când ea descoperă neregularităţi care încalcă articolul L. 52-11 din Codul elec-toral (articolul L. 52-15).

B. Interdicţia drepturilor civice, civile şi de familie

39. Când aceasta este prevăzut de lege, o crimă sau un delict poate fi sancţio-nat cu una sau cu mai multe pedepse complementare (articolul 131-10 din noul Cod penal), printre care interdicţia de drepturi civice, civile şi de familie, care poate viza ineligibilitatea (articolul 131-26). În pofi da unei dispoziţii contrare, această interdicţie nu poate rezulta automat dintr-o condamnare penală (articolul 132-31).


40. Dl Pierre-Bloch a sesizat Comisia la 6 aprile 1994. El susţinea că nu a be-nefi ciat de un proces echitabil în faţa Consiliului Constituţional, în pofi da articolului 6 §1 din Convenţie. El alega printre altele o încălcare a dreptului său la un recurs efec-


309


tiv în sensul articolului 13 şi denunţa o discriminare din cauza opiniilor sale politice, contrară articolului 14.

41. Comisia a reţinut cererea (nr. 24194/94) la 30 iunie 1995. În raportul său din 1 iulie 1996 (articolul 31), ea a exprimat avizul potrivit căruia nu a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 (nouă voturi contra opt), nici a articolului 14 (unanimitate). Textul integral al avizului său şi a două opinii disidente care îl însoţesc fi gurează în anexa prezentei hotărâri1.


42. În memoriul său reclamantul declară “că persistă în concluziile sale prece-dente”.

În ceea ce priveşte Guvernul, el “solicită Curţii respingerea cererii dlui Pierre-Bloch”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCALCARE A ARTICOLULUI 6 §1 DIN CONVENŢIE

43. Reclamantul susţine că nu a benefi ciat de un proces echitabil în faţa Con-siliului Constituţional, şi anume din motivul absenţei dezbaterilor contradictorii şi de publicitate a acestora. El invocă articolul 6 § 1 din Convenţie, care dispune:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public (...) de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fi e asupra încălcării drepturilor şi obli-gaţiilor sale cu caracter civil, fi e asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)”.

44. În primul rând trebuie de determinat dacă această dispoziţie este aplicabilă în speţă.

A. Poziţia părţilor

45. După părerea dlui Pierre-Bloch, faptul că procedura în cauză s-a derulat în faţa Consiliului Constituţional nu trebuie să întemeieze inaplicabilitatea articolului 6 § 1, Consiliul menţionat nu a fost în circumstanţele date un judecător al constituţionalităţii.

Printre altele, dacă, din motivul caracterului politic al drepturilor în cauză, con-tenciosul electoral nu se suspune în principiu unui control al organelor Convenţiei, Consiliul Constituţional ar fi judecat în speţă un contencios “mixt”, al cărui interes ar fi de asemenea rambursarea de către reclamant a sumei care corespunde celei care a depăşit plafonul cheltuielilor sale electorale şi rambursarea de către stat a acestor cheltuieli. Acest element patrimonial ar fi conferit “contestării” în cauză o tentă “civilă” sufi cientă pentru a include prezentul litigiu în sfera de aplicare a articolului 6 § 1.

Nota grefei1 Pentru raţiuni practice el va fi gura doar în ediţia imprimată (Culegere de hotărâri şi decizii 1997), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

310


În orice caz, procedura litigioasă ar avea de asemenea legătură cu o acuzare “cvazi penală” şi s-ar conduce astfel de această dispoziţie. În sprijinul acestei teze, reclamantul susţine în primul rând că “infracţiunea” de depăşire a plafonului cheltuielilor electorale nu se adresează în mod exclusiv unui grup aparte de indivizi, ci tuturor ce-tăţenilor eligibili. El adaugă că caracterul sancţiunilor promulgate au un scop represiv, ceea ce le-ar da o tentă penală. Pe de o parte, ineligibilitatea ar fi o pedeapsă prevăzută de către Codul penal, vizând persoanele care au comis cu siguranţă diverse infracţiuni grave. Pe de altă parte, obligaţiunea de a plăti Trezoreriei suma depăşită nu va fi desti-nată să repare un prejudiciu, ci să reprime un comportament. Ar trebui de luat de ase-menea în considerare posibilitatea de a fi pasibil de pedepsele prevăzute de articolul L. 113-1 din Codul electoral (o amendă de la 360 FRF până la 15 000 FRF şi/sau închi-soarea de la o lună la un an), chiar dacă Consiliul Constituţional nu este competent nici pentru a constata direct infracţiunea promulgată de către această dispoziţie, nici pentru a începe acţiunea publică. Ar fi vorba de fapt de o infracţiune “pur materială” şi faptul că Consiliul Constituţional a constatat o depăşire a plafonului cheltuielilor ar condiţiona în cazul dat jurisdicţia penală sesizată. În sfârşit, gravitatea sancţiunilor precitate, care ar fi defăimătoare, ar pleda de asemenea pentru caracterul lor penal.

46. Guvernul susţine că contenciosul electoral vizează exercitarea drepturilor cu caracter politic şi face parte în exclusivitate din dreptul public. Constatarea de către Consiliul Constituţional a unei depăşiri a plafonului cheltuielilor electorale are, desigur, consecinţe economice pentru dl Pierre-Bloch în măsura în care acesta a trebuit să plătească Trezoreriei publice o sumă corespunzătoare celei depăşite. Această obliga-ţie ar fi totuşi doar o consecinţă indirectă a procedurii în faţa Consiliului Constituţional deoarece aceasta ar rezulta dintr-o decizie distinctă a comisiei naţionale a conturilor de campanie şi a fi nanţărilor politice (“comisia naţională”). Din jurisprudenţa organelor Convenţiei reiese printre altele că existenţa unui interes patrimonial nu conferă unui litigiu în mod automat o tentă “civilă”. Oricum, în speţă, aspectele de drept public (caracterul legislaţiei, obiectul contestării şi natura drepturilor în cauză) ar fi mai im-portante decât acest unic aspect de drept privat.

Nu este vorba nici de o “acuzare penală”. Mai întâi, “infracţiunea” litigioasă nu este califi cată drept “penală” în dreptul francez. Apoi, legislaţia respectivă vizează doar un număr limitat de persoane – candidaţii la alegeri – şi face parte dintr-un an-samblu de dispoziţii care vizează asigurarea caracterului democratic al scrutinului şi nu reprimarea comportamentelor individuale. Natura şi gradul de severitate al sanc-ţiunilor riscate nu conferă o tentă penală în plus acestei infracţiuni. Ineligibilitatea ar fi astfel o măsură caracteristică a dreptului electoral deoarece ea ar sancţiona şi alte încălcări ale Codului electoral pe lângă depăşirea plafonului cheltuielilor de campanie şi ar viza şi alte persoane în afara oricărei represii, cum ar fi unii magistraţi sau funcţioinari; ea ar fi printre altele limitată la un an de la momentul alegerii şi ar fi valabilă doar pentru alegerea în cauză şi ar avea deci doar consecinţe restrânse. Obligaţia de a plăti Trezoreriei publice o sumă egală cu cea depăşită ar fi în esenţă o compensare a fi nanţării partidelor politice de către stat; ea nu ar fi supusă regulilor aplicabile amenzilor penale stricto sensu aşa cum ar fi înscrierea în cazierul judiciar, principiul de non-cumul al pedepselor şi exercitarea constrângerii corporale şi, contrar amenzilor precitate, suma plătită nu ar fi nici tarifi cată, nici fi xată în prealabil. Ar trebui


311


de asemenea de relativizat importanţa sumei datorate de dl Pierre-Bloch. În orice caz, această obligaţie nu ar rezulta din decizia Consiliului Constituţional constatând depăşirea plafonului cheltuielilor autorizate ci o decizie diferită a comisiei naţionale. În ceea ce priveşte sancţiunile prevăzute de articolul L. 113-1 din Codul electoral, ele ar avea, cert, un caracter penal dar nu ar fi pertinente în speţă, deoarece reclamantul nu era supus nici unei urmăriri în această bază.

Pe scurt, articolul 6 § 1 nu este aplicabil.

47. Comisia subscrie în esenţă la această teză.

B. Aprecierea Curţii

48. Curtea reaminteşte că potrivit jurisprudenţei sale faptul că o procedură s-a desfăşurat în faţa unei jurisdicţii constituţionale nu este sufi cientă pentru a o sustrage din câmpul de aplicare al articolului 6 § 1 (vezi de exemplu, mutatis mutandis, hotărâ-rea Pammel contra Germaniei din 1 iulie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-IV, p. 1109, § 53).

Este cazul de a cereceta dacă procedura litigioasă în speţă avea sau nu legă-tură cu o “contestaţie cu privire la drepturile şi obligaţiunile cu caracter civil” sau cu o “acuzaţie în materie penală”.

1. Existenţa unei “contestări cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil”

49. Nu era controversată existenţa unei “contestări”, sarcina Curţii se limitează la determinarea faptului dacă aceasta se referă la “drepturile şi obligaţiile cu caracter civil”.

50. Din acest motiv, ea observă că, la fel ca orice candidat în deputaţi, dl Pier-re-Bloch era obligat prin lege să nu cheltuiască mai mult de o anumită sumă pentru fi nanţarea campaniei sale. Consiliul Constituţional a considerat că această sumă era depăşită în aceste împrejurări şi a declarat că reclamantul era ineligibil timp de un an şi l-a demisionat din ofi ciu, compromiţând astfel dreptul său de a fi candidat la alege-rile în Adunarea Naţională şi de a păstra mandatul său. Or, un astfel de drept are un caracter politic şi nu “civil” în sensul articolului 6 § 1, în aşa fel încât litigiile cu privire la organizarea exercitării sale - precum cele care se referă la obligaţia candidaţilor de a limita cheltuielile electorale - nu intră în sfera de aplicare a acestei dispoziţii.

51. Este adevărat că procedura litigioasă avea de asemenea o miză patrimo-nială pentru reclamant. De fapt, dacă depăşirea plafonului cheltuielilor electorale a fost constatată de Consiliul Constituţional, comisia naţională fi xează o sumă egală cu suma totală a depăşirii pe care candidatul trebuie s-o plătească în Trezoreria publică. Or, procedura în faţa acestei comisii nu este detaşabilă de cea în faţa Consiliului Con-stituţional pentru că comisia nu dispune de nici o competenţă de apreciere şi trebuie să reţină suma totală determinată de acest Consiliu (paragraful 35 supra). În afară de aceasta, rambursarea totală sau parţială a cheltuielilor evocate în contul campa-niei, dacă legea prevede acest lucru, nu este posibilă decât după aprobarea acestui cont de către comisia naţională (paragraful 33 supra). Acest aspect patrimonial al procedurii litigioase nu-i conferă un caracter “civil” în sensul articolului 6 § 1. De fapt, imposibilitatea de a obţine rambursarea cheltuielilor de campanie dacă s-a constatat

312


o depăşire a plafonului şi o obligaţie de a plăti la Trezoreria publică o sumă echiva-lentă cu cea depăşită sunt la fel consecinţa fi rească a obligaţiei de a limita cheltuielile electorale ; ca şi aceasta, ele decurg din exercitarea dreptului litigios. De altfel, un contencios nu capătă un caracter “civil” din singurul motiv că el ridică o întrebare de ordin economic (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, hotărârile Schouten şi Meldrum contra Olandei din 9 decembrie 1994, Seria A nr 304, p. 21, § 50, şi Neigel contra Franţei din 17 martie 1997, Culegere 1997-II, p. 411, § 44).

52. Reieşind din cele expuse, articolul 6 § 1 nu se aplică sub aspectul său civil.

501. Existenţa unei “acuzaţii în materie penală”

53. Dacă existenţa unei “acuzaţii” nu este controversată, sarcina Curţii se limi-tează să determine dacă aceasta are legătură cu materia penală. Pentru aceasta, ea face referinţă la trei criterii: califi carea juridică a infracţiunii litigioase în dreptul naţio-nal, însăşi caracterul acestuia şi gradul de severitate al sancţiunii (a se vedea, printre altele Engel şi alţii contra Olandei din 8 iunie 1976, Seria A nr 22, p. 35, § 82, şi Putz contra Austriei din 22 februarie 1996, Culegere 1996-I, p. 324, § 31).

a) Califi carea juridică a infracţiunii în dreptul francez şi însăşi natura acesteia

54. Codul electoral instaurează principiul unui plafon al cheltuielilor electorale ale candidaţilor în deputaţi (articolul L. 52-11 - paragraful 22 infra) şi un control al respectării acestui principiu (paragrafele 23-32 infra). Comisia naţională examinează conturile de campanie ale tuturor candidaţilor şi, dacă consideră că a fost o depăşire a plafonului de către unul dintre ei, ea sesizează Consiliul Constituţional, judecătorul responsabil de alegeri al deputaţilor (acesta poate de asemenea fi sesizat de către o persoană particu-lară). Dacă acest Consiliul a constatat depăşirea, candidatul în cauză poate fi declarat inelegibil timp de un an (articolul L. 118-3, L.O. 128 şi L.O. 136-1 - paragrafele 37 supra) şi este obligat să plătească Trezoreriei publice o sumă egală cu cea care constituie depăşirea fi xată de comisia naţională (articolul L.52-15 - paragraful 34 supra). Evident, doar aceste dispoziţii, sunt pertinente în speţă, ele nu decurg din dreptul penal francez însă, precum confi rmă acest lucru capitolul din Codul electoral în care ele fi gurează, din reglementarea cu privire la “fi nanţarea şi [la] plafonul cheltuielilor electorale” şi deci din dreptul electoral. Nerespectarea unei norme juridice care administrează o astfel de materie nu ar mai putea fi califi cată ca având un caracter “penal”.

b) Caracterul şi gradul de severitate al sancţiunii

55. Trei “sancţiuni” lezează sau sunt susceptibile de a leza candidatul care nu respectă plafonul cheltuielilor fi xat de lege: ineligibilitatea, obligaţia de a plăti Tre-zoreriei publice o sumă egală cu suma totală a depăşirii şi pedepsele prevăzute de articolul L. 113-1 din Codul electoral.

i. Ineligibilitatea

56. Consiliul Constituţional poate declara ineligibil pentru un an orice candidat pe care îl consideră că a depăşit plafonul cheltuielilor electorale; este vorba aici, la fel ca şi în speţă, de un candidat proclamat ales, Consiliul îl declară demisionat din ofi ciu.


313


Obiectul acestei sancţiuni este de a forţa respectarea acestui plafon. Ea se înscrie astfel direct în cadrul măsurilor destinate să asigure buna desfăşurare a ale-gerilor legislative în aşa un mod, încât prin fi nalitatea sa, ea nu ţine de domeniul “pe-nal”. Desigur, astfel precum subliniază reclamantul, ineligibilitatea este astfel una din formele de privare a drepturilor civice prevăzute de dreptul penal francez. Totuşi, este vorba în acest caz de o pedeapsă “secundară” sau “complementară”, care se adaugă la anumite pedepse pronunţate de jurisdicţiile represive (paragraful 39 supra); ea îşi trage astfel caracterul penal din pedeapsa “principală” din care decurge.

Inelegibilitatea pronunţată de Consiliul Constituţional este de altfel limitată la un an de la alegeri şi este valabilă doar pentru alegerile în cauză, în speţă, alegerile în Adunarea Naţională.

57. Pe scurt, nici caracterul, nici gradul de severitate al acestei sancţiuni nu plasează chestiunea în sfera “penală”.

ii. Obligaţia de a plăti la Trezoreria publică o sumă egală cu suma totală a de-păşirii

58. Dacă depăşirea plafonului cheltuielilor electorale a fost constatată de Con-siliul Constituţional, comisia naţională fi xează o sumă egală cu suma totală a depăşirii pe care candidatul trebuie s-o plătească Trezoreriei publice. Curtea a indicat deja că nu trebuie de detaşat procedura în faţa acestei comisii de cea în faţa Consiliului Con-stituţional (paragraful 51 supra).

Această obligaţie de a plăti se referă la suma totală a depăşirii constatate de Consiliul Constituţional. Aceasta tinde să demonstreze că ea are puncte comune cu o plată făcută pentru colectivitate a sumei de care candidatul în cauză a profi tat nelegal pentru a solicita sufragiile concetăţenilor săi, şi care se atribuie în aşa fel la măsurile destinate să asigure buna desfăşurare a alegerilor legislative şi în special egalitatea candidaţilor. De altfel, în afară de faptul că suma care trebuie plătită nu este nici tari-fi cată nici prestabilită, mai multe elemente deosebesc obligaţia litigioasă de amenzile penale stricto sensu: ea nu este nici înscrisă în cazierul judiciar nici supusă principiu-lui de non-cumul al pedepselor şi lipsa plăţii nu autorizează exercitarea constrângerii. Ţinând cont de caracterul său de a plăti în Trezoreria publică o sumă egală cu suma totală a depăşirii nu poate deci să fi e analizată ca o amendă.

59. În rezultat, caracterul acestei sancţiuni nu o plasează cu atât mai mult în sfera “penală”.

iii. Pedepsele prevăzute în articolul L 113-1 din Codul electoral

60. Articolul L. 113-1 din codul electoral dispune că candidatul care va depăşi plafonul cheltuielilor electorale va plăti o amendă de 25 000 FRF şi/sau o detenţie de un an (paragraful 38 supra), pedeapsă pronunţată în acest caz de jurisdicţiile penale de drept comun. Natura acestor sancţiuni lasă cu atât mai puţin îndoieli spre deose-bire de articolul L. 113-1 fi gurează în capitolul “Dispoziţii penale” din titlul pertinent din Codul electoral. Ele nu sunt totuşi acum în cauză pentru că reclamantul nu constituie obiectul unei urmăriri cu privire la temeiul acestui articol.

314


c) Concluzii

61. Ţinând cont de ansamblul consideraţiunilor anterioare, Curtea conchide că articolul 6 § 1 nu se aplică cu atât mai mult sub acest aspect penal.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE

62. Nici în memoriul său nici la audierea în faţa Curţii, reclamantul nu a reluat plângerea cu privire la discriminarea fondată pe opiniile politice în temeiul articolului 14 din Convenţie şi pe care Comisia a declarat-o admisibilă (paragraful 40-41 supra). În aceste condiţii şi în măsura în care nici o chestiune nu poate fi ridicată în temeiul acestei dispoziţii examinată în mod izolat (a se vedea de exemplu, mutatis mutandi, hotărârea Karlheinz Schmidt contra Germaniei din 18 iulie 1994, Seria A nr 291-B, p. 32, § 22), Curtea nu consideră că există vreun motiv de a o examina din ofi ciu.


63. Dl Pierre-Bloch afi rmă în cele din urmă că el nu a benefi ciat de un recurs efectiv pentru a prezenta plângerile sale în măsura în care Consiliul Constituţional a statuat în prima şi ultima instanţă. El invocă articolul 13 din Convenţie:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-tora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor ofi ciale.”

64. Împreună cu Guvernul şi Comisia, Curtea reaminteşte că dreptul la un re-curs prevăzut de articolul 13 nu se poate referi la un drept protejat de Convenţie. Prin urmare, ţinând cont de deciziile sale cu privire la plângerile invocate în temeiul artico-lelor 6 § 1 (paragraful 52 şi 61 supra) şi 14 (paragraful 62 supra), Curtea constată că articolul 13 nu se aplică în speţă.


1. Susţine, cu şapte voturi contra două, că nici articolul 6 § 1, nici articolul 13 din Convenţie nu se aplică în speţă;

2. Susţine, în unanimitate, că nu este necesar de a examina plângerea formulată potrivit articolului 14 din Convenţie.

Redactată în franceză şi în engleză şi pronunţată în şedinţă publică la 21 oc-tombrie 1997 la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Semnat: Rudolf Bernhardt Preşedinte


315


Semnat: Herbert Petzold Grefi er

În conformitate cu articolelor 51 § 2 din Convenţie şi 53 § 2 din regulamentul A, textul următoarelor opinii separate se anexează la această hotărâre:

- opinia disidentă a dlui De Meyer;

- opinia disidentă a dlui Lōhmus.

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR DE MEYER

I. Observaţii generale

Este foarte regretabil că Curtea, după ce s-a angajat pas cu pas, în ceea ce priveşte articolul 6 din Convenţie, pe calea unei interpretări “autonome”, deschise şi nerestrictive a noţiunii de “drepturi şi obligaţii cu caracter civil” şi a noţiunii de “acuzaţii în materie penală”, a considerat că trebuie, în unele din recentele sale hotărâri şi în cea de azi, să se replieze într-un cocon pentru o interpretare foarte limitată şi laşă.

Încă o dată în plus ea ratează ocazia de a recunoaşte şi de a pune în valoare plenitudinea sensului care trebuie acordat fi ecărei din aceste noţiuni.

II. Caracterul “civil” al hotărârii

Pe de o parte, Curtea declară că dreptul unui cetăţean francez “de a candida la alegerile în Adunarea Naţională şi de a-şi păstra mandatul său” are “un caracter politic şi nu “civil” în sensul articolului 6 § 1”1.

Deosebirea dintre drepturile civile şi drepturile politice este deja, chiar prin ea-însăşi, destul de stranie din punct de vedere al etimologiei acestor două adjective, prin faptul că cuvintele latine, din care derivă primul (civile, civis, citas), şi cuvintele greceşti, de la care derivă cel de-al doilea (politikon, politis, politeia), înseamnă ace-laşi lucru.

Foarte des ea, ca de altfel şi deosebirea din dreptul privat şi din dreptul public, la care se atribuie, a servit să se eschiveze de la dreptul comun al situaţiilor care se referă la exercitarea a ceea ce se numeşte puterea publică şi să reducă sfera de pro-tecţie a cetăţenilor în raport cu aceste situaţii.

Drepturile “civile” nu sunt ele oare în esenţă, în sensul cel mai propriu al terme-nului, drepturile cetăţeanului (civis)?

1 Paragraful 50 din această hotărâre.

316


Drepturile numite “politice” nu sunt oare ele însăşi drepturi de acest gen, drep-turi “civile” prin excelenţă? Nu este oare acesta cazul jus suffragii şi a jus honorum, despre care este vorba cu exactitate în această cauză?

În realitate drepturile „politice” constituie o categorie specifi că a drepturilor „ci-vile”. Ele sunt mai „civile” decât altele, pentru că ele sunt în mod mai direct inerente calităţii de cetăţean şi de altfel în mod normal sunt rezervate doar cetăţenilor.

În materie de drepturi ale omului şi în special dacă este vorba de a decide contestările cu privire la drepturi sau obligaţii, nimic nu permite de a trata pe cei care pretind să-şi apere un drept “politic”, precum sunt cei care candidează la alegeri, mai bine sau mai rău decât pe alţi cetăţeni1.

II. Caracterul “penal” al hotărârii

Pe de altă parte, Curtea refuză să recunoască caracterul “penal” al sancţiunilor aplicate reclamantului pentru că a depăşit plafonul legal al cheltuielilor electorale: ine-ligibilitatea timp de un an şi obligaţiunea de a plăti în Trezoreria publică o sumă egală cu suma totală a depăşirii.

Nu sunt oare, “urmărind sensul ordinar care trebuie atribuit termenilor”2 în limba curentă3, adevărate “pedepse” şi chiar pedepse care sunt mai degrabă grave?

Nimic nu ne permite să afi rmăm că astfel de sancţiuni nu ar fi “penale” prin caracterul lor, nici chiar să spunem că “evident” ele “nu depind de dreptul penal fran-

1 Este pe nedrept, după părerea mea, că Curtea a spus deja de mai multe ori că contestările cu privire la “recrutare”, la “caracterul” şi la încetarea activităţii funcţionarilor”, care diferă prin aceasta de “salariaţii de drept privat”, “nu intră, în general, din sfera de aplicare a articolului 6 § 1” (a se vedea în special hotă-rârile Francesco Lombardo contra Italiei din 26 noiembrie 1992, Seria A nr 249-B, p. 26, § 17, Giancarlo Lombardo contra Italiei din 26 noiembrie 1992, Seria A nr 249-C, p. 42, § 16, Massa contra Italiei din 24 august 1993, Seria A nr 265-B, p. 20, § 26, şi Neigel contra Franţei din 17 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 411, § 44, astfel încât hotărârile elaborate la 20 septembrie 1997 în cauzele Spurio contra Italiei, Culegere 1997-V, pp. 1580-1581, § 18, Gallo contra Italiei, ibidem, p. 1591, § 19, Zilaghe contra Italiei, ibidem, p. 1602, § 19, Laghi contra Italiei, ibidem, p. 1614, § 17, Veiro contra Italiei, ibidem, p. 1626, § 16, Orlandini contra Italiei, ibidem, p. 1637, § 18, Ryllo contra Italiei, ibidem, pp. 1648-1649, § 19, Soldani contra Italiei, ibidem, p. 1719, § 18, Fusco contra Italiei, ibidem, p. 1732, § 20, Di Luca şi Saluzzi contra Italiei, ibidem, p. 1744, § 18, Pizzi contra Italiei, ibidem, p. 1754, § 8, Scarfò contra Italiei, ibidem, pp. 1767-1768, § 18, Argento contra Italiei, ibidem, pp. 1779-1780, § 18 şi Trombetta contra Italiei, ibidem, pp. 1791-1792, § 21). Ea a recunoscut totuşi „caracterul civil” al „obligaţiei statului de a plăţi unui funcţionar” sau „unui magistrat o indemnizaţie în conformitate cu legislaţia în vigoare” sau de a plăti o indemnizaţie asemănătoare soţului unui funcţionar. Ea a explicat observând că „în această materie, el poate fi compa-rat cu un funcţionar cu un contract de lucru administrat de dreptul privat” (cauzele Francesco Lombardo, Giancarlo Lombardo şi Massa pecitate). De ce numai în această „materie”? Recent, Curtea se pare că a admis în mod similar, într-un mod mai general, într-o cauză cu privire la chestiunile de remunerare, că un funcţionar poate pretinde un drept civil dacă este vorba despre un „drept pur patrimonial din punct de vedere legal rezultat din activitatea sa profesională” (cauza Lapalorcia contra Italiei din 2 septembrie 1997, Culegere 1997-V, p. 1677, § 21; a se vedea de asemenea deciziile luate în aceiaşi zi în cauzele De Santa contra Italiei, ibidem, p. 1663, § 18, Abenavoli contra Italiei, ibidem, p. 1690, § 16, şi Nicodemo, contra Italiei, ibidem, p. 1703, § 18). De ce nu ar fi la fel şi pentru alte drepturi aferente din punct de vedere legal exercitării a ceea ce numim „funcţia publică”? 2 Articolul 31 § 1 din Convenţia de la Viena cu privire la drepturile tratatelor.3 A se vedea, mutatis mutandis, opinia mea disidentă în cauza Putz contra Austriei, hotărârea din 22 februa-rie 1996, Culegere 1996-I, pp. 329-334, în special paragrafele 2-7.


317


cez”1. Aceasta nu poate simplu rezulta din faptul că dispoziţiile care le prevăd “fi gurea-ză în Codul electoral” şi “depind de dreptul electoral”2.

O sancţiune aplicată cuiva pentru că a făcut ceea ce era pentru el interzis să facă sau pentru că nu a făcut ceea ce trebuia să facă nu pierde caracterul de pedeap-să din simplul motiv că ea îi este aplicată în temeiul unei legi diferite de Codul penal, precum este o lege cu privire la contravenţiile administrative sau Codul rutier3, un cod sau o reglementare fi scală4, un cod de procedură penală5 sau o ordonanţă cu privire la privilegiile şi împuternicirile unei adunări parlamentare6.

Puţin importă de asemenea “gradul de severitate al sancţiunii”: fi e chiar uşoară, o pedeapsă rămâne pedeapsă. Putem de altfel să ne mirăm de ceea ce, în această cauză, pare să se considere că o sumă totală de 59 572 franci francezi nu este destul de importantă pentru a face o sancţiune să depindă de “materia penală” în sensul articolului 6 § 17 , pe când s-a admis că 60 de mărci germane sunt sufi ciente în cauza Öztürk8, 300 franci elveţieni în cauza Weber9 şi 250 lire malteze în cauza Demicoli10.

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR LŌHMUS

1. Nu împărtăşesc opinia majorităţii Curţii, care a conchis în paragrafele 57 şi 59 din hotărârea sa că nici caracterul nici gradul de severitate al sancţiunilor nu plasa chestiunea în sfera penală şi că în consecinţă articolul 6 nu se aplică în speţă.

2. Articolul L. 113-1 din Codul electoral dispune că candidatul care va depăşi plafonul cheltuielilor electorale este pasibil de o pedeapsă cu o amendă de 25 000 franci francezi (FRF) şi/sau cu o detenţie de un an, pedepse pronunţate dacă este cazul de jurisdicţiile penale de drept comun. Este exact că aceste sancţiuni nu au fost aplicate în cauză pentru că reclamantul nu a constituit obiectul unei urmăriri în temeiul acestui articol. Totuşi, ineligibilitatea este o formă de privaţiune a drepturilor

1 Paragraful 54 din această hotărâre.2 Ibidem. Aceasta nu împiedică Curtea să recunoască în paragraful 60 “caracterul” penal al amenzilor şi detenţia prevăzute în articolul L. 131-1 din acelaşi Cod electoral pentru aceeaşi infracţiune. 3 Hotărârea Öztürk contra Germaniei din 21 februarie 1984, Seria A nr 73, p. 9, § 11, şi pp. 18-21, §§ 51-53.4 Hotărârea Bendenoun contra Franţei din 24 februarie 1994, Seria A nr 284, p. 20, § 47, A.P., M.P. şi T.P. contra Elveţiei din 29 august 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-V, p. 1484, § 19, şi p. 1488, § 42, şi E.L., R.L. şi J.O.-L. contra Elveţiei din 29 august 1997, Culegere 1997-V, p. 1515, § 19, şi p. 1520, § 47. 5 Hotărârea Weber contra Elveţiei din 22 mai 1990, Seria A nr 177, pp. 17-18, § 31.6 Hotărârea Demicoli contra Maltei din 27 august 1991, Seria A nr. 210, p. 9, § 11, pp. 12-13, § 20, şi pp. 16-17, §§ 32-33.7 În paragrafele 58 şi 59 din hotărâre, Curtea păstrează în această privinţă o linişte prudentă.8 Hotărârea Öztürk precitată, p. 9, § 11, p. 10, § 18, şi p. 21, § 54. În această cauză, maximul prevăzut de lege era de 1 000 mărci: Curtea a observat că „mărimea infi mă a sancţiunii (...) nu ar putea sustrage caracterul penal intrinsec al unei infracţiuni”. 9 Hotărârea Weber precitată, p. 18, § 34.10 Hotărârea Demicoli precitată, p. 17, § 34.

318


civice şi obligaţia de a plăti Trezoreriei suma de 59 372 FRF echivalează într-un sens cu o amendă.

3. În hotărârea Schmautzer contra Austriei, direcţia poliţiei federale din Graţ a aplicat reclamantului o amendă de 300 şilingi austrieci, însoţită de o pedeapsă de douăzeci şi patru de ore de detenţie în lipsa plăţii pentru că el conducea automobilul său fără a purta centura de siguranţă. Curtea a subliniat în această hotărâre că “dacă infracţiunile litigioase şi procedurile aplicate în speţă depind de domeniul administra-tiv, ele nu prezintă cel puţin un caracter penal” (a se vedea, hotărârea Schmaurtzer contra Austriei din 23 octombrie 1995, Seria A nr. 328-A, p. 13, § 28).

Dacă compar cele două cauze, este difi cil de a înţelege de ce articolul 6 nu ar fi aplicat în speţă.

4. Curtea a analizat caracterul şi gradul de severitate al pedepselor (ineligi-bilitatea şi obligaţiunea de a plăti Trezoreriei publice o sumă egală cu suma totală a depăşirii). Ea consideră că nici unul din aceste elemente nu plasează chestiunea în sfera penală. Aceste două “măsuri care ne fac să ne schimbăm părerea” care au fost aplicate reclamantului, este efectul lor combinat care trebuie luat în considerare pentru a determina caracterul şi gradul de severitate al pedepselor.

5. Nu sunt convins că privarea de drepturile civice prevăzută în dreptul penal francez este o pedeapsă suplimentară şi că ineligibilitatea pronunţată de Consiliul Constituţional este limitată la un an de la alegeri (paragraful 56 din hotărâre).

Dat fi ind caracterul şi gradul de severitate al pedepselor considerate în ansam-blul lor, constat existenţa unei “acuzaţii penale” în sensul articolului 6 § 1.


hotarari ale curtii europene a drepturilor omului vol ii

Documents