info Şcoala590e2d47cef2b... · 2017. 5. 6. · info Şcoala argument ideea de a crea o revistă...
TRANSCRIPT
INFO Şcoala
ARGUMENT
Ideea de a crea o revistă educaţional - didactică online nu este
inovatoare, alţi premergători având meritul de a se fi gândit anterior la
această acţiune şi activitate publicistică.
Originale însă, se doresc a fi subiectele abordate, pescuite din toate
domeniile de activitate didactică, diversitatea abordărilor şi a dezbaterilor
acestora, acestea fiind produsul unor persoane diferite din punct de vedere
al tipului de inteligenţă predominant (oameni de litere, fizicieni,
matematicieni, biologi - cadre didactice din toate ariile curriculare -
precum şi elevi de diferite vârste şi cu diferite concepţii). Se poate spune că
revista vizează şi un schimb de experienţă - culturală şi didactică - întrucât
colaboratorii revistei implică mai multe şcoli, atât din mediul rural cât şi
urban.
Denumirea aleasă sugerează, într-o oarecare măsura, scopul şi
obiectivele propuse. INFO Şcoala se doreşte a fi o revistă educational -
didactică online care să furnizeze informaţii din mediul cultural- educativ-
şcolar, cu scop cultural-educativ.
Prin propunerea de atingere a unor performanţe la nivel
informaţional se urmăreşte nu numai îmbogăţirea şi dezvoltarea unui bagaj
de cunoştinţe obţinute prin explorarea diferitelor domenii ştiinţifice
corespunzătoare disciplinelor de învăţământ ci şi redarea unor informaţii
utile elevilor şi cadrelor didactice ( gen noutăţi legate de admiterea in liceu /
învăţământul universitar, desfăşurarea olimpiadelor etc ) dar şi a unor
informaţii de tip administrativ.
Sperăm să vă fie de folos şi să o citiţi cu interes!
2
CUPRINS
1.Prof. Gabriela Păunescu - Elemente chimice existente in organismele vii/pag. 4
2.Prof. Rosemarie Cocoană - Studiu de caz / pag. 6
3. Prof. Gabriela Păunescu - Cheia originii vieții /pag. 8
4.Prof. Maria-Felicia Băbeanu - Recreere prin ecoturism / pag. 13
3
ELEMENTE CHIMICE EXISTENTE IN ORGANISMELE VII
Prof. Gabriela Păunescu
Şcoala cu clasele I-VIII, Eşelniţa
Procesele biologice implică compuşi formaţi de diferitele elemente ale sistemului
periodic cu substratul biologic. Organismele animale şi vegetale sunt constituite din substanţe
chimice cu o compoziţie complexă, fiind formate atât din metale cât şi din nemetale. Cele mai
importante dintre nemetale sunt: C, H, O, N, P, S şi halogenii. Metalele prezente în
organismele vegetale şi animale sunt: Na, K, Ca, Mg, Fe, Zn, Co, Cu, Mn, Mo, etc. Elementele chimice care intră în componenţa materiei vii sunt selectate de către natură
după nişte principii care nu sunt încă bine elucidate, dar se poate afirma cu certitudine, că
răspândirea lor în mediu, nu este elementul hotărâtor. De exemplu, siliciul, aluminiul şi titanul
sunt destul de răspândite în natură, dar nici unul dintre ele nu face parte dintre elementele
vieţii [2].
Organismul uman cu o greutate medie de 70 kg este constituit din:
- 97,5 % nemetale: oxigen (65%), carbon (18%), hidrogen (10%), azot (3%) şi altele (1,5%) - 2,5 % metale: Na, K, Mg, Ca reprezentând 99% din cele 2,5% și metalele tranziţionale 1%
Elementele chimice din organismele vii au fost împărţite în două mari categorii:
-microelemente (sub 0,01%) care la rândul lor pot fi:
-esenţiale: Fe, Co, Ni, Cu, Zn, Cr, Mo, Mn, V, Sn, F, I, Se
-posibil esenţiale: Al, Br, Ba, Sr, Rb, As, B, Li, Ge, Ti -
neesenţiale: Sb, Ge, Hg, Pb, Au, Ag, Bi
-macroelemente (99,99%)
-esenţiale: C, H, O, N, P, S, Na, K, Mg, Cl, Ca Biometalele, includ elemente care formează ioni cu structură electronică de gaz rar,
care nu prezintă valenţă variabilă (Na+, K
+, Ca 2 , Mg 2 ). În aceeaşi categorie, sunt incluse şi
metalele tranziţionale cu o structură electronică de 18 electroni ca Zn 2 , sau cu o structură
incompletă de 18 electroni Cu 2 , Co 2 , Fe 2 , Fe 3 , Mo(V), Mo(VI). Metalele cu orbitalul d
incomplet îşi pot modifica starea de oxidare în timpul proceselor metabolice. Urmărind biometalele în sistemul periodic, observăm următoarea distribuţie:
Tab.1. Distribuția bioelementelor în perioade și grupe
Perioada Grupa
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
3 Na Mg - - - - - - - - - -
4 K Ca - - V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn
5 - - - - - Mo - - - - - Cd
Cea mai importantă caracteristică a bioelemetelor este reprezentată de cantitatea dintr-
un element chimic necesară organismului uman zilnic. Tab.2. Cantitățile necesare zilnic organismului uman
Elementul Cantitatea Elementul Cantitatea
Na 1-2 g Cr 0,1-0,3 mg
K 0,8 g Mn 3 mg Mg 0,3-0,4 g Fe 10 mg/femei
15-18 mg/bărbați
Ca 0,6-1,2 g Co 0,1 μg
4
Sr 1-4 mg Ni 0,2-0,5 mg
Rb 1-3 mg Cu 1,5-2,0 mg
Al 10-100 mg Mo 0,1-0,3 mg
V 1-2 mg Sn 1-3 mg
În tabel se constată existenţa unor limite foarte largi de concentraţie care variază de la
ordinul gramelor la ordinul μg (părţi per milion-ppm). Practic, aceste elemente „în urme” mai
sunt denumite şi microelemente, sau oligoelemente. De obicei, elementele care se găsesc în
cantităţi egale sau mai mici de 1mg/kg ţesut sau sub 0,01% ţesut uscat în greutate sunt
denumite elemente în urme sau oligoelemente [3]. Rolul biometalelor este foarte diversificat. Astfel, biometalele se împart în:
- Transportori de sarcină: Na, K
- Stabilizatori ai structurii: Mg, Ca - Catalizator acid Lewis: Zn - Catalizatori redox şi transportul oxigenului: V, Cr, Mn, Fe,
Practic, din punct de vedere al chimiei anorganice biometalele se împart în două
categorii fundamentale:
- elemente netranziţionale: Na, K, Mg, Ca - elemente tranziţionale: Mn, Fe, Co, Cu, Mo, Zn, Cr, V, Sn, Ni, Se
Elementele netranziţionale se deosebesc de cele tranziţionale prin faptul că au stare de
oxidare constantă şi ionii lor au o structură electronică stabilă de gaz rar. Metalele
tranziţionale indicate, sunt caracterizate prin stări de oxidare variabile, formând ioni cu
configuraţie electronică incompletă, fapt ce explică o serie de proprietăţi fizice particulare
cum ar fi: absorţia în UV-VIS al spectrului radiaţiilor electromagnetice, paramagnetismul, etc. În sistemele biologice, diferenţele au un rol foarte important, care se manifestă în mai
multe direcţii:
- ionii de Na intră în componenţa fluidului extracelular pe când ionii de potasiu K intră în
componenţa fluidului intracelular. Ionii de K pot fi înlocuiţi în biosisteme cu ioni cu
dimensiuni fizice mari: Rb , Cs , NH 4 , Ti . Ionii de sodiu, pot fi înlocuiţi cu ionii de Li dar nu şi cu ioni de Cu cu dimensiuni apropiate, deoarece cuprul are tendinţa de a forma
covalenţe şi de a participa la o serie de procese redox.
- ionii de Ca 2 şi Mg 2 se diferenţiază mai puternic unul de altul. Este de remarcat diferenţa
între dimensiunile ionilor de Ca 2 şi Mg 2 şi diferenţa între căldurile de hidratare. Diferenţele
între potenţialele de ionizare explică tendinţa mai puternică de a forma legături covalente pentru magneziu în raport cu calciul.
- ionii de Zn 2 se deosebesc destul de mult de ceilalţi ioni ai biometalelor. Raza ionică a
Zn 2 este apropiată de raza ionică a ionului Ca 2 sau Mg 2 . Valorile ridicate ale potenţialului
de ionizare al zincului conduce la concluzia că interacţiunile covalente ale acestuia sunt mai
puternice faţă de alţi ioni luaţi în discuţie. Ionul de zinc joacă un rol important în biosisteme,
intrând în componenţa multor enzime (spre exemplu alcooldehidrogenaza ADH). În cazul elementelor tranziţionale, manganul, fierul, cobaltul şi cuprul intră în
componenţa multor biosisteme fiind biometale tipice. Diferenţa dintre aceşti ioni şi cei
discutaţi anterior este reprezentată de existenţa orbitalilor d incomplet ocupaţi cu electroni,
ceea ce le conferă proprietăţi chimice şi fizice speciale şi caracteristice metalelor tranziţionale.
În biosisteme, nu pot exista probabil ionii de Ni(II) şi Ni(III), se oxidează greu ionii de
Co(II) şi Mn(II) dar se oxidează relativ uşor de Fe(II) la Fe(III) şi ionii de Cu(I) la Cu(II) 2 .
5
STUDIU DE CAZ
Prof. Rosemarie Delia Cocoană
Şcoala cu clasele I-VIII, Eşelniţa Numele şi prenumele elevului: C. A Clasa a IV-a A Şcoala cu clasele I – VIII Eşelniţa
Pe parcursul unei zile am observat activitatea elevei atât la lecţii cât şi în timpul
pauzelor. Am studiat comportamentul acesteia în situaţii concrete (orele de limba română,
matematică, educaţie tehnologică) dar şi reacţiile din timpul pauzelor atunci când comunica
cu ceilalţi colegi. Am structurat observaţiile şi le-am interpretat din punct de vedere psihopedagogic
încercând să creez o imagine cât mai clară a profilului acestei eleve.
Prezentarea faptelor pedagogice în cadrul orelor de limba română şi matematică: este foarte atentă şi activă în timpul orei;
ascultă cu mare atenţie explicaţiile date;
răspunde prompt solicitărilor învăţătoarei; este foarte receptivă;
citeşte clar , expresiv , respectând semnele de punctuaţie şi intonaţia cerută de acestea;
exersează acasă cititul suplimentar pentru îmbogăţirea vocabularului; se grăbeşte să răspundă la întrebări fiind foarte sigură pe ea; este foarte sensibilă la observaţii; doreşte să se impună;
foloseşte cuvinte rar întâlnite în vocabularul colegilor atunci când compune / scrie
propoziţii;
construieşte corect propoziţii utilizând cuvintele necunoscute foarte uşor; ritmul de lucru este rapid; scrie îngrijit, citeţ şi aşează corect în pagină; permanent îi sunt necesare sarcini suplimentare de lucru;
depistează cu uşurinţă greşelile colegilor şi le corectează;
rezolvă corect, rapid exerciţiile de la tablă ; stăpâneşte tehnica calculului oral şi scris; compune probleme manifestând originalitate; găseşte soluţiile unor probleme mai dificile;
Interpretarea psihopedagogică: - manifestă flexibilitate în gândire , originalitate;
- utilizează uşor cu operaţiile gândirii; - analizează corect, abstractizează şi generalizează; - este receptivă în asimilarea noilor cunoştinţe; - memoria este foarte bine dezvoltată ; - îşi concentrează atenţia pe o perioadă mare de timp;
prezintă interes faţă de orele de curs şi faţă de muncă;
6
promptitudine în răspunsuri; deprinderea scrierii corecte este foarte bine conturată; - imaginaţia este foarte bogată;
Prezentarea faptelor pedagogice în cadrul orei de educaţie tehnologică: - este atentă la explicaţiile date de învăţătoare cu privire la etapele de lucru necesare pentru
realizarea lucrării; - lucrează atent, îngrijit; - se impune în faţa colegilor de echipă cu privire la realizarea lucrării; - foloseşte corect materialele necesare pentru realizarea lucrării; - respectă etapele de lucru prezentate; -realizează corect lucrarea dată;
-solicită o sarcină suplimentară atunci când îşi termină mai repede lucrările;
Interpretarea psihopedagogică: grad mare de concentrare a atenţiei; prezintă interes faţă de realizarea lucrării; deprinderile motrice sunt foarte bine dezvoltate;
imaginaţia este bogată ;
manifestă originalitate; Prezentarea faptelor pedagogice în timpul recreaţiilor:
- îşi bagă în ghiozdan cărţi, caiete şi apoi îşi pregăteşte din timp cele necesare pentru ora care
urmează, fără deranjarea colegului de bancă; - împărtăşeşte idei cu colega sa S., cu care este în permanentă întrecere: orice succes a
acesteia o ambiţionează, o face mai activă şi mai atentă;
serveşte pacheţelul la bancă; nu-i place să iese în curtea şcolii;
udă florile din clasă chiar dacă nu este ea de serviciu pe
clasă; menţine ordinea şi disciplina în clasă; îşi notează în carneţel abaterile colegilor din timpul pauzei;
7
CHEIA ORIGINII VIEȚII
Prof. Gabriela Păunescu
Şcoala cu clasele I-VIII, Eşelniţa
Există multe ipoteze în ceea ce privește originea vieții. Toate se lovesc însă de un paradox al
naturii comparabil cu celebra întrebare cu oul și găina. Cum este posibil ca anumiți compuși
organici de bază precum aminoacizii și nucleotidele să fi apărut înaintea catalizatorilor
(proteinele sau ribozomii) care le formează?
Fig.1. Citrat de fier
Cercetătorii susțin că structuri asemenea citratului de fier, compus produs de
numeroase bacterii, alge și plante, ar putea fi secretul din spatele originii vieții [4]. Întrebarea aparent este derutantă, întrucât este cunoscut faptul că proteinele sunt
lanțuri mari de aminoacizi. Explicația vine din partea lui Harold Morowitz de la Universitatea
George Mason, cel care a propus o teorie nouă în rezolvarea acestei probleme alături de
Vijayasarathy Srinivasan de la aceeași universitate și împreună cu Eric Smith de la Institutul
Santa Fe. Este nevoie de molecule mari de proteine pentru a fi catalizatori în obținerea
monomerilor, dar totodată monomerii sunt necesari pentru a crea catalizatorii!
Într-o lucrare prezentată în ultimul număr al jurnalului „The Biological Bulletin”,
cercetătorii au propus o nouă teorie conform căreia complecșii metalelor tranziționale având
ca liganzi molecule organice ar putea deține cheia originii vieții. Teoria lor este cu atât mai
interesantă cu cât se poate testa experimental, observând rolul complecșilor de a cataliza
reacția monomerilor pentru a forma moleculele organice complexe care au dus în final la
generarea vieții, prin mecanismul prezentat mai sus. Harold Morowitz susține că nu putem
înțelege formarea vieții decât studiind chimic fenomenul și că doar trebuie descifrat
comportamentul elementelor organogene.
Teoria propusă de cercetători are ca și mediu în care a luat naștere viața fisurile
oceanice hidrotermale, care ar oferi condițiile optime pentru declanșarea reacțiilor. Acestea
sunt fisuri apărute în scoarța pământului din care izvorăște apă încălzită geotermal. Ei explică
modul în care complecșii metalelor tranziționale au catalizat reacția în adâncurile oceanelor,
dând naștere unor molecule mai complexe. Acestea la rândul lor au devenit liganzi, având loc
o tranziție între metal și liganzii din ce în ce mai mari. Treptat, moleculele organice mici au
devenit capabile să se organizeze prin lanțuri de reacții chimice ce au pus bazele vieții. Carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul și sulful reprezintă un procent mare din
biomasă. Alături de acestea se găsește si o serie de metale tranziționale. Este scopul
8
cercetătorilor de a afla ce anume a determinat apariția lor în structurile vieții și care este rolul
acestora. Această teorie lansată de Harold Morowitz, Vijayasarathy Srinivasan și Eric Smith
strecoară indicii fine privind originea vieții de mai multe ori și în legătură cu forma posibilelor
organisme extraterestre. Și, în defavoarea popularilor omuleți verzi, organismele extraterestre
ar avea forme similare celor pământești, întrucât ar lua naștere în același mod, bazat pe
complecși de metale tranziționale și liganzi organici. În viitorul apropiat, cercetătorii intenționează să testeze această teorie pornind de la
acid citric, având și câteva indicii în favoarea acestui compus. Ei urmează să încerce
descifrarea secretului ce stă la baza vieții încălzind diferite metale tranziționale cu acești
compuși organici și observând catalizatorii obținuți [4].
Până la mijlocul secolului al XVII-lea lipseau metodele ştiinţifice de investigaţii
chimice. Principalul motiv pentru care s-a mai întârziat încă un secol şi jumătate este acea
excludere rigidă a combinaţiilor metalice din chimia organică. Lipsea de fapt fundamentul
teoretic pentru admiterea metalelor în această chimie a vieţii. Meritul esenţial al ridicării
podului peste prăpastia ce separa chimia organică de cea a combinaţiilor minerale a aparţinut
unui tânăr savant elveţian: Alfred Werner (1866—1919), prin formularea în anul 1893 a unei
ipoteze ştiinfiţice revoluţionare. În deceniul naşterii lui Werner s-a realizat ordinea mult visată în domeniul chimiei
organice. Ideile esenţiale ale teoriei structurii au fost formulate aproape concomitent şi relativ
independent unul de altul de către chimistul german August Kekule (1829—1896), de
Archibald Couper (1831—1892) originar din Scoţia şi de chimistul rus Alexandr Butlerov
(1828—1886). Teoria structurii elaborată în esenţă de Kekule, Couper şi Butlerov a izbutit să
explice prima oară corect modul în care diversele combinaţii organice sunt constituite din
atomi de carbon, hidrogen, oxigen şi azot. Valenţele acestor elemente formează, asemenea
unor braţe minuscule, legături între diverşii atomi, constituind ansambluri denumite molecule.
Teoria structurii a putut explica în chip foarte raţional diversele structuri moleculare ce sunt
posibile pentru un anumit fel şi număr de atomi. Natura forţelor de legătură era mai puţin elucidată în cazul combinaţiilor organice, în
schimb se respectau cu stricteţe valenţele elementelor. Cu un hidrogen monovalent, oxigen
divalent, azot trivalent şi carbon tetravalent erau explicate toate structurile organice cunoscute. Formarea substanţelor minerale, anorganice, părea să fie guvernată de legi mai simple,
motiv pentru care a şi fost elucidată mai devreme, şi anume de către chimistul suedez J.
Berzelius (1779—1848) în cunoscuta lui teorie electrochimică din anul 1819. Elementele
bazice, deci metalele, sunt încărcate cu sarcini electrice pozitive cu care atrag elementele
acide încărcate cu sarcini electrice de semn opus. Un element bazic cu sarcina +2, de exemplu
Co2 , se combină aşadar cu doi ioni negativi de Cl—, rezultând clorura de cobalt. Exista deci în cazul substanţelor anorganice relaţii electrostatice simple în care combinaţia chimică
corespunde compensării sarcinilor opuse. Atenţia tânărului Alfred Werner era atrasă de câteva combinaţii chimice considerate
drept curiozităţi la acea vreme. Precipitatul verde ce rezulta la amestecarea clorurii de cobalt
cu etilendiamină se arată drept o substanţă unitară. Datele analitice au indicat raportul de două
molecule de etilendiamină H2 N—CH2—CH2—NH 2 şi câte doi atomi de clor pentru fiecare
atom de cobalt. Faptul că s-a găsit încă o combinaţie cu exact aceeaşi compoziţie dar de
culoare violetă nu putea fi explicat prin presupunerea că acest compus ar fi tot un amestec de
clorură de cobalt şi etilendiamină. Nu puteau exista două feluri de săruri mixte (combinațiile
chimice rezultate la amestecarea unei substanțe organice cu o sare anorganică erau considerate
înainte niște săruri mixte adică amestecuri de săruri în proporții definite) cu aceeaşi
compoziţie. Intenţia elucidării acestui caz nemaiîntâlnit de izomerie (două substanţe diferite
dar cu compoziţie chimică şi formulă moleculară identică) l-a determinat pe Werner
9
să emită o teorie foarte îndrăzneaţă pentru acea vreme, şi care ulterior a fost calificată de un
coleg drept o „obrăznicie genială”. După mărturisirea descoperitorului, ideea unor valenţe suplimentare care puteau
explica enigma i-a venit noaptea la ora două când s-a trezit brusc din somn. Fireşte că n-a mai
putut să adoarmă de emoţii şi până a doua zi după masă au şi fost elaborate principiile
fundamentale ale chimiei coordinative.
Teoria lui Werner prevedea că atomul de metal mai poate lega în afara resturilor
negative cu care se combină prin atracţie electrostatică şi atomi sau molecule neutre.
Legăturile acestea pe care le realizează cu ajutorul unor valenţe excedentare au fost numite
legături coordinative.
Condiţia esenţială pentru formarea unei combinaţii coordinative este pe de o parte
existenţa aşa-numitului ligand (L), o moleculă (organică de regulă) care posedă cel puţin o
pereche de electroni neparticipanţi (notată cu :), adică electroni care nu iau parte la legăturile
chimice din acea moleculă. Cea de-a doua componentă, nelipsită într-o combinaţie
coordinativă este metalul (Me) capabil să accepte aceşti electroni ai ligandului formând astfel
o legătură coordinativă.
Werner a reuşit să furnizeze şi informaţii cu privire la orientarea spaţială a acestor
legături coordinative, precizând că ea va fi:
-octaedrică (adică spre cele şase vârfuri ale unui octaedru regulat) dacă numărul valențelor
suplimentare este șase;
-tetraedrică (spre vârfurile unui tetraedru regulat) sau -coplanară (într-un singur plan) dacă există patru valenţe suplimentare (vezi şi exemplele din
fig. 2).
Importanţa covârşitoare a teoriei lui Werner provine din performanţa de a fi rupt
bariera dintre structuri organice şi anorganice, arătând totodată şi multiplele posibilităţi de
legare a unor molecule organice de metale. După natura legăturii ei esenţiale, chimia care se
ocupă de astfel de combinaţii se numeşte chimie coordinativă. Substanţele în cauză, care pot fi
socotite atât organice cât şi anorganice, au fost denumite combinaţii coordinative sau
combinaţii complexe.
Pentru lansarea ideii îndrăzneţe a legăturilor suplimentare, Werner nu dispunea decât
de un singur argument convingător şi anume de posibilitatea explicării raţionale a acelui caz
de izomerie. Tot restul vieţii s-a străduit şi a reuşit să aducă noi şi noi fapte experimentale
pentru confirmarea teoriei sale. Meritul de a fi întemeietorul şi principalul promotor al chimiei
coordinative i-a adus în 1913 premiul Nobel pentru chimie. Opera lui a fost continuată de
numeroşii săi elevi care au dezvoltat vertiginos această nouă ramură a ştiinţelor chimice.
Un fenomen foarte important în chimia coordinativă este posibilitatea închiderii unor
cicluri între doi atomi ai aceleiaşi catene organice, închidere realizată tocmai prin atomul
metalic. Ciclul se numeşte inel chelatic, iar fenomenul realizării ciclului se cheamă chelatizare
(termenul „chelat" s-a preluat din limba greacă în care înseamnă gheară, exprimând astfel
foarte plastic modul în care ligandul cuprinde ionul metalic). În exemplele de combinaţii
coordinative din fig. 2 sunt trecuţi tocmai astfel de liganzi chelatici, adică molecule care se
leagă de metal prin doi dintre atomii săi proprii. Interesant şi totodată foarte important e faptul
că o asemenea chelatizare este însoţită şi de o stabilizare suplimentară, astfel că un ligand
chelatic se leagă de regula mai puternic de metal decât doi liganzi individuali.
10
Fig.2. Exemple de combinații chimice
Numeroase investigaţii de chimie coordinativă, realizate de Werner şi colaboratori,
cum a fost Paul Pfeiffer, precum şi de alţii dintre care îi amintim pe L. Ciugaev, au arătat că
cea mai mare tendinţă de a forma combinaţii coordinative o au metalele tranziţionale, cum
sunt: Cu, Fe, Co, Zn, Ni, Cr, Ag, Pt, Pd şi altele similare. Liganzii, adică moleculele care se
ataşează de metal prin legături coordinative, se remarcă de regulă prin prezenţa atomilor de N,
O şi S. Interesul deosebit cu care au fost investigate combinaţiile coordinative a contribuit
neîndoielnic la câteva descoperiri, respectiv realizări chimice deosebit de importante din
secolul al XX-lea. Dintre acestea se evidenţiază în primul rând reuşita stabilirii structurii
clorofilei, a hemului (globulele roşii, adică hemoglobinele, sunt compuse din hem care este o
combinaţie coordinativă de fier şi din aşa-numita globină care este o proteină) şi mai recent a
ciancobalaminei (vitamina B12).
Pentru a continua firul istoriei, să notăm că determinarea structurii clorofilei se leagă
în primul rând de lucrările efectuate în laboratorul condus de profesorul Hans Fischer,
laureatul premiului Nobel pentru chimie al anului 1930 pentru aceste realizări. La fel a fost
răsplătită în 1964 Dorothy Crowfoot-Hodgkin pentru determinarea în 1955, cu ajutorul
difracţiei de raze X, a structurii vitaminei B12. În anul 1972 s-a realizat şi prima sinteză în laborator a acestei vitamine cu structură
complicată.
Autorii acestei capodopere de sinteză organică, ridicată la nivel de artă, sunt Robert
Woodward şi Alfred Escheumoser, primul laureat încă din anul 1965 al celei mai înalte
distincţii ştiinţifice. Pentru a respecta adevărul se cuvine să menţionăm că toate aceste
cercetări s-au realizat în primul rând cu mijloacele şi metodele chimiei organice. Deşi
substanţele în cauză sunt de natură complexă, principala dificultate o constituie sinteza părţii
organice, introducerea atomului metalic fiind de regulă o simplă formalitate.
Este greu de apreciat cine a fost cel dintâi care a abordat problemele de chimie
coordinativă în scopul nemijlocit al elucidării fenomenelor de coordinare a metalelor în
sisteme vii. Cel mai renumit dintre ei este fără îndoială savantul Melvin Calvin, premiat
11
Nobel în 1961 pentru contribuţii aduse la cunoaşterea fotosintezei, unde rolul esenţial îl are o
combinaţie coordinativă a magneziului și anume clorofila. Există un număr însemnat de rezultate deosebit de interesante şi importante care au
fost obţinute recent în chimia coordinativă a metalelor necesare vieţii. Ele sunt deocamdată
atât de proaspete încât evaluarea lor în cadrul unor considerente de ordin istoric nu e încă
justificată.
12
RECREERE PRIN ECOTURISM
Prof. Maria-Felicia Băbeanu
Atingerea unui înalt nivel de cultură şi civilizaţie de către om s-a realizat prin muncă,
iar munca a stârnit curiozitatea, dorinţa de a cunoaşte, de a explora. Sfârşitul explorărilor
noastre va fi atunci când ne vom întoarce în locul de unde am pornit şi vom începe să-l
cunoaştem din nou. Focul şi lumina ne întorc la origini, iar originea noastră este, neîndoielnic,
natura. Desigur, meritul ştiinţei iese în evidenţă deoarece descoperirile întreprinse doar prin
puterea minţii umane sunt principalul factor care aminteşte cum, când şi de unde venim. Un
pasionat de frumos, naturalistul – botanist Nicolae Botnariuc, afirma în deschiderea cărţilor de
specialitate următoarele: „Cartea naturii nu se lasă citită prea uşor. Pentru aceasta trebuie o
pregătire temeinică, multă răbdare, perseverenţă, imaginaţie, pasiune şi curaj”. Aceste calităţi,
omul le întruneşte prin natura sa biologică, iar pentru afirmarea lor este nevoie de obiectul de
studiu, adică de mediul său de viaţă. Cunoaştere mediului înconjurător implică conlucrarea
tuturor calităţilor fiinţei umane, calităţi care se modelează prin educaţie. Ecoturismul în Municipiul Dr.Tr.Severin Adaptând expresia „Munţii noştri aur poartă…”, putem spune că, inestimabile sunt
frumuseţile ţării noastre care te îmbie la tot pasul, încântă ochiul, încarcă trupul cu energie, iar
sufletul îl umplu de bucurie, într-un cuvânt, călătorind în natură te regăseşti ca parte integrantă
a acesteia şi îţi recapeţi vioiciunea, calmul de zi cu zi, pofta de viaţă. Atunci te întrebi: „cine
sunt eu?” şi răspunsurile se găsesc astfel: dacă aş fi pasăre aş zbura, dacă aş fi culoare aş
colora, dacă aş fi floare aş parfuma, dacă aş fi instrument muzical aş cânta. Tot mai simplu!
Turismul, mai nou convertit în ecoturism, oferă răspunsuri la toate întrebările noastre.
Împrumutat din limba franceză – tourisme sau limba italiană – turismo, termenul se traduce
prin: activitate cu caracter recreativ, sportiv, ce constă în parcurgerea pe jos sau cu mijloace
de transport a unei regiuni pitoreşti, interesantă dintr-un anumit punct de vedere: cercetare,
protecţie, investiţie etc.
Ecoturismul este generos atât în ceea ce priveşte resursele informative, cât şi pentru
discriminarea unor probleme de interes biogeografic.Un bun exemplu este oraşul Drobeta-
Turnu Severin, care este cel mai frumos oraş de la Dunarea ţării noastre, graţie aşezării lui pe
cea mai etanşată terasă dunăreană, un amfiteatru arhitectonic armonios, aproape muzical,
plăcut echilibrului. Privit pe harta terestră, locul este marcat dintotdeauna prin asa-numita
cotitură a Dunării, un curriculum străbătător încă de la intrarea sa în defileul montan. Vadurile
Dunării, care scaldă sudul întregului judeţ Mehedinţi, tocmai în acest spaţiu s-au "dedat" la o
aventură extraordinară cu stâncile, cu malurile. Intrând în defileu, Dunărea parcă urcă asaltând
muntele, apoi se adânceşte şi se arcuieşte până la Porţile de Fier, continuându-şi intrândul,
nerăzgândindu-se, până ridică pe trepte înalte terasa din dreptul Drobetei Severinene. Apoi,
respiră rectiliniu, aşa cum o primeste câmpia, fără capricii, leganând un debit de 5.850
mc/secundă, însă mai jos, cu o ultimă zvâcnire bucla se întoarce privind mirabil spre malul
celălalt.
13
Turnu Severin, la data înfiinţării sale din 23 aprilie 1833
botezat Noul Oraş, Severinul a fost un dar al momentului
istoric numit Pacea de la Adrianopol din 1829 prin care s-a
edictat libertatea navigaţiei pe Dunăre şi a relaţiilor
comerciale. De-acum Severinul va deveni port şi poartă de
legatură între Europa Centrală şi Dunărea de jos, între Europa
şi Orientul Apropiat. O încercare de a clădi aici un oraş o
avuseseră şi austriecii, dar cum administraţia lor asupra Olteniei a durat putin (1718-1739) proiectul a căzut. Turcii au
revenit, iar un moment prielnic nu s-a mai ivit decât abia după
un secol. Mehedinţiul nu avea oras la Dunăre, fostele cetăţi Drobeta şi Cetatea Severinului
disparuseră cu secole în urmă, oamenii se retraseseră mai la adăpost din calea pradatorilor
turci, astfel că dorinţa locuitorilor din Cerneţi (capitala de atunci a judeţului) era acum una de
revendicare, să se construiască un oraş alături de fostele cetăţi, care avuseseră cândva o istorie
teribilă. Locul era marcat prin vestigiile Castrului roman Drobeta, Podului lui Traian şi
Turnului lui Sever, care s e văd şi astăzi, semne emblematice pe harta istoriei. DROBETA
(Drubeta în limba geţilor, drub=despicătură, după cum arăta Dunărea în faţa Insulei Şimian) a
fost o re-descoperire a legiunilor romane în deambularile imperiului după noi spaţii, ca pentru
o "globalizare" a lumii de atunci, prin strategii întrucâtva reeditate şi astăzi, cei ce nu dialogau
urmând să fie cucerişi pe calea războiului. Dacii au fost cuceriţi după trei războaie, ultimele
două câstigate cu greu de împăratul Traian în anii 101-106. Şi a urmat romanizarea, un
program care echivala cu un proces de civilizare occidentală. Sămânţa latină a rodit
precumpănitor, rezultând o etnogeneză daco-romană ce a rezistat nu în veacuri cât peste
veacuri, încât urmaşii de mai târziu si-au revendicat chiar numele amintitor de Roma, de
români, iubindu-şi cuceritorul, trăindu-şi...Traianul. Drobeta a fost prima cetate din piatră ridicată în Dacia (103-
105), un castru roman de apărare, iniţal pentru a adăposti 500
de soldaţi care asigurau paza podului. Se văd şi azi fundaţiile
(refăcute de Constantin cel Mare) pe o suprafaţă de 2 hectare,
cu cele patru porţi laterale, cu locuinţe, cazărmi, depozite de
arme, străzi şi în centrul castrului clădirea pretorului
(comandantului) unde a poposit însuşi împăratul Traian în
iarna anului 105. La vest de castru, pe malul Dunării se văd
ruinele băilor (therme) romane, în ziduri s-au găsit cărămizi
cu ştampila legiunii a V-a Macedonica, semn de datare a
construirii băilor o dată cu lucrările castrului şi podului. PODUL LUI TRAIAN, construit în numai trei ani (103-105) după
planurile aceluiaşi celebru arhitect, Apolodor din Damasc, a fost cea
mai indrazneaţă lucrare inginerească a antichităţii romane. Opera în
premieră de mare complexitate tehnologică (nici astăzi nu i se cunosc
înîntregime formulele tehnice), acest pod a fost ridicat pe 20 de
pile(piloni) din blocuri de piatră, era lung de 1.135 m, lat de 14,55 m
şi înalt de 18,60 m, la capete câte un portal monument, din care relicve
pe verticală se văd şi azi pe ambele maluri ale Dunării. Pentru partea
lemnoasă a construcţiei s-au folosit stejarii de pe 200 de hectare de
pădure. Suprastructura podului a fost darâmată din ordinul împăratului
Adrian pentru a împiedica trecerea Dunrii de către barbarii nesupuşi.
Acest colos făcut pentru o duratăîn timp, ca liant între civilizaţii, în
14
alte condiţii istorice devenise incomod, o temere pentru oameni, căci
nu timpul se teme de eternitate. Drobeta, dintr-un punct strategic iniţial, devenise un oraş civilizat şi de răscruce a
drumurilor pe uscat şi pe apă, care duceau în ţară şi peste Dunăre. Devenise primul centru
urban din Oltenia română şi al treilea din Dacia, după Sarmisegetuza şi Apullum. În timpul lui
Hadrian (117-138) oraşul a fost declarat municipium (121), când populaţia atinsese 14.000 de
locuitori, iar în timpul lui Septimiu Sever (193-211) a fost ridicat la rangul de colonia (193)
ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetăţenii Romei. O colonia era un oras
prosper, cu temple, basilici, un teatru, un forum, un port, bresle de meşteşugari. Drobeta pe la
mijlocul sec. III se întinsese pe o suprafaţă de 60 de hectare şi avea o populaţie de aproape
40.000 de locuitori. Împăraţii romani chiar şi în timpul scindării imperiului au continuat să
refacă şi să întreţină cetăţile de la Dunăre, devastate câteva secole la rând de popoarele
migrante. Ultimul împărat care mai adusese acvilele romane la Dunăre a fost Justinian (527-
565), a adăugat şi el un turn Drobetei, cu el încheindu-se istoria antică a cetăţii, ramasă apoi
pradă devastatorilor. Zona fostei cetăţi va mai purta interes peste alte veacuri,
o dată cu formarea regatului ungar şi a voievodatelor valahe,
care se vor lupta cu Imperiul Otoman ce apăruse pe harta
politică a Dunării şi a Balcanilor. În acest context cetăţile de
pe malurile fluviului din zona Porţilor de Fier şi până la
Calafat au început să fie refăcute. Andrei al II-lea al Ungariei
în apărarea regatului său a organizat Banatul de Severin,
primul ban de Severin, Luca, fiind menţionat în 1233. Aşadar
anul 1233 poate fi luat ca dată de naştere a unei noi cetăţi
peste ruinele Drobetei, locul regăsindu-se de acum sub numele
de Severin (Severinopolis) iar de aici Banatul de Severin, Terra Zeurino, Ţara Severinului. Numele de Severin
poate că a fost preluat în amintirea împăratului
Septimiu Sever care ridicase Drobeta la rangul de colonia. În
1247 regatul ungar i-a adus în ţară pe Cavalerii Ioaniti dându-
le reşedinţa aici la Severin, unde vor construi CETATEA
MEDIEVALĂ A SEVERINULUI (Castrul Zeurini menţionat
în Diploma Ioaniţilor din 1247), puternica fortăreaţă, în
incinta căreia a fost construită şi o biserică gotică, probabil
sediul episcopiei catolice de la Severin care a durat pană în 1502. Cavalerii se vor retrage în 1259, cetatea rămânând în
bătaia tunurilor tuturor: a turcilor, bulgarilor şi tătarilor care
voiau să treacă Dunărea spre unguri, a ungurilor care antrenau
şi pe valahi, aceştia în apărare şi de unii şi de alţii. Cetatea Severinului era cea mai importantă redută strategică de pe Dunăre, cine o
cucerea acela îşi asigura un cap de pod împotriva celorlalţi şi posibilitatea înaintării spre noi
cuceriri. La sfârşitul sec. XIII regele Ştefan al Ungariei a purtat cinci razboaie cu ţaratul
bulgar pentru apărarea Cetăţii Severinului. Ducii şi voievozii români şi-au disputat şi ei
întâietatea asupra redutabilei cetăţi cucerind-o sau revendicând-o în răstimpuri. Pentru ea a
murit Litovoi, iar Basarab I îl va umili pe Carol Robert la Posada (1330), de acum Ţara
Severinului (Oltenia) alipindu-se Munteniei. Mircea cel Bătrân a înfiinţat Bănia Severinului,
iar în 1406 încheia un tratat de alianţă cu Sigismund al Ungariei chiar la Severin. După
moartea lui Mircea, Sigismund va elibera Cetatea Severinului ocupată de turci şi va face chiar
unele concesii mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, protejându-le. Regina Elisabeta a încredinţat
apoi Banatul de Severin lui Iancu de Hunedoara care a întărit toate cetăţile de la Dunăre. După
15
căderea Constantinopolului (1453) atacurile asupra cetăţilor dunărene s-au înteţit, Bănia se va
muta la Strehaia, ulterior la Craiova, populaţia Severinului va migra către Cerneţi, sat la 6 km
spre nord, ce va deveni capitala districtului Mehedinti. În 1524, după ce un atac devastator al
turcilor lui Soliman Magnificul, din cetatea Severinului a mai rămas vertical doar un turn, de
unde mehedinţenii vor numi locul Turnul lui Sever. Timp de aproape 300 de ani trupul cetăţii
fusese rezidit de tot atâtea ori câte bătălii s-au dat aici pentru apărarea inimii Ţării Româneşti,
pentru nepătrunderea ungurilor spre sud şi pentru nepătrunderea turcilor spre centrul Europei.
Fosta Drobeta renăscuse (s-au descoperit mai târziu chiar şi monumente drobetane încastrate
în zidurile noii cetăţi), semn în habitatul noii aşezări în această perioadă de trei secole fiind
funcţionarea a două biserici creştine, catolică şi ortodoxă, semn de "dialog" în lumile
Schismei ce împarţise Europa în două.
Cu această istorie la temelie şi cu ferestrele unui prezent
prosper, nou oraş Tr. Severin intra în epoca modernă cu faţa
spre Dunăre. Peste câţiva ani în acest loc cu efigii istorice
devenea pentru a doua oară via regia. Pe aici intrase Traian
pentru a aduce Europa peste Dunăre, pe aici intra acum (8 mai
1866) prinţul Carol pentru a îndrepta România spre Europa.
Traian a semnat naştere al poporului român, Carol a semnat
actul de nastere al României moderne. La Tr. Severin Carol I
va mai reveni cu plăcerea amintirii şi cu folosul de obşte,
sprijinind iniţiativele severinenilor pentru ridicarea primului
nou oraş european al României de atunci.
Era gândit şi croit europeneste încă de ctitorii săi: generalul P.Kisselef, domnitorul Al.Ghica,
arhitectul Xavier Villacrose, inginerul Moritz von Ott, domnitorul Barbu Ştirbei. Era locuit de
la început de oameni cu vederi progresiste, mulţi străini: austrieci, nemţi(vezi cartierul
nemţesc şi astăzi), italieni, sârbi, evrei, francezi, unguri, greci, armeni, bulgari, până în 1900
oraşul fiind populat 85% de străini, care s-au severşi au trasîmpreună liniile definitorii acestei
aşezări cu personalitate. În 1841 Severinul a devenit capitală de judeţ, în 1851 municipiu. Era un orăşel cochet, cu frumoase clădiri, firme, străzi
pavate, iluminat, parcuri, fântâni. Principal port la Dunăre în
condiţiile libertăţii comerţului a facilitat pătrunderea
capitalului austriac şi schimbul de valori materiale necesare
dezvoltării economice. Până în 1900 fuseseră construite:
şoseaua naţională, calea ferată, bulevardele Carol şi Elisabeta,
Navigaţia Fluvială Românească, Atelierele CFR, Şantierul
Naval (care în 1914 devenise cel mai mare din ţară), Hala
"Radu Negru", Palatul Municipal, trei biserici, două spitale,
două şcoli germane, una grecească, şcoli şi gimnazii
româneşti, în 1892 Liceul "Traian" care în secolul nostru va
deveni o şcoală modernă de prestigiu naţional.
16
În 1914 a fost inaugurat Castelul de Apă, monument emblematic
pentru severineni, operă de stil şi de ţinută civilizatoare, care şi astăzi
dă identitate oraşului prin aşezarea sa giratorie în axul principal.. În perioada interbelică, municipiul Tr. Severin, deşi încă tânăr,
reuşise să ajungă în primele 18 mari centre urbane ale României. Oraş
civilizat cu frumoase achiziţii occidentale, Severinul devenise o
metropolă a culturii prin iniţiativele Liceului "Traian" şi a instituţiilor ce
funcţionau în saloanele impozante ale Palatului Culturii: bibliotecă,
muzeu, teatru, cinematograf. Ansamblul coral "Doina", Societatea
"Lumina", Universitatea Liberă, acestea continuând în virtutea inerţiei şi
în regimul comunist.
În perioada fostului regim s-a construit mai puţin în cartierele
centrale, scăpând astfel de demolare arhitecturi specifice oraşului. Din
edificiile mai reuşite în această perioadă: Hotel "Parc", resedinţa SHN
Porţile de Fier, Palatul Administrativ şi blocurile colaterale, Casa
Tineretului, magazinul "Decebal", Casa Sindicatelor, fântâna cinetică
din faţa Palatului Cultural. În 1969 Tr. Severin a redevenit capitală de
judeţ, iar în 1972 municipiu, adăugându-i-se la nume şi pe cel antic
Drobeta.
Ecoturismul în parcul natural Porţile de Fier Culoarul transmontan al Porţilor de Fier dunărene este o unitate fitogeografică cu
următoarele trasee ecoturistice distincte ca întindere şi importanţă: Muntele Trescovăţ, Şviniţa – Tricule (amfitreatul Veligan), Valea Vodiţei -Dealul Duhovnei, Valea Racovăţului – Dealul
Boldovin, Dealul Alion(Vf. Voicului), Valea Tarovăţului (vale de graniţă cunoscut şi sub
numele de „Patraula”), Cazanele Mici, Cazanele Mari, Cremeneasca- Rudina, Valea
Liubotinei – Rudina. Parcurgând aceste trasee suntem motivaţi să considerăm Parcul Natural
Porţile de Fier un unicat geografic al continentului european, considerent determinat de
patrimoniul peisagistic.
În baza Ordinului nr. 84/30.01.1998 emis de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţia
Mediului, se declară Parcul Natural Porţile de Fier în zona porţilor de fier ale Dunării din
judeţele Caraş-Severin şi Mehedinţi cu o suprafaţă de 115655,85 ha. Rezervaţiile existente în Parcul Natural Porţile de Fie au caracter ştiinţific, fiind
protejate integral. Aceste rezervaţii sunt:
Balta Nera – Dunăre (10 ha.)
Baziaş (170 ha.)
Râpa cu lăstuni din valea Divici (5 ha.)
Valea Mare (1179 ha.)
Sviniţa (loc fosilifer, 95 ha.)
Cazanele Mari şi Mici (115 ha.)
Bahna (loc fosilifer 10 ha.)
Dealul Duhovnei (190 ha.)
Gura Văii – Vârciorova (305 ha.)
Faţa Virului (1 ha.)
Cracul Crucii (2 ha.)
Valea Oglăniocului (150 ha.)
Cracul Găioara (5ha.)
Dealul Vărănic (100 ha.)
17
Importanţa ştiinţifică şi peisagistică a Parcului Natural Porţile de Fier atinge cote
uriaşe, cu atât mai mult cu cât teritoriul său ajunge în contact cu sectorul sudic al Parcului
Naţional Retezat, iar în partea sudică se continuă cu Parcul Naţional Djerdap din Serbia. În de la sfârşitul secolului al XIX-lea, peisajele Parcului Natural Porţile de Fier au
dobândit o reputaţie internaţională. Prestigiul este cu atât mai mare cu cât teritoriul său va
deveni Parc Natural Transfrontalier alcătuit din sectorul românesc, ce cuprinde zona Clisurii
(sau Cazanele Dunării) şi sectorul iugoslav al Parcului Naţional Djerdap.
Obiective turistice remarcabile rămân totuşi: zona Clisurii între Eşelniţa şi Valea
Plavişeviţei, care cuprinde Cazanele Mari şi Mici, Mănăstirea şi Valea Mraconiei, precum şi
traseul rutier dintre Orşova şi Drobeta – Turnu Severin – un peisaj de interes estetic deosebit. Pe malul sârbesc se află drumul roman săpat în stâncă, traversat de legiunile romane în timpul
războiului dacic şi străjuit de „Tabula Ttraiana”, cuprinsă în patrimoniul UNESCO. Interes
turistic prezintă şi sectorul danubian între Coronini şi Sviniţa, traseu pe care se află faimoasă
stâncă Babacai.
Probleme de mediu Pe teritoriul Parcului au fost identificate, până în prezent, 1749 specii de plante
vasculare, reprezentând 49,97 % din totalul speciilor cunoscute în flora ţării noastre. Peisajul
floristic şi faunistic al parcului a suferit transformări favorabile şi nefavorabile odată cu
amenajările hidrotehnice (Hidrocentrala Porţile de Fier I), feroviare, rutiere şi de agrement din
ultimii ani, ceea ce a condus la dispariţia multor specii de vieţuitoare (plante şi animale). Odată constituit ca arie protejată interstatală Parcul Natural Porţile de Fier implică
intensificarea măsurilor pentru protecţia naturii, realizarea unui program unitar care să
integreze activităţile de protecţie la scara întregului continent. Declaraţia Conferinţei O.N.U. asupra mediului înconjurător (Stockholm) arată că
există perspective pentru îmbunătăţirea calităţii mediului, dar este nevoie de mult entuziasm,
sânge rece, eforturi intense şi o acţiune unitară, ordonată. Pentru a se bucura liber de
binefacerile naturii, omul trebuie să profite de cunoştinţele sale în vederea creării unui mediu
mai bun.
18