UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică

Interferenţa civilizaţiilor în Europa Unită.

În anul 2000 conducătorii Uniunii Europene, de acum decişi să pornească spre realizarea unui stat mult mai centralizat şi organizat, beneficiar al unei politici externe şi de securitate comune, cu instituţii executive şi simboluri comune şi chiar cu un preşedinte unic, au realizat că puţină lume avea încredere în ceea ce numim Europa. Practic criza a devenit mult mai dură după respingerea referendumurilor constituţionale în Franţa şi Olanda, cele două NU-uri celebre, ce puneau sub semnul întrebării realizarea unei Uniuni Europene cu un puternic substrat unificator, politic. Atunci la nivelul elitelor Uniunii Europene a început a se creiona o preocupare pentru aspectul civilizaţional european. Constituirea unei identităţi europene care să ofere o alternativă diferită de cea naţională şi care să responsabilizeze cetăţenii cu privire la destinul european a devenit o urgenţă. Problema de atunci şi până acum rămâne aceea a alegerii liantului şi elementelor comune ale acestei civilizaţii europene.

Analizând imaginea civilizaţională a Europei nu putem să nu remarcăm că întreg continentul este brăzdat de linii de religie, cultură, limbaj şi civilizaţie care par a da clivaje de ne unit în Europa. Primul aspect civilizaţional este cel religios. Identitatea religioasă nu este doar cea mai veche formă de stabilire a identităţii, dar şi cea mai vizibilă. Europa se vede fracturată între o civilizaţie catolică, o civilizaţie protestantă şi una ortodoxă. Europa a fost întotdeauna privită sub aspectul ei religios şi graniţele ei au fost dependente de răspândirea credinţei creştine. Nimeni nu considera în secolele V-VI că teritoriul german, stăpânit de triburi barbare şi necreştinate

ar face parte din Europa. Abia după succesul misiunilor de creştinare din secolul VIII şi după ofensiva lui Carol cel Mare de la începutul secolului IX a ajuns acest spaţiu a fi considerat ca încorporat Europei. Timp de secole, de la căderea Imperiului Roman de Apus, a fi european însemna a aparţine spaţiului latinofon şi creştinătăţii, acestea fiind cele două elemente civilizaţionale obligatorii de marcat şi nu propriu zis poziţionarea geografică. Curând însă această definiţie a Europei, acceptată ca definitivă după 395 şi impunerea creştinsmului ca unică religie oficială, licită, în Imperiul Roman , a trebuit să fie refăcută. Evenimentul ce marca prima fractură civilizaţională în imaginarul european a fost Marea Schismă de la 1054. Excomunicarea reciprocă a celor doi lideri religioşi, Papa de la Roma şi Patriarhul de la Constantinopol a reprezentat o adevărată traumă de civilizaţie, ale cărei urmări le simţim şi astăzi. Iniţial a părut că reciproca excomunicare nu va fi decât un episod într-o îndelungată luptă de stabilire a supremaţiei între Constantinopol şi Roma. Excomunicări mai existaseră şi în trecut, dar fuseseră după o scurtă perioadă de tensiune retrase la presiunea împăratului de la Constantinopol. De data aceasta situaţia avea să devină mult mai dificil de rezolvat. Roma trecea de la jumătatea secolului VIII sub influenţa Imperiului Carolingian şi apoi a Sfântului Imperiu Roman de Neam German. Această dependenţă militară şi politică a Sfântului Scaun făcea ca acum diferenţelor doctrinare şi de orgoliu între cei doi capi ai creştinătăţii occidentale şi respectiv răsăritene li se adaugau şi considerente politice. Imperiul de Apus era dornic să aibă prestigiul unei instituţii religioase, scoase de sub influenţa Constantinopolului, ba mai mult să ofere prin Papa de la Roma o posibilitate de influenţă în afacerile imperiului bizantin. Ca atare conducătorii occidentali erau puţini interesaţi de o rezolvare amiabilă a crizei ce a survenit la 1054. Acestui neaşteptat sprijin occidental i se adăuga şi nou regăsita putere a Papei. După secolul VI Biserica Occidentală, condusă de la Roma, crescuse mult mai mult în influenţă şi putere decât Biserica de la Constantinopol. Sub influenţa Romei intraseră popoarele din Franţa, Spania, Insulele Britanice, Peninsula Scandinavă şi Europa Centrală. În acest timp Biserica de la Constantinopol nu reuşise decât creştinarea slavilor sudici ( bulgarilor şi sârbilor ) şi a ruşilor, ultimii erau puţin interesaţi de legăturile cu Constantinopolul, iar slavii sudici au constituit regate şi imperii ostile puterii de la Constantinopol.

Ca atare la 1054, în timp ce Biserica de la Constantinopol era confruntată cu reducerea teritorială şi eşecuri, Biserica de la Roma avea un parcurs triumfător, ce îi triplase numărul de credincioşi şi îi crescuse de cinci ori teritoriul şi o adusese ca principal partener al Imperiului Roman de Neam German. Ca atare raportul de forţe era net în favoarea Bisericii Occidentale şi aceasta era gata la a-şi folosi la maximum avantajele politice şi economice. Schisma a devenit definitivă în imaginarul colectiv şi a apărut ca de nerezolvat după Cruciada a IV-a de la 1204, când cruciaţii porniţi cu binecuvântarea Papei au ocupat Constantinopolul şi au creat pe ruinele acestuia un Imperiu Latin. Din acest moment contrastul între Europa civilizaţiei ortodoxe şi Europa ce stătea sub semnul civilizaţiei, denumite catolice, a devenit vizibilă. Civilizaţia ortodoxă a trăit o traumă a succesului catolic, chiar în inima Imperiului Bizantin, acest succes a dat naştere unei civilizaţii specifice. Biserica Ortodoxă se grecizează rapid, folosirea limbii greceşti în liturghie şi în practica monahică, misiunile ecumenice devin în primul rând greceşti, începe o orientare spre izvoarele civilizaţiei greceşti antice: Aristotel, Platon şi mai ales Plotin şi neplatonismul. Această orientare filosofică pune bazele unui specific religios ortodox , care respinge inovaţiile latine şi se orientează spre o comuniune cu Dumnezeu, spre o spiritualitate aparte, bazată pe dialogul cu Dumnezeu, pedepsirea trupului, participarea la divin ce va sta în inima isihasmului şi a gândirii ce îl va produce pe un Ioan Scăraru şi va duce la renaşterea religioasă a Muntelui Athos. Gândirea ortodoxă va deveni rigidă şi centrată pe rolul Mântuitorului Isus Hristos în economia mântuirii şi pe necesitatea unei trăiri individuale a relaţiei cu Dumnezeu prin meditaţie, rugăciune şi practici ascetice ( monahismul) şi o structură specifică pentru laici bazată pe Biserică, preot, ascultarea completă şi medierea clerului. Mai mult, dincolo de această alegere doctrinară, Biserica Ortodoxă se va dezvolta prin permanentă raportare la cea catolică şi mai ales prin opoziţie la adresa ei. Opoziţie care devine ostilitate, pentru lumea ortodoxă prioritatea devine recucerirea Constantinopolului ( reuşită la 1261) şi apoi respingerea dialogului cu lumea catolică, până în momentul catastrofei finale a Imperiului Bizantin la 1453, când Constantinopolul va fi cucerit de turci. Până în ultimul moment Biserica Ortodoxă a văzut principala ameninţare ca venind de la Roma şi nu de la Imperiul Otoman, la 1451 când se semna un acord între Împăratul

Bizantin şi Papalitate pentru unirea bisericilor, adepţi ortodoxiei vor părăsii Biserica Sfânta Sofia, unde se citea manifestul unirii, se vor bate pe străzile oraşului cu partizanii unirii şi îi vor striga în faţă împăratului bizantin:”mai bine turbanul turcilor decât mitra papei 1”. Ceea ce se va şi întâmpla la 1453. Aici este şi explicaţia pentru remarcabila adaptabilitate a civilizaţiei ortodoxe la victoria politică a islamului după căderea Constantinopolului. Biserica Ortodoxă a refuzat confruntarea cu lumea islamului şi a găsit imediat metode de acomodare civilizaţională ce îşi păstrează valabilitatea şi astăzi. Astfel Biserica Ortodoxă a reuşit să reziste până astăzi în Siria, Egipt, Liban, Turcia, în comunităţi închegate, prospere, cu o viaţă religioasă puternică şi cu milioane de credincioşi. Nu mai vorbim despre, supravieţuirea, dar chiar şi triumful bisericii ortodoxe în zone precum Serbia, Bulgaria, Grecia, unde civilizaţia de tip ortodox a prosperat şi nu a avut probleme a se manifesta în mod liber. Civilizaţia ortodoxă a dovedit capacitatea de a păstra unitatea colectivităţilor, a reuşit a se transforma în liant şi element de identificare naţională şi etnică, a reuşit ca până la jumătatea secolului XIX să aibă chiar un important rol judiciar, principalele pravile judiciare fiind de inspiraţie bizantină şi controlate de Biserică. Această enormă capacitate a civilizaţiei orientale de adaptare, de supravieţuire prin repliere în inima comunităţii, prin eficientizarea relaţiilor comunitare au permis un triumf al Bisericii Ortodoxe. Fără îndoială această capacitate de liant, de construcţie comunitară interiorizată şi tradiţională a avut şi un preţ de plătit. Civilizaţia ortodoxă a rămas o civilizaţie profund reflexivă, explorând moştenirea bizantină şi gândirea greacă şi punând accentul pe colectivitate, pe supravieţuirea ei prin tipare repetate, devenite tradiţie şi prin sacrificarea individului în favoarea menţinerii colectivităţii. Această construcţie va face ca lumea orientală să nu treacă prin Reforma care a zguduit lumea catolică, să respingă individualismul şi recitirea textelor sacre într-o nouă lumină vetero-testamentară. În civilizaţia orientală au lipsit confruntările sângeroase ale catolicismului, au lipsit organismele de tipul Inchiziţiei, dar a şi lipsit vitalitatea economică, dorinţa de expansiune sau efervescenţa ideilor din lumea occidentală. A fost o alegere conştientă,

1 Andre Clot, Mahomed al II-lea,cuceritorul Bizanţului, Bucureşti, 1998, p76

de refuz a a acestor elemente ce puteau pune sub semnul întrebării supravieţuirea colectivităţilor şi a civilizaţiei orientale. Să nu uităm că Europa ortodoxă se află sub stăpânirea Imperiului Otoman, unde comunităţile mult prea agresive economic şi cultural sunt anihilate rapid. Ca atare o cale occidentală de dezvoltare a civilizaţiei ortodoxe era şi imposibilă politic. În schimb şi după prăbuşirea Imperiului otoman zona civilizaţiei orientale rămâne una bazată profund pe tradiţie, comunitate, izolarea faţă de viaţa politică, supunere faţă de elitele conducătoare, favorizarea reflexiei , interiorizării şi a colectivităţii. Civilizaţia orientală apare acum fragmentată ca centre de influenţă, între o Moscovă ce încearcă a-şi aroga titlul de a fi a treia Romă şi pretenţia de supremaţie, un Patriarhat constantinopolitan ce doreşte refacerea oikumenei bizantine şi o puzderie de mici biserici ortodoxe locale : sârbe, române, bulgare etc. Totuşi, dincolo de această pulverizare, la nivelul instituţiilor, în fluxul interior al culturii ortodoxe există o unitate de idei, de conceptualizare a lumii şi de evaluare a raportului cu civilizaţia occidentală extrem de fermă. Din nefericire dihotomia ortodoxie- catolicism continuă a fi un element de partajare a Europei, refuzul de a accepta vizita ecumenică a Papei Ioan Paul al II-lea în zona ortodoxă ( numai România a permis o astfel de vizită) şi apoi ostilitatea faţă de noul Papă Benedict al XVI-lea, ce devine tot mai vehementă. Zonele monastice celebre ale Europei Răsăritene, precum Muntele Athos, mânăstirile din Moldova şi cele din Ucraina au devenit centre ce promovează o nouă reformă religioasă, antioccidentală, pe urmele lui Paisie Velicikovski, ce solicită refuzarea dialogului cu Occidentul declarat eretic la 1054. Dacă în acest factor mai introducem şi ostilitatea politică a Rusiei, Serbiei şi Greciei faţă de Sfântul Scaun şi faţă de influenţa pro-occidentală, pe care acesta o favorizează, înţelegem că suntem încă departe de a avea o bună imagine a celor două zone civilizaţionale. Dacă introducem în ecuaţie şi dispreţul, cultivat îndelung în Occident, faţă de valorile Bisericii Orientale considerate drept obscurantism sau şarlatanie, iar rolul Bisericii fiind depreciat ca fiind unul de conformism politic, dezinteres faţă de cultură şi implicarea civică, înţelegem de ce nici Biserica Catolică nu este dispusă la concesii şi dialog profund. În secolul XVII, când Europa Occidentală începea a respinge Imperiul Otoman şi a recucerii spaţiul ortodox, Biserica Romană şi Imperiul Austriac, ce era vârful de lance al

ofensivei, pregătesc o strategie de reconciliere între cele două civilizaţii: occidentală şi orientală. Această strategie este bazată pe crearea Bisericii unite, strategie ce va fi aplicată în toate zonele de contact: ortodoxie-catolicism. Apar astfel Biserica Unită ucrainiană, cea poloneză, lituaniană, română din Transilvania, sârbă etc. Dacă vedem aceste biserici marchează exact vârful expansiunii austriece în zona ortodoxă şi au exact acelaşi tipar de construcţie, respectarea de către noua biserică a elementelor de credinţă catolice ( respectarea primatului papal, a Sf. Împărtăşanii cu azimă dospită, formula filioque , tipic latină folosită în Crez, formule de botez latine etc ) în schimb noua biserică bucurându-se de autonomia de organizare şi menţinerea structurilor religioase de tip ortodox. Acest model de organizare este cel propus dintotdeauna de către Sfântul Scaun ca metodă de restabilire a unităţii originale a creştinătăţii. Acest model a fost însă până acum ineficient. Niciodată nu a reuşit să atragă întregul popor căruia i-a fost propus de partea uniatismului şi nu a reuşit să fie o concurenţă serioasă la Biserica Ortodoxă. Mai mult, odată cu victoria comunismului, Bisericile Unite din Europa de Est şi Centrală vor fi dizolvate şi supuse unei prigoane din care nu îşi vor mai reveni nici în perioada de libertate de după 1989. Ca atare nu se poate vorbii de un model civilizaţional de succes, care să ofere un amestec între cele două civilizaţii. Biserica uniată nu pare a fi soluţia pentru a înlătura această discrepanţă.

Civilizaţia catolică are şi ea propria sa istorie şi influenţă asupra modelului de civilizaţie european. După 1054 civilizaţia catolică nu a considerat că este util a-şi construi o imagine în raport cu biserica ortodoxă . În timp ce în Răsărit este urmărit, criticat, evaluat şi respins tot ceea ce se face în zona Occidentului, nu există o mişcare de acelaşi tip în zona creştinătăţi romane. Civilizaţia occidentală devine mult mai interesată de expansiune, dacă zona ortodoxă se închide în ea însăşi, cea mai frapantă evoluţie a zonei occidentale este expansiunea. Iniţial este o expansiune în zona vestică, Papalitatea sprijină misiunile de creştinare din Irlanda ( Sfântul Columban), Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Danemarca, zona germană, Polonia, Cehia şi zona Baltică. Toate metodele sunt bune pentru această expansiune, de la trimiterea de evanghelizatori, la înfiinţarea de ordine monahale, determinate să promoveze creştinismul, până la ordine militare şi monahale

ce folosesc şi vilolenţa în răspândirea creştinismului (Ordinul Templierilor, Ordinul Gladifer, Ordinul Ioanit ). Cruciadele sunt expresia cea mai cunoscută a acestei vitalităţi civilizaţionale a culturii occidentale, gata la a exporta un model economic şi de civiltzaţie şi chiar şi un enorm aflux uman ce se îndreaptă spre Orientul Mijlociu. Interesantă este şi orientarea spre eficienţă a civilizaţiei occidentale, ordinele călugăreşti sunt expresia acestui mod de a percepe viaţa sfântă, nu în termenii calitativi ai Orientului şi ai individualităţii legăturii cu Dumnezeu a isihaştilor, ci în termenii unui ordin care munceşte, se roagă şi luptă pentru Dumnezeu. Cuantificarea legăturii cu Dumnezeu este dată de eficienţă, dimensiunile mânăstirii, numărul de fraţi, averile ordinului, influenţa politică, proprietăţile achiziţionate. Toate acestea stau la baza unei adevărate industrii a credinţei, dacă termenul ne este permis a fi folosit. În care există o concurenţă acerbă pentru numărul de credincioşi, numărul de episcopate, chiar căutarea martiriului este şi ea guvernată de acest criteriu, fiecare zonă dorind să aibă un sfânt protector, martiri, oseminte celebre. Această vitalitate a creştinismului occidental creează o aventură fără egal în lumea orientală, căutarea necredincioşilor pentru a fi evanghelizaţi. Zona orientală avea la îndemână un vast rezervor de populaţii ce puteau fi creştinate, dacă ne referim măcar la zona islamului, dar nu a existat nici o încercare de răspândire a creştinismului în această direcţie fiind preferat status-quo-ul. Civilizaţia occidentală a conceput cruciadele pentru zona islamică, iar în restul lumii descoperirile geografice sau făcut tot atât de mult pentru aur cât şi pentru goana după suflete de salvat. Aceeaşi dorinţă a expansiunii a făcut să crească statisticile privind numărul indienilor creştinaţi şi să-i silească pe creştini să îşi răspândească modelul de civilizaţie cât mai mult şi cât mai departe2. Acestui elan îi datorăm creştinarea în mai puţin de 100 de ani a întregului continent american, a Filipinelor, Australiei şi constiturea unor mari comunităţi creştine în India, Peninsula Indochina şi China propriu zisă. Civilizaţia catolică avea însă curând să sufere o fracţionare, mai importantă poate decât

2 O critică interesantă, dar puţin fundamentată a acestui model de expansiune

civilizaţională poate fi găsită în lucrarea, Jean Louis Schlegel, Legea Domnului contra

libertăţii oamenilor. Integrisme şi fundamentalisme , Bucureşti, editura Corint, 2005.

clivajul cu biserica ortodoxă, deoarece aceasta a rămas constant în defensivă, anume separaţia faţă de lumea protestantă. Civilizaţia catolică a supravieţuit acestei segmentări, dar şi-a pierdut mult din forţa de expansiune a secolelor trecute. Civilizaţia catolcă a rămas în primul rând o civilizaţie mediteraniană ( Italia, Spania, Franţa ) , izolată faţă de Nordul continentului, mult mai dinamic economic şi politic ( Germania, Marea Britanie ). Înfrângerea în Războiul de 30 de ani, Contrareforma şi succesele ei doar parţiale în Polonia şi Germania, toate au creat un status-quo în lumea catolică şi fapt şi mai grav au lipsit-o de marele atuu al secolelor trecute: deschiderea la platforma atlantică. Spania şi-a pierdut puterea maritimă atlantică după eşecul Marii Armada din 1588 şi nu a mai recuperat-o niciodată. Italia a fost incapabilă, datorită fragmentării în oraşe- state, să îşi creeze o flotă atlantică, rămânând legată până în secolul XVIII de flota veneţiană şi cea genoveză, ambele cu influenţă doar în Marea Mediterană. Franţa a avut un scurt moment în care a încercat o politică atlantică prin colonizarea Canadei, constituirea unei flote de către Colbert şi politica de expansiune în India a lui Ludovic al XV-lea. Războiul de 7 ani (1756- 1763) a dus la eşecul acestor planuri, iar Trafalgar a marcat eşecul definitiv şi al Franţei revoluţionare şi imperiale de a prelua un destin atlantic. În schimb platforma atlantică a fost folosită de puterile protestante: Marea Britanie şi Olanda. Ele au construit un imperiu ce înconjura pământul, cel olandez prea fragil, datorită lipsei resurse umane în Ţările de Jos, cel britanic mult mai bine conceptualizat şi gândit, având şi avantajul unei populaţii numeroase, precum cea insulară a durat mult mai mult. Ca atare civilizaţia catolică a cunoscut o stagnare, glorioasă, fără îndoială, dacă privim nu doar la efortul conceptual al Contrareformei, dar şi la clasicismul artistic şi civilizaţional pe care îl propune drept model Europa Catolică. Versailles, Vatican, Schonbrunn, Escorial, Prado, sunt toate testamentele unei civilizaţii care deşi redusă acum la forma sa de manifestare europeană, ruptă de legăturile transatlantice, aflate acum în mâinile protestanţilor, nu ezita a-şi revărsa potenţialul creator în opere de artă, în modele de guvernare şi în refome politice de tipul monarhiei absolute. Apare un model de civilizaţie european, uşor recognoscibil din Italia până în Franţa şi Spania, un model bazat pe credinţă, primat papal, producţie culturală intensă, dezvoltare intelectuală, creaţie artistică, individualism, dar totul temperat de conceptul

Ad majorem Dei gloriam, totul se face pentru mărirea lui Dumnezeu. E un model care respinge violenţa în făurirea istoriei, respinge protestele, respinge sectarismul şi concentrarea puterii, totul se face prin reforme iluminate, prin petiţie, prin presiune socială, prin consens civilizaţional. Acest tip de societate este cel care se va manifesta contra exceselor Revoluţiei Franceze, îl vedem alături de Imperiul lui Napoleon I, apoi la restauraţia Bourbonilor în Franţa şi apoi ca suporteri pe rând ai monarhiei din iulie 1830 şi ai Republicii lui Adophe Thierry de la 1871. Ei sunt legitimiştii regimului francez, ei ţin echilibrul întregii Franţe şi sunt cei care se vor revolta contra Frontului Popular în 1936 şi îl vor saluta pe mareşalul Petain în vara lui 1940 ca salvatorul naţiei. În Spania ei sunt cei care susţin monarhia Bourbonilor până în ultimul moment şi când revoluţia vine după 1936 ei sunt cei care sprijină miliţiile falangiste şi pe generalul Franco în timpul războiului civil şi asigură subzistenţa regimului până la căderea Madridului Roşu în martie 1939. Ei sunt Spania clericală, Spania albă, care respinge comunismul şi vor constitui rezerva de cadre a regimului franchist până la moartea dictatorului şi apoi vor patrona tranziţia paşnică spre democraţie a regelui Juan Carlos după 1979. Tot ei stau până astăzi în spatele Partidului Popular şi al dreptei, clamând că reprezintă Spania profundă de pe axa Washington-Madrid-Vatican. Găsim aceiaşi susţinători ai modelului politic catolic în Italia, în cadrul susţinătorilor dinastiei de Savoia şi apoi după 1922 ai regimului fascist care, graţie lor, se apropie în 1929 de Vatican şi semnează Concordatul ce pune capăt divizării în Italia ce domnea de la 1870 de când Papa fusese silit să se retragă la Vatican şi să renunţe la suveranitatea asupra Romei3. Aceeaşi grupă solidă va asigura cu Alcide de Gasperi reconstrucţia europeană şi italiană şi vor devenii pionierii

3 În 1870 regele Italiei a intrat cu armata în Roma, oraş pe care Papa îl considera ca oraş

al catolicismului şi parte a ptrimoniului papal şi nu a statului italian. Incapabil militar să

opună rezistenţă Papa s-a retras la Vatican şi a refuzat să recunoască noul stat iatlianşi a

adresat catoliocilor directiva de a nu participa la viaţa politică a noului stat.acst conflict

aspra Romei a durat până în 1929 când Papa a aceptat să recunoască posesiunea

Italiei asupra Romei primind însă o importantă despăgubiremteială, scutire de impozite şi

bstatut de extrateritorialitate pentru Vatican. Arztizanul acestui acird care a readus pe

catolici ăn cadrul inbstituţiilor italiene a fost Benito Mussolini, dictatorul italiei la aceea

dată.

democraţiei creştine până după 1990. Această scurtă trecere în revistă a modelului politic şi de civilizaţie catolic ne ilustrează nu doar vitalitatea, dar şi stabilitatea acestui model extrem de vivace, de tenace şi mai ales cu o enormă capacitate de a construi, chiar în momente politice şi economice adverse. Destinul Europei sfâşiate între diverse structuri civilizaţionale nu ar fi suficient analizat fără a discuta şi despre Europa protestantă. După jumătatea secolului XVI, în ceea ce părea a fi monolitul Europei catolice apar tot mai multe fisuri, începe la 1534 decizia regelui Henric al VIII-lea de a înfiinţa o biserică anglicană, pune capăt unor conflicte ce opunea de peste 300 de ani regalitatea engleză Sfântului Scaun. Ceea ce părea a fi doar o iniţiativă a unui rege excentric se va transforma într-una din cea mai vivace biserică protestantă, ce va face din întreaga Americă de Nord un centru al protestantismului mondial şi va schimba istoria acestui spaţiu ce astăzi reprezintă Statele Unite ale Americii. Efectul de domino nu va întârzia a se face simţit odată cu sfidarea adusă de Luther instituţiilor fundamentale ale Bisericii Catolice prin publicarea celor 95 de teze la Wittenberg. Vor urma publicarea Bibliei în limba germană de către Philip Melanchton şi publicarea cutremurătoarelor Instituţii ale Religiei Creştine de către Jean Calvin, care pune bazele unui calvinism intransigent şi expansiv ce părea a fi de neoprit. O sută de ani mai târziu, după Contrareformă şi reacţia catolică a Conciliului de la Trento, în Europa graniţele confesionale sunt trasate în mod clar, ele rămânând neschimbate din secolul XVII până astăzi. Civilizaţia protestantă cuprinde practic centrul şi nordul continentului, de la Peninsula Scandinavă până în Anglia şi centrul Germaniei. , poziţie strategică ce va pune bazele unei dezvoltări remarcabile economice şi politice a acestui model civilizaţional. Flotele engleză şi olandeză preiau întregul trafic european, sugrumă concurenţa spaniolă şi practic paralizează legăturile între zona catolică din sudul continentului şi coloniile din America de Sud şi cea Centrală. Printr-o politică comercială agresivă, inclusiv prin practicarea pirateriei întreg comerţul cu Lumea Nouă ca şi rezultatul exploatărilor de aur şi argint din nou descoperitul continent, toate sunt tranferate spre zona protestantă. Nu doar comerţul şi pirateria au un rol determinant în acest transfer al bogăţiilor de la zona catolică la cea protestantă , dar şi dezvoltarea industrială rapidă. Practic toate produsele industriale încep a fi produse în nord, în timp ce zona catolică oferă un flux

constant de aur pentru aceste produse, limitându-se doar la producţia agricolă. Această bogăţie se va transforma în putere politică şi influenţă. Marea Britanie începe colonizarea Indiei şi va face din această zonă centrul unui imperiu în Oceanul Indian, apoi reuşeşte să facă din cele 13 colonii din nordul continentului american centrul unei noi expansiuni pentru modelul de civilizaţie protestant şi în final chiar să excludă concurenţa franceză de pe continent prin cucerirea Canadei în 1763. Nici Olanda nu se lasă mai prejos, reuşind să facă din Indiile Orientale , actuala Indonezie, un centru protestant în aceeaşi zonă a concurenţei şi bogăţiei din Oceanul Indian. Dacă mai adăugăm la această enormă explozie a protestantismului şi misiunile desfăşurate sub egida calvinismului şi lutheranismului în China şi Peninsula Coreeană, unde astăzi zeci de milioane de oameni aparţin de astfel de biserici, iar mai curând misiuni la fel de acerbe şi hotărâte încep să ridice mari probleme statutului de zonă predominant catolică a Americii de Sud. Să mai adăugăm la acest tablou al vitalităţii protestantismului faptul că aceste zone asiatice de credinţă protestantă nu au ezitări de a se îndrepta spre ţări predominant hinduse, precum India, sau budiste, precum Thailanda şi chiar în zona musulmană ( Pakistan şi Afganistan) desfăşurând enorme operaţiuni de evanghelizare, cu un succes de neimaginat în urmă cu 20 de ani, putem vedea în protestantism cea mai plină de vitalitate formă de creştinism. Se poate vorbi chiar de un transfer de energie şi de dorinţă de expansiune de la zona catolică la cea protestantă odată cu sfârşitul secolului XVI. Civilizaţia protestantă pune în inima sa o legătură directă cu Dumnezeu, măsurată zilnic prin fapte şi rezultate şi printr-o credinţă în predestinare, care în loc să se transforme în piedică a acţiunii devine din contră imbold pentru succes. Max Weber descria în celebra sa lucrare, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, o legătură indisolubilă între credinţa în predestinare, ce stă la baza protestantismului şi succesul economic în care se aşteaptă semnul mântuirii divine. Această încurajare a acţiunii de orice fel ca semn al favorii divine duce la explozia economică a lumii protestante, dar şi la explozia ştinţifică şi culturală, singura supapă a spiritului permisă în primele secole de protestantism, ce condamna orice altă preocupare drept frivolitate. Curând protestantismul crează un model uman bazat pe studiul Scripturii, pe efervescenţa acţiunii, indiferent că discutăm de economie, politică sau cultură, importante sunt doar rezultatele, cât mai mult , cât mai

repede. Acest model, ce pune accentul pe individ şi pe rezultatele lui, transformă nordul european, într-o societate a civismului, a acţiunii orientate spre rezultat, a grupurilor de presiune, care pornesc de la imaginea micii biserici protestante unite în cânt , psalmi şi adorarea lui Dumnezeu, dar care sfârşeşte prin a pune această mică unitate în serviciul cauzelor politice ( precum la Oliver Cromwell) , economice ( vestita Societate a Indiilor Orientale) sau culturale ( precum la fel de celebra Academie Britanică) sau chiar în serviciul revoluţiilor ( Adunarea coloniilor americane de la Philadelphia ). Acest model de acţiune devine cheia succesului protestant , dar şi un element important al modelului de civilizaţie protestant. Fără a absolutiza, precum Max Weber, care vede în protestantism punctul de început al tuturor revoluţiilor economice şi culturale ale epocii moderne, nu putem omite faptul că dorinţa de a pune totul sub semnul întrebării, de a nu accepta teoriile vechi şi tradiţiile doar pe motivul că vechimea le garantează valabilitatea stă la baza cercetării moderne şi a principiului fundamental al revoluţiei ştiinţifice. Modelul civilizaţiei protestante este astăzi o parte inextricabilă a vieţii europene şi încă marile sale bariere se fac simţite. Protestantismul are diferenţele sale ce îl fac maleabil în faţa Europei catolice, cel puţin în ultimele decenii, lipsa unui centru cultural şi politic de prestigiul şi forţa Curiei Papale, lipsa unui simbol al unităţii precum are civilizaţia catolică toate îl fac să pară fragilizat în ultimele decenii. Totuşi să nu exagerăm, dorinţa de noutate şi apetitul pentru schimbare în Bisericile Protestante rămâne enorm de la deschiderea faţă de clerul de culoare sau non-european ( deschidere mult mai înceată în Biserica Catolică) până la hirotonisirea femeilor, respinsă de Vsatican şi alte inovaţii doctrinare precum căsătoria preoţilor, acceptarea uniunilor homosexule, toate fac ca diferenţa între cultele protestante şi civilizaţia catolică să fie în continuare pregnantă şi nu apar a exista sermne că aceste diferenţe vor fi nivelate curând. Ce ne rămâne de văzut, din punct de vedere religios, în afară de a constata că avem trei Europe, de multe ori cu o istorie conflictuală, bazate pe trei forme religioase, creştine, dar ce au evoluat diferit de a lungul timpului. Forme de dialog au existat, bisericile unite între Biserica catolică şi cea ortodoxă şi nenumărate exemple de peregrinaj al credincioşilor între Biserica catolică şi cea protestantă, la un momemt dat a părut chiar că politica de agiornamento ( aducere la zi ) a Papei Ioan Paul al II-lea va face insensibile

diferenţele între protestantism şi catolicism şi va netezi drumul spre unificarea cu ortodoxia. După 1995 s-a demonstrat clar că se ajunsese la limita maximă a concesiilor pe care Papalitatea era gata a le face, iar mandatul noului Papă Benedict al XVI-lea este clar orientat mai degrabă spre conservatorism decât spre modernizare. Dacă mai adăugăm la aceste trei Europe mari şi o Europă islamică, în perpetuă creştere prin imigraţie şi natalitate, cu instituţii economice şi culturale profunde, cu o viaţă politică profund ancorată în cea europeană, înţelegem că religios tabloul civilizaţiilor Europei este încă confuz şi mai are mult până la a fi o adevărată interferenţă a civilizaţiilor în Europa Unită.

Civilizaţiile Europei (model teritorial).

La începutul secolului XX a apărut un curent de cercetare tot mai important bazat pe marile unităţi geografice care, susţineau autorii, creau unităţi politice şi economice, facilitau sau blocau accesul la pieţe şi cultură, într-un cuvânt decideau destinul popoarelor şi al indivizilor. Se năştea geopolitica. Henri Pirrene vorbea despre Mediterana, Mahomed şi Carol cel Mare , Fernand Braudel vorbea despre Mediterana în vremea lui Filip al II-lea, iar marele nostru istoric Gheorghe Brătianu făcea o analiză asemănătoare Mării Negre şi influenţei ei asupra popoarelor din regiune. Ca atare pare absolut normal a vorbi de o Europă a civilizaţiei mediteraniene, o Europă a civilizaţiei baltice, o Europă a civilizaţiilor continentale şi de ce nu o Europă a Mării Negre ? În orice caz în structura de civilizaţie a Europei se pot distinge mult mai uşor trăsături comune între civilizaţia spaniolă şi cea italiană, decât între oricare din acestea două şi cea suedeză de exemplu sau germană, la fel similitudinile româno-bulgare rămân mult mai vizibile decât între România şi Franţa, spre care am privit în ultimii 200 de ani ca model. Apare măcar şi din această enumerare utilitatea unei astfel de analize civilizaţionale pentru a putea găsi un model de interferenţă a civilizaţiilor. Cea mai veche şi mai vizibilă formă de civilizaţie europeană este fără îndoială cea mediteraniană, dacă ar fi măcar să ne referim la exemplul Greciei şi Romei Antice, al colonizării greceşti, circum-mediteraniene şi apoi la Imperiul Roman al Mediteranei avem deja câteva repere clare. Italia, Spania, Grecia, zona Adriaticii , toate sunt zone izolate de restul continentului prin lanţuri muntoase : Pirinei, Alpi, coasta dalmată şi deschise

spre exterior doar pe mare. Civilizaţia mediteraniană este interesată imediat de export, de circulaţia maritimă, de legăturile cu zonele adiacente, litorale, bazinul Mării Mediterane devine centrul schimbului de idei şi de influenţe politice şi civilizaţionale. Încă din primele secole ale constituirii civilizaţiei mediteraneene asistăm la această matrice a schimbului de idei şi cultură. Astfel asistăm la colonizarea greacă care se extinde din Egipt, până în sudul Italiei, Sicilia şi bazinul Mării Negre. Peste tot asistăm la extinderea modelului politic al oraşului-stat, exportul de ceramică şi produse greceşti, constituirea unui tip de economie, denumită, economia clasică , exportul de modele politice, de limbă greacă şi de civilizaţie. Se ajunge până acolo încât coloniile greceşti din Italia şi Sicilia sunt unite sub numele generic de Grecia mare. În aceste prime secole se constituie modelul unei civilizaţii mediteraneene, unite prin comerţ, influenţă politică, limbă comună, model de societate , model politic şi schimb al ideilor şi culturii. Unificarea greacă a lumii mediteraneene va fi de lungă durată, dar destul de slabă în eficacitate, datorită resurselor demografice şi economice reduse ale Greciei şi mai ales datorită accentului pus pe economie şi schimburi ceea ce menţine influenţa grecească la limita litoralului şi nu mai mult de 30-50 de km. în interior. După experimentul grec cea dintâi civilizaţie mediteraniană coerentă este cea romană. Istoricii vorbescdespre o aventură maritimă romană, compusă din războaiele punice, conflictul cu ilyrii, conflictul cu regatul seleucid, ce crează imperiul maritim roman şi o aventură continentală bazată pe războaiele cu galii şi cu Mithridate. La finele acestor aventuri romanii au realizat o unificare lingvistică, culturală, civilizaţională şi de model politic. Este vorba despre o influenţă politică şi militară coerentă, desfăşurată sub numele de romanizare şi de sincretism religios, care timp de cinci secole va germina o civilizaţie romană unitară şi extrem de puternică, care va rezista mult timp după ce Imperiul care i-a dat naştere nu mai exista decât în amintirile cronicarilor. Henri Pirrene va face o meritorie muncă de arheologie civilizaţională unind diversele elemente ale civilizaţiei de tip mediteranian şi demonstrând continuarea lor până la momentul cuceririi islamice . Până în secolul VII observăm o permanentă întărire a acestui tip de civilizaţie, nici măcar creştinarea imperiului sau valul marilor migraţii nu reuşeşte să-l disloce. Civilizaţia de tip mediteranian roman rămâne extrem de puternică şi capabilă de o convertire rapidă şi de o asimilare completă.

Pirrene demonstrează convingător cum doar în 40-50 de ani regatul vandal din nordul Africii sau cel ostrogot din Spania se romanizează rapid. Nu face excepţie nici puzderia de regate france, ce apar pe ruinele Galiei romane. Nici regatul ostrogot italian, în care Boetius devine în acelaşi timp un simbol al civilizaţiei romane triumfătoare şi un mijlocitor între Teodoric şi moştenirea Romei . Întreaga zonă mediteraneeană rămâne, în ciuda destrămării Imperilui Roman de Apus, o unitate de civilizaţie de nedistrus, autoritatea bisericii romane , a Papei, limba de cancelarie latină, ceremonialul, titlurile şi organizarea romană, simbolurile puterii ce vin de la Roma sau Constantinopol, cultura latină ce este păstrată în mânăstiri şi în biserici şi păstrată de elita politică a noilor state, romanizarea numelor, legăturile comerciale şi economia de tip mediteraneean rămân trăsăturile unui model de civilizaţie de succes . Sasirea islamului pe ţărmurile de sud ale Mării Mediteranee produce o criză a acestui sistem. Când în 814 Carol cel Mare se încoronează, deşi are formele romane şi suportul papal şi se pretinde continuatorul Romei, imperiul său nu este în nici un caz unul de tip mediteraneean , iar controlul mării îi scapă complet în favoarea lumii arabe şi a Imperiului Bizantin. Carol cel Mare construieşte un cu totul alt tip de civilizaţie, una continentală. Chiar dacă după 700 asistăm la decesul civilizaţiei mediteraniene romane, nu putem în nici un caz să vorbim de sfârşitul unei civilizaţii a Mării Mediteranee. Deşi acum bazinul este segmentat între religia creştină ( fie ea catolică sau ortodoxă ) la nord şi cea islamică, la sud, asistăm rapid la o refacere a legăturilor între cele două zone. Islamul se arată imediat interesat de circulaţia bunurilor şi a ideilor şi după un secol de înfruntări navale renunţă la controlul Mării Mediterane în favoarea oraşelor- state: Veneţia şi Genova. Ulterior şi Imperiul Otoman va încerca să spargă acest monopol al Veneţiei şi Genovei, dar va renunţa după eşecul definitiv de la Lepanto ( 1571), când flota otomană e complet distrusă. Ca atare, curând după expansiunea islamului confruntarea face loc din nou schimburilor între cele două ţărmuri, o unitate politică nu va mai exista până în secolul XIX, dar una de civilizaţie nu poate fi negată. Economic întreaga idustrie europeană este legată de pieţele de la Damasc, Cairo, Istanbul sau Alger, iar produsele Indiei şi ale Chinei trec numai pe teritoriul islamic pentr a ajunge în Europa. Redescoperirea civilizaţiei greceşti, a filosofiei şi operei despre guvernare şi politică ale lui Aristotel şi

Platon, toate au loc pe filieră musulmană prin Spania şi sudul Italiei, civilizaţia, ideile, oamenii trec frecvent prin această zonă permeabilă. Acest schimb permanent de idei, produse, pelerini, păstrează in facto şi ideea refacerii unităţii politice mediteraniene ce stă în spatele Cruciadelor. Regatul Sfânt este privit doar ca un început pentru refacerea unităţii politice romane. Apoi expediţiile lui Ludovic al –IX-lea cel Sfânt au puncte terminus, locuri ce nu au nimic în comun cu Ţara Sfântă, o expediţie merge la Damietta, în nordul Egiptului, ultima cruciadă ajunge la Tunis, toate cu scopul de a restabili un control politic de a lungul celor două ţărmuri ale Mediteranei. Nu e vorba de credinţă sau religie, ci de renaşterea unui vis mediteraneean ce se îmbracă în orice haine pentru a supravieţui. Eşecul acestor proiecte politice schimbă accentul pe continuarea legăturilor de civilizaţie prin comerţ şi schimbul de idei realizat de contoarele genoveze şi veneţiene prezente în întreaga zonă a Mării Mediterane, ce amintesc mai degrabă de colonizarea greacă decât doar de o operaţiune comercială oricât de profitabilă ar fi ea. Supravieţuirea acestui vis al Mediteranei devine în secolul al XIX chiar mult dorita comunitate politică. Astfel Franţa ocupă la 1830 - Algerul şi coasta de nord a Africii, urmată în 1881 de Tunisia şi după 1900 de influenţă în Maroc, Italia la 1911-1912 ocupă Libia, ultima fâşie liberă de influenţa nord europeană în sudul Mării Mediterane. Marea Britanie desăvârşeşte cucerirea arealului prin ocuparea Egiptului la 1885 şi a Ciprului la 1878. Primul război mondial şi destrămarea Imperiului Otoman oferă ocazia pentru finalizarea acestui proiect, Libanul şi Siria intră sub mandat francez, iar Transiordania sub cel britanic. De acum civilizaţia mediteraneană se reimpune şi în plan politic, chiar dacă doar pentru 100 de ani, în schimb avem o refacere de civilizaţie marcantă. Limba franceză rămâne şi astăzi limbă de comunicare privilegiată în zonă, ca şi cea engleză, cultura europeană se răspândeşte şi devine prin atributele ei : laicitate, ştiinţă, valori morale, educaţie, un factor prezent şi astăzi în zona sud mediteraneană. Indiferentă la trecerea secolelelor, schimbându-şi uneori conţinutul, dar rămânând mereu credincioasă ei însăşi, civilizaţia de tip mediteranean uneşte şi acum litoralul circum-mediteraneean. Acordurile speciale ce unesc Franţa cu Algeria, Tunisia, Libia sau Marocul, Marea Britanie cu Egiptul şi Iordania, toate dau substanţă comercială, culturală şi

politică acestui tip de civilizaţie care visează încă la o reunificare politică sub egida unei Uniuni Europene a viitorului.

O altă arie de civilizaţie importantă, legată de aria Mediteranei şi concentrată tot în jurul unui spaţiu maritim, este cea a Mării Negre. Multă vreme zona Mării Negre a fost concepută ca o prelungire a celei mediteraneene. Colonizarea greacă şi includerea acestei zone în arealul civilizaţiei greceşti, schimburile culturale puternice, influenţa politică, toate au mers pe această idee4, ulterior individualitatea Mării Negre s-a făcut tot mai mult simţită. Marele istoric rus Mihail Rostovtzeff scria în lucrarea s-a : Iranienii şi Grecii în sudul Rusiei: ”am început cercetarea acestei regiuni de la ideea unităţii ei şi a regiunii pe care o numim Rusia de Sud , aici are loc intersectarea influenţelor orientale şi a influenţelor sudice, venind de la Caucaz şi Marea Neagră, influenţele greceşti ce vin de-a lungul rutelor comerciale şi influenţele vestice ce vin de a lungul Dunării şi consecinţa acestor influenţe: formarea din timp în timp a unor civilizaţii mixte, extrem de curioase şi interesante5”. La începutul lucrării sale Neal Ascherson prezintă ideea călăuzitoare a demersului său astfel: ” Marea Neagră nu este doar subiectul dar şi personajul principal al lucrării. Marea Neagră are o personalitate care nu poate fi surprinsă de adjective precum-impredictibilă- sau de fraze precum- prietenoasă cu străinii – deoarece ea nu este un amestec de epitete ci o interferenţă de circumstanţe care nu pot fi înţelese complet. Aceste circumstanţe, ce se adaugă la această identitate include peşte şi ape, curenţi şi iarbă, păduri şi stânci, păsări migratoare şi oameni. Acesta nu este doar un model pentru relaţii care nu ar fi putut avea loc nicăieri în altă parte şi de aceea istoria Mării Negre este în primul rând istoria unei unicităţi: Marea Neagră”.6 Pentru a depăşi modelul Marea Mediterană-unicul lăcaş al civilizaţiei trebuie să analizăm ultima supoziţie propusă de partizanii

4 Una dintre cele mai bune şi mai complete evaluuări istorice, politice şi economice a

tipului specific de civilizaţie a Mării Negre aparţinând unui cercetător occidental este

lucrarea lui Neal Ascherson, Blavk Sea. The birthplace of civilisatio and barbaris, Editura

Vintage, Londra, 1995.

5 Ibidem, p.8

6 Ibidem,p.11

supremaţiei mediteraniene ca leagăn al civilizaţiilor, anume teoria conform căreia structurile de civilizaţie construite în jurul Mării Negre şi a Mării Baltice nu reprezintă decât subsisteme, sub-civilizaţii ale matricei meediteraneene. Partizanii acestei teorii, a unei presupuse influenţe determinante a Mării Mediterane, nu ţin cont de faptul că principalii creatori de civilizaţie în jurul Mării Mediterane nu au reuşit a se impune în cele două areale geografice: baltic şi pontic. Colonizarea greacă nu a reuşit niciodată să ajungă la litoralul baltic, iar colonizarea greacă în jurul Pontului a avut un caracter aparte, net deosebit de celelalte colonizări circum-mediteraneene, dacă ar fi doar să notăm că aportul de civilizaţie şi populaţie pentru coloniile de pe ţărmul Pontului Euxin nu a avut loc din Grecia Continentală ci din coloniile de pe litoralul Asiei Mici. Imperiul Roman nu a reuşit niciodată a se extinde până la litoralul baltic, iar legiunile romane nu au impus o pax romana de a lungul Balticii, după cum nu au reuşit nici de a lungul Pontului. Tot ceea ce a reuşit Impreiul a fost construirea unei reţele de regate clientelare şi a unui post de observaţie înaintat în Crimeea: Chersones. În rest pântecul slab al Imperiului a fost întotdeauna această zonă a Mării Negre. De aici a pornit atacul devastator al goţilor care la jumătatea secolului IV a ajuns până la Atena şi a distrus cetăţile de pe litoralul Asiei Mici de la Marea Neagră. Niciodată Imperiul nu a reuşit un control, al Mării Negre ci doar o influenţă politică care nu s-a manifestat defel în arealul baltic. Ulterior în condiţiile supremaţiei de necontestat a flotelor creştine în Marea Mediterană după 1453 Imperiul Otoman s-a mulţumit a face doar din Marea Neagră, „un lac turcesc” care a separat iar destinul mediteranian de cel pontic pentru 300 de ani. Ulterior Imperiul Rus al lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a II-a s-a ambiţionat a transforma Marea Neagră într-un lac rusesc, reuşind iar să o rupă de Marea Mediterană. Ar fi de analizat în ce măsură ambele pretenţii de supremaţie pontică, a otomanilor şi a ruşilor, au fost îndreptăţite, important este faptul că ambele puteri au realizat un efort conştient de control şi separare a Mării Negre de cea Mediteraniană ocupată de forţe ostile lor. Evidenţa unui destin separat al Mării Negre apare clar cu ocazia Conferinţei de la Montreaux din 1934, pentru stabilirea regimului strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a navigaţiei în Marea Neagră. La Montreaux se decide prin sistemul dreptului internaţional creionat un destin aparte al Mării Negre faţă de cea Mediteraniană, prescripţii, regimuri

speciale, interdicţii, comisii de supraveghere, totul pe baza ideii ca nimic din ceea ce ar fi periculos în zona pontică să nu iasă spre Marea Mediterană. Concluzionând, deşi există legături economice clare între cele trei spaţii: baltic, pontic, mediteraneean, precum drumul de la varegi la greci sau drumul mătăsii, toate acestea nu înseamnă crearea unui raport de subordonare între cele trei spaţii ci doar o zonă de influenţare reciprocă şi de schimburi civilizaţionale. Odată această problemă rezolvată trebuie să creionăm imaginea rolului civilizaţional al Mării Negre. Primul aport civilizaţional cuantificabil este cel greco-scit al secolelor V î.hr.- I î.Hr. Acest melanj civilizaţional începe odată cu colonizarea greacă în regiune, care aduce un aport de sedentarism, model politic, legături economice cu zona egeeană şi un aport de metale preţioase ce ajută la stratificarea socială şi la ierarhizarea puterii în regiune. În momentul colonizării greceşti zona Pontului Euxin era dominată de puterea militară şi politică scită. Un model de putere difuz, ce partaja zona între sciţii sedentari, producători agricoli şi autorii unei arte scitice fenomenale, ce oferă şi astăzi mii de descoperiri arheologice în întrega zonă, cu un inventar aurifer şi argintifer extrem de consitent de o zonă a sciţilor nomazi, sciţii regali ce realizează controlul militar al zonei. Apariţia coloniilor greceşti nu reprezintă o competiţie politică pentru zona scită, coloniile greceşti nu au încercat niciodată să realizeze o stăpânire politică teritorială, fiind întotdeauna dispuse la a negocia, manipula sau cumpăra bunăvoinţa căpeteniilor scite. Hinterlandul coloniilor greceşti este primit întotdeauna cu aprobarea căpeteniilor locale şi menţinut cu aprobarea lor, sprijinul şi protecţia politică acordată de stăpânitorii sciţi nu este o dovadă de bunăvoinţă gratuită. Din contră, exportul şi importul, realizat prin coloniile greceşti oferă posibilitatea tezaurizării şi a îmbogăţirii rapide a anumitor zone scitice, care primesc aceste colonii. Dezvoltarea agriculturii şi a industriei pentru nevoile comerţului şi ale coloniilor , toate transformă economic zona pontică şi încă extrem de rapid. Nu doar economic coloniile greceşti îşi pun amprenta, dar şi politic, modelul de putere, acumularea de posibilităţi economice, toate favorizează ierarhizarea puterii şi concentrarea ei. Apare imediat ceea ce putem numi o sinteză greco-scită, bazată pe sincretism religios, export de model filosofic, religia zalmoxiană este un astfel de exemplu, modele funerare, economice şi politice. Este o primă trăsătură de originalitate a

arealului civilizaţional al Mării Negre, modelul grecesc este modificat rapid şi clar faţă de cel întâlnit în Grecia continentală. Vedem că în coloniile pontice greceşti nu există nici experimente democratice de tip atenian, nici cele de tip autoritar, militarist, precum cel spartan. Întreaga zonă devine o formă de manifestare a unei aristocraţii locale, bazate pe comerţ şi veniturile obţinute prin relaţia cu populaţia şi autorităţile scite. Acest model aristocratic, dispărut rapid din Grecia continentală, va avea o rezistenţă de peste cinci secole în arealul pontic. Zona scitică va împrumuta elemente religioase greceşti, elemente de imagine: monede, titulatură regală, organizare militară, dar le va îmbina într-o sinteză originală, perfect descrisă de Herodot în urma călătoriei sale pontice. Această sinteză va sta la baza construcţiilor de civilizaţie geto-dace, odrisse sau a regatelor scitice tradiţionale ( regatul Bosphoran, Penticapeum etc.). Rezistenţa construcţiei scito-greceşti se vede prin faptul că nici o putere exterioară acestui spaţiu nu reuşeşte să modifice structura civilizaţională astfel construită. Imperiul persan, ce ocupă litoralul sudic al Pontului, nu reuşeşte să se stabilească permanent şi nici să modifice structurile pontice, apoi nici încercările lui Filip al II-lea sau Alexandru Macedon şi nici măcar ofensiva lui Lysimach nu va reuşi să modifice nimic în zona sintezei greco-scite. Exemplară pentru această incapacitate de a impune violent o schimbare a sintezei de civilizaţie de la Marea Neagră este ofensiva generalului Zopyrion, care va pieri înfrânt în deşertul scitic, fără a mai lăsa măcar vreo urmă a trecerii sale. Sinteza greco-scită devenise nu doar independentă de matricea greacă, continentală. În plus realizase un complex economic şi politic care unifica puterea militară scită şi puterea economică a coloniilor greceşti plus liantul filosofic şi civilizaţional greco-scit ce alătura într-o sinteză rară nomadismul şi sedentarismul, urbanizarea şi ruralul, într-o construcţie politică extrem de rezistentă. Soliditatea acestei construcţii se vede atunci când Mithridate al V-lea Eupator intenţionează să realizeze un regat puternic pe care să-l opună expansiunii romane, el se îndreaptă spre litoralul pontic pentru rezerve umane, militare şi economice care să-i permită să reziste în faţa ofensivei romane. Ulterior când încercarea lui Mithridate eşuează nici măcar măreaţa Romă nu reuşeşte să realizeze o unitate care să spargă influenţa greco-scitică. Zona coloniilor greceşti primeşte numele de Schitia Minor, amintire a unie construcţii politice de suces, iar restul zonei , litoralul de nord,

Crimeea şi zona Colchidei scapă controlului militar roman. Singurul punct de legătură îl reprezintă conexiunea economică cu Marea Egee, de care sinteza greco-scită are nevoie pentru a putea supravieţui economic. Sosirea unui nou val migrator, după secolul III, în stepele nord pontice pune capăt sintezei greco-scite, dar câtuşi de puţin modelului de conexiune: Marea Neagră-Marea Egee – Stepe Pontice, în care populaţiile zonei Pontice oferă materile prime agricole şi puterea militară, primind prin intermediul oraşelor costaliere, aur, modele civilizaţionale şi legătura cu Marea Mediterană. În primele secole, pe ruinele oraşelor greceşti apare influenţa bizantină. Când această influenţă decade, rolul coloniştilor greci de odinioară este luat de flotele veneţiene şi genoveze şi de oraşele construite de aceştia de a lungul coastelor pontice. Acelaşi model de civilizaţie, precum cel greco-scit îl vedem în constituirea Rusiei Kievene, care oferă produsele alimentare, debuşeul contimnental şi care respiră civilizaţional şi economic prin gurile Niprului şi prin Crimeea. Pe aici vine religia creştină de la Constantinopol, pe aici vine aurul bizantin care plăteşte pentru trupele Rusiei Kievene şi pentru stabilitatrea politică în zona nord pontică. Pe aici vin filosofii greci, mânăstirile, cultul bizantin, ortodoxia şi modelul de putere al ţarilor-cezarii ruşi. Khanatul kazar este şi el un exemplu identic de civilizaţie ce asigură stabilitate pontică şi realizează schimburile comerciale şi de civilizaţie cu Imperiul Bizantin, unind o civilizaţie pontică cu cea caspică şi realizând un imperiu de o extindere similară cu cea a sintezei scito-greceşti de odinioară. Nimic nu schimbă această paradigmă, nici măcar sosirea invaziei mongole nu reuşeşte să clintească acest tipar. La nici 20 de ani de la stabilirea Hanatului Hoardei de Aur, pe litoralul nord pontic, îi vedem pe marii hani garantând supravieţuirea coloniilor Veneţiei şi Genovei, asigurând patronajul militar şi politic şi câştigând economic prin legătura cu restul Europei. Drumul Mătăsii, Drumul Baltica-Marea Neagră (drumul de la varegi la greci) rămân deschise şi funcţionale , economia pastorală, schimburile economice , modelul de civilizaţie, totul rămâne la fel ca în sinteza greco-scită. Civilizaţia otomană, sosită agresiv în zonă, va modifica acest sistem reuşind să îşi impună o prezenţă politică clară ( ceea ce nu reuşiseră nici oraşele state- greceşti, nici Imperiul Roman, nici cel Bizantin). Mahomed al II-lea urmăreşte cu constanţă această cucerire a zonei pontice: în 1475 ocupă Crimeea şi distruge fortificaţiile veneţiene şi genoveze , iar

urmaşul său Baiazid al II-lea la 1484 cucereşte Chilia şi Cetatea Albă, expediţiile lui Soliman Magnificul spre Marea de Azov la 1560 finalizează încercuirea Mării Mediterane. Interesant este faptul că deşi ne confruntăm cu o prezenţă politică şi militară otomană ce va dura până la 1783, când Ecaterina a II-a va cucerii Crimeea, totuşi în linii mari modelul rămâne identic. Se produce un blocaj civilizaţional care va duce la rămânerea în urmă a zonei pontice, Imperiul Otoman orientează resursele zonei spre megalopolisul care este Constantinopolul, blochează legăturile cu Marea Mediterană, dominată de flotele creştine şi instaurează o pax othomanica care asigură liniştea politică şi militară.Preţul pentru această linişte este impunerea unei stagnări economice şi a unui model economic asiatic, bazat pe un amestec de regimuri de proprietate înspăimântător. Un regim islamic- vakuf-proprietăţi religioase, timar-proprietăţi militare, mulk şi mirie- proprietate semi-privată, un regim al creştinilor şi evreilor toleraţi cu plata impozitului pentru necredincioşi şi proprietăţi colective pentru păşunatul nomadic şi apanajele de tip ciflik. Este clar că un astfel de haos blochează orice investiţii şi dezvoltare economică, ruperea legăturilor economice cu Occidentul va duce la înapoierea zonei şi la lipsa cronică de investiţii în economie. Corupţia imperiului, anarhia, modelul prădalnic de alocare a resurselor către complexul militar şi administrativ, toate duc la încremenirea zonei. Civilizaţional până în secolul XIX spaţiul pontic rămâne un amestec de religii şi populaţii incredibil şi de negăsit nicăieri în altă parte în Europa. Comunităţi rurale izolate, oraşe bazate doar pe comerţ şi activităţi artizanale ce se găsesc la întretăierea regiunilor pastorale cu cele agricole, ale pădurilor cu câmpiile şi ale zonelor adiacent litorale cu zonele interioare. Fără a fi o economie de subzistenţă, este o economie de tip rudimentar- capitalist, lipsită de pieţe financiare şi capacitate investiţională. Se creează un model de civilizaţie tradiţionalist, izolaţionist, cu respingerea legăturilor cu exteriorul . Model bazat pe matricea comunităţii rurale izolate, centrat pe religie şi pe legea pământului . Acest model al Mării Negre va dovedii din nou o rezistenţă la schimbare extraordinară, după ce Rusia îşi începe avansul în zonă: ocuparea peninsulei Crimeea în 1783, divizarea Poloniei la 1795, smulgerea Basarabiei de la Ţările Române la 1812 şi apoi crearea Bulgariei ca un stat satelit rus la Marea Neagră după 1878, toate dovedesc voinţa Rusiei de a transforma Marea Neagră în lac rusesc, după cele trei secole de

supremaţie otomană. Totuşi Rusia nu va reuşii niciodată în acest demers. Strâmtorile şi întreg litoralul sudic al Pontului rămân în mâinile Imperiului Otoman, cu sprijinul Franţei şi Marii Britanii în vremea Războiului Crimeii (1853-1856) şi când în sfârşit Rusia ar fi putut prelua controlul Mării Negre, la finele primului război mondial ca urmare a înfrângerii Turciei , tocmai atunci revoluţia bolşevică izolează Rusia şi o face să piardă orice putere la nivelul Mării Negre. Nu doar că Rusia nu va reuşi niciodată să facă din Marea Neagră, lac rusesc, dar nici nu va reuşii să transforme modelul civilizaţional pontic. Zona rămâne profund ancorată la realităţile europene. Destrămarea Imperiului Otoman permite reluarea legăturii cu Marea Mediterană , din nou realizăm o sinteză civilizaţională ce uneşte modele mediteraniene: republica, refomele politice, conflictele stânga-dreapta, constituirea statului modern, apariţia naţionalismului şi a marilor curente politice. Ca întotdeauna modelul Mării Negre presupune schimbări masive faţă de modelele iniţiale, tipul de civilizaţie bulgar, român, ucrainean, armean sau georgian, nu este în nici un caz o copie occidentală. Se poate vorbii despre o democraţie „originlă”, o economie de piaţă „originală”, un stat „original” şi repetarea obsesivă a acestui adjectiv original ne arată o diferenţiere clară faţă de model. Prăbuşirea sistemului comunist, care blocase din nou Marea Neagră, prin diviziunea între sudul dominat prin Turcia de către forţele NATO şi nordul dominat prin URSS şi sateliţii ei de către Tratatul de la Varşovia, reface modelul Mării Negre . Acum îl vedem funcţionând din nou în Ucraina, Georgia, Armenia, care se orientează spre dialogul şi legătura cu Mediterana , care îşi construiesc şi acum elitele pe baza acestei legături şi realizează mecanisme civilizaţionale proprii. Modelul civilizaţional al Mării Negre este unul particular, construit de a lungul unei mări închise îşi extrage puterea economică, modele politice şi civilizaţionale, prin legătura cu două spaţii deschise: Marea Mediterană şi enormul rezervor uman şi militar şi de ce nu economic al stepei ruso-ucrainiene, nord pontice. Marea Neagră nu răsuflă decât prin aceşti doi plămâni, legătura cu Mediterana şi cu stepa euro-asiatică, pe aici trec marile rute comerciale şi aici se constituie modele politice şi de civilizaţie particulare. Chiar şi acum vedem în statele ce au apărut pe ruinele fostei U.R.S.S. acelaşi model scito-grec de acum două milenii. State circum-pontice, dependente de legătura cu Rusia şi cu Mediterana ( acum Uniunea

Europeană ), state fragilizate, dependente de puterea militară a Rusiei şi de ajutorul economic occidental, importând modele de civilizaţie europene, dar adaptându-le realităţilor locale. Ca întotdeauna însă Marea Neagră rămâne rezervorul de materii prime al bazinului mediteranian, odinioară de aici veneau grânele, ce susţineau civilizaţia greacă, acum de aici vin petrolul , gazele şi materiile prime, ce susţin dezvoltarea economică a vestului european. Modelul Mării Negre subzistă încă. Analizând modelul pontic nu am putut să evităm să vorbim despre influenţa modelului baltic şi să enumerăm conexiunile economice şi politice între cele două zone.

Modelul baltic este în multe privinţe asemănător celui mediteranian, numai că singura legătură cu exteriorul a acestui model a fost o îndelungată perioadă drumul spre Marea Neagră. În primele izvoare se vorbeşte despre : drumul de la varegi la greci, drumul chihlimbarului, ce uneşte zona baltică de coloniile greceşti şi apoi de restul Europei. Pe acest drum circulă nu doar produse , aur, argint, dar şi modele politice, legende, modele culturale etc. Zona baltică a fost în permanentă extindere politică, spre a prelua acest control al drumului spre sud. Interesant este că veşnica tendinţă de evoluţie a Balticii a fost spre sud, spre Marea Neagră. Din zona Balticii ajung triburi indo-europene spre sud, tumuli , rezerve funerare, practici de înhumare indo-europene-baltice se regăsesc în permanentă mişcare spre sud, spre Marea Neagră. Alte deschideri par a lipsii modelului baltic, legătura cu Marea Mediterană şi marile ei civilizaţii nu se putea derula decât prin intermediul Mării Negre, trecerea spre Oceanul Atlantic nu era posibilă cu mijloacele de navigaţie rudimentare ale timpului. Legătura cu stepele ruse nu oferea o complementaritate economică, atât spaţiul baltic cât şi cel ce va fi numit ulterior spaţiul rus, au aceleaşi produse de oferit. Ca atare schimburile nu sunt incitante, nici dorite, la fel în Vest sunt triburile germanice descentralizate şi rurale, doar în sud sunt marile metropole şi posibilitatea schimburilor de civilizaţie şi de produse. Pe acest model se constituie o Rusie Kieveană şi apoi Marele Ducat al Lituaniei ce uneşte Marea Baltică cu cea Neagră, Regatul Polono-Lituanian poate fi considerat sinteza cea mai clară a civilizaţiei baltice. Civilizaţia polono-lituaniană desfăşurată pe parcursul a patru secole ( între 1360 şi 1795) reprezintă cel mai bine caracteristicile acestui model. Se construieşte astfel în cele patru secole ale

experimentului Uniunii Polono-Lituaniene un uriaş stat ce acoperă teritoriile actuale ale Poloniei, Lituaniei, Estoniei, Letoniei, Belarusului şi Ucrainei cu sinteză originală unind creştinismul răsăritean cu cel catolic-occidental. Aici găsim structuri rurale bine determinate, cu o vitalitate economică extraordinară, cu un regim al proprietăţii bine stabilit, aproape de tiparele moderne ce incită la investiţii şi dezvoltare, cu o clasă de mijloc de cc.10%, remarcabilă pentru evul mediu. Avem aici o civilizaţie urbană care nu se dezvoltă în opoziţie cu cea rurală, din contră facilitează mobilitatea socială şi economiică şi transferul rural-urban. Oraşele zonei de civilizaţie baltice nu copiază nici tiparul mediteranian, de centru politic şi economic, nici cel pontic, de oraş-centru economic şi de transfer civilizaţional ci inovează. Oraşul baltic este un amestec de civilizaţii, limbi şi structuri politice şi mai ales comerciale, oraşele sunt constituite de grupuri germanice sau poloneze, populate de ucrainieni, belaruşi, polonezi, lituanieni şi conduse economic de elite ruse sau evreieşti. Aici sunt folosite politici de un sincretism etnic şi militar, numit şleahtă ce uneşte nobilimea polono-lituaniană, sub un cod comun de valori şi obiective. Această sinteză originală de civilizaţie latină şi răsăriteană, de amestec de culturi şi populaţii într-o „respublica christiana”, cu un deosebit echilibru al puterilor în stat şi un balans sensibil între autonomie locală şi centralizare a fost extrem de eficientă pentru controlul drumului Baltică-Marea Neagră. Deşi cu resurse mai puţine decât principalii competitori pe acest spaţiu: Hanatul Tătar, Imperiul Otoman şi Ordinul Teutonic, sinteza polono-lituaniană şi-a demonstrat viabilitatea construind centre de cultură şi de civilizaţie marcante în Europa de Est: Cracovia, Vilnius, Varşovia, oraşe cosmopolitice, centre de reflecţie europeană, centre universitare de prestigiu, creatoarele unei ideologii numite sarmatismul care a dominat şi unificat 400 de ani un spaţiu de o diversitate uimitoare niciodată reunificat cu acelaşi succes. Sarmatismul devine termenul pentru o nouă structură de civilizaţie, ce se revendică de la celebrii sarmaţi ai izvoarelor latine de secol I, în care indiferent de religie, etnicitate sau poziţie politică şi ierarhie socială se regăsesc ucrainieni, belaruşi , polonezi şi lituanieni , fără deosebire. Sarmatismul, identitate regăsită, citat istoric cu valoare de naţiune fondatoare şi unificator ce depăşea toate argumentele sectare dă stabilitate unui spaţiu uşor fragmentabil. Chiar şi astăzi la 200 de ani de la partajarea Regatului Polono-Lituanian , sarmatismul nu este mort. Îl

regăsim în preocupările Poloniei pentru relaţiile cu Lituania, Belarus şi Ucraina, îl găsim analizat în universităţile Europei Centrale. Îl găsim într-o celebră revistă: Sarmatica, ce militează pentru reunificarea spaţiului fostei Uniuni Polono-Lituaniene şi în scrierile tuturor intelectualilor de la Kiev sau Minsk, ce doresc să refacă traseul europeran al statelor lor. Sarmatismul a fost un experiment de o incontestabilă eficacitate politică, atâta timp cât ţelul principal al Uniunii Poono-Lituaniene a fost controlul marelui drum civilizaţional, Baltica-Marea Neagră. Situaţia s-a schimbat abia odată cu apariţia a două noi provocări. În primul rând structurarea unei noi puteri regionale: Rusia Moscovită , care printr-o expansiune lentă, dar temeinică, spre Est , dincolo de Volga şi Urali ajunge în posesia unui spaţiu şi al unor resurse umane şi economice ce le depăşesc pe cele ale Uniuni Polono-Lituaniene. În al doilea rânda început structurarea unui centru de putere economică şi ulterior de presiune politică în Prusia, la Vest. Prinsă între presiunile concentrice ale unui Est, în plină afirmare politică şi al cărui drum spre Occident trece peste structura polono-lituaniană şi un spaţiu la Vest, în creştere economică, bazat pe industrializare rapidă şi foamete de teritorii şi resurse economice şi pieţe de desfacere, statul rural, naţionalist şi agricol al Uniunii va cădea uşor o victimă acestor presiuni, pentru care nu era constituit ale rezista. Partajarea Uniunii la 1795 nu e decât rezultatul acestui nou tip de presiune, care încurajează formarea unui simţ naţionalist: ucrainian, lituanian şi belarus, sub presiunea Moscovei şi a unui naţionalism polonez, sub presiunea colonizatoare germană. Asta nu înseamnă sfârşitul civilizaţiei baltice, ci doar fragmentarea ei şi desfăşurarea unei competiţii între Germania şi Rusia pentru controlul spaţiului baltic. Competiţia a fost fără îndoială adjudecată de Rusia, care deţinea ambele capete ale coridorului baltic-pontic, dar Germania nu a încetat să agite proiecte de refacere a acestui spaţiu sub tutela sa: vestitul Drang nach Osten, destinul estic a Germaniei nu prevăd decât extinderea peste spaţiul belarus şi ucrainean spre a reface structura baltică. În timpul primului război mondial germanii ce ocupă Vilnius-ul realizează o structură naţională condusă de Joseph Pilsudski ( viitorul lider al Poloniei inerbelice) ce uneşte spaţiul polonez, pe cel lituanian şi belarus într-o structură civilizaţională. Cu alte cuvinte chiar Germania realizează că refacerea unei sinteze baltice este cea mai bună soluţie penru gestionarea regiunii. După înfrângerea Germaniei, arhitecţii

Europei postbelice visează la refacerea sintezei baltice şi sprijină atacul Poloniei asupra Ucrainei sovietice din 1920-1921. După eşecul acestuia sprijină Polonia să se orienteze spre linia Curzon, care aduce în teritoriul polonez, teritorii lituaniene ( Vilnius), belaruse şi ucrainiene într-o încercare de refacere a sintezei medievale baltice. Încercare care este un eşec şi nu doar datorită presiunilor comune sovieto-germane, materializate în pactul Ribbentrop –Molotov şi în împărţirea Poloniei în septembrie 1939 ci şi în structurarea statului polonez interbelic, naţionalist aproape de extrem, cu accente antisemite, civilizaţie agricolă şi certă înapoiere tehnologică. Sinteza sarmatică nu putea fi refăcută în acest context naţionalist când cheia ei era tocmai depăşirea conotaţiilor etnice şi religioase. Spaţiul baltic a fost din nou înglobat în construcţia rusă, de data aceasta sub umbrela comunismului sovietic unde a suferit o destructurare rapidă şi masivă. Elitele polono-lituaniene au fost masacrate, populaţia rapid dezmembrată şi trimisă în Siberia sau Extremul Orint, structurile rurale desfiinţate şi puse sub control, oraşele demolate şi refăcute pe model stalinist, cultura locală îngenunchiată, un nou tip de civilizaţie, cea asiatică , a sovietelor7, a fost impusă cu brutalitate peste vechile burguri ale Europei Baltice. Destrămarea Uniunii Sovietice, în 1990-1991, a adus independenţa pentru statele fostului areal baltic şi singurul stat care până acum şi-a anunţat dorinţa de a impusiona refacerea civilizaţiei baltice a fost Polonia, care a recurs la relaţii speciale, economice, culturale şi libertate de mişcare pentru cetăţenii din vestul Ucrianei, Lituania, Letonia şi Belarus. Cea mai entuziasmată de iniţiativa Poloniei a fost vechiul său partener: Lituania care a sprijinit constant dialogul în Europa Baltică şi a fost autoarea unui ferment de civilizaţie şi ideologie, ce vizează refacerea civilizaţiei baltice sub egida Uniunii Europene. Acest proiect se loveşte încă de reticenţa autorităţilor de la Kiev care văd în el o tentativă de împărţire a ţării între Vestul Occidental

7 Pentru drama spaţiului baltic între anii 1939- 1989 literatira de profil este redusă în

România totuşi se găsesc lucrările: Lituania. Caracteristici generale, Vlinius, 2001( pag. 97-

99) ,care cifrează numărul victimelor stalinistmului şi comunismului pentru Lituania la cc.

750.000 de victime dintr-o populaţie de cc. 2,7 milioane locuitori. Pentr Belarus

autorităţile de la Minsk au dat publicităţii un bilanţ de cc. 1 mil. de victime din cc. 3,5

milioane locuitori.

şi Estul pro-rus şi de temerea autorităţilor belaruse că îşi vor pierde identitatea şi sistemul politic autoritar într-o astfel de combinaţie. Care sunt şansele refacerii proiectului baltic reprezintă o problemă în care viitorul va decide.

Ultimul mare spaţiu civilizaţional european este cel continental: un spaţiu multă vreme segmentat, cu o economie de subzistenţă, divizat în triburi: germanice, galice, celtice etc. care rămân la limitele spaţiului roman. Spaţiul continental rămâne izolat de spaţiul mediteranian şi cel ponto-baltic. Economic el este situat în afara principalelor drumuri de comerţ ce leagă malurile Mediteranei de zona baltică şi cea pontică, singurul lor debuşeu şi drum este cel al Dunării, care le leagă de spaţiul pontic. În rest prezenţa zonei continentale pare a avea un rol mai degrabă distructiv asupra zonei mediteraniene, dacă ne amintim de invaziile galilor asupra Romei, apoi de atacurile cimbrilor şi teutonilor, cu greutate respinse de Caius Marius şi apoi respinse de expediiile lui Cezar. Doar două vor fi încercările de includere ale acestui spaţiu în ordinea romană. Expediţia lui Augustus sfârşită prin dezastru total în Pădurea Teutoburgică unde legiunile romane sunt nimicite de Arminius şi apoi expediţiile lui Marcus Aurelius oprite înaintea unui rezultat concret prin moartea împăratului de ciumă la Vindobona ( Slovacia de azi). Cele două eşecuri pun capăt oricăror încercări de cooptare a spaţiului continental, închis în sine însuşi, spre deschiderea maritimă. Civilizaţia continentală rămâne refractară la împrumuturile culturale şi schimburile economice, economia rămâne de subzistenţă , parcelată de păduri şi divizată între triburi, ceea ce se numeşte în scrierile de specialitate drept o autocraţie militară tribală, conduce destinul acestui spaţiu cu o ierarhie şi o civilizaţie bazată pe oralitate, protocol şi simboluri. Sosirea în zonă a migratorilor nu modifică structura de civilizaţie a acestui spaţiu. Din contră prezenţa şi presiunea asupra zonei mediteraniene se intensifică, cucerirea Romei, constituirea regatelor barbare, evitarea contactului maritim, toate ne arată acelaşi tipar al închiderii în sine a spaţiului continental. Chiar atunci când Carol cel Mare realizează prima sinteză continentală, carolingiană avem de a face cu un imperiu al spaţiului terestru. Carol cel Mare nu are o flotă şi lasă Mediterana controlului bizantin prin acordul cu împărăteasa Irina a Constantinopolului şi prin acordul aproape mitic cu

Harun al- Raşid, sudul Mediteranei revine influenţei arabe, iar legendele târzii ni-l arată pe împărat vulnerabil în faţa atacurilor flotei vikinge8. Construcţia lui Carol cel Mare se extinde până în zona bazinului moravian ( Cehia de azi ) şi a Imperiului Avar ( Transilvania de azi ), dar rămâne profund continentală, niciodată împăratul nu a participat la o confruntare navală şi nici nu a manifestat vreo preocupare pentru legături economice între provinciile imperiului său. Ca atare fragilitatea construcţiei a ieşit imediat la iveală, sectarismul zonei continentale, fragmentarea sa economică şi politică, structurarea teritorială, totul condamnă la destrămare construcţia carolingiană: divizarea în Francia Orientalis, cea Occidentalis şi Lotharingia este simbolul acestui destin continental ce nu poate rămâne unit fără un liant exterior9. Sfântul Imperiu Roman de Neam German rămâne şi el prizonier acestei paradigme continentale, fiind veşnic interesat de extinderea spre Răsărit, spre Polonia şi Ungaria şi spaţiul Rusiei Kievene şi de certurile între Franţa şi Anglia din timpul războiului de 100 de ani. Singurul experiment de unificare civilizaţională continentală, aproape reuşită, este cel al lui Carol Quintul, care beneficind de resursele coloniilor americane reuşeşte să aducă în aceeaşi construcţie Spania şi Italia- civilizaţiei mediteraneene şi Sfântul Imperiul - continental. Îl vedem pe Carol Quintul acţionând în spiritul civilizaţiei mediteraniene când cucereşte Tunisul în 1555 şi încearcă unificarea celor două maluri ale Mediteranei, apoi în spirit continental când luptă contra lui Soliman Magnificul în Ungaria şi Transilvania şi în spirit universal, când gestionează expansiunea imperiului său din Americi. Carol

8 Ca să fim cinstiţi legendele ce vorbesc deespre incendierea oraşelor de pe coasta

Friziei-Olanda de azi-în vremea lui Carol cel Mare sunt apocrife, invazia vikingă va pornii

aproape 100 de ani mai târziu. Asta nu modifică însă cu nimic constatarea caracterului

strict continental al construcţiei cartolingiene lipsitre de o flortă şi de ambiţii maritime.

Pentru detali vezi Eghinhard, Vita Caroli Magni, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, p. 40-55.

9 Singuea metodă de unificare continntsală va fi deschidera civilizaţiei continentale

europene spre alte zone maritime, unificarea se produce când se descoperă bazinul

atlantic şi apoi Oceanul Planetar, numai deschiderea spre marile spaţii maritime poate

da unitate civilizaţiei continentale europene. Teza aceasta este expusă de toţi

întemeietorii geopoliticii, pentru o istorie a acestei idei vă recomand lucrarea lui Paul

Claval, Geopolitică şi Geostrategie. Gândirea politică,spaţiul şi teritoriul în secolul al XIX-

lea, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p.18-19.

Quintul primeşte însă prin „Reformă, lovitura fatală10”, din nou blestemul fragmentării spaţiului continental reapare. Spiritul creştinătăţii şi refacerea monarhiei universale nu pot asigura unitatea acestui spaţiu: Franţa se rupe permanent de orice construcţie care o izolează ( aşa vede Francisc I unificarea realizată de Catrol Quintul ), iar în interiorul Germaniei divizarea catolici-protestanţi rupe orice şansă de unificare. Abia în secolul al XIX-lea civilizaţia continentală reapare odată cu efectul unificator al Sfintei Alianţe care uneşte acest spaţiu sub o lozincă continentală de blocare a reformelor şi revoluţiei, în acest spirit civilizaţia continentală se unifică şi se deschide spre spaţiul mediteranean şi pontic. Intervenţiile Sfintei Alianţe la 1821 în Italia de Sud (Regatul Napoli ), în 1823, în Spania revoluţionară şi în Polonia, la 1830, toate depun mărturie despre acest interes al civilizaţiei continentale de a prelua diversele tendinţe europene. Acestei încercări de dominaţie conservatoare i se răspunde cu o tendinţă contrară, dar la fel de vastă, cea a revoluţilor care la 1830 unifică Polonia, Franţa şi Belgia, apoi la 1848- 1849 când întreg spaţiul european este unificat de spiritul revoluţionar. După tratatul de la Paris din 1856 civilizaţia continentală se unifică complet cu restul spaţiului european. Zona pontică devine obiect predilect de acţiune al Franţei prin sprijinirea unităţii românilor şi a revoltelor poloneze, apoi a Rusiei prin sprijinul acordat Bulgariei şi Serbiei în realizarea construcţiei naţionale, Germania se implică în renaşterea spaţiului ungar şi în refacerea celui central-european şi în preluarea controlului asupra coridorului ponto-baltic. Interesante pentru această atmosferă sunt luările de poziţie din parlamentul german de la Frankfurt, care expun această tendinţă expansionistă a civilizaţiei continentale. Pe lista de preocupări a parlamentarilor revoluţionari germani figurează constituirea unei mari construcţii statale unind polonezi, cehi, unguri, austrieci şi germani, care să lupte împotriva a tiraniei ţariste şi să împingă graniţele civilizaţiei spre Ucraina şi Caucaz într-o comunitate politică şi de cultură europeană. În spiritul acestei viziuni largi, Parlamentul

10 Paul Claval, Geopolitică şi Geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul

al XIX-lea, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p.18.

de la Frankfurt audiază şi cere susţinere pentru reprezentanţii revoluţiei din Ţara Românească şi Transilvania, se întrunesc cu delegaţii poloneze şi audiază chiar un raport despre revoluţiile ce vor avea loc în Balcani. Franţa lui Napoleon al III-lea dă şi ea acest semnal de părăsire a unei poziţii strict continentale, prin implicarea în făurirea unităţii italiene, în schimbările ce au loc în Spania, în constituirea României Mici şi în modernizarea Imperiului Otoman, precum Carol Quintul el acţionează astfel pe un profil mediteranian şi pontic, iar prin sprijinul acordat revoluţiei poloneze de la 1863 acţionează pe coridorul baltic şi prin intervenţia în Mexic din 1863-1869 reface şi traseul universalist al lui Carol Quintul. Dacă reforma protestantă din spaţiul german îi spulberase lui Carol Quintul speranţele de extindere a civilizaţiei continentale, tot din spaţiul german va veni lovitura de graţie prin unificarea germană şi înfrângerea de la Sedan administrată armatei franceze. Căderea lui Napoleon al III-lea după Sedan pune capăt şi acestui experiment. Unitatea europeană construită în jurul Germaniei, după 1870, are din nou acelaşi caracter de coagulare continentală. Germania, Austro-Ungaria şi Italia se unesc după 1880 în Puterile Centrale, dar nu mai sunt doar o imagine a Sfântului Imperiul Romano-German, ocupând centrul Europei ci un nou tip de construcţie prin care civilizaţia continentală încearcă a se racorda la cele trei mari spaţii maritime: baltic, pontic şi mediteranean. În zona mediteraniană Germania intervine în Imperiul Otoman luând locul Marii Britanii pentru a controla Mediterana Orientală, Italia ocupă Rhodosul şi arhipelagul Dodecanez şi Libia cu sprijinul german pentru întărirea pezenţei mediteraneene a Puterilor Centrale. Ideologia despre destinul răsăritean al Germaniei, despre marele spaţiu estic unde Germania îşi regăseşte misiunea europeană, şi iese din încercuire nu reprezintă decât încercarea de control, a spaţiului ponto-baltic, care va duce la ciocnirea cu Rusia în timpul celor două războaie mondiale. La Marea Neagră Germania introduce în cadrul Puterilor Centrale, România îşi construieşte o bază de influenţă în Bulgaria şi se extinde economic până în zona Caucazului cu acelaşi scop de expansiune civilizaţională. Civilizaţia continentală europeană nu se opreşte aici. Congresul de la Berlin din 1885 pune bazele unui destin colonial, unde Germania primeşte ultimele părţi: Togo, Camerun., Namibia, Tanganika, Italia ocupă Eritreea, Somalia şi eşuează, la Auda când încearcă cucerirea Etiopiei în 1896. Franţa conduce

detaşat în topul expansiunii coloniale, cu colonii ce cuprind jumătate din Africa şi cu Peninsula Indochina. Apogeul acestei unităţi europene bazate pe expansiunea colonială şi deschiderea spre spaţiul atlantic îl reprezintă intervenţia în China, împotriva revoluţiei boxerilor la începutul secolului XX. Capacitatea statelor europene de a susţine, înarma şi echipa o forţă expediţionară şi de o trimite la peste 12.000 de kilometri împotriva unui mare imperiu şi a şi câştiga lupta şi a ocupa Beijingul dă dovada strălucirii acestei civilizaţii. Primul război mondial aduce din nou în prim plan blestemul rivalităţilor inter-continentale, care blochează mereu construirea prin intermediul civilizaţiei continentale a unui liant european ce poate unifica periferiile geografice: Mediterana, Marea Neagră şi Baltica. După primul război mondial din nou civilizaţia continentală încearcă a se reface. Germania naţional-socialistă de după 1933 încearcă caelaşi lucru, vedem infiltrarea germană în ţările Americii de Sud, Argentina, Brazilia, Chile, Bolivia, Paraguay ,sunt toate influenţate de modelul german, investiţii economice, formarea elitei, impunerea unii model politic autoritar, crearea unei structuri sociale pro-germane şi chiar a unei colonii germane care va rezista mult timp după, prăbuşirea Germaniei lui Hitler sunt mărturia acestei eficiente răspândiri de model civilizaţional. După 1945 Argentina a fost condusă de un partid peronist ce îşi trăgea resursele din filiera fascistă şi nazistă şi a devenit ţinta investiţiilor germane şi cea mai puternică ţară din regiune, armata chiliană, sau argentiniană au şi astăzi uniforme, structuri militare şi de comandă şi o gândire geo-strategică copiată după cea germană. Influenţa germană asupra Paraguayului condus timp de 4 decenii de un dictator de origine germană : A. Stroesser sau asupra Uruguayului, Boliviei sau juntei braziliene nu mai are nevoie de comentarii. Germania naţional-socialistă a copiat Germania Kaiserului şi a sfârşitului de secol XIX doar că mai brutal şi cu mai multe resurse. Înfrângerea germană în cel de al doilea război mondial şi sosirea comunismului prin Armata Roşie la Viena şi Berlin a înspăimântat şcoala geostrategică americană, care considera de la Alfred Mahan că cine stăpâneşte civilizaţia continentală stăpâneşte Europa şi cine stăpâneşte Europa stăpâneşte Hinterlandul şi Rimlandul, adică inima puterii mondiale. Pentru a evita ca această inimă să cadă în mâinile Uniunii Sovietice, Statele Unite au rezolvat prin reconcilierea franco-germană şi constituirea Tratatului de la Roma principalul obstacol al civilizaţiei

continentale: fragmentarea şi concurenţa civilizaţională. Odată depăşit acest obstacol construcţia civilizaţională continentală şi a reluat traseul istoric normal, în 1973 construcţiei economice europene i se alătura Danemarca şi Marea Britanie precum şi Irlanda, în 1980 este rândul Greciei, iar în 1986 intră Spania şi Portugalia, urmate apoi un deceniu mai târziu ( 1995) de Suedia, Finlanda şi Austria, în 2004 un mare val de aderări aduce Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia şi Cehia şi Slovacia în construcţia europeană, pentru ca în 2007 aderarea Bulgariei, României şi a Ciprului să finalizeze deocamdată eşicherul politc şi de civilizaţie. Vedem aceleaşi arii de extindere imediată, prioritară este aria mediteraniană care fiind în cadrul aceluiaşi sistem politic şi economic poate fi rapid integrată. Odată ce cortina de fier se prăbuşeşte vedem avântul spre coridorul ponto-baltic şi spre aria baltică de civilizaţie integrată rapid, împreună cu Polonia, iar apoi finalizarea cu Marea Neagră, care nu este încă complet integrată spaţiului european, cât timp planează mari îndoieli asupra poziţiei Turciei faţă de Uniunea Europeană, Ucraina are probleme de integritate teritorială, iar cu coasta orientală a Caucazului ( Georgia şi Armenia) momentul unei stabiliri de dialog unificator este încă îndepărtat. Aceeaşi problemă a Ucrainei , adăugându-se aici şi cea a Belarusului blochează încă unificarea şi a spaţiului baltic sub egida Uniunii Europene. Important este că civilizaţia continentală pare a fi ieşit din zodia divergenţelor politice şi culturale care blocau orice proiect de dezvoltare instituţionaă europeană şi pare a-şi fi reluat principalele zone de expansiune şi zonele baltică şi pontică sunt cele mai facil de unificat şi de refăcut cu încărcătura lor civilizaţională spre a-şi aduce aportul la arhitectura Uniunii Europene. Spaţiul mediteranian este şi el în plină transformare, acordurile cu Tunisia, Algerul şi Marocul creionează un proces ce a devenit instituţionalizat pentru legăturile mediteraniene ale U.E : anume procesul Barcelona. Mai mult la Hanovra, în 3 martie 2008, la întâlnirea la vârf franco-germană s- a ajuns la un acord pentru relansarea procesului de dialog civilizaţional sub egida Consiliului Europei. Cancelarul german Angela Merkel a declarat că această nouă politică va sta sub egida tuturor celor 27 de state membre, nu va mai fi o politică sectară, a unui stat sau unui grup de state, iar procesul Barcelona va deveni un proces european cu o reală oportunitate de extindere civilizaţională ceea ce anunţă timpuri bune şi pentru proiectul mediteranian.

Merită iar enunţat că noua arhitectură a civilizaţiei continentale nu uită principiul existenţei unui debuşeu maritim şi a unei deschideri nu doar spre Atlantic ci spre Pacific şi Oceanul Indian. Proiectele India-Uniunea Europeană, U.E. - Pakistan de stabilizare a regiunii au făcut paşi importanţi , la fel intervenţia Uniunii Europene pe continentul sud şi central american anunţă timpuri noi. Relaţiile cu Mexicul, cu Brazilia şi cu Argentina toate marchează o dezvoltare de neimaginat acum 20 de ani. Implicarea Uniunii Europene în dezvoltarea Cambodgiei după 30 de ani de război civil şi în deschiderea spre exterior a Vietnamului şi Indoneziei toate anunţă speranţa unei reveniri civilizaţionale europene.

Am analizat până acum structurarea civilizaţională a Europei Unite în funcţie de principalele elemente geografice şi geopolitice, în funcţie de principalele structuri confesionale, dar nu trebuie să uităm o divizare civilizaţională a Europei extrem de discutată până cum, anume Europa lingvistică: divizată în Europa civilizaţiei latine, Europa anglo-saxonă şi Europa slavă. Cel puţin aşa arăta principala divizarea civilizaţională a Europei de până acum. Acest mod de a vedea Europa este fără îndoială unul dintre cele mai vechi, încă din vremea Baronului Charles Secondat de Motesquieu se discuta nu doar despre influenţa climatului şi geografiei asupra structurilor sociale şi politice ci şi despre influenţa lingvistică. Rousseau vedea şi el o superioritate a civilizaţiei latine, ce nu mai trebuia demonstrată după apelul la Imperiul Roman. Lingviştii secolului XIX decelau structuri lingvistice, puneau bazele arheologiei lingvistice şi începeau a discuta despre tiparele mentale pe care limba le construia , se vorbea despre o psihologie a popoarelor latine şi una a slavilor. Gustave le Bon discuta chiar despre rafinamentele politice ale structurilor latinofone în contrast cu popoarele anglo-saxone. Apare chiar o disciplină de graniţă, geo-lingvistica, care discută despre impactul limbii şi al culturi legate de un anume vehicul lingvistic asupra limbajului politic şi structurilor de putere11.

11 Interesantă era opinia lui Eugen Lovinescu conform căruia:”latinitatea nu reprezintă

nici ea o formulă semantică, ci o conformaţie mintală. Oricare ar fi amestecul de sânge

intrat în componenţa rasei noastre , mentalitatea latină o configurează în chip

caraterstic şi definitiv.

Ca atare partajarea Europei pe structuri de civilizaţie lingvistică este una dintre cele mai vechi forme de decupare civilizaţională ( vezi de exemplu vestita linie ce separa zona latinofonă de cea greacă, sub numele de linia Jiricek – Spok ). Fără îndoială cea mai celebră şi mai veche formă de civilizaţie cunoscută de continentul european este cea latină ( mă dispensez de a mai analiza marea civilizaţie greacă, care cu tot impactul său civilizaţional uriaş , nu mai reprezintă acum ca populaţie şi număr de vorbitori o mare putere în Europa Unită a secolului XXI). Civilizaţia latină îşi extrage vitalitatea şi puterea din mai multe izvoare. În primul rând ea este moştenitoarea tradiţiei politice şi de civilizaţie a Imperiului Roman. Timp de 600 de ani Imperiul Roman a cunoscut o expansiune teritorială aproape fără egal din Insulele britanice până în Nordul Africii şi până la Marea Neagră. Expansiunea teritorială nu ar fi fost eficientă fără procesul de romanizare, adică de impunere a limbii latine ca limbă de comunicare iniţial oficială, apoi ca limbă pentru relaţiile inter-umane, limbă de circulaţie curentă. Romanizarea a cunoscut un succes deosebit în zone precum Dacia, Galia, Spania, dar nu a reuşit în zone ce aveau o cultură şi o civilizaţie superioară celei romane, precum Egiptul sau Grecia. Romanizarea a fost rapidă, în doar 100 – 150 de ani limba latină devenise vehicul de comunicare principal în întreg arealul roman. În plus Imperiul a avut capacitatea culturală ca odată aflat sub presiunea migratorilor în loc să se închidă într-o cochilie culturală, refractar la noile populaţii să înceapă un nou proces de romanizare, impunând din nou limba latină drept limbă a religiei creştine, limbă a protocolului şi a ierarhiilor politice şi diplomatice şi chiar limbă a veţii de zi cu zi. Invadatorii sau romanizat, niciodată complet, deoarece lipsea acum autoritate politică care să ofere coerciţia necesară, dar exista în schimb nevoia civilizaţională de a se bucura de avantajele pe care doar cultura romană le putea pune la dispoziţie. Ca atare din acest amestec de populaţii romanizate şi de folosire a limbii latine în continuare nu ca limbă moartă ci ca soluţie pentru comunicare au apărut limbile latine europene, cunoscute nouă astăzi. Italiana se apreciază că se finalizase în secolul VII, în secolul IX, franceza apare în tratatul de la Verdun (842), româna în secolul X. La 600 de ani de la prăbuşirea Imperiului Roman limbile latine şi civilizaţia latină începea un nou destin. Dacă în prima sa etapă civilizaţia latină era legată de rădăcina romană, ulterior după prăbuşirea imperiului se

trece la echivalenţa civilizaţie mediteraniană-civilizaţie latină. Practic întreaga cultură bogată, plină de construcţii, de oraşe fastoase, de realizări culturale uimitoare ale Renaşterii şi Clasicismului , întreaga operă a Europei mediteraniene se face sub semnul civilzaţiei latine. Evul Mediu se hrăneşte din civilizaţia romană, domul , construcţiile religioase pornesc de la modelul templului roman antic, în locul lui Jupiter tronând acum chipul Mântuitorului Isus Hristos, construcţia politică este de natură romană - latină, cultura este dependentă de Cicero şi Suetoniu, Tacit e modelul cronicarilor, Vitruvius este geniul arhitecturii, care domină Evul Mediu şi Renaşterea, Cezar este imaginea omului politic, iar Augustus imaginea pacificatorului. Modelul politic roman este atât de iubit şi citat în Evul Mediu încât împăratul Traian este scos din infern printr-o bulă papală datorită operei politice. Renaşterea nu este programatic altceva decât o întoarcere la izvoarele latine, de la opere filosofice şi istorice până la modele artistice şi îmbrăcăminte, totul este copiat timp de 200 de ani. Experinţele artistice , filosofice, politice, toate stau sub semnul latinităţii, se scrie chiar în limba latină, Academia de la Florenţa a lui Marsilio Ficino refuză dialogul în limbile vulgare, iar Concilul de la Trento obligă la transmiterea Bibliei în limba latină şi a slujbelor în aceeşi limbă considerată sacră. Iluminismul stă din nou sub semnul latinităţii, descoperirea Pompeiului de către Winkelmann duce la o nouă explozie de imitaţie a latinităţii, iar clasicismul nu e decât o canonizare a spiritului latin în artă şi filosofie. Istoricul Gh. Ceauşescu aprecia că:”şi revoluţia tehnologică din epoca modernă este, în fond, ridicarea la nişte cote aproape inimaginabile a spiritului practic dezvoltat de greci în epoca elenistică. Oricare va fi importanţa lor în configurarea Europei, ele sunt doar dezvoltări ale unor stânci puternice aflate pe Acropole şi Capitoliu12” Civilizaţia latină supravieţuieşte şi astăzi lingvistic prin limbile moştenitoare: italiana, franceză,spaniola, româna etc. Cultural influenţa latină se regăseşte în lucrări istorice, politologice, literatură, care îşi trage rădăcinile din fenomenul latinităţii, din istoria romană sau din experienţele comune ale Europei latinofone. Asociaţii

12 Gheorghe Ceauşescu, Naşterea şi configurarea Europei, Bucureşti, Editura Corint, 2004,

p.76.

latinofone (precum Uniunea Latină ) păstrează tradiţia limbii latine în tot acest spaţiu anunţând că nu e vorba de o limbă moartă ci de o limbă de cultură13 . Istoricul Gheorghe Ceauşescu aprecia că :”Europa străbate veacurile şi mileniile până la noi. Nimeni nu contestă existenţa ideii europene, o idee care se materializează într-o mentalitate specifică. Oricât de diferite sunt tradiţiile popoarelor de pe vechiul continent, factorii de unitate sunt vizibili şi adânci. Întrebarea este dacă realitatea spirituală, căci spiritul este liantul cel mai puternic, va reuşi să se transpună în realitate politică, pentru a se transforma continentul european în forţă activă şi influentă în lume. Spiritul european este fecund şi descătuşează la popoarele cu care intră în contact potenţe care până atunci erau adormite14”. Civilizaţia latină şi-a ilustrat această capacitate potenţatoare de nenumărate ori de a lungul istoriei într-un mod cât se poate de clar, iar astăzi într-o Europă Unită apelul la Roma antică şi la civilizaţia latină, ce a păstrat credinţa şi cultura ca o candelă veşnic aprinsă în timpuri grele, în momentele migraţiilor şi ale Evului Mediu şi a cărei lumină a stat la leagănul unora dintre cele mai importante popoare europene nu poate decât să ne sensibilizeze. Izvorul latin este departe de a-se fi epuizat în Europa Unită. Dacă civilizaţia latină nu are nevoie de o prea îndelungată prezentare pentru a ne convinge asupra relevanţei sale în construcţia europeană ,civilizaţia slavă poate naşte întrebări. Geografic lumea slavă este o parte a Europei şi încă cu o deosebită componentă civilizaţională: Polonia, Cehia, Slovacia, Balcanii fac parte din arealul slav şi totodată din moştenirea culturală europeană. Sosirea slavilor în secolul al V lea în centrul continentului european a schimbat compoziţia etnică şi civilizaţională a regiunii impunând o separaţie între zona coriodorului baltico-pontic şi centrul Europei şi între popoarele germanice

13 Theodor Heuss aprecia că: Europa este aşezată pe trei coline: Acropole, Capitoliu şi

Gogota, adică cultură greacă, cultură latină, cultură creştină. Pentru o descriere

pasională a rolului creştinismului în construcţia europeană lucrarea regretatului

Gheorghe Ceauşescu, Naşterea şi configurarea Europei, bucureşti, Editura Corint, 2004.

14 Gheorghe Ceauşescu, Naşterea şi configurarea Europei, bucureşti, Editura Corint,

2004, p.203

deplasate spre Vest şi rezervorul uman şi teritorial al Eurasiei. Pentru a înţelege mai bine raporturile între civilizaţia mediteraniană, cea continentală şi afluxul noilor veniţi în centrul Europei trebuie să recurgem la obişnuita academică segmentare a slavilor în slavii răsăriteni ( ruşi, ucrainieni, bieloruşi), apuseni (cehi, polonezi,slovaci) şi sudici (sârbi, croaţi, bulgari ). Această segmentare nu este doar utilă geografic ci foarte curând vom vedea că gradează relaţia diverselor segmente civilizaţionale cu Uniunea Europeană. Foarte curând după sosirea slavilor în Europa de Centru şi de Sud structurile lor civilizaţionale intră imediat sub influenţa catolicismului şi a Sfântului Imperiu Roman de Neam German , misiunile papale reuşesc creştinarea polonezilor şi contituirea arhiepiscopiei de la Gniezno (1000), după ce cu câţiva ani înainte reuşiseră să dezmembreze opera lui Chiril şi Methodiu şi să aducă arhiepiscopia Pragăi sub autoritatea papală, gest care a însemnat intrarea cehilor şi slovacilor în sfera civilizaţiei catolice. Nici 100 de ani mai târziu şi croaţii erau şi ei integraţi în aceeaşi zonă de civilizaţie separându-se clar de zona slavilor răsăriteni şi cei sudici care intră sub influenţa civilizaţiei ortodoxe patronată de Bizanţ. Ca atare drumul spre statalitate va fi diferit, în funcţie de zona de influenţă cărora slavii le vor aparţine. Slavii răsăriteni şi cei sudici vor adopta modelul bizantin al împăratului ( Ştefan Duşan la sârbi, Imperiul Bulgar al Asăneştilor,ţarii Moscovei ) cu tot ceea ce înseamnă aceasta programatic şi ideatic ( sistem autoritar, legătura stat-biserică, proprietate de stat, militarizarea economiei, tendinţa spre un destin estic, spre recucerirea Constantinopolului după 1453). În acest timp destinul slavilor apuseni este net diferenţiat, ei se orientează spre modelul politic al regalităţii occidentale, spre relaţia cu Roma şi catolicismul, se integrează în spaţiul de influenţă al Sfântului Imperiu Roman de Neam German şi îşi aduc contribuţia la dezvoltarea civilizaţiei catolice şi a civilizaţiei continentale. Polonia şi centrele sale universitare de la Cracovia şi Vilnius, Cehia cu Praga şi Olomuc , Bratislava care devine chiar inima culturală a regatului maghiar , toate sunt simbolurile nu doar ale unei integrări în civilizaţia europeană, dar şi a unei contribuţii creatoare a civilizaţiei slave. Jean Amos Komenius din Boemia devine părintele pedagogiei moderne şi al sistemului nostru educaţional, religia catolică este reformată, chiar cu preţul vieţii sale de către profesorul şi rectorul universităţii pragheze, Jan Hus, Nicolaus Copernic transformă

viziunea noastră despre univers, Johan Kepller, Tycho Brache sunt numele care pun bazele astronomiei moderne, iar Einstein se formează la şcoala universitară pragheză. În literatură, Jaroslav Hasek, Milan Kundera, Henry Senkiewiczy sunt adaosuri fără de care lumea noastră nu ar fi la fel. Ca atare a discuta despre civilizaţia slavă înseamnă a cuantifica o enormă contribuţie la naşterea civilizaţiei europene. În plus nu trebuie uitată o trăsătură aparte a civilizaţiei slave, anume capacitatea sa remarcabilă de a omogeniza , de a acdcepta în sânul său literaturi, studii istorice, contribuţii politologice de o enormă diversitate şi chiar de o importantă diversitate etnică a autorilor lor. Astfel colonia germană din Praga va schimba faţa literaturii mondiale în secolul XIX şi XX, la Varşovia sau Cracovia literatura idiş, literatura germană şi cea lituaniană sunt precum la ele acasă. Civilizaţia slavă rămâne în mod impresionant o civilizaţie a amestecului informaţional, de subiecte şi analize ce sunt parte rezultatul amestecului etnic deosebit pe care zona slavă îl reprezintă. Structura civilizaţională slavă, bazată pe comunităţi rurale, izolate, separate prin legea pământului, prin ierarhii de putere paralele, prin dispute asupra pământului şi mari proprietăţi lucrate în comun etc. Aceste structuri sociale oferă o capacitate de supravieţuire alături de comunităţi etnice diferite, în mod special nu trebuie omis faptul că civilizaţia slavă rămâne majoritar până în secolul XX o civilizaţie rurală. Construcţia urbanismului revine grupurilor etnice alogene , în special germane, care contituie inima economică şi politică a oraşelor regale precum Cracovia, Praga sau chiar Moscova şi Petersbug.. Peste tot creatorii marilor oraşe slave apelează la ajutorul arhitecţilor, constructorilor, oamenilor de finanţe şi cultură sosiţi din spaţiul german. Chiar şi acest fapt dă măsura deschiderii şi toleranţei faţă de alte civilizaţii pe care slavitatea o are. În secolul XIX abia sub presiunea naţionalismului german refăcut, a adepţilor prusaci ai unei Germanii Mari sau ai marşului spre Răsărit asistăm la o reorientare a spiritului slav. Congresul slav de la Praga din 1848 ridică problema unei unităţi slave a popoarelor din Imperiul Austriac şi chiar a unei legături cu Rusia. Treptat în a doua jumătate a secolului XIX apare un curent tot mai radical ce vizează independenţa popoarelor slave şi reconstruirea teritoriului naţional în Cehia sau Polonia. Fără îndoială acest nou radicalism este promovat acerb de către Rusia, care se visează a fi principala beneficiară a resurgenţei slave. Pentru Rusia slavii nu pot privii de cât către eliberatorul

lor: ţarismul şi se constituie într-o armă pentru distrugerea Germaniei şi a Imperiului Austro-Ungar. Această doctrină a manipulării popoarelor şi sentimentului de unitate slav a fost cea care a stat în spatele atentatului de la Sarajevo şi a primului război mondial şi apoi a doctrinei Cominternului, conform căreia toate popoarele slave trebuire să slujească interesele Uniunii Sovietice. Din fericire acestei manipulări politice a unui concept de unitate slavă care nu a existat niciodată istoric, i s-a opus din mediile slave un concept realist, de unitate regională care a născut la finele primului război mondial Ceho-Slovacia, ca ţară unită a Cehilor şi Slovacilor în căutarea unui destin comun, iar Cehoslovacia a fost un experiment democratic şi economic de un succes care nu poate fi contestat şi a cărei dezmembrare în 1991 este regretată de ambele popoare şi nu este exclus a vorbi acum despre o veritabilă reunificare sub egida Uniunii Europene a celor două state. Mai puţin fericit a fost experimentul Regatului Sârbo-Croato-Sloven ( Jugoslavia) , cu mult mai puţin democratic, cu un succes economic relativ, Jugoslavia a fost distrusă în egală măsură de tendinţele centrifuge ale popoarelor care o compuneau, de dorinţa marilor puteri vecine ( Italia, Germania , Rusia şi Austria) de a o manipula sau distruge în caz contrar şi chiar de dificultatea propriei sale greutăţi ( Tito aprecia cu realism că Jugoslavia uneşte două alfabete: chirilic şi latin, trei religii: catolicism, ortodoxie, islam,şase popoare şi şapte limbi ).Ambele tendinţe au pornit însă din mediul slav , au reprezentat importante forţe politice şi culturale şi au creat experimente politice valoroase, a căror istorie poate oricând a se transforma în viitor. În schimb în zona slavilor răsăriteni comuniunea s-a realizat întotdeauna prin forţă. La 1654 Bogdan Hmileniţki intră într-o relaţie diplomatică şi militară „specială” cu Rusia, pe care ţarii de la Moscova o vor permanentiza şi transforma în simplă gubernie ( provincie), ceea ce era tare departe de conceptul de fraţietate al legăturii acceptate de conducătorul ucrainean la 1654. Belaruşii nici măcar nu au avut onoarea de a fi întrebaţi , în prima divizare a Poloniei de la 1772 ei ai fost incluşi în marele imperiu rus. Nici constituirea Uniunii Sovietice nu a fost mai democratică. Armata Roşie asigurând unanimitatea referendumurilor de încorporare sau chiar cucerind militar teritorul disputat ( precum a fost cazul Ucrainei). Ca atare fragilitatea acestui tip de construcţie a ieşit dramatic la iveală în 1991, când după eşecul puciului anti-Gorbaciov de la Moscova în

mai puţin de o lună întreaga zonă şi a declarat independenţa. Concluzionând nu putem să nu observăm că slavii occidentali au avut o puternică influenţă în civilizaţia creştină şi continentală europeană, prin Polonia, Regatul Boemiei sau elita slovacă au construit state de succes cultural şi politic, au întărit legăturile continentale , au stăvilit atacul otoman în Europa şi au reuşit timp de 500 de ani să asigure un status –quo între lumea răsăriteană şi lumea germanismului. Creaţia civilizaţională slavă rămâne ca atare o enormă contribuţie la civilizaţia europeană. Deosebit apare doar raportul. Rusia- Europa, raport care a preocupat masiv pe intelectualii ruşi după domnia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a. Modernizarea Rusiei, turneul european al lui Petru cel Mare, importul de tehnologie, specialişti, modele culturale şi politice din vest au pus problema raportului Rusia-Europa. Este un amestec de fascinaţie şi repulsie, de conştientizarea nevoii de apropiere, de dialog, de copiere creativă a Europei, pentru a putea colabora cu ea, dar şi temerea faţă de trădarea naţiunii, a spiritului naţional, a religiei şi conştientizării că Europa e altceva. Rusia descoperă Europa şi Europa descoperă Rusia. Iniţial răspunsul lui Petru cel Mare este că Rusia a fost întodeauna o parte a Europei, dar a fost segmentată şi trasă înapoi de o istorie dură care i-a adus pe tătari şi otomani la porţile Rusiei, închizându-i legătura cu Occidentul, legătură care se reia acum în mod natural. În ecuaţie mai intră şi ostilitatea polono-suedeză, care apreciază Patru încearcă să blocheze acum din nou avansul rus. Opera lui Petru găseşte imediat un corolar în operele intelectualilor ruşi, care măsoară cu tristeţe distanţa care îi separă de Europa:”supunându-ne unei sorţi funeste, noi ne orientăm spre nemernicul Bizanţ, ca să căutăm acolo codul moral ce trebuia să ne reglementeze educaţia..aplecându-se asupra civilizaţiei păgâne lumea creştină găsise formele frumosului ..închişi în schisma noastră , nimic din ce se petrecea în Europa nu ajungea la noi . Nu aveam nici un rost în treburile lumii ..în timp ce lumea se reclădea din temelie , nimic nu se înălţa la noi , rămăsesem pitiţi în bordeiele noastre de lemn şi stuf . Destinele neamului omenesc nu se împlineau pentru noi, scria Nicolae Ciadaev. Opera lui Petru cel Mare nu este salutată doar de intelectualitate, dar şi continuată de urmaşii săi. Ecaterina a II-a este şi ea prin naştere aparţinătoare a marilor familii germane şi a culturii continentale, pentru ea raportarea la Europa este obligatorie. Poate cel mai bun răspuns la această întrebare : Europa sau

Rusia ? Petru cel Mare îl dă prin Petersburg, un oraş european , copie fidelă a Veneţiei, Parisului, Amsterdamului şi Londrei laolaltă. Totul e european , cosmopolit, Rusia veche e alungată de aici, aici doar Europa vorbeşte. Problema este că Petersburgului i se opune antiteza sa rusă: Moscova, complet rusificată, refractară la Occident şi chiar ostilă într-o dihotomie ce devine simptomatică spiritului rus. În secolul XIX această dihotomie se transformă în ostilitate asumată la adresa Europei. Dimitri Merejkovski vorbea despre „războiul pornit de Rusia contra Europei” după 1800, când Napoleon I este înfrânt de trupele ruse, Sf. Alianţă care încearcă să stăvilească reformarea continentului găseşte Rusia în primele sale rânduri. La 1848 revoltele poloneze, ungare, române, austriece, sunt zdrobite de trupele ţarului, iar banii ruşi sau influenţa politică se regăseşte de la Berlin, la Paris, pretutindeni contrarevoluţionată, pretutindeni reacţionară şi antieuropeană, doar Războiul Crimeei va ostoi această ofensivă. Dacă mai adăugăm la această tiradă şi momentul boşevismului şi apelul său la teroarea roşie europeană:” este neapărat necesar ca republica sovietică să-şi întregească lupta împotriva duşmanului de clasă , prin izolarea acestuia în lagăre de concentrare şi trebuiesc împuşcate toate persoanele care au legătură cu organizaţiile, conspiraţiile şi rebeliunile albilor ( contrarevoluţionarii-n.n)15” Din mometul în care slavii răsăriteni au căzut în ghearele structurilor comuniste, impresia că Rusia Sovietică este implicată într-un fel de gigantic război contra Europei, a cărei distrugere o urmăreşte a fost o concluzie împărtăşită de o mare parte a populaţiei europene. Deznodământul celui de al doilea război mondial şi unificarea slavilor în lagărul sovietic materializa doctrina panslavismului , anume că Rusia trebuie să unească politic, economic şi cultural popoarele slave, într-un bloc care să controleze Europa. Să nu credem că doar apelurile Cominternului sau ale lui Lenin vizau acest destin european al slavilor ce îi menea a conduce continentul, nu un astfel de apel avea rădăcini adânci în spiritul rus. Să nu uităm ce spunea marele scriitor Dostoievski :”singură Rusia nu trăieşte pentru sine, ci pentru o idee, şi trebuie să recunoşti, dragul meu, cât de semnificativ e faptul că Rusia pune interesele Europei mai presus de ale ei.

15 Ernest Nolte, Războiul civil european, Bucureşti, Editura Corint, p.60

În Europa oamenii vor trebui să treacă însă prin chinuri îngrozitoare înainte de a realiza împărăţia domnului pe pământ.. şi asta numai fiind că eu, ca rus eram singurul european din Europa şi nu era meritul meu, ci al gândirii ruse.16” Napoleon I simţise primul această tendinţă rusă de a salva Europa chiar când aceasta nu are nevoie să fie salvată şi în Memorialul de la Sfânta Elena el îi dicta lui Las Cases ( nu putem să nu ne gândim la Stalin citind acste rânduri):”Nu trebuie decât să fie găsit un împărat rus, care să aibă curaj, spirit de întreprindere, abilitate şi capacitate de acţiune, pe scurt un ţar care să fie uns cu toate alifiile şi Europa îi aparţine”. Experimentul blocului slav comunist a fost în mod clar un eşec. Revoltele din Polonia din 1956 şi anii 1980-1988, revolta de la Praga din 1968, desprinderea Jugoslaviei din lagărul pro-sovietic după 1948 şi mişcările populare armate din Ucraina şi Belarus au demonstrat că acest tip de unificare forţată nu era nici dorit nici apreciat. Prăbuşirea sistemului comunist a avut mult de datorat acestei respingeri de către popoarele slave occidentale şi sudice a modelului comunist. Modelul de civilizaţie slav rămâne încă şi acum profund divizat, între structurile profund europene construite de slavii occidentali şi cei sudici şi cele de opoziţie şi complementaritate europeană construite de slavii răsăriteni. Rusia are încă de rezolvat dilema sa occidentală şi de relaţie cu Europa, după cum şi Europa trebuie să decidă asupra rolului pe care Rusia îl va juca, va fi ea o civilizaţie de graniţă, în interiorul Uniunii, o civilizaţie de graniţă în exteriorul Uniuni sau o limită de care Uniunea Europeană se va ciocni. În toate cele trei variante civilizaţia slavă rămâne una din purtătoarele mesajului european.

La fel de interesantă precum civilizaţia slavă şi la fel de cunoscută precum cea latină, civilizaţia anglo-saxonă s-a bucurat de o îndelungată reflectare în diverse opere, ceea ce ne dispensează de la o analiză prea amănuţită, trebuind reliefate doar câteva trăsături de unitate, mesaj european şi interferenţă civilizaţională care creează specificul zonei anglo-saxone. Ceea ce uimeşte încă de la primele cercetări este rădăcina profundă de civilizaţie latină, care poate fi descoperită rapid sub crusta anglo-saxonă.

16 Gh. Ceauşescu, op.cit, p.163.

Fără îndoială structurile lingvistice sunt altele, chiar şi structurile politice şi de ierarhizare, masa socială şi psihologia sunt în secolul V, când civilizaţia latină şi cea anglo-saxonă se întâlnesc în mod continuu, frapante. Foarte curând însă îmbrăţişarea credinţei creştine-catolice, acceptarea autorităţii papale, acceptarea limbii latine ca limbă de cultură şi civilizaţie, dorinţa de a copia structurile comerciale şi de putere latine devin evidente. Astfel renaşterea carolingiană şi relatinizarea Europei lui Carol cel Mare se bazează pe afluxul de personalităţi şi oameni de cultură venit din Anglia. Micii principi anglo-saxoni împrumută titulaturi imperiale romane şi vorbesc despre un Imperiu al Murciei sau al Wesex-ului , regii saxoni cred într-o restitutio imperii pe care ei o realizează şi doresc să fie receptaţi ca atare în plan internaţional. Populaţiile germanice devin purtătoarele spre Răsărit ale mesajului creştin roman şi chiar doresc refacerea Imperiului Roman prin renaşterea ottoniană a secolului X. Această dorinţă de imitare a structurilor latine i-a permis marelui istoric pozitivist german, Leopold Ranke să vorbească despre O Istorie a popoarelor romanice şi germanice. Scriitorul britanic, T.S. Eliot, un iubitor al spiritului englez şi al moştenirii culturale nu ezită să declare că:”dacă am înlătura toate influenţele istorice ale Romei –tot ce am primit din partea societăţii normando-franceze, de la biserică, de la umanism, pe orice cale directă sau indirectă – ce ar mai rămâne ? Câteva rădăcini şi învelişuri teutone. Anglia este o ţară latină şi noi nu trebuie să ne procurăm latinitatea noastră din Franţa”. În momentul în care Henric al VIII- lea pregăteşte constituirea Bisericii Anglicane i se reproşează că aceasta este o rupere de Europa, de restul lumii civilizate, la fel în faţa lui Luther, convins de adevărul său, împăratul Carol Quintul îi atrage atenţia că trăieşte într-o lume a regatelor creştine de care nu se poate separa. În vremea războiului de 30 ani, prăbuşirea regatelor creştine europene este privită ca un cataclism în Germania. Civilizaţia anglo-saxonă rămâne nu doar o adeptă înverşunată a destinului Europei, dar îşi prezintă vitalitatea colonială ca o răspândire a mesajului european, Marea Britanie se regăseşte mult mai europeană în India sau Australia decât fusese vreodată la Londra. R. Kipling prezintă aventura colonizatoare britanică drept o continuare a creştinismului primelor secole şi a vitalităţii romane, pentru el Marea Britanie îngemănează tot ce are mai bun continentul şi civilizaţia europeană. Civilizaţia anglo-saxonă, fie în forma sa germanică continentală, fie în cea

britanică rămâne o civilizaţie dependentă cultural de tradiţia catolică-creştină şi latină, chiar dacă dorinţa de expansiune şi ieşirea la platforma continentală oceanică creează o supapă, dar pe care civilizaţia anglo-saxonă o interpretează creator. Protestantismul rămâne o creaţie creştină, profund europeană şi cu un mesaj de energie vitală şi expansiune remarcabil, imperiile coloniale rămân o dorinţă de a construi alte Europe, Europa de dincolo de mare, iar dorinţa de răspândire a modelului civilizaţional european aduc această zonă mai aproape de Europa decât era la începutul aventurii ei coloniale. În toate formele ei civilizaţionale : anglo-saxone, latine sau slave, Europa prezintă o dorinţă de copiere şi influenţare reciprocă, o foamete de civilizaţie care se întâlneşte de a lungul Pirineilor, Alpilor şi Carpaţilor deopotrivă, o nevoie de unitate şi de argument comun, o lume care se regăseşte nu doar privind în sine ci şi pornind în aventura revoluţiei industriale şi a matrilor descoperiri geografice în faţa celorlalte teritorii şi populaţii asiatice, africane sau americane, Europa se descoperă cu uimire un continent, o unitate.