identitatea spatiului balcanic
TRANSCRIPT
CUPRINS
Introducere................................................................................................................2
Metodologia cercetării şi sursele de informare......................................................5
I. Identitatea spaţiului balcanic.................................................................7
I.1. Perspectiva istorică................................................................................7
I.2. Perspectiva geografică.........................................................................13
I.3. Perspectiva demografică......................................................................15
I.3.1 Realităţi etnice...............................................................................17
I.3.2 Realităţi confesionale....................................................................20
II. Geopolitica zonei balcanice....................................................................23
II.1. Kosovo independent............................................................................24
II.2. Problema regională a ariilor de populaţie.........................................26
II.3. Balcanii în zilele noastre......................................................................26
III. Violenţa în spaţiul balcanic.....................................................................33
III.1. Iugoslavia. Prăbuşirea castelului de cărţi....................................33
III.2. Războiul din Iugoslavia şi paradigma balcanică.........................35
III.2.1. Războiul din Slovenia..................................................................37
III.2.2. Războiul din Croaţia..................................................................39
III.2.3. Războiul din Bosnia-Herţegovina..............................................40
III.2.4. De la Bosnia la Kosovo...............................................................42
Concluzii......................................................................................................................45
Bibliografie..................................................................................................................47
1
INTRODUCERE
Balcanii, sunt un subiect care reprezintă o continuă provocare, o zonă în care
situaţia se poate schimba de la o zi la alta, totuşi, interesul general pentru acest subiect nu
este prea mare, atât în România cât şi în restul statelor din Europa, decât în situaţii aparte,
care atrag atenţia tuturor.
Sursele sunt destul de multe pentru toate perioadele, până în ultimii ani; pentru
evenimentele dintre anii 2000-2004 pot fi folosite revistele şi sursele electronice,
volumele fiind mult mai puţine. Unele dintre cele mai importante surse pentru această
lucrare sunt volumele Mariei Todorova (Balcanii şi Balcanismul), şi al lui Larry Wolff
(Inventarea Europei de Est). Maria Todorova cercetează această regiune de-a lungul
istoriei, şi vine în multe momente, cu o perspectivă pro-balcanică, arătând înţelesul
Balcanilor, importanţa lor, factorii care i-au împins spre situaţia actuală, dar şi modul în
care au fost influenţaţi de, şi au influenţat, restul Europei. Larry Wolff prezintă balcanii
ca fiind o lume necultivată, barbară şi un petic de pământ care nu se putea asocia cu
Europa şi nici cu Orientul mijlociu.
Atât conflictele actuale, cât şi cele din trecutul recent au avut uneori un aer
anacronic. Ar fi exagerat însă să se explice totul prin istorie, dar, în acelaşi timp, este
adevărat că lumea balcanică nu poate fi înţeleasă decât cunoscându-i istoria. Până atunci,
istoria balcanică a fost încadrată în istoria unuia sau altuia dintre imperiile sau statele care
au stăpânit, în anumite perioade, regiuni ale ei. În procesul constituirii statelor naţionale,
istoria popoarelor din Peninsula Balcanică a fost instrumentalizată ideologic într-o
măsură neîntâlnită altundeva. Din această cauză, nu se poate vorbi de o singură istorie
globală a Peninsulei, ci de mai multe istorii naţionale, care se contrazic reciproc nu numai
în ceea ce priveşte perioada contemporană, dar şi trecutul balcanic comun, pe care fiecare
încearcă să-l acapareze în folos propriu. Totuşi, sau, poate şi din această cauză istoria
balcanică prezintă un interes cu totul deosebit, ca istorie a unei zone în care se
intersectează influenţe şi interese diverse.
Peninsula balcanică formează, de fapt o unitate geografică, politică şi culturală
distinctă, cu personalitatea sa specifică, deosebită de alte zone, chiar învecinate cu ea din
2
punct de vedere geografic. Au contribuit la aceasta în primul rând faptul că popoarele din
această parte a continentului sunt moştenitoare ale unor străvechi tradiţii comune de viaţă
spirituală şi de organizare social-politică traco-daco-getă, greacă, romană şi bizantină.
Zona sud-estului european formează una dintre acele aşa-numite ”unităţi
regionale” categorie cu un rol deosebit de important în istoria civilizaţiilor, trăsături
comune tuturor popoarelor din regiune se împletesc cu puternice elemente naţionale
specifice, dând măsura personalităţii fiecărui popor. Într-o astfel de grupare conştiinţa
intereselor comune este cvasi-generală, sentimentele de prietenie şi solidaritate sunt
reciproce, cum reciproce sunt şi împrumuturile de valori materiale şi spirituale.
Ceea ce a contribuit însă în cea mai mare măsură lastrângerea legăturilor şi la
consolidarea prieteniei dintre popoarele din această regiune au fost suferinţele şi luptele
comune împotriva dominaţiei străine, de cele mai multe oriaceeaşi pentru toţi, pentru
libertate socială şi independenţă naţională. Din punct de vedere geografic, Peninsula
Balcanică este o regiune terestră înconjurată de mările Neagră, Egee, Ionică şi Adriatică.
Deşi cursurile Dunării, Savei şi Kupei sunt cel mai adesea desemnate ca trasând conturul
perimetrului nordic al ei,trebuie avut în vedere şi soarta ţinuturilor de dincolo de Dunăre
locuite de români,croaţi şi sloveni legate şi de spaţiul central european.
Realitatea geoculturală a arealului regiunii Balcanilor presupune existenţa unei
serii de aspecte proprii acestei regiuni: afluxul de persoane şi influenţe culturale dintoate
punctele cardinale, marea mobilitate internă a populaţiei, fuziunea şi difuziunea etnică,
pluralismul confesional şi cultural, bilingvismul şi fenomenele de aculturaţie.
Primele deplasări substanţiale de populaţie, pentru care există date globale, au
avut loc în a doua parte a secolului al XIX-lea. Astfel, mai bine de un milion de
musulmani au părăsit Balcanii în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea şi s-au
stabilit la Istanbul şi în Anatolia. Tot atunci, un milion de locuitori creştini şi-au schimbat
caminul cu musulmanii care parăseau zona. Situaţia aceasta s-a prelungit în prima parte a
secolului XX, în special în perioada 1912-1922 (cele două războaie balcanice, Primul
Război Mondial şi războiul greco-turc).
Aproape două milioane şi jumatate de oameni au fost afectaţi de aceste dislocări
(printre ei aproximativ un milion şi jumătate de greci din Asia Mică, circa un sfert de
milion de musulmani care au parăsit Balcanii, pornind spre Turcia, un sfert de milion de
3
refugiaţi bulgari). Astfel de emigrări masive erau atipice pentru restul Europei şi au fost
depăşite doar de evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial.
4
METODOLOGIA CERCETĂRII ŞI SURSE DE INFORMARE
Această lucrare se vrea a fi o trecere în revistă a tuturor întâmplărilor din spaţiul
Balcanic până în zilele noastre. În elaborarea lucrării am încercat sa urmez un fir logic, în
primul rând pentru a stârni interesul cititorului cu fiecare capitol avansat şi, în cel de-al
doilea rând pentru a avea o creştere progresivă a fluidităţii informaţiilor.
Pentru o mai bună înţelegere a lucrării, am abordat în fiecare capitol subiecte şi
teorii diferite pentru ca cititorul să afle cât mai multe informaţii despre spaţiul Balcanic.
Metoda utilizată în primul capitol al lucrării este cea istorico-descriptivă,
evenimentele istorice fiind descrise în ordine cronologică. Analiza istorică este una
diacronică. Utilizarea unei abordări cronologice aduce claritate, ordine şi coerenţă
fiecărei lucrări de acest gen.
Cel de-al doilea capitol abordează geopolitica balcanilor, precum şi esenţialitatea
negativă al acestei părţi a continentului, termenul de Balcani” fiind sinonim cu războiul,
tensiunile interetnice şi interconfesionale, promiscuitatea, sărăcia pe scrut tot ceea ce
înseamnă răul în Europa. Negativitatea acestei părţi, circumscrisă etichetei „balcanice”are
nu doar actualitate, ci şi ocarieră istorică imposibil de trecut cu vederea.
Capitolul al treilea descrie violenţa din balcani. Acest capitol este o sinteză al
războaielor dintre anii 1990-1999. Războiul de zece zile din Slovenia şi desfăşurarea
conflictului, primul război din Croaţia şi războiul din Bosnia-Herţegovina.
Având în vedere că subiectul tratat este unul foarte larg varietatea surselor de
informare este la fel. Sunt disponibile numeroase cărţî care tratează această temă, însă
acestea se găsesc în alte ţări şi mai puţin la noi.
Totuşi, evoluţia din ultimii ani a Internet-ului şi, implicit, a bibliotecilor digitale
şi cărţilor în format electronic m-au ajutat să culeg informaţii cât mai interesante pentru
această lucrare.
În elaborarea acestei lucrări, m-am inspirat din cărţile Mariei Todorova şi ale lui
Larry Wolff în cea mai mare parte şi din articole publicate de diverşi autori. Pe lângă
carţile aferente, o altă sursă bibliografică a fost Google Book Search1 care oferă acces la
numeroase lucrări publicate de autori străini.
1 http://books.google.com/intl/en/googlebooks/about.html accesat în data de 04.06.2011
5
Lucrarea merge de la general către particular, de la evoluţia de tip istoriografic,
către geopolitica balcanilor, iar apoi la situaţiile particulare ale ţărilor balcanice.
CAPITOLUL I. IDENTITATEA SPAŢIULUI BALCANIC
I.1. Perspectiva istorică
6
Balcanii, un spaţiu controversat al conflictelor, al violenţelor, dar şi al unor mari
pasiuni. Simbolismul Balcanilor poate fi cel mai bine observat pornind de la două puncte:
afirmaţia acceptată că Balcanii sunt butoiul de pulbere al Europei, iar al doilea punct este
realitatea unei uri de rasă elementară şi ireversibilă2. Reprezintă teritoriul cu frontierele
mereu în schimbare şi cu regiuni variate.
Lumea balcanilor a fost observată de către şcolile naţionale de călătorie,care au
provenit in mare parte din faptul că, la diferite intervale, o putere europeană avea relaţii
puternice cu Imperiul Otoman descriind cea mai mare parte dintr-o perioadă dată:
veneţienii au dominat secolul al XV-lea, împreună cu habsburgii, secolul al XVI-lea;
literatura de limba germană a fost preponderentă în secolul XVI şi XVII pentru a fi
înlocuită treptat de relatările franceze şi ulterior de cele engleze, în urmatoarele două
secole 3.
Un spaţiu transit care oferea aventuri, drumul către Constantinopol era
interesant dar, în acelaş timp, neplăcut: pericolele, mizeria, nesiguranţa, contrastul cu
lumea occidentală, aduceau în mintea călătorului imaginea unei lumi cu totul şi cu totul
diferită, o lume barbară.
Unii călători au numit teritoriul ca fiind al ignoranţei şi al barbariei4 mirându-
se de o atât de mare barbarie necultivată5, de cele mai multe ori Balcanii fiind situaţi, de
către geografi, călători, scriitori, între Europa şi Asia, un loc în care Asia s-a întâlnit cu
Europa6, erau nişte ţări care scăpau atât de asocierea cu Europa, cât şi cu Orientul rival,
ţări pe care nici enciclopediştii şi nici geografii nu le puteau cunoaşte cu certitudine.
Totuşi, o hartă din 1772 îi includea până şi pe tătarii din Crimeea printre poparele din
Europa.
Orientul şi Occidentul sunt prezentate de obicei ca entităţi incompatibile,
Balcanii invocând întotdeauna imaginea unui pod, de aceea dezvoltarea din această
regiune a fost una distinctă, fiind influenţată de ambele părţi.
2 M. Todorova, Balcanii si Balcanismul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 1963 Ibidem, p. 1824 L. Wolff, Iventarea Europei de Est, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 241.5 Ibidem, p. 2386 D.R.Kaplan, Fantomele balcanilor, Ed. Antet, Filipineştii de Târg, Prahova, 2002, p. 48.
7
Secolele de dominaţie otomană au inspirat un caracter particular la nivelul
regiunii, care ulterior s-a transformat într-un naţionalism agresiv, ajungând cel mai
puternic factor motivant pentru regiune.
Un punct de răscruce în istoria Balcanilor îl constituie cucerirea
Constantinopolului, in 1453, de către Mahomed al II-lea7. Gladstone8 îi considera pe turci
duşmani ai progresului civilizaţiei9, susţinănd ca înainte să estimăm capacităţile raselor
slavone din sud, trebuie să înţelegem pe deplin efectele unei ocupaţii turceşti de mai mult
de patru secole10. Totuşi în mod paradoxal, cucerirea otomană ce i-a dat peninsulei
numele a instaurat cea mai lungă perioadă de unitate politică înregistrată vreodată în
regiune11.
Grea, in special din punct de vedere economic, stăpânirea otomană a lăsat destul
de multă libertate din punct de vedere religios. Convertirile la islam au fost destul de rar
întâlnite, iar autonomia de care s-a bucurat Biserica Ortodoxă a permis păstrarea valorilor
culturale tradiţionale. Convertirile la religia musulmană s-au produs adesea în cazuri
particulare şi din motivaţii concrete (ascensiune politică, militară), mai ales în Bosnia si
în rândul albanezilor12.
Consolidarea stăpânirii otomane în Balcani a izolat peninsula de dezvoltarea
europeană, şi a împiedicat-o să ia parte la marile idei şi transformări ale Renaşterii şi
Reformei. Cucerirea otomană, prin efectul ei devastator, a întrerupt cursul normal al
societăţilor din Sud-Estul Europei, ca parte integrată a procesului umanist şi al Renaşterii
din Europa.
Haosul din Europa de Est 13, era una din formulele preferate ale lui Voltaire,
pentru un teritoriu cu frontiere mereu în schimbare, cu o mare complexitate etnică, un
amestec rasial care după prăbuşirea Imperiului Otoman a provocat mari violenţe în
regiune. Pentru E. Garrison Walters, analist de limba engleză, este o parte de lume în care
7.Căderea Constantinopolelui, http://ro.orthdoxwiki.org/C%C4%83derea_Constantinopolului. accesat în data de 24.05.20118 William Edward Gladstone (1809-1898), om politic liberal englez şi prim-ministru al Marii Britanii (1868-1874, 1880-85,1886,1892-94), în: Spartacus Educaţional, William Ewart Gladstone. http://www.spartacus.schoolnet.co.uk/PRgladstone.htm. accesat în data de 24.05.20119 L Wolff, op. cit., p. 480. 10 Ibidem.11 M. Todorova, op. cit., p. 25312 T. S Stanciu, Balcanii-eternul butoi cu pulbere, în: Magazin Istoric, nr. 10, octombrie 2002, http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2002/current10/49_53.html. accesat in data de 24.05.201113 L.Wolff, op. cit., p. 485.
8
simplele devin peste noapte extrem de complexe, de aceea nu este important să se caute
un spirit de coerenţă şi unitate, ci, mai degrabă, sa fie foarte bine înţelese contradicţiile şi
diversităţile spaţiului în sine14.
În ciuda spiritului negativ pe care îl inspiră regiunea, şi în lipsa sprijinului şi a
admiraţiei constante a vecinilor, sârbii au impresionat occidentali precum Goethe, Walter
Scott sau Rebecca West, iar filozoful german Johann Herder (1744-1803) vedea în slavi
viitorii conducători ai Europei15.
Bazele naţionalismului au fost schimbate de Revoluţia franceză, de prăbuşirea
Imperiului napolean. Revoluţia împotriva ordinii publice tradiţionale a legitimat un nou
concept de naţionalism, concept care permitea popoarelor să se identifice cu un teritoriu
pe care au toate drepturile să-şi dezvolte propria formă de guvernământ. La fel ca pentru
toate popoarele opresate din Europa, pentru popoarele Balcanice acesta reprezenta un nou
început.
În prima parte a secolului al XIX-lea, occidentalii au găsit o noua atracţie,
grecii, care luau locul sărbilor, naţionalismul romantic în rândul occidentalilor fiind trezit
de războiul grecilor din 1820 pentru caştigarea independenţei de stat. Imperiul Otoman a
devenit duşmanul întregii Europe, evenimente precum masacrul grecilor din insula
Chios16 au devenit standarde ale campaniei pro-elenistice. Intelectualii precum Byron,
Goethe, Schiller sau Shelley au impus o nouă modă în rândul intelectualilor occidentali
de a se avânta în lupta pentru cauze drepte17.
După încheierea războiului de independenţa, în 1832, interesul marilor puteri
faţa de spaţiul grecesc a sporit, mai ales al Marii Britanii şi al Rusiei. Rusia era ostilă
pretenţiilor micilor state naţiuni europene, ea dorind controlul asupra Constantinopolului
şi al Strâmtorilor, pretenţii care au trezit atenţia Marii Britanii şi a Franţei. Balanţa
puterilor europene era în pericol de a-şi pierde echilibrul, iar gesturile altruiste în
favoarea popoarelor oprimate s-au produs doar pentru a reechilibra balanţa forţelor.
14 T.S. Stanciu, op. cit.15 Ibidem.16 În 1821, o mare parte din Grecia era revoltată împotriva Imperiului Otoman, insula Chios nu s-a alăturat revoluţiei, şi dorea pacea datorită prosperităţii aduse de comerţ.Totuşi, cateva nave cu rebeli au sosit pe insulă în 24 martie 1822 şi au organizat rezolva, lucru cu care Franţa şi Marea Britanie nu au fost de acord, denunţând aceste planuri sultanului. Sultanul a dorit să dea un exemplu sângeros prin masacrarea locuitorilor insulei, la 12 aprilie 1822. Peste 60.000 de oameni au fost ucişi şi 40.000 transformati în sclavi, Cf: M.P. ILICH, “Chios 1822”: Martyrdom and Resurrection of People, http://www.seaburn.com/Chios%201822.htm. accesat în data de 24.05.201117 T.S. Stanciu, , op. cit.
9
În perioada Războiului Crimeei, estul Europei revine în actualitate, Franţa
devine aliatul tradiţional al României (fiind invocate tradiţia Latină a românilor).
Numeroşi intelectuali francezi se aliază cauzei românilor, printre care Lamartine, J.
Michelet, Saint Marc Girardin, care scriu despre rezistenţa spiritului român intr-o mare
slavă. Aceasta trece repede, iar din 1876, opinia publică engleză sensibilizată de
problemele creştinilor slavi din Bulgaria, asupriţi de Imperiul Otoman. Unul dintre
promotorii acestei politici era William Gladstone, liderul opoziţiei liberale, care a scris un
pamphlet întitulat Ororile bulgare şi problema estului18.
Statele din Europa de Sud-Est au reuşit rănd pe rănd să-şi câştige independenţa
prin luptă şi prin suferinţă, independenţa care de cele mai multe ori era recunoscută doar
pentru propriul interes şi pentru a stabili apetitul expansionist al unor state.
La formarea graniţelor statelor au contribuit mai mulţi factori determinanţi: tradiţia
administrativă europeană; aspiraţiile mişcărilor naţionale bazate pe criterii adesea
incompatibile (drepturile istorice şi autodeterminarea); interesele strategice ale marilor
puteri europene care priveau Imperiul Otoman drept coloană de sprijin, iar tinerele state
balcanice ca pe o serioasă ameninţare pentru echilibrul de putere din Europa19.
Au existat cazuri cănd unele state din Balcani au reuşit să forţeze mâna marilor
puteri, un bun exemplu fiind cel românesc al faptului împlinit: Moldova şi Ţara
Româneasca s-au unit la 24 ianuarie 1859 prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca
domnitor în cele două principate, la Convenţia de la Paris nu s-a dorit unirea celor două,
ci doar înfiinţarea unor anumite instituţii comune ( Comisia Centrală cu rol legislativ şi
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu rol juridic, la Focşani). Astfel, românii au realizat de
fapt unirea, prin forţele proprii, şi prin respectarea Convenţiei de la Paris20.
Crearea statelor balcanice independente şi autonome a fost nu doar o separare, ci
şi o respingere a trecutului politic. Ideea este exprimată de încercarea de a schimba
vechile instituţii şi forme otomane de autoguvernare locală cu unele de tip European.
Maşina judecaţii de apoi politice21, de care vorbeşte Henry Kissinger, cu referire
la situaţia creată de marile puteri înainte de primul război mondial a cuprins în mod
automat şi Balcanii. Astfel, încă din 1881 şi 1883, Serbia şi respectiv România au semnat 18 Ibidem.19 M. Todorova, op. cit., p. 264.20 M. Bărbulescu , Istoria României, Ed. Corint, Bucuresti, 2003, pp. 306-307.21 H. Kissinger, Diplomaţia, Ed. All, Bucuresti, 2003, p. 142.
10
cu puterile centrale acorduri cu caracter defensiv, din motive care ţineau de consolidarea
independenţei, obţinute la congresul de la Berlin din 1878, dar şi de securitate. În 1908
Austro-Ungaria profita de slăbiciunea imperiului otoman şi anexează Bosnia-
Herţegovina; Rusia, slabită în urma revoluţiei din 1905 nu îşi poate sprijini aliatul sărb,
iar ostilităţile se accentuează22. Austria a tulburat echilibrul fragil al unor resentimente şi
uri, care s-au revărsat la scurt timp.
În 1912-1913 are loc primul război balcanic, care a opus Serbia, Grecia,
Bulgaria şi Muntenegru Imperiului Otoman; Liga Balcanică, deşi victorioasă, este
obligată să accepte arbitrajul marilor puteri, preocupate să menţină o aparenţă de
echilibru în regiune. În 1913 al doilea război balcanic opune Bulgaria, susţinută de
Austro-Ungaria, celorlalte învingatoare ale Imperiului Otoman, ajutate de România.
Bulgaria este învinsă, iar în Pacea de la Bucureşti o serie de teritorii revin Serbiei, Greciei
şi României23.
Războaiele balcanice au impus diminuarea forţei otomane în regiune, creşterea
prestigiului statelor învingatoare,dar au fost şi motive pentru care Balcanii au fost
consideraţi, de către contemporani şi istorici, butoiul cu pulbere al Europei. Trebuie
adăugat însă că detonatorul se afla în mâinile Marilor Puteri, fapt dovedit chiar de
declanşarea ostilităţilor în 1914, Austro-Ungaria declarând râzboi Serbiei sub pretextul
asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, la Sarajevo, de către un student sârb24. Mişcări
drastice de populaţie au avut loc în Balcani în timpul îndelungatei perioade de Război din
1912-1922 (cele două razboaie balcanice, primul război mondial şi războiul Greco-turc).
Aproape 2,5 milioane de oameni au fost afectaţi de aceste dislocări (printre ei,
aproximativ 1,5 milioane de greci din Asia Mică, jumatate de million de musulmani care
au părăsit Balcanii, pornind spre turcia, un sfert de million de refugiaţi bulgari)25.
Aceste conflicte au depărtat statele din Balcani unele de altele, le-au fragmentat,
le-au izolat şi le-au slăbit. Această lipsă de unitate a permis ocuparea , exploatarea si
dominarea lor de către interese străine, mai ales ale marilor puteri. Primul război balcanic
a arătat că, prin unitate, statele din balcani pot acţiona pentru a-şi defini propriile agende
22 Ibidem, pp. 166-16723 Macedonia and the first Balkan war, http://www.balkanalysis.com/2004/04/15/macedonia-and-the-first-balkan-war-part-1/. accesat în data de 24.05.201124 H. Kissinger, op. cit., p. 18025 M. Todorova, op. cit., p. 273.
11
politice, dar al doilea Război a arătat cât de fragilă este oricare alianţă balcanică26. La
scrut timp, în primul război mondial, statele din balcani au ajuns să lupte în tabere
diferite: pe de o parte Bulgaria şi Imperiul Otoman iar de alta Grecia, România şi Serbia.
Unul dintre apărătorii Balcanilor este Maria Todorova, cercetătoare Americană
de origine bulgară, care argumenteaza că Balcanii au servit drept depozitar al
caracteristicilor negative împotriva cărora a fost construită o imagine pozitivă şi plină
de sine a europeanului şi a occidentalului27.Todorova continuă ideea că neimplicarea
occidentală era legitimă de pretinsul caracter noneuropean şi necreştin, dar bogat în
petrol28.
Un trist renume a insoţit Balcanii în ultimul secol, pentru Europa Occidentală
regiunea reprezentănd doar un butoi cu pulbere. Totuşi, în ciuda crizelor periodice care
au străbătut acest spaţiu, imaginea Balcanilor nu a fost dintotdeauna sumbră, vreme de
secole Balcanii au fost priviţi ca un teritoriu exotic şi fascinant, care până la urmă a
devenit ţinta apetitului expansionist al marilor puteri europene.
Ei nu sunt doar un teritoriu de conflict, ci şi un spaţiu în care oscilează tradiţii
puternice care au dat forma culturii europene29.
I.2. Perspectiva geografică şi politică
Termenul Balcani denumeşte, din punct de vedere istoric şi geografic, Europa
de Sud-Est, Balcani fiind denumită şi Peninsula Balcanică, pentru că este înconjurată de
apa din trei părţi, ceea ce face ca doar limita Nordică să fie mai greu de stabilit.
Limitele exacte ale Balcanilor sunt dificil de stabilit, deoarece unele state,
precum Slovenia, Croaţia, Ungaria si România, nu doresc să fie considerate balcanice,
totuşi limita Nordică a peninsulei Balcanice este considerată linia formată din râurile
26 Macedonia and the first Balkan war, http://www.balkanalysis.com/2004/04/18/macedonia-and-the-first-balkan-war-part-4/ accesat la data de 27.05.201127 M. Todorova, op. cit., p. 294.28 Ibidem.29 A. Olteanu, Homo balcanicus,trăsături ale mentalităţii balcanice , Ed. Paideia, Bucureşti, 2004, p. 101.
12
Dunăre, Sava şi Kupa, germanul Karl Kaser fiind cel care a adus limita Nordică până la
Munţii Carpaţi30.
Etimologia termenului identifică drept sursă, limba turcă, în care înţelesul e acelaş de lanţ
muntos, otomanii folosind pentru prima dată termenul Balkan în Rumelia, cu înţelesul
său general de munte. Denumirea Balkan provine din cuvăntul balk, derivat cu sufixul
turcesc an31.
Noţiunea geografică, destul de recentă, de Peninsulă Balcanică32 este văzută ca
un concept stabil care nu şi-a schimbat deloc sensul iniţial. Putem spune clar că ea
reprezintă o zonă geografică, care include mai multe state, mai multe naţiuni şi
naţionalităţi, mai multe religii, şi ca întreg poate fi văzută sub egida multiculturalităţii
spaţiale.
Delimitarea Peninsulei Balcanice la est, la vest şi sud este lesnicioasă deoarece
aici ţărmurile constituie o linie de separaţie evidentă a uscatului de mările înconjurătoare.
La nord, în schimb, nu există un element de relief care să ne permită să afirmăm cu
certitudine unde se termină peninsula33.
G.Prevelakis foloseşte ca element fluviul din partea de nord a peninsulei afirmând
următorul lucru: “Dunărea constituie o linie care ar putea servi drept limită; acest fluviu
nu are totuşi semnificaţia geografică a unui element de separaţie între două mari
ansambluri regionale. Cele două maluri ale sale nu ţin de lumi diferite”. În viziunea lui,
este mai greu să alcătuim o delimitare geografică în timp ce ne deplasăm pe uscat înspre
vestul .
Pe de altă parte, unele dicţionare şi enciclopedii folosesc drept elemente care
despart Peninsula Balcanică de Europa Centrală, fluviile Dunărea şi Sava. De asemenea,
într-o enciclopedie destul de cunoscută, întâlnim acele probleme ale delimitării fizico-
geografice ale peninsulei: „nu există nici un element fizio-geografic de separare între
peninsulă şi Europa Centrală34.
30 M, Todorova, Cine, Ce şi Unde sunt Balcanii, p. 1, http://www.strategikon.ro/files/studii/aria_Balcani.pdf, accesat în data de 27.05.201131 M. Todorova, op. cit., p. 51.32 Primul care a făurit şi a folosit termenul, Peninsula Balcanică, a fost geograful german August Zeune în lucrarea sa din 1808, Goea.33 G. Prevelakis, Balcanii.Cultură şi Geopolitică, traducere, note şi postfaţă de Nicolae-Şeban Tanaşoca, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 2134 The Columbia Encyclopedia, 6th edition, Columbia University Press, 2004.
13
Despre cadrul geografic al peninsulei, Antoaneta Olteanu este de părere că: “Nu
există un punct de vedere comun asupra numărului statelor şi a populaţiilor care intră în
regiunea Balcanilor, întrucât criteriile de determinare sunt variabile”35.
De obicei, ţările care sunt incluse în această zonă variază; în majoritatea cazurilor, statele
şi regiunile întâlnite sunt: România, Bulgaria, Serbia, Grecia, Macedonia, Albania,
Muntenegru, Turcia (partea europeană), Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi Slovenia.
Câteodată, în această regiune sunt incluse Ungaria şi Moldova. Din motivul criteriilor
variabile ale delimitării geografice, multe din statele din Balcani contestă apartenenţa lor
la Peninsula Balcanică, identificându-se mai mult cu Europa Centrală – este cazul
României – sau cu ţări mediteraneene, precum încearcă Grecia.
Totuşi, limitele variabile ale peninsulei nu au schimbat cu nimic noţiunea
geografică de „Peninsula Balcanică”. Ceea ce ne frământă tot timpul este un subiect de
actualitate despre noţiunea geografică „Peninsulă Balcanică” şi are legătură cu limitele
teritoriale care de fiecare dată includ sau exclud unele state. Această problemă legată de
limitele teritoriale rămâne, în observaţia lui Misha Glenny. o întrebare încă fără răspuns,
din cauză că definirea regiunii de către anumiţi diplomaţi, jurnalişti, un număr larg de
oameni de ştiinţă şi politicieni, a avut la bază argumente geografice, istorice, etnice sau
politice36.
Este necesar să amintim în acest context analiza lui Larry Wolf asupra epocii
iluministe, în care apare un nou fenomen de împărţire spaţială a Europei, în Est şi Vest,
ce a modificat radical percepţia mentală a celor două jumătăţi. Din punctul lui de vedere,
în Epoca Luminilor, perspectiva geografică asupra Europei se coagulează, capătă forme
bine întărite, transformând vechea perspectivă asupra continentului de la sud-nord într-o
axă asemănătoare, vest-est.
Podul acestei transformări geografice, în secolul al XVIII-lea, a fost noţiunea de
„civilizaţie”, care în acea epocă, după cum relatează autorul, era un neologism în centrele
intelectuale ale Europei, dezvoltându-se pe acelaş continent ca opoziţie a estului. Axa
geografică a format, în paralel, acel etalon spaţial de centru periferie, contrast prin care a
fost construită percepţia vest-est. În mintea intelectualilor din centrele intelectuale din
35 A. Olteanu, op. cit., p. 75.36 M. Glenny, The Balkans. Nationalism, War, and the Great Powers, 1804-1999, /Balacanii: Naţionalism, Război şi Marile Puteri, 1804-199/ Penguin Books, New York, 2001, p. xxii
14
Vestul Europei, Europei de Est îi erau atribuite formele contrare ale dezvoltării şi ale
civilizaţiei, noţiunile de înapoiere şi barbarie37.
Pasivitatea s-a transformat în actualitate, iar centrul de greutate a rămas pe loc,
fără să se deplaseze. Astfel, Balcanii au fost incluşi în Europa de Est încă din Epoca
Luminilor, de unde au apărut acele asocieri ca fiind periferia Europei. Pe parcurs, zona
balcanică a evoluat, integrată în cadrul geografic al Europei de Est, Balcanii fiind
identificaţi cu metafora folosită de mulţi autori: „Balcanii reprezintă uşa de dos a
Europei”.
I.3. Perspectiva demografică. Realităţi entice şi confesionale
În ultimii ani, în Europa de est s-au înregistrat modificări drastice în ceea
ce priveşte structura etnică şi demografică a numeroaselor state şi teritorii. Războaiele din
teritoriul balcanic, cu aferentele valuri de refugiati, emigraţia tinerilor către Occident dar
şi un spor demografic negativ, toate acestea au contribuit acestui fenomen, în care
observăm în comentariul lui Deutsche Welle38.
Rata natalităţii din statele comuniste şi din sud-estul Europei era mult mai
ridicată decât în vestul continentului, în ultimul deceniu aceasta a scăzut continuu într-un
mod înfricoşător. Acest fenomen este deosebit de vizibil în România şi Bulgaria, în
aceste state sporul demografic la mia de locuitori a scăzut în acest interval de timp de la
15,8% la 10,3% şi respectiv, de la 13% la 8%. În statele din fosta federaţie Iugoslavă
criza demografică nu este atăt de accentuată , ajungând la un spor al natalitaţii. Exceptând
Bosnia-Herţegovina, unde tinerii refugiaţi din cauza războiului nu au mai revenit in ţară.
Deficitul demografic se explică, prin creşterea mortalităţii mai ales la bărbaţii de 35 până
la 60 de ani. Speranţa de viaţa este mai scăzută decât în vestul Europei, cu excepţia
României unde tendinţa este staţionară, dar nu se poate ignora decalajul dintre femei şi
bărbaţi.
37 Larry Wolff, “Inventarea Europei de Est. Harta Civilizaţiei în Epoca Luminilor”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp 19-26.
38 http://www.divers.ro/documentar_ro?func=viewSubmission&sid=5935&wid=37456, accesat în data de 15.05.2011
15
Cel mai prost se prezintă Bulgaria, unde media de viaţă a bărbaţilor se situeaza în
jurul vârstei de 67 de ani, în timp ce femeile pot atinge vârsta de 73 de ani. La începutul
anilor '90, în Europa de vest s-a creat un curent de panică în perspectiva unei migraţii a
milioane de oameni înfometaţi din răsăritul şi sud-estul continentului39.
Acestă tendinţă s-a dovedit exagerată, totuşi cota emigrării a crescut. În zece ani,
populaţia Bulgariei a scăzut cu mai mult de un milion de locuitori. În cazul de faţă a fost
vorba şi de un exod organizat oficial pentru diminuarea minorităţii turce. Cazul
Romăniei nu este atât de grav dacă se ţine seama de plecarea populaţiei de origine
germană din zonele Ardealului şi Banatului 40.
În fosta Iugoslavie, cu excepţia Sloveniei, diferitele războaie urmate de criza
economică au declanşat un val foarte important de emigraţie. Astfel, numai în Germania,
în anul 2001 trăiau 1,1 milioane de foşti cetăţeni iugoslavi. În 1990 numărul lor se ridică
la 662.000. Albania a fost parasită în decurs de opt ani de o şesime din populaţia sa, care
se cifrează la numai trei milioane de oameni, jumatate din aceştia sunt barbaţi în vârsta de
20 şi pâna la 35 de ani. Mai grav este fenomenul general din sud-estul continentului al
hemoragiei tinerilor cu înaltă calificare.
Un alt dezechilibru demografic se datorează depopulării zonelor rurale şi creşterii
aglomeraţiilor urbane. În era comunistă, Albania era o ţară eminamente rurala41. Din anul
1997, în România un proces similar intră în regres datorită şanselor sporite de a
supravieţui la ţara în urma retrocedării terenurilor agricole şi a crizei în care se află
industria naţională extinsă disproporţionat sub regimul Ceauşescu. Este greu de spus câtă
vreme va dura această translaţie de populaţie.
Nu se poate şti nici câtă vreme va dura hemoragia tinerilor calificaţi. Dacă în
vestul continentului sporul natural al populaţiei este parţial compensat prin imigranţii
veniţi din alte state, aşa ceva nu se poate spune despre sud-estul Europei. Media de vârstă
a locuitorilor din cele mai multe ţări se situează între 35 şi 40 de ani, un nivel apropiat
celui din Germania şi Elveţia. Numai România şi Albania, cu medii de 34,6 şi respectiv,
26,5 ani constituie excepţii ale căror consecinţe în urmatoarele decenii sunt uşor de
prevăzut42.39 Ibidem40 Ibidem41 Ibidem42 Ibidem
16
I.3.1. Realităţile etnice
Rezolvarea problemelor etnice depinde de anumite criterii, cum ar fi numărul
minorităţii etnice, răspândirea teritorială, limba şi religia, civilizaţia şi cultura.
Numărul minorităţii naţionale reprezintă elementul cel mai important care
influenţează reglementarea problematicii minorităţii, deşi, se acceptă ca toate
minoritaţile, fară a se ţine cont de numărul lor şi alte caracteristici (limbă şi religie)
trebuie sa profite de drepturile omului şi de un corp codificat de drepturi colective. În
ceea ce priveşte răspândirea teritorială, posibilităţile de a se bucura de drepturile
minoritare sunt influenţate pozitiv dacă minoritatea este compactă, respectiv sunt
influenţate negativ dacă minoritatea etnică este dispersată în teritoriu43.
Conflictele etnice nu se datorează doar dificultăţilor pe care le întâlnesc
grupurile locale în găsirea strategiilor şi soluţiilor pentru viaţa de zi cu zi, ci şi presiunii şi
intervenţiilor pe care grupul le suportă din exterior, în ceea ce priveşte structura de roluri
şi trăsături pe care ar urma să le deţină. Definind în modul corect evaluarea problemelor
care apar, între grupurile etnice în cauză apar diferite tensiuni pentru care soluţiile găsite
pot fi de natură conflictuală sau de interacţiune paşnică44.
Conflictul etnic este de două feluri primordial şi înnăscut sau instrumental şi
construit social. Masura în care analiştii percep etnia ca fiind invariabilă şi înnăscută şi nu
construită social sau manipulată de liderii politici, influenţează convingerile despre
tipurile de instituţii şi cele mai bune practici care pot ameliora conflictul etnic. Un factor
critic este dacă grupurile etnice se ameninţă reciproc deoarece sunt diferite sau dacă
există motive pragmatice ale conflictului. Existenţa unor diferenţe pragmatice poate duce
la gestionarea paşnică45. Rezolvarea conflictelor are loc în timpul sau, mai probabil, după
încetarea ostilităţilor şi se referă la eforturile de a elimina sursele de dezacord violenţe
sau de a impune o soluţionare parţială
Tratarea primordialistă a etniei
43 Interetnicitate in Europa Centrala si de Est, Complexul Muzeal Arad, Arad, 2002, p. 2444 http://www.didactic.ro/files/19/cun_interetnica.doc accesat în data de 27.05.201145 Timothy D. Sisk, Power sharing and International Meditation in Ethnic Conflicts, 1996
17
Primordialismul reprezintă un fel de a înţelege etnicitatea ca un ataşament
comunitar profund înrădăcinat în natura afectivă a persoanelor, ce funcţionează ca o
forma naturală a solidarităţii şi a legăturilor comunitare, ce formează straturile cele mai
profunde ale identităţii, au un impact determinat asupra oricăror alte loialităţi sau
solidarităţi46. Aşadar, paradigma primordialistă pune accent pe înclinaţiile ce ţin de
presupusele legături de rudenie, de trăsăturile fenotipice, de limbă, de religie , de etnonim
şi de alte însuşiri specifice. Înclinaţiile ar fi esenţiale deoarece ele s-ar impune ca un dar
al individului încă din naştere. Pentru etnologul sovietic Y. Bromley, aceste înclinaţii
primordiale formează nucleul cel mai stabil al etnicităţii. Acest nucleu ar persista în
pofida schimbărilor politice, economice sau sociale induse de mediul înconjurător.
Argumentul primordialist a fost supus de numeroşi critici, astfel încât nimeni nu
se mai declara adeptul său. Una dintre neajunsurile acestei abordări este că promotorii
acestei paradigme au uitat să ia în considerare formele de exploatare, divergenţele de
interese şi conflictele de tot felul care constituie locul comun al fiecarei societăţi şi
limitează influenţa solidarităţii în sânul ei, generând chiar tensiuni47. De asemenea,
abordarea primordialistă eşuează în a explica de ce etnicitatea dispare intr-o anumită
perioadă istorică şi se reintensifică în alta48.
Tratarea instrumentalistă a etniei
Perspectiva instrumentalistă avansează ideea că etnicitatea reprezintă un
instrument strategic de care actorii se folosesc în vederea accesului la anumite resurse. În
conformitate cu teoriile instrumentaliste, asumarea şi manifestarea etnicităţii sau
conformarea la anumite norme de comportament impuse de solidaritatea etnică pot fi
analizate şi descrise în termeni de balanţă costurilor şi beneficiilor. Un exemplu ar fi
situaţia parinţilor minoritari care trebuie să decidă limba în care copii urmează să
frecventeze şcoala. Ei pot să considere avantajele instrucţiei în limba majorităţii, dar pot
46 I. Horvath, Sociologia relaţiilor etnice, UBB, Centrul de Formare Contiunuă şi Învăţământul la Distanţă, Cluj-Napoca, p.1747 M. Selagen Etnologie-concepte şi arii culturale, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002.48 John F. Stack Jr., The primordial challenge- Ethnicity in the Contemporary World, Greenwoodpress, Westport, 1986, p. 2
18
să aibă reţineri datorate costurilor relaţionale implicate de o asemenea decizie49. Primii
teoreticieni ai acestei teorii au studiat raporturile între grupurile de emigranţi stabilite în
tinerele oraşe din Africa şi din Statele Unite, medii cosmopolite şi plurietnice, unde există
o competiţie puternică între comunităţi şi care se dovedesc foarte propice reconstrucţiilor
identitare.
Funcţia ideologică al separărilor etnice, sunt intreţinute de clasele dominante ale
societăţilor industriale, ceea ce ascunde interesele convergente ale păturilor exploatate şi
chiar de a descalifica anumite forme de revendicare. Deci, pe de o parte, etnicitatea este
concepută ca un instrument de mobilizare din care cei oprimaţi trag foloase, iar pe de altă
parte, e percepută ca un mijloc de divizare utilizat cu abilitate de clasele dominante.
Ambele concepţii instrumentaliste au un defect major: univocitatea lor. Intr-
adevăr, ele raportează construirea unor identităţi colective la nişte scopuri politice
reparabile, însă evită să-şi pună întrebări cu privire la efectele interacţiunilor de care
depinde aplicarea lor. Reducând identităţile etnice la un simplu joc de strategii politico-
economice, ele refuză să considere cultura altfel decât o resursa exterioară indivizilor.
Instrumentaliştii ignoră structurile de afecte, coduri sau valori transmise în cadrul
procesului de socializare şi care condiţionează conduitele indivizilor. Totuşi, abordările
instrumentaliste nu sunt lipsite de interes, în măsura în care “oamenii nu se bat, pur şi
simplu, pentru că sunt diferiţi din punct de vedere cultural”50.
I.3.2. Realităţile confesionale
În ceea ce priveşte apartenenţa religioasă, doar pe teritoriul Iugoslaviei sau în
statele din jur sunt intâlnite trei religii monoteiste mari, respectiv bisericile: creştină
ortodoxă, creştină catolică şi islamică. Pe lângă acestea, există şi alte biserici şi secte
religioase. Majoritatea poporului sârb în Iugoslavia aparţine religiei creştine ortodoxe,
respectiv Bisericii ortodoxe sârbe. Comunităţile etnice minoritare aparţin unor religii şi
biserici deferite. Albanezii din Iugoslavia sunt, în majoritate, de confesiune islamică;
slovacii sunt, în majoritate luterani; rromii sunt, în majoritate, musulmani, dar există şi
ortodocşi; există, de asemenea, şi o comunitate evreiască cu un număr redus de enoriaşi. 49 I. Horvath op. cit., p. 2450 M. Selagen op,cit., pp.19-20
19
Macedonienii şi bulgarii sunt ortodocşi. Aşadar, grupului Islamic îi aparţin cei mai mulţi:
albanezii din Iugoslavia, musulmanii şi un număr mare de rromi. Grupului catolic îi
aparţin maghiarii, croaţii, slovenii. Grupului ortodox îi apartin romănii, bulgarii şi o parte
din rromi51.
Religia este ataşată tehnologiei, istoriei şi în acelaş timp chiar şi politicii. Este
componenta vieţii umane. De când religia a avut capacitatea să integreze clase sociale cu
interese politice şi economice diferite, aceasta a fost şi este folosită pentru a obţine
variate efecte politice. Religia a devenit spaţiul unui interes social şi obiectul dezbaterii
parlamentare52.
Iugoslavia a fost considerată ca fiind ţara cea mai diversificată din punct de
vedere etnic şi religios. Relaţiile autorităţilor iugoslave comuniste cu grupurile religioase
au fost marcate cu un grad accentuat de asprime; în plus relatiile erau diferite în fiecare
regiune al Iugoslaviei53.
În Slovenia liderii politici şi comunişti au adoptat o atitudine liberală spre
religie. Conducerea celorlalte republici iugoslave şi autorităţile federale au critizat
slovenii în mod riguros pentru acest fapt, în timp ce oameni orientaţi spre democraţie au
primit cu braţele deschise punctul de vedere al autorităţilor Slovene. Biserica Catolica si-
a schimbat în final metoda de comunicare cu autorităţile. Pe durata a mai multor decenii,
conducerea Slovenă şi conducerea bisericii catolice au petrecut timp discutând despre
modul în care s-ar putea să realizeze cererile bisericii şi să nu înrăutăţească relaţiile
Sloveniei cu autorităţile federale şi celelalte republici. Problemele relaţiilor dintre
conducerea slovenă şi biserica Catolică au continuat în anii 1980 şi începutul anilor 1990,
când biserica a introdus dialogul cu autorităţile. Biserica Catolica în Slovenia a jucat un
rol important în emergenţa opoziţiei politice dar nu a încetat dialogul cu autorităţile
comuniste54.
Situaţia bisericii în Croaiţa la începutul anilor 1980 a fost mult mai gravă;
autorităţile au introdus un regim comunist destul de aspru după infrângerea aşa-numitei
“Primăveri Croaţiene” la începutul anilor 1970. Ca un răspuns, interesul populaţiei în
51 Interetnicitate in Europa Centrală şi de est, Complexul Muzeal Arad, 2002, p. 2552 A. Cimdina, Religion and political change in Europe:Past and present, Ed. Edition Plus Universita de Pisa p. XI53 Matjaz Klemencic, Religious and ethnic diversity in the second half of the 20th century: war and political changes in the territories of former Yugoslavia, p 195-19654 Ibidem, p.199
20
biserica Catolică a crescut, deşi la inceputul anilor ’80 aceasta a fost o cale de a arăta
identitatea naţională decât a demonstra religiozitatea poporului croat55.
O poziţie similară a fost adoptată de biserica Catolică din Bosnia şi
Herţegovina, fară surprindere de cănd majoritatea catolicilor din Bosnia şi Herţegovina
erau croaţi. Este extrem de interesant faptul ca în acest timp, cănd criza Iugoslavă se
adâncea, membri din comunităţile islamice şi catolice deveneau aliaţi. Acesta a fost bazat
primordial pe faptul că ambele comunităţi s-au opus ideologiei şi instituţiilor regimului
comunist, care era sub dominaţie sârbească. Mai existau câteva motive pentru producerea
alianţei între catolicii bosniaci şi musulmani. Musulmanii erau deja deschişi valorilor
civile şi culturale din Europa de Vest. Musulmanii din Bosnia nu au dezvoltat niciodată o
aripă fundamentalistă, care a cerut ca toată viaţa socială şi politică ar trebui sa fie bazată
şi ar trebui să urmeze Coranul56.
Autorităţile iugoslave au ajutat la prevenirea răspândirii fundamentalismului
Islamic în Bosnia, cănd, în 1968, ei au recunoscut musulmanii bosniaci ca fiind a şasea
naţiune constitutivă din Iugoslavia.
Biserica ortodoxă din Serbia, care şi în perioada socialistă iugoslavă s-a
proclamat singura aparatoare a Serbdom, a funcţionat în direcţia opusa. De când a fost
exclus din viaţa publică până în anii 1980, comentariile nu au avut niciun efect. Situaţia
s-a schimbat la sfârşitul anilor 1980, preşedintele Comunităţii Sârbeşti, Slobodan
Milosevic, a vorbit deschis despre sărbii din exteriorul Serbiei că erau ameninţaţi.
“Biserica ortodoxă din Serbia a primit ideea lui Milosevic astfel: “Serbia va fi
mareaţa,sau nu va exista”57.
55 Ibidem, p.19956 Ibidem, p.20057 J. Pirjevec, Yugoslavia 1918-1992, Conception, Development and Dissolution of Karadjordjevic’s and Tito’s Yugoslavia, , p. 385-386
21
CAPITOLUL II. GEOPOLITICA ZONEI BALCANICE
Înscris, firesc în geografia continentului European şi ceea ce de multe ori nu se
spune, dar se subînţelege ca un concept care descarcă spaţiul vizat de stigmatul balcanic.
Fără îndoială termenul de „Balcani” şi-a depăşit de mult sfera proprie de aplicaţie,
ajungând sa fie de două secole încoace, sinonim cu războiul, tensiunile interetnice şi
interconfesionale, promiscuitatea, sărăcia pe scrut tot ceea ce înseamnă răul în Europa58.
Esenţialitatea negativă al acestei părţi al continentului, circumscrisă etichetei
„balcanice” având nu numai actualitate, ci şi o carieră istorică imposibil de trecut cu
vederea.
A doua etichetă ce vizează acest spaţiu este cea ”sud-est europeană” 59 Astfel,
pentru cea mai tulbure zonă a Eurasiei, cuprinzând Orientul Mijlociu, Caucazul şi
prelungindu-se până în Afghanistan, în teoria relaţiilor internaţionale se foloseşte
denumirea de “Balcanii Eurasiei”60. Mai mult, conceptul de “Balcani” şi derivatele sale
îşi depăşesc treptat, nu numai aria geografică de referinţă (sud-estul Europei), ci şi
rolurile de stigmate geopolitice, ele căpătând, ca etichete negative, o şocantă
58 I. Bădescu, Tratat de Geopolitică p. 36959 D. Cristea , Balcanii- concept si imagine. Ometafora substituită realitaţii, Centrul de geopolitică şi antropologie vizuală, Universitatea Bucureşti, 2002, p. 369 60 Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah – supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice, EdituraUnivers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, pp. 139-169
22
cvasigeneralitate: este de menţionat, aici, celebra definiţie a sexualităţii dată de Emil
Cioran: “sexualitatea: balcanism al trupurilor”61.
Aşa sunt percepuţi Balcanii astăzi. Dar cum vor fi ei văzuţi mâine, din
perspectiva proceselor de lărgire a NATO şi UE? Evident că fondul “chestiunii
balcanice” (sau ar trebui să spunem, pe linia secolului al XIX-lea, al “problemei
orientale”) se va schimba foarte greu, a pune pe picioare o democraţie viguroasă şi o
economie de piaţă care să aducă standardele de viaţă din zonă aproape de cele “europene”
nu este deloc uşor. În plus, Peninsula Sud-Est Europeană are şi această imagine
tradiţional deteriorată, atât de deteriorată încât multă lume (includem aici un număr mare
de politicieni), consideră că statele balcanice nu sunt decât geografic în Europa. Şi
acestea, luate în bloc, ca state balcanice.
Existenţa blocului balcanic, de care fiecare ţară din zonă se leapădă, este o
realitate subiectivă pe care nebalcanicii şi chiar o parte a sud-estului europenilor o iau ca
atare, fără să aibă mustrări de conştiinţă. Situaţia este cu atât mai supărătoare cu cât acest
bloc balcanic este, de cel puţin două secole, materializarea acelui stigmat al zonei descris
anterior. Investigarea modului în care o astfel de realitate subiectivă este construită şi
ajunge să se autoreproducă (în acest sens, se ştie că războaiele din fosta Iugoslavie au fost
interpretate de mulţi analişti ca indicatori ai renaşterii “problemei orientale”) este cu atât
mai importantă cu cât reflecţia geopolitică, indiferent de nivelul de putere de la care este
realizată, asupra zonei balcanice şi, chiar asupra întregului sud-est european, va avea ca
punct de plecare stereotipurile, stigmatele etc., statuate în trecut şi, aparent confirmate
astăzi, associate termenului de “Balcani”62.
Rezolvarea stigmatului balcanic apare astăzi, poate mai mult chiar decât
rezolvarea problemelor obiective cu care se confruntă statele din zonă, drept calea de a
soluţiona polarităţile istorice pe care a fost construită, cel puţin până acum, Europa: vest
vs. est, Europa centrală vs. Balcani, Viena vs. Sarajevo, catolicism vs. ortodoxie. Şi
aceasta, atât pentru că Balcanii sunt “prototipul Europei”63, aşa cum spune Keyserling, cât
şi pentru că Europa însăşi nu există ca şi realitate neutră, geografică, ci doar prin latura sa
61 Emil Cioran, Silogismele amărăciunii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 9062 S. Tămaş, De regulă, conflictele geopolitice se întemeiază pe reprezentări geopolitice ce utilizeazănu numai datele prezentului, ci se referă la situaţii şi conflicte care urcă în timpul trecut, (Geopolitică, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, p.53)63 H. Keyserling, Analiza spectrală a Europei, Insitutul European Iaşi, 1993, p. 309
23
culturală şi politică. Observaţia lui Dimitrie Gusti este, în acest sens, remarcabilă:
“Europa nu este un termen corespunzător unei noţiuni ştiinţifice geografice.
Geografia tăgăduieşte existenţa unui continent al Europei. Europa este însă un
continent uman, o creaţie spirituală, o splendidă manifestare de voinţă şi gândire. Europa
nu înseamnă deci un teritoriu, ci o idee social-spirituală”64.
II.1. Kosovo independent
În 17 februarie 2008 Parlamentul din Kosovo a adoptat o lege care facea din
Kosovo un stat independent. Acest stat se desprindea din Republica Serbia din care
facuse parte până atunci. Din zilele următoare, majoritatea ţărilor europene (Franţa,
Germania, Marea Britanie) şi Statele Unite recunosc noul stat. Alte state, dintre care
Serbia, dimpotrivă, refuză să îl recunoască. Această independenţă fusese de mult timp
anunţată şi nu constituia o surpriză; fusese amânată de mai multe ori pentru motive
conjuncturale variate, dintre care ultimul ca dată, fusese alegerea preşedintelui Serbiei.
Uniunea Europeană încercase, fără succes însă, să armonizeze această independenţă şi să
obţină un acord între sârbi şi kosovari65.
Această independenţă şi recunoaşterea ei constituie un precedent în cadrul
relaţiilor internaţionale contemporane în Europa. Într-adevăr, celelalte state apărute din
dizolvarea Iugoslaviei aveau rang de republici federative şi Constituţia federaţiei le
recunoştea dreptul de a se despărţi de federaţie cu condiţia ca celelalte republici să fie de
acord. Ori, Kosovo nu era o republică ci o provincie autonomă a Serbiei căreia nu îi era
recunoscut acest drept. Până în februarie 2008, statele europene precum şi Uniunea
Europeană au avut ca principiu intangibil respectarea frontierelor existente, inclusiv în
cadrul republicilor federative. Acesta a fost, de exemplu, cazul Slovaciei, atunci când
aceasta a hotărât, în 1993, să se despartă de Cehia; a fost de asemenea cazul atunci când
Uniunea Sovietică a explodat şi doar republicile federative au devenit state independente,
nu şi republicile autonome, dintre care Cecenia este un bun exemplu66.
64 D. Gusti, Problema Federaţiei Statelor Europene , în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, nr. 1-3/1930, Editura Institutului Social Român, Bucureşti, p. 765 M. Sivignon , Une geopolitique de la violence, Editura Belin, Paris, p. 1366 Ibidem p.15
24
Nu toate statele europene au recunoscut Kosovo. Serbia, pe care independenţa
Kosovo o amputează de o parte a teritoriului său, a refuzat-o şi a contestat împotriva
ilagalităţii acesteia. Dar şi alte state urmează Serbia: Grecia, aliata Serbiei, şi care se teme
de o operaţiune similară în Cipru, republica Cipru însăşi care vede în acesta o încurajare a
recunoaşterii autoproclamatei republici a Ciprului de Nord, Spania care se teme de
încurajarea secesioniştilor din ţinutul Basc şi din Catalonia, Rusia care îşi susţine aliaţa
Serbia. Există deci mai multe grile de lectură a evenimentului şi aceste grile nu se explică
neapărat una pe cealaltă. Problema Kosovo ilustrează în mod exemplar problemele
balcanice de astăzi.
II.2. Problema regională a ariilor de populaţie
A doua grilă de lectură făcută asupra independenţei Kosovo este una regională.
Am văzut că aria de populaţie sârbă se prelungeşte în Serbia fără soluţie de continuitate.
Sârbii din Mitrovica se bazează pe această continuitate geografică. Din acest moment,
problema îşi schimbă dimensiunea: este aceea a raporturilor dintre aria de populaţie sârbă
şi aria de populaţie albaneză67. Dacă legitimitatea frontierelor se defineşte de acum
înainte prin această logică, spun sârbii, s-o ducem până la capăt şi să alipim Serbiei
sectorul de populaţie sârbă omogenă din Kosovo.
Este ocazia pentru sârbi de a pune din nou în discuţie principiul frontierelor
istorice moştenite, deoarece, spun ei, acest principiu însuşi a fost negat în cazul Kosovo
de către comunitatea internaţională. Mingea a fost prinsă la Banja Luka, capitala
republicii sârbe Bosnia-Herţegovina. De ce nu am pune în discuţie statutul aceastei
entităţi şi de ce să nu alipim, după referendum, ca şi în Kosovo, republica Bosnia de
Serbia, care era de altfel unul din scopurile războiului lui Miloševič.
Această repunere în discuţie e periculoasă pentru toată lumea. În mod
paradoxal, ea este periculoasă pentru Serbia care, în sectorul ei meridional, în jur de
Preševo, include o arie omogenă de populaţie albaneză învecinată cu Kosovo şi cu
67 Ibidem p. 17
25
Macedonia. De asemenea, albanezii din Macedonia privesc cu interes la Kosovo apropiat
şi văd în independenţa lui o încurajare a propriilor tendinţe autonomiste68.
Problema Kosovo se înscrie deci în acest context spaţial lărgit la ariile culturale
interesate, cea sârbă şi cea albaneză.
II.3. Blacanii în zilele noastre
Europenii au primit vestea proclamării independenţei regiunii Kosovo în 17
februarie 2008 cu sentimente amestecate. Trebuia să se bucure sau să regrete? Pe de o
parte se constată bucuria imensă a majorităţii covârşitoare a locuitorilor provinciei,
drapelele fluturând în aer şi declaraţiile pline de satisfacţie ale responsabililor politici
locali. Poate pentru prima dată, acest popor kosovar era stăpân pe propriul destin.
Pe de altă parte, având în vedere refuzul sârbilor, erau de temut alte violenţe şi
greutăţi internaţionale. Dreptul de a trăi al minorităţilor va fi respectat în noul stat? S-a
aflat că Uniunea Europeană avea să trimită o misiune foarte importantă prin numărul şi
ambiţia proclamată.
În ziua proclamării independemţei regiunii Kosovo, Balcanii au fost din nou
invitaţi la masa europeană. De atunci amintiri proaspete revin în memorie69.
Europa occidentală a luat la cunoştinţă declanşarea războiului iugoslav în iunie
1991 cu uimire, neîncredere, apoi, treptat, cu tristeţe şi cu o anumită resemnare. După 15
ani, nu e sigur că opinia publică s-ar fi schimbat foarte tare. În 1991, Balcanii nu erau în
prim-planul preocupărilor europene. Sau, mai bine zis, soarta republicilor populare din
Balcani apărea ca un episod local şi, la urma urmei, secundar al prăbuşirii regimurilor
comuniste din Europa de Est70.
Problema centrală era evoluţia internă din U.R.S.S., politica lui Gorbaciov,
perestoika, desfiinţarea zidului Berlinului şi a Germaniei de Est (a Republicii Democrate
Germane), estul decurgea din acestea. Regimurile comuniste se prăbuşeau ca niste castele
68 Ibidem p. 1869 Ibidem, p. 570 Ibidem, p. 6
26
de nisip. Pentru Europa Occidentală, reunificarea Germaniei şi viitorul U.R.S.S. erau în
centrul discuţiilor. Problemele din Balcani aveau o importanţă secundară71.
Balcanii au revenit în prim plan datorită României. În decembrie 1989, căderea
dramatică a lui Ceauşescu, procesul său, apoi executarea lui au sugerat ideea unor
societăţi balcanice aparte, greu de clasificat în categoriile obişnuite ale ştiinţei politice.
Opinia occidentală putea avea impresia de a fi în primele rânduri: dacă înainte
de 1990 evenimentele politice din Europa de Est aveau loc de obicei într-o societate
închisă care controla total informaţia, mass-media occidentală transmitea acum regizarea
dramatică a procesului lui Ceauşescu şi a condamnării sale. Deja atenţia s-a canalizat în
altă parte şi Yugoslavia trece în prim-plan.
Înfruntările dintre sloveni care îşi proclamă independenţa la 25 iunie 1991 şi
armata federală iugoslavă se limitează la câteva încăierări şi durează numai vreo zece
zile. În schimb, aceste ostilităţi au fost reluate din 3 iulie de un conflict armat cu mult mai
amplu între croaţi care şi-au proclamat independenţa şi ei şi sârbii din Croaţia apăraţi de
armata asa-zis naţională.
Din acel moment, conflictul a luat amploare. Războiul sârbo-croat pe teritoriul
croat s-a prelungit cu un alt război în Bosnia-Herţegovina şi asediul oraşului Sarajevo a
început în aprilie 1992, după referendum-ul din 1 martie 1992 care duce la independenţa
Bosniei-Herţegovina, apoi la admiterea ei în Organizaţia Naţiunilor Unite, alături de
Slovenia şi de Croaţia. Luptele dintre croaţi şi bosniaci de la Mostar au loc în acelaşi timp
cu asediul oraşului Sarajevo.
Miza începe să se clarifice: pe de o parte sârbii care controlează aparatul de stat
iugoslav şi pe de altă parte popoarele care nu mai vor să audă vorbindu-se de Iugoslavia.
Se estimează de asemenea consecinţele geopolitice ale războiului: nu numai
pierderile şi distrugerile de pe diferite fronturi, dar şi masacrele în rândul civililor şi
deplasări enorme de populaţie. Aceste distrugeri teritoriale, masacre şi migraţii nu erau
numai consecinţele supărătoare ale războiului. Ele erau chiar scopul său. Era vorba de
cucerirea unor teritorii şi de golirea acestora de populaţia indezirabilă. Războiul devine
din ce în ce mai dur exemplul cel mai concret fiind, masacrul de la Srebenica.
71 Ibidem, p. 6
27
În acest timp, Statele Unite se implică din ce în ce mai mult în războiul iugoslav
şi Uniunea Europeană se dovedeşte incapabilă să aprecieze în suficientă măsură
beligeranţii pentru a obţine o încetare a focului. Statele Unite aleg atunci să îi înarmeze
pe croaţi împotriva sârbilor.
Sârbii se retrag şi preşedinţii Serbiei, Croaţiei şi Bosniei-Herţegovina adunaţi la
baza americană de la Dayton semnează un acord, sub presiunea americană, în decembrie
1995, confirmând o împărţire teritorială a Bosniei-Herţegovina în două entităţi, una sârbă
şi alta croato-bosniacă, nu pe baza repartizării etnice ci pe baza liniei de front. Forţe
internaţionale sub egida O.N.U. trebuie să vegheze respectarea acordului de la Dayton.
Europa este implicată puternic în aceste operaţiuni.
Există părerea că problema este reglată sau că cel puţin se va profita de timp
pentru a se avansa într-o reglare definitivă.
După acordul de la Dayton urmează doi ani de acalmie relativă, dar operaţiunile
de represiune duse de sârbi în Kosovo relansează războiul şi suita lui de nenorociri.
NATO, sub conducerea americană, întreprinde atunci bombardarea unor obiective precise
din Serbia, mai ales din Belgrad, în iunie 1999. Forţele sârbe pleacă din Kosovo care
devine în fapt un protectorat al ONU. De atunci, fără angajamente pe durată limitată,
armele au tăcut72. Confruntată cu aceşti zece ani de violenţă extremă, opinia occidentală
nu are repere.
Pe de o parte, doreşte din toată inima să rămână deoparte de nişte evenimente
ale căror desfăşurare şi logică nu prea le înţelege. Dar, în acelaşi timp, constată că trupe
provenite din diverse armate europene sunt angajate în conflict pe un timp mai
îndelungat, în cadrul NATO şi al Uniunii Europene. Apoi, în mod paradoxal, în acelaşi
timp în care scepticismul cu privire la Uniunea Europeană creşte, toate statele din Balcani
se înghesuie la uşa ei.
În sfârşit, evident, problema nu s-a încheiat şi focul continuă să ardă mocnit73. În
faţa aceste situaţii, cerinţa opiniei publice este dublă. Pe de o parte, dorinţa unei
clarificări a evenimentelor, a ierarhizării faptelor, a unui calendar ordonat. Pe de altă
parte, se caută o explicaţie globală.
72 Ibidem, p.773 Ibidem, p.7
28
Numeroşi sunt cei care propun argumente simple şi conforme cu modele de
moment, care acordă un loc important psihologiei popoarelor: Balcanii ar fi o rezervă de
sălbăticie, în care statul nu îşi exercită monopolul violenţei legitime şi în care s-ar
transmite din generaţie în generaţie viziuni despre celălalt care ar conduce la răzbunări
sângeroase şi nepotolite. Această explicaţie este cu atât mai uţor de acceptat cu cât duce
la fatalism şi la resemnare: de ce am mai încerca să înţelegem ce se întâmplă dacă tot nu
putem face nimic?74
Există o altă cale între excesele de erudiţie ale specialiştilor şi o psihologie a
popoarelor care se înrudeşte cu lenea intelectuală.
Balcanii sunt, înainte de toate, un spaţiu, o întindere de pământ, o parte a
continentului european la joncţiunea dintre Europa şi Asia tot aşa cum Asia Mică este la
joncţiunea dintre Asia şi Europa.
Balcanii sunt un teritoriu, ceea ce înseamnă o suprafaţă concretă, o poziţie pe
continent, distanţe ce trebuie parcurse, obstacole ce trebuie trecute, culoare în care să te
strecori, pe scurt, asperităţi la care oamenii trebuie să se adapteze.
Un teritoriu înseamnă de asemenea exercitarea unor puteri, împărţirea şi
înfruntarea lor, a locuitorilor şi ale vecinilor.
Balcanii prezintă în Europa o originalitate istorică certă. Este singura regiune
din Europa în care un imperiu exterior, neeuropean, şi-a disputat cu naţiunile europene o
parte a continentului, într-o perioada recentă. Este singura regiune din Europa în care
europenii nu erau stăpâni la ei acasă, ci depindeau de un centru exterior, adică Istanbul,
capitala Imperiului Otoman.
Această istorie specifică face din Balcani singura regiune din Europa care a fost
islamizată parţial, după ce fusese împărţită între creştinismul occidental cu centrul la
Roma şi creştinismul răsăritean cu centrul la Constantinopol. Chiar pentru naţiunile
balcanice, dominaţia otomană a fost trăită ca fiind ilegitimă şi nefastă. Ea este considerată
ca o perioadă de aservire faţă de o putere care constituia un obstacol în calea modernizării
şi a dezvoltării naţionale: Turcia tăiat contactele Europei balcanice cu Occidentul într-o
perioadă în care se dezvoltau Renaşterea şi Iluminismul. Ea este considerată ca
74 Ibidem, p.8
29
manifestarea unei dominaţii brutale fără nimic pozitiv în schimb. Balcanii sunt şi un
fascicol de imagini şi de reprezentări.
Balcanii au intrat în conştiinţa europeană prin intermediul conflictelor legate de
ieşirea la suprafaţă a naţionalismelor dintre care menţionăm războaiele balcanice ca fiind
primele. De mai multe ori pe durata secolului al XX-lea, europenii din Apus şi-au văzut
memoria aţâţată cu ocazia înfruntărilor sângeroase care se desfăşurau în proximitatea lor.
În 1912 şi 1913, au citit în presă întâmplări legate de războaiele balcanice. Puţin
după aceea, au aflat în 1914 că arhiducele moştenitor al tronului Imperiului Austriac a
fost ucis la Sarajevo de un student sârb, Gavrilo Princip. Turiştii mai puteau, cu ceva timp
în urmă, să calce pe amprentele sale imortalizate în piatră, pe trotuarul unde îşi scosese
revolverul. Amprentele au fost apoi transferate într-un muzeu, statutul oficial al lui Gavril
Princip, altădată erou naţional, schimbându-se şi el. Apoi s-au familiarizat cu „armata din
Răsărit” citind Roger Vercel şi al său „căpitan Conan”, reînviat în film prin talentul lui
Bernard Tavernier. În 1946, au descoperit „cortina de fier”, expresie inventată pentru a
descrie frontiera italo-jugoslavă, pe care diplomaţii au fixat-o cu dificultate şi care a
devenit frontiera ce a separat cele două blocuri, la începutul războiului rece.
Dar viziunea occidentalilor nu s-a bazat numai pe o cunoaştere literară,
jurnalistică sau istorică. Sute de mii de soldaţi francezi şi englezi au luptat în strâmtoarea
Dardanele apoi pe frontul Monastir în timpul primului război mondial. Englezii au făcut
eforturi pentru a veni în ajutorul grecilor scufundaţi de nemţi în momentul în care grecii
erau singurii lor aliaţi de război. Mai puţin numeroşi şi pentru un timp mai scurt, alţi
militari au mers în Balcani începând cu 1992 sub egida ONU, NATO şi a Uniunii
Europene. Încă mai sunt acolo.
Într-un alt registru, imaginea Balcanilor construită în Occident vine şi de la
călători şi turişti. Toţi călătorii vestici care au mers în Balcani, descriau o altă lume, o
lume străină, apropiată fără îndoială, dar totuşi străină. Numeroase texte au difuzat
această imagine. Dezvoltarea turismului de masă, începând cu anii 50, a permis
milioanelor de occidentali să intre în contact fizic, direct, cu Balcanii, fără însă a le
ameliora cunoaşterea.
Incertitudinea în ce priveşte viitorul Balcanilor seamănă mult cu modestia.
Chiar dacă se pot schiţa nişte perspective, acestea nu pot fi considerate certitudini.
30
Deceniul teribil al anilor 90, al războaielor jugoslave, a adus o inflaţie de scrieri
consacrate Balcanilor. În 1996, Jacques Rapnik, conducea o lucrare colectivă pe care o
numea Peisaj după bătălie. Dar bătălia nu se terminase şi după doi ani se reluau luptele
în Kosovo. Cu toate acestea, după 1999 armele au tăcut. Cu toate acestea focul arde încă
mocnit: trebuie oare să reamintim pogromul din martie 2004 în acceeaşi regiune Kosovo,
împotriva sârbilor şi a monumentelor religioase? Viitorul regiunii Kosovo, care a trecut
recent la independenţă, nu mai mult decât cel al Bosniei-Herţegovina şi, într-o oarecare
măsură cel al Macedoniei, nu pare fixat în mod clar. Deja Muntenegru a preferat să îşi
disocieze soarta de cea a Serbiei.
Predicţiile experţilor, fie ele şi cu cea mai bună încărcătură ştiinţifică, sunt
aproape la fel de sigure ca şi ghicitul în cafea. După prăbuşirea Jugoslaviei, au apărut
mulţi specialişti care subliniau faptul că această construcţie politică nu are nici un viitor şi
că dispariţia ei este sigură! Dar, sunt cu mult mai puţini cei care au anunţat acest lucru
înainte şi, dimpotrivă, mult mai numeroşi cei care îşi exprimaseră încrederea în acest stat.
Unul din cei mai buni specialişti din această ţară, geograful André Blanc, care a
trăit mult timp acolo, mergând frecvent în Iugoslavia de peste douăzeci de ani şi vorbind
foarte bine sârbo-croata, conchide în lucrarea sa despre Iugoslavia apărută în 1967: „dacă
există o problemă perfect rezolvată, este aceea ridicată de această amestecătură de
popoare: Federaţia a devenit un organism viu şi sănătos”. Acest optimism se baza pe o
observare competentă şi raţională. Şi totuşi, a fost cumplit contrazis de fapte75.
75 Ibidem, p.10
31
CAPITOLUL III. VIOLENŢA ÎN BALCANI
III.1. Iugoslavia. Prăbuşirea castelului de cărţi76
De la începutul anului 1989, ştirile din Balcani încep să vină în redacţiile
ziarelor occidentale, de la presa tipărită la televiziune: se află că armata naţională
Iugoslavă a fost expediată în grabă în Kosovo ca urmare a unei situatii generale grave şi a
unor înfruntări violente.
În lunile mai şi august intervin manifestaţii ale minorităţii turce din Bulgaria,
din cadrul căreia mii de membri pleacă în Turcia deoarece guvernul bulgar cere, între alte
neajunsuri, bulgarizarea numelor. Balcanii continuă să figureze pe prima pagină a
cotidianelor de la vremea aceea77.
Dar, în acelaşi timp, privirile se întorc spre Ungaria, care începe să doboare
„cortina de fier” situată de-a lungul frontierei cu Austria. În noiembrie şi decembrie, au
loc căderea zidului Berlinului şi prăbuşirea Republicii Democrate Germane.
76 Ibidem, p. 2777 Ibidem, p. 27
32
Aceste evenimente incredibile contribuie la orientarea opiniei publice şi a mass-
mediei spre Europa centrală. Problema principală este perspectiva reunificării Germaniei
şi a dispariţiei U.R.S.S. pe care evoluţia din Europa centrală o presupune. Restul, inclusiv
evoluţia din Balcani, decurge din aceasta.
Republicile balcanice care urmează modelul sovietic, precum Bulgaria, dar şi
cele care sunt mai îndepărtate, dar care se reclamă de la acelaşi socialism, ca România,
Albania, Jugoslavia, par să depindă de ceea ce se petrece la Moscova, adică de acţiunile
lui Mihail Gorbaciov.
Până în acest punct al evoluţiei, explicaţiile sunt relativ simple: modelul sovietic
se prăbuşeşte şi, în căderea sa, antrenează toate regimurile care se reclamă de la
comunism mai mult sau mai puţin. Pe deasupra, aceste evenimente neaşteptate se
desfăşoară fără prea multe violenţe.
Totuşi, în decembrie 1989, privirile se întorc spre Balcani, cu deosebire spre
Bucureşti. Erau cunoscute derivele regimului Ceauşescu. Arestarea lui, procesul,
condamnarea şi executarea lui se desfăşoară atunci în mod precipitat şi tragic, aproape la
vederea camerelor din mass-media occidentală. Dar România era un caz cu totul deosebit,
cu o politică căreia nu te puteai opune. Se credea că situaţia era cu totul alta în celelalte
ţări din Europa de Sud-Est78.
Iugoslavia continua să funcţioneze cu instituţiile sale complexe: fiecare din
republicile federative avea parlamentul ei, guvernul ei, dar preşedenţia ansamblului era
turnantă şi atribuită succesiv fiecărei republici. Exista un parlament federal, un guvern
federal, o armată federală (zisă naţională) şi mai ales exista Liga Comuniştilor Iugoslavi,
care concentra esenţa puterii79.
Dintr-un anumit punct de vedere, sistemul federal permitea exprimarea
divergenţelor politice mai bine decât în celelalte ţări din est. În plus, jugoslavii se bucurau
de unele libertăţi de invidiat: aceea de a se deplasa şi de a munci în străinătate în ţările
capitaliste. În acelaşi timp, această libertate relativă nu reuşea să mascheze conflictele
latente care luau o coloratură naţională. Una din problemele pereche importante era
menţinerea diferenţei de dezvoltare şi a nivelului de trai între diversele republici ale
Federaţiei. Cele mai sărace erau Macedonia, provincia autonomă Kosovo, (inclusă în
78 Ibidem, p.2879 Ibidem, p 28
33
Serbia) şi Bosnia-Herţegovina. Cele mai bogate erau Slovenia şi, într-o măsură mai mică,
Croaţia. Ori, prăpastia care îi separă pe bogaţi de săraci nu se prea atenuează, în ciuda
discursurilor oficiale şi a existenţei sistemelor de compensare. Unele studii arătau chiar
că această prăpastie continua să se adâncească. Slovenii şi croaţii aveau sentimentul că
din munca lor ţin în spate restul Federaţiei şi că, de fapt, nu beneficiază de fructul muncii
lor. Îşi făceau apariţia tendinţele separatiste.
O altă sursă de tensiune provenea din rolul sârbilor. Aceştia, istoriceşte vorbind,
îşi dobândiseră primii independenţa împreună cu Muntenegru. Prin victoriile lor din
timpul războaielor balcanice, apoi din timpul Primului Război Mondial, ei purtaseră
Jugoslavia pe culmi de glorie80.
III.2. Războiul din Iugoslavia şi paradigma balcanică
Balcanismul, în sensul deja definit de noi, pe linia Said-Todorova, a creat, prin
longevitatea şi succesul său la public, o paradigmă balcanică. Aceasta explică, aşa cum
am spus, orice conflict, tensiune etc. din peninsulă sau din marginile ei, tautologic, prin
balcanicitatea actorilor implicaţi, mai degrabă decât prin jocul (real) de interese al
diferitelor puteri ale căror sfere de influenţă se intersectează, în mod tradiţional, aici, sau
decât printr-un nefast concurs de împrejurări. Paradigma balcanică este, nu de puţine ori,
extinsă şi la alte zone: astfel, Indonezia81, Canada 82, India83 sunt pândite, în opinia
analiştilor avându-şi cartierul general în Occident, de balcanizare. Europa însăşi este
bântuită, din secolul al XIX-lea încoace, de spectrul propriei balcanicităţi.
Paradigma balcanică este expresia metodologică a stigmatului aplicat sud-estului
de către Europa Centrală şi Occidentală. În restul cazurilor, ambii termeni apar relativ la
războiul provocat de destrămarea federaţiei sud-slave, la genocid, epurare etnică, sau la
teribile episoade ale istoriei balcanice, dătătoare de seamă, în opinia autorilor, de evoluţia
Iugoslaviei în anii 90. Acest lucru nu este lipsit de semnificaţie dacă este, într-o anumită
măsură, de înţeles că, într-un număr de texte, autorul, când menţionează Iugoslavia şi
80 Ibidem, p.2981 a se vedea David Rohde, Indonesia Unraveling, în Foreign Affairs, iulie-august 200182 Charles F. Doran, Will Canada Unravel?, Foreign Affairs, sept.-oct. 199683 Ved Mehta, The Mosque and the Temple, Foreign Affairs, spring 1993
34
conflictul declanşat aici, să facă şi paradă de erudiţie geoistorică şi să pomenească şi
“butoiul cu pulbere al Europei”, este aproape incredibil cum numele de Balcani, singur,
apare în articole ce ating problema războaielor şi epurărilor etnice petrecute în anii 90 şi
localizate aici (deşi, în realitate, ele se petreceau în contextul războiului civil din
Iugoslavia).
Mai mult, numărul de articole care exemplifică acest caz este imposibil de
neglijat, constatăm deci o generalizată şi mult prea lejeră integrare a conflictului din
Iugoslavia într-un ipotetic context balcanic, procedeul folosit de analiştii occidentali,
perpetuarea unor stereotipuri, a unor percepţii trunchiate ale realităţii istorice sud-est
europene, extinderea şi aducerea la zi a stigmatului pe care modernitatea l-a fixat asupra
acestei părţi a Europei84.
Observând în detaliu, pe fiecare an, frecvenţele de apariţie ale articolelor ce
conţin termenul Balcani, respectiv Iugoslavia, putem face şi o serie de alte consideraţii
privind corespondenţa pe care analiştii occidentali o stabilesc între Balcani şi Iugoslavia
sfârşitului de secol XX, dând astfel o întemeiere balcanică destrămării violente a
federaţiei pravoslavnicilor.
Anul 1992 este cel în care comunitatea internaţională conştientiza situaţia
Iugoslaviei, un focar de conflict, şi încă unul foarte greu de stins, de lungă durată, în
Europa. Era anul scenariilor apocaliptice care luau în considerare nu numai republicile
federaţiei, ci întreaga arie sud-est europeană. Centrul preocupărilor era însă Iugoslavia.
Plasarea conflictului într-un specific balcanic nu era încă o dimensiune serioasă a analizei
occidentalilor. Curând însă, analiştii redescoperă stigmatul balcanic şi îl repun în uz, ca o
explicaţie simplă dar cuprinzătoare a problemei iugoslave.
Dacă până în 1996 ideea Iugoslaviei ca locul de desfăşurare al celui de-al treilea
război balcanic era încă o metaforă, ea devine spre sfârşitul deceniului atât de obişnuită,
atât de comună, încât este, treptat, creditată ca paradigmă hegemonică în explicarea
conflictului din fosta federaţie sud-slavă. În plus, anii 2000 şi 2001 sunt, ca final şi
început de secol şi mileniu, ani de realizare, în mai toate domeniile, a unor retrospective –
era de aşteptat, din această perspectivă, ca Balcanii anilor 90 să fie conectaţi la întreagă
serie istorică a Balcanilor, sau, mai bine zis, la modul occidental, european, de a citi
84 D. Cristea, Balcanii concept şi imaginaţie,o metaforă substituită realităţii , p.6
35
această serie istorică, mod care clar aşează sud-estul Europei pe o poziţie de
inferioritate85.
La această sumară analiză, să-i spunem, cantitativă, se pot adăuga o serie de
consideraţii de natură calitativă, care ne-ar arăta că balcanismul este, în unele din titlurile
şi articolele revistei, de o teribilă evidenţă. Şi aceasta, de la deja banalul head-line War in
the Balkans86, la ideea naţionalismlui balcanic esenţial îngemănat cu violenţa87, opus
naţionalismului de sorginte occidentală, democratic88. La acestea se adaugă mitul oraşului
Sarajevo, marcă balcanică prin excelenţă, de care se leagă şi o superstiţioasă teamă de
“mare război” a analiştilor occidentali.
În rest, paradigma balcanică este la ordinea zilei, articolele fiind pline de incerte
dar comode şi, mai ales, de efect, plasări ale conflictelor intraiugoslave undeva, în
Balcani, redând, parcă, un clişeu cinematografic, somewhere in the Balkans. Rămâne,
astfel, acea impresie că nu există atât o problemă iugoslavă, cât una balcanică, localizările
precise ale războiului, ale cazurilor de epurare etnică fiind inutile într-o astfel de zonă. Se
naşte explicarea Iugoslaviei anilor 90 prin paradigma balcanică, prin formule de genul
“epurarea etnică practicată în Balcani89, “virusul care a răvăşit Balcanii, conflictul etnico-
religios”90, “principalele provocări ale anilor 90 au fost extinderea NATO şi războaiele
balcanice”91, “balcanizarea s-ar putea să nu se limiteze la Europa de Est”92, “Prăbuşirea
Iugoslaviei: al treilea război balcanic”93, folosite pentru a descrie realitatea prezentului.
III.2.1. Razboiul din Slovenia (Razboiul de zece zile 1991)
Ciocnirile din Slovenia, dintre 26 iunie şi 7 iulie 1991 au fost un episod de
scurtă durată, care a luat sfârşit la intervenţia Comunităţii Europene. Dar problema sârbă,
care este la originea conflictului iugoslav, nu se referea la Slovenia: există puţini sârbi în
85 Ibidem, p.886 Sabrina Petra Ramet, Foreign Affairs, fall, 199287 William W. Hagen, The Balkans, Lethal Nationalisms, Foreign Affairs, iulie-august 199988 Michael Lind, In Defense of Liberal Nationalism, Foreign Affairs, mai-iunie 199489 Michael Mandelbaum, Foreign Policy as Social Work, Foreign Affairs, ianuarie-februarie 199690 David Rohde, Indonesia Unraveling?, Foreign Affairs, iulie-august 200191 Robert W. Tucker, Alone or With Others, Foreign Affairs, nov.-dec. 199992 Charles F. Doran, Will Canada Unravel?, Foreign Affairs, sept.-oct. 199693 titlul unei cărţi scrisă de Misha Glenny, corespondent BBC World– a se vedea Misha Glenny,Heading Off War in Southern Balkans, Foreign Affairs, mai-iunie 1995
36
Slovenia şi aceştia au purtat doliu după această republică pentru a se dedica susţinerii
sârbilor din Croaţia. Intervenţia Uniunii Europene a fost eficientă în această primă
înfruntare şi e posibil chiar ca această primă uşurinţă să îi fi înşelat pe europeni94.
Războiul de Zece Zile , uneori numit şi Războiul Sloven de Independenţă a fost
un conflict militar de scurtă durată dintre Slovenia şi Armata Populară Iugoslavă în anul
1991, imediat dupa declaraţia de independenţă a Sloveniei. 95
Slovenia îşi declara independenţa pe 25 iunie 1991, odată cu declaraţia
Croaţiei. Acest "avans" al datei de declarare a independenţei a fost un element important
al planului slovenilor caştigând un avantaj în conflictul ce se lasă aşteptat.
Guvernul sloven se aştepta ca armata iugoslavă să răspundă prin forţa în ziua
declaraţiei sau la scurt timp după aceasta. Prin schimbarea în secret a datei cu o zi în
avans, slovenii au pus pe picior greşit guvernul iugoslav, care a decis data atacului la 26
iunie . Cu toate că armata iugoslavă se opunea vehement independenţei slovene ,aceasta
era divizată în legatură cu modul de intervenţie.şeful statului major general al armatei
iugoslave susţinea o intervenţie la scara mare ,menită să înlăture regimul sloven şi să-l
înlocuiască cu unul aservit iugoslaviei. Superiorul său politic ,ministrul apărării ,Veljko
Kadijević, a pledat pentru o abordare mai precaută un atac forţa care să descurajeze
regimul sloven. În cele din urmă ultima abordare menţionată a fost şi folosită. 96
Desfăşurarea conflictului:
26 iunie 1991: -ocuparea de către sloveni a aeroportului internaţional Brnik fără
deschiderea focului : (majoritatea vameşilor erau sloveni conflictul reducându-se la
simplul schimb de uniforme şi însemne).
- importanţa strategică: controlul sloven asupra graniţei, economiei regionale şi a
spaţiului aerian.
94 M.Sivignon Les Balkans-Une geopolitique de la violence, La guerres des Balkans: 1991-1999, p. 3295 Tom Gallagher, Balcanii în umbra noului mileniu, Editura Humanitas, 200596 R. Craig Nation, War in Balkans, 1991-2002
37
27 iunie 1991: - Armata iugoslavă începe ostilităţile : până la miezul nopţii deţin
controlul asupra tuturor punctelor de trecere a graniţei către Italia, Austria şi asupra altor
puncte vamale noi între Slovenia şi Croatia.
- cu toate acestea unele unităţi ale Armatei populare iugoslave se aflau în poziţii
vulnerabile pe teritoriul inamic.
28 iunie 1991: - armata Populară Iugoslavă pierde factorul problemă :
DEZERTAREA : majoritatea soldaţilor sloveni înrolaţi în armata iugoslavă dezetează sau
pur şi simplu schimbă taberele.
29 iunie 1991 : - Armata populară iugoslavă dă un ultimatum Sloveniei cerând
încetarea imediata a ostilităţilor până la 9:30 în data de 30 iunie. Ca răspuns, Slovenia
adoptă o rezoluţie cerând o soluţie paşnică a crizei care să nu încalce independenţa ţării,
respingând astfel ultimatumul iugoslav.
30 iunie 1991 : - luptele continuă : - forţele armate slovene capturează tunelul de
importanţă strategică Karawanken ce traversează Alpii la graniţa cu Austria şi capturează
9 tancuri lângă Nova Gorica.
- întrega garnizoană iugoslvă de la Dravograd - 16 ofiţeri şi 400 de soldaţi , plus
echipament se predau iar, garnizoanele Tolmin şi Bovec sunt deasemenea capturate.
1 iulie 1991: - armata populară iugoslavă incearcă o schimbare a abordării: -
liderul iugoslav Borisav Jović, refuză invazia Sloveniei.
2 iulie 1991: - cea mai sângeroasâ zi a conflictului : Armata populară iugoslavă
pierde unităţi , trupe şi echipament în cantităţi mari.
- la ora 21:00, preşedintele sloven anunţă un tratat unilateral de încetare a focului
- iugoslavii il resping jurând zdrobirea oponeţilor.
3 iulie 1991: - luptele continuă în defavoarea iugoslavilor
- armata populară iugoslavă capitulează, acceptând retragerea şi semnarea tratatului de
încetare a focului.
4-6 iulie 1991: - trupele Slovene iau controlul asupra tuturor punctelor de trecere
a graniţelor ţării, permiţând armatei populare iugoslave retragerea către Croaţia.
7 iulie 1991: - Războiul de zece zile se încheie oficial prin semnarea Acordului
Brioni.97
97 http://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_de_Zece_Zile, consultat în data de 27.05.2011
38
III.2.2. Primul război din Croaţia
În Croaţia sârbii formau o populaţie importantă: 580 000 persoane, aproape
12% din populaţia Croaţiei la recensământul din 1991. Dar, ei erau grupaţi mai ales în
trei zone care constituiau pentru naţionaliştii croaţi un pericol public, deoarece aceste
zone ofereau posibilitatea ciopârţirii teritoriului naţional. În Slovenia orientală, puternice
minorităţi sârbe, de-a lungul Dunării, puteau cu uşurinţă să întindă mâna sârbilor din
Serbia. Totuşi, în această zonă, amestecul era regula şi proporţia celor care, din această
cauză, preferau să se declare iugoslavi, era importantă.
În Slovenia centrală, la nord şi la sud de Pakrač, numeroase sate sârbeşti erau
moştenitoarele sistemului austro-ungar cu graniţe militare: sârbii fuseseră chemaţi aici
pentru a popula regiunea cu creştini în fata turcilor. Putem vedea aici un prim „pod”
sârbesc, care izolează Slovenia de est de restul ţării. Mai era un al doilea, în dreptul
oraşului Karlovac, oraş situat şi el la o mică distanţă de graniţa slovenă. În sfârşit, mai era
un al treilea care prelungea Krajina până la mare, între Zadar şi Šibernik98.
În realitate, zonele cu populaţii aproape exclusiv sârbeşti, care populau
unsprezece comune, reprezentau doar 135 000 locuitori, ceva mai puţin de o treime a
sârbilor din Croaţia. Ceilalţi erau în marile oraşe, amestecaţi cu restul populaţiei. Doar
primii aveau o importanţă strategică imediată.
În iunie 1991, după referendum, a fost proclamată independenţa Sloveniei şi a
Croaţiei. Între iulie 1991 şi armistiţiul din 2 ianuarie 1992 a bântuit războiul. Armata
federală se sprijină pe sârbii din Krajina care se erijează în republică autonomă, alungă
croaţii şi poartă două asedii asupra oraşului Dubrovnik la Marea Adriatică şi a oraşului
Vukovar pe malurile Dunării. Începând cu Krajina şi cu Slovenia de Est, sârbii îşi lărgesc
baza teritorială (Kordun, Banja) peste tot unde sârbii sunt numeroşi chiar dacă sunt
minoritari. Urmează purificarea etnică cu tot cortegiul ei de orori.
În faţa hotărârii sârbilor şi a rezistenţei croaţilor, nici CE, nici Statele Unite, nici
ONU nu acţionează în mod unanim şi concertat. Totuşi ONU impune un embargou
asupra armelor, apoi o încetare a focului în 2 ianuarie 1992. Această încetare a focului a
98 M.Sivignon, op. cit., p. 32
39
fost încălcată de la începutul războiului din Bosnia, câteva luni mai târziu, deoarece cele
două conflicte erau intim legate între ele99.
III.2.3. Războiul din Bosnia-Herţegovina
Situaţia din Bosnia-Herţegovina este extrem de diferită de cea din Croaţia. În
Croaţia, poporul croat era unanim în voinţa sa de independenţă, la fel ca în Slovenia. În
Bosnia-Herţegovina, dimpotrivă, doar bosniacii musulmani cereau independenţa. Ei erau
cei mai numeroşi, dar nu reprezentau decât 44% din populaţie în 1991, faţă de 31% sârbi
şi 17% croaţi. Nici sârbii, nici croaţii nu erau favorabili independenţei. Ei aveau privirile
fixate pe republicile respective. În octombrie 1991, parlamentul bosniac a hotărât că
Bosnia-Herţegovina este un stat suveran. Pentru a obţine recunoaşterea internaţională,
care întârzia să vină, s-a organizat un referendum în 29 februarie 1992; a fost boicotat de
sârbi. Confirmând rezultatele, a fost declarată independenţa. Bosnia-Herţegovina a ajuns
cu greu la independenţă în timp ce 70% din teritoriul său era ocupat de către armata
federală sub control sârbesc. Începuse deja purificarea etnică.
Dar nici ONU, nici CE, nici NATO, nici principalele state europene nu erau
convinse de viabilitatea acestui nou stat şi planurile propuse succesiv aveau la bază de
fapt împărţirea ţării în trei entităţi100. În ciuda violenţelor de toate felurile, şi a asediului
prelungit al sârbilor asupra oraşului Sarajevo, ezitările ONU, ale CE, ale Statelor Unite au
durat mult. Diverse planuri de pace, abia concepute, au fost abandonate101.
Determinantă a fost o schimbare a politicii americane: în martie 1994, Statele
Unite încurajează o alianţă între bosniaco-croaţi şi bosniacii musulmani, în ciuda unui
îndelungat contencios care a culminat cu lupta de la Mostar. Ajutorul american în
armament şi antrenamente diverse a permis croaţilor să recucerească Krajna în vara lui
1995. După instalarea forţei rapide de reacţie în iunie 1995, la 28 august, bombardarea
pieţei din Sarajevo de către sârbi a dus la o reacţie vie a NATO. Din acest moment,
timpul era împotriva sârbilor care au acceptat o încetare a focului la 5 octombrie 1995.
Tratativele au început sub egida americană la baza aeriană de la Dayton, în prezenţa celor
99 Ibidem, p. 33100 Ibidem, p. 33101 Ibidem, p. 33
40
trei preşedinţi ai Croaţiei, Bosniei, şi Serbiei, Tudjman, Izetbegovič şi Miloševič. S-a
obţinut un acord în marş forţat la capătul căruia Bosnia-Herţegovina avea două „entităţi”,
Federaţia bosniaco-croată (numită atunci Musulmano-Croată) şi Republica Srpska,
populată de sârbi. Frontiera dintre cele două entităţi era rodul unui compromis între
repartizarea teritorială a populaţiilor înainte de război şi linia de încetare a focului,
respectându-se procentajul aplicat suprafeţelor entităţilor: 49% pentru Republica sârbă şi
51% pentru Federaţie. Se mai ridicau probleme multiple, în timp ce un înalt reprezentant
al comunităţii internaţionale avea întreaga putere102.
Cel puţin, luptele încetaseră, dar fiecare dintre cele trei populaţii continuă să
urmărească propriile scopuri.
III.2.4. De la Bosnia la Kosovo
Acordurile de la Dayton care au pus capăt conflictului din Bosnia-Herţegovina
au fost semnate în noiembrie 1995. S-au scurs peste trei ani înainte de bombardamentele
NATO în Serbia şi încetarea focului din iunie 1999. Războiul din Kosovo nu era deloc o
surpriză.
De multă vreme poziţiile albanezilor şi ale sârbilor erau ireconciliabile.
Proporţia albanezilor în Kosovo, majoritară, a continuat să crească, apropiindu-se de
90%, prin creşterea naturală mult mai ridicată (de departe cea mai ridicată din Europa, ca
şi cea din Albania de Nord) şi prin efectul indirect al emigrării sârbilor către Belgrad. Ori,
Kosovo fusese odinioară un pământ sârbesc şi toate monumente simbolice principalele
ale Imperiului Sârbesc din Evul Mediu se găsesc aici: patriarhia din Peč, mânăstirile din
Dečani şi Gracanica. În zilele noastre, sârbii se găsesc în majoritate în partea de nord, la
nord de Mitrovica şi, de asemenea, în enclave săteşti, izolate în mijlocul masei
albaneze103.
Fără a merge dincolo de tratatele semnate după Primul Război mondial, întreaga
istorie a Kosovo este presărată de violenţe. Violenţe exercitate de statul iugoslav, apoi de
Albania Mare între 1941 şi 1944. Tot violenţe sub Iugoslavia socialistă, cel puţin sub
102 Ibidem, p. 34103 M. Sivignon , op. cit., p. 34
41
dominaţia lui Rankovic, până în 1966. Din partea cealaltă, plângerile sârbilor au la baza
lor un sentiment de nesiguranţă. La ţară, se plâng de jigniri în şcoli, de stricăciuni asupra
recoltelor. Mulţi îşi vând pământurile. Aşa cum scrie Paul Garde, „violenţa sârbească este
rezultatul instituţiilor şi al statului. Violenţa albaneză este rezultatul indivizilor, este
difuză şi resimţită ca fiind constantă şi omniprezentă”.
La drept vorbind, sârbii nu ştiu cum să rezolve în folosul lor o problemă
insolubilă: văd că provincia le scapă din mâini în mod inevitabil, fiind convinşi totodată
că trebuie să îşi păstreze drepturile lor istorice104.
Începând din 1986, Miloševič a ales soluţia asupririi şi a violenţei. Dacă
alegerea prin referendum clandestin a lui Ibrahim Rugova nu poate împiedica represiunea
sârbească, acest eşec a deschis poarta unei strategii agresive, sau a armatei de Eliberare a
provinciei Kosovo. Sârbii au întreprins atunci golirea Kosovo de populaţia sa albaneză.
Era „purificarea etnică” la cel mai înalt grad. Din acel moment, „Grupul de contact”,
formulă informală reunind reprezentanţi ai UE, Statelor Unite, Franţei, Germaniei, Marii
Britanii şi Rusiei, va încerca să adune la Rambouillet pe sârbi şi pe albanezi. Propunerile,
acceptate de albanezi, au fost respinse de sârbi. Era deschisă calea către
bombardamentele NATO asupra unor obiective economice şi simbolice din Serbia.
Guvernul sârb a cedat şi şi-a retras trupele din Kosovo care devine, în fapt, un teritoriu
administrat de ONU cu o importantă forţă de intervenţie, KFOR. Rezoluţia 1244 a ONU
putea apărea totuşi ca o semivictorie a sârbilor, deoarece Kosovo era recunoscut ca
făcând parte din Serbia.
Loviturile aeriene zise chirurgicale, ca cele care au distrus Ministerul Apărării
sârb din Belgrad, au lăsat un peisaj urban impresionant: clădirea complexă a ministerului
este total distrusă, în timp ce clădirile învecinate nici nu au fost atinse. Este imposibil să
nu ne gândim la disproporţia forţelor ilustrată de acest peisaj. Cu toate acestea, nici
încetarea luptelor în Kosovo, nici formulele alese pentru Bosnia-Herţegovina cu ocazia
acordurilor de la Dayton, nu au rezolvat problemele existente. Evenimentele din
Macedonia ilustrează acest fapt105.
Macedonia, ca şi Bosnia-Herţegovina, s-a angajat târziu pe calea independenţei.
Avea totuşi un avantaj faţă de Bosnia-Herţegovina, acela de a face uz de naţionalitatea
104 Ibidem, p. 35105 Ibidem, p. 35
42
macedoneană care era revendicată de majoritatea populaţiei. Slavii macedoneni
constituiau 64% din locuitori, apoi veneau albanezii, cam 25%, după aceea alţii, romii
3%, sârbii 2%. Totuşi, constituţia macedoneană stipula că Macedonia este statul
poporului macedonean, în sensul de popor macedonean. Această definiţie nu putea să
convină albanezilor care cer egalitate şi nu statut de minoritate. Albanezii din Macedonia
erau adunaţi de-a lungul frontierelor cu Albania şi Kosovo, în nord-vestul ţării. Erau mai
degrabă ţărani decât orăşeni: oraşele erau mai macedonene decât satele. Capitala, Skopje,
era înconjurată parţial de sate albaneze, chiar la sud106.
Mai ales că, la fel ca în Kosovo, şi din aceleaşi motive, proporţia albanezilor
continua să crească datorită natalităţii mult mai mari. În afară de asta, în sistemul
iugoslav, albanezii din Macedonia întreţineau legături strânse cu Kosovo: erau pregătiţi la
universitatea din Priština. De altfel, pe durata perioadei de purificare etnică a lui
Miloševič, 180 000 de kosovari şi-au găsit un refugiu temporar în Macedonia.
S-a putut crede pentru un moment că războiul avea să treacă repede din Kosovo
în Macedonia. Deja în 1997 s-au produs incidente sângeroase în satele Tetovo şi Gostivar
cu majoritate albaneză. În 2001, grupuri înarmate albaneze se proclamă din Armata de
Eliberare Naţională din Macedonia (UCKM) şi armata naţională albaneză. Aceste grupări
reuşesc să controleze 10% din teritoriu. Dar UE şi NATO intervin rapid pentru a pune
capăt înfruntărilor, deoarece nu doreau să vadă o nouă extindere a războiului şi pentru că
guvernul de la Skopje merita să fie susţinut pe motiv că, în Balcani, era unul dintre acelea
care protejau minorităţile cel mai bine. De la obţinerea independenţei, într-adevăr,
albanezii fuseseră întotdeauna reprezentaţi în guvern. A fost obţinută o încetare a focului,
apoi acordul de la Ohrid, în baza căruia albanezii obţineau mai multe drepturi la nivel
local, precum şi în poliţie şi în domeniul funcţiilor publice. Limba albaneză era învăţată
peste tot unde populaţia albaneză reprezenta peste 20% din populaţie şi universitatea
particulară în limba albaneză a dobândit un statut oficial107.
Fără îndoială, aceste compromisuri au fost considerate excesive de către
macedoneni, dar, oricare ar fi fost peripeţiile electorale, şi tensiunile care se traduc prin
dificultatea macedonenilor de a găsi un aliat albanez în parlament, perspectiva unei
aderări la Uniunea Europeană a contribuit la realizarea unităţii.
106 Ibidem, p. 36107 Ibidem, p. 36
43
CONCLUZII
Când vorbim despre Balcani, este mereu tentant sa vorbim despre istorie,
deoarece istoria Balcanilor este fascinantă. Balcanii sunt un spaţiu european cu o istorie
bogată, plina de evenimente, care au marcat regiunea, o parte a europei care a fost
condusă sau dominată de mai multe imperii multinaţionale, pentru perioade mai mari
decât în orice altă parte a continentului european, a fost cucerit pe rând de marile puteri
ale vremii, un spaţiu care în ciuda acestor evenimente, şi-a păstrat elementele definitorii
intacte.
În anii războiului rece, Europa a uitat de existenţ Balcanilor, dar şi-a amintit
brusc la începutul anilor ’90, când problemele fostei Iugoslavii au atras atenţia întregii
lumi prin încălcarile succesive ale drepturilor omului. Prabuşirea Iugoslaviei şi razboaiele
care i-au urmat, au dovedit faptul ca o unitate artificială, nu poate şterge o moştenire şi o
diversitate acumulată de secole.
Problema refugiaţilor şi existenţa unui mare număr de minorităţi au redevenit în
istoria contemporană a Peninsulei Balcanice o grea povară pentru poparele acesteia. În
momentul în care s-a desăvârşit procesul ,,balcanizării” fragmentarea peninsulei în
entităţi statale separate şi uneori ostile, supuse ingerinţei puterilor străine, ,,globalizarea”
a readus pe primul plan diasporele, forme de organizare mai bine adaptate psihologiei
colective balcanice decât statele naţionale.
Realitatea politico-istorică a spaţiului balcanic este definită de statutul
nternaţional rezultat în urma a cel puţin cinci crize majore: 1877-1878, 1912-1913, 1914-
1919, 1940-1945 şi 1991-1999. Consecinţa a fost modelarea şi remodelarea fontierelor
politice fără a se ţine cont de diversitatea etnică, lingvistică şi confesională a regiunii. De
44
altfel, în anumite zone ale Peninsulei Balcanice, este cu neputinţă ca frontierele politice
să coincidă vreodată perfect cu cele naţionale şi confesionale.
Corpul civic al multor state naţionale balcanice include minorităţi etnice de
acelaşi neam şi limbă cu majoritatea altuia şi multe dintre naţiunile balcanice sunt
împărţite între mai multe religii şi confesiuni. Prin urmare, fenomenul migraţiei
involuntare din această zonă a Europei nu poate fi înţeles fără a ţine cont de aceste
realităţi.
O alta ramură importantă în această lucrare este violenţa din balcani. Izbucnirea
conflictului din fosta Iugoslavie a demonstrat slăbiciunea politică a Comunităţii din acea
vreme fiind incapabilă să prevină criza şi careia să-i dea un răspuns politic.
Prin urmare conflictele din Europa nu vor dispărea, pur şi simplu, ci perioada de
rezolvare a acestora va creşte, pacea continentului bazându-se într-o mai mare măsură pe
instrumentele politice şi juridice decât pe cele militare.
45
BIBLIOGRAFIE
Lucrări generale şi de specialitate
1. Ausma Cimdina, Religion and political change in Europe:Past and present, Ed.
Edition Plus Universita de Pisa.
2. Bărbulescu Mihai , Istoria României, Editura. Corint, Bucuresti, 2003.
3. Bădescu Ilie, Tratat de Geopolitică.
4. Cioran Emil, Silogismele amărăciunii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
5. Cristea Darie , Balcanii- concept si imagine. Ometafora substituită realitaţii, Centrul
de geopolitică şi antropologie vizuală, Universitatea Bucureşti, 2002.
6. Gallagher Tom, Balcanii în umbra noului mileniu, Editura Humanitas, Bucuresti,
2006.
7. Georgios Prevelakis, Balcanii.Cultură şi Geopolitică, traducere, note şi postfaţă de
Nicolaea-Şeban Tanaşoca, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 21
8. Gusti Dimitrie, Problema Federaţiei Statelor Europene, în Arhiva pentru ştiinţa şi
reforma socială, nr. 1-3/1930, Editura Institutului Social Român, Bucureşti.
9. Kaplan D. Robert, Fantomele balcanilor, Editura. Antet, Filipineştii de Târg, Prahova,
2002.
10. Kissinger Henry, Diplomatia, Editura. All, Bucuresti, 2003.
11. Keyserling Hermann, Analiza spectrală a Europei, Insitutul European Iaşi, 1993.
12. Klemencic Matjak, Religious and ethnic diversity in the second half of the 20 th
century: war and political changes in the territories of former Yugoslavia.
13. Olteanu Antoaneta, Homo balcanicus,trăsături ale mentalităţii balcanice, Editura.
Paideia, Bucureşti, 2004.
46
14. Pirjevec J., Yugoslavia 1918-1992, Conception, Development and Dissolution of
Karadjordjevic’s and Tito’s Yugoslavia.
15. Segalen Martine Etnologie-concepte şi arii culturale, Editura. Amarcord, Timişoara,
2002.
16. Sivignon Michel, Les Balkans Une geopolitique de la violence, La guerres des
Balkans: 1991-1999. Editura Belin, Paris.
17. Stack Jr. John F., The primordial hallange- Ethnicity in the Contemporary World,
Greenwoodpress, Westport, 1986.
18. Tămaş Sergiu, Geopolitica, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995.
19. Todorova Maria, Balcanii si Balcanismul, Editura. Humanitas, Bucureşti, 2000.
20. Wolff Larry, Inventarea Europei de Est, Editura. Humanitas, Bucureşti, 2000.
21. Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah – supremaţia americană şi imperativele
sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
Studii şi articole
1. Sabrina Petra Ramet, Foreign Affairs, fall, 1992.
http://www.foreignaffairs.com/articles/48212/sabrina-petra-ramet/war-in-the-balkans
(consultat la data de 25.05.2011).
2. William W. Hagen, The Balkans’ Lethal Nationalisms, Foreign Affairs, iulie-august
1999. http://www.foreignaffairs.com/articles/55213/william-w-hagen/the-balkans-lethal-
nationalisms (consultat la data de 25.05.2011).
3. David Rohde, Indonesia Unraveling, în Foreign Affairs, iulie-august 2001
http://www.foreignaffairs.com/articles/57058/david-rohde/indonesia-unraveling
(consultat la data de 25.05.2011).
47
4. Charles F. Doran, Will Canada Unravel?, Foreign Affairs, sept.-oct. 1996
http://www.foreignaffairs.com/articles/52437/charles-f-doran/will-canada-unravel-
plotting-a-map-if-quebec-secedes (consultat la data de 25.05.2011).
5. Ved Mehta, The Mosque and the Temple, Foreign Affairs, spring 1993
http://www.foreignaffairs.com/articles/48752/ved-mehta/the-mosque-and-the-temple
(consultat la data de 25.05.2011).
6. Michael Lind, In Defense of Liberal Nationalism, Foreign Affairs, mai-iunie1994
http://www.foreignaffairs.com/search/Michael%20Lind,%20In%20Defense%20of
%20Liberal%20Nationalism,%20Foreign%20Affairs,%20mai-iunie1994 (consultat la
data de 25.05.2011).
7. Michael Mandelbaum, Foreign Policy as Social Work, Foreign Affairs, ianuarie
februarie1996http://www.foreignaffairs.com/articles/51618/michael-mandelbaum/
foreign-policy-as-social-work (consultat la data de 25.05.2011).
8. Robert W. Tucker, Alone or With Others…, Foreign Affairs, nov.-dec. 1999
http://www.foreignaffairs.com/articles/55599/robert-w-tucker/alone-or-with-others-the-
temptations-of-post-cold-war-power (consultat la data de 25.05.2011).
9. Misha Glenny, Heading Off War in Southern Balkans, Foreign Affairs, mai-iunie
1995 http://www.foreignaffairs.com/articles/50976/misha-glenny/heading-off-war-in-the-
southern-balkans ( consultat la data de 25.05.2011).
10. William Edward Gladstone (1809-1898),om politic liberal englez şi prim-ministru al
Marii Britanii (1868-1874,1880-85,1886,1892-94), în: Spartacus Educaţional, “William
Ewart Gladstone”. http://www.spartacus.schoolnet.co.uk/PRgladstone.htm. (consultat la
data de 24.05.2011).
48
11. T. S. Stanciu, Balcanii-eternul butoi cu pulbere, în: Magazin Istoric, nr. 10,
octombrie 2002, http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2002/current10/49_53.html
(consultat la data de 24.05.2011).
12. Macedonia and the first Balkan war:
http://www.balkanalysis.com/2004/04/15/macedonia-and-the-first-balkan-war-part-1/.
(consultat la data de 24.05.2011).
13. “Cine, Ce şi Unde sunt Balcanii”, p. 1,
http://www.strategikon.ro/files/studii/aria_Balcani.pdf. (consultat la data de 27.05.2011).
14. Interetnicitate in Europa Centrala si de est, Complexul Muzeal Arad, 2002.
15. “The Columbia Encyclopedia”, Sixth Edition, Columbia University Press, 2004.
16. Misha Glenny, The Balkans. Nationalism, War, and the Great Powers, 1804-1999, /Balacanii: Naţionalism, Război şi Marile Puteri, 1804-199/ Penguin Books, New York, 2001, p. xxii
Alte surse electronice:
1. http://www.divers.ro/documentar_ro?func=viewSubmission&sid=5935&wid=3746
2. http://www.didactic.ro/files/19/cun_interetnica.doc
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_de_Zece_Zile
4. http://books.google.com/intl/en/googlebooks/about.html
49
50