CAPITOLUL II

OPERE

În timpul șederii la Roma, în jurul Sfântului Ieronim s-au adunat mai multe persoane din societatea mare a orașului, persoane pe care Ieronim le-a îndrumat la viața ascetică și culturală. O calomnie josnică i-a întristat adânc inima; în 385, cu învoirea papei, a părăsit Roma pentru totdeauna şi după ani de pelerinaj a găsit refugiu în Ţara Sfântă1. Aceşti ani au reprezentat nu numai cea mai fericită perioadă a vieţii sale, ci şi cea mai productivă, câştigând titlul de „vir ecclesiasticus”.

Din refugiul său monahal de la Betleem, vocea lui avea să răsune în toată lumea creştină ca un oracol incontestabil: "directorul spiritual, precum şi conştiinţa morală şi intelectuală a jumătate din Vest"2. Biserica, de asemenea, a dorit să-i păstreze memoria şi să-i onoreze instruirea cu laurii nemuritori de “Doctor Maximus in Exponendis Sacris Scripturis”.

De pe când era în viaţă, Sf. Ieronim s-a bucurat de cea mai mare consideraţie. Pe la anul 393 se plângea că scrierile sale, imediat ce erau dictate, se răspândeau

1 Viețile sfinților, vol. II, Ed. ARCB, București, 1992, p. 159.

2 Cf. Sr. Marie Liguori EWALD, I.H.M., The Homilies of Saint Jerome, vol. I, CUA Press, Baltimore, 2010, p. XI [www.books.google.ro, accesat la data de 6 noiembrie 2015, ora 17:30], trad. nos.

2

pretutindeni, iar în 415 Paul Orosius3 spunea că “întreg Apusul aştepta o vorbă a sa, precum aşteaptă pământul uscat roua cerului”.

Între scrierile sale, păstrate în cea mai mare parte, trebuie să deosebim traducerile de scrierile originale. Pe ultimele le împărţim în scrieri exegetice, dogmatice, polemice, istorice şi epistole.

1. Traduceri

Sf. Ieronim şi-a propus, ca scop al traducerilor sale, acela de a fi intermediar între cultura greacă şi cea latină şi, după cum rezultă din traducerile sale, era într-adevăr omul născut pentru aşa ceva, posedând capacitatea de a se adapta gândului şi minţii altora, prin a reda prin vorbă şi intenţie, de a pătrunde spiritul altuia, de a-l însuşi şi de a-l exprima, ca şi cum ar fi fost al său propriu.4

1.1. Traducerea Sfintei Scripturi

(Damian Patrascu- patrologie si patristica)

Opera capitală a Sf. Ieronim, pe acest teren, o formează traducerea Sfintei Scripturi. Traducerea în limba latină a Bibliei era începută de mai bine de un secol, dar deseori manuscrisele care se foloseau aveau mari divergenţe între ele. Existau de fapt mai multe texte, aşa numitele „europene”, care derivau dintr-o remaniere sau o îmbunătăţire a versiunii numită „africană” (pentru că a fost atestată pentru prima dată în Africa, la Cartagina). Aceasta din urmă fusese făcută după un model grec de tip occidental, probabil de origine antiohenă, şi în care se resimţea forma populară, îmbogăţită cu glose şi armonizări.

1.1.1. Revizuirea Evangheliilor.

În timpul şederii la Roma, la cererea papei Damasus (366-384), Ieronim a început munca sa de revizuire a evangheliilor, după ce şi-a procurat mai multe codice latine şi greceşti. A adoptat un vocabular şi o sintaxă din punct de vedere social şi cultural mai elevate faţă de cele originale. S-a conformat unei recenzii din limba greacă, mai erudită (se pare alexandrină, sau, după alţii, proto-antiohenă) şi,

3 Paulus Orosius (n. circa 375, d. 418?), a fost un istoric creştin, teolog şi discipol al lui Augustin de Hippona.

4 Cf. Ioan M. BOTA, Patrologia, Ed. „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1997, p. 175.

3

respectând gusturile lingvistice ale publicului, a retuşat traducerea, în strânsă continuitate cu Biblia latină anterioară, corectând acele fragmente care se îndepărtau prea mult de ediţia greacă5. A rezultat o operă de bună calitate, care a intrat în „Vulgata”6.

1.1.2. Psaltirea şi cărţile sapienţiale.

În 386, după ce s-a stabilit la Bethleem, a avut posibilitatea să consulte monumentala Hexaplă7 a lui Origene. După această versiune, din anul 387 până în anul 392, a tradus din limba greacă Psalmii (versiune care va da naştere la aşa numita Psaltire „galicană”8). După aceea cărţile sapienţiale, dintre care au ajuns la noi traducerea lui Iob, Cântarea cântărilor şi Proverbele.

Patrologia (Ioan Bota), p. 175,

Începând cu 391, Sf. Ieronim s-a hotărât să traducă direct din limba ebraică toate cărţile Vechiului Testament, exceptând cele deuterocanonice (Estera, Baruch, Macabeilor, Înţelepciunea şi Ecleziasticul), operă terminată în 405.

(Damian Patrascu- patrologie si patristica)

1.1.3. Noua versiune a VT din ebraică.

Adâncindu-se tot mai mult în studiul Bibliei, Ieronim a simţit necesitatea unei traduceri a VT, bazată direct pe textul original, hebraica veritatis, aşa cum el o definea. Putea astfel să pună la dispoziţia creştinilor un text sigur şi un instrument valid pentru disputele cu evreii, care contestau versiunea LXX. A reluat deci studiul limbii ebraice, s-a documentat cu opere erudite (ca de ex. Onomasticon-ul lui

5 Cf., prologul lui Novum opus al Evangheliilor.

6 Revizuirea celorlalte cărţi ale Noului Testament (Faptele Apostolilor, Scrisorile şi Apocalipsul), intrate mai târziu în “Vulgata”, se pare că nu poate fi atribuită lui Ieronim, atât din motive de critică internă, cât şi pentru faptul că textul este diferit de cel pe care noi îl găsim citat în operele sale. După unii cercetători, revizorul ar fi fost Rufin Sirul, preot în mănăstirea din Betlehem, trimis de Ieronim la Roma în anul 399 şi care a devenit mai târziu prietenul lui Pelagiu.

7 Hexapla este una dintre cele mai celebre lucrări literare ale lumii antice. Aceasta a fost realizată de Origene, care prezintă, în coloane paralele, diverse versiuni ale Vechiului Testament. Astfel, prima coloană cuprindea textul ebraic, a doua, textul ebraic transcris în litere grecești, iar celelalte patru, cele patru versiuni in greacă: Aquila, Symmachus, Septuaginta și Teodotion.

8 A fost numită astfel pentru că, înainte de a fi înserată în “Vulgata”, de la sfârşitul sec. al VIII-lea a fost folosit în special în liturgia din Galia.

4

Eusebiu), a confruntat versiuni antice, încercând să le clarifice sensul9. Între anii 392-405, bazându-se pe un text ebraic foarte apropiat de textul masoretic şi folosindu-se de versiunile hexaplare – în special cele ale lui Aquila şi Simmacus –, a tradus direct din ebraică cărţile protocanonice10. Din Deuterocanonice a tradus Tobia şi Iudita (cu o anumită libertate) şi capitolele adăugate la textul grec a lui Ester şi Daniel, dar a respins celelalte cărţi. Această versiune ieronimiană a VT a ajuns să facă parte din „Vulgata”.

Metoda de traducere nu este uniformă pentru toate cărţile: de obicei urmăreşte exact textul original şi este fidel literei în punctele mai dificile (ca de ex. în Profeţi) dar este mai liber în fragmentele narative, sau mai respectuos la nivelul lexicului şi al formulelor decât LXX (din care erau derivate vechile traduceri latine), în cazul textelor crezute mai sacre decât tradiţia, cum ar fi rugăciunile şi oracolele divine.

Traducerea are o formă latinească bună, de multe ori legată de limbajul vechilor versiuni, şi fără a dispreţui uneori ebraismele îndrăzneţe. În ciuda vreunui defect, această versiune a întrecut ca valoare toate traducerile precedente şi s-a impus mai apoi – după iniţiale neîncrederi şi contestaţii – în uzul liturgic din Occident.

Patrologia (Ioan Bota), p. 175,

Această traducere, în care autorul a căutat să dea cât mai fidel textului original, la început a fost rău primită şi criticată atât de conservatori, care preferau vechea traducere, cu care erau obişnuiţi, cât şi de duşmanii evreilor, cărora nu le convenea că Sf. Ieronim s-a servit de textul evreiesc, pe care îl credeau în multe alterat. Numai începând cu secolul XII devine Vulgata, fiind declarată de Conciliul Tridentin (1542) traducerea oficială a Bisericii latine. 11

2. Scrieri

(Damian Patrascu- patrologie si patristica)

9 Cf., Quaestiones hebraicae in Genesim.

10 În jurul anului 393 a terminat de tradus Psaltirea (aşa zisul Psalterium iuxta haebreos, cu mare valoare critică, dar prea inovativ, poate, pentru a putea intra în uzul liturgic) şi Cărţile Regilor. Între timp lucra pentru traducerea Cărţilor profetice şi al lui Iob; au urmat apoi Ezdra şi Nehemia, Cronicile, şi Cărţile lui Solomon. În anul 404 a terminat traducerea „Optateuhului” (începută deja din anul 398) şi după un an şi Cartea lui Ester.

11 passim Ioan M. BOTA, Patrologia, Ed. „Viața Creștină”, Cluj-Napoca, 1997, p. 175.

5

2.1. Comentarii la Sfânta Scriptură

În afară de traduceri, Ieronim a comentat mai multe cărţi biblice (Geneza, Psalmii, Ecleziastul, Profeţii, Matei, şi 4 scrisori pauline). Pentru aceste opere a utilizat, în mod pragmatic şi eclectic, scrieri diferite: interpretări alegorice şi literale, explicări generale ale unui text şi dări de seamă privind detalii extrase uneori din context.

În prima perioadă, din anul 386-393, în comentariile sale la textul sacru12 se resimte influenţa puternică a lui Origene şi, în general, a autorilor din aria alexandrină, unde predomina alegoria. Mai târziu, în urma controversei origeniste, a început să facă mai mult exegeză istorico-literală de tendinţă antiohenă, chiar dacă nu a abandonat total exegeza alegorică, arătându-se însă mai critic faţă de acest tip de exegeză.

Comentariile care aparţin acestei a doua perioadă13 abundă în informaţii istorico-geografice, observaţii lingvistice, discuţii asupra variantelor textuale.

Toate aceste feluri de interpretare se combină uneori cu expunerea sensului spiritual cu referire la Cristos, la Biserică şi la suflet.

2.2. Omilii

Posedăm diferite omilii, ţinute călugărilor săi din Betlehem, pentru a ilustra un fragment ales din Biblie (în particular din Evanghelia lui Marcu şi pericope din ceilalţi evanghelişti), semnificaţia unei memorii liturgice (Epifania, Postul Mare, Paştele, etc.) sau pentru a reaminti virtuţi creştine (ascultarea, etc.). Intenţia deci, este eminente practică şi limbajul simplu, imediat, atrăgător.

2.3. Scrieri polemice

În aceste opere el se foloseşte de cele mai rafinate proceduri de satiră şi de controversistică latină; uneori reconduce dezbaterile pe teren exegetic, deseori mută

12 După o probabilă ordine cronologică, a comentat 4 epistole pauline (Filimon, Galateni, Efeseni, Tit) şi Eclesiastul; apoi a compus Comentariul la Psalmi şi Quaestiones hebraicae in Genesim, tributare versiunilor hexaplare şi materialului furnizat de Origene.

13 Din anul 393 a comentat “profeţii minori”: Daniel, Isaia, (una din cea mai vastă şi mai bună operă exegetică asupra VT), Ezechiel, şi în sfârşit, Ieremia, neterminată din cauză că a survenit moartea. A mai comentat evanghelia lui Matei în anul 398 (care este opera cea mai importantă în acest câmp din NT), şi, la o dată neprecizată, Apocalipsa, revizuind comentariul latin al lui Vittorino din Petau (mort în anul 304), eliminând tezele milenariste.

6

discuţia pe plan personal, mai ales atunci când crede că este personal implicat. Nu a reuşit însă întotdeauna să-şi dea seama cu siguranţă şi profunzime de semnificaţia doctrinară a numeroaselor polemici.

Altercatio Luciferiani et Orthodoxi. A fost scrisă în jurul anului 382 în formă dialogată şi cu ton (excepţional pentru Ieronim!) destul de cordial şi echilibrat. El critică obiecţiile discipolilor lui Lucifer din Cagliari, care nu împărtăşeau atitudinea înţelegătoare a Bisericii în privinţa episcopilor lapşi, condamnaţi de arieni la conciliul din Rimini. Reia în acest context şi argumentul validităţii botezului administrat de eretici.

Adversus Helvidium. Cu această operă din anul 384 s-a opus ideilor lui Elvidiu, care nega fecioria Mariei14, şi cu o altă operă importantă, Epistula 22 către Eustochiu, a vrut să arate excelenţa castităţii, prezentând în acelaşi timp aproape un codice de viaţă pentru fecioarele consacrate.

Adversus Iovinianum. La Roma, între anii 385-390 Iovinian era unul dintre principalii reprezentanţi ai unui grup care, iniţial, voia să se opună tendinţelor maniheiste din interiorul grupurilor ascetice, dar nu să denigreze fecioria şi monahismul. Adversarii lor spun însă că, după ce se dedicase ascezei ca şi călugăr, trecuse la o viaţă uşuratică şi luxoasă şi împingea la căsătorie fecioarele consacrate. Doctrina lui compromitea şi spiritualitatea şi morala creştină15. Ieronim, informat fiind de controversă de către prietenul său roman Pammachius, nu a întârziat să coboare „în câmpul de luptă” cu armele ascuţite ale satirei şi ale rafinatei dialectici. În cele două cărţi din Adversus Iovinianum, scrise în anul 393/394 şi care au fost răspândite la Roma, strălucitor, dar sarcastic, a criticat tezele ereticului, apelând la fragmente biblice (în special la 1 Cor 7, 1), şi la expresii pitoreşti din literatura păgână. Totuşi, anumite exagerări au provocat scandaluri şi resentimente, şi, din acest motiv, cu ulterioare scrisori (cf., Epp., 48-50), el a încercat să atenueze efectele.

14 În jurul anului 383, Elvidiu, un laic roman, discipol al arianului Auxenţiu episcop de Milano, a publicat un opuscul pentru a contrasta succesul propagandei ascetico-monastice: pretindea să demonstreze că nici măcar Maria nu-şi păstrase fecioria după naşterea lui Isus, dar că a avut alţi fii împreună cu Iosif; dispreţuia apoi viaţa castă şi continenţa. Imediata şi viguroasa replică ieronimiană (Adversus Helvidium, de perpetua virginitate Beatae Mariae), bazată pe mărturii biblice şi bogată în suliţe satirice, a distrus argumentele adversarului şi a lăudat fecioria, dând astfel o contribuţie validă mariologiei.

15 Ieronim (Adv. Iovin., 1, 3) sintetizează poziţia lui Iovinian în aceste patru puncte: fecioria şi căsătoria au aceeaşi valoare şi sunt la fel de acceptate în faţa lui Dumnezeu. Botezaţii cu deplină credinţă nu pot să fie împinşi de diavol să păcătuiască. Nu există nici-o diferenţă între post şi folosirea de mâncăruri însoţită de rugăciunea de mulţumire. Recompensa în ceruri va fi egală pentru toţi aceia care au păstrat integritatea botezului.

7

Contra Iohannem Hierosolymitanum şi Contra Rufinum. Ieronim recunoscuse în Origen un mare maestru16, şi îşi exprimase profunda admiraţie pentru opera sa, în special cea exegetică. Dar, pe neaşteptate şi întorcându-şi spatele împotriva acestuia, începând cu anul 393 el îl va denigra, denunţându-i „erorile”, şi se va opune în mod violent lui Ioan, episcop de Ierusalim, şi lui Rufin, prietenul său cel mai bun încă din anii tinereţii. Diferite evenimente şi motive pot explica această neplăcută şi dureroasă polemică.

16 Îl definise: Maestru al Bisericii după Apostoli, în Lib. interp. Hebr. Nom. Praef., cf., şi prol., la traducerea omiliilor origeniane In Hier. et Ez.

CAPITOLUL III

TEOLOGIA

1. Omul spiritualităţii biblice

Pentru Ieronim, Sfintele Scripturi sunt izvor şi stimulent pentru viaţa creştină la toate nivelele, deoarece sunt instrumentul cu care în fiecare zi Dumnezeu le vorbeşte credincioşilor17.

Trebuie deci, înainte de toate, să fie cunoscute: într-adevăr, după un celebru aforism al lui Ieronim a ignora Scriptura înseamnă a-L ignora pe Cristos18. Creştinul va avea astfel posibilitatea să se modeleze după El, exemplul suprem, iar evanghelia devine un exemplu de viaţă19.

A citi Scripturile înseamnă a conversa cu Dumnezeu20; studiul şi meditaţia îl fac pe om înţelept şi senin21.

17 Ep., 133, 13.

18 In Is., prol., citat şi de Conciliul Vatican al II-lea în Dei Verbum, 25.

19 Cf., Ep. 108, unde făcând elogiul funebru al Paulei şi descriindu-i viaţa, împleteşte discursul său cu multiple referinţe biblice, confirmând faptul că această nobilă doamnă l-a urmat pe Cristos în viaţa sa în sărăcie şi caritate.

20 Cf., Ep., 22, 25.

21 Cf., In Eph. Prol.

9

Printre ocupaţiile cărora li se dedică persoanele ascete şi călugării, prioritară şi fundamentală este lectio divina: în cărţile sacre Dumnezeu:

indică omului căile vieţii; revelează secretele sfinţeniei; îl ridică deasupra realităţilor pământeşti.

Cu o aplicare progresivă şi perseverentă22, se poate pătrunde din ce în ce mai mult sensul cuvântului divin şi astfel se poate ajunge la uniunea cu Dumnezeu. Chiar şi lipsurile, posturile şi reculegerea au scopul de a obţine acea linişte interioară necesară pentru ca omul să se poată dedica cu rodnicie acelei lectio divina.

Prin contactul asiduu cu Cuvântul lui Dumnezeu, citind, comentând, şi mai ales practicând, Ieronim a animat grupuri ascetice în Roma şi a răspândit idealul monastic printre nobili şi intelectuali, în special în rândul femeilor, şi mai târziu a plăsmuit călugării săi pentru o viaţă autentic creştină.

Afară de acestea, a dat exemplu de efort intelectual viguros şi continuu în ştiinţele biblice şi de un monahism erudit, unde studiul devine instrumentul pentru asceză.

În sfârşit, autorul nostru îşi asumă obligaţia de a acorda şi de a-şi conforma propria viaţă pe cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este indispensabil în particular pentru predicator, pentru ca acţiunile sale – deformate în comparaţie cu discursurile – să nu-l pună în încurcătură23. Numai după ce a pus în practică poruncile lui Dumnezeu, creştinul merită o profundă înţelegere a Scripturilor24.

2. Teologul

Ieronim, mai puţin abil cu speculaţia, nu ne-a lăsat vaste elaborări doctrinale. Chiar şi cu ocazia controverselor teologice, gândirea sa apare, la prima vedere, fragmentară, prea puţin metodică, chiar dacă bogată în indicaţii şi idei, deseori preţios ecou al predecesorilor săi.

22 Cf., Ep. 22, 17 şi 52, 7; In Tit. 3,9. Autorul operei Scala Paradisi (foarte probabil Guidon al II-lea, mort în anul 1188), va indica patru trepte pentru ridicarea către cer: lectio divina, meditatio, oratio şi contemplatio (=PL 40, 997). Deja Ieronim în Ep. 107, 9, scriindu-i Letei pentru a-i da sfaturi asupra educaţiei fiicei sale Paula, recomanda, cât priveşte Biblia: rugăciunii trebuie să-i urmeze lectura şi lecturii rugăciunea.

23 Cf., Ep., 52, 7-8 şi 64, 22.

24 Cf., Ep., 127, 4.

10

Chiar dacă nu a contribuit cu idei originale la dezvoltarea teologiei, s-a preocupat să transmită, uneori cu vigoare şi pasiune, credinţa şi învăţătura Bisericii. A apărat ortodoxia, s-a sprijinit mai ales pe autoritatea Scripturii şi a Tradiţiei şi a făcut apel la practica (liturgică, sacramentală, etc.) comunităţii creştine.

A confirmat şi consolidat multe aspecte ale doctrinei creştine:

importanţa fundamentală a Bibliei, susţinându-i inspiraţia divină; fecioria perpetuă a Mariei; necesitatea harului şi a libertăţii pentru a obţine mântuirea; unitatea esenţială a Bisericii, mister de comuniune; autoritatea doctrinală şi jurisdicţională a Bisericii din Roma; legitimitatea cultului sfinţilor şi veneraţia pentru relicvele lor.

În sfârşit, trebuie amintită şi contribuţia însemnată a lui Ieronim asupra pietăţii şi devoţiunii creştine, esenţial “cristocentrică”:

Cristos Isus privit şi sub aspectul său uman (evocat cu mai multă precizie tocmai în ambientul palestinian în care Mântuitorul a trăit);

un mare impuls dat pelerinajelor în Ţara Sfântă, favorizate şi de ospitalitatea generoasă cu care erau primiţi pelerinii în clădirile construite pentru acest scop de binefăcătorii săi.

3. Maestrul de ascetică

Ieronim, numit “model de conduită şi maestru al neamului omenesc”25, ne-a lăsat o învăţătură foarte bogată şi variată, adresată persoanelor de rang social şi cu stări de viaţă diferite26. Ca un bun director spiritual, el ştie să aplice exigenţele vieţii creştine după vârsta şi situaţiile corespondente şi, în acelaşi timp, ştie să stimuleze cu fermitate şi ardoare persoanele care i s-au încredinţat spre o mai mare perfecţiune.

Principiul fundamental al asceticii creştine este necesitatea de a imita şi de a-L urma pe Cristos, eliminând din suflete obstacolele care împiedică o perfectă configuraţie cu El: Îl urmează pe Cristos cel care abandonează păcatele şi cultivă

25 De către PROSPER DIN AQUITANIA, Carmen de ingratis, 57.

26 Doctrina spirituală a lui Ieronim nu a fost formulată în cadrul unor ample expoziţii sistematice, dar este prezentată în situaţii practice ocazionale, doctrină care este prezentă mai ales în Epistular.

11

virtuţile27. Motivul fundamental este iubirea vie, personală şi transfigurată către divinul Mire al sufletului28. Această iubire:

se exprimă concret cu ajutorul carităţii, şi, spiritual, cu mărturia şi exemplul bun29;

depăşind atracţiile lumeşti, ar trebui să ajungă la culmea perfecţiunii în aceia care practică sfaturile evanghelice, atât de importante pentru Ieronim.

Sărăcia este un semn tangibil al unei renunţări autentice30; castitatea îmbrăţişează toată fiinţa31; ascultarea este ca şi baza vieţii religioase32.

Autorul nostru sugerează câteva mijloace pentru a trăi un creştinism convins, generos şi exemplar:

înainte de toate, studiul şi meditarea Sf. Scripturi; apoi rugăciunea, dialog neîncetat şi vital cu Dumnezeu33. El recomandă ca

unele momente particulare din zi să fie dedicate numai rugăciunii: laudele, ora a treia, sexta, nona şi vesperele34;

şi munca – intelectuală şi manuală – este utilă şi necesară pentru a evita trândăvia, şi ca stimulent pentru a evita tentaţiile35.

O curajoasă angajare în viaţa creştină cere şi o luptă dură împotriva uneltirilor diabolice şi împotriva pericolelor simţurilor. Monahul nostru dă unele sugestii practice:

dezlipirea de lume; controlul simţurilor;

27 Ep. 66, 8.

28 Cf., Ep. 22, 24-25.

29 Cf., Ep. 108, 20.

30 Cf., Ep. 52, 5: Despuiat de toate, voi urma crucea despuiată.

31 Cf., Adv. Helv., 20: Iată definiţia fecioriei: a fi sfânt în trup şi în suflet, deoarece nu ar folosi la nimic a avea carnea fecioară, dacă apoi este căsătorită în suflet. Castitatea este sfatul evanghelic asupra căreia Ieronim insistă cel mai mult, aceasta devenind aproape refrenul spiritualităţii sale. Laudă mult castitatea, o preferă stării matrimoniale, o apără energic (chiar şi cu exagerări, care mai târziu vor provoca resentimente: cf., reacţiile la Adv. Iovin:).

32 Cf., Hom. De oboedentia: nimic nu-i place lui Dumnezeu mai mult decât ascultarea, şi – pentru călugări – este virtutea cea mai sublimă şi unica virtute.

33 Cf., Ep. 22, 25 şi 125, 11.

34 Cf., Ep. 22, 37.

35 Cf., Ep. 125, 11 şi 130, 15.

12

modestia vigilentă; mortificaţii frecvente (posturi, abstinenţe de la carne şi de la vin: dar cu

moderaţie şi prudenţă). O cotidiană asceză martirică reuşeşte să stăpânească instinctele cele mai rele, să învioreze sufletul, să înalţe către sfinţenie.

Influenţa unor scrieri spirituale ale lui Ieronim, mai ales acelea care trasează tipul „ideal” de preot, de călugăr, de fecioară, şi de văduvie creştină, a fost mare:

în istoria religioasă a Evului Mediu, el a fost „geniul inspirator” al ascetismului în privinţa renunţărilor, studiilor şi mistica ardoare;

mai târziu, mulţi sfinţi şi maeştrii ai sufletului au găsit în operele sale o hrană preţioasă pentru viaţă şi pentru direcţiunea spirituală36.

4. Atitudinea faţă de cultura profană

Ieronim a recunoscut valoarea culturii profane, atât din punct de vedere formal, cât şi pentru conţinut37, şi a încercat să o armonizeze cu noile şi elevatele idealuri aduse de religia creştină. Rigorismul sau judecata negativă ale unor pagini ale sale38, sunt dictate nu de o nediscriminată condamnare a tradiţiei clasice, ci de particulare circumstanţe, de pericolul idolatriei şi de imoralităţi prezente în păgânism, sau de rezerve pentru destinatari, dedicate unei vieţi ascetice.

Depăşind, deci, contrastul dintre clasicitate şi creştinism, cu o atitudine prudentă şi înţelegătoare, după iniţiale incertitudini şi chinuri, Ieronim a contribuit la dezvoltarea civilizaţiei creştine care se năştea, dar care se temea de valorile moştenite de la cultura păgână.

5. Ieronim scriitor

Rafinând gustul său în contact cu clasicii, Ieronim a atribuit o mare valoare eleganţei expresive şi stilului. Cu mare abilitate şi varietate, a ştiut să recurgă la diferite genuri literare şi la adaptarea cuvintelor, mişcărilor sufletului său. Toate operele poartă amprenta originală şi complexă a personalităţii sale.

36 Cf., CAMISANI E., Introduzione alle Opere scelte di Girolamo, Torino, 1961, p. 60.

37 El aminteşte des exemple de virtuţi pe lângă păgâni (cf., Adv. Iovin. 2, 11 şi 14: sărăcia şi frugalitatea pe lângă antici; ibid. 2, 41: el aminteşte de pudicitatea feciorească apreciată şi de către barbari, etc.).

38 Cf., de ex. Ep. 22, 30 : cearta pe care o primeşte în somn pentru că este mai mult “ciceronian” decât “creştin”; Ep. 21, 13: reprobare pentru acei preoţi care se dedică lecturilor – neadmise pentru ei – unor pagini clasice, neglijând Sfintele Scripturi.

13

A exercitat o influenţă însemnată asupra formării limbii latine din secolele următoare. El a vrut ca exigenţa unei noi forme expresive să „nu se nască printr-o ruptură totală de tradiţia clasică, ci într-o conştientă renovare a acesteia: dorea să se reînnoiască lexicul, şi în cadrul gramaticii, primind forme de vorbire comună şi mai ales forme ale lui sermo christianorum, dar păstrând spiritul limbii antice. Ordonând naturala uşurinţă expresivă, Ieronim a reuşit să se exprime într-un limbaj care nu mai este cel al lui Cicero, dar nu este în contrast cu cel al lui Cicero, deoarece domneşte acea armonie şi modestie care aparţine celei mai bune clasicităţi latine: în acest sens, nu putem ezita să-l considerăm pe Ieronim unul dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai limbii latine39.

39 SIMONETTI M., Letteratura cristiana greca e latina, Firenze-Milano, 1969, p. 357.